Anatomie Curs

ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ DE STAT
„GRIGORE GHICA VODA” IAŞI
ANATOMIA ŞI
FIZIOLOGIA OMULUI
CURS PENTRU UZ INTERN
Prof. Dr. Evelina-Cristina MORARI
2017
România Iaşi, Str. Nicolae Bălcescu nr. 19 cod 700117

Prof. dr. Evelina-Cristina MORARI
CURS
DE
ANATOMIA
ŞI
FIZIOLOGIA OMULUI
(Curs pentru uz intern)
CONFORM
CURRICULUM-ului PENTRU
NIVEL 5 AVANSAT
ŞCOALĂ POSTLICEALĂ
Curriculum aprobat prin OMEdCT nr. 2713/29.11.2007

IAŞI  2017
ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ DE STAT „GRIGORE GHICA VODĂ”
Iaşi, Str. Nicolae Bălcescu nr. 19 cod 700117 Telefon/fax: 0232.219516
CURS
DE
ANATOMIA
ŞI
FIZIOLOGIA OMULUI
Prof. dr. Evelina-Cristina MORARI
IAŞI  2017
CUPRINS
IMPORTANTA STUDIULUI ANATOMIEI UMANE PENTRU AMG .............................................. 5
DATE GENERALE DE ORGANIZARE ANATOMICA UMANA .......................................................... 6
ORGANISMUL UMAN CA TOT UNITAR .............................................................................................................. 6
SEGMENTELE CORPULUI UMAN ............................................................................................................ 6
POZITIA SI ORIENTAREA CORPULUI UMAN ................................................................................. 7
NOMENCLATURA ANATOMICA ..................................................................................................................................................... 7
MEMBRANELE ............................................................................................................................................ 9
CELULA. CELULA EUCARIOTA ......................................................................................................... 17

A. STRUCTURA ORGANIZATA A CELULEI ........................................................................... 17
B. STRUCTURA NEORGANIZATA A CELULEI ..................................................................... 20
DIVIZIUNEA CELULARA ..................................................................................................................... 21
A. DIVIZIUNEA MITOTICA ....................................................................................................... 22
B. DIVIZIUNEA MEIOTICA ...................................................................................................... 23
TESUTURILE ......................................................................................................................................... 30
A. TESUTUL EPITELIAL ........................................................................................................... 30
A.1. EPITELIILE DE ACOPERIRE .................................................................................. 30
A.2. TESUTURILE GLANDULARE (SECRETOARE) ................................................... 30
A.3. EPITELII SENZORIALE ........................................................................................... 30
B. TESUTUL CONJUNCTIV ...................................................................................................... 31
B.1. TESUTURILE CONJUNCTIVE MOI ....................................................................... 31
B.2. TESUTUL CONJUCTIV SEMIDUR ......................................................................... 31
B.3. TESUTUL CONJUNCTIV DUR SAU OSOS ............................................................ 31
OSTEOGENEZA – DATE SUMARE ................................................................................ 33
C. TESUTUL MUSCULAR ........................................................................................................... 34
C.1. ŢESUTUL MUSCULAR STRIAT ............................................................................... 34
C.2. TESUTUL MUSCULAR NETED .............................................................................. 35
C.3 TESUTUL MUSCULAR DE TIP CARDIAC (MIOCARDUL) .................................. 36
D. ŢESUTUL NERVOS ................................................................................................................ 36
SANGELE ................................................................................................................................................ 41
PROPRIETATILE SANGELUI ................................................................................................... 41
COMPONENTELE SANGELUI ................................................................................................. 42
A. ELEMENTELE FIGURATE ALE SANGELUI .......................................................... 42
B. PLASMA SANGVINA .................................................................................................... 46
FUNCTIA DE APARARE A SANGELUI .................................................................................... 46
GRUPELE SANGVINE – TRANSFUZIA ................................................................................... 47
SISTEMUL NERVOS .............................................................................................................................. 50

I. NEURONUL ............................................................................................................................. 50
II. ORGANIZAREA SISTEMULUI NERVOS ............................................................................ 53
II. A. MADUVA SPINARII ................................................................................................. 54
II. B. ENCEFALUL ............................................................................................................ 60
II. B. 1. TRUNCHIUL CEREBRAL ........................................................................ 60
II. B. 2. CEREBELUL .............................................................................................. 63
II. B. 3. DIENCEFALUL .......................................................................................... 64
II. B. 4. EMISFERELE CEREBRALE .................................................................... 65
III. SISTEMUL NERVOS VEGETATIV ..................................................................................... 69
ANALIZATORII ...................................................................................................................................... 73
A. ANALIZATORUL OLFACTIV ................................................................................................ 73
B. ANALIZATORUL GUSTATIV ................................................................................................ 74
C. ANALIZATORUL OPTIC ....................................................................................................... 75
D. ANALIZATORUL ACUSTICO-VESTIBULAR ..................................................................... 79
E. ANALIZATORUL CUTANAT ................................................................................................ 83
F. ANALIZATORUL KINESTEZIC (MOTOR) ......................................................................... 87
SISTEMUL ENDOCRIN ........................................................................................................................ 88

A. HIPOFIZA (GLANDA PITUITARA) ...................................................................................... 88
B. EPIFIZA (GLANDA PINEALA) ............................................................................................. 90
C. TIROIDA ................................................................................................................................... 91
D. GLANDELE PARATIROIDIENE .......................................................................................... 92
E. TIMUSUL ................................................................................................................................. 93
F. GLANDELE SUPRARENALE ................................................................................................ 94
G. PANCREASUL ENDOCRIN .................................................................................................. 95
H. COMPONENTELE ENDOCRINE ALE GLANDELOR SEXUALE ................................. 95
I. PARAGANGLIONII …………………………………………………………………………….. 96
SISTEMUL LOCOMOTOR .................................................................................................................... 97

I. SISTEMUL OSOS ...................................................................................................................... 97
A. SCHELETUL ................................................................................................................. 98
A. 1. COLOANA VERTEBRALA (RAHISUL) ........................................................ 98
A. 2. TORACELE OSOS ........................................................................................... 99
A. 3. CRANIUL ......................................................................................................... 100
A. 4. SCHELETUL MEMBRELOR ........................................................................ 101
B. 1. ARTICULATIILE ....................................................................................................... 106
B. 2. NOTIUNI DE FIZIOLOGIA OASELOR ................................................................. 107
II. SISTEMUL MUSCULAR ......................................................................................................... 115

PROPRIETĂŢILE MUŞCHILOR ..................................................................................... 116
A. MUŞCHII CAPULUI ŞI GÂTULUI .............................................................................. 116
B. MUŞCHII MEMBRULUI SUPERIOR ......................................................................... 117
C. MUSCHII MEMBRULUI INFERIOR ......................................................................... 118
D. MUŞCHII PERETILOR TRUNCHIULUI .................................................................. 120
FUNCTIA DE NUTRITIE ..................................................................................................................... 124

I. SISTEMUL RESPIRATOR ....................................................................................................... 124
A. CĂILE AERIENE RESPIRATORII .............................................................................. 125
B. PLĂMÂNII ..................................................................................................................... 129
C. 1. MECANICA RESPIRATIEI ....................................................................................... 132
C. 2. SCHIMBURILE GAZOASE RESPIRATORII ............................................... 134
II. SISTEMUL CARDIO-VASCULAR .......................................................................................... 137

A. INIMA (CORDUL) ........................................................................................................ 137
B. SISTEMUL VASCULAR ................................................................................................ 142
B. 1. CIRCULAŢIA SISTEMICĂ (MAREA CIRCULATIE) ................................... 143
B. 2. CIRCULATIA MICĂ (PULMONARĂ) ........................................................... 148
B. 3. CIRCULAŢI LIMFATICĂ …………………………………………………….. 149
III. SISTEMUL DIGESTIV .......................................................................................................... 150

A. TUBUL DIGESTIV ........................................................................................................ 150
B. STRUCTURA MORFOFUNCŢIONALĂ A TUBULUI DIGESTIV
SUBDIAFRAGMATIC ............................................................................................................................. 156
C. GLANDELE ANEXE ALE TUBULUI DIGESTIV ..................................................... 158
D. DIGESTIA BUCALA, GASTRICA, INTESTINALA ..................................................... 163
E. FIZIOLOGIA INTESTINULUI GROS .......................................................................... 168
F. ABSORBTIA INTESTINALA ................................................................................. 169
METABOLISMUL ........................................................................................................................ 172
IV. SISTEMUL EXCRETOR (URINAR) .................................................................................... 180

A. RINICHII (REN) ........................................................................................................... 180
B. CĂILE EXCRETORII URINARE ................................................................................ 183
C. FORMAREA URINEI .................................................................................................... 184
FUNCTIA DE REPRODUCERE ........................................................................................................... 186

SISTEMUL REPRODUCATOR ................................................................................................... 186
A. SISTEMUL REPRODUCATOR MASCUL .................................................................. 186
B. SISTEMUL REPRODUCATOR FEMEL ..................................................................... 190
MINIATLAS DE ANATOMIA SI FIZIOLOGIA OMULUI …………………………………………… 194
BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………………………… 225

Prof. dr. Evelina-Cristina MORARI Anatomia Şi Fiziologia Omului
IMPORTANTA STUDIULUI ANATOMIEI UMANE PENTRU AMG
Anatomia umana (ana, gr.=prin, tomnein, gr.=a taia), care studiaza structura corpului
uman, trebuie sa reprezinte, si pentru AMG, materia de baza de studiu, deoarece cunoasterea
structurii corpului uman prin disectie (dissectio, lat.=examinare prin sectionare, taiere),
constituie temelia cunostintelor si a intelegerii cat mai exacte a substratului asupra caruia actioneaza
medicamentul.
Materia vie, in decursul existenjei sale, a evoluat organizandu-se de la simplu la complex, in
etape succesive calitativ superioare.
Aceste etape evolutive definesc pe de o parte modul de dezvoltare istorica foarte
indelungat a materiei vii, de cand exista pana la cele mai evoluate forme de viata, iar pe de
alta parte rezuma si dezvoltarea fiecarui individ, deci si a omului, de la oul fecundat la adult-
ontogeneza (ontos, gr.=fiinta, genesis, gr.=nastere). Marele biolog german E. Haeckel a formulat,
inca din 1866, legea biogenetica fundamentala si anume: "ontogeneza reproduce etapele principale
ale dezvoltarii speciei – filogeneza" (filum, i, lat.=fir, linie, a unei specii sau grupe sistemice). Fiind
cea mai evoluata fiinta, omul este deci rezultatul evolutiei indelungate a materiei vii sub influenta
diferitilor factori.
Observatiile anatomice la inceput, in antichitate, au fost empirice si facute pe animalele
vanate. Studiile de anatomie umana, initial incomplete si cu inexactitati, s-au dezvoltat continuu
prin noi descoperiri si interpretari stiintifice din ce in ce mai evoluate. Printre cele mai deosebite
personalitati stiintifice se remarca la vechii greci Hipocrate, numit si parintele medicinei, apoi,
dupa Christos, Galenus, Vesalius si multi altii.
Cercetarile anatomice au atras mai apoi dezvoltarea altor ramuri ale stiintei biologice cum
ar fi: fiziologia, biochirnia, biomecanica, embriologia, histologia, paleontologia s.a. In perioada
Renasterii si dupa aceasta perioada renumiti oameni de stiinta ca Leonardo Da Vinci, Harvey, Malpighi,
Morgagni, Charles Darwin, ca sa citam numai cativa dintre ei, isi aduc o contributie deosebita si in
domeniul studiului anatomiei umane.
La noi in tara renumitii anatomisti au fost T. Ionescu, E. Juvara, D. Gerota, iar la Iasi
A. Peride, Fr. Rainer, Gr. T. Popa, I. Iancu, Gh. Frasin, N. Cozma, precum si actualii
profesori Gh. Adomnicai, I. Petrovanu, M. Chiriac, Gr. Mihalache.
Starea de sanatate a organismului uman, ca si a altor vietuitoare, reprezinta echilibrul
dintre influentele multiplilor factori din mediul inconjurator si modul de reactie a corpului nostru.
Organismul normal sanatos prezinta anumite constante biologice, ceea ce ii determina
starea de homeostazie (homoios, gr.=egal, acelasi; stasis gr.=retinere). Fata de factorii din mediul
inconjurator organismul se comporta diferit in functie de varsta (datorita modului diferit de evolutie
si de maturizare a numeroaselor organe, sisteme si aparate in cursul ontogenezei), sex,tipul
constitutional, deci are caracteristic o anumita receptivitate si reactivitate fata de acesti factori,
inclusiv fata de agentii patogeni si medicamente.
Din punct de vedere morfofunctional (morphe, gr.=format, functio, lat.=functie) factorii
principali care definesc receptivitatea si reactivitatea organismului sunt:
- componenta genetica;
- varsta;
- diferentierea sexuala;
- bioritmurile.
Inca din primele stadii evolutive, cand domina mai intai componenta genetica, ereditara si
mai apoi interdependenta maternofetala prin circulatie fetoplacentara, sau orice stare patologica
materna, poate influenta evolutia viitorului organism.
Dupa nastere continua cresterea cantitativa si calitativa a organismului uman pana la varsta
adulta, cand se realizeaza o stabilizare, dupa care, spre batranete, se produce involutia organismului
pe toate planurile.
Aceste etape existentiale sunt dependente si de anumite ritmuri ciclice (lunar, sezonier,
ritmul zi/noapte, sau la femeie ciclurile menstruale etc.), iar unele particularitati fiziologice sunt
Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 5

schimbatoare chiar in perioada scurta de dimineata pana seara (ritm nictemeral). Astfel se explica si
raspunsul diferit fata de un medicament, chiar in timpul unei zile, ca si raspunsurile conditionate de
ciclul menstrual sau de anotimp s.a.
Starea de boala a organismului uman declanseaza reactii de raspuns la agresiunea ivita,
marind potentialul de adaptare la noile conditii nocive, iar prin mijloace de aparare, la inceput
proprii, cauta sa juguleze aceasta stare. Cand aceste mijloace proprii de aparare sunt insuficiente
pentru a invinge boala, noi intervenim ajutand organismul bolnav cu metode chirurgicale, fizice, sau
medicamentoase, dupa caz.
DATE GENERALE DE ORGANIZARE ANATOMICA UMANA

ORGANISMUL UMAN CA TOT UNITAR
Organismul uman, forma cea mai evoluata de organizare si functionare a materiei vii,
este structurat ca un tot unitar de la nivel molecular, celular, tisular, la cel al organelor,
sistemelor sau aparatelor.
Organele/viscerele reprezinta o parte a organismului, fiecare fiind alcatuit din
tesuturi cu structuri si origini diferite, adaptate sa indeplineasca una sau mai multe functii
specifice in interdependenta cu alte organe. Exemple de organe avem: rinichii, ficatul, splina,
pulmonii etc.
Aparatele sunt grupari de organe avand structuri diferite, dar cu functie principala
comuna. Exemple de aparate avem:
- aparatul locomotor (alcatuit din oase, muschi striati - voluntari si articulatii) pentru
sustinerea corpului si locomotie;
- aparatul digestiv (tubul digestiv si glandele sale anexe) cu rol principal in nutritie;
- aparatul cardiovascular (inima si reteaua sa vasculara) avand principala functie de
transport, s.a.
Sistemele reprezinta unitati morfologice si functionale formate din organe cu aceeasi
structura tisulara. Exemple de sisteme avem: sistemele osos, muscular, nervos etc.
Corpul omenesc, prin organele, aparatele si sistemele sale, este un tot unitar morfologic si
functional, realizand legaturi multiple pe doua cai:
- umoral (sangele, limfa si lichidul interstitial);
- nervos (sistemul nervos central si periferic).
SEGMENTELE CORPULUI UMAN
Corpul uman este format din urmatoarele segmente: cap (extremitatea cefalica) legat prin
- gat de - torace, care impreuna cu abdomenul alcatuiesc trunchiul si - membrele (2 superioare -
toracice, si 2 inferioare - pelvine).
1. Capul are doua parti:
- una postero-superioara numita cutia craniana (neurocraniu);
- una antero-inferioara numita fata (viscerocraniu).
2. Gatul are doua regiuni:
- regiunea cervicala posterioara (a cefei, sau nucala) formata din elemente somatice (oase,
muschi striati, articulatii, tegumente, tesut conjunctiv, etc), care se continua la nivelul trunchiului cu
regiunea spatelui (dorsala);
- regiunea cervicala anterioara (traheliana, sau gatul propriu-zis), care pe langa elementele
somatice (osul hioid, muschi striati, fascii s.a.) contine si viscere (faringe, esofag, laringe, trahee,
glanda tiroida etc.).
3. Trunchiul prezinta un aspect tubuliform, cu un perete (continator) si o cavitate in interior
(continutul).
Continutul trunchiului este format din viscere acoperite de seroase si este separat, printr-un
muschi numit diafragm, in doua compartimente:
- toracele (in partea superioara), care contine bilateral cei doi pulmoni acoperiti fiecare de

seroasa pleurala, iar in mijloc mediastinul cu inima acoperita de seroasa pericardica, vasele mari, nervi,
esofagul etc.;
- abdomenul (sub diafragm), ce contine organele tubului digestiv cu glandele lor anexe,
organele aparatului urogenital, vase sanguine si limfatice, nervi etc., toate acoperite de seroasa
peritoneala; partea cea mai decliva a continutului abdominal se numeste cavitatea pelvina.
Peretele anterolateral al toracelui este fibro-musculo-osteo-cartilaginos; cel al
abdomenului este lipsit de elementele osteo-cartilaginoase, si prezinta in partea inferioara regiunea
strabatuta, la barbat de cordonul spermatic, iar la femeie de ligamentul rotund uterin. Peretele
inferior - perineul – prezinta orificiile distale, de exteriorizare, ale aparatului digestiv si
urogenital, precum si organele genitale externe, specifice fiecarui sex.
4. Membrele superioare au fiecare:
- o "radacina" de legatura cu toracele, umarul (inclusiv articulatia umarului – scapulo
humerala);
- o portiune libera formata din 5 segmente: brat, cot, antebrat, pumn si mana.
Degetele mainii, dinspre inafara spre inauntru, se numesc: police, index, medius,
inelar si auricular.
5. Membrele inferioare se leaga fiecare de trunchi prin:
- sold, ce cuprinde posterior regiunea fesiera, iar in interior articulatia coxo-femurala;
- partea libera are tot 5 segmente: coapsa, genunchiul cu regiunea poplitee posterior,
gamba, glezna si piciorul.
Degetul mare de la picior, situat intern, poarta numele de haluce.
Membrele au in structura lor planuri superficiale situate sub piele, in care se gasesc vene
superficiale si terminatiuni nervoase senzitive, precum si planuri profunde, ce cuprind
oasele, articulatiile, muschii striati si principalele vase si nervi. Separarea acestor doua planuri o
face, in lungul membrului, un manson fibros numit fascia superficiala, care la nivelul radacinii
membrului se continua cu fasciile ce acopera peretii trunchiului.
Corpul omenesc poate fi delimitat, mai ales din punct de vedere al inervatiei, in doua
parti si anume:
- partea somatica (soma, gr.=corp, corpuscul), ce cuprinde structurile periferice (piele,
muschi striati, scheletul osos si cartilaginos, articulatiile s.a.) din peretii trunchiului si in intregime cele
4 membre, care prin intermediul sistemului nervos de relatie, realizeaza acte reflexe de integrare
functionala a organismului in mediul inconjuritor;
- partea viscerala (viscera, lat.=organe interne), a organelor interne, situate indeosebi in
interiorul trunchiului si care, tot pe cale reflexa isi regleaza permanent activitatea insa prin
intermediul sistemului nervos vegetativ.
Structurile somatice se gasesc la periferia, dar si in profunzimea viscerocraniului si gatului,
la nivelul unor organe de simt sau a extremitatilor superioare ale aparatelor digestiv si
respirator.
De remarcat in plus ca in tot teritoriul somatic al corpului sunt si structuri vegetative, ca
vasele sanguine si limfatice, muschii piloerectori sau glandele sebacee si sudoripare, care au
aceeasi influenta reglatoare data de sistemul nervos vegetativ.
Atat activitatea nervoasa reflexa, somatica si vegetativa, interdependente, cat si
actiunile hormonilor secretati de glandele endocrine si vehiculate in tot corpul prin sistemul
vascular al aparatului cardiovascular, realizeaza unitatea functionala a organismului in echilibru
dinamic cu mediul ambiant.
POZITIA SI ORIENTAREA CORPULUI UMAN

NOMENCLATURA ANATOMICA
Pozitia anatomica umana este verticala, cu membrele superioare intinse de-a lungul
trunchiului si cu mana orientata cu palma inainte (supinatie).
Prin pozitie antomica normala (PAN) se intelege pozitia care se ia in considerare
atunci cand se descriu diferitele elemente anatomice si raporturile dintre ele. Este aleasa prin

conventie internationala si are o deosebita importanta fiind indispensabila pentru studiul anatomiei.
La om, este: ortostatism (subiectul sta in picioare) {de fapt e clinostatism (culcat pe spate), cel
putin conform prof. dr. Alex Croitoru}, toate cele patru membre paralele intre ele, privirea
inainte, palmele orientate in fata. La barbat. penisul in PAN sta culcat pe abdomen.
Structura corpului uman este realizata, indeosebi la nivelul componentelor somatice, pe
principiul simetriei bilaterale relative.
Orientarea corpului uman in spatiu, ca a oricarui corp tridimensional, se face dupa
cele 3 planuri, intretaiate perpendicular intre ele si anume (fig. 1):
-planul medio-sagital, orientat dinainte indarat este vertical si imparte corpul in doua
jumatati aproape simetrice: dreapta si stanga;
- planul frontal principal, tot vertical, imparte corpul in doua parti: una ventrala si alta
dorsala;
-planul transversal principal, orizontal, care imparte corpul intr-o parte craniana
(superioara) si alta caudala (inferioara).
Axul longitudinal (vertical) - cel mai lung segment de dreapta ce se poate trasa imaginar
in pozitie anatomica normala a subiectului. In cazul omului este dat de vertex si de planul
poligonului de sustinere (podeaua), adica este axul lungimii corpului, iar la om este vertical si are
doi poli:
- superior sau cranial;
- inferior (caudal).
Axul transversal - este orientat de la dreapta la stanga si perpendicular pe cel
longitudinal, adica corespunde latimii corpului. Este orizontal si are un pol stang si altul drept.
Axul sagital - este orientat antero-posterior (ventro-dorsal), adica are un pol anterior si
unul posterior si este perpendicular pe cel longitudinal. Axul sagital este axul grosimii corpului.
Nomenclatura anatomica internationala, pe care o intrebuintam si noi, utilizeaza
termeni din limba latina, cum ar fi: superior, inferior, anterior, posterior, median, ulnar (cubital),
volar (palmar), tibial, fibular (peronier), proximal, distal etc. Se mai folosesc insa fi alti
termeni anatomici de orientare: cranial (superior, spre craniu), caudal (inferior), ventral
(anterior), dorsal (posterior), medial (spre linia mediana), lateral, sagital, frontal, transversal,
plantar ("talpa" piciorului) etc. Alti termeni arata miscarea diferitelor segmente ale corpului
intre ele, cum ar fi: flexie, extensie, abductie, adductie, pronatie, circumductie, rotatie intena si rotatie
externa etc.
Termeni de directie si de pozitie (localizare):
De obicei se folosesc in contexte relative (pentru a indica pozitia sau situarea una fata de
alta a unor elemente anatomice):
Superior sau cranial sau cefalic - deasupra unui plan orizontal, in sus/spre
extremitatea craniala;
Inferior sau caudal - sub un plan orizontal, in jos/spre picioare;
Anterior sau frontal sau ventral - in fata unui plan frontal, in fata corpului/a
portiunilor din corp;
Posterior sau dorsal - in spatele unui plan frontal, spre spate;
Proximal - doar pentru membre: [mai] apropiat de trunchi, aproape de originea unei parti;
Distal - doar pentru membre: [mai] departat de trunchi, departe de originea unei parti;
Lateral sau inspre exterior - [mai] departat de planul mediosagital, indica departarea de acest
plan;
Medial sau inspre interior - [mai] apropiat de planul mediosagital, indica apropierea de
planul sagitalmedian;
Volar - spre fata palmara a mainii;
Plantar - spre talpa;
Superficial sau extern - apropiat de suprafata sau chiar pe suprafata corpului sau unei

parti din corp;

Profund sau intern - departe de suprafata corpului, central;
Parietal - se refera la peretii unei cavitati;
Visceral - se refera la organele din interiorul unei cavitati.
Termeni care desemneaza miscari si localizare:
Abductie - este o miscare de indepartare fata de axul longitudinal al corpului/a unei parti
din corp (este o miscare prin care membrul un segment al membrului se indeparteaza de planul
sagital median); de ex. indepartarea bratului de corp sau indepartarea degetelor laterale de degetul
mijlociu; Adductie - este o miscare de apropiere fata de axul longitudinal al corpului (este o miscare
prin care un membru/un segment al membrului se apropie de planul sagital median); de ex.
aducerea bratului langa corp, apropierea membrelor inferioare, apropierea degetelor laterale de
degetul mijlociu;
Pronatia - este miscarea de rotatie prin care mana si antebratul se rotesc in asa fel, incat
degetul mare se apropie de planul sagital median. In cazul in care antebratul este in flexie, pronatia
aduce mana cu fata volara/palmara in jos (miscare pe care o efectuiaza membrul superior, miscare
de rotatie a degetului mare, fiind adus in pozitia mediana si palma orientata in jos, inflexie;
Supinatia - este miscarea de rotatie prin care mana si antebratul, care se gasesc in pronatie,
sunt aduse in pozitie anatomica. In cazul in care antebratul se gaseste in flexie, supinatia aduce
mana cu fata volara in sus (miscare de rotatie a degetului mare adus lateral si palma priveste anterior);
Flexie - este o miscare prin care 2 segmente ale unui membru se apropie intre ele. De ex.
apropierea antebratului de brat, strangerea pumnului, apropierea gambei de coapsa. Flexia
implica o micsorare de unghi;
Extensia - este miscarea prin care 2 segmente ale membrelor se indeparteaza unul de altul.
De ex. indepartarea antebratului de brat, indepartarea gambei de coapsa, deschiderea pumnului,
extensia implica o marire de unghi.
Cavitatile corpului uman (fig. 2) se impart in:
- cavitati dorsale: craniana si spinala;
- cavitati ventrale: toracica, abdominala si pelviana.
Cavitatea dorsala craniana este cea care adaposteste creierul si in continuarea ei,
cavitatea spinala, care adaposteste maduva spinarii.
Cavitatea toracica se gaseste in partea superioara a initialului celom fiind delimitata
inferior de diafragm.
La randul sau cavitatea toracica contine:
2 cavitati pleurale, fiecare cu cate un plaman si intre ele mediastinul care are
inclus in el cavitatea pericardica cu inima si pe langa ea, traheea, esofagul, vase de sange, vase
limfatice.
Sub cavitatea toracica inferior fata de diafragm, se gaseste cavitatea abdominala care
contine: stomacul. intestinul subtire, ficatul, pancreasul, cea mai mare parte a intestinului gros,
rinichii cu glandele suprarenale, uretere, splina.
Sub cavitatea abdominala se gaseste cavitatea pelviana ce comunica cu cavitatea
abdominala si cuprinde vezica urinara, partea terminala a intestinului gros, rectul, majoritatea
organelor genitale.
MEMBRANELE
Membranele (fig. 6) sunt structuri simple de tesut care acopera sau separa celulele.
Exista 3 tipuri principale de membrane.
Membranele mucoase se gasesc, in principal, la marginea structurilor cavitare, cum ar
fi tractul alimentar.
Membranele sinoviale acopera suprafetele articulare si tendoanele.

Membranele seroase inconjoara organele din torace si din abdomen.

O categorie speciala, meningele, protejeaza creierul si maduva spinarii.
La nivel microscopic, fiecare din milioanele de celule care intra in alcaruirea corpului
nostru si micul compartiment din interiorul acestor celule sunt inconjurate si separate de un anume
tip de membrana (membrana celulara, membrana nucleara).
1) Dupa cum sugereaza si numele, membranele mucoase contin celule specializate
pentru a secreta lichidul fluid denumit mucus. Printre functiile acestuia se numara lupta impotriva
infectiilor (contine anticorpi) si mentinerea laringelui, amigdalelor si a intregului tract alimentar
umede si elastice.
Unele membrane mucoase in special cele din tractul respirator, contin si celule cu functii
aditionale. Din ele iau nastere cilii care se misca in ,,valuri concomitente" pentru a impinge
corpii straini nocivi, cum ar fi praful, inapoi spre laringe pentru a fi expectorati in afara
organismului.
Membranele care delimiteaza intestinele se pliaza in deget de manusa, formand vilozitatile
pentru a creste suprafata de digestie.
Exista, de asemenea, membrane mucoase in sistemul de reproducere sau sexual, in special
endometrul sau membrana uterina, care este eliminata in fiecare luna, in timpul menstruatiei.
2) Membranele sinoviale se gasesc la nivelul articulatiilor mobile si au forma unor pungi
continand fluidul lubrifiant denumit lichid sinovial. Tendoanele, benzile de tesut fibros care leaga
muschii de oase sunt inconjurate de o teaca sinoviala, in scop protector si lubrifiant.
3) Membranele seroase sunt invelisuri pentru organele din torace si abdomen, asigurand
protectia impotriva imbolnavirii si reducand in mare masura frecarea de organele invecinate. In
cavitatea toracica exista 2 membrane seroase denumite pleure.
In abdomen, toate organele sunt acoperite de o membrana seroasa cunoscuta sub
numele de peritoneu.
La inceputul fiecarei noi vieti, membranele au o functie speciala temporara. Fatul
in dezvoltare este inconjurat in uter de o membrana speciala, denumita sac amniotic. Acesta
contine un lichid in care fatul pur si simplu pluteste, creand astfel un sistem ideal pentru absorbtia
socurilor. Dupa nastere, acesta este eliminat impreuna cu placenta.

Fig.1. Planuri si axe ale corpului

Fig. 2. Cavitatile corpului uman: A-vedere laterala; B-vedere anterioara

Fig. 3. Repere topografice si anatomice

Fig. 4. Regiunile corpului uman: A-fata anterioara; B-fata posterioara

Fig. 5. Regiuni anatomice - fata anterioara a trunchiului si fata posterioara

Fig. 6. Membranele
CELULA
Def. Celula este unitatea principala structurala, functionala si genetica a

organismelor vii.
Unele organisme sunt alcătuite dintr-o singură celulă (unicelulare, de exemplu, bacteriile), iar
altele din mai multe celule (pluricelulare).
Celula a fost descoperită de Robert Hook în 1665 care făcea studii pe tulpini de plută
folosind microscopul.
Clasificarea celulelor:
# Procariote - au o organizare structurală mai simplă, dar un potenţial ecologic şi fiziologic
comparabil cu cel al celulelor eucariote, nucleul nu prezinta membrana nucleara.
# Eucariote - au o organizare structurala complexa, nucleul fiind bine individualizat si prezinta
membrana nucleara.
CELULA EUCARIOTA
La baza alcatuirii organismului uman, ca de altfel si al tuturor vietuitoarelor, se afla celula.

Intregul organism uman este alcatuit din celule. Celulele pot exista singure (exemplu: globulele albe
din sange), sau grupate, formand tesuturi (exemplu: tesutul nervos, alcatuit prin gruparea neuronilor).
Celula reprezinta un sistem deschis prin care se realizeaza schimbul de materie si energie cu
mediul extern. Are o mare capacitate de crestere, dezvoltare si diferentiere (trecerea de la forme
simple la forme din ce in ce mai complexe), datorita proprietatii de autoreproducere.
Forma, alcatuirea si functia, celulelor, este diferita, legat de locul in care este plasata, de
tesutul din care face parte, de rolul pe care il are. De exemplu, celula musculara este fusiforma,
neuronul are forma stelata, globulele albe au forma rotunda, ovulul este sferic.
Dar si dimensiunea celulelor difera. Dimensiunile celulelor variaza in functie de specializarea
lor, de starea fiziologica a organismului, de conditiile mediului extern, varsta. De exemplu, cea mai
mare celula este ovulul (150-200 microni) si are rol in reproducere, spermatozoidul (40-55 microni)
este una din cele mai mici celule.
A. STRUCTURA ORGANIZATA A CELULEI
Componentele fundamentale ale celulei sunt: membrana, citoplasma si nucleul.

a) Membrana celulara (plasmalema) se afla la periferia celulei. Membrana este un complex
molecular lipoproteic care inconjura celula si este considerata astazi „organul care mediaza si controleaza
interactiunile celulei cu toate componentele mediului, fie ele molecule mici, molecule mari sau alte celule”.
Este alcatuita din molecule de proteine si lipide (este de natura lipoproteica, din punct de vedere
biochimic), legate intre ele, dar care permit schimburile dintre celula si exteriorul acesteia. Ultrastructura
membranei celulare stabilita prin microscopia electronica, arata o componenta trilamenata, cu un strat
extern de natura proteica, un strat mijlociu, care din punct de vedere biochimic este bimolecular lipidic
(fosfolipide si colesterol) si un strat intern care este ca si primul strat de natura proteica.
La unele celule, citoplasma prezinta diferite prelungiri acoperite de plasmalema. Unele pot fi
temporare si neordonate, de tipul pseudopodelor (leucocite), altele permanente: microvilii (epiteliul
mucoasei intestinale, epiteliul tubilor renali), cilii (epiteliul mucoasei traheei).
Membrana are permeabilitate selectiva. Procesele de schimb care au loc in membrana celulara se
realizeaza prin doua tipuri de transport:
- transportul transmembranar – asigura trecerea apei si a substantelor dizolvate prin membrana celulara;
- transportul in masa – este procesul prin care celula inglobeaza sau elimina particule de natura diferita,
prin intermediul unor vezicule formate la nivelul membranei celulare.
Membrana indeplineste o serie de functii fundamentale:
 rol de delimitare fizico-chimica a mediului intracelular de cel extracelular;

 asigurarea distributiei simetrice a componentelor ionice prin permeabilitatea selectiva si

transportul activ. Aceasta simertie sta la baza activitatii bioelectrice celulare, a transmiterii sinaptice, a
proceselor de secretie si absorbtie degestive si renale, a mentinerii echilibrului hidro-electrolitic;
 transferul de informatii realizat prin hormoni, medicamente si alti stimuli fizico-chimici.
Acesti factorii actioneaza frecvent prin receptori membranari specializati, determinand modificari ale
activitatii celulare;
 rol de aparare si secretie prin fagocitoza, endocitoza si exocitoza;
 rol in recunoastere intercelulara si aparare imunitara;
 reglarea si limitarea cresterii organelor;
 roluri metabolice intracelulare (conversia chimiosmotica a energiei in ATP);
 adezivitatea si relatiile intercelulare;
 participarea la desfasurarea mecanismelor etiopatogenice ale unor afectiuni.
b) Citoplasma este o substanta de consistenta gelatinoasa care ocupa interiorul celulei si in care
sunt cufundate nucleul impreuna cu celelalte organite celulare (structuri foarte mici, prezente in
interiorul celulelor, care indeplinesc anumite functii). Este un sistem coloidal complex in care mediul
de dispersie este apa, la nivelul ei desfasurandu-se principalele functii vitale (sinteza de proteine,
productia de energie, contractibilitatea).
Dupa natura lor, structurile citoplasmatice (organitele celulare) pot fi:
# structuri ce reprezinta diferentieri alei citoplasmei, cu anumite functii, numite organite
celulare, si care sunt de doua categorii:
- comune (pe care le intalnim la toate tipurile de celulele);
- specifice (care sunt necesare doar anumitor tipuri de celule).
Organitele comune (generale) sunt: reticulul endoplasmatic, ribozomii, lizozomii,
aparatul Golgi, mitocondriile si centrozomul (centrul celular).
Organitele specifice (speciale) sunt:
- miofibrilele (sunt elemente contractile care le gasim doar in fibra musculara);
- neurofibrilele (sunt formatiuni diferentiate ale neuroplasmei celulei nervoase);
- corpusculii Nissl (structuri specifice celulei nervoase care sunt echivalenti ai ergastoplasmei pentru
celula nervoasa);
- cilii, flagelii.
# structuri care sunt produsul unor procese celulare, numite incluziuni
citoplasmatice (materiale de depozit, ca: lipide, glicogen, pigmenti, unele saruri
minerale).
Organitele comune (generale)
# Reticulul endoplasmic (RE) este compartimentul intracelular cu cea mai complexa
geometrie si cea mai mare diversitate functionala. Apare ca un sistem canicular dinamic (alcatuit din
canale si cisterne), canalele fiind delimitate de o membrane individuale, care strabat citoplasma si fac
legatura intre plasmalema si nucleu (este un sistem de transport). Functia principala fiind aceea de sistem
circulator intracitoplasmatic.
Reticulul endoplasmatic este de doua categorii:
- reticul endoplasmatic rugos (REG) – este un sistem de membrane si canale care prezinta ribozomi
atasati la suprafata lor; contine mai ales cisterne si este implicat in sintezele proteice; abundent in
limfocite, celule pancreatice, in general in celulele ce produc proteine de secretie. Rol in sinteza de
proteine.
- reticul endoplasmatic neted (REN) – este un sistem de membrane si canalicule care faciliteaza
transportul substantelor in interiorul celulelor, este lipsit de ribozomi, este sediul unor reactii metabolice
importante. Mai abundent in fibrele musculare striate, celulele corticosuprarenalei, foliculul ovarian.
Avand rol important in metabolismul glicogenului.
# Ribozomii (corpusculii lui Palade) sunt formatiuni sferice de dimensiuni mici, cu rol in
sinteza proteinelor, reprezentand, de fapt, sediul sintezei proteice. Ei se gasesc fie liberi in matricea
citoplasmatica, fie atasati canaliculelor reticulului endoplasmatic, formand reticulul endoplasmic rugos

(ergastoplast). Sunt abundenti in celulele cu sinteza de proteine si in faza de crestere a celulelor. Ribozomii sunt
particule de 20-30nm diametru si au un coeficient de sedimentare de 80 S. Sunt formati din doua
subunitati:
- o subunitate mica (40 S), continand o molecula de ARN ribozomal (18 S) si cca. 30 de proteine
diferite;
- o subunitate mare (60 S), continand trei molecule de ARNr (23 S, 5.8 S si 5 S), precum si cca. 50
de molecule proteice.
Cuplarea acestor subunitati se realizeaza in prezenta ARNm cu participarea ARNt, care
aduce aminoacizii necesari sintezei.
# Aparatul Golgi (Complex Golgi) se afla in apropierea nucleului, in zona cea mai activa a
citoplasmei, fiind un ansamblu de compartimente delimitate de membrane ce se interpun intre reticolul
endoplasmatic si citoplasma, avand rol in transportarea, modificarea posttraducere, impachetarea
proteinelor de secretie primite de RE si exocitoza (eliminarea sau expulzarea produsilor chimici
nefolositori, sau expulzarea continutul veziculelor de secretie, pentru activitatea celulara).
# Mitocondriile sunt organite din citoplasma celulei in care are loc respiratia celulara, sediul
energo-genetic al organismului, produc energie prin ardere celulara. Sunt structuri filamentoase sau
ovalare. Prezinta o membrana mitocondriala externa, cu o geometrie simpla si o membrana
mitocondriala interna, puternic pliata sub forma unor creste. Contin ADN propriu (numit ADN
mitocondrial). Sunt mai numeroase in celulele cu activitate metabolica mai intensa, hepatocite, miocard.
# Lizozomii se prezinta sub forma unor vezicule mici, sferice care contin in interiorul lor
enzime hidrolitice (digestive) si functioneaza ca un sistem digestiv intracelular. Au rol important in
celulele care fagociteaza (leucocite, macrofage). Fagocitoza este procesul prin care o celula incorporeaza
microbi sau corpuri straine, pe care le distruge (prin digestie).
# Centrozomul (centrul celular) este o regiune specializata a celulei, situata in imediata apropiere
a nucleului, formeaza fusul de diviziune (prin care celula se multiplica). Centrozomul lipseste din celula
nervoasa, care nu se divide.
c) Nucleul este un corpuscul de dimensiuni mari, aflat in citoplasma celulei, are forma sferica,
contine materialul genetic (ADN) responsabil de functionarea celulara (rol de centru de control al
activitatii celulei), transmite caractere ereditare (informatia genetica), controleaza metabolismul celular.
Majoritatea celulelor sunt monocariote (un nucleu), dar pot fi si exceptii: celule binucleate
(hepatocitele), polinucleate (fibra musculara striata), anucleate sau fara nucleu (hematia adulta).
La randul sau nucleul este alcatuit din:
- o membrana nucleara dubla, poroasa, cu satructura trilaminata, care se numeste cariolema;
- citoplasma nucleara, numita si carioplasma (un suc nuclear vascos, cu aspect omogen), este o solutie
coloidala, care contine o retea de filamente subtiri numita cromatina; cromatina contine molecule de
ADN (acid dezoxiribonucleic), care formeaza cromozomii. Moleculele de ADN sunt alcatuite dintr-un
numar foarte mare de gene – care sunt materialul nostru genetic.
Nucleul contine unul sau mai multi nucleoli care sunt mici corpuri sferice sau ovalare cu rol
important in sinteza de ARN.
Celulele umane sunt de tip eucariot (celule care au un nucleu distinct, bine individualizat – care
prezinta membrana nuclera – si care contine materialul genetic), deoarece sunt alcatuite dintr-un nucleu
separat de citoplasma printr-o membrana proprie, in interiorul caruia se gasesc elementele care contin
informatia ereditara si indeplinesc toate functiile celulare.

Fig.1. Structura celulei umane
B. STRUCTURA NEORGANIZATA A CELULEI
Celula este formată din diferite molecule cu rol diferit. În componenţa acestor molecule intră atomi
reprezentând 63 elemente chimice. În funcţie de proporţia în care iau parte la formarea celulelor,
elementele chimice se pot clasifica în:
1. macroelemente (elemente prezente în proporţie de 98%):
- oxigen (66%);
- hidrogen (10%);
- carbon (18%);
- azot (3,5%).
2. microelemente (elemente prezente în proporţie de 2%):
- calciu (1,2%);
- sulf (0,9%);
- potasiu (0,15%);
- sodiu (0,15%);
- clor (0,1%);
- magneziu (0,1%).
3. ultramicroelemente (elemente prezente în proporţie redusă - 0,01%):
- iod;

- fier;
- mangan;
- zinc;
- cobalt, etc.
Substanţe anorganice - substanţele anorganice, sau minerale, sunt prezente în celulă atât sub
formă de molecule, cât şi sub formă de ioni.
- apa - reprezinta o componenta principala a materieivii;
- sarurile minerale - reprezinta o importanta deosebita pentru functionalitatea rganismului.
Substanţe organice - aceste substanţe sunt cele mai importante, ele luând parte activ la toate
procesele intracelulare.
- Acizi nucleici;
- Glucide;
- Lipide;
- Proteine.
DIVIZIUNEA CELULARA
Cromozomul (din limba greacă chromo - nuanţă şi soma - obiect) reprezintă macromolecule
de ADN, care conţine mai multe gene şi secvenţe nucleotide, cu rol în păstrarea informaţiei
ereditare a celulei. Cromozomii indiferent de modul de organizare fizica si moleculara, sunt unitati
genetice permanente, care isi conserva individualitatea, proprietatile structural - functionale si se
transmit prin auto-aplicare de-a lungul generatiilor celulare.
Fiecare cromozom are un centromer şi unul sau două braţe care pornesc din acest
centromer.
Cromosomii nucleari se găsesc într-o formă compactă fiind împachetaţi cu ajutorul
anumitor proteine într-o structură denumită cromatină. Aceast proces de compactare este necesar
pentru a permite moleculelor foarte lungi de ADN să încapă în nucleu.

A. DIVIZIUNEA MITOTICA
Diviziunea mitotica reprezinta, un proces continuu, atat in dinamica dezvoltarii individuale

cat si in ciclul celular. Ca timp efectiv de derulare, mitoza este deosebit de variabila, de la cateva
minute, la cateva ore. Desi este un proces cu o cinetica continua, pentru o mai clara descriere si o
mai buna intelegere, mitoza a fost divizata in mai multe faze: interfaza, diviziunea propriu-zisa.
Diviziunea propriu-zisa
Aceasta are la randul ei mai multe etape si anume:
# Profaza – primul stadiu al diviziunii celulare, in cursul caruia cromozomii se contracta si se divid
longitudinal (cu exceptia centromerilor) in cromatide. In aceasta faza cromozomii raman separati unul de
celalalt.
# Metafaza – in cursul acestei faze membrana nucleara se distruge, se formeza fusul de diviziune
(formarea a doi puli situati diametral opus in apropierea nucleului), iar cromozomii se fixeaza prin
centromeri, formand placa ecuatoriala (zona care se formeaza pe linia de centru a celulei aflata in
diviziune).
# Anafaza – stadiul trei al diviziunii in care cromatidele fiecarui cromozom se separa si se
deplaseaza in directii opuse, indepartandu-se fiecare spre cate un pol al fusului de diviziune.

# Telofaza – ultimul stadiu al diviziunii in care cromatidele care s-au separat in anafaza se aduna la
polii fusului. In jurul fiecarui grup, se formeaza o membrana nucleara, rezultand doi nuclei fii cu acelasi
numar si acelasi fel de cromozomi ca si nucleul initial al celulei. Nucleii fii se formeaza din cromatide
Cu alte cuvinte, in urma diviziunii mitotice cromozomii celulelor fiice vor fi identici, ca si
continut informational, cu cei ai celulei mama, identitate care se observa si de la o celula fiica la alta
celula fiica.
B. DIVIZIUNEA MEIOTICA
Meioza (in limba greaca meion = mai putin si oxis = conditie) reprezinta tipul de diviziune
celulara caracteristica organismelor cu alternanta de faze (haploida - diploida). Prin intermediul
meiozei are loc reducerea la jumatate a materialului genetic cromatic (a numarului de cromosomi) a
celulei somatice, preconditie a formarii celulelor sexuale (a gametilor).
Spre deosebire de mitoza, meioza este mai complicata, are o durata mai mare de timp si se
compune in realitate din 2 diviziuni succesive - diviziunea I meiotica sau diviziunea heterotipica
(numita si diviziune reductionala) si diviziunea II meiotica sau diviziunea homeotipica (cunoscuta
si sub numele de diviziunea equationala).
Prima diviziune meiotica - este reductionala (sau heterotipica) si se caracterizeaza prin
aceea ca numarul de cromosomi din celulele fiice se reduce la jumatate comparativ cu numarul
cromosomilor celulei mama (cea care a intrat in diviziune):
Profaza I este mult mai lunga (la plante poate dura de la cateva ore pana la cateva zile, iar la
unele animale poate sa se extinda pe durata catorva saptamani sau chiar pe durata catorva ani), prin
comparatie cu profaza mitozei si este deosebit de bogata in evenimente, avand subfaze (leptoten,
zigoten, pachiten, diploten, diachineza) in care se deruleaza procese esentiale pentru asigurarea
variabilitatii individuale - campul de actiune al selectiei naturale.
- Leptoten – cromozomii bicromatidici sunt inca despiralizati;
- Zigoten – cromozomii omologi sinapseaza (se leaga intre ei); condensarea cromatinei
avanseaza;
- Pachiten – se realizeaza crossing-over-ul; cromosomii omologi inca aflati in chiasme sunt
semnificativ mai scurti si mai grosi degat in zigoten;
- Diploten – sinapsele (legaturile) se reduc; cromozomii vor ramane uniti doar in punctele in
care s-a realizat crossing-over-ul;
- Diachineza – legatura (chiasma) migreaza terminal; se dezorganizeaza membrana nucleara;
centriolii migreaza spre polii celulei si formeaza fusul de diviziune.
Metafaza I incepe concomitent cu resorbtia membranei nucleare. In acelasi timp se
formeaza si fusul acromatic. Cromosomii (bivalenti) se dispun pe fibrele fusului, in zona ecuatoriala
(intr-un singur plan) dar in asa fel incat centromerul unui cromosom din complexul bivalent este
orientat spre un pol, iar al celuilalt cromosom spre polul opus, acesta fiind momentul producerii
asortarii independente a perechilor de cromosomi, dansul cromosomilor sau recombinarea
intercromosomiala. Este stadiul in care cromosomii se coloreaza intens si pot fi analizati si descrisi mai
ales din punct de vedere morfologic. Spre sfarsitul metafazei I si inceputul anafazei I, cromosomii
omologi incep sa se departeze unul de altul, din zona centromerica spre varf si sa se departeze catre
cei doi poli ai celulei.
Anafaza I se caracterizeaza prin aceea ca fiecare cromosom, bicromatidic, isi continua
deplasarea spre polul celular spre care s-a orientat inca din metafaza.
Telofaza I - cromosomii bicromatidici au ajuns la fiecare dintre cei 2 poli. In continuare, ei
sufera procese inverse celor din profaza, in final luand nastere doi nuclei. In fiecare din cei 2 nuclei
se gaseste jumatate din numarul de cromosomi ai celulei initiale. Apoi are loc diviziunea citoplasmei,
formarea membranei celulare si delimitarea celor 2 celule haploide care au nuclei bicromatidici. Cele
doua celule alcatuiesc diada. Dupa acest stadiu, cu care ia sfarsit prima diviziune meiotica, urmeaza
o scurta interchineza (interfaza) si apoi incepe a doua diviziune meiotica.

A doua diviziune meiotica

Profaza II incepe prin respiralizarea cromosomilor.
Metafaza II se caracterizeaza prin aceea ca, in fiecare celula a diadei (in fiecare meiocita) se
formeaza fusul nuclear acromatic. Cromosomii bicromatidici (redusi ca numar la jumatate) se
ataseaza cu centromerul la fibrele fusului, in planul ecuatorial. Spre sfarsitul metafazei II, cea mai
scurta faza din intregul ciclu de diviziune, cromosomii incep sa se cliveze longitudinal, prin
distantarea cromatidelor si clivarea centromerului.
Anafaza II Cromatidele surori ale fiecarui cromosom se despart si se indreapta spre polii
celulari, catre polii fusului nuclear (spre fiecare dintre centrioli).
Telofaza II Cromosomii monocromatidici o data ajunsi la polii fusului de diviziune intra
intr-un sir de procese ce se deruleaza in sens invers celor din profaza - cromosomii se alungesc, se
subtiaza si se hidrateaza puternic. Se formeaza cele doua mase nucleare si se delimiteaza prin
membrane proprii. Are loc simultan, diviziunea citoplasmei si formarea membranei celulare, incat,
in final, dintr-o celula mama iau nastere doua celule fiice.
Dar tinand seama ca a mai avut loc o diviziune (prima diviziune meiotica) rezulta ca prin
meioza, dintr-o celula mama initiala s-a ajuns la 4 celule fiice. Foarte important este insa faptul ca
celula mama era diploida (2n cromosomi bicromatidici), iar celulele fiice rezultate sunt haploide (au
n cromosomi monocromatidici). Prin procese morfo-fiziologice (a caror complexitate creste
concomitent cu pozitia mai avansata a speciei in arborele filogenetic), celulele haploide se
transforma in gameti.

Fig. 1. Etapele diviziunea celulara


Mitoza

Meioza I

Meioza II

TESUTURILE
Tesuturile (textum, lat. = tesatura) reprezinta, din punct de vedere anatomo-histologic,

grupari de celule differentiate structural dar identice functional.
Principalele tesuturi din corpul omenesc sunt: epitelial, conjunctiv, muscular si nervos,
ultimul ajuns la cel mai inalt grad evolutiv.
A. TESUTUL EPITELIAL
Tesutul epitelial lipsit de vascularizatie (hranindu-se prin difuziune), are celule unite intre ele,
foarte variate ca forma, dimensiuni si functii, dispuse pe unul sau mai multe straturi si separate de
tesutul conjunctiv de o membrana bazala. Epiteliile sunt situate atat la exteriorul corpului –
formand epiderma, cat si la nivelul peretilor organelor cavitare din interior – formandu-le mucoasele
(digestiva, respiratorie, ale cailor de excretie etc.).
Dupa functiile indeplinite epiteliile sunt: de acoperiere, glandulare si senzoriale.
A.1. EPITELIILE DE ACOPERIRE (fig.1) dupa numarul straturilor de celule si forma

celulelor din stratul superficial, sunt:
# unistratificate, cu tipurile:
- pavimentoase simple (din stratul intern al vaselor de sange sau din seroasele pleurale, pericardice si
peritoneala);
- cubice simple (din mucoasa tubului digestiv de la stomac la rect, avand si rol important absorbant,
si din mucoasa trompelor uterine);
# pluristratificate, cu tipurile:
- pavimentoase stratificate (- cheratinizate, care se descuama, ca epiderma, sau – necheratinizate din
mucoasa bucala si esofagiana);
- cilindrice stratificate (din mucoasa ureterelor, vezicii urinare, sau din canalele excretorii ale
glandelor salivare);
- pseudostratificate (mucoasa traheala si din bronhiile mari, unde celulele apar fals stratificate, avand
de fapt nucleii situati la inaltimi diferite).
A.2. TESUTURILE GLANDULARE (SECRETOARE) a caror celule secretorii

impreuna cu tesutul conjunctiv, vasele si nervii din jur, alcatuiesc glande, care dupa locul de unde isi
elimina secretia sunt:
- exocrine (krinein, gr.=a secreta), ce au canal de excretie prin care secretia este eliminate fie la
exterior (glandele sebacee, sudoripare), fie in lumenul organelor cavitare (galndele salivare,
intestinale);
- endocrine, fara canal excretor, deoarece grupurile celulare isi elimina secretia, hormonii, direct in
sange (hipofiza, tiroida s.a.);
- mixte (amficrine), care au si structuri endocrine si exocrine (pancreas, ovar, testicule).
A.3. EPITELII SENZORIALE care au celule de sustinere si celule senzoriale, ultimile

fiind diferentiate specific fiecarui epitaliu sensorial.
Fiecare celula senzoriala la polul apical receptioneaza stimuli din mediul intern si extern, iar
la polul bazal este inconjurata de terminatii nervoase senzitive (dendrite) ale unor nervi, care preiau
acesti stimuli si ii propaga aferent sub forma de influx nervos spre sistemul nervos central.
Astfel de epitelii senzoriale intra in alcatuirea organelor de simt – componenta periferica,
receptorie, a analizatorilor (ansamblu de structuri, care se termina pe scaorata cerebrala,
constientizand informatiile prin formarea senzatiilor), prin care se realizeaza integrarea organismului
in mediul inconjurator.
Astfel de analizatori, care vor fi studiati separat, sunt: olfactiv, gustativ, auditiv, vestibular, pe
langa cel optic (mai complex structurat), cutanat (din piele), sau kinestezic (pentru desfasurarea

normala a activitatii motorii).
B. TESUTUL CONJUNCTIV
Tesutul conjunctiv (conjunctivus, lat. = care leaga), este format din trei componente de
baza: diferite celule conjunctive, precum si fibre conjunctive (de colagen, elastina sau reticulina),
inglobate intr-o substanta fundamentala cu vase sanguine, limfatice si nervi. El indeplineste rolurile
de a lega structurile celorlalte tesuturi si organe si de a le hrani, asigurand rezistenta si apararea
organismului, intervenind sin in fagocitoza etc.
Tinand cont, in principal, de consistenta subsatantei fundamentale, tesuturile conjunctive se
clasifica in: moi, semidure si dure (fig.2).
B.1. TESUTURILE CONJUNCTIVE MOI - sunt de mai multetipuri:

- lax (cu componentele de baza in proportii relativ egale) foarte raspandit, situat printre celelalte
componente tisulare, avand rol trofic;
- elastic (cu retele de fibre elastice, mai putin celule) alcatuind stratul mijlociu din peretii arterelor
mari si venelor;
- fibros (in care sunt multe fibre colagene si elastice) formand tendoanele, aponevrozele, fasciile
care acopera muschii, sau capsule ce acopera organele parnchimatoase (splina, ficat, rinichi, s.a.):
- reticulat (in reteaua de reticulina bogata este substanta fundamentala si celule, de origine ale
elementelor figurate ale sangelui), situat in maduva hematogena, splina, ganglionii limfatici;
- adipos (cu celule mare, globuloase, avand grasime situata central si nucleul impins la periferie),
intalnit in hipodermul din tegument, sau protejand unele organe, imprejmuindu-le (globii oculari,
rinichi etc.).
De remarcat tesutul conjunctiv, numit stoma, dispus ca o retea de suport in interiorul
organelor (de exemplu: glande, ficat, splina etc.) si situat printre celelalte elemente structural
functionale, principale, care alcatuiesc parenchimul acelui organ.
B.2. TESUTUL CONJUCTIV SEMIDUR (cartilaginos) este rezistent, dar elastic, si are
in structura sa tot trei componente de baza si anume:
- substanta fundamentala a carei componenta organica (condrina) este impregnata cu saruri de
calciu si sodiu;
- celule cartilaginoase (condrocite), sferice sau ovoidale, situate in subsatanta fundamentala in
cavitati (condroplaste) inconjurate de o retea densa de - fibre colagene si elastice. Celulele
cartilaginoase tinere se numesc condroblaste iar cele batrane se numesc condrocite. Cartilajul nu
are vase sanguine, hranirea lui realizandu-se din vasele unei membrane care-l inconjoara la exterior
(pericondru).
Dupa cantitatea substantei fundamentale si tipul de fibre conjunctive, sunt trei varietati de
cartilaj si anume:
- hialin, cu fibre foarte fine, iar substanta fundamentala are aspect omogen (situat in cartilajele
laringelui, traheei, bronhiilor, articulare, sau costale);
- elastic, in care domina fibrele elastice (din pavilionul urechii si epiglota laringelui);
- fibros, unde predomina fibre de colagen (cartilajele meniscurilor articulare si a discurilor
intervertebrale).
B.3. TESUTUL CONJUNCTIV DUR SAU OSOS (os, ossis, lat. = os) incepe a se
forma inca din perioada embrionara, fie direct din membrane conjunctive (indeosebi late ale cutiei),
fie din structuri cartilaginoase preexistente (mai ales la oasele membrelor). Acest tesut osos este
adaptat sustinerii si rezistentei corpului si segmentelor sale, deoarece substanta fundamentale are
componenta organica (oseina) impregnata cu saruri fosfocalice, formand, impreuna cu fibrele si
celulele conjunctive, lamele osoase orientate in directia actiunii fortelor mecanice asupra osului.
Celulele sunt fie tinere formatoare de substanta osoasa (osteoblaste), fie adulte (osteocite, situate

in mici cavitati (osteoplaste) si anastomozate intre ele prin numeroase prelungii, sau osteoclaste,
celulele gigante, care distrug si limiteaza formarea tesutului osos in functie de necesitatile fiziologice
si functionale.
Fig. 3. Tesutul conjunctiv dur
Modul de dispunere a lamelelor osoase individualizeaza cele doua tipuri de structuri ososse
caracteristice a scheletului si anume:
- Tesutul osos compact il gasim in peretii diafizelor oaselor lungi (care inconjoara canalul
medular – situat central si continand maduva osoasa), sau la periferia epifizelor oaselor lungi si a
celor scurte, precum si in lamela interna si cea externa a oaselor late. Este format din structuri
lamelare tubulare telescopate intre ele si unite prin alte lamele osoase, numite sisteme Harvers sau
osteoane = unitatea structurala si functionala, printre care se afla tesut conjuctiv lax, vase sanguine
si nervi, in cantitati reduse. Osteoanele sunt unite intre ele prin sisteme lamelare intermediare –
sisteme interhaversiene.

- Tesutul osos spongios (situat in interiorul epifizelor si in interiorul oaselor scurte si late)
are aspectul unui burete cu lamelele dispuse in directia liniilor de forta ce actioneaza asupra osului, si
delimitand spatii (areole), care comunica intre ele si contin maduva osoasa.
In timpul osteogenezei (formarii oaselor), cresterea in lungime a oaselor lungi se face prin
osificarea sper diafiza a unui cartilaj de crestere, situate intre diafiza si epifiza. Cresterea in grosime a
tuturor oaselor se realizeaza de stratul intern osteogen, a unei member care acopera la exterior osul,
numita periost.
OSTEOGENEZA – DATE SUMARE

Osteogeneza reprezinta procesul de formare a tesutului osos care intra in structura oaselor.
La vertebratele superioare, si la om, scheletul nu este alcatuit, in perioadele embrionara si fetala, de
tesut osos definitiv format. Astfel oasele boltii craniene si ale fetei sunt membrane conjunctive, iar
restul (cea mai mare parte din oasele aparatului locomotor de la membre, coaste, scheletul axial) e
format din cartilaj hialin.
Din machetele acestea – membranoase si cartilaginoase – se vor dezvolta, prin osteogenoza,
oasele intregului schelet, proces foarte complex de constructii si remanieri osoase. Acest proces este
determinat de multiplii factori cum ar fi: chimici, umorali (indeosebi hormonii hipofizari, tiroidieni,
sexuali, enzimele – fosfataza, vitamine – A, C, D), mecanici, nervosi s.s. care duc la edificarea unor
structuri specifice, dure, bogate in saruri minerale (indeosebi de Ca).
Se considera ca osteogeneza inceteaza la aproximativ 23-25 de ani la barbat si 20-21 de ani la
femeie.
Osteogeneza este de doua tipuri si anume:
– o parte din oase iau nastere direct din mezenchim, - osificarea sau osteogeneza desmala, intalnita
la oasele de membrane;
– cele mai multe oase trec din perioada initiala de membrane mezenchinala, mai intai printr-un
stadiu intermediar cartilaginos (condrogeneza, care incepe in saptaman a 5-a inaintea osificarii
desmale) si apoi in stadiul final osos – osificarea sau osteogeneza encondrala intalnita la oasele de
substitutie.
In mare osteogeneza se realizeaza in trei etape si anume:
- faza de osificare primara, in care domina procesele constructive, formandu-se osul brut incomplet

diferentiat numit osul primar;

- faza de osificare secundara, cu predominarea proceselor de remaniere si distrugere (modelarea
osoasa), cand apar structuri osoase definitive, proprii osului adult;
- concomitant cu primele doua faze osul creste si in lungime si grosime, prin activitatea
osteogenetica a cartilajelor de conjugare, respectiv a periostului.
C. TESUTUL MUSCULAR
Tesutul muscular (mys, myos, gr.=muschi), dupa structura lor si proprietatile functionale
prezinta trei tipuri: striat, neted si de tip cardiac.
C.1. ŢESUTUL MUSCULAR STRIAT - alcatuieste muschii striati (voluntari) care in

cea mai mare parte formează musculature somatică sau scheletică (impreună cu oasele, pe care
iau insertie si articulatiile realizează aparatul locomotor), iar o mica parte intră in structura unor
segmente ale tubului digestiv, respirator. Musculatura striată, care reprezintă circa 40% din greutatea
corpului, determină pozitia ortostatică (verticalitatea), mersul, scrisul, vorbitul, mimica fetei,
masticatia si multe alte acte voluntare motorii, acte declansate si controlate de către sistemul nervos
central prin intermediul nervilor spinali si cranieni. Astfel si musculatura striată contribuie la
integrarea organismului in mediul biologic inconjurător.
Având caracteristic proprietăti functionale si fiziologice ca elasticitatea, extensibilitatea si
specific contractilitatea, fiecare muschi striat este structurat din celule (fibre) musculare foarte
alungite, între 1 mm si 10-12 cm, grupate în fascicule şi solidarizate prin ţesut conjunctiv
(epimisium la periferia muşchiului, perimisium printre fasciculele musculare şi endomisium
foarte fin printre fibrele musculare).

Fibrele musculare sunt paralele între ele si dispuse de obicei de-a lungul axului longitudinal
al muşchiului. La capăt fiecare muşchi se termină printr-un tendon sau aponevroză, structuri
fibroase prin care se inseră pe oase.
Fiecare fibra musculară striată, ca orice celulă are la periferie o membrană subţire –
sarcolemă (sarx, sarkos, gr. = muşchi, lemma, gr. = teacă) şi citoplasmă puţină – sarcoplasma, cu
numeroşi nuclei periferici, organite comune, dar şi specifice fibrei musculare – miofibrile.
Miofibrilele formează componenta fundamentală a fibrei musculare,
electronomicroscopic fiind formate din microfilamente contractile, care reprezintă structuri proteice
bine organizate, paralele atât între ele cât şi cu axul celulei. Ele se numesc: miozină (cele mai
groase) şi actină (cele mai subţiri) şi realizează aspectul striat transversal caracteristic.
În timpul contracţiei musculare au loc procese biochimice complexe care determină glisarea
microfilamentelor de actină printre cele de miozină şi scurtarea fibrelor musculare, iar în relaxarea
musculară îndepartarea lor.
Pentru a realiza aceste contracţii şi relaxări musculare volunatre orice muşchi striat este
inervat senzitiv şi motor.
Inervaţia senzitivă e dată de dendritele neuronilor din ganglionii spinali de pe rădăcinile
posterioare a nervilor spinali şi din ganglionii unor nervi cranieni. Aceste dendrite preiau impulsuri
nervoase de la proprioceptorii din muşchi (fusurile neuromusculare) şi tendoane (organele Golgi),
stimulaţi fiind de stările de tensiune a lor, şi informează afferent centrii nervoşi din sistemul nervos
central, despre starea funcţională musculară şi tendinoasă.
Inervaţia motorize e dată de axonii motoneuronilor din centrii nervoşi nevraxiali, cera în
apropierea fibrei musculare, îşi pierd teaca de mielină, se ramifică în numeroşi butoni terminali şi
realizează cu sarcolema placa motorize sau sinapsa neuro-musculară. Între fiecare buton terminal şi
sarcolemă se realizează un spaţiu foarte redus – spaţiul sinaptic (de circa 240 A). În acest spaţiu se
descarcă din buton, determinat de impulsul nervos, cuante de mediator chimic – acetilcolină care
transmite impulsul nervos fibrei musculare, declanşând contracţia (scurtarea) fibrei.
C.2. TESUTUL MUSCULAR NETED - intră în structura organelor (viscerele),

vasele sanguine şi muşchilor piloerectori (ai fibrelor de păr). Fibrele musculare nu au striaţii
transversale, au aspect omogen electronomicroscipic, sunt fusiforme, dar de lungimi până la 100-
400 microni, cu un nucleu mare central, iar miofibrele cu fascicule mici de microfilamente de formă
neregulată, dispuse la întamplare.
Muşchii netezi din punct de vedere functional sunt de doua tipuri: visceral si multiunitar.
- Muschil neted visceral (din pereţii viscerelor cavitare: majoritatea segmentelor tubului

digestiv, uter, vezica urinară, uretere, vezicula biliară), este format din celule fuzionate care alcatuiesc
un sinciţiu (masă citoplasmatică cu punţi intercelulare, cu mai mulţi nuclei). Activitatea acestui tip de
muşchi este spontană, inervaţia vegetativă a sa nu iniţiază, ci numai îi modifică contracţia, astfel:
simpaticul şi adrenalina îl relaxează, iar parasimpaticul şi acetilcolina îl contractă. Relaxarea sa este
foarte lentă, caracteristic având plasticitatea (menţinerea constantă a tensiunii, indiferent de
alungirea muşchiului) observată în cazul umplerii organelor cavitare (stomac, colecist, vezica
urinară).
- Muşchiul neted multiunitar are fibrele musculare separate, contracţiile sunt mai fine si
mai limitate, asemănătoare muşchiului striat scheletic deşi are inervaţie vegetativă.
C.3 TESUTUL MUSCULAR DE TIP CARDIAC (MIOCARDUL) - muschiul inimii,

mult mai gros la ventricule (cu deosebire în cel stâng) decât în atrii, este format din fascicule de
fibre musculare cardiace, care au o dispozitie circulară în peretii atriilor si oblic spiralate în
ventricule.
Fasciculele musculare miocardice se desprind de pe un element fibros situat la baza
ventriculelor, ca niste inele, dispuse în jurul celor 4 orificii, atrio-ventriculare si arteriale. La nivelul
fetelor interne ale atriilor muschiul este neted, iar la nivelul ventriculelor are aspect cavernos cu
multe proeminente, unele alcătuind muschii papilari, care de la vârful lor se continuă cu cordaje
tendinoase fixate pe valvulele atrioventriculare.
Tesutul muscular cardiac (kardia, gr. = inimă) este format din două structuri musculare:
- miocardul comun, contractil, cu fibre musculare striate (cardiace sau miocardice), ce
contin echipament enzimatic bazat pe metabolismul aerob;
- miocardul specific, ce asigură contractia ritmică si automată a miocardului comun, fiind alcătuit
din structuri musculare de tip embrionar cu activitate predominant anaerobă, cu foarte mare
rezistentă la anoxie.
Miocardul comun este alcătuit din fibre musculare orientate putin diferit fată de cele ale
musculaturii scheletice, având lungimea mai mică si prezentând legături longitudinale si transversale
între ele. Se realizează astfel un sincitiu, care electrono-microscopic arată limite între membranele
celulare dar cu discuri intercalare ce le uneste. Fiecare fibră miocardică are sarcolema subtire,
nucleul mic, iar sarcoplasma abundentă cu miofibrele de structură striată, asemănătoare fibrei
musculare scheletice.
Miocardul specific, tesutul nodal sau autoexcito-conducător este format din celule
miocardice modificate, alungite fusiform, cu striatii, dar incomplete, si mai multă sarcoplasmă si
glicogen decât în fibrele miocardului comun. Specializarea structurală si functională a acestui tip de
miocard este pentru a realiza legătura anatomică si functională dintre atrii si ventricule.
Acest miocard specific este format din mai multe grupe nucleare, numite noduli, si fascicule
de legătură si terminale, situate printre fibrele miocardului comun. Fiecare nodul sau fascicul
imprimă un anumit ritm contractil inimii, precum si o viteză specifică influxului nervos. Astfel,
nodulul sino-atrial situat în peretele atriului drept lângă orificiul de vărsare al venei cave
superioare, reprezintă principalul centru de comandă în activitatea cardiacă, generând impulsuri de
70-80/minut, ce difuzează rapid în tot miocardul atrial. Nodulul atrio-ventricular, situat în septul
interatrial, preia impulsurile precedentului, dar poate şi emite impulsuri cu o ritmicitate mai redusă
de 40 impulsuri/minut. Fasciculul His, ce continuă nodulul atrioventricular ajungând şi spre septul
interventricular pe un scurt traiect, se divide apoi subendocardic în două ramuri, dreaptă şi stângă
spre cele două ventricule, unde prin reţeaua Purkinje se răspândeşte în tot miocardul ventricular.
D. ŢESUTUL NERVOS
Ţesutul nervos reprezintă structuri celulare caracteristice (neuroni şi nevroglii), care intră
în alcătuirea celor două componente ale sistemului nervos şi anume:
- sistemul nervos central: S.N.C. (sau nevraxul) format din măduva spinării (situată în
interiorul canalului vertebral) şi în continuarea sa encefalul (din cutia craniană);

- sistemul nervos periferic: S.N.P., format din nervii spinali (anexaţi maduvii spinării) şi
nervii cranieni (cei mai mulţi anexaţi trunchiului cerebral, prima parte a encefalului, situat
în continuarea maduvii spinării).
Din punct de vedere funcţional sistemul nervos este subîmpărţit în:
- sistemul nervos al vieţii de relaţie (somatic);
- sistemul nervos al vieţii vegetative.
Sistemul nervos central ajuns la om la cel mai înalt grad al evoluţiei, funcţionează prin
celulele din structură sa - neuroni, care transmit neuronilor din nervii spinali şi cranieni
recepţionează informaţiile (din mediul intern şi extern), pe care le analizează şi elaborează răspunsuri
adecvate şi secretorii. Astfel se realizează funcţia reflexă foarte importantă, prin care organismul este
integrat într-o unitate funcţională, adaptat optim condiţiilor mereu schimbătoare ale mediului
înconjurător.
Celulele ţesutului nervos sunt de două tipuri:
- neuronii care generează şi prin care se conduc foarte rapid impulsuri nervoase (reprezintă
unitatea morfofuncţională a sistemului nervos);
- celulele gliale (nevrogliile), mult mai numeroase având rolde susţinere, protecţie, trofic
(nutritiv), fagocitar şi metabolic.
Neuronul
Neuronul este o celulă de formă foarte variată (rotundă, ovalara, piramidala, stelară), cu una
sau mai multe prelungiri (neuroni unipolari, pseudounipolari, bipolari şi multipolari). Fiecare neuron
are următoarele componente: corpul celular şi prelungirie lui.
- Corpul celular formează, prin comasarile mai multora la un loc, substanţă cenuşie din
nevrax (H-ul medular, nuclei sau scoarţă cerebrală şi cerebeloasă) şi ganglionii extranevraxiali (de pe
traiectul sau din apropierea nervilor spinali şi cranieni). Fiecare corp neuronal are la periferie o
membrană lipoproteica - neurilemă, iar la interior citoplasmă- neuroplasmă, care conţine organitele

celulare comune (fără centrozom, deoarece neuronul nu de divide) şi specifice (corpusculii Nilss sau
corpii tigroizi, pentru sinteze proteice şi neurofibrile, o reţea fină de fibre, cu rol de susţinere şi de
transport al substanţelor).
- Prelungirile corpului neuronului sunt: dendritele şi axonul ce intră în structurile atât
ale substanţei albe din nevrax, cât şi ale nervilor spinali şi cranieni.
Dentritele pot fi una sau mai multe, fiecare având neurilemă şi neuroplasmă (cu corpusculii
Nilss şi neurofibrile), iar influxul nervos circulă prin ele în sens aferent, sau centripet (celulipet),
adică spre corpul celular.
Axonul este o prelungire unică, indispensabilă neuronului, iar sensul de transmitere a
influxului nervos este centrifug (aferent), adică iese din corpul celular.
Axonul este lung (poate atinge chiar 1 m) cu axolema şi axoplasmă (inclusiv cu
neurifibrile), continuarea neurilemei şi neuroplasmei de pe corpul celular.
Fibra axonului este acoperita de mai multe teci:
- teaca Schwann - este formata din celule gliale, care inconjura axonii. Celulele gliale secreta o
substanta de culoare alba numita mielina, care formeaza cea de a doua teaca;
- teaca de mielina - din loc in loc, aceasta teaca prezinta intreruperi numite strangulatii Ranvier.
Mielina se comporta ca un izolator electric, motiv pentru care impulsurile nervoase sar de la o
strangulatie Ranvier la alta. Majoritatea axonilor sunt mielinizati si conduc impulsul nervos mult mai
repede decat cei nemielinizati;
- teaca Henle - este o teaca continua, care insoteste ramificatiile axonice pana la terminarea lor. Este
alcatuita din tesut conjunctiv si acopera teaca Schwann, cu rol de nutritie si protectie.
Axonul se ramifica periferic, formând butonii terminali, care conţin mici vezicule cu o
substanţă: mediator chimic. Fiecare neuron prin butonii axonului sau este unit prin contiguitate
(apropierea inframicroscopica de circa 240 A) de un alt neuron prin sinapsă, sau de fibră
musculară printr-o placă motorie. Spaţiul (fantă) sinaptic facilitează transmiterea spre alţi neuroni
(sinapsă axosomatica sau axodendritica) sau spre fibre musculare (placă motorie), a influxului
nervos prin intermediul mediatorului chimic eliberat în această fantă după spargerea veziculelor din
butonii terminali.
Mediatorul chimic variază astfel:
- în sinapsele excitatorii cei mai răspândiţi sunt: acetilcolina, noradrenalina, serotonina,
dopamina;
- în sinapsele inhibatorii este o substanţă complexă în care constituientul activ este acidul gama-
amino-butiric (GABA).
Neuronii cu prelungirile lor, care intră în componenţa nervilor, sub formă de fascicule,
reunite prin ţesut conjunctiv, definesc tipurile de nervi, şi anume:
- nervii senzitivi, formaţi din neuroni care transmit impulsuri nervoase în sens aferent de la
receptorii periferici spre centrii nervoşi intranevraxiali;
- nervii motori, reprezentând axonii unor neuroni din unii centri nervoşi din substanţă cenuşie
intranevraxiala şi care conduc influxuri nervoase în sens eferent, spre organe efectoare (muşchii
striaţi sau muşchi netezi şi glande);
- nervi micsti (că unii nervi cranieni şi toţi nervii spinali), ce conţin ambele tipuri de neuroni.

Fig. 1. Tesutul epitelial

Epitelii de acoperire
(imagini microscopice)

Fig. 2. Tesutul conjunctiv

(Imagini microscopice)

SANGELE
Sangele face parte din categoria tesutului conjunctiv moale si este un fluid care circula in
interiorul sistemului cardiovascular. Impreuna cu limfa si lichidul intercelular, sangele constituie
mediul intern al organismului. Intre mediul intern si celule exista un schimb permanent de
substance si energie; substantele necesare mentinerii activitatii celulare (O2, glucide, acizi grasi,
aminoacizi, vitamine etc.) trec din sange in celula, iar produsii nefolositori sau toxici, rezultati din
procesele catabolice (CO2, acizi nevolatili, uree, acid uric, amoniac etc.), sunt eliminati in lichidul
extracelular. Continutul mediului intern este mentinut constant datorita circulatiei permanente a
sangelui. Acesta aduce substantele folositoare pana la nivelul celulelor, refacand mereu rezervele
metabolice, iar de aici indeparteaza produsii de catabolism pe care-i transporta spre organele de
eliminare.
Volumul sangvin (volemia). Cantitatea totala de sange din organism reprezinta 7% din
greutatea corpului. Aceasta inseamna circa 5 litri de sange pentru un individ de 70 kg. Volemia
variaza, in conditii fiziologice, in functie de sex (este mai mare la barbati), varsta (scade cu
inaintarea in varsta), mediul geografic (este mai mare la locuitorii podisurilor inalte). In repaus, o
parte din masa sangvina a corpului stagneaza in teritorii venoase si capilarele din ficat, splina si tesutul
subcutanat. Acesta este volumul sangvin stagnant sau de rezerva, in cantitate de 2 litri. Restul de 3 litri il
reprezinta volumul circulant. Raportul dintre volumul circulant si volumul stagnant nu este fix, ci variaza
in functie de conditiile de existenta. In cursul efortului fizic sau termoreglator are loc mobilizarea sangelui
de rezerva, crescand volumul circulant. Mobilizarea depozitelor de sange se realizeaza sub actiunea SNV
simpatic, care determina contractia musculaturii netede din peretii vaselor. Astfel, se asigura aprovizionarea
optima cu oxigen si energie a organelor active.
PROPRIETATILE SANGELUI
Culoarea. Sangele are culoare rosie. Aceasta se datoreaza hemoglobinei din eritrocite. Culoarea
sangelui poate varia in conditii fiziologice sau patologie. Sangele recoltat din artere (sange arterial) este de
culoare rosu-deschis (datorita oxihemoglobinei), iar sangele recoltat din vene (sange venos) are culoare
rosu-inchis (datorita hemoglobinei reduse). Cand cantitatea de hemoglobina din sange scade, culoarea
devine rosu-palid.
Densitatea. Sangele este mai greu decat apa. Densitatea sangelui are valoarea 1055 g/1.
Plasma sangvina are o densitate de 1025 g/1. Aceasta proprietate a sangelui depinde de
componentele sale si in special de hematii si proteine.
Vascozitatea. Valoarea relativa a vascozitati sangelui este 4,5 fata de vascozitatea apei,
considerata egala cu 1. Vascozitatea determina curgerea laminara (in straturi) a sangelui prin
vase. Cresterea vascozitatii peste anumite valori este un factor de ingreunare a circulatiei.
Presiunea osmotica. Presiunea osmotica are rol important in schimburile de substance
dintre capilare si tesuturi. Presiunea osmotica a substantelor coloidale (proteinele) se numeste
presiune coloido-smotica si are valoarea de 28 mm Hg. Proteinele plasmei au rol foarte mare in
schimburile capilar-tesut, deoarece presiunea osmotica a sangelui este egala cu cea a lichidului
interstitial (intercelular), singura forta care atrage apa din tesuturi spre capilare fiind presiunea
coloid-osmotica a proteinelor plasmatice. Un alt rol al presiunii coloid-osmotice se manifesta in
procesul de ultrafiltrare glomerulara ce duce la formarea urinei. Solutile cu presiuni osmotice egale
cu ale mediului intern se numesc izotone, cele cu presiuni osmotice mai mici sunt hipotone, iar cele
cu presiuni osmotice mai mari sunt hipertone.
Reactia sangelui este slab alcalina. Ea se exprima in unitati pH. pH-ul sangvin are valoarea
cuprinsa intre 7,38 - 7,42, fiind mentinut prin mecanisme fizico-chimice (sistemele tampon) si biologice
(plaman, rinichi, hematic etc.).
Temperatura. La om si la animalele cu sange cald (homeoterme), temperatura sangelui variaza
intre 35°C (in sangele din vasele pielii) si 39°C (in sangele din organele abdominale). Deplasarea
continua a sangelui prin organism contribute la uniformizarea temperaturii corpului si ajuta la transportul

caldurii din viscere spre tegumente, unde are loc eliminarea acesteia prin iradiere. Sangele astfel "racit" se
reintoarce la organele profunde, unde se incarca cu caldura si asa mai departe.
COMPONENTELE SANGELUI
 Elementele figurate ale sangelui, se prezinta ca un lichid foarte vascos, de culoare rosie-
inchisa;
 Plasma sangvina este un lichid mai putin vascos, transparent, de culoare galben-citrin.
A. ELEMENTELE FIGURATE ALE SANGELUI

Reprezinta 45% din volumul sangvin. Aceasta valoare poarta numele de hematocrit sau
volum globular procentual. Hematocritul variaza cu sexul (mai mic la femei), cu varsta (scade cu varsta)
sau in functie de factorii de mediu ambiant (caldura provocand transpiratie duce la scaderea apei din
sange si cresterea valorilor hematocritului) etc.
Prin examenul microscopic al sangelui se observa trei tipuri de elemente figurate:
 globulele rosii (hematii sau eritrocite);
 globulele albe (leucocitele);
 plachetele sangvine (trombocitele).
Pentru a studia elementele figurate se face un frotiu de sange proaspat. Se dezinfecteaza cu
alcool pulpa degetului aratator si se inteapa cu un ac sterilizat. In momentul cand apare o picatura
de sange, aceasta se aplica pe o lama si se intinde in strat subtire cu o lamela de sticla. Dupa uscare,
frotiul se examineaza la microscop. Frotiul poate fi conservat prin fixare in amestec de alcool-eter, in
parti egale.
Hematopoieza (fig.1) este procesul de reinnoire continua a elementelor figurate ale
sangelui. Exista cate o cale separata pentru fiecare din cele trei tipuri celulare principale (eritropoieza
pentru eritrocite, leucopoieza pentru leucocite si trombocitopoieza pentru trombocite), iar la
leucocite se descriu cai separate pentru granulocite (granulocitopoieza) si pentru limfocite
(limfopoieza).
Toate celulele sangvine au o origine comuna: celula stem pluripotenta din maduva osoasa
(celula hematoformatoare primitiva).
ERITROCITELE (hematiile). Sunt celule fara nucleu, bogate_in hemoglobina, o proteina de
culoare rosie, cu un rol in transportul O2 si CO2. Numarul lor este considerabil: un mm3 de sange
contine 4 500 000 hematii la femeie si 5 000 000 la barbat. La copilul mic, numarul eritrocitelor este
mai mare (5 500 000-6 000 000/mm3), iar la locuitorii podisurilor inalte se inregistreaza cifre de 8
000 000 globule rosii la 1 mm 3. Cresteri de lunga durata sunt poliglobulia de altitudine si poliglobulia
unor bolnavi de plamani sau cu defecte congenitale ale inimii. Scaderea numarului este consecinta unei
distrugeri exagerate sau a unei eritropoieze deficitare.
Forma si structura hematiilor reprezinta adaptari morfologice la functia de transport a
gazelor. Privite din fata, hematiile apar ca discuri rotunde sau usor ovalare cu centrul de culoare mai
deschisa si periferia mai intens colorata galben-auriu. Acest aspect se datoreste variatiei grosimii
hematiei, care la centru masoara 1,5, iar la periferie 2,5 u. Din aceasta cauza, privita din profil,
hematia se prezinta ca o haltera, imagine ce sugereaza forma de disc biconcav a eritrocitului.
Lipsa nucleului permite o mai mare incarcare cu hemoglobina. Suprafata totala a hematiilor
este de 4000 m2 (de 2000 ori mai mare ca suprafata corpului). Datorita formei lor, pot fi
deformate cu usurinta.
Diametrul mediu al unei hematii este de 7,5 u. Pot fi intalnite si hematii cu diametre mai mici de 7 u
(microcite) sau mai mari de 8 u (macrocite).
In interiorul hematiei se afla o cantitate mare de hemoglobina (Hb). Hematia nu contine
organite celulare, nu este capabila de sinteza proteica, iar metabolismul sau este foarte redus si, ca
atare, hematia consuma foarte putin oxigen.
Hemoglobina (Hb) este principalul component al hematiei. Este o cromoproteina, alcatuita

din doua componente: o proteina, numita globina, si o grupare neproteica, numita hem. Datorita
prezentei Fe in molecula sa, hemul poate lega labil oxigenul. Reactia de fixare a O 2 la Hb nu este
o oxidare propriu-zisa (deoarece ea nu duce la cresterea valentei Fe), ci o reactie de oxigenare, de
legare reversibila a unei molecule de oxigen la fierul bivalent. In urma acestei reactii rezulta
oxihemoglobina (HbO2), care reprezinta forma principala de transport a O2 prin sange. Atunci
cand este saturata (oxigenata) complet, o molecula de Hb poate transporta 4 molecule de O 2. Un
gram de hemoglobina poate transporta 1,34 ml O 2 iar in 100 ml sange exista aproximativ 15 g Hb;
astfel, fiecare suta ml de sange arterial transporta 20 ml O2. In lipsa Hb, capacitatea de transport a
sangelui pentru oxigen scade mult; 100 ml plasma transporta doar 0,2 ml O 2.
In afara de forma oxigenata si de cea redusa, Hb poate da cu oxidul de carbon
carboxihemoglobina (COHb); aceasta este o combinatie reversibila cu CO, dar afinitatea Hb
pentru CO este de 200 de ori mai mare decat pentru O2. Sub actiunea oxidantilor apare derivatul de Hb
cu Fe trivalent, denumit methemoglobina. Acestia sunt derivati patologici ai Hb; ei nu mai
indeplinesc functia de transport si in cazul cresterii concentratiei lor in sange peste anumite limite
se produce insuficienta oxigenare a tesutului (asfixie).
Hemoglobina se poate combina si cu dioxidul de carbon (HbCO2), compus numit
carbohemoglobina. Acesta este un compus fiziologic, ce nu afecteaza functia de transport a O2.
HbCO2 reprezinta si una din formele de transport ale CO2 de la tesuturi la plamani.
Eritropoieza. Hematiile circulante reprezinta doar o etapa din viata acestor elemente. Din
momentul patrunderii in circulate si pana la disparitia lor trec aproximativ 120 zile (durata medie de
viata a eritrocitelor). Desi traiesc relativ putina vreme, numarul lor ramane constant. Exista un echilibru
intre procesul de distrugere si cel de formare de noi hematii. Sediul eritropoiezei este in maduva
rosie a oaselor.
Un organism adult are cam 1,5 kg maduva rosie. Cantitatea variaza in functie de nevoia de
oxigen a organismului. Cand aceste nevoi sunt reduse, o parte din maduva rosie intra in repaus,
celulele se incarca cu lipide si maduva rosie se transforma in maduva galbena. Spre batranete,
maduva galbena sufera un proces de transformare fibroasa si devine maduva cenusie.
Reglarea eritropoiezei. Eritropoieza se regleaza prin mecanisme neuro-endocrine.
Centrii eritropoiezei sunt situati in diencefal, iar excita ntul principal este scaderea
aprovizionarii cu oxigen a acestor centri (hipoxia).
Hipoxia actioneaza si la nivelul rinichiului care secreta, in aceste conditii, un factor
eritropoietic. Acesta determina formarea in organism a unui hormon eritropoietic numit
entropoietina, ce actioneaza asupra celulei stem unipotente, eritroformatoare, determinand
cresterea numarului de hematii. Desfasurarea normala a eritropoiezei necesita asigurarea cu
substante nutritive, vitamine (C, B 6, B2, acid folic) si Fe. In cazul unor deficiente de
aprovizionare apare anemia, cu toate ca sistemul de reglare a eritropoiezei functioneaza normal.
Rolul eritrocitelor. Hematiile joaca doua roluri esentiale pentru organism:
 in transportul O 2 si CO2;
 in mentinerea echilibrului acido-bazic.
Hemoliza. Hematiile batrane si uzate sunt distruse prin hemoliza in sistemul
monocito - macrofagic din splina ("cimitirul hematiilor"), ficat, ganglioni limfatici si maduva
oaselor.
LEUCOCITELE. Globulele albe sunt elemente figurate ale sangelui ce poseda nucleu.
Numarul lor este in medie de 5000/mm3. Aceasta valoare poate varia in conditii fiziologice sau
patologice. Cresterea numarului se numeste leucocitoza, iar scaderea leucopenie. Numarul
leucocitelor poate varia in conditii normale cu 1 - 3 mii de elemente pe mm3. Astfel, la un copil,
se intalnesc 8 - 9 mii leucocite/mm3, iar la batrani 3 - 5000. In efortul fizic avem leucocitoza iar
dupa un repaus prelungit leucopenie. Variatiile patologice sunt mult mai mari. In bolile infectioase
microbiene, numarul leucocitelor poate creste pana la 15000 - 30000/mm3, iar in unele forme de
cancer (leucemii) numarul poate depasi cateva sute de mii la un milimetru cub, incat sangele
capata o culoare albicioasa (sange alb).
Forma leucocitelor nu este aceeasi. Ele nu reprezinta o populatie celulara omogena. Exista

mai multe tipuri, care difera intre ele atat ca origine si morfologie, cat si in privinta rolului in
organism. Exprimarea lor procentuala se numeste formula leucocitara. In cadrul acestei formule,
deosebim leucocite cu nucleu unic - mononucleare - si leucocite cu nucleu fragmentat, polilobat -
polinucleare.
Mononuclearele reprezinta 32%, iar polinuclearele 68% din leucocite. Grupa
mononuclearelor cuprinde: limfocitele, care reprezinta 25%, si monocitele 7%.
Polinuclearele cuprind trei subgrupe celulare. Aceste celule se mai numesc si
granulocite, dupa granulatiile ce se observa in citoplasma lor. In functie de afinitatea diferita a
granulatiilor fata de coloranti, polinuclearele se impart in:
 polinucleare neutrofile, intalnite in proportie de 65%. Granulatiile acestora se
coloreaza bine cu coloranti neutri; se mai numesc polimorfonucleare neutrofile (PMN);
 polinuclearele eozinofile, in proportie de 2,5%, au granulati ce se coloreaza cu
coloranti acizi;
 polinuclearele bazofile, in proportie de 0,5 %, au granulatii cu afinitate pentru coloranii bazici.
Dimensiunile leucocitelor variaza intre 6 - 8 u, pentru limfocitul mic, si 20 u in diametru,
pentru monocite si neutrofile.
Leucocitele prezinta o structure celulara completa. Au o membrana cu plasticitate remarcabila.
Datorita ei, leucocitele intind prelungiri citoplasmatice (pseudopode), cu ajutorul carora devin
mobile, se pot deplasa in afara vaselor capilare (diapedeza) si pot ingloba microbi
(microfagocitoza) sau resturi celulare (macrofagocitoza). Granulatiile polinuclearelor sunt mici saci
si vezicule (lizozomi) pline cu enzime hidrolitice care participa la digestia corpului fagocitat.
Tot in familia leucocitelor se includ si plasmocitele, celule provenite din limfocite, specializate in
producpa de anticorpi.
Leucopoieza. Durata vietii leucocitelor variaza foarte mult, de la 1-2 zile pentru polinuclearele
neutrofile, pana la cativa ani pentru limfocitele dependente de timus (limfocite T). Sediul leucopoiezei
este diferit, in raport cu sistemul celular de care apartine leucocitul. Astfel, granulocitele si monocitele
sunt produse la nivelul maduvei rogii a oaselor, in timp ce limfopoieza are loc in splina, timus,
ganglionii limfatici, placile Payer din jejun-ileon.
Granulocitopoieza porneste tot de la celula stem pluripotenta care se afla si la originea
hematiilor. Din aceasta se diferentiaza celula stem unipotenta. Prin procese de diferentiere si
multiplicare se formeaza granulocitele si monocitele mature.
Limfopoieza. Limfocitele deriva din celula stem limfoformatoare, cu sediul in maduva
rosie hematogena. Organismul produce doua tipuri de limfocite: limfocitele "T", sau
timodependente, si limfocitele "B", sau bursodependente. Primele se dezvolta sub influenta
timusului, iar ultimele sub influenta unor structuri echivalente cu bursa lui Fabricius de la pasari
(maduva osoasa). La adult, maduva rosie produce limfocite B iar ganglionii limfatici si splina produc
ambele tipuri.
Reglarea leucopoiezei se face prin mecanisme neuroumorale complexe. Centrii
leucopoiezei sunt situati in hipotalamus. Activitatea acestor centri se intensifica atunci cand in
sange creste concentratia acizilor nucleici rezultati din distrugerea leucocitelor batrane. In cazul
patrunderii in organism a unor agenti patogeni are loc, de asemenea, o stimulare prin antigene a
leucopoiezei, urmata de cresterea peste normal a leucocitelor, fenomen numit leucocitoza.
Rolul leucocitelor este complex si diferit, dupa tipul lor. Principala functie a leucocitelor
consta in participarea acestora la reactia de aparare a organismului..
Polinuclearele neutrofile au rol in fagocitoza agentilor patogeni. Datorita vitezei de
diapedeza si deplasarii rapide prin pseudopode, polinuclearele nu stau in sange mai mult de cateva
ore. Ele ajung primele la locul infectiei, unde fagociteaza microbii, distrugandu-i. Datorita acestei
actiuni, polinuclearele se mai numesc si microfage. Numarul lor create mult in infectii acute.
Iesirea leucocitelor din vas este favorizata de incetinirea curgerii la nivelul focarului inflamator
(datorita vasodilatatiei care duce la scaderea presiunii sangvine), precum si alipirii acestora de endoteliul
capilar, fenomen denumit marginatie.

Eozinofilele au rol in reactiile alergice. Granulatiiile lor contin histamina. Numarul lor creste in
bolile parazitare si alergice.
Bazofilele au rol in coagularea sangelui, prin intermediul unei substante anticoagulante numita
heparina, continuta in granulatii. Tot datorita heparinei, leucocitele bazofile au rol in metabolismul
lipidelor.
Monocitele sunt leucocite capabile de fagocitoza, atat direct, cat si in urma transformarii lor in
macrofage, proces ce are loc dupa iesirea monocitelor din vase in tesuturi. Monocitele si macrofagele
formeaza un singur sistem celular care fagociteaza atat microbii, cat si, mai ales, resturile celulare
(leucocite, hematii etc.) si prin aceasta contribuie la curatarea si vindecarea focarului inflamator.
Limfocitele au rol considerabil in reactia de aparare specifica.
Clasele de limfocite. Desi asemanatoare ca morfologie, limfocitele reprezinta o populatie
celulara cu functii individuale foarte diferentiate. Se descriu doua clase principale de limfocite, in
raport cu modul in care acestea participa la procesul de imunitate.
 Limfocitele "B", care participa la imunitatea umorala, mediata prin anticorpi.
 Limfocitele "T", care participa la imunitatea prin mecanism celular.
TROMBOCITELE sau plachetele sangvine. Sunt elemente figurate necelulare ale sangelui.
Numarul lor variaza intre 150 000 - 300 000/mm3. Cresterea numarului trombocitelor peste 500 000/mm3 se
numeste trombocitemie, iar scaderea sub 100 000 trombocitopenie (trombopenie).
Forma trombocitelor este variabila: triunghiulara, rotunda, eliptica. Marimea lor este de 3 u
diametru.
In structura trombocitului nu intalnim decat putine organite si incluziuni; trombocitele sunt
fragmente citoplasmatice si nu celule propriu-zise.
Trombocitopoieza este procesul de reinnoire a trombocitelor sangvine, care asigura stabilitatea
numarului acestora. Sediul acestui proces este maduva hematogena a oaselor. Celula de origine a
plachetelor sangvine este megacariocitul, o celula cu nucleul mare, polilobat. Durata vietii trombocitelor
este 10 zile.
Reglarea trombocitopoiezei se face prin intermediul unor substante (trombocitopoietine) care se
elibereaza atunci cand numarul trombocitelor circulante scade. Splina are rol in echilibrul dintre formarea si
distrugerea plachetelor, atat prin secretia unor substante stimulante, cat si a unor inhibitori ai
megacariopoiezei si trombopoiezei.
Rolul trombocitelor: intervin in cursul tuturor timpilor hemostazei, favorizand
mecanismele de oprire a sangerarii. Functiile hemostatice ale trombocitelor sunt indeplinite datorita
proprietatilor functionale specifice acestor elemente, ca:
• adezivitatea - proprietatea trombocitelor de a adera de suprafetele lezate;
• agregarea - proprietatea trombocitelor de a forma intre ele conglomerate;
• metamorfoza vascoasa - proprietatea trombocitelor de a se autoliza;
• functia de eliberare a factorilor trombocitari si a unor substante active (histamina,
fosfolipide, trombostenina, serotonina, ADP) transportate de trombocite.
Hemostaza reprezinta totalitatea mecanismelor care intervin in oprirea sangerarii. Ea se
desfasoara in trei timpi:
1. Timpul vasculo-plachetar (hemostaza primara sau temporara).
2. Timpul plasmatic (hemostaza secundara sau coagularea sangelui).
3. Timpul trombodinamic (retractia cheagului si fibrinoliza).
Datorita acestor proprietati, trombocitele intervin in timpul vasculo-plachetar al hemostazei
(hemostaza primara), aderand la suprafata lezata a endoteliului si formand cheagul alb tromhncitnr In
timpul 2 al hemostazei (coagularea sangelui), trombocitele participa prin mai multi factori, dintre care cel
mai important este factorul 3 fosfolipidic plachetar; in timpul 3 al hemostazei (timpul trombodinamic),
trombocitele intervin in retractia cheagului prin proteina enzima contractila pe care o elibereaza,
trombostenina. In cazul unor deficite trombocitare cantitative (trombocitopenii) sau calitative
(trombastenii) se produc tulburari ale hemostazei, numite purpure trombocitare.
Factorii coagularii. La coagulare participa numeroase substante. Ele se grupeaza in

urmatoarele categorii de factori:

 factori plasmatici;
 factori plachetari;
 factori tisulari.
B. PLASMA SANGVINA
Dupa indepartarea elementelor figurate ale sangelui, ramane un lichid vascos, galbui, numit
plasma. Plasma reprezinta 55% din volumul sangelui. Proprietatile plasmei sunt similare cu ale sangelui,
difera doar valorile si culoarea (plasma este incolora). Compozitia plasmei sangvine este foarte
heterogena.
Proteinelor plasmatice le revin urmatoarele roluri:
 Albuminele au rol de transport al unor substance minerale (Cu, Ca, Fe), hormoni, pigmenti
biliari precum si rol in presiunea coloid-osmotica a sangelui. Scaderea albuminelor compromite
schimburile de la nivelul capilarelor.
 Globulinele au rol in transportul substantelor prin sange, in coagularea acestuia. O
anumita clasa a gamaglobulinelor, numita clasa imunoglobulineor, reprezinta suportul chimic al
anticorpilor.
 Fibrinogenul are rol in coagularea sangelui, prin trecerea sa din starea solubila intr-o
retea insolubila, numita cheag de fibrina.
 Alte roluri ale proteinelor plasmatice: determinarea vascozitatii si densitatii plasmei; reglarea
echilibrului acido-bazic (proteinele sunt substante amfotere, adica au proprietatea de a se
comporta atat ca baze, cat si ca acizi, in functie de pH-ul mediului, jucand rol de sistem
tampon).
 Plasma contine proteine cu roluri specifice in reglarea functiilor (hematopoieza,
reglarea tensiunii arteriale, apararea antiinfectioasa etc.).
Substantele anorganice din plasma sunt reprezentate de saruri minerale. Ele se intalnesc
in doua forme principale: legate de proteinele plasmei (deci, nedifuzibile) si libere in plasma
(difuzibile). Dintre cationi, cei mai importanti sunt Na +, K+, Ca+, si Mg+, iar dintre anioni Clˉ,
CO3Hˉ, SO4ˉ, PO4ˉ.
FUNCTIA DE APARARE A SANGELUI

Organismul uman vine permanent in contact cu agenti patogeni (purtatori de antigene)
sau cu antigene libere. Antigenul este o substanta macromoleculara proteica sau polizaharidica straina
si care, patrunsa in mediul intern, declanseaza productia de catre organism a unor substante
specifice, numite anticorpi care neutralizeaza sau distrug antigenul. Anticorpii sunt proteine
plasmatice din clasa gamaglobulinelor. Exista doua tipuri fundamentale de aparare:
1. apararea nespecifica;
2. apararea specifica.
Functia de aparare nespecifica (innascuta) este o calitate a speciei. Se realizeaza prin
mecanisme celulare (fagocitoza) si umorale (complementul, interferonii). Apararea nespecifica este
o aparare primitiva, cu eficacitate medie, dar este foarte prompta. La ea participa celule si substante
preformate.
Apararea specifica (dobandita se dezvolta in urma expunerii la agenti capabili sa induca
un raspuns imun (imunogene). Este de doua feluri:
 dobandita natural:
a. pasiv, prin transfer transplacentar de anticorpi;
b. activ, in urma unei boli;
 dobandita artificial:
a. pasiv, prin administrare de antitoxine si gamaglobuline;
b. activ, vaccinare.

Raspunsul imun specific are doua componente - raspunsul imun primar si raspunsul imun
secundar (anamnestic) - si trei caracteristici:
 recunoasterea structurilor proprii;
 specificitate (capacitatea anticorpilor si a limfocitelor de a reactiona numai cu imunogenele
omogene);
 memorie imunologica (permite anticorpilor si limfocitelor sensibilizate sa retina
imunogenul omolog si sa reactioneze cu el mai tarziu).
Raspunsurile imune specifice sunt mediate prin doua mecanisme interdependente: imunitatea
umorala, care implica limfocitele B, si imunitatea mediata celular (celulara), care implica primar
limfocitele T.
ALTE FUNCTII ALE SANGELUI

Functiile sangelui sunt reprezentate de functiile componentelor sale, deja descrise. In afara
de acestea, sangele indeplineste rolul de sistem de integrare si coordonare umorala a functiilor prin
hormonii, mediatorii chimici si catabolitii pe care-i vehiculeaza.
De asemenea, sangele are rol de indepartare si transport spre locurile de excrete a substantelor
toxice si neutilizabile. Datorita continutului sau bogat in apa, sangele are rol de termoreglare.
GRUPELE SANGVINE – TRANSFUZIA
Membrana hematiilor are in structura sa numeroase tipuri de macromolecule polizaharidice si

glicoproteice, cu rol de antigene, numite aglutinogene. In plasma se gasesc o serie de gamaglobuline
cu rol de anticorpi numite aglutinine. Cele mai importante aglutino-gene intalnite la om sunt
aglutinogenul zero (0), A, B, iar cele mai frecvent intalnite aglutinine sunt: a - omoloaga
aglutinogenului A; b - omoloaga aglutinogenului B.
Prin excludere reciproca a aglutininelor si aglutinogenelor omoloage, in decursul evolutiei
umane s-au constituit mai multe sisteme imunologice sangvine. Cele mai importante in practica
medicala curenta sunt:
1. Sistemul OAB;
2. Sistemul Rh
Sistemul OAB
Potrivit regulii excluderii aglutininelor cu aglutinogenul omolog (a cu A si b cu B) nu pot
exista indivizi posesori de aglutinogen si aglutinina omoloaga. Intalni rea aglutinogenului cu
aglutinina omoloaga duce la conflict imun, antigen-anticorp si la distrugerea hematiilor.
Combinatiile si coexistentele posibile, tolerate imunologic, sunt in numar de patru si reprezinta cele
patru grupe sangvine in care se poate repartiza populatia globului pe baza sistemului OAB:
• grupa 0 (zero) sau I;
• grupa A sau a II-a;
• grupa B sau a III-a;
• grupa AB sau a IV-a.
Grupa zero. Cuprinde toti indivizii care au pe membrana eritrocitelor (si a altor celule)
aglutinogenul zero. In mod natural, acestui aglutinogen nu-i corespunde o aglutinina antizero. In
plasma indivizilor zero pot coexista ambele aglutinine, a si b.
Grupa A. Cuprinde indivizii ce au pe membrana hematiilor aglutinogenul A, iar in
plasma aglutinina b.
Grupa B. Cuprinde indivizii cu aglutinogen B pe hematii si aglutinina a in plasma.
Grupa AB. Cuprinde indivizii care au ambele aglutinogene pe hematii si nici o aglutinina
in plasma.

Cunoasterea apartenetei la una din grupele sangvine are mare importanta in cazul
transfuziilor de sange. Regula transfuziei cere ca aglutinogenul din sangele donatorului sa nu se
intalneasca cu aglutininele din plasma primitorului. Potrivit acestei reguli, transfuzia de sange
intre grupe diferite se poate face astfel:
Grupa zero poate dona la toate grupele (donator universal), dar nu poate primi decat
sange izogrup (de la grupa zero).
Grupa AB poate primi de la toate grupele (primitor universal). Aceasta regula este valabila
numai in transfuzii unice si de cantitati relativ mici de sange, pana la 500 ml.
In cazul transfuziilor mari si repetate se recomanda transfuzia izogrup, deoarece pericolul
ca aglutininele donatorului sa distruga hematiile primitorului sau ca indivizii de grup A, B sau AB,
in cazul transfuziilor repetate cu hematii zero, sa fabrice aglutinine antizero si la o noua
transfuzie sa nu mai tolereze sangele donat.
Sistemul Rh
S-a constatat ca 85% din populatia globului mai poseda pe eritrocite, in afara de
antigenele sistemului OAB, si un antigen denumit Rh, a carui sinteza este codificata de perechea
de gene alele Dd. Denumirea Rh provine de la maimutele Rhesus, la care toti indivizii au acest
aglutinogen. Toti indivizii posesori de antigen Rh sunt considerati Rh pozitiv, iar cei 15% care
nu poseda antigenul Rh sunt Rh negativ. In mod natural nu exista aglutinine omoloage anti-Rh, dar
se pot genera fie prin transfuzii repetate de sange Rh+ la persoane Rh-, fie prin sarcina cu fat
Rh+ si mama Rh-. In ambele situatii, aparatul imunitar al gazdei reactioneaza fata de
aglutinogenul Rh, ca fata de un antigen oarecare, prin activarea limfocitelor urmata de
producerea de anticorpi anti Rh. Acesti anticorpi vor reactiona cu aglutinogenele Rh de pe
suprafata hematiilor si vor produce hemoliza.
In cazul mamelor Rh negative al caror sot este Rh pozitiv, datorita caracterului dominant al
genei care codifica sinteza aglutinogenului Rh, copiii rezultati vor mosteni caracterul Rh pozitiv.
Prima sarcina poate evolua normal, deorece, in mod obisnuit, hematiile Rh + ale fatului nu
pot traversa placenta si deci nu ajung in circulatia materna.
La nastere insa, prin rupturile de vase sangvine ce au loc in momentul dezlipirii
placentei de uter, o parte din sangele fetal trece la mama si stimuleaza productia de aglutinine anti
Rh. La o noua sarcina, aceste aglutinine (care pot traversa capilarele placentare) patrund in
circulatia fetala si pot distruge hematiile fatului, uneori ducand chiar la moartea acestuia, atunci
cand aglutininele sunt in concentratie mare.

Fig. 1. Hematopoieza

SISTEMUL NERVOS
Dupa cum am vazut în capitolul anterior, tesutul nervos este alcatuit din neuroni si
celule gliale. Celulele gliale, în numar de peste zece ori mai mare decât cel al neuronilor, se afla
printre acestia si indeplinesc mai multe roluri: de sustinere, fagocitoza, aparare si troficitate (hranire).
Celulele gliale se pot divide, ocupând locul neuronilor distrusi. Ele secreta o substanta de culoare
alba, numita mielina.
I. NEURONUL
Neuronul are rolul de a genera si conduce impulsurile nervoase. Este o celula de forma
stelata (corpul celular), care prezinta mai multe prelungiri.
I.1. Corpul celular are o membrana - neurilema si o citoplasma - neuroplasma. În
citoplasma se afla organite celulare si un nucleu, de obicei central, cu unul sau mai multi nucleoli.
Plansa. 1. Neuronul
Unele organite celulare (mitocondrii, lizozomi) sunt prezente si în alte celule, iar altele
sunt specifice neuronului: corpusculii Nissl si neurofibrilele. Centrozomul lipseste din celula
nervoasa, care nu se divide.
I.1.1. Corpusculii Nissl (corpii tigroizi) sunt alcatuiti din aglomerari de reticul
endoplasmic rugos.
I.1.2. Neurofibrilele reprezinta o retea de fibre care traverseaza întreaga citoplasma, cu
rol în transportul substantelor din celula si de sustinere.
I.2. Prelungirile neuronale sunt: dendritele si axonul.
I.2.1. Dendritele sunt prelungiri foarte ramificate, care capteaza influxul nervos de la
receptori sau de la alti neuroni si il conduc spre corpul celular.
I.2.2. Axonul este o prelungire unica, lunga, care se ramifica în portiunea terminala,
ultimele ramificatii fiind butonate (butoni terminali). Axonii conduc impulsul nervos dinspre corpul
neuronal spre butonii terminali. Butonii terminali contin mediatori chimici, substante prin care
impulsul nervos este transmis altui neuron. Fibra axonului este acoperita de mai multe teci:
- Teaca de mielina: din loc în loc, aceasta teaca prezinta întreruperi numite strangulatii Ranvier. Mielina
se comporta ca un izolator electric, motiv pentru care impulsurile nervoase sar de la o strangulatie

Ranvier la alta. Majoritatea axonilor sunt mielinizati si conduc impulsul nervos mult mai repede
decat cei nemielinizati.
- Teaca Schwann: este formata din celule gliale, care înconjura axonii. Celulele gliale secreta o
substanta de culoare alba numita mielina, care formeaza teaca de mielina:
- Teaca Henle, este o teaca continua, care însoteste ramificatiile axonice pâna la terminarea lor. Este
alcatuita din tesut conjunctiv si acopera teaca Schwann, cu rol de nutritie si protectie.
Plansa. 2. Transmiterea mesajelor
I.3. Sinapsa reprezinta legatura dintre doi neuroni si se realizeaza între butonii terminali
ai primului neuron si dendritele celui de-al doilea.
Între aceste doua portiuni se formeaza un spatiu numit fanta sinaptica. Din butonii
terminali sunt eliberati mediatorii chimici în fanta sinaptica, de unde ajung la dendrite, fenomen
numit transmitere sinaptica. Astfel, un neuron preia informatia prin dendrite, o aduce la corpul
neuronal si o transmite mai departe prin axon, altui neuron. În sistemul nervos se realizeaza o retea
bogata de neuroni, legati între ei prin sinapse.

Plansa. 3. Sinapsa
I.4. Nervii
Neuronii, în traseul lor, se grupeaza, formând nervi. Fiecare nerv este protejat de o teaca
de tesut conjunctiv. În functie de informatia pe care o transmit, nervii pot fi: senzitivi, motori, somatici
sau vegetativi.
Nervii senzitivi: transmit informatiile de la receptori (aflati in piele sau alte organe) si
pâna la centrii nervosi, unde informatiile sunt transformate în senzatii (exemplu: senzatia de tact,
vaz).
Nervii motori, transmit informatiile de la centrii nervosi si pâna la organelle efectoare
(muschi sau glande), unde informatiile sunt transformate în comenzi (exemplu: contractia
musculara).
Nervii somatici, sunt cei care fac legatura între centrii nervosi si soma. Soma este
reprezentata de piele si muschii scheletici. Nervii somatici pot fi senzitivi (duc informatii de la
receptorii din piele la centrii nervosi) sau motori (duc informatii de la centrii nervosa la muschii

scheletici).
Nervii vegetative, fac legatura între organele interne (viscere) si centrii nervosi. Acestia
pot fi senzitivi (duc informatii de la receptorii din viscere pâna la centrii nervosi) sau motori (duc
informatii de la centrii nervosi spre muschii viscerelor sau glande).
II. ORGANIZAREA SISTEMULUI NERVOS

Sistemul nervos este împartit în:
- sistem nervos periferic sau nervi periferici, care pot fi:
- senzitivi,
- motori,
- somatici sau vegetativi
si se întind de la periferie pâna la centrii nervosi;
- sistem nervos central (SNC) sau nevrax, alcatuit din centrii nervosi, adapostiti în:
- maduva spinarii,
- trunchiul cerebral,
- diencefal,
- cerebel
- emisferele cerebrale.
Segmentele sistemului nervos central sunt învelite de meninge, (fig.4) format din trei
membrane:
- piamater,
- arahnoida
- duramater.
Între arahnoida si piamater exista un spatiu în care se gaseste lichidul cefalorahidian
(LCR) cu rol de protectie mecanica si troficitate.
Fig.4. Meningele craniene

II. A. MADUVA SPINARII

Coloana vertebrala este formata din mai multe oase care se numesc vertebre; acestea au
în mijlocul lor câte o gaura vertebrala. Când vertebrele se suprapun, în interior se formeaza canalul
vertebral, care adaposteste maduva spinarii. Vertebrele se numesc: cervicale (7), toracale (12),
lombare (5), sacrate (5) si coccigiene (4 sau 5).
Maduva spinarii începe la prima vertebra cervicala si se termina la nivelul vertebrei a
doua lombare, de unde se continua cu o formatiune foarte subtire numita filum terminale.
Plansa. 5. Filum terminale

Nervii periferici intra în maduva spinarii prin gaurile intervertebrale si se numesc:
cervicali, toracali, lombari, sacrali si coccigieni. Cei lombari si sacrali au traseu descendent si formeaza,
împreuna cu filum terminale, coada de cal. Maduva spinarii are forma unui cilindru.
În sectiune transversala observam, în interior, substanta cenusie, în forma de fluture, cu
doua coarne anterioare, doua coarne laterale si doua coarne posterioare. Înconjurând substanta
cenusie, la exterior se afla substanta alba, organizata în doua cordoane anterioare, doua laterale si
doua posterioare.

Plansa. 6. Sectiune prin maduva spinarii
Substanta cenusie este formata în mare parte din corpi neuronali, dar printre acestia se
afla si prelungiri neuronale (axoni si dendrite). Substanta alba contine majoritar axoni mielinizati, dar
printre acestia se gasesc si corpi neuronali, dendrite sau axoni fara mielina.
II.1. Substanta cenusie
În coarnele anterioare se gasesc neuroni motori si somatici. Au rolul de a controla
activitatea musculaturii striate, determinând contractia acesteia. Coarnele laterale contin neuroni
vegetativi (aduc si duc informatii de la organele interne).
În jumatatea anterioara a coarnelor laterale se gasesc neuroni visceromotori – care
realizeaza motilitatea (contractia) musculaturii netede viscerale. În jumatatea posterioara a coarnelor
laterale se gasesc neuroni viscerosenzitivi, care primesc informatii de la organele interne (exemplu:
durerea de stomac).
În coarnele posterioare ale maduvei spinarii se gasesc neuronii somatici si senzitivi, care
aduc informatii de la organele receptoare (exemplu: de la piele).
II.2. Substanta alba este alcatuita din prelungiri ale neuronilor din maduva spinarii sau
din alte formatiuni nervoase, si se grupeaza în tracturi si fascicule, care se împart în:
- fascicule ascendente (senzitive) - care aduc informatii de la periferie (organele
receptoare) pâna la centrii nervosi;
- fascicule descendente (motorii) - care duc informatii (comenzi) de la centrii nervosa
pâna la periferie (organele efectoare).
II.3. Nervii spinali
Maduva este conectata cu organele receptoare si efectoare prin cele 31 de perechi de
nervi spinali: 8 cervicali, 12 toracali, 5 lombari, 5 sacrati si 1 coccigian. Nervii spinali sunt alcatuiti
din fibre motorii si senzitive, somatice si vegetative. Fiecare nerv spinal este alcatuit din: radacini,
trunchi si ramuri periferice.
II.3.1. Radacina posterioara este alcatuita din neuroni senzitivi, care îsi grupeaza corpii
neuronali aproape de maduva spinarii într-un ganglion spinal. Acesti neuroni aduc informatii de la

receptorii somativi si vegetativi, pâna la maduva spinarii. Axonii intra în substanta cenusie, în
coarnele posterioare ale maduvei (neuroni somatosenzitivi) sau în jumatatea posterioara a coarnelor
laterale (neuroni viscerosenzitivi), unde fac sinapsa cu alt neuron. Unii axoni trec direct în substanta
alba a maduvei si au traseu ascendent spre centrii superiori.
II.3.2. Radacina anterioara a nervilor spinali este formata din axonii neuronilor
somatomotori din coarnele anterioare si ai neuronilor visceromotori din coarnele laterale. Fibrele
somatomotorii transmit informatii musculaturii striate, iar fibrele visceromotorii se distribuie
musculaturii netede a organelor interne si glandelor.
II.3.3. Trunchiul nervilor spinali rezulta din alaturarea celor doua radacini (anterioara si
posterioara).
II.3.4. Ramurile periferice ale nervului spinal rezulta în urma ramificarii trunchiului
nervului spinal. Aceste ramuri se distribuie tuturor organelor si tesuturilor din organism, alcatuind
plexuri nervoase: plexul cervical (nervii de la cap si gât), plexul brahial (de la membrul superior), plexul
lombar (rinichi si alte organe interne).
Plansa. 7. Nervul spinal

II.4. Functiile maduvei spinarii
Maduva spinarii îndeplineste doua functii importante: functia reflexa si aceea de
conducere.
II.4.1.Functia reflexa
Reflexul este procesul prin care organismul raspunde la un stimul. Nervii senzitivi
conduc impulsul nervos declansat de stimul pana la centrul reflex, care se afla în substanta cenusie a
maduvei spinarii si care primeste informatiile, le analizeaza, generând apoi raspunsul. Nervii motori

conduc acest raspuns pana la efectori (muschi). Exemple: reflexul rotulian, ahilean.
Plansa. 8. Reflexul ahilean
II.4.2. Functia de conducere Conducerea impulsurilor nervoase prin maduva se face

pe cai lungi sau pe cai scurte. Caile scurte fac legatura între diferite segmente ale maduvei spinarii,
iar cele lungi fac legatura între maduva si celelalte etaje ale sistemului nervos central: emisferele
cerebrale, cerebelul. Atunci când informatiile conduse sunt senzitive, caile lungi se numesc senzitive
sau ascendente, iar când informatiile sunt motorii, caile lungi poarta numele de motorii sau
descendente.
Sensibilitatea este de mai multe feluri: exteroceptiva (din exteriorul corpului – si anume
termica, dureroasa, tactila-grosiera si tactila-fina), proprioceptiva (de la propriul corp - si anume de
la muschi, oase si articulatii) si visceroceptiva (de la organele interne).
II.4.2.1. Caile lungi ascendente transmit informatii culese de la receptori pâna la nivelul
centrilor nervosi. Sensibilitatea proprioceptiva poate fi constienta (ajunge la emisferele cerebrale)
sau inconstienta (ajunge la cerebel).
Fiecare sensibilitate este condusa pe cai specifice, care au un anume traseu. Aceste cai
sunt formate din doi sau trei neuroni care fac sinapsa între ei, conducând informatia de la receptor
si pâna la centrii superiori.

Plansa. 9. Cai ascendente de transmitere
Sensibilitatea exteroceptiva termica si dureroasa are primul neuron în ganglionul spinal

de pe radacina posterioara a nervului spinal, al II-lea neuron în cornul posterior al maduvei spinarii
si al III-lea neuron în talamus, o formatiune a diencefalului. Axonii neuronilor din coarnele
posterioare ale maduvei trec în cordoanele laterale ale maduvei si au traseu ascendent spre talamus,
formând fasciculele spinotalamice laterale.
Sensibilitatea exteroceptiva tactila-grosiera are primul neuron în ganglionul spinal al
maduvei, al II-lea neuron în cornul posterior al maduvei si al III-lea neuron în talamus. Axonii
neuronilor din coarnele posterioare trec în cordoanele anterioare ale maduvei si au traseu ascendent
spre talamus, formând fasciculele spinotalamice anterioare.

Plansa. 10. Fascicule spinotalamice anterioare si laterale
Sensibilitatea exteroceptiva tactila-fina si sensibilitatea proprioceptiva constienta au

acelasi traseu: I neuron în ganglionul spinal al maduvei, al II-lea neuron în bulbul rahidian (primul
segment al trunchiului cerebral) si al treilea în talamus. Axonii neuronilor din ganglionii spinali trec
direct în cordoanele posterioare ale maduvei si au traseu ascendant spre bulb, formând fasciculele
spinobulbare (Goll-Burdach).
Sensibilitatea proprioceptiva inconstienta are primul neuron în ganglionul spinal al
maduvei si al II-lea neuron în cornul posterior al maduvei. Axonii neuronilor din coarnele
posterioare trec în cordoanele laterale ale maduvei, formând fasciculele spinocerebeloase Flechsig si Gowers.
Sensibilitatea vegetativa are primul neuron în ganglionul spinal al maduvei, iar al IIlea în
jumatatea posterioara a coarnelor laterale ale maduvei. Axonii neuronilor din coarnele laterale trec în
cordoanele laterale ale maduvei si au traseu ascendent spre hipotalamus, o alta formatiune a
diencefalului.
II.4.2.2. Caile lungi descendente
Miscarea voluntara este declansata din centrii motori aflati în emisferele cerebrale.
Informatia nervoasa are traseu descendent prin trunchiul cerebral si ajunge la motoneuronii
somatici medulari pe caile piramidale (cortico-spinale).
Caile care pornesc din emisfera cerebrala stânga controleaza jumatatea dreapta a
corpului, iar cele din emisfera dreapta controleaza jumatatea stânga a corpului. Asa încât acestea se
încruciseaza:
- la nivelul maduvei spinarii, formând fasciculul piramidal direct, cu traseu prin cordoanele
anterioare;
- la nivelul trunchiului cerebral, formând fasciculul piramidal încrucisat, cu traseu prin

cordoanele laterale.
Axonii din aceste fascicule, dupa ce au ajuns în portiunea corespunzatoare organelor
efectoare, intra în coarnele anterioare ale maduvei si fac sinapsa cu motoneuronii medulari. Prin
radacina anterioara a nervilor spinali axonii motoneuronilor se distribuie spre musculatura
striata,declansând contractia comandatade emisfere.
O parte din fibrele fasciculelor piramidale se opresc în trunchiul cerebral (fasciculul
corticobulbar) la centrii motori ai nervilor cranieni, determinând contractia muschilor capului si
gâtului.
Impulsurile conduse prin caile piramidale determina miscari voluntare, fine, precise, care
tin de îndemânare.
Miscarile involuntare (stereotipurile) se refera la automatisme asociate cu mersul,
vorbirea, scrisul, îmbracarea, alimentarea, unele stari emotionale, tonus postural. Aceste miscari sunt
comandate de diferiti centri din emisferele cerebrale, dar mai ales din trunchiul cerebral. Neuronii au
traseu descendent prin maduva spinarii, formeaza fascicule extrapiramidale si fac sinapsa, ca si cei din
caile piramidale, cu motoneuronii din coarnele anterioare ale maduvei.
II. B. ENCEFALUL
II. B. 1. TRUNCHIUL CEREBRAL

Este alcatuit din substanta cenusie si substanta alba, ca toate formatiunile din nevrax.
Substanta cenusie se afla în interiorul trunchiului, sub forma de nuclei, iar substanta alba - printre
nuclei si la exterior.
1. Organizare
Trunchiul cerebral este împartit în trei etaje: bulbul rahidian, punte si mezencefal.
Plansa. 11. Trunchiul cerebral

Bulbul rahidian
Este alcatuit din:
- piramidele bulbare, care continua cordoanele anterioare ale maduvei;
- cordoanele laterale bulbare - continua cordoanele laterale ale maduvei;
- cordoanele posterioare bulbare - continua cordoanele posterioare ale maduvei.
În partea superioara a cordoanelor laterale se gasesc olivele bulbare. Între piramidele

bulbare se observa decusatia piramidala, formata prin încrucisarea fasciculelor piramidale. De pe

cordoanele laterale si posterioare ale bulbilor se desprind fascicule care fac legatura între bulb si
cerebel, numite pedunculi cerebelosi inferiori.
Puntea lui Varolio
Continua formatiunile de la nivelul bulbului. Lateral si posterior puntea se continua cu
pedunculii cerebelosi mijlocii, care fac legatura între punte si cerebel.
Mezencefalul
Este alcatuit din pedunculii cerebrali, care continua formatiunile de la nivelul puntii.
Superior se afla diencefalul. Pe fata posterioara se afla patru coliculi (coliculii cvadrigemeni), doi
superiori si doi inferiori. Lateral si posterior, mezencefalul se continua cu pedunculii cerebelosi superiori,
care ajung la cerebel.
Ca si celelalte formatiuni ale nevraxului, trunchiul cerebral este alcatuit din substanta
cenusie si substanta alba. Substanta cenusie este organizata in nuclei (alcatuiti din corpi neuronali),
iar substanta alba se afla prinrte acesti nuclei si la exteriorul trunchiului (fiind alcatuita din prelungiri
neuronale).
2. Nervii cranieni
Nervii cranieni inerveaza organele capului si gatului. Sunt în numar de 12 perechi (I -
XII) si pot fi senzitivi, motori sau micsti. În traiectul lor spre sau de la celelalte etaje ale nevraxului,
trec prin trunchiul cerebral, participând la formarea substantei albe a trunchiului. Cu exceptia
nervilor I si II, toti nervii cranieni fac sinapsa in trunchiul cerebral.
I. Nervii olfactivi - sunt nervi senzitivi; conduc impulsurile nervoase declansate de
miros pâna la emisferele cerebrale.
II. Nervii optici - nervi senzitivi - conduc impulsuri declansate de stimuli luminosi
pâna la emisferele cerebrale.
III. Nervii oculomotori - motori - conduc impulsuri la o parte din muschii globilor
oculari: drept superior, drept inferior, drept intern si oblic inferior. (Vezi plansa VIII)
IV. Nervii trohleari - motori - controleaza muschiul oblic superior al globului ocular.
V. Nervii trigemeni - nervi micsti - inerveaza tegumentul si musculatura fetei (prin
fibre senzitive) si muschii masticatori (prin fibre senzitive si motorii).
VI. Nervii abducens - motori - controleaza muschiul drept extern al globului ocular.
VII. Nervii faciali - micsti - asigura sensibilitatea gustativa si controleaza musculatura
mimicii.
VIII. Nervii vestibulo-cohleari - nervi senzitivi - conduc impulsuri legate de auz
(ramul cohlear) si de echilibru (ramul vestibular).
IX. Nervii glosofaringieni - nervi micsti - asigura sensibilitatea limbii si controleaza
muschii faringelui, laringelui.
X. Nervii vagi - nervi micsti - asigura sensibilitatea si controleaza activitatea organelor
interne (inima, plamân, stomac, intestin etc.)
XI. Nervii accesori - motori - controleaza muschii sternocleidomastoidieni si muschii
trapezi.
XII. Nervii hipoglosi - motori - inerveaza musculatura limbii (intervin în masticatie si
deglutitie).
Nervii cranieni senzitivi fac sinapsa în nucleii senzitivi ai trunchiului cerebral, de unde
informatia receptoare este transmisa mai departe spre emisferele cerebrale.
Nervii cranieni motori sunt alcatuiti din axoni ai neuronilor aflati în nucleii motori ai
trunchiului cerebral si duc informatia legata de comanda la efectorii capului si gâtului.

Plansa. 12. Nervii cranieni
3. Substanta cenusie a trunchiului cerebral este formata din nuclei senzitivi si motori,
somatici si vegetativi.
3.1. Nuclei bulbari sunt:
- motori: glosofaringian IX, vag X, accesor XI, hipoglos XII
- senzitivi: glosofaringieni IX, vag X, trigemen V, facial VII, vestibular VIII
- vegetativi: vagul X.
3.2. Nucleii pontini:
- motori: trigemen V, abducens VI, facial VII
- senzitivi: cohleari VIII, trigemen V.
În bulb si punte se afla centrii respiratori (inspirator si expirator) si cardio-vasculari,
dotati cu capacitatea de automatism, care controleaza frecventa respiratiei si inimii toata viata.
3.3. Nuclei mezencefalici:
- motori: oculomotor III si trohlear IV
- senzitiv: trigemen V.
În mezencefal se mai afla nucleii: substanta neagra (intervine în mecanismul somnveghe);

nucleul rosu (rol inhibitor al tonusului muscular), coliculii cvadrigemeni (coordoneaza miscarile reflexe ale
ochilor si capului în directia excitantului).
4. Substanta alba îndeplineste functia de conducere a trunchiului cerebral.
Este alcatuita din:
- fibre ascendente, continuarea celor medulare, la care se adauga fibre de la nuclei
senzitivi din trunchiul cerebral;
- fibre descendente, provenite din centrii nervosi superiori (caile descendente
piramidale) sau cu origine în trunchiul cerebral (caile extrapiramidale).
Majoritatea cailor extrapiramidale pornesc din diferiti nuclei ai trunchiului cerebral,
formând fasciculele:
- tectospinal (din coliculii cvadrigemeni);
- rubrospinal (din nucleul rosu);
- nigrospinal (din substanta neagra);
- olivospinal (din olivele bulbare);
- vestibulospinal (din nucleii vestibulari).
În substanta alba se mai afla si fibrele pedunculilor cerebelosi care fac legatura între
trunchiul cerebral si cerebel.
II. B. 2. CEREBELUL
1. Organizare
Cerebelul se afla în spatele trunchiului cerebral si este alcatuit din doua emisfere cerebeloase
conectate printr-o portiune centrala numita vermis. Ca si celelalte segmente ale SNC, cerebelul este
alcatuit din substanta cenusie si substanta alba.
1.1. Substanta cenusie este prezenta atât la suprafata, formând scoarta cerebeloasa, cât si
în interior, formând nucleii cerebelosi. Este formata din corpi neuronali care primesc informatii
sensitive (de la aparatul vestibular, de la muschi, oase si articulatii), le analizeaza si genereaza
raspunsuri motorii (trimise catre muschii somatici).
1.2. Substanta alba se afla între scoarta cerebeloasa si nuclei cerebelosi. Este formata
din fibre nervoase care fac legatura între cerebel si celelalte formatiuni nervoase ale nevraxului, sau
între diferite segmente ale cerebelului.
Cerebelul are trei lobi:
- paleocerebel (lobul anterior);
- neocerebel (lobul posterior);
- arhicerebel (lobul inferior, legat de vermis, numit si lobul floculonodular).
2. Functiile
2.1. Arhicerebelul primeste informatii de la aparatul vestibular (legate de echilibru).
2.2. Paleocerebelul este legat în special de sensibilitatea proprioceptiva (aici sunt
proiectate fasciculele sensibilitatii proprioceptive inconstiente) si are rol important în reglarea
tonusului muscular si a echilibrului.
2.3. Neocerebelul participa la reglarea, modularea miscarilor fine comandate de scoarta
cerebrala.

Plansa. 13. Cerebelul
II. B. 3. DIENCEFALUL
Diencefalul (creierul intermediar) este situat în prelungirea trunchiului cerebral si sub
emisferele cerebrale. Este alcatuit din mai multe mase de substanta nervoasa: talamus, metatalamus,
epitalamus si hipotalamus.
1. Talamusul
Este cea mai voluminoasa formatiune diencefalica. Contine mai multi nuclei ce
realizeaza conexiuni între diferite segmente ale nevraxului. La acest nivel se afla al IIIlea neuron al
sensibilitatii exteroceptive, proprioceptive constiente, vestibulare si gustative.
2. Metatalamusul
Este format din patru corpi geniculati, doi mediali si doi laterali. În corpii geniculati
laterali se afla al III-lea neuron al caii vizuale, iar în corpii geniculati mediali - al III-lea neuron al caii
auditive.
3. Epitalamusul
Este legat de glanda epifiza si un nucleu în care se închid reflexele olfactivosomatice
(miscarile capului si corpului date de miros).
4. Hipotalamusul
Este situat la baza diencefalului, chiar deasupra trunchiului cerebral si legat de glanda
hipofiza. Hipotalamusul detine rolul principal în reglarea sistemului vegetativ. De asemenea intervine
în: termoreglare, aportul de alimente si lichide, diureza, reglarea functiilor sexuale, somn si anumite
stari emotionale (frica, furia).

Plansa. 14. Componentele diencefalului
II. B. 4. EMISFERELE CEREBRALE

1. Alcatuire
Sunt în numar de doua si reprezinta partea cea mai voluminoasa a sistemului nervos
central. Emisferele sunt legate între ele prin substanta alba: corpul calos. Fetele emisferelor cerebrale
sunt brazdate doua santuri mai adanci: santul lateral Sylvius si santul central Rolando, si de santuri mai
superficiale, care marginesc girusuri (circumvolutii cerebrale).
Lobii unei emisfere sunt: frontal, temporal, parietal si occipital. Între lobul frontal si cel
parietal se afla santul central Rolando, iar între lobul parietal si cel temporal – santul lateral Sylvius.
Santurile superficiale împart lobii în girusuri; exemple: girusul precentral (în lobul frontal), girusul
postcentral (în lobul parietal).
Emisferele cerebrale sunt alcatuite din substanta cenusie, prezenta la suprafata si
alcatuind scoarta cerebrala (cortexul), si substanta alba - la interior, formata din:
- fasciculele ascendente (senzitive) de la nivelul maduvei spinarii si celorlalte formatiuni
ale nevraxului;
- fasciculele descendente (piramidale si extrapiramidale);
- fibre de asociatie (între diferite arii corticale);
- fibre comisurale (corpul calos).

Plansa. 15. Lobii emisferelor cerebrale
2. Functii
Scoarta cerebrala este cel mai dezvoltat segment al SNC. La nivel cortical ajung toate
informatiile si de aici pornesc comenzile pentru activitatea motorie.
Are doua componente:
2.1. Paleocortexul (lobul sau sistemul limbic) este alcatuit dintr-un inel de tesut nervos
care înconjura hilul fiecarei emisfere cerebrale si în care se gasesc formatiuni legate de simtul
mirosului. Este în stransa legatura cu hipotalamusul, fiind centrul miscarilor de masticatie, deglutitie,
supt; regleaza foamea si satietatea (prin legatura cu hipotalamusul), functia sexuala; mentine atentia.
2.2. Neocortexul, portiunea cea mai recenta filogenetic, cuprinde restul tesutului
cortical, atingând la om o dezvoltare si o organizare incomparabila cu ale oricarui animal.
Anumite zone corticale receptioneaza informatiile aferente sensitive (neocortexul receptor
sau senzitiv), altele controleaza motilitatea voluntara (neocortexul motor sau efector), iar altele asociaza
aceste functii (neocortexul de asociatie).

Plansa. 16. Componentele scoartei cerebrale
2.2.1. Neocortexul senzitiv (receptor)

În girusul postcentral din lobul parietal (aria somestezica I) se afla locul în care ajung
caile sensibilitatii exteroceptive cutanate (termice, tactile - fine, dureroase) si proprioceptive
constiente, fiecare zona a corpului având un spatiu special din aria somestezica. Cele mai întinse
spatii din scoarta corespund zonelor din corp cu sensibilitatea cea mai mare (buzele, limba, mâna
etc.) Aria corticala senzitiva a întregului corp reprezinta un fel de om – homunculus senzitiv – care are
segmentele deformate din cauza ca reprezentarea diferitelor regiuni ale corpului nu este
proportionala cu suprafata, ci cu sensibilitatea lor. Aria somestezica I este conectata functional cu
aria motorie învecinata printr-o arie de asociatie.

În peretele superior al santului lateral se afla o zona unde se face proiectia sensibilitatii
tactile - grosiere, numita aria somestezica II.
Alte arii ale neocortexului receptor sunt:
- aria optica – situata în lobul occipital, primeste aferente de la analizatorul vizual;
- ariile auditive – se afla în lobul temporal;
- aria gustativa – se afla în apropierea zonei de proiectie somestezica a fetei;
- aria olfactiva – este localizata pe fata mediala a emisferelor cerebrale (în girusul
hipocampic);
- aria de proiectie a echilibrului – se afla în partea posterioara a primei circumvolutii
temporale si primeste aferente de la aparatul vestibular.
2.2.2. Neocortexul motor (efector)
Cuprinde ariile corticale de unde pornesc axonii cailor motorii piramidale si unii axoni ai
cailor extrapiramidale.
Aria motorie principala se afla în peretele anterior al santului central – în girusul

precentral din lobul frontal. Neuronii din aria motorie principala controleaza motilitatea voluntara
rapida, precisa si coordonata a musculaturii scheletice din partea opusa a corpului. Reprezentarea
corticala în aria motorize este la fel ca cea senzitiva – homunculus motor. Musculatura implicata în
efectuarea unor miscari mai fine (mâna, limba) este mult mai larg reprezentata comparativ cu
musculatura altor regiuni (trunchiul sau piciorul).
2.2.3. Neocortexul de asociatie
Este alcatuit din zone mai nou aparute. Exemple:
- ariile de asociatie din lobul frontal, care primesc proiectii de la talamus, la rândul sau
legat de hipotalamus, si au o functie de sinteza, legata de determinarea personalitatii,inteligenta,
emotii;
- arii de asociatie temporale, care au legatura cu functia vizuala si cea olfactiva, legate de
anumite stari emotionale si de activitatea sexuala;
- arii de asociatie în lobul parietal, care leaga functia vizuala de cea a scrisului, cititului,
echilibrului etc;
- arii de asociatie între functia motorie si cea senzitiva, cu reglarea raspunsurilor la
stimuli.

III. SISTEMUL NERVOS VEGETATIV
Sistemul nervos vegetativ (SNV) este alcatuit din nervi care coordoneaza activitatea
viscerala, inconstienta. Este împartit în doua categorii: simpaticul si parasimpaticul. Cele mai multe
organe interne primesc inervatie de la ambele segmente. De exemplu, inima primeste atât inervatie
simpatica, cu efecte stimulatoare, cat si inervatie parasimpatica, cu efecte inhibitoare. În alte organe,
simpaticul si parasimpaticul exercita efecte de acelasi tip, dar diferite calitativ. De exemplu:
stimularea glandelor salivare, când simpaticul stimuleaza secretia vâscoasa, iar parasimpaticul –
secretia apoasa.
Nervii senzitivi aduc informatii de la receptorii din organele interne pâna la centrii
nervosi prin cai aferente. Centrii vegetativi primesc informatiile, le analizeaza si genereaza
raspunsuri. Nervii motori coordoneaza activitatea muschilor netezi si a glandelor prin cai eferente.
1. Calea aferenta
Nervii senzitivi alcatuiesc caile aferente ale SNV, care conduc informatii vegetative de la
receptori. În functie de natura agentului care le stimuleaza, acesti receptori sunt numiti: baroreceptori
(pentru presiune), mecanoreceptori, receptori pentru durere, termoreceptori (pentru cald sau frig). Durerea
viscerala are receptori putini la numar, ceea ce explica dificultatile de localizare. Primul neuron de pe
caile aferente se afla în ganglionii spinali de pe radacina posterioara a nervilor spinali si în unii
ganglionii din trunchiul cerebral (nucleul vag X, centrii respiratori si cardiovasculari). Al II-lea
neuron se afla în jumatatea posterioara a coarnelor laterale ale maduvei spinarii sau la diferite etaje
superioare (trunchiul cerebral, diencefal), de unde informatia este condusa spre centrii nervosi.
2. Centrii vegetativi
Se afla la nivelul maduvei spinarii (coarnele laterale), hipotalamusului, paleocortexului si
neocortexului (unele arii de asociatie). Hipotalamusul este considerat centrul superior de integrare a
stimulilor viscerali: exista centri vegetativi hipotalamici simpatici (posteriori) si parasimpatici
(mijlocii). Sistemul limbic si diferite arii din neocortex participa la reglarea multor activitati
vegetative: stari emotionale, functia sexuala.
3. Calea eferenta
Se realizeaza prin doi neuroni. Primul neuron, numit preganglionar, se gaseste în nevrax:
- la nivelul coloanei medulare toraco-lombare pentru simpatic,
- în segmentele sacrate si în trunchiul cerebral pentru parasimpatic.
Paralel cu maduva spinarii, în zona toraco-lombara se afla un lant de ganglioni nervosi,
legati între ei prin tracturi nervoase, care se numeste lantul simpatic paravertebral. Acest lant este
format din aproximativ 22 ganglioni: 3 cervicali, 10-12 toracali, 4-5 lombari si 4-5 sacrati.

Plansa. 17. Lantul simpatic paravertebral
Al II-lea neuron, numit postganglionar, se afla:

- pentru simpatic - în ganglionii lantului paravertebral,
- pentru parasimpatic - în apropiere de organele interne (ganglioni previscerali) sau chiar în
peretii acestora.
Fibrele postganglionare (axoni ai neuronilor din ganglionii vegetativi unde s-a facut
sinapsa) sunt subtiri, amielinice, scurte în cazul parasimpaticului si mai lungi în cazul simpaticului.
Ele se distribuie organelor efectoare, controlând activitatea fibrelor musculare netede si glandelor.
Aceste efecte se datoresc eliberarii unor mediatori chimici specifici la nivelul zonelor de contact cu

fibrele musculare netede sau cu celulele glandulare. Acesti mediatori sunt: noradrenalina si adrenalina
în cazul simpaticului si acetilcolina în cazul parasimpaticului.
Sistemul nervos simpatic intervine în mentinerea tonusului muschilor din organelle
interne (vase de sânge, tubul digestiv, vezica urinara). Dar rolul cel mai important se evidentiaza în
situatii neobisnuite, periculoase, când pregateste organismul pentru “fuga sau lupta”. De exemplu,
în conditii de stres, simpaticul creste tensiunea arteriala, frecventa cardiaca si respiratorie.
Sistemul nervos parasimpatic exercita actiuni mai discrete, dar mult mai extinse
comparativ cu cele ale simpaticului si intervine în reglarea activitatii vegetative în conditii obisnuite
de viata.
Principalele efecte exercitate de cele doua segmente vegetative sunt:


ANALIZATORII
Analizatorii reprezinta structuri specializate prin care omul intra in relatie cu mediul
exterior pentru a putea cunoaste proprietatile fizice ale corpurilor si a informa fiecare moment al
existentei de multiple calitati, fixe sau schimbatoare, utile sau nocive, a acestui mediu in care traim.
Fiecare analizator se compune, in principal, din trei segmente: receptor, de conducere
si central.
- Segmentul de receptie sau periferic, reprezinta fie terminatii dendritice libere, fie
structuri celulare specializate, in contact cu terminatii dendritice, care la anumiti analizatori sunt
integrate in organele de simt. Aceste structuri preiau stimuli ale diverselor forme de energie din
mediul exterior, cum ar fi: raze luminoase, unde sonore, emanatii odorante, substante sapide sau
atingeri, loviri, frigul, caldura s.a. Receptorii transforma specific formele de energie in potentiale de
actiune.
- Segmentul de conducere, intermediar sau de transmisie, este format din neuronii
senzitivi din structura nervilor si caile nervoase ascendente din nevrax. Acesti neuroni sinapseaza
intre ei, si astfel transporta impulsul nervos preluat de la nivelul receptorilor spre al treilea segment.
- Segmentul central, cortical, situat la nivelul ariilor senzitivo-senzoriale, reprezinta
locul unde informatiile proiectate sunt analizate si sintetizate, devenind senzatii specifice.
A. ANALIZATORUL OLFACTIV
A. 1. SEGMENTUL DE RECEPTIE al acestui analizator este situat intr-o mica arie,

de 2-3 cm 2, numita mucoasa olfactiva, situata sub lama ciuruita a etmoidului, pe plafonul fiecarei
fose nazale. Receptorii din aceasta mucoasa sunt celule senzoriale, reprezentand in acelasi timp si
neuronii bipolari – primul neuron pe calea olfactiva, situat printre celule de sustinere. Acesti primi
neuroni au polul apical prevazut cu o umflatura care prezinta cili dispusi spre interiorul foselor
nazale. Polul lor bazal se continua formand axonii acestor neuroni bipolari, ce alcatuiesc in
ansamblu nervul olfactiv - nervul I cranian. Acest nerv strabate sub forma de grupuri axonice
orificiile lamei ciuruite ale etmoidului pentru a face sinapsa endocranian (deasupra lamei ciuruite) cu
neuronii din bulbul olfactiv.
A. 2. SEGMENTUL DE CONDUCERE este reprezentat mai apoi de neuronii din
bulbul olfactiv, care este o formatiune pereche, alungita, situata de o parte si de alta a liniei mediane,
deasupra lamei ciuruite a etmoidului. Fiecare bulb olfactiv contine al doilea neuron al caii olfactive,
neuronii mari numiti celule mitrale. In fiecare celula mitrala se concentreaza prin sinapse mai multi
axoni ai neuronilor bipolari. Bulbul olfactiv se continua spre inapoi cu tractul olfactiv, ce reprezinta
axonii celulelor mitrale, care se termina in segmental central prin trei strii olfactive: interna, mijlocie
si externa, deci fara releu talamic.
A. 3. SEGMENTUL CENTRAL este reprezentat de ariile corticale olfactive din lobul
olfactiv (aria septala, spatiul perforat anterior, scoarta uncusului hipocampic si nucleul amigdalian).
La nivel cortical se produc senzatiile olfactive.
Receptorii olfactivi sunt impresionati de substantele odorante, volatizate sau hidrolizate
(sub forma de aerosoli), din aerul inspirat. Moleculele odorii sunt absorbite de mucusul de la
suprafata mucoasei olfactive si apoi se solva in lipoizii cililor olfactivi. Numarul substantelor
odorante ca si senzatiile olfactive sunt imense.
Exemplu de mirosuri avem:
- balsamice (flori, parfum);
- aromatice (camfor, levantica);
- arzatoare (cafea prajita, tutun sau carne fripta);
- eterice (fructe) s.a.
Aceste mirosuri au rol important si in viata afectiva.
De remarcat ca unele senzatii, cum ar fi cele de iritant, intepator sau racoritor, nu sunt
considerate mirosuri, nefiind percepute de nervul olfactiv ci de terminatiile senzitive ale nervului

trigemen.
B. ANALIZATORUL GUSTATIV
B. 1. SEGMENTUL RECEPTOR este reprezentat de mugurii (corpusculii)

gustativi din structura unor papile (ridicaturi mici) situate in mucoasa linguala la nivelul fetei
dorsale, marginilor si varful limbii. Aceste papile sunt: calciforme ce formeaza “V”-ul lingual,
deschis anterior, vizibil pe fata dorsala si spre baza limbii, si fungiforme, situate mai ales inaintea
“V”-ului lingual. Pe langa aceste papile gustative, pe mucoasa bucala mai sunt si alte papile – foliate,
filiforme si hemisferice, care nu prezinta muguri gustativi.
Fiecare mugure gustativ contine printe celule de sustinere, celule senzoriale cu polul
aplical ciliat spre exterior, formand prin conglomerarea mai multor cili - bastonasul gustativ. Polul
bazal al celulei senzoriale este inconjurat de dendrite apartinand nervilor cranieni VII (facial), IX
(glosofaringian) si X (vag).
B. 2. SEGMENTUL DE CONDUCERE este reprezentat de neuronii senzitivi ai
nervilor cranieni micsti VII, IX, X a caror dendrite sunt indreptate spre receptori, iar axonii lor
patrunzand intranevraxial sinapseaza cu al doilea neuron liber bulbar, din nucleul fasciculului solitar.
Axonii neuronilor din nucleul fascicului solitar fac sinapsa in unii nuclei talamici de releu – al III-lea
neuron, iar axonii acestor neuroni talamici se proiecteaza pe scoarta cerebrala.
B. 3. SEGMENTUL CENTRAL este reprezentat cortical de aria 43 din piciorul
girusului postcentral, locul unde se formeaza senzatiile gustative.
Gusturile pe care le percepem, in principal, sunt de patru tipuri: acru, dulce, amar, sarat.

Perceperea excitatiilor gustative se realizeaza la nivelul mucoasei linguale, in mare, astfel:

dulcele la nivelul varfului limbii, acrul pe margini, saratul pe fata dorsala, iar amarul spre baza limbii.
Alimentele trebuie sa se dizolve in prealabil in saliva, spre a veni in contact si a excita cilii
gustativi.
C. ANALIZATORUL OPTIC
C. 1. SEGMENTUL PERIFERIC DE RECEPTIE, este inclus intr-un organ de simt

complex structurat - globul ocular, situat in orbita si inconjurat de anexele sale.
GLOBUL OCULAR este un organ pereche, avand forma aproape sferica, cu polul
anterior putin mai bombat, iar langa polul posterior se desprinde nervul optic, care prin varful
orbitei intra in craniu spre SNC. In structura sa intra trei membrane de invelis situate concentric,
una imprejurul celeilalte, ce formeaza peretii, si mai multe medii transparente luminoase inainte de
a fi receptionate de segmentul periferic al analizatorului.
Membranele de invelis sunt urmatoarele:
-Tunica fibroasa, este formata din tesut conjunctiv, fiind rezistenta si avand rol
protector. In cea mai mare parte, spre indarat, formeaza sclerotica, care da culoarea alba a portiunii
vizibile a globului ocular. Sclerotica este strabatuta mai ales posterior, de numeroase vase si nervi
care patrund sau ies din membranele de invelis. Tunica fibroasa este mai bombata in partea
anterioara, unde formeaza corneea, care este transparenta, avasculara, dar bogat inervata. Intre
sclerotica si cornee exista un mic canal, ce va colecta umoarea apoasa din interior, legat printr-un
sistem venos de venele episclerale din orbita, in care se va varsa aceasta umoare apoasa.
-Tunica vasculara sau tractul uveal, bogat vascularizata, este formata din: coroida,
cea mai intinsa, situata posterior in concavitatea scleroticii, care spre anterior se continua cu zona
ciliara, ce contine ghemuri vasculare (numite procesele ciliare), precum si fascicule musculare
netede, circulare si radiale, muschii ciliari. Mai anterior de zona ciliara intalnim irisul care prezinta
central un orificiu circular pentru trecerea razelor luminoase, numit pupila. Irisul are in structura sa
fascicule musculare netede radiare, inervate de fibre nervoase simpatice ce produc midriaza

(dilatarea pupilei), si circulare, inervate parasimpatic ce produc mioza (micsorarea pupilei). Epiteliul
anterior al irisului este pigmentar imprimand culoarea specifica ochilor, ce se observa prin
transparenta corneei.
-Tunica nervoasa numita retina, reprezinta stratul cel mai profound si mai important,
realizand in interiorul globului ocular o camera obscura, strict necesara vederii corecte. La nivelul
retinei se gasesc atat celulele receptoare cat si primii doi neuroni ai segmentului de conducere a
analizatorului vizual.
Retina prezinta doua portiuni:
- una functionala, retina vizuala, situate posterior, dubland intern coroida si fiind cea mai intinsa;
- una nefunctionala, mult atrofiata, in continuarea precedentei, ce dubleaza fetele profunde ale
proceselor ciliare si ale irisului.
Structura retinei vizuale cuprinde in principal trei straturi, care dinspre coroida spre
interiorul globului ocular sunt:
- stratul receptor al celulelor fotosensibile cu conuri si bastonase;
- stratul neuronilor bipolari a caror dendrite preiau impulsurile nervoase de la celulele fotosensibile,
iar axonii lor se indreapta spre dendritele nouronilor din urmatorul strat;
- stratul celulelor multipolare, care-si trimit axonii ce se concentreaza spre un loc situat in
apropierea polului posterior al globului ocular, numit pata oarba, si parasesc globul ocular formand
nervul optic.
Pe suprafata interna a retinei, in dreptul polului posterior al globului ocular, se formeaza
o mica depresiune – macula luteea, prevazuta mai ales cu celule cu conuri, iar in centrul acesteia
este foveea centralis cea mai sensibila a ei, care are numai celule cu conuri.
Celulele cu bastonase, mai numeroase (circa 125 milioane), sunt foarte sensibile la
lumina, reprezentand receptorii vederii nocturne (scotopica), dar care nu pot reda detalii ale
obiectelor sau culoarea lor. Inspre partea lor externa aceste celule contin scotopsina, o structura
proteica, care impreuna cu un pigment - retineul, formeaza rodopsina (sau purpurul retinian), ce
constituie substanta fotosensibila specifica.
Celulele cu conuri, in numar cam de 5-7 milioane, au pragul de sensibilitate si acuitate
mult mai ridicat, determinand vederea in lumina puternica (vederea fotopica) si perceperea culorii
obiectelor. Inspre partea lor periferica aceste celule contin substanta fotosensibila specifica numita
iodopsina.
Mediile transparente sau refringente, au rolul de a refracta radiatiile luminoase,
proiectand imaginea exterioara pe retina. Aceste medii, dinspre anterior spre posterior, sunt:
- corneea transparenta;
- umoarea apoasa, situata in camera anterioara a ochiului (intre cornee si cristalin) formata din
doua compartimente ce comunica prin pupila; aceasta umoare este secretata de procesele ciliare si
dreneaza in canalul circular situat intre cornee si sclerotica, iar de aici printr-o retea venoasa in
venele episclerale;
- cristalinul este o lentila biconvexa ancorata prin fibre ligamentare suspensoare de procesele
ciliate; sub actiunea muschiului ciliar cristalinul isi modifica curburile fetelor, fiind astfel principalul
organ al acomodarii vizuale;
- umoarea sticloasa (corp vitros) este o substanta gelatinoasa, omogena, situata in camera
posterioara a ochiului (dintre cristalin si retina).
Razele luminoase de la exterior vor strabate aceste medii transparente, iar mai apoi
straturile neuronale multipolar si bipolar pentru a ajunge la celulele fotosensibile impresionandu-le,
si declansand astfel impulsul nervos specific.

ANEXELE GLOBULUI OCULAR sunt situate in interiorul orbitei, sau anterior ei,
avand rol in buna functionare a acestui organ de simt, de a proteja, mobiliza, hrani globul ocular, si
sunt reprezentate de urmatoarele formatiuni anatomice:
- Pleoapele sunt doua repliuri musculo-membranoase ce protejeaza anterior globul
ocular, avand in interior o membrana fibroelastica – septul orbital, si un muschi pielos - orbicularul
pleoapelor. Pe marginile libere ale pleoapelor spre partea laterala, pe o lungime mai intinsa, se gasesc
numerosi peri numiti gene (cili), cu glande sebacee si sudoripare modificate.
- Sprancenele sunt doua proieminente arcuite, cu rol protector, fiecare situate deasupra
pleoapei superioare. Ele sunt mai voluminoase spre partea interna si prezinta peri sprancenari, iar
profound un mic muschi pielos-muschiul sprancenos.
- Conjunctiva este o mucoasa fina, care dupa ce tapeteaza fata interna a pleoapelor, se
reflecta superior, intern si inferior, formand funduri de sac, pentru a tapeta fata externa a globului
ocular la exteriorul scleroticii, continuandu-se apoi cu epiteliul anterior al corneei.
- Aparatul lacrimal este alcatuit din mai multe formatiuni anatomice. Glanda lacrimala,
o glanda exocrina, este situata pe plafonul orbitei, in partea anterioara si laterala, care-si trimite
secretia - lacrimile, prin fundul de sac conjunctival superior, sa spele permanent fata anterioara a
globului ocular. Lacrimile se aduna apoi in unghiul intern al ochiului, in asa numitul lac lacrimal. De
aici, printr-un sistem de canalicule lacrimale, situate in fiecare margine libera, mai putin intinsa, a
ploapelor (care nu prezinta cili), lacrimile se aduna intr-un mic rezervor membranos - sacul
lacrimal. Sacul lacrimal se continua in jos cu un canal lacrimo-nazal, care se deschide in partea
anterioara a meatului inferior din fosa nazala.
- Muschii striati ai globului ocular se insera pe sclerotica, si in majoritatea lor provin
din varful orbitei, unde se insera posterior, si de unde diverg spre globul ocular. Acestia sunt: 4
muschi drepti (intern, extern, superior, inferior) si marele oblic; in partea anterioara si infero-interna
este un muschi mai scurt, micul oblic. De asemenea, tot din fundul orbitei se desprinde si muschiul
ridicator al pleoapei superioare.
- Nervii orbitei sunt de doua tipuri:

- motori (III, IV, VI) care inerveaza muschii striati ai globului ocular si ridicatorul pleoapei
superioare;
- senzitivi, reprezentati de ramurile nervului oftalmic din trigemen (V), care asigura inervatia
senzitiva intraorbitala prin ramurile sale nasal, frontal si lacrimal.
-Artera oftalmica, ram din carotida interna, vascularizeaza prin colateralele ei
formatiunile anatomice intraorbitale, inclusive globul ocular.
-Capsula lui Tenon este o membrana conjunctiva, ca o seroasa, care inveleste polul
posterior al globului ocular si prin niste ligamente fibroase ancoreaza globul ocular la peretii orbitei.
-Grasimea orbitara, umple spatiile ramase libere din interiorul orbitei.
C. 2. SEGMENTUL DE CONDUCERE reprezinta calea optica, si este constituit
dintr-un lant de 4 neuroni interconectati sinaptic, care transmit in aria vizuala corticala, impresiile
vizuale receptionate de retina. Primul si al doilea neuron reprezinta neuronii bipolari si multipolari
din retina. Axonii ultimilor neuroni formeaza nervul optic, care paraseste orbita pe la varful ei si
ajunge endocranian, unde-si incruciseaza fibrele partial, cu cel de partea opusa, alcatuind chiazma
optica. Simetric, in continuarea chiazmai optice, se formeaza cate o bandeleta (tract) optica, ce
contine fibre de la retina de aceeasi parte si de la cea opusa. Fiecare bandeleta optica se termina in
corpul geniculat lateral din metatalamus, facand sinapsa cu al treilea neuron. Axonii neuronilor III
formeaza radiatiile optice, care se proiecteaza cortical in aria vizuala.

C. 3. SEGMENTUL CENTRAL se afla in ariile vizuale 17, 18, 19, din lobul occipital,
unde se produc senzatiile vizuale.
De remarcat ca prin analizatorul vizual se furnizeaza peste 90% din informatiile
mediului ambient, vederea avand rol nu numai in diferentierea luminozitatii, formelor si culorilor
obiectelor, dar si rolul de a realiza tonusul cortical, orientarea in spatiu, sau in mentinerea
echilibrului.
D. ANALIZATORUL ACUSTICO-VESTIBULAR
Acest analizator este format din doua componente-acustica si vestibulara, avand rolul de
a asigura auzul respectiv echilibrul.
D. 1. SEGMENTUL PERIFERIC, situat in partea laterala a capului, este reprezentat
de ureche, care este un organ pereche, constituit de trei segmente: urechea externa, medie si
interna.
Urechea externa este formata din pavilion si conductul auditiv extern. Pavilionul
are o structura cartilaginoasa (cu exceptia lobului, din partea inferioara), fiind acoperit de piele si
fiind mobilizat foarte putin de trei muschi pielosi, atavici, - muschii auriculari. Conductul auditiv
extern, continua spre inauntru pavilionul, avand o structura fibrocartilaginoasa in partea laterala si
osoasa in partea interna, intrand in componenta osului temporal. Acest conduct este tapetat de o
mucoasa, care reprezinta un tegument modificat, cu peri rudimentari, glandele sudoripare si sebacee
modificate – glande ceruminoase, ce secreta cerumenul. Orificiul intern al conductului auditiv
extern este ocupat de o membrana – membrana timpanului, ce il separa de urechea medie.
Urechea externa are rolul de a capta si dirija undele sonore din exterior spre membrana
timpanica.
Urechea medie (casa timpanului) situata tot in osul temporal, este ingusta transversal si
comunica posterior cu niste cavitati osoase - celulele mastoidiene, iar anterior, printr-un canal
stramt trompa lui Eustache, cu nazofaringele. Pe peretele intern al ei se gasesc doua mici orificii –
ferestrele ovala si rotunda, ocupate de cate o membrana, ambele corespunzand urechii interne.
In interiorul urechii medii sunt trei oscioare articulate intre ele, si fixate lateral de
membrana timpanului prin ciocan, iar inauntru de membrane ferestrei ovale prin scarita; intre
acestea doua se gaseste al treilea oscior - nicovala.
Interiorul urechii medii este tapetat de o mucoasa care se prelungeste si in cavitatile si
trompa lui Eustache cu care comunica.
Urechea interna este sapata in stanca temporalului, si corespunde in partea laterala
urechii medii, iar intern conductului auditiv intern, care se deschide endocranian.
Urechea interna este formata din mai multe cavitati mici ce alcatuiesc labirintul osos,
care cuprinde: vestibulul osos, trei canale semicirculare osoase si melcul osos.
In vestibulul osos se deschid trei canale semicirculare, orientate in cele trei planuri ale
spatiului. Inspre anterior si inauntru vestibulul osos comunica cu melcul osos, un canal spiral, ce
face doua ture si jumatate in jurul unei structuri conice - columela (modiolul), care are baza
posterior spre conductul auditiv intern si varful spre anterior.

In interiorul labirintului osos, dar de dimensiuni mici, se afla labirintul membranos,

reprezentat de formatiuni cavitare inchise ce comunica numai intre ele si contin un lichid numit
endolimfa. Intre peretii labirintului osos si labirintul membranos se gaseste un alt lichid numit
perilimfa.
Labirintul membranos este format din:
- utricula si sacula, doua mici vezicule unite intre ele si situate in vestibulul osos;
- trei canale semicirculare membranoase, care se deschid in utricula si prezinta la un
capat cate o dilatatie numita ampula;
- melcul membranos, ce comunica cu sacula, si urmeaza aceeasi turatie in melcul osos
pana la varful columnei.
La nivelul melcului membranos se gaseste receptorul acustic (organul lui Corti) care
este format astfel:
- o membrana bazilara, vibratorie, a caror fibre conjunctive constituiente au diferite marimi,
fiind mai lungi spre varf si mai scurte spre baza melcului;
- pe membrana bazilara se gasesc printre celulele de sustinere, celule senzoriale cu polul
apical prevazut cu cili inclavati intr-o membrana tectoria.

La polul bazal al celulelor senzoriale se infasoara dendritele neuronilor dintr-un ganglion

spiral a lui Corti, situate intr-un sant spiral sapat in columela. Axonii ganglionilor lui Corti dupa ce
au patruns prin columela prin canale mici paralele cu axul ei, ajung in conductul auditiv intern, se
unesc si alcatuiesc nervul acustic, care se alatura nervului vestibular.
Mecanismul auditiei se considera, de catre majoritatea autorilor, ca s-ar produce astfel:
excitatiile sonore preluate de urechea externa sunt transmise de la membrana timpanului spre
membrana ferestrei ovale prin intermediul lantului de oscioare. Vibrarea membranei ferestrei ovale
se transmite perilimfei urechii interne ca unde vibratorii, care ar produce intrarea in vibratii
rezonatorii a fibrelor membranei bazilare (e aceeasi frecventa cu a undelor sonore) din organul Corti
al melcului membranos – pentru sunetele joase la varful melcului, iar pentru cele inalte la baza
melcului. Aceste vibratii imping si celulele senzoriale, a caror cili de la polul apical vor lua contact cu
membranea tectoria, realinandu-se un potential de actiune in dendritele neuronilor din ganglionul
Corti care infasoara baza celulelor senzoriale.

La nivelul utriculei, saculei si ampulelor canalelor semicirculare membranoase, se gasesc

epitelii senzoriale a caror celule senzoriale sunt stimulate de accelerarea sau incetinirea miscarii
intregului corp sau numai a capului. Aceste epitelii senzoriale alcatuiesc receptorul vestibular. La
nivelul utriculei si saculei formeaza macule “acustice” care contin, printre celule de sustinere,
celule senzoriale cu cili la polul apical, peste care se suprapune un strat gelatinos prevazut cu
concretiuni calcare (otoliti), numit membrana otolitica. In dreptul ampulelor canalelor
semicirculare se gasesc creste ampulare prevazute tot cu celule de sustinere, iar printre ele celulele
senzoriale au cilii patrunsi intr-o masa gelatinoasa, dar fara a mai contine otoloti. La baza acestor
celule senzoriale din utricula, sacula si ampulele canalelor semicirculare se dispun dendritele
neuronilor vestibulari a caror corpuri celulare se gasesc in ganglionul Scarpa, situate in conductul
auditiv intern. Axonii acestor ultimi neuroni formeaza nervul vestibular.
D. 2. CALEA DE CONDUCERE este reprezentata de:

Calea acustica - cuprinde fibrele axonice ale nervului acustic ce fac sinapsa in nuclei
cohleari din jonctiunea bulbopontina, a caror axoni sinapseaza in neuronii din corpul geniculat
medial (metatalamus). Axonii ultimilor neuroni se proiecteaza in aria auditiva corticala.
Calea vestibulara este formata din nervul vestibular (VIIIv) al caror fibre fac sinapsa in
nuclei vestibulari din jonctiunea bulbopontina. Axonii ultimilor neuroni intra in circuitul vestibule-
cerebelo-vestibular, in legatura cu arhicerebelului, pentru mentinerea echilibrului. Calea ascendenta
spre o arie corticala vestibulara este incerta.
D. 3. SEGMENTUL CENTRAL este reprezentat astfel:
Ariile acustice sunt 41, 42 si 22 din girusul temporal superior, unde se formeaza
senzatiile acustice.
Ariile vestibulare, incerte, s-ar gasi in apropoierea ariilor auditive.

E. ANALIZATORUL CUTANAT
Acest analizator este cel mai intins, atat in ce priveste campul receptor, cat si caile de
conducere si segmental central.
E. 1. SEGMENTUL PERIFERIC - DE RECEPTIE, este situat in vastul teritoriu al
tegumentului, care ocupa toata suprafata exterioara a corpului, si in care se gasesc foarte
numeroase si variate tipuri de receptori ce determina sensibilitatile tactila (atingere), presionala,
vibratorie, termica si dureroasa.
Acesti receptori sunt situati in toate cele trei componente ale tegumentului (epiderm,
derm, hipoderm), si sunt fie terminatiuni nervoase libere, fie incapsulate sub forma unor corpusculi
senzitivi la capatul unor dendrite, unii dintre ei fiind gasiti si in structuri subdiacente (tesut celular
subcutanat, muschi, tendoane, periost, capsule si ligamente articulare, s.a.).
De remarcat prezenta in numar mult mai mare a receptorilor tactili in dermul degetelor
si buzelor mai ales, ca si a receptorilor termici indeosebi la nivelul tegumentelor mainii si fetei, loc
unde si sensibilitatea este mult crescuta.
Spre deosebire de celelalte sensibilitati, sensibilitatea dureroasa nu are stimuli adecvati,
orice excitant puternic, ce produce leziuni celulare, determina durerea, uneori aceasta putand fi un
simptom elocvent al unei boli. Receptorii durerii - terminatiuni nervoase libere, se gasesc nu
numai in structurile somatice, ci si in viscere unde insa sunt intr-o densitate mult mai mica, ceea ce
determina specificul durerii viscerale, care e mai vaga si imprecis localizata.
Daca la nivelul tegumentului stimuli durerii sunt reprezentati de agenti chimici,
mecanici, termici, electrici s.a. la nivelul viscerelor durerea este declansata de inflamatia acestora,
distensia brusca sau spasmul unor viscere cavitare, ori tractiunea mecanica sau compresiunea etc.
E. 2. SEGMENTUL DE CONDUCERE a analizatorului cutanat este reprezentat
pentru pielea gatului, trunchiului si membrelor, de dendritele neuronilor exteroceptivi a celor 31
perechi de nervi spinali, care au originea reala in ganglionii spinali de pe radacina posterioara a
acestor nervi. Axonii neuronilor ganglionari fac sinapsa, in capul cornului posterior, sau in unii
nuclei din bulb, cu al doilea neuron. Axonii acestor ultimi neuroni se incruciseaza cu cei de partea
opusa si formeaza caile ascendente exteroreceptive, care ajung sa faca a doua sinapsa in unii nuclei
de releu din talamus. Axonii nucleilor talamici se proiecteaza pe scoarta cerebrala.
Sensibilitatea exteroceptiva de la nivelul pielii capului, este, in majoritate, preluata de
neuronii senzitivi ai nervului trigemen (V) situati in ganglionul Gasser. Dendritele acestor neuroni
culeg de pe traiectul ramificatiilor sensitive ale celor trei ramuri ale nervului, aproape toata
sensibilitatea pielii capului, cat si cea a cavitatii bucale, a foselor nazale si a cavitatilor lor anexe.
Axonii neuronilor din ganglionul Gasser fac sinapsa cu al doilea neuron in nucleul senzitiv al
trigemenului din trunchiul cerebral, iar axonii acestor ultimi neuroni sinapseaza in unii nuclei
talamici de releu. Axonii neuronilor talamici se proiecteaza pe cortex.
E. 3. SEGMENTUL CENTRAL cuprinde o arie intinsa din girusul postcentral,
reprezentata prin homunculusul senzitiv, a caror segmente corporale cu o sensibilitate mai mare
sunt mult mai intinse.
Tegumentul
Tegumentul, pilea, sau cutis, (cutis, lat. = piele), este situat la exteriorul intregului corp,
ca o structura complexa de grosime variabila, care se continua la nivelul orificiilor naturale cu
mucoasele organismului. In structura pielii sunt unele anexe, cum ar fi:
- glandele sudoripare si sebacee;
- firele de par (pili);
- muschii piloerectori si unghiile.
Tegumentul indeplineste multiple roluri cum ar fi cele de:
- protectie fata de agresiunile externe, inclusiv virusuri, microorganisme s.a.;
- reglarea temperaturii corpuli;

- foarte important rol de – organ de absortie a unor substante medicamentoase;

- excretia apei si a unor produsi de catabolism (prin transpiratie sau sudoare);
- cel mai intins organ de simt al corpului (pentru receptionare stimulilor tactili, presional,
termici si durerosi), s.a.
Structural tegumentul este format din trei straturi principale care, de la exterior spre
interior, sunt: epiderm, derm si tesutul celular subcutanat (hipoderm).
a) Epidermul – este un epiteliu pavimentos pluristratificat, separt de urmatorul strat,
dermul, print-o membrana bazala, fina. Straturile epidermului cuprind, de la membrana bazala spre
suprafata: mai intai un strat bazal (regenator, a caror celule contin si cantitati variabele de pigament
melanic sensibil la razele solare), apoi mai multe straturi celulare polimorfe, iar la suprafata un –
strat descuamat; exfoliant, cu celule turtite, anucleate, cheratinizate, care se descuameaza si cad.
Epidermul este strabatut de tulpinele firelor de par, de canalele excretorii ale glandelor
sudoripare (care nu au pereti proprii), si contin terminatii nervoase receptoare libere (capetele
dendritelor neuronilor senzitivi).
b) Dermul, dispus sub epiderm si mai gros ca acesta, este format din tesut conjunctiv
dens in doua straturi: - strat papilar de sub membrana bazala, pe care o ridica impreuna cu
epidermul din loc in loc formand niste proeminente conice numite papile dermice, si strat reticular,
profund la limita cu tesutul celular subcutanat.
Dermul contine, printre fibrele, celulele si substanta fundamentala a tesutului sau
conjunctiv si glande sebacee cu partea dinspre suprafata a foliculilor pilosi la care sunt anexati
muschii piloerectori, canale de excretie ale glandelor sudoripare, o bogata retea vasculara si
numerosi receptori nervosi (terminatiuni dendritice libere sau corpusculi speciali inconjurati sau
centrati de terminatiuni dendritice receptoare).
c) Hipodermul – stratul cel mai profund tegumentar, este alcatuit din tesut conjunctiv
lax bogat in celule adipoase (adipocite), alcatuind asa-numitul panicul adipos, de grosimi variabele in
functie de localizare, alimentatie individuala, sex s.a. Hipodermul are rol in termoreglare (prin
scadearea pierderilor de caldura din corp), reprezinta si un depozit de grasimi, dar permite si
mobilitate epidermului si dermului.
In hipoderm, ca ultim strat tegumentar superficial, si urmatoarele straturi se interpune o
fascie superficiala, care la nivelul membrelor acopera structurile profunde, iar la nivelul trunchiului
acopera stratul intermediar parietal osteocondrofibromuscular al toracelui sau musculo aponevrotic
al abdomenului.
La nivelul extremitatilor cefalice aspectele structurale prezinta unele particularitati si
anume:
- La nivelul cutiei craniene tegumentul adera puternic prin tracsuri conjunctive de o
aponevroza epicraniana, care uneste muschii pielosi frontali (anterior) si occipitali (posterior),
alcatuind scalpul. Acesta este separat de cutia craniana osoasa print-un tesut conjunctiv lax care-i
confera mobilitate.
- La nivelul fetei tegumentul acopera direct, fara intreruperea fasciei superficiale,
planurile de la acest nivel.
- La nivelul gatului in hipoderm exista o fina foita conjunctiva laxa (fascia
superficialis), care intecuieste un muschi pielos la fel de subtire, situat anterolateral, numit pielosul
gatului. Intre tegument si planurile profunde viscerale, exista fascia cervicala superficiala (care
intecuieste muschii sternocleidomastoidian si trapez), iar mai in interior fasciile cervicale mijlocii
(care intecuieste muschii subhioidieni) si profunda (care acopera muchii prevertebrali). De
asemenea, mai sunt condensari conjunctive periviscerale (teaca viscerala) si perivasculare (teaca
vasculara).
ANEXELE PIELII
Anexele pielii sunt reprezentate de fanere si glande, dispuse in diferite locuri, la nivelul
tegumentelor corpuli.

Fanerele reprezinta structuri cornoase, de origine epodermica si fiind reprezentate de

par si unghii.
Parul prezinta o portiune libera, care se ridica de la suprafata pielii, numita tulpina, si
una infundata oblic in tegument numita radacina. Tulpina contine trei straturi concentrice, de la
interior spre exterior, care sunt:
- maduva, cu celule mari, ovale;
- scoarta, cu celule ce contin pigmenti (determina culoarea parului);
- cuticula (epidermicula) cu celule cornoase turtite.
Radacina este formata din bulbul firului de par (partea mai dilatata de la baza) in care
patrunde papila dermica, iar mai sus are inserta muschiul piloerector (care determina erectia firului
de par); de asemenea, mai este anexata radacinii o glanda sebacee, a carei secretie – sebumul,
lubrefiaza parul.
Unghia este o lama cornoasa anexata pielii in dreptul fetei posterioare a ultimei falange
a fiecariu deget.
Ea reprezinta un corp vizibil sub care se afla patul unghiei, iar posterior radacina unghiei
acoperita de cuta supraungheala tegumentara; sub radacina se afla matricea (zona de crestere a
unghiei), iar inaintea cutei supraungheale este lunula, o portiune mai depigmentata.
Glandele sunt formatiuni secretorii localizate in grosimea dermului facand parte din
grupul glandelor exocrine.
Glandele sudoripare, inegal raspandite in piele, mai abundente in planta, palma, cap si
gat, sunt de tip tubular.
Fiecare glanda sudoripara are in hipoderm glomerulul (un canal contort) – partea
secretorie a sudorii, continuat cu un canal drept ce treverseaza dermul si se continua in epiderm cu
un traiect sudoripar, deschis print-un por la exteriorul pielii.
Glomerulul este format din celule secretoare mari si celulele mioepiteliale asezate pe o
membrana bazala.
Glandele sebacee sunt de tip acinos, atasate bazei firului de par, care secreta un lichid
vascos – sebumul, ce lubrefiaza firul de par atat in interiorul tegumentului cat si la suprafata sa.
Glandele mamare caracteristice mamiferelor, intra in structura centrala a doua
formatiuni simetrice – mamele (mamme, gr. = sanul mamei, mamela) mult mai dezvoltate la sexul
feminin (regiune mamara), parte componenta ale aparatului genital, ca un caracter sexual secundar.
Fiecare mamela este situata pe peretele antero-lateral al toracelui, lateral de stern si sub clavicula
inaintea muschiului mare pectoralde fascia anterioara a carui adera print-o membrana fibroasa –
ligamentul suspensor al mamelei, ce o fixeaza de clavicula.
La sexul masculin regiunea mamara este mult mai restransa circumscrisa numai de
inconjurul areolei mamare, situate in centrul regiunii.
La fetele tinere forma mamelei este de semisfera, cu baza spre torace, iar consistenta
destul de ferma. Mai apoi, in functie de starile fiziologice ale aparatului genital, sub influnte
hormonale, in timpul sarcinii si alaptarii, forma si consistenta ei se modifica. Volumul mamelelor,
dar si forma si consistenta lor difera in functie de varsta persoanei, starile ei fiziologice, sau de
dezvoltarea tesutului adipos.
Structura mamelei, incepand de la suprafata, este:
- pielea, fina, prezinta central o zona circulara – areola, cu mici ridicaturi (glande
sebacee voluminoase), iar in mijlocul ei o mica proeminenta – mamelonul, ce prezinta circa 18-20
orificii in varf (deschiderea canalelor galactofore, ale glandelor din profunzime); in grosimea
mamelonului sunt si fibre musculare netede, cu rol in erectie (erectio, lat. = ridicate) sa reflexa;
- hipodermul, dinspre periferia mamelei spre interiorul ei se dedubleaza (ingloband
central si intersectand structurile glandei mamare), intr-o lama grasasa preglandulare mai groasa,
absenta in areola, si una retroglandulara, mult mai subtire, adera posterior de ligamentul suspensor,
ultimul fixat de clavicula; cand acest ligament devine lax are loc ptoza mamara (de obicei fiziologica
la femeile mai in varsta);

- glanda mamara, e formata din 15-20 lobuli, dispusi radiar, avand structura
tubulocinoasa complexa, de la care se desprind canalele galactofore, de excretie (eliminare) a
glandeii.
Receptorii analizatorului cutanat (pielii – epitelii senzoriale)
Corpusculi Ruffini Corpusculi Pacini Corpusculi Meissner
Analizatorul cutanat

F. ANALIZATORUL KINESTEZIC (MOTOR)
F. 1. SEGMENTUL PERIFERIC este alcatuit de proprioceptorii din muschi,

tendoane, aponevroze, capsule articulare, membrane sinoviale, periost. Acesti proprioceptori sunt
de mai multe tipuri: fusuri neuromusculare si terminatiuni nervoase libere sau incapsulate.
F. 2. SEGMENTUL DE CONDUCERE al acestui analizator este reprezentat de alte
fibre sensitive ale neuronilor din nervii spinali, cu originea reala tot in ganglionii spinali, a caror
axoni fac sinapsa fie cu neuroni ai unor nuclei din baza cornului posterior, ori cu neuroni ai unor
nuclei din bulb. Axonii neuronilor din nucleii medulari formeaza fasciculele proprioceptive
inconstiente spino-cerebeloase, intrand in circuitul paleocerebelos cu rol in ajustarea tonusului
muscular la necesitatile posturii si in controlul miscarilor elementare ale membrelor.
Axonii neuronilor din nuclei bulbari se incruciseaza formand fasciculele proprioceptive
constiente, sinapseaza cu unii nuclei de releu din talamus, iar axonii ultimilor nuclei se proiecteaza
pe scoarta cerebrala.
F. 3. SEGMENTUL CENTRAL se afla la nivelul ariei sensitive 3, 1, 2 din girusul
postcentral, unde informatiile sunt transformate in senzatii.
Din punct de vedere functional, rolul analizatorului kinestezic este de a contribui la
desfasurarea normala a activitatii motorii.
Analizatorul vizual, vestibular, cutanat, contribuie impreuna cu analizatorul kinestezic la
coordonarea activitatii reflexe subcorticale in vederea mentinerii echilibrului si coordonarii fine a
miscarilor.
Analizatorul kinestezic informeaza permanent SNC asupra pozitiei corpului si
segmentelor sale in spatiu, diferitele miscari ale acestora, cat si, mai ales, despre gradul de contractie
a fiecarui muschi in parte.
Cortical aceste informatii sunt analizate si integrate determinand senzatiile de pozitii
spatiale statice si dinamice ale corpului si segmentelor sale. In plus aceste senzatii stau la baza
elaborarii comenzilor, reprezentate de influxuri nervoase motorii, care, prin cai descendente si apoi
prin componentele motorii ale nervilor, se descarca in muschii striati determinand contractile
voluntare adecvate scopului si mentinand tonusul muscular.

SISTEMUL ENDOCRIN
Sistemul endocrin asigura, impreuna cu sistemul nervos cu care este in corelatie,

reglarea, cresterea si dezvoltarea organismului, adaptand si coordonand activitatea diferitelor aparate
si sisteme la conditiile mediului intern si extern mereu schimbatoare.
Sistemul endocrin este format din glande endocrine bine individualizate, sau structuri
endocrine cuplate cu structuri exocrine formand glande mixte (amficrine).
Unele caracteristici morfologice sunt:
- raspandirea diferita in corp;
- greutati mici, variind intre circa 50 mg (o paratiroida) si 25-50g (tiroida);
- structura variata, epiteliala (majoritatea glandelor), nervoasa, sau gliala;
- secrertiile lor, numite hormoni, se produc permanent si in cantitati foarte mici, prin mecanisme
feedback, adaptate functional la necesitatile interne - in structura glandelor endocrine intra si o
foarte bogata retea vasculara, usurand foarte mult trecerea hormonilor direct in sange si limfa;
- deci, spre deosebire de glandele exocrine, structurile endocrine nu au canale de excretie.
Glandele endocrine sunt: hipofiza, suprarenalele, tiroida, paratiroidele, epifiza,
timusul, dar si structurile endocrine din glandele mixte-pancreas, testicule si ovare. De
asemenea, mai sunt considerate formatiuni endocrine paraganglionii, ce au origine comuna cu a
SNV si functii duble secretorii si receptorii. Mai amintim unele structuri celulare secretorii dispersate
in peretii unor organe interne (cum ar fi tubul digestive, care secreta hormonii: pancreozimina,
secretina, etc.), unele structuri tisulare, care produc cataboliti cu functii hormonale (ex. histamina-o
amina biogena cu actiuni multiple in organism etc.), sau unele structuri nervoase importante care
secreta hormoni (neurocrinie). Hormonii mai produc si alfaglobulinele plasmatice (ca: bradikinina,
angiotensinele, s.a.).
Unele caracteristici functionale sunt:
- actioneaza la distanta de locul producerii hormonilor, lent si de lunga durata, specific si selective,
asupra altor glande sau tesuturi si organe, stimuland sau inhiband activitatea lor;
- se influenteaza reciproc, actionand fie sinergic, fie antagonic;
-sistemul nervos dirijeaza activitatea lor (exemplu tipic-sistemul hipotalamohipofizar, unde
neurosecretia hipotalamica regleaza activitatea glandei hipofize, la randul ei aceasta coordonand
activitatea altor glande);
- uneori neurosecretia este asemanatoare secretiei hormonale (medulosuprarenala ca si nervii SNV
simpatic, secreta adrenalina si noradrenalina);
- unele glande endocrine regleaza si activitatea sistemului nervos (exemplu: tiroida influenteaza
excitabilitatea scoartei cerebrale);
- unele glande endocrine sunt foarte bogat inervate, realizandu-se direct controlul nervos prin
reglarea secretiei si vasomotricitatii;
- medulosuprarenala are origine comuna cu a sistemului nervos si chiar o componenta structurala
nervoasa;
- temporar actioneaza ca o glanda endocrina si placenta;
- embriologic, inca din viata intrauterine actioneaza glandele endocrine si continua dupa nastere,
influentand cresterea armonioasa a organismului cat si modificarile morfologice si functionale,
inclusiv cele din perioada pubertara, cand apar caracterele sexuale specifice celor doua sexe.
HIPOFIZA (GLANDA PITUITARA)

Este o glanda impara de importanta foarte mare deoarece prin hormonii sai regleaza
activitatea celorlalte glande, in stransa legatura si conditionare reciproca cu hipotalamusul, de
care este legata morfofunctional prin tija pituitara.
Are o forma ovoidala de aproximativ marimea unui bob de fasola si o greutate de circa
0,5 g, fiind alcatuita din trei lobi.

Lobul anterior sau adenohipofiza, reprezinta cam 75% din masa glandulara totala si
are structura unor cordoane celulare anastomozate, care secreta hormoni (majoritatea); se mai
intalnesc foliculi plini cu material coloidiform, precum si numeroase capilare sinusoide, fara fibre
nervoase, reglarea facandu-se pe cale umorala. Vasele reprezinta portiunea distala a unui sistem
vascular port hipotalamohipofizar, descries de Gr. T. Popa si Fielding, cu originea in capilarele unor
nuclei hipotalamici, prin care sunt transportate neurosecretiile hipotalamice, numite si factori
eliberatori ai hormonilor tropi hipofizari, care vor stimula activitatea secretorie a adenohipofizei.
Hormonii adenohipofizei stimuleaza atat cresterea organismului cat si activitatea altor
glande endocrine.
Hormonii adenohipofizei:
- STH (hormonul somatotrop) stimuleaza cresterea organismului. STH-ul mareste rezistenta
organismului mai ales la infectia TBC.
- ACTH (hormonul adrenocorticotrop) determina scaderea lipidelor si a colesterolului, activeaza
corticosuprarenala;
- TSH (hormonul tireotrop, tireotropina sau tireostimulina) stimuleaza tiroida.
Adenohipofiza secreta si hormoni gonadotropi, cum ar fi:
- FSH (hormonul stimulator folicular) stimuleaza la femeie maturatia folicului ovarian si secretia
de estrogeni, iar la barbat spermatogeneza;
- LH (hormonul luteinizant) declanseaza ovulatia, formarea corpului galben si secretia de
progesteron, iar la barbat stimuleaza secretia de testosteron;
- LTH (hormonul luteotrop sau prolactina) la femeie, stimuleaza dezvoltarea glandelor mamare
si mentine secretia lactica.

Lobul intermediar, de numai 2% din masa glandulara, este foarte subtire si adera
strans de lobul posterior; din acest lob s-a izolat hormonal MSH (hormonul
melanocitostimulator) ce determina pigmentarea pielii.
Lobul posterior sau neurohipofiza - este format din fibre nervoase amielinice
(reprezinta axoni ai unor neuroni hipotalamici) ce alcatuiesc tractul hipotalamohipofizar, celule
nevroglice diferentiate (pituicite) si foarte multe vase sanguine si capilare. In lobul posterior se
stocheaza neurohormonii secretati de unii nuclei hipotalamici si transmisi prin tractul
hipotalamohipofizar, de unde sunt trecuti in circulatia sanguina.
Neurohormonii sunt:
- ADH (vasopresina sau hormonul antidiuretic) cu rol in reglarea reabsorbtiei apei la nivelul
tubilor uriniferi;
- oxitocina, ce produce contractia musculaturii netede, mai ales a miometrului gravid si a muschilor
canalelor galactofore.
Fig. 2. Hormonii secretati de hipofiza

Tulburarile functiei hipofizare sunt:
- gigantismul;
- acromegalia;
- nanismul hipofizar;
- insuficienta globala a hormonilor adenohipofizari (sdr. Sheehan-Simmonds);
- sindromul Cushing;
- diabetul insipid.
EPIFIZA (GLANDA PINEALA)

Este o glanda impara situata postero-superior de diencefal, realizand impreuna cu
trigonul habenular (o structura pereche), epitalamusul. Are forma conica de aproximativ 1 cm si
greutate de circa 150 mg. Ea atinge maximum de evolutie la circa 5 ani, dupa 7 ani involueaza, dar
persista totusi urme fine in tot cursul vietii.
Structura sa este nervoasa formata din celule (pinealocite) si nevroglii, precum si neuroni
simpatici si fibre nervoase de legatura cu alte structuri, precum si numeroase capilare sinusoide.

Epitalamusul (complexul habenuloepifizar) este una dintre cele mai bogate structuri in serotonina-
mediator chimic care are un ritm de productie circadian, cu un varf maxim ziua si din care s-a izolat
un derivat - melatonina, pe care unii o considera hormonul glandei, care are un ritm de productie
circadian, cu un varf maxim noaptea. Fibrele simpatico influentate de luminozitate modifica secretia
epifizei: lumina puternica o scade, iar cea slaba o mareste. Rolul acestor hormoni este de organizare
circadiana si sezoniera a functiilor cerebrale si endocrine, prin sincronizare cu lumina mediului
exterior, in special a acelor functii legate de reproducere, de ciclul somn-veghe si echilibrul
electrolitic.
De asemenea, melatonina inhiba atat eliberarea hormonilor gonadotropi hipofizari cat si
axul hipotalamo-hipofizo-cortico-suprarenalian. Dupa unii autori epitalamusul ar mai secreta un
hormon glomerulotrop care ar stimula secretia de aldosteron (un mineralocorticoid).
TIROIDA
Este o glanda impara situata median inaintea laringelui si a partii superioare a traheei, pe
care le inconjura ca un scut, concav posterior. Ea are forma unui H, cu doi lobi alungiti vertical,
drept si stang, legati printr-un istm. Are greutatea de circa 20-maximum 50g, si se dezvolta la
pubertate, descreste la batrani, si este de volum putin mai mare la femei.
Structura glandei este alcatuita din celule care delimiteaza periferic niste foliculi
(vezicule) plini cu coloid. Aceste celule secreta hormonii tiroidieni, componenti ai coloidului. In
jurul foliculilor sunt foarte numeroase capilare, glanda tiroida fiind cel mai vascularizat organ.
Celulele foliculare secreta mai multi hormoni dintre care mai importanti sunt:
triiodotironina (T3) si tiroxina sau tetraiodotironina (T4), care stimuleaza procesele metabolice
celulare, avand efect calorigen, faciliteaza excitabilitatea nervoasa, actionand mai ales asupra SNV
simpatic. Mai exista celule parafoliculare care secreta tirocalcitonina sau calcitonina, ce
stimuleaza cresterea, mentinand calciul in oase (antagonist parathormonului, care mobilizeaza calciul
din oase).
Fig. 3. Localizarea tiroidei

Hipofunctia glandei (hipotiroidismul) determina cretinismul la copil, mixedemul la
adulti. Cand parenchimul este distrofic iar stroma este hipertrofiata avem gusa endemica cu
hipofunctie tiroidiana, ce determina distrofia endemica tireopata.
Hiperfunctia glandei (hipertiroidismul) determina hipertrofia parenchimului, situatie

tipica in boala Basedow (hipertrofia glandei nu este obligatorie), cu hipersecretie de hormoni

tiroidieni.
GLANDELE PARATIROIDIENE
Sunt niste glande foarte mici, de obicei in numar de 4 (2 superioare si 2 inferioare),
situate pe fata posterioara a celor 2 lobi tiroidieni. Fiecare glanda paratiroida are forma unui bob de
linte in greutate de aproximativ 50mg, toate la un loc nedepasind 150mg.
Parenchimul glandei este format din celule dispuse in cordoane anastomozate, aceste
celule fiind de doua tipuri:
- principale care secreta parathormonul (PTH), cu rol de a mentine constant raportul P/Ca
in sange;
- oxifile, cu rol necunoscut inca. Stroma, contine numeroase vase si capilare, limfatice si nervi.
Insuficienta paratiroidiana (de exemplu cu ocazia tiroidectomiei, cand se extirpa
accidental si glandele paratiroide) produce scaderea brusca a calcemiei cu cresterea fosfatemiei, care
determina marirea excitabilitatii neuromusculare, cu spasme musculare, sau chiar moarte
determinata de spasmul musculaturii striate, mai ales a laringelui, ce produce asfixia.
Hiperparatiroidismul apare in adenoamele glandei, cand Ca este mobilizat din oase, determinand
cresterea calcemiei si cu posibilitatea producerii fracturilor (osteita fibrochistica-boala
Recklinghausen).

TIMUSUL
Timusul este un organ limfoid, cu dezvoltare maxima din copilarie pana la pubertate,
dupa care involueaza, la batrani ramanand urme de tesut timic asemanator tesutului conjunctiv.
Glanda este situata in mediastinul anterior – etajul superior, in spatele sternului, urcand
chiar aproape de glanda tiroida spre gat. Are forma variabila, in general ca un H cu doi lobi, drept si
stang, alungiti vertival si uniti intre ei printr-un istm in partea inferioara. Greutatea la nastere este de
10-15g, iar la 12-15 ani este de circa 30-35g.
Parenchimul glandular este impartit in lobuli, care, intr-o comparativa plastica, „stau ca
ciupercile puse la uscat pe o ață”, ață reprezentand un cordon conjunctiv central in tot lungul lobului.
Fiecare lob are circa 0,5-2cm si contine foliculi timici, septati incompleti de la periferie spre centru.
Fiecare folicul timic este format din:
- corticala, la periferie (mai inchisa la culoare);
- medulara, central (mai clara), ambele zone avand tesut reticular in ochiurile caruia se gasesc
limfocite mici (timocite-limfocite T). In medulara timocitele sunt mai putin numeroase decat in
corticala, dar in plus medulara contine corpusculi Hassal (formate din celule reticulo-epiteliale plate,
dispuse concentric, ca foile de ceapa, in continua prefacere). Intre aceste structuri se dispune stroma
conjunctivo-vasculara.
Timusul produce timozina (timopoietina), considerat hormonal lui, cu actiune locala,
si probabil si alte substante, care influienteaza calcemia, glicemia, precum si dezvoltarea si
mentinerea structurii organelor limfoide periferice sau timodependente. Aceste organe sunt:
amigdalele, foliculii limfatici din peretii tubului digestive, tesutul limfatic bronho-pulmonar, sau
pulpa alba a splinei si ganglionii limfatici, ultimii fiind cei mai bogati in tesut limfoid. In timus exista
si numeroase macrofage.
Timocitele provin din celulele primordiale hematopoietice din maduva osoasa, de unde
prin circulatia generala ajung in timus, unde prolifereaza intens si apoi migreaza spre organele
limfoide periferice ca limfocite T, fiind un factor important in imunitatea celulara a organismului.
Se admite ca timusul ar avea rol si in:
- cresterea organismului (stimuland-o prin depunerea calciului in oase);
- evolutia glandelor sexuale (involutia timusului coincide cu maturatia sexuala);
- in controlul transmiterii influxului nervos la nivelul placii motorii.

GLANDELE SUPRARENALE
Aceste glande abdominale sunt in numar de doua, fiecare situata la polul superior al
rinichiului. Suprarenala dreapta are forma unei creste de cocos, iar cea stanga este ca o virgula.
Greutatea este variabila, in medie de circa 5-8g, iar consistenta este friabila, medulara topindu-se
imediat dupa moarte. Structura acestei glande este formata de doua zone diferite, inclusiv ca origine
si functie-corticala si medulara.
- Corticala (reprezinta aproximativ 80-90% din glanda), de origine mezodermica, este
formata din cordoane celulare (parenchimul), inconjurata de stroma, ca o retea fina reticulinica cu
multe capilare sinusoidale.
- Medulara (reprezentand circa 10-20% din glanda), de origine ectodermica (ca si SNV, din
crestele neurale), contine celule cromafine poligonale mari in retea, considerate a fi celule ce si-au
pierdut axonii si au dobandit proprietati secretorii. Astfel medulosuprarenala poate fi considerate ca
un imens ganglion simpatic. In jurul acestor celule se afla stroma formata din largi capilare
sinusoide, numerosi neuroni vegetative si fibre vegetative simpatice provenind din nervii splanhici.
Aceasta caracteristica de inervatie foarte bogata, o deosebeste de corticala, care e mai sarac inervata
deoarece este controlata hormonal de adenohipofiza prin ACTH.
Hormonii glandelor suprarenale sunt specifici fiecarei zone.

Corticala secreta hormoni derivati din colesterol si anume:
- mineralocorticoizi (mai important aldosteronul) care intervin in metabolismul sarurilor
minerale si al apei, activand reabsorbtia Na si H2O, precum si eliminarea K la nivelul tubilor renali;
- glucocorticoizi (in special cortizolul), care influenteaza metabolismele: glucidic (activeaza
gliconeogeneza hepatica), proteic (creste catabolismul proteic si eliminarile de azot) si lipidic
(mareste lipemia si depunerile de grasimi); in plus mai au actiuni sanguine, digestive, renale si asupra
SNC;
- sexosteroizi sau androgeni, secretati in cantitati mici, sunt de doua tipuri: androgeni

(normal inactivi, dar patologic dau tulburari genitale) si estrogeni.

Medulara secreta si depoziteaza catecolamine:
- adrenalina (circa 80-90%);
- noradrenalina (circa 10-20%), intervenind in reactia de alarma a sindromului de adaptare (stress,
frica, furie, durere, stari de tensiune s.a.), prin actiune indeosebi asupra sistemului cardiovascular,
dar si a metabolismului si SNC. Dar daca adrenalina actioneaza mai ales in metabolismul energetic,
noradrenalina are actiune mai intensa vasculara.
Insuficienta corticosuprarenaliana totala determina boala Addison caracterizata prin
scaderea cortizolului sanguin la zero, iar hiperfunctia corticosuprarenaliana determina boala
Cushing, in timp ce la copii da precocitate sexuala.
In hiperfunctia din tumorile sau hiperplazia corticosuprarenalei se produce
hiperaldosteronismul.
PANCREASUL ENDOCRIN
Aceasta structura endocrina este dispusa printre structurile exocrine, ale unei glande
abdominale, amficrina-pancreas. Acesta glanda este situata in cadrul duodenal cu capul, iar corpul si
coada sa ajungand pana aproape de splina.
Pancreasul endocrin este format din cordoane mici celulare inconjurate de o retea
reticulocapilara, numite insulele lui Langerhans, raspandite difuz in tesutul exocrin mai ales la nivelul
cozii pancreasului, si reprezentand doar 1-3% din greutatea totala a glandei.
In structura acestor insule intra:
- celulele A (sau alfa), reprezentand 25%, situate predominant in centrul insulei si care secreta
glucanolul si factorul lipocaic;
- celulele B (sau beta) mai numeroase (circa 75%), situate mai mult la periferia insulei si secretand
insulina;
- celulele C, descries de unii autori, reprezentand precursorii celulelor A (alfa) secreta gastrina.
Hormonii acestei glande au urmatoarele actiuni principale:
- insulina - hormon hipoglicemiant, evidentiat prima data de N. Paulescu in 1920, produce, in
principal, sinteza glicogenului in ficat si mai putin in muschi, scazand glicemia; secretia scazuta de
insulina produce diabetul zaharat;
- glucagonul – hormon hiperglicemiant prin glicogenoliza hepatica (este produs si de celule
similare din stomac si duoden);
- factorul lipocaic, are rol in metabolizarea si depozitarea grasimilor.
Reglarea hormonilor principali, insulina si glucagon, se face predominant prin nivelul
glicemiei.
COMPONENTELE ENDOCRINE ALE GLANDELOR SEXUALE

Gonadele (testiculii si ovarele) sunt glande amficrine, a caror componenta endocrina
este diferita la cele doua sexe.
Testiculul are componenta endocrina formata din celule interstitiale Leydig, asezate
izolat sau in grup in tesutul conjunctiv dintre tubii seminiferi contorti, secretand testosteronul.
Ovarul secreta hormonii:
- estrogeni, sintetizati atat de celule foliculare (in timpul maturarii foliculului ovarian) si de celulele
corpului galben (dupa ovulatie), cat si de placenta (in timpul sarcinii), si in cantitati mici in
corticosuprarenala si testiculi;
- progesteronul, secretat de celulele corpului galben, placenta, dar si de corticosuprarenala.
Acesti hormoni influenteaza dezvoltarea caracterelor sexuale secundare tipice fiecarui
sex in parte, determina erotizarea sistemului nervos, dezvoltarea organelor genitale, iar la femeie, in
plus, intervin si in controlul ciclului menstrual, sau in sarcina. Ei sunt sintetizati tot din colesterol, ca
si hormonii corticosuprarenalieni.

PARAGANGLIONII
Paraganglionii sunt formatiuni glandulare mici, ce au luat nastere din crestele neurale
impreuna cu ganglionii nervosi vegetativi. Ei sunt de doua tipuri, dupa tipurile celulare din
consistenta lor:
- cromafini;
- necromafini.
Paraganglionii cromafini, au origine comuna cu a SN simpatic, secretand adrenalina
si (sau) noradrenalina, insa nu la nivelul sinapselor, ci direct in sange. Acesti paraganglioni
involueaza in cursul vietii, exceptie facand medulosuprarenala. In afara medulosuprarenalei mai
intalnim astfel de paraganglioni:
- in abdomen, imprejurul aortei (corpii paraaortici), dezvoltati pana la varsta de 2-3 ani, care secreta
noradrenalina;
- altii se dezvolta la fat de-a lungul plexurilor simpatico abdominale si pelvine, iar dupa nastere
numai la nivelul plexurilor celiac, avand insa rol incert.
Paraganglionii necromafini, se pare ca au origine comuna cu a SN parasimpatic, cu
vascularizatie si inervatie bogata si persistenta in tot timpul vietii, in plus avand si un rol de
chemoreceptor (rolul secretor este incert). Astfel de paraganglioni necromafini avem:
- glomul carotidian, situat in peretele posterior al sinusului carotidian; de circa 10-15 mg, cu
numeroase fibre nervoase sensitive, avand rol chemoreceptor, de inregistrare a concentratiei de O2
si CO2 din sange si reglare si stimulare reflexa a respiratiei;
- glomul timpanic, anexat unui ram al nervului glosofaringian, de circa 0,5 mm si cu rol si
structura similare precedentului;
- glomi subclavii, dispusi la originea fiecarei artere subclaviculare;
- paraganglionii aorticopulmonari localizati la nivelul adventicei arcului aortic;
- glomii vagali, situati in ganglionul inferior al nervului vag;
- corpul coccigian (glomul coccigian, sau glanda lui Luschka) situata la varful coccisului, la
terminarea vaselor sacrale mijlocii, care le iriga, avand 2-3 mm, dar cu rol incert.

SISTEMUL LOCOMOTOR
I. SISTEMUL OSOS
Oasele sunt piese dure, solide, care, articulate între ele, formează sistemul osos
(scheletul); ele reprezintă partea pasivă a aparatului locomotor.
1. Forma. In această privinţă, oasele pot fi clasificate în: lungi, late şi scurte, după
raportul existent între cele trei dimensiuni: lungime, lăţime sau grosime.
Oasele lungi formează scheletul extremităţilor şi la ele predomină lungimea. Corpul
unui os lung se numeşte diafiză (fig.1) şi este aproape cilindric. Cele două extremităţi, care
sunt mai voluminoase, se numesc epifize.
Fig. 1. Reprezentarea schematică a structurii diafizei unui os lung.
Oasele lungi, ca dealtfel şi celelalte oase, prezintă

suprafeţe de articulare cu oasele vecine, acoperite de cartilaj hialin
şi suprafeţe cu neregularităţi, creste şi apofize, pe care se
face inserţia muşchilor.
Oasele late au două dimensiuni - lăţimea şi înălţimea -
mai mari decât grosimea; ele se găsesc la craniu, bazin etc.
Oasele scurte au cele trei dimensiuni aproape egale; se
găsesc în regiunile cu mişcări variate, de mică amplitudine,
dar care necesită o mai mare soliditate (vertebrele, oasele
carpiene, tarsiene etc).
In afara celor trei categorii principale mai există şi alte
grupe de oase, cum sunt oasele pneumatice, care au în
interiorul lor cavităţi pline cu aer (maxilar, frontal etc). Se
găsesc şi oase care sunt aşezate în jurul articulaţiilor sau în
grosimea unui tendon (rotula).
2. Structura. În general oasele sunt alcătuite pe principiul: cu material puţin maximum de
rezistenţă. Pe o secţiune longitudinală făcută într-un os lung (fig.2) se observă la periferia
diafizei periostul, o membrană conjunctivă vascularizată cu rol în creşterea osului în grosime
şi refacerea ţesutului osos la nivelul unei fracturi. Dedesubt se găseşte os compact, iar spre
interior, la nivelul diafizei, se găseşte un canal central în interiorul epifizelor, în locul canalului
central apar lame osoase care se încrucişează formând osul spongios . Aceste lame formează
structuri adaptate pentru rezistenţa la tracţiune şi presiune, fiind orientate pe direcţia
solicitărilor mecanice.
Oasele late şi cele scurte au la periferie un manşon de ţesut compact ce acoperă osul
spongios. Nu au canal central.
In spaţiile dintre lamele osului spongios se găseşte măduva roşie . In canalul central
se găseşte măduvă roşie numai la făt; la adult se găseşte măduvă galbenă.
Numai unele oase ale adultului mai conţin măduvă roşie cum ar fi vertebrele, sternul,
coastele, oasele coxale şi cele ce formează baza craniului. La bătrâni măduva devine cenuşie

prin transformarea ei în ţesut conjunctiv fibros.
A. SCHELETUL
Scheletul este alcatuit la adult dintr-un numar de circa 208 oase, dupa spusele unor autori
sau 223, dupa alti autori, fiind format dintr-un schelet axial – coloana vertebrala, care se articuleaza
superior cu craniul, unde se adapostesc maduva spinarii si respectiv encefalul.
Coloana vertebrala in dreptul toracelui formeaza, impreuna cu 12 perechi de coaste situate
lateral si cu sternul in partea anterioara si median, cutia toracica osoasa in care sunt protejate viscere
ca plamanii, esofagul, inima, traheea, vasele mari s.a. De torace sunt articulate in partile
superolaterale oasele membrelor superioare.
In partea inferioara coloana vertebrala, prin sacrum, se articuleaza de centura pelvina, iar
aceasta se continua cu celelalte oase ale membrului inferior.
A. 1. COLOANA VERTEBRALA (RAHISUL)
Coloana vertebrala (Plansa 1) reprezinta o tija osoasa, formata prin suprapunerea unor
piese osoase numite vertebre in numar de 33-34, legate intre ele prin articulatii. Vertebrele sunt
dispuse in patru regiuni topografice care, de sus in jos, sunt urmatoarele:
- cervicala cu 7 vertebre;
- toracala cu 12;
- lombara cu 5;
- sacrala cu 5 vertebre sudate intre ele;
- coccigiana, cu 4 - 5 vertebre sudate formand osul coccis.
Cu exceptia oaselor sacrum si coccis, fiecare vertreba tip prezinta urmatoarele elemente
descriptive, care o diferentiaza de alte oase din corp, si chiar unele particularitati regionale, si
individuale, astfel:
- Corpul vertebrei, situat anterior, are forma de segment de cilindru, mai mult sau mai putin
perfect, care este continuat posterior, pe partile laterale, de arcul vertebral;
- Arcul vertebral este legat de corp prin pediculii vertebrali si prezinta mai multe apofize si anume:
- una posterioara mediana – apofiza spinoasa,
- doua laterale, apofizele transverse,
- si cate doua craniale si doua caudale, apofizele articulare.
Intre doi pediculi vertebrali a doua vertebre suprapuse se formeaza gaura intravertebrala (de
conjugare) prin care trece trunchiul nervului spinal, iar intre apofiza spinoasa si fiecare grup de
apofize transversa si articulare se gaseste cate o lama vertebrala;
- Intre corpul vertebral si arcul vertebral se gaseste gaura vertebrala, iar prin suprapunerea tuturor
vertebrelor se formeaza canalul vertebral in care este adapostita maduva spinarii, radacinile nervilor
spinali, inconjurate de meningele spinal.
Mentionam ca prima vertebra cervicala, numita atlas (Plansa 1), care se articuleaza superior
cu craniul, este foarte diferita de celelalte vertebre, neavand corp, ci doua mase laterale reunite
printr-un arc anterior si arcul posterior. De asemenea, a doua vertebra cervicala, numita axis
prezinta pe fata superioara a corpului vertebrei o apofiza odontoida, care se va articula atat cu arcul
anterior al atlasului cat si cu occipitalul.
Coloana vertebrala prezinta mai multe curburi in plan sagital si anume:
- 2 convexe anterior, in regiunile cervicala si lombara;
- 2 convexe posterior in regiunile toracala si sacro-coccigiana;
- de asemenea prezinta si curburi in plan frontal, dar mult mai putin evidente.

Fig. 3. Vertebre legate intre ele prin ligamente
A. 2. TORACELE OSOS
Scheletul toracelui este format din cele 12 vertebre toracale situate posterior, continuate
spre lateral si anterior de 12 perechi de coaste unite partial pe linia mediana si anterior, cu sternul.
Astfel formata cusca toracica este elastica in vederea indeplinii actului respiratiei, si asigura protectia
viscerelor din interior.
Sternul este un os nepereche median turtit antero-posterior si care prezinta trei parti:
manubriul, in partea superioara, continuat cu corpul, iar in partea inferioara terminat cu
apendicele xifoid (varful). Sternul prezinta in afara celor doua fete (anterioara si posterioara) si
doua margini laterale, fiecare avand un numar de 7 scobituri pentru cartilajele primelor 7 coaste;
extremitatea superioara a manubriului are pe mijloc o incizura jugulara, iar mai lateral incizurile
claviculare, pentru articulatia cu fiecare clavicula. Intre manubrium si corpul sternului se formeaza
unghiul lui Louis (o proeminenta) ce corespunde lateral perechii a doua costale, de importanta
clinica pentru numararea costelor. Din punct de vedere al diagnosticului si terapeutic este
importanta punctia sternala.
Fig. 4. Sternul

Coastele sunt arcuri osoase concave spre interior, articulate posterior cu coloana vertebrala
si continuate anterior cu cartilagii costale, care se vor articula direct cu sternul numai la nivelul
primelor 7 perechi – coastele adevarate.
Celelalte coaste sunt numite coaste false, dintre care perechile 8, 9, 10 sunt numite false
propriu-zise, (unindu-se cu al 7-lea cartilagiu costal prin intermediul unei piese cartilaginoase
comune), iar ultimele doua 11 si 12 sunt numite coaste flotante avand capetele anterioare libere.
Fiecare coasta prezinta la extremitatea posterioara un cap separat de tuberozitatea costala printr-o
portiune mai ingusta numita gat, nivel la care se articuleaza cu coloana vertebrala. Cu exeptia
coastelor I, XI si XII, toate celelalte au pe mijlocul fetei interne, in partea inferioara, cate un sant
costal in care se adaposteste pachetul vasculo-nervos intercostal. Coasta I-a prezinta pe fata
superioara mai anterior de mijlocul ei un tubercul (proeminenta) pe care se insera muschiul scalen
anterior care desparte un sant anterior pentru vena subclaviculara, de alt sant posterior pentru artera
omonima.
Fig. 5. Scheletul toracelui

Toracele osos, de forma unui trunchi de con prezinta:
- un orificiu superior, ovalar, mai mic (cuprins intre corpul primei vertebre toracal, furculita
sternala si prima coasta de fiecare parte), pe unde trec organe de la gat spre torace si invers;
- un orificiu inferior (baza), mai larg (cuprins intre corpul ultimei vertebre toracale, apendicele xifoid
si rebordurile costale), inchis de muschiul diafragm, care ia insertie pe inconjurul lui. Acest muschi
este strabatut de unele organe ce trec de la torace spre abdomen si invers.
A. 3. CRANIUL
Craniul (Plansa 2-A si B) situat in partea superioara a coloanei vertebrale, cu care se

articuleaza, este alcatuit din doua parti:
- neurocraniu – situat postero-superior;
- viscerocraniu – situat inferior.
Neurocraniul are forma unui ovoid mai alungit antero-posterior in cavitatea caruia este
adapostita encefalul acoperit de meningele cranian. Un plan conventional, aproape orizontal, care
trece prin:- glabela (proeminenta de deasupra piramidei nazale) anterior, si – protuberanta occipitala
externa (inion) posterior, imparte neurocraniul in doua parti si anume: bolta cranianan (calota sau

calvaria) situata superior, si baza craniului, situata dedesubt. Neurocraniul este format la audlt din
8 oase, dintre care:
- 4 sunt neperechi si anume: frontal, etmoid, sfenoid si occipital;
- iar celelalte sunt perechi: temporale si parietale.
Calota craniului sau bolta craniana este formata anterior de solzul frontal, posterior de solzul
osului occipital, iar intre ele de cele doua parietale, avand fiecare dedesubt portiunea superiora a
solzului osului temporal.
Baza craniului prezinta in alcatuirea sa, dinspre anterior spre posterior, postiunea orizontala
a frontalului, lama ciuruita a etmoidului, corpul osului sfenoid cu aripile sale marei si mici,
portiunile pietroase (stancile) ale oaselor temporale, precum si portiunea bazilara si partile laterale
ale osului occipita. Baza craniului este strabatuta de numeroase orificii, canale si gauri de comunicare
cu viscerocraniul si gatul, prin care patrund sau ies din cutia craniana multe formatiuni vasculare si
nervoase, iar prin gaura occipitala situata in dreptul partii superioare a canalului vertebral trece
bulbul rahidian inconjurat de meninge. In stanca temporalului se gasesc structurile principale ale
analizatorului acistico-vestibular (ale auditiei si echilibrului) – urechea medie si interna. De remarcat
prezenta in oasele frontal, etmoid si corpul sfenoidului a unor cavitati aerice, care se deschid in
fosele nazale.
In cursul vietii intrauterine si imediat dupa nastere la nivelul spatiilor dintre oasele boltii
craniene, ramase inca neosificate, se descriu zone inca neosificate numite fontanele, prin
intermediul carora se pot dezvolta oasele si ulterior sa se sudeze, iar pe de alta parte permite
dezvoltarea encefalului. Fontanelele mediane sunt: bragmatica (intre solzul frontalului si oasele
parietale), dintre care prima se inchide mai tarziu spre varsta de 1,5 - 2 ani. Se mai descriu si alte
fontanele perechi, situate lateral, care se inchid mai precoce, cum ar fi cea pterică, situata spre
anterior, si asterica situata mai posterior.
Viscerocraniul este format din 14 oase care alcatuiesc falca superioara si falca inferioara.
Falca superioara este formata din 13 oase dintre care 6 perechi si anume: maxilarul
superior (situat central), si in jurul lui, zigomaticul (malarul), nazalul, lacrimalul, palatinul si
cornetul inferior. Osul nepereche, numit vomer, contribuie la formarea septului nazal. Osul
maxilar superior prezinta doua apofize mai importante: o apofiza palatina, care cu cea de partea
opusa formaeaza aproape tot palatul dur, iar spre in jos apofiza alveolara, care cu cea opusa
realizeaza arcada dentara superioara, in care sunt implantati dintii superiori. In interiorul osului
superuor exista sinusul maxilar, care se deschide in fosa nazala cosrespunzatoare.
Falca inferioara este formata din mandibula, singurul os mobil al viscerocraniului.
Mandibula prezinta un corp, concav posterior terminat de fiecare parte cu cate o apofiza
patrulatera, ridicatoare sau ramura montanta, care este prevazuta cu un condil spre sus, ce se
articuleaza cu osul temporal prin articulatia temporomandibulara. Pe marginea superioara a
corpului, mandibula prezinta alveole in care sunt implantati dintii arcadei inferioare. Posterior, intre
marginea inferioara a corpului si marginea inferioara a ramurei montante, se gaseste gonionului.
Oasele falcii superioare se articuleaza prin suturi atat cu oasele de la baza craniului, cat si
intre ele.
Toate aceste oase ale viscerocraniului delimiteaza cavitatile bucala, nazale si orbitare, pentru
a adaposti portiunile initiale ale aparatelor de import digestiv si respirator, precum si organele de
simt.
La nivelul gatului, sub mandibula exista un os, ca o potcoava, deschisa posterior, numit osul
hioid, de care se anexeaza formatiuni musculo-membranoase de la oasele si organele vecine.
A. 4. SCHELETUL MEMBRELOR
Oasele membrelor – superioare si inferioare se caracterizeaza prin faptul ca sunt omoloage

ca dispozitie segmentara la aceleasi membre.
Fiecare membru are o centura cu care se leaga de trunchi, si oase in fiecare segment al
membrului liber articulate intre ele.

De asemenea comun la cele doua membre, superioara si respectiv inferioare, este faptul ca,
cu exceptia oaselor centurilor, carpiene, tarsiene si rotula, restul oaselor sunt lungi, situate in axul
segmentelor, fiecaruia putandu-i-se descrie:
- un corp - diafiza, cu 3 fete (numai falangele au 2 fete) pe care se insera muschi;
- 2 epifize (una proximala si alta distala), fiacre avand, inafara suprafetelor articulare la
extremitati (numai ultima falanga este libera), diferite proieminente, santuri pentru
insertia unor muschi si ligamente articulare, sau pentru trecerea unor tendoane.
A. 4. a Scheletul membrului superior
Membrul superior este format din oasele centurii scapulare (scheletul umarului) si ale
membrului inferior liber.
- Centura scapulara este formata din omoplat si clavicula.
Omoplatul (scapula) este un os lat aplicat pe fata postero-superioara a custii toracice si
fixat de aceasta ca si de humerus prin numerosi muschi care iau insertie pe el. Are o forma
triunghiulara, cu unghiul mai ascutit (varful) inferior, si prezinta pentru descriere fete, margini si
unghiuri:
- fetele sunt doua: - una anterioara, usor escavata pentru insertia muschilor subscapular si
mare dintat, si – una posterioara, impartita de o proeminenta orinzotala (spina scapulei, terminata
lateral cu o apofiza lata – acromion), in doua fose – supra si subspinoase, in care se insera si muschii
cu acelasi nume;
- marginile sunt: - una externa, sau axilara, - una interna sau spinala, si – una superioara, care
prezinta spre unghiul extern o apofiza coracoida, pentru insertii musculare;
- unghiurile, in afara celui inferior, mai prezinta unul supero-intern si altul supero-extern,
ultimul mai dezvoltat prezinta si cavitatea glenoida pentru articulatia cu capul humerusului.
Clavicula – un os alungit in forma de S italic, dispus aproape orinzontal, intre stern, in

partea interna cu care se articuleaza, si acromion, cu care se articuleaza extern. Acest os este turtit
putin de sus in jos, pe marginile anterioara si posterioara inserandu-se muschi, iar pe fata inferioara
prezinta un sant pentru insertia muschiului subclavicular, intern si extern de care se prind ligamente.

- Oasele membrului superior liber (Plansa 3) sunt mai numeroase.

Humerusul este osul bratului avand, - diafiza, pe care se insera muschii bratului, si – 2
epifize.
Epifiza proximala prezinta un cap (1/3 dintr-o sfera), pentru articularea cu omoplatul; mai
lateral si inferior sunt doua tuberozitati – trohin si – trohir, pentru insertii musculare. Intre cap si
tuberozitati se gaseste gatul anatomic, iar sub tuberozitati gatul chirurgical;
Epifiza distala este articulara pentru epifizele proximale ale oaselor antebratului si prezinta
intern – trohleea iar extern – condilul; deasupra fiecarui exista cate o mica proeminenta – epicondil,
in partea externa, pentru insertia unor muschi posteriori si laterali ai antebratului, si – epitrohlee, in
partea interna, pentru insertia unor muschi ai regiunii anterioare a antebratului.
Oasele antebratului sunt: radiusul, extern si cubitusul intern.
Cubitusul are – diafiza pentru insertii musculare antibrahiale, iar – epifiza proximala
prezinta doua apofize: una postero-superioara numita olecran si una antero-inferioara numita
apofiza coronoida; intre ele se delimiteaza marea cavitate sigmoida pentru articulatia cu trohleea
humerala;
- epifiza distala, de volum mai mic, are intern o mica apofiza stiloida si i rest se articuleaza,
in jos cu oasele carpiene (prin intermediul unui ligament triunghiular) si extern cu radiusul.
Radiusul are – diafiza, pe care se insera muschi ai antebratului, iar – epifiza proximala si
capul radiusului are fata superioara usor escavata (cupusoara radiala) pentru articulatia cu condilul
humeral, iar circumferinta capului se articuleaza intern cu cubitusul;
- epifiza distala este voluminoasa, prezinta extern o apofiza spre jos, si inafara, inferior se
articuleaza cu oasele carpiene, iar intern cu cubitusul; pe fetele anterioara, externa si interna sunt
santuri pentru tendoanele unor muschi ai antebratului, destinati in special a se insera pe
metacarpiene si pe falangele degetelor.
Scheletul pumnului formeaza masivul carpian usor concav anterior, fiind alcatuit din 8
oase scurte, care sunt dispuse pe 2 randuri astfel, din afara spre inauntru:
- randul superior (antibrahial): scafoid, semilunar, piramidal si pisiform;
- randul inferior (metacarpian): trapez, trapezoid, osul mare si osul carlig.
Scheletul mainii si degetelor este format din 5 metacarpiene in dreptul mainii, care se
continua fiecare cu un lant articular de 3 falange pentru fiecare deget, exceptie facand degetul mare
(police) care prezinta numai doua falange. Diafizele metacarpienelor dau insertie unor muschi
interososi, iar epifizele se articuleaza superior cu oasele carpiene, iar inferior cu prima falanga.
Fiecare falanga vine in raport cu tendoanele flexorilor la nivelul fetelor anterioara si respectiv

posterioara ale diafizelor, iar prin epifize se articuleaza intre ele.
A. 4. b. Scheletul membrului inferior

Membrul inferior este format din centura pelvina si oasele membrului inferior liber.
- Centura pelvina formeaza, impreuna cu cea de partea opusa, cu care se articuleaza
anterior, si cu osul sacrum interpus posterior, bazinul osos (pelvisul).
Centura pelvina este formata din oxul coxal, un os lat putin rasucit pe axul sau vertical,
format din trei oase – ilion, - ischion si – pubis, unite la mijloc in dreptul unei cavitati articulare –
cavitatea cotiloida (pentru capul femural), situata pe fata externa.
Ilionul este situat superior si lateral formand aripa iliaca pe care se insera muschi, atat pe fata

interna cat si pe fata externa, destinati membrului inferior; marginea superioara a sa – creasta iliaca –
da insertie muschilor largi ai abdomenului.
Ischionul este situat postero-inferior realizand impreuna cu pubisul un orificiu mai mare –
gaura obturatorie – situate sub cavitatea cotiloida.
Pubisul este situata antero-inferior si prezinta intern o suprafata ovalara articulara prin care
se articuleaza cu cel de partea opusa formand simfiza pubiana.
Marginile coxalului sunt in numar de 4:
- marginea superioara – creasta iliaca;
- marginea anterioara este loc de trecere pentru vasele, nervii si unii muschi ai membrului
inferior;
- marginea posterioara prezinta unele incizuri si spine fiind loc de trecere pentru unele
vase si nervi, precum si unii muschi din partea posterioara a membrului inferior;
- marginea inferioara corespunde ramurei ischio-pubiene, pe care se prind atat muschi ai
membrului inferior cat si muschi ai perineului.
Oasele membrului inferior liber sunt mai multe.
Femurul este osul coapsei cu directie usor oblica in jos si inauntru, fiind cel mai lung os din
corp. Diafiza sa da insertie, atat pe fete cat si in special pe marginea sa posterioara, mai ascutita,
multor muschi ai coapsei, unii coborand spre gamba.
Epifiza proximala prezinta capul femural (2/3 dintr-o sfera) pentru articulatia cu cavitatea
cotiloida; mai jos si lateral prezinta doua tuberoziati – marele si micul trohanter, pentru
numeroase insertii musculare. Intre cap si tuberozitati se gaseste gatul anatomic mult mai alungit
decat cel al humerusului, iar intre gat si diafiza osului se formeaza un unghi obtuz deschis inauntru
si in jos. Intre tuberozitati si diafiza se descrie gatul chirurgical.
Epifiza distala, este voluminoasa si prezinta doi condili, despartiti printr-un sant
intercondilian, destinati a se articula anterior cu ratula si inferior pe platoul tibial; aceasta se
realizeaza prin suprafetele articulare situate pe fetele anterioara, inferioara si posterioara ale fiecarui
condil, iar pe fetele interna si externa ale lor se prind ligamente ale articulatiei genunghiului.
Rotula (patela) este un os mic ovalar cu baza superior si varful inferior avand doua fete,

una anterioara in raport cu planurile superficiale ale genunchiului, si una posterioara, in cea mai
mare parte articulara cu condilii femurali. Este inglobata in muschiul cvadriceps, care de la varful
rotulei spre tibie se continua cu tendonul rotulian.
Scheletul gambei (Plansa 4) este format din tibie, mult mai voluminoasa, situata intern,
si peroneu (fibula), situata extern.
Tibia da insertie pe diafiza unor muschi ai gambei, iar pe epifiza proximala prezinta doi
condili care realizeaza superior platoul tibial – doua escavatii pentru articularea cu condilii femurali,
despartite printr-o spina, ianintea si in spatele careia se insera ligamentele incrucisate ale articulatiei
genunchiului. Epifiza distala are intern o apofiza – maleola interna – iar in rest se articuleaza inferior
cu straglul, iar extern cu peroneul: fetele anterioara si posterioara prezinta santuri de trecere a
tendoanelor unor muschi ai gambei, dintre care unii sunt destinati a se insera pe falangele degetelor.
Peroneul are forma unei tije osoase, cu mica valoare functionala, a carei extremitate
superioara (capul) se articuleaza cu fata postero-externa a condilului extern tibial, iar extremitatea
inferioara se prelungeste in jos cu maleola externa.
Masivul tarsian este alcatuita din 7 oase dispuse in doua grupe:
- tarsul posterior format din astragal (articulat in sus cu tibiasi peroneul), si inferior acestuia
– calcaneul, in dreptul calcaiului, prin care ne sprijinim pe sol, transmitandu-i intreaga greutate a
corpului; intre cele doua oase se afla un spatiu numit sinus tarsi;
- tarsul anterior format din: - cuboid, inaintea calcaneului, - scafoid, inaintea astragalului, iar
anterior scafoidul – trei oase cuneiforme.
Scheletul antepiciorului (Plansa 4) este format din 5 oase metatarsiene, continuate in
dreptul fiecarui deget cu cate trei falange, cu exceptia degetului mare (haluce) care are numai doua
falange.
B. 1. ARTICULATIILE
Oasele sunt legate între ele prin articulaţii . După gradul de mobilitate posibilă între
oasele care alcătuiesc o articulaţie, acestea se împart în:
Sinartrozele sunt articulaţii în care nu este posibilă mobilitatea. Intre oasele ce se
articulează se interpune un strat de ţesut conjunctiv cartilaginos sau osos, deci nu au cavitate
articulară. Există suturi, în care oasele se fixează prin dinţaturi ce se întrepătrund (suturi dinţate) ca
la oasele parietale ale cutiei craniene.
În alte locuri, marginile oaselor sunt lipsite de dinţi, subţiate şi trecute unele peste altele ca
nişte solzi (suturi solzoase) aşa cum este sutura dintre solzul osului temporal şi osul parietal.
Diartrozele sunt articulaţii mobile. Cele cu mobilitate redusă se numesc amfiartroze. La
nivelul lor, între oasele ce se articulează se interpune o formaţiune fibrocartilaginoasă (exemplu:
articulaţiile dintre corpurile vertebrale, între care se intercalează discurile intervertebrale). Deşi
mobilitatea dintre două vertebre este redusă, totuşi, prin însumarea mişcărilor tuturor vertebrelor,
coloana, în ansamblu, poate executa mişcări complexe şi de amplitudine variată. Vertebrele dorsale sunt
foarte puţin mobile, iar cele sacrale sunt complet imobile fiind sudate; ele formează un os unic.

Articulaţiile cu mobilitate mare se numesc artrodii.

În componenţa unei artrodii intră: feţele articulare ale oaselor, care sunt acoperite cu un cartilaj
articular. De asemenea, oasele sunt legate între ele prin capsula articulară, de constituţie fibroasă,
căptuşită pe faţa internă cu o pătură subţire de celule care formează membrana sinovială. Aceasta
secretă un lichid numit sinovie ce înlesneşte alunecarea suprafeţelor osoase. Între oase şi capsulă se
găseşte cavitatea articulară . Capsula este întărită de fascicule de ţesut conjunctiv fibros, foarte
puternice, numite ligamente.
Când între capetele osoase ce se articulează există nepotriviri de formă (de ex. la genunchi,
articulaţia temporo-mandibulară şi cea sterno-claviculară) se interpun formaţiuni fibrocartilaginoase
numite meniscuri şi discuri, care corijează aceste nepotriviri.
Mişcările de la nivelul articulaţiilor mobile sunt, în principiu, mişcări de alunecare şi rotaţie.
Prin efectuarea unor mişcări forţate, în articulaţii se pot produce întinderi şi, uneori,
smulgeri de ligamente, care caracterizează entorsele. Tratamentul lor constă în aplicarea de bandaje
compresive.
În cazuri mai grave oasele care participă pot părăsi raporturile lor normale, rup capsula şi ies
din articulaţie. În acest caz avem de-a face cu o luxaţie. Ele se pot reduce prin manevre manuale
sau chirurgicale, care aduc oasele în poziţia normală.
B. 2. NOTIUNI DE FIZIOLOGIA OASELOR

Compoziţia chimică a ţesutului osos este reprezentată schematic astfel:
- apă 20-25% şi reziduu uscat 75-80%.

- din reziduul uscat numai 40% este substanţă organică, 60% fiind substanţe anorganice.
- substanţa organică este reprezentată, în cea mai mare parte dintr-o proteină cu molecula
complexă numită oseină.
- substanţele anorganice sunt reprezentate, alături de apă, de către sărurile minerale, dintre care
poziţia centrală o ocupă fosfaţii de calciu ce se află într-un permanent schimb cu ionii de Ga
şi P din sânge.

2. 1. Metabolismul oaselor este reprezentat de totalitatea proceselor chimice care stau la baza
formării şi distrugerii ţesutului osos. Procesele metabolice se desfăşoară sub acţiunea catalitică a
enzimelor elaborate de celulele osoase.
Procesul de formare a sărurilor minerale complexe, din elementele chimice aduse de sânge şi
depunerea lor în oase se numeşte mineralizare. Desfacerea sărurilor minerale complexe insolubile, în
forme simple, solubile şi trecerea lor în sânge poartă numele de demineralizare.
Între procesele de mineralizare şi demineralizare este, în cazuri normale, un echilibru dinamic,
asigurându-se astfel integritatea structurii şi funcţiei ţesutului osos.
Metabolismul oaselor este foarte complex şi strâns legat de procesele metabolice din întregul
organism şi în special de echilibrul fosfocalcic. Acest echilibru nu poate fi înţeles decât dacă ştim că
fosforul şi calciul se găsesc în organism, în cea mai mare parte sub formă de săruri insolubile (în oase
şi dinţi) şi în foarte mici cantităţi în formă solubilă (în lichidele din corp). Concentraţia lor în sânge
poartă numele de calcemie şi respectiv fosfotemie; ea reprezintă o valoare relativ constantă. Echilibrul
fosfocalcic se stabileşte intre cantitatea de fosfor şi calciu absorbit la nivelul intestinului subţire şi o
mică parte provenită din substanţa osoasă, pe de o parte, şi eliminarea lor la nivelul
rinichiului prin urină, pe de altă parte.
Ori de câte ori absorbţia calciului la nivelul intestinal este insuficientă, sau
eliminarea prin urină este crescută, organismul îşi asigură concentraţia lichidelor sale prin
intensificarea procesului de demineralizare a substanţei osoase şi invers. Aceasta presupune
controlul riguros al echilibrului fosfocalcic, control exercitat pe cale sanguină (cale humorală)
de către hormonii glandelor cu secreţie internă.
Glandele cu secreţie internă, care intervin în reglarea echilibrului fosfo-calcic sunt:
paratiroidele prin hormonul lor - parathormon - şi tiroida prin hormonul calcitonina .
Parthormonul creşte eliminarea fosfaţilor prin urină şi mobilizează calciul din oase.
Calcitonina are acţiune antagonică parathormonului. Cantitatea de hormoni secretaţi este în
funcţie de concentraţia calciului în sânge. Creşterea calciului sanguin produce scăderea secreţiei
de parathormon; invers, scăderea calciului sanguin stimulează producerea de parathormon.
În menţinerea echilibrului fosfocalcic un rol important revine vitaminei D. Aceasta
controlează absorbţia calciului la nivelul intestinului subţire şi influenţează pozitiv procesele
metabolice la nivelul oaselor.
2. 2. Deficienţele morfofuncţionale ale sistemului osos. Acestea trebuie căutate în
primul rând în tulburări ale metabolismului osos, în special în procesul de mineralizare şi
demineralizare, care la rândul său, aşa cum am arătat, se află sub influenţa activităţii
hormonale şi vitaminice.
Când secreţia glandelor paratiroide este prea intensă (hipersecreţia) hormonul în exces
mobilizează calciul din oase şi se produce rarefierea ţesutului osos. Oasele devenind fragile sunt
predispuse la fracturi.
Sunt binecunoscute şi consecinţele deficitului în vitamina D. Acesta duce, la adult, la
diminuarea procesului de mineralizare a oaselor, boală numită osteomalatie , iar la copii la
boala cunoscută sub numele de rahitism .
Rahitismul poate apărea, fie din cauza unui aport insuficient de vitamină D în
alimentaţie, fie prin lipsa de expunere la razele solare. Regiunile tropicale sunt lipsite de
rahitism. Boala produce tulburări complexe, iar sistemul osos este în primul rând afectat. Se
produc deformări mai ales ale oaselor membrelor inferioare (fig. Ab). Rahitismul se vindecă prin
administrarea de vitamină D, prin expunerea la soare, în special în climatul marin şi prin
administrarea sărurilor de calciu.
În afară de factorii hormonali şi vitaminici, sunt şi alţi factori care pot acţiona asupra
structurii şi funcţiei osului. Aşa de exemplu, deformările pot apărea ca o consecinţă a
poziţiei defectuoase a corpului în timpul lucrului, iar la şcolari ca urmare a poziţiei
necorespunzătoare în timpul scrisului (scolioză, fig. Aa).
Integritatea anatomică a oaselor poate fi compromisă prin factori externi, cum sunt
loviturile puternice care duc la fracturi . Oasele lungi sunt în special expuse fracturilor, ele se

pot rupe în două sau mai multe fragmente care se pot aduce în poziţia normală. Cu ajutorul
aparatului ghipsat se realizează imobilizarea care favorizează consolidarea fracturii (fig. B).
Turtirea bolţii tarsiene dă naştere deformaţiei numită picior, care ia contact cu solul pe
toată lărgimea sa. Se corectează cu aparate ortopedice care introduse în încălţăminte,
menţin bolta.
Deformări ale coloanei vertebrale şi ale oaselor gambei:

A - scolioză (a), rahitism (b);
B - imobilizarea unei fracturi (a); dublă fractură de tibie şi fibulă (b).
Aceasta, ca şi modificările diurne ale curburilor fiziologice ale coloanei vertebrale, se

datoreşte staţiunii verticale şi gravitaţiei.

Plansa 1. Coloana vertebrala

Plansa 2A. Craniul (vedere anterioara)

Plansa 2B. Craniul (vedere laterala)

Plansa 3. Oasele bratului si antebratului

Plansa 4. Oasele gambei si piciorului

II. SISTEMUL MUSCULAR
Muşchii sunt organe contractile care prin scurtare produc mişcare. Amplitudinea
mişcării este în funcţie de gradul de mobilitate al articulaţiei asupra căreia acţionează muşchiul şi
de lungimea fibrei musculare.
In contracţia maximă, fibra se scurtează la jumătatea lungimii pe care o are în stare
de relaxare maximă. Travaliul depus de un muşchi este în raport cu numărul fibrelor ce-l
alcătuiesc; cu cât numărul acestor fibre este mai mare cu atât forţa lui creşte.
Forma muşchilor este variată: fusiformă, circulară, care poartă şi denumirea de
orbiculară, la muşchii care se găsesc în jurul orificiilor orbitare, nazale, bucal şi sfincter, la
cei care închid o cavitate a unui organ (sfinc terul piloric etc). Pot avea şi alte forme
geometrice: trapezoidală, triunghiulară, dreptunghiulară etc.
După dimensiunea care predomină muşchii pot fi, ca şi în cazul oaselor: lungi, laţi şi
scurţi.
După numărul capetelor de fixare pot fi: cu un singur capăt, cu două capete
(biceps), cu trei capete (triceps), cu patru capete (cvadriceps).
La un muşchi scheletic se distinge o parte cărnoasă numită pântec (corpul
muşchiului) şi două extremităţi: una prin care se fixează de osul imobil în timpul
contracţiei numită origine şi alta prin care se prinde de osul mobil numită inserţie.
Originea şi inserţia se realizează prin intermediul tendoanelor, formaţii alcătuite din
ţesut conjunctiv fibros, albe-sidefii, cilindrice sau turtite (aponevroze). Unele tendoane,
care au tendinţa ca în timpul contracţiei să se îndepărteze de planul osos, sunt menţinute
pe loc prin teci fibroase prinse de os ca, de exemplu, tendoanele muşchilor care îndoaie
degetele pe palmă (muşchii flexori ai degetelor).
Sunt muşchi care se prind numai cu un capăt pe os, iar cu celălalt pe tegument; ei se
numesc muşchi cutanaţi (muşchii mimicii).
Miofibrilele formează componenta fundamentală a fibrei musculare, electronomicroscopic
fiind formate din microfilamente contractile, care reprezintă structuri proteice bine organizate,
paralele atât între ele cât şi cu axul celulei. Ele se numesc: miozină (cele mai groase) şi actină (cele
mai subţiri) şi realizează aspectul striat transversal caracteristic.
În timpul contracţiei musculare au loc procese biochimice complexe care determină glisarea
microfilamentelor de actină printre cele de miozină şi scurtarea fibrelor musculare, iar în relaxarea
musculară îndepartarea lor.
Pentru a realiza aceste contracţii şi relaxări musculare volunatre orice muşchi striat este
inervat senzitiv şi motor.
Inervaţia senzitivă e dată de dendritele neuronilor din ganglionii spinali de pe rădăcinile
posterioare a nervilor spinali şi din ganglionii unor nervi cranieni. Aceste dendrite preiau impulsuri
nervoase de la proprioceptorii din muşchi (fusurile neuromusculare) şi tendoane (organele Golgi),
stimulaţi fiind de stările de tensiune a lor, şi informează aferent centrii nervoşi din sistemul nervos
central, despre starea funcţională musculară şi tendinoasă.
Inervaţia motorize e dată de axonii motoneuronilor din centrii nervoşi nevraxiali, care în
apropierea fibrei musculare, îşi pierd teaca de mielină, se ramifică în numeroşi butoni terminali şi
realizează cu sarcolema placa motorize sau sinapsa neuro-musculară. Între fiecare buton
terminal şi sarcolemă se realizează un spaţiu foarte redus – spaţiul sinaptic (de circa 240 A). În
acest spaţiu se descarcă din buton, determinat de impulsul nervos, cuante de mediator chimic –
acetilcolină care transmite impulsul nervos fibrei musculare, declanşând contracţia (scurtarea)
fibrei.
Muşchii striaţi din punct de vedere morfofuncţional reprezintă componenta activă a
aparatului locomotor, întrucât imprimă mişcările caracteristice segmentelor corpului omenesc.
Biomecanica muşchiului striat este facilitată de inervaţia şi vascularizaţia sa. Activitatea
musculară se efectuează respectând legile mecanicii, prin mobilizarea de regulă a două sau mai multe

segmente ale corpului, între care se află una sau mai multe articulaţii. Mişcarile diferitelor segmente
realizează practic cele trei tipuri de pârghii cunoscute.
Această activitate musculară, dinamică, este dată de contracţiile musculare izotonice
(scurtarea muşchiului, cu menţinerea aceluiaşi tonus muscular). Sunt însă şi contracţii statice,
posturale, izometrice (prin menţinerea aceleiaşi lungimi a muşchiului, cu creşterea tonusului
muscular).
Un rol deosebit de important în timpul mişcărilor îl au: gravitaţia, care poate ajuta sau să se
opună mişcării (prin muşchii antigravitaţionali), apoi inerţia, forţa centrifugă.
Fiecare muşchi poate avea o acţiune principală, şi una sau mai multe acţiuni secundare. Unii
muşchi pot imprima mai multe mişcări.
Muşchiul sau grupul de muşchi care realizează o mişcare în acelaşi sens se numeşte agonist
(deci care realizează o mişcare sinergică). Mişcarea opusă este efectuată de muşchiul sau grupul de
muşchi antagonist. Relaţia dintre cele două grupe musculare nu este concretă, acţiunea lor putându-
se inverse.
Unii muşchi se pot grupa de-a lungul corpului, în acţiunea lor, într-un lanţ articular - lanţ
cinematic, putând realiza prin contracţia comună solidarizarea mai multor segmente ale corpului.
Astfel avem lanţul triplei extensii al membrului inferior prin care se extind articulaţiile mari - şold,
genunchi, gâtul, piciorul realizând ortostatism, caracteristic omului.
PROPRIETĂŢILE MUŞCHILOR
Contractilitatea este proprietatea specifică a muşchiuIui şi reprezintă capacitatea de a
dezvolta tensiune intre capetele sale sau de a se scurta. Baza anatomică a contractilităţii este
sarcomerul, iar baza moleculară, proteinele contractile.
Excitabilitatea se datoreşte proprietăţilor membranei celulare (permeabilitate selectivă,
conductanţa ionică, polarizare electrică). Muşchii răspund la un stimul printr-un potenţial de acţiune
propagat, urmat de contracţia caracteristică.
Extensibilitatea este proprietatea muşchiului de a se alungi pasiv sub acţiunea unei forţe
exterioare. Substratul anatomic al extensibilităţii il reprezintă fibrele conjunctive şi elastice din
muşchi.
Elasticitatea este proprietatea specifică muşchilor de a se deforma sub acţiunea unei forţe
şi de a reveni pasiv la forma de repaos cand forţa a incetat să acţioneze. Baza anatomică a acestei
proprietăţi o reprezintă fibrele elastice din structura perimisiumului intern. Elasticitatea joacă un rol
foarte mare la muşchii ce prestează lucru mecanic, in special atunci cand trebuie invinsă inerţia.
Interpunerea unei structuri elastice intre forţă (muşchiul) şi rezistenţă (obiectul ce trebuie deplasat)
amortizează creşterile prea mari de tensiune in muşchi şi asigură deplasarea continuă, uniformă a
obiectului.
Tonusul muscular este o stare de semicontracţie permanentă, caracteristică muşchilor ce
au inervaţia motorie şi senzitivă intactă. Dupa denervare, tonusuI muşchilor scheIetici dispare.
TonusuI muscular este de natură reflexă.
A. MUŞCHII CAPULUI ŞI GÂTULUI
Muşchii capului se împarte în următoarele grupe:

Muşchii pieloşi sunt perechi, superficiali, cu o inserţie pe os şi pe piele, fiind situaţi în
jurul orificiilor naturale de la nivelul extremităţii cefalice, pe care le mobilizează. Ei sunt inervaţi în
totalitate de perechea a VII-a de nervi cranieni, nervul facial.
Enumerăm câţiva muşchi: orbicularul pleoapelor, apoi frontooccipitalul (care cu
aponevroza epicraniană care uneşte cei doi muşchi constituienţi aderă de pielea capului prin
tractusuri conjunctive, formând scalpul), constrictorii şi dilatatorii cavităţii bucale, muşchii
nasului, precum şi un grup de trei muşchi atavici numiţi muşchii auriculari (din dreptul
pavilionului urechii).
Muşchii masticatori perechi, care mobilizează împreună cu unii muşchi de la gât,

mandibulă în articulaţia temporomandibulară determinându-i ridicarea (muschii cei mai puternici –

temporal, maseter), coborârea (pterigoidian extern – in contractie bilaterală, milohioidian, burta
anterioara a digastricului), propulsia (contractia simultana a pterigoidienilor externi), retropulsia şi
diducţia (miscari de lateralitate). Aceşti muşchi sunt inervaţi de nervul V cranian (trigemen).
În plus la nivelul capului mai avem muşchi striaţi situaţi unii în orbită, ce mobilizează globul
ocular, si alţii care intră în structura limbii.
Muşchii gâtului sunt unii situaţi în regiunea dorsală, regiunea cefei (nucală), pe mai multe
planuri (muşchiul trapez), cu rol principal în extensia capului. Muşchii antero-laterali ai gâtului
sunt dispuşi pe mai multe planuri şi anume pielosul gâtului, sternocleidomastoidianul, muşchii
suprahioidieni şi muşchii subhioidieni. Profund se mai găsesc muşchii prevertebrali şi
laterovertebrali.
La nivelul viscerelor care se găsesc în mijlocul gâtului sunt muşchi striaţi care intră în
constituţia pereţilor lor, cum ar fi cei trei muşchi ai faringelui sau muşchii esofagului, laringelui şi ai
traheei.
B. MUŞCHII MEMBRULUI SUPERIOR
Unele particularităţi morfofuncţionale comparativ cu muşchii membrului inferior masa

musculară a muşchilor membrului superior este relativ redusă ca volum, fiind adaptată celor două
funcţii principale: prehensiunea şi manufactura; contracţiile musculare execută mişcări ample şi
variate, fiind adaptate pentru amplificarea şi complexitatea mişcărilor.
Muşchii membrului superior se grupează în muşchii centurii scapulare şi muşchii
membrului superior liber.
B. a. Muşchii centurii scapulare după modalitatea de inserţie se împart în două grupe:
- muşchii ce leagă trunchiul şi capul de centura scapulară şi humerus (sternocleidomastoidian,
trapez, marele pectoral, micul pectoral subclavicular, marele dorsal);
- muşchii ce leagă centura scapulară de humerus, muşchii umărului (subscapularul, deltoidul,
supraspinos, subspinos, marele şi micul rotund). Aceşti muşchi realizează mişcări foarte
complexe îndeseobi în articulaţia scapulo-humerală, dar şi în celelalte articulaţii ale umărului care
ajută prima articulaţie amplificându-i mişcările. Aceste mişcări sunt flexia (proiecţia înainte a
braţului), extensia (proiecţia îndărăt), abducţia, adducţia, rotaţia înăuntru, rotaţia în afară şi
circumducţia, toate fiind de cea mai mare amplitudine faţă de alte articulaţii din corp.
Între muşchii umărului intern de articulaţia scapulo-humerală şi extern de torace (dublat de
muschiul mare dintat) se delimitează o regiune - axila, pe unde intră şi ies principalele vase şi nervi
destinaţi membrului superior.
B.b. Muşchii membrului superior liber se grupează în muşchii braţului, antebraţului şi
mâinii.
La nivelul segmentelor membrului superior, ca dealtfel şi la cel inferior, manşonul fibros ce
separă planurile superficiale de cele profunde, trimite septuri fine conjunctive până la os, delimitând
regiuni şi loje, care pe lângă muşchi conţin şi vase, nervi.
Muşchii braţului sunt grupaţi în două regiuni: anterioară, cu muşchii flexori ai
antebraţului pe braţ (ca bicepsul brahial şi brahialul anterior) şi posterioară, cu muşchiul
triceps brahial, ce produce extensia antebraţului pe braţ.
Muşchii antebraţului sunt dispuşi în două regiuni anterioară şi posterioară.
Regiunea anterioară cuprinde două loje:
- loja anterioară cu unii muşchi epitrohleeni şi alţii cu inserţii pe cele două oase
antebrahiale, care ajung, cei mai mulţi în partea distală, prin intermediul unor lungi tendoane, să se
insere pe oasele carpiene, sau pe ultimile două falange. Ultimii sunt numiţi flexorii comuni
superficial şi profund pentru ultimile patru degete, şi flexorul propriu al policelui. Acţiunea
principală a lor este de flexie şi supinaţie.
- loja laterală cuprinde patru muşchi suprapuşi cu rol principal în supinaţie şi extensie.
Regiunea posterioară cuprinde muşchi pe două planuri, unii epicondilieni, iar alţii care se

insera pe oasele antebraţului, a căror tendoase distale se insera fie pe oasele carpiene sau spre
ultimele falange ale degetelor. Ultimii sunt muşchii extensori: comun (al ultimelor patru degete),
lung şi scurt al policelui, proprii ai indexului şi degetului mic.
Muşchii mâinii sunt grupaţi în trei regiuni:
- regiunea tenara, având patru muşchi destinaţi policelui (situată în partea externă a mâinii)
- regiunea hipotenara, cu patru muşchi destinaţi degetului mic (situati în partea internă a
mâinii)
- regiunea palmara mijlocie cu un număr de 11 muşchi: interososi (înseraţi pe
metacarpiene) şi lombricali (inseraţi pe tendoanele flexului comun profund), toţi având
inserţia distala pe tendoanele extensorilor sau pe prima falangă a ultimilor patru degete.
Funcţional aceşti muşchi mobilizează degetele.
Mişcările la nivelul mâinii şi degetele sunt deosebit de complexe, indeseobi la nivelul
degetelor, realizându-se două grupe funcţionale în acţiunea principală a lor şi anume:
- muşchi de atitudine, cuprizand mişcări ce realizează atitudinea cea mai potrivită pentru
exeutarea unei munci, precum şi deschiderea mâinii pentru a pregăti prinderea;
- muşchi de forţă, mai ales flexorii şi adductorii policelui, în vederea prinderii propriu-zise.
C. MUSCHII MEMBRULUI INFERIOR
Unele particularităţi morfofuncţionale sunt reprezentate de:

- masă musculară este foarte voluminoasă şi puternică împărţită în mai puţine corpuri
musculare,
- unii muşchi au inserţia terminala prin tendoane unice, foarte puternice,
- apar formaţiuni conjunctive pasive, care supleaza concractia muşchilor, organizându-se
pentru a ajută sprijinul şi locomoţia (tractul iliotibial, de pe parteea externa a coapsei si
genunchiului, sau aponevroza plantara, care este mult mai dezvoltata fata de cea palmara),
- şi la acest nivel avem septuri conjunctive ce delimitează regiuni sau loje musculare, cu vase şi
nervi.

Regiunea fesiera cuprinde o serie de muşchi întinşi de la bazinul osos până la marele
trohanter (de exemplu mijlociul fesier şi micul fesier, piramidalul bazinului, obturatorii intern
şi extern) excepţie făcând marele fesier care se însera sub numele trohanter.
Această regiune a luat o dezvoltare mai mare la om, datorită staţiunii verticale, prin
dezvoltarea mare a muşchilor fesieri care produc extensia coapsei pe trunchi în articulaţia şoldului.
În plus, în aceeaşi articulaţie, aceşti muşchi mai produc şi alte mişcări, ca: flexie, abducţie, adductie,
rotaţie internă, rotaţie externă, circumducţie, mişcări la care participa şi muşchi situaţi anterior,
lateral şi intern de articulaţia coxofemurala, care intră în grupurile musculare ale coapsei.
Coapsa cuprinde muşchii grupaţi în:
- grupul antero-extern cu muşchi cum ar fi croitorul, cvadricepsul, tensor al fasciei late;
- grupul postero-intern cu trei muşchi posteriori, ischiogambieri şi alţii situaţi antero-intern ca
muschii adductori, psoasiliac.
Aceşti muşchi acţionează pe lângă articulaţia coxofemurala şi articulaţia genunchiului (de exemplu
muşchiul cvadriceps, care este cel mai puternic extensor al gambei pe coapsă sau ischiogambierii,
care pe lângă extensia coapsei, determină şi flexia gambei pe coapsă).
Gamba cuprinde trei loje musculare: anterioară, laterală şi posterioară cu muşchii ce

mobilizează articulaţiile genunchiului, gleznei şi piciorului.
Muşchii lojei antero-externă (gambierul anterior, extensorul comun al degetelor si propriu al
degetului mare) prin contracţia lor dau flexia dorsală a piciorului şi extensia degetelor. Loja externă
cuprinde doi muschi peronieri - lung şi scurt laterali, care ajung cu inserţia distala prin lungi
tendoane la metatarsianul V (scurtul peronier lateral) şi la metatarsianul I (lungul peronier lateral).
Trecând în diagonală pe faţă profundă a plantei lungul pronier lateral formează o chingă cu tibialul
anterior, contribuind la menţinerea boltei plantare.
Loja posterioară cuprinde muşchi puternici dispuşi pe două planuri. Cei superficiali
alcătuiesc tricepsul sural şi se unesc distal, pentru a se continuă cu un tendon unic: tendonul
Achila, gros, înserat pe calcaneu şi producând extensia piciorului. Muşchii profunzi (flexorii comun
si propriu al halucelui) în majoritate trec retromaleolar intern spre plantă, producând flexia degetelor
şi extensia piciorului.

Piciorul cuprinde un singur muşchi situat în regiunea dorsală: muşchiul pedios, care din
sinus tarşi se îndreaptă spre înainte anexandu-se tendoanelor extensorului comun. Muşchii regiunii
plantare (de fata inferioara a piciorului) sunt grupaţi în trei loje:
- muşchii lojei interne pun în mişcare degetul mare;
- muşchii lojei externe mobilizează degetul mic;
- muşchii din lojă plantară mijlocie sunt asemănători cu cei din regiunea palmara mijlocie, în
plus fiind muşchii scurt flexor plantar şi accesorul flexorului comun al degetelor care pe
lângă acţiunea de flexie plantară, contribuie şi la menţinerea bolţii plantare.
D. MUŞCHII PERETILOR TRUNCHIULUI
Un prim grup de muşchi situaţi posterior, în continuarea muşchilor cefei, formează muşchii
regiunii dorsale, dintre care cei mai superficiali sunt muşchi migrati de la membre (trapez, marele
dorsal) pe oase cărora se însera. Muşchii autohtoni, muşchii santurilor vertebrale sunt situaţi în
profunzimea regiunii şi au rolul principal de a menţine în ortostatism trunchiul deci extensia
coloanei vertebrale şi a capului.
Pereţii anterolaterali ai trunchiului aparţin toracelui şi abdomenului.
La nivelul toracelui superficial sunt muşchii migrati de la member (mare pectoral, mare
dinţat), iar profund dispuşi metameric, sunt muşchii intercostali cu rol în menţinerea tonicităţii
pereţilor toracelui în timpul respiraţiei.
La nivelul abdomenului sunt următorii muşchi perechi: dreptul anterior abdominal,
situat paramedian de la xifoid şi cartilajele costale până la pubis, iar lateral muşchii largi (ombilicul
extern, ombilicul intern şi transvers).
Aponevrozele lăţite anterioare ale acestor muşchi, formează pe de o parte teaca muşchiului
drept abdominal si pe linia mediana linia alba, iar pe de alta parte alcătuiesc la limita cu membrul
inferior un cordon fibros – arcada crurală. Între arcada crurală si marginea anterioară a coxalului
trec vase sanguine limfatice, nervul crural unii muşchi destinaţi membrului inferior, iar pe seasupra
sa se constituie traiectul inghinal pe unde la barbat trece cordonul spermatic.
La limita dintre torace şi abdomen se află în profunzime muşchiul diafragm (principalul
muşchi inspirator) care are 2 porţiuni: una centrală, centrul tendinos, şi una periferica musculară, ce
se insera pe tot rebordul costal, de la coloană vertebrală la apendicele xifoid. Acest muşchi
bombează mult spre torace şi prezintă nişte orificii de trecere a aortei, venei cave inferioare,
esofagului.
Peretele inferior al abdomenului intră în componenţa perineului care este structurat pe trei
straturi, dintre care cel mai profund este muşchiul ridicător anal sau diafragma pelvina.
La acest nivel se găsesc printre alte structuri aponevrotice musculare, canalele de trecere
distale ale aparatelor urinar (înconjurat de sfinctere striat neted), dinspre înspre îndărăt, diferite la
de femeie. Astfel: la femei se găsesc uretră, vaginul canalul anal, iar la barbat uretră (cale urinară si
genitala) si canalul anal.
De asemenea tot la acest nivel se găsesc şi organele erectile cu muşchii lor, care aparţin
organelor genitale externe, mult diferite la cele două sexe.



Cele 3 ordine de pârghii osoase:
A - ordinul I; B - ordinul II; C - ordinul III:

1 - punct de sprijin; 2 - punct de aplicare a rezistenţei; 3 - punct de aplicare a forţei.
În corp muşchii formează împreună cu oasele sisteme de pârghii de cele trei ordine.
Exemple:
ord. I - articulaţia craniului cu coloana vertebrală;
ord. II - articulaţia dintre oasele gambei şi picior;
ord. III - articulaţia dintre osul braţului şi oasele antebraţului.

FUNCTIA DE NUTRITIE
I. SISTEMUL RESPIRATOR
Aparatul respirator cuprinde totalitatea organelor care realizează respiraţia. Procesul

respiraţiei reprezintă funcţia prin care se asigură continuu schimburile de gaze dintre organism şi
mediul înconjurător. Acest proces cuprinde atât captarea în sânge a oxigenului din aerul ambiant,
pentru a fi transportat până la nivelul ţesuturilor unde este utilizat, cât şi eliminarea din sânge a
dioxidului de carbon, provenit din reacţiile oxido-reducătoare celulare.
Aparatul respirator este format din căi aeriene de transport al gazelor într-un sens sau altul,
şi din căi respiratorii, ultimele structurate în structurile cele mai distilate ale căilor aeriene din
parenchimul pulmonar, unde are loc propriu-zis schimburile gazoase dintre aerul atmosferic şi
capitalele sanguine (hematoza).
Fig. 1. Componentele aparatului respirator

A. CĂILE AERIENE RESPIRATORII
Căile aeriene sunt reprezentate de:

- căi aeriene superioare formate din fosele nazale, faringe, laringe;
- căi aeriene inferioare formate din trahee cu cele două ramuri de bifurcaţie terminală –
bronhii extrapulmonare, precum şi din ramificatiile fiecărei bronhii până la bronhiolele
intralobulare.
Aceste căi aeriene sunt continuate intralobular de căile respiratorii.
A. 1. FOSELE NAZALE
Fosele nazale sunt două cavităţi aerice, dreaptă şi stângă, separate printr-un sept median
osteocartilaginos, numit septul nazal. Ele sunt situate deasupra cavităţii bucale, de care sunt separate
prin palatul dur, osos.
Fig. 2. Nasul si sinusurile
Fiecare fosă nazală, îngustă transversal, prezintă patru pereţi, un orificiu anterior numit
orificiul narinar, prin care comunică cu exteriorul, şi un orificiu posterior, numit coană, prin care
comunică cu nazofaringele. Peretele superior îngust, ţine de la oasele nazale, situate anterior, pe sub
lama ciuruită a etmoidului, până la corpul sfenoidului situat posterior. Peretele lateral reprezintă
nişte formaţiuni osoase convexe intern, numite cornete (superior, mijlociu şi inferior), care

delimitează cu peretele extern mici spaţii numite meaturi, în care se deschid numeroase cavităţi
aerice ale oaselor din jur. Astfel în meaturile superior şi mijlociu se deschid sinusurile sfenoidal,
maxilar şi frontal, precum şi celulele etmoidale, iar în partea anterioară a meatului inferior se
deschide canalul lacrimo-nazal.
În partea cea mai anterioară şi inferioară, înainte de deschiderea exterioară, fiecare fosă
nazală prezintă vestibulul sau narina, cu înveliş cutanat, prevăzut cu peri. În rest pereţii foselor
nazale sunt tapetaţi cu o mucoasă, numită mucoasa pituitară, care pe lângă infiltraţia limfoidă, mai
prezintă şi o bogată reţea venoasă mai ales la nivelul cornetelor, pentru încălzirea aerului inspirat.
Mucoasa se prelungeşte şi în interiorul cavităţilor deschise în meaturi. La nivelul peretelui
superior pe faţa inferioară a lamei ciuruite a etmoidului, şi puţin în jur, pe câţiva cm 2, se află
mucoasa olfactivă, pentru perceperea substanţelor mirositoare (odorante).
În inflamaţiile mucoasei nazale – rinite –, continuitatea acestei mucoase cu cea a mucoasei
canvităţilor anexe face ca medicamentele instilate în fosele nazale să acţioneze şi asupra mucoasei
conductelor şi chiar a sinusurilor din jur.
A. 2. FARINGELE
Faringele este un conduct aerodigestiv, musculo-membranos, având aspectul unui uluc,

deschis anterior. Este dispus vertical, prevertebral, de la baza craniului până în dreptul vertebrei
cervicale 6, de unde se continuă în jos cu esofagul. Faringele comunică anterior, de sus în jos, cu
fosele nazale, cavitatea bucală şi laringele. În funcţie de aceste deschideri anterioare, faringelui i se
descriu trei porţiuni:
- nazofaringele (corespunzător foselor nazale), pe peretele lateral al căruia se deschide trompa lui
Eustache;
- bucofaringele, (având istmul gâtlejului spre cavitatea bucală);
- laringofaringele (care are anterior peretele posterior al laringelui, cu orificiul său superior).
Fig. 3. Faringele
Structura faringelui cuprinde, de la exterior spre interior, muşchi, aponevroză, submucoasă şi

mucoasă.

Aponevroza faringiană este de natură conjunctivă având aceeaşi formă de uluc deschisă
anterior care, de sus în jos, se prinde pe baza craniului, iar marginile laterale ale ulucului,
paramedian, pe baza limbii, osul hioid şi cartilajele mari ale laringelui (tiroid şi cricoid).
Muşchii faringelui, perechi, sunt în număr de trei – constrictorii superior, mijlociu şi
inferior, care se unesc posterior, pe linia mediană, formând un rafeu vertical; dinpre baza craniului
coboară şi unii muşchi ridicători ai faringelui.
Submucoasa faringelui este subţire, puţin dezvoltată, şi o întâlnim numai la nivelul nazo- şi
laringo-faringelui.
Mucoasa de tip respirator (cilindric ciliat) în rinofaringe şi de tip digestiv în rest
(pavimentos stratificat necheratinizat) prezintă în grosimea corionului ei formaţiuni limfoide mici,
solitare şi numeroase, dar şi câteva conglomerate limfoide la unele nivele, formând amigdale. Astfel
avem:
- amigdala faringiană, unică, situată sub baza craniului,
- amigdala tubară, pereche, situată la nivelul orificiului de deschidere al trompei lui Eustache pe
peretele lateral al nazofaringelui,
- amigdala palatină, pereche, situată pe peretele lateral al istmului gâtlejului;
- amigdala linguală, unică, situată în partea cea mai posterioară a bazei limbii.
Amigdalele alcatuiesc aşa-numitul cerc limfatic a lui Waldeyer, ce reprezintă un foarte
important mijloc de apărare, în caz de infecţii, la nivelul acestor două porţi de intrare în organism –
căile aeriană şi digestivă.
De asemenea trebuie remarcat că la nivelul buco-faringelui se încrucişează calea
alimentară (care din cavitatea bucală, se continuă prin bucofaringe, cu laringofaringele, esofagul ş.a.),
cu calea aeriană (care din fosele nazale şi nazofaringe, se continuă după bucofaringe cu laringele,
traheea ş.a.).
Din cele trei segmente ale faringelui, numai nazofaringele şi bucofaringele sunt respiratorii,
deoarece aerul mai jos trece prin laringe, şi apoi în căile aeriene inferioare. Reamintim că la nivelul
bucofaringelui se realizează încrucişarea aerodigestivă, iar la nivelul mucoasei se găsesc numeroase
formaţiuni limfatice solitare şi aglomerate (amigdale). De asemenea de remarcat deschiderea pe
fiecare perete lateral al nazofaringelui a trompei lui Eustache, prin care se face comunicarea cu
urechea medie.
A. 3. LARINGELE
Laringele reprezintă organul fonaţiei (producerii sunetelor), în afara funcţiei respiratorii. El

are mai multe componente: cartilaje, mici muşchi striaţi, articulaţii şi mucoasa.
Unele cartilaje sunt mai mari şi neperechi. Astfel cartilajul tiroid, ca o carte deschisă
posterior, proiemină sub osul hioid, pe faţa anterioară a gâtului sub forma mărului lui Adam.
Cartilajul cricoid are forma unui inel cu pecete, fiind situat sub cartilajul tiroid, şi având pecetea
posterior în intrândul tiroidian. Epiglota este un cartilaj ca o frunză, cu peţiolul în jos, care se ridică
până îndărătul bazei limbii, fiind vizibilă dacă apăsăm baza limbii. Ea închide orificiul superior al
laringelui, în deglutiţie.
Alte cartilaje sunt mai mici, perechi, dintre care cartilajele aritenoide, de formă prismatic-
triunghiulare, se articulează cu baza lor de o parte şi de alta a părţii superioare a pecetei cricoidiene,
având rol important în fonaţie.
În interiorul laringelui se delimitează o cavitate permanent deschisă, care prezintă în partea
mijlocie două perechi de repliuri ale mucoasei, numite corzi vocale, dintre care:
- cele superioare, sau false, sunt mai îndepărtate între ele, şi nu conţin decât un ligament
fibros;
- corzile vocale inferioare, adevărate, conţin pe lângă un ligament fibros şi un muşchi mic
tiroaritenoidian, şi delimitează între ele un spaţiu numit glotă.

Fig. 4. Laringele
Prin contracţia diferiţilor muşchi ai laringelui se mobilizează articulaţiile cricoaritenoide şi

drept urmare se produce îndepărtarea, apropierea sau îngroşarea corzilor vocale adevărate. Astfel se
produc sunetele joase respectiv înalte. Glota în 2/3 anterioare reprezintă porţiunea fonatorie, iar în
1/3 posterioară este porţiunea respiratorie, ultima rămânând permanent deschisă.
În interiorul laringelui se găseşte mucoasa, a cărui epiteliu este cilindric ciliat, dar devine
pavimentos stratificat în mucoasa care tapetează corzile vocale inferioare şi partea superioară a
epiglotei. Ea se continuă în sus cu mucoasa laringo-faringelui, iar în jos cu cea a traheei.
Vascularizaţia laringelui este dată de ramuri ale carotidei externe.
Inervaţia laringelui este dată de două ramuri ale nervilor vagi – laringeii superior şi inferior.
A. 4. TRAHEEA ŞI BRONHIILE EXTRAPULMONARE
Traheea este un conduct musculo-cartilaginos, care continuă în jos laringele în partea

inferioară a gâtului şi mai jos în mediastinul anterior, fiind situat înaintea esofagului. În dreptul
vertebrei a 4-a toracale se bifurcă în bronhiile extrapulmonare. Fiecare bronhie extrapulmonară intră
în componenţa pediculului pulmonar respectiv.
! Vezi Fig. 1. – pentru a observa traheea si bronhiile
Atât traheea cât şi bronhiile sunt conducte aerice deschise permanent, a căror pereţi sunt
formaţi din mai multe inele cartilaginoase incomplete şi deschise spre posterior, suprapuse şi unite
printr-o membrană fibroelastică. În partea posterioară inelele cartilaginoase sunt unite de membrana
fibroelastică dublată de un muşchi striat, muşchiul traheal, dispus transversal.
Faţa internă a traheei şi bronhiilor extrapulmonare este tapetată de o mucoasă de tip
respirator, ce conţin şi celule secretoare de mucus.
Mucoasa traheei şi bronhiilor, ca şi a celorlalte căi aeriene au epiteliul cu celule ciliate, a căror
cili prin mişcare, în condiţii fiziologice, dirijează mucusul spre fosele nazale spre a fi eliminat la
exterior. Cilii nu sunt influenţaţi de impulsuri nervoase, dar sunt foarte susceptibile la modificările
chimice ale sângelui şi la substanţele aplicate local.

Medicamentele expectorante, de exemplu, ce fluidifică secreţia bronhică, măresc eficienţa

dinamicii ciliace şi eliminarea secreţiei.
B. PLĂMÂNII
Sunt organe principale ale respiraţiei, în număr de doi, unul drept şi altul stâng, ocupând în
torace lojele pleuro-pulmonare situate de o parte şi de alta a mediastinului.
Fig. 5. Plamanii si schimbul de gaze de la nivelul plamanilor
Fiecare pulmon are forma unei jumătăţi de con, prezentând trei feţe, trei margini care le
delimitează, şi un vârf. Faţa externă, cea mai întinsă, este convexă în raport cu peretele costal. Faţa
inferioară, sau baza, este concavă în raport cu diafragmul. Faţa internă, sau mediastinală, prezintă
hilul plămânului în dreptul pediculului pulmonar, locul pe unde intră şi ies toate elementele destinate
acestui organ. Vârful pulmonului situat în sus, depăşeşte toracele ajungând la baza gâtului.
Fiecare pulmon este compartimentat mai întâi prin nişte şanţuri, profunde, numite scizuri, în
lobi – 3 în dreapta: superior, mijlociu şi inferior, şi 2 în stânga: superior şi inferior. Lobul pulmonar
este împărţit în segmente separate prin septuri conjunctive. Fiecare plămân are un număr de 10
segmente.
Un segment prezintă mai mulţi lobi pulmonari, care reprezintă unităţile morfofuncţionale
delimitaţi şi ei între ei prin septuri conjunctive fine, având baza spre periferie şi vârful spre hil.
Pediculul pulmonar, al fiecărui pulmon conţine următoarele elemente: bronhia
extrapulmonară, artera pulmonară şi două vene pulmonare, 1-2 artere bronhice şi venele bronhice
mult mai mici, vase şi ganglioni limfatici, precum şi filete nervoase.
Aceste elemente ale pediculului pulmonar pătrund prin hil în parenchimul pulmonar,
formând pediculi bronho-vasculo-nervoşi pentru fiecare lob, apoi prin ramificaţia acestora formează
pediculi pentru segmente în cadrul fiecărui lob, ş.a.m.d. Cel mai distal aceste ramificaţii sunt
destinate lobulilor pulmonari, prin bronhiolele intralobulare care pătrund odată cu ultimele

ramificaţii ale arterei şi venei pulmonare, limfatice, precum şi fine ramificaţii nervoase. Vasele
bronhice sunt destinate a hrăni restul structurilor pulmonare, extralobulare.
În interiorul lobului pulmonar bronhiola intralobulară se ramifică din ce în ce mai mult,
ultimele ramificaţii fiind bronhiolele respiratorii în număr de circa 50-80. Fiecare bronhiolă
respiratorie se divide, în vreo 4-5 canale alveolare, a căror pereţi au numeroase şi foarte mici fosete,
numite alveole pulmonare. Fiecare alveolă este dublată la exterior de o bogată reţea de capilare.
Fig. 6. Structura lobului pulmonar
Bronhiola respiratorie si toate ramificatiile sale alveolare alcătuiesc niste saci mici piramidali
sau ovoizi numiti acini pulmonari, unitatea structurală si functională a lobului pulmonar. Fiecare
acin pulmonar are cam 1-2 mm lărgime. Fiecare alveolă are cam 1/10 – 1/20 mm, iar numărul lor
este enorm, de până la aproximativ 4 miliarde, realizând o suprafată respiratorie considerabilă de
circa 80 – 130 m2.
Structura peretilor ramificatiilor bronhice intrapulmonare arată o reducere a structurii
cartilaginoase, care este formată din plăci cartilaginoase, care vor dispare intralobular. Împrejurul
acestor plăci se găsesc fibre musculare netede, pentru ca la nivelul bronhiolelor respiratorii aceste
fibre musculare netede să fie bine reprezentate. Elementele musculare netede din peretii
bronhiolelor, inervate vegetativ – simpatic (bronhodilatator) si parasimpatic, vagal
(bronhoconstrictor), sunt influentate si de unele medicamente, de exemplu:
- adrenalina, efedrina, atropina produc dilatatia lor;
- pe când – histamina, pilocarpina sau anumite proteine străine cu efect anafilactic, produc
contractie.
Mucoasa arborelui bronhic intrapulmonar este tot de tip respirator. La nivelul alveolar ea
formează singură acest perete, care este alcătuit din epiteliul alveolar, unistratificat cu celule
aplatizate asezate pe o membrană bazală, si un tesut conjunctiv cu numeroase fibre elastice si o
bogată retea de capilare ale vaselor pulmonare în jur. Astfel la acest nivel între alveolă si capilar se
realizează membrana alveolo-capilară, adaptată în cel mai înalt grad schimburilor gazoase, proces
care poartă numele de hematoză.

Vascularizatia plămânului este dublă:

- functională, care asigură schimburile gazoase, reprezentată de artera pulmonară cu
ramurile ei, dreapta si stanga care ia nastere din ventricolul drept, capilarele perialveolare si patru
venele pulmonare care se varsa in atriul stang, apartinând circulatiei mici;
- nutritivă, care asigură hrănirea structurilor pulmonare, si care este formată din arterele si
venele bronhice, componentă a marei circulatii (sistemice). Arterele bronhice pornesc din portiunea
toracica a aortei descendente si transporta la plamani sange incarcat cu O2 si substante nutritive.
Venule bronsice dreneaza sangele venos de la nivelul plamanilor in vena azygos care, la randul ei il
va drena in vena cava superioara.
Inervatia este vegetativă si provine din plexul pulmonar, nervii parasimpatici vagali fiind
foarte numerosi si cu o importantă functională mai mare iar, cei simpatici sunt ramuri din ganglionii
simpatici latero-vertebrali. Deci, plamanul este inervat de o retea nervoasa vegetativa simpatica si
parasimpatica, provenita de la 2 plexuri mixte:
- plexul pulmonar anterior;
- plexul pulmonar posterior.
Aceste plexuri sunt formate din fibre provenite de la nervul vag X, de la ganglionii simpatici
toracali (2-5) si de la nervii cardiaci. Ele inerveaza musculatura si glandele secretorii ale bronhiilor si
vaselor de sange ajungand pana la alveole. Toate aceste fibre inerveaza si pleura.
Fig. 7. Pneumonia
PLEURA
Fiecare plămân este acoperit de către o seroasă numită pleură, care reprezintă o membrană
dublă:
- foită viscerală tapetează intim suprafata externă a plămânului, intrând până în fundul
scizurilor si separând lobii, apoi se reflectă în hil pe elementele pediculului pulmonar si
se continuă cu
- foita parietală, care dublează foita viscerală fixându-se pe peretii din jur ai toracelui.
Între cele două foite se află un spatiu virtual cu o peliculă fină de lichid pleural, care permite
miscările pulmonului.

Fig. 8. Pleura
C. 1. MECANICA RESPIRATIEI
Functia aparatului respirator este în principal de a realiza mecanica respiratiei, indispensabilă

schimburilor gazoase la nivelul alveolar.
Respiratia constă în succesiunea ritmică a două procese:

– inspiratia, prin care aerul atmosferic pătrunde prin căile aeriene până la nivel alveolar;
– expiratia, prin care cea mai mare parte din aerul alveolar este eliminat la exterior. Ambele
procese constituie ventilatia pulmonară.
Inspiratia este un proces activ, în mod obisnuit, complex, la care participă în special
muschii diafragm si intercostali externi, care realizează mărirea de volum în toate sensurile a cutiei
toracice, concomitent cu mărirea de volum a pulmonilor, facilitând astfel pătrunderea aerului.
Această mărire este determinată de adeziunea pleurei parietale la cutia toracică si diafragma.
Expiratia este un proces pasiv, în mod obisnuit, prin care toracele revine la dimensiunile de
repaus prin relaxarea musculaturii inspiratorii ce realizează miscarea si a volumului pulmonar,
datorită elasticitătii pulmonare. În timpul efortului, sau în unele situatii patologice expiratia devine
activă prin contractia unor muschi care micsorează volumul cutiei toracice.
Frecventa miscarilor respiratorii

Miscările respiratorii în stare de repaus au o frecventă în medie – la bărbat de 16/minut, iar
– la femei de 18/minut, dar această frecventă, precum si amplitudinea respiratiei, variază în raport
cu necesitătile în O2 ale organismului, dar mai ales a cantitătii de bioxid de carbon produsă.
Miscarile respiratorii permit patrunderea si iesirea succesiva a aerului din plamani,
contribuind astfel la realizarea ventilatiei pulmonare. In inspiratia normala se introduce in plamani
un volum de 500 ml aer care este eliminat prin expiratie - volum curent (V.C.). Peste volumul

curent, o inspiratie fortata poate introduce in plamani inca aproximativ 1500 ml de aer - volumul
inspirator de rezerva (V.I.R.), iar printr-o expiratie fortata, care urmeaza dupa o expiratie
obisnuita, se mai pot elimina din plamani aproximativ 1000 - 1500 ml aer - volumul expirator de
rezerva (V.E.R.).
V.C.+V.I.R.+V.E.R. = capacitatea pulmonara vitala (C.V.).
Valoarea C.V. variaza in functie de: - varsta, sex, inaltime si gradul de antrenament.
Masurarea volumelor pulmonare se face cu ajutorul spirometrului.
Plamanii nu se golesc complet de aer nici dupa o expiratie fortata, deoarece se gasesc intr-o
usoara distensie, volumul pulmonar fiind ceva mai mic decat cel toracic. Volumul de aproximativ
1500 ml aer, ramas in alveole, care poate fi expulzat din plamani doar prin deschiderea toracelui
poarta numele de volum rezidual (V.R.).
C.V.+V.R. = capacitated totala (C.P.T.).
Cantitatea de aer mobilizata pe minut in repaus este denumita debit ventilator si reprezinta
produsul dintre volumul curent si frecventa respiratorie (500 ml X 16 respiratii/minut). Debitul
ventilator creste foarte mult in efortul fizic.
Reglarea miscarilor respiratorii.

Adaptarile ventilatiei pulmonare la necesitatile variabile ale organismului se realizeaza prin
mecanisme extrem de fine, care regleaza permanent ventilatia prin modificarea frecventei si
amplitudinii respiratiilor. Concomitent cu modificarile ventilatorii se produc si adaptari circulatorii,
adecvate pentru mentinerea schimburilor respiratorii la un nivel corespunzator necesitatilor tisulare.
Modificarile activitatii ventilatorii sunt rezultatul unor mecanisme nervoase si umorale.
- Reglarea nervousa are, la randul ei, doua componente: reglarea ,,automata" si reglarea
comportamentala si voluntara.
Reglarea „automata" a ventilatiei. In conditii obisnuite de viata reglarea ventilatiei este
realizata de catre o serie de structuri nervoase situate in formatiunea reticulata bulbo-pontina, dotate
cu capacitatea de a descarca ritmic impulsuri, care ajung pe calea tracturilor bulbo-spinale, la
motoneuronii medulari si de aici, prin fibrele motorii, la musculatura inspiratorie, provocand
contractii ritmice ale acesteia.
Reglarea comportamentala si voluntara a ventilatiei. Centrii bulbo-pontini, desi dotati
cu activitate automata, isi modifica activitatea in functie atat de informatiile primite de la variati
receptori periferici (extero-proprio si interoceptori), cat si sub influenza impulsurilor de la nivelul
unor formatiuni nervoase superioare (hipotalamus, sistemul limbic, scoarta emisferelor cerebrale).
Aceste formatiuni actioneaza direct sau prin intermediul centrilor controlului ,,automat" asupra
motoneuronilor medulari care inerveaza musculatura respiratorie si integreaza functia respiratorie in
activitati comportamentale.
Influentarea voluntara a ritmului respirator detine o importanta fundamentala in realizarea
anumitor activitati specific umane, cum sunt: vorbitul, cantatul vocal si cu instrumente muzicale de
suflat; in aceste conditii respiratia nu mai este controlata de centrii bulbo-pontini, ci de scoarta
cerebrala.
- Reglarea umorala. Dioxidul de carbon reprezinta unul din factorii cei mai importanti
care regleaza activitatea centrilor respiratori. Orice variatie in plus sau in minus a concentratiei CO 2
din sange determina modificari ale activitatii centrilor respiratori. O crestere de numai 0,2% a
concentratiei CO2 din aerul alveolar, deci si din sangele arterial cu care acesta se afla in echilibru,
determina dublarea frecventei si cresterea amplitudinii respiratiilor.
Scaderea concentratiei O2 in plasma determina stimularea mai slaba a centrilor respiratori
prin mecanisme reflexe, actionand asupra centrilor respiratori prin intermediul chemoreceptorilor
sinusului carotidian si ai crosei aortice.

C. 2. SCHIMBURILE GAZOASE RESPIRATORII

Schimburile principalelor gaze respiratorii (O2 si CO2) la nivel pulmonar si tisular se fac pe
baza unor legi fizice, a unor mecanisme fiziologice si a proprietatilor membranelor alveolo-capilare
si celulare.
Etapa pulmonara
Schimburile gazoase pulmonare se realizeaza datorita diferentei presiunilor partiale ale O2 si
CO2 in cele doua medii separate de membrana alveolo capilara: aerul alveolar si sangele din
capilarele pulmonare.
Fig. 9. Schimbul si transportul gazelor respiratorii la nivel pulmonar
In aerul alveolar presiunea O2 este mult mai mare (100 mm Hg) decat in sangele venos
capilar (40 mm Hg), deci O2 va trece din aerul alveolar in sange, pana ce se echilibreaza cu O2 din
aerul alveolar. Sangele arterial care paraseste teritoriul pulmonar are o saturatie in O2 de numai
97,5% din cauza amestecarii cu mici cantitati de sange venos din capilarele alveolare. CO2 va urma
un drum invers, trecand din sangele venos, unde se gaseste la o presiune de aproximativ 47 mm Hg,
in aerul alveolar, unde presiunea sa partiala este de 40 mm Hg. Gradientul de presiune destul de
redus intre cele doua medii (7 mm Hg) este suficient, deoarece CO2 are un coeficient de solubilitate
de 20 de ori mai mare comparativ cu cel al O2 si o viteza de difuziune de 25 ori superioara acestuia.
Oxigenarea sangelui din capilarele pulmonare poarta numele de hematoza pulmonara.
Desi sangele strabate foarte repede capilarele pulmonare, schimburile gazoase sunt posibile,
deoarece suprafata de contact este extrem de mare, stratul de sange este foarte subtire si grosimea
membranei alveolo-capilare minima.
Etapa sangvina (transportul gazelor respiratorii)

Transportul sangvin al O2 se face in proportie de 1% sub forma dizolvata in plasma si
restul sub forma unei combinatii labile cu hemoglobina (Hb) denumita oxihemoglobina (HbO2).
Datorita fierului bivalent pe care il contine, hemoglobina se combina foarte rapid cu O2,
fiecare din cei 4 atomi de fier ai gruparilor hem putand fixa o molecula de oxigen. In repaus sangele
arterial transporta, sub forma de HbO2, 97,5% din cantitatea totala de O2. Forma dizolvata, desi

minima comparativ cu cea combinata cu Hb, din punct de vedere functional este cea mai
importanta, deoarece se afla in schimburi directe cu lichidele interstitiale si, prin acestea, cu celulele.
Transportul sangvin al CO2 se face in mica masura (aproximativ 8%) sub forma dizolvata
in plasma si in cea mai mare parte sub forma unor combinatii chimice labile (bicarbonati,
carbohemoglobina). CO2 rezultat din oxidarile celulare ajunge prin difuziune in lichidul
interstitial. In sange, se dizolva in lichidele plasmatice si patrunde cu usurinta in eritrocite, datorita
difuzibilitatii sale ridicate.
Fig. 10. Schimbul si transportul gazelor respiratorii la nivel tisular
Atat in plasma cat si in eritrocite, sub influenta anhidrazei carbonice, CO2 se hidrateaza,
rezultand H2CO3 (acid carbonic) care se disociaza rapid, eliberand HCO3 (anionul bicarbonic),
care se combina cu K+ in eritrocite si cu Na+ in plasma. Sub forma de bicarbonati se transporta in
sange aproximativ 80% din CO2, din care 10% in eritrocite si 70% in plasma.
Etapa tisulara
La nivelul capilarelor tisulare, sangele arterial cedeaza O2 necesar activitatilor celulare si se
incarca cu CO2 rezultat din metabolismul celular.
Disocierea HbO2 depinde de mai multi factori, dintre care cei mai importanti sunt:
presiunea partiala a O2 si a CO2, temperatura si pH-ul. In lichidul interstitial presiunea O2 este de
aproximativ 40 mm Hg, iar in sangele capilar de 97 mm Hg, acest gradient presional favorizand
disocierea HbO2.
Capacitatea CO2 de a intensifica disocierea oxihemoglobinei in tesuturile cu activitate
intensa se datoreaza generarii si acumularii locale de acid carbonic, care scade pH-ul tisular, si,
consecutiv, afinitatea hemoglobinei pentru O2.
Cresterea temperaturii scade capacitatea Hb de a fixa O2, favorizand deci disocierea HbO2.
In conditii de activitate tisulara intensa, ca urmare a actiunii convergente a acestor factori,
oxihemoglobina se disociaza mai intens, eliberand tesuturilor cantitatile de O2, necesar activitatii lor.
Schimbul de gaze la nivel tisular are loc prin difuziune, ele trecand din tesuturi in sange (si
invers) prin intermediul lichidului interstitial, de la o presiune mai mare la una mai mica.
Utilizarea O2 de catre celule are loc in mitocondriile acestora, in care se desfasoara procese

de oxidoreducere complexe, sub actiunea enzimelor specifice, substantele organice fiind oxidate
pana la CO2 si H2O, eliberand energia chimica.
Fig. 11. Localizarea organelor la nivelul cutii toracice

II. SISTEMUL CARDIO-VASCULAR
Aparatul circulator este format dintr-un organ central – inima si un sistem de canale –
vasele sangvine si limfatice prin care circulă sângele si respectiv limfa, toate alcătuind o unitate
functională coordonată permanent prin sistemul nervos si endocrin pentru a fi adaptate nevoilor
mereu schimbătoare ale organismului.
A. INIMA (CORDUL)
Inima este un organ musculo-membranos cavitar tetracameral, acoperit la exterior de o

seroasă – pericard. Ea este situată în mediastinul anterior pe diafragm, îndreptată putin la stânga în
spatele sternului si a cartilajelor costale. Inima pompează ritmic, în permanentă, tesuturilor si
organelor, sânge prin sistemul arterial vascular, pe care-l primeste prin vene.
La omul adult greutatea inimii este în medie de circa 300 g, iar mărimea de aproximativ a
unui pumn strâns. Inima are o bază îndreptată în sus si la dreapta, si un vârf spre în jos si la stânga.
Fig. 1. Pozitia inimii si raporturile sale
Inima, cu cele patru cavităti – 2 atrii (A), spre baza inimii si 2 ventricule (V), spre vârful ei,
prezintă la exterior trei fete, o bază si un vârf. Pe fete se observă santuri care corespund septurilor
ce împart intern inima în cavităti. Astfel este un sant coronar ce separă atriile de ventricule, un sant
interventricular, ce corespunde septului profund ce separă ventriculele, si un sant interatrial, ce
corespunde septului interatrial.

Fata sterno-costală priveste anterior si putin la dreapta si superior, fiind acoperită, partial, de
fundurile de sac pleurale anterioare, ce au în interior marginile anterioare, ascutite, ale pulmonilor.
Această fată corespunde cel mai mult ventriculelor, dar mai ales celui drept, prezentând si santul
interventricular, ce se va continua si pe fata diafragmatică. Atriile sunt mascate de emergenta din
ventricule a celor două artere mari – pulmonara la stânga si aorta la dreapta ei, ambele vase fiind
acoperite lateral de câte o urechiusă, dreaptă si respectiv stângă, ce reprezintă prelungiri ale celor
două atrii.
Fata diafragmatică, aproape orizontală, corespunde cel mai mult ventriculelor si foarte putin
atriilor si septului interatrial, la dreapta fiind vărsarea venei cave inferioare în atriul drept.
Fata pulmonară, lateral stângă, este convexă si corespunde fetei mediastinale a pulmonului
stâng, atriul stâng fiind putin reprezentat; în cea mai mare parte această parte apartine ventriculului
stâng.
Baza cordului, îndreptată posterior si la dreapta, este separată printr-un sept interatrial în
două portiuni:
- portiunea stângă corespunde atriului stâng si în care se varsă cele patru vene pulmonare;
- portiunea dreaptă corespunde atriului drept, în care se varsă cele două vene cave –
superioară si inferioară.
Vârful inimii, apartine ventriculului stâng, si se proiectează în spatiul V intercostal stâng, pe
linia verticală medio-clavicular, unde se palpează socul apexian.
În interiorul inimii cele două atrii, drept si stâng, sunt separate complet prin septul
interatrial, iar cele două ventricule, drept si stâng, sunt separate de asemenea de septul
interventricular.
În atrii se deschid venele care aduc sânge încărcat cu dioxid de carbon – în atriul drept, si
sânge încărcat cu oxigen, de la plămân – în atriul stâng. Fiecare atriu comunică cu baza ventriculului
respectiv prin câte un orificiu atrio-ventricular, fiecare prevăzut cu câte o valvă care are valvule
(cuspide), ce se deschid doar spre ventricule.
Astfel, la dreapta este valva tricuspidă prevăzută cu trei valvule, iar la stânga valva bicuspidă
cu două valvule.
Tot la baza ventriculelor se mai găsesc câte un orificiu arterial: al arterei pulmonare (la
ventriculul drept), situat cel mai anterior, si al arterei aorte (la ventriculul stâng), situat posterior
precedentului, ambele anterior orificiilor atrio-ventriculare. Fiecare orificiu arterial are câte trei valve
semilunare, în cuib de rândunică, ce se deschid într-un singur sens, spre artere.
Structura peretilor inimii, deci a cavitătilor, cuprinde trei straturi concentrice, care dinspre
interior spre exterior sunt: endocard, miocard si pericard, stratul mijlociu, cel mai dezvoltat,
având si rolul cel mai important.
Endocardul - este format dintr-un endoteliu situat pe o membrană bazală, sub care se
găseste un strat subendotelial cu fibre si rare celule conjunctive, precum si numeroase terminatii
nervoase senzitive. La nivelul orificiilor de deschidere ale vaselor, endocardul se continuă cu
endoteliul vascular.
Miocardul – muschiul inimii, mult mai gros la ventricule (cu deosebire în cel stâng) decât în
atrii, este format din fascicule de fibre musculare cardiace, care au o dispozitie circulară în peretii
atriilor si oblic spiralate în ventricule.
Fasciculele musculare miocardice se desprind de pe un element fibros situat la baza
ventriculelor, ca niste inele, dispuse în jurul celor 4 orificii, atrio-ventriculare si arteriale. La nivelul
fetelor interne ale atriilor muschiul este neted, iar la nivelul ventriculelor are aspect cavernos cu
multe proeminente, unele alcătuind muschii papilari, care de la vârful lor se continuă cu cordaje
tendinoase fixate pe valvulele atrioventriculare.
Tesutul muscular cardiac (kardia, gr. = inimă) este format din două structuri musculare:
- miocardul comun, contractil, cu fibre musculare striate (cardiace sau miocardice), ce
contin echipament enzimatic bazat pe metabolismul aerob;

- miocardul specific, ce asigură contractia ritmică si automată a miocardului comun, fiind

alcătuit din structuri musculare de tip embrionar cu activitate predominant anaerobă, cu
foarte mare rezistentă la anoxie.
Miocardul comun este alcătuit din fibre musculare orientate putin diferit fată de cele ale
musculaturii scheletice, având lungimea mai mică si prezentând legături longitudinale si transversale
între ele. Se realizează astfel un sincitiu, care electrono-microscopic arată limite între membranele
celulare dar cu discuri intercalare ce le uneste. Fiecare fibră miocardică are sarcolema subtire,
nucleul mic, iar sarcoplasma abundentă cu miofibrele de structură striată, asemănătoare fibrei
musculare scheletice.
Miocardul specific, tesutul nodal sau autoexcito-conducător este format din celule miocardice
modificate, alungite fusiform, cu striatii, dar incomplete, si mai multă sarcoplasmă si glicogen decât
în fibrele miocardului comun. Specializarea structurală si functională a acestui tip de miocard este
pentru a realiza legătura anatomică si functională dintre atrii si ventricule.
Acest miocard specific este format din mai multe grupe nucleare, numite noduli, si fascicule
de legătură si terminale, situate printre fibrele miocardului comun. Fiecare nodul sau fascicul
imprimă un anumit ritm contractil inimii, precum si o viteză specifică influxului nervos. Astfel,
nodulul sinoatrial situat în peretele atriului drept lângă orificiul de vărsare al venei cave superioare,
reprezintă principalul centru de comandă în activitatea cardiacă, generând impulsuri de 70-
80/minut, ce difuzează rapid în tot miocardul atrial.
Nodulul atrioventricular, situat în septul interatrial, preia impulsurile precedentului, dar
poate şi emite impulsuri cu o ritmicitate mai redusă de 40 impulsuri/minut. Fasciculul His, ce
continuă nodulul atrioventricular ajungând şi spre septul interventricular pe un scurt traiect, se
divide apoi subendocardic în două ramuri, dreaptă şi stângă spre cele două ventricule, unde prin
reţeaua Purkinje se răspândeşte în tot miocardul ventricular.
Fig. 2. Inima si tesutul excitoconducator

Pericardul acoperă inima la periferie şi este format din trei foiţe. La exterior pericardul
fibros, mai gros, care spre baza inimii se continuă cu adventicea marilor vase; el este fixat de stern,
diafragm şi alte formaţiuni din jur prin ligamente.
În interiorul sacului pericardic fibros se găseşte pericardul seros, cu două foiţe, viscerală şi
parietală. Foiţa viscerală – epicardul reprezintă o membrană conjunctivă subţire care acoperă
exteriorul miocardului, nefiind altceva decât foiţa viscerală a pericardului seros, după ce acoperă
periferic feţele inimii se reflectă pe marile vase dinspre baza inimii, formând nişte funduri de sac
pericardice, pentru a se continua cu foiţa parietală, ce tapetează faţa internă a pericardului fibros.
Între cele două foiţe ale seroasei se delimitează cavitatea pericardică, care este virtuală şi
conţinând o fină peliculă de lichid pericardic cu rol de facilitare a mişcărilor permanente ale inimii.
Vascularizaţia inimii este foarte bogată şi provine din aortă prin cele două artere
coronare, dreaptă şi stângă, desprinse în dreptul a două valvule semilunare şi dispuse în şanţurile
de la suprafeţele exterioare. Fiecare ram arterial se ramifică foarte variat pătrunzând şi în pereţii
inimii unde se anastomozează între ele foarte puţin sau deloc, astfel că obstrucţia unei coronare, sau
a unei ramuri, provoacă necroza teritoriului miocardic deservit, boala numindu-se infarctul de
miocard. Venele din pereţii cordului se colectează prin venele coronare într-un sinus coronar, care
se deschide direct în atriul drept.
Inervaţia extrinsecă a inimii se realizează prin fibrele sistemului nervos vegetativ care
alcătuiesc plexul cardiac situat la baza inimii, iar fibrele acestuia se termină în miocard sub forma
unor fine arborizaţii. Fibrele simpatice, provenite din ganglionii cervicali au efecte vasodilatatoare
coronariene şi de stimulare miocardică, iar fibrele parasimpatice, provenite din nervii vagi,
sinapsează mai ales nodulii sinoatrial şi atrioventricular, având efect inhibitor asupra activităţii inimii.
Din punct de vedere funcţional, datorită proprietăţilor specifice miocardului, ca ritmicitatea
(automatismul), conductibilitatea, excitabilitatea şi contractilitatea, inima se comportă ca o dublă
pompă, deservind două circulaţii, mare şi mică:
- circulaţia mare (sistemică) începe din ventriculul stâng prin artera aortă şi ramificaţiile
ei în tot corpul până la capilare, revenind în atriul drept prin două vene cave, superioară şi inferioară;
- circulaţia mică (pulmonară) pleacă din ventriculul drept prin trunchiul arterei
pulmonare care prin bifurcare se ramifică în fiecare pulmon până la capilare, urmate de venele
pulmonare câte două de la fiecare pulmon, ce se deschide în atriul stâng.
Revolutia cardiaca
Inima functioneaza ca o dubla pompa aspiratoare - respingatoare, contractiile ventriculare

ritmice asigura circulatia sangvina permanenta prin cele doua circuite, sistemic si pulmonar, iar
aparatul valvular al inimii imprima un sens obligatoriu circulatiei intracardiace a sangelui.
Succesiunea unei contractii (sistola) si a unei relaxari cardiace (diastola) constitute ciclul sau
revolutia cardiaca, avand o durata de 0,8 s (70/min).
In timpul diastolei atriale sangele adus la cord de venele mari se acumuleaza in atrii, deoarece
valvele atrioventriculare sunt inchise. Dupa terminarea sistolei ventriculare, presiunea intraventriculara
scade rapid, devenind inferioara celei atriale si, ca urmare, valvele atrioventriculare se deschid si
sangele se scurge pasiv din atrii in ventricule. Umplerea ventriculara pasiva este raspunzatoare pentru
aproximativ 70% din sangele care trece din atrii in ventricule, restul de 30% fiind impins, ca urmare a
sistolei atriale.

Fig. 3. Sensul de circulatie al sangelui la nivelul inimii
Sistola atriala are durata scurta (0,1 s) si eficienta redusa, din cauza ca miocardul atrial este slab
dezvoltat. In timpul sistolei atriale, sangele nu poate refula in venele mari, din cauza contractiei
concomitente a unor fibre cu dispozitie circulara, care inconjura orificiile de varsare ale
acestor vene in atrii; ca urmare, sangele trece in ventricule. Dupa ce s-au contractat, atriile
intra in diastola -0,7 s.
Sistola ventriculara urmeaza dupa cea atriala (0,3 s). Curand dupa ce ventriculul a inceput sa se
contracte, presiunea intraventriculara depaseste pe cea intraatriala si, ca urmare, se inchid valvele
atrioventriculare. Urmeaza o perioada scurta in care ventriculul este complet inchis, contractia
ventriculara determinand cresterea presiunii intraventriculare. Cand presiunea intraventriculara
depaseste pe cea din arterele ce pleaca din cord, se deschid valvulele semilunare de la baza acestor
vase si incepe evacuarea sangelui din ventricul.
Evacuarea sangelui se face la inceput rapid si apoi lent, presiunea intraventriculara scazand
progresiv. In timpul sistolei, ventriculele expulzeaza in aorta si, respectiv, in artera pulmonara, 70-
90 ml sange - debit sistolic.
Dupa sistola ventriculele se relaxeaza, presiunea intraventriculara scade rapid si, cand
ajunge sub nivelul celei din arterele mari, se inchid valvulele sigmoide.
Ventriculele continua sa se relaxeze si, o anumita perioada de timp, sunt din nou cavitati
inchise; treptat presiunea intraventriculara scade sub nivelul celei intraatriale, se deschid valvele
atrioventriculare, sangele din atrii incepe sa se scurga pasiv in ventricule si ciclul reincepe; diastola
dureaza 0,5 s.
De la sfarsitul sistolei ventriculare pana la inceputul unei noi sistole atriale, inima se
gaseste in stare de repaus mecanic - diastola generala (0,4 s).

Fig. 4. Valvele cardiace (valvele inimii). Diastola ventriculara
Activitatea mecanica a cordului este apreciata pe baza valorii debitelor sistolic si cardiac.
- Debitul sistolic reprezinta cantitatea de sange expulzat de ventricule la fiecare sistola si
variaza intre 70-90 ml.
- Debitul cardiac, obtinut prin inmultirea debitului sistolic cu frecventa cardiaca pe minut
are valori de aproximativ 5,5 l, dar poate creste in timpul efortului muscular pana la 30-40 l;
debitul cardiac creste si in timpul sarcinii, al febrei, si scade in timpul somnului.
Travaliul cardiac - lucrul mecanic efectuat de inima pe o anumita perioada de timp - este
de aproximativ 86 g/m pentru fiecare sistola a ventriculului stang si de aproximativ 1/5 din
aceasta valoare pentru ventriculul drept. Deci, in decursul a 24 de ore, travaliul cardiac este de
aproximativ 10 000 kg/m.
Zgomotele inimii sunt consecinta activitatii mecanice cardiace. In mod obisnuit,
prin ascultatie se percep doua zgomote: sistolic si diastolic.
- Zgomotul sistolic, prelungit si cu tonalitate joasa, este produs de inchiderea valvelor
atrioventriculare si de sistola ventriculara.
- Zgomotul diastolic, scurt si ascutit, este consecinta inchiderii valvulelor semilunare ale
aortei si arterei pulmonare.
Inscrierea grafica a oscilatiilor sonore determinate de activitatea mecanica a cordului
reprezinta fonocardiograma.
Variatiile potentialelor electrice din timpul revolutiei cardiace se pot inregistra grafic sub
forma de electrocardiograma si reprezinta metoda cea mai folosita pentru a investiga activitatea
cordului.
B. SISTEMUL VASCULAR
Sistemul vascular este format din vase sanguine şi limfatice.

Vasele sanguine sunt de calibru diferit – artere, arteriole, capilare, venule şi vene, toate
adaptate structural pentru îndeplinirea funcţiei fiecărui ţesut irigat.

B. 1. CIRCULAŢIA SISTEMICĂ (MAREA CIRCULATIE)
Asigură transportul sângelui de la inimă spre organe şi ţesuturi prin artere, până la capilare, şi
reîntoarcerea sângelui la inimă prin vene.
a. Circulaţia arterială
Aceasta se realizează prin artera aortă, care prezintă trei porţiuni: aorta ascendentă, cârja
aortei şi aorta descendentă.
Aorta descendentă are două segmente:
- aorta toracică, situată în mediastin, pe peretele posterior, care se continuă, după ce a
pătruns printr-un orificiu diafragmatic cu aorta abdominală. Situată prevertebral şi puţin la stânga
liniei mediane, aorta abdominală se termină prin bifurcare în dreptul vertebrei a IV-a lombară, în
arterele iliace comune, dreaptă şi stângă.
Pe parcursul ei aorta are mai multe ramuri colaterale.
Aorta ascendentă dă cele două artere coronare, ce irigă inima.
Din cârja aortei se desprind, spre baza gâtului, trei ramuri, care se distribuie, în principal,
jumătăţii capului şi gâtului, precum şi membrului superior, de partea respectivă. Aceste ramuri sunt:
- Trunchiul brahio-cefalic care se bifurcă în:
- artera subclaviculară dreaptă destinată a iriga membrul superior prin arterele axilară,
humerală, ultima ramificându-se în radială şi cubitală, ce realizează la nivelul mâinii arcade arteriale,
una superficială şi alta profundă, anastamozate între ele, din care se desprind arterele digitale;
- artera carotidă comună dreaptă, ce urcă lateral de viscerele gâtului, pentru a se
bifurca sub osul hioid în:
1. carotida externă, care irigă regiunile superficiale ale capului, superficiale şi profunde ale
feţei, precum şi parţial gâtul;
2. carotida internă, ce pătrunde în neurocraniu, contribuind la irigarea encefalului.
- Artera carotidă comună stângă urmează traiectul similar celei drepte, fiind destinată
jumătăţii stângi a capului şi gâtului.
- Artera subclaviculară stângă are traiectul şi distribuţia asemănătoare celei drepte.
Aorta descendentă toracică dă ramuri parietale şi viscerale.
Ramurile parietale – arterele intercostale irigă peretele artero-lateral al toracelui.
Ramurile viscerale sunt destinate celor doi plămâni – arterele bronhice esofagului, - arterele
esofagiene, şi altor structuri mediastinale.
Aorta abdominală are de asemeni ramuri parietale şi viscerale.
Ramurile parietale – diafragmaticele inferioare şi lombare, destinate pereţilor superior şi
respectiv posterior, al abdomenului.
Ramurile viscerale sunt, de sus în jos, următoarele:
- trunchiul celiac, pentru ficat, stomac şi splină;
- mezenterica superioară, pentru pancreas, intestin subţire şi colonul drept;
- două artere renale, dreaptă şi stângă pentru rinichi,;
- mezenterica inferioară, pentru colonul stâng şi partea superioară a rectului;
- două artere genitale, spermatică sau ovariană.
La terminarea aortei fiecare arteră iliacă comună se bifurcă în:
- artera iliacă internă (hipogastrică), destinată organelor micului bazin şi perineului;
- artera iliacă externă care irigă membrul inferior prin arterele femurală, poplitee, tibiale
(anterioară şi posterioară), fibulară, pentru ca la nivelul piciorului să se formeze arcade,
una dorsală şi una plantară, anastomozate între ele, din care se desprind arterele digitale.

Fig. 5. Schema circulatiei sangelui
STRUCTURA PEREŢILOR VASELOR ARTERIALE
Pereţii arterelor au trei tunici:

- tunica internă, formată din endoteliu sub care se află un strat conjunctiv bogat în reţele de
fibre elastice;
- tunica medie alcătuită din lame elastice concentrice de care se ataşează fibre musculare
netede;
- tunica externă (adventicea) formată din ţesut conjunctiv, vase şi nervi.

Fig. 6. Structura peretilor arteriali si venosi
Arterele mari, ca aorta şi ramurile ei principale, au în structura tunicii medii ţesut elastic
predominant, pe când în arterele mici şi arteriole predomină fibrele musculare cu dispoziţie
circulară.
Circulaţia sângelui în artere, asigurată de activitatea ritmică a cordului, determină în
fiecare sistolă (contracţie) ventriculară propulsarea în aortă şi arterele mari a sângelui, care destind
pasiv pereţii acestora. În diastolă (relaxare) pereţii revin la dimensiunile de repaus, comprimând
sângele care, neputând reflua în ventriculul stâng, din cauza închiderii valvelor semilunare, este
împins spre ţesuturi. Astfel se realizează scurgerea sângelui într-un flux continuu la nivelul arterelor
spre capilare.
Dilataţia şi concentraţia arterelor mici şi arteriolelor influenţează profund debitul sanguin,
acestea realizându-se sub influenţa impulsurilor nervoase, care modifică irigaţia tisulară în funcţie de
necesităţi.
Viteza de circulaţie a sângelui în arterele mari este de circa 0,5 m/s, pentru ca apoi lent să
scadă în colateralele lor, pentru ca în arteriole să ajungă la circa 0,5 mm/s. Aceasta se datoreşte
creşterii foarte mari a suprafeţei totale de secţiune a acestui ultim sector vascular, dar şi datorită
vâscozităţii şi creşterii frecării sângelui, determinată de micşorarea calibrului vascular.
Capilarele, porţiunea cea mai distală a tuturor ramificaţiilor arteriolare, reprezintă vase
sanguine foarte mici, cu lungime medie de circa 0,5 mm şi diametrul lumenal de 5-20 microni,
realizând, dacă ar fi puse cap la cap, o lungime impresionantă, de aproximativ 2500 km şi o
suprafaţă de circa 6200 m2.
Structura peretelui capilar, adaptată ideal pentru realizarea schimburilor dintre sânge şi
ţesuturi, este format dintr-un strat de celule turtite endoteliale, aşezate pe o membrană bazală şi
înconjurată de un periteliu cu ţesut conjunctiv lax.
Capilarele continuă ultimele arteriole care mai au încă un strat muscular, şi se continuă cu
capilarele venoase şi mai apoi cu venulele. Numărul lor este direct proporţional cu activitatea pe
care o depune organul. Astfel numărul capilarelor din miocard pe mm 3 este dublu faţă de cel din
muşchiul striat. Însă într-un muşchi striat nu toate capilarele sunt permanent irigate cu sânge,
deoarece în repaus numărul acestora este de 10 ori mai mic comparativ cu numărul capilarelor
aceluiaşi muşchi în activitate.
Variaţia calibrului capilarelor depinde mai ales de tonusul unui sfincter precapilar format din
fibre musculare netede care se contractă periodic în repaus (capilarele nefiind irigate) şi se relaxează
în activitate deschizând lumenul capilar.

Presiunea arteriala. Presiunea sub care circula sangele in artere si care se transmite
peretilor vasculari reprezinta tensiunea arteriala. Ea este corelata cu sistola si diastola; astfel, in
timpul sistolei ventriculului stang presiunea in aorta si ramificatiile ei mari creste brusc pana la 120-140
mm Hg, valoare care reprezinta presiunea (tensiunea) arteriala maxima (sistolica). In timpul
diastolei are loc scaderea presiunii arteriale pana la 70-80 mm Hg, valoare denumita presiune
(tensiune) arteriala minima (diastolica). Diferenta dintre presiunea maxima si minima diminua
progresiv, pe masura micsorarii calibrului arterial.
Presiunea arteriala se masoara la nivelul arterei brahiale cu ajutorul unor aparate speciale
denumite tensiometre.
Presiunea arteriala este mentinuta in limite normale datorita unor mecanisme neuroumorale
foarte complexe. Valoarea presiunii arteriale este conditionata de o serie de factori, cei mai importanti
fiind: debitul cardiac, rezistenta vasculara, volumul si calitatile sangelui, elasticitatea peretilor vasculari.
- Rezistenta vasculara periferica depinde de calibrul vascular si de viscozitatea sangelui. In
vasele cu calibru mare, rezistenta este scazuta; de aceea tensiunea arteriala in artera brahiala, de
exemplu, este doar cu 5 mm Hg inferioara celei aortice. La nivel arteriolar, presiunea sangvina se
prabuseste, ajungand la 35-40 mm Hg, din cauza cresterii enorme a suprafetei de sectiune
totala a vaselor si a scaderii vitezei de circulatie prin cresterea frecarii. Rezistenta vasculara
arteriolara poate fi mult modificata prin influente nervoase si umorale, constrictia sau dilatatia
arteriolelor putand modifica rapid nivelul tensiunii arteriale sistemice.
- Volumul sangvin influenteaza, de asemenea, nivelul presiunii arteriale, fapt dovedit de variatiile
tensionale produse de hemoragii sau de transfuzii de sange.
- Viscozitatea sangvina modifica frecarea de peretii vasculari: cresterea viscozitatii
incetineste fluxul sangvin prin artere si mareste presiunea arteriala, iar scaderea viscozitatii are efecte
contrarii.
- Elasticitatea peretilor vasctilari, care scade cu varsta, reprezinta un factor important de care
depinde rezistenta vasculara, aceasta crescand cu scaderea elasticitatii.
Viteza de circulatie a sangelui in artere (0,5 m/s in aorta) scade lent in vasele mari si scade intens
in arteriole, ajungand la 0,5 mm/s, datorita cresterii imense a suprafetei totale de sectiune a acestui sector
vascular si a cresterii frecarii datorita micsorarii calibrului vascular.
Pulsul arterial, perceput cand se comprima o artera pe un plan osos, este rezultatul
undei determinate de distensia peretilor aortei, ca urmare a evacuarii bruste a sangelui din ventriculul
stang.
Unda pulsului se propaga prin peretii arteriali cu viteza de 10 ori mai mare decat unda fluxului
sangvin. Palparea pulsului informeaza asupra frecventei si ritmului cardiac, iar inregistrarea grafica a
undei pulsatile - sfigmograma - da informatii asupra particularitatilor ei.
Circulaţia sângelui în capilare este foarte lentă, de circa 0,7 mm/s, realizând schimburi în
dublu sens:
- unele de importanţă vitală, dintre plasmă şi lichidele interstiţiale din jurul capilarelor,
cărora le asigură oxigenul, substanţele energetice şi plastice necesare;
- altele invers, preluând din ţesuturile interstiţiale în sânge, dioxidul de carbon şi
substanţele nevolatile rezultate din metabolism.
Aceste schimburi se realizează prin diverse procese, dar sunt profund influenţate de factori
fizici, chimici, termici, tisulari, care produc modificarea calibrului capilar. Astfel frigul are efect
vasoconstrictor, iar acidoza vasodilatator cu mărirea fluxului sanguin capilar.
Dinamica mediilor lichidiene în organism (îndeosebi sângele şi limfa) este importantă atât
pentru vehicularea, cât şi pentru resorbţia medicamentelor. Împreună cu presiunea hidrostatică şi
osmotică, viteza de circulaţie a acestor medii în funcţie de concentraţia substanţelor dizolvate, sunt
factorii importanţi pentru absorbţia medicamentelor din ţesutul unde au fost administrate spre
mediul intern, ca şi pentru reabsorbţia lor din mediul intern în ţesuturi.
Împreună cu arteriolele, din care derivă, şi venulele, cu care se continuă, capilarele alcătuiesc
patul vascular terminal al microcirculaţiei, cu roluri deosebite, dintre care mai importante sunt:
- rolul nutritiv, al schimburilor tisulare;

- menţinerea temperaturii constante a corpului prin capilaromotricitate, ce acţionează ca un

adevărat radiator reglabil;
- homeostazia circulatorie.
Reglarea circulaţiei capilare se face prin două modalităţi:
- Reglarea nervoasă realizată atât de fibrele vasoconstrictoare simpatice (în teritoriile
pre şi post capilare) şi cele capilaro-dilatatoare parasimpatice sau simpatice colinergice (caile
aferente), cât şi de reacţii neuroflexe locale capilomotorii sub controlul centrilor vasomotorii
medulari şi bulbari, centri a căror tonus este întreţinut de alţi centri superiori cortico-diencefalici.
Centrii nervosi care coordoneaza activitatea cordului si vaselor se gasesc in formatiunea reticulata
bulbo-pontina. In aceasta structura nervoasa exista doua categorii de neuroni:
1. unii implicati in esential in reglarea activitatii cordului – centrii cardiomotori;
2. altii implicati in reglarea tonusului vascular – centri vasomotori.
- Reglarea umorală este dată în afara mediatorilor chimici simpatico-adrenergici
(adrenalina şi noradrenalina) cu acţiune capilaroconstrictoare şi colinergici (acetilcolina)
capilarodilatatoare, şi de către cataboliţi acizi nespecifici (CO 2, H+, acid lactic) sau alte substanţe,
cum ar fi: adenozina, histamina, serotonina, plasmakinele, prostaglandinele, etc.
b. Circulatia venoasă
Aceasta reprezintă continuarea circulatiei capilare din tesuturi, prin vase din ce în ce mai
mari, care formează două vene cave, superioară si inferioară, ce se deschid în atriul drept.
Vena cavă superioară se formează prin unirea, în partea de sus a mediastinului si în spatele
sternului, două triunghiuri venoase brahiocefalice, drept si stâng. Tot în vena cavă superioară se
varsă si marea venă azigos care culege sângele venos din peretii si viscerele toracelui, cu exceptia
inimii.
Trunchiul brahiocefalic drept se formează din unirea, la baza gâtului, a venelor jugulară
dreaptă si subclaviculară dreaptă, care culeg sângele venos din jumătatea dreaptă a capului si
gâtului si respectiv a membrului superior drept.
Trunchiul brahiocefalic stâng, prin vase similare celui drept, culege sângele venos din
jumătatea stângă a capului si gâtului, respectiv a membrului superior stâng.
Vena cavă inferioară culege sângele venos din peretii si organele abdomenului, bazinului si
membrelor inferioare. Ea se formează la dreapta bifurcării terminale a aortei, prin unirea a două
vene iliace comune, fiecare rezultată din confluenta altor două vene:
- vena iliacă internă, ce drenează sângele din peretii si viscerele bazinului;
- vena iliacă externă, care culege sângele de la nivelul membrului inferior.
După formare vena cavă inferioară are un traiect ascendent la dreapta aortei abdominale, pătrunde
printr-un orificiu diafragmatic în torace si după un foarte scurt traiect, se deschide în atriul drept.
Afluentii venei cave inferioare sunt:
- vene parietale (diafragmatice si lombare);
- viscerale (genitale, renale si hepatice).
Reamintim importanta deosebită a unei derivatii venoase – vena portă, care se formează din
capilarele peretilor dubli digestivi subdiafragmatic (fără 2/3 inferioară a rectului), si în plus a celora
din splină si pancreas, pentru a se recapilariza în sinusoidele hepatice, de unde prin venele
centrolobulare si venele hepatice se varsă în vena cavă inferioară.

Fig. 7. Sistemul venos port
STRUCTURA VENELOR
Venele au un volum de circa 3 ori mai mare decât al arterelor, iar structura peretilor lor
cuprinde aceleasi trei tunici ca al arterelor, însă sunt mai subtiri, ceea ce le permite să se destindă mai
usor. Venele situate sub nivelul inimii au musculatura mai dezvoltată, iar endoteliul prezintă mici
pliuri numite valvule.
Circulatia sângelui în vene este mult mia lentă, de la 0,5 mm/s în venule până la 10 cm/s în
venele mari, datorită cresterii diametrului vascular si scăderii presiunii intravenoase din venele mari
înaintea intrării în atriul drept. Circulatia sângelui prin vene spre inimă se datorează si altor cauze:
- aspiratia toracică;
- aspiratia ventriculară în timpul sistolei;
- presiunii sângelui în capilare;
- contractiei musculaturii striate;
- pulsatiilor arteriale.
B. 2. CIRCULATIA MICĂ (PULMONARĂ)
Circulatia mică cuplată în serie cu cea sistemică, se realizează între ventriculul drept, pulmoni
si atriul stâng.
Artera pulmonară transportă sângele, venos din ventriculul drept spre pulmoni prin fiecare
ram de bifurcatie, unde se ramifică până în bogata retea capilară perialveolară, în vederea efectuării
hematozei.

Venele pulmonare, câte două pentru fiecare plămân, începe prin continuarea capilarelor
perialveolare, sângele continând oxigen pentru a se vărsa în atriul stâng.
Structura peretilor arterei pulmonare. Peretii sunt mult mai subtiri decât cei din aortă,
chiar dacă au calibrul asemănător. În schimb peretii arterei pulmonare sunt mult mai putin elastici,
ca si a arteriolelor care rezultă prin diviziunea ei. Aceasta conferă teritoriului de distributie
intrapulmonar o mare variatie dimensională, astfel că în inspiratie capacitatea vasculară pulmonară
creste, iar în expiratie scade. De asemenea circulatia pulmonară, datorită unei bogate inervatii
vegetative simpatice vasoconstrictoare intraparietale, prezintă si variatii active ale calibrului vascular.
B. 3. CIRCULATIA LIMFATICĂ
Circulatia limfatică, o derivatie a marii circulatii, reprezintă un sistem închis de vase prin care
o parte din lichidele interstitiale se reîntorc în sistemul venos.
Această circulatie începe la nivelul tesuturilor prin capilare terminate în „fund de sac”,
continuate cu vase limfatice, care prin două colectoare – canalul toracic si marea venă limfatică,
se termină la baza gâtului unde se varsă în venele subclaviculare.
Pe traiectul acestor vase limfatice se găsesc unul sau mai multi ganglioni limfatici de unde
primesc limfocite si imunoglobuline.
Canalul toracic, cel mai mare vas limfatic, se formează în spatele aortei abdominale,
imediat sub diafragm, sub forma unei formatiuni dilatate numite cisterna chili. De la această
cisternă chili porneste canalul toracic care ajunge în torace înaintea coloanei vertebrale, până la baza
gâtului, unde face o crosă spre înainte pentru a se vărsa în vena subclaviculară stângă.
Canalul toracic culege limfa din tot teritoriul somatic si visceral subdiafragmatic, din
jumătatea stângă a toracelui, capului si gâtului, precum si de la nivelul membrului superior stâng, al
teritoriului supradiafragmatic.
Canalul limfatic drept este un colector scurt situat la baza gâtului, în partea dreaptă, care
se varsă în vena subclaviculară dreaptă. Acest canal culege limfa din jumătatea dreaptă a toracelui,
capului si gâtului, precum si de la nivelul membrului superior drept.
Structura capilarelor limfatice este asemănătoare cu a celor sanguine, dar având endoteliul
foarte permeabil.
Vasele limfatice au aceeasi structură ca a venelor, pe care le însotesc, dar sunt mai subtiri si
prezintă valvule semilunare.
Ganglionul limfatic este o formatiune mică, ovalară, care formează în anumite regiuni
grupuri ganglionare cum ar fi cele axilare, inghinale, mediastinale, latero-cervicale,
abdominale s.a. Fiecare ganglion este format din tesut limfoid dispus în două zone. Cele din zona
corticală – de la periferie, are aspectul unor foliculi limfatici, iar cel din zona medulară – centrală,
se dispune în cordoane ramificate de celule ce prezintă anastomoze, între care se găsesc sinusuri
limfatice.
În afara acestor structuri limfatice, mai întâlnim organe limfoide în peretele intestinului ca
foliculi limfatici solitari, amigdale, timus, sau pulpa albă a splinei.
Functiile sistemului limfatic sunt numeroase si anume:
- prin vasele limfatice este drenată o anumită parte a lichidelor interstitiale;
- prin aceste vase se readuc în circulatia sistemică proteinele extravazate (mai ales în ficat si intestin);
- prin aceleasi vase sunt transportati acizii grasi cu lant lung de carbon si colesterolul, care au fost
resorbiti din intestin, dar si unele enzime si hormoni descărcati direct în lichidele interstitiale;
- rolul foarte important în imunitatea organismului.
Cunoasterea topografiei vaselor limfatice si a ganglionilor limfatici din corp este de o mare
importantă clinică, deoarece majoritatea infectiilor acute si cronice, precum si tumorile maligne, se
propagă pe cale limfatică. În aceste situatii, ganglionii se măresc de volum si devin adesea durerosi si
pot fi palpati sau explorati paraclinic prin limfografii.

III. SISTEMUL DIGESTIV
Aparatul digestiv cuprinde totalitatea organelor care alcătuiesc tubul digestiv (canalul
alimentar), cu glandele sale anexe, a căror funcţii principale sunt digestia şi absorbţia principiilor
alimentare, inclusiv medicamentele, precum şi eliminarea reziduurilor care nu au fost asimilate în
urma ingestiei alimentelor şi substanţelor medicamentoase.
A. TUBUL DIGESTIV
Tubul digestiv cuprinde mai multe segmente începând de la;

- cavitatea bucală, situată la nivelul viscerocraniului;
- faringe;
- esofag;
- stomac;
- intestin subţire;
- intestin gros, care străbat gâtul, toracele şi abdomenul terminându-se prin orificiul anal
la nivelul perineului posterior (peretele inferior abdominal).
A. 1. CAVITATEA BUCALĂ
Cavitatea bucală este situată sub bolta palatină, care o separă de fosele nazale. Planşeul
cavităţii bucale este ocupat în cea mai mare parte de limbă. Ea comunică anterior la nivelul
orificiului bucal (dintre cele două buze, superioară şi inferioară) cu exteriorul, iar posterior, prin
intermediul istmului gâtlejului, cu bucofaringele. Lateral, cavitatea bucală corespunde obrajilor.
În interirul cavităţii bucale arcadele dentare, superioară şi inferioară, împart această cavitate
în două compartimente, şi anume:
- vestibulul bucal cuprins între buze şi obraji, pe de o parte, şi arcadele dentare pe de altă parte;
- cavitatea bucală propriu zisă situată îndărătul acestor arcade.
Limba este un organ musculo-membranos având rol important în masticaţie, deglutiţie,
vorbire, şi în perceperea excitaţiilor exteroceptive şi gustative. Ea este constitutită din numeroşi
muşchi ce se inseră pe oasele şi organele vecine, şi prezintă un vârf şi un corp, libere în cavitatea
bucală, continuate posterior de baza limbii. Limba este inervată motor de nervul hipoglos (XII), iar
inervaţia senzitivă şi senzorială este dată de nervii trigemen (V), respectiv facial (VII), glosofaringian
(IX) şi vag (X).
Dinţii sunt cele mai dure formaţiuni osoase, care prezintă descriptiv trei componente şi
anume:
- rădăcina, implantată în alveola dentară;
- colul, in continuarea radacinii în raport cu gingia;
- coroana dentară la exterior, ultima vizibilă şi de culoare albicioasă.
Există la copii, dentiţia de lapte, sau decidua (căzătoare), care este formată din 20 de dinţi.
Această dentiţie este înlocuită treptat spre vârsta adultă, prin înmuguriri succesive pornite din
maxilare, de dentiţia definitivă alcătuită din 32 de dinţi, câte 16 pe fiecare arcadă. O hemiarcadă
cuprinde la adult, de la linia mediană şi anterior spre lateral şi posterior, următorii dinţi: 2 incisivi (I),
1 canin (C), 2 premolari (PM), şi 3 molari (M).
Din punct de vedere funcţional dinţii au rol pe de o parte în vorbire (în pronunţia unor
consoane), iar pe de altă parte au rol important în masticaţie, fiind perfect adaptaţi pentru tăierea,
zdrobirea şi măcinarea alimentelor.
În interiorul cavităţii bucale se găseşte mucoasa bucală cu un epiteliu pavimentos stratificat
necheratinizat, care la nivelul fiecărui col dentar se îngroaşă alcătuind gingia. Mucoasa de pe faţa
dorsală, marginile şi vârful limbii prezintă în plus papilele linguale şi mugurii gustativi. În cavitatea
bucală se deschid canalele de excreţie ale glandelor mari salivare – glanda parotidă, în vestibulul
bucal, şi – glandele submaxilară şi sublinguală pe planşeul bucal, înaintea bazei limbii. Aceste glande

salivare perechi se găsesc împrejurul cavităţii bucale, astfel: parotida – în spatele mandibulei şi sub
urechea externă, submaxilara – intern de marginea inferioară şi gonionul mandibulei, iar sublinguala
– în spatele corpului mandibulei, sub mucoasa planşeului bucal.
Fig. 1. Pozitionarea glandelor salivare
În pereţii cavităţii bucale mucoasa prezintă şi numeroase glande salivare mici.
Fig. 2. Structura dintelui

Omul are doua dentitii:
1. de lapte/temporara - 20 dinti:
Formula dentara (pe jumatate de arcada):

I 2/2, C 1/1, M 2/2;

2. definitiva - 32 dinti:
Formula dentara (pe jumatate de arcada):
I 2/2, C 1/1, PM 2/2, M 3/3.
A. 2. FARINGELE
Faringele a fost studiat la aparatul respirator.

De asemenea trebuie remarcat că la nivelul buco-faringelui se încrucişează calea alimentară
(care din cavitatea bucală, se continuă prin bucofaringe, cu laringofaringele, esofagul ş.a.), cu calea
aeriană (care din fosele nazale şi nazofaringe, se continuă după bucofaringe cu laringele, traheea
ş.a.).
A. 3. ESOFAGUL
Esofagul continuă faringele în jos la nivelul gâtului, apoi coboară în mediastinul posterior (la
nivelul toracelui), pentru ca după ce pătrunde printr-un orificiu din muşchiul diafragm, să se
continue, după o scurtă porţiune, cu stomacul. În acest traiect esofagul prezintă mici curburi,
precum şi mici strâmtori, între care sunt uşoare dilataţii.
Structura esofagului cuprinde:
- un strat muscular la exterior, cu musculatură striată în jumătatea sa superioară, şi netedă în
jumătatea inferioară;
- submucoasa, dublează spre interior musculatura, fiind formată din ţesut conjunctiv lax, vase şi
nervi;
- mucoasa, stratul cel mai intern, este continuarea mucoasei faringiene, în partea superioară, şi a
celei gastrice, în partea inferioară. ca şi în cavitatea bucală, mucoasa are epiteliul de tip digestiv –
pavimentos stratificat necheratinizat.
Sub diafragm tubul digestiv se continuă în cavitatea abdominală, unde, împreună cu glandele
sale anexe şi alte viscere, sunt acoperite parţial, sau aproape total, de cea mai întinsă şi complexă
seroasă din organism – peritoneul.
CAVITATEA ABDOMINALĂ
Cavitatea abdominală are forma unui ovoid cu axul mare vertical, care diferă ca formă la
copil, bărbat, sau femeie.
Această cavitate are următoarele limite:
- superior, muşchiul diafragm;
- inferior, diafragmul pelvin (muşchiul ridicător anal) al perineului,
- anterolateral, pereţi musculo-membranoşi şi, mai jos, oasele coxale;
- posterior, coloana lombo-sacrată.
Cavitatea abdominală cuprinde trei compartimente:
- toracoabdominal (sub muşchiul diafragm, care se bombează mult spre torace);
- abdomenul propriu-zis (sub precedentul şi ocupând cea mai mare parte);
- abdomino-pelvin (partea cea mai declivă a cavităţii abdominale).
PERITONEUL
Această seroasă este formată din două foiţe – parietală şi viscerală.
Foiţa parietală acoperă faţa internă a pereţilor abdominali, iar la nivelul peretelui posterior
înveleşte cei doi rinichi, marile trunchiuri vasculare (aorta şi vena cavă inferioară), lanţurile simpatice
latero-vertebrale, nervii splanhici şi plexuri nervoase, precum şi formaţiuni vasculare şi ganglionare
limfatice. De pe acest perete foiţa parietală din dreapta şi cea din stânga, se alătură şi se continuă
spre anterior pentru a înveli, parţial sau aproape total, segmentele tubului digestiv şi glandele sale

anexe, în plus şi splina.

Aceste prelungiri peritoneale conţin pe lângă ţesut conjunctiv, şi elemente vasculare şi
nervoase destinate viscerelor. Ele iau diferite denumiri, cum ar fi:
- mezouri, când leagă peretele de un segment al tubului digestiv;
- epiplooane (epiploon, gr. = plutitor), când leagă două viscere între ele;
- ligamente, când leagă unele viscere direct de perete.
În cursul dezvoltării embrio-fetale segmentele tubului digestiv subdiafragmic suferă diferite
torsionări şi acolări (alipiri) împreună cu peritoneul, ajungând, de la forma simplă tubulară, iniţială, a
intestinului primitiv, la dispoziţia complexă de după naştere.
Foiţa viscerală a peritoneului continuă precedenta, acoperind viscerele.
Între cele două foiţe, parietală şi viscerală, se formează cavitatea peritoneală, care conţine
câţiva ml de lichid peritoneal, de mare importanţă funcţională, cum ar fi facilitarea mobilităţii unor
segmente ale tubului digestiv.
Peritoneul mai prezintă şi unele funcţii foarte importante cum ar fi:
- absorbţia unor lichide de secreţie sau de transudaţie, dar şi a unor soluţii introduse în diferite
scopuri în cavitatea peritoneală;
- funcţia fagocitară cu rol de curăţenie şi drenaj a cavităţii;
- funcţia senzitivă dată de terminaţiile nervoase libere sau incapsulate, ce realizează fenomene
reflexe la unele incitaţii nociceptive.
Cavitatea peritoneală este împarţita în două cavităţi: marea cavitate peritoneală, cea mai
întinsa, şi mica cavitate peritoneala.
Marea cavitate peritoneală este împarţita de colonul transvers şi mezoul său, care au o
dispoziţie aproape orizontală (între vîrfurile coastelor 10 dreapta şi 8 stînga), în două etaje-
supramezocolic şi submezocolic.
În etajul supramezocolic găsim, de la dreapta la stînga, trei loje viscerale: hepatică, gastrică şi
splenică.
În etajul submezocolic întîlnim cadrul colic de forma unui U inversat, ce se întinde spre
pereţii laterli, iar în interiorul cadrului colic sunt ansele intestinului subţire. În pelvis pe peretele
posterior colonul se continuă cu rectul, anterior de care se găsesc mai întîi organele genitale şi apoi
vezica urinara (în spatele simfizii pubiene), toate acoperite parţial de peritoneu.
Între toate aceste loje viscerale se delimitează şi diferite spaţii peritoneale.
Mica cavitate peritoneală (bursa omentalis) este un spaţiu mult mai restrîns situat în
spatele stomacului. Ea comunică cu marea cavitate peritoneală printr-un mic orificiu din dărătul
pedicului hepatic, pedicul ce se găseşte în partea dreaptă a micului epiploon, ce leagă mica curbură
gastrică de hilul hepatic.
A. 4. STOMACUL
Stomacul reprezintă o porţiune mobilă şi cea mai dilatată a tubului digestiv, care continuă
esofagul la nivelul unui orificiu numit cardia şi se continuă, în partea inferioară, cu duodenul la
nivelul orificiului piloric.
El are forma literei J, cu două feţe (anterioară şi posterioară), şi două curburi – mică, la
drepta, şi mare la stînga.
Normal lungimea stomacului, în medie, este de circa 25 cm, iar capacitatea sa de aproximativ
600-2000 cm3.

Fig. 3. Morfologia stomacului
Funcţional stomacul prezintă două porţiuni şi anume:

- portiunea verticală, porţiunea digestorie, care are in partea superioară, sub diafragm şi
în raport cu inima, fundul stomacului (fornix camera cu aer, sau marea tuberozitate), iar în
continuare corpul stomacului;
- porţiunea orizontală, egestorie (de eliminare), în continuarea precedentei, uşor
ascendentă spre dreapta, ce cuprinde mica tuberozitate (sinusul), şi în continuare segmentul
piloric, cu antrul şi canalul piloric.
Glandele cardiale si pilorice secreta mucus, iar cele ale fundului si corpului gastric au in
structura lor celule care secreta pepsinogen, celule care secreta HCl si celule accesorii, care secreta
mucus.
Inervatia stomacului este constituita din fibre parasimpatice provenite din nervii vagi si
fibre simpatice, din plexul celiac. In peretele gastric exista doua plexuri vegetative.
Fig. 4. Vascularizatia stomacului

A. 5. INTESTINUL SUBŢIRE
Intestinul subţire cuprinde două porţiuni: duodenul şi jejuno-ileonul.
Fig. 5. Segmentele intestinului subtire

Duodenul
Duodenul reprezintă porţiunea iniţială, fixă, prin acolarea pe peretele posterior, a celui mai
lung segment al tubului digestiv. El are forma unui cadru, sau inel incomplet, de interiorul căruia
este legat strîns capul pancreasului, împreuna cu care formează complexul duodeno-pancreatic.
Duodenul are lungimea de circa 25 cm, corespunzînd primelor 4 vertebre lombare, iar
capacitatea sa este de circa 100-250 cm3. El continuă stomacul la nivelul pilonului, lîngă care are
singura porţiune mobila - bulbul duodenal, şi se continuă distal cu prima ansă jejunală.
La nivelul duodenului în porţiunea sa mijlocie se gasesc două orificii de deschidere a unor
canale, ce-şi varsă produsul, şi anume:
- unul mai mare al canalului coledoc, ce aduce bila secretată de ficat, unit adesea la
terminare cu canalul pancreatic principal;
- unul mai mic al canalului pancreatic accesoriu, situat puţin mai sus.
Jejuno-ileonul
Este segmentul cel mai lung al tubului digestiv de circa 5-6 m, situat în cadrul colic în
continuarea duodenului, care distal se continuă cu intestinul gros.
Are formă cilindrică, prezentînd 14-16 cuduri, numite anse intestinale dispuse caracteristic:
jejunul are ansele orizontale, iar în continuare ileonul are ansele ordonate vertical.
Ansele jejuno-ileale prezintă particularitaţi morfo-funcţionale, care le deosebesc, şi sunt
ancorate de peretele posterior abdominal prin mezoul său - mezenter, care-i conferă mobilitatea.
Rădăcina mezenterului, de la perete, ţine de la flancul stîng al vertebrei 2 lombare, pînă la
articulaţia sacro-ileacă dreaptă.
A. 6. INTESTINUL GROS
Intestinul gros este ultima porţiune a tubului digestiv, în continuarea ileonului, care se
termină la nivelul orificiului anal. El are o lungime de circa 1,40- 1,80 m, iar calibrul mai mare ca a
intestinului subţire. Forma sa în ansamblu este ca un cadru – cadrul colic, cu trei porţiuni
principale: cecum cu apendicele vermiform, colonul (cu 4 segmente) şi rectul.

Fig. 6. Segmentele intestinului gros
Cadrul colic are forma literei U răsturnată, dispus în jurul viscerelor din etajul submezocolic.
Mezourile segmentelor sale, libere sau acolate, le determină mobilitatea sau fixitatea.
Cecum, reprezintă prima porţiune mobilă, de forma unui fund de sac, şi partea cea mai
dilatată, corespunzînd fosei iliace drepte. El prezintă intern 2 orificii:
- un orificiu superior, de comunicare cu ultima ansă ileală, la nivelul căruia se găseşte
valvula ileo-cecală a lui Bauhin (sau a farmaciştilor);
- un orificiu inferior precedentei, prevăzut inconstant cu o valvulă prin care comunică cu
apendicele vermiform.
Colonul prezinta patru segmente:
- colonul ascendent;
- colonul transvers;
- colonul descendent;
- colonul sigmoid.
Colonul ascendent, fix, continuă cecul pînă sub faţa inferioară a lobului drept al ficatului de
unde se continuă transversal spre dreapta, cu colonul transvers, mobil, pînă sub splină.
Rectul, situat în pelvis în faţa sacrumului, cu un mezou scurt şi gros, continuă colonul
sigmoid şi ţine de la a treia vertebra sacrată pînă la orificiul anal de la nivelul perineului posterior.
Intestinul gros prezintă caracteristic la nivelul colonului nişte benzi determinate de fibrele
longitudinale, numite tenii, iar din loc în loc dilataţii numite haustre, dispuse între condensări
musculare circulare. În lungul teniilor mai prezintă şi mici verticule grăsoase numite apendici
(ciucuri) epiploici.
B. STRUCTURA MORFOFUNCŢIONALĂ A TUBULUI DIGESTIV

SUBDIAFRAGMATIC
În afara tunicii seroase peritoneale, de la periferia segmentelor tubului digestiv, spre

interiorul lor se găsesc următoarele 3 tunici cu anumite particularităţi, şi anume:
- Tunica musculară, este formată din fibre musculare netede, longitudinale la exterior şi

circulare la interior, cu excepţia stomacului care prezintă cel mai intern şi fibre oblice. Aceste fibre
musculare asigură motricitatea tubului digestiv şi propagarea conţinutului său. La anumite nivele
formează sfinctere, cum ar fi cel piloric, sau a sfincterelor duodenale, ileocecal, anale.
La nivelul stomacului musculatura imprimă 2 tipuri de mişcări:
- contracţii peristolice, tonice, pe alimente, în porţiunea verticală (digestorie);
- contracţii peristaltice, în porţiunea orizontală (egestorie), pentru eliminarea conţinutului
gastric.
La nivelul jejuno-ileonului contracţiile sunt ritmice, prin dispoziţia fibrelor longitudinale
mai mult spiralat, determinînd mişcări peristaltice, tonice şi antiperistaltice.
La nivelul intestinului gros fibrele musculare longitudinale determină prezenţa teniilor, în
număr de trei pe colonul ascendent, transvers şi descendent, şi două pe cel sigmoid; fibrele circulare
sau ştrangulaţiile caracteristice, care delimitează haustrele colice.
Rectul are musculatura reuniformizată, iar perianal prezintă 2 sfinctere, unul neted situat
intern, şi altul striat situat extern.
La nivelul stratului muscular există un plex nervos intramuscular a lui Auerbach.
- Tunica submucoasă este reprezentată de ţesut conjunctiv lax, vase sanguine, limfatice şi
nervi. Elementele nervoase de la acest nivel alcătuiesc plexul submucos Meissner.
- Tunica mucoasă prezintă particularităţi în fiecare segment al tubului digestiv, avînd un
epiteliu cilindric simplu şi un corion, realizînd o barieră permeabilă selectivă între conţinutul tubului
digestiv şi organism, asigurînd transportul şi digestia alimentelor prin secreţia de mucus şi enzime
digestive.
- Tunica externa (adventicea) este constituita din tesut conjunctiv lax in jurul faringelui,
esofagului si partii inferioare a rectului si dintr-un tesut conjunctiv dens, acoperit de seroasa
peritoneala, in celelalte segmente ale tubului digestiv.
La nivelul stomacului mucoasa are aspectul unor pliuri longitudinale, legate prin pliuri
transversale, ce delimitează mici depresiuni - vacuole. De asemenea, cu lupa, se mai observă şi mici
ridicături mamelonare delimitate de şanţuri, în interiorul cărora se deschid glandele gastrice ce
secretă sucul gastric. În corionul mucoasei, ca mijloc de apărare împotriva infecţiilor, se găsesc
formaţiuni limfoide, difuze şi foliculi limfatici. Prin aceasta mucoasa gastrică îndeplineşte roluri
multiple:
- secreţia sucului gastric, dată de glandele exocrine, care participă lşa digestie;
- o secreţie internă a unor celule din epiteliu, ce secretă gastrina, serotonina, enteroglucagon;
- resorbţie (la acest nivel resorbîndu-se apa, alcoolul, cafeina, nicotina ş.a.);
- protecţie şi apărare (aciditatea este bactericidă, iar unele celule din corion au acţiune fagocitară).
Mucoasa duodenală în jumătatea sa inferioară prezintă valvule conivente şi vilozităţi
intestinale, dar mai puţine decît în jejuno-ileon, precum şi glande Brunner (specific duodenului)
şi Lieberkuhn (specific intestinului subţire), dar şi foliculi limfatici solitari. De asemenea mai
conţin şi celule endocrine, asemănătoare celor gastrice.
Mucoasa intestinului subţire este foarte mult mărită în suprafaţă prin prezenţa unor
proeminenţe spre lumenul intestinal, care sunt de două tipuri:
- valvule conivente, ca nişte plici circulare macroscopice, în număr de 800-900 (cele mai
dezvoltate în jejun);
- vilozităţi intestinale foarte numeroase, ca foarte mici proeminenţe, „în deget de
mănuşa”, avînd densitatea cam de 1000/cm2 şi numărul total în jur de 10 mil.
Vilozităţile intestinale măresc suprafaţa mucoasei la circa 26 m2, ele avînd rol important în
absorbţie. Fiecare vilozitate intestinală are sub epiteliul unistratificat al mucoasei, pe lîngă ţesut
conjunctiv cîte o arteriolă, reţea capilară şi o venulă, iar central un vas limfatic (chilifer) şi fibre
nervoase; printre aceste formaţiuni se găsesc cîteva fibre musculare netede, care prin contracţii şi
relaxări au mare rol în absorbţia intestinală.

Fig. 7. Structura vilozitatii intestinale
În mucoasa intestinală se mai găsesc şi glande intestinale Lieberkuhn, ce secretă sucul

intestinal şi foliculi limfatici izolaţi, iar la nivelul ileonului sunt şi foliculi limfatici conglomeraţi
numite plăcile lui Peyer.
Mucoasa intestinului gros, slab dezvoltată netedă, fără valvule conivente şi vilozităţi
intestinale, are glande tubulare care secretă mult mucus, lipsesc plăcile Peyer, însă conţine foliculi
limfatici.
Apendicele vermiform conţine numeroase elemente limfatice, ceea ce-i conferă denumirea
de amigdală abdominală.
Mucoasa intestinului gros are caracteristic o mare putere de absorbţie, aceasta avînd aplicaţii
clinice în efectuarea clismelor alimentare şi medicamentoase.
Mucoasa rectului prezintă în partea superiară 3 valvule dispuse în spirala care au rolul de a
imprima materiilor fecale mişcări spiroide. În partea inferioară mucoasa se plicaturează vertical şi
formează, împreună cu nişte vene hemoroidale coloane, ce se accentuează în contracţia sfincterelor.
La aproape 1 cm deasupra orificiului anal, extremităţile distale ale coloanelor mucoase se unesc între
ele şi formează nişte valvule dispuse orizontal în formă de cuib de rîndunică, care delimitează cu
pereţii mici depresiuni, numite cripte.
C. GLANDELE ANEXE ALE TUBULUI DIGESTIV
C. 1. FICATUL (HEPAR)
Ficatul este cea mai mare şi complexă glandă din organism, fiind o anexă a tubului digestiv,
căruia îi elimină în perioadele digestive, secreţia sa exocrină - bila. În plus la nivelul lui se
sintetizează multiple substanţe pe care le varsă direct în sînge. Astfel toate monozaharidele absorbite
prin mucoasa intestinală ajung prin vena portă în ficat, unde sunt convertite în glicogen. Sinteza
glicogenului hepatic din glucoză, este una din principalele funcţii ale ficatului. Dar glicogenul se
poate forma în ficat şi din unele proteine sau din unele lipide, astfel că acest organ este un depozit

însemnat de glucoză, alături de muşchi.

Dar ficatul poate sintetiza şi lipide, pe care le depozitează sau le trimite în circulaţie.
Şi aminoacizii absorbiţi ajung in ficat şi unii sunt metabolizaţi de celula hepatică şi folosiţi
pentru sinteza proteinelor structurale proprii, sau a unor proteine circulante, ori a unor aminoacizi
noi proprii organismului uman, al lipidelor, glucozei, glicogenului.
Ficatul este indispensabil vieţii, îndeplinind un mare număr de alte funcţii, din care amintim
cea toxică ş.a.
În greutate de aproximativ 1500 g, ficatul ocupă loja hepatică, situată la dreapta etajului
supramezocolic sub bolta diafragmului, fiind acoperit la exterior de peritoneu, care-l fixează de
pereţi prin ligamentele coronar şi falciform. De mica curbură a stomacului ficatul este fixat prin
epiploonul gastro-hepatic (micul epiploon), prin care trec şi pricipalele elemente destinate ficatului,
ce formează pediculul hepatic.
Fig. 8. Ficatul
Ficatul prezintă două feţe: una superioară (diafragmatică), convexă, şi alta inferioară,
viscerală.
Faţa inferioară prezintă trei şanţuri, sub forma literei H, două antero-posterioare şi unul
transversal - hilul, care delimitează patru lobi hepatici - drept, stîng, anterior şi posterior, dintre care
cel drept este cel mai mare. În şanţul longitudinal drept se află anterior vezicula biliară, iar posterior
vena cavă inferioară.
Ca şi plămînii şi rinichii, ficatul are o structură segmentară, lobii săi fiind împărţiţi în
segmente, iar fiecare segment fiind format din lobuli. Există un număr de 8 segmente hepatice,
delimitate în funcţie de distribuţia intrahepatică a venei porte, arterei hepatice şi căilor biliare
intrahepatice.
Sub peritoneu feţele ficatului sunt acoperite de o capsulă fibroasă conjunctivă, care la nivelul
hilului intră şi se ramifică, pînă în jurul lobulilor hepatici împreună cu ramuri din artera hepatică,
vena portă şi elemente nervoase. Prin hil ies din ficat canalele biliare şi limfatice.
Lobulul hepatic este unitatea anatomică şi funcţionaslă a ficatului, avînd formă hexagonală.
Lobulul hepatic este alcătuit din cordoane celulare hepatice (hepatocite), dispuse radiar spre
centrul lobulului. Mai multe cordoane se alătură şi delimitează între ele nişte spaţii - capilare,
biliare, ce se deschid în canaliculele biliare, din spaţiile perilobulare, de unde se continuă cu

sistemul canalicular, biliar pînă în hil, unde formează două canale hepatice, drept şi stîng.
Fig. 9. Lobul hepatic
Împrejurul cordoanelor celulare, intralobular, există o foarte bogată reţea capilară

sinusoidală, bogat anastomozată, care reprezintă unirea ultimilor ramificaţii ale venei porte şi arterei
hepatice, din spaţiile perilobulare.
Capilarele sinusoidale au unele caracteristici:
- au calibru mare de circa 9-30 microni;
- sunt separate de cordoanele hepatocitelor printr-un spaţiu îngust - spaţiul lui Diesse, cu rol
deosebit de important în schimburile dintre plasma sanguină şi celulele hepatice;
- pereţii capilarelor sinusoide prezintă spaţii într celulele sale endoteliale;
- printre aceste celule endoteliale se găsesc, din loc în loc, şi celule Kupffer, care proiemină în
lumenul capilar, fiind considerate a reprezenta macrofage fixe ale sistemului reticulo- histiocitar.
Capilarele sinusoide converg spre o venă centrolobulară, de unde se continuă cu vene
hepatice, sau suprahepatice, ce se deschid în partea posterioară a ficatului în vena cavă inferioară.
Căile biliare sunt pricipale şi accesorii.
- căile biliare principale continuă vasele biliare intrahepatice şi formează în hil canalele
hepatice drept şi stîng, care se unesc într-un canal hepatic comun, acesta împreună cu canalul
cistic, ce se varsă în el, formează canalul coledoc, cu deschiderea în duoden.
- căile biliare accesorii sunt formate din: - vezicula biliară (colecistul), un rezervor al bilei
între două perioade digestive, continuată de – canalul cistic, care se uneste cu canalul hepatic
comun, spre a forma coledocul.

Fig. 10. Caile biliare extrahepatice
Deschiderea canalului coledoc în duoden se face adesea împreună cu canalul pancreatic

pricipal Wirsung, prezentînd o dilataţie - ampula lui Vater prevăzută cu un sfincter neted a lui
Oddi, ce reglează reflex eliminările.
Vascularizaţia ficatului este dublă:
- nutritivă, care aduce sînge oxigenat prin artera hepatică (ram al trunchiului celiac din aorta
abdominală);
- funcţională, dată de ramificaţiile venei porte, prin care sunt aduse din pereţii tubului digestiv
nutrimentele absorbite.
Vena portă este un sistem derivativ al venei cave inferioare, interpus între reţeaua capilară
sinusoidală hepatică. La origine vena portă se formează din capilarele mucoasei tubului digestiv
subdiafragmatic (cu excepţia a 2/3 inferioare a rectului) şi a celor din pancreas şi splină. Aceste
capilare vor forma venule şi apoi vene din ce în ce mai mari, pentru ca în final să dea trei trunchiuri
venoase – venele mezenterice, superioară şi inferioară, şi splenică. Aceste vene mari se unesc
în spatele capului pancreasului formînd vena portă, care după capilarizare intralobulară formează
venele hepatice, afluenţi ai venei cave inferioare.
Inervaţia ficatului este de natură vegetativă, provenită din plexul celiac, şi cuprinde fibre
simpatice, ramuri ale splanhnicilor toracali, şi fibre parasimpatice, din nervii vagi.
C. 2. PANCREASUL
Pancreasul este o glandă amficrină, anexă a tubului digestiv, de forma unui ciocan, cu capul
– partea voluminoasă, mai mare, situat în cadrul duodenal, iar în continuare, corpul şi coada
orientate spre stânga, trecând peste marile vase abdominale şi rinichiul stâng până aproape de hilul
splinei.

Fig. 11. Pancreasul
În afara componentelor structurale endocrine, pancreasul în majoritate este exocrin, având

structură tubulo-acinoasă ramificată asemănătoare glandelor salivare. Celulele acinilor secretă la
nivelul duodenului sucul pancreatic necesar digestiei, secreţie colectată de cele două canale
excretoare – cel principal de-a lungul întregului organ, iar cel accesor desprins din precedentul la
nivelul capului.
Vascularizaţia duodenului este dată de ramuri din trunchiul celiac şi mezenterică
superioară, iar sângele venos se drenează în vena portă.
Inervaţia pancreasului este vegetativă, simpatică şi parasimpatică, cu origine în plexul
celiac.
Tubul digestiv îndeplineşte în principal funcţiile de digestie, urmată de absorbţia principiilor
alimentare, deoarece substanţele care intră în constituţia alimentelor nu sunt direct asimilabile,
datorită diferenţei de structură fizico-chimică faţă de constituenţii organismului. De aceea la nivelul
mucoasei tubului digestiv aceşti constituenţi alimentari, pentru a putea străbate peretele intestinal şi
a intra în circulaţie, sunt degradaţi până la structuri simple – aminoacizi, monozaharide şi acizi graşi.
Aceste transformări sunt produse prin acţiunea succesivă a enzimelor din sucurile digestive, în
timpul progestiei lente a conţinutului intestinal, prin diferite mişcări ale segmentelor tubului digestiv,
mişcări care sunt reglate reflex pe cale nervoasă, şi umorală.
În cavitatea bucală aceste procese de degradare încep odată cu masticaţia şi cu secreţia
salivară, formându-se bolul alimentar. Prin deglutiţie (înghiţire) bolul alimentar este trecut prin
bucofaringe, laringofaringe, esofag, până în stomac.
În stomac se formează chimul gastric, dar la acest nivel sunt absorbite unele nutrimente.
Chimul gastric străbate apoi intestinul subţire, unde are loc principala digestie şi absorbţie a
principiilor alimentare.
Absorbţia intestinală este un proces complex prin care produşii simplii rezultaţi în urma
digestiei străbat mucoasele gastrică şi intestinală (în principal are loc la nivelul mucoasei intestinului
subţire). Trecute în intestinul gros, resturile alimentare stagnează în final în ampula rectală. După un
timp se produce defecaţia, ce reprezintă un act reflex de eliminare a materiilor fecale, coordonat de

centrii simpatici lombari şi parasimpatici sacraţi, sub control voluntar cortical.
C. 3. SPLINA
Splina este un organ intraperitoneal situat între foiţele mezogastrului posterior, fiind
considerat cel mai mare viscer limfatic din organism.
Structura splinei este formată din o capsulă subţire fibromusculară, situată sub seroasa
peritoneală. Această capsulă conţine pe lânga fibre elastice şi puţine fibre musculare netede. Ea se
prelungeşte de la periferie spre interior formând septuri incomplete, iar în hil formează împrejurul
vaselor şi ramificaţiilor lor teci fibroelastice ce compartimentează parenchimul în mici areole.
Parenchimul (pulpa splenică), este format din pulpa roşie si pulpa alba.
Pulpa roşie este formată din cordoane de splenocite, înconjurate de stroma formată de o
reţea de reticulină şi largi capilare sinusoide dispuse între ultimile ramificaţii ale arterei splenice şi
începuturile venei splenice.
Pulpa albă este dispusă în jurul tecilor perivasculare arteriale, după ce s-au desprins de
vene, ca nişte manşoane limfoide – corpusculii sau nodulii lui Malpighi. Aceşti corpusculi sunt
formaţi din ţesut reticular plin cu limfocite, adevărate centre de reacţii la infecţii şi intoxicaţii.
Începând cu aceşti corpusculi fiecare ram arterial se ramifică în 2-6 artere peniciliate, urmate
de capilare sinusoide şi în jurul acestor capilare sinusoide există teci reticulare cu aceeaşi semnificaţie
funcţională ca şi corpusculii lui Malpighi.
Fig. 12. Splina
Vascularizaţia splinei este dată de artera splenică, ram din trunchiul celiac, iar venele se
varsă în vena splenică; tributară venei porte.
Inervaţia este vegetativă, simpatică şi parasimpatică, dată de ramuri din plexul celiac.
D. DIGESTIA BUCALA, GASTRICA, INTESTINALA
Constituentii alimentari nu sunt direct asimilabili din cauza diferentei structurii lor fizico-
chimice fata de constituentii proprii organismului. De aceea, pentru a putea strabate mucoasa digestiva
si a intra in procesele metabolice, alimentele trebuie sa fie degradate pana la compusi simpli

(aminoacizi, monozaharide si acizi grasi). Aceste transformari sunt rezultatul actiunii succesive a
unor multiple sisteme enzimatice prezente in sucurile digestive, in timpul progresiunii lente a
continutului, datorita diferitelor tipuri de miscari ale tubului digestiv.
D. 1. DIGESTIA BUCALA
Timpul scurt cat stau alimentele in gura permite mai ales prelucrarea lor mecanica prin
masticatie si impregnarea cu saliva.
Masticatia este un proces complex prin care alimentele solide si semisolide sunt
prelucrate mecanic prin taiere, zdrobire si triturare, datorita miscarilor mandibulei, concomitent cu
miscari coordonate ale buzelor, limbii si obrajilor, care imping fragmentele alimentare intre arcadele
dentare.
Masticatia contribuie la formarea bolului alimentar, intervine in declansarea activitatii
glandelor salivare si stimularea receptorilor gustativi si olfactivi care vor declansa secretia altor glande
digestive.
Masticatia favorizeaza procesele de digestie propriu-zisa, deoarece prin fragmentarea
particulelor alimentare mareste suprafata lor de contact cu enzimele digestive.
Reglarea masticatiei se realizeaza prin mecanisme reflexe neconditionate si
conditionate. Alimentele, introduse in cavitatea bucala, stimuleaza receptorii de la acest nivel si
declanseaza impulsuri aferente, transmise prin ramuri senzitive ale nervilor V, VII, IX si X, la
centrii nervosi bulbo-pontini. Impulsurile eferente ajung la muschii masticatori prin nervii V -
ramura motoare -, prin nervii VII la buze si obraji (muschii mimicii) si la musculatura limbii prin
nervul XII. Datorita conexiunii dintre centrii bulbo-pontini ai masticatiei si cortexul cerebral,
masticatia devine un act reflex voluntar care se automatizeaza treptat.
Secretia salivara este produsul celor trei perechi de glande salivare mari si al
numeroaselor glande diseminate in mucoasa bucala. Saliva, secretata la om in cantitate de 1-2 l/24
ore, este usor acida (pH 6-7) fi contine: apa si reziduu uscat, reprezentat prin saruri minerale si
substante organice (enzime, lizozim etc.).
Saliva intervine in:

1. solubilizarea unor constituent alimentari, influentand stimularea gustativa;
2. curatirea si umectarea mucoasei bucale, cu rol in vorbire;
3. protectia antibacteriana, prin lizozim;
4. eliminarea de - metaboliti (uree, acid uric etc.);
- virusuri (poliomielita, turbare etc.);
- substance toxice (Hg, Pb etc.);
5. digestie, prin:
- pregatirea alimentelor pentru masticate (inmuiere);
- formarea bolului alimentar (lubrifierea cu mucus) si deglutitie:
6. in mica masura intervine in digestia chimica a unor constituenti.
Saliva contine o singura enzima, ptialina (amilaza salivara), care hidrolizeaza amidonul preparat
pana la dextrine si maltoza.
Descompunerea amidonului in zaharuri mai simple incepe in gura, datorita amilazei
salivare, si pana ajunge la faza de maltoza - trece prin stadii intermediare - dextrine.
Actiunea ptialinei inceputa in gura se continua in stomac pana ce enzina este inactivata de HCl
din sucul gastric.
Reglarea secretiei salivare se realizeaza pe cale exclusiv reflexa si este conditionata cantitativ
si calitativ, de natura excitantului care o declanseaza.
Reflexul salivar este declansat de stimularea receptorilor din mugurii gustativi si a
receptorilor de tact, temperatura si durere din cavitatea bucala. Impulsurile de la nivelul
receptorilor gustativi din partea anterioara a limbii sunt transmise la nucleul salivator superior din
puncte, iar cele din partea posterioara a limbii, la nucleul salivator inferior din bulb. Stimularea

centrilor salivatori este urmata de descarcarea unor impulsuri, care ajung prin fibre parasimpatice
ale nervului facial (VII) la glandele submaxilare si sublinguale, iar prin fibre parasimpatice ale
nervului IX, la parotide. Inervatia simpatica provine din primele doua segmente toracice.
Stimularea parasimpaticului produce o secretie abundenta (cu continut enzimatic redus), iar
stimularea simpaticului provoaca o secretie redusa (bogata in enzime).
Secretia salivara poate fi usor conditionata, dupa cum a demonstrat I.P. Pavlov. La om,
vederea, mirosul si chiar gandul la o anumita mancare pot declansa secretia de saliva.
Deglutitia consta dintr-un lant de reflexe prin care bolul alimentar, format in
cavitatea bucala, strabate faringele si esofagul, ajungand in stomac. Se pot diferentia trei timpi
succesivi in deglutitie: bucal, faringian si esofagian.
- Timpul bucal, partial voluntar, consta in colectarea continutului bucal pe fata dorsala a
limbii, urmata de impingerea bolului din gura in faringe, prin contractia musculaturii limbii si a
planseului bucal.
- Timpul faringian, de asemenea voluntar, asigura impingerea bolului alimentar in
esofag, in conditiile inchiderii celorlalte cai ce se deschid in faringe.
- Timpul esofagian, involuntar, consta in deplasarea bolului alimentar, prin miscari
peristaltice, de-a lungul esofagului pana la cardia fi apoi la stomac.
- Reglarea deglutitiei se realizeaza prin mecanisme nervoase. Caile
aferente, reprezentate de fibre senzitive ale nervilor cranieni VII, IX, V si ramura faringiana
a nervului X, ajung la centrii deglutitiei din numerosi nuclei bulbari care, intrand succesiv
in activitate, coordoneaza un anumit timp al deglutitiei. Acesti centri sunt conectati cu centrii
respiratori, ceea ce explica oprirea respiratiei in timpul deglutitiei. Fibrele eferente motorii ajung la
musculatura striata si neteda care intervine in deglutitie prin nervii V, IX, X, XII. Alimentele trec in
stomac prin orificiul cardia, prevazut cu sfincterul cardial. In timpul digestiei gastrice tonusul acestui
sfincter creste progresiv, opunandu-se refluxului gastro-esofagian.
D. 2. DIGESTIA GASTRICA
Rolul stomacului este, in primul rand, de rezervor in care se acumuleaza alimentele

ingerate. Dar, in stomac, alimentele sufera si importante modificari fizico-chimice, care le pregatesc
pentru digestia din intestin. Aceste modificari sunt rezultatul activititii secretorii si motorii a stomacului.
- Functia secretorie consta in secretia sucului gastric, produs de glandele gastrice. Sucul gastric
este un lichid incolor, limpede sau usor opalescent, in functie de continutul sau in mucus, si foarte acid (pH
cuprins intre 1,5 si 2,5).
Sucul gastric este constituit din: 99% - apa si 1%:
- substante organice (enzime, mucus);
- substante anorganice: - HCl
- cloruri de Na, K
- fosfati de Ca, Mg etc.
HCl exercita numeroase actiuni, dintre care mai importante sunt:
- activeaza enzimele proteolitice din sucul gastric si creeaza un mediu optim pentru actiunea
acestora;
- actioneaza asupra proteinelor alimentare, facandu-le mai usor digerabile;
- stimuleaza evacuarea gastrica;
- impiedica dezvoltarea germenilor introdusi in stomac o data cu alimentele ingerate (actiune
antiseptica) etc.
Principalele procese chimice gastrice se desfasoara sub actiunea urmatoarelor
enzime:
- pepsina, principala enzima a sucului gastric, este secretata sub forma inactiva (pepsinogen) si este activata
in stomac de catre HCl. Actionand optim la un pH foarte acid, pepsina hidrolizeaza legaturile peptidice din
interiorul moleculelor de proteine, rezultand peptide de dimensiuni variate;
- labfermentul, secretat mai ales la sugari si probabil absent din sucul gastric al adultului,

produce coagularea laptelui prin transformarea cazeinogenului solubil in paracazeina care, in prezenta
Ca2+, se transforma in paracazeinat de calciu;
- gelatinaza lichefiaza gelatina;
- 1ipaza, importanta mai ales la sugari, scindeaza hidrolitic grasimile emulsionate (lapte, frisca).
Mucusul gastric are rolul de a proteja mucoasa gastrica de diverse actiuni nocive, in
special de autodigestie, sub actiunea pepsinei si a HC1.
Rezultatul digestiei gastrice este formarea unui produs semilichid, acid - chimul gastric.
Reglarea secretiei gastrice se real izea za pri n meca ni sme nervoase si
umorale si este conditionata de cantitatea si calitatea alimentelor ingerate. Procesul gastrosecretor
are, in functie de sediul de actiune a stimulului alimentar, trei faze: cefalica, gastrica si intestinala,
care se suprapun partial.
l. Faza cefalica incepe inainte ca alimentele sa fi ajuns in stomac si se realizeaza
exclusiv prin mecanisme nervoase neconditionate si conditionate. Excitarea receptorilor gustativi
prin calitatile alimentelor introduse in gura declanseaza impulsuri, care ajung la un centru
gastrosecretor bulbar, de unde, pe cale vagala, se descarca impulsuri spre glandele gastrice. Acest
mecanism reflex neconditionat gastrosecretor a fost demonstrat de I.P. Pavlov pe modelul
experimental al ,,pranzului fictiv".
Introducerea alimentelor in gura declanseaza o abundenta secretie de suc gastric, desi
alimentele nu ajung in stomac. Centrul gastrosecretor din bulb primeste impulsuri si de la centrii
nervosi superiori (hipotalamus si cortex). Importanta scoartei cerebrale in controlul secretiei gastrice
este demonstrata de posibilitatea elaborarii unor reflexe conditionate gastrosecretorii la diferiti
excitanti care coincid cu alimentatia. Aceste mecanisme, care se elaboreaza in cursul vietii individuale,
explica secretia gastrica declansata de mirosul, vederea sau chiar gandul la un anumit aliment. Faza
cefalica a secretiei gastrice are o importanta deosebita, deoarece alimentele ajunse in stomac sunt
supuse imediat actiunii sucului gastric, grabind astfel generarea de produsi, care vor stimula
mecanismele fazelor urmatoare.
2. Faza gastrica incepe o data cu patrunderea alimentelor in sto mac, dureaza
in medie 3-4 ore si se realizeaza printr-un dublu mecanism: nervos si umoral. Mecanismul
nervos (de importanta secundara) este declansat prin distensia gastrica de catre alimente. Caile
aferente si eferente ale acestui reflex sunt vagale. Mecanismul umoral este declansat de contactul
mucoasei cu produsi ai digestiei si de distensia gastrica; el consta in descarcarea in circulatia
sangvina a unui hormon numit gastrina, care stimuleaza activitatea secretoare.
3. Faza intestinala incepe o data cu patrunderea chimului acid in duoden si are la
baza mecanisme reflexe si umorale. Contactul mucoasei duodenale cu anumuti constituenti (proteici) ai
chimului declanfeaza secretia de gastrina din mucoasa duodenala, stimuland in continuare secretia
gastrica. In aceste conditii intervine si un mecanism reflex, distensia mecanica a duodenului avand,
de asemenea, efect gastrosecretor. Alti constituenti (glucide, lipide) si aciditatea chimului exercita
influente inhibitoare asupra secretiei si motricitatii gastrice, prin eliberarea unor hormoni inhibitori.
Functia motorie a stomacului este asigurata de musculatura neteda din peretii sai si
consta in depozitarea temporara a alimentelor ingerate, amestecul lor cu sucul gastric pana ce se
formeaza chimul si evacuarea acestuia lent si fractional in duoden.
Aceste activitati sunt controlate de mecanisme neuroumorale intrinseci si extrinseci,
declansate si influentate permanent de volumul si compozitia alimentelor ingerate. Stomacul gol
este lipsit de contractii. Prelungirea perioadei dintre ingestiile alimentare este urmata de aparitia
unor cicluri de contractii care coincid cu senzatia de foame. Umplerea stomacului cu alimente are
consecinte diferite: in partea proximala, ajungerea bolurilor alimentare este urmata de relaxarea
adaptativa a musculaturii, iar in partea distala a stomacului incepe o intensa activitate peristaltica,
undele de contractie din ce in ce mai frecvente si mai puternice incepand la mijlocul stomacului si
progresand spre pilor, realizand amestecul alimentelor cu sucul gastric. Cand undele devin
suficient de puternice ca sa deschida pilorul, ele imping in duoden si mici portiuni din chimul
gastric, urmand imediat reinchiderea pilorului. Activitatea peristaltica a stomacului este stimulata
de parasimpatic si inhibata de simpatic; de asemenea, intervin si mecanisme umorale

(enterogastron secretat in intestin etc.).
D. 3. DIGESTIA INTESTINALA
Digestia proptiu-zisa are loc in intestinul subtire sub actiunea combinata a sucurilor:
pancreatic, intestinal si a bilei, iar produsii simpli rezultati sunt resorbiti pana la valvula ileo-cecala in
proportie de peste 90%.
Sucul pancreatic este un lichid incolor, inodor, alcalin (pH in jur de 8). Contine
substance anorganice (bicarbonatul care contribuie la neutralizarea chimului gastric), precum si
substante organice (enzimele).
In functie de principiile alimentare pe care le degradeaza, enzimele sunt: amilolitice
(amilaza), lipolitice (lipaza) si proteolitice (tripsina, chimotripsina, carboxipeptidazele, elastaza).
- Amilaza din sucul pancreatic are actiune mai puternica decat cea salivara, hidrolizand
amidonul pana la stadiul de zaharide (maltoza etc.).
- Lipaza pancreatica hidrolizeaza grasimile neutre in glicerol si acizi grasi.
-Tripsina, secretata ca proenzima inactiva (tripsinogen), este activata in lumenul intestinal
sub actiunea enterokinazei, o enzima secretata de mucoasa duodenala. Tripsina activeaza
chimotripsina, enzima care, de asemenea, se secreta sub forma inactiva (chimotripsinogen).
Tripsina si chimotripsina actioneaza asupra proteinelor neatacate de pepsina gastrica si asupra
produsilor de scindare ai pepsinei, pe care ii degradeaza pina la stadiul de peptide (di-tri-
tetrapeptide).
- Carboxipeptidazele, activate de tripsina, degradeaza fragmentele oligopeptidice,
in peptide mai mici.
- Elastaza, activata, de asemenea, de catre tripsina, hidrolizeaza proteinele fibroase.
Reglarea secretiei pancreatice se realizeaza predominant umoral si secundar nervos.
Controlul umoral este exercitat de mai multi hormoni si in special de secretina si pancreozimina,
care se descarca in sange din mucoasa duodenala, indata ce incepe evacuarea chimului din stomac.
Vagul are efect stimulator asupra secretiei de suc pancreatic.
Bi1a - produsul de secretie al hepatocitelor - este secretata permanent de catre ficat in
cantitate de 500-700 ml/zi. Intre mese, sfincterul Oddi fiind inchis, bila se colecteaza si, prin
reabsorbtia apei, se concentreaza in vezicula biliara, de unde este eliminata in duoden in timpul
digestiei.
Bila este un lichid verde (bila colecistica) sau galben (bila hepatica), alcalin (pH 7-8), amar,
continand 97-98% apa, anumiti electroliti, pigmentii biliverdina si bilirubina (produsi de degradare a
hemoglobinei), saruri biliare, colesterol, lecitina. Cea mai mare parte a sarurilor biliare se resorb
(circuitul hepato-entero-hepatic) si doar o mica parte este degradata sub actiunea bacteriilor
intestinale.
Bila are importante roluri in digestia lipidelor, desi nu contine nici o enzima: prin sarurile
biliare, reduce tensiunea superficiala si determina emulsionarea grasimilor, favorizand astfel digestia
lor; activeaza lipazele; formeaza cu lipidele micelii care, fiind hidrosolubile, pot fi resorbite din
intestin.
Reglarea secretiei si excretiei biliare se efectueaza in special de catre factori umorali.
Secretia biliara este mai abundenta dupa mese. Sistemul nervos vegetativ influenteaza secretia
biliara, parasimpaticul fiind excitosecretor si simpaticul inhibitor. Factorii principali care stimuleaza
secretia biliara sunt sarurile biliare si anumiti constituenti alimentari, in special grasimile fi produssi
de degradare a proteinelor.
Evacuarea bilei din vezica biliara in duoden in timpul perioadelor digestive este rezultatul
contractiei fibrelor netede din peretii vezicii si al relaxarii concomitente a sfincterului Oddi, care
inchide canalele excretoare biliar si pancreatic. Aceste actiuni se datoresc predominant unor
mecanisme umorale, reprezentate de descarcarile de colecistokinina, care se formeaza in celulele
mucoasei duodenale, la contactul cu chimul acid. Mecanismul nervos, realizat prin reflexe scurte,
declansate de stimuli gastrici sau duodenali si coordonate de plexurile intramurale, este considerat

de importanta secundara.
Sucul intestinal. Glandele din mucoasa duodenala secreta un lichid bogat in mucus
si bicarbonat, care neutralizeaza aciditatea chimului gastric, secretia acestor glande fiind stimulata
de factori chimici locali (pH-ul chimului), de factori hormonali (secretina, colecistokinina) si de
factori nervosi (vagul). Nu s-a dovedit secretia unui suc intestinal care sa contina enzime
hidrolitice, acestea fiind prezente la nivelul membranei apicale a enterocitelor (,,marginea in
perie”). La acest nivel se gasesc urmatoarele enzime:
- peptidazele intestinale actioneaza asupra di-, tri- si polipeptidelor rezultate sub actiunea
enzimelor gastrice si pancreatice pe care le hidrolizeaza pana la aminoacizi;
- dizaharidazele (maltaza, zaharaza, lactaza) actioneaza asupra dizaharidelor, prezente
in continutul intestinal, pe care le desfac in monozaharide: glucoza, fructoza si galactoza;
- lipaza intestinala are actiune asemanatoare cu cea pancreatica – transforma lipidele in
acizi grasi si glicerol si partial in monogliceride.
Reglarea secretiei intestinale se face prin mecanisme nervoase si umorale care
adapteaza cantitatea si calitatile secretiei la volumul si compozitia chimului. Controlul nervos se
realizeaza prin reflexe locale, declansate de stimularea mecanica si chimica a receptorilor
intestinali (volumul chimului, anumiti constituenti chimici). Controlul extrinsec se exercita prin
impulsuri vagale, stimuland secretia glandulara; excitarea simpaticului nu influenteaza secretia
intestinala. Controlul umoral, mai putin cunoscut, se exercita de unii hormoni gastrointestinali.
Functia motorie a i n t e s t i n u l u i subtire. Intestinul in repaus prezinta
ritmic ,,undele lente electrice" care se deplaseaza dinspre duoden, de-a lungul stratului muscular
longitudinal, cu o frecventa care scade spre jejun si ileon. Aceste unde, care cresc tonusul muscular,
creeaza conditii pentru aparitia contractiilor intestinale localizate - miscarile de segmentare, sau propagate -
miscarile peristaltice.
Miscarile de segmentare constau in contractii inelare, care apar la intervale regulate, de-a
lungul intestinului, apoi se relaxeaza si apar alte contractii circulare in mijlocul segmentelor dintre
contractiile precedente. Aceste miscari deplaseaza alternativ (in ,,suveica") continutul intestinal,
realizand un amestec mai bun cu secretiile digestive si favorizeaza contactul cu suprafata mucoasei.
Miscarile peristaltice sunt unde de contractie circulara care se propaga de-a lungul
intestinului spre colon.
Reglarea miscarilor intestinale se realizeaza prin mecanisme nervoase si
umorale. Mecanismul nervos este asigurat prin plexurile intramurale, asupra carora actioneaza influentele
extrinseci vegetative si umorale. Sistemul parasimpatic activeaza motricitatea intestinala, iar simpaticul are
efecte inhibitoare. Valvula ileo-cecala, intarita de sfincterul ileo-cecal, este inchisa in conditii
obisnuite, impiedicand refluxul continutului colic in ileon si se deschide ritmic la cateva minute dupa
ingestia de alimente.
E. FIZIOLOGIA INTESTINULUI GROS
Colonul primeste, prin valvula ileo-cecala, zilnic, aproxirnativ 200-300 ml chil, constituit din
resturi alimentare nedigerabile sau nedigerate si lichide electrolitice ingerate sau secretate de glandele
digestive. Prin resorbtia apei si a unor electroliti si secretia de mucus se constituie materiile fecale,
care se elimina prin actul defecatiei. Flora abundenta din colon sintetizeaza anumite vitamine din grupul
B si vitamina K.
Functia de absorbtie a colonului este foarte mare, in acest segment recuperandu-
se mari cantitati de Na+ prin mecanisme active si consecutiv absorbindu-se pasiv apa. In colon se mai
absoarbe Cl- si se elimina -HCO3 si K+. Structura mucoasei colice nu permite absorbtia unor principii
alimentari nedigerati si neabsorbiti pana la acest nivel. Aceste substante sunt supuse sub aetiunea florei
bacteriene de fermentatie sau de putrefactie. In colonul proximal glucidele nedigerate sunt supuse
proceselor de fermentatie sub actiunea bacteriilor aerobe. Polizaharidele vegetale nu pot fi digerate in
colon, ci constituie reziduuri importante pentru mentinerea unui peristaltism normal, dovada fiind
constipatia prezenta la persoanele carora le lipsesc aceste substante din alimentatie. In colon,

aminoacizii neresorbiti sunt decarboxilati sau dezaminati sub actiunea florei anaerobe de putrefactie,
rezultand amine (histamina, tiramina), indol, scatol, amoniac etc., care se resorb si ajung la ficat, unde
sunt detoxificati.
Functia motorie a colonului este mult mai variata decat cea a intestinului subtire. In
colonul proximal contractile sunt segmentare, asimetrice, stationare, favorizand resorbtia apei. In
colonul distal activitatea motorie este mai intensa, constituita din miscari segmentare si din rare unde
peristaltice, cu efect propulsiv. Contractile ,,in masa" sunt rare, puternice, prezente pe colonul
descendent si sigmoid; ele propulseaza o parte importanta a continutului colic spre rect.
Defecatia este un act reflex prin care materiile fecale sunt eliminate din rect la exterior. Acest
act este coordonat de centri medulari si controlat cortical.
In conditii obisnuite rectul este gol, iar ajungerea in rect a materiilor fecale prin
contractiile ,,in masa" determina stimularea mecanoreceptorilor rectali. Impulsurile sunt
transmise pe cai vegetative la centrii sacrati ai defecatiei (S2-S4), dar si ascendent spre cortex,
declansand senzatia necesitatii de defecatie.
Daca conditiile permit, are loc actul defecatiei care incepe prin relaxarea sfincterului anal intern
(neted), cu producerea unor puternice contractii colice, modificari coordonate de impulsuri venite prin
fibre parasimpatice sacrate, si apoi relaxarea voluntara a sfincterului anal extern (striat), prin impulsuri
venite prin nervii rusinosi. Pentru a mari si mai mult presiunea in rect se produce contractia
diafragmului si a musculaturii abdominale. Daca conditiile nu permit defecatia, se produce o inhibitie a
motricitatii colice si recto-anale, se contracts sfincterul anal striat si continutul rectal este impins inapoi
in colonul sigmoid. Fibrele simpatice provenite din segmentele L1-L2 exercita un efect tonic asupra
sfincterului anal intern determinand contractia.
F. ABSORBTIA INTESTINALA
Absorbtia intestinala este procesul prin care produsii simpli, rezultati din digestie, strabat
mucoasele digestive, trecand in circulatie. Absorbtia anumitor constitueni se poate realiza la
nivelul stomacului (apa, cloruri, alcool, CO2 etc.), precum si la nivelul colonului (apa si
electroliti), dar absorbtia principiilor alimentari are loc in special in intestinul subtire; de aceea
lichidul care trece prin orificiul ileo-cecal este practic lipsit de substance nutritive.
Transportul diferitilor constituenti din lumenul intestinal prin celulele epiteliului
intestinal in sange sau limfa se realizeaza prin 3 mecanisme:
1. transferul pasiv pe baza de mecanisme fizice (gradiente osmotice, de concentrate sau
electrice) prin porii membranei celulare;
2. transferul activ, cu consum energetic, prin combinarea chimica a substantei de absorbit
(glucoza, aminoacizi etc.), cu un sistem membranar de transport;
3. transportul prin vezicule de pinocitoza la nivelul membranei (proteine), proces de importanta
redusa.
- Absorbtia glucidelor - se face activ - hexoze (glucoza, fructoza, galactoza) sau pasiv, prin
difuziune (unele pentoze ca riboza etc.).
Absorbtia glucozei se face prin cuplarea acesteia cu un transportor comun cu cel care realizeaza
si absorbtia Na+, de care se desface la polul opus. Transportorul isi reia activitatea, iar glucoza trece in
capilarele sangvine si, pe cale portala, ajunge la ficat. Absorbtia glucozei necesita energie, provenita din
degradarea moleculelor de ATP, sub actiunea enzimatica a ATP-azei.
- Absorbtia proteinelor - se face sub forma aminoacizilor prin mecanisme active. Intrand in
celulele mucoasei intestinale, aminoacizii trec apoi pasiv din aceste celule in sange prin difuziune.
La sugar unele proteine nedigerate pot fi absorbite din intestin (anticorpii din colostrul matern).
- Absorbtia lipidelor - se face sub forma de acizi grasi si glicerina (glicerol), fara a necesita
consum energetic. Glicerina se absoarbe usor in sange si limfa, fiind hidrosolubila.
Absorbtia acizilor grasi este posibila numai dupa ce acesti constituenti se combina cu
sarurile biliare, formand micelii hidrosolubile. In contactul cu celulele mucoasei, aceste micelii
elibereaza sarurile biliare, care trec mai departe in ileon unde vor fi reabsorbite, iar acizii grasi

sunt transportati in celulele mucoasei intestinale.

Din aceste celule, absorbtia acizilor grasi se face diferit, in functie de lungimea lantului
de C. Astfel, acizii grasi cu mai putin de 10-12 atomi de C (cu lant scurt) trec direct in sangele
portal, unde sunt transportati in stare libera (neesterificati); acizii grasi cu un numar mai mare de
C se combina cu glicerolul in celulele mucoasei intestinale, resintetizand trigliceridele care trec
in circulatia limfatica, intrand in constitutia chilomicronilor (complexe formate din trigliceride,
fosfolipide, colesterol si o parte protidica).
- Absorbtia vitaminelor - se face diferit, in functie de solubilitatea lor. Vitaminele
hidrosolubile se resorb rapid, in timp ce absorbtia vitaminelor liposolubile este deficitara, daca
lipsesc sarurile biliare sau enzimele pancreatice din intestin. Cele mai multe vitamine se resorb
in segmentele superioare ale intestinului subtire.
- Absorbtia ionilor si a apei . Na+ se absoarbe activ in intestinul subtire si colon,
antrenand si absorbtia pasiva a Cl- si, probabil, si a altor anioni. Ca2+ se absoarbe activ, in special
in segmentele superioare ale intestinului subtire, absorbtia fiind controlata de vitamina D, dar si
pasiv in restul intestinului. Fierul se absoarbe activ in cea mai mare parte in duoden,
cantitatea resorbita depinzand de necesitatile organismului. Apa se misca pasiv prin mucoasele
digestive, in functie de tonicitatea continutului intestinului subtire si gros, pana ce presiunea
osmotica din lumen o egalizeaza pe cea plasmatica.

Fig. 13. Componentele aparatului digestiv

METABOLISMUL
Prin metabolism se intelege totalitatea proceselor fizice si chimice prin care materia vie se
organizeaza, se autointretine si se manifesta.
La baza acestor procese sta schimbul permanent de materie si energie dintre materia vie si
mediul inconjurator.
Metabolismul este una dintre proprietatile caracteristice ale vietii, alaturi de reproducere si
excitabilitate.
Organismele animale utilizeaza ca unica sursa de energie combinatiile organice complexe. Pe
seama acestora se desfasoara metabolismul animal, constituit din 2 procese antagoniste, in echilibru:
- anabolismul = formarea de macromolecule bogate in energie si includerea lor in
structurile vii.
- catabolismul = degradarea moleculelor bogate in energie cu eliberarea acesteia.
Separarea acestor 2 procese este practic imposibila, deoarece descompunerea unei molecule
furnizeaza energie pentru sinteza alteia, cele 2 procese desfasurandu-se simultan.
1. Metabolismul energetic
Cea mai mare parte dintre substantele alimentare ingerate sunt degradate in organismul
vietuitoarelor in vederea eliberarii energiei chimice potentiale si transformarii ei in forme de energie
specifica manifestarilor vitale si in caldura.
Totalitatea schimburilor energetice dintre materia vie si mediul extern (ingerarea alimenlelor,
eliberarea energiei potentiale si disiparea ei in mediul extern) se numeste metabolism energetic.
Acesta este numai un aspect al procesului metabolic al organismului, la baza lui stand transformarile
chimico-enzimatice ale melabolismului intermediar al substantelor.
Pentru sistemele biologice, suma diverselor forme de energie care actioneaza intr-un sistem
(calorica, mecanica, osmotica, electrica, chimica, si cea folosita pentru mentinerea structurii
celulare), trebuie sa fie egala cu energia chimica potentiala eliberata din degradarea substantelor
alimentare, cu conditia ca rezervele interne ale organismului sa ramana constante.
Transformarea energiei chimice in energiile care efectueaza diversele activitati biologice
specifice (contractii musculare, secretie, producerea de potentiale chimice, sinteze chimice,
mentinerea structurii celulare) se face cu eliberare importanta de energie calorica.
Sursa principala de energie pentru toate sistemele celulare functionale este ATP-ul.
Degradarea substantelor alimentare in procesele metabolice duce in primul rand la formarea de
ATP. Transferul energiei din substantele alimentare in ATP se face cu un randament de 45%, restul
de 55% din energie este transformata in caldura.
1.1. Determinarea metabolismului energetic

Masurand cantitatea totala de caldura degajata de un organism se poate aprecia cantitatea
globala de energie produsa.
Unitatea de masura a caldurii degajate de organism este caloria mare (Cal, Kcal), egala cu 1000
calorii. Caloria, scrisa cu ,,c", este egala cu cantitatea de caldura necesara pentru a creste temperatura
unui gram de apa distilata cu 1°C, de la t° de 13°C.
Cantitatea de caldura produsa de un organism, se masoara prin:
- calorimetria directa - masurarea caldurii produsa de corp.
- calorimetria indirecta - consta in aprecierea caloriilor produse in functie de cantitatea de CO2
eliminat si cea de O2 consumat. Masurarea se face prin respiratie in circuit inchis sau circuit deschis.
1.2. Metabolismul energetic global

Valoarea schimburilor energetice este influentata la animalele homeoterme de o serie de
factori, datorita carora cantitatea de energie rezultata din arderile celulare este variabila. Acesti
factori sunt:
1. activitatea musculara: musculatura, care reprezinta 40% din greutatea corpului uman, este un

mare consumator de energie atat in conditii de repaus, cat si in cursul efortului.

Cheltuielile energetice variaza direct proportional cu activitatea musculara.
Masurarea cheltuielilor energetice la diferite categorii profesionale sau de sportivi are mare
insemnatate pentru stabilirea valorii calorice a ratiei alimentare necesara pentru echilibrarea bilantului
energetic.
2. efectul ingerarii de alimente: ingerarea de alimente are un efect de activare a schimburilor
energetice, in medie, cu un plus de 10-15% fata de metabolismul de baza.
3. expunerea la temperaturi extreme:
- la scaderea temperaturii mediului ambiant, pierderile de caldura ale corpului prin tegument
si mucoasa respiratorie, cresc. Pentru mentinerea homeotermiei, organismul expus brusc la frig isi
reduce in mod reflex deperditia de caldura prin vasoconstrictie cutanata si isi intensifica oxidatiile
prin frison.
La expunere indelungata, organismul se adapteaza intensificand procesele de ardere.
- la temperaturi ridicate, organismul se adapteaza prin intensificarea circulatiei, respiratiei,
secretiei sudorale, necesare cresterii deperditiei de caldure. Aceasta reactie rapida se face prin
cresterea consumului energetic.
- valoarea medie a temperaturii mediului ambiant pentru care cheltuiala energetica de
termoreglare este inlaturata, este de 20 grade C pentru omul imbracat = confort termic maxim/punct de
neutralitate termica.
2. Metabolismul bazal
Metabolismul bazal sau de intretinere - minimul de energie necesar mentinerii functiilor
absolut indispensabile vietii (circulatia, respiratia, activitatea sistemului nervos, activitatea de fond a
tuturor celulelor corpului).
Masurarea metabolismului bazal, presupune la subiectul in studiu, inlaturarea tuturor
factorilor care determina cheltuieli energetice. Conditiile pentru masurarea metabolismului bazal
sunt: inanitie partiala sau totala timp de 12 ore, subiectul va sta culcat in relaxare musculara, la o
temperatura ambianta de 20°C, in conditii de liniste psihica.
Factorii care influenteaza metaholismul bazal:
- greutatea si inaltimea - metabolismul se exprima pe unitate de greutate corporala sau pe
unitate de suprafata corporala. La om este de aprox. 1 Kcal/kg. corp/ora sau 40 Kcal./m2 de
suprafata corporala/ora.
- sexul: la femeie este mai scazut decat la barbat, datorita unei reprezentari mai importante a
tesutului adipos.
- varsta:
la nou-nascut = 30 Kcal./m2 /h.
1 an = 55 Kcal./m2/h.
20-40 ani = 40 Kcal./m2/h.
peste 60 ani = 37 Kcal./m /h.
- activitatea glandelor endocrine: rolul cel mai important in stimularea proceselor energetice
revine hormonilor tiroidieni (tiroxina ei triiodotironina).
Efecte stimulatoare asupra metabolismului bazal au:
 medulosuprarenala.
 hormonii sexuali.
 graviditatea.
- starile febrile determina intensificarea metabolismului bazal.
3. Metabolisimil intermediar
Metabolismul intermediar cuprinde totalitatea transformarilor la care sunt supuse
substantele alimentare din momentul absorbtiei pana la eliminarea metabolitilor in mediul extern.
Substantele nutritive metabolizate in organism au rol energetic, plastic si functional.
99% din necesitatile energetice ale organismului sunt satisfacute de glucide, lipide si

proteine.
Rolul energetic al glucidelor si lipidelor este mult mai important, proteinele avand un rol
plastic preponderent pentru ca intra in compozitia tuturor tesuturilor si contribuie la specificitatea
structurala.
Proteinele si lipidele au si rol functional: proteinele intra in compozitia enzimelor si
hormonilor, iar unii acizi grasi, se aseamana cu vitaminele care au rol exclusiv functional.
3.1. Metabolismul intermediar al glucidelor

Repartizarea, circulatia si aportul de glucide in organism.
Cea mai mare parte a glucidelor din organism sunt depozitate sub forma de glicogen in ficat si
muschi. Cantitati mici de glicogen se gasesc in aproape toate tesuturile.
Glicogenul ficatului si muschilor nu face parte din structura celulara, ci formeaza depozite in
interiorul ei, care pot fi cu usurinta mobilizate si utilizate de catre organism.
Cele mai labile sunt rezervele hepatice, care servesc la mentinerea constanta a glicemiei.
O alta parte insemnata din glucidele organismului se gasesc in sange, lichidele extracelulare
si intracelulare, sub forma de glucoza, care este unica forma de transport a glucidelor.
Concentratia glucozei in sange = glicemia este de aprox. 80-100 mg% si se mentine constanta
cu mici oscilatii in jurul acestor limite legate de perioadele digestive.
Glucidele constituie nu numai sursa energetica principale, dar si principiul nutritiv
indispensabil organismului. O scadere a glicemiei sub 40-50 mg% determina aparitia unor modificari
profunde in activitatea SNC. In consecinta rezerva de glucide trebuie continuu refacuta:
- in perioadele digestive, prin aportul alimentar.
- in perioadele interdigestivce, prin gluconeogenza.
Utilizarea glucidelor de catre tesuturi.
Principala cale de degradare a glucidelor este glicoliza sau calea Embden-Meyerhof-Parnas, care
evolueaza in mai multe stadii.
Particularitatile utilizarii glucidelor in diferite organe.
La nivelul muschiului scheletic in cursul unui efort fizic intens, glicoliza anaeroba duce la
formarea de acid lactic, pana cand adaptarea circulatorie asigura aprovizionarea cu O2.
Caractcristic muschiului cardiac sunt rezervele relativ mari de glicogen pe care le contine, astfel
incat inima normala este adaptata la modificarile ce pot apare in cursul hipoglicemiilor de scurta
durata.
Cel mai sensibil tesut la scaderea concentratiei de glucoza din sange este SNC. Aceasta se
datoreaza cantitatilor mici de glicogen pe care le contine si faptului ca pentru necesitatile sale
energetice, el nu poate utiliza decat glucoza.
Hipoglicemia se manifesta clinic prin: oboseala, paloare accentuata, anxietate,
hiperexcitabilitate, temperatura, convulsii, coma, simptome care tradeaza suferinta sistemului
nervos.
Aprovizionarea sangelui cu glucoza. Rolul ficatului in mentinerea glicemiei:
Echilibrul dintre cantitatca de glucoza sustrasa din sange pentru utilizare periferica si
cantitatea oferita sangelui, este amenintata periodic de patrunderea unor cantitati insemnate de
glucide in perioadele digestive in organism. Acest echilibru, deci mentinerea constanta a glicemiei, este
asigurat prin faptul ca cea mai mare parte a glucozei este depusa sub forma de glicogen sau
transformata in lipide, iar o alta parte este stocata tranzitor in piele si tesutul celular subcutanat.
Transformarea glucidelor in lipide poate avea loc chiar din momentul absorbtiei intestinale
si se continua in ficat si tesutul adipos.
Glicogenoliza si glicogenogeneza.
Depunerea glucidelor sub forma de glicogen se face in principal la nivelul ficatului si
muschiului.
Dar numai ficatul cste organul care datorita situatiei anatomice si labilitatii mari a rezervelor
de glicogen, are posibilitatea sa efectueze cu promptitudine:
- polimerizarea glucozei in glicogen (functia glicogenetica).

 descompunerea glicogenului in glucoza (functia glicogenolitica) si eliberarea ei in sange.

Gliconeogeneza:
Scaderea cantitatii de glucoza din organism, determina intensificarea degradarii proteinelor si
lipidelor ceea ce conduce in final la produsi intermediari necesari sintezei de glucide.
3.2. Metabolismul intermediar al lipidelor.

Repartizarea lipidelor in organism.
Din punct de vedere fiziologic, lipidele organismului se impart in lipide:
• de rezerva;
• de constitutie;
• de circulatie.
Din punct de vedere al constitutiei chimice, lipidele organismului se impart in cateva grupe
mari:
- trigliceridele.
- fosfolipidele.
- colesterolul: - liber
- esterificat
- acizii grasi liberi (AGL).
 Lipidele de rezerva sunt constituite din trigliceride si se gasesc in tesutul adipos raspandit
practic in tot organismul:
- tesut celular subcutanat.
- epiploon.
- tesut retroperitoneal.
- pericard.
- intre fibrele muschilor scheletici etc.
Cantitatea de tesut adipos depinde de starea de nutritie a organismului.
 Lipidele de constitutie sunt alcatuite din fosfolipide si colesterol si se gasesc in toate celulele
organismului, legate de structurile celulare (membrane, mitocondrii), sub forma de
combinatii lipoproteice. Concentratia lor in tesuturi este constanta si caracteristica fiecarui
tesut.
 Lipidele de circulatie reprezinta totalitatea lipidelor continute de plasma sanguina si umorile
organismului. Lipidele de circulatie reprezinta forma de transport a lipidelor in organism.
Dupa pranzuri hogate in grasimi, plasma devine lactescenta, datorita patrunderii in circulatie
a trigliceridelor din lumenul intestinal, sub forma de picaturi fine invelite de un film format din
fosfolipide, colesterol si proteine, numite chilomicroni.
In plasma transparenta, majoritatea lipidelor, cu exceptia AGL, sc gasesc sub forma de
lipoproteine. Acestea sunt structuri complexe alcatuite din una sau mai multe lipide, in asociatie
chimica cu una sau mai multe proteine.
Prin ultracentrifugare si electroforeza este posibila clasificarea lipoproteinelor in functie de
densitatea si mobilitatea in camp electric.
Concentratia diferitelor lipide plasmatice desi in linii generale se mentine constanta, variaza
la diferite grupe de populatie in functie dc regimul alimentar.
Valori normale:
- lipemia totala = 500-700 mg%.
- colesterolemia totala = 120-180 mg%.
Cantitatea de lipide din tesuturi variaza dupa natura tesutului:
- cele mai bogate in lipide sunt creierul si tesuturile glandulare (ficatul, glandele suprarenale).
- muschii contin cantitati mici de lipide.
Circulatia, depozitarea si mobilizarea lipidelor:
Lipidele circulante provin:
- din lipidele alimentare in perioadele digestive.
- din lipidele de depozit in perioadele interdigestive.

Tesuturile care participa mai intens la depozitarea grasimilor circulante sunt ficatul, tesutul
adipos si tesutul reticuloendotelial.
In inanitie, efort muscular, expunere la temperatura scazuta si in general in cursul cresterii
cheltuielilor energetice ale organismului, lipidele din depozite reintra in circulatie.
3.3. Metabolismul intermediar al proteinelor

Absorbtia si circulatia proteinelor in organism:
Proteinele patrund in mediul intern sub forma de aminoacizi, majoritatea prin intermediul
sistemului port si o parte prin caile limfatice.
Dupa un pranz bogal in proteine, concentratia aminoacizilor creste in sange, dupa care
(postabsorbtie) revin la normal, destul de repede, aminoacizii in execs fiind captati de catre tesuturi:
- o cantitate relativ mica de muschi
- restul de catre organele interne si mai ales ficat.
In ficat, aminoacizii sufera o serie de transformarii biochimice specifice si nespecifice
(dezaminari, transaminari, transmetilari, oxidari etc.) sau sunt utilizati pentru sinteza de proteine
plasmatice.
Aminoacizii, polipeptidele si proteinele din plasma sanguina reprezinta forma de circulatie a
proteinelor.
Rezervele de proteine:
Spre deosebire de glucide si lipide, proteinele nu formeaza in organism rezerve propriu-zise,
chimic si morfologic definite.
Proteinele tuturor tesuturilor se degradeaza si se reinnoiesc continuu. Reinnoirea se face
prin inlocuirea si repararea proteinelor degradate in cursul activitatii celulare, fara moartea celulei.
Utilizarea proteinelor de catre tesuturi:
Datorita reinnoirii continue a structurilor proteice celulare, organismele vietuitoarelor sunt
dependente de un aport proteic zilnic prin alimentatie, in cantitate aproximativ echilibrata cu
proteinele degradate.
Proteinele indeplinesc in primul rand un rol plastic.
Proteinele alimentare excedentare pot fi utilizate in scopuri energetice sau depuse sub forma
de glucide si lipide.
4. Reglarea proceselor metabolice

Mecanismele de reglare se impart in functie de nivelul la care actioneaza in:
1. mecanisme celulare care se realizeaza prin intermediul enzimelor care catalizeaza reactiile
metabolice.
2. mecanisme neuro-umorale.
- reglarea hormonala se realizeaza prin hormonii glandelor cu secretie interna, la care se adauga
prostaglandinele ca hormoni locali.
- reglarea nervoasa se realizeaza prin intermediul sistemului endocrin.
TERMOREGLAREA
Sub raportul temperaturii corpului, animalele se grupeaza in:

- poikiloterme (cu sange rece): pesti, amfibieni, reptile.
- homeoterme (cu sange cald): pasarile, mamiferele.
La poikiloterme, producerea si pierderea de caldura nu sunt reglate. De aceea temperatura
corpului lor variaza cu a mediului inconjurator.
La homeoterme pe langa faptul ca productia de temperatura este superioara, exista si un aparat
termoreglator, care influenteaza atat productia, cat si deperditia de caldura, mentinand temperatura
corpului crescuta, in anumite limite ale temperaturii mediului inconjurator (la om este de 37°C).
Intre homeoterme si poikiloterme se situeaza grupa animalelor hibernante care in timpul iernii,
prezinta o scadere a temperaturii corpului cu 5-10 grade C cu diminuarea metabolismului si a

tuturor functiilor = somn hibernal (liliacul, hamsterul, ursul, marmota).
1. Temperatura corpului si variatiile ei fiziologice

Un subiect uman aflat la punctul de neutralitate termica (dezbracat la 26-30°C) prezinta:
- o temperatura centrala, masurata in rect = 37°C.
- o temperatura cutanata, a extremitatilor = 33°C.
Prin masurarea temperaturii centrale se intelege masurarea temperaturii interne. Valorile cele
mai reprezentative pentru masurarea temperaturii corpului, sunt:
- temperatura rectala 37.3-37.4°C.
- temperatura bucala = 36,9°-37,0°C.
- temperatura axilara = 36,5°C.
Temperatura centrala a corpului uman (masurata in rect) prezinta un ritm circadian cu valori
minime, dimineata in jurul orei 4-6 (de 36,4°C) si valori maxime, seara in jurul orei 8 (de 37,4°C).
Deci oscilatiile termice sunt in raport cu ritmul de activitate biologica, determinat de succesiunea
perioadelor de somn-veghe.
La femei, temperatura corpului prezinta oscilatii legate si de ciclul ovarian, cu o perioada de
28 zile. La ovulati, aprox. la mijlocul ciclului ovarian, temperatura creste brusc cu 0,4-0,5°C, chiar
1°C mentinandu-se astfel tot timpul persistentei corpului galben, datorita secretiei de progesteron.
Dupa terminarea menstruatiei, temperatura revine la valorile antecedente, si se mentine astfel pe
toata perioada foliculara a ciclului.
Aceasta modificare de temperatura, sincrona cu ovulatia, constituie un test de precizare a
datei ovulatiei, folosit pentru stabilirea perioadelor de fecunditate ale femeii.
2. Producerea si deperditia de temperatura.

Mentinerea constanta a temperaturii corporale centrale, la homeoterme este rezultatul
echilihrului dintre procesele:
- termogenetice
- termolitice
Termogeneza sau termoreglarea chimica este asigurata de totalitatea mecanismelor care participa la
producerea de caldura. In repaus, aceasta are loc cu precadere la nivelul:
- organelor viscerale toraco-abdominale.
- cutiei craniene.
Ele realizeaza termogeneza centrala: ficatul produce aprox. 20% din temperatura corpului;
restul caldurii se produce in musculatura si tegument, ele fiind producatoare periferice de caldura.
In efort fizic, principalul producator de caldura devine musculatura.
Termoliza sau termoreglarea fizica, este asigurata de mecanismele deperditiei de caldura:
1. iradierea: tegumentul uman emite radiatii electromagnetice, mai ales din zona infrarosie,
sub forma de fotoni.
Orice corp care emite radiatii, are si proprietatea de a le absorbi. Astfel, corpul uman plasat
in apropierea unei sobe, absoarbe circa 97% din radiatiile proiectate pe tegument.
Prin iradiere, caldura organismului nu se pierde in aerul inconjurator, ci este absorbita de
obiectele solide din jur: pereti, dusumea etc. care au o temperatura inferioara corpului.
2. conductia = pierderea directa de caldura de catre tegument, datorita contactului direct al
acestuia cu un corp solid cu temperatura inferioara (scaun, pat etc.). De aceea imbracamintea
reprezinta un bun izolator termic pentru om, care reduce conductibilitatea calorica tegument-corp
solid.
3. convertia - pierderea de caldura a corpului in fluidele inconjuratoare (aerul, apa).
Pierderile cresc foarte mult prin expunerea organismului la curenti de aer rece sau apa rece.
Prin convectie se pierde caldura si de pe suprafata cailor respiratorii, prin aerul expirat.
4. evaporarea apei: in conditii normale de existenta, omul pierde in 24 h aprox. 500 ml apa prin
evaporare la suprafata corpului (a tegumentului), chiar in lipsa secretiei sudorale (perspiratio
insensibilis) si aprox. 500 ml prin vaporii care satureaza aerul expirat.

Cantitatea de apa care se evapora la supratata corpului depinde de:

- suprafata la care se face vaporizarea.
- temperatura pielii.
- tensiunea in vapori a aerului.
- miscarile aerului.
Intr-un aer incalzit si saturat cu vapori de apa, evaporarea nu se produce si eliminarea este
oprita. De aceea confortul optim este asigurat la o umiditate relativa de 40-60% a aerului si o
temperatura de 20°C a mediului ambiant.
Factorii biologici, care regleaza deperditia de caldura:
1. transportul caldurii de catre sange prin convectie, din zona centrala de producere spre periferie.
Este influentat de gradul de activare al circulatiei (cresterea debitului circulator va asigura un
transport marit de caldura).
2. irigatia cutanata se reduce prin mecanisme reflexe in cursul expunerii la frig si se activeaza
prin expunerea la cald, mai ales la nivelul extremitatilor (mainile, au o inervatie mai bogata). Reglarea
circulatiei cutanate se face prin mecanisme reflexe, prin actiunea temperaturii sangelui asupra
anumitor zone din hipotalamus si prin actiunea directa a caldurii asupra vaselor cutanate. Cresterea
debitului cutanat circulator asigura marirea deperditiei de caldura la expunerea intr-un mediu intre
anumite limite de crestere a temperaturii, date de diferenta de temperatura dintre piele si mediu.
3. secretia sudorala: produsii de cresterea temperaturii mediului ambiant la valori apropiate sau
superioare celor cutanate. Ea apare cand temperatura cutanata atinge 34,5°C. La animalele lipsite de
glande sudoripare (ex.: cainele) pierderea se face prin polipnee termica, care intensifica evaporarea
apei de-a-lungul suprafetei cailor respiratorii. Secretia sudorala, devine ineficienta cand aerul este
saturat cu vapori. Evaporarea apei si racirea tegumentului nu mai au loc. Se produce staza calorica si
hipertermie.
4. izolarea organismului de temperatura ambianta se realizeaza prin grasimea subcutanata.
5. postura: gradul de racire al corpului depinde de suprafata corporala expusa. Intr-un mediu
incalzit, animalele dorm intr-o pozitie relaxata, expunandu-si toracele si abdomenul. La frig, pozitia
ghemuita reduce suprafata totala a corpului, mai ales toracele si abdomenul.
Factorii climatici si termoreglarea.
Gradul de solicitare al proceselor termoreglatoare depinde de factorii climatici care pot
deplasa punctul de contort termic sau pot crea conditii in care adaptarea organismului este dificila.
Acesti factori sunt:
- temperalura aerului.
- umiditatea aerului.
- viteza vantului.
- temperatura corpurilor solide inconjuratoare (pereti si alte suprafete iradiante).
Vantul rece intensifica foarte mult deperditia de caldura, umiditatea crescuta a aerului
limiteaza insa deperditia prin evaporare. Intr-o locuinta, cu pereti reci, chiar daca aerul este incalzit,
organismul pierde cantitati mari de caldura prin iradiere.
3. Reglarea nervos centrala a temperaturii corpului.

Temperatura constanta corpului este reglata prin mecanism nervos encefalic.
Organismul poseda un centru termogenetic situat in hipotalamusul posterior, prin care se face
adaptarea la scaderea temperaturii ambiante:
- marind productia de caldura (termogeneza).
- reducand pierderile calorice prin vasoconstrictie cutanata.
Aferentele centrului termogenetic isi au originea in termoreceptorii tegumentului si
mucoaselor.
Calea efectoare este tripla:
-simpatoadrenergica, prin vasoconstrictie, piloerectie si intensificarea metabolismului.
- prin adenohipofiza, cu secretie de ACTH si TSH.
- somatica, prin frisonul termic.

In hipotalamusul anterior, in aria preoptica, se afla centrul antitermic, prin care se face
adaptarea organismului la incalzirea corpului, prin cresterea deperditiei de caldura.
Distrugerea acestui centru este urmata de crestcrea temperaturii corpului, caracterizata prin:
vasodilatatie cutanata inhibata, secretia sudorala nu se mai produce, la fel si deperditia calorica.

IV. SISTEMUL EXCRETOR (URINAR)
Aparatul excretor este format din două componente:

- rinichii, ca organe ce elaborează urina;
- căi excretorii urinare, care elimină urina la exteriorul organismului.
A. RINICHII (REN)
Rinichii sunt două organe din cavitatea abdominală retroperitoneal, la dreapta si la stânga
coloanei vertebrale si a marelor vase.
Fiecare rinichi are forma unei fasole, sau boabă de cafea, având greutatea de aproximativ
300 de grame si dimensiunile de circa 12 cm înăltime, 6 cm lătime si 3 cm grosime.
Rinichiul prezintă:
1. două fete convexe;
- antero-externă;
- posteri-internă;
2. doua margini – externa, convexa si interna, concavă.
3. doi poli, unul superior, în raport cu glanda suprarenală, si unul inferior.
La nivelul marginii interne se găseste hilul renal, în raport cu elementele pediculului renal,
pedicul format din:
- artera si vena renală (ramuri din aortă si respectiv afluent al venei cave inferioare) situate

anterior, vase limfatice, fibre nervoase si partea extrarenală a bazinetului.
Pe o sectiune frontală dusă prin rinichi se observă că acesta este alcătuit din două structuri:
- parenchimul situat la exterior;
- sinusul renal, o mare cavitate situată intern de parenchim, în care se găsesc primele căi excretorii
(bazinetul si sistemul caliceal), vase si nervi.
Parenchimul renal este format din două zone, astfel:
- corticala, spre periferie;
- medulară, spre sinusul renal.
Corticala renală are o culoare usor gălbuie, pătrunde si printre piramidele medularei si este
formată în principal din glomeruli renali (vizibili - ca mici puncte rosietice), tubi uriniferi si vase de
sânge.
Medulara renală este alcătuită din 6-17 piramide renale Malpighi. Fiecare piramidă are
baza spre corticală, iar vârful proiemină în sinusul renal, alcătuind papila renală.
În sinusul renal în jurul fiecărei papile renale se formează câte un calice mic, care prin
unirea cu altii dau un calice mare. În număr de 2-3, calicele mari se deschid în pelvisul (bazinetul)
renal situat în cea mai mare parte în sinusul renal.
Fiecare piramidă Malpighi cu substanta corticală din jurul ei alcătuieste un lob renal.
La baza fiecărei piramide renale se descriu si alte mici piramide cu vârful spre periferie si

formate, în principal, din canale colectoare urinare, numite lobuli renali.

Unitatea morfofunctională din structura rinichiului, care îndeplineste rolul de a
forma urina, se numeste nefron. În total în ambii rinichi sunt un număr de circa 2 milioane de
nefroni. Nefronul este alcătuit din capsula Bowman si tubul urinifer.
Capsula-Bowman este formată din două foite, dintre care cea internă se mulează pe
capilarele glomerulare, între care se găseste o cavitate, în care se filtrează urina primară din plasma
sanguină a capilarelor. În centrul capsulei se găseste un ghem de capilare arteriale ce alcătuiesc
glomerulul renal. La un pol al capsulei – polul vascular, prezintă locul de intrare si iesire a
arteriolelor ce vor forma glomerulul. La polul opus capsula se continuă cu tubul urinifer, deci
cavitatea capsulei se va continua cu lumenul tubului. Capsula împreună cu glomerulul alcătuiesc
corpusculul renal Malpighi.
Tubul urinifer continuă capsula Bowman si are mai multe portiuni:
- tubul contort proximal, se află în corticală, având epiteliu cu celule în ,,margine în prerie” ce-i
măresc suprafata spre lumen;
- ansa lui Henle, mai subtire, cu epiteliu turtit fără microvili, situată în corticală sau medulară;
- tubul contort distal, situat în corticală lângă glomerul, în contact cu endoteliu arteriolei aferente.
La acest nivel se structurează aparatul juxtaglomerular ce reglează presiunea sangvină în glomerulul
renal, asigurând debitul filtratului, prin secretia unei substante (enzimă) numită renină, cu rol
puternic vasoconstrictor.
Mai multi tubi contorti distali se unesc deschizându-se într-un tub colector mai mare, situat
în medulară. Toti tubii colectori dintr-o piramidă se deschid la nivelul papilei renale în calicele mici.
Urina primară formată în cantitate mare, prin ultrafiltrarea glomerulară la nivelul capsulei

Bowman, trece prin tubii uriniferi, unde suferă procese complexe, active si pasive de reabsorbtie si
secretie tubulară, rezultând în final urina definitivă, excretată în calicele mici.
Reglarea activitătii renale se face pe doua căi:
- reglarea nervoasă, prin fibre vegetative;
- reglarea umorală, cu rol principal, dată de unii hormoni ca ADH, mineralocorticoizii,
parathormonul.
B. CĂILE EXCRETORII URINARE

Căile excretorii urinare reprezintă canalele prin care trece urina pentru a fi eliminată în afara
organismului.
Aceste căi sunt următoarele:
Calicele mici si mari, situate în sinusul renal, ce se varsă în pelvisul (bazinetul) renal,
care se continuă cu ureterul.
Ureterul este un conduct lung musculo-membranos ce leagă rinichiul de vezica urinara.
Fiecare ureter coboară pe laturile coloanei vertebrale si a vaselor mari, peste vasele iliace, fiind situat
retroperitoneal. Ajuns în pelvis trece sub peritoneu spre fata posterioară a vezicii urinare unde se
deschide.
Vezica urinară reprezintă un rezervor musculo-membranos al urinii, situat în spatele
simfizii pubiene deasupra muschiului ridicător anal al peritoneului, fiind acoperită în partea
superioară, partial, de peritoneu. Ea are o formă de cupă, concavă superior, în stare de vacuitate. În
plenitudine are o formă ovoidală cu vârful orientat antero-superior si fixat de ombilic printr-un
cordon fibros numit urac. Fata posterioară a vezicii prezintă locul de abordare a celor două uretere.
Baza vezicii, situată inferior, se continuă cu un canal, numit uretră.
În interiorul organului se delimitează în partea posterioară, între orificiile de deschidere ale
celor două uretere si orificiul uretral, un triunghi numit trigonul vezical. Acest trigon are
importantă practică în anumite situatii, când poate fi palpat prin tuseu rectal la bărbat, sau tuseu
vaginal la femeie.
Uretra reprezintă ultimul conduct al căilor excretorii. Ea este foarte scurtă la femeie si se
deschide în partea anterioară a vestibulului vaginal. La bărbat este mult mai lungă si prezintă mai
multe portiuni: - prostatică, membranoasă, bulbară, spongioasă, deschizându-se la nivelul vârfului
glandului penian.
Împrejurul uretrei există două sfinctere de reglare a mictiunii (eliminarea urinii la exterior);
– unul exten, striat (voluntar);
– unul intern, neted (involuntar).
Sistemul nervos simpatic relaxează musculatura vezicii urinare si contractă sfincterul neted,
iar parasimpaticul, are actiune inversă deterninând mictiunea.

C. FORMAREA URINEI
Formarea urinei este un proces complex care se desfasoara in trei faze:

- filtrarea glomerulara;
- reabsorbtia tubulara;
- secretia tubulara.
1. Filtrarea glomerulara:
Filtrarea sangelui (mai exact, plasma sangelui este filtrata) se face prin peretii subtiri ai
capilarelor glomerulare, in capsula nefronului. Micile ,,filtre" naturale sunt selective, din plasma
sanguina neputand trece proteinele, pretioase pentru organism. Trec insa o mare cantitate de apa,
glucoza, aminoacizii, saruri minerale, dar si substante nefolositoare, toxice (uree, acid uric). Se
formeaza astfel urina primara care este de fapt plasma deproteinizata (fara proteine; proteinele nu au
putut trece deoarece sunt molecule mari) care intra in tubul urinifer. Cantitatea de urina primara este
de 180 l pe zi.
Pe masura ce urina primara inainteaza de-a lungul segmentelor tubului urinifer, ea sufera
modificari ale compozitiei sale. Au loc urmatoarele procese:
2. Reabsorbtia reprezinta faza in care are loc intoarcerea in sange a unei mari cantitati de
apa si de substante utile organismului, continute in urina primara (ultrafiltrantului glomerular), cum
sunt glucoza si aminoacizii, (altfel spus, are loc trecerea acestor substante din tubii uriniferi inapoi in
sange).
Deci in aceasta etapa se recupereaza anumite substante utile organismului din urina primara.
3. Secretia tubulara este procesul invers celui de reabsorbtie. In procesul de secretie

tubulara sunt preluate substantele din capilarele ce inconjoara tubii si trecute in lichidul urinar aflat
in lumenul tubului urinifer (mai exact are loc secretia de catre celulele tubului urinifer a unor
substante, cum este amoniacul, substanta toxica, care intra in tubul urinifer si care va fi eliminat).
In urma reabsorbtiei si secretiei tubulare se formeaza urina finala in cantitate de aproximativ
1,5 l pe zi, care trece din tubii uriniferi ai nefronilor in tuburile colectoare ale urinei si prin orificiile
din varful piramidelor renale ajunge in final in bazinet (un minirezervor de urina), de aici urina finala
va ajunge prin caile urinare (uretere) in vezica urinara (un rezervor mai mare).
Mictiunea reprezintă procesul prin care urina este eliminată la exterior. Produsă la nivelul
rinichilor, urina este colectată mai întâi de calice, trecută în bazinet, de unde prin ureter ajunge în
vezica urinară. Între mictiuni vezica urinară acumulează urina, mărindu-si capacitatea fără modificări
deosebite ale tensiunii peretilor si presiunii intra vezicale. Cresterea bruscă a presiunii intravezicale
declansează pe cale nervoasă reflexă mictiunea. Când împrejurările permit mictiunea are loc mai
întâi prin contractii puternice ale musculaturii peretelui vezical si relaxarea involuntară a sfincterului
uretral. Imediat urmează, sub control voluntar cortical, relaxarea sfincterului striat cu eliminarea
urinară.
Centrii mictiunii sunt de natură parasimpatică, situati în măduva sacrată. Evacuarea urinii
este ajutată si de contractia voluntară a musculaturii abdominale ce comprimă vezica.

FUNCTIA DE REPRODUCERE
SISTEMUL REPRODUCATOR
Aparatul genital cuprinde structuri diferite la cele două sexe, asigurând pe de o parte
dezvoltarea somatopsihică armonioasă, specifică fiecărui sex în parte.
Reproducera, caracteristică fundamentală a tuturor vietuitoarelor, se realizează prin actul
copulatiei cu participarea celor două organisme de sex diferit. Ca rezultat al fecundării celor doi
gameti - ovulul si spermatozoidul, rezultă oul fecundat (zigotul).
Fiecare aparat genital curinde trei componente:
- gonada (masculină - testiculul, si feminină - ovarul);
- căile genitale, pentru eliminarea secretiei exocrine a gonadelor (epididimul, canalul vaginul);
- organele genitale externe (la bărbat – penisul si la femeie - vulva).
Gonadele, fiind glande mixte, au două secretii:
- secretia exocrină reprezentată de sprematozoizi, respectiv ovule;
- sacretia endocrină de hormoni sexuali, care în copilărie sunt in cantitate redusă, dar împreună
cu alti hormoni contribuie la dezvoltarea si cresterea armonioasă a organismului. După pubertate
acesti hormoni sunt secretati în cantităti crescute întretinând functia sexuală.
Dezvoltarea somatopsihică are loc în timpul copilăriei si se definitivează după pubertate prin
activitatea endocrină a gonadelor, chiar dacă diferentierea sexuală s-a produs încă din momentul
formării zigotului, când s-a stabilit sexul genetic.
A. SISTEMUL REPRODUCATOR MASCUL
A.1. TESTICULUL este un organ pereche, care în perioada embrionară se edifică în

regiunea lombară, în dreptul mezonefrosului. La făt începe să coboare, din luna a-III-a, pentru a
străbate regiunea inghinală, ca de la nastere să se situeze în burse (învelisurile testiculului), în partea
anterioară a perineului.
Fig. 1. Structura testiculului
Forma testiculului este ovalară, cu o fată externă, una internă, o margine postero-superioară
si una antero-inferioară si două extremităti, antero-superioară si postero-inferioară. Fiecare testicul
este acoperit la exterior de o seroasă, alcătuită din două foite si o cavitate cu putin lichid în interior.
Structura testiculului cuprinde: - albugineea, o membrană fibroasa, care inveleste

testiculul, si care trimite spre interior septuri ce compartimentează gonada în circa 200-300 lobuli,
iar în partea posterioară se condensează formând mediastinul testicular. Fiecare lobul are 1-3 tubi
seminiferi contorti componenta exocrină, separati prin tesutul interstitial, ce contine pe lângă vase,
nervi, si celule Leydig, ce secretă hormoni androgeni (componenta endocrină).
Fiecare tub seminifer are epiteliu format din mai multe straturi celulare care generează
permanent spermatozoizi.
Tubii seminiferi dintr-un lobul se unesc spre mediastinul testicular alcătuind tubi drepti.
Tubii drepti se continuă printr-o retea caniculară - rete testis, cu 10-12 canale eferente, ce
comunică cu epididimul, prima cale genitală.
A.2. CĂILE GENITALE
Epididimul este un canal foarte întortocheat situat si fixat pe marginea postero-superioară

a testiculului, canal care pe de o parte comunică cu canalele eferente dinspre testicul, iar pe de altă
parte se continuă, de la extremitatea postero-inferioară a gonadei, cu canalul deferent.
Canalul deferent este un canal lung care în portiunea initială intră în constitutia
cordonului spermatic. În această portiune el are un traiect în sus si lateral ce tine de la coada
epididimului până la orificiul profund al traiectului inghinal, traiect situat deasupra ligamentului
inghinal din partea inferioară a peretelui antero-lateral abdominal. Pe lângă canalul deferent
cordonul spermatic contine artere, vene limfatice, precum si două structuri musculare:
- una netedă;
- alta striată, toate ajungând la nivelul gonadei.
Canalul deferent pătrunde în abdomen, coboară în pelvis sub peritoneu, spre fata
posterioară a vezicii urinare, deasupra prostatei. La acest nivel canalul deferent prezintă un diverticul
numit vezicula seminală, ce produce fructoză, ca hrană pentru spermatozoizi.
Canalul deferent unit cu vezicula seminală, se continuă în prostată cu canalul ejaculator,
pentru a se deschide în uretra prostatică. Uretra reprezintă ultimul segment al căilor genitale
masculine, fiind la bărbat comună celor două căi - urinară si genitală
Prostata reprezintă o glandă anexă genitală masculină, unică, voluminoasă, situată sub
vezica urinară si înconjurând prima portiune a uretrei. Structura prostatei e formată din glande
tubulo-acinoase si cuprinde mai multi lobi, iar produsul de secretie este un lichid care intră în
componenta spermei.
Glandele bulbo-uretrale Mary-Cooper sunt în număr de două si de dimensiuni mici,
situate în perineu de o parte si de alta a bulbului spongios. Ele se deschid în uretra bulbară, iar prin
secretia lor filantă constituie un element al lichidului spermatic.
A.3.ORGANELE GENITALE EXTERNE MASCULINE - PENISUL
Penisul (fig. 3) este anexat perineului anterior, si reprezintă o formatiune alungită formată
din structuri erectile, prezentând două portiuni:
- rădăcina, este portiunea fixă, situată în perineul anterior si formată din doi corpi cavernosi fixati
fiecare de ramura ischio-pubiană, iar între ei bulbul spongios cu uretra în interior, cele trei
formatiuni sunt întecuite de muschi striati-ischio-cavernosi si bulbo-spongiosi, ce au rol important
în erectie;
- penisul mobil, situat în continuarea rădăcinii, reprezintă prelungirea corpilor carvenosi, situati
anterior, si a corpului spongios, cu uretra in interior, situat in partea inferioară; corpul spongios se
termină anterior cu o portiune mai voluminoasă numită glnadul penian.
În vârful glandului penian se află deschiderea distală a uretrei numită meatul uretral.
Penisul mobil este acoperit de pielea perineului, care in partea anterioară formează, la nivelul
glandului, un repliu decalotabil, numit preput.
Structurile erectile ale penisului, corpii carvenosi si spongios, cuprind mai întâi la exterior
un învelis conjunctivo-elstic numit albuginee, care trimite prelungiri spre interior, ce delimitează

mici cavităti numite areole. Fiecare areolă este tapetată în interior de celule endoteliane. Astfel
areolele ar reprezenta capilarele dilatate de la capătul terminal al unor artere numite arterele
helicine, ramuri ale arterelor carvenoase si spongioasă, ce străbat acesti corpi erectili.
Erectia reprezintă un act reflex complex, declansat de aferente multiple senzitivo-senzoriale
(tegumentare, vizuale, auditive etc.). Prin nervii erectori parasimpatici, desprinsi din plexul sacrat, se
realizează reflex dilatatia arteriolelor si areolelor peniene, cu acumularea de sânge in structurile
erectile.
Fig. 2. Aparatul genital mascul

Fig.3. Alcătuirea penisului
Fiziologia aparatului reproducător mascul
1. Funcţia exocrină a testiculului (Spermatogeneza)

La nivelul tubilor seminiferi se găsesc celule ale liniei spermatogene, in diferite grade de
evoluţie. Primele se găsesc la nivelul membranei bazale, iar ultimele (spermatozoizii) se găsesc spre
lumenul tubului seminifer.
Spermatogeneza incepe de la spermatogonii, care sunt diploide (2n=46 cromosomi) şi se
termină cu spermatozoizii, care sunt haploizi (n=23 cromosomi). Spermatogoniile se divid mitotic,
rezultand spermatocitele I. Acestea, la randul lor, suferă prima etapă a diviziunii meiotice (etapa
reducţională), rezultand spermatocitele II (n=23 cromosomi bicromatidici). Spermatocitele
secundare suferă etapa ecvaţională a meiozei şi dau naştere spermatidelor (n=23 cromosomi
monocromatidici). Acestea din urmă nu se mai divid, ci doar se maturizează, formand
spermatozoizii. Această ultimă etapă poartă denumirea de spermiogeneză . Intregul proces al
spermatogenezei durează aproximativ 74 zile.
2. Funcţia endocrină a testicului

Celulele Leydig, prezente in lobulii testiculului secretă testosteronul, care influenţează
metabolismul şi are rol in apariţia caracterelor sexuale primare şi secundare.
Caracterele sexuale primare sunt: dezvoltarea testiculelor, penisului, prostatei şi veziculelor
seminale
Caracterele sexuale secundare:
- Sistemul pilos
- Dezvoltarea muşchilor
- Forma tipică a corpului (umerii laţi, şoldurile inguste)

- Schimbarea vocii
- Psihicul şi comportarea
Reflexele sexuale
Erecţia. In urma excitaţiilor tactile primite de terminaţiile senzitive de pe gland şi
tegumentul corpului penisului, impulsul nervos ajunge, pe cale aferentă, la centrul erectil din
măduva spinării (S2-S4). De aici, pe cale eferentă, impulsul nervos vasodilatator ajunge la arterele
corpilor cavernoşi. Datorită contracţiei unor muşchi perineali, are loc o stază venoasă, o ingreunare
a intoarcerii sangelui, şi astfel sangele umple spaţiile cavernoase, penisul intrand in stare de tensiune,
erecţie.
Erecţia poate avea loc nu numai prin excitaţii tactile, ci şi prin excitaţii vizuale, auditive,
olfactive, deci printr-o comandă corticală.
Ejacularea. Prin excitaţiile tactile repetate, care ajung pe cale aferentă la centrul ejaculării
din măduva lombară L1-L2, impulsul nervos, care porneşte acum de la acest centru, pe cale
eferentă, declanşează motricitatea veziculelor seminale şi evacuarea spermei (ejaculare). Sperma este
condusă la exterior printr-o serie de contracţii ritmice ale muşchilor penisului.
După aceasta, muşchii perineali care au au provocat staza venoasă se relaxează, astfel că
sangele poate părăsi corpii cavernoşi şi penisul intră in repaus.
B. SISTEMUL REPRODUCATOR FEMEL
B.1 OVARUL este un organ mobil, pereche, situat pe peretele lateral al pelvisului, lângă
uter. Forma sa este ovoidală, iar greutatea de 2-3 g la fetite si 4-8 g la adulte.
Structura ovarului (fig. 4) este alcătuită din două componente:
- medulara, situată în mijloc, ce cuprinde o stromă formată din tesut conjunctiv elastic, vase
numeroase si fibre nervoase;
- corticala, situată la periferie, albă si fermă, ce are un epiteliu de acoperire, dedesubtul căruia se
găsesc foticuli ovarieni in diferite stadii evolutive.
Ovarul reprezintă singurul organ intraperitoneal, care a „perforat” peritoneul si s-a fixat pe
el.
Fig. 4. Structura ovarului

B.2 CĂILE GENITALE sunt alcătuite din două trompe uterine, uter si vaginul.
Trompele (salpingele) uterine sunt în număr de două, reprezentând fiecare un conduct
nusculo-membranos de legătură dintre ovar si uter, prin care trec atât ovocitul, după ovulatie, ori
spermatozoizii , sau zigotul.
Trompa uterină prezintă mai munte portiuni, care dinspre ovar spre uter sunt:
- pavilionul (infundibulul), ca o pâlnie mobilă, îndreptată către ovar, si care are în centru un
orificiu de comunicare cu cavitatea peritoneală;
- ampula, ce reprezintă o portiune mai dilatată, urmată de
- istm, partea mai îngustă, terminată cu
- partea interstitială, din grosimea peretelui uterin, în cavitatea căruia se deschide.
Uterul este un organ muculos, unic, situat median in pelvis având o pozitie centrală între
vezica urinară si rect. Forma uterului este de pară, având corpul superior cu baza in sus, continuat
de o portiune mai îngustă - istmul, iar in partea cea mai inferioare se termină prin colul uterin, ce
se flexează pe partea superioară a vaginului, in care proiemină.
Baza uterului prezintă lateral locurile de deschiderea a trompelor uterine în cavitatea uterină,
cavitate care la nivlul colului uterin de deschide in vagin.
Uterul este acoperit la exterior, partial, de peritoneu, in partea superioară si posterior. Lateral
de uter peritoneul formeaza cate un repliu peritoneal numit ligament larg, în partea superioară
căreia se găsesc atât trompa uterina, cât si ovarul posterior de ea.
Structura peretilor uterini cuprinde în afara peritoneului mucoasa uterină si muschiul
uterin.
Musculatura uterului - miometrul, reprezintă aproape în totalitate peretele uterin, fiind
format din fascicule de fibre musculare netede separate de fibre elastice si lame conjunctive. Partea
sa mijlocie si cea mai groasă, numită stratul plexiform, contine si numeroase vase sanguine, arterele
fiind ramuri din artera uterină, importantă ramificatie a arterei iliace interne destinată peretelui
uterin. Vasele aderă la fasciculele musculare, care se contractă după nastere pensând aceste vase si
oprind astfel hemoragia. Această structură ia denumirea de pansa fiziologică a lui Pinard.
La nivelul colului uterin, care este mai ferm, fasciculele sunt înlocuite de tesut conjunctiv
bogat în fibre elastice si de colagen.
Mucoasa uterina - endometrul, este foarte subtire si friabilă, având stratul superficial
functional. Endometrul acoperă fata internă a miometrului, iar în perioada de fertilitate a femeii, sub
influenta hormonilor ovarieni, suferă modificări ciclice în cursul a 28 de zile. Aceste modificări
constituie ciclul menstrual, care cuprinde trei faze si anume:
- faza menstruală, ce durează în medie 2-3 zile, când stratul superficial al endometrului este
dinstrus si se elimină împreuna cu putină hemoragie;
- faza proliferativă, între zilele 4-14, când mucoasa proliferează si se îngroasă;
- faza secretorie, dintre a 15-a zi si o nouă mentruatie, în cazul când nu s-a produs fecundarea
ovocitului. În cazul fecundării si dezvoltării zigotului, mucoasa uterină evolueaza pentru a crea
conditii optime pentru nidare si apoi pentru dezvoltarea embrionului si fătului.
Vaginul este organul copulatiei la sexul feminin, dar si al eliminării produsului de conceptie,
sau sângelui menstrual. Este un tub musculo-membranos, extensibil, unic, situat median,
continuându-se în sus cu uterul, care se fixează cu colul în partea superioară. Extremitatea inferioară
a vaginului pătrunde prin perineu si de deschide în partea posterioară a vestibuluilui vaginal, la
nivelul vulvei.
Partea superioară a vaginului, situată în pelvis vine în raport anterior cu vezica urinară si
uretra, iar posterior cu rectul.
Mucoasa vaginului are un epiteliu pavimentos stratificat necheratinizat, cu corionul bogat
în vase si nervi. Acest epiteliu se continuă învelind si colul uterin la exterior în portiunea sa
intravaginală.

Fig. 5. Aparatul reproducător femel – vedere anterioară
B.3 ORGANUL GENITAL EXTERN FEMININ - VULVA
Vulva este situată în partea anterioară a perineului fiind formată din mai multe componente,
astfel:
- labiile mari, sunt două repliuri laterale, cu directie antero-posterioară, care în partea anterioară
corespund unei ridicături pline cu tesut grăsos si pilozitate mai accentuată, numită muntele lui
Venus, sitat în dreptul simfizei pubiene;
- labiile mici (nimfele) ce reprezintă două repliuri mai mici cutanate, cu aceesi directie, situate
intern de precedentele, si care în partea anterioară întecuiesc clitorisul;
- vestibului vaginal, este spatiul delimitat lateral de cele două labii mici care are forma unei fante
alungite antero-posterior si care dinspre anterior spre posterior contine; clitorisul (corespondentul
penisului de la bărbat, dar având numai cei doi corpi carvenosi de dimensiuni foarte reduse); meatul
(orificiul uretral) si orificiul inferior al vaginului, prevăzut cu o membrană fină, numită himen.
Caracteristică speciei umane.
Împrejurul jumătatii posterioare a orificiului inferior vaginal, în perineul anterior, se găsesc,
de o parte si de alta, câte o glandă anexă genitală - glandele vestibulare mari, sau ale lui
Bartholine, a căror volum creste de la pubertate, si care-si varsă secretia printr-un canal excretor, în
santul nimfo-himenal.
În jurul meatului uretral se deschid glandele periuretrale - glandele lui Skene, asemănătoare
glandelor prostiace.
Fiziologia aparatului reproducător femel
Funcţia exocrină (ovogeneza)

Ovogenza prezintă aceleşi etape ca şi spermatogeneza, deosebirea este că prima diviziune a
meiozei incepe in perioada intrauterină. Astfel ovogoniile se inmulţesc prin mitoze in corticala
ovarelor, intre lunile fetale a III-a şi a VII-a şi constituie un stoc de aproximativ 2 milioane de
ovocite primare. Acest număr se reduce după naştere, cam pană la 400 mii. Tot in timpul perioadei

intrauterine, incepe prima etapă a meiozei (reducţională).

Ovocitele primare răman blocate in profaza I, pană cand ovocitul respectiv ajunge la
ovulaţie. Cu 1-2 zile inainte de ovulaţie, se termină etapa reducţională, rezultand ovocitul II şi
primul globul polar. Acesta din urmă este o celulă mică, care degenerează rapid. Ovocitul secundar
incepe la ovulaţie a II-a etapă a meiozei, rămanand blocat in metafază. Sub această formă, de ovocit
secundar, este eliminată celula sexuală femelă din ovar. Dacă fecundaţia are loc, in urma ei se
incheie meioza, rezultand ovulul şi al II-lea globul polar. Acesta din urmă degenerează rapid.
Funcţia endocrină (producerea de hormoni)
Ovarul produce 2 categorii de hormoni:
- Estrogenii (hormonii feminităţii) influenţează dezvoltarea caracterelor sexuale primare
(dezvoltarea ovarelor, uterului, vaginului) şi secundare (forma corpului, dezvoltarea glandelor
mamare, nedezvoltarea laringelui, psihicul şi comportarea), stimulează contracţiile uterului, intervin
in troficitatea pielii şi a glandelor anexe, determină vasodilataţie generală, scad tensiunea.
- Progesteronul (hormonul maternităţii): opreşte menstruaţia, favorizează nidaţia, aduce
modificări organismului in graviditate (creşterea glandelor mamare), inhibă contracţiile uterului.
Fig. 3. Aparatul genital feminin

MINIATLAS
DE
ANATOMIA
SI
FIZIOLOGIA OMULUI

Preocuparile lui da Vinci au depasit cu mult limitele timpului in care a trait, nefiind cu
adevarat intelese decat dupa multe secole... Poate cel mai important studiu al lui Leonardo da Vinci
este schita „Homo universalis” sau omul vitruvian. Privita initial ca un simplu exercitiu de simetrie
a corpului uman, extrem de firesc in pictura, aceasta a fost sursa de inspiratie mult mai tarziu
pentru matematicianul Fibonacci si a „raportului de aur” in univers, celebrul numar „phi”. Folosit
in natura, arhitectura sau Anatomie, raportul ilustrat sub forma M/m=1,618 s-a dovedit a fi
formula dupa care a fost creat universul, potrivindu-se in armonizarea tuturor dimensiunilor
geometrice.






























BIBLIOGRAFIE
1. Cezar Th. Niculescu, Radu Cârmaciu, Bogdan Voiculescu, „Anatomia și Fiziologia Omului”
Compediu, ediția a II-a, Editura Corint, 2007, București;
2. Enescu A. Longinus, Eugenia Drăghici, „Anatomia și Fiziologia Omului”, Editura Dimitrie

Cantemir, 1997, Iași;
3. Groza, P., „Fiziologie Umană”, Editura Medicală, 1980, București;
4. I. Teodorescu Exarcu, Silvia Gherghescu, Ileana Ciuhat, „Biologie: manual pentru clasa a XI-
a”, Editura Didactică și Pedagogică, 1995, București;
5. Ranga, V., Șeicaru, T., Alexe, F., „Anatomia omului”, Editura Medicală, 1961, București;
6. Roxana Maria Albu, „Anatomia și Fiziologia Omului”, ediția a II-a, Editura Corint, 1996,
București;
7. Scutaru Mihai Dinu, „Anatomie Funcțională Pentru Studenții Facultății de Farmacie”,

Editura Symposion, 1995, Iași
8. Teodorescu, Dem. și co., „Mic atlas de anatomia omului”, Editura Didactică și Pedagocică,
1982, București;
9. Țiplic, T., Stoica, N., „Anatomia și fiziologia omului”, vol. I-II, Editura Aktis, 1998,
București;
10. Voiculescu, I., C., „Anatomia și Fiziologia Omului”, Editura Medicală, 1971, București;
11. Zoe Parfin, Luminița Logofătu, „Biologie: manual pentru clasa a VII-a”, Editura Corint,
2007, Bucureşti.

Anatomie Curs

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Anatomie Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ DE STAT

„GRIGORE GHICA VODA” IAŞI

Prof. Dr. Evelina-Cristina MORARI

România Iaşi, Str. Nicolae Bălcescu nr. 19 cod 700117

Curriculum aprobat prin OMEdCT nr. 2713/29.11.2007

Prof. dr. Evelina-Cristina MORARI

CELULA. CELULA EUCARIOTA ......................................................................................................... 17

SISTEMUL NERVOS .............................................................................................................................. 50

SISTEMUL ENDOCRIN ........................................................................................................................ 88

SISTEMUL LOCOMOTOR .................................................................................................................... 97

II. SISTEMUL MUSCULAR ......................................................................................................... 115

FUNCTIA DE NUTRITIE ..................................................................................................................... 124

II. SISTEMUL CARDIO-VASCULAR .......................................................................................... 137

III. SISTEMUL DIGESTIV .......................................................................................................... 150

IV. SISTEMUL EXCRETOR (URINAR) .................................................................................... 180

FUNCTIA DE REPRODUCERE ........................................................................................................... 186

MINIATLAS DE ANATOMIA SI FIZIOLOGIA OMULUI …………………………………………… 194

BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………………………… 225

IMPORTANTA STUDIULUI ANATOMIEI UMANE PENTRU AMG

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 5

DATE GENERALE DE ORGANIZARE ANATOMICA UMANA

SEGMENTELE CORPULUI UMAN

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 6

POZITIA SI ORIENTAREA CORPULUI UMAN

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 7

Termeni de directie si de pozitie (localizare):

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 8

parti din corp;

Termeni care desemneaza miscari si localizare:

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 9

Membranele seroase inconjoara organele din torace si din abdomen.

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 10

Fig.1. Planuri si axe ale corpului

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 11

Fig. 2. Cavitatile corpului uman: A-vedere laterala; B-vedere anterioara

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 12

Fig. 3. Repere topografice si anatomice

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 13

Fig. 4. Regiunile corpului uman: A-fata anterioara; B-fata posterioara

Fig. 5. Regiuni anatomice - fata anterioara a trunchiului si fata posterioara

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 15

Def. Celula este unitatea principala structurala, functionala si genetica a

La baza alcatuirii organismului uman, ca de altfel si al tuturor vietuitoarelor, se afla celula.

A. STRUCTURA ORGANIZATA A CELULEI

Componentele fundamentale ale celulei sunt: membrana, citoplasma si nucleul.

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 17

 asigurarea distributiei simetrice a componentelor ionice prin permeabilitatea selectiva si

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 18

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 19

Fig.1. Structura celulei umane

B. STRUCTURA NEORGANIZATA A CELULEI

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 20

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 21

Diviziunea mitotica reprezinta, un proces continuu, atat in dinamica dezvoltarii individuale

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 22

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 23

A doua diviziune meiotica

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 24

Fig. 1. Etapele diviziunea celulara

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 25

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 26

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 27

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 28

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 29