Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
ANATOMIA ŞI
FIZIOLOGIA OMULUI
CURS PENTRU UZ INTERN
2017
CURS
DE
ANATOMIA
ŞI
FIZIOLOGIA OMULUI
(Curs pentru uz intern)
CONFORM
CURRICULUM-ului PENTRU
NIVEL 5 AVANSAT
ŞCOALĂ POSTLICEALĂ
CURS
DE
ANATOMIA
ŞI
FIZIOLOGIA OMULUI
IAŞI 2017
CUPRINS
IMPORTANTA STUDIULUI ANATOMIEI UMANE PENTRU AMG .............................................. 5
DATE GENERALE DE ORGANIZARE ANATOMICA UMANA .......................................................... 6
ORGANISMUL UMAN CA TOT UNITAR .............................................................................................................. 6
SEGMENTELE CORPULUI UMAN ............................................................................................................ 6
POZITIA SI ORIENTAREA CORPULUI UMAN ................................................................................. 7
NOMENCLATURA ANATOMICA ..................................................................................................................................................... 7
MEMBRANELE ............................................................................................................................................ 9
TESUTURILE ......................................................................................................................................... 30
A. TESUTUL EPITELIAL ........................................................................................................... 30
A.1. EPITELIILE DE ACOPERIRE .................................................................................. 30
A.2. TESUTURILE GLANDULARE (SECRETOARE) ................................................... 30
A.3. EPITELII SENZORIALE ........................................................................................... 30
B. TESUTUL CONJUNCTIV ...................................................................................................... 31
B.1. TESUTURILE CONJUNCTIVE MOI ....................................................................... 31
B.2. TESUTUL CONJUCTIV SEMIDUR ......................................................................... 31
B.3. TESUTUL CONJUNCTIV DUR SAU OSOS ............................................................ 31
OSTEOGENEZA – DATE SUMARE ................................................................................ 33
C. TESUTUL MUSCULAR ........................................................................................................... 34
C.1. ŢESUTUL MUSCULAR STRIAT ............................................................................... 34
C.2. TESUTUL MUSCULAR NETED .............................................................................. 35
C.3 TESUTUL MUSCULAR DE TIP CARDIAC (MIOCARDUL) .................................. 36
D. ŢESUTUL NERVOS ................................................................................................................ 36
SANGELE ................................................................................................................................................ 41
PROPRIETATILE SANGELUI ................................................................................................... 41
COMPONENTELE SANGELUI ................................................................................................. 42
A. ELEMENTELE FIGURATE ALE SANGELUI .......................................................... 42
B. PLASMA SANGVINA .................................................................................................... 46
FUNCTIA DE APARARE A SANGELUI .................................................................................... 46
GRUPELE SANGVINE – TRANSFUZIA ................................................................................... 47
ANALIZATORII ...................................................................................................................................... 73
A. ANALIZATORUL OLFACTIV ................................................................................................ 73
B. ANALIZATORUL GUSTATIV ................................................................................................ 74
C. ANALIZATORUL OPTIC ....................................................................................................... 75
D. ANALIZATORUL ACUSTICO-VESTIBULAR ..................................................................... 79
E. ANALIZATORUL CUTANAT ................................................................................................ 83
F. ANALIZATORUL KINESTEZIC (MOTOR) ......................................................................... 87
Anatomia umana (ana, gr.=prin, tomnein, gr.=a taia), care studiaza structura corpului
uman, trebuie sa reprezinte, si pentru AMG, materia de baza de studiu, deoarece cunoasterea
structurii corpului uman prin disectie (dissectio, lat.=examinare prin sectionare, taiere),
constituie temelia cunostintelor si a intelegerii cat mai exacte a substratului asupra caruia actioneaza
medicamentul.
Materia vie, in decursul existenjei sale, a evoluat organizandu-se de la simplu la complex, in
etape succesive calitativ superioare.
Aceste etape evolutive definesc pe de o parte modul de dezvoltare istorica foarte
indelungat a materiei vii, de cand exista pana la cele mai evoluate forme de viata, iar pe de
alta parte rezuma si dezvoltarea fiecarui individ, deci si a omului, de la oul fecundat la adult-
ontogeneza (ontos, gr.=fiinta, genesis, gr.=nastere). Marele biolog german E. Haeckel a formulat,
inca din 1866, legea biogenetica fundamentala si anume: "ontogeneza reproduce etapele principale
ale dezvoltarii speciei – filogeneza" (filum, i, lat.=fir, linie, a unei specii sau grupe sistemice). Fiind
cea mai evoluata fiinta, omul este deci rezultatul evolutiei indelungate a materiei vii sub influenta
diferitilor factori.
Observatiile anatomice la inceput, in antichitate, au fost empirice si facute pe animalele
vanate. Studiile de anatomie umana, initial incomplete si cu inexactitati, s-au dezvoltat continuu
prin noi descoperiri si interpretari stiintifice din ce in ce mai evoluate. Printre cele mai deosebite
personalitati stiintifice se remarca la vechii greci Hipocrate, numit si parintele medicinei, apoi,
dupa Christos, Galenus, Vesalius si multi altii.
Cercetarile anatomice au atras mai apoi dezvoltarea altor ramuri ale stiintei biologice cum
ar fi: fiziologia, biochirnia, biomecanica, embriologia, histologia, paleontologia s.a. In perioada
Renasterii si dupa aceasta perioada renumiti oameni de stiinta ca Leonardo Da Vinci, Harvey, Malpighi,
Morgagni, Charles Darwin, ca sa citam numai cativa dintre ei, isi aduc o contributie deosebita si in
domeniul studiului anatomiei umane.
La noi in tara renumitii anatomisti au fost T. Ionescu, E. Juvara, D. Gerota, iar la Iasi
A. Peride, Fr. Rainer, Gr. T. Popa, I. Iancu, Gh. Frasin, N. Cozma, precum si actualii
profesori Gh. Adomnicai, I. Petrovanu, M. Chiriac, Gr. Mihalache.
Starea de sanatate a organismului uman, ca si a altor vietuitoare, reprezinta echilibrul
dintre influentele multiplilor factori din mediul inconjurator si modul de reactie a corpului nostru.
Organismul normal sanatos prezinta anumite constante biologice, ceea ce ii determina
starea de homeostazie (homoios, gr.=egal, acelasi; stasis gr.=retinere). Fata de factorii din mediul
inconjurator organismul se comporta diferit in functie de varsta (datorita modului diferit de evolutie
si de maturizare a numeroaselor organe, sisteme si aparate in cursul ontogenezei), sex,tipul
constitutional, deci are caracteristic o anumita receptivitate si reactivitate fata de acesti factori,
inclusiv fata de agentii patogeni si medicamente.
Din punct de vedere morfofunctional (morphe, gr.=format, functio, lat.=functie) factorii
principali care definesc receptivitatea si reactivitatea organismului sunt:
- componenta genetica;
- varsta;
- diferentierea sexuala;
- bioritmurile.
Inca din primele stadii evolutive, cand domina mai intai componenta genetica, ereditara si
mai apoi interdependenta maternofetala prin circulatie fetoplacentara, sau orice stare patologica
materna, poate influenta evolutia viitorului organism.
Dupa nastere continua cresterea cantitativa si calitativa a organismului uman pana la varsta
adulta, cand se realizeaza o stabilizare, dupa care, spre batranete, se produce involutia organismului
pe toate planurile.
Aceste etape existentiale sunt dependente si de anumite ritmuri ciclice (lunar, sezonier,
ritmul zi/noapte, sau la femeie ciclurile menstruale etc.), iar unele particularitati fiziologice sunt
schimbatoare chiar in perioada scurta de dimineata pana seara (ritm nictemeral). Astfel se explica si
raspunsul diferit fata de un medicament, chiar in timpul unei zile, ca si raspunsurile conditionate de
ciclul menstrual sau de anotimp s.a.
Starea de boala a organismului uman declanseaza reactii de raspuns la agresiunea ivita,
marind potentialul de adaptare la noile conditii nocive, iar prin mijloace de aparare, la inceput
proprii, cauta sa juguleze aceasta stare. Cand aceste mijloace proprii de aparare sunt insuficiente
pentru a invinge boala, noi intervenim ajutand organismul bolnav cu metode chirurgicale, fizice, sau
medicamentoase, dupa caz.
Corpul uman este format din urmatoarele segmente: cap (extremitatea cefalica) legat prin
- gat de - torace, care impreuna cu abdomenul alcatuiesc trunchiul si - membrele (2 superioare -
toracice, si 2 inferioare - pelvine).
1. Capul are doua parti:
- una postero-superioara numita cutia craniana (neurocraniu);
- una antero-inferioara numita fata (viscerocraniu).
2. Gatul are doua regiuni:
- regiunea cervicala posterioara (a cefei, sau nucala) formata din elemente somatice (oase,
muschi striati, articulatii, tegumente, tesut conjunctiv, etc), care se continua la nivelul trunchiului cu
regiunea spatelui (dorsala);
- regiunea cervicala anterioara (traheliana, sau gatul propriu-zis), care pe langa elementele
somatice (osul hioid, muschi striati, fascii s.a.) contine si viscere (faringe, esofag, laringe, trahee,
glanda tiroida etc.).
3. Trunchiul prezinta un aspect tubuliform, cu un perete (continator) si o cavitate in interior
(continutul).
Continutul trunchiului este format din viscere acoperite de seroase si este separat, printr-un
muschi numit diafragm, in doua compartimente:
- toracele (in partea superioara), care contine bilateral cei doi pulmoni acoperiti fiecare de
seroasa pleurala, iar in mijloc mediastinul cu inima acoperita de seroasa pericardica, vasele mari, nervi,
esofagul etc.;
- abdomenul (sub diafragm), ce contine organele tubului digestiv cu glandele lor anexe,
organele aparatului urogenital, vase sanguine si limfatice, nervi etc., toate acoperite de seroasa
peritoneala; partea cea mai decliva a continutului abdominal se numeste cavitatea pelvina.
Peretele anterolateral al toracelui este fibro-musculo-osteo-cartilaginos; cel al
abdomenului este lipsit de elementele osteo-cartilaginoase, si prezinta in partea inferioara regiunea
strabatuta, la barbat de cordonul spermatic, iar la femeie de ligamentul rotund uterin. Peretele
inferior - perineul – prezinta orificiile distale, de exteriorizare, ale aparatului digestiv si
urogenital, precum si organele genitale externe, specifice fiecarui sex.
4. Membrele superioare au fiecare:
- o "radacina" de legatura cu toracele, umarul (inclusiv articulatia umarului – scapulo
humerala);
- o portiune libera formata din 5 segmente: brat, cot, antebrat, pumn si mana.
Degetele mainii, dinspre inafara spre inauntru, se numesc: police, index, medius,
inelar si auricular.
5. Membrele inferioare se leaga fiecare de trunchi prin:
- sold, ce cuprinde posterior regiunea fesiera, iar in interior articulatia coxo-femurala;
- partea libera are tot 5 segmente: coapsa, genunchiul cu regiunea poplitee posterior,
gamba, glezna si piciorul.
Degetul mare de la picior, situat intern, poarta numele de haluce.
Membrele au in structura lor planuri superficiale situate sub piele, in care se gasesc vene
superficiale si terminatiuni nervoase senzitive, precum si planuri profunde, ce cuprind
oasele, articulatiile, muschii striati si principalele vase si nervi. Separarea acestor doua planuri o
face, in lungul membrului, un manson fibros numit fascia superficiala, care la nivelul radacinii
membrului se continua cu fasciile ce acopera peretii trunchiului.
Corpul omenesc poate fi delimitat, mai ales din punct de vedere al inervatiei, in doua
parti si anume:
- partea somatica (soma, gr.=corp, corpuscul), ce cuprinde structurile periferice (piele,
muschi striati, scheletul osos si cartilaginos, articulatiile s.a.) din peretii trunchiului si in intregime cele
4 membre, care prin intermediul sistemului nervos de relatie, realizeaza acte reflexe de integrare
functionala a organismului in mediul inconjuritor;
- partea viscerala (viscera, lat.=organe interne), a organelor interne, situate indeosebi in
interiorul trunchiului si care, tot pe cale reflexa isi regleaza permanent activitatea insa prin
intermediul sistemului nervos vegetativ.
Structurile somatice se gasesc la periferia, dar si in profunzimea viscerocraniului si gatului,
la nivelul unor organe de simt sau a extremitatilor superioare ale aparatelor digestiv si
respirator.
De remarcat in plus ca in tot teritoriul somatic al corpului sunt si structuri vegetative, ca
vasele sanguine si limfatice, muschii piloerectori sau glandele sebacee si sudoripare, care au
aceeasi influenta reglatoare data de sistemul nervos vegetativ.
Atat activitatea nervoasa reflexa, somatica si vegetativa, interdependente, cat si
actiunile hormonilor secretati de glandele endocrine si vehiculate in tot corpul prin sistemul
vascular al aparatului cardiovascular, realizeaza unitatea functionala a organismului in echilibru
dinamic cu mediul ambiant.
conventie internationala si are o deosebita importanta fiind indispensabila pentru studiul anatomiei.
La om, este: ortostatism (subiectul sta in picioare) {de fapt e clinostatism (culcat pe spate), cel
putin conform prof. dr. Alex Croitoru}, toate cele patru membre paralele intre ele, privirea
inainte, palmele orientate in fata. La barbat. penisul in PAN sta culcat pe abdomen.
Structura corpului uman este realizata, indeosebi la nivelul componentelor somatice, pe
principiul simetriei bilaterale relative.
Orientarea corpului uman in spatiu, ca a oricarui corp tridimensional, se face dupa
cele 3 planuri, intretaiate perpendicular intre ele si anume (fig. 1):
-planul medio-sagital, orientat dinainte indarat este vertical si imparte corpul in doua
jumatati aproape simetrice: dreapta si stanga;
- planul frontal principal, tot vertical, imparte corpul in doua parti: una ventrala si alta
dorsala;
-planul transversal principal, orizontal, care imparte corpul intr-o parte craniana
(superioara) si alta caudala (inferioara).
Axul longitudinal (vertical) - cel mai lung segment de dreapta ce se poate trasa imaginar
in pozitie anatomica normala a subiectului. In cazul omului este dat de vertex si de planul
poligonului de sustinere (podeaua), adica este axul lungimii corpului, iar la om este vertical si are
doi poli:
- superior sau cranial;
- inferior (caudal).
Axul transversal - este orientat de la dreapta la stanga si perpendicular pe cel
longitudinal, adica corespunde latimii corpului. Este orizontal si are un pol stang si altul drept.
Axul sagital - este orientat antero-posterior (ventro-dorsal), adica are un pol anterior si
unul posterior si este perpendicular pe cel longitudinal. Axul sagital este axul grosimii corpului.
Nomenclatura anatomica internationala, pe care o intrebuintam si noi, utilizeaza
termeni din limba latina, cum ar fi: superior, inferior, anterior, posterior, median, ulnar (cubital),
volar (palmar), tibial, fibular (peronier), proximal, distal etc. Se mai folosesc insa fi alti
termeni anatomici de orientare: cranial (superior, spre craniu), caudal (inferior), ventral
(anterior), dorsal (posterior), medial (spre linia mediana), lateral, sagital, frontal, transversal,
plantar ("talpa" piciorului) etc. Alti termeni arata miscarea diferitelor segmente ale corpului
intre ele, cum ar fi: flexie, extensie, abductie, adductie, pronatie, circumductie, rotatie intena si rotatie
externa etc.
De obicei se folosesc in contexte relative (pentru a indica pozitia sau situarea una fata de
alta a unor elemente anatomice):
Superior sau cranial sau cefalic - deasupra unui plan orizontal, in sus/spre
extremitatea craniala;
Inferior sau caudal - sub un plan orizontal, in jos/spre picioare;
Anterior sau frontal sau ventral - in fata unui plan frontal, in fata corpului/a
portiunilor din corp;
Posterior sau dorsal - in spatele unui plan frontal, spre spate;
Proximal - doar pentru membre: [mai] apropiat de trunchi, aproape de originea unei parti;
Distal - doar pentru membre: [mai] departat de trunchi, departe de originea unei parti;
Lateral sau inspre exterior - [mai] departat de planul mediosagital, indica departarea de acest
plan;
Medial sau inspre interior - [mai] apropiat de planul mediosagital, indica apropierea de
planul sagitalmedian;
Volar - spre fata palmara a mainii;
Plantar - spre talpa;
Superficial sau extern - apropiat de suprafata sau chiar pe suprafata corpului sau unei
Abductie - este o miscare de indepartare fata de axul longitudinal al corpului/a unei parti
din corp (este o miscare prin care membrul un segment al membrului se indeparteaza de planul
sagital median); de ex. indepartarea bratului de corp sau indepartarea degetelor laterale de degetul
mijlociu; Adductie - este o miscare de apropiere fata de axul longitudinal al corpului (este o miscare
prin care un membru/un segment al membrului se apropie de planul sagital median); de ex.
aducerea bratului langa corp, apropierea membrelor inferioare, apropierea degetelor laterale de
degetul mijlociu;
Pronatia - este miscarea de rotatie prin care mana si antebratul se rotesc in asa fel, incat
degetul mare se apropie de planul sagital median. In cazul in care antebratul este in flexie, pronatia
aduce mana cu fata volara/palmara in jos (miscare pe care o efectuiaza membrul superior, miscare
de rotatie a degetului mare, fiind adus in pozitia mediana si palma orientata in jos, inflexie;
Supinatia - este miscarea de rotatie prin care mana si antebratul, care se gasesc in pronatie,
sunt aduse in pozitie anatomica. In cazul in care antebratul se gaseste in flexie, supinatia aduce
mana cu fata volara in sus (miscare de rotatie a degetului mare adus lateral si palma priveste anterior);
Flexie - este o miscare prin care 2 segmente ale unui membru se apropie intre ele. De ex.
apropierea antebratului de brat, strangerea pumnului, apropierea gambei de coapsa. Flexia
implica o micsorare de unghi;
Extensia - este miscarea prin care 2 segmente ale membrelor se indeparteaza unul de altul.
De ex. indepartarea antebratului de brat, indepartarea gambei de coapsa, deschiderea pumnului,
extensia implica o marire de unghi.
Cavitatile corpului uman (fig. 2) se impart in:
- cavitati dorsale: craniana si spinala;
- cavitati ventrale: toracica, abdominala si pelviana.
Cavitatea dorsala craniana este cea care adaposteste creierul si in continuarea ei,
cavitatea spinala, care adaposteste maduva spinarii.
Cavitatea toracica se gaseste in partea superioara a initialului celom fiind delimitata
inferior de diafragm.
La randul sau cavitatea toracica contine:
2 cavitati pleurale, fiecare cu cate un plaman si intre ele mediastinul care are
inclus in el cavitatea pericardica cu inima si pe langa ea, traheea, esofagul, vase de sange, vase
limfatice.
Sub cavitatea toracica inferior fata de diafragm, se gaseste cavitatea abdominala care
contine: stomacul. intestinul subtire, ficatul, pancreasul, cea mai mare parte a intestinului gros,
rinichii cu glandele suprarenale, uretere, splina.
Sub cavitatea abdominala se gaseste cavitatea pelviana ce comunica cu cavitatea
abdominala si cuprinde vezica urinara, partea terminala a intestinului gros, rectul, majoritatea
organelor genitale.
MEMBRANELE
Membranele (fig. 6) sunt structuri simple de tesut care acopera sau separa celulele.
Exista 3 tipuri principale de membrane.
Membranele mucoase se gasesc, in principal, la marginea structurilor cavitare, cum ar
fi tractul alimentar.
Membranele sinoviale acopera suprafetele articulare si tendoanele.
Fig. 6. Membranele
Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 16
Prof. dr. Evelina-Cristina MORARI Anatomia Şi Fiziologia Omului
CELULA
CELULA EUCARIOTA
(ergastoplast). Sunt abundenti in celulele cu sinteza de proteine si in faza de crestere a celulelor. Ribozomii sunt
particule de 20-30nm diametru si au un coeficient de sedimentare de 80 S. Sunt formati din doua
subunitati:
- o subunitate mica (40 S), continand o molecula de ARN ribozomal (18 S) si cca. 30 de proteine
diferite;
- o subunitate mare (60 S), continand trei molecule de ARNr (23 S, 5.8 S si 5 S), precum si cca. 50
de molecule proteice.
Cuplarea acestor subunitati se realizeaza in prezenta ARNm cu participarea ARNt, care
aduce aminoacizii necesari sintezei.
# Aparatul Golgi (Complex Golgi) se afla in apropierea nucleului, in zona cea mai activa a
citoplasmei, fiind un ansamblu de compartimente delimitate de membrane ce se interpun intre reticolul
endoplasmatic si citoplasma, avand rol in transportarea, modificarea posttraducere, impachetarea
proteinelor de secretie primite de RE si exocitoza (eliminarea sau expulzarea produsilor chimici
nefolositori, sau expulzarea continutul veziculelor de secretie, pentru activitatea celulara).
# Mitocondriile sunt organite din citoplasma celulei in care are loc respiratia celulara, sediul
energo-genetic al organismului, produc energie prin ardere celulara. Sunt structuri filamentoase sau
ovalare. Prezinta o membrana mitocondriala externa, cu o geometrie simpla si o membrana
mitocondriala interna, puternic pliata sub forma unor creste. Contin ADN propriu (numit ADN
mitocondrial). Sunt mai numeroase in celulele cu activitate metabolica mai intensa, hepatocite, miocard.
# Lizozomii se prezinta sub forma unor vezicule mici, sferice care contin in interiorul lor
enzime hidrolitice (digestive) si functioneaza ca un sistem digestiv intracelular. Au rol important in
celulele care fagociteaza (leucocite, macrofage). Fagocitoza este procesul prin care o celula incorporeaza
microbi sau corpuri straine, pe care le distruge (prin digestie).
# Centrozomul (centrul celular) este o regiune specializata a celulei, situata in imediata apropiere
a nucleului, formeaza fusul de diviziune (prin care celula se multiplica). Centrozomul lipseste din celula
nervoasa, care nu se divide.
c) Nucleul este un corpuscul de dimensiuni mari, aflat in citoplasma celulei, are forma sferica,
contine materialul genetic (ADN) responsabil de functionarea celulara (rol de centru de control al
activitatii celulei), transmite caractere ereditare (informatia genetica), controleaza metabolismul celular.
Majoritatea celulelor sunt monocariote (un nucleu), dar pot fi si exceptii: celule binucleate
(hepatocitele), polinucleate (fibra musculara striata), anucleate sau fara nucleu (hematia adulta).
La randul sau nucleul este alcatuit din:
- o membrana nucleara dubla, poroasa, cu satructura trilaminata, care se numeste cariolema;
- citoplasma nucleara, numita si carioplasma (un suc nuclear vascos, cu aspect omogen), este o solutie
coloidala, care contine o retea de filamente subtiri numita cromatina; cromatina contine molecule de
ADN (acid dezoxiribonucleic), care formeaza cromozomii. Moleculele de ADN sunt alcatuite dintr-un
numar foarte mare de gene – care sunt materialul nostru genetic.
Nucleul contine unul sau mai multi nucleoli care sunt mici corpuri sferice sau ovalare cu rol
important in sinteza de ARN.
Celulele umane sunt de tip eucariot (celule care au un nucleu distinct, bine individualizat – care
prezinta membrana nuclera – si care contine materialul genetic), deoarece sunt alcatuite dintr-un nucleu
separat de citoplasma printr-o membrana proprie, in interiorul caruia se gasesc elementele care contin
informatia ereditara si indeplinesc toate functiile celulare.
Celula este formată din diferite molecule cu rol diferit. În componenţa acestor molecule intră atomi
reprezentând 63 elemente chimice. În funcţie de proporţia în care iau parte la formarea celulelor,
elementele chimice se pot clasifica în:
1. macroelemente (elemente prezente în proporţie de 98%):
- oxigen (66%);
- hidrogen (10%);
- carbon (18%);
- azot (3,5%).
2. microelemente (elemente prezente în proporţie de 2%):
- calciu (1,2%);
- sulf (0,9%);
- potasiu (0,15%);
- sodiu (0,15%);
- clor (0,1%);
- magneziu (0,1%).
3. ultramicroelemente (elemente prezente în proporţie redusă - 0,01%):
- iod;
- fier;
- mangan;
- zinc;
- cobalt, etc.
Substanţe anorganice - substanţele anorganice, sau minerale, sunt prezente în celulă atât sub
formă de molecule, cât şi sub formă de ioni.
- apa - reprezinta o componenta principala a materieivii;
- sarurile minerale - reprezinta o importanta deosebita pentru functionalitatea rganismului.
Substanţe organice - aceste substanţe sunt cele mai importante, ele luând parte activ la toate
procesele intracelulare.
- Acizi nucleici;
- Glucide;
- Lipide;
- Proteine.
DIVIZIUNEA CELULARA
Cromozomul (din limba greacă chromo - nuanţă şi soma - obiect) reprezintă macromolecule
de ADN, care conţine mai multe gene şi secvenţe nucleotide, cu rol în păstrarea informaţiei
ereditare a celulei. Cromozomii indiferent de modul de organizare fizica si moleculara, sunt unitati
genetice permanente, care isi conserva individualitatea, proprietatile structural - functionale si se
transmit prin auto-aplicare de-a lungul generatiilor celulare.
Fiecare cromozom are un centromer şi unul sau două braţe care pornesc din acest
centromer.
Cromosomii nucleari se găsesc într-o formă compactă fiind împachetaţi cu ajutorul
anumitor proteine într-o structură denumită cromatină. Aceast proces de compactare este necesar
pentru a permite moleculelor foarte lungi de ADN să încapă în nucleu.
A. DIVIZIUNEA MITOTICA
# Telofaza – ultimul stadiu al diviziunii in care cromatidele care s-au separat in anafaza se aduna la
polii fusului. In jurul fiecarui grup, se formeaza o membrana nucleara, rezultand doi nuclei fii cu acelasi
numar si acelasi fel de cromozomi ca si nucleul initial al celulei. Nucleii fii se formeaza din cromatide
Cu alte cuvinte, in urma diviziunii mitotice cromozomii celulelor fiice vor fi identici, ca si
continut informational, cu cei ai celulei mama, identitate care se observa si de la o celula fiica la alta
celula fiica.
B. DIVIZIUNEA MEIOTICA
Meioza (in limba greaca meion = mai putin si oxis = conditie) reprezinta tipul de diviziune
celulara caracteristica organismelor cu alternanta de faze (haploida - diploida). Prin intermediul
meiozei are loc reducerea la jumatate a materialului genetic cromatic (a numarului de cromosomi) a
celulei somatice, preconditie a formarii celulelor sexuale (a gametilor).
Spre deosebire de mitoza, meioza este mai complicata, are o durata mai mare de timp si se
compune in realitate din 2 diviziuni succesive - diviziunea I meiotica sau diviziunea heterotipica
(numita si diviziune reductionala) si diviziunea II meiotica sau diviziunea homeotipica (cunoscuta
si sub numele de diviziunea equationala).
Prima diviziune meiotica - este reductionala (sau heterotipica) si se caracterizeaza prin
aceea ca numarul de cromosomi din celulele fiice se reduce la jumatate comparativ cu numarul
cromosomilor celulei mama (cea care a intrat in diviziune):
Profaza I este mult mai lunga (la plante poate dura de la cateva ore pana la cateva zile, iar la
unele animale poate sa se extinda pe durata catorva saptamani sau chiar pe durata catorva ani), prin
comparatie cu profaza mitozei si este deosebit de bogata in evenimente, avand subfaze (leptoten,
zigoten, pachiten, diploten, diachineza) in care se deruleaza procese esentiale pentru asigurarea
variabilitatii individuale - campul de actiune al selectiei naturale.
- Leptoten – cromozomii bicromatidici sunt inca despiralizati;
- Zigoten – cromozomii omologi sinapseaza (se leaga intre ei); condensarea cromatinei
avanseaza;
- Pachiten – se realizeaza crossing-over-ul; cromosomii omologi inca aflati in chiasme sunt
semnificativ mai scurti si mai grosi degat in zigoten;
- Diploten – sinapsele (legaturile) se reduc; cromozomii vor ramane uniti doar in punctele in
care s-a realizat crossing-over-ul;
- Diachineza – legatura (chiasma) migreaza terminal; se dezorganizeaza membrana nucleara;
centriolii migreaza spre polii celulei si formeaza fusul de diviziune.
Metafaza I incepe concomitent cu resorbtia membranei nucleare. In acelasi timp se
formeaza si fusul acromatic. Cromosomii (bivalenti) se dispun pe fibrele fusului, in zona ecuatoriala
(intr-un singur plan) dar in asa fel incat centromerul unui cromosom din complexul bivalent este
orientat spre un pol, iar al celuilalt cromosom spre polul opus, acesta fiind momentul producerii
asortarii independente a perechilor de cromosomi, dansul cromosomilor sau recombinarea
intercromosomiala. Este stadiul in care cromosomii se coloreaza intens si pot fi analizati si descrisi mai
ales din punct de vedere morfologic. Spre sfarsitul metafazei I si inceputul anafazei I, cromosomii
omologi incep sa se departeze unul de altul, din zona centromerica spre varf si sa se departeze catre
cei doi poli ai celulei.
Anafaza I se caracterizeaza prin aceea ca fiecare cromosom, bicromatidic, isi continua
deplasarea spre polul celular spre care s-a orientat inca din metafaza.
Telofaza I - cromosomii bicromatidici au ajuns la fiecare dintre cei 2 poli. In continuare, ei
sufera procese inverse celor din profaza, in final luand nastere doi nuclei. In fiecare din cei 2 nuclei
se gaseste jumatate din numarul de cromosomi ai celulei initiale. Apoi are loc diviziunea citoplasmei,
formarea membranei celulare si delimitarea celor 2 celule haploide care au nuclei bicromatidici. Cele
doua celule alcatuiesc diada. Dupa acest stadiu, cu care ia sfarsit prima diviziune meiotica, urmeaza
o scurta interchineza (interfaza) si apoi incepe a doua diviziune meiotica.
Mitoza
Meioza I
Meioza II
TESUTURILE
A. TESUTUL EPITELIAL
Tesutul epitelial lipsit de vascularizatie (hranindu-se prin difuziune), are celule unite intre ele,
foarte variate ca forma, dimensiuni si functii, dispuse pe unul sau mai multe straturi si separate de
tesutul conjunctiv de o membrana bazala. Epiteliile sunt situate atat la exteriorul corpului –
formand epiderma, cat si la nivelul peretilor organelor cavitare din interior – formandu-le mucoasele
(digestiva, respiratorie, ale cailor de excretie etc.).
Dupa functiile indeplinite epiteliile sunt: de acoperiere, glandulare si senzoriale.
B. TESUTUL CONJUNCTIV
Tesutul conjunctiv (conjunctivus, lat. = care leaga), este format din trei componente de
baza: diferite celule conjunctive, precum si fibre conjunctive (de colagen, elastina sau reticulina),
inglobate intr-o substanta fundamentala cu vase sanguine, limfatice si nervi. El indeplineste rolurile
de a lega structurile celorlalte tesuturi si organe si de a le hrani, asigurand rezistenta si apararea
organismului, intervenind sin in fagocitoza etc.
Tinand cont, in principal, de consistenta subsatantei fundamentale, tesuturile conjunctive se
clasifica in: moi, semidure si dure (fig.2).
B.2. TESUTUL CONJUCTIV SEMIDUR (cartilaginos) este rezistent, dar elastic, si are
in structura sa tot trei componente de baza si anume:
- substanta fundamentala a carei componenta organica (condrina) este impregnata cu saruri de
calciu si sodiu;
- celule cartilaginoase (condrocite), sferice sau ovoidale, situate in subsatanta fundamentala in
cavitati (condroplaste) inconjurate de o retea densa de - fibre colagene si elastice. Celulele
cartilaginoase tinere se numesc condroblaste iar cele batrane se numesc condrocite. Cartilajul nu
are vase sanguine, hranirea lui realizandu-se din vasele unei membrane care-l inconjoara la exterior
(pericondru).
Dupa cantitatea substantei fundamentale si tipul de fibre conjunctive, sunt trei varietati de
cartilaj si anume:
- hialin, cu fibre foarte fine, iar substanta fundamentala are aspect omogen (situat in cartilajele
laringelui, traheei, bronhiilor, articulare, sau costale);
- elastic, in care domina fibrele elastice (din pavilionul urechii si epiglota laringelui);
- fibros, unde predomina fibre de colagen (cartilajele meniscurilor articulare si a discurilor
intervertebrale).
B.3. TESUTUL CONJUNCTIV DUR SAU OSOS (os, ossis, lat. = os) incepe a se
forma inca din perioada embrionara, fie direct din membrane conjunctive (indeosebi late ale cutiei),
fie din structuri cartilaginoase preexistente (mai ales la oasele membrelor). Acest tesut osos este
adaptat sustinerii si rezistentei corpului si segmentelor sale, deoarece substanta fundamentale are
componenta organica (oseina) impregnata cu saruri fosfocalice, formand, impreuna cu fibrele si
celulele conjunctive, lamele osoase orientate in directia actiunii fortelor mecanice asupra osului.
Celulele sunt fie tinere formatoare de substanta osoasa (osteoblaste), fie adulte (osteocite, situate
in mici cavitati (osteoplaste) si anastomozate intre ele prin numeroase prelungii, sau osteoclaste,
celulele gigante, care distrug si limiteaza formarea tesutului osos in functie de necesitatile fiziologice
si functionale.
Modul de dispunere a lamelelor osoase individualizeaza cele doua tipuri de structuri ososse
caracteristice a scheletului si anume:
- Tesutul osos compact il gasim in peretii diafizelor oaselor lungi (care inconjoara canalul
medular – situat central si continand maduva osoasa), sau la periferia epifizelor oaselor lungi si a
celor scurte, precum si in lamela interna si cea externa a oaselor late. Este format din structuri
lamelare tubulare telescopate intre ele si unite prin alte lamele osoase, numite sisteme Harvers sau
osteoane = unitatea structurala si functionala, printre care se afla tesut conjuctiv lax, vase sanguine
si nervi, in cantitati reduse. Osteoanele sunt unite intre ele prin sisteme lamelare intermediare –
sisteme interhaversiene.
- Tesutul osos spongios (situat in interiorul epifizelor si in interiorul oaselor scurte si late)
are aspectul unui burete cu lamelele dispuse in directia liniilor de forta ce actioneaza asupra osului, si
delimitand spatii (areole), care comunica intre ele si contin maduva osoasa.
In timpul osteogenezei (formarii oaselor), cresterea in lungime a oaselor lungi se face prin
osificarea sper diafiza a unui cartilaj de crestere, situate intre diafiza si epifiza. Cresterea in grosime a
tuturor oaselor se realizeaza de stratul intern osteogen, a unei member care acopera la exterior osul,
numita periost.
C. TESUTUL MUSCULAR
Tesutul muscular (mys, myos, gr.=muschi), dupa structura lor si proprietatile functionale
prezinta trei tipuri: striat, neted si de tip cardiac.
Fibrele musculare sunt paralele între ele si dispuse de obicei de-a lungul axului longitudinal
al muşchiului. La capăt fiecare muşchi se termină printr-un tendon sau aponevroză, structuri
fibroase prin care se inseră pe oase.
Fiecare fibra musculară striată, ca orice celulă are la periferie o membrană subţire –
sarcolemă (sarx, sarkos, gr. = muşchi, lemma, gr. = teacă) şi citoplasmă puţină – sarcoplasma, cu
numeroşi nuclei periferici, organite comune, dar şi specifice fibrei musculare – miofibrile.
Miofibrilele formează componenta fundamentală a fibrei musculare,
electronomicroscopic fiind formate din microfilamente contractile, care reprezintă structuri proteice
bine organizate, paralele atât între ele cât şi cu axul celulei. Ele se numesc: miozină (cele mai
groase) şi actină (cele mai subţiri) şi realizează aspectul striat transversal caracteristic.
În timpul contracţiei musculare au loc procese biochimice complexe care determină glisarea
microfilamentelor de actină printre cele de miozină şi scurtarea fibrelor musculare, iar în relaxarea
musculară îndepartarea lor.
Pentru a realiza aceste contracţii şi relaxări musculare volunatre orice muşchi striat este
inervat senzitiv şi motor.
Inervaţia senzitivă e dată de dendritele neuronilor din ganglionii spinali de pe rădăcinile
posterioare a nervilor spinali şi din ganglionii unor nervi cranieni. Aceste dendrite preiau impulsuri
nervoase de la proprioceptorii din muşchi (fusurile neuromusculare) şi tendoane (organele Golgi),
stimulaţi fiind de stările de tensiune a lor, şi informează afferent centrii nervoşi din sistemul nervos
central, despre starea funcţională musculară şi tendinoasă.
Inervaţia motorize e dată de axonii motoneuronilor din centrii nervoşi nevraxiali, cera în
apropierea fibrei musculare, îşi pierd teaca de mielină, se ramifică în numeroşi butoni terminali şi
realizează cu sarcolema placa motorize sau sinapsa neuro-musculară. Între fiecare buton terminal şi
sarcolemă se realizează un spaţiu foarte redus – spaţiul sinaptic (de circa 240 A). În acest spaţiu se
descarcă din buton, determinat de impulsul nervos, cuante de mediator chimic – acetilcolină care
transmite impulsul nervos fibrei musculare, declanşând contracţia (scurtarea) fibrei.
digestiv, uter, vezica urinară, uretere, vezicula biliară), este format din celule fuzionate care alcatuiesc
un sinciţiu (masă citoplasmatică cu punţi intercelulare, cu mai mulţi nuclei). Activitatea acestui tip de
muşchi este spontană, inervaţia vegetativă a sa nu iniţiază, ci numai îi modifică contracţia, astfel:
simpaticul şi adrenalina îl relaxează, iar parasimpaticul şi acetilcolina îl contractă. Relaxarea sa este
foarte lentă, caracteristic având plasticitatea (menţinerea constantă a tensiunii, indiferent de
alungirea muşchiului) observată în cazul umplerii organelor cavitare (stomac, colecist, vezica
urinară).
- Muşchiul neted multiunitar are fibrele musculare separate, contracţiile sunt mai fine si
mai limitate, asemănătoare muşchiului striat scheletic deşi are inervaţie vegetativă.
D. ŢESUTUL NERVOS
Ţesutul nervos reprezintă structuri celulare caracteristice (neuroni şi nevroglii), care intră
în alcătuirea celor două componente ale sistemului nervos şi anume:
- sistemul nervos central: S.N.C. (sau nevraxul) format din măduva spinării (situată în
interiorul canalului vertebral) şi în continuarea sa encefalul (din cutia craniană);
- sistemul nervos periferic: S.N.P., format din nervii spinali (anexaţi maduvii spinării) şi
nervii cranieni (cei mai mulţi anexaţi trunchiului cerebral, prima parte a encefalului, situat
în continuarea maduvii spinării).
Din punct de vedere funcţional sistemul nervos este subîmpărţit în:
- sistemul nervos al vieţii de relaţie (somatic);
- sistemul nervos al vieţii vegetative.
Sistemul nervos central ajuns la om la cel mai înalt grad al evoluţiei, funcţionează prin
celulele din structură sa - neuroni, care transmit neuronilor din nervii spinali şi cranieni
recepţionează informaţiile (din mediul intern şi extern), pe care le analizează şi elaborează răspunsuri
adecvate şi secretorii. Astfel se realizează funcţia reflexă foarte importantă, prin care organismul este
integrat într-o unitate funcţională, adaptat optim condiţiilor mereu schimbătoare ale mediului
înconjurător.
Celulele ţesutului nervos sunt de două tipuri:
- neuronii care generează şi prin care se conduc foarte rapid impulsuri nervoase (reprezintă
unitatea morfofuncţională a sistemului nervos);
- celulele gliale (nevrogliile), mult mai numeroase având rolde susţinere, protecţie, trofic
(nutritiv), fagocitar şi metabolic.
Neuronul
Neuronul este o celulă de formă foarte variată (rotundă, ovalara, piramidala, stelară), cu una
sau mai multe prelungiri (neuroni unipolari, pseudounipolari, bipolari şi multipolari). Fiecare neuron
are următoarele componente: corpul celular şi prelungirie lui.
- Corpul celular formează, prin comasarile mai multora la un loc, substanţă cenuşie din
nevrax (H-ul medular, nuclei sau scoarţă cerebrală şi cerebeloasă) şi ganglionii extranevraxiali (de pe
traiectul sau din apropierea nervilor spinali şi cranieni). Fiecare corp neuronal are la periferie o
membrană lipoproteica - neurilemă, iar la interior citoplasmă- neuroplasmă, care conţine organitele
celulare comune (fără centrozom, deoarece neuronul nu de divide) şi specifice (corpusculii Nilss sau
corpii tigroizi, pentru sinteze proteice şi neurofibrile, o reţea fină de fibre, cu rol de susţinere şi de
transport al substanţelor).
- Prelungirile corpului neuronului sunt: dendritele şi axonul ce intră în structurile atât
ale substanţei albe din nevrax, cât şi ale nervilor spinali şi cranieni.
Dentritele pot fi una sau mai multe, fiecare având neurilemă şi neuroplasmă (cu corpusculii
Nilss şi neurofibrile), iar influxul nervos circulă prin ele în sens aferent, sau centripet (celulipet),
adică spre corpul celular.
Axonul este o prelungire unică, indispensabilă neuronului, iar sensul de transmitere a
influxului nervos este centrifug (aferent), adică iese din corpul celular.
Axonul este lung (poate atinge chiar 1 m) cu axolema şi axoplasmă (inclusiv cu
neurifibrile), continuarea neurilemei şi neuroplasmei de pe corpul celular.
Fibra axonului este acoperita de mai multe teci:
- teaca Schwann - este formata din celule gliale, care inconjura axonii. Celulele gliale secreta o
substanta de culoare alba numita mielina, care formeaza cea de a doua teaca;
- teaca de mielina - din loc in loc, aceasta teaca prezinta intreruperi numite strangulatii Ranvier.
Mielina se comporta ca un izolator electric, motiv pentru care impulsurile nervoase sar de la o
strangulatie Ranvier la alta. Majoritatea axonilor sunt mielinizati si conduc impulsul nervos mult mai
repede decat cei nemielinizati;
- teaca Henle - este o teaca continua, care insoteste ramificatiile axonice pana la terminarea lor. Este
alcatuita din tesut conjunctiv si acopera teaca Schwann, cu rol de nutritie si protectie.
Axonul se ramifica periferic, formând butonii terminali, care conţin mici vezicule cu o
substanţă: mediator chimic. Fiecare neuron prin butonii axonului sau este unit prin contiguitate
(apropierea inframicroscopica de circa 240 A) de un alt neuron prin sinapsă, sau de fibră
musculară printr-o placă motorie. Spaţiul (fantă) sinaptic facilitează transmiterea spre alţi neuroni
(sinapsă axosomatica sau axodendritica) sau spre fibre musculare (placă motorie), a influxului
nervos prin intermediul mediatorului chimic eliberat în această fantă după spargerea veziculelor din
butonii terminali.
Mediatorul chimic variază astfel:
- în sinapsele excitatorii cei mai răspândiţi sunt: acetilcolina, noradrenalina, serotonina,
dopamina;
- în sinapsele inhibatorii este o substanţă complexă în care constituientul activ este acidul gama-
amino-butiric (GABA).
Neuronii cu prelungirile lor, care intră în componenţa nervilor, sub formă de fascicule,
reunite prin ţesut conjunctiv, definesc tipurile de nervi, şi anume:
- nervii senzitivi, formaţi din neuroni care transmit impulsuri nervoase în sens aferent de la
receptorii periferici spre centrii nervoşi intranevraxiali;
- nervii motori, reprezentând axonii unor neuroni din unii centri nervoşi din substanţă cenuşie
intranevraxiala şi care conduc influxuri nervoase în sens eferent, spre organe efectoare (muşchii
striaţi sau muşchi netezi şi glande);
- nervi micsti (că unii nervi cranieni şi toţi nervii spinali), ce conţin ambele tipuri de neuroni.
SANGELE
Sangele face parte din categoria tesutului conjunctiv moale si este un fluid care circula in
interiorul sistemului cardiovascular. Impreuna cu limfa si lichidul intercelular, sangele constituie
mediul intern al organismului. Intre mediul intern si celule exista un schimb permanent de
substance si energie; substantele necesare mentinerii activitatii celulare (O2, glucide, acizi grasi,
aminoacizi, vitamine etc.) trec din sange in celula, iar produsii nefolositori sau toxici, rezultati din
procesele catabolice (CO2, acizi nevolatili, uree, acid uric, amoniac etc.), sunt eliminati in lichidul
extracelular. Continutul mediului intern este mentinut constant datorita circulatiei permanente a
sangelui. Acesta aduce substantele folositoare pana la nivelul celulelor, refacand mereu rezervele
metabolice, iar de aici indeparteaza produsii de catabolism pe care-i transporta spre organele de
eliminare.
Volumul sangvin (volemia). Cantitatea totala de sange din organism reprezinta 7% din
greutatea corpului. Aceasta inseamna circa 5 litri de sange pentru un individ de 70 kg. Volemia
variaza, in conditii fiziologice, in functie de sex (este mai mare la barbati), varsta (scade cu
inaintarea in varsta), mediul geografic (este mai mare la locuitorii podisurilor inalte). In repaus, o
parte din masa sangvina a corpului stagneaza in teritorii venoase si capilarele din ficat, splina si tesutul
subcutanat. Acesta este volumul sangvin stagnant sau de rezerva, in cantitate de 2 litri. Restul de 3 litri il
reprezinta volumul circulant. Raportul dintre volumul circulant si volumul stagnant nu este fix, ci variaza
in functie de conditiile de existenta. In cursul efortului fizic sau termoreglator are loc mobilizarea sangelui
de rezerva, crescand volumul circulant. Mobilizarea depozitelor de sange se realizeaza sub actiunea SNV
simpatic, care determina contractia musculaturii netede din peretii vaselor. Astfel, se asigura aprovizionarea
optima cu oxigen si energie a organelor active.
PROPRIETATILE SANGELUI
Culoarea. Sangele are culoare rosie. Aceasta se datoreaza hemoglobinei din eritrocite. Culoarea
sangelui poate varia in conditii fiziologice sau patologie. Sangele recoltat din artere (sange arterial) este de
culoare rosu-deschis (datorita oxihemoglobinei), iar sangele recoltat din vene (sange venos) are culoare
rosu-inchis (datorita hemoglobinei reduse). Cand cantitatea de hemoglobina din sange scade, culoarea
devine rosu-palid.
Densitatea. Sangele este mai greu decat apa. Densitatea sangelui are valoarea 1055 g/1.
Plasma sangvina are o densitate de 1025 g/1. Aceasta proprietate a sangelui depinde de
componentele sale si in special de hematii si proteine.
Vascozitatea. Valoarea relativa a vascozitati sangelui este 4,5 fata de vascozitatea apei,
considerata egala cu 1. Vascozitatea determina curgerea laminara (in straturi) a sangelui prin
vase. Cresterea vascozitatii peste anumite valori este un factor de ingreunare a circulatiei.
Presiunea osmotica. Presiunea osmotica are rol important in schimburile de substance
dintre capilare si tesuturi. Presiunea osmotica a substantelor coloidale (proteinele) se numeste
presiune coloido-smotica si are valoarea de 28 mm Hg. Proteinele plasmei au rol foarte mare in
schimburile capilar-tesut, deoarece presiunea osmotica a sangelui este egala cu cea a lichidului
interstitial (intercelular), singura forta care atrage apa din tesuturi spre capilare fiind presiunea
coloid-osmotica a proteinelor plasmatice. Un alt rol al presiunii coloid-osmotice se manifesta in
procesul de ultrafiltrare glomerulara ce duce la formarea urinei. Solutile cu presiuni osmotice egale
cu ale mediului intern se numesc izotone, cele cu presiuni osmotice mai mici sunt hipotone, iar cele
cu presiuni osmotice mai mari sunt hipertone.
Reactia sangelui este slab alcalina. Ea se exprima in unitati pH. pH-ul sangvin are valoarea
cuprinsa intre 7,38 - 7,42, fiind mentinut prin mecanisme fizico-chimice (sistemele tampon) si biologice
(plaman, rinichi, hematic etc.).
Temperatura. La om si la animalele cu sange cald (homeoterme), temperatura sangelui variaza
intre 35°C (in sangele din vasele pielii) si 39°C (in sangele din organele abdominale). Deplasarea
continua a sangelui prin organism contribute la uniformizarea temperaturii corpului si ajuta la transportul
caldurii din viscere spre tegumente, unde are loc eliminarea acesteia prin iradiere. Sangele astfel "racit" se
reintoarce la organele profunde, unde se incarca cu caldura si asa mai departe.
COMPONENTELE SANGELUI
Elementele figurate ale sangelui, se prezinta ca un lichid foarte vascos, de culoare rosie-
inchisa;
Plasma sangvina este un lichid mai putin vascos, transparent, de culoare galben-citrin.
din doua componente: o proteina, numita globina, si o grupare neproteica, numita hem. Datorita
prezentei Fe in molecula sa, hemul poate lega labil oxigenul. Reactia de fixare a O 2 la Hb nu este
o oxidare propriu-zisa (deoarece ea nu duce la cresterea valentei Fe), ci o reactie de oxigenare, de
legare reversibila a unei molecule de oxigen la fierul bivalent. In urma acestei reactii rezulta
oxihemoglobina (HbO2), care reprezinta forma principala de transport a O2 prin sange. Atunci
cand este saturata (oxigenata) complet, o molecula de Hb poate transporta 4 molecule de O 2. Un
gram de hemoglobina poate transporta 1,34 ml O 2 iar in 100 ml sange exista aproximativ 15 g Hb;
astfel, fiecare suta ml de sange arterial transporta 20 ml O2. In lipsa Hb, capacitatea de transport a
sangelui pentru oxigen scade mult; 100 ml plasma transporta doar 0,2 ml O 2.
In afara de forma oxigenata si de cea redusa, Hb poate da cu oxidul de carbon
carboxihemoglobina (COHb); aceasta este o combinatie reversibila cu CO, dar afinitatea Hb
pentru CO este de 200 de ori mai mare decat pentru O2. Sub actiunea oxidantilor apare derivatul de Hb
cu Fe trivalent, denumit methemoglobina. Acestia sunt derivati patologici ai Hb; ei nu mai
indeplinesc functia de transport si in cazul cresterii concentratiei lor in sange peste anumite limite
se produce insuficienta oxigenare a tesutului (asfixie).
Hemoglobina se poate combina si cu dioxidul de carbon (HbCO2), compus numit
carbohemoglobina. Acesta este un compus fiziologic, ce nu afecteaza functia de transport a O2.
HbCO2 reprezinta si una din formele de transport ale CO2 de la tesuturi la plamani.
Eritropoieza. Hematiile circulante reprezinta doar o etapa din viata acestor elemente. Din
momentul patrunderii in circulate si pana la disparitia lor trec aproximativ 120 zile (durata medie de
viata a eritrocitelor). Desi traiesc relativ putina vreme, numarul lor ramane constant. Exista un echilibru
intre procesul de distrugere si cel de formare de noi hematii. Sediul eritropoiezei este in maduva
rosie a oaselor.
Un organism adult are cam 1,5 kg maduva rosie. Cantitatea variaza in functie de nevoia de
oxigen a organismului. Cand aceste nevoi sunt reduse, o parte din maduva rosie intra in repaus,
celulele se incarca cu lipide si maduva rosie se transforma in maduva galbena. Spre batranete,
maduva galbena sufera un proces de transformare fibroasa si devine maduva cenusie.
Reglarea eritropoiezei. Eritropoieza se regleaza prin mecanisme neuro-endocrine.
Centrii eritropoiezei sunt situati in diencefal, iar excita ntul principal este scaderea
aprovizionarii cu oxigen a acestor centri (hipoxia).
Hipoxia actioneaza si la nivelul rinichiului care secreta, in aceste conditii, un factor
eritropoietic. Acesta determina formarea in organism a unui hormon eritropoietic numit
entropoietina, ce actioneaza asupra celulei stem unipotente, eritroformatoare, determinand
cresterea numarului de hematii. Desfasurarea normala a eritropoiezei necesita asigurarea cu
substante nutritive, vitamine (C, B 6, B2, acid folic) si Fe. In cazul unor deficiente de
aprovizionare apare anemia, cu toate ca sistemul de reglare a eritropoiezei functioneaza normal.
Rolul eritrocitelor. Hematiile joaca doua roluri esentiale pentru organism:
in transportul O 2 si CO2;
in mentinerea echilibrului acido-bazic.
Hemoliza. Hematiile batrane si uzate sunt distruse prin hemoliza in sistemul
monocito - macrofagic din splina ("cimitirul hematiilor"), ficat, ganglioni limfatici si maduva
oaselor.
LEUCOCITELE. Globulele albe sunt elemente figurate ale sangelui ce poseda nucleu.
Numarul lor este in medie de 5000/mm3. Aceasta valoare poate varia in conditii fiziologice sau
patologice. Cresterea numarului se numeste leucocitoza, iar scaderea leucopenie. Numarul
leucocitelor poate varia in conditii normale cu 1 - 3 mii de elemente pe mm3. Astfel, la un copil,
se intalnesc 8 - 9 mii leucocite/mm3, iar la batrani 3 - 5000. In efortul fizic avem leucocitoza iar
dupa un repaus prelungit leucopenie. Variatiile patologice sunt mult mai mari. In bolile infectioase
microbiene, numarul leucocitelor poate creste pana la 15000 - 30000/mm3, iar in unele forme de
cancer (leucemii) numarul poate depasi cateva sute de mii la un milimetru cub, incat sangele
capata o culoare albicioasa (sange alb).
Forma leucocitelor nu este aceeasi. Ele nu reprezinta o populatie celulara omogena. Exista
mai multe tipuri, care difera intre ele atat ca origine si morfologie, cat si in privinta rolului in
organism. Exprimarea lor procentuala se numeste formula leucocitara. In cadrul acestei formule,
deosebim leucocite cu nucleu unic - mononucleare - si leucocite cu nucleu fragmentat, polilobat -
polinucleare.
Mononuclearele reprezinta 32%, iar polinuclearele 68% din leucocite. Grupa
mononuclearelor cuprinde: limfocitele, care reprezinta 25%, si monocitele 7%.
Polinuclearele cuprind trei subgrupe celulare. Aceste celule se mai numesc si
granulocite, dupa granulatiile ce se observa in citoplasma lor. In functie de afinitatea diferita a
granulatiilor fata de coloranti, polinuclearele se impart in:
polinucleare neutrofile, intalnite in proportie de 65%. Granulatiile acestora se
coloreaza bine cu coloranti neutri; se mai numesc polimorfonucleare neutrofile (PMN);
polinuclearele eozinofile, in proportie de 2,5%, au granulati ce se coloreaza cu
coloranti acizi;
polinuclearele bazofile, in proportie de 0,5 %, au granulatii cu afinitate pentru coloranii bazici.
Dimensiunile leucocitelor variaza intre 6 - 8 u, pentru limfocitul mic, si 20 u in diametru,
pentru monocite si neutrofile.
Leucocitele prezinta o structure celulara completa. Au o membrana cu plasticitate remarcabila.
Datorita ei, leucocitele intind prelungiri citoplasmatice (pseudopode), cu ajutorul carora devin
mobile, se pot deplasa in afara vaselor capilare (diapedeza) si pot ingloba microbi
(microfagocitoza) sau resturi celulare (macrofagocitoza). Granulatiile polinuclearelor sunt mici saci
si vezicule (lizozomi) pline cu enzime hidrolitice care participa la digestia corpului fagocitat.
Tot in familia leucocitelor se includ si plasmocitele, celule provenite din limfocite, specializate in
producpa de anticorpi.
Leucopoieza. Durata vietii leucocitelor variaza foarte mult, de la 1-2 zile pentru polinuclearele
neutrofile, pana la cativa ani pentru limfocitele dependente de timus (limfocite T). Sediul leucopoiezei
este diferit, in raport cu sistemul celular de care apartine leucocitul. Astfel, granulocitele si monocitele
sunt produse la nivelul maduvei rogii a oaselor, in timp ce limfopoieza are loc in splina, timus,
ganglionii limfatici, placile Payer din jejun-ileon.
Granulocitopoieza porneste tot de la celula stem pluripotenta care se afla si la originea
hematiilor. Din aceasta se diferentiaza celula stem unipotenta. Prin procese de diferentiere si
multiplicare se formeaza granulocitele si monocitele mature.
Limfopoieza. Limfocitele deriva din celula stem limfoformatoare, cu sediul in maduva
rosie hematogena. Organismul produce doua tipuri de limfocite: limfocitele "T", sau
timodependente, si limfocitele "B", sau bursodependente. Primele se dezvolta sub influenta
timusului, iar ultimele sub influenta unor structuri echivalente cu bursa lui Fabricius de la pasari
(maduva osoasa). La adult, maduva rosie produce limfocite B iar ganglionii limfatici si splina produc
ambele tipuri.
Reglarea leucopoiezei se face prin mecanisme neuroumorale complexe. Centrii
leucopoiezei sunt situati in hipotalamus. Activitatea acestor centri se intensifica atunci cand in
sange creste concentratia acizilor nucleici rezultati din distrugerea leucocitelor batrane. In cazul
patrunderii in organism a unor agenti patogeni are loc, de asemenea, o stimulare prin antigene a
leucopoiezei, urmata de cresterea peste normal a leucocitelor, fenomen numit leucocitoza.
Rolul leucocitelor este complex si diferit, dupa tipul lor. Principala functie a leucocitelor
consta in participarea acestora la reactia de aparare a organismului..
Polinuclearele neutrofile au rol in fagocitoza agentilor patogeni. Datorita vitezei de
diapedeza si deplasarii rapide prin pseudopode, polinuclearele nu stau in sange mai mult de cateva
ore. Ele ajung primele la locul infectiei, unde fagociteaza microbii, distrugandu-i. Datorita acestei
actiuni, polinuclearele se mai numesc si microfage. Numarul lor create mult in infectii acute.
Iesirea leucocitelor din vas este favorizata de incetinirea curgerii la nivelul focarului inflamator
(datorita vasodilatatiei care duce la scaderea presiunii sangvine), precum si alipirii acestora de endoteliul
capilar, fenomen denumit marginatie.
Eozinofilele au rol in reactiile alergice. Granulatiiile lor contin histamina. Numarul lor creste in
bolile parazitare si alergice.
Bazofilele au rol in coagularea sangelui, prin intermediul unei substante anticoagulante numita
heparina, continuta in granulatii. Tot datorita heparinei, leucocitele bazofile au rol in metabolismul
lipidelor.
Monocitele sunt leucocite capabile de fagocitoza, atat direct, cat si in urma transformarii lor in
macrofage, proces ce are loc dupa iesirea monocitelor din vase in tesuturi. Monocitele si macrofagele
formeaza un singur sistem celular care fagociteaza atat microbii, cat si, mai ales, resturile celulare
(leucocite, hematii etc.) si prin aceasta contribuie la curatarea si vindecarea focarului inflamator.
Limfocitele au rol considerabil in reactia de aparare specifica.
Clasele de limfocite. Desi asemanatoare ca morfologie, limfocitele reprezinta o populatie
celulara cu functii individuale foarte diferentiate. Se descriu doua clase principale de limfocite, in
raport cu modul in care acestea participa la procesul de imunitate.
Limfocitele "B", care participa la imunitatea umorala, mediata prin anticorpi.
Limfocitele "T", care participa la imunitatea prin mecanism celular.
TROMBOCITELE sau plachetele sangvine. Sunt elemente figurate necelulare ale sangelui.
Numarul lor variaza intre 150 000 - 300 000/mm3. Cresterea numarului trombocitelor peste 500 000/mm3 se
numeste trombocitemie, iar scaderea sub 100 000 trombocitopenie (trombopenie).
Forma trombocitelor este variabila: triunghiulara, rotunda, eliptica. Marimea lor este de 3 u
diametru.
In structura trombocitului nu intalnim decat putine organite si incluziuni; trombocitele sunt
fragmente citoplasmatice si nu celule propriu-zise.
Trombocitopoieza este procesul de reinnoire a trombocitelor sangvine, care asigura stabilitatea
numarului acestora. Sediul acestui proces este maduva hematogena a oaselor. Celula de origine a
plachetelor sangvine este megacariocitul, o celula cu nucleul mare, polilobat. Durata vietii trombocitelor
este 10 zile.
Reglarea trombocitopoiezei se face prin intermediul unor substante (trombocitopoietine) care se
elibereaza atunci cand numarul trombocitelor circulante scade. Splina are rol in echilibrul dintre formarea si
distrugerea plachetelor, atat prin secretia unor substante stimulante, cat si a unor inhibitori ai
megacariopoiezei si trombopoiezei.
Rolul trombocitelor: intervin in cursul tuturor timpilor hemostazei, favorizand
mecanismele de oprire a sangerarii. Functiile hemostatice ale trombocitelor sunt indeplinite datorita
proprietatilor functionale specifice acestor elemente, ca:
• adezivitatea - proprietatea trombocitelor de a adera de suprafetele lezate;
• agregarea - proprietatea trombocitelor de a forma intre ele conglomerate;
• metamorfoza vascoasa - proprietatea trombocitelor de a se autoliza;
• functia de eliberare a factorilor trombocitari si a unor substante active (histamina,
fosfolipide, trombostenina, serotonina, ADP) transportate de trombocite.
Hemostaza reprezinta totalitatea mecanismelor care intervin in oprirea sangerarii. Ea se
desfasoara in trei timpi:
1. Timpul vasculo-plachetar (hemostaza primara sau temporara).
2. Timpul plasmatic (hemostaza secundara sau coagularea sangelui).
3. Timpul trombodinamic (retractia cheagului si fibrinoliza).
Datorita acestor proprietati, trombocitele intervin in timpul vasculo-plachetar al hemostazei
(hemostaza primara), aderand la suprafata lezata a endoteliului si formand cheagul alb tromhncitnr In
timpul 2 al hemostazei (coagularea sangelui), trombocitele participa prin mai multi factori, dintre care cel
mai important este factorul 3 fosfolipidic plachetar; in timpul 3 al hemostazei (timpul trombodinamic),
trombocitele intervin in retractia cheagului prin proteina enzima contractila pe care o elibereaza,
trombostenina. In cazul unor deficite trombocitare cantitative (trombocitopenii) sau calitative
(trombastenii) se produc tulburari ale hemostazei, numite purpure trombocitare.
Factorii coagularii. La coagulare participa numeroase substante. Ele se grupeaza in
Raspunsul imun specific are doua componente - raspunsul imun primar si raspunsul imun
secundar (anamnestic) - si trei caracteristici:
recunoasterea structurilor proprii;
specificitate (capacitatea anticorpilor si a limfocitelor de a reactiona numai cu imunogenele
omogene);
memorie imunologica (permite anticorpilor si limfocitelor sensibilizate sa retina
imunogenul omolog si sa reactioneze cu el mai tarziu).
Raspunsurile imune specifice sunt mediate prin doua mecanisme interdependente: imunitatea
umorala, care implica limfocitele B, si imunitatea mediata celular (celulara), care implica primar
limfocitele T.
Sistemul OAB
Potrivit regulii excluderii aglutininelor cu aglutinogenul omolog (a cu A si b cu B) nu pot
exista indivizi posesori de aglutinogen si aglutinina omoloaga. Intalni rea aglutinogenului cu
aglutinina omoloaga duce la conflict imun, antigen-anticorp si la distrugerea hematiilor.
Combinatiile si coexistentele posibile, tolerate imunologic, sunt in numar de patru si reprezinta cele
patru grupe sangvine in care se poate repartiza populatia globului pe baza sistemului OAB:
• grupa 0 (zero) sau I;
• grupa A sau a II-a;
• grupa B sau a III-a;
• grupa AB sau a IV-a.
Grupa zero. Cuprinde toti indivizii care au pe membrana eritrocitelor (si a altor celule)
aglutinogenul zero. In mod natural, acestui aglutinogen nu-i corespunde o aglutinina antizero. In
plasma indivizilor zero pot coexista ambele aglutinine, a si b.
Grupa A. Cuprinde indivizii ce au pe membrana hematiilor aglutinogenul A, iar in
plasma aglutinina b.
Grupa B. Cuprinde indivizii cu aglutinogen B pe hematii si aglutinina a in plasma.
Grupa AB. Cuprinde indivizii care au ambele aglutinogene pe hematii si nici o aglutinina
in plasma.
Cunoasterea apartenetei la una din grupele sangvine are mare importanta in cazul
transfuziilor de sange. Regula transfuziei cere ca aglutinogenul din sangele donatorului sa nu se
intalneasca cu aglutininele din plasma primitorului. Potrivit acestei reguli, transfuzia de sange
intre grupe diferite se poate face astfel:
Grupa zero poate dona la toate grupele (donator universal), dar nu poate primi decat
sange izogrup (de la grupa zero).
Grupa AB poate primi de la toate grupele (primitor universal). Aceasta regula este valabila
numai in transfuzii unice si de cantitati relativ mici de sange, pana la 500 ml.
In cazul transfuziilor mari si repetate se recomanda transfuzia izogrup, deoarece pericolul
ca aglutininele donatorului sa distruga hematiile primitorului sau ca indivizii de grup A, B sau AB,
in cazul transfuziilor repetate cu hematii zero, sa fabrice aglutinine antizero si la o noua
transfuzie sa nu mai tolereze sangele donat.
Sistemul Rh
S-a constatat ca 85% din populatia globului mai poseda pe eritrocite, in afara de
antigenele sistemului OAB, si un antigen denumit Rh, a carui sinteza este codificata de perechea
de gene alele Dd. Denumirea Rh provine de la maimutele Rhesus, la care toti indivizii au acest
aglutinogen. Toti indivizii posesori de antigen Rh sunt considerati Rh pozitiv, iar cei 15% care
nu poseda antigenul Rh sunt Rh negativ. In mod natural nu exista aglutinine omoloage anti-Rh, dar
se pot genera fie prin transfuzii repetate de sange Rh+ la persoane Rh-, fie prin sarcina cu fat
Rh+ si mama Rh-. In ambele situatii, aparatul imunitar al gazdei reactioneaza fata de
aglutinogenul Rh, ca fata de un antigen oarecare, prin activarea limfocitelor urmata de
producerea de anticorpi anti Rh. Acesti anticorpi vor reactiona cu aglutinogenele Rh de pe
suprafata hematiilor si vor produce hemoliza.
In cazul mamelor Rh negative al caror sot este Rh pozitiv, datorita caracterului dominant al
genei care codifica sinteza aglutinogenului Rh, copiii rezultati vor mosteni caracterul Rh pozitiv.
Prima sarcina poate evolua normal, deorece, in mod obisnuit, hematiile Rh + ale fatului nu
pot traversa placenta si deci nu ajung in circulatia materna.
La nastere insa, prin rupturile de vase sangvine ce au loc in momentul dezlipirii
placentei de uter, o parte din sangele fetal trece la mama si stimuleaza productia de aglutinine anti
Rh. La o noua sarcina, aceste aglutinine (care pot traversa capilarele placentare) patrund in
circulatia fetala si pot distruge hematiile fatului, uneori ducand chiar la moartea acestuia, atunci
cand aglutininele sunt in concentratie mare.
Fig. 1. Hematopoieza
SISTEMUL NERVOS
Dupa cum am vazut în capitolul anterior, tesutul nervos este alcatuit din neuroni si
celule gliale. Celulele gliale, în numar de peste zece ori mai mare decât cel al neuronilor, se afla
printre acestia si indeplinesc mai multe roluri: de sustinere, fagocitoza, aparare si troficitate (hranire).
Celulele gliale se pot divide, ocupând locul neuronilor distrusi. Ele secreta o substanta de culoare
alba, numita mielina.
I. NEURONUL
Neuronul are rolul de a genera si conduce impulsurile nervoase. Este o celula de forma
stelata (corpul celular), care prezinta mai multe prelungiri.
I.1. Corpul celular are o membrana - neurilema si o citoplasma - neuroplasma. În
citoplasma se afla organite celulare si un nucleu, de obicei central, cu unul sau mai multi nucleoli.
Plansa. 1. Neuronul
Unele organite celulare (mitocondrii, lizozomi) sunt prezente si în alte celule, iar altele
sunt specifice neuronului: corpusculii Nissl si neurofibrilele. Centrozomul lipseste din celula
nervoasa, care nu se divide.
I.1.1. Corpusculii Nissl (corpii tigroizi) sunt alcatuiti din aglomerari de reticul
endoplasmic rugos.
I.1.2. Neurofibrilele reprezinta o retea de fibre care traverseaza întreaga citoplasma, cu
rol în transportul substantelor din celula si de sustinere.
I.2. Prelungirile neuronale sunt: dendritele si axonul.
I.2.1. Dendritele sunt prelungiri foarte ramificate, care capteaza influxul nervos de la
receptori sau de la alti neuroni si il conduc spre corpul celular.
I.2.2. Axonul este o prelungire unica, lunga, care se ramifica în portiunea terminala,
ultimele ramificatii fiind butonate (butoni terminali). Axonii conduc impulsul nervos dinspre corpul
neuronal spre butonii terminali. Butonii terminali contin mediatori chimici, substante prin care
impulsul nervos este transmis altui neuron. Fibra axonului este acoperita de mai multe teci:
- Teaca de mielina: din loc în loc, aceasta teaca prezinta întreruperi numite strangulatii Ranvier. Mielina
se comporta ca un izolator electric, motiv pentru care impulsurile nervoase sar de la o strangulatie
Ranvier la alta. Majoritatea axonilor sunt mielinizati si conduc impulsul nervos mult mai repede
decat cei nemielinizati.
- Teaca Schwann: este formata din celule gliale, care înconjura axonii. Celulele gliale secreta o
substanta de culoare alba numita mielina, care formeaza teaca de mielina:
- Teaca Henle, este o teaca continua, care însoteste ramificatiile axonice pâna la terminarea lor. Este
alcatuita din tesut conjunctiv si acopera teaca Schwann, cu rol de nutritie si protectie.
I.3. Sinapsa reprezinta legatura dintre doi neuroni si se realizeaza între butonii terminali
ai primului neuron si dendritele celui de-al doilea.
Între aceste doua portiuni se formeaza un spatiu numit fanta sinaptica. Din butonii
terminali sunt eliberati mediatorii chimici în fanta sinaptica, de unde ajung la dendrite, fenomen
numit transmitere sinaptica. Astfel, un neuron preia informatia prin dendrite, o aduce la corpul
neuronal si o transmite mai departe prin axon, altui neuron. În sistemul nervos se realizeaza o retea
bogata de neuroni, legati între ei prin sinapse.
Plansa. 3. Sinapsa
I.4. Nervii
Neuronii, în traseul lor, se grupeaza, formând nervi. Fiecare nerv este protejat de o teaca
de tesut conjunctiv. În functie de informatia pe care o transmit, nervii pot fi: senzitivi, motori, somatici
sau vegetativi.
Nervii senzitivi: transmit informatiile de la receptori (aflati in piele sau alte organe) si
pâna la centrii nervosi, unde informatiile sunt transformate în senzatii (exemplu: senzatia de tact,
vaz).
Nervii motori, transmit informatiile de la centrii nervosi si pâna la organelle efectoare
(muschi sau glande), unde informatiile sunt transformate în comenzi (exemplu: contractia
musculara).
Nervii somatici, sunt cei care fac legatura între centrii nervosi si soma. Soma este
reprezentata de piele si muschii scheletici. Nervii somatici pot fi senzitivi (duc informatii de la
receptorii din piele la centrii nervosi) sau motori (duc informatii de la centrii nervosa la muschii
scheletici).
Nervii vegetative, fac legatura între organele interne (viscere) si centrii nervosi. Acestia
pot fi senzitivi (duc informatii de la receptorii din viscere pâna la centrii nervosi) sau motori (duc
informatii de la centrii nervosi spre muschii viscerelor sau glande).
Substanta cenusie este formata în mare parte din corpi neuronali, dar printre acestia se
afla si prelungiri neuronale (axoni si dendrite). Substanta alba contine majoritar axoni mielinizati, dar
printre acestia se gasesc si corpi neuronali, dendrite sau axoni fara mielina.
II.1. Substanta cenusie
În coarnele anterioare se gasesc neuroni motori si somatici. Au rolul de a controla
activitatea musculaturii striate, determinând contractia acesteia. Coarnele laterale contin neuroni
vegetativi (aduc si duc informatii de la organele interne).
În jumatatea anterioara a coarnelor laterale se gasesc neuroni visceromotori – care
realizeaza motilitatea (contractia) musculaturii netede viscerale. În jumatatea posterioara a coarnelor
laterale se gasesc neuroni viscerosenzitivi, care primesc informatii de la organele interne (exemplu:
durerea de stomac).
În coarnele posterioare ale maduvei spinarii se gasesc neuronii somatici si senzitivi, care
aduc informatii de la organele receptoare (exemplu: de la piele).
II.2. Substanta alba este alcatuita din prelungiri ale neuronilor din maduva spinarii sau
din alte formatiuni nervoase, si se grupeaza în tracturi si fascicule, care se împart în:
- fascicule ascendente (senzitive) - care aduc informatii de la periferie (organele
receptoare) pâna la centrii nervosi;
- fascicule descendente (motorii) - care duc informatii (comenzi) de la centrii nervosa
pâna la periferie (organele efectoare).
II.3. Nervii spinali
Maduva este conectata cu organele receptoare si efectoare prin cele 31 de perechi de
nervi spinali: 8 cervicali, 12 toracali, 5 lombari, 5 sacrati si 1 coccigian. Nervii spinali sunt alcatuiti
din fibre motorii si senzitive, somatice si vegetative. Fiecare nerv spinal este alcatuit din: radacini,
trunchi si ramuri periferice.
II.3.1. Radacina posterioara este alcatuita din neuroni senzitivi, care îsi grupeaza corpii
neuronali aproape de maduva spinarii într-un ganglion spinal. Acesti neuroni aduc informatii de la
receptorii somativi si vegetativi, pâna la maduva spinarii. Axonii intra în substanta cenusie, în
coarnele posterioare ale maduvei (neuroni somatosenzitivi) sau în jumatatea posterioara a coarnelor
laterale (neuroni viscerosenzitivi), unde fac sinapsa cu alt neuron. Unii axoni trec direct în substanta
alba a maduvei si au traseu ascendent spre centrii superiori.
II.3.2. Radacina anterioara a nervilor spinali este formata din axonii neuronilor
somatomotori din coarnele anterioare si ai neuronilor visceromotori din coarnele laterale. Fibrele
somatomotorii transmit informatii musculaturii striate, iar fibrele visceromotorii se distribuie
musculaturii netede a organelor interne si glandelor.
II.3.3. Trunchiul nervilor spinali rezulta din alaturarea celor doua radacini (anterioara si
posterioara).
II.3.4. Ramurile periferice ale nervului spinal rezulta în urma ramificarii trunchiului
nervului spinal. Aceste ramuri se distribuie tuturor organelor si tesuturilor din organism, alcatuind
plexuri nervoase: plexul cervical (nervii de la cap si gât), plexul brahial (de la membrul superior), plexul
lombar (rinichi si alte organe interne).
conduc acest raspuns pana la efectori (muschi). Exemple: reflexul rotulian, ahilean.
cordoanele laterale.
Axonii din aceste fascicule, dupa ce au ajuns în portiunea corespunzatoare organelor
efectoare, intra în coarnele anterioare ale maduvei si fac sinapsa cu motoneuronii medulari. Prin
radacina anterioara a nervilor spinali axonii motoneuronilor se distribuie spre musculatura
striata,declansând contractia comandatade emisfere.
O parte din fibrele fasciculelor piramidale se opresc în trunchiul cerebral (fasciculul
corticobulbar) la centrii motori ai nervilor cranieni, determinând contractia muschilor capului si
gâtului.
Impulsurile conduse prin caile piramidale determina miscari voluntare, fine, precise, care
tin de îndemânare.
Miscarile involuntare (stereotipurile) se refera la automatisme asociate cu mersul,
vorbirea, scrisul, îmbracarea, alimentarea, unele stari emotionale, tonus postural. Aceste miscari sunt
comandate de diferiti centri din emisferele cerebrale, dar mai ales din trunchiul cerebral. Neuronii au
traseu descendent prin maduva spinarii, formeaza fascicule extrapiramidale si fac sinapsa, ca si cei din
caile piramidale, cu motoneuronii din coarnele anterioare ale maduvei.
II. B. ENCEFALUL
3. Substanta cenusie a trunchiului cerebral este formata din nuclei senzitivi si motori,
somatici si vegetativi.
3.1. Nuclei bulbari sunt:
- motori: glosofaringian IX, vag X, accesor XI, hipoglos XII
- senzitivi: glosofaringieni IX, vag X, trigemen V, facial VII, vestibular VIII
- vegetativi: vagul X.
3.2. Nucleii pontini:
- motori: trigemen V, abducens VI, facial VII
- senzitivi: cohleari VIII, trigemen V.
În bulb si punte se afla centrii respiratori (inspirator si expirator) si cardio-vasculari,
dotati cu capacitatea de automatism, care controleaza frecventa respiratiei si inimii toata viata.
3.3. Nuclei mezencefalici:
- motori: oculomotor III si trohlear IV
- senzitiv: trigemen V.
În mezencefal se mai afla nucleii: substanta neagra (intervine în mecanismul somnveghe);
nucleul rosu (rol inhibitor al tonusului muscular), coliculii cvadrigemeni (coordoneaza miscarile reflexe ale
ochilor si capului în directia excitantului).
4. Substanta alba îndeplineste functia de conducere a trunchiului cerebral.
Este alcatuita din:
- fibre ascendente, continuarea celor medulare, la care se adauga fibre de la nuclei
senzitivi din trunchiul cerebral;
- fibre descendente, provenite din centrii nervosi superiori (caile descendente
piramidale) sau cu origine în trunchiul cerebral (caile extrapiramidale).
Majoritatea cailor extrapiramidale pornesc din diferiti nuclei ai trunchiului cerebral,
formând fasciculele:
- tectospinal (din coliculii cvadrigemeni);
- rubrospinal (din nucleul rosu);
- nigrospinal (din substanta neagra);
- olivospinal (din olivele bulbare);
- vestibulospinal (din nucleii vestibulari).
În substanta alba se mai afla si fibrele pedunculilor cerebelosi care fac legatura între
trunchiul cerebral si cerebel.
II. B. 2. CEREBELUL
1. Organizare
Cerebelul se afla în spatele trunchiului cerebral si este alcatuit din doua emisfere cerebeloase
conectate printr-o portiune centrala numita vermis. Ca si celelalte segmente ale SNC, cerebelul este
alcatuit din substanta cenusie si substanta alba.
1.1. Substanta cenusie este prezenta atât la suprafata, formând scoarta cerebeloasa, cât si
în interior, formând nucleii cerebelosi. Este formata din corpi neuronali care primesc informatii
sensitive (de la aparatul vestibular, de la muschi, oase si articulatii), le analizeaza si genereaza
raspunsuri motorii (trimise catre muschii somatici).
1.2. Substanta alba se afla între scoarta cerebeloasa si nuclei cerebelosi. Este formata
din fibre nervoase care fac legatura între cerebel si celelalte formatiuni nervoase ale nevraxului, sau
între diferite segmente ale cerebelului.
Cerebelul are trei lobi:
- paleocerebel (lobul anterior);
- neocerebel (lobul posterior);
- arhicerebel (lobul inferior, legat de vermis, numit si lobul floculonodular).
2. Functiile
2.1. Arhicerebelul primeste informatii de la aparatul vestibular (legate de echilibru).
2.2. Paleocerebelul este legat în special de sensibilitatea proprioceptiva (aici sunt
proiectate fasciculele sensibilitatii proprioceptive inconstiente) si are rol important în reglarea
tonusului muscular si a echilibrului.
2.3. Neocerebelul participa la reglarea, modularea miscarilor fine comandate de scoarta
cerebrala.
II. B. 3. DIENCEFALUL
Diencefalul (creierul intermediar) este situat în prelungirea trunchiului cerebral si sub
emisferele cerebrale. Este alcatuit din mai multe mase de substanta nervoasa: talamus, metatalamus,
epitalamus si hipotalamus.
1. Talamusul
Este cea mai voluminoasa formatiune diencefalica. Contine mai multi nuclei ce
realizeaza conexiuni între diferite segmente ale nevraxului. La acest nivel se afla al IIIlea neuron al
sensibilitatii exteroceptive, proprioceptive constiente, vestibulare si gustative.
2. Metatalamusul
Este format din patru corpi geniculati, doi mediali si doi laterali. În corpii geniculati
laterali se afla al III-lea neuron al caii vizuale, iar în corpii geniculati mediali - al III-lea neuron al caii
auditive.
3. Epitalamusul
Este legat de glanda epifiza si un nucleu în care se închid reflexele olfactivosomatice
(miscarile capului si corpului date de miros).
4. Hipotalamusul
Este situat la baza diencefalului, chiar deasupra trunchiului cerebral si legat de glanda
hipofiza. Hipotalamusul detine rolul principal în reglarea sistemului vegetativ. De asemenea intervine
în: termoreglare, aportul de alimente si lichide, diureza, reglarea functiilor sexuale, somn si anumite
stari emotionale (frica, furia).
2. Functii
Scoarta cerebrala este cel mai dezvoltat segment al SNC. La nivel cortical ajung toate
informatiile si de aici pornesc comenzile pentru activitatea motorie.
Are doua componente:
2.1. Paleocortexul (lobul sau sistemul limbic) este alcatuit dintr-un inel de tesut nervos
care înconjura hilul fiecarei emisfere cerebrale si în care se gasesc formatiuni legate de simtul
mirosului. Este în stransa legatura cu hipotalamusul, fiind centrul miscarilor de masticatie, deglutitie,
supt; regleaza foamea si satietatea (prin legatura cu hipotalamusul), functia sexuala; mentine atentia.
2.2. Neocortexul, portiunea cea mai recenta filogenetic, cuprinde restul tesutului
cortical, atingând la om o dezvoltare si o organizare incomparabila cu ale oricarui animal.
Anumite zone corticale receptioneaza informatiile aferente sensitive (neocortexul receptor
sau senzitiv), altele controleaza motilitatea voluntara (neocortexul motor sau efector), iar altele asociaza
aceste functii (neocortexul de asociatie).
În peretele superior al santului lateral se afla o zona unde se face proiectia sensibilitatii
tactile - grosiere, numita aria somestezica II.
Alte arii ale neocortexului receptor sunt:
- aria optica – situata în lobul occipital, primeste aferente de la analizatorul vizual;
- ariile auditive – se afla în lobul temporal;
- aria gustativa – se afla în apropierea zonei de proiectie somestezica a fetei;
- aria olfactiva – este localizata pe fata mediala a emisferelor cerebrale (în girusul
hipocampic);
- aria de proiectie a echilibrului – se afla în partea posterioara a primei circumvolutii
temporale si primeste aferente de la aparatul vestibular.
2.2.2. Neocortexul motor (efector)
Cuprinde ariile corticale de unde pornesc axonii cailor motorii piramidale si unii axoni ai
cailor extrapiramidale.
Sistemul nervos vegetativ (SNV) este alcatuit din nervi care coordoneaza activitatea
viscerala, inconstienta. Este împartit în doua categorii: simpaticul si parasimpaticul. Cele mai multe
organe interne primesc inervatie de la ambele segmente. De exemplu, inima primeste atât inervatie
simpatica, cu efecte stimulatoare, cat si inervatie parasimpatica, cu efecte inhibitoare. În alte organe,
simpaticul si parasimpaticul exercita efecte de acelasi tip, dar diferite calitativ. De exemplu:
stimularea glandelor salivare, când simpaticul stimuleaza secretia vâscoasa, iar parasimpaticul –
secretia apoasa.
Nervii senzitivi aduc informatii de la receptorii din organele interne pâna la centrii
nervosi prin cai aferente. Centrii vegetativi primesc informatiile, le analizeaza si genereaza
raspunsuri. Nervii motori coordoneaza activitatea muschilor netezi si a glandelor prin cai eferente.
1. Calea aferenta
Nervii senzitivi alcatuiesc caile aferente ale SNV, care conduc informatii vegetative de la
receptori. În functie de natura agentului care le stimuleaza, acesti receptori sunt numiti: baroreceptori
(pentru presiune), mecanoreceptori, receptori pentru durere, termoreceptori (pentru cald sau frig). Durerea
viscerala are receptori putini la numar, ceea ce explica dificultatile de localizare. Primul neuron de pe
caile aferente se afla în ganglionii spinali de pe radacina posterioara a nervilor spinali si în unii
ganglionii din trunchiul cerebral (nucleul vag X, centrii respiratori si cardiovasculari). Al II-lea
neuron se afla în jumatatea posterioara a coarnelor laterale ale maduvei spinarii sau la diferite etaje
superioare (trunchiul cerebral, diencefal), de unde informatia este condusa spre centrii nervosi.
2. Centrii vegetativi
Se afla la nivelul maduvei spinarii (coarnele laterale), hipotalamusului, paleocortexului si
neocortexului (unele arii de asociatie). Hipotalamusul este considerat centrul superior de integrare a
stimulilor viscerali: exista centri vegetativi hipotalamici simpatici (posteriori) si parasimpatici
(mijlocii). Sistemul limbic si diferite arii din neocortex participa la reglarea multor activitati
vegetative: stari emotionale, functia sexuala.
3. Calea eferenta
Se realizeaza prin doi neuroni. Primul neuron, numit preganglionar, se gaseste în nevrax:
- la nivelul coloanei medulare toraco-lombare pentru simpatic,
- în segmentele sacrate si în trunchiul cerebral pentru parasimpatic.
Paralel cu maduva spinarii, în zona toraco-lombara se afla un lant de ganglioni nervosi,
legati între ei prin tracturi nervoase, care se numeste lantul simpatic paravertebral. Acest lant este
format din aproximativ 22 ganglioni: 3 cervicali, 10-12 toracali, 4-5 lombari si 4-5 sacrati.
fibrele musculare netede sau cu celulele glandulare. Acesti mediatori sunt: noradrenalina si adrenalina
în cazul simpaticului si acetilcolina în cazul parasimpaticului.
Sistemul nervos simpatic intervine în mentinerea tonusului muschilor din organelle
interne (vase de sânge, tubul digestiv, vezica urinara). Dar rolul cel mai important se evidentiaza în
situatii neobisnuite, periculoase, când pregateste organismul pentru “fuga sau lupta”. De exemplu,
în conditii de stres, simpaticul creste tensiunea arteriala, frecventa cardiaca si respiratorie.
Sistemul nervos parasimpatic exercita actiuni mai discrete, dar mult mai extinse
comparativ cu cele ale simpaticului si intervine în reglarea activitatii vegetative în conditii obisnuite
de viata.
Principalele efecte exercitate de cele doua segmente vegetative sunt:
ANALIZATORII
Analizatorii reprezinta structuri specializate prin care omul intra in relatie cu mediul
exterior pentru a putea cunoaste proprietatile fizice ale corpurilor si a informa fiecare moment al
existentei de multiple calitati, fixe sau schimbatoare, utile sau nocive, a acestui mediu in care traim.
Fiecare analizator se compune, in principal, din trei segmente: receptor, de conducere
si central.
- Segmentul de receptie sau periferic, reprezinta fie terminatii dendritice libere, fie
structuri celulare specializate, in contact cu terminatii dendritice, care la anumiti analizatori sunt
integrate in organele de simt. Aceste structuri preiau stimuli ale diverselor forme de energie din
mediul exterior, cum ar fi: raze luminoase, unde sonore, emanatii odorante, substante sapide sau
atingeri, loviri, frigul, caldura s.a. Receptorii transforma specific formele de energie in potentiale de
actiune.
- Segmentul de conducere, intermediar sau de transmisie, este format din neuronii
senzitivi din structura nervilor si caile nervoase ascendente din nevrax. Acesti neuroni sinapseaza
intre ei, si astfel transporta impulsul nervos preluat de la nivelul receptorilor spre al treilea segment.
- Segmentul central, cortical, situat la nivelul ariilor senzitivo-senzoriale, reprezinta
locul unde informatiile proiectate sunt analizate si sintetizate, devenind senzatii specifice.
A. ANALIZATORUL OLFACTIV
trigemen.
B. ANALIZATORUL GUSTATIV
C. ANALIZATORUL OPTIC
(dilatarea pupilei), si circulare, inervate parasimpatic ce produc mioza (micsorarea pupilei). Epiteliul
anterior al irisului este pigmentar imprimand culoarea specifica ochilor, ce se observa prin
transparenta corneei.
-Tunica nervoasa numita retina, reprezinta stratul cel mai profound si mai important,
realizand in interiorul globului ocular o camera obscura, strict necesara vederii corecte. La nivelul
retinei se gasesc atat celulele receptoare cat si primii doi neuroni ai segmentului de conducere a
analizatorului vizual.
Retina prezinta doua portiuni:
- una functionala, retina vizuala, situate posterior, dubland intern coroida si fiind cea mai intinsa;
- una nefunctionala, mult atrofiata, in continuarea precedentei, ce dubleaza fetele profunde ale
proceselor ciliare si ale irisului.
Structura retinei vizuale cuprinde in principal trei straturi, care dinspre coroida spre
interiorul globului ocular sunt:
- stratul receptor al celulelor fotosensibile cu conuri si bastonase;
- stratul neuronilor bipolari a caror dendrite preiau impulsurile nervoase de la celulele fotosensibile,
iar axonii lor se indreapta spre dendritele nouronilor din urmatorul strat;
- stratul celulelor multipolare, care-si trimit axonii ce se concentreaza spre un loc situat in
apropierea polului posterior al globului ocular, numit pata oarba, si parasesc globul ocular formand
nervul optic.
Pe suprafata interna a retinei, in dreptul polului posterior al globului ocular, se formeaza
o mica depresiune – macula luteea, prevazuta mai ales cu celule cu conuri, iar in centrul acesteia
este foveea centralis cea mai sensibila a ei, care are numai celule cu conuri.
Celulele cu bastonase, mai numeroase (circa 125 milioane), sunt foarte sensibile la
lumina, reprezentand receptorii vederii nocturne (scotopica), dar care nu pot reda detalii ale
obiectelor sau culoarea lor. Inspre partea lor externa aceste celule contin scotopsina, o structura
proteica, care impreuna cu un pigment - retineul, formeaza rodopsina (sau purpurul retinian), ce
constituie substanta fotosensibila specifica.
Celulele cu conuri, in numar cam de 5-7 milioane, au pragul de sensibilitate si acuitate
mult mai ridicat, determinand vederea in lumina puternica (vederea fotopica) si perceperea culorii
obiectelor. Inspre partea lor periferica aceste celule contin substanta fotosensibila specifica numita
iodopsina.
Mediile transparente sau refringente, au rolul de a refracta radiatiile luminoase,
proiectand imaginea exterioara pe retina. Aceste medii, dinspre anterior spre posterior, sunt:
- corneea transparenta;
- umoarea apoasa, situata in camera anterioara a ochiului (intre cornee si cristalin) formata din
doua compartimente ce comunica prin pupila; aceasta umoare este secretata de procesele ciliare si
dreneaza in canalul circular situat intre cornee si sclerotica, iar de aici printr-o retea venoasa in
venele episclerale;
- cristalinul este o lentila biconvexa ancorata prin fibre ligamentare suspensoare de procesele
ciliate; sub actiunea muschiului ciliar cristalinul isi modifica curburile fetelor, fiind astfel principalul
organ al acomodarii vizuale;
- umoarea sticloasa (corp vitros) este o substanta gelatinoasa, omogena, situata in camera
posterioara a ochiului (dintre cristalin si retina).
Razele luminoase de la exterior vor strabate aceste medii transparente, iar mai apoi
straturile neuronale multipolar si bipolar pentru a ajunge la celulele fotosensibile impresionandu-le,
si declansand astfel impulsul nervos specific.
ANEXELE GLOBULUI OCULAR sunt situate in interiorul orbitei, sau anterior ei,
avand rol in buna functionare a acestui organ de simt, de a proteja, mobiliza, hrani globul ocular, si
sunt reprezentate de urmatoarele formatiuni anatomice:
- Pleoapele sunt doua repliuri musculo-membranoase ce protejeaza anterior globul
ocular, avand in interior o membrana fibroelastica – septul orbital, si un muschi pielos - orbicularul
pleoapelor. Pe marginile libere ale pleoapelor spre partea laterala, pe o lungime mai intinsa, se gasesc
numerosi peri numiti gene (cili), cu glande sebacee si sudoripare modificate.
- Sprancenele sunt doua proieminente arcuite, cu rol protector, fiecare situate deasupra
pleoapei superioare. Ele sunt mai voluminoase spre partea interna si prezinta peri sprancenari, iar
profound un mic muschi pielos-muschiul sprancenos.
- Conjunctiva este o mucoasa fina, care dupa ce tapeteaza fata interna a pleoapelor, se
reflecta superior, intern si inferior, formand funduri de sac, pentru a tapeta fata externa a globului
ocular la exteriorul scleroticii, continuandu-se apoi cu epiteliul anterior al corneei.
- Aparatul lacrimal este alcatuit din mai multe formatiuni anatomice. Glanda lacrimala,
o glanda exocrina, este situata pe plafonul orbitei, in partea anterioara si laterala, care-si trimite
secretia - lacrimile, prin fundul de sac conjunctival superior, sa spele permanent fata anterioara a
globului ocular. Lacrimile se aduna apoi in unghiul intern al ochiului, in asa numitul lac lacrimal. De
aici, printr-un sistem de canalicule lacrimale, situate in fiecare margine libera, mai putin intinsa, a
ploapelor (care nu prezinta cili), lacrimile se aduna intr-un mic rezervor membranos - sacul
lacrimal. Sacul lacrimal se continua in jos cu un canal lacrimo-nazal, care se deschide in partea
anterioara a meatului inferior din fosa nazala.
- Muschii striati ai globului ocular se insera pe sclerotica, si in majoritatea lor provin
din varful orbitei, unde se insera posterior, si de unde diverg spre globul ocular. Acestia sunt: 4
muschi drepti (intern, extern, superior, inferior) si marele oblic; in partea anterioara si infero-interna
este un muschi mai scurt, micul oblic. De asemenea, tot din fundul orbitei se desprinde si muschiul
ridicator al pleoapei superioare.
- Nervii orbitei sunt de doua tipuri:
- motori (III, IV, VI) care inerveaza muschii striati ai globului ocular si ridicatorul pleoapei
superioare;
- senzitivi, reprezentati de ramurile nervului oftalmic din trigemen (V), care asigura inervatia
senzitiva intraorbitala prin ramurile sale nasal, frontal si lacrimal.
-Artera oftalmica, ram din carotida interna, vascularizeaza prin colateralele ei
formatiunile anatomice intraorbitale, inclusive globul ocular.
-Capsula lui Tenon este o membrana conjunctiva, ca o seroasa, care inveleste polul
posterior al globului ocular si prin niste ligamente fibroase ancoreaza globul ocular la peretii orbitei.
-Grasimea orbitara, umple spatiile ramase libere din interiorul orbitei.
C. 2. SEGMENTUL DE CONDUCERE reprezinta calea optica, si este constituit
dintr-un lant de 4 neuroni interconectati sinaptic, care transmit in aria vizuala corticala, impresiile
vizuale receptionate de retina. Primul si al doilea neuron reprezinta neuronii bipolari si multipolari
din retina. Axonii ultimilor neuroni formeaza nervul optic, care paraseste orbita pe la varful ei si
ajunge endocranian, unde-si incruciseaza fibrele partial, cu cel de partea opusa, alcatuind chiazma
optica. Simetric, in continuarea chiazmai optice, se formeaza cate o bandeleta (tract) optica, ce
contine fibre de la retina de aceeasi parte si de la cea opusa. Fiecare bandeleta optica se termina in
corpul geniculat lateral din metatalamus, facand sinapsa cu al treilea neuron. Axonii neuronilor III
formeaza radiatiile optice, care se proiecteaza cortical in aria vizuala.
C. 3. SEGMENTUL CENTRAL se afla in ariile vizuale 17, 18, 19, din lobul occipital,
unde se produc senzatiile vizuale.
De remarcat ca prin analizatorul vizual se furnizeaza peste 90% din informatiile
mediului ambient, vederea avand rol nu numai in diferentierea luminozitatii, formelor si culorilor
obiectelor, dar si rolul de a realiza tonusul cortical, orientarea in spatiu, sau in mentinerea
echilibrului.
D. ANALIZATORUL ACUSTICO-VESTIBULAR
Acest analizator este format din doua componente-acustica si vestibulara, avand rolul de
a asigura auzul respectiv echilibrul.
D. 1. SEGMENTUL PERIFERIC, situat in partea laterala a capului, este reprezentat
de ureche, care este un organ pereche, constituit de trei segmente: urechea externa, medie si
interna.
Urechea externa este formata din pavilion si conductul auditiv extern. Pavilionul
are o structura cartilaginoasa (cu exceptia lobului, din partea inferioara), fiind acoperit de piele si
fiind mobilizat foarte putin de trei muschi pielosi, atavici, - muschii auriculari. Conductul auditiv
extern, continua spre inauntru pavilionul, avand o structura fibrocartilaginoasa in partea laterala si
osoasa in partea interna, intrand in componenta osului temporal. Acest conduct este tapetat de o
mucoasa, care reprezinta un tegument modificat, cu peri rudimentari, glandele sudoripare si sebacee
modificate – glande ceruminoase, ce secreta cerumenul. Orificiul intern al conductului auditiv
extern este ocupat de o membrana – membrana timpanului, ce il separa de urechea medie.
Urechea externa are rolul de a capta si dirija undele sonore din exterior spre membrana
timpanica.
Urechea medie (casa timpanului) situata tot in osul temporal, este ingusta transversal si
comunica posterior cu niste cavitati osoase - celulele mastoidiene, iar anterior, printr-un canal
stramt trompa lui Eustache, cu nazofaringele. Pe peretele intern al ei se gasesc doua mici orificii –
ferestrele ovala si rotunda, ocupate de cate o membrana, ambele corespunzand urechii interne.
In interiorul urechii medii sunt trei oscioare articulate intre ele, si fixate lateral de
membrana timpanului prin ciocan, iar inauntru de membrane ferestrei ovale prin scarita; intre
acestea doua se gaseste al treilea oscior - nicovala.
Interiorul urechii medii este tapetat de o mucoasa care se prelungeste si in cavitatile si
trompa lui Eustache cu care comunica.
Urechea interna este sapata in stanca temporalului, si corespunde in partea laterala
urechii medii, iar intern conductului auditiv intern, care se deschide endocranian.
Urechea interna este formata din mai multe cavitati mici ce alcatuiesc labirintul osos,
care cuprinde: vestibulul osos, trei canale semicirculare osoase si melcul osos.
In vestibulul osos se deschid trei canale semicirculare, orientate in cele trei planuri ale
spatiului. Inspre anterior si inauntru vestibulul osos comunica cu melcul osos, un canal spiral, ce
face doua ture si jumatate in jurul unei structuri conice - columela (modiolul), care are baza
posterior spre conductul auditiv intern si varful spre anterior.
E. ANALIZATORUL CUTANAT
Acest analizator este cel mai intins, atat in ce priveste campul receptor, cat si caile de
conducere si segmental central.
E. 1. SEGMENTUL PERIFERIC - DE RECEPTIE, este situat in vastul teritoriu al
tegumentului, care ocupa toata suprafata exterioara a corpului, si in care se gasesc foarte
numeroase si variate tipuri de receptori ce determina sensibilitatile tactila (atingere), presionala,
vibratorie, termica si dureroasa.
Acesti receptori sunt situati in toate cele trei componente ale tegumentului (epiderm,
derm, hipoderm), si sunt fie terminatiuni nervoase libere, fie incapsulate sub forma unor corpusculi
senzitivi la capatul unor dendrite, unii dintre ei fiind gasiti si in structuri subdiacente (tesut celular
subcutanat, muschi, tendoane, periost, capsule si ligamente articulare, s.a.).
De remarcat prezenta in numar mult mai mare a receptorilor tactili in dermul degetelor
si buzelor mai ales, ca si a receptorilor termici indeosebi la nivelul tegumentelor mainii si fetei, loc
unde si sensibilitatea este mult crescuta.
Spre deosebire de celelalte sensibilitati, sensibilitatea dureroasa nu are stimuli adecvati,
orice excitant puternic, ce produce leziuni celulare, determina durerea, uneori aceasta putand fi un
simptom elocvent al unei boli. Receptorii durerii - terminatiuni nervoase libere, se gasesc nu
numai in structurile somatice, ci si in viscere unde insa sunt intr-o densitate mult mai mica, ceea ce
determina specificul durerii viscerale, care e mai vaga si imprecis localizata.
Daca la nivelul tegumentului stimuli durerii sunt reprezentati de agenti chimici,
mecanici, termici, electrici s.a. la nivelul viscerelor durerea este declansata de inflamatia acestora,
distensia brusca sau spasmul unor viscere cavitare, ori tractiunea mecanica sau compresiunea etc.
E. 2. SEGMENTUL DE CONDUCERE a analizatorului cutanat este reprezentat
pentru pielea gatului, trunchiului si membrelor, de dendritele neuronilor exteroceptivi a celor 31
perechi de nervi spinali, care au originea reala in ganglionii spinali de pe radacina posterioara a
acestor nervi. Axonii neuronilor ganglionari fac sinapsa, in capul cornului posterior, sau in unii
nuclei din bulb, cu al doilea neuron. Axonii acestor ultimi neuroni se incruciseaza cu cei de partea
opusa si formeaza caile ascendente exteroreceptive, care ajung sa faca a doua sinapsa in unii nuclei
de releu din talamus. Axonii nucleilor talamici se proiecteaza pe scoarta cerebrala.
Sensibilitatea exteroceptiva de la nivelul pielii capului, este, in majoritate, preluata de
neuronii senzitivi ai nervului trigemen (V) situati in ganglionul Gasser. Dendritele acestor neuroni
culeg de pe traiectul ramificatiilor sensitive ale celor trei ramuri ale nervului, aproape toata
sensibilitatea pielii capului, cat si cea a cavitatii bucale, a foselor nazale si a cavitatilor lor anexe.
Axonii neuronilor din ganglionul Gasser fac sinapsa cu al doilea neuron in nucleul senzitiv al
trigemenului din trunchiul cerebral, iar axonii acestor ultimi neuroni sinapseaza in unii nuclei
talamici de releu. Axonii neuronilor talamici se proiecteaza pe cortex.
E. 3. SEGMENTUL CENTRAL cuprinde o arie intinsa din girusul postcentral,
reprezentata prin homunculusul senzitiv, a caror segmente corporale cu o sensibilitate mai mare
sunt mult mai intinse.
Tegumentul
Tegumentul, pilea, sau cutis, (cutis, lat. = piele), este situat la exteriorul intregului corp,
ca o structura complexa de grosime variabila, care se continua la nivelul orificiilor naturale cu
mucoasele organismului. In structura pielii sunt unele anexe, cum ar fi:
- glandele sudoripare si sebacee;
- firele de par (pili);
- muschii piloerectori si unghiile.
Tegumentul indeplineste multiple roluri cum ar fi cele de:
- protectie fata de agresiunile externe, inclusiv virusuri, microorganisme s.a.;
- reglarea temperaturii corpuli;
ANEXELE PIELII
Anexele pielii sunt reprezentate de fanere si glande, dispuse in diferite locuri, la nivelul
tegumentelor corpuli.
- glanda mamara, e formata din 15-20 lobuli, dispusi radiar, avand structura
tubulocinoasa complexa, de la care se desprind canalele galactofore, de excretie (eliminare) a
glandeii.
Receptorii analizatorului cutanat (pielii – epitelii senzoriale)
Analizatorul cutanat
SISTEMUL ENDOCRIN
Lobul anterior sau adenohipofiza, reprezinta cam 75% din masa glandulara totala si
are structura unor cordoane celulare anastomozate, care secreta hormoni (majoritatea); se mai
intalnesc foliculi plini cu material coloidiform, precum si numeroase capilare sinusoide, fara fibre
nervoase, reglarea facandu-se pe cale umorala. Vasele reprezinta portiunea distala a unui sistem
vascular port hipotalamohipofizar, descries de Gr. T. Popa si Fielding, cu originea in capilarele unor
nuclei hipotalamici, prin care sunt transportate neurosecretiile hipotalamice, numite si factori
eliberatori ai hormonilor tropi hipofizari, care vor stimula activitatea secretorie a adenohipofizei.
Hormonii adenohipofizei stimuleaza atat cresterea organismului cat si activitatea altor
glande endocrine.
Hormonii adenohipofizei:
- STH (hormonul somatotrop) stimuleaza cresterea organismului. STH-ul mareste rezistenta
organismului mai ales la infectia TBC.
- ACTH (hormonul adrenocorticotrop) determina scaderea lipidelor si a colesterolului, activeaza
corticosuprarenala;
- TSH (hormonul tireotrop, tireotropina sau tireostimulina) stimuleaza tiroida.
Adenohipofiza secreta si hormoni gonadotropi, cum ar fi:
- FSH (hormonul stimulator folicular) stimuleaza la femeie maturatia folicului ovarian si secretia
de estrogeni, iar la barbat spermatogeneza;
- LH (hormonul luteinizant) declanseaza ovulatia, formarea corpului galben si secretia de
progesteron, iar la barbat stimuleaza secretia de testosteron;
- LTH (hormonul luteotrop sau prolactina) la femeie, stimuleaza dezvoltarea glandelor mamare
si mentine secretia lactica.
Lobul intermediar, de numai 2% din masa glandulara, este foarte subtire si adera
strans de lobul posterior; din acest lob s-a izolat hormonal MSH (hormonul
melanocitostimulator) ce determina pigmentarea pielii.
Lobul posterior sau neurohipofiza - este format din fibre nervoase amielinice
(reprezinta axoni ai unor neuroni hipotalamici) ce alcatuiesc tractul hipotalamohipofizar, celule
nevroglice diferentiate (pituicite) si foarte multe vase sanguine si capilare. In lobul posterior se
stocheaza neurohormonii secretati de unii nuclei hipotalamici si transmisi prin tractul
hipotalamohipofizar, de unde sunt trecuti in circulatia sanguina.
Neurohormonii sunt:
- ADH (vasopresina sau hormonul antidiuretic) cu rol in reglarea reabsorbtiei apei la nivelul
tubilor uriniferi;
- oxitocina, ce produce contractia musculaturii netede, mai ales a miometrului gravid si a muschilor
canalelor galactofore.
Epitalamusul (complexul habenuloepifizar) este una dintre cele mai bogate structuri in serotonina-
mediator chimic care are un ritm de productie circadian, cu un varf maxim ziua si din care s-a izolat
un derivat - melatonina, pe care unii o considera hormonul glandei, care are un ritm de productie
circadian, cu un varf maxim noaptea. Fibrele simpatico influentate de luminozitate modifica secretia
epifizei: lumina puternica o scade, iar cea slaba o mareste. Rolul acestor hormoni este de organizare
circadiana si sezoniera a functiilor cerebrale si endocrine, prin sincronizare cu lumina mediului
exterior, in special a acelor functii legate de reproducere, de ciclul somn-veghe si echilibrul
electrolitic.
De asemenea, melatonina inhiba atat eliberarea hormonilor gonadotropi hipofizari cat si
axul hipotalamo-hipofizo-cortico-suprarenalian. Dupa unii autori epitalamusul ar mai secreta un
hormon glomerulotrop care ar stimula secretia de aldosteron (un mineralocorticoid).
TIROIDA
Este o glanda impara situata median inaintea laringelui si a partii superioare a traheei, pe
care le inconjura ca un scut, concav posterior. Ea are forma unui H, cu doi lobi alungiti vertical,
drept si stang, legati printr-un istm. Are greutatea de circa 20-maximum 50g, si se dezvolta la
pubertate, descreste la batrani, si este de volum putin mai mare la femei.
Structura glandei este alcatuita din celule care delimiteaza periferic niste foliculi
(vezicule) plini cu coloid. Aceste celule secreta hormonii tiroidieni, componenti ai coloidului. In
jurul foliculilor sunt foarte numeroase capilare, glanda tiroida fiind cel mai vascularizat organ.
Celulele foliculare secreta mai multi hormoni dintre care mai importanti sunt:
triiodotironina (T3) si tiroxina sau tetraiodotironina (T4), care stimuleaza procesele metabolice
celulare, avand efect calorigen, faciliteaza excitabilitatea nervoasa, actionand mai ales asupra SNV
simpatic. Mai exista celule parafoliculare care secreta tirocalcitonina sau calcitonina, ce
stimuleaza cresterea, mentinand calciul in oase (antagonist parathormonului, care mobilizeaza calciul
din oase).
GLANDELE PARATIROIDIENE
Sunt niste glande foarte mici, de obicei in numar de 4 (2 superioare si 2 inferioare),
situate pe fata posterioara a celor 2 lobi tiroidieni. Fiecare glanda paratiroida are forma unui bob de
linte in greutate de aproximativ 50mg, toate la un loc nedepasind 150mg.
Parenchimul glandei este format din celule dispuse in cordoane anastomozate, aceste
celule fiind de doua tipuri:
- principale care secreta parathormonul (PTH), cu rol de a mentine constant raportul P/Ca
in sange;
- oxifile, cu rol necunoscut inca. Stroma, contine numeroase vase si capilare, limfatice si nervi.
Insuficienta paratiroidiana (de exemplu cu ocazia tiroidectomiei, cand se extirpa
accidental si glandele paratiroide) produce scaderea brusca a calcemiei cu cresterea fosfatemiei, care
determina marirea excitabilitatii neuromusculare, cu spasme musculare, sau chiar moarte
determinata de spasmul musculaturii striate, mai ales a laringelui, ce produce asfixia.
Hiperparatiroidismul apare in adenoamele glandei, cand Ca este mobilizat din oase, determinand
cresterea calcemiei si cu posibilitatea producerii fracturilor (osteita fibrochistica-boala
Recklinghausen).
TIMUSUL
Timusul este un organ limfoid, cu dezvoltare maxima din copilarie pana la pubertate,
dupa care involueaza, la batrani ramanand urme de tesut timic asemanator tesutului conjunctiv.
Glanda este situata in mediastinul anterior – etajul superior, in spatele sternului, urcand
chiar aproape de glanda tiroida spre gat. Are forma variabila, in general ca un H cu doi lobi, drept si
stang, alungiti vertival si uniti intre ei printr-un istm in partea inferioara. Greutatea la nastere este de
10-15g, iar la 12-15 ani este de circa 30-35g.
Parenchimul glandular este impartit in lobuli, care, intr-o comparativa plastica, „stau ca
ciupercile puse la uscat pe o ață”, ață reprezentand un cordon conjunctiv central in tot lungul lobului.
Fiecare lob are circa 0,5-2cm si contine foliculi timici, septati incompleti de la periferie spre centru.
Fiecare folicul timic este format din:
- corticala, la periferie (mai inchisa la culoare);
- medulara, central (mai clara), ambele zone avand tesut reticular in ochiurile caruia se gasesc
limfocite mici (timocite-limfocite T). In medulara timocitele sunt mai putin numeroase decat in
corticala, dar in plus medulara contine corpusculi Hassal (formate din celule reticulo-epiteliale plate,
dispuse concentric, ca foile de ceapa, in continua prefacere). Intre aceste structuri se dispune stroma
conjunctivo-vasculara.
Timusul produce timozina (timopoietina), considerat hormonal lui, cu actiune locala,
si probabil si alte substante, care influienteaza calcemia, glicemia, precum si dezvoltarea si
mentinerea structurii organelor limfoide periferice sau timodependente. Aceste organe sunt:
amigdalele, foliculii limfatici din peretii tubului digestive, tesutul limfatic bronho-pulmonar, sau
pulpa alba a splinei si ganglionii limfatici, ultimii fiind cei mai bogati in tesut limfoid. In timus exista
si numeroase macrofage.
Timocitele provin din celulele primordiale hematopoietice din maduva osoasa, de unde
prin circulatia generala ajung in timus, unde prolifereaza intens si apoi migreaza spre organele
limfoide periferice ca limfocite T, fiind un factor important in imunitatea celulara a organismului.
Se admite ca timusul ar avea rol si in:
- cresterea organismului (stimuland-o prin depunerea calciului in oase);
- evolutia glandelor sexuale (involutia timusului coincide cu maturatia sexuala);
- in controlul transmiterii influxului nervos la nivelul placii motorii.
GLANDELE SUPRARENALE
Aceste glande abdominale sunt in numar de doua, fiecare situata la polul superior al
rinichiului. Suprarenala dreapta are forma unei creste de cocos, iar cea stanga este ca o virgula.
Greutatea este variabila, in medie de circa 5-8g, iar consistenta este friabila, medulara topindu-se
imediat dupa moarte. Structura acestei glande este formata de doua zone diferite, inclusiv ca origine
si functie-corticala si medulara.
- Corticala (reprezinta aproximativ 80-90% din glanda), de origine mezodermica, este
formata din cordoane celulare (parenchimul), inconjurata de stroma, ca o retea fina reticulinica cu
multe capilare sinusoidale.
- Medulara (reprezentand circa 10-20% din glanda), de origine ectodermica (ca si SNV, din
crestele neurale), contine celule cromafine poligonale mari in retea, considerate a fi celule ce si-au
pierdut axonii si au dobandit proprietati secretorii. Astfel medulosuprarenala poate fi considerate ca
un imens ganglion simpatic. In jurul acestor celule se afla stroma formata din largi capilare
sinusoide, numerosi neuroni vegetative si fibre vegetative simpatice provenind din nervii splanhici.
Aceasta caracteristica de inervatie foarte bogata, o deosebeste de corticala, care e mai sarac inervata
deoarece este controlata hormonal de adenohipofiza prin ACTH.
PANCREASUL ENDOCRIN
Aceasta structura endocrina este dispusa printre structurile exocrine, ale unei glande
abdominale, amficrina-pancreas. Acesta glanda este situata in cadrul duodenal cu capul, iar corpul si
coada sa ajungand pana aproape de splina.
Pancreasul endocrin este format din cordoane mici celulare inconjurate de o retea
reticulocapilara, numite insulele lui Langerhans, raspandite difuz in tesutul exocrin mai ales la nivelul
cozii pancreasului, si reprezentand doar 1-3% din greutatea totala a glandei.
In structura acestor insule intra:
- celulele A (sau alfa), reprezentand 25%, situate predominant in centrul insulei si care secreta
glucanolul si factorul lipocaic;
- celulele B (sau beta) mai numeroase (circa 75%), situate mai mult la periferia insulei si secretand
insulina;
- celulele C, descries de unii autori, reprezentand precursorii celulelor A (alfa) secreta gastrina.
Hormonii acestei glande au urmatoarele actiuni principale:
- insulina - hormon hipoglicemiant, evidentiat prima data de N. Paulescu in 1920, produce, in
principal, sinteza glicogenului in ficat si mai putin in muschi, scazand glicemia; secretia scazuta de
insulina produce diabetul zaharat;
- glucagonul – hormon hiperglicemiant prin glicogenoliza hepatica (este produs si de celule
similare din stomac si duoden);
- factorul lipocaic, are rol in metabolizarea si depozitarea grasimilor.
Reglarea hormonilor principali, insulina si glucagon, se face predominant prin nivelul
glicemiei.
PARAGANGLIONII
Paraganglionii sunt formatiuni glandulare mici, ce au luat nastere din crestele neurale
impreuna cu ganglionii nervosi vegetativi. Ei sunt de doua tipuri, dupa tipurile celulare din
consistenta lor:
- cromafini;
- necromafini.
Paraganglionii cromafini, au origine comuna cu a SN simpatic, secretand adrenalina
si (sau) noradrenalina, insa nu la nivelul sinapselor, ci direct in sange. Acesti paraganglioni
involueaza in cursul vietii, exceptie facand medulosuprarenala. In afara medulosuprarenalei mai
intalnim astfel de paraganglioni:
- in abdomen, imprejurul aortei (corpii paraaortici), dezvoltati pana la varsta de 2-3 ani, care secreta
noradrenalina;
- altii se dezvolta la fat de-a lungul plexurilor simpatico abdominale si pelvine, iar dupa nastere
numai la nivelul plexurilor celiac, avand insa rol incert.
Paraganglionii necromafini, se pare ca au origine comuna cu a SN parasimpatic, cu
vascularizatie si inervatie bogata si persistenta in tot timpul vietii, in plus avand si un rol de
chemoreceptor (rolul secretor este incert). Astfel de paraganglioni necromafini avem:
- glomul carotidian, situat in peretele posterior al sinusului carotidian; de circa 10-15 mg, cu
numeroase fibre nervoase sensitive, avand rol chemoreceptor, de inregistrare a concentratiei de O2
si CO2 din sange si reglare si stimulare reflexa a respiratiei;
- glomul timpanic, anexat unui ram al nervului glosofaringian, de circa 0,5 mm si cu rol si
structura similare precedentului;
- glomi subclavii, dispusi la originea fiecarei artere subclaviculare;
- paraganglionii aorticopulmonari localizati la nivelul adventicei arcului aortic;
- glomii vagali, situati in ganglionul inferior al nervului vag;
- corpul coccigian (glomul coccigian, sau glanda lui Luschka) situata la varful coccisului, la
terminarea vaselor sacrale mijlocii, care le iriga, avand 2-3 mm, dar cu rol incert.
SISTEMUL LOCOMOTOR
I. SISTEMUL OSOS
Oasele sunt piese dure, solide, care, articulate între ele, formează sistemul osos
(scheletul); ele reprezintă partea pasivă a aparatului locomotor.
1. Forma. In această privinţă, oasele pot fi clasificate în: lungi, late şi scurte, după
raportul existent între cele trei dimensiuni: lungime, lăţime sau grosime.
Oasele lungi formează scheletul extremităţilor şi la ele predomină lungimea. Corpul
unui os lung se numeşte diafiză (fig.1) şi este aproape cilindric. Cele două extremităţi, care
sunt mai voluminoase, se numesc epifize.
A. SCHELETUL
Scheletul este alcatuit la adult dintr-un numar de circa 208 oase, dupa spusele unor autori
sau 223, dupa alti autori, fiind format dintr-un schelet axial – coloana vertebrala, care se articuleaza
superior cu craniul, unde se adapostesc maduva spinarii si respectiv encefalul.
Coloana vertebrala in dreptul toracelui formeaza, impreuna cu 12 perechi de coaste situate
lateral si cu sternul in partea anterioara si median, cutia toracica osoasa in care sunt protejate viscere
ca plamanii, esofagul, inima, traheea, vasele mari s.a. De torace sunt articulate in partile
superolaterale oasele membrelor superioare.
In partea inferioara coloana vertebrala, prin sacrum, se articuleaza de centura pelvina, iar
aceasta se continua cu celelalte oase ale membrului inferior.
Coloana vertebrala (Plansa 1) reprezinta o tija osoasa, formata prin suprapunerea unor
piese osoase numite vertebre in numar de 33-34, legate intre ele prin articulatii. Vertebrele sunt
dispuse in patru regiuni topografice care, de sus in jos, sunt urmatoarele:
- cervicala cu 7 vertebre;
- toracala cu 12;
- lombara cu 5;
- sacrala cu 5 vertebre sudate intre ele;
- coccigiana, cu 4 - 5 vertebre sudate formand osul coccis.
Cu exceptia oaselor sacrum si coccis, fiecare vertreba tip prezinta urmatoarele elemente
descriptive, care o diferentiaza de alte oase din corp, si chiar unele particularitati regionale, si
individuale, astfel:
- Corpul vertebrei, situat anterior, are forma de segment de cilindru, mai mult sau mai putin
perfect, care este continuat posterior, pe partile laterale, de arcul vertebral;
- Arcul vertebral este legat de corp prin pediculii vertebrali si prezinta mai multe apofize si anume:
- una posterioara mediana – apofiza spinoasa,
- doua laterale, apofizele transverse,
- si cate doua craniale si doua caudale, apofizele articulare.
Intre doi pediculi vertebrali a doua vertebre suprapuse se formeaza gaura intravertebrala (de
conjugare) prin care trece trunchiul nervului spinal, iar intre apofiza spinoasa si fiecare grup de
apofize transversa si articulare se gaseste cate o lama vertebrala;
- Intre corpul vertebral si arcul vertebral se gaseste gaura vertebrala, iar prin suprapunerea tuturor
vertebrelor se formeaza canalul vertebral in care este adapostita maduva spinarii, radacinile nervilor
spinali, inconjurate de meningele spinal.
Mentionam ca prima vertebra cervicala, numita atlas (Plansa 1), care se articuleaza superior
cu craniul, este foarte diferita de celelalte vertebre, neavand corp, ci doua mase laterale reunite
printr-un arc anterior si arcul posterior. De asemenea, a doua vertebra cervicala, numita axis
prezinta pe fata superioara a corpului vertebrei o apofiza odontoida, care se va articula atat cu arcul
anterior al atlasului cat si cu occipitalul.
Coloana vertebrala prezinta mai multe curburi in plan sagital si anume:
- 2 convexe anterior, in regiunile cervicala si lombara;
- 2 convexe posterior in regiunile toracala si sacro-coccigiana;
- de asemenea prezinta si curburi in plan frontal, dar mult mai putin evidente.
A. 2. TORACELE OSOS
Scheletul toracelui este format din cele 12 vertebre toracale situate posterior, continuate
spre lateral si anterior de 12 perechi de coaste unite partial pe linia mediana si anterior, cu sternul.
Astfel formata cusca toracica este elastica in vederea indeplinii actului respiratiei, si asigura protectia
viscerelor din interior.
Sternul este un os nepereche median turtit antero-posterior si care prezinta trei parti:
manubriul, in partea superioara, continuat cu corpul, iar in partea inferioara terminat cu
apendicele xifoid (varful). Sternul prezinta in afara celor doua fete (anterioara si posterioara) si
doua margini laterale, fiecare avand un numar de 7 scobituri pentru cartilajele primelor 7 coaste;
extremitatea superioara a manubriului are pe mijloc o incizura jugulara, iar mai lateral incizurile
claviculare, pentru articulatia cu fiecare clavicula. Intre manubrium si corpul sternului se formeaza
unghiul lui Louis (o proeminenta) ce corespunde lateral perechii a doua costale, de importanta
clinica pentru numararea costelor. Din punct de vedere al diagnosticului si terapeutic este
importanta punctia sternala.
Fig. 4. Sternul
Coastele sunt arcuri osoase concave spre interior, articulate posterior cu coloana vertebrala
si continuate anterior cu cartilagii costale, care se vor articula direct cu sternul numai la nivelul
primelor 7 perechi – coastele adevarate.
Celelalte coaste sunt numite coaste false, dintre care perechile 8, 9, 10 sunt numite false
propriu-zise, (unindu-se cu al 7-lea cartilagiu costal prin intermediul unei piese cartilaginoase
comune), iar ultimele doua 11 si 12 sunt numite coaste flotante avand capetele anterioare libere.
Fiecare coasta prezinta la extremitatea posterioara un cap separat de tuberozitatea costala printr-o
portiune mai ingusta numita gat, nivel la care se articuleaza cu coloana vertebrala. Cu exeptia
coastelor I, XI si XII, toate celelalte au pe mijlocul fetei interne, in partea inferioara, cate un sant
costal in care se adaposteste pachetul vasculo-nervos intercostal. Coasta I-a prezinta pe fata
superioara mai anterior de mijlocul ei un tubercul (proeminenta) pe care se insera muschiul scalen
anterior care desparte un sant anterior pentru vena subclaviculara, de alt sant posterior pentru artera
omonima.
A. 3. CRANIUL
calvaria) situata superior, si baza craniului, situata dedesubt. Neurocraniul este format la audlt din
8 oase, dintre care:
- 4 sunt neperechi si anume: frontal, etmoid, sfenoid si occipital;
- iar celelalte sunt perechi: temporale si parietale.
Calota craniului sau bolta craniana este formata anterior de solzul frontal, posterior de solzul
osului occipital, iar intre ele de cele doua parietale, avand fiecare dedesubt portiunea superiora a
solzului osului temporal.
Baza craniului prezinta in alcatuirea sa, dinspre anterior spre posterior, postiunea orizontala
a frontalului, lama ciuruita a etmoidului, corpul osului sfenoid cu aripile sale marei si mici,
portiunile pietroase (stancile) ale oaselor temporale, precum si portiunea bazilara si partile laterale
ale osului occipita. Baza craniului este strabatuta de numeroase orificii, canale si gauri de comunicare
cu viscerocraniul si gatul, prin care patrund sau ies din cutia craniana multe formatiuni vasculare si
nervoase, iar prin gaura occipitala situata in dreptul partii superioare a canalului vertebral trece
bulbul rahidian inconjurat de meninge. In stanca temporalului se gasesc structurile principale ale
analizatorului acistico-vestibular (ale auditiei si echilibrului) – urechea medie si interna. De remarcat
prezenta in oasele frontal, etmoid si corpul sfenoidului a unor cavitati aerice, care se deschid in
fosele nazale.
In cursul vietii intrauterine si imediat dupa nastere la nivelul spatiilor dintre oasele boltii
craniene, ramase inca neosificate, se descriu zone inca neosificate numite fontanele, prin
intermediul carora se pot dezvolta oasele si ulterior sa se sudeze, iar pe de alta parte permite
dezvoltarea encefalului. Fontanelele mediane sunt: bragmatica (intre solzul frontalului si oasele
parietale), dintre care prima se inchide mai tarziu spre varsta de 1,5 - 2 ani. Se mai descriu si alte
fontanele perechi, situate lateral, care se inchid mai precoce, cum ar fi cea pterică, situata spre
anterior, si asterica situata mai posterior.
Viscerocraniul este format din 14 oase care alcatuiesc falca superioara si falca inferioara.
Falca superioara este formata din 13 oase dintre care 6 perechi si anume: maxilarul
superior (situat central), si in jurul lui, zigomaticul (malarul), nazalul, lacrimalul, palatinul si
cornetul inferior. Osul nepereche, numit vomer, contribuie la formarea septului nazal. Osul
maxilar superior prezinta doua apofize mai importante: o apofiza palatina, care cu cea de partea
opusa formaeaza aproape tot palatul dur, iar spre in jos apofiza alveolara, care cu cea opusa
realizeaza arcada dentara superioara, in care sunt implantati dintii superiori. In interiorul osului
superuor exista sinusul maxilar, care se deschide in fosa nazala cosrespunzatoare.
Falca inferioara este formata din mandibula, singurul os mobil al viscerocraniului.
Mandibula prezinta un corp, concav posterior terminat de fiecare parte cu cate o apofiza
patrulatera, ridicatoare sau ramura montanta, care este prevazuta cu un condil spre sus, ce se
articuleaza cu osul temporal prin articulatia temporomandibulara. Pe marginea superioara a
corpului, mandibula prezinta alveole in care sunt implantati dintii arcadei inferioare. Posterior, intre
marginea inferioara a corpului si marginea inferioara a ramurei montante, se gaseste gonionului.
Oasele falcii superioare se articuleaza prin suturi atat cu oasele de la baza craniului, cat si
intre ele.
Toate aceste oase ale viscerocraniului delimiteaza cavitatile bucala, nazale si orbitare, pentru
a adaposti portiunile initiale ale aparatelor de import digestiv si respirator, precum si organele de
simt.
La nivelul gatului, sub mandibula exista un os, ca o potcoava, deschisa posterior, numit osul
hioid, de care se anexeaza formatiuni musculo-membranoase de la oasele si organele vecine.
A. 4. SCHELETUL MEMBRELOR
De asemenea comun la cele doua membre, superioara si respectiv inferioare, este faptul ca,
cu exceptia oaselor centurilor, carpiene, tarsiene si rotula, restul oaselor sunt lungi, situate in axul
segmentelor, fiecaruia putandu-i-se descrie:
- un corp - diafiza, cu 3 fete (numai falangele au 2 fete) pe care se insera muschi;
- 2 epifize (una proximala si alta distala), fiacre avand, inafara suprafetelor articulare la
extremitati (numai ultima falanga este libera), diferite proieminente, santuri pentru
insertia unor muschi si ligamente articulare, sau pentru trecerea unor tendoane.
A. 4. a Scheletul membrului superior
Membrul superior este format din oasele centurii scapulare (scheletul umarului) si ale
membrului inferior liber.
- Centura scapulara este formata din omoplat si clavicula.
Omoplatul (scapula) este un os lat aplicat pe fata postero-superioara a custii toracice si
fixat de aceasta ca si de humerus prin numerosi muschi care iau insertie pe el. Are o forma
triunghiulara, cu unghiul mai ascutit (varful) inferior, si prezinta pentru descriere fete, margini si
unghiuri:
- fetele sunt doua: - una anterioara, usor escavata pentru insertia muschilor subscapular si
mare dintat, si – una posterioara, impartita de o proeminenta orinzotala (spina scapulei, terminata
lateral cu o apofiza lata – acromion), in doua fose – supra si subspinoase, in care se insera si muschii
cu acelasi nume;
- marginile sunt: - una externa, sau axilara, - una interna sau spinala, si – una superioara, care
prezinta spre unghiul extern o apofiza coracoida, pentru insertii musculare;
- unghiurile, in afara celui inferior, mai prezinta unul supero-intern si altul supero-extern,
ultimul mai dezvoltat prezinta si cavitatea glenoida pentru articulatia cu capul humerusului.
Ilionul este situat superior si lateral formand aripa iliaca pe care se insera muschi, atat pe fata
interna cat si pe fata externa, destinati membrului inferior; marginea superioara a sa – creasta iliaca –
da insertie muschilor largi ai abdomenului.
Ischionul este situat postero-inferior realizand impreuna cu pubisul un orificiu mai mare –
gaura obturatorie – situate sub cavitatea cotiloida.
Pubisul este situata antero-inferior si prezinta intern o suprafata ovalara articulara prin care
se articuleaza cu cel de partea opusa formand simfiza pubiana.
Marginile coxalului sunt in numar de 4:
- marginea superioara – creasta iliaca;
- marginea anterioara este loc de trecere pentru vasele, nervii si unii muschi ai membrului
inferior;
- marginea posterioara prezinta unele incizuri si spine fiind loc de trecere pentru unele
vase si nervi, precum si unii muschi din partea posterioara a membrului inferior;
- marginea inferioara corespunde ramurei ischio-pubiene, pe care se prind atat muschi ai
membrului inferior cat si muschi ai perineului.
Oasele membrului inferior liber sunt mai multe.
Femurul este osul coapsei cu directie usor oblica in jos si inauntru, fiind cel mai lung os din
corp. Diafiza sa da insertie, atat pe fete cat si in special pe marginea sa posterioara, mai ascutita,
multor muschi ai coapsei, unii coborand spre gamba.
Epifiza proximala prezinta capul femural (2/3 dintr-o sfera) pentru articulatia cu cavitatea
cotiloida; mai jos si lateral prezinta doua tuberoziati – marele si micul trohanter, pentru
numeroase insertii musculare. Intre cap si tuberozitati se gaseste gatul anatomic mult mai alungit
decat cel al humerusului, iar intre gat si diafiza osului se formeaza un unghi obtuz deschis inauntru
si in jos. Intre tuberozitati si diafiza se descrie gatul chirurgical.
Epifiza distala, este voluminoasa si prezinta doi condili, despartiti printr-un sant
intercondilian, destinati a se articula anterior cu ratula si inferior pe platoul tibial; aceasta se
realizeaza prin suprafetele articulare situate pe fetele anterioara, inferioara si posterioara ale fiecarui
condil, iar pe fetele interna si externa ale lor se prind ligamente ale articulatiei genunghiului.
Rotula (patela) este un os mic ovalar cu baza superior si varful inferior avand doua fete,
una anterioara in raport cu planurile superficiale ale genunchiului, si una posterioara, in cea mai
mare parte articulara cu condilii femurali. Este inglobata in muschiul cvadriceps, care de la varful
rotulei spre tibie se continua cu tendonul rotulian.
Scheletul gambei (Plansa 4) este format din tibie, mult mai voluminoasa, situata intern,
si peroneu (fibula), situata extern.
Tibia da insertie pe diafiza unor muschi ai gambei, iar pe epifiza proximala prezinta doi
condili care realizeaza superior platoul tibial – doua escavatii pentru articularea cu condilii femurali,
despartite printr-o spina, ianintea si in spatele careia se insera ligamentele incrucisate ale articulatiei
genunchiului. Epifiza distala are intern o apofiza – maleola interna – iar in rest se articuleaza inferior
cu straglul, iar extern cu peroneul: fetele anterioara si posterioara prezinta santuri de trecere a
tendoanelor unor muschi ai gambei, dintre care unii sunt destinati a se insera pe falangele degetelor.
Peroneul are forma unei tije osoase, cu mica valoare functionala, a carei extremitate
superioara (capul) se articuleaza cu fata postero-externa a condilului extern tibial, iar extremitatea
inferioara se prelungeste in jos cu maleola externa.
Masivul tarsian este alcatuita din 7 oase dispuse in doua grupe:
- tarsul posterior format din astragal (articulat in sus cu tibiasi peroneul), si inferior acestuia
– calcaneul, in dreptul calcaiului, prin care ne sprijinim pe sol, transmitandu-i intreaga greutate a
corpului; intre cele doua oase se afla un spatiu numit sinus tarsi;
- tarsul anterior format din: - cuboid, inaintea calcaneului, - scafoid, inaintea astragalului, iar
anterior scafoidul – trei oase cuneiforme.
Scheletul antepiciorului (Plansa 4) este format din 5 oase metatarsiene, continuate in
dreptul fiecarui deget cu cate trei falange, cu exceptia degetului mare (haluce) care are numai doua
falange.
B. 1. ARTICULATIILE
Oasele sunt legate între ele prin articulaţii . După gradul de mobilitate posibilă între
oasele care alcătuiesc o articulaţie, acestea se împart în:
Sinartrozele sunt articulaţii în care nu este posibilă mobilitatea. Intre oasele ce se
articulează se interpune un strat de ţesut conjunctiv cartilaginos sau osos, deci nu au cavitate
articulară. Există suturi, în care oasele se fixează prin dinţaturi ce se întrepătrund (suturi dinţate) ca
la oasele parietale ale cutiei craniene.
În alte locuri, marginile oaselor sunt lipsite de dinţi, subţiate şi trecute unele peste altele ca
nişte solzi (suturi solzoase) aşa cum este sutura dintre solzul osului temporal şi osul parietal.
Diartrozele sunt articulaţii mobile. Cele cu mobilitate redusă se numesc amfiartroze. La
nivelul lor, între oasele ce se articulează se interpune o formaţiune fibrocartilaginoasă (exemplu:
articulaţiile dintre corpurile vertebrale, între care se intercalează discurile intervertebrale). Deşi
mobilitatea dintre două vertebre este redusă, totuşi, prin însumarea mişcărilor tuturor vertebrelor,
coloana, în ansamblu, poate executa mişcări complexe şi de amplitudine variată. Vertebrele dorsale sunt
foarte puţin mobile, iar cele sacrale sunt complet imobile fiind sudate; ele formează un os unic.
2. 1. Metabolismul oaselor este reprezentat de totalitatea proceselor chimice care stau la baza
formării şi distrugerii ţesutului osos. Procesele metabolice se desfăşoară sub acţiunea catalitică a
enzimelor elaborate de celulele osoase.
Procesul de formare a sărurilor minerale complexe, din elementele chimice aduse de sânge şi
depunerea lor în oase se numeşte mineralizare. Desfacerea sărurilor minerale complexe insolubile, în
forme simple, solubile şi trecerea lor în sânge poartă numele de demineralizare.
Între procesele de mineralizare şi demineralizare este, în cazuri normale, un echilibru dinamic,
asigurându-se astfel integritatea structurii şi funcţiei ţesutului osos.
Metabolismul oaselor este foarte complex şi strâns legat de procesele metabolice din întregul
organism şi în special de echilibrul fosfocalcic. Acest echilibru nu poate fi înţeles decât dacă ştim că
fosforul şi calciul se găsesc în organism, în cea mai mare parte sub formă de săruri insolubile (în oase
şi dinţi) şi în foarte mici cantităţi în formă solubilă (în lichidele din corp). Concentraţia lor în sânge
poartă numele de calcemie şi respectiv fosfotemie; ea reprezintă o valoare relativ constantă. Echilibrul
fosfocalcic se stabileşte intre cantitatea de fosfor şi calciu absorbit la nivelul intestinului subţire şi o
mică parte provenită din substanţa osoasă, pe de o parte, şi eliminarea lor la nivelul
rinichiului prin urină, pe de altă parte.
Ori de câte ori absorbţia calciului la nivelul intestinal este insuficientă, sau
eliminarea prin urină este crescută, organismul îşi asigură concentraţia lichidelor sale prin
intensificarea procesului de demineralizare a substanţei osoase şi invers. Aceasta presupune
controlul riguros al echilibrului fosfocalcic, control exercitat pe cale sanguină (cale humorală)
de către hormonii glandelor cu secreţie internă.
Glandele cu secreţie internă, care intervin în reglarea echilibrului fosfo-calcic sunt:
paratiroidele prin hormonul lor - parathormon - şi tiroida prin hormonul calcitonina .
Parthormonul creşte eliminarea fosfaţilor prin urină şi mobilizează calciul din oase.
Calcitonina are acţiune antagonică parathormonului. Cantitatea de hormoni secretaţi este în
funcţie de concentraţia calciului în sânge. Creşterea calciului sanguin produce scăderea secreţiei
de parathormon; invers, scăderea calciului sanguin stimulează producerea de parathormon.
În menţinerea echilibrului fosfocalcic un rol important revine vitaminei D. Aceasta
controlează absorbţia calciului la nivelul intestinului subţire şi influenţează pozitiv procesele
metabolice la nivelul oaselor.
2. 2. Deficienţele morfofuncţionale ale sistemului osos. Acestea trebuie căutate în
primul rând în tulburări ale metabolismului osos, în special în procesul de mineralizare şi
demineralizare, care la rândul său, aşa cum am arătat, se află sub influenţa activităţii
hormonale şi vitaminice.
Când secreţia glandelor paratiroide este prea intensă (hipersecreţia) hormonul în exces
mobilizează calciul din oase şi se produce rarefierea ţesutului osos. Oasele devenind fragile sunt
predispuse la fracturi.
Sunt binecunoscute şi consecinţele deficitului în vitamina D. Acesta duce, la adult, la
diminuarea procesului de mineralizare a oaselor, boală numită osteomalatie , iar la copii la
boala cunoscută sub numele de rahitism .
Rahitismul poate apărea, fie din cauza unui aport insuficient de vitamină D în
alimentaţie, fie prin lipsa de expunere la razele solare. Regiunile tropicale sunt lipsite de
rahitism. Boala produce tulburări complexe, iar sistemul osos este în primul rând afectat. Se
produc deformări mai ales ale oaselor membrelor inferioare (fig. Ab). Rahitismul se vindecă prin
administrarea de vitamină D, prin expunerea la soare, în special în climatul marin şi prin
administrarea sărurilor de calciu.
În afară de factorii hormonali şi vitaminici, sunt şi alţi factori care pot acţiona asupra
structurii şi funcţiei osului. Aşa de exemplu, deformările pot apărea ca o consecinţă a
poziţiei defectuoase a corpului în timpul lucrului, iar la şcolari ca urmare a poziţiei
necorespunzătoare în timpul scrisului (scolioză, fig. Aa).
Integritatea anatomică a oaselor poate fi compromisă prin factori externi, cum sunt
loviturile puternice care duc la fracturi . Oasele lungi sunt în special expuse fracturilor, ele se
pot rupe în două sau mai multe fragmente care se pot aduce în poziţia normală. Cu ajutorul
aparatului ghipsat se realizează imobilizarea care favorizează consolidarea fracturii (fig. B).
Turtirea bolţii tarsiene dă naştere deformaţiei numită picior, care ia contact cu solul pe
toată lărgimea sa. Se corectează cu aparate ortopedice care introduse în încălţăminte,
menţin bolta.
Muşchii sunt organe contractile care prin scurtare produc mişcare. Amplitudinea
mişcării este în funcţie de gradul de mobilitate al articulaţiei asupra căreia acţionează muşchiul şi
de lungimea fibrei musculare.
In contracţia maximă, fibra se scurtează la jumătatea lungimii pe care o are în stare
de relaxare maximă. Travaliul depus de un muşchi este în raport cu numărul fibrelor ce-l
alcătuiesc; cu cât numărul acestor fibre este mai mare cu atât forţa lui creşte.
Forma muşchilor este variată: fusiformă, circulară, care poartă şi denumirea de
orbiculară, la muşchii care se găsesc în jurul orificiilor orbitare, nazale, bucal şi sfincter, la
cei care închid o cavitate a unui organ (sfinc terul piloric etc). Pot avea şi alte forme
geometrice: trapezoidală, triunghiulară, dreptunghiulară etc.
După dimensiunea care predomină muşchii pot fi, ca şi în cazul oaselor: lungi, laţi şi
scurţi.
După numărul capetelor de fixare pot fi: cu un singur capăt, cu două capete
(biceps), cu trei capete (triceps), cu patru capete (cvadriceps).
La un muşchi scheletic se distinge o parte cărnoasă numită pântec (corpul
muşchiului) şi două extremităţi: una prin care se fixează de osul imobil în timpul
contracţiei numită origine şi alta prin care se prinde de osul mobil numită inserţie.
Originea şi inserţia se realizează prin intermediul tendoanelor, formaţii alcătuite din
ţesut conjunctiv fibros, albe-sidefii, cilindrice sau turtite (aponevroze). Unele tendoane,
care au tendinţa ca în timpul contracţiei să se îndepărteze de planul osos, sunt menţinute
pe loc prin teci fibroase prinse de os ca, de exemplu, tendoanele muşchilor care îndoaie
degetele pe palmă (muşchii flexori ai degetelor).
Sunt muşchi care se prind numai cu un capăt pe os, iar cu celălalt pe tegument; ei se
numesc muşchi cutanaţi (muşchii mimicii).
Miofibrilele formează componenta fundamentală a fibrei musculare, electronomicroscopic
fiind formate din microfilamente contractile, care reprezintă structuri proteice bine organizate,
paralele atât între ele cât şi cu axul celulei. Ele se numesc: miozină (cele mai groase) şi actină (cele
mai subţiri) şi realizează aspectul striat transversal caracteristic.
În timpul contracţiei musculare au loc procese biochimice complexe care determină glisarea
microfilamentelor de actină printre cele de miozină şi scurtarea fibrelor musculare, iar în relaxarea
musculară îndepartarea lor.
Pentru a realiza aceste contracţii şi relaxări musculare volunatre orice muşchi striat este
inervat senzitiv şi motor.
Inervaţia senzitivă e dată de dendritele neuronilor din ganglionii spinali de pe rădăcinile
posterioare a nervilor spinali şi din ganglionii unor nervi cranieni. Aceste dendrite preiau impulsuri
nervoase de la proprioceptorii din muşchi (fusurile neuromusculare) şi tendoane (organele Golgi),
stimulaţi fiind de stările de tensiune a lor, şi informează aferent centrii nervoşi din sistemul nervos
central, despre starea funcţională musculară şi tendinoasă.
Inervaţia motorize e dată de axonii motoneuronilor din centrii nervoşi nevraxiali, care în
apropierea fibrei musculare, îşi pierd teaca de mielină, se ramifică în numeroşi butoni terminali şi
realizează cu sarcolema placa motorize sau sinapsa neuro-musculară. Între fiecare buton
terminal şi sarcolemă se realizează un spaţiu foarte redus – spaţiul sinaptic (de circa 240 A). În
acest spaţiu se descarcă din buton, determinat de impulsul nervos, cuante de mediator chimic –
acetilcolină care transmite impulsul nervos fibrei musculare, declanşând contracţia (scurtarea)
fibrei.
Muşchii striaţi din punct de vedere morfofuncţional reprezintă componenta activă a
aparatului locomotor, întrucât imprimă mişcările caracteristice segmentelor corpului omenesc.
Biomecanica muşchiului striat este facilitată de inervaţia şi vascularizaţia sa. Activitatea
musculară se efectuează respectând legile mecanicii, prin mobilizarea de regulă a două sau mai multe
segmente ale corpului, între care se află una sau mai multe articulaţii. Mişcarile diferitelor segmente
realizează practic cele trei tipuri de pârghii cunoscute.
Această activitate musculară, dinamică, este dată de contracţiile musculare izotonice
(scurtarea muşchiului, cu menţinerea aceluiaşi tonus muscular). Sunt însă şi contracţii statice,
posturale, izometrice (prin menţinerea aceleiaşi lungimi a muşchiului, cu creşterea tonusului
muscular).
Un rol deosebit de important în timpul mişcărilor îl au: gravitaţia, care poate ajuta sau să se
opună mişcării (prin muşchii antigravitaţionali), apoi inerţia, forţa centrifugă.
Fiecare muşchi poate avea o acţiune principală, şi una sau mai multe acţiuni secundare. Unii
muşchi pot imprima mai multe mişcări.
Muşchiul sau grupul de muşchi care realizează o mişcare în acelaşi sens se numeşte agonist
(deci care realizează o mişcare sinergică). Mişcarea opusă este efectuată de muşchiul sau grupul de
muşchi antagonist. Relaţia dintre cele două grupe musculare nu este concretă, acţiunea lor putându-
se inverse.
Unii muşchi se pot grupa de-a lungul corpului, în acţiunea lor, într-un lanţ articular - lanţ
cinematic, putând realiza prin contracţia comună solidarizarea mai multor segmente ale corpului.
Astfel avem lanţul triplei extensii al membrului inferior prin care se extind articulaţiile mari - şold,
genunchi, gâtul, piciorul realizând ortostatism, caracteristic omului.
PROPRIETĂŢILE MUŞCHILOR
Contractilitatea este proprietatea specifică a muşchiuIui şi reprezintă capacitatea de a
dezvolta tensiune intre capetele sale sau de a se scurta. Baza anatomică a contractilităţii este
sarcomerul, iar baza moleculară, proteinele contractile.
Excitabilitatea se datoreşte proprietăţilor membranei celulare (permeabilitate selectivă,
conductanţa ionică, polarizare electrică). Muşchii răspund la un stimul printr-un potenţial de acţiune
propagat, urmat de contracţia caracteristică.
Extensibilitatea este proprietatea muşchiului de a se alungi pasiv sub acţiunea unei forţe
exterioare. Substratul anatomic al extensibilităţii il reprezintă fibrele conjunctive şi elastice din
muşchi.
Elasticitatea este proprietatea specifică muşchilor de a se deforma sub acţiunea unei forţe
şi de a reveni pasiv la forma de repaos cand forţa a incetat să acţioneze. Baza anatomică a acestei
proprietăţi o reprezintă fibrele elastice din structura perimisiumului intern. Elasticitatea joacă un rol
foarte mare la muşchii ce prestează lucru mecanic, in special atunci cand trebuie invinsă inerţia.
Interpunerea unei structuri elastice intre forţă (muşchiul) şi rezistenţă (obiectul ce trebuie deplasat)
amortizează creşterile prea mari de tensiune in muşchi şi asigură deplasarea continuă, uniformă a
obiectului.
Tonusul muscular este o stare de semicontracţie permanentă, caracteristică muşchilor ce
au inervaţia motorie şi senzitivă intactă. Dupa denervare, tonusuI muşchilor scheIetici dispare.
TonusuI muscular este de natură reflexă.
insera pe oasele antebraţului, a căror tendoase distale se insera fie pe oasele carpiene sau spre
ultimele falange ale degetelor. Ultimii sunt muşchii extensori: comun (al ultimelor patru degete),
lung şi scurt al policelui, proprii ai indexului şi degetului mic.
Muşchii mâinii sunt grupaţi în trei regiuni:
- regiunea tenara, având patru muşchi destinaţi policelui (situată în partea externă a mâinii)
- regiunea hipotenara, cu patru muşchi destinaţi degetului mic (situati în partea internă a
mâinii)
- regiunea palmara mijlocie cu un număr de 11 muşchi: interososi (înseraţi pe
metacarpiene) şi lombricali (inseraţi pe tendoanele flexului comun profund), toţi având
inserţia distala pe tendoanele extensorilor sau pe prima falangă a ultimilor patru degete.
Funcţional aceşti muşchi mobilizează degetele.
Mişcările la nivelul mâinii şi degetele sunt deosebit de complexe, indeseobi la nivelul
degetelor, realizându-se două grupe funcţionale în acţiunea principală a lor şi anume:
- muşchi de atitudine, cuprizand mişcări ce realizează atitudinea cea mai potrivită pentru
exeutarea unei munci, precum şi deschiderea mâinii pentru a pregăti prinderea;
- muşchi de forţă, mai ales flexorii şi adductorii policelui, în vederea prinderii propriu-zise.
Regiunea fesiera cuprinde o serie de muşchi întinşi de la bazinul osos până la marele
trohanter (de exemplu mijlociul fesier şi micul fesier, piramidalul bazinului, obturatorii intern
şi extern) excepţie făcând marele fesier care se însera sub numele trohanter.
Această regiune a luat o dezvoltare mai mare la om, datorită staţiunii verticale, prin
dezvoltarea mare a muşchilor fesieri care produc extensia coapsei pe trunchi în articulaţia şoldului.
În plus, în aceeaşi articulaţie, aceşti muşchi mai produc şi alte mişcări, ca: flexie, abducţie, adductie,
rotaţie internă, rotaţie externă, circumducţie, mişcări la care participa şi muşchi situaţi anterior,
lateral şi intern de articulaţia coxofemurala, care intră în grupurile musculare ale coapsei.
Coapsa cuprinde muşchii grupaţi în:
- grupul antero-extern cu muşchi cum ar fi croitorul, cvadricepsul, tensor al fasciei late;
- grupul postero-intern cu trei muşchi posteriori, ischiogambieri şi alţii situaţi antero-intern ca
muschii adductori, psoasiliac.
Aceşti muşchi acţionează pe lângă articulaţia coxofemurala şi articulaţia genunchiului (de exemplu
muşchiul cvadriceps, care este cel mai puternic extensor al gambei pe coapsă sau ischiogambierii,
care pe lângă extensia coapsei, determină şi flexia gambei pe coapsă).
Piciorul cuprinde un singur muşchi situat în regiunea dorsală: muşchiul pedios, care din
sinus tarşi se îndreaptă spre înainte anexandu-se tendoanelor extensorului comun. Muşchii regiunii
plantare (de fata inferioara a piciorului) sunt grupaţi în trei loje:
- muşchii lojei interne pun în mişcare degetul mare;
- muşchii lojei externe mobilizează degetul mic;
- muşchii din lojă plantară mijlocie sunt asemănători cu cei din regiunea palmara mijlocie, în
plus fiind muşchii scurt flexor plantar şi accesorul flexorului comun al degetelor care pe
lângă acţiunea de flexie plantară, contribuie şi la menţinerea bolţii plantare.
Un prim grup de muşchi situaţi posterior, în continuarea muşchilor cefei, formează muşchii
regiunii dorsale, dintre care cei mai superficiali sunt muşchi migrati de la membre (trapez, marele
dorsal) pe oase cărora se însera. Muşchii autohtoni, muşchii santurilor vertebrale sunt situaţi în
profunzimea regiunii şi au rolul principal de a menţine în ortostatism trunchiul deci extensia
coloanei vertebrale şi a capului.
Pereţii anterolaterali ai trunchiului aparţin toracelui şi abdomenului.
La nivelul toracelui superficial sunt muşchii migrati de la member (mare pectoral, mare
dinţat), iar profund dispuşi metameric, sunt muşchii intercostali cu rol în menţinerea tonicităţii
pereţilor toracelui în timpul respiraţiei.
La nivelul abdomenului sunt următorii muşchi perechi: dreptul anterior abdominal,
situat paramedian de la xifoid şi cartilajele costale până la pubis, iar lateral muşchii largi (ombilicul
extern, ombilicul intern şi transvers).
Aponevrozele lăţite anterioare ale acestor muşchi, formează pe de o parte teaca muşchiului
drept abdominal si pe linia mediana linia alba, iar pe de alta parte alcătuiesc la limita cu membrul
inferior un cordon fibros – arcada crurală. Între arcada crurală si marginea anterioară a coxalului
trec vase sanguine limfatice, nervul crural unii muşchi destinaţi membrului inferior, iar pe seasupra
sa se constituie traiectul inghinal pe unde la barbat trece cordonul spermatic.
La limita dintre torace şi abdomen se află în profunzime muşchiul diafragm (principalul
muşchi inspirator) care are 2 porţiuni: una centrală, centrul tendinos, şi una periferica musculară, ce
se insera pe tot rebordul costal, de la coloană vertebrală la apendicele xifoid. Acest muşchi
bombează mult spre torace şi prezintă nişte orificii de trecere a aortei, venei cave inferioare,
esofagului.
Peretele inferior al abdomenului intră în componenţa perineului care este structurat pe trei
straturi, dintre care cel mai profund este muşchiul ridicător anal sau diafragma pelvina.
La acest nivel se găsesc printre alte structuri aponevrotice musculare, canalele de trecere
distale ale aparatelor urinar (înconjurat de sfinctere striat neted), dinspre înspre îndărăt, diferite la
de femeie. Astfel: la femei se găsesc uretră, vaginul canalul anal, iar la barbat uretră (cale urinară si
genitala) si canalul anal.
De asemenea tot la acest nivel se găsesc şi organele erectile cu muşchii lor, care aparţin
organelor genitale externe, mult diferite la cele două sexe.
În corp muşchii formează împreună cu oasele sisteme de pârghii de cele trei ordine.
Exemple:
ord. I - articulaţia craniului cu coloana vertebrală;
ord. II - articulaţia dintre oasele gambei şi picior;
ord. III - articulaţia dintre osul braţului şi oasele antebraţului.
FUNCTIA DE NUTRITIE
I. SISTEMUL RESPIRATOR
A. 1. FOSELE NAZALE
Fosele nazale sunt două cavităţi aerice, dreaptă şi stângă, separate printr-un sept median
osteocartilaginos, numit septul nazal. Ele sunt situate deasupra cavităţii bucale, de care sunt separate
prin palatul dur, osos.
Fiecare fosă nazală, îngustă transversal, prezintă patru pereţi, un orificiu anterior numit
orificiul narinar, prin care comunică cu exteriorul, şi un orificiu posterior, numit coană, prin care
comunică cu nazofaringele. Peretele superior îngust, ţine de la oasele nazale, situate anterior, pe sub
lama ciuruită a etmoidului, până la corpul sfenoidului situat posterior. Peretele lateral reprezintă
nişte formaţiuni osoase convexe intern, numite cornete (superior, mijlociu şi inferior), care
delimitează cu peretele extern mici spaţii numite meaturi, în care se deschid numeroase cavităţi
aerice ale oaselor din jur. Astfel în meaturile superior şi mijlociu se deschid sinusurile sfenoidal,
maxilar şi frontal, precum şi celulele etmoidale, iar în partea anterioară a meatului inferior se
deschide canalul lacrimo-nazal.
În partea cea mai anterioară şi inferioară, înainte de deschiderea exterioară, fiecare fosă
nazală prezintă vestibulul sau narina, cu înveliş cutanat, prevăzut cu peri. În rest pereţii foselor
nazale sunt tapetaţi cu o mucoasă, numită mucoasa pituitară, care pe lângă infiltraţia limfoidă, mai
prezintă şi o bogată reţea venoasă mai ales la nivelul cornetelor, pentru încălzirea aerului inspirat.
Mucoasa se prelungeşte şi în interiorul cavităţilor deschise în meaturi. La nivelul peretelui
superior pe faţa inferioară a lamei ciuruite a etmoidului, şi puţin în jur, pe câţiva cm 2, se află
mucoasa olfactivă, pentru perceperea substanţelor mirositoare (odorante).
În inflamaţiile mucoasei nazale – rinite –, continuitatea acestei mucoase cu cea a mucoasei
canvităţilor anexe face ca medicamentele instilate în fosele nazale să acţioneze şi asupra mucoasei
conductelor şi chiar a sinusurilor din jur.
A. 2. FARINGELE
Fig. 3. Faringele
Aponevroza faringiană este de natură conjunctivă având aceeaşi formă de uluc deschisă
anterior care, de sus în jos, se prinde pe baza craniului, iar marginile laterale ale ulucului,
paramedian, pe baza limbii, osul hioid şi cartilajele mari ale laringelui (tiroid şi cricoid).
Muşchii faringelui, perechi, sunt în număr de trei – constrictorii superior, mijlociu şi
inferior, care se unesc posterior, pe linia mediană, formând un rafeu vertical; dinpre baza craniului
coboară şi unii muşchi ridicători ai faringelui.
Submucoasa faringelui este subţire, puţin dezvoltată, şi o întâlnim numai la nivelul nazo- şi
laringo-faringelui.
Mucoasa de tip respirator (cilindric ciliat) în rinofaringe şi de tip digestiv în rest
(pavimentos stratificat necheratinizat) prezintă în grosimea corionului ei formaţiuni limfoide mici,
solitare şi numeroase, dar şi câteva conglomerate limfoide la unele nivele, formând amigdale. Astfel
avem:
- amigdala faringiană, unică, situată sub baza craniului,
- amigdala tubară, pereche, situată la nivelul orificiului de deschidere al trompei lui Eustache pe
peretele lateral al nazofaringelui,
- amigdala palatină, pereche, situată pe peretele lateral al istmului gâtlejului;
- amigdala linguală, unică, situată în partea cea mai posterioară a bazei limbii.
Amigdalele alcatuiesc aşa-numitul cerc limfatic a lui Waldeyer, ce reprezintă un foarte
important mijloc de apărare, în caz de infecţii, la nivelul acestor două porţi de intrare în organism –
căile aeriană şi digestivă.
De asemenea trebuie remarcat că la nivelul buco-faringelui se încrucişează calea
alimentară (care din cavitatea bucală, se continuă prin bucofaringe, cu laringofaringele, esofagul ş.a.),
cu calea aeriană (care din fosele nazale şi nazofaringe, se continuă după bucofaringe cu laringele,
traheea ş.a.).
Din cele trei segmente ale faringelui, numai nazofaringele şi bucofaringele sunt respiratorii,
deoarece aerul mai jos trece prin laringe, şi apoi în căile aeriene inferioare. Reamintim că la nivelul
bucofaringelui se realizează încrucişarea aerodigestivă, iar la nivelul mucoasei se găsesc numeroase
formaţiuni limfatice solitare şi aglomerate (amigdale). De asemenea de remarcat deschiderea pe
fiecare perete lateral al nazofaringelui a trompei lui Eustache, prin care se face comunicarea cu
urechea medie.
A. 3. LARINGELE
Fig. 4. Laringele
B. PLĂMÂNII
Sunt organe principale ale respiraţiei, în număr de doi, unul drept şi altul stâng, ocupând în
torace lojele pleuro-pulmonare situate de o parte şi de alta a mediastinului.
Fiecare pulmon are forma unei jumătăţi de con, prezentând trei feţe, trei margini care le
delimitează, şi un vârf. Faţa externă, cea mai întinsă, este convexă în raport cu peretele costal. Faţa
inferioară, sau baza, este concavă în raport cu diafragmul. Faţa internă, sau mediastinală, prezintă
hilul plămânului în dreptul pediculului pulmonar, locul pe unde intră şi ies toate elementele destinate
acestui organ. Vârful pulmonului situat în sus, depăşeşte toracele ajungând la baza gâtului.
Fiecare pulmon este compartimentat mai întâi prin nişte şanţuri, profunde, numite scizuri, în
lobi – 3 în dreapta: superior, mijlociu şi inferior, şi 2 în stânga: superior şi inferior. Lobul pulmonar
este împărţit în segmente separate prin septuri conjunctive. Fiecare plămân are un număr de 10
segmente.
Un segment prezintă mai mulţi lobi pulmonari, care reprezintă unităţile morfofuncţionale
delimitaţi şi ei între ei prin septuri conjunctive fine, având baza spre periferie şi vârful spre hil.
Pediculul pulmonar, al fiecărui pulmon conţine următoarele elemente: bronhia
extrapulmonară, artera pulmonară şi două vene pulmonare, 1-2 artere bronhice şi venele bronhice
mult mai mici, vase şi ganglioni limfatici, precum şi filete nervoase.
Aceste elemente ale pediculului pulmonar pătrund prin hil în parenchimul pulmonar,
formând pediculi bronho-vasculo-nervoşi pentru fiecare lob, apoi prin ramificaţia acestora formează
pediculi pentru segmente în cadrul fiecărui lob, ş.a.m.d. Cel mai distal aceste ramificaţii sunt
destinate lobulilor pulmonari, prin bronhiolele intralobulare care pătrund odată cu ultimele
ramificaţii ale arterei şi venei pulmonare, limfatice, precum şi fine ramificaţii nervoase. Vasele
bronhice sunt destinate a hrăni restul structurilor pulmonare, extralobulare.
În interiorul lobului pulmonar bronhiola intralobulară se ramifică din ce în ce mai mult,
ultimele ramificaţii fiind bronhiolele respiratorii în număr de circa 50-80. Fiecare bronhiolă
respiratorie se divide, în vreo 4-5 canale alveolare, a căror pereţi au numeroase şi foarte mici fosete,
numite alveole pulmonare. Fiecare alveolă este dublată la exterior de o bogată reţea de capilare.
Bronhiola respiratorie si toate ramificatiile sale alveolare alcătuiesc niste saci mici piramidali
sau ovoizi numiti acini pulmonari, unitatea structurală si functională a lobului pulmonar. Fiecare
acin pulmonar are cam 1-2 mm lărgime. Fiecare alveolă are cam 1/10 – 1/20 mm, iar numărul lor
este enorm, de până la aproximativ 4 miliarde, realizând o suprafată respiratorie considerabilă de
circa 80 – 130 m2.
Structura peretilor ramificatiilor bronhice intrapulmonare arată o reducere a structurii
cartilaginoase, care este formată din plăci cartilaginoase, care vor dispare intralobular. Împrejurul
acestor plăci se găsesc fibre musculare netede, pentru ca la nivelul bronhiolelor respiratorii aceste
fibre musculare netede să fie bine reprezentate. Elementele musculare netede din peretii
bronhiolelor, inervate vegetativ – simpatic (bronhodilatator) si parasimpatic, vagal
(bronhoconstrictor), sunt influentate si de unele medicamente, de exemplu:
- adrenalina, efedrina, atropina produc dilatatia lor;
- pe când – histamina, pilocarpina sau anumite proteine străine cu efect anafilactic, produc
contractie.
Mucoasa arborelui bronhic intrapulmonar este tot de tip respirator. La nivelul alveolar ea
formează singură acest perete, care este alcătuit din epiteliul alveolar, unistratificat cu celule
aplatizate asezate pe o membrană bazală, si un tesut conjunctiv cu numeroase fibre elastice si o
bogată retea de capilare ale vaselor pulmonare în jur. Astfel la acest nivel între alveolă si capilar se
realizează membrana alveolo-capilară, adaptată în cel mai înalt grad schimburilor gazoase, proces
care poartă numele de hematoză.
Fig. 7. Pneumonia
PLEURA
Fiecare plămân este acoperit de către o seroasă numită pleură, care reprezintă o membrană
dublă:
- foită viscerală tapetează intim suprafata externă a plămânului, intrând până în fundul
scizurilor si separând lobii, apoi se reflectă în hil pe elementele pediculului pulmonar si
se continuă cu
- foita parietală, care dublează foita viscerală fixându-se pe peretii din jur ai toracelui.
Între cele două foite se află un spatiu virtual cu o peliculă fină de lichid pleural, care permite
miscările pulmonului.
Fig. 8. Pleura
C. 1. MECANICA RESPIRATIEI
curent, o inspiratie fortata poate introduce in plamani inca aproximativ 1500 ml de aer - volumul
inspirator de rezerva (V.I.R.), iar printr-o expiratie fortata, care urmeaza dupa o expiratie
obisnuita, se mai pot elimina din plamani aproximativ 1000 - 1500 ml aer - volumul expirator de
rezerva (V.E.R.).
V.C.+V.I.R.+V.E.R. = capacitatea pulmonara vitala (C.V.).
Valoarea C.V. variaza in functie de: - varsta, sex, inaltime si gradul de antrenament.
Masurarea volumelor pulmonare se face cu ajutorul spirometrului.
Plamanii nu se golesc complet de aer nici dupa o expiratie fortata, deoarece se gasesc intr-o
usoara distensie, volumul pulmonar fiind ceva mai mic decat cel toracic. Volumul de aproximativ
1500 ml aer, ramas in alveole, care poate fi expulzat din plamani doar prin deschiderea toracelui
poarta numele de volum rezidual (V.R.).
C.V.+V.R. = capacitated totala (C.P.T.).
Cantitatea de aer mobilizata pe minut in repaus este denumita debit ventilator si reprezinta
produsul dintre volumul curent si frecventa respiratorie (500 ml X 16 respiratii/minut). Debitul
ventilator creste foarte mult in efortul fizic.
Etapa pulmonara
Schimburile gazoase pulmonare se realizeaza datorita diferentei presiunilor partiale ale O2 si
CO2 in cele doua medii separate de membrana alveolo capilara: aerul alveolar si sangele din
capilarele pulmonare.
In aerul alveolar presiunea O2 este mult mai mare (100 mm Hg) decat in sangele venos
capilar (40 mm Hg), deci O2 va trece din aerul alveolar in sange, pana ce se echilibreaza cu O2 din
aerul alveolar. Sangele arterial care paraseste teritoriul pulmonar are o saturatie in O2 de numai
97,5% din cauza amestecarii cu mici cantitati de sange venos din capilarele alveolare. CO2 va urma
un drum invers, trecand din sangele venos, unde se gaseste la o presiune de aproximativ 47 mm Hg,
in aerul alveolar, unde presiunea sa partiala este de 40 mm Hg. Gradientul de presiune destul de
redus intre cele doua medii (7 mm Hg) este suficient, deoarece CO2 are un coeficient de solubilitate
de 20 de ori mai mare comparativ cu cel al O2 si o viteza de difuziune de 25 ori superioara acestuia.
Oxigenarea sangelui din capilarele pulmonare poarta numele de hematoza pulmonara.
Desi sangele strabate foarte repede capilarele pulmonare, schimburile gazoase sunt posibile,
deoarece suprafata de contact este extrem de mare, stratul de sange este foarte subtire si grosimea
membranei alveolo-capilare minima.
minima comparativ cu cea combinata cu Hb, din punct de vedere functional este cea mai
importanta, deoarece se afla in schimburi directe cu lichidele interstitiale si, prin acestea, cu celulele.
Transportul sangvin al CO2 se face in mica masura (aproximativ 8%) sub forma dizolvata
in plasma si in cea mai mare parte sub forma unor combinatii chimice labile (bicarbonati,
carbohemoglobina). CO2 rezultat din oxidarile celulare ajunge prin difuziune in lichidul
interstitial. In sange, se dizolva in lichidele plasmatice si patrunde cu usurinta in eritrocite, datorita
difuzibilitatii sale ridicate.
Atat in plasma cat si in eritrocite, sub influenta anhidrazei carbonice, CO2 se hidrateaza,
rezultand H2CO3 (acid carbonic) care se disociaza rapid, eliberand HCO3 (anionul bicarbonic),
care se combina cu K+ in eritrocite si cu Na+ in plasma. Sub forma de bicarbonati se transporta in
sange aproximativ 80% din CO2, din care 10% in eritrocite si 70% in plasma.
Etapa tisulara
La nivelul capilarelor tisulare, sangele arterial cedeaza O2 necesar activitatilor celulare si se
incarca cu CO2 rezultat din metabolismul celular.
Disocierea HbO2 depinde de mai multi factori, dintre care cei mai importanti sunt:
presiunea partiala a O2 si a CO2, temperatura si pH-ul. In lichidul interstitial presiunea O2 este de
aproximativ 40 mm Hg, iar in sangele capilar de 97 mm Hg, acest gradient presional favorizand
disocierea HbO2.
Capacitatea CO2 de a intensifica disocierea oxihemoglobinei in tesuturile cu activitate
intensa se datoreaza generarii si acumularii locale de acid carbonic, care scade pH-ul tisular, si,
consecutiv, afinitatea hemoglobinei pentru O2.
Cresterea temperaturii scade capacitatea Hb de a fixa O2, favorizand deci disocierea HbO2.
In conditii de activitate tisulara intensa, ca urmare a actiunii convergente a acestor factori,
oxihemoglobina se disociaza mai intens, eliberand tesuturilor cantitatile de O2, necesar activitatii lor.
Schimbul de gaze la nivel tisular are loc prin difuziune, ele trecand din tesuturi in sange (si
invers) prin intermediul lichidului interstitial, de la o presiune mai mare la una mai mica.
Utilizarea O2 de catre celule are loc in mitocondriile acestora, in care se desfasoara procese
de oxidoreducere complexe, sub actiunea enzimelor specifice, substantele organice fiind oxidate
pana la CO2 si H2O, eliberand energia chimica.
Aparatul circulator este format dintr-un organ central – inima si un sistem de canale –
vasele sangvine si limfatice prin care circulă sângele si respectiv limfa, toate alcătuind o unitate
functională coordonată permanent prin sistemul nervos si endocrin pentru a fi adaptate nevoilor
mereu schimbătoare ale organismului.
A. INIMA (CORDUL)
Inima, cu cele patru cavităti – 2 atrii (A), spre baza inimii si 2 ventricule (V), spre vârful ei,
prezintă la exterior trei fete, o bază si un vârf. Pe fete se observă santuri care corespund septurilor
ce împart intern inima în cavităti. Astfel este un sant coronar ce separă atriile de ventricule, un sant
interventricular, ce corespunde septului profund ce separă ventriculele, si un sant interatrial, ce
corespunde septului interatrial.
Fata sterno-costală priveste anterior si putin la dreapta si superior, fiind acoperită, partial, de
fundurile de sac pleurale anterioare, ce au în interior marginile anterioare, ascutite, ale pulmonilor.
Această fată corespunde cel mai mult ventriculelor, dar mai ales celui drept, prezentând si santul
interventricular, ce se va continua si pe fata diafragmatică. Atriile sunt mascate de emergenta din
ventricule a celor două artere mari – pulmonara la stânga si aorta la dreapta ei, ambele vase fiind
acoperite lateral de câte o urechiusă, dreaptă si respectiv stângă, ce reprezintă prelungiri ale celor
două atrii.
Fata diafragmatică, aproape orizontală, corespunde cel mai mult ventriculelor si foarte putin
atriilor si septului interatrial, la dreapta fiind vărsarea venei cave inferioare în atriul drept.
Fata pulmonară, lateral stângă, este convexă si corespunde fetei mediastinale a pulmonului
stâng, atriul stâng fiind putin reprezentat; în cea mai mare parte această parte apartine ventriculului
stâng.
Baza cordului, îndreptată posterior si la dreapta, este separată printr-un sept interatrial în
două portiuni:
- portiunea stângă corespunde atriului stâng si în care se varsă cele patru vene pulmonare;
- portiunea dreaptă corespunde atriului drept, în care se varsă cele două vene cave –
superioară si inferioară.
Vârful inimii, apartine ventriculului stâng, si se proiectează în spatiul V intercostal stâng, pe
linia verticală medio-clavicular, unde se palpează socul apexian.
În interiorul inimii cele două atrii, drept si stâng, sunt separate complet prin septul
interatrial, iar cele două ventricule, drept si stâng, sunt separate de asemenea de septul
interventricular.
În atrii se deschid venele care aduc sânge încărcat cu dioxid de carbon – în atriul drept, si
sânge încărcat cu oxigen, de la plămân – în atriul stâng. Fiecare atriu comunică cu baza ventriculului
respectiv prin câte un orificiu atrio-ventricular, fiecare prevăzut cu câte o valvă care are valvule
(cuspide), ce se deschid doar spre ventricule.
Astfel, la dreapta este valva tricuspidă prevăzută cu trei valvule, iar la stânga valva bicuspidă
cu două valvule.
Tot la baza ventriculelor se mai găsesc câte un orificiu arterial: al arterei pulmonare (la
ventriculul drept), situat cel mai anterior, si al arterei aorte (la ventriculul stâng), situat posterior
precedentului, ambele anterior orificiilor atrio-ventriculare. Fiecare orificiu arterial are câte trei valve
semilunare, în cuib de rândunică, ce se deschid într-un singur sens, spre artere.
Structura peretilor inimii, deci a cavitătilor, cuprinde trei straturi concentrice, care dinspre
interior spre exterior sunt: endocard, miocard si pericard, stratul mijlociu, cel mai dezvoltat,
având si rolul cel mai important.
Endocardul - este format dintr-un endoteliu situat pe o membrană bazală, sub care se
găseste un strat subendotelial cu fibre si rare celule conjunctive, precum si numeroase terminatii
nervoase senzitive. La nivelul orificiilor de deschidere ale vaselor, endocardul se continuă cu
endoteliul vascular.
Miocardul – muschiul inimii, mult mai gros la ventricule (cu deosebire în cel stâng) decât în
atrii, este format din fascicule de fibre musculare cardiace, care au o dispozitie circulară în peretii
atriilor si oblic spiralate în ventricule.
Fasciculele musculare miocardice se desprind de pe un element fibros situat la baza
ventriculelor, ca niste inele, dispuse în jurul celor 4 orificii, atrio-ventriculare si arteriale. La nivelul
fetelor interne ale atriilor muschiul este neted, iar la nivelul ventriculelor are aspect cavernos cu
multe proeminente, unele alcătuind muschii papilari, care de la vârful lor se continuă cu cordaje
tendinoase fixate pe valvulele atrioventriculare.
Tesutul muscular cardiac (kardia, gr. = inimă) este format din două structuri musculare:
- miocardul comun, contractil, cu fibre musculare striate (cardiace sau miocardice), ce
contin echipament enzimatic bazat pe metabolismul aerob;
Pericardul acoperă inima la periferie şi este format din trei foiţe. La exterior pericardul
fibros, mai gros, care spre baza inimii se continuă cu adventicea marilor vase; el este fixat de stern,
diafragm şi alte formaţiuni din jur prin ligamente.
În interiorul sacului pericardic fibros se găseşte pericardul seros, cu două foiţe, viscerală şi
parietală. Foiţa viscerală – epicardul reprezintă o membrană conjunctivă subţire care acoperă
exteriorul miocardului, nefiind altceva decât foiţa viscerală a pericardului seros, după ce acoperă
periferic feţele inimii se reflectă pe marile vase dinspre baza inimii, formând nişte funduri de sac
pericardice, pentru a se continua cu foiţa parietală, ce tapetează faţa internă a pericardului fibros.
Între cele două foiţe ale seroasei se delimitează cavitatea pericardică, care este virtuală şi
conţinând o fină peliculă de lichid pericardic cu rol de facilitare a mişcărilor permanente ale inimii.
Vascularizaţia inimii este foarte bogată şi provine din aortă prin cele două artere
coronare, dreaptă şi stângă, desprinse în dreptul a două valvule semilunare şi dispuse în şanţurile
de la suprafeţele exterioare. Fiecare ram arterial se ramifică foarte variat pătrunzând şi în pereţii
inimii unde se anastomozează între ele foarte puţin sau deloc, astfel că obstrucţia unei coronare, sau
a unei ramuri, provoacă necroza teritoriului miocardic deservit, boala numindu-se infarctul de
miocard. Venele din pereţii cordului se colectează prin venele coronare într-un sinus coronar, care
se deschide direct în atriul drept.
Inervaţia extrinsecă a inimii se realizează prin fibrele sistemului nervos vegetativ care
alcătuiesc plexul cardiac situat la baza inimii, iar fibrele acestuia se termină în miocard sub forma
unor fine arborizaţii. Fibrele simpatice, provenite din ganglionii cervicali au efecte vasodilatatoare
coronariene şi de stimulare miocardică, iar fibrele parasimpatice, provenite din nervii vagi,
sinapsează mai ales nodulii sinoatrial şi atrioventricular, având efect inhibitor asupra activităţii inimii.
Din punct de vedere funcţional, datorită proprietăţilor specifice miocardului, ca ritmicitatea
(automatismul), conductibilitatea, excitabilitatea şi contractilitatea, inima se comportă ca o dublă
pompă, deservind două circulaţii, mare şi mică:
- circulaţia mare (sistemică) începe din ventriculul stâng prin artera aortă şi ramificaţiile
ei în tot corpul până la capilare, revenind în atriul drept prin două vene cave, superioară şi inferioară;
- circulaţia mică (pulmonară) pleacă din ventriculul drept prin trunchiul arterei
pulmonare care prin bifurcare se ramifică în fiecare pulmon până la capilare, urmate de venele
pulmonare câte două de la fiecare pulmon, ce se deschide în atriul stâng.
Revolutia cardiaca
Sistola atriala are durata scurta (0,1 s) si eficienta redusa, din cauza ca miocardul atrial este slab
dezvoltat. In timpul sistolei atriale, sangele nu poate refula in venele mari, din cauza contractiei
concomitente a unor fibre cu dispozitie circulara, care inconjura orificiile de varsare ale
acestor vene in atrii; ca urmare, sangele trece in ventricule. Dupa ce s-au contractat, atriile
intra in diastola -0,7 s.
Sistola ventriculara urmeaza dupa cea atriala (0,3 s). Curand dupa ce ventriculul a inceput sa se
contracte, presiunea intraventriculara depaseste pe cea intraatriala si, ca urmare, se inchid valvele
atrioventriculare. Urmeaza o perioada scurta in care ventriculul este complet inchis, contractia
ventriculara determinand cresterea presiunii intraventriculare. Cand presiunea intraventriculara
depaseste pe cea din arterele ce pleaca din cord, se deschid valvulele semilunare de la baza acestor
vase si incepe evacuarea sangelui din ventricul.
Evacuarea sangelui se face la inceput rapid si apoi lent, presiunea intraventriculara scazand
progresiv. In timpul sistolei, ventriculele expulzeaza in aorta si, respectiv, in artera pulmonara, 70-
90 ml sange - debit sistolic.
Dupa sistola ventriculele se relaxeaza, presiunea intraventriculara scade rapid si, cand
ajunge sub nivelul celei din arterele mari, se inchid valvulele sigmoide.
Ventriculele continua sa se relaxeze si, o anumita perioada de timp, sunt din nou cavitati
inchise; treptat presiunea intraventriculara scade sub nivelul celei intraatriale, se deschid valvele
atrioventriculare, sangele din atrii incepe sa se scurga pasiv in ventricule si ciclul reincepe; diastola
dureaza 0,5 s.
De la sfarsitul sistolei ventriculare pana la inceputul unei noi sistole atriale, inima se
gaseste in stare de repaus mecanic - diastola generala (0,4 s).
Activitatea mecanica a cordului este apreciata pe baza valorii debitelor sistolic si cardiac.
- Debitul sistolic reprezinta cantitatea de sange expulzat de ventricule la fiecare sistola si
variaza intre 70-90 ml.
- Debitul cardiac, obtinut prin inmultirea debitului sistolic cu frecventa cardiaca pe minut
are valori de aproximativ 5,5 l, dar poate creste in timpul efortului muscular pana la 30-40 l;
debitul cardiac creste si in timpul sarcinii, al febrei, si scade in timpul somnului.
Travaliul cardiac - lucrul mecanic efectuat de inima pe o anumita perioada de timp - este
de aproximativ 86 g/m pentru fiecare sistola a ventriculului stang si de aproximativ 1/5 din
aceasta valoare pentru ventriculul drept. Deci, in decursul a 24 de ore, travaliul cardiac este de
aproximativ 10 000 kg/m.
Zgomotele inimii sunt consecinta activitatii mecanice cardiace. In mod obisnuit,
prin ascultatie se percep doua zgomote: sistolic si diastolic.
- Zgomotul sistolic, prelungit si cu tonalitate joasa, este produs de inchiderea valvelor
atrioventriculare si de sistola ventriculara.
- Zgomotul diastolic, scurt si ascutit, este consecinta inchiderii valvulelor semilunare ale
aortei si arterei pulmonare.
Inscrierea grafica a oscilatiilor sonore determinate de activitatea mecanica a cordului
reprezinta fonocardiograma.
Variatiile potentialelor electrice din timpul revolutiei cardiace se pot inregistra grafic sub
forma de electrocardiograma si reprezinta metoda cea mai folosita pentru a investiga activitatea
cordului.
B. SISTEMUL VASCULAR
Asigură transportul sângelui de la inimă spre organe şi ţesuturi prin artere, până la capilare, şi
reîntoarcerea sângelui la inimă prin vene.
a. Circulaţia arterială
Aceasta se realizează prin artera aortă, care prezintă trei porţiuni: aorta ascendentă, cârja
aortei şi aorta descendentă.
Aorta descendentă are două segmente:
- aorta toracică, situată în mediastin, pe peretele posterior, care se continuă, după ce a
pătruns printr-un orificiu diafragmatic cu aorta abdominală. Situată prevertebral şi puţin la stânga
liniei mediane, aorta abdominală se termină prin bifurcare în dreptul vertebrei a IV-a lombară, în
arterele iliace comune, dreaptă şi stângă.
Pe parcursul ei aorta are mai multe ramuri colaterale.
Aorta ascendentă dă cele două artere coronare, ce irigă inima.
Din cârja aortei se desprind, spre baza gâtului, trei ramuri, care se distribuie, în principal,
jumătăţii capului şi gâtului, precum şi membrului superior, de partea respectivă. Aceste ramuri sunt:
- Trunchiul brahio-cefalic care se bifurcă în:
- artera subclaviculară dreaptă destinată a iriga membrul superior prin arterele axilară,
humerală, ultima ramificându-se în radială şi cubitală, ce realizează la nivelul mâinii arcade arteriale,
una superficială şi alta profundă, anastamozate între ele, din care se desprind arterele digitale;
- artera carotidă comună dreaptă, ce urcă lateral de viscerele gâtului, pentru a se
bifurca sub osul hioid în:
1. carotida externă, care irigă regiunile superficiale ale capului, superficiale şi profunde ale
feţei, precum şi parţial gâtul;
2. carotida internă, ce pătrunde în neurocraniu, contribuind la irigarea encefalului.
- Artera carotidă comună stângă urmează traiectul similar celei drepte, fiind destinată
jumătăţii stângi a capului şi gâtului.
- Artera subclaviculară stângă are traiectul şi distribuţia asemănătoare celei drepte.
Aorta descendentă toracică dă ramuri parietale şi viscerale.
Ramurile parietale – arterele intercostale irigă peretele artero-lateral al toracelui.
Ramurile viscerale sunt destinate celor doi plămâni – arterele bronhice esofagului, - arterele
esofagiene, şi altor structuri mediastinale.
Aorta abdominală are de asemeni ramuri parietale şi viscerale.
Ramurile parietale – diafragmaticele inferioare şi lombare, destinate pereţilor superior şi
respectiv posterior, al abdomenului.
Ramurile viscerale sunt, de sus în jos, următoarele:
- trunchiul celiac, pentru ficat, stomac şi splină;
- mezenterica superioară, pentru pancreas, intestin subţire şi colonul drept;
- două artere renale, dreaptă şi stângă pentru rinichi,;
- mezenterica inferioară, pentru colonul stâng şi partea superioară a rectului;
- două artere genitale, spermatică sau ovariană.
La terminarea aortei fiecare arteră iliacă comună se bifurcă în:
- artera iliacă internă (hipogastrică), destinată organelor micului bazin şi perineului;
- artera iliacă externă care irigă membrul inferior prin arterele femurală, poplitee, tibiale
(anterioară şi posterioară), fibulară, pentru ca la nivelul piciorului să se formeze arcade,
una dorsală şi una plantară, anastomozate între ele, din care se desprind arterele digitale.
Arterele mari, ca aorta şi ramurile ei principale, au în structura tunicii medii ţesut elastic
predominant, pe când în arterele mici şi arteriole predomină fibrele musculare cu dispoziţie
circulară.
Circulaţia sângelui în artere, asigurată de activitatea ritmică a cordului, determină în
fiecare sistolă (contracţie) ventriculară propulsarea în aortă şi arterele mari a sângelui, care destind
pasiv pereţii acestora. În diastolă (relaxare) pereţii revin la dimensiunile de repaus, comprimând
sângele care, neputând reflua în ventriculul stâng, din cauza închiderii valvelor semilunare, este
împins spre ţesuturi. Astfel se realizează scurgerea sângelui într-un flux continuu la nivelul arterelor
spre capilare.
Dilataţia şi concentraţia arterelor mici şi arteriolelor influenţează profund debitul sanguin,
acestea realizându-se sub influenţa impulsurilor nervoase, care modifică irigaţia tisulară în funcţie de
necesităţi.
Viteza de circulaţie a sângelui în arterele mari este de circa 0,5 m/s, pentru ca apoi lent să
scadă în colateralele lor, pentru ca în arteriole să ajungă la circa 0,5 mm/s. Aceasta se datoreşte
creşterii foarte mari a suprafeţei totale de secţiune a acestui ultim sector vascular, dar şi datorită
vâscozităţii şi creşterii frecării sângelui, determinată de micşorarea calibrului vascular.
Capilarele, porţiunea cea mai distală a tuturor ramificaţiilor arteriolare, reprezintă vase
sanguine foarte mici, cu lungime medie de circa 0,5 mm şi diametrul lumenal de 5-20 microni,
realizând, dacă ar fi puse cap la cap, o lungime impresionantă, de aproximativ 2500 km şi o
suprafaţă de circa 6200 m2.
Structura peretelui capilar, adaptată ideal pentru realizarea schimburilor dintre sânge şi
ţesuturi, este format dintr-un strat de celule turtite endoteliale, aşezate pe o membrană bazală şi
înconjurată de un periteliu cu ţesut conjunctiv lax.
Capilarele continuă ultimele arteriole care mai au încă un strat muscular, şi se continuă cu
capilarele venoase şi mai apoi cu venulele. Numărul lor este direct proporţional cu activitatea pe
care o depune organul. Astfel numărul capilarelor din miocard pe mm 3 este dublu faţă de cel din
muşchiul striat. Însă într-un muşchi striat nu toate capilarele sunt permanent irigate cu sânge,
deoarece în repaus numărul acestora este de 10 ori mai mic comparativ cu numărul capilarelor
aceluiaşi muşchi în activitate.
Variaţia calibrului capilarelor depinde mai ales de tonusul unui sfincter precapilar format din
fibre musculare netede care se contractă periodic în repaus (capilarele nefiind irigate) şi se relaxează
în activitate deschizând lumenul capilar.
Presiunea arteriala. Presiunea sub care circula sangele in artere si care se transmite
peretilor vasculari reprezinta tensiunea arteriala. Ea este corelata cu sistola si diastola; astfel, in
timpul sistolei ventriculului stang presiunea in aorta si ramificatiile ei mari creste brusc pana la 120-140
mm Hg, valoare care reprezinta presiunea (tensiunea) arteriala maxima (sistolica). In timpul
diastolei are loc scaderea presiunii arteriale pana la 70-80 mm Hg, valoare denumita presiune
(tensiune) arteriala minima (diastolica). Diferenta dintre presiunea maxima si minima diminua
progresiv, pe masura micsorarii calibrului arterial.
Presiunea arteriala se masoara la nivelul arterei brahiale cu ajutorul unor aparate speciale
denumite tensiometre.
Presiunea arteriala este mentinuta in limite normale datorita unor mecanisme neuroumorale
foarte complexe. Valoarea presiunii arteriale este conditionata de o serie de factori, cei mai importanti
fiind: debitul cardiac, rezistenta vasculara, volumul si calitatile sangelui, elasticitatea peretilor vasculari.
- Rezistenta vasculara periferica depinde de calibrul vascular si de viscozitatea sangelui. In
vasele cu calibru mare, rezistenta este scazuta; de aceea tensiunea arteriala in artera brahiala, de
exemplu, este doar cu 5 mm Hg inferioara celei aortice. La nivel arteriolar, presiunea sangvina se
prabuseste, ajungand la 35-40 mm Hg, din cauza cresterii enorme a suprafetei de sectiune
totala a vaselor si a scaderii vitezei de circulatie prin cresterea frecarii. Rezistenta vasculara
arteriolara poate fi mult modificata prin influente nervoase si umorale, constrictia sau dilatatia
arteriolelor putand modifica rapid nivelul tensiunii arteriale sistemice.
- Volumul sangvin influenteaza, de asemenea, nivelul presiunii arteriale, fapt dovedit de variatiile
tensionale produse de hemoragii sau de transfuzii de sange.
- Viscozitatea sangvina modifica frecarea de peretii vasculari: cresterea viscozitatii
incetineste fluxul sangvin prin artere si mareste presiunea arteriala, iar scaderea viscozitatii are efecte
contrarii.
- Elasticitatea peretilor vasctilari, care scade cu varsta, reprezinta un factor important de care
depinde rezistenta vasculara, aceasta crescand cu scaderea elasticitatii.
Viteza de circulatie a sangelui in artere (0,5 m/s in aorta) scade lent in vasele mari si scade intens
in arteriole, ajungand la 0,5 mm/s, datorita cresterii imense a suprafetei totale de sectiune a acestui sector
vascular si a cresterii frecarii datorita micsorarii calibrului vascular.
Pulsul arterial, perceput cand se comprima o artera pe un plan osos, este rezultatul
undei determinate de distensia peretilor aortei, ca urmare a evacuarii bruste a sangelui din ventriculul
stang.
Unda pulsului se propaga prin peretii arteriali cu viteza de 10 ori mai mare decat unda fluxului
sangvin. Palparea pulsului informeaza asupra frecventei si ritmului cardiac, iar inregistrarea grafica a
undei pulsatile - sfigmograma - da informatii asupra particularitatilor ei.
Circulaţia sângelui în capilare este foarte lentă, de circa 0,7 mm/s, realizând schimburi în
dublu sens:
- unele de importanţă vitală, dintre plasmă şi lichidele interstiţiale din jurul capilarelor,
cărora le asigură oxigenul, substanţele energetice şi plastice necesare;
- altele invers, preluând din ţesuturile interstiţiale în sânge, dioxidul de carbon şi
substanţele nevolatile rezultate din metabolism.
Aceste schimburi se realizează prin diverse procese, dar sunt profund influenţate de factori
fizici, chimici, termici, tisulari, care produc modificarea calibrului capilar. Astfel frigul are efect
vasoconstrictor, iar acidoza vasodilatator cu mărirea fluxului sanguin capilar.
Dinamica mediilor lichidiene în organism (îndeosebi sângele şi limfa) este importantă atât
pentru vehicularea, cât şi pentru resorbţia medicamentelor. Împreună cu presiunea hidrostatică şi
osmotică, viteza de circulaţie a acestor medii în funcţie de concentraţia substanţelor dizolvate, sunt
factorii importanţi pentru absorbţia medicamentelor din ţesutul unde au fost administrate spre
mediul intern, ca şi pentru reabsorbţia lor din mediul intern în ţesuturi.
Împreună cu arteriolele, din care derivă, şi venulele, cu care se continuă, capilarele alcătuiesc
patul vascular terminal al microcirculaţiei, cu roluri deosebite, dintre care mai importante sunt:
- rolul nutritiv, al schimburilor tisulare;
b. Circulatia venoasă
Aceasta reprezintă continuarea circulatiei capilare din tesuturi, prin vase din ce în ce mai
mari, care formează două vene cave, superioară si inferioară, ce se deschid în atriul drept.
Vena cavă superioară se formează prin unirea, în partea de sus a mediastinului si în spatele
sternului, două triunghiuri venoase brahiocefalice, drept si stâng. Tot în vena cavă superioară se
varsă si marea venă azigos care culege sângele venos din peretii si viscerele toracelui, cu exceptia
inimii.
Trunchiul brahiocefalic drept se formează din unirea, la baza gâtului, a venelor jugulară
dreaptă si subclaviculară dreaptă, care culeg sângele venos din jumătatea dreaptă a capului si
gâtului si respectiv a membrului superior drept.
Trunchiul brahiocefalic stâng, prin vase similare celui drept, culege sângele venos din
jumătatea stângă a capului si gâtului, respectiv a membrului superior stâng.
Vena cavă inferioară culege sângele venos din peretii si organele abdomenului, bazinului si
membrelor inferioare. Ea se formează la dreapta bifurcării terminale a aortei, prin unirea a două
vene iliace comune, fiecare rezultată din confluenta altor două vene:
- vena iliacă internă, ce drenează sângele din peretii si viscerele bazinului;
- vena iliacă externă, care culege sângele de la nivelul membrului inferior.
După formare vena cavă inferioară are un traiect ascendent la dreapta aortei abdominale, pătrunde
printr-un orificiu diafragmatic în torace si după un foarte scurt traiect, se deschide în atriul drept.
Afluentii venei cave inferioare sunt:
- vene parietale (diafragmatice si lombare);
- viscerale (genitale, renale si hepatice).
Reamintim importanta deosebită a unei derivatii venoase – vena portă, care se formează din
capilarele peretilor dubli digestivi subdiafragmatic (fără 2/3 inferioară a rectului), si în plus a celora
din splină si pancreas, pentru a se recapilariza în sinusoidele hepatice, de unde prin venele
centrolobulare si venele hepatice se varsă în vena cavă inferioară.
STRUCTURA VENELOR
Venele au un volum de circa 3 ori mai mare decât al arterelor, iar structura peretilor lor
cuprinde aceleasi trei tunici ca al arterelor, însă sunt mai subtiri, ceea ce le permite să se destindă mai
usor. Venele situate sub nivelul inimii au musculatura mai dezvoltată, iar endoteliul prezintă mici
pliuri numite valvule.
Circulatia sângelui în vene este mult mia lentă, de la 0,5 mm/s în venule până la 10 cm/s în
venele mari, datorită cresterii diametrului vascular si scăderii presiunii intravenoase din venele mari
înaintea intrării în atriul drept. Circulatia sângelui prin vene spre inimă se datorează si altor cauze:
- aspiratia toracică;
- aspiratia ventriculară în timpul sistolei;
- presiunii sângelui în capilare;
- contractiei musculaturii striate;
- pulsatiilor arteriale.
Circulatia mică cuplată în serie cu cea sistemică, se realizează între ventriculul drept, pulmoni
si atriul stâng.
Artera pulmonară transportă sângele, venos din ventriculul drept spre pulmoni prin fiecare
ram de bifurcatie, unde se ramifică până în bogata retea capilară perialveolară, în vederea efectuării
hematozei.
Venele pulmonare, câte două pentru fiecare plămân, începe prin continuarea capilarelor
perialveolare, sângele continând oxigen pentru a se vărsa în atriul stâng.
Structura peretilor arterei pulmonare. Peretii sunt mult mai subtiri decât cei din aortă,
chiar dacă au calibrul asemănător. În schimb peretii arterei pulmonare sunt mult mai putin elastici,
ca si a arteriolelor care rezultă prin diviziunea ei. Aceasta conferă teritoriului de distributie
intrapulmonar o mare variatie dimensională, astfel că în inspiratie capacitatea vasculară pulmonară
creste, iar în expiratie scade. De asemenea circulatia pulmonară, datorită unei bogate inervatii
vegetative simpatice vasoconstrictoare intraparietale, prezintă si variatii active ale calibrului vascular.
B. 3. CIRCULATIA LIMFATICĂ
Circulatia limfatică, o derivatie a marii circulatii, reprezintă un sistem închis de vase prin care
o parte din lichidele interstitiale se reîntorc în sistemul venos.
Această circulatie începe la nivelul tesuturilor prin capilare terminate în „fund de sac”,
continuate cu vase limfatice, care prin două colectoare – canalul toracic si marea venă limfatică,
se termină la baza gâtului unde se varsă în venele subclaviculare.
Pe traiectul acestor vase limfatice se găsesc unul sau mai multi ganglioni limfatici de unde
primesc limfocite si imunoglobuline.
Canalul toracic, cel mai mare vas limfatic, se formează în spatele aortei abdominale,
imediat sub diafragm, sub forma unei formatiuni dilatate numite cisterna chili. De la această
cisternă chili porneste canalul toracic care ajunge în torace înaintea coloanei vertebrale, până la baza
gâtului, unde face o crosă spre înainte pentru a se vărsa în vena subclaviculară stângă.
Canalul toracic culege limfa din tot teritoriul somatic si visceral subdiafragmatic, din
jumătatea stângă a toracelui, capului si gâtului, precum si de la nivelul membrului superior stâng, al
teritoriului supradiafragmatic.
Canalul limfatic drept este un colector scurt situat la baza gâtului, în partea dreaptă, care
se varsă în vena subclaviculară dreaptă. Acest canal culege limfa din jumătatea dreaptă a toracelui,
capului si gâtului, precum si de la nivelul membrului superior drept.
Structura capilarelor limfatice este asemănătoare cu a celor sanguine, dar având endoteliul
foarte permeabil.
Vasele limfatice au aceeasi structură ca a venelor, pe care le însotesc, dar sunt mai subtiri si
prezintă valvule semilunare.
Ganglionul limfatic este o formatiune mică, ovalară, care formează în anumite regiuni
grupuri ganglionare cum ar fi cele axilare, inghinale, mediastinale, latero-cervicale,
abdominale s.a. Fiecare ganglion este format din tesut limfoid dispus în două zone. Cele din zona
corticală – de la periferie, are aspectul unor foliculi limfatici, iar cel din zona medulară – centrală,
se dispune în cordoane ramificate de celule ce prezintă anastomoze, între care se găsesc sinusuri
limfatice.
În afara acestor structuri limfatice, mai întâlnim organe limfoide în peretele intestinului ca
foliculi limfatici solitari, amigdale, timus, sau pulpa albă a splinei.
Functiile sistemului limfatic sunt numeroase si anume:
- prin vasele limfatice este drenată o anumită parte a lichidelor interstitiale;
- prin aceste vase se readuc în circulatia sistemică proteinele extravazate (mai ales în ficat si intestin);
- prin aceleasi vase sunt transportati acizii grasi cu lant lung de carbon si colesterolul, care au fost
resorbiti din intestin, dar si unele enzime si hormoni descărcati direct în lichidele interstitiale;
- rolul foarte important în imunitatea organismului.
Cunoasterea topografiei vaselor limfatice si a ganglionilor limfatici din corp este de o mare
importantă clinică, deoarece majoritatea infectiilor acute si cronice, precum si tumorile maligne, se
propagă pe cale limfatică. În aceste situatii, ganglionii se măresc de volum si devin adesea durerosi si
pot fi palpati sau explorati paraclinic prin limfografii.
Aparatul digestiv cuprinde totalitatea organelor care alcătuiesc tubul digestiv (canalul
alimentar), cu glandele sale anexe, a căror funcţii principale sunt digestia şi absorbţia principiilor
alimentare, inclusiv medicamentele, precum şi eliminarea reziduurilor care nu au fost asimilate în
urma ingestiei alimentelor şi substanţelor medicamentoase.
A. TUBUL DIGESTIV
A. 1. CAVITATEA BUCALĂ
Cavitatea bucală este situată sub bolta palatină, care o separă de fosele nazale. Planşeul
cavităţii bucale este ocupat în cea mai mare parte de limbă. Ea comunică anterior la nivelul
orificiului bucal (dintre cele două buze, superioară şi inferioară) cu exteriorul, iar posterior, prin
intermediul istmului gâtlejului, cu bucofaringele. Lateral, cavitatea bucală corespunde obrajilor.
În interirul cavităţii bucale arcadele dentare, superioară şi inferioară, împart această cavitate
în două compartimente, şi anume:
- vestibulul bucal cuprins între buze şi obraji, pe de o parte, şi arcadele dentare pe de altă parte;
- cavitatea bucală propriu zisă situată îndărătul acestor arcade.
Limba este un organ musculo-membranos având rol important în masticaţie, deglutiţie,
vorbire, şi în perceperea excitaţiilor exteroceptive şi gustative. Ea este constitutită din numeroşi
muşchi ce se inseră pe oasele şi organele vecine, şi prezintă un vârf şi un corp, libere în cavitatea
bucală, continuate posterior de baza limbii. Limba este inervată motor de nervul hipoglos (XII), iar
inervaţia senzitivă şi senzorială este dată de nervii trigemen (V), respectiv facial (VII), glosofaringian
(IX) şi vag (X).
Dinţii sunt cele mai dure formaţiuni osoase, care prezintă descriptiv trei componente şi
anume:
- rădăcina, implantată în alveola dentară;
- colul, in continuarea radacinii în raport cu gingia;
- coroana dentară la exterior, ultima vizibilă şi de culoare albicioasă.
Există la copii, dentiţia de lapte, sau decidua (căzătoare), care este formată din 20 de dinţi.
Această dentiţie este înlocuită treptat spre vârsta adultă, prin înmuguriri succesive pornite din
maxilare, de dentiţia definitivă alcătuită din 32 de dinţi, câte 16 pe fiecare arcadă. O hemiarcadă
cuprinde la adult, de la linia mediană şi anterior spre lateral şi posterior, următorii dinţi: 2 incisivi (I),
1 canin (C), 2 premolari (PM), şi 3 molari (M).
Din punct de vedere funcţional dinţii au rol pe de o parte în vorbire (în pronunţia unor
consoane), iar pe de altă parte au rol important în masticaţie, fiind perfect adaptaţi pentru tăierea,
zdrobirea şi măcinarea alimentelor.
În interiorul cavităţii bucale se găseşte mucoasa bucală cu un epiteliu pavimentos stratificat
necheratinizat, care la nivelul fiecărui col dentar se îngroaşă alcătuind gingia. Mucoasa de pe faţa
dorsală, marginile şi vârful limbii prezintă în plus papilele linguale şi mugurii gustativi. În cavitatea
bucală se deschid canalele de excreţie ale glandelor mari salivare – glanda parotidă, în vestibulul
bucal, şi – glandele submaxilară şi sublinguală pe planşeul bucal, înaintea bazei limbii. Aceste glande
salivare perechi se găsesc împrejurul cavităţii bucale, astfel: parotida – în spatele mandibulei şi sub
urechea externă, submaxilara – intern de marginea inferioară şi gonionul mandibulei, iar sublinguala
– în spatele corpului mandibulei, sub mucoasa planşeului bucal.
A. 2. FARINGELE
A. 3. ESOFAGUL
Esofagul continuă faringele în jos la nivelul gâtului, apoi coboară în mediastinul posterior (la
nivelul toracelui), pentru ca după ce pătrunde printr-un orificiu din muşchiul diafragm, să se
continue, după o scurtă porţiune, cu stomacul. În acest traiect esofagul prezintă mici curburi,
precum şi mici strâmtori, între care sunt uşoare dilataţii.
Structura esofagului cuprinde:
- un strat muscular la exterior, cu musculatură striată în jumătatea sa superioară, şi netedă în
jumătatea inferioară;
- submucoasa, dublează spre interior musculatura, fiind formată din ţesut conjunctiv lax, vase şi
nervi;
- mucoasa, stratul cel mai intern, este continuarea mucoasei faringiene, în partea superioară, şi a
celei gastrice, în partea inferioară. ca şi în cavitatea bucală, mucoasa are epiteliul de tip digestiv –
pavimentos stratificat necheratinizat.
Sub diafragm tubul digestiv se continuă în cavitatea abdominală, unde, împreună cu glandele
sale anexe şi alte viscere, sunt acoperite parţial, sau aproape total, de cea mai întinsă şi complexă
seroasă din organism – peritoneul.
CAVITATEA ABDOMINALĂ
Cavitatea abdominală are forma unui ovoid cu axul mare vertical, care diferă ca formă la
copil, bărbat, sau femeie.
Această cavitate are următoarele limite:
- superior, muşchiul diafragm;
- inferior, diafragmul pelvin (muşchiul ridicător anal) al perineului,
- anterolateral, pereţi musculo-membranoşi şi, mai jos, oasele coxale;
- posterior, coloana lombo-sacrată.
Cavitatea abdominală cuprinde trei compartimente:
- toracoabdominal (sub muşchiul diafragm, care se bombează mult spre torace);
- abdomenul propriu-zis (sub precedentul şi ocupând cea mai mare parte);
- abdomino-pelvin (partea cea mai declivă a cavităţii abdominale).
PERITONEUL
Această seroasă este formată din două foiţe – parietală şi viscerală.
Foiţa parietală acoperă faţa internă a pereţilor abdominali, iar la nivelul peretelui posterior
înveleşte cei doi rinichi, marile trunchiuri vasculare (aorta şi vena cavă inferioară), lanţurile simpatice
latero-vertebrale, nervii splanhici şi plexuri nervoase, precum şi formaţiuni vasculare şi ganglionare
limfatice. De pe acest perete foiţa parietală din dreapta şi cea din stânga, se alătură şi se continuă
spre anterior pentru a înveli, parţial sau aproape total, segmentele tubului digestiv şi glandele sale
A. 4. STOMACUL
Stomacul reprezintă o porţiune mobilă şi cea mai dilatată a tubului digestiv, care continuă
esofagul la nivelul unui orificiu numit cardia şi se continuă, în partea inferioară, cu duodenul la
nivelul orificiului piloric.
El are forma literei J, cu două feţe (anterioară şi posterioară), şi două curburi – mică, la
drepta, şi mare la stînga.
Normal lungimea stomacului, în medie, este de circa 25 cm, iar capacitatea sa de aproximativ
600-2000 cm3.
A. 5. INTESTINUL SUBŢIRE
Jejuno-ileonul
Este segmentul cel mai lung al tubului digestiv de circa 5-6 m, situat în cadrul colic în
continuarea duodenului, care distal se continuă cu intestinul gros.
Are formă cilindrică, prezentînd 14-16 cuduri, numite anse intestinale dispuse caracteristic:
jejunul are ansele orizontale, iar în continuare ileonul are ansele ordonate vertical.
Ansele jejuno-ileale prezintă particularitaţi morfo-funcţionale, care le deosebesc, şi sunt
ancorate de peretele posterior abdominal prin mezoul său - mezenter, care-i conferă mobilitatea.
Rădăcina mezenterului, de la perete, ţine de la flancul stîng al vertebrei 2 lombare, pînă la
articulaţia sacro-ileacă dreaptă.
A. 6. INTESTINUL GROS
Intestinul gros este ultima porţiune a tubului digestiv, în continuarea ileonului, care se
termină la nivelul orificiului anal. El are o lungime de circa 1,40- 1,80 m, iar calibrul mai mare ca a
intestinului subţire. Forma sa în ansamblu este ca un cadru – cadrul colic, cu trei porţiuni
principale: cecum cu apendicele vermiform, colonul (cu 4 segmente) şi rectul.
Cadrul colic are forma literei U răsturnată, dispus în jurul viscerelor din etajul submezocolic.
Mezourile segmentelor sale, libere sau acolate, le determină mobilitatea sau fixitatea.
Cecum, reprezintă prima porţiune mobilă, de forma unui fund de sac, şi partea cea mai
dilatată, corespunzînd fosei iliace drepte. El prezintă intern 2 orificii:
- un orificiu superior, de comunicare cu ultima ansă ileală, la nivelul căruia se găseşte
valvula ileo-cecală a lui Bauhin (sau a farmaciştilor);
- un orificiu inferior precedentei, prevăzut inconstant cu o valvulă prin care comunică cu
apendicele vermiform.
Colonul prezinta patru segmente:
- colonul ascendent;
- colonul transvers;
- colonul descendent;
- colonul sigmoid.
Colonul ascendent, fix, continuă cecul pînă sub faţa inferioară a lobului drept al ficatului de
unde se continuă transversal spre dreapta, cu colonul transvers, mobil, pînă sub splină.
Rectul, situat în pelvis în faţa sacrumului, cu un mezou scurt şi gros, continuă colonul
sigmoid şi ţine de la a treia vertebra sacrată pînă la orificiul anal de la nivelul perineului posterior.
Intestinul gros prezintă caracteristic la nivelul colonului nişte benzi determinate de fibrele
longitudinale, numite tenii, iar din loc în loc dilataţii numite haustre, dispuse între condensări
musculare circulare. În lungul teniilor mai prezintă şi mici verticule grăsoase numite apendici
(ciucuri) epiploici.
circulare la interior, cu excepţia stomacului care prezintă cel mai intern şi fibre oblice. Aceste fibre
musculare asigură motricitatea tubului digestiv şi propagarea conţinutului său. La anumite nivele
formează sfinctere, cum ar fi cel piloric, sau a sfincterelor duodenale, ileocecal, anale.
La nivelul stomacului musculatura imprimă 2 tipuri de mişcări:
- contracţii peristolice, tonice, pe alimente, în porţiunea verticală (digestorie);
- contracţii peristaltice, în porţiunea orizontală (egestorie), pentru eliminarea conţinutului
gastric.
La nivelul jejuno-ileonului contracţiile sunt ritmice, prin dispoziţia fibrelor longitudinale
mai mult spiralat, determinînd mişcări peristaltice, tonice şi antiperistaltice.
La nivelul intestinului gros fibrele musculare longitudinale determină prezenţa teniilor, în
număr de trei pe colonul ascendent, transvers şi descendent, şi două pe cel sigmoid; fibrele circulare
sau ştrangulaţiile caracteristice, care delimitează haustrele colice.
Rectul are musculatura reuniformizată, iar perianal prezintă 2 sfinctere, unul neted situat
intern, şi altul striat situat extern.
La nivelul stratului muscular există un plex nervos intramuscular a lui Auerbach.
- Tunica submucoasă este reprezentată de ţesut conjunctiv lax, vase sanguine, limfatice şi
nervi. Elementele nervoase de la acest nivel alcătuiesc plexul submucos Meissner.
- Tunica mucoasă prezintă particularităţi în fiecare segment al tubului digestiv, avînd un
epiteliu cilindric simplu şi un corion, realizînd o barieră permeabilă selectivă între conţinutul tubului
digestiv şi organism, asigurînd transportul şi digestia alimentelor prin secreţia de mucus şi enzime
digestive.
- Tunica externa (adventicea) este constituita din tesut conjunctiv lax in jurul faringelui,
esofagului si partii inferioare a rectului si dintr-un tesut conjunctiv dens, acoperit de seroasa
peritoneala, in celelalte segmente ale tubului digestiv.
La nivelul stomacului mucoasa are aspectul unor pliuri longitudinale, legate prin pliuri
transversale, ce delimitează mici depresiuni - vacuole. De asemenea, cu lupa, se mai observă şi mici
ridicături mamelonare delimitate de şanţuri, în interiorul cărora se deschid glandele gastrice ce
secretă sucul gastric. În corionul mucoasei, ca mijloc de apărare împotriva infecţiilor, se găsesc
formaţiuni limfoide, difuze şi foliculi limfatici. Prin aceasta mucoasa gastrică îndeplineşte roluri
multiple:
- secreţia sucului gastric, dată de glandele exocrine, care participă lşa digestie;
- o secreţie internă a unor celule din epiteliu, ce secretă gastrina, serotonina, enteroglucagon;
- resorbţie (la acest nivel resorbîndu-se apa, alcoolul, cafeina, nicotina ş.a.);
- protecţie şi apărare (aciditatea este bactericidă, iar unele celule din corion au acţiune fagocitară).
Mucoasa duodenală în jumătatea sa inferioară prezintă valvule conivente şi vilozităţi
intestinale, dar mai puţine decît în jejuno-ileon, precum şi glande Brunner (specific duodenului)
şi Lieberkuhn (specific intestinului subţire), dar şi foliculi limfatici solitari. De asemenea mai
conţin şi celule endocrine, asemănătoare celor gastrice.
Mucoasa intestinului subţire este foarte mult mărită în suprafaţă prin prezenţa unor
proeminenţe spre lumenul intestinal, care sunt de două tipuri:
- valvule conivente, ca nişte plici circulare macroscopice, în număr de 800-900 (cele mai
dezvoltate în jejun);
- vilozităţi intestinale foarte numeroase, ca foarte mici proeminenţe, „în deget de
mănuşa”, avînd densitatea cam de 1000/cm2 şi numărul total în jur de 10 mil.
Vilozităţile intestinale măresc suprafaţa mucoasei la circa 26 m2, ele avînd rol important în
absorbţie. Fiecare vilozitate intestinală are sub epiteliul unistratificat al mucoasei, pe lîngă ţesut
conjunctiv cîte o arteriolă, reţea capilară şi o venulă, iar central un vas limfatic (chilifer) şi fibre
nervoase; printre aceste formaţiuni se găsesc cîteva fibre musculare netede, care prin contracţii şi
relaxări au mare rol în absorbţia intestinală.
C. 1. FICATUL (HEPAR)
Ficatul este cea mai mare şi complexă glandă din organism, fiind o anexă a tubului digestiv,
căruia îi elimină în perioadele digestive, secreţia sa exocrină - bila. În plus la nivelul lui se
sintetizează multiple substanţe pe care le varsă direct în sînge. Astfel toate monozaharidele absorbite
prin mucoasa intestinală ajung prin vena portă în ficat, unde sunt convertite în glicogen. Sinteza
glicogenului hepatic din glucoză, este una din principalele funcţii ale ficatului. Dar glicogenul se
poate forma în ficat şi din unele proteine sau din unele lipide, astfel că acest organ este un depozit
Fig. 8. Ficatul
Ficatul prezintă două feţe: una superioară (diafragmatică), convexă, şi alta inferioară,
viscerală.
Faţa inferioară prezintă trei şanţuri, sub forma literei H, două antero-posterioare şi unul
transversal - hilul, care delimitează patru lobi hepatici - drept, stîng, anterior şi posterior, dintre care
cel drept este cel mai mare. În şanţul longitudinal drept se află anterior vezicula biliară, iar posterior
vena cavă inferioară.
Ca şi plămînii şi rinichii, ficatul are o structură segmentară, lobii săi fiind împărţiţi în
segmente, iar fiecare segment fiind format din lobuli. Există un număr de 8 segmente hepatice,
delimitate în funcţie de distribuţia intrahepatică a venei porte, arterei hepatice şi căilor biliare
intrahepatice.
Sub peritoneu feţele ficatului sunt acoperite de o capsulă fibroasă conjunctivă, care la nivelul
hilului intră şi se ramifică, pînă în jurul lobulilor hepatici împreună cu ramuri din artera hepatică,
vena portă şi elemente nervoase. Prin hil ies din ficat canalele biliare şi limfatice.
Lobulul hepatic este unitatea anatomică şi funcţionaslă a ficatului, avînd formă hexagonală.
Lobulul hepatic este alcătuit din cordoane celulare hepatice (hepatocite), dispuse radiar spre
centrul lobulului. Mai multe cordoane se alătură şi delimitează între ele nişte spaţii - capilare,
biliare, ce se deschid în canaliculele biliare, din spaţiile perilobulare, de unde se continuă cu
sistemul canalicular, biliar pînă în hil, unde formează două canale hepatice, drept şi stîng.
C. 2. PANCREASUL
Pancreasul este o glandă amficrină, anexă a tubului digestiv, de forma unui ciocan, cu capul
– partea voluminoasă, mai mare, situat în cadrul duodenal, iar în continuare, corpul şi coada
orientate spre stânga, trecând peste marile vase abdominale şi rinichiul stâng până aproape de hilul
splinei.
C. 3. SPLINA
Splina este un organ intraperitoneal situat între foiţele mezogastrului posterior, fiind
considerat cel mai mare viscer limfatic din organism.
Structura splinei este formată din o capsulă subţire fibromusculară, situată sub seroasa
peritoneală. Această capsulă conţine pe lânga fibre elastice şi puţine fibre musculare netede. Ea se
prelungeşte de la periferie spre interior formând septuri incomplete, iar în hil formează împrejurul
vaselor şi ramificaţiilor lor teci fibroelastice ce compartimentează parenchimul în mici areole.
Parenchimul (pulpa splenică), este format din pulpa roşie si pulpa alba.
Pulpa roşie este formată din cordoane de splenocite, înconjurate de stroma formată de o
reţea de reticulină şi largi capilare sinusoide dispuse între ultimile ramificaţii ale arterei splenice şi
începuturile venei splenice.
Pulpa albă este dispusă în jurul tecilor perivasculare arteriale, după ce s-au desprins de
vene, ca nişte manşoane limfoide – corpusculii sau nodulii lui Malpighi. Aceşti corpusculi sunt
formaţi din ţesut reticular plin cu limfocite, adevărate centre de reacţii la infecţii şi intoxicaţii.
Începând cu aceşti corpusculi fiecare ram arterial se ramifică în 2-6 artere peniciliate, urmate
de capilare sinusoide şi în jurul acestor capilare sinusoide există teci reticulare cu aceeaşi semnificaţie
funcţională ca şi corpusculii lui Malpighi.
Vascularizaţia splinei este dată de artera splenică, ram din trunchiul celiac, iar venele se
varsă în vena splenică; tributară venei porte.
Inervaţia este vegetativă, simpatică şi parasimpatică, dată de ramuri din plexul celiac.
Constituentii alimentari nu sunt direct asimilabili din cauza diferentei structurii lor fizico-
chimice fata de constituentii proprii organismului. De aceea, pentru a putea strabate mucoasa digestiva
si a intra in procesele metabolice, alimentele trebuie sa fie degradate pana la compusi simpli
(aminoacizi, monozaharide si acizi grasi). Aceste transformari sunt rezultatul actiunii succesive a
unor multiple sisteme enzimatice prezente in sucurile digestive, in timpul progresiunii lente a
continutului, datorita diferitelor tipuri de miscari ale tubului digestiv.
D. 1. DIGESTIA BUCALA
Timpul scurt cat stau alimentele in gura permite mai ales prelucrarea lor mecanica prin
masticatie si impregnarea cu saliva.
Masticatia este un proces complex prin care alimentele solide si semisolide sunt
prelucrate mecanic prin taiere, zdrobire si triturare, datorita miscarilor mandibulei, concomitent cu
miscari coordonate ale buzelor, limbii si obrajilor, care imping fragmentele alimentare intre arcadele
dentare.
Masticatia contribuie la formarea bolului alimentar, intervine in declansarea activitatii
glandelor salivare si stimularea receptorilor gustativi si olfactivi care vor declansa secretia altor glande
digestive.
Masticatia favorizeaza procesele de digestie propriu-zisa, deoarece prin fragmentarea
particulelor alimentare mareste suprafata lor de contact cu enzimele digestive.
Reglarea masticatiei se realizeaza prin mecanisme reflexe neconditionate si
conditionate. Alimentele, introduse in cavitatea bucala, stimuleaza receptorii de la acest nivel si
declanseaza impulsuri aferente, transmise prin ramuri senzitive ale nervilor V, VII, IX si X, la
centrii nervosi bulbo-pontini. Impulsurile eferente ajung la muschii masticatori prin nervii V -
ramura motoare -, prin nervii VII la buze si obraji (muschii mimicii) si la musculatura limbii prin
nervul XII. Datorita conexiunii dintre centrii bulbo-pontini ai masticatiei si cortexul cerebral,
masticatia devine un act reflex voluntar care se automatizeaza treptat.
Secretia salivara este produsul celor trei perechi de glande salivare mari si al
numeroaselor glande diseminate in mucoasa bucala. Saliva, secretata la om in cantitate de 1-2 l/24
ore, este usor acida (pH 6-7) fi contine: apa si reziduu uscat, reprezentat prin saruri minerale si
substante organice (enzime, lizozim etc.).
centrilor salivatori este urmata de descarcarea unor impulsuri, care ajung prin fibre parasimpatice
ale nervului facial (VII) la glandele submaxilare si sublinguale, iar prin fibre parasimpatice ale
nervului IX, la parotide. Inervatia simpatica provine din primele doua segmente toracice.
Stimularea parasimpaticului produce o secretie abundenta (cu continut enzimatic redus), iar
stimularea simpaticului provoaca o secretie redusa (bogata in enzime).
Secretia salivara poate fi usor conditionata, dupa cum a demonstrat I.P. Pavlov. La om,
vederea, mirosul si chiar gandul la o anumita mancare pot declansa secretia de saliva.
Deglutitia consta dintr-un lant de reflexe prin care bolul alimentar, format in
cavitatea bucala, strabate faringele si esofagul, ajungand in stomac. Se pot diferentia trei timpi
succesivi in deglutitie: bucal, faringian si esofagian.
- Timpul bucal, partial voluntar, consta in colectarea continutului bucal pe fata dorsala a
limbii, urmata de impingerea bolului din gura in faringe, prin contractia musculaturii limbii si a
planseului bucal.
- Timpul faringian, de asemenea voluntar, asigura impingerea bolului alimentar in
esofag, in conditiile inchiderii celorlalte cai ce se deschid in faringe.
- Timpul esofagian, involuntar, consta in deplasarea bolului alimentar, prin miscari
peristaltice, de-a lungul esofagului pana la cardia fi apoi la stomac.
- Reglarea deglutitiei se realizeaza prin mecanisme nervoase. Caile
aferente, reprezentate de fibre senzitive ale nervilor cranieni VII, IX, V si ramura faringiana
a nervului X, ajung la centrii deglutitiei din numerosi nuclei bulbari care, intrand succesiv
in activitate, coordoneaza un anumit timp al deglutitiei. Acesti centri sunt conectati cu centrii
respiratori, ceea ce explica oprirea respiratiei in timpul deglutitiei. Fibrele eferente motorii ajung la
musculatura striata si neteda care intervine in deglutitie prin nervii V, IX, X, XII. Alimentele trec in
stomac prin orificiul cardia, prevazut cu sfincterul cardial. In timpul digestiei gastrice tonusul acestui
sfincter creste progresiv, opunandu-se refluxului gastro-esofagian.
D. 2. DIGESTIA GASTRICA
produce coagularea laptelui prin transformarea cazeinogenului solubil in paracazeina care, in prezenta
Ca2+, se transforma in paracazeinat de calciu;
- gelatinaza lichefiaza gelatina;
- 1ipaza, importanta mai ales la sugari, scindeaza hidrolitic grasimile emulsionate (lapte, frisca).
Mucusul gastric are rolul de a proteja mucoasa gastrica de diverse actiuni nocive, in
special de autodigestie, sub actiunea pepsinei si a HC1.
Rezultatul digestiei gastrice este formarea unui produs semilichid, acid - chimul gastric.
Reglarea secretiei gastrice se real izea za pri n meca ni sme nervoase si
umorale si este conditionata de cantitatea si calitatea alimentelor ingerate. Procesul gastrosecretor
are, in functie de sediul de actiune a stimulului alimentar, trei faze: cefalica, gastrica si intestinala,
care se suprapun partial.
l. Faza cefalica incepe inainte ca alimentele sa fi ajuns in stomac si se realizeaza
exclusiv prin mecanisme nervoase neconditionate si conditionate. Excitarea receptorilor gustativi
prin calitatile alimentelor introduse in gura declanseaza impulsuri, care ajung la un centru
gastrosecretor bulbar, de unde, pe cale vagala, se descarca impulsuri spre glandele gastrice. Acest
mecanism reflex neconditionat gastrosecretor a fost demonstrat de I.P. Pavlov pe modelul
experimental al ,,pranzului fictiv".
Introducerea alimentelor in gura declanseaza o abundenta secretie de suc gastric, desi
alimentele nu ajung in stomac. Centrul gastrosecretor din bulb primeste impulsuri si de la centrii
nervosi superiori (hipotalamus si cortex). Importanta scoartei cerebrale in controlul secretiei gastrice
este demonstrata de posibilitatea elaborarii unor reflexe conditionate gastrosecretorii la diferiti
excitanti care coincid cu alimentatia. Aceste mecanisme, care se elaboreaza in cursul vietii individuale,
explica secretia gastrica declansata de mirosul, vederea sau chiar gandul la un anumit aliment. Faza
cefalica a secretiei gastrice are o importanta deosebita, deoarece alimentele ajunse in stomac sunt
supuse imediat actiunii sucului gastric, grabind astfel generarea de produsi, care vor stimula
mecanismele fazelor urmatoare.
2. Faza gastrica incepe o data cu patrunderea alimentelor in sto mac, dureaza
in medie 3-4 ore si se realizeaza printr-un dublu mecanism: nervos si umoral. Mecanismul
nervos (de importanta secundara) este declansat prin distensia gastrica de catre alimente. Caile
aferente si eferente ale acestui reflex sunt vagale. Mecanismul umoral este declansat de contactul
mucoasei cu produsi ai digestiei si de distensia gastrica; el consta in descarcarea in circulatia
sangvina a unui hormon numit gastrina, care stimuleaza activitatea secretoare.
3. Faza intestinala incepe o data cu patrunderea chimului acid in duoden si are la
baza mecanisme reflexe si umorale. Contactul mucoasei duodenale cu anumuti constituenti (proteici) ai
chimului declanfeaza secretia de gastrina din mucoasa duodenala, stimuland in continuare secretia
gastrica. In aceste conditii intervine si un mecanism reflex, distensia mecanica a duodenului avand,
de asemenea, efect gastrosecretor. Alti constituenti (glucide, lipide) si aciditatea chimului exercita
influente inhibitoare asupra secretiei si motricitatii gastrice, prin eliberarea unor hormoni inhibitori.
Functia motorie a stomacului este asigurata de musculatura neteda din peretii sai si
consta in depozitarea temporara a alimentelor ingerate, amestecul lor cu sucul gastric pana ce se
formeaza chimul si evacuarea acestuia lent si fractional in duoden.
Aceste activitati sunt controlate de mecanisme neuroumorale intrinseci si extrinseci,
declansate si influentate permanent de volumul si compozitia alimentelor ingerate. Stomacul gol
este lipsit de contractii. Prelungirea perioadei dintre ingestiile alimentare este urmata de aparitia
unor cicluri de contractii care coincid cu senzatia de foame. Umplerea stomacului cu alimente are
consecinte diferite: in partea proximala, ajungerea bolurilor alimentare este urmata de relaxarea
adaptativa a musculaturii, iar in partea distala a stomacului incepe o intensa activitate peristaltica,
undele de contractie din ce in ce mai frecvente si mai puternice incepand la mijlocul stomacului si
progresand spre pilor, realizand amestecul alimentelor cu sucul gastric. Cand undele devin
suficient de puternice ca sa deschida pilorul, ele imping in duoden si mici portiuni din chimul
gastric, urmand imediat reinchiderea pilorului. Activitatea peristaltica a stomacului este stimulata
de parasimpatic si inhibata de simpatic; de asemenea, intervin si mecanisme umorale
D. 3. DIGESTIA INTESTINALA
Digestia proptiu-zisa are loc in intestinul subtire sub actiunea combinata a sucurilor:
pancreatic, intestinal si a bilei, iar produsii simpli rezultati sunt resorbiti pana la valvula ileo-cecala in
proportie de peste 90%.
Sucul pancreatic este un lichid incolor, inodor, alcalin (pH in jur de 8). Contine
substance anorganice (bicarbonatul care contribuie la neutralizarea chimului gastric), precum si
substante organice (enzimele).
In functie de principiile alimentare pe care le degradeaza, enzimele sunt: amilolitice
(amilaza), lipolitice (lipaza) si proteolitice (tripsina, chimotripsina, carboxipeptidazele, elastaza).
- Amilaza din sucul pancreatic are actiune mai puternica decat cea salivara, hidrolizand
amidonul pana la stadiul de zaharide (maltoza etc.).
- Lipaza pancreatica hidrolizeaza grasimile neutre in glicerol si acizi grasi.
-Tripsina, secretata ca proenzima inactiva (tripsinogen), este activata in lumenul intestinal
sub actiunea enterokinazei, o enzima secretata de mucoasa duodenala. Tripsina activeaza
chimotripsina, enzima care, de asemenea, se secreta sub forma inactiva (chimotripsinogen).
Tripsina si chimotripsina actioneaza asupra proteinelor neatacate de pepsina gastrica si asupra
produsilor de scindare ai pepsinei, pe care ii degradeaza pina la stadiul de peptide (di-tri-
tetrapeptide).
- Carboxipeptidazele, activate de tripsina, degradeaza fragmentele oligopeptidice,
in peptide mai mici.
- Elastaza, activata, de asemenea, de catre tripsina, hidrolizeaza proteinele fibroase.
Reglarea secretiei pancreatice se realizeaza predominant umoral si secundar nervos.
Controlul umoral este exercitat de mai multi hormoni si in special de secretina si pancreozimina,
care se descarca in sange din mucoasa duodenala, indata ce incepe evacuarea chimului din stomac.
Vagul are efect stimulator asupra secretiei de suc pancreatic.
Bi1a - produsul de secretie al hepatocitelor - este secretata permanent de catre ficat in
cantitate de 500-700 ml/zi. Intre mese, sfincterul Oddi fiind inchis, bila se colecteaza si, prin
reabsorbtia apei, se concentreaza in vezicula biliara, de unde este eliminata in duoden in timpul
digestiei.
Bila este un lichid verde (bila colecistica) sau galben (bila hepatica), alcalin (pH 7-8), amar,
continand 97-98% apa, anumiti electroliti, pigmentii biliverdina si bilirubina (produsi de degradare a
hemoglobinei), saruri biliare, colesterol, lecitina. Cea mai mare parte a sarurilor biliare se resorb
(circuitul hepato-entero-hepatic) si doar o mica parte este degradata sub actiunea bacteriilor
intestinale.
Bila are importante roluri in digestia lipidelor, desi nu contine nici o enzima: prin sarurile
biliare, reduce tensiunea superficiala si determina emulsionarea grasimilor, favorizand astfel digestia
lor; activeaza lipazele; formeaza cu lipidele micelii care, fiind hidrosolubile, pot fi resorbite din
intestin.
Reglarea secretiei si excretiei biliare se efectueaza in special de catre factori umorali.
Secretia biliara este mai abundenta dupa mese. Sistemul nervos vegetativ influenteaza secretia
biliara, parasimpaticul fiind excitosecretor si simpaticul inhibitor. Factorii principali care stimuleaza
secretia biliara sunt sarurile biliare si anumiti constituenti alimentari, in special grasimile fi produssi
de degradare a proteinelor.
Evacuarea bilei din vezica biliara in duoden in timpul perioadelor digestive este rezultatul
contractiei fibrelor netede din peretii vezicii si al relaxarii concomitente a sfincterului Oddi, care
inchide canalele excretoare biliar si pancreatic. Aceste actiuni se datoresc predominant unor
mecanisme umorale, reprezentate de descarcarile de colecistokinina, care se formeaza in celulele
mucoasei duodenale, la contactul cu chimul acid. Mecanismul nervos, realizat prin reflexe scurte,
declansate de stimuli gastrici sau duodenali si coordonate de plexurile intramurale, este considerat
de importanta secundara.
Sucul intestinal. Glandele din mucoasa duodenala secreta un lichid bogat in mucus
si bicarbonat, care neutralizeaza aciditatea chimului gastric, secretia acestor glande fiind stimulata
de factori chimici locali (pH-ul chimului), de factori hormonali (secretina, colecistokinina) si de
factori nervosi (vagul). Nu s-a dovedit secretia unui suc intestinal care sa contina enzime
hidrolitice, acestea fiind prezente la nivelul membranei apicale a enterocitelor (,,marginea in
perie”). La acest nivel se gasesc urmatoarele enzime:
- peptidazele intestinale actioneaza asupra di-, tri- si polipeptidelor rezultate sub actiunea
enzimelor gastrice si pancreatice pe care le hidrolizeaza pana la aminoacizi;
- dizaharidazele (maltaza, zaharaza, lactaza) actioneaza asupra dizaharidelor, prezente
in continutul intestinal, pe care le desfac in monozaharide: glucoza, fructoza si galactoza;
- lipaza intestinala are actiune asemanatoare cu cea pancreatica – transforma lipidele in
acizi grasi si glicerol si partial in monogliceride.
Reglarea secretiei intestinale se face prin mecanisme nervoase si umorale care
adapteaza cantitatea si calitatile secretiei la volumul si compozitia chimului. Controlul nervos se
realizeaza prin reflexe locale, declansate de stimularea mecanica si chimica a receptorilor
intestinali (volumul chimului, anumiti constituenti chimici). Controlul extrinsec se exercita prin
impulsuri vagale, stimuland secretia glandulara; excitarea simpaticului nu influenteaza secretia
intestinala. Controlul umoral, mai putin cunoscut, se exercita de unii hormoni gastrointestinali.
Functia motorie a i n t e s t i n u l u i subtire. Intestinul in repaus prezinta
ritmic ,,undele lente electrice" care se deplaseaza dinspre duoden, de-a lungul stratului muscular
longitudinal, cu o frecventa care scade spre jejun si ileon. Aceste unde, care cresc tonusul muscular,
creeaza conditii pentru aparitia contractiilor intestinale localizate - miscarile de segmentare, sau propagate -
miscarile peristaltice.
Miscarile de segmentare constau in contractii inelare, care apar la intervale regulate, de-a
lungul intestinului, apoi se relaxeaza si apar alte contractii circulare in mijlocul segmentelor dintre
contractiile precedente. Aceste miscari deplaseaza alternativ (in ,,suveica") continutul intestinal,
realizand un amestec mai bun cu secretiile digestive si favorizeaza contactul cu suprafata mucoasei.
Miscarile peristaltice sunt unde de contractie circulara care se propaga de-a lungul
intestinului spre colon.
Reglarea miscarilor intestinale se realizeaza prin mecanisme nervoase si
umorale. Mecanismul nervos este asigurat prin plexurile intramurale, asupra carora actioneaza influentele
extrinseci vegetative si umorale. Sistemul parasimpatic activeaza motricitatea intestinala, iar simpaticul are
efecte inhibitoare. Valvula ileo-cecala, intarita de sfincterul ileo-cecal, este inchisa in conditii
obisnuite, impiedicand refluxul continutului colic in ileon si se deschide ritmic la cateva minute dupa
ingestia de alimente.
Colonul primeste, prin valvula ileo-cecala, zilnic, aproxirnativ 200-300 ml chil, constituit din
resturi alimentare nedigerabile sau nedigerate si lichide electrolitice ingerate sau secretate de glandele
digestive. Prin resorbtia apei si a unor electroliti si secretia de mucus se constituie materiile fecale,
care se elimina prin actul defecatiei. Flora abundenta din colon sintetizeaza anumite vitamine din grupul
B si vitamina K.
Functia de absorbtie a colonului este foarte mare, in acest segment recuperandu-
se mari cantitati de Na+ prin mecanisme active si consecutiv absorbindu-se pasiv apa. In colon se mai
absoarbe Cl- si se elimina -HCO3 si K+. Structura mucoasei colice nu permite absorbtia unor principii
alimentari nedigerati si neabsorbiti pana la acest nivel. Aceste substante sunt supuse sub aetiunea florei
bacteriene de fermentatie sau de putrefactie. In colonul proximal glucidele nedigerate sunt supuse
proceselor de fermentatie sub actiunea bacteriilor aerobe. Polizaharidele vegetale nu pot fi digerate in
colon, ci constituie reziduuri importante pentru mentinerea unui peristaltism normal, dovada fiind
constipatia prezenta la persoanele carora le lipsesc aceste substante din alimentatie. In colon,
aminoacizii neresorbiti sunt decarboxilati sau dezaminati sub actiunea florei anaerobe de putrefactie,
rezultand amine (histamina, tiramina), indol, scatol, amoniac etc., care se resorb si ajung la ficat, unde
sunt detoxificati.
Functia motorie a colonului este mult mai variata decat cea a intestinului subtire. In
colonul proximal contractile sunt segmentare, asimetrice, stationare, favorizand resorbtia apei. In
colonul distal activitatea motorie este mai intensa, constituita din miscari segmentare si din rare unde
peristaltice, cu efect propulsiv. Contractile ,,in masa" sunt rare, puternice, prezente pe colonul
descendent si sigmoid; ele propulseaza o parte importanta a continutului colic spre rect.
Defecatia este un act reflex prin care materiile fecale sunt eliminate din rect la exterior. Acest
act este coordonat de centri medulari si controlat cortical.
In conditii obisnuite rectul este gol, iar ajungerea in rect a materiilor fecale prin
contractiile ,,in masa" determina stimularea mecanoreceptorilor rectali. Impulsurile sunt
transmise pe cai vegetative la centrii sacrati ai defecatiei (S2-S4), dar si ascendent spre cortex,
declansand senzatia necesitatii de defecatie.
Daca conditiile permit, are loc actul defecatiei care incepe prin relaxarea sfincterului anal intern
(neted), cu producerea unor puternice contractii colice, modificari coordonate de impulsuri venite prin
fibre parasimpatice sacrate, si apoi relaxarea voluntara a sfincterului anal extern (striat), prin impulsuri
venite prin nervii rusinosi. Pentru a mari si mai mult presiunea in rect se produce contractia
diafragmului si a musculaturii abdominale. Daca conditiile nu permit defecatia, se produce o inhibitie a
motricitatii colice si recto-anale, se contracts sfincterul anal striat si continutul rectal este impins inapoi
in colonul sigmoid. Fibrele simpatice provenite din segmentele L1-L2 exercita un efect tonic asupra
sfincterului anal intern determinand contractia.
F. ABSORBTIA INTESTINALA
Absorbtia intestinala este procesul prin care produsii simpli, rezultati din digestie, strabat
mucoasele digestive, trecand in circulatie. Absorbtia anumitor constitueni se poate realiza la
nivelul stomacului (apa, cloruri, alcool, CO2 etc.), precum si la nivelul colonului (apa si
electroliti), dar absorbtia principiilor alimentari are loc in special in intestinul subtire; de aceea
lichidul care trece prin orificiul ileo-cecal este practic lipsit de substance nutritive.
Transportul diferitilor constituenti din lumenul intestinal prin celulele epiteliului
intestinal in sange sau limfa se realizeaza prin 3 mecanisme:
1. transferul pasiv pe baza de mecanisme fizice (gradiente osmotice, de concentrate sau
electrice) prin porii membranei celulare;
2. transferul activ, cu consum energetic, prin combinarea chimica a substantei de absorbit
(glucoza, aminoacizi etc.), cu un sistem membranar de transport;
3. transportul prin vezicule de pinocitoza la nivelul membranei (proteine), proces de importanta
redusa.
- Absorbtia glucidelor - se face activ - hexoze (glucoza, fructoza, galactoza) sau pasiv, prin
difuziune (unele pentoze ca riboza etc.).
Absorbtia glucozei se face prin cuplarea acesteia cu un transportor comun cu cel care realizeaza
si absorbtia Na+, de care se desface la polul opus. Transportorul isi reia activitatea, iar glucoza trece in
capilarele sangvine si, pe cale portala, ajunge la ficat. Absorbtia glucozei necesita energie, provenita din
degradarea moleculelor de ATP, sub actiunea enzimatica a ATP-azei.
- Absorbtia proteinelor - se face sub forma aminoacizilor prin mecanisme active. Intrand in
celulele mucoasei intestinale, aminoacizii trec apoi pasiv din aceste celule in sange prin difuziune.
La sugar unele proteine nedigerate pot fi absorbite din intestin (anticorpii din colostrul matern).
- Absorbtia lipidelor - se face sub forma de acizi grasi si glicerina (glicerol), fara a necesita
consum energetic. Glicerina se absoarbe usor in sange si limfa, fiind hidrosolubila.
Absorbtia acizilor grasi este posibila numai dupa ce acesti constituenti se combina cu
sarurile biliare, formand micelii hidrosolubile. In contactul cu celulele mucoasei, aceste micelii
elibereaza sarurile biliare, care trec mai departe in ileon unde vor fi reabsorbite, iar acizii grasi
METABOLISMUL
Prin metabolism se intelege totalitatea proceselor fizice si chimice prin care materia vie se
organizeaza, se autointretine si se manifesta.
La baza acestor procese sta schimbul permanent de materie si energie dintre materia vie si
mediul inconjurator.
Metabolismul este una dintre proprietatile caracteristice ale vietii, alaturi de reproducere si
excitabilitate.
Organismele animale utilizeaza ca unica sursa de energie combinatiile organice complexe. Pe
seama acestora se desfasoara metabolismul animal, constituit din 2 procese antagoniste, in echilibru:
- anabolismul = formarea de macromolecule bogate in energie si includerea lor in
structurile vii.
- catabolismul = degradarea moleculelor bogate in energie cu eliberarea acesteia.
Separarea acestor 2 procese este practic imposibila, deoarece descompunerea unei molecule
furnizeaza energie pentru sinteza alteia, cele 2 procese desfasurandu-se simultan.
1. Metabolismul energetic
Cea mai mare parte dintre substantele alimentare ingerate sunt degradate in organismul
vietuitoarelor in vederea eliberarii energiei chimice potentiale si transformarii ei in forme de energie
specifica manifestarilor vitale si in caldura.
Totalitatea schimburilor energetice dintre materia vie si mediul extern (ingerarea alimenlelor,
eliberarea energiei potentiale si disiparea ei in mediul extern) se numeste metabolism energetic.
Acesta este numai un aspect al procesului metabolic al organismului, la baza lui stand transformarile
chimico-enzimatice ale melabolismului intermediar al substantelor.
Pentru sistemele biologice, suma diverselor forme de energie care actioneaza intr-un sistem
(calorica, mecanica, osmotica, electrica, chimica, si cea folosita pentru mentinerea structurii
celulare), trebuie sa fie egala cu energia chimica potentiala eliberata din degradarea substantelor
alimentare, cu conditia ca rezervele interne ale organismului sa ramana constante.
Transformarea energiei chimice in energiile care efectueaza diversele activitati biologice
specifice (contractii musculare, secretie, producerea de potentiale chimice, sinteze chimice,
mentinerea structurii celulare) se face cu eliberare importanta de energie calorica.
Sursa principala de energie pentru toate sistemele celulare functionale este ATP-ul.
Degradarea substantelor alimentare in procesele metabolice duce in primul rand la formarea de
ATP. Transferul energiei din substantele alimentare in ATP se face cu un randament de 45%, restul
de 55% din energie este transformata in caldura.
2. Metabolismul bazal
Metabolismul bazal sau de intretinere - minimul de energie necesar mentinerii functiilor
absolut indispensabile vietii (circulatia, respiratia, activitatea sistemului nervos, activitatea de fond a
tuturor celulelor corpului).
Masurarea metabolismului bazal, presupune la subiectul in studiu, inlaturarea tuturor
factorilor care determina cheltuieli energetice. Conditiile pentru masurarea metabolismului bazal
sunt: inanitie partiala sau totala timp de 12 ore, subiectul va sta culcat in relaxare musculara, la o
temperatura ambianta de 20°C, in conditii de liniste psihica.
Factorii care influenteaza metaholismul bazal:
- greutatea si inaltimea - metabolismul se exprima pe unitate de greutate corporala sau pe
unitate de suprafata corporala. La om este de aprox. 1 Kcal/kg. corp/ora sau 40 Kcal./m2 de
suprafata corporala/ora.
- sexul: la femeie este mai scazut decat la barbat, datorita unei reprezentari mai importante a
tesutului adipos.
- varsta:
la nou-nascut = 30 Kcal./m2 /h.
1 an = 55 Kcal./m2/h.
20-40 ani = 40 Kcal./m2/h.
peste 60 ani = 37 Kcal./m /h.
- activitatea glandelor endocrine: rolul cel mai important in stimularea proceselor energetice
revine hormonilor tiroidieni (tiroxina ei triiodotironina).
Efecte stimulatoare asupra metabolismului bazal au:
medulosuprarenala.
hormonii sexuali.
graviditatea.
- starile febrile determina intensificarea metabolismului bazal.
3. Metabolisimil intermediar
Metabolismul intermediar cuprinde totalitatea transformarilor la care sunt supuse
substantele alimentare din momentul absorbtiei pana la eliminarea metabolitilor in mediul extern.
Substantele nutritive metabolizate in organism au rol energetic, plastic si functional.
99% din necesitatile energetice ale organismului sunt satisfacute de glucide, lipide si
proteine.
Rolul energetic al glucidelor si lipidelor este mult mai important, proteinele avand un rol
plastic preponderent pentru ca intra in compozitia tuturor tesuturilor si contribuie la specificitatea
structurala.
Proteinele si lipidele au si rol functional: proteinele intra in compozitia enzimelor si
hormonilor, iar unii acizi grasi, se aseamana cu vitaminele care au rol exclusiv functional.
Tesuturile care participa mai intens la depozitarea grasimilor circulante sunt ficatul, tesutul
adipos si tesutul reticuloendotelial.
In inanitie, efort muscular, expunere la temperatura scazuta si in general in cursul cresterii
cheltuielilor energetice ale organismului, lipidele din depozite reintra in circulatie.
TERMOREGLAREA
In hipotalamusul anterior, in aria preoptica, se afla centrul antitermic, prin care se face
adaptarea organismului la incalzirea corpului, prin cresterea deperditiei de caldura.
Distrugerea acestui centru este urmata de crestcrea temperaturii corpului, caracterizata prin:
vasodilatatie cutanata inhibata, secretia sudorala nu se mai produce, la fel si deperditia calorica.
A. RINICHII (REN)
Rinichii sunt două organe din cavitatea abdominală retroperitoneal, la dreapta si la stânga
coloanei vertebrale si a marelor vase.
Fiecare rinichi are forma unei fasole, sau boabă de cafea, având greutatea de aproximativ
300 de grame si dimensiunile de circa 12 cm înăltime, 6 cm lătime si 3 cm grosime.
Rinichiul prezintă:
1. două fete convexe;
- antero-externă;
- posteri-internă;
2. doua margini – externa, convexa si interna, concavă.
3. doi poli, unul superior, în raport cu glanda suprarenală, si unul inferior.
La nivelul marginii interne se găseste hilul renal, în raport cu elementele pediculului renal,
pedicul format din:
- artera si vena renală (ramuri din aortă si respectiv afluent al venei cave inferioare) situate
Pe o sectiune frontală dusă prin rinichi se observă că acesta este alcătuit din două structuri:
- parenchimul situat la exterior;
- sinusul renal, o mare cavitate situată intern de parenchim, în care se găsesc primele căi excretorii
(bazinetul si sistemul caliceal), vase si nervi.
Parenchimul renal este format din două zone, astfel:
- corticala, spre periferie;
- medulară, spre sinusul renal.
Corticala renală are o culoare usor gălbuie, pătrunde si printre piramidele medularei si este
formată în principal din glomeruli renali (vizibili - ca mici puncte rosietice), tubi uriniferi si vase de
sânge.
Medulara renală este alcătuită din 6-17 piramide renale Malpighi. Fiecare piramidă are
baza spre corticală, iar vârful proiemină în sinusul renal, alcătuind papila renală.
În sinusul renal în jurul fiecărei papile renale se formează câte un calice mic, care prin
unirea cu altii dau un calice mare. În număr de 2-3, calicele mari se deschid în pelvisul (bazinetul)
renal situat în cea mai mare parte în sinusul renal.
Fiecare piramidă Malpighi cu substanta corticală din jurul ei alcătuieste un lob renal.
La baza fiecărei piramide renale se descriu si alte mici piramide cu vârful spre periferie si
Capsula-Bowman este formată din două foite, dintre care cea internă se mulează pe
capilarele glomerulare, între care se găseste o cavitate, în care se filtrează urina primară din plasma
sanguină a capilarelor. În centrul capsulei se găseste un ghem de capilare arteriale ce alcătuiesc
glomerulul renal. La un pol al capsulei – polul vascular, prezintă locul de intrare si iesire a
arteriolelor ce vor forma glomerulul. La polul opus capsula se continuă cu tubul urinifer, deci
cavitatea capsulei se va continua cu lumenul tubului. Capsula împreună cu glomerulul alcătuiesc
corpusculul renal Malpighi.
Tubul urinifer continuă capsula Bowman si are mai multe portiuni:
- tubul contort proximal, se află în corticală, având epiteliu cu celule în ,,margine în prerie” ce-i
măresc suprafata spre lumen;
- ansa lui Henle, mai subtire, cu epiteliu turtit fără microvili, situată în corticală sau medulară;
- tubul contort distal, situat în corticală lângă glomerul, în contact cu endoteliu arteriolei aferente.
La acest nivel se structurează aparatul juxtaglomerular ce reglează presiunea sangvină în glomerulul
renal, asigurând debitul filtratului, prin secretia unei substante (enzimă) numită renină, cu rol
puternic vasoconstrictor.
Mai multi tubi contorti distali se unesc deschizându-se într-un tub colector mai mare, situat
în medulară. Toti tubii colectori dintr-o piramidă se deschid la nivelul papilei renale în calicele mici.
Urina primară formată în cantitate mare, prin ultrafiltrarea glomerulară la nivelul capsulei
Bowman, trece prin tubii uriniferi, unde suferă procese complexe, active si pasive de reabsorbtie si
secretie tubulară, rezultând în final urina definitivă, excretată în calicele mici.
Reglarea activitătii renale se face pe doua căi:
- reglarea nervoasă, prin fibre vegetative;
- reglarea umorală, cu rol principal, dată de unii hormoni ca ADH, mineralocorticoizii,
parathormonul.
C. FORMAREA URINEI
tubulara sunt preluate substantele din capilarele ce inconjoara tubii si trecute in lichidul urinar aflat
in lumenul tubului urinifer (mai exact are loc secretia de catre celulele tubului urinifer a unor
substante, cum este amoniacul, substanta toxica, care intra in tubul urinifer si care va fi eliminat).
In urma reabsorbtiei si secretiei tubulare se formeaza urina finala in cantitate de aproximativ
1,5 l pe zi, care trece din tubii uriniferi ai nefronilor in tuburile colectoare ale urinei si prin orificiile
din varful piramidelor renale ajunge in final in bazinet (un minirezervor de urina), de aici urina finala
va ajunge prin caile urinare (uretere) in vezica urinara (un rezervor mai mare).
Mictiunea reprezintă procesul prin care urina este eliminată la exterior. Produsă la nivelul
rinichilor, urina este colectată mai întâi de calice, trecută în bazinet, de unde prin ureter ajunge în
vezica urinară. Între mictiuni vezica urinară acumulează urina, mărindu-si capacitatea fără modificări
deosebite ale tensiunii peretilor si presiunii intra vezicale. Cresterea bruscă a presiunii intravezicale
declansează pe cale nervoasă reflexă mictiunea. Când împrejurările permit mictiunea are loc mai
întâi prin contractii puternice ale musculaturii peretelui vezical si relaxarea involuntară a sfincterului
uretral. Imediat urmează, sub control voluntar cortical, relaxarea sfincterului striat cu eliminarea
urinară.
Centrii mictiunii sunt de natură parasimpatică, situati în măduva sacrată. Evacuarea urinii
este ajutată si de contractia voluntară a musculaturii abdominale ce comprimă vezica.
FUNCTIA DE REPRODUCERE
SISTEMUL REPRODUCATOR
Aparatul genital cuprinde structuri diferite la cele două sexe, asigurând pe de o parte
dezvoltarea somatopsihică armonioasă, specifică fiecărui sex în parte.
Reproducera, caracteristică fundamentală a tuturor vietuitoarelor, se realizează prin actul
copulatiei cu participarea celor două organisme de sex diferit. Ca rezultat al fecundării celor doi
gameti - ovulul si spermatozoidul, rezultă oul fecundat (zigotul).
Fiecare aparat genital curinde trei componente:
- gonada (masculină - testiculul, si feminină - ovarul);
- căile genitale, pentru eliminarea secretiei exocrine a gonadelor (epididimul, canalul vaginul);
- organele genitale externe (la bărbat – penisul si la femeie - vulva).
Gonadele, fiind glande mixte, au două secretii:
- secretia exocrină reprezentată de sprematozoizi, respectiv ovule;
- sacretia endocrină de hormoni sexuali, care în copilărie sunt in cantitate redusă, dar împreună
cu alti hormoni contribuie la dezvoltarea si cresterea armonioasă a organismului. După pubertate
acesti hormoni sunt secretati în cantităti crescute întretinând functia sexuală.
Dezvoltarea somatopsihică are loc în timpul copilăriei si se definitivează după pubertate prin
activitatea endocrină a gonadelor, chiar dacă diferentierea sexuală s-a produs încă din momentul
formării zigotului, când s-a stabilit sexul genetic.
Forma testiculului este ovalară, cu o fată externă, una internă, o margine postero-superioară
si una antero-inferioară si două extremităti, antero-superioară si postero-inferioară. Fiecare testicul
este acoperit la exterior de o seroasă, alcătuită din două foite si o cavitate cu putin lichid în interior.
Structura testiculului cuprinde: - albugineea, o membrană fibroasa, care inveleste
testiculul, si care trimite spre interior septuri ce compartimentează gonada în circa 200-300 lobuli,
iar în partea posterioară se condensează formând mediastinul testicular. Fiecare lobul are 1-3 tubi
seminiferi contorti componenta exocrină, separati prin tesutul interstitial, ce contine pe lângă vase,
nervi, si celule Leydig, ce secretă hormoni androgeni (componenta endocrină).
Fiecare tub seminifer are epiteliu format din mai multe straturi celulare care generează
permanent spermatozoizi.
Tubii seminiferi dintr-un lobul se unesc spre mediastinul testicular alcătuind tubi drepti.
Tubii drepti se continuă printr-o retea caniculară - rete testis, cu 10-12 canale eferente, ce
comunică cu epididimul, prima cale genitală.
Penisul (fig. 3) este anexat perineului anterior, si reprezintă o formatiune alungită formată
din structuri erectile, prezentând două portiuni:
- rădăcina, este portiunea fixă, situată în perineul anterior si formată din doi corpi cavernosi fixati
fiecare de ramura ischio-pubiană, iar între ei bulbul spongios cu uretra în interior, cele trei
formatiuni sunt întecuite de muschi striati-ischio-cavernosi si bulbo-spongiosi, ce au rol important
în erectie;
- penisul mobil, situat în continuarea rădăcinii, reprezintă prelungirea corpilor carvenosi, situati
anterior, si a corpului spongios, cu uretra in interior, situat in partea inferioară; corpul spongios se
termină anterior cu o portiune mai voluminoasă numită glnadul penian.
În vârful glandului penian se află deschiderea distală a uretrei numită meatul uretral.
Penisul mobil este acoperit de pielea perineului, care in partea anterioară formează, la nivelul
glandului, un repliu decalotabil, numit preput.
Structurile erectile ale penisului, corpii carvenosi si spongios, cuprind mai întâi la exterior
un învelis conjunctivo-elstic numit albuginee, care trimite prelungiri spre interior, ce delimitează
mici cavităti numite areole. Fiecare areolă este tapetată în interior de celule endoteliane. Astfel
areolele ar reprezenta capilarele dilatate de la capătul terminal al unor artere numite arterele
helicine, ramuri ale arterelor carvenoase si spongioasă, ce străbat acesti corpi erectili.
Erectia reprezintă un act reflex complex, declansat de aferente multiple senzitivo-senzoriale
(tegumentare, vizuale, auditive etc.). Prin nervii erectori parasimpatici, desprinsi din plexul sacrat, se
realizează reflex dilatatia arteriolelor si areolelor peniene, cu acumularea de sânge in structurile
erectile.
- Schimbarea vocii
- Psihicul şi comportarea
Reflexele sexuale
Erecţia. In urma excitaţiilor tactile primite de terminaţiile senzitive de pe gland şi
tegumentul corpului penisului, impulsul nervos ajunge, pe cale aferentă, la centrul erectil din
măduva spinării (S2-S4). De aici, pe cale eferentă, impulsul nervos vasodilatator ajunge la arterele
corpilor cavernoşi. Datorită contracţiei unor muşchi perineali, are loc o stază venoasă, o ingreunare
a intoarcerii sangelui, şi astfel sangele umple spaţiile cavernoase, penisul intrand in stare de tensiune,
erecţie.
Erecţia poate avea loc nu numai prin excitaţii tactile, ci şi prin excitaţii vizuale, auditive,
olfactive, deci printr-o comandă corticală.
Ejacularea. Prin excitaţiile tactile repetate, care ajung pe cale aferentă la centrul ejaculării
din măduva lombară L1-L2, impulsul nervos, care porneşte acum de la acest centru, pe cale
eferentă, declanşează motricitatea veziculelor seminale şi evacuarea spermei (ejaculare). Sperma este
condusă la exterior printr-o serie de contracţii ritmice ale muşchilor penisului.
După aceasta, muşchii perineali care au au provocat staza venoasă se relaxează, astfel că
sangele poate părăsi corpii cavernoşi şi penisul intră in repaus.
B.1 OVARUL este un organ mobil, pereche, situat pe peretele lateral al pelvisului, lângă
uter. Forma sa este ovoidală, iar greutatea de 2-3 g la fetite si 4-8 g la adulte.
Structura ovarului (fig. 4) este alcătuită din două componente:
- medulara, situată în mijloc, ce cuprinde o stromă formată din tesut conjunctiv elastic, vase
numeroase si fibre nervoase;
- corticala, situată la periferie, albă si fermă, ce are un epiteliu de acoperire, dedesubtul căruia se
găsesc foticuli ovarieni in diferite stadii evolutive.
Ovarul reprezintă singurul organ intraperitoneal, care a „perforat” peritoneul si s-a fixat pe
el.
B.2 CĂILE GENITALE sunt alcătuite din două trompe uterine, uter si vaginul.
Trompele (salpingele) uterine sunt în număr de două, reprezentând fiecare un conduct
nusculo-membranos de legătură dintre ovar si uter, prin care trec atât ovocitul, după ovulatie, ori
spermatozoizii , sau zigotul.
Trompa uterină prezintă mai munte portiuni, care dinspre ovar spre uter sunt:
- pavilionul (infundibulul), ca o pâlnie mobilă, îndreptată către ovar, si care are în centru un
orificiu de comunicare cu cavitatea peritoneală;
- ampula, ce reprezintă o portiune mai dilatată, urmată de
- istm, partea mai îngustă, terminată cu
- partea interstitială, din grosimea peretelui uterin, în cavitatea căruia se deschide.
Uterul este un organ muculos, unic, situat median in pelvis având o pozitie centrală între
vezica urinară si rect. Forma uterului este de pară, având corpul superior cu baza in sus, continuat
de o portiune mai îngustă - istmul, iar in partea cea mai inferioare se termină prin colul uterin, ce
se flexează pe partea superioară a vaginului, in care proiemină.
Baza uterului prezintă lateral locurile de deschiderea a trompelor uterine în cavitatea uterină,
cavitate care la nivlul colului uterin de deschide in vagin.
Uterul este acoperit la exterior, partial, de peritoneu, in partea superioară si posterior. Lateral
de uter peritoneul formeaza cate un repliu peritoneal numit ligament larg, în partea superioară
căreia se găsesc atât trompa uterina, cât si ovarul posterior de ea.
Structura peretilor uterini cuprinde în afara peritoneului mucoasa uterină si muschiul
uterin.
Musculatura uterului - miometrul, reprezintă aproape în totalitate peretele uterin, fiind
format din fascicule de fibre musculare netede separate de fibre elastice si lame conjunctive. Partea
sa mijlocie si cea mai groasă, numită stratul plexiform, contine si numeroase vase sanguine, arterele
fiind ramuri din artera uterină, importantă ramificatie a arterei iliace interne destinată peretelui
uterin. Vasele aderă la fasciculele musculare, care se contractă după nastere pensând aceste vase si
oprind astfel hemoragia. Această structură ia denumirea de pansa fiziologică a lui Pinard.
La nivelul colului uterin, care este mai ferm, fasciculele sunt înlocuite de tesut conjunctiv
bogat în fibre elastice si de colagen.
Mucoasa uterina - endometrul, este foarte subtire si friabilă, având stratul superficial
functional. Endometrul acoperă fata internă a miometrului, iar în perioada de fertilitate a femeii, sub
influenta hormonilor ovarieni, suferă modificări ciclice în cursul a 28 de zile. Aceste modificări
constituie ciclul menstrual, care cuprinde trei faze si anume:
- faza menstruală, ce durează în medie 2-3 zile, când stratul superficial al endometrului este
dinstrus si se elimină împreuna cu putină hemoragie;
- faza proliferativă, între zilele 4-14, când mucoasa proliferează si se îngroasă;
- faza secretorie, dintre a 15-a zi si o nouă mentruatie, în cazul când nu s-a produs fecundarea
ovocitului. În cazul fecundării si dezvoltării zigotului, mucoasa uterină evolueaza pentru a crea
conditii optime pentru nidare si apoi pentru dezvoltarea embrionului si fătului.
Vaginul este organul copulatiei la sexul feminin, dar si al eliminării produsului de conceptie,
sau sângelui menstrual. Este un tub musculo-membranos, extensibil, unic, situat median,
continuându-se în sus cu uterul, care se fixează cu colul în partea superioară. Extremitatea inferioară
a vaginului pătrunde prin perineu si de deschide în partea posterioară a vestibuluilui vaginal, la
nivelul vulvei.
Partea superioară a vaginului, situată în pelvis vine în raport anterior cu vezica urinară si
uretra, iar posterior cu rectul.
Mucoasa vaginului are un epiteliu pavimentos stratificat necheratinizat, cu corionul bogat
în vase si nervi. Acest epiteliu se continuă învelind si colul uterin la exterior în portiunea sa
intravaginală.
Vulva este situată în partea anterioară a perineului fiind formată din mai multe componente,
astfel:
- labiile mari, sunt două repliuri laterale, cu directie antero-posterioară, care în partea anterioară
corespund unei ridicături pline cu tesut grăsos si pilozitate mai accentuată, numită muntele lui
Venus, sitat în dreptul simfizei pubiene;
- labiile mici (nimfele) ce reprezintă două repliuri mai mici cutanate, cu aceesi directie, situate
intern de precedentele, si care în partea anterioară întecuiesc clitorisul;
- vestibului vaginal, este spatiul delimitat lateral de cele două labii mici care are forma unei fante
alungite antero-posterior si care dinspre anterior spre posterior contine; clitorisul (corespondentul
penisului de la bărbat, dar având numai cei doi corpi carvenosi de dimensiuni foarte reduse); meatul
(orificiul uretral) si orificiul inferior al vaginului, prevăzut cu o membrană fină, numită himen.
Caracteristică speciei umane.
Împrejurul jumătatii posterioare a orificiului inferior vaginal, în perineul anterior, se găsesc,
de o parte si de alta, câte o glandă anexă genitală - glandele vestibulare mari, sau ale lui
Bartholine, a căror volum creste de la pubertate, si care-si varsă secretia printr-un canal excretor, în
santul nimfo-himenal.
În jurul meatului uretral se deschid glandele periuretrale - glandele lui Skene, asemănătoare
glandelor prostiace.
MINIATLAS
DE
ANATOMIA
SI
FIZIOLOGIA OMULUI
Preocuparile lui da Vinci au depasit cu mult limitele timpului in care a trait, nefiind cu
adevarat intelese decat dupa multe secole... Poate cel mai important studiu al lui Leonardo da Vinci
este schita „Homo universalis” sau omul vitruvian. Privita initial ca un simplu exercitiu de simetrie
a corpului uman, extrem de firesc in pictura, aceasta a fost sursa de inspiratie mult mai tarziu
pentru matematicianul Fibonacci si a „raportului de aur” in univers, celebrul numar „phi”. Folosit
in natura, arhitectura sau Anatomie, raportul ilustrat sub forma M/m=1,618 s-a dovedit a fi
formula dupa care a fost creat universul, potrivindu-se in armonizarea tuturor dimensiunilor
geometrice.
BIBLIOGRAFIE
1. Cezar Th. Niculescu, Radu Cârmaciu, Bogdan Voiculescu, „Anatomia și Fiziologia Omului”
Compediu, ediția a II-a, Editura Corint, 2007, București;
4. I. Teodorescu Exarcu, Silvia Gherghescu, Ileana Ciuhat, „Biologie: manual pentru clasa a XI-
a”, Editura Didactică și Pedagogică, 1995, București;
5. Ranga, V., Șeicaru, T., Alexe, F., „Anatomia omului”, Editura Medicală, 1961, București;
6. Roxana Maria Albu, „Anatomia și Fiziologia Omului”, ediția a II-a, Editura Corint, 1996,
București;
8. Teodorescu, Dem. și co., „Mic atlas de anatomia omului”, Editura Didactică și Pedagocică,
1982, București;
9. Țiplic, T., Stoica, N., „Anatomia și fiziologia omului”, vol. I-II, Editura Aktis, 1998,
București;
10. Voiculescu, I., C., „Anatomia și Fiziologia Omului”, Editura Medicală, 1971, București;
11. Zoe Parfin, Luminița Logofătu, „Biologie: manual pentru clasa a VII-a”, Editura Corint,
2007, Bucureşti.