Sunteți pe pagina 1din 2

GIARDIA INTESTINALIS 

 
VoI prezenta în cele ce urmează câţiva paraziţi ce au printre gazde şi
omul. Unul dintre aceştia este un protozoar ce face parte din încrengătura
Rhizoflagelata, clasa Flagellata. Numele acestuia: Giardia intestinalis, unul
dintre cei mai "celebri" paraziţi intestinali.

Ciclul evolutiv
Trofozoitul de Giardia intestinalis trăieşte la suprafaţa mucoasei din duoden (o altă denumire
a parazitului fiind Giardia duodenalis) sau jejun. Uneori se poate ascunde între vilozităţi,
astfel scapând de acţiunea medicamentelor şi tot astfel apărând recidivele după tratament.
În interiorul tubului digestiv trofozoitul de Giardia intestinalis poate să se multiplice prin
diviziune binară (un trofozoit va forma alţi doi trofozoiţi) sau să se transforme în chist.
Motivele ce conduc la transformarea trofozoitului în chist, deşi se află în interiorul unei
gazde, nu sunt încă cunoscute. După transformarea în chist, aceştia parcurg tot tubul digestiv
în mod pasiv, transportaţi împreună cu conţinutul intestinal şi vor fi eliminaţi prin materiile
fecale la exterior. Ajunşi în mediul extern, vor căuta noi gazde pentru a începe un nou ciclu. 

Rolul patogen
Giardia intestinalis produce o boală numită giardiază sau lambliază. Adultul tolerează bine
parazitul, fiind de obicei asimptomatic, în schimb copilul va suferi din plin, manifestând
simptomele specifice infecţiei parazitare: tulburări digestive (dureri abdominale, greţuri,
anorexie şi diaree), tulburări neuropsihice (astenie, dureri musculare, cefalee sau insomnie)
şi reacţii alergice (erupţii, prurit nazal sau anal).

Diareea este un simptom principal şi se manifestă prin scaune păstoase şi lichide, de culoare
galbenă, uneori spumoase sau grăsoase, foarte rar pătate cu sânge. Frecvenţa acestor
scaune este de 5 – 10 pe zi, mai dese dimineaţă şi postprandial. Diareea este însoţită de
dureri abdominale intense şi poate alterna cu episoade de constipaţie. În absenţa unui
tratament eficient starea generală a copilului se alterează, acesta pierde din greutate şi
devine astenic. Uneori pot apărea tulburări în absorbţia grăsimilor, proteinelor şi a
zaharurilor, dar şi a unor vitamine ca B12 sau acidul folic. 

Diagnosticul este copro-parazitologic, adică se va studia la microscop un preparat umed din


materiile fecale pentru a se pune în evidenţă chisturile de Giardia intestinalis. Se mai poate
practica în anumite situaţii biopsia mucoasei duodenale sau aspirarea lichidului duodenal. 
De regulă, tratamentul infecţiei cu Giardia intestinalis este familial sau în colectivitate şi se
recomandă administrarea de Metronidazol în diferite doze pe kilogram. 

Prevenţie 
Prevenţia infecţiei este în general simplă, fiind necesar respectarea unor reguli minime de
igienă: spălatul pe mâini înainte de masă sau după folosirea wc-ului, evitarea consumului de
apă şi alimente din zone neigienizate.
Giardia intestinalis (cunoscută şi sub alte denumiri – Lamblia intestinalis) se poate întâlni sub
două forme: trofozoit şi chist, acestea având scopuri diferite în evoluţia parazitului. După
cum reiese din numele clasei, acest parazit prezintă flageli (nu unul, ci opt) pentru a se putea
deplasa liber, dispuşi în jurul trofozoitului care măsoară 15 μm lungime şi 10 μm lăţime.
Chistul este forma de rezistenţă a parazitului în mediul extern, dar şi elementul infectant.

Răspândire geografică
Giardia intestinalis este un parazit întâlnit pe tot globul, dar mai frecvent în ţările cu un nivel
scăzut de igienă şi în colectivităţi. Uneori apare sub forma unor epidemii hidrice, sezonier
sau sporadic. 

Habitat
Gazda preferată a acestui parazit este omul, foarte rar întâlnindu-se la porc, câine sau pisică.
La om, Giardia intestinalis se localizează în intestinul subţire.

Modul de transmitere
Principala sursă de agent patogen este omul, uneori locul nostru fiind luat de animalele
domestice. Omul se contaminează prin ingestia de chisturi (forma de rezistenţă şi elementul
infectant), între 1 şi 10 chisturi fiind suficiente pentru a produce infecţia. Transmiterea
directă este frecventă în colectivităţi – şcoli, grădiniţe, tabere, dar se poate transmite şi
indirect prin intermediul apei sau a alimentelor ce transportă chisturile.