Note de Curs Matematica

NOTĂ DE CURS MATEMATICĂ
CUPRINS
CUPRINS........................................................................................................................................1
CAPITOLUL I................................................................................................................................3
ELEMENTE DE ALGEBRĂ BOOLEANĂ ŞI VECTORIALĂ...................................................3
1.1. CALCUL PROPOZIŢIONAL........................................................................................................3
1.1.1. VALORI DE ADEVĂR..............................................................................................................................3
1.1.2. PROPOZIŢII INDECIDABILE:AXIOME.................................................................................................4
1.1.3. PROPOZIŢII COMPUSE.CONECTIVE LOGICE:...................................................................................4
1.1.4. PROPOZIŢIA CONJUNCTIVĂ................................................................................................................5
1.1.5. PROPOZIŢIA DISJUNCTIVĂ..................................................................................................................5
1.1.6. PROPOZIŢIA IMPLICATIVĂ..................................................................................................................5
1.1.7. PROPOZIŢIA ECHIVALENTĂ................................................................................................................6
1.1.8. PROPOZIŢIA CONTRADICTORIE.........................................................................................................6
1.2. NOŢIUNI DE ALGEBRĂ BOOLEANĂ.......................................................................................6
1.2.1. ALGEBRA MECANISMELOR AUTOMATE.........................................................................................7
1.2.1.1. DESENUL DESFĂŞURAT AL UNEI SCHEME...................................................................................7
1.2.2. FORMULA DE STRUCTURĂ A UNEI SCHEME..................................................................................8
1.2.3. FUNCŢIA DE LUCRU A UNUI DIPOL CU CONTACTE......................................................................8
1.2.4. RELAŢIA ÎNTRE FUNCŢIA DE LUCRU ŞI FORMULA DE STRUCTURĂ.....................................10
1.2.5. DIPOLI ECHIVALENŢI..........................................................................................................................11
1.2.6. LEME DE ECHIVALENŢĂ A DOI DIPOLI..........................................................................................13
1.2.7.PROBLEMĂ DE SIMPLIFICARE...........................................................................................................14
1.2.7. SCHEME CU LĂMPI........................................................................................................................15
1.2.8. A DOUA PROBLEMĂ DE ANALIZĂ A SCHEMELOR CU LĂMPI..................................................18
1.3. NUMERE COMPLEXE................................................................................................................19
1.3.1. MULŢIMEA NUMERELOR COMPLEXE.............................................................................................19
1.3.2. PUTERILE LUI i....................................................................................................................................19
1.3.3. OPERAŢII CU NUMERE COMPLEXE.................................................................................................20
1.3.4. NUMERE COMPLEXE CONJUGATE...................................................................................................20
1.3.5. MODULUL UNUI NUMĂR COMPLEX................................................................................................20
1.3.6. REPREZENTAREA GEOMETRICĂ A NUMERELOR COMPLEXE..................................................21
1.3.7. FORMA TRIGONOMETRICĂ A UNUI NUMĂR COMPLEX.............................................................22
1.3.8. FORMA EXPONENŢIALĂ A UNUI NUMĂR COMPLEX..................................................................23
1.4. ALGEBRĂ VECTORIALĂ..........................................................................................................23
1.4.1. VECTORUL.GENERALITĂŢI...............................................................................................................23
1.4.2. CLASIFICAREA VECTORILOR............................................................................................................24
1.4.3. VERSORUL..............................................................................................................................................24
1.4.4. OPERAŢII CU VECTORI........................................................................................................................25
1.4.5. VECTORUL DE POZIŢIE.......................................................................................................................27
1.4.6. NORMA UNUI VECTOR........................................................................................................................28
1.4.7. PRODUSUL SCALAR A DOI VECTORI...............................................................................................29
1.4.8. UNGHIUL A DOI VECTORI..................................................................................................................31
1.4.9. PRODUSUL VECTORIAL A DOI VECTORI........................................................................................32
1.4.10. PRODUSUL MIXT A TREI VECTORI................................................................................................34
1.5. ŞIRURI ŞI SERII NUMERICE....................................................................................................35
1.5.1. ŞIRURI DE NUMERE REALE................................................................................................................35
1.5.2. OPERAŢII CU ŞIRURI CONVERGENTE.............................................................................................36
1.5.3. SERII NUMERICE CU TERMENI REALI.............................................................................................36
1.5.4. CRITERII DE CONVERGENŢĂ PENTRU SERII CU TERMENI POZITIVI......................................38
1.5.5. SERII DE PUTERI...................................................................................................................................39
1.5.6. DEZVOLTĂRI ÎN SERIE........................................................................................................................40
1
CAPITOLUL II.............................................................................................................................43
STUDIUL FUNCŢIILOR REALE..............................................................................................43
2.1. COMPLEMENTE DE CALCUL DIFERENŢIAL.....................................................................43
2.1.1. LIMITA UNEI FUNCŢII.........................................................................................................................43
2.1.2. NOŢIUNEA DE DERIVATĂ INTRODUSĂ CU AJUTORUL STUDIERII UNOR FENOMENE ŞI
MĂRIMI FIZICE................................................................................................................................................43
2.1.3. INTERPRETAREA GEOMETRICĂ A DERIVATEI.............................................................................47
2.1.4. UNGHIUL SUB CARE SE TAIE DOUĂ CURBE.................................................................................48
2.1.5. ECUAŢIA TANGENTEI LA CURBĂ....................................................................................................49
2.1.6. NORMALA...............................................................................................................................................49
2.1.7. APROXIMĂRI LINIARE........................................................................................................................49
2.1.8. FUNCŢII DE MAI MULTE VARIABILE...............................................................................................50
2.1.9. DERIVATELE PARŢIALE ALE UNEI FUNCŢII DE DOUĂ (SAU MAI MULTE) VARIABILE.....51
2.1.10. DERIVATE PARŢIALE DE ORDIN SUPERIOR................................................................................52
2.2. STUDIUL VARIAŢIEI FUNCŢIILOR.......................................................................................53
2.2.1. PROBLEME DE MAXIM ŞI MINIM......................................................................................................53
2.2.2. REPREZENTAREA GRAFICĂ A FUNCŢIILOR..................................................................................54
CAPITOLUL III...........................................................................................................................57
COMPLEMENTE DE CALCUL INTEGRAL............................................................................57
3.1. PRIMITIVA UNEI FUNCŢII.......................................................................................................57
3.1.1. METODE DE INTEGRARE....................................................................................................................57
3.1.2. INTEGRAREA FUNCŢIILOR RAŢIONALE.........................................................................................58
3.1.3. INTEGRAREA FUNCŢIILOR TRIGONOMETRICE............................................................................60
3.1.4. INTEGRAREA FUNCŢIILOR IRAŢIONALE.......................................................................................60
3.1.5. INTEGRAREA FUNCŢIILOR BINOMIALE.........................................................................................61
3.2. INTEGRALA DEFINITĂ.............................................................................................................62
3.2.1. FORMULA LUI LEIBNITZ-NEWTON..................................................................................................62
3.2.2. APLICAŢII ALE INTEGRALEI DEFINITE...........................................................................................63
3.2.3. INTEGRALA DUBLĂ.............................................................................................................................64
3.2.4. INTEGRALA TRIPLĂ.............................................................................................................................69
3.2.5. INTEGRALA DE CONTUR ( CURBILINIE).........................................................................................73
CAPITOLUL IV............................................................................................................................78
ECUAŢII DIFERENŢIALE DE ORDINUL I............................................................................78
4.1. GENERALITĂŢI...........................................................................................................................78
4.2. TIPURI DE ECUAŢII DIFERENŢIALE DE.............................................................................79
ORDINUL I............................................................................................................................................79
4.3. ECUAŢII DIFERENŢIALE CU VARIABILE SEPARABILE.................................................79
4.4. ECUAŢII OMOGENE...................................................................................................................80
4.5. ECUAŢII LINIARE DE ORDINUL I.............................................................................................81
2
CAPITOLUL I
ELEMENTE DE ALGEBRĂ BOOLEANĂ ŞI

VECTORIALĂ
1.1. CALCUL PROPOZIŢIONAL
DEFINIŢIE: Se numeşte propoziţie orice afirmaţie cu privire la

unul sau mai multe obiecte.
OBSERVAŢIE: O propoziţie este o noţiune de logică (care este

diferită de noţiunea de propoziţie cunoscută de gramatică).
O propoziţie se poate nota simbolic cu o literă mică:

- :”Triunghiul ABC este dreptunghic”.
- q:”Punctele de pe un cerc sunt egal depărtate de centru”.
DEFINIŢIE: Propoziţiile care se se referă la un singur fapt se

numesc propoziţii simple.
1.1.1. VALORI DE ADEVĂR
Orice propoziţie poate fi adevărată sau falsă.O propoziţie nu poate

fi în acelaşi timp şi adevărată şi falsă.
DEFINIŢIE:Caracteristicile “adevărat şi fals” care se atribuie unei

propoziţii se numesc valori de adevăr.
Valoarea de adevăr a unei propoziţii se indică printr-un

simbol.Valoarea de adevăr adevărat se notează cu litera a sau cu cifra
1.Valoarea de adevăr fals se notează cu litera f sau cu cifra 0.
V(p)=a sau V(p)=1
V(q)=f sau V(q)=0.
3
1.1.2. PROPOZIŢII INDECIDABILE:AXIOME
Există propoziţii despre care nu se poate decide dacă sunt

adevărate sau false. Când nu se poate demonstra dacă o propoziţie este
adevărată sau falsă se spune că această propoziţie este indecidabilă.
DEFINIŢIE: Se numeşte axiomă o propozitie indecidabilă pe care

o declarăm adevărată.
Exemplu: Printr-un punct exterior unei drepte se poate duce o singură
paralelă la acea dreaptă.
1.1.3. PROPOZIŢII COMPUSE.CONECTIVE LOGICE:
Propoziţiile simple pot fi legate prin anumite cuvinte de legătură

numite conective logice pentru a forma propoziţii compuse.
Conectivele logice sunt:
-conectivul şi, numit conjuncţia logică,cu simbolul “ ”
-conectivul sau, numit disjuncţia logică,cu simbolul “ “
-conectivul implică, numit implicaţie logică,cu simbolul “ “
-conectivul este echivalent cu , numit echivalenţă logică , cu
simbolul “ “
-conectivul nu ,numit negaţie logică,cu simbolul “- “ scris
deasupra.
DEFINIŢIE: Propoziţia se numeşte propoziţie conjunctivă ;

Propoziţia se numeşte propoziţie disjunctivă ;
Propoziţia se numeşte propoziţe implicativă ;
Propoziţia se numeşte propoziţie echivalentă ;
Propoziţia se numeşte propoziţie contradictorie.
Tabelele în care se înscriu valorile de adevăr ale propoziţiilor

compuse corespunzător tuturor valorilor de adevăr posibile ale
propoziţiilor simple se numesc tabele de adevăr sau matrice de adevăr.
4
1.1.4. PROPOZIŢIA CONJUNCTIVĂ
DEFINIŢIE: Fiind date două propoziţii simple p şi q, propoziţia

conjunctivă este adevărată numai atunci când atât p cât şi q sunt
adevărate.În toate celelalte cazuri propoziţia compusă este falsă.
p q
1 0 0
0 1 0
0 0 0
1 1 1
1.1.5. PROPOZIŢIA DISJUNCTIVĂ

disjunctivă este falsă numai atunci când atât p cât şi q sunt false.
În toate celelalte cazuri propoziţia compusă este adevărată.
p q
1 0 1
0 1 1
0 0 0
1 1 1
1.1.6. PROPOZIŢIA IMPLICATIVĂ

implicativă este falsă numai atunci când p este adevărată şi q este
falsă. În toate celelalte cazuri propoziţia compusă este adevărată.
p q
1 0 0
0 1 1
0 0 1
1 1 1
5
1.1.7. PROPOZIŢIA ECHIVALENTĂ

echivalentă este adevărată. numai atunci când atât cât şi
sunt adevărate. În toate celelalte cazuri propoziţia compusă este
falsă.
p q
1 0 0 1 0
0 1 1 0 0
0 0 1 1 1
1 1 1 1 1
OBSERVAŢIE: Se observă din tabel că propoziţia este

adevărată numai atunci când propoziţiile p şi q au aceeaşi valoare de
adevăr.
1.1.8. PROPOZIŢIA CONTRADICTORIE
DEFINIŢIE: Fiind dată propoziţia p, propoziţia contradictorie

este adevărată numai atunci cînd p este falsă În cazul în care p este
adevărată este falsă.
p
1 0
0 1
1.2. NOŢIUNI DE ALGEBRĂ BOOLEANĂ
Scopul algebrei lui Boole este de a da reguli logicii matematice,

mai precis de a fundamenta un calcul algebric al logicii propoziţiilor.
Prin logica propoziţiilor se înţelege înlănţuirea logică a
propoziţiilor gramaticale. Aceste propoziţii exprimă un fapt care poate fi
adevărat sau fals. Altfel spus fiind dat un număr de propoziţii adevărate
sau false , se enunţă o frază compusă din aceste propoziţii legate între
ele prin conjuncţii simple. Se cere apoi a vedea dacă propoziţia enunţată
este adevărată sau falsă.
6
Algebra lui Boole cu tot caracterul său abstract are însă şi alte
aplicaţii interesante. Ne vom opri doar asupra aplicării algebrei lui Boole
la circuitele electrice.
1.2.1. ALGEBRA MECANISMELOR AUTOMATE
În 1938 V.I.Sestakov în dizertaţia sa de candidat, susţinută la

Universitatea din Moscova, a arătat posibilitatea algebrizării schemelor
cu contacte şi relee. Acelaşi lucru l-a făcut Claude Shannon în teza sa de
doctorat susţinută în S.U.A. Primul tratat aproape complet în acest
domeniu a publicat academicianul rus M.A.Gavrilov, doctor în ştiinţe
tehnice în 1950.
1.2.1.1. DESENUL DESFĂŞURAT AL UNEI SCHEME
Vom adopta pentru desenul desfăşurat al unei scheme electrice

următoarele norme:
-câte o linie pentru polii + sau - ai alimentării ;
-linii pentru circuitele conductoare;
-vom nota cu a,b,….contactele normal deschise ale butoanelor
A,B,….şi prin ,....contactele normal închise ale aceloraşi butoane;
-vom desena cu releul x
-vom desena cu lampa W

Un exemplu de astfel de desen este în fig.1.
Fig.1
DEFINIŢIE: Vom numi schemă , o schemă în care toate

conexiunile sunt făcute în serie sau paralel.
7
DEFINIŢIE: a).circuitul mereu deschis şi circuitul mereu întrerupt

sunt dipoli cu contacte;
b). contactele normal deschise sau normal închise ale unor
butoane sau ale unor relee sunt dipoli cu contacte;
c). orice montare în serie sau în paralel a doi dipoli cu
contacte este un dipol cu contacte;
d). orice dipol cu contacte se poate obţine prin repetarea
de un număr finit de ori a operaţiilor a,b,c.
1.2.2. FORMULA DE STRUCTURĂ A UNEI SCHEME
Fiind dat desenul desfăşurat al unei scheme , notând legarea în

serie cu semnul ” ” , iar legarea în paralel cu semnul “ ”, fiecărui desen
desfăşurat, deci fiecărei scheme îi corespunde o formulă algebrică,
numită formula de structură a schemei respective.
De exemplu, formula de structură a schemei din fig.1 va fi:
1.2.3. FUNCŢIA DE LUCRU A UNUI DIPOL CU CONTACTE
Fiind dat un dipol cu contacte, ataşăm acestui dipol o variabilă k,

capabilă să ia două valori 0 şi 1, pe care o vom numi conductibilitatea
dipolului respectiv.
Prin convenţie k=1 dacă dipolul conduce, iar k=0 dacă dipolul nu
conduce.
Să considerăm un dipol format doar din contactul normal
deschis a al butonului A.Vom nota: k=a.
Atunci când k=a=1, butonul A este acţionat şi dipolul conduce, iar
când k=a=0 butonul A nu este acţionat şi dipolul nu conduce.
Fie un dipol format doar din contactul normal închis al unui
buton A.Vom nota: .
Atunci când butonul A este neacţionat şi dipolul
conduce,iar când , butonul A este acţionat şi dipolul nu
conduce.
8
Fie dipolul din fig.2:
Fig.2
Conductibilitatea acestui dipol este o funcţie de două variabile a,b.

Fie k= . Funcţia este definită de:
.
Fie dipolul din fig.3
Fig.3
Conductibilitatea acestui dipol este o funcţie de două variabile a,b.

Fie k= . Funcţia este definită de:
În general fiind dat un dipol cu contacte, conductibilitatea lui

este funcţie de variabilele ataşate contactelor, conţinute de dipol.Vom
numi această funcţie, funcţia de lucru a dipolului respectiv.
Se vede că variabilele unei funcţii de lucru variază pe mulţimea
formată din numerele 0 şi 1.Vom numi această mulţime . Deci
. Funcţia de lucru a unui dipol cu contacte este deci o
funcţie numerică reală definită pe cu valori în .
9
1.2.4. RELAŢIA ÎNTRE FUNCŢIA DE LUCRU ŞI FORMULA DE

STRUCTURĂ
Am văzut că formula de structură este o expresie care conţine

nedeterminatele a,b,...., .... legate între ele prin semnele “ ”,” ”.
Fie un dipol format dintr-un contact normal închis. Evident
funcţia de lucru a dipolului este:
definită de .
Fie dipolul format de legarea în paralel a contactelor . Funcţia
de lucru va fi:
definită de .
Fie dipolul format de legarea în serie a contactelor . Funcţia de
lucru va fi:
definită de .
Fie dipolul cu formula de structură:
.
Formulei de structură date îi corespunde o funcţie de lucru
definită de :
Aşadar putem spune că funcţia de lucru a unui dipol cu contacte e

generată de formula de structură. Cu acestea, fiind dat un dipol cu
contacte, se pune prima problemă de analiză.
Prima problemă de analiză constă din întrebarea :
“Fiind dat un dipol cu contacte, ştiind că anume butoane sunt
acţionate şi altele anume dezacţionate , dipolul conduce sau nu?”
10
Fie formula de structură : iar funcţia de lucru

generată de această formulă:
Să presupunem butoanele A şi D acţionate, B şi C dezacţionate.

Pentru a vedea dacă dipolul conduce sau nu, calculăm: .
Deci . În consecinţă
dipolul, în condiţiile indicate, nu conduce.
1.2.5. DIPOLI ECHIVALENŢI
DEFINIŢIE: Doi dipoli cu contacte sunt funcţionali echivalenţi

dacă au aceeaşi funcţie de lucru.
Faptul că doi dipoli sunt funcţionali echivalenţi, înseamnă că

funcţiile lor de lucru iau aceleaşi valori, pentru aceleaşi valori date
variabilelor.
Dipolul Dipolul
Fig.4
11
Echivalenţa funcţională nu implică identitatea formulelor de

structură, decât în cadrul unor anumite operaţii.
Fie dipolii şi din figura 4.

Fie formula de structură a dipolului :
Fie formula de structură a dipolului :

.
Dacă este funcţia de lucru a dipolului , ea este
definită de:
Dacă este funcţia de lucru a dipolului , ea este

definită de:
12
Se observă că :
Deci dipolii şi sunt funcţionali echivalenţi.Vom scrie deci :
1.2.6. LEME DE ECHIVALENŢĂ A DOI DIPOLI
În cele ce urmează vom da câteva leme, ce stabilesc echivalenţa de

dipoli. Vom nota în cele ce urmează cu 0 curentul mereu întrerupt şi cu
1 circuitul mereu neîntrerupt.
Lema 1 Lema 2
Lema 3 Lema 4
Lema 5 Lema 6
Lema 7 Lema 8
Lema 9 Lema 10
13
Lema 11 Lema 12
Lema 13 Lema 14
Lema 15 Lema 16
Lema 17 Lema 18
Lema 19
Datorită lemelor 1-19, precum şi a celor arătate privind valorile

funcţiilor de lucru, se vede că dacă operaţia de reuniune a două mulţimi
e asimilată cu legarea în paralel, operaţia de intersecţie a două mulţimi
cu cea de legare în serie , operaţia de complementară a unei părţi a unei
mulţimi faţă de mulţime cu operaţia de contact normal închis, atunci cu
dipolii cu contacte poate fi definită o algebră a lui Boole cu două valori.
DEFINIŢIE: Vom spune că doi dipoli cu contacte sunt algebric

echivalenţi, dacă formulele lor de structură se pot deduce una din alta
prin aplicarea legilor algebrei lui Boole.
Deoarece regulile algebrei lui Boole sunt echivalenţe funcţionale

rezultă:
TEOREMĂ: Doi dipoli cu contacte sunt algebric echivalenţi

dacă şi numai dacă ei sunt funcţionali echivalenţi.
1.2.7.PROBLEMĂ DE SIMPLIFICARE
Fiind dată o schemă cu contacte, o problemă de simplificare constă

în a găsi o altă schemă cu contacte mai simplă decât cea dată şi
funcţional echivalentă cu ea.
Fie de exemplu dipolul din figura 4.
14
Formula lui de structură este:

.
Aplicând lema 9 obţinem : , apoi lema 10 şi

rezultă .
Din lema 5
Tot lema 5 ne dă .
Aplicând lema 9 obţinem .
Lema 4 ne dă care este formula de structură a
dipolului din figura 4, acesta fiind funcţional echivalent cu şi
evident mai simplu ca el.
Prin schemă mai simplă se înţelege: -o schemă cu mai puţine

contacte,
-o schemă cu mai puţine relee,
-o schemă cu lungimea totală a circuitelor mai mică,
-o schemă cu contactele mai uniform distribuite.
Aşa cum am văzut în exemplul de mai sus simplificările se obţin

pornind de la formula de structură a dipolului respectiv, căutându-se
apoi prin aplicarea legilor algebrei lui Boole a se obţine o schemă
algebrică echivalentă cu avantaje noi.
1.2.7. SCHEME CU LĂMPI
Fie dipolii E şi F şi lămpile U şi W conexate ca în figura 5.Vom

numi o astfel de schemă , o schemă cu lămpile în paralel . Formula ei de
structură este:
.
Ataşăm fiecărei lămpi o variabilă care să ia valoarea 0 dacă lampa
e stinsă şi valoarea 1 dacă lampa e aprinsă. Fie u variabila ataşată lămpii
U şi w variabila ataşată lămpii W. Se vede imediat că variabila ataşată
lămpii este egală cu conductibilitatea dipolului cu care ea este legată în
serie.
15
Fig 5.
Fie conductibilitatea dipolului E şi

conductibilitatea dipolului F. Avem şi .
Prima problemă de analiză pentru aceste scheme constă în a şti
într-o anumită stare a unor butoane care lampă e aprinsă şi care este
stinsă. Acest lucru se constată dacă se cunosc funcţiile de lucru ale
dipolilor respectivi.
De exemplu în figura 5 se vede că :
şi .
Se pune întrebarea :
“Dacă butoanele A şi C sunt acţionate , iar butonul B dezacţionat,
care lampă arde şi care nu?”
Trebuie să calculăm :
şi
Deci în cazul dat , lampa U este stinsă şi lampa W este aprinsă.
16
Fie dipolii E şi F, lămpile U şi W conectate ca în figura 6.Vom

numi o astfel de schemă , schemă inversă.
Fig.6
Formula de structură a unei scheme inverse este:
Rezistenţa lămpilor fiind mult mai mare decât a contactelor

cuprinse în dipoli, lampa se aprinde doar când curentul nu trece prin
dipolul cu care este legată în paralel.
Fie conductibilitatea dipolului E şi

conductibilitatea dipolului F.
Dacă atunci şi dacă atunci
Deasemenea dacă atunci şi dacă aunci
Avem şi . Şi în acest caz prima problemă
de analiză se rezolvă cunoscând funcţiile de lucru ale dipolilor
respectivi.
Fie schema inversă din figura 6. Se vede că:
şi .
Se pune întrebarea :
“Dacă butoanele A şi C sunt acţionate, iar butonul B dezacţionat, ce
lampă e aprinsă ?”
Deci lampa U este aprinsă.
17
1.2.8. A DOUA PROBLEMĂ DE ANALIZĂ A SCHEMELOR CU

LĂMPI
Dându-se o schemă cu lămpi, a doua problemă de analiză constă în

a determina în ce condiţii impuse butoanelor, anume lămpi sunt aprinse
şi altele stinse. Cu alte cuvinte dacă într-o schemă sunt lămpile
ataşăm acestor lămpi variabilele:
Problema constă în a vedea pentru ce valori ale lui avem

şi
.
Avem sistemul impus :
Să notăm:
Sistemul
devine:
Aceasta este echivalent cu:
Deci .
18
1.3. NUMERE COMPLEXE
1.3.1. MULŢIMEA NUMERELOR COMPLEXE
Ecuaţia nu are soluţie în mulţimea numerelor reale.

Considerăm cea mai mică mulţime care include , în care această
ecuaţie are soluţii. În acest caz, notăm cu o soluţie a ecuaţiei date şi o
numim unitate imaginară;
DEFINIŢIE: Pentru orice pereche de numere reale ,

se numeşte număr complex.
este partea reală a lui z şi este partea imaginară.
Deci .
Mulţimea se numeşte mulţimea
numerelor complexe.
Dacă Im z = 0, numărul complex z este real; dacă Re z = 0, numărul

complex z este imaginar.
1.3.2. PUTERILE LUI i
Fie ; r număr natural mai mic decât 4.Vom avea :

. Puterea a n-a a unităţii
imaginare i este egală cu i ridicat la o putere egală cu restul împărţirii
lui n la 4.
19
1.3.3. OPERAŢII CU NUMERE COMPLEXE
Pentru şi avem :
1.
2.
3.
4.
1.3.4. NUMERE COMPLEXE CONJUGATE
Conjugatul numărului complex este numărul complex

.
Pentru orice numere complexe şi avem :
1. ;
2.
3.
1.3.5. MODULUL UNUI NUMĂR COMPLEX
DEFINIŢIE: Se numeşte modulul numărului complex z ,

, numărul real : .
Oricare ar fi numerele , unde şi , avem:

1.
2.
3.
4.
5.
20
6.
7.
8.Inegalitatea triunghiului :
1.3.6. REPREZENTAREA GEOMETRICĂ A NUMERELOR

COMPLEXE
Fie forma algebrică a unui număr complex
TEOREMĂ: Între mulţimea numerelor complexe şi punctele unui

plan în care se iau două axe rectangulare există o
corespondenţă biunivocă.
Într-adevăr fiind dat numărul complex , numărului real a

(partea reală) îi corespunde pe axa ox, conform coespondenţei biunivoce
între numerele reale şi punctele unei axe, punctul A. Numărului real b
(coeficientul real al părţii imaginare), datorită aceleaşi corespondenţe , îi
corespunde pe axa oy , punctul B.
Prin A şi B se poate duce doar câte o paralelă la axa oy respectiv la
ox.
Aceste paralele se întâlnesc într-un punct M. Punctul M este prin
definiţie imaginea geometrică a numărului complex z. Distanţa OM=r
va fi prin definiţie modulul numărului complex z , OM=r= .
Fig.1
21
Unghiul măsurat de la axa ox va fi argumentul al

numărului complex z:
Punctului M îi corespunde perechea ordonată de numere reale

ce defineşte forma algebrică .
DEFINIŢIE: Numărul complex z se numeşte afixul punctului M.
1.3.7. FORMA TRIGONOMETRICĂ A UNUI NUMĂR COMPLEX
Din figura 1 se observă că:
Avem deci . Această scriere se

numeşte scrierea trigonometrică a numărului complex.
Oricare ar fi numerele complexe nenule:

avem:
Formula lui MOIVRE: .
DEFINIŢIE: Fie şi . Se numeşte

rădăcină de ordinul n a lui z orice număr complex
care verifică relaţia .
Există n numere complexe cu şi anume :
22
1.3.8. FORMA EXPONENŢIALĂ A UNUI NUMĂR COMPLEX
Fie şi , unde e
este numărul lui Euler , obţinem .
De reţinut că:
1.4. ALGEBRĂ VECTORIALĂ
1.4.1. VECTORUL.GENERALITĂŢI
Matematica, fizica şi tehnica, folosesc mărimi de natură foarte

diferită lungimi, arii, volume, viteze, acceleraţii, forţe, momente,
temperaturi, căldura, etc. Pentru a putea opera cu acestea, mărimile
considerate trebuie măsurate, iar pentru a fi măsurate presupune că s-a
ales o unitate de măsură, acestea fiind de aceeaşi natură cu mărimea care
se măsoară.
Unele mărimi sunt deplin caracterizate prin numărul care
reprezintă măsura lor. Acestea se numesc mărimi scalare sau mai scurt,
scalari.De exemplu: lungimile, unghiurile, ariile, volumele, masa, lucrul
mecanic, temperatura, cantitatea de căldură, rezistenţa unui conductor,
etc.
Sunt însă mărimi care necesită şi alte atribute în afară de numărul
care reprezintă mărimea lor şi anume: direcţie, sens şi uneori punct de
aplicaţie.
Astfel de mărimi sunt: forţele aplicate asupra unui punct sau
asupra unui solid, vitezele, acceleraţiile, momentul unei forţe,
translaţiile, etc. Acestea se numesc mărimi vectoriale.
O mărime vectorială este caracterizată printr-un element nou,
vectorul, care conţine măsura acelei mărimi la care se adaugă direcţia şi
sensul .
Vectorul se reprezintă printr-un segment de dreaptă orientat.
Direcţia pe care acţionează mărimea vectorială este dată de dreapta
suport a segmentului, sensul este indicat printr-o săgeată, la extremitatea
segmentului, iar valoarea numerică este dată de lungimea segmentului.
Valoarea numerică a unui vector se numeşte mărimea, modulul, sau
intensitatea vectorului.
23
1.4.2. CLASIFICAREA VECTORILOR
Reprezentarea prin vectori a mărimilor vectoriale a pornit de la

mecanică, unde forţele se reprezentau prin vectori şi s-a extins apoi în
toate ramurile ştiinţei şi tehnicii. Şi mecanica şi celelalte ştiinţe ne arată
că există trei feluri de vectori, anume:
-vectori legaţi -care au punctul de aplicaţie într-un anumit punct,
fix sau mobil.
-vectori alunecători -al căror punct de aplicaţie poate fi situat în
orice punct al dreptei suport, deci ei se pot deplasa de-a lungul unei
drepte, fără ca acţiunea lor să se modifice.
-vectori liberi –al căror punct de aplicaţie nu este supus nici unei
restricţii, deci poate fi considerat în orice punct al spaţiului.
DEFINIŢIE: Partea din calculul vectorial care se ocupă cu

operaţiile asupra vectorilor se numeşte algebră
vectorială.
Algebra vectorială ia în considerare în primul rând operaţiile cu

vectori liberi. Operaţiile cu celelalte categorii de vectori se obţin din
acelea privitoare la vectorii liberi, ţinând seama de condiţiile
suplimentare impuse.
1.4.3. VERSORUL
Fiind dat vectorul , să construim un alt vector de aceeaşi

direcţie şi acelaşi sens cu , a cărui mărime să fie egală cu unitatea
aleasă pentru modulul vectorului dat, deci (fig.1).
Fig.1
24
DEFINIŢIE: Vectorul se numeşte vectorul unitate sau versorul

vectorului .
Rezultă imediat că este coliniar cu şi avînd modulul a, este de

a ori mai mare decât , cu alte cuvinte se poate scrie :
Orice alt vector coliniar cu este evident coliniar şi cu , prin

urmare, versorul dă direcţia tuturor vectorilor coliniari cu el. În ce
priveşte sensul, acesta poate fi acelaşi sau contrar cu sensul lui .
Se desprinde de aici ideea că pentru mulţimea vectorilor coliniari
cu direcţia dată, se poate alege vectorul unitate cu un anumit sens ca
vector fundamental şi atunci orice alt vector se poate exprima cu ajutorul
lui.
1.4.4. OPERAŢII CU VECTORI
Operaţiile de adunare şi scădere a vectorilor se presupun cunoscute

din liceu.
1.4.4.1. DESCOMPUNEREA UNUI VECTOR
a).Descompunerea unui vector după două direcţii perpendiculare
A descompune un vector după două direcţii perpendiculare

(axele rectangulare ox şi oy), înseamnă a descompune pe în doi
vectori , coliniari cu ox şi oy (fig.2).
Fig.2
25
Se obţin astfel vectorii şi astfel că:
Această relaţie arată că orice vector se poate descompune după

două direcţii perpendiculare coplanare cu el. Dacă considerăm că:
şi
b).Descompunerea unui vector după trei direcţii perpendiculare

necoplanare
Aceasta înseamnă a descompune un vector dat în trei vectori

coliniari cu direcţiile necoplanare ox,oy şi oz.
Fig3
Se obţin astfel vectorii , şi astfel că:
Această relaţie arată că orice vector se poate descompune după trei

direcţii perpendiculare necoplanare cu el. Dacă considerăm că :
, .
26
1.4.5. VECTORUL DE POZIŢIE
Pentru fixarea poziţiei unui punct în plan sau în spaţiu s-au

imaginat diferite sisteme de referinţă, axe de coordonate în plan sau în
spaţiu, când punctul este determinat prin coordonatele sale carteziene,
laturile unui triunghi, când punctul este determinat prin coordonatele
sale triliniare(normale, baricentrice,etc.) axa polară şi originea, când
poziţia punctului este fixată prin coordonatele polare în plan etc.
Cu ajutorul vectorilor poziţia unui punct A este perfect determinată
dacă se alege un punct fix O al spaţiului ca origine şi se cunoaşte
vectorul .
Fig.4
Într-adevăr punctul A este extremitatea vectorului , a cărui

origine este punctul fix O.
DEFINIŢIE: Vectorul , care determină poziţia punctului A ,

se numeşte vectorul de poziţie al punctului A.
În figura 4 sunt figuraţi vectorii de poziţie ai mai multor puncte:
În acest fel , sistemul de referinţă se reduce la un singur punct, iar

punctele sunt determinate prin vectorii lor de poziţie.
27
1.4.6. NORMA UNUI VECTOR
Fie vectorul , unde x şi y reprezintă coordonatele

extremităţii vectorului considerat într-un plan ortogonal.
Versorii axelor sunt şi . În acest caz norma vectorului
reprezintă lungimea segmentului de dreaptă ce uneşte originea cu
extremitatea vectorului
Fig.5
Reamintim că vectorul se poate scrie astfel :
Versorii şi au coordonatele respectiv . Normele lor

sunt :
Dacă vectorul este situat într-un reper ortogonal spaţial atunci

coordonatele lui vor fi , iar norma lui este :
28
1.4.7. PRODUSUL SCALAR A DOI VECTORI
Fie axa şi vectorul care face cu unghiul . Dacă

sunt proiecţiile lui A respectiv B pe axa , atunci este
proiecţia lui pe axă , ceea ce se scrie :
.
Fig. 6
Proiecţia a unui vector pe o axă este deci un scalar, pozitiv,

negativ sau nul , după cum < , > sau .
Noţiunea de produs scalar este strict legată de mecanică şi fizică.

Această noţiune s-a degajat mai întâi din studiul lucrului mecanic produs
de o forţă , care acţionează pe o distanţă d asupra unui punct A, ce se
deplasează sub influenţa acesteia pe o direcţie, care face cu direcţia
forţei un unghi constant :
DEFINIŢIE: Se numeşte produs scalar a doi vectori şi ,

numărul care rezultă din produsul modulelor celor doi
vectori, înmulţit cu cosinusul unghiului format de ei.
Produsul scalar se notează cu .
Din definiţie rezultă:
29
Fig.7
Dacă cei doi vectori au coordonatele şi ,

produsul scalar al vectorilor şi se defineşte prin relaţia :
.
Proprietăţile produsului scalar
a). Produsul scalar este nul dacă:

-unul din vectori este nul;
-cei doi vectori sunt perpendiculari .
b). Produsul scalar prin el însuşi este pătratul modulului acelui

vector .
c). Produsul scalar a doi vectori este comutativ:

.
d). Pentru a înmulţi un produs scalar cu un factor scalar oarecare

m, se poate considera că m înmulţeşte pe unul din cei doi vectori:
.
e). Produsul scalar a doi vectori este egal cu modulul unuia dintre
ei înmulţit cu proiecţia celuilalt pe direcţia primului vector (fig8):
30
Fig.8
Dar .
f). Produsul scalar este distributiv, dacă unul din vectori este o
sumă de vectori:
.
g). Produsul scalar a două sume vectoriale:
OBSERVAŢIE: Produsele scalare dintre versorii unui reper

ortogonal în spaţiu sunt:
1.4.8. UNGHIUL A DOI VECTORI
Unghiul a doi vectori se poate obţine din expresia analitică a

produsului scalar.
Deci dacă , atunci:
unde este de coordonate şi este de coordonate

.
31
1.4.9. PRODUSUL VECTORIAL A DOI VECTORI
Aşa cum s-a definit produsul a doi vectori, al cărui rezultat este o
mărime scalară, se defineşte un alt produs de doi vectori, al cărui rezultat
este un vector. Acesta poartă denumirea de produs vectorial.
DEFINIŢIE: Fiind daţi vectorii , se defineşte

produsul vectorial ca fiind un nou vector
cu următoarele proprietăţi:
-este perpendicular pe planul determinat de vectorii daţi;
-pe normala la plan sensul se alege astfel ca un observator
care ar sta cu capul în acest sens să vadă rotaţia de la la în sens
trigonometric;
-mărimea vectorului este egală cu aria paralelogramului
construit pe vectorii şi (fig.9).
Fig 9
aria paralelogramului OBDA= 2aria(OBA) =
Proprietăţile produsului vectorial
a). Produsul vectorial este nul dacă:

-unul din cei doi vectori este nul;
32
-cei doi vectori au aceeaşi direcţie ;

b). Produsul vectorial al unui vector prin el însuşi este nul;
c). Produsul vectorial nu este comutativ (este anticomutativ). În
fig.9 se observă că vectorii şi au aceeaşi
direcţie perpendiculară pe planul (OAB), acelaşi modul, dar sensurile
sunt contrarii( trebuie rotit în sens invers pentru a se suprapune
direcţiei lui ), deci .
d). Pentru a înmulţi un scalar m cu un produs vectorial se
poate considera că m înmulţeşte pe unul din cei doi vectori :
e). Produsul vectorial rămâne neschimbat atunci când

extremitatea A se mişcă pe o paralelă la OB sau extremitatea B se mişcă
pe o paralelă la OA.
f). Produsul vectorial este distributiv faţă de adunarea vectorilor:
Ordinea factorilor trebuie strict păstrată, deoarece produsul

vectorial nu este comutativ.
g). Produsul vectorial a două sume de vectori
.
După cum se vede, regula de înmulţire este aceeaşi ca la
polinoame sau ca la produsul scalar, cu deosebirea că aici ordinea
factorilor nu este arbitrară, ci în fiecare termen al dezvoltării primul
factor trebuie să aparţină primei paranteze, iar al doilea factor să aparţină
celei de-a doua paranteze.
h). Produsul vectorial nu se schimbă dacă la unul din vectori
adunăm un vector paralel cu celălalt.
OBSERVAŢIE: Produsele vectoriale dintre versorii unui reper

ortogonal în spaţiu sunt:
33
Expresia analitică a produsului vectorial
Fie vectorii de coordonate şi de coordonate

.
Atunci produsul vectorial are expresia :
Modulul produsul vectorial are expresia :
1.4.10. PRODUSUL MIXT A TREI VECTORI
DEFINIŢIE: Produsul mixt al vectorilor se numeşte produs

scalar al vectorilor şi vectorul şi se scrie:
.
Interpretăm produsul mixt ca fiind egal cu volumul
paralelipipedului construit cu vectorii .
Proprietăţile produsului mixt
a). . Deoarece este valabilă această

proprietate, produsul mixt se mai notează: .
b).
c).
d).
e). Dacă vectorii sunt coplanari atunci produsul mixt este
nul
Expresia analitică a produsului mixt

34
Fie vectorii de coordonate , de coordonate

şi de coordonate . Atunci expresia produsului
mixt este:
1.5. ŞIRURI ŞI SERII NUMERICE
1.5.1. ŞIRURI DE NUMERE REALE
Noţiunile şi proprietăţile de bază privitoare la şirurile numerice au

fost studiate în lecţiile de Analiză matematică din anul III de liceu. În
acest capitol vom recapitula unele dintre aceste noţiuni şi proprietăţi,
necesare pentru noţiunea de serie numerică. Se ştie că un şir de numere
este o funcţie definită pe mulţimea numerelor naturale .
Numărul al şirului este termenul de rang n sau termenul
general al şirului.
DEFINIŢIE: Şirul de termen general este convergent, dacă

există un număr l, astfel încât în afara fiecărei vecinătăţi
a lui l se află cel mult un număr finit de termeni ai
şirului. Numărul l se numeşte limita şirului şi se scrie:
Din definiţia dată rezultă că şirul de termen general este

convergent cu limita l, dacă şi numai dacă pentru , corespunde un
număr pozitiv N astfel încât avem :
Şirul convergent are o singură limită.
35
1.5.2. OPERAŢII CU ŞIRURI CONVERGENTE
Amintim următoarele :
Dacă şi sunt termenii generali a două şiruri convergente atunci :
a). Şirul de termen general , (k este constant) este convergent
şi
;
b). Şirul de termen general este convergent şi
;
c). Şirul de termen general este convergent şi
;
d). Şirul de termen general este convergent şi
;
e). Dacă pentru şi , atunci şirul de termen
general este convergent şi
1.5.3. SERII NUMERICE CU TERMENI REALI
Adunarea numerelor reale este definită pentru sume cu un număr

finit de termeni. Proprietăţile adunării (comutativitate, asociativitate)
sunt date deasemenea pentru astfel de sume. Însă în fizică şi în tehnică
se întâlnesc mărimi ale căror valori se calculează şi prin sume cu un
număr infinit de termeni, numite serii. La astfel de sume conduce, de
exemplu, problema propagării unei unde electromagnetice în interiorul
unui cilindru.
DEFINIŢIE: Fie dat şirul de numere reale .

Se numeşte serie, construită de termenii acestui şir simbolul
sau
36
Termenul al n-lea al seriei se numeşte termenul general al seriei.
EXEMPLE:
SUMA UNEI SERII
DEFINIŢIE: Se numeşte suma seriei , numărul obţinut astfel:

Asociem acestei serii şirul:
Observăm că termenii acestui şir sunt sume cu un număr finit de

termeni. Şirul se numeşte şirul sumelor parţiale al seriei .
Dacă şirul cu termenul general este convergent şi are limita S
,numărul S se numeşte suma seriei .
OBSERVAŢIE: Dacă şirul cu termenul general este divergent

(are limita ), atunci şi seria respectivă este divergentă. În cazul în
care şirul sumelor parţiale nu are limită seria se numeşte oscilantă.
37
1.5.4. CRITERII DE CONVERGENŢĂ PENTRU SERII CU

TERMENI POZITIVI
Am văzut mai sus cum putem recunoaşte convergenţa unei serii

prin calcul efectiv al sumei parţiale . Procedeul acesta nu reuşeşte însă
decât în mod exepţional, dacă termenul general are o formă convenabilă.
De regulă pentru a recunoaşte dacă o serie este convergentă sau
divergentă, trebuie să aplicăm criterii de convergenţă. Criteriile de mai
jos se aplică seriilor cu termeni pozitivi.
PRIMUL CRITERIU AL COMPARAŢIEI
a). Fiind dată o serie , dacă se poate găsi o

serie convergentă astfel ca termenii primei serii să
fie mai mici decât termenii celei de-a doua, atunci seria dată este
convergentă.
b). Fiind dată o serie , dacă se poate găsi o
serie divergentă astfel ca termenii primei serii să fie
mai mari decât termenii celei de-a doua, atunci seria dată este
divergentă.
AL DOILEA CRITERIU AL COMPARAŢIEI
Fie două serii şi , dacă
raportul tinde către o limită finită şi diferită de zero, atunci seriile

sunt de aceeaşi natură.
CRITERIUL LUI D’ALEMBERT (CRITERIUL RAPORTULUI)
Fie raportul şi fie .

Dacă seria este convergentă; dacă seria este
divergentă ; dacă nu putem ştii cum este seria şi trebuie să
recurgem la alte criterii.
38
CRITERIUL RĂDĂCINII SAU AL LUI CAUCHY
Fiind dată seria de termen general să presupunem că expresia

are o limită determinată când .
Dacă seria este convergentă; dacă seria este
divergentă; dacă nu putem şti cum este seria şi trebuie să
recurgem la alte criterii.
1.5.5. SERII DE PUTERI
SERII DE FUNCŢII
Să considerăm seriile :
Spre deosebire de seriile studiate mai sus, unde termenii erau

numere, în cazul de faţă termenii sunt funcţii de x .O astfel de serie se
numeşte serie de funcţii .O serie de funcţii poate fi convergentă pentru
anumite valori ale lui x şi divergentă pentru alte valori ale lui x.
DEFINIŢIE: Totalitatea valorilor variabilei , pentru care o serie de

funcţii este convergentă se numeşte domeniu de convergenţă al acelei
serii de funcţii.
SERII DE PUTERI
Seria de funcţii are o formă specială , anume

fiecare termen conţine o putere a lui x. O astfel de serie se numeşte serie
de puteri. Mai precis , se numeşte serie de puteri o serie de forma
, coeficienţii
fiind numere.
39
Domeniul de convergenţă al unei serii de puteri are o formă

specială. Anume are loc:
TEOREMĂ: Pentru orice serie de puteri, există un număr R, numit
rază de convergenţă, aşa fel încât seria este convergentă pentru
şi divergentă pentru ; pentru (adică ) seria poate fi
convergentă sau divergentă.
OBSERVAŢIE: Raza de convergenţă poate fi infinită şi atunci

seria este convergentă pentru toate valorile lui x; sau poate fi zero şi
atunci seria nu este convergentă pentru nici o valoare a lui x.
Raza de convergenţă a unei serii de puteri se poate afla după
formula :
1.5.6. DEZVOLTĂRI ÎN SERIE
DEZVOLTAREA UNEI FUNCŢII ÎN SERIE DE PUTERI
Fie o funcţie dată . A dezvolta această funcţie în serie de

puteri înseamnă a găsi o serie de puteri
, cu următoarele proprietăţi:
a) seria este convergentă;
b) suma seriei este tocmai funcţia dată .
DEZVOLTĂRI ÎN SERIE MAI DES FOLOSITE
Unele dezvoltări sunt valabile pentru toate valorile lui x, altele

numai pentru anumite valori ale lui x.
a)Dezvoltări valabile pentru orice valoare a lui x:
40
b)Dezvoltări valabile pentru :
METODE DE DEZVOLTARE ÎN SERIE
Dintre metodele de dezvoltare în serie a unei funcţii, vom enumera

următoarele:
a). Aplicarea formulei lui MacLaurin.
b). Metoda identificării.
c). Derivarea sau integrarea unor dezvoltări cunoscute.
d). Substituţia unei serii în alta.
e). Operaţii între dezvoltări cunoscute (înmulţirea sau împărţirea
seriilor).
a). Formula lui MacLaurin este :
Pentru a fi aplicată, formula lui MacLaurin necesită calculul

derivatelor succesive; de aceea ea se foloseşte în practică numai dacă
aceste derivate se calculează cu uşurinţă. În cazul când acest calcul
prezintă dificultăţi, se aplică alte metode.
41
b). Metoda identificării constă în a scrie funcţia care urmează a fi

dezvoltată, egală cu o serie cu coeficienţi nedeterminaţi, a aduce
egalitatea scrisă la o egalitate între două serii şi a egala coeficienţii
aceloraşi puteri ale lui x.
c). Dacă cunoaştem o dezvoltare în serie de puteri a unei funcţii,

putem deduce prin derivare, dezvoltarea în serie a derivatei. Reciproc,
dacă cunoaştem dezvoltarea în serie a derivatei, putem deduce
dezvoltarea în serie a funcţiei. Acest al doilea procedeu se numeşte
integrarea dezvoltării .
d). Să considerăm o dezvoltare în serie:

.
Se pune întrebarea în ce caz putem înlocui aici z printr-o funcţie de
x, cu scopul de a obţine o altă dezvoltare în serie. Răspunsul este dat de
următoarea regulă:
“Dacă avem o dezvoltare în serie
putem înlocui în această egalitate z printr-o funcţie de x, dacă este
îndeplinită condiţia ca pentru , să avem .”
e). Dacă o funcţie dată este produsul a două funcţii, ale căror
dezvoltări se cunosc, atunci prin înmulţirea celor două dezvoltări
obţinem dezvoltarea în serie a funcţiei date.
Dacă o funcţie este câtul a două funcţii , o scriem
sub forma ; dezvoltăm în serie , prin aducere
la forma , apoi înmulţim dezvoltarea funcţiei cu a fracţiei
42
CAPITOLUL II
STUDIUL FUNCŢIILOR REALE
2.1. COMPLEMENTE DE CALCUL DIFERENŢIAL
2.1.1. LIMITA UNEI FUNCŢII
Amintim unele noţiuni şi proprietăţi studiate în cursul de Analiză

matematică din clasa a XI-a.
DEFINIŢIE: Fie o funcţie definită pe un interval . Dacă

pentru orice şir de valori ale argumentului x, convergent cu limita l,
şirul de valori corespunzătoare ale funcţiei, adică şirul de termen general
este convergent cu limita L, atunci funcţia are limita L
când x tinde către l şi se scrie:
.
Având în vedere definiţia şi teoremele cunoscute de la şiruri
numerice , dacă şi au limită pentru , atunci :
dacă .
2.1.2. NOŢIUNEA DE DERIVATĂ INTRODUSĂ CU AJUTORUL

STUDIERII UNOR FENOMENE ŞI MĂRIMI FIZICE
43
Reamintim că o funcţie este derivabilă în punctul dacă
limita există şi este finită. Limita însăşi se numeşte
derivata funcţiei în punctul şi se notează cu . Se
obişnuieşte deasemenea să se noteze derivata cu sau .
a). Viteza la un moment dat într-o mişcare rectilinie oarecare.

Să considerăm un mobil care se mişcă pe o dreaptă ox (fig.1) şi să
presupunem că se cunoaşte în fiecare moment t , abscisa s a poziţiei
mobilului. Această abscisă depinde de timp .
Fig.1
Raportul deoarece
mişcarea este uniformă.
Presupunem că mobilul se mişcă rectiliniu, dar neuniform.

Raportul nu va mai fi constant (spaţiul nu mai este proporţional cu
timpul în care a fost parcurs ).
Pentru orice = viteza medie a mobilului între
momentele respective.
44
Practic nu există mişcări uniforme, dar pe intervale foarte mici,

mişcarea tinde să devină uniformă, iar viteza medie respectiv tinde către
o caracteristică a mişcării exact la momentul .
Deci putem da definiţia vitezei instantanee a mobilului la
momentul ca fiind :
Conform definiţiei derivatei, viteza în mişcarea rectilinie este

derivata spaţiului în raport cu timpul.
Deci .
b). Acceleraţia în mişcare rectilinie.

Fie viteza unui mobil la orice moment t. Dacă într-o mişcare,
creşterea vitezei este proporţională cu creşterea timpului, raportul
constant dintre creşterea vitezei şi creşterea timpului se numeşte
acceleraţie. În acest caz se spune că mişcarea este uniform accelerată.
Acest raport poate fi considerat ca o acceleraţie medie a mobilului
în intervalul de timp de la la t, în sensul că un mobil în mişcare
uniform accelerată cu acceleraţia a şi-ar modifica viteza în intervalul de
timp de la la t , cu acelaşi număr de ca şi mobilul considerat.
Cu cât intervalul de timp este mai mic, cu atât modificarea vitezei
medii este mai mică. Suntem astfel conduşi să considerăm limita
raportului :
Dar limita acestui raport este derivata a funcţiei .

Aşadar .
Ţinând seama de faptul că viteza este la rândul său derivata
spaţiului , deducem că :
.
c). Debitul unui lichid.

Să considerăm un lichid în scurgere. Să notăm cu cantitatea
de lichid care se scurge în intervalul de timp t , începând de la un anumit
moment de referinţă pe care-l notăm cu .
45
Pentru a măsura cantitatea de lichid scursă între momentele şi t

se face diferenţa .
Dacă în intervale egale de timp se scurg cantităţi egale de lichid, se
spune că debitul lichidului este constant.
Putem calcula debitul făcând raportul , care dacă nu
este constant se numeşte debitul mediu în intervalul de timp dintre şi

t.
Se numeşte debit al lichidului la momentul , limita
debitului mediu când creşterea timpului tinde către .
Aşadar debitul este derivata cantităţii de lichid în raport cu timpul.
d). Intensitatea curentului electric.

Un curent electric care trece printr-un conductor se poate asemăna
cu un lichid în scurgere printr-o conductă. Putem vorbi şi în acest caz de
cantitatea de electricitate scursă prin conductor într-un timp t,
începând de la un anumit moment de referinţă.
Putem vorbi deasemenea de debitul de electricitate ca fiind
derivata cantităţii de electricitate în raport cu timpul.
Debitul de electricitate se numeşte intensitatea curentului electric
şi se notează I.
.
e). Densitatea unei bare (a unei repartiţii liniare de masă).

Să considerăm o bară OA (fig.2)
Fig.2
Notăm cu masa porţiunii ox din bară.
46
Împărţind masa a unei porţiuni din bară, la

lungimea , obţinem densitatea a barei:
Dacă bara nu este omogenă , raportul se numeşte densitatea medie

a porţiunii .
Densitatea a barei în punctul de abscisă este prin
definiţie limita densităţii medii :
Dar limita aceasta este derivata a funcţiei în punctul

, aşa că :
.
Aşadar: densitatea unei repartiţii liniare de masă este derivata
masei în raport cu lungimea.
2.1.3. INTERPRETAREA GEOMETRICĂ A DERIVATEI
Să considerăm o funcţie definită pe un interval I şi graficul său

C(fig.3).
Să luăm două puncte şi pe C şi să le
unim printr-o dreaptă.
Fig.3
47
Obţinem secanta care formează cu axa ox un unghi .

Paralela prin M la oy întâlneşte paralela prin la ox în punctul
N. S-a format triunghiul dreptunghic , care are catetele
şi .
Unghiul este dat de egalitatea :
Dacă luăm alt punct secanta formează cu

axa ox unghiul dat de egalitatea :
Se vede că pentru diferite valori ale lui x , obţinem unghiuri

diferite. Deci unghiul este funcţie de x.
Ce se întâmplă dacă luăm pe x din ce în ce mai apropriat de ?
Unghiul se apropie şi el din ce în ce mai mult de o valoare , sau
cu alte cuvinte, secanta se apropie ca poziţie din ce în ce mai mult
de o poziţie limită .
Suntem deci conduşi în acest caz să considerăm limita
. În cazul în care această limită există şi este finită, ea
este coeficientul unghiular al unei drepte , care este prin definiţie

tangenta la curba C în punctul .
Dacă limita precedentă există şi este infinită, vom spune
deasemenea că graficul C admite tangentă în punctul şi tangenta la
grafic în acest punct este prin definiţie dreapta paralelă cu axa oy.
TEOREMĂ: Valoarea numerică a derivatei într-un punct al unei

curbe este egală cu coeficientul unghiular al tangentei în acel punct la
curbă.
Deci interpretarea geometrică a derivatei se exprimă prin relaţia:
48
2.1.4. UNGHIUL SUB CARE SE TAIE DOUĂ CURBE
DEFINIŢIE: Prin unghi sub care se taie două curbe se înţelege

unghiul format de tangentele la cele două curbe în
punctul de intersecţie.
Unghiul între cele două curbe este dat de :
unde , sunt coeficienţii unghiulari ai tangentelor la cele două

curbe în .
2.1.5. ECUAŢIA TANGENTEI LA CURBĂ
Se dă o curbă şi un punct de abscisă pe această

curbă. Se cere să se afle ecuaţia tangentei la curbă în acel punct.
Aflăm mai întâi ordonata a punctului , adică .
Calculăm apoi coeficientul unghiular al tangentei , care este după
cum ştim egal cu . Cunoscând pentru tangenta căutată un punct
şi coeficientul unghiular , îi putem scrie ecuaţia,
aplicând formula cunoscută din geometria analitică : ecuaţia unei drepte
ce trece printr-un punct şi are un coeficient unghiular m
este:
.
2.1.6. NORMALA
DEFINIŢIE: Se numeşte normală într-un punct la o curbă

perpendiculara dusă pe o tangentă la curbă în acel punct.
Se ştie din geometria analitică faptul că, coeficientul unghiular al

perpendicularei este invers şi de semn schimbat cu cel al dreptei date .
Deci dacă coeficientul unghiular al tangentei este , al normalei
este .
49
2.1.7. APROXIMĂRI LINIARE
Fie f o funcţie derivabilă pe un interval I şi un punct din

intervalul I şi derivata lui f în .
Dacă se notează :
atunci: , şi
Deoarece pentru valori ale lui x suficient de

apropiate de se poate realiza ca să fie cât dorim de mic ; deci
pentru astfel de valori ale lui x, raportul este
aproximativ egal cu :
Aşadar : .
Deci formula de aproximare a funcţiei este :
care exprimă faptul că în jurul punctului M pe o porţiune suficient de

mică, graficul poate fi înlocuit cu un segment al tangentei.
2.1.8. FUNCŢII DE MAI MULTE VARIABILE
În unele probleme avem funcţii nu de o singură variabilă , ci de

mai multe .
EXEMPLU: Să considerăm aria unui dreptunghi. Ea depinde de

două elemente : de bază şi de înălţimea dreptunghiului. Dacă notăm baza
cu B înălţimea cu H şi aria cu S, vom avea pentru calculul ariei formula:
50
Vedem că aria depinde de două mărimi, care pot lua diferite valori;
aşadar avem aici un exemplu de funcţie de două variabile independente.
2.1.9. DERIVATELE PARŢIALE ALE UNEI FUNCŢII DE DOUĂ

(SAU MAI MULTE) VARIABILE
Noţiunea de derivată a unei funcţii de o variabilă se extinde în mod

natural la funcţiile de mai multe variabile .
Fie spre exemplu o funcţie de două variabile şi

fie un punct interior mulţimii .
DEFINIŢIE: Funcţia are în punctul derivată
parţială în raport cu variabila x dacă există şi
aceasta este finită.
Limita însăşi se numeşte derivată parţială în raport cu variabila x

a funcţiei în punctul şi se notează : sau
sau .
Se defineşte în mod asemănător derivata parţială în raport cu y a

funcţiei în punctul ca fiind:
Practic, derivata parţială în raport cu x se calculează considerând

pe y constant, iar derivata parţială în raport cu y se calculează
considerând pe x constant.
51
DEFINIŢIE: Fie funcţia o funcţie reală de trei variabile

şi fie un punct interior mulţimii . Derivatele parţiale ale
funcţiei sunt definite astfel:
Regulile de derivare sunt aceleaşi ca la funcţiile de o singură

variabilă.
2.1.10. DERIVATE PARŢIALE DE ORDIN SUPERIOR
Fie o funcţie reală. Dacă există derivatele

parţiale ale funcţiilor şi ele se numesc derivate parţiale de ordinul
doi şi se notează astfel :
Ultimele două derivate se numesc şi derivate parţiale mixte.

Următoarele două criterii dau condiţii suficiente pentru egalitatea
derivatelor parţiale mixte.
Criteriul lui Schwarz: Dacă funcţia f are derivate parţiale mixte de
ordinul doi într-un punct şi dacă ele sunt continue în atunci:
.
52
Criteriul lui Young : Dacă funcţia f are derivate parţiale de ordinul

întâi în şi dacă există şi derivate parţiale mixte de ordinul doi în
punctul atunci ele sunt egale în acel punct.
2.2. STUDIUL VARIAŢIEI FUNCŢIILOR
2.2.1. PROBLEME DE MAXIM ŞI MINIM
În numeroase probleme practice şi teoretice, de geometrie, fizică,

mecanică, rezistenţa materialelor, tehnologie etc. se cere cea mai mare
sau cea mai mică valoare pe care o ia o anumită mărime variabilă
(lungime, suprafaţă, volum, timp, rezistenţă, forţă, preţ, consum de
material etc.). Aceasta constituie o problemă de maxim sau de minim.
Reamintim din materia clasei a XI-a următoarele proprietăţi:
Fie , o funcţie derivabilă atunci:
a). dacă derivata nu se anulează pe un interval , atunci
păstrează semn constant pe I .
b). dacă derivata este strict pozitivă pe un interval ,
atunci f este strict crescătoare pe I .
c). dacă derivata este strict negativă pe un interval ,
atunci f este strict descrescătoare pe I .
Din prima proprietate deducem că intervalele maxime pe care
derivata păstrează acelaşi semn se determină cu ajutorul rădăcinilor
derivatei.
Din cele de mai sus rezultă calea de urmat pentru determinarea
intervalelor de monotonie ale funcţiei f :
a) se calculează derivata ;
b) se rezolvă ecuaţia ;
c) cu ajutorul rădăcinilor derivatei se determină intervalele pe care
derivata păstrează semn constant;
d) după cum semnul derivatei este “+” sau “-“ , se stabileşte dacă
funcţia este strict crescătoare sau strict descrescătoare pe aceste
intervale.
Rezultatele obţinute se trec într-un tabel cu trei rubrici orizontale.
53
DEFINIŢIE: a) Dacă pe intervalul I funcţia este strict crescătoare

la stânga unui punct şi strict descrescătoare la dreapta lui, atunci
este punct de maxim al funcţiei .
b) Dacă pe intervalul I funcţia este strict descrescătoare
la stânga unui punct şi strict crescătoare la dreapta lui, atunci este
punct de minim al funcţiei.
O problemă de maxim sau de minim se rezolvă cu ajutorul

parcurgerii a trei etape :
a). se alege o variabilă independentă ;
b). se exprimă mărimea al cărei maxim ( respectiv minim ) se cere
în funcţie de acea variabilă independentă;
c). se calculează derivata, se egalează cu zero şi se află valorile
variabilei pentru care funcţia este maximă (respectiv minimă).
2.2.2. REPREZENTAREA GRAFICĂ A FUNCŢIILOR
Noţiunea de reprezentare grafică este cunoscută de la reprezentarea

funcţiilor elementare: , . Se ştie
deasemenea că dând argumentulului un număr suficient de valori, putem
obţine o reprezentare grafică prin puncte şi a unei funcţii mai complicate
(însă procedeul acesta este nepractic); pe de altă parte va trebui să dăm
un mare număr de valori , iar pe de o parte nu vom fi niciodată siguri că
nu am scăpat vreun amănunt important al graficului. Vom expune
metodele de reprezentare grafică sistematică, cu ajutorul cărora găsim
toate caracteristicile importante ale graficului unei funcţii.
1. INTERVALUL DE STUDIU
a). Cazul radicalilor de ordin par.
În cazul funcţiilor care conţin radicali de ordin par, nu putem da
variabilei decât valori pentru care expresia de sub radical să fie pozitivă.
Totalitatea acestor valori formează intervalul de variaţie al funcţiei.
b). Cazul funcţiilor care conţin logaritmi.
În cazul acestor funcţii condiţiile de existenţă sunt: baza
logaritmului să fie pozitivă şi diferită de 1, iar cantitatea dinăuntrul
logaritmului să fie strict pozitivă.
c). Cazul funcţiilor trigonometrice.
54
Pentru acest fel de funcţii se ia drept interval de studiu o perioadă

sau, dacă funcţia prezintă simetrii, o fracţiune de perioadă.
2. LIMITELE LA CAPETELE DOMENIULUI DE DEFINIŢIE.

Se calculează limitele funcţiei la capetele intervalului de studiu.
3. PUNCTELE DE INTERSECŢIE ALE GRAFICULUI CU

AXELE:
a). Cu axa ox . Orice punct de pe axă are ; vom găsi aceste
puncte rezolvând ecuaţia .
b). Cu axa oy. Înlocuim în funcţie .
4. ASIMPTOTELE GRAFICULUI.
DEFINIŢIE: Se numeşte asimptotă a unei ramuri infinite a unei
curbe, o dreaptă în aşa fel situată, încât distanţa de la un punct al ramurii
la acea dreaptă să tindă către zero, când punctul se depărtează la infinit
pe acea ramură.
a). Asimptote orizontale. Se calculează . Dacă obţinem o
limită finită a, atunci este o asimptotă orizontală. Analog se
procedează şi pentru .
b). Asimptote verticale. Se calculează . Dacă rezultatul
limitei este , atunci dreapta este o asimptotă verticală a curbei .
Punctul a este un punct care apare în intervalul de studiu .
c). Asimptote oblice. Problema asimptotelor oblice se pune doar
dacă nu există asimptote orizontale. Forma asimptotei oblice este
. Determinarea lui m : . Dacă m este un număr
finit ( fără 0 ) determinăm şi pe n : .
5. DERIVATA I.
Se calculează derivata . Se rezolvă ecuaţia .
Rădăcinile acestei ecuaţii vor fi eventual, puncte de maxim sau de
minim pentru funcţie. Se determină intervalele pe care derivata întâi
păstrează semn constant.
6. DERIVATA A II-a.
55
TEOREMĂ: Fie , o funcţie de două ori derivabilă. Dacă

atunci f este convexă pe E, iar dacă
atunci f este concavă pe E.
DEFINIŢIE: Un punct în care curba îşi schimbă sensul concavităţii

se numeşte punct de inflexiune.
Se calculează derivata . Se rezolvă ecuaţia .
Rădăcinile acestei ecuaţii vor fi eventual, puncte de inflexiune pentru
funcţie. Se determină semnul derivatei a II-a.
7. TABLOUL DE VARIAŢIE.
Rezultatele obţinute mai sus se vor trece într-un tabel cu patru
rubrici orizontale.
8. TRASAREA GRAFICULUI.
Într-un reper ortogonal xoy se reprezintă mai întâi asimptotele,
apoi punctele de intersecţie, de minim sau de maxim, de inflexiune. Se
trasează graficul urmărind tabloul de variaţie, ţinând cont de asimptote şi
de convexitatea sau concavitatea funcţiei.
56
CAPITOLUL III
COMPLEMENTE DE CALCUL INTEGRAL
Vom reaminti de la început, unele noţiuni de calcul integral

studiate la lecţiile de Analiză matematică din ultima clasă de liceu.
3.1. PRIMITIVA UNEI FUNCŢII
Dacă este o funcţie continuă pe un interval I, atunci există o

funcţie derivabilă pe I, astfel încât :
.
DEFINIŢIE: O funcţie a cărei derivată este egală cu , se

numeşte primitiva funcţiei .
Întrucât derivata unei constante este nulă , conchidem că avem şi

, C este constantă.
Deci este deasemenea primitivă a funcţiei .
DEFINIŢIE: Mulţimea primitivelor unei funcţii continue se

numeşte integrala nedefinită a funcţiei şi se notează : .
Deci dacă este o primitivă a funcţiei , atunci avem :
57
3.1.1. METODE DE INTEGRARE
a) Integrarea prin părţi

Amintim că formula de integrare prin părţi , pentru o integrală care
se poate scrie sub forma :
unde şi sunt funcţii de aceeaşi variabilă cu derivate continue

este:
.
b) Integrarea prin schimbare de variabilă

Se cunoaşte următoarea teoremă:
TEOREMĂ: Dacă este o funcţie continuă şi este o

funcţie strict monotonă , atunci :
.
3.1.2. INTEGRAREA FUNCŢIILOR RAŢIONALE
a) Calculul primitivelor de forma , unde şi

.
Scriem trinomul de la numitor sub forma unei sume de două

pătrate perfecte:
Deci : .
Folosim substituţia : .
58
Obţinem:
.
b) Calculul primitivelor de forma , m,n
constante, , , .
Folosim schimbarea de variabilă : , derivăm
substituţia făcută, efectuăm artificiile de calcul necesare pentru a ajunge
la o formă de primitivă cunoscută din tabele.
c) Calculul primitivelor de forma
Pentru a calcula , pornim de la integrala care se integrează
prin părţi. Considerăm şi . Obţinem o
relaţie de recurenţă între şi .
d) Calculul primitivelor de forma , unde polinomul
se poate descompune în factori de forma şi

.
În acest caz fracţia se poate descompune în fracţii simple cu
ajutorul unor constante şi având la numitor factorii de descompunere ai

lui . Deci calculul primitivelor funcţiilor raţionale considerate
revine la calculul unor primitive de forma celor de la primele trei puncte.
OBSERVAŢIE: În cazul în care gradul polinomului de la

numărător este mai mare sau egal decât gradul polinomului de la
numitor , împărţim la şi obţinem
59
, unde este un polinom în x şi este o
funcţie de forma studiată anterior.
3.1.3. INTEGRAREA FUNCŢIILOR TRIGONOMETRICE
Pentru calculul integralelor de forma , unde

este o expresie care conţine funcţiile trigonometrice
şi , întâlnim următoarele cazuri:
a) Funcţie impară în :
Se va folosi schimbarea de variabilă .
b) Funcţie impară în :
Se va folosi schimbarea de variabilă .
c) Funcţie care nu este impară nici în sinx, nici în cosx.

În acest caz se vor folosi identităţile trigonometrice :
şi .
Apoi se va utiliza substituţia .
d) Funcţie de forma
Se va folosi substituţia .
3.1.4. INTEGRAREA FUNCŢIILOR IRAŢIONALE
Pentru calculul integralelor de forma ,

distingem următoarele cazuri:
a)
60
Se foloseşte substituţia : . Ridicăm la

pătrat :
. Derivăm şi
obţinem :
Se înlocuiesc apoi rezultatele obţinute în integrală.

b)
Se foloseşte substituţia : . Ridicăm la
pătrat :
.
Derivăm şi obţinem :
Se înlocuiesc apoi rezultatele obţinute în integrală.
3.1.5. INTEGRAREA FUNCŢIILOR BINOMIALE
Primitivele funcţiilor binomiale de forma ,

unde sunt numere raţionale, se reduce la calculul
primitivelor funcţiilor raţionale numai în următoarele cazuri stabilite de
Cebîşev :
a)
Se foloseşte substituţia , unde r este multiplu comun al
numitorilor lui m şi n.
b) .
Se foloseşte substituţia , unde N este numitorul lui p.
61
c) .
Se foloseşte substituţia , unde N este numitorul lui p.
3.2. INTEGRALA DEFINITĂ
Fie o funcţie definită pe un interval şi fie a,b două puncte

aparţinând acestui interval . Fie d o diviziune a intervalului închis ,
în intervale parţiale:
DEFINIŢIE: Lungimea celui mai mare dintre intervalele diviziunii

d se numeşte norma diviziunii d şi se notează .
Mai notăm :
.
DEFINIŢIE: Funcţia f este integrabilă pe intervalul dacă

există un număr , cu proprietatea că pentru orice şir
de diviziuni cu avem .
Numărul I se numeşte integrala lui f pe şi se notează :
3.2.1. FORMULA LUI LEIBNITZ-NEWTON
Dacă f este integrabilă şi dacă are primitivă pe atunci :
62
oricare ar fi primitiva F a lui f .
Această formulă reduce calculul integralelor la calculul primitivei,

funcţiei de integrat.
3.2.2. APLICAŢII ALE INTEGRALEI DEFINITE
a) Aria unei suprafeţe mărginite de graficul funcţiei f , axa ox şi

dreptele .
Fie o funcţie continuă , cu semn arbitrar , definită pe . Aria S
a suprafeţei mărginite de graficul funcţiei f , axa ox şi dreptele de
ecuaţii este dată de egalitatea:
b) Volumul obţinut prin rotirea graficului funcţiei f în jurul axei

ox :
c) Lungimea unui arc de curbă

Dacă funcţia f are derivată continuă , lungimea a curbei C
care are ecuaţia , , este dată de egalitatea :
d) Aria suprafeţei obţinute prin rotirea graficului funcţiei f în

jurul axei ox
Dacă f este o funcţie reală definită pe şi cu derivata
continuă , aria suprafeţei obţinute prin rotirea graficului funcţiei f în
jurul axei ox este :
63
e) Coordonatele centrului de greutate al figurii mărginite de

graficul funcţiei f , dreptele şi axa ox
Dacă , definită pe , este continuă, coordonatele
centrului de greutate al figurii mărginite de graficul funcţiei f , dreptele
de ecuaţii şi axa ox sunt:
; .
3.2.3. INTEGRALA DUBLĂ
Fie date :
-o funcţie definită şi mărginită pe un domeniu D din
planul xoy ;
-o curbă aparţinând lui D , intersectată de paralele la axele de
coordonate în câte două puncte . Fie ecuaţia curbei
(fig.1). Notăm prin domeniul finit mărginit de .
Fig1
Fie A,B punctele curbei din care se duc tangente la

paralele cu oy având ecuaţiile : .
Deasemenea , fie punctele curbei din care se duc
tangente paralele cu ox , având ecuaţiile : .
64
Se consideră o diviziune în n segmente a segmentului axei

ale cărui extremităţi au abscisele a,b. Fie abscisele
punctelor de diviziune .
Se consideră o diviziune în p segmente a segmentului axei
ale cărui extremităţi au ordonatele . Fie
ordonatele punctelor de diviziune.
Ducând prin punctele axei de abscise
paralele la oy şi prin punctele axei de ordonate
paralele la ox , se obţin np dreptunghiuri.
Fie M mulţimea acelora dintre dreptunghiuri care aparţin lui ( ca
PQRS din fig.1) ori au părţi comune cu şi m numărul
dreptunghiurilor mulţimii M.
Se consideră în fiecare dreptunghi al mulţimii M un punct
oarecare şi notăm cu punctul din dreptunghiul ale cărui laturi au
lungimile . Avem .
În legătură cu o serie de noţiuni din matematică, mecanică , fizică
şi tehnică este necesar a se considera produsul dintre valoarea funcţiei
în punctul şi aria dreptunghiului respectiv , adică produsul
pentru toate dreptunghiurile mulţimii M
şi suma acestor produse , adică
Dacă limita acestei sume există şi are aceeaşi valoare , oricare ar fi
şirurile de diviziuni când normele şi
oricare ar fi punctele , în dreptunghiurile mulţimilor M , această
limită se numeşte integrala dublă a funcţiei pe domeniul şi
se notează :
.
În acest caz se spune că funcţia este integrabilă pe .
CALCULUL INTEGRALEI DUBLE
65
Calculul integralei duble revine la calculul unei integrale definite.

Distingem două cazuri:
a) Domeniul de integrare particular: dreptunghi cu laturile

paralele cu axele de coordonate
Pentru a calcula integrala dublă pe intervalul bidimensional :
(fig.2)
folosim următoarele formule de calcul a integralelor duble pe un
domeniu de integrare particular :
Fig2
b) Domeniul de integrare este mărginit de o curbă închisă ,

formată dintr-un număr finit de arce netede.
66
Fig3
Presupunem că o paralelă la oy taie curba în cel mult două

puncte şi că a şi b , , sunt abscisele extreme ale curbei .
Rezultă că domeniul D este conţinut în intervalul
.
Considerăm şi , respectiv ecuaţia
arcului AEB şi a arcului AFB.
Pentru calculul integralei duble a funcţiei pe domeniul D
folosim următoarea teoremă :
TEOREMĂ: Dacă e mărginită şi integrabilă pe D şi

dacă:
-pentru orice există integrala ;
- este integrabilă pe atunci :
OBSERVAŢIE:
1. Dacă o paralelă la axa ox taie curba în maximum două

puncte şi condiţiile similare in teoremă sunt îndeplinite , ecuaţiile arcelor
EAF şi EBF fiind respectiv , , , atunci
avem :
2. Egalităţile de mai sus sunt formulele de calcul ale integralei

duble şi în mod obişnuit se scriu sub forma :
67
în care membrul drept se calculează considerând în integralele
, , respectiv pe x şi y constanţi.
3. Dacă nu este îndeplinită condiţia ca o paralelă la una din axele

de coordonate să taie curba în maximum două puncte , se împarte
domeniul D în subdomenii prin arce de curbă, de arii nule , astfel ca
subdomeniile obţinute să satisfacă acest deziderat şi se aplică
proprietatea de aditivitate a integralei faţă de domeniul de integrare .
Astfel în cazul domeniului D , pentru a aplica formula de calcul a
integralei considerăm
APLICAŢIE
Să se calculeze : unde D este domeniul mărginit de
Rezolvare:
Fig.4
Aflăm domeniul D :
Intersecţia dintre cu
68
Deci .
Determinăm .
Atunci .
3.2.4. INTEGRALA TRIPLĂ
Consideraţiile făcute referitoare la integrala dublă se reiau analog

şi în cazul funcţiei de trei variabile , domeniul de integrare
fiind un domeniu spaţial V a cărei frontieră este o suprafaţă închisă S ,
formată dintr-un număr finit de părţi netede.
Intervalul I în care e conţinut domeniul V , de această dată este un
paralelipiped (interval închis , tridimensional ),
,
iar diviziunea lui V va fi obţinută făcând diviziunile ale
intervalelor de pe axele ox, oy , oz şi ducând prin
punctele diviziunilor plane perpendiculare pe aceste axe. Intervalul I va
fi astfel împărţit în subintervalele paralelipipede cu feţele paralele cu
planele de coordonate.
DEFINIŢIE: Mulţimea subintervalelor cu proprietatea

se notează cu şi se numeşte diviziune a
domeniului V ( ordinea de numerotare a subintervalelor e indiferentă ).
Norma diviziunii este .

Dacă diviziunile ale intervalelor
sunt mai fine decât diviziunile , adică
vom spune că diviziunea
corespunzătoare va fi mai fină decât diviziunea şi vom nota
69
. Evident că , se poate deci considera un şir de

diviziuni din ce în ce mai fine, astfel ca
Considerând un şir de diviziuni astfel ca şi
sumele Darboux şi o sumă Riemann corespunzătoare , dacă
, atunci şi , iar funcţia e
integrabilă Riemann pe domeniul V .
DEFINIŢIE: Limita comună a acestor sume se notează
şi se numeşte integrala triplă a funcţiei relativă la

domeniul V.
Din cele prezentate rezultă că toate consideraţiile făcute în cazul

integralei duble se pot relua analog în cazul integralei triple ; rezultatele
prezentate referitoare la integrala dublă privind integrabilitatea
funcţiilor, proprietăţile sumelor Darboux şi Riemann sunt valabile şi în
cazul integralei triple. Deasemenea , proprietăţile şi teoremele legate de
calculul integralelor duble se pot formula şi în cazul integralelor triple.
CALCULUL INTEGRALEI TRIPLE
Metoda de calcul a integralei triple se exprimă prin următoarea

teoremă :
TEOREMĂ: Dacă e mărginită şi integrabilă pe

şi dacă :
a) pentru orice există integrala
b) funcţia e integrabilă pe atunci :
70
OBSERVAŢIE: Formula se scrie în mod obişnuit sub forma :
Integrala dublă se exprimă cu ajutorul a două integrale simple încât

formula integralei triple devine :
Se mai pot scrie 6 formule de integrare de forma de mai sus.

Considerăm un volum V închis şi mărginit de o suprafaţă S cu
proprietatea că o paralelă la axa oz taie suprafaţa S în cel mult două
puncte.
Proiectând domeniul V pe planul xoy obţinem domeniul D şi curba
de tangenţă a cilindrului cu suprafaţa S în suprafeţele şi de
ecuaţii : (fig.5).
Fig.5
Cu aceste consideraţii formulăm:
TEOREMĂ: Dacă e mărginită şi integrabilă pe

domeniul V şi dacă :
a) pentru orice există integrala
71
b) funcţia e integrabilă pe D , atunci :
OBSERVAŢIE: Egalitatea de mai sus se scrie sub forma :
Membrul drept se calculează considerând în integrala simplă pe x

şi y constante.
Dacă funcţia e continuă , se poate schimba ordinea de
integrare , obţinând astfel 5 formule pentru calculul integralei.
APLICAŢIE
Să se calculeze : pe domeniul V mărginit de
conul , planele de coordonate şi planul .
Rezolvare:
72
Fig.6
Calculăm
Deci
Calculăm
Deci .
3.2.5. INTEGRALA DE CONTUR ( CURBILINIE)
Integralele curbilinii apar în numeroase probleme aplicate , în

special în problemele unde este necesar să se calculeze un lucru
mecanic.
73
Cunoaştem că : “ Lucrul mecanic al unei forţe este produsul dintre

deplasare şi proiecţia forţei pe direcţia deplasării.”
Considerăm următoarele teoreme :
TEOREMA 1: Lucrul mecanic al rezultantei este egal cu suma

lucrurilor mecanice ale componentelor:
(fig.7).
Fig.7
TEOREMA 2: Fie F o forţă constantă în mărime şi direcţie , care

îşi deplasează punctul de aplicaţie , fie din A în B în linie dreaptă , fie
de-a lungul drumului frânt AMB.În acest caz :
(fig.8)
Fig.8
FORMULA LUCRULUI MECANIC ELEMENTAR
74
Fie F , de componente X şi Y care îşi deplasează punctul de

aplicaţie din punctul până în punctul vecin de
punctul A (fig.9).
Fig.9
Conform teoremei 2 avem:

.
Dar
şi deci : .
LUCRUL MECANIC ÎN CAZUL GENERAL
Considerăm acum o forţă F variabilă care îşi deplasează punctul de

aplicaţie de-a lungul unei curbe AB.
Definiţia dată mai sus nu mai este aplicabilă şi trebuie înlocuită
prin alta mai generală.
75
Fig.10
Împărţim arcul AB prin punctele de diviziune
puncte atât de apropiate încât :

a) forţa F rămâne constantă în direcţie şi mărime pe fiecare arc;
b) arcele pot fi asimilate cu segmente de dreaptă (fig.10)
proiecţiile lui F
Lucrul mecanic corespunzător deplasării din în este

,
iar lucrul mecanic corespunzător deplasării din A în B este suma acestor
lucruri mecanice , mai precis , suma lucrurilor mecanice este valoarea
aproximativă , iar limita sumei , adică integrala , este valoarea exactă a
lucrului :
.
APLICAŢIE
Să se calculeze : unde de-a

lungul următoarelor trei drumuri:
a) dreapta AB;
b) arcul de cerc AB cu centrul în 0 şi rază 1;
c) conturul frânt OAB.
Rezolvare:
76
a) dreapta AB are ecuaţia : (fig.11)
Fig.11
b)reamintim ecuaţia cercului : .
Dar rezultatul nu este convenabil . Atunci folosim ecuaţiile
parametrice ale cercului
c)Drumul AOB=drumul AO+ drumul OB
Drumul AO are ecuaţia
Drumul OB are ecuaţia
Deci .
77
CAPITOLUL IV
ECUAŢII DIFERENŢIALE DE ORDINUL I
4.1. GENERALITĂŢI
DEFINIŢIE: Fie o funcţie reală definită pe

, având argumente variabila reală şi funcţia
reală y împreună cu derivatele ei . Relaţia :
78
=0
se numeşte ecuaţie diferenţială de ordinul n, dacă se cere să se
determine funcţiile , definite pe , având derivate până la
ordinul n inclusiv .
DEFINIŢIE: Funcţiile reale care îndeplinesc condiţiile de

mai sus se numesc soluţii ale ecuaţiei diferenţiale =0 .
Dacă obţinem ecuaţia diferenţială de ordinul I :
(forma implicită)
(forma explicită) .
EXEMPLU
(forma explicită)
(forma implicită)
Ecuaţiile diferenţiale admit familii de soluţii care depind de

constante arbitare.
Funcţia este soluţia generală a ecuaţiei .
4.2. TIPURI DE ECUAŢII DIFERENŢIALE DE

ORDINUL I
Cea mai simplă ecuaţie diferenţială de ordinul I este de forma :

.
Soluţia generală a acestei ecuaţii este :
79
Pentru .
APLICAŢIE
Fie ecuaţia în punctul . Să se determine
.
Rezolvare:
Integrăm şi obţinem:
Când nu se specifică condiţiile iniţiale pentru ecuaţie , aceasta se

rezolvă în raport cu constanta C.
4.3. ECUAŢII DIFERENŢIALE CU VARIABILE

SEPARABILE
Aceste ecuaţii sunt de forma :
este funcţie continuă pe .

este funcţie continuă pe .
P şi Q îndeplinesc condiţia , oricare ar fi
.
O astfel de ecuaţie se numeşte ecuaţie cu variabile separabile.
Integrala generală este dată de :
APLICAŢIE
Să se rezolve ecuaţia : .
Rezolvare:
80
Separăm variabilele : .
Integrăm şi obţinem :
Înlocuim şi obţinem : .
Scriem toţi termenii cu ajutorul logaritmilor şi obţinem :
4.4. ECUAŢII OMOGENE
DEFINIŢIE: Ecuaţiile diferenţiale de forma :
unde sunt funcţii omogene în x,y (toţi termenii au

acelaşi grad) se numesc ecuaţii diferenţiale omogene.
TEOREMĂ: Dacă într-o ecuaţie omogenă facem schimbarea de

funcţie , ecuaţia se transformă într-o ecuaţie cu variabile
separabile.
APLICAŢIE
Să se rezolve ecuaţia :
Rezolvare:
Se observă că toţi termenii au acelaşi grad (2) , deci folosim
teorema de mai sus.
Notăm .
81
Înlocuim în ecuaţie : .
Facem calculele şi obţinem : , care este ecuaţie cu
variabile separabile.
Separăm variabilele : , integrăm şi obţinem :
Înlocuim în substituţie şi obţinem : .
4.5. ECUAŢII LINIARE DE ORDINUL I
DEFINIŢIE: O ecuaţie de forma :

,
unde P şi Q sunt funcţii continue pe se numeşte ecuaţie liniară de

ordinul I.
TEOREMĂ: Soluţia generală a ecuaţiei liniare de ordinul I este :

.
OBSERVAŢIE: se numeşte ecuaţie liniară

omogenă şi ajută la rezolvarea ecuaţiei liniare , înlocuind soluţia ei în
ecuaţia liniară iniţială.
APLICAŢIE
Să se rezolve ecuaţia : .
Rezolvare:
Rezolvăm ecuaţia liniară omogenă : (ecuaţie
cu variabile separabile ).
82
Separăm variabilele : , integrăm .
Deci .
Înlocuim constanta C cu o funcţie de x şi înlocuim în ecuaţia
liniară iniţială : .
, integrăm şi obţinem:
BIBLIOGRAFIE
1.GR.C.MOISIL, Elemente de logică matematică şi de teoria

mulţimilor.Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1968
2.FRANK AYRES,JR., ELLIOTT MENDELSON, Theory and
problems of differential and integral calculus.New York,McGraw-
Hill,Inc.,1990
3.FRANK AYRES,JR., Theory and problems of differential
equations. New York,McGraw- Hill,Inc.,1990.
4.M.ROŞCULEŢ, Analiză matematică.Bucureşti, Editura didactică
şi pedagogică, 1966
83
5.I.GH.ŞABAC, Matematici speciale. Bucureşti, Editura didactică

şi pedagogică, 1965
6.ANDRE ANGOT, Complemente de matematici pentru inginerii
din electrotehnică şi telecomunicaţii. Bucureşti, Editura tehnică, 1966
7.A.ŞAICHIN, Exerciţii şi probleme de calcul integral.Bucureşti,
Editura tehnică, 1958.
8.A.ŞAICHIN, Exerciţii şi probleme de calcul diferenţial.
Bucureşti, Editura tehnică, 1958.
9.GH.D.SIMIONESCU, Noţiuni de algebră vectorială şi aplicaţii
în geometrie.Bucureşti, Editura tehnică, 1982.
10.O.STĂNĂŞILĂ, Analiză matematică. Bucureşti, Editura
didactică şi pedagogică, 1981.
84
85

Note de Curs Matematica

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Note de Curs Matematica

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

NOTĂ DE CURS MATEMATICĂ

ELEMENTE DE ALGEBRĂ BOOLEANĂ ŞI

1.1. CALCUL PROPOZIŢIONAL

DEFINIŢIE: Se numeşte propoziţie orice afirmaţie cu privire la

OBSERVAŢIE: O propoziţie este o noţiune de logică (care este

O propoziţie se poate nota simbolic cu o literă mică:

DEFINIŢIE: Propoziţiile care se se referă la un singur fapt se

1.1.1. VALORI DE ADEVĂR

Orice propoziţie poate fi adevărată sau falsă.O propoziţie nu poate

DEFINIŢIE:Caracteristicile “adevărat şi fals” care se atribuie unei

Valoarea de adevăr a unei propoziţii se indică printr-un

1.1.2. PROPOZIŢII INDECIDABILE:AXIOME

Există propoziţii despre care nu se poate decide dacă sunt

DEFINIŢIE: Se numeşte axiomă o propozitie indecidabilă pe care

1.1.3. PROPOZIŢII COMPUSE.CONECTIVE LOGICE:

Propoziţiile simple pot fi legate prin anumite cuvinte de legătură

DEFINIŢIE: Propoziţia se numeşte propoziţie conjunctivă ;

Tabelele în care se înscriu valorile de adevăr ale propoziţiilor

1.1.4. PROPOZIŢIA CONJUNCTIVĂ

DEFINIŢIE: Fiind date două propoziţii simple p şi q, propoziţia

1.1.5. PROPOZIŢIA DISJUNCTIVĂ

DEFINIŢIE: Fiind date două propoziţii simple p şi q, propoziţia

1.1.6. PROPOZIŢIA IMPLICATIVĂ

DEFINIŢIE: Fiind date două propoziţii simple p şi q, propoziţia

1.1.7. PROPOZIŢIA ECHIVALENTĂ

DEFINIŢIE: Fiind date două propoziţii simple p şi q, propoziţia

OBSERVAŢIE: Se observă din tabel că propoziţia este

DEFINIŢIE: Fiind dată propoziţia p, propoziţia contradictorie

1.2. NOŢIUNI DE ALGEBRĂ BOOLEANĂ

Scopul algebrei lui Boole este de a da reguli logicii matematice,

În 1938 V.I.Sestakov în dizertaţia sa de candidat, susţinută la

Vom adopta pentru desenul desfăşurat al unei scheme electrice

-vom desena cu lampa W

DEFINIŢIE: Vom numi schemă , o schemă în care toate

DEFINIŢIE: a).circuitul mereu deschis şi circuitul mereu întrerupt

1.2.2. FORMULA DE STRUCTURĂ A UNEI SCHEME

Fiind dat desenul desfăşurat al unei scheme , notând legarea în

1.2.3. FUNCŢIA DE LUCRU A UNUI DIPOL CU CONTACTE

Fiind dat un dipol cu contacte, ataşăm acestui dipol o variabilă k,

Fie dipolul din fig.2:

Conductibilitatea acestui dipol este o funcţie de două variabile a,b.

Fie dipolul din fig.3

Conductibilitatea acestui dipol este o funcţie de două variabile a,b.

În general fiind dat un dipol cu contacte, conductibilitatea lui

1.2.4. RELAŢIA ÎNTRE FUNCŢIA DE LUCRU ŞI FORMULA DE

Am văzut că formula de structură este o expresie care conţine

Aşadar putem spune că funcţia de lucru a unui dipol cu contacte e

Fie formula de structură : iar funcţia de lucru

Să presupunem butoanele A şi D acţionate, B şi C dezacţionate.

DEFINIŢIE: Doi dipoli cu contacte sunt funcţionali echivalenţi

Faptul că doi dipoli sunt funcţionali echivalenţi, înseamnă că

Echivalenţa funcţională nu implică identitatea formulelor de

Fie dipolii şi din figura 4.

Fie formula de structură a dipolului :

Dacă este funcţia de lucru a dipolului , ea este

Deci dipolii şi sunt funcţionali echivalenţi.Vom scrie deci :

1.2.6. LEME DE ECHIVALENŢĂ A DOI DIPOLI

În cele ce urmează vom da câteva leme, ce stabilesc echivalenţa de

Datorită lemelor 1-19, precum şi a celor arătate privind valorile

DEFINIŢIE: Vom spune că doi dipoli cu contacte sunt algebric

Deoarece regulile algebrei lui Boole sunt echivalenţe funcţionale

TEOREMĂ: Doi dipoli cu contacte sunt algebric echivalenţi

Fiind dată o schemă cu contacte, o problemă de simplificare constă

Formula lui de structură este: