Sunteți pe pagina 1din 358

CUPRINS

INTRODUCERE

9

1.

NO}IUNI FUNDAMENTALE DE TERMODINAMIC|

1.1. PROPRIET|}ILE TERMODINAMICE ALE CORPURILOR

16

16

1.1.1. Generalit\]i; parametri de stare; transform\ri termodinamice

16

1.1.2. Lucrul mecanic [i c\ldura

18

1.2. GAZE PERFECTE; LEGILE GAZELOR PERFECTE

21

1.2.1. Defini]ia gazului perfect

21

1.2.2. Legile gazelor perfecte

21

1.3. PRIMUL PRINCIPUL AL TERMODINAMICII…………………………………………………

24

1.3.1. Principiul echivalen]ei

24

1.3.2. Primul principiu al termodinamicii pentru transformări deschise

25

1.3.3. Primul principiu al termodinamicii pentru sisteme deschise

26

1.3.4. Energia intern\ [i entalpia gazelor perfecte

27

1.4. PARAMERII CARATERISTICI PENTRU TRANSFORM|RILE SIMPLE ALE GAZELOR PERFECTE

27

1.4.1. Transformarea izocor\

27

1.4.2. Transformarea izobar\

28

1.4.3. Transformarea izoterm\

29

1.4.4. Transformarea adiabatic\

30

1.4.5. Transformarea politrop\

31

1.5. TRANSFORMAREA C|LDURII ~N LUCRU MECANIC CU AJUTORUL CICLURILOR;

CICLUL CARNOT

32

1.6. AL DOILEA PRINCIPIU AL TERMODINAMICII

35

1.6.1. Necesitatea celui de al doilea principiu [i formularea sa

35

1.6.2. Entropia gazului perfect; diagrame entropice

38

1.7. GAZE REALE

40

1.7.1. Ecua]ii de stare pentru gaze reale

41

1.7.2. Titlul vaporilor

42

1.7.3. Diagrame entropice pentru gaze reale

42

2. COMPRESOARE

45

 

2.1. INTRODUCERE

45

2.2. COMPRESOARE CU PISTON CU MI{CARE RECTILINIE ALTERNATIV|

45

2.2.1. Compresorul teoretic

45

2.2.2. Compresorul tehnic (cu spa]iu mort)

48

2.2.3. Funcţionarea reală a compresorului tehnic

50

2.2.4. Comprimarea `n trepte

52

2.3. COMPRESOARE PENTRU INSTALA}II FRIGORIFICE

53

2.3.1. Compresoare cu piston

53

2.3.2. Alte tipuri de compresoare frigorifice

57

3.

INSTALA}II FRIGORIFICE

63

3.1. SCURT ISTORIC

63

3.2. PRINCIPIUL DE FUNC}IONARE AL INSTALA}IILOR FRIGORIFICE

63

3.3. AGEN}I FRIGORIFICI

66

3.4. INSTALA}II FRIGORIFICE CU COMPRIMARE MECANIC| DE VAPORI ~NTR-O SINGUR| TREAPT|

69

3.4.1. Ciclul ideal de func]ionare al unei instala]ii cu comprimare mecanic\ de vapori

69

3.4.2. Ciclul teoretic de func]ionare al instala]iilor frigorifice reale

71

3.4.3. Subr\cirea `n instala]iile frigorifice

72

3.4.4. Ciclul real de func]ionare al instala]iilor frigorifice

76

3.4.5. Elemente de calcul termic al ciclului frigorific f\r\ subr\cire

78

3.5. INSTALA}II FRIGORIFICE CU COMPRIMARE ~N TREPTE

80

3.5.1. R\cirea intermediar\ cu ap\

80

3.5.2. R\cirea intermediar\ cu agent frigorific

82

5

3.5.3.

Instala]ii frigorifice cu comprimare `n trei trepte

85

 

3.6. INSTALA}II FRIGORIFICE CU COMPRIMARE DE VAPORI, ~N CASCAD|

86

3.7. VAPORIZATOARE {I CONDENSATOARE PENTRU INSTALA}II FRIGORIFICE CU COMPRIMARE MECANIC| A VAPORILOR

88

 

3.7.1. Vaporizatoare

88

3.7.2. Condensatoare

95

3.7.3. Degivrarea

98

3.7.4. Ventile de laminare termostatice

99

 

3.8. INSTALA}II FRIGORIFICE CU ABSORB}IE

102

3.9. INSTALA}II FRIGORIFICE TERMOELECTRICE

106

4.

AERUL UMED

 

111

4.1. INTRODUCERE

111

 

4.1.1. Parametrii aerului umed

111

4.1.2. Diagrama Molier pentru aerul umed

114

4.1.3. Procese simple aplicate aerului umed, reprezentate `n diagrama Mollier

118

 

4.2. INSTALA}II DE CONDI}IONARE A AERULUI

120

 

4.2.1. Introducere

120

4.2.2. Construc]ia [i func]ionarea unui sistem de condi]ionare a aerului

124

4.2.3. Procese `n instala]ia de condi]ionare a aerului

126

4.2.4. Determinarea umidit\]ii relative cu psihrometrul Asman

129

 

4.3. NOŢIUNI PRIVIND CONFORTUL TERMIC

132

 

4.3.1. Introducere

132

4.3.2. Principalele mărimi fizice ce caracterizează ambianţa termică

139

5. ELEMENTE GENERALE PRIVIND CONSERVAREA PRIN FRIG A PRODUSELOR ALIMENTARE

144

 

5.1.

STRUCTURA {I COMPOZI}IA PRODUSELOR ALIMENTARE DE ORIGINE ANIMAL|

144

 

5.1.1. Apa

144

5.1.2. Proteinele

147

 

5.1.3. Lipidele

148

 

5.1.4. Enzimele

148

5.1.5. Hidra]ii de carbon

148

5.1.6. S\rurile minerale

148

5.1.7. Vitaminele

148

5.1.8. Virusurile, microorganismele

148

 

5.2. PROPRIET|}I TERMO-FIZICE ALE PRODUSELOR ALIMENTARE

149

 

5.2.1. C\ldura specific\

149

5.2.2. C\ldura latent\ de solidificare

150

5.2.3. Entalpia specific\

150

5.2.4. Conductivitatea termic\

151

5.2.5. Difuzivitatea termic\

152

 

5.3. INFLUEN}A TEMPERATURILOR SC|ZUTE ASUPRA STRUCTURII {I COMPOZI}IEI PRODUSELOR ALIMENTARE

152

5.4. METODE DE PRELUCRARE PRIN FRIG. OBIECTIVE

156

5.5. PIERDERI DE GREUTATE LA PRODUSELE PRELUCRATE PRIN FRIG

157

6.

REFRIGERAREA

 

159

6.1. INTRODUCERE

159

6.2. VITEZA DE R|CIRE. DURATA R|CIRII

159

6.3. METODE DE REFRIGERARE

163

 

6.3.1. Refrigerarea cu aer r\cit

163

6.3.2. Refrigerarea cu agen]i intermediari

170

6.3.3. Refrigerarea cu ghea]\ de ap\

171

6.3.4. Refrigerarea `n aparate cu perete desp\r]itor (schimb\toare de c\ldur\)

173

 

6.4. DEPOZITAREA PRODUSELOR REFRIGERATE

175

 

6.4.1.

Temperatura aerului din depozit

175

6

6.4.2.

Umiditatea aerului

175

6.4.3. Puritatea, ventila]ia [i distribu]ia aerului

176

6.4.4. Ambalarea [i modul de a[ezare a produselor

176

6.5. PIERDERI DE GREUTATE LA PRODUSELE REFRIGERATE

177

6.6. MANIPULAREA ŞI TRANSPORTUL PRODUSELOR REFRIGERATE…………………… 179

6.7. CALCULUL NECESARULUI DE FRIG

181

7. CONGELAREA

184

7.1. INTRODUCERE

184

7.2. VITEZA DE CONGELARE. DURATA CONGEL|RII

185

7.3. PROCEDEE DE CONGELARE

189

7.3.1. Congelarea `n curent de aer rece

189

7.3.2. Congelarea prin contact cu suprafe]e metalice

197

7.3.3. Congelarea prin contact cu agen]i intermediari

201

7.3.4. Congelarea prin contact cu agen]i frigorifici

201

7.4. DEPOZITAREA PRODUSELOR CONGELATE

204

7.4.1. Parametrii aerului din depozitul de produse congelate

205

7.4.2. ~nc\rcarea cu produse a depozitului

206

7.4.3. Parametrii instala]iei frigorifice [i modul de exploatare

207

7.5. CALCULUL NECESARULUI DE FRIG

207

7.6. DECONGELAREA PRODUSELOR PRODUSELOR ALIMENTARE CONGELATE

208

7.7. EVALUAREA DURATEI MAXIME DE DEPOZITARE A PRODUSELOR CONGELATE

209

8. LIOFILIZAREA

213

8.1. INTRODUCERE

213

8.1.1. Tratamentele preliminare

214

8.1.2. Congelarea

215

8.1.3. Sublimarea (uscarea primar\)

215

8.1.4. Uscarea secundar\

216

8.1.5. Condi]ionarea [i ambalarea produselor liofilizate

216

8.1.6. Depozitarea produselor liofilizate

217

8.1.7. Rehidratarea produsului liofilizat

217

8.2. INFLUEN}A LIOFILIZ|RII ASUPRA PRODUSELOR

217

8.2.1. Modific\ri fizice

217

8.2.2. Modific\ri chimice [i biochimice

218

8.2.3. Modific\ri ale valorii nutritive

218

8.3. INSTALA}II DE LIOFILIZARE

218

9. PARTICULARIT|}I ALE CONSERV|RII PRIN FRIG PENTRU UNELE PRODUSE ALIMENTARE

222

9.1. CARNE {I PRODUSE DIN CARNE

222

9.1.1. Carne în carcase

222

9.1.2. Grăsimi

225

9.1.3. Produse din carne

225

9.2. CARNE DE PASĂRE

227

9.2.1. Refrigerarea cărnii de pasăre

227

9.2.2. Congelarea cărnii de pasăre

229

9.3. PEŞTE ŞI FRUCTE DE MARE

231

9.3.1. Materia primă,structura şi proprietăţile termo-fizice

231

9.3.2. Refrigerarea peştelui

233

9.3.3. Congelarea peştelui

235

9.4. LAPTE ŞI PRODUSE LACTATE

237

9.4.1.

Laptele de consum

238

9.4.2.

Produse lactate

245

9.5. OUĂ

254

9.5.1.

Conservarea prin refrigerare a ouălor în coajă

255

9.5.2.

Congelarea ouălor

257

7

9.6.

FRUCTE ŞI LEGUME

258

9.6.1.

Refrigerarea fructelor şi legumelor

259

9.6.3.

Conservarea prin congelare

263

9.7. UTILIZAREA FRIGULUI ÎN INDUSTRIA SUCURILOR

265

9.8. PRODUCEREA ÎNGHEŢATEI

271

9.8.1. Producerea îngheţatei pe bază de lapte

272

9.8.2. Producerea îngheţatei fără grăsime

9.9. UTILIZAREA FRIGULUI ÎN INDUSTRIA VINULUI

278

278

9.9.1. Utilizarea frigului artificial în timpul fermentaţiei mustului

278

9.9.2. Folosirea frigului artificial pentru tratarea şi conservarea mustului

280

9.9.3. Utilizarea frigului artificial după terminarea fermentaţiei mustului

282

9.9.4. Utilizarea frigului artificial pentru producerea vinurilor spumoase………….….…

287

9.10. UNELE ASPECTE IGIENICO-SANITARE ŞI DE

287

9.11.

NOŢIUNI PRIVIND EVALUAREA CALITĂŢII PRODUSELOR CONSERVATE

PRIN FRIG

292

9.11.1.Culoarea

293

9.11.2.Textura

296

9.11.3.Suculenţa

298

9.11.4.Aroma

300

9.12. AMBALAREA PRODUSELOR CONGELATE

300

10. LANŢUL FRIGORIFIC

307

10.1.

UNITĂŢI FIXE

307

10.1.1.Depozite frigorifice de tip industrial

307

10.1.2.Unităţi comerciale

310

10.2.MIJLOACE DE TRANSPORT

314

10.2.1.Mijloace de transport auto

315

10.2.2.Mijloace de transport feroviare

322

10.2.3 Mijloace de transport navale

323

ANEXE

325

A1. TEORIA CINETICO-MOLECULAR| A GAZELOR

325

A1.1. Presiunea gazului ideal

325

A1.2. Ecua]ia de stare a gazului ideal

327

A1.3. Ecua]ia de stare van der Waals a gazelor reale

327

A2. AGEN}I FRIGORIFICI

329

A2.1. Denumire conform standardului 34 ASHRAE

329

A2.2. Simbolizarea agen]ilor frigorifici

329

A2.3. Protocolul de la Montreal………………

330

A3. ELEMENTE DE TRANSMITEREA C|LDURII; SCHIMB|TOARE DE C|LDUR|

332

A3.1. M\rimi utilizate `n transmiterea c\ldurii

332

A3.2. Moduri de transmitere a c\ldurii [i rela]ii de baz\

332

A3.3. Cazuri particulare de transmitere a c\ldurii

333

A3.4. Schimb\toare de c\ldur\

342

A3.5. Schimbătoare de căldură cu plăci

347

A4. CARACTERISTICI ALE PRODUSELOR ALIMENTARE

358

A4.1. Suprafa]a de calcul pentru unele produse alimentare

358

A4.2. Densitatea produselor alimentare, `nainte [i dup\ congelare

358

A5. COMPARTIMENTE ÎN APARATELE DE RĂCIRE DE UZ CASNIC

359

BIBLIOGRAFIE

360

8

INTRODUCERE [20]

Conceptul de temperatură ne duce cu gândul la experienţele fiziologice resimţite la apropierea sau la atingerea unui obiect. Este neîndoielnic că a doua senzaţie - alături de cea vizuală – provocată de obiectele fierbinţi, incandescente, s-a conturat foarte devreme în existenţa speciei umane. Termenul Cald a apărut de timpuriu în toate limbile civilizate şi interesul pentru fenomenele fizice care provoacă senzaţia se regăseşte în ştiinţa primitivă a tuturor popoarelor. O altă senzaţie a fost asociată cu vecinătatea gheţii şi, pentru a o descrie, a fost creat cuvântul Rece. Apariţia unor senzaţii similare independent de prezenţa obiectelor exterioare, ca în cazul febrei sau a frigurilor, a sporit interesul şi nu este deloc surprinzător că neliniştea foarte timpurie legată de Cald a fost asociată cu problemele de sănătate şi cu medicina. Fizica modernă a fenomenelor termice a început să se dezvolte în secolul al şaptesprezecelea, odată cu inventarea termometrului, care a creat posibilitatea efectuării de studii cantitative. Această afirmaţie nu ar trebui, însă, să fie interpretată cum că nu ar fi existat o teorie ştiinţifică privind fenomenele termice înainte de această dată. La fel de greşită este opinia încă răspândită că, după ce termometrul a devenit un instrument popular, savanţii vremii ar fi avut o idee clară despre ce este temperatura şi că, făcând experimente cu termometre, ei erau pe deplin conştienţi de ceea ce măsurau. Poate părea surprinzător că o parte foarte importantă a „filosofiei naturale” - philosophia naturalis - antice şi medievale o reprezenta ceea ce astăzi numim fizica fenomenelor termice şi că teoriile şi ipotezele elaborate de înţelepţii antichităţii au rămas active timp de mai bine de un secol şi jumătate după inventarea termometrului. În antichitate erau cunoscute doar două forme de energie: mecanică şi termică. Însă dintre ramurile fizicii numai mecanica şi optica dispuneau de un suport matematic. Toate celelalte discipline, care se ocupau cu structura materiei şi care includeau fenomenele termice, meteorologice, chimice sau fiziologice, erau tratate doar cu ajutorul argumentelor verbale şi al construcţiilor logice. Cea mai reprezentativă teorie de acest tip a fost formulată de Aristotel (384 î. Cr. – 322 î. Cr.) şi se baza pe faimoasa doctrină a celor patru Elemente fundamentale datorată lui Empedocle din Agrigent (490 î. Cr. – 430 î. Cr.).

Conform acestei teorii, Universul este compus din patru Elemente fundamentale: Pământul, Apa, Aerul şi Focul, prin acţiunea a patru Calităţi elementare: Recele, Caldul, Uscatul şi Umedul. Astfel, fiecare corp constă din Materie pasivă şi Formă activă; Materia este compusă din

Astfel, fiecare corp const ă din Materie pasiv ă ş i Form ă activ ă ;

Aristotel

9

cele patru Elemente primordiale,singure sau în asociere, în cantitate mai mare sau mai mică, şi Forma – un amestec adecvat al celor patru Calităţi. Fiecare Element tinde spre locul său natural în Univers şi are în permanenţă două Calităţi, dintre care una este activă (Recele, Caldul) şi cealaltă este pasivă (Uscatul, Umedul). Astfel, Pământul este rece şi uscat; apa – rece şi umedă; aerul – cald şi umed; focul – cald şi uscat. Alături de aceste Calităţi elementare, existau şi Calităţi secundare şi derivate, precum greul şi uşorul, amarul şi dul-

cele, fluidul şi vâscosul Pe de altă parte, generarea elementelor prin acţiunea calităţilor implică o dinamică a elementelor. Elementele care au o calitate elementară în comun se pot transforma unul în celălalt. Focul poate, deci, să se transforme, prin modificarea uneia dintre cele două calităţi ale sale, fie în aer, fie în pământ; pământul, în foc sau în apă; apa, în pământ sau în aer; aerul, în apă sau în foc. Aristotel a studiat chiar viteza relativă de transformare reciprocă a elementelor: astfel, sub efectul căldurii, apa se transformă în aer mai rapid decât se transformă pîmântul în foc. În sfârşit, fiecare element se subdivide în varietăţi: se disting de exemplu trei feluri de foc: flacăra care arde, lumina şi reziduurile incandescente ale flăcării. Structura ipotetică a materiei bazată pe această teorie determină o consecinţă importantă: proprietatea „termică” potenţială sau intrinsecă a tuturor substanţelor existente. Astfel, de exemplu, alcoolul, praful de puşcă şi piperul sunt substanţe calde, active în raport cu alte corpuri, în timp ce opiul şi zăpada sunt exemple de substanţe reci. Deşi conceptul de temperatură nu a fost necesar pentru descrierea generală a proceselor naturale în cadrul teoriei lui Aristotel, termenul temperatură era frecvent folosit de medicii antici şi medievali. Această temperatură a lor era în strânsă legătură cu temperamentul (temperamentum, în latină) individual şi era dată de un anumit amestec al celor patru Calităţi, care era necesar pentru a menţine Forma ţesuturilor corpului uman într-o bună stare de sănătate – homeostasis. Astfel, cei mai faimoşi medici ai antichităţii, Hipocrat (460 î.Cr. -370 î.Cr.) şi Galien (129 -216), ale căror teorii au dominat ştiinţa medicală europeană mai bine de un mileniu, au completat teoria elementelor cu aşa numita teorie a umorilor. Ei au reluat astfel o veche concepţie greacă, potrivit căreia corpul uman este reflectarea în miniatură a Universului. Fiziologia umană este comandată de forma organică a elementelor care sunt cele patru umori, fiecare dintre acestea fiind dominată de o pereche de calităţi: „bila galbenă” (colera, în latină) este caldă şi uscată precum focul, „bila neagră” (colera nigra) este rece şi uscată precum pământul, „flegma” (flegma sau phlegma) este rece şi umedă precum apa şi „sângele” (sanguis) este cald şi umed precum aerul.

10

ş i „sângele” ( sanguis ) este cald ş i umed precum aerul. 10 Rela ţ

Relaţiile dintre Elemente şi Calităţi

La fel cum Universul nu este sănătos atunci când elementele sunt în dezechilibru, tot aşa corpul uman se îmbolnăveşte atunci când există un exces al uneia sau alteia dintre umori. Sănătatea şi boala depind deci de echilibrul umorilor şi de calitatea lor. La omul sănătos, predominanţa uneia dintre umori se numeşte constituţie fizică şi determină temperamentul. Fiecărei umori predominante îi corespunde un anumit temperament:

coleric pentru bila galbenă, sanguin pentru sânge,

flegmatic pentru flegmă şi melancolic pentru bila neagră. Dacă dezechilibrul se agravează, acesta antrenează bolile (calde, reci, uscate sau umede), care se vindecă prin administrarea unui remediu care restabileşte echilibrul umorilor: o boală rece şi umedă, de exemplu, necesită un remediu cald şi uscat Galien a mai găsit de cuviinţă să introducă ceea ce el a numit patru grade (gradus, în latină) de cald şi patru grade de rece. Aceste grade nu erau însă aplicate obiectelor în sensul pe care îl atribuim noi astăzi apei calde sau reci de exemplu, ci mai degrabă remediilor medicale ce aveau ca efect să facă pacientul cald sau rece. Pentru a uşura prescrierea medicamentelor, Galien a inventat şi o temperatură neutră, căreia i-a asociat notaţia zero grade pe scara sa şi care corespundea la ceea ce s-ar putea numi starea termică normală a unui individ. El credea că această temperatură neutră variază cu latitudinea geografică, fiind, de exemplu, cu 2 grade mai ridicată la latitudinea de 25º şi cu două grade mai scăzută la latitudinea de 65º, decât la latitudinea de 45º. Aceste diferenţieri erau importante, deoarece permiteau să se stabilească tipul de medicament necesar pentru a produce caldul sau recele potrivit pentru un pacient dintr-o anumită zonă geografică. De fapt medicii antici, dar şi medicii din Evul Mediu care au continuat să folosească teoriile lor, nu ştiau cum să determine acest parametru evident crucial - temperatura. Până la începutul secolului al şaptesprezecelea nu s-a dezvoltat nici o metodă prin care să se poată atribui valori experimentale gradelor de cald şi de rece, nu s-a inventat nici un instrument pe care să-l putem numi termometru. Probabil prima încercare de a defini starea corpului uman prin măsurări fizice obiective a provenit de la un grup de savanţi italieni care lucrau împreună în jurul anului 1600. Medicul Sanctorius (Santorio) (1561-1636), care făcea parte din acest grup, a publicat în anul 1612, în lucrarea sa „Comentarii despre Galien”, prima descriere care se cunoaşte a unui instrument conceput pentru măsurarea temperaturii. Sanctorius a încercat să măsoare o caracteristică instantanee a temperamentului, adică temperatura, folosind o formă modificată a unui dispozitiv foarte vechi numit termoscop, care fusese deja descris de Philo din Bizanţ (secolul al III-lea î. Cr.) şi de Hero din Alexandria (sec. I d.Cr.). O variantă ulterioară a acestui instrument este termoscopul florentin. Acesta se compune dintr-un bulb voluminos ataşat ermetic unui tub lung şi subţire din sticlă, al cărui capăt deschis este imersat într-un vas umplut cu apă sau alcool.

sub ţ ire din sticl ă , al c ă rui cap ă t deschis este

Galenus

11

Când bulbul este încălzit cu mâna, dilatarea aerului din interior provoacă apariţia unor bule pe suprafaţa lichidului din vas. Când mâna se îndepărtează şi bulbul se răceşte, lichidul se deplasează în sus, în interiorul tubului. În continuare, instrumentul lucrează ca un dilatometru cu gaz, fiind sensibil la variaţiile temperaturii (dar, din nefericire, şi la variaţiile presiunii exterioare!). Adăugarea unei scări uniforme - făcută din picături de sticlă – pe tubul termoscopului i-a permis lui Sanctorius să aprecieze gradul de temperatură al pacientului şi apoi să stabilească tratamentul medical

adecvat. Termoscopul era un instrument foarte cunoscut în rândul oamenilor educaţi din secolul al şaptesprezecelea, astfel încât a desemna un singur inventator „adevărat” al termometrului, dintre persoane precum Galilei, Segredo, Fludd, Bacon, Boyle şi alţii, este practic imposibil.

Printre aceşti inventatori a fost şi Goethe care, un secol mai târziu (1732), a popularizat în Germania un dispozitiv primitiv pentru prognozarea vremii, compus dintr-un vas din sticlă închis etanş, umplut pe jumătate cu vin şi prevăzut cu un tub ciudat. Dispozitivul, a cărui construcţie se bazează pe conceptul scăderea presiunii atmosferice prognozează furtună, este cunoscut sub numele de termometrul lui Goethe. Dar, indiferent dacă inventatorul termometrului a fost Galileo Galilei – aşa cum îl creditează mulţi istorici ai ştiinţei - sau nu, prima utilizare a cuvântului termometru se găseşte în tratatul francez „La Récréation Mathématique” de J. Leurechon,

în 1624, unde a apărut ca thermomètre. Următorul progres major l-a reprezentat utilizarea unui lichid în locul

aerului şi a fost înfăptuit în anul 1632 de către un medic francez, Jean Rey. El a folosit apa ca substanţă termometrică dar, fiindcă nu a etanşat tubul termometrului, evaporarea trebuie să fi produs erori considerabile. În a doua jumătate a secolului al şaptesprezecelea erau în uz forme avansate de termometre pentru scopuri medicale şi meteorologice, în special cele construite de membrii ai Accademia del Cimento din Florenţa. Aceştia au înlocuit apa cu alcool colorat în jurul anului 1650 şi au închis ermetic tubul. Termometrele lor erau gradate prin diviziuni marcate prin minuscule picături din sticlă ataşate pe tub şi, pentru a asigura

suficientă lungime termometrelor care aveau un număr mare de diviziuni (până la 300), acestea erau adesea construite în formă

termometrului

de spirală. Faima acestor noi termometre cu alcool s-a răspândit rapid în Europa pentru că, în mod evident, ele erau superioare a tot ceea ce existase până atunci. Arta suflării sticlei era la acea vreme foarte avansată în nordul Italiei şi măiestria

12

vreme foarte avansat ă în nordul Italiei ş i m ă iestria 12 Termoscop florentin Termometrul

Termoscop florentin

vreme foarte avansat ă în nordul Italiei ş i m ă iestria 12 Termoscop florentin Termometrul

Termometrul

lui Goethe

vreme foarte avansat ă în nordul Italiei ş i m ă iestria 12 Termoscop florentin Termometrul

Fabricarea

sticlarilor florentini a permis membrilor Accademia del Cimento să dea curs imaginaţiei lor în producerea de termometre cu tije spiralate, extraordinar de lungi.

Ele erau suficient de sensibile şi, datorită dibăciei artizanului care le fabrica şi al cărui nume a fost uitat, erau de o uniformitate uimitoare. În anul 1657, academicienii au experimentat termometre din sticlă cu mercur dar, în cele din urmă, au concluzionat că acestea sunt mai puţin comod de folosit decât cele cu alcool. Termometria începe să devină modernă la începutul secolului al optsprezecelea prin lucrările lui Fahrenheit şi Amontons, care au realizat progrese importante, însă în direcţii diferite. Fiecare a pus bazele unei ramuri a termometriei. Dan Gabriel Fahrenheit (1686-1736) pare să fi fost prima persoană care a învăţat cum să construiască termometre din sticlă cu mercur stabile. În plus, în perioada 1708 - 1724, el a pus la punct o metodă de realizare a unei scări, constând din stabilirea unor puncte fixe şi împărţirea intervalului dintre ele într-un număr convenabil de grade. Între anii 1724 şi 1726, Fahrenheit a publicat numeroase articole în care a descris termometrul său cu mercur şi cele trei puncte fixe pe care le–a folosit pentru calibrare: (1) un amestec de gheaţă, apă pură şi clorură de amoniu (pe care l-

a considerat punctul zero al scării); (2) un amestec de gheaţă şi apă pură; (3) temperatura corpului uman (caldul sângelui). El a împărţit intervalele dintre punctele fixe în mod egal, în grade. În al doilea articol din 1724, Fahrenheit precizează valorile celor trei puncte fixe pe scara sa: 0º, 32º şi, respectiv, 96º. Herbert Dingle pretinde că Fahrenheit ar fi povestit într-o scrisoare adresată lui Hermann Boerhave în anul 1729 că a preluat ideea punctelor fixe dintr-o conversaţie avută cu astronomul danez Ole Rømer. Acesta i-ar fi vorbit despre un proiect pentru constituirea unei scări de temperatură cu două puncte fixe, temperatura de topire a gheţii şi „caldul sângelui”. Termometrul era imersat succesiv într-un amestec de gheaţă şi apă şi, respectiv, în apă la temperatura corpului uman şi nivelurile corespunzătoare ale coloanei de lichid erau marcate pe scara termometrului. Rømer a ales în mod arbitrar un zero situat sub punctul gheţii, la o distanţă egală cu jumătate din lungimea cuprinsă între cele două repere marcate. El a împărţit apoi, tot arbitrar, intervalul dintre acest zero şi nivelul corespunzător temperaturii corpului uman în 22,5 de grade, ceea ce făcea ca temperatura de topire a gheţii să devină 7,5º. Fahrenheit a hotărât să urmeze acelaşi principiu, numai că el a împărţit intervalul de temperatură dintre cele două puncte fixe în 64 de grade şi a atribuit valoarea de 32º punctului gheţii, ceea ce a condus la valoarea de 96º pentru „caldul sângelui”. Extinzând scara rezultată, Fahrenheit a constatat că temperatura de fierbere a apei de ploaie era de

a constatat c ă temperatura de fierbere a apei de ploaie era de Termometru florentin (1650)

Termometru

florentin (1650)

a constatat c ă temperatura de fierbere a apei de ploaie era de Termometru florentin (1650)

D. G. Fahrenheit

13

aproximativ 212º. El a studiat variaţia acestei temperaturi cu presiunea atmosferică. Mai târziu, valoarea de 212º a fost adoptată ca valoarea exactă a temperaturii Fahrenheit de fierbere a apei la presiunea atmosferică normală şi reprezintă al doilea punct fix al scării sale alături de punctul de topire al gheţii (32º). Utilizând această scară, care este şi astăzi în uz, Fahrenheit a făcut măsurări ale punctelor de fierbere ale lichidelor la temperaturi de până la 600º. Cam în aceeaşi perioadă, savantul francez Guillaume Amontons (1663- 1705) a creat în mod independent o metodă pentru constituirea unei scări termometrice. El a făcut însă experimente cu un termometru cu gaz la volum constant, folosind aer ca mediu termometric. Amontons a studiat relaţia dintre temperatura şi presiunea în gaze şi a constatat că mici variaţii ale temperaturii produc variaţii corespunzătoare ale presiunii. El a concluzionat că temperatura unui gaz este proporţională cu presiunea sa şi că, în consecinţă, ar fi nevoie de un singur punct fix pentru a defini o scară. În pofida lucrărilor anterioare ale lui Boyle şi Mariotte, această propunere nu a fost adoptată de contemporani, cel mai probabil pentru motivul foarte întemeiat că termometrul cu gaz era un instrument dificil de folosit. La vremea respectivă nu s-a înţeles că o scară astfel stabilită are o semnificaţie fizică mult mai importantă decât scara lui Fahrenheit. Rezultatele lucrărilor sale îl determină pe Amontons să presupună că cea mai joasă temperatură existentă ar corespunde unei presiuni zero a gazului din termometru. El a numit acest punct (situat la aproximativ 270 de grade sub punctul de solidificare al apei) „zero absolut” sau „frigul extrem” (l’extrême froid) şi a propus folosirea lui ca punct fix natural. Era, fără îndoială, primul pas pe calea înţelegerii conceptului de zero absolut al temperaturii, un concept extins şi raţionalizat mai târziu de William Thomson, lord Kelvin. Lui Amontons îi datorăm şi o altă idee valoroasă şi anume, folosirea termometrelor cu gaz (mijloace de măsurare nu tocmai comode, dar foarte exacte) pentru etalonarea termometrelor cu lichid (mijloace de măsurare mult mai practice).

cu lichid (mijloace de m ă surare mult mai practice). R. A. F. de Réaumur Anders

R. A. F. de Réaumur

de m ă surare mult mai practice). R. A. F. de Réaumur Anders Celsius La mijlocul

Anders Celsius

La mijlocul secolului al XVIII-lea exista un consens general în jurul folosirii fenomenelor de fierbere şi de solidificare ale apei ca puncte fixe preferate pentru termometrie, în special datorită lucrărilor lui Réaumur şi Celsius.

14

În anul 1731, René Antoine Ferchault de Réaumur (1683-1757) a creat o scară de temperatură în care reperul zero reprezenta punctul de solidificare al apei iar reperul 80 - punctul de fierbere al apei. Scara de temperatură Réaumur a devenit populară în Franţa, dar a fost ulterior înlocuită cu scara centigrad. Astronomul şi fizicianul suedez Anders Celsius (1701-1744) a realizat în anul 1742 un termometru cu mercur în care intervalul dintre reperele marcate pentru punctul gheţii şi, respectiv, pentru punctul de fierbere al apei la presiunea atmosferică normală era împărţit în 100 de părţi egale, cu reperul corespunzător punctului gheţii marcat cu 100º şi cel corespunzător punctului de fierbere a apei marcat cu . Este de presupus că această alegere a valorilor pentru cele două puncte fixe a fost dictată de dorinţa lui Celsius de a nu avea temperaturi negative sub punctul de topire al gheţii. Se pare, însă, că nu era deranjat de valorile negative ale temperaturilor peste punctul de fierbere al apei ! Anders Celsius este recunoscut ca primul om de ştiinţă care a efectuat experimente laborioase în scopul de a defini o scară internaţională de temperatură pe baze ştiinţifice. În articolele sale sunt raportate rezultate experimentale obţinute în cadrul unor studii privind dependenţa punctului de solidificare al apei de latitudine. El a determinat, de asemenea, dependenţa punctului de fierbere al apei de presiunea atmosferică (în acord excelent cu datele moderne). În 1850, un prieten şi colaborator ştiinţific al lui Celsius, Märten Strömer, a inversat cele două puncte fixe introduse de Celsius şi a definit punctul gheţii şi punctul de fierbere al apei ca fiind 0º şi, respectiv, 100º. A rezultat, astfel, scara Celsius sau scara centigrad, denumită aşa datorită diferenţei de 100 de unităţi între cele două puncte fixe.

15

1. NO}IUNI FUNDAMENTALE DE TERMODINAMIC|

1.1. PROPRIET|}ILE TERMODINAMICE ALE CORPURILOR

1.1.1. Generalit\]i; parametri de stare; transform\ri termodinamice [2, 3, 14,

32, 41, 47]

Conform DEX, termodinamica este o parte a fizicii al cărei obiect de studiu îl constituie stările de echilibru ale sistemelor fizice şi proprietăţile generale ale proceselor care conduc spre astfel de stări, procese în care pot interveni şi fenomene termice. Principalele metode în studiul termodinamicii sunt: metoda fenomenologic\ [i cea statistic\ [2, 3, 41]. Metoda fenomenologic\ (macroscopic\) studiaz\ propriet\]ile generale, de ansamblu ale sistemelor fizice formate dintr-un num\r finit de corpuri, pornind de la analiza proceselor macroscopice din natur\, utilizând cele trei principii fundamentale ale termodinamicii precum [i rezultatele cercet\rilor experimentale, f\r\ îns\ a explica mecanismul proceselor moleculare care determin\ fenomenul. Metoda statistic\ (microscopic\) ia în considerare structura molecular\ a corpurilor, care se consider\ ca fiind formate dintr-un num\r foarte mare de particule elementare, caracterizate printr-o mobilitate continu\ [i aflate în interac]iune reciproc\. Legile fundamentale care stau la baza termodinamicii sunt:

principiul zero al termodinamicii, care stabile[te condi]iile de echilibru termic dintre mai multe sisteme care interac]ioneaz\;

în esen]\ echivalen]a

principiul

I

al

termodinamicii,

care

exprim\

formelor de energie [i conservarea acesteia;

principiul al II-lea al termodinamicii, care precizeaz\ sensul spontan de transformare a energiei [i entropiei sistemelor;

principiul al III-lea al termodinamicii, ce enun]\ imposibilitatea atingerii punctului de zero absolut (anularea entropiei la temperatura de zero absolut). Sistemele termodinamice sunt sisteme macroscopice, compuse dintr-un număr foarte mare de particule (molecule) în continuă mişcare, care interacţionează permanent între ele. Dimensiunile unui sistem sunt mult mai mari decât ale componentelor sale, astfel că în cadrul lor sunt valabile legile statistice. Pentru definirea unui sistem trebuie precizate limitele sale, care pot fi reale (pereţii unui vas în care se găseşte un gaz) sau imaginare (secţiuni printr-o conductă). Tot ce se află în afara acestor limite este considerat mediu înconjurător. Sistemele termodinamice izolate (`nchise) nu schimb\ cu mediul exterior nici c\ldur\ [i nici lucru mecanic, sistemele termodinamice rigide schimb\ doar c\ldur\ cu mediul `nconjur\tor, iar sistemele adiabate schimb\ doar lucru mecanic cu mediul ambiant. Sistemele care schimb\ atât c\ldur\ cât [i

16

lucru mecanic se numesc sisteme deschise. Starea termodinamic\ este ansamblul tuturor propriet\]ilor macroscopice instantanee ale corpului. Fiecare proprietate este caracterizat\ de c\tre o m\rime numit\ parametru de stare. Parametrii de stare pot fi:

intensivi, care nu depind de dimensiunile sistemului - temperatura (T), presiunea (p);

extensivi, care depind de dimensiunile sistemului - volumul (V). Parametrii de stare fundamentali `n termodinamic\ sunt presiunea, volumul [i temperatura. Starea de echilibru termodinamic se stabile[te atunci când sistemul, aflându-se în condi]ii exterioare invariabile, parametrii s\i de stare se men]in constan]i în timp. Transformarea termodinamic\ de stare reprezint\ trecerea unui corp (sistem) dintr-o stare de echilibru în alta, atunci când se modific\ condi]iile exterioare acestuia, provocându-se astfel un schimb de energie. Cu alte cuvinte, transformarea de stare este un proces de trecere de la o stare de echilibru la alta prin parcurgerea unei succesiuni ordonate de st\ri, caracterizate prin valori precise ale m\rimilor de stare. Transform\rile se numesc cvasistatice, dac\ parametrii de stare variaz\ în timp atât de lent încât, la orice moment, sistemul s\ poat\ fi considerat în echilibru. În fig. 1.1, între starea ini]ial\ (1) [i final\ (2) sistemul trece printr-o infinitate de st\ri de echilibru. Teoretic, procesul cvasistatic 1-2 dureaz\ un timp infinit, pentru a-[i p\stra st\rile intermediare în echilibru termodinamic.

Procesele naturale nu sunt procese cvasistatice, dar no]iunea este o abstrac]ie [tiin]ific\, util\ pentru în]elegerea esen]ei fenomenelor reale. Transform\rile în urma c\rora sistemul termodinamic trece dintr-o stare ini]ial\ de echilibru într-o stare final\ de echilibru, f\r\ a trece succesiv prin st\ri intermediare de echilibru se numesc transform\ri necvasistatice [i nu pot fi

reprezentate grafic. Transformarea se nume[te ciclic\ sau `nchis\ dac\ starea final\ a sistemului termodinamic coincide cu starea sa ini]ial\, dup\ parcurgerea altor st\ri intermediare diferite (fig. 1.2); `n caz contrar, transformarea se nume[te

deschis\.

1.2); `n caz contrar, transformarea se nume[te deschis\. Fig. 1.1 – Transformare cvasistatic\ Fig. 1.2 –

Fig. 1.1 – Transformare cvasistatic\

se nume[te deschis\. Fig. 1.1 – Transformare cvasistatic\ Fig. 1.2 – Transform\ri ciclice Transformarea reversibil\

Fig. 1.2 – Transform\ri ciclice

Transformarea reversibil\ este o transformare în care, în urma schimb\rii semnului de varia]ie al parametrilor de stare, sistemul evolueaz\ de la

17

starea final\ la starea ini]ial\, trecând prin acelea[i st\ri intermediare de echilibru prin care a trecut în transformarea primar\ de la starea ini]ial\ la starea final\. Orice transformare care nu este reversibil\ este ireversibil\. Transform\rile necvasistatice sunt transform\ri ireversibile; toate transform\rile din natur\ sunt ireversibile, adic\ se desf\[oar\ într-un anumit sens [i nu se pot reîntoarce de la sine (în sens opus) f\r\ consum energetic din exterior. ~n func]ie de num\rul de parametri de stare ce se modific\, transform\rile

pot fi:

simple – un parametru fundamental de stare se men]ine constant;

complexe – to]i parametrii de stare fundamentali sufer\ modific\ri.

1.1.2. Lucrul mecanic [i c\ldura [14]

Lucrul mecanic [i c\ldura sunt forme prin care are loc schimbul de energie, fiind parametri de proces, având sens doar `n leg\tur\ cu desf\[urarea unui proces de schimb de energie; nu se poate vorbi de lucrul mecanic sau cantitatea de c\ldur\ ale unui corp `ntr-o anumit\ stare de echilibru termodinamic. Ca urmare, nici lucrul mecanic [i nici c\ldura nu sunt parametri de stare. Prin conven]ie, c\ldura primit\ de c\tre corp are semn pozitiv, iar c\ldura cedat\ este negativ\; lucrul mecanic produs este pozitiv, iar lucrul mecanic consumat este negativ.

1.1.2.1. Lucrul mecanic corespunz\tor varia]iei de volum Este lucrul mecanic efectuat sau consumat de c\tre corpurile `n stare gazoas\ sub ac]iunea unor for]e de presiune. S\ consider\m un cilindru, `nchis de un piston mobil (fig. 1.3a), `n interiorul c\ruia se g\se[te gaz. ~ntr-un interval de timp infinit mic deplas\m pistonul pe distan]a dx; lucrul mecanic elementar corespunz\tor deplas\rii pistonului va fi:

dL = F dx ,

`n care F este for]a ce ac]ioneaz\ asupra pistonului.

, `n care F este for]a ce ac]ioneaz\ asupra pistonului. a) b) Fig. 1.3 – Determinarea

a)

, `n care F este for]a ce ac]ioneaz\ asupra pistonului. a) b) Fig. 1.3 – Determinarea

b)

Fig. 1.3 – Determinarea lucrului mecanic corespunz\tor varia]iei de volum

Varia]ia de volum a gazului va fi:

dV = A dx ,

18

unde A este aria pistonului. Din cele dou\ rela]ii rezut\:

dL = F

dV

A

=

p

dV

,

rela]ie care reprezint\ lucrul mecanic elementar corespunz\tor varia]iei de volum. Reprezentând procesul `n diagrama presiune – volum (p – V, fig. 1.3b), lucrul mecanic corespunz\tor varia]iei de volum la trecerea din starea (1) `n starea (2) va fi:

L

12

=

2

1

p

dV

[i este propor]ional cu aria suprafe]ei (a-1-2-b), delimitată de curba ce reprezint\ procesul [i de axa orizontal\ a sistemului de coordonate. Folosind m\rimile specifice (l = L/m, v = V/m, `n care m este masa gazului), lucrul mecanic corespunz\tor varia]iei de volum va fi:

l

12

=

2

1

p

dv .

Pentru calculul lucrului mecanic corespunz\tor varia]iei de volum este necesar s\ se cunoasc\ legea de varia]ie a presiunii.

1.1.2.2. Lucrul mecanic de deplasare (dislocare) Reprezint\ lucrul mecanic necesar deplas\rii unui volum de fluid printr-o conduct\, dintr-o pozi]ie dat\ pân\ `n pozi]ia imediat urm\toare, `n condi]ii de presiune constant\. Consider\m o conduct\ prin care circul\ un gaz (fig. 1.4); sec]iunile (I) [i (II) delimiteaz\ o por]iune ce con]ine o anumit\ cantitate de fluid, care se deplaseaz\ pe distan]a (x), astfel `ncât (I) ajunge `n (II) [i (II) ajunge `n (III). Lucrul mecanic pentru deplasarea gazului va fi:

L d =

F

x

=

F

V

A

,

unde V este volumul de gaz, iar A este aria sec]iunii conductei.

V este volumul de gaz, iar A este aria sec]iunii conductei. Fig. 1.4 – Calculul lucrului

Fig. 1.4 – Calculul lucrului mecanic de deplasare

}inând cont c\ p = F/A, rezult\ lucrul mecanic de deplasare:

. Diferen]iind rela]ia lucrului mecanic de deplasare ob]inem:

L

d =

p

V

sau l

d =

p

v

dL

d =

p

dV

+

V

dp

=

dL

+

V

dp

Lucrul mecanic de deplasare este cedat fiec\rui volum de fluid de c\tre fluidul din conduct\ aflat `n spatele s\u, ce ac]ioneaz\ ca un piston; volumul

19

considerat de fluid consum\ acest lucru mecanic pentru deplasarea fluidului din fa]a sa. ~n cazul intr\rii fluidului `ntr-un rezervor (sau ma[in\) la presiune constant\, lucrul mecanic de deplasare se adaug\ la energia fluidului din rezervor.

1.1.2.3. Lucrul mecanic tehnic

Lucrul mecanic tehnic (denumit [i lucru mecanic util exterior) este lucrul mecanic produs de c\tre o ma[in\ termic\; ma[ina termic\ transform\ c\ldura fluidului de lucru `n lucru mecanic.

1.1.2.4. C\ldura

C\ldura reprezint\ o form\ de transfer de energie `ntre corpuri cu st\ri termice diferite. ~n general, schimbul de energie sub form\ de c\ldur\ este `nso]it de modificarea temperaturii corpurilor (c\ldur\ sensibil\); c\ldura latent\ duce la schimbarea st\rii de agregare a corpurilor. Cantitatea de c\ldur\ sensibil\ schimbat\ de un corp cu mediul exterior `ntr-o transformare `n care temperatura acestuia sufer\ o varia]ie infinit mic\ este dat\ de rela]ia:

dQ = m c dT ,

`n care m este masa corpului [kg], c este c\ldura specific\ [J/kgK], iar dT este varia]ia de temperatur\ [K]. Cantitatea de c\ldur\ schimbat\ `ntr-un proces termodinamic va fi:

Q

12

q

12

=

=

2

1

2

1

m

c

sau

c dT

dT

[

J

J

kg

]

.

,

Cantitatea de c\ldur\ primit\ este pozitiv\ deoarece conduce la cre[terea temperaturii corpului (dt>0), iar cantitatea de c\ldur\ cedat\ este negativ\, ducând la sc\derea temperaturii corpului. C\ldura specific\ a unui fluid reprezint\ cantitatea de c\ldur\ necesar\ cre[terii cu un grad a temperaturii unui kilogram de substan]\ sau a unui kilomol * . Valoarea c\ldurii specifice a gazelor depinde de modul `n care se desf\[oar\ procesul de `nc\lzire sau r\cire; astfel c\ldura specific\ este mai mare pentru procesele ce au loc la presiune constant\ decât pentru procesele ce au loc la volum constant (c p > c v ). Raportul celor dou\ c\lduri specifice se nume[te exponent adiabatic k:

k =

c

p

c

v

.

Pentru gaze, c\ldura specific\ variaz\ cu temperatura (fig. 1.5); `n mod obi[nuit se utilizeaz\ rela]ii polinomiale pentru a exprima dependen]a de

* kilomolul (kmol) reprezint\ cantitatea de substan]\ a c\rei mas\, exprimat\ `n kilograme, este numeric egal\ cu masa atomic\ relativ\.

20

temperatur\ a c\ldurii specifice:

, unde t este temperatura, iar a, b, d sunt coeficien]i care depind de natura gazului [i de intervalul de temperatur\ pentru care se dezvolt\ calculele.

c

=

a

+

b

t

+

d

t

2

+K

care se dezvolt\ calculele. c = a + b ⋅ t + d ⋅ t 2

Fig. 1.5 – Varia]ia `n func]ie de temperatur\ a c\ldurii specifice molare la presiune constant\

1-oxigen;

2-azot;

3-azot atmosferic;

4-aer;

5-hidrogen;

6-oxid de carbon; 7-oxid de azot; 8-gaz OH.

1.2. GAZE PERFECTE; LEGILE GAZELOR PERFECTE [1]

1.2.1. Defini]ia gazului perfect

Gazul perfect este o substan]\ ipotetic\, constituit\ din molecule de form\ sferic\, perfect elastice, de volum neglijabil, lipsite de coeziune, aflate la mare distan]\ între ele [i care interac]ioneaz\ numai prin ciocniri [i transmiteri de impulsuri. În mi[carea lor dezordonat\ moleculele au o mi[care rectilinie [i uniform\, pân\ la ciocnirea cu alte molecule, iar c\ldurile specifice sunt considerate constante, independente de presiune [i temperatur\. Gazul perfect nu are vâscozitate, î[i p\streaz\ propriet\]ile indiferent de varia]iile de presiune [i temperatur\, iar în vecin\tatea temperaturii de zero absolut nu se lichefiaz\, volumul s\u tinzând spre zero. Gazele reale prezint\ abateri fa]\ de comportarea gazului perfect în special datorit\ coeficientului de compresibilitate, dar vaporii [i aerul la presiuni foarte mici [i temperaturi foarte ridicate se apropie de gazul perfect.

1.2.2. Legile gazelor perfecte

Legea Boyle-Mariotte sau a transform\rii izoterme (T = ct.), arat\ c\ volumele ocupate de o aceea[i mas\ de gaz perfect sunt invers propor]ionale cu presiunile suportate de el, adic\:

p V = ct. ,

21

sau

p

1

V

2

=

p

2

V

1

atunci când gazul evolueaz\ la temperatur\ constant\ `ntre starea (1) [i starea (2). În diagrama p-V, func]ia de temperatur\ este o hiperbol\ echilater\, iar curbele mai dep\rtate de origine sunt carateristice temperaturilor mai ridicate

(fig.1.6).

sunt car ateristice temperaturilor mai ridicate (fig.1.6). Fig. 1.6 – Transformarea izoterm\ Legea lui Gay Lussac

Fig. 1.6 – Transformarea izoterm\

Legea lui Gay Lussac sau a transform\rii izobare (p = ct), arat\ c\ la presiune constant\ volumele aceleia[i cantit\]i de gaz perfect sunt direct propor]ionale cu temperaturile absolute ale gazului:

V

= ct.

,
T

sau

V 1 V

2

=

T 1 T

2

,

atunci când gazul evolueaz\ la presiune constant\ `ntre st\rile (1) [i (2). Varia]ia de volum V a gazului, între starea ini]ial\ V 0 , la temperatura t 0 =0 0 C [i starea final\ V la temperatura t este:

V = V V 0

= V 0 ⋅α ⋅ t

unde α este coeficientul de dilatare izobar\ (α =1/273,15=0.003661 0 C -1 ). În diagrama p-V izobara este o dreapt\ paralel\ cu abscisa, iar în diagrama V-T o dreapt\ care porne[te din origine (fig.1.7.). Legea lui Charles sau a transform\rii izocore (V = ct.) arat\ c\ pentru un gaz perfect, la volum constant presiunile între dou\ st\ri sunt propor]ionale cu temperaturile absolute:

p

T

= ct.

,

sau

p

1 p

2

=

T

1

T

2

,

atunci când gazul evolueaz\ la volum constant `ntre st\rile (1) [i (2). Varia]ia de presiune `ntre starea final\ [i cea ini]ial\ este dat\ de rela]ia:

p = p p 0 = p 0 ⋅β⋅ t,

22

unde β este coeficientul de compresibilitate izocor\ (β=α=0.003661°C -1 ).

izocor\ ( β = α =0.003661 ° C - 1 ). Fig. 1.7 – Transformarea izobar\

Fig. 1.7 – Transformarea izobar\

° C - 1 ). Fig. 1.7 – Transformarea izobar\ Fig. 1.8 – Transformarea izocor\ ~n

Fig. 1.8 – Transformarea izocor\

~n diagrama p-V procesul izocor este o dreapt\ paralel\ cu ordonata, iar în diagrama V-T o dreapt\ care pleac\ din origine [i are panta p 0 β (fig.1.8). Legea general\ a gazului perfect sau ecua]ia de stare Clapeyron- Mendeleev se ob]ine prin îmbinarea legilor anterioare, fiind exprimat\ sub forma general\ f(v, p, T) = ct. Pentru un kilogram de substan]\, se poate demonstra c\ legea general\ a gazului perfect este:

v =

p

ct

=

.

R

,
T

`n care v este volumul specific, iar R este o constant\ specific\ fiec\rui gaz. Ecua]ia de stare se mai poate scrie sub forma:

p v = R T

sau

p =

ρ

R

T

,

unde ρ este densitatea gazului. Pentru m kg de gaz, ecua]ia termic\ de stare devine:

p V = m R T ,

iar pentru 1 kmol, având masa molar\ M kg ob]inem:

M p v = M R T .

Notând:

23

M v = v - volumul molar (v M =22,414 m 3 /kmol * , la 760 mm Hg şi 0 o C),

M

M R = R

J/kmolK),

ob]inem:

M - constanta universal\ a gazelor perfecte (R M = 8314,472

p

v

M

=

R

M

T

.

}inând cont c\ unei mase m

de gaz `i corespund µ kmoli (

ecua]ia de stare se poate scrie sub forma:

p

V

=

m

M

R

M

T

= µ

R

M

T

.

µ =

m

M

),

Legea lui Avogadro arat\ c\ volume egale din gaze diferite, aflate `n acelea[i condi]ii de temperatur\ [i presiune, con]in acela[i num\r de molecule:

N A = 6,02310 26 molecule/kmol. Legea lui Dalton se aplic\ amestecurilor de gaze perfecte [i arat\ c\ presiunea total\ a amestecului este egal\ cu suma presiunilor par]iale ale componentelor; prin presiune par]ial\ a unui component se `n]elege presiunea pe care ar avea-o componentul respectiv dac\ ar ocupa singur `ntregul volum disponibil.

1.3. PRIMUL PRINCIPIU AL TERMODINAMICII [2, 14, 41]

1.3.1. Principiul echivalen]ei

Primul principiu al termodinamicii reprezint\ aplicarea legii generale a conserv\rii energiei pentru procesele termice. Ca dat\ a stabilirii primului principiu al termodinamicii se consider\ anul 1842, când Robert Mayer a enun]at echivalen]a c\ldurii [i a lucrului mecanic. ~n 1843 James Joule confirm\ experimental rezultatele lui Robert Mayer, utilizând aparatul din fig. 1.9; lucrul mecanic produs de c\derea greut\]ii (1) pe distan]a (h) este transformat `n c\ldur\ prin frecare de c\tre agitatorul cu palete (4), care se rote[te `n interiorul vasului calorimetric (3), `n care se g\se[te ap\. Experien]a a ar\tat c\ pentru un lucru mecanic de 1 kgfm se ob]ine o cantitate de c\ldur\ de 1/424,9 kcal (altfel zis, 1 kcal este echivalent\ cu 424,9 kgfm).

(altfel zis, 1 kcal este echivalent\ cu 424,9 kgf ⋅ m). * 1 kmol → M

* 1 kmol M [kg] v M [m 3 ]

Fig. 1.9 – Determinarea echivalentului caloric al lucrului mecanic

1-greutate;

2-termometru;

3-vas calorimetric;

4-agitator.

24

Dac\ atât c\ldura cât [i lucrul mecanic se exprim\ `n Joule, experien]a arat\ c\ un lucru mecanic de 1J este echivalent cu o cantitate de c\ldur\ de 1J. Aceast\ formulare a primului principiu este cunoscut\ sub denumirea de principiul echivalen]ei, fiind exprimat\ matematic de rela]ia (scris\ pentru unit\]ile de m\sur\ din S.I.):

Q = L sau Q-L=0. ~n aceast\ form\, primul principiu poate fi enun]at astfel: c\ldura poate fi produs\ din lucru mecanic [i se poate transforma `n lucru mecanic, totdeauna `n acela[i raport de echivalen]\. Aceast\ form\ a primului principiu al termodinamicii este valabil\ pentru transform\ri `nchise (ciclice), `n care sistemul revine la starea ini]ial\ (prin cedare de c\ldur\ c\tre mediul `nconjutor, apa revine la temperatura ini]ial\).

1.3.2. Primul principiu al termodinamicii pentru transform\ri deschise

Fie un sistem ce evolueaz\ de la starea (1) la starea (2) – fig. 1.10 – fie pe calea (A), fie pe calea (B); pentru a transforma procesul deschis (1) (2) `ntr- unul ciclic, presupunem c\ sistemul revine la starea ini]ial\ pe calea (C).

c\ sistemul revine la starea ini]ial\ pe calea (C). Fig. 1.10 – Schem\ deducerea primului principiu

Fig. 1.10 – Schem\ deducerea primului principiu pentru transform\ri deschise

Pentru cele dou\ transform\ri ciclice putem aplica principiul echivalen]ei dintre c\ldur\ [i lucru mecanic:

pentru ciclul (1) A(2) C 1: (Q 1A2 + Q 2C1 ) – (L 1A2 + L 2C1 ) = 0;

pentru ciclul (1) B(2) C 1: (Q 1B2 + Q 2C1 ) – (L 1B2 + L 2C1 ) = 0. Din cele dou\ rela]ii rezult\:

Q 1A2 L 1A2 = Q 1B2 L 1B2 = L 2C1 Q 2C1 ,

sau Q 12 – L 12 = ct. = E tot , unde E tot reprezint\ varia]ia total\ de energie. Energia total\ poate fi scris\ sub forma:

E tot = U + E c +E p , `n care U este energia intern\ a fluidului, datorat\ mi[c\rii particulelor care `l compun, E c este energia cinetic\, iar E p este energia poten]ial\. Neglijând varia]ia de energie cinetic\ [i poten]ial\, rezult\:

Q 12 – L 12 = U, sau Q – L = U. Se observ\ c\ dac\ transformarea este ciclic\ (starea final\ coincide cu cea ini]ial\), U = 0 [i ob]inem Q – L = 0. Folosind m\rimile specifice, rezult\:

q – l = u,

iar pentru procese infinitezimale:

25

dq = dl + du,

sau

dq = pdv + du,

pentru procese reversibile. Energia intern\ U este un parametru de stare; prin conven]ie, la 0 0 C [i 760

mm

Hg energia intern\ se consider\ a fi nul\. Pentru un proces izocor dv = 0 [i rezult\:

dq = du,

sau

 

q 12 = u,

deci

putem spune c\ energia intern\ reprezint\ energia schimbat\ sub form\ de

c\ldur\ `ntr-un proces izocor.

1.3.3. Primul principiu al termodinamicii pentru sisteme deschise

Aceast\ form\ a primului principiu al termodinamicii se aplic\ sistemelor

care schimb\ substan]\ cu mediul exterior. S\ presupunem o ma[in\ termic\ * prin care circul\ un fluid, acesta intrând `n ma[in\ prin sec]iunea (1, fig. 1.11) [i ie[ind prin sec]iunea (2). Ma[ina prime[te cantitatea de c\ldur\ q 12 [i produce lucrul mecanic tehnic l t12 .

q 1 2 [i produce lucrul mecanic tehnic l t 1 2 . Fig. 1.11 –

Fig. 1.11 – Aplicarea primului principiu al termodinamicii pentru sisteme deschise

Din ecua]ia de conservare a energiei rezult\:

q

12

+

u

1

+

p

1

v

1

+

 

2

2

c

1

+

h

=

l

+

+

+