UNIVERSITATEA BABEŞ BOLYAI

FACULTATEA DE DREPT

DREPT CONSTITUŢIONAL. INSTITUŢII ŞI

PROCEDURI

2020
 CUPRINS
1.INFORMAŢII GENERALE.....................................................................................................5
1.1 DATE DE IDENTIFICARE A CURSULUI..........................................................................5
1.2 CONDIŢIONĂRI ŞI CUNOŞTINŢE PRERECHIZITE .....................................................5
1.3 DESCRIEREA CURSULUI....................................................................................................5
1.4 ORGANIZAREA TEMELOR ÎN CADRUL CURSULUI .................................................6
1.5 FORMATUL ŞI TIPUL ACTIVITĂŢILOR IMPLICATE DE CURS.................................6
1.6 MATERIALE BIBLIOGRAFICE OBLIGATORII................................................................6
1.7 CALENDARUL CURSULUI ................................................................................................7
1.8 POLITICA DE EVALUARE ŞI NOTARE............................................................................7
1.9 ELEMENTE DE DEONTOLOGIE ACADEMICĂ ............................................................8
1.10 STUDENŢI CU DIZABILITĂŢI .........................................................................................8
1.11 STRATEGII DE STUDIU RECOMANDATE ...................................................................8
2. SUPORTUL DE CURS............................................................................................................9
2.1 NOŢIUNI INTRODUCTIVE.................................................................................................9
2.1.1 Sistemul dreptului.............................................................................................................9
2.1.2 Dreptul constituţional – ramură a dreptului public....................................................9
2.1.3 Izvoarele dreptului constituțional…….........................................................................11
2.2 STATUL ROMÂN.................................................................................................................12
2.2.1 Caracterele şi principiile de funcţionare ..................................……………………...12
2.2.2 Principiul separaţiei puterilor în stat ...............................................…………………14
2.2.2.1 Scurt istoric........................................................................................................14
2.2.2.2 Aplicarea principiului ......................................................................................15
2.2.2.3 Situaţii în care principiul separaţiei puterilor în stat a fost încălcat
în România.........................................................................................................16
2.2.3 Componentele Statului.....................................................................................................17
2.2.3.1 Teritoriul .............................................................................................................17
2.2.3.2 Populaţia ............................................................................................................19
2.2.3.2.1 Cetăţenii români.................................................................................19
2.2.3.2.1.1 Dobândirea cetăţeniei române...............................................21
2.2.3.2.1.2 Pierderea cetăţeniei române...................................................23
2.2.3.2.2 Străinii......................................................................................25
2.2.3.2.3 Apatrizii ...................................................................................27
2.2.3.2.4 Persoanele juridice....................................................................27
2.2.3.3 Puterea publică ..................................................................................................27
2.2.4 Exercitarea puterii de stat.................................................................................................30
2.2.4.1 Votul ....................................................................................................................30
2.2.4.2 Alegerile................................................................................................................31
2.2.4.3 Referendumul ......................................................................................................32
2.2.4.3.1 Referendumul naţional .....................................................................32

2
 2.2.4.3.2 Referendumul local ..........................................................................33
2.3 PARLAMENTUL .................................................................................................................35
2.3.1 Mandatul Parlamentar ...................................................................................................35
2.3.1.1 Caracteristici.....................................................................................................35
2.3.1.2 Începerea și durata mandatului......................................................................35
2.3.1.3 Protecţia mandatului parlamentar................................................................36
2.3.1.3.1 Incompatibilităţile.............................................................................36
2.3.1.3.2 Imunitatea parlamentară ................................................................37
2.3.1.3.2.1 Procedura de ridicare a imunităţii parlamentare…….…….38
2.3.1.3.3 Indemnizaţiile parlamentare ..........................................................38
2.3.1.4 Încetarea mandatului ......................................................................................39
2.3.2 Organizarea Parlamentului ...........................................................................................39
2.3.2.1 Structura bicamerală a Parlamentului României....................................... 39
2.3.2.2 Organizarea internă a Parlamentului ...........................................................41
2.3.3 Funcţiile Parlamentului...................................................................................................43
2.3.3.1 Funcţia legislativă.............................................................................................43
2.3.3.1.1 Procedura legislativă ordinară………………………………...…...44
2.3.3.1.2 Proceduri speciale..............................................................................48
2.3.3.1.2.1 Procedura de urgenţă............................................................48
2.3.3.1.2.2 Procedura legilor constituţionale..........................................49
2.3.3.1.2.3 Procedura cu privire la legile din domeniul
justiţiei………...…………………………………………………..50
2.3.3.1.2.4 Procedura cu privire la legile bugetare și de
modificare a bugetului)........................................ ..........................50
2.3.3.1.2.5 Procedura de ratificare a tratatelor
internaţionale...................................................................................51
2.3.3.1.2.6 Procedura cu privire la legile vizând statutul
senatorilor şi deputaţilor………...............................................................52
2.3.3.1.2.7 Angajarea răspunderii Guvernului …………………...…..52
2.3.3.1.2.8 Delegarea legislativă. Procedura de adoptare a
Ordonanţelor de Guvern………………………………..…………53
2.3.3.1.2.9 Procedura Ordonanţelor de urgenţă ale
Guvernului......................................................................................54
2.3.3.2 Funcţia de control ............................................................................................55
2.3.3.2.1 Acceptarea programului de guvernare şi acordarea votului de
încredere Guvernului ………………………………………………..55
2.3.3.2.2 Moţiunea de cenzură…....................................................................56
2.3.3.2.3 Procedura de suspendare din funcţie a Preşedintelui ……....... 57
2.3.3.2.4 Procedura de punere sub acuzare a Preşedintelui .……….……58
2.3.3.2.5 Interpelarea parlamentară…………………………………………60
2.3.3.3 Funcţia de informare........................................................................................61

3
2.4 GUVERNUL..........................................................................................................................61
2.4.1 Rolul şi structura Guvernului........................................................................................61
2.4.2 Durata mandatului ..........................................................................................................62
2.4.3 Primul-ministru................................................................................................................62
2.4.4 Miniştrii ............................................................................................................................ 63
2.4.5 Exercitarea mandatului miniştrilor şi a primului-ministru......................................63
2.5 PREŞEDINTELE ROMÂNIEI .............................................................................................64
2.5.1 Funcţiile Preşedintelui.....................................................................................................64
2.5.1.1 Funcţia de reprezentare .....................................................................................64
2.5.1.2 Funcţia de garant al statului ...........................................................................65
2.5.1.3 Funcţia de garant al Constituţiei.....................................................................65
2.5.1.4 Funcţia de mediere..............................................................................................65
2.5.2 Mandatul de Preşedinte al României............................................................................65
2.5.3 Atribuţiile Preşedintelui României ..............................................................................67
2.5.3.1 Atribuţii privind legiferarea.............................................................................67
2.5.3.2 Atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice.................67
2.5.3.3 Atribuţii privind numirea sau sancționarea unor autorităţi
publice................................................................................................................68
2.5.3.4 Atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice............. 69
2.5.3.5 Atribuţii în domeniul politicii externe ..........................................................70
2.5.3.6 Alte atribuţii .....................................................................................................70
2.5.4 Incompatibilităţi şi imunităţi........................................................................................70
2.5.5 Încetarea mandatului.......................................................................................................71
2.6 MINISTERUL PUBLIC. PROCURORII.............................................................................72
2.6.1 Organizare.........................................................................................................................72
2.6.2 Atribuţii.............................................................................................................................73
2.7 PUTEREA JUDECĂTOREASCĂ………………………….……………………………...74
2.7.1 Organizarea puterii judecătoreşti ................................................................................74
2.7.2 Atribuţiile puterii judecătoreşti ...................................................................................77
2.8 CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII..............................................................79
2.9 CURTEA CONSTITUŢIONALĂ........................................................................................80
2.9.1 Rolul Curţii Constituţionale..........................................................................................80
2.9.2 Organizarea Curţii Constituţionale..............................................................................80
2.9.3 Atribuţiile Curţii Constituţionale.................................................................................81
2.9.4 Actele Curţii Constituţionale și efectele acestora.......................................................84
2.10 AVOCATUL POPORULUI……………………………………………………………....87

4
 1. INFORMAŢII GENERALE

1.1 Date de identificare a cursului

Date de identificare a Date de identificare curs și contact tutori

titularului de curs
Nume: Radu Chiriţă
Birou: Cabinet 117, et. 1,
Facultatea de Drept, Str.
Avram Iancu nr. 11, Cluj-
Napoca
Telefon: 0264 595504
Fax: 0264 595504
E-mail: contact@raduchirita.ro
Consultații: vineri, ora 16-17,
sala 117
Nume curs: Drept constituțional. Instituții și proceduri
Codul cursului: DLR1102
Anul, semestrul: I, semestrul I
Număr de credite: 7
Tipul cursului: obligatoriu
Pagina web a cursului:
https://portal.portalid.ubbcluj.ro/romana/drept/an1/consti/default.a
spx
Tutor: asist.univ. Cristina Tomuleț
E-mail tutor: cristina.tomulet@law.ubbcluj.ro
Consultații: vineri, ora 19-20, sala 117 (în urma unei programări
prealabile pe e-mail)

1.2 Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Pentru această disciplină nu există cursuri a căror parcurgere şi promovare să

condiţioneze înscrierea la cursul de faţă. De asemenea, dat fiind că acest curs este
programat în primul semestru de studii universitare, nu se poate recomanda parcurgerea
anterioară a unui alt curs.

1.3 Descrierea cursului

Cursul îşi propune formarea abilităţilor de analiză critică a fenomenelor politice, prin
însuşirea unor concepte teoretice de bază referitoare la instituţiile politice şi interacţiunile
constituţionale dintre acestea. Studiul diferitelor abordări teoretice exprimate în
literatura de specialitate urmăreşte, pe lângă familiarizarea cu acestea la nivel conceptual,
şi verificarea fezabilităţii diverselor teorii analizate prin raportarea lor la cazuri practice.
De asemenea, cursul îşi propune identificarea sau posibila introducere a unor noi
mecanisme constituţionale care să determine eficientizarea relaţiilor instituţionale din
sfera sistemului politic românesc.

5
Obiectivele cursului sunt familiarizarea studenţilor cu terminologia şi conceptele de bază
specifice din sfera instituţiilor politice şi procedurilor constituţionale; analiza şi
dezbaterea critică a modului de organizare şi funcţionare a puterilor publice în sistemul
constituţional românesc: puterea executivă, puterea legislativă şi puterea judecătorească;
dezvoltarea abilităţilor de operare cu aparatul metodologic specific în analiza instituţiilor
politice şi administrative din România.

Disciplina se adresează viitorilor judecători (a), avocaţi (b), consilieri juridici (c),
specialişti în cadrul organismelor administrative locale sau naţionale (d), cărora le
permite însuşirea conceptelor fundamentale pentru asigurarea respectării drepturilor
constituționale ale persoanei şi pentru operarea în cadrul sistemului instituţional al
statului (de exemplu: redactarea şi susţinerea unei excepţii de neconstituţionalitate;
redactarea unor proiecte de lege).

1.4 Organizarea temelor în cadrul cursului

Cursul este structurat în jurul analizei următoarelor teme: noţiuni introductive de drept
constituțional, statul român şi instituţiile statului român. Fiecare temă este dezvoltată în
cuprinsul mai multor module (capitole) de învățare.

Pentru aceste teme se poate utiliza ca şi bibliografie recomandată lucrarea dlui. I.

Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale în dreptul român și în dreptul comparat, ediţia a
II-a, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006, precum şi lucrarea dlui. Ioan Muraru, Constituția
României: comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2008.

1.5 Formatul şi tipul activităţilor specifice cursului

Pentru această disciplină, studentul are libertatea de a-şi gestiona singur, fără
constrângeri, modalitatea şi timpul de parcurgere a cursului. Sesiunile de consultaţii faţă
în faţă sunt facultative şi vor fi organizate în urma solicitării prealabile a cursantului.

1.6 Materiale bibliografice obligatorii și facultative

Materiale bibliografice obligatorii

1. Constituția României adoptată în 1991, revizuită în 2003.

2. Suportul de curs.

Materiale bibliografice facultative

6
 1. I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale în dreptul român și în dreptul comparat,
ediţia a II-a, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006 (lucrarea tratează în întregime toate temele
propuse pentru studiu şi a fundamentat elaborarea acestui syllabus).
2. I. Muraru, Constituția României: comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2008.

1.7 Calendarul cursului

Luna Tema Termen Capitole Bibliografie

predare/Locația obligatorie
O
C I. Deleanu,
T Instituţii şi
O Noțiuni introductive. proceduri
M Caracteristicile și constituţionale în
B principiile de dreptul român și în
R funcționare ale dreptul comparat,
I statului român ediţia a
E II-a, Ed. C. H.
Beck,
Bucureşti, 2006.
N
O I. Deleanu,
I Principiul statului de drept Instituţii şi
E (referat – temă de control) 31.11.2019 Parlamentul și proceduri
M (încărcare pe constituţionale în
procedura legislativă
B portalul ID) dreptul român și în
R dreptul comparat,
I ediţia a
E II-a, Ed. C. H.
Beck,
Bucureşti, 2006.
D
E Ioan Muraru,
C Constituția
E Puterea executivă și României:
M puterea comentariu pe
B judecătorească articole, Ed. C.H.
R Beck, București,
I 2008.
E
I I. Deleanu,
A Instituţii şi
N Excepția de 10.01.2019 proceduri
(încărcare pe Curtea Constituțională
U neconstituționalitate constituţionale în
A portalul ID) dreptul român și în
(referat –temă de control)
R dreptul comparat,
I ediţia a
E II-a, Ed. C. H.
Beck,
Bucureşti, 2006.

7
1.8 Politica de evaluare şi notare

La această disciplină, examinarea constă în parcurgerea unei probe scrise, constând în

rezolvarea corectă a 18 grile punctate cu câte 0, 5 p fiecare, în notă fiind inclus 1 p din
oficiu. Grilele vor avea trei variante de răspuns, dintre care vor putea fi corecte una sau
două variante. Nu se acordă punctaj parțial în cazul încercuirii unei variante dacă erau
corecte două variante în cazul grilei respective.
Mai jos, poate fi consultat un exemplu:

Drept constituţional (I) – Examen

Timp de lucru: 1 h

La corectare, se acordă un punct din oficiu.

Exemplu de grilă:

Dreptul constituțional:
a) este o ramură de drept public
b) este o ramură de drept privat
c) are ca izvor principal reguli cutumiare

1.9 Elemente de deontologie academică

Utilizarea de materiale bibliografice neautorizate în timpul examenului (a), ca şi

recurgerea la mijloace tehnice de consultare a unei atare bibliografii pe durata examinării
(utilizarea de instrumente sau materiale ce nu sunt admise într-o situaţie de testare,
precum casca bluetooth, de exemplu) (b) sau completarea examenului de către o persoană
neautorizată (c) constituie fraudă şi se sancţionează cu excluderea studentului din
examen. Ulterior, exmatricularea studentului va fi pusă în atenţia Consiliului profesoral
al facultăţii.

1.10 Studenţi cu dizabilităţi

Studenţii afectaţi de dizabilităţi motorii sau intelectuale sunt invitaţi să contacteze

titularul de curs la adresele menţionate mai sus (inclusiv prin e-mail, la adresa
cristina.tomulet@law.ubbcluj.ro), pentru a identifica eventuale soluţii în vederea oferirii de
şanse egale acestora.

1.11 Strategii de studiu recomandate

8
Materia este structurată pe 4 capitole, corespunzând unui număr de 14 săptămâni (un
semestru). Pentru a obţine performanţa maximă, este recomandat un număr minim de 3
ore de studiu / săptămână pentru parcurgerea suportului de curs. O strategie optimă de
studiu include 5 etape (I. Lectura de familiarizare; II. Lectura de aprofundare; III.
Memorarea datelor esenţiale; IV. Recapitularea extinsă; V. Recapitularea schemei logice
a modulului).

9
 2. SUPORTUL DE CURS

MODULUL 1: Noțiuni introductive de

drept constituțional

(30 minute teorie, 15 minute practică)

A. Cuprinsul modulului

1. Definiția dreptului constituțional.

2. Prezentarea sistemului dreptului.
3. Diviziunea drept public – drept privat.
4. Izvoarele dreptului constituțional.
5. Întrebări de autoevaluare.

B. Obiectivele modulului

La finalul acestui modul veți reuși:

• Să înțelegeți care este obiectul dreptului constituțional și ce cuprinde o constituție;

• Să înțelegeți sistemul dreptului din perspectiva structurii sale;
• Să înțelegeți noțiunea de izvor de drept constituțional.

C. Cuvinte-cheie

• ramură de drept; drept constituțional; constituție; stat; drept public; drept privat; izvoare
de drept constituțional; forța juridică a actelor normative.

2.1 Noţiuni introductive

Dreptul constituţional este o ramură de drept formată din norme juridice ce

reglementează relaţiile sociale fundamentale care apar în procesul instaurării, menţinerii
şi exercitării statale a puterii publice. Această ramură de drept are la bază, ca izvor
principal, o constituție scrisă sau nescrisă, care are ca scop esențial limitarea puterii
statului și împiedicarea potențialelor abuzuri care pot apărea în procesul exercitării
puterii publice. În general, constituțiile statale reglementează trei aspecte principale:
principiile de bază ale funcționării statului (de ex.: principiul statului de drept sau al
separației puterilor în stat (a); numirea, competența și raporturile dintre cele mai
importante autorități publice (b), precum și un catalog de drepturi fundamentale ale
cetățenilor (c).

2.1.1 Sistemul dreptului

10
Sistemul dreptului cuprinde un ansamblu de norme juridice, ordonat şi structurat,
alcătuit din instituţii juridice şi ramuri de drept ce se află în interacţiune sistemică.

Norma juridică, în calitatea ei de element constitutiv al dreptului, este o regulă de

conduită instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este
asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.

Instituţiile juridice înglobează acele norme juridice care reglementează o anumită grupă
unitară de relaţii sociale, cum ar fi raporturile sociale de proprietate, de căsătorie sau de
cetăţenie. Tot prin noţiunea de ,,instituţii juridice” mai sunt desemnate şi anumite
structuri organizatorice care sunt constituite şi care funcţionează pe baza dreptului, cum
ar fi Parlamentul, Guvernul, Preşedintele României, etc. Cele două noțiuni nu trebuie
confundate.

Ramura de drept cuprinde o grupare mai largă de norme şi instituţii juridice care sunt
legate între ele prin obiectul lor comun (un anumit complex de relaţii sociale pe care le
reglementează), prin anumite principii comune care stau la baza lor, precum şi prin
unitatea de metodă folosită în reglementarea relaţiilor sociale respective, potrivit
intereselor din societatea în discuție. Exemple de ramuri de drept: dreptul civil, dreptul
penal, dreptul constituțional, dreptul administrativ etc.

2.1.2 Dreptul constituţional – ramură a dreptului public

Sistemul dreptului se structurează în jurul unei distincţii clasice drept public – drept privat.
Din aceste două ramuri principale se nasc celelalte ramuri de drept.

DREPT CONSTITUȚIONAL

PUBLIC
DREPT ADMINISTRATIV
DREPT
DREPT PENAL
PRIVAT

DREPT CIVIL

Dreptul public însumează acele norme juridice care reglementează raporturile de putere,
adică raporturile dintre guvernanţi, dintre aceştia şi guvernaţi, precum şi raporturile
dintre state. Prin esenţa lor, normele juridice de drept public sunt reglementări

11
imperative, de largă aplicare şi care vizează, aproape întotdeauna, conduita tuturor
persoanelor aflate sub jurisdicția unui stat. Totodată, raporturile juridice dintre stat și
particular (persoană care nu reprezintă statul) sunt raporturi de subordonare, în sensul
că în vederea obținerii anumitor avantaje sau recunoașterii anumitor drepturi din partea
statului, persoana trebuie să îndeplinească anumite condiții prestabilite de lege, neavând
competența de a le stabili ea însăși. Spre exemplu, pentru a obține cetățenia română,
solicitantul trebuie să îndeplinească anumite condiții stabilite în Legea cetățeniei române
nr. 21/1991.

Ca exemple de norme care sunt acceptate ca fiind norme de drept public amintim
reglementările de drept penal, de drept administrativ sau cele din materia dreptului
financiar.

Dreptul privat cuprinde normele juridice care reglementează mai ales raporturile dintre
particulari. Normele de drept privat sunt, de regulă, norme juridice permisive (conferă
posibilitatea unei persoane determinate să îşi creeze singură anumite raporturi
obligaţionale). Astfel, spre deosebire de normele de drept public, reglementările de drept
privat vizează, de cele mai multe ori, doar anumite categorii de persoane, având o
aplicabilitate mai restrânsă. Totodată, spre deosebire de raporturile de drept public,
raporturile juridice de drept privat sunt caracterizate de egalitate, în sensul că părțile
raportului juridic își stabilesc de comun acord drepturile și obligațiile într-un cadru
predeterminat de lege. Spre exemplu, în cazul încheierii unui contract de vânzare-
cumpărare al unui apartament, părțile au libertatea de a negocia și de a stabili condițiile
încheierii contractului în mod egal.

Ca exemple de ramuri de drept privat menționăm dreptul civil, dreptul comercial,

dreptul familiei, ş.a.

Ca ramură de drept, dreptul constituţional este parte integrantă a dreptului public, în

consecinţă este constituit din norme juridice imperative. Totodată, în doctrină se arată că
dreptul constituţional este factor structurant în sistemul de drept, deoarece guvernează
şi orientează reglementările juridice din celelalte ramuri de drept. Astfel, dintr-un anumit
punct de vedere, se poate afirma că toate ramurile dreptului se nasc din dreptul
constituțional, având în vedere că legea fundamentală cuprinde câteva principii de bază
ale fiecărei ramuri de drept. De asemenea, rolul structurant al dreptului constituțional
reiese din faptul că legea fundamentală deține cea mai mare forță juridică în sistemul
actelor normative. Aceasta înseamnă că orice act normativ existent în sistem trebuie să i
se subordoneze, în caz contrar existând mecanisme pentru eliminarea respectivului act
din sistem. În același timp, ordinea și coerența sistemului actelor normative este asigurată
și prin faptul că fiecare act normativ inferior trebuie să se subordoneze celor superioare,
în măsura în care au un obiect comun de reglementare. În caz contrar, actele inferioare
contrare actelor superioare pot fi eliminate din sistem.

12

Constituție
Act superior
2.1.3 Izvoarele dreptului constituțional

Izvoarele dreptului constituțional sunt acele norme juridice care reglementează aspectele
esențiale care formează obiectul dreptului constituțional, și anume: a) principiile de bază
ale funcționării statului; b) numirea, competența, funcționarea și relațiile dintre cele mai
importante instituții de stat; c) anumite raporturi dintre cetățeni și stat (spre exemplu,
raporturile de cetățenie); d) drepturile constituționale ale cetățenilor. Aceste norme sunt
cuprinse în Constituţie şi în celelalte surse ale dreptului constituţional. Dintre sursele
dreptului constituţional, vom face mai întâi referire la cutumă.

Cutuma este un obicei înrădăcinat în societate, care creează drepturi şi obligaţii, cu toate
că nu este înscris în lege. Pornind de la premisa că o constituţie scrisă, oricât de bine
întocmită ar fi, nu poate epuiza toate posibilele situaţii ce se pot ivi la nivel statal, există
o serie de practici care completează normele constituţionale, fără însă a fi contrare
acestora. Astfel de practici cutumiare, aplicate un timp îndelungat şi unanim recunoscute,
pot fi considerate izvoare ale dreptului constituţional.

Alte surse formale ale dreptului constituţional român sunt :

a) Constituţia României, legea fundamentală, care este în totalitate izvor al dreptului

constituţional. Aceeași valoare de izvor de drept constituțional o au şi legile de revizuire
a Constituției;

b) Legea, înţeleasă ca act juridic al Parlamentului, este izvor de drept constituţional în

măsura în care reglementează cele patru aspecte menționate anterior. Exemple: legea
cetăţeniei, legile privind partidele politice, legile electorale etc.;

c) Regulamentele Parlamentului: Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul

Senatului, Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului;

d) Ordonanţele Guvernului, emise în baza art. 115 din Constituţie, sunt izvoare de drept
constituţional în măsura în care reglementează materii constituționale;

13
e) Tratatele internaţionale. Pentru a fi izvoare al dreptului constituţional, ele trebuie să fie
ratificate de Parlament (a se vedea art. 11 din Constituţie). De asemenea, pentru a avea
această calitate, tratatele internaţionale trebuie să fie direct aplicabile în sistemul de drept
intern şi să reglementeze raporturi specifice dreptului constituţional. Spre exemplu, în
baza art. 20 din Constituţia României, tratatele internaționale din domeniul drepturilor
omului sunt direct aplicabile în dreptul intern și au prioritate față de orice reglementări
interne contrare acestora. Totodată, ele reglementează o materie specifică dreptului
constituțional, și anume protecția drepturilor fundamentale ale omului.

• Care sunt aspectele principale reglementate de o constituție?

• Care este diferența între dreptul public și dreptul privat?
• Care sunt izvoarele dreptului constituțional?
• Ce forță juridică are Constituția României?

MODULUL 2: Statul român

Secvența 1: Caracteristicile statului

român și principiile sale elementare de
14
funcționare

(45 minute teorie, 20 de minute

A. Cuprinsul secvenței

1. Caracteristicile statului român.

2. Principiul statului de drept.
3. Principiul separației puterilor în stat.
4. Întrebări de autoevaluare.

B. Obiectivele secvenței

La finalul acestei secvențe veți reuși:

• Să înțelegeți caracteristicile statului român;

• Să înțelegeți modul în care funcționează principiul statului de drept și al separației
puterilor în stat.

C. Cuvinte-cheie

• stat național; suveranitate; independență; stat unitar și indivizibil; stat democratic; stat
pluralist; stat de drept; principiul separației puterilor în stat.

2.2 Statul român

2.2.1 Caractere şi principii de funcţionare

România este stat naţional

Caracterizarea statului român ca fiind național își are originea într-o concepție istorică în
conformitate cu care națiunea reprezintă fundamentul statului. În condițiile în care există
numeroase state a căror populație nu este compusă dintr-o națiune majoritară, precum și
națiuni împărțite în mai multe state, această caracteristică nu este definitorie pentru un
stat, mai ales din perspectivă juridică. Componenta umană a statului se reflectă la nivel
juridic doar prin noțiunea de cetățenie, pentru dobândirea căreia nu este necesar a avea
o anumită naționalitate. În același timp, concepția statului național nu mai rezistă în fața
realității actuale a globalizării și a migrației internaționale.

România este stat suveran şi independent

15
Suveranitatea statului reflectă supremaţia puterii de stat pe plan intern, iar independenţa
statului se analizează prin raportare la poziția acestuia faţă de alte puteri pe plan extern.
Astfel, suveranitatea reprezintă acea calitate a puterii de stat în virtutea căreia statul are
vocaţia de a decide, fără nicio imixtiune, în toate chestiunile interne. Ea exprimă faptul că
puterea de stat este superioară oricărei alte puteri din interiorul statului și nu se
subordonează niciunei alte autorităţi. Independenţa statului se referă la relaţia statului cu
alte state şi exprimă necondiţionarea acestuia faţă de alte puteri şi faptul că îşi stabileşte
singur politica sa internă şi externă.

Independența statului nu trebuie înțeleasă ca o lipsă de relaționare a României cu alte

state sau organizații internaționale. Potrivit art. 11 alin. (1) din Constituție, statul român
se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele
la care este parte. Astfel, România poate încheia în mod liber tratate internaționale prin
care să-și asume diverse obligații, care adesea echivalează cu o cedare a unor părți din
suveranitatea sa. Spre exemplu, prin aderarea la Uniunea Europeană și la NATO,
România a renunțat la competența sa de a decide în mod independent în anumite
domenii, cum ar fi cooperarea judiciară în materie penală sau politicile militare
internaționale.

România este stat unitar şi indivizibil

Caracterul unitar al statului român implică faptul că puterea publică suverană se exercită
asupra întregului teritoriu prin intermediul aceluiaşi sistem de organe de stat, cu o
legislaţie unitară aplicabilă întregului teritoriu şi un singur sistem jurisdicţional. Acest
caracter nu exclude însă organizarea unei administraţii publice locale pe baza principiilor
descentralizării şi autonomiei administrative, în limitele stabilite de lege. Astfel, în statul
unitar puterea este unică, există un sigur centru de putere, spre deosebire de statul federal
în care puterea este divizată. Caracterul indivizibil decurge din caracterul unitar şi
presupune faptul că fiecare din cele trei componente ale statului (puterea publică,
teritoriul și populația) nu pot fi divizate, total sau parţial, pentru a fi cedate unui alt stat
sau unei alte puteri.

România este stat democratic

Acest caracter al statului român este exprimat în alin. 3 al art. 1 din Constituţie şi are la
bază, în esenţă, principiul potrivit căruia puterea publică emană de la popor și este
exercitată de către reprezentanți aleși de acesta în conformitate cu voința sa. Deși din
punct de vedere teoretic, România este considerată a fi un stat democratic, realitatea
constituțională demonstrează că puterea este adesea exercitată fără a se ține cont de voința
poporului (a se vedea mandatul reprezentativ al parlamentarilor, concepție potrivit
căreia parlamentarul este liber să voteze conform propriei conștiințe, fără a putea fi tras
la răspundere de popor decât eventual prin nealegerea sa pentru un mandat următor)
sau de către reprezentanți ai poporului nealeși prin vot. Spre exemplu, puterea executivă

16
cea mai extinsă, care include repartizarea bugetului public, este deținută de către Guvern,
condus de un prim-ministru neales de popor, ci numit de Președinte, în baza unei
majorități parlamentare.

România este stat pluralist

Art. 8 din Constituţie conduce la obligaţia statului de a permite înfiinţarea de partide

politice, de a permite desfăşurarea activităţii acestora şi de a le permite să participe la
viaţa publică, ca o „condiţie şi garanţie a democraţiei constituţionale”(alin. 1). Aceasta
înseamnă că, la nivel de principiu, doar în situaţii absolut excepţionale şi din motive
excepţionale se poate respinge cererea de înfiinţare a unui partid sau se poate dizolva un
partid deja înfiinţat. Aceste circumstanţe excepţionale se referă la situaţia în care partidul
respectiv, fie apelează la mijloace vădit nelegale pentru atingerea scopurilor sale, fie are
valori complet incompatibile cu cele ale unui stat democratic. Partidele politice sunt
privite ca intermediari între stat şi societate, chemate să contribuie la definirea, prin
convingere, a voinţei politice a cetăţenilor şi la exprimarea ei prin vot, cu respectarea
suveranităţii naţionale, a integrităţii teritoriale, a ordinii de drept şi a principiilor
democraţiei (alin. 2). Acest principiu a fost consacrat prin Constituţia României adoptată
în anul 1991. Până atunci, în România exista un singur partid - partidul unic (este vorba
despre Partidul Comunist Român, până în anul 1990, iar între anii 1990 şi 1991, Frontul
Salvării Naţionale).

România este stat de drept

Principiul statului de drept este reglementat expres și declarativ în art. 1 alin. (3) din
Constituție - ,,România este stat de drept (…)”, precum și implicit în art. 1 alin. (5) - ,,În
România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”,
respectiv în art. 16 alin. (2) - ,,Nimeni nu este mai presus de lege”.

Statul de drept este o formă de organizare a statului, care presupune preeminenţa

dreptului asupra oricărei alte voințe individuale sau colective, încercând să prevină mai
ales abuzurile persoanelor care reprezintă statul prin exercitarea unor funcții publice. În
acest context, precizăm că principiul statului de drept se adresează în primul rând
statului, și nu cetățenilor, având în vedere că tentația de a abuza de putere aparține
persoanelor care se află într-o poziție privilegiată din perspectiva exercitării puterii de
stat. Astfel, un stat de drept este acela în care persoanele care exercită funcții publice
respectă dreptul atât în litera, cât și în spiritul său, în scopul prevenirii abuzurilor la care
sunt predispuse datorită faptului că sunt mandatare ale puterii publice. Din perspectiva
diferențierii între litera și spiritul dreptului, principiul statului de drept poate fi încălcat
în două moduri. În primul rând, acesta poate fi violat printr-o încălcare a literei
Constituției sau legii, adică a unei prevederi constituționale sau legislative exprese. Spre
exemplu, dacă Președintele României ar promulga legile în termen de 50 de zile de la
primirea lor, și nu în termenul constituțional de 20 de zile, acesta ar încălca litera

17
Constituției. Astfel de abuzuri sunt rare, având în vedere că pot fi foarte ușor dovedite.
Pe de altă parte, principiul statului de drept poate fi încălcat printr-o încălcare a spiritului
unei prevederi constituționale, adică a scopului pentru care a fost creată, fără o încălcare
a literei acesteia. Spre exemplu, deși practica modificării legilor electorale înainte de
alegeri nu încalcă vreo prevedere expresă a Constituției, scopul real pentru care au loc
astfel de modificări este adesea unul specific și egoist – rămânerea la putere – în loc să fie
unul general, care să urmărească binele comun – îmbunătățirea sistemului electoral. Prin
urmare, distorsionarea scopului pentru care a fost creată o prevedere constituțională
constituie o încălcare a principiului statului de drept deoarece scopul unei norme este un
element constitutiv al acesteia, chiar dacă nu este prevăzut expres în cuprinsul ei.
Abuzurile prin încălcarea spiritului Constituției sunt foarte dificil de dovedit, având în
vedere că în aparență Constituția este respectată, iar cei care îi denaturează scopul pot
oricând să denatureze și adevărul cu privire la scopul pe care îl urmăresc de fapt.

Menționăm totodată că nu este suficientă, în contextul principiului statului de drept, o

definire a dreptului doar prin raportare la noțiunea de drept pozitiv (totalitatea normelor
aflate în vigoare la un anumit moment într-un anumit stat) deoarece o astfel de
perspectivă poate conduce la consecințe absurde. Spre exemplu, s-ar putea ajunge la
concluzia că un stat în care se respectă o lege potrivit căreia uciderea sistematică a
persoanelor de o anumită etnie este permisă este un stat de drept. Prin urmare, nu este
suficient să se afirme că un stat de drept este unul în care se respectă dreptul pozitiv.
Definiția statului de drept trebuie completată, adăugându-se că un stat de drept este unul
în care există o conformitate cel puțin relativă între dreptul pozitiv și dreptul natural
(totalitatea principiilor de echitate care derivă din natura și conștiința umană care implică,
printre altele, că drepturile fundamentale ale persoanei trebuie respectate). Totodată,
într-un stat de drept trebuie să existe mecanisme pentru a elimina din sistem normele
contrare dreptului natural (spre exemplu, prin constatarea neconstituționalității lor).

O altă caracteristică a preeminenței dreptului asupra statului este demonstrată de faptul

că statul poate fi dat în judecată. Din acest punct de vedere, pot fi evidențiate două
consecinţe ale principiului statului de drept:

• Orice litigiu (formă de conflict juridic) se rezolvă în mod obligatoriu de o instanţă

de judecată independentă și imparțială. În consecinţă, la nivel de principiu, nicio
instanţă de judecată nu poate refuza judecarea unui litigiu.
• Statul este obligat să desfăşoare toate activităţile rezonabile pentru a asigura
executarea hotărârilor judecătoreşti, chiar și atunci când sunt pronunţate
împotriva sa. (ex.: posibilitatea unei persoane de a obține poprirea unor venituri
ale statului în scopul recuperării unei sume de bani care îi este datorată de către
stat).

Caracterul republican al statului român

18
Articolul 1 alin. (2) din Constituţie proclamă că ,,forma de guvernământ a statului român
este republica”. Republica desemnează acel regim politic în care puterea este un ,,lucru
public” (res publica), ceea ce înseamnă că cei care exercită puterea, nu o fac în virtutea
unui drept propriu (divin, ereditar). Spre deosebire de republică, în cazul monarhiei,
statul este condus de o persoană care are putere de conducere pe viaţă şi, de regulă, îşi
poate alege succesorul.

Consecinţele faptului că România este republică, începând cu anul 1991, sunt

următoarele:

• Preşedintele poate deţine cel mult 2 mandate a câte 5 ani;

• Este interzis ca un şef de stat să-şi păstreze funcţia pe viaţă sau să-şi aleagă
succesorul;
• Preşedintele este ales în urma unei proceduri care respectă principiul pluralist şi
voinţa poporului. Din 1991 până în prezent, preşedinţii au alternat la putere, ceea
ce demonstrează realitatea caracterului republican al statului român.

2.2.2 Principiul separaţiei puterilor în stat

2.2.2.1 Scurt Istoric

Având în vedere unele principii din lucrările lui Aristotel, John Locke, în lucrarea sa
Essay on Civil Government (1690), a fost primul care a enunţat principiul separaţiei
puterilor, pornind de la ideea că nu trebuie acordate aceluiaşi individ sau grup de indivizi
toate puterile. Cea mai cunoscută versiune a teoriei separaţiei puterilor rămâne legată de
numele francezului Montesquieu şi de lucrarea sa L’Esprit des lois (1748). Potrivit
acesteia, încredinţarea întregii puteri aceluiaşi individ sau organ duce la abuz de putere
în detrimentul libertăţii individului: „Atunci când puterea legislativă şi puterea executivă
sunt reunite în aceeaşi persoană sau corp de aleşi, nu mai există libertate, deoarece se
poate naşte teama că acelaşi monarh sau acelaşi senat va face legi tiranice pentru a le
executa în mod tiranic”. De aceea, „pentru ca să nu existe posibilitatea de a se abuza de
putere, trebuie ca, prin rânduiala statornicită, puterea să fie înfrânată de putere”.

Montesquieu distinge cele trei puteri devenite astăzi clasice: puterea legislativă (sau
puterea de a face legi, de a le modifica şi abroga), puterea executivă (sau puterea de a
aplica legile) şi puterea judecătorească (sau puterea de a pedepsi infractorii sau de a
judeca litigiile între particulari). Pornind de aici, separaţia puterilor a dominat istoria
politică americană, începând cu 1776, cea franceză, începând cu 1789 şi, în general, istoria
politică a tuturor regimurilor democratice. Originile acestui principiu sunt seculare, dar
necesitatea lui este mereu actuală.

2.2.2.2 Aplicarea Principiului

19
Principiul separaţiei puterilor în stat implică o împărţire a funcţiilor statului între mai
multe autorităţi astfel încât niciuna dintre aceste autorităţi să nu beneficieze de prea
multă putere şi niciuna să nu-şi poată exercita puterea fără concursul celorlalte. Mai
trebuie să precizăm că este normal ca un partid politic să poată deţine puterea; cu toate
acestea, sistemul trebuie constituit în așa fel încât puterea executivă şi cea legislativă să
fie separate pentru a se evita o acumulare prea mare de putere. În Constituţia din anul
1991 nu a existat niciun text care să facă referire în mod expres la principiul separaţiei
puterilor în stat. Consacrarea explicită a principiului a intervenit odată cu revizuirea
Constituţiei României din anul 2003. Astfel, art. 1 a fost completat cu alin. (4), care
statuează că: „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului
puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei
constituţionale”.

Astfel, potrivit regulii separaţiei puterilor în stat, există în principal trei funcţii ale
statului:

• legislativă – constă în funcţia statului de a adopta norme juridice;

• executivă – care constă în administrarea patrimoniului statului și a instituţiilor
publice;
• judecătorească/judiciară – se ocupă de rezolvarea litigiilor ivite în activitatea de
aplicare a legilor.

Corespunzător acestor funcţii s-au format cele trei puteri ale statului.

1. Puterea legislativă, identificată cel mai adesea cu Parlamentul. Acesta este denumit în
mod tradițional ca fiind „organul reprezentativ al poporului”, „adunarea
reprezentativă”, dar şi „puterea legislativă” sau „organul legislativ”. Parlamentul adoptă
norme juridice aplicabile în toată ţara şi care îmbracă, de regulă, forma legilor. De
asemenea, pe plan local există o putere legislativă locală, care va adopta normele necesare
la acest nivel, reprezentată de consilii locale și județene.

2. Puterea executivă, care este deţinută de către Preşedinte şi de către Guvern. Organele
statului cărora le este încredinţată funcţia executivă acţionează prin emiterea de acte
administrative, care trebuie să fie conforme cu legea, sau prin efectuarea unor operaţiuni
prin care intervin în viaţa persoanelor pentru a le reglementa activitățile şi a le presta
diverse servicii. Astfel, funcția executivă are un caracter derivat față de funcţia legislativă
a statului. La nivel local, funcţia executivă este asigurată de către primari și președinți de
consiliu județean.

3. Puterea judecătorească, exercitată prin intermediul instanţelor de judecată. Acestea

soluţionează prin intermediul hotărârilor judecătoreşti conflictele juridice apărute între
persoane sau între acestea şi stat.

20
În actuala configuraţie constituţională, existenţa unei instituţii de control a separaţiei
puterilor în stat este obligatorie. În statul român, această instituţie este reprezentată de
Curtea Constituţională, iar la nivel local controlul este asigurat de puterea judecătorească.
Remarcăm faptul că, la nivel central, jurisdicţia constituţională este situată în afara celor
trei puteri ale statului. De asemenea, mai există și alte instituții care nu aparțin de una
dintre cele trei puteri, având caracter autonom. Printre acestea se numără: Avocatul
Poporului, Consiliul Legislativ, Curtea de Conturi, Consiliul Superior al Magistraturii,
Consiliul Economic și Social.

2.2.2.3 Situaţii în care principiul separaţiei puterilor în stat a fost încălcat în România

1. În 1995, Parlamentul a adoptat o lege potrivit căreia toate procesele aflate pe rolul
instanţelor de judecată și care aveau ca obiect litigiile referitoare la casele naţionalizate,
urmau să fie suspendate până la data la care Parlamentul va adopta o lege prin care să
reglementeze situaţia în discuție. Practic, prin această lege s-a dispus că soluţionarea
litigiilor respective va fi realizată de către Parlament, și nu de către instanţele
judecătoreşti. Din acest motiv, a fost sesizată Curtea Constituţională, care a constatat
neconstituţionalitatea acestor prevederi datorită faptului că Parlamentul a preluat o
atribuţie specifică instanţelor judecătoreşti, blocând activitatea judiciară cu privire la
categoria respectivă de litigii.

2. Este îndeobşte cunoscut faptul că Guvernul ,,legiferează” frecvent prin intermediul

ordonanţelor de urgenţă. Într-adevăr, Constituţia, prin art. 115, prevede posibilitatea
adoptării unor ordonanţe de urgenţă, care ulterior trebuie să fie aprobate de către
Parlament. Cu toate acestea în alin. (4) al art. 115 se stipulează că ,,Guvernul poate adopta
ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi
amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa in cuprinsul acestora”. Or, în România, se
poate constata cu uşurinţă că acest text este utilizat în mod abuziv. Principiul separaţiei
puterilor în stat este încălcat în mod vădit deoarece Guvernul preia din atribuţiile
legislative ale Parlamentului. De exemplu, în Franţa nu s-a adoptat nicio ordonanţă de
urgenţă în ultimii 10 ani, în timp ce în România se adoptă în jur de 1500 de ordonanţe pe
an.

3. O altă problemă o reprezintă tendinţa de legiferare a anumitor instanţe. Practic, acestea

creează o ,,lege”, care nu a fost adoptată de Parlament, prin interpretarea neconformă a
unor dispoziţii legale. Dacă avem în vedere cazul imobilelor naţionalizate, la care am
făcut referire mai sus, vom constata faptul că imixtiunea s-a produs şi în sens invers, adică
puterea judecătorească a intervenit în sfera puterii legiuitoare. Astfel, punându-se în
discuţie problema reparării în natură a daunelor suferite de persoanele ale căror imobile
au fost naţionalizate, deşi aceasta trebuia să fie soluționată prin lege, instanţele au dispus
ele însele repararea acestor daune, în absența unei legi.

21
 • Enumerați și explicați caracteristicile statului român.
• Ce presupune principiul statului de drept? Dar principiul separației puterilor
în stat.

Secvența 2: Componentele
statului român

(120 de minute teorie, 45 de

minute practică)

A. Cuprinsul secvenței

1. Noțiunea de teritoriu.
2. Noțiunea de populație și cetățenia română.
3. Exercitarea puterii de stat.
4. Întrebări de autoevaluare.

B. Obiectivele secvenței

La finalul acestei secvențe veți reuși:

• Să înțelegeți componentele statului român;

• Să înțelegeți modul în care se poate dobândi și pierde cetățenia română.
• Să înțelegeți care sunt drepturile și obligațiile cetățenilor români.

C. Cuvinte-cheie

• teritoriu; populație; cetățenie; putere de stat; străini; drept de vot; drept de a fi ales; alegeri;
referendum.

2.2.3 Componentele Statului

Noţiunea de stat, în sens larg, implică existenţa cumulativă a trei componente principale:
teritoriul, puterea de stat şi populaţia. Puterea publică pentru a putea fi considerată
putere de stat, trebuie să fie recunoscută ca atare de către celelalte state şi trebuie să fie,
în principiu, nelimitată. Ea trebuie să se poată manifesta în toate domeniile. În același

22
timp, este necesar să existe un teritoriu asupra căruia să se manifeste. Nu în ultimul rând,
puterea publică nu poate fi separată de populația care se află sub guvernarea sa.

2.2.3.1 Teritoriul

Potrivit doctrinei de specialitate, teritoriul este dimensiunea materială a statului. Dacă

pot exista teritorii fără stat (Antarctica, pentru raţiuni ştiinţifice, spaţiul extra-atmosferic
şi corpurile celeste care, în virtutea tratatelor internaţionale, nu pot face obiectul
aproprierii de către state), totuşi, un stat nu poate exista fără un teritoriu determinat.
Teritoriile pot prezenta diverse particularităţi care au repercusiuni directe sau indirecte
asupra structurii statale. Constituţia României, în art. 3, face referire la teritoriu, ca
element constitutiv al statului, care include următoarele elemente:

a) Suprafaţa terestră care este cuprinsă între graniţele stabilite de tratatele la care România
este parte. Aceasta include solul şi subsolul până la adâncimea la care se poate fora cu
mijloacele existente. Solul, ca principal element al teritoriului, este alcătuit din porţiunea
de uscat aflată sub suveranitatea statului şi care oferă cadrul de desfăşurare pentru
activităţile umane. Subsolul este alcătuit din stratul inferior solului sau spaţiului acvatic,
statul având dreptul de a dispune de el deplin şi exclusiv, fără nici o îngrădire juridică
internaţională.

b) Spaţiul aerian - este reprezentat de coloana de aer de deasupra suprafeţei terestre până
la limita stratosferei.

c) Spaţiul acvatic - este alcătuit din apele interioare (fluvii, râuri, lacuri şi canale, apele
porturilor, ale radelor şi ale băilor maritime) şi din marea teritorială. Apele maritime
interioare sunt alcătuite din acea porţiune din suprafaţa Marii Negre care este cuprinsă
între ţărm şi o linie imaginară care uneşte cele mai înaintate două puncte ale ţărmului.
Marea teritorială este suprafaţa Marii Negre situată până la distanța de 24 de mile marine,
calculată de la linia ţărmului. Zona economică exclusivă este fâşia maritimă în lăţime de cel
mult 200 de mile marine, situată în prelungirea mării teritoriale, în care statele riverane
pot revendica drepturi de exploatare, conservare şi gestiune a resurselor naturale sau îşi

23
pot asuma un drept de jurisdicţie în soluţionarea litigiilor privind construirea şi utilizarea
unor instalaţii. Platoul continental cuprinde solul şi subsolul marin, aflat dincolo de linia
exterioară a mării teritoriale, până la o adâncime de 200 metri sau dincolo de această
limită, până la punctul în care adâncimea apelor de deasupra permite exploatarea
resurselor naturale ale acestor regiuni. Zona contiguă este fâşia de mare adiacentă mării
teritoriale, care se întinde în largul mării pe o anumită distanţă şi în care statele riverane
îşi pot rezerva dreptul de a exercita controlul în vederea prevenirii şi reprimării săvârşirii
unor fapte ilegale.

Puterea publică se manifestă asupra teritoriului României, așa cum a fost acesta delimitat
mai sus. Jurisdicţia statului român este circumscrisă acestui spaţiu. Totodată, România își
exercită jurisdicția în afara teritoriului său asupra:

• navelor și aeronavelor sub pavilion românesc, aflate în tranzit pe un alt teritoriu;

• teritoriului ambasadelor și consulatelor sale din străinătate;
• actelor comise de cetățeni români aflați în străinătate;
• teritoriilor străine aflate sub controlul său de fapt;
• bazelor militare aflate în străinătate, cu acordul statului pe care se află.

Există unele excepţii de la regula jurisdicţiei statului român asupra teritoriului său. Astfel,
România nu are jurisdicţie:

• asupra sediilor consulatelor şi ambasadelor străine;

• asupra aeronavelor militare sau comerciale sub pavilion străin care tranzitează
teritoriul României;
• asupra bazelor militare străine aflate pe teritoriul României.

Potrivit alin. 1 al art. (3) din Constituţie, teritoriul României este inalienabil, ceea ce
înseamnă că este interzisă orice formă de înstrăinare a acestuia. Principiul inalienabilităţii
implică interzicerea de către Constituţie a luării oricărei măsuri de natură să conducă la
recunoaşterea în folosul altui stat a unor atribuţii de putere pe o porţiune a teritoriului
statului român, indiferent de forma pe care ar putea să o îmbrace măsurile în discuție.
Principiul inalienabilităţii teritoriului nu este incompatibil cu recunoaşterea de către stat
a imunităţilor şi privilegiilor reprezentanţelor diplomatice pe teritoriul României.

Cât priveşte delimitarea teritoriului, potrivit Constituției, aceasta se realizează prin

intermediul frontierelor. Frontierele de stat se stabilesc prin lege organică şi prin
convenţii internaţionale. Potrivit art. 3 alin. (3) din Constituţie, ,,teritoriul României este
organizat, sub aspect administrativ, în comune oraşe şi judeţe. În condiţiile legii, unele
oraşe sunt declarate municipii”. Prin intermediul acestei prevederi, sunt reglementate
formele de organizare ale unităţilor administrativ-teritoriale.

24
2.2.3.2 Populaţia

În sens constituţional, populaţia include toate persoanele fizice şi juridice asupra cărora
un stat îşi exercită jurisdicţia. Astfel, fac parte din populaţie următoarele categorii de
persoane:

• cetăţenii români;
• apatrizii care au domiciliul în România;
• cetăţenii străini aflaţi pe teritoriul României;
• persoanele juridice înregistrate în România;
• persoanele juridice înregistrate în străinătate care desfășoară activități în România.

2.2.3.2.1 Cetăţenii români

Cetăţenia reprezintă un raport juridic între o persoană fizică şi un stat, care constă în
faptul că statul îşi exercită jurisdicţia în mod plenar asupra acelei persoane. Cetățenia ca
raport juridic cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor reciproce dintre o persoană
şi statul al cărei cetăţean este.

În sistemul normativ românesc, izvoarele juridice ale cetăţeniei sunt:

• Constituţia;
• Legea cetăţeniei române nr. 21/1991;
• Legea nr. 396/2002 pentru ratificarea Convenției Europene asupra Cetățeniei,
adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997.

Analiza sistematică a acestor reglementări permite consacrarea anumitor principii care

guvernează întreaga materie a cetăţeniei:

25
a) Egalitatea cetăţenilor români – statul este acelaşi pentru toţi cetăţenii săi, imparţial şi
proteguitor, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie,
apartenenţă politică, avere sau origine socială.

b) Cetăţenia română nu poate fi retrasă acelora care au dobândit-o prin naştere.

c) Căsătoria nu produce niciun efect direct asupra cetăţeniei, aceasta neputându-se

dobândi sau pierde prin căsătorie. Schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi nu produce
nici un efect juridic asupra cetăţeniei române a celuilalt soţ.

d) Consacrarea unor drepturi speciale acordate numai cetăţenilor români:

• Dreptul de vot (art. 36 din Constituţie), respectiv dreptul de a alege şi de a fi ales

în organele reprezentative ale statului. Potrivit legii de revizuire a Constituţiei din
2003, cetăţenii Uniunii Europene care îndeplinesc condiţiile prevăzute de legea
organică au dreptul de a alege şi de a fi aleşi, dar numai în cadrul autorităţilor
administraţiei publice locale;
• Dreptul de a fi admis în orice funcţii publice, civile şi militare;
• Dreptul de a nu fi expulzaţi sau extrădaţi din România. Expulzarea este un act
unilateral al statului prin care o persoană este obligată să părăsească teritoriul unei
ţări în urma comiterii unor fapte de natură penală sau din cauza caracterului ilegal
al șederii lor pe teritoriul acelei țări. Expulzarea este de 2 tipuri: expulzare
administrativă, care se dispune de către organele administrative, în cazul
persoanelor care se află ilegal pe teritoriul României, respectiv, expulzare judiciară,
care se dispune de instanţa de judecată, cu privire la persoane care au comis
infracţiuni pe teritoriul României. Extrădarea reprezintă predarea unei persoane
către un alt stat în vederea judecării sale pentru o infracţiune de competenţa acelui
stat sau în vederea executării unei pedepse pronunţate în acel stat. Conform
Constituţiei revizuite în 2003, prin excepţie, şi cetăţeanul român poate fi extrădat
către un stat membru al Uniunii Europene dacă se află în una din următoarele
situaţii: a comis infracţiunea pe teritoriul acelui stat; are domiciliul în acel stat;
statul în cauză se obligă să permită executarea pedepsei în România; persoana are
dublă cetăţenie.
• Dreptul la protecţie diplomatică în străinătate;
• Dreptul de a dobândi terenuri în România. Până la revizuirea Constituţiei din
2003, doar cetăţenii români aveau dreptul de a dobândi terenuri în România, însă
după revizuire a fost acordat acest drept şi cetăţenilor străini, însă doar în anumite
situații și în condițiile restrictive ale legii organice.

e) Consacrarea unor obligaţii speciale ale cetăţenilor români:

• Obligaţia de a contribui la bugetul ţării prin plata taxelor şi impozitelor;
• Obligaţia de a apăra ţara;
• Fidelitatea faţă de ţară;

26
 • Obligația de a-și exercita drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință.

2.2.3.2.1.1 Dobândirea cetăţeniei române

Modurile de dobândire ale cetăţeniei române sunt expres şi limitativ prevăzute în Legea
nr. 21/1991. Aceasta se poate dobândi prin trei modalităţi: de drept (prin naștere), la
cerere sau prin adopție.

1. Dobândirea de drept (prin naștere)

a) Din prevederile art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 21/1991 reiese faptul că persoana care
la momentul naşterii are cel puţin un părinte cetăţean român, indiferent de locul unde s-
a născut şi indiferent de cetăţenia celuilalt părinte, dobândeşte de drept cetăţenia română.

Rezultă aşadar că în dreptul român se aplică principiul ius sangvinis, sistem bazat pe
legătura de sânge dintre părinţi şi copii, spre deosebire de principiul ius soli, potrivit
căruia copilul dobândeşte cetăţenia statului pe teritoriul căruia s-a născut. Există situaţii
în care cele două principii ajung să se intersecteze, cum ar fi de pildă situaţia în care
copilul se naşte pe teritoriul unui stat în care se aplică principiul ius soli, din doi părinţi
cetăţeni ai altor două state în care se aplică principiul ius sangvinis. Într-o atare situaţie,
copilul, la momentul naşterii, va avea triplă cetăţenie. Deopotrivă, se poate imagina
ipoteza în care un copil se naşte pe teritoriul unui stat în care se aplică principiul ius
sanguinis, din doi părinţi cetăţeni ai unui stat în care se aplică principiul ius soli. Într-o
astfel de situaţie, copilul născut va fi apatrid, cel puţin la momentul naşterii, dacă părinţii
nu efectuează formalităţile necesare pentru dobândirea unei cetăţenii.

b) Copilul găsit pe teritoriul statului român este cetăţean român, dacă niciunul dintre
părinţi nu este cunoscut. Se consideră că şi în acest caz s-a făcut aplicarea principiului ius
sangvinis, prezumându-se că, din moment ce copilul a fost găsit pe teritoriul statului
român, cel puţin unul dintre părinţii săi este cetăţean român. Aceasta este o prezumţie
relativă, care poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă. Dacă până la împlinirea
vârstei de 18 ani, copilului găsit i se stabileşte filiaţia faţă de ambii părinţi, cetăţeni străini,
acesta va pierde cetăţenia română. Același lucru se va întâmpla şi în situaţia în care
copilului i se stabileşte filiaţia numai faţă de un părinte, cetăţean străin, iar celălalt părinte
rămâne necunoscut.

2. Dobândirea cetăţeniei române la cerere

În această modalitate, cetăţenia română este acordată prin ordin al președintelui

Autorității Naționale pentru Cetățenie, pe baza propunerilor Comisiei pentru cetățenie,
la cererea unei persoane care nu a avut niciodată cetăţenia română (cetăţeni străini sau
persoane fără cetăţenie), dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

27
 a) s-a născut şi domiciliază, la data cererii, pe teritoriul României sau, deşi nu s-a
născut pe acest teritoriu, domiciliază în condiţiile legii pe teritoriul statului român
de cel puţin 8 ani sau, în cazul în care este căsătorit şi convieţuieşte cu un cetăţean
român, de cel puţin 5 ani de la data căsătoriei. Aceste termene se reduc la jumătate
în cazul personalităților recunoscute pe plan internaţional; în cazul cetățenilor
unui stat membru al UE; în cazul refugiaților; în cazul persoanelor care investesc
în România o sumă mai mare de 1 milion de euro. Dacă solicitantul se află în afara
teritoriului statului român o perioadă mai mare de 6 luni în cursul unui an, anul
respectiv nu se ia în calcul la stabilirea perioadei prevăzute anterior.
b) să fi împlinit vârsta de18 ani;
c) să dovedească, prin comportament, acţiuni şi atitudine, loialitate faţă de statul
român, respectiv să nu întreprindă sau să sprijine acţiuni împotriva ordinii de
drept sau a securităţii naţionale şi să declare că nici în trecut nu a întreprins
asemenea acţiuni;
d) să aibă asigurate în România mijloace legale pentru o existenţă decentă, în
condiţiile stabilite de legislaţia privind regimul străinilor;
e) să fie cunoscut cu o bună comportare şi să nu fi fost condamnat în ţară sau în
străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român;
f) să cunoască limba română şi să posede noţiuni elementare de cultură şi
civilizaţie românească, în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială;
g) să cunoască prevederile Constituţiei României şi imnul naţional.

Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, președintele Autorității Naționale pentru Cetățenie
are obligaţia de a emite un ordin de acordare a cetăţeniei române persoanei care o solicită.

În cazul dobândirii cetățeniei române la cerere de către un cetățean străin, cetățenia

copiilor acestuia va suferi sau nu modificări potrivit regulilor de mai jos:

• în cazul în care copilul este major, acesta își va păstra cetățenia pe care o avea la
acel moment;
• dacă copilul este minor și ambii părinți devin cetățeni români, acesta va primi
cetățenia română odată cu părinții săi la cererea acestora, dacă domiciliază, la data
cererii, pe teritoriul României.
• în cazul în care numai unul dintre părinţi solicită acordarea cetăţeniei române,
părinţii vor hotărî, de comun acord, cu privire la cetăţenia copilului minor. În
situaţia în care părinţii nu cad de acord, tribunalul de la domiciliul minorului va
decide, ţinând seama de interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit
vârsta de 14 ani este necesar consimţământul acestuia.

Redobândirea cetățeniei române

În art. 10 și 11 din Legea nr. 21/1991 sunt reglementate două moduri de redobândire a
cetățeniei române. Astfel, potrivit art. 10, cetăţenia română se poate acorda şi persoanelor

28
care au pierdut această cetăţenie, precum şi descendenţilor acestora până la gradul II
inclusiv şi care cer redobândirea ei, cu păstrarea cetăţeniei străine şi stabilirea
domiciliului în ţară sau cu menţinerea acestuia în străinătate, dacă îndeplinesc în mod
corespunzător condiţiile prevăzute anterior de la pct. b) la pct. e). Conform art. 11,
persoanele care au fost cetăţeni români, dar au pierdut cetăţenia română din motive
neimputabile lor sau cărora această cetăţenie le-a fost ridicată fără voia lor, precum şi
descendenţii acestora până la gradul III, la cerere, pot redobândi sau li se poate acorda
cetăţenia română, cu posibilitatea păstrării cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în
ţară sau cu menţinerea acestuia în străinătate, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute
anterior la pct. b), c) şi e).

3. Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie

Copilul cetăţean străin sau fără cetăţenie, dobândeşte cetăţenia română prin adopţie dacă
adoptatorii sunt cetăţeni români. Același efect se produce și în ipoteza în care adopţia se
face de către o singură persoană, iar aceasta este cetățean român. Dacă numai unul dintre
adoptatori este cetăţean român, cetăţenia adoptatului minor va fi hotărâtă de comun
acord de către adoptatori. În situaţia în care adoptatorii nu cad de acord, instanţa
judecătorească competentă să încuviinţeze adopţia va decide asupra cetăţeniei
minorului, ţinând seama de interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit vârsta
de 14 ani este necesar şi consimţământul acestuia.

În cazul declarării nulităţii sau anulării adopţiei, copilul care nu a împlinit vârsta de 18
ani este considerat că nu a fost niciodată cetăţean român, dacă domiciliază în străinătate
sau dacă părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate.

În cazul desfacerii adopţiei, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani pierde cetăţenia
română pe data desfacerii adopţiei, dacă acesta domiciliază în străinătate sau dacă
părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate.

2.2.3.2.1.2 Pierderea cetăţeniei române

Modurile de pierdere a cetăţeniei române reglementate în Legea nr. 21/1991 sunt:

a) Pierderea cetăţeniei române la cerere

Aprobarea cererii de renunţare la cetăţenia română se face de către președintele

Autorității Naționale pentru Cetățenie prin ordin, pe baza raportului Comisiei pentru
cetățenie, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

• titularul cererii are vârsta de 18 ani, la data depunerii cererii;

• acesta are motive temeinice pentru a renunţa la cetăţenia română;

29
 • titularul cererii nu este învinuit sau inculpat într-o cauză penală ori nu are de
executat o pedeapsă penală;
• acesta nu este urmărit pentru debite către stat, persoane fizice sau juridice din ţară
sau, având astfel de debite, le achită ori prezintă garanţii corespunzătoare pentru
achitarea lor;
• titularul cererii a dobândit ori a solicitat şi are asigurarea că va dobândi o altă
cetăţenie.

b) Pierderea cetăţeniei române prin retragere

Cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere. Cu toate
acestea, cetăţenia română poate fi retrasă persoanei care a dobândit cetățenia în celelalte
moduri prevăzute de lege, dacă:

• aflată în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care vatămă interesele
statului român sau lezează prestigiul României;
• aflată în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România a
rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război;
• a obţinut cetăţenia română prin mijloace frauduloase;
• este cunoscută ca având legături sau a sprijinit, sub orice formă, grupări teroriste
ori a săvârşit alte fapte care pun în pericol siguranţa naţională.

Retragerea cetăţeniei române se dispune de către președintele Autorității Naționale

pentru Cetățenie, prin ordin. Acesta poate fi atacat în termen de 15 zile de la data
comunicării, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului de la domiciliul
sau, după caz, reşedinţa solicitantului. Dacă solicitantul nu are domiciliul sau reşedinţa
în România, ordinul poate fi atacat, în acelaşi termen, la Secţia de contencios
administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti. Hotărârea tribunalului este definitivă şi
irevocabilă.

c) Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române

Aceste cazuri vizează copiii minori, care de regulă urmează condiţia juridică a părinţilor:

• adopţia copilului minor, cetăţean român, de către un cetăţean străin. În acest caz,
minorul pierde cetăţenia română dacă, la cererea adoptatorului sau, după caz, a
adoptatorilor, dobândeşte cetăţenia acestora în condiţiile prevăzute de legea
străină. Minorului care a împlinit vârsta de 14 ani i se cere consimţământul;

• stabilirea filiaţiei copilului găsit pe teritoriul României până la vârsta de 18 ani

duce la pierderea cetăţeniei române dacă părinţii sunt cetăţeni străini sau un
părinte este cetăţean străin, iar celălalt nu este cunoscut;

30
 • pierderea cetăţeniei române de către copilul minor în urma schimbării cetăţeniei
părinţilor, dacă minorul domiciliază împreună cu părinţii în străinătate sau
părăseşte ţara pentru a domicilia cu ei în străinătate;

• copilul minor, încredinţat prin hotărâre judecătorească părintelui care are

domiciliul în străinătate şi care renunţă la cetăţenie, pierde cetăţenia română pe
aceeaşi dată cu părintele căruia i-a fost încredinţat şi la care locuieşte, cu condiţia
obţinerii acordului celuilalt părinte, cetăţean român.

• anularea, declararea nulităţii sau desfacerea adopţiei unui minor de către un

cetăţean român conduce la pierderea cetățeniei de către minor dacă acesta
domiciliază în străinătate sau părăsește țara pentru a domicilia în străinătate.

2.2.3.2.2 Străinii

Statul român îşi exercită jurisdicţia asupra cetăţenilor străini aflaţi pe teritoriul României.
În cadrul regimului cetăţenilor străini se face o distincţie între două categorii de cetăţeni:
cetăţeni comunitari şi cetăţeni extracomunitari.

Potrivit Tratatului de aderare a României la UE şi potrivit legislației privind regimului

străinilor, cetăţenii comunitari:

• au dreptul să intre în mod nelimitat pe teritoriul ţării;

• au dreptul să îşi stabilească reşedinţa în România, fără niciun fel de restricţie;
• au dreptul de a munci pe teritoriul României, cu respectarea condițiilor legale.

Potrivit Constituţiei, cetăţenii comunitari au dreptul să voteze şi să fie aleşi în cadrul

autorităţilor administraţiei publice locale.

România are dreptul de a permite sau de a refuza intrarea cetăţenilor extracomunitari în

România, iar acest drept este discreţionar.

Astfel, cetăţenii extracomunitari pot intra în România doar pe baza unei vize, acordate în
mod discreţionar. Vizele sunt de mai multe tipuri:

a) vize de tranzit – se acordă pe o perioadă de maxim 5 zile cetățenilor străini pentru a le

permite tranzitarea României.

b) vize de scurtă şedere – permit străinilor să solicite intrarea pe teritoriul României,

pentru alte motive decât imigrarea, în vederea unei şederi neîntrerupte sau a mai multor
şederi a căror durată să nu depăşească 90 de zile în decursul oricărei perioade de 180 de
zile precedente fiecărei zile de şedere pe teritoriul României.

31
d) vize de lungă ședere – se acordă străinilor, la cerere, pe o perioadă de 90 de zile, cu
una sau mai multe călătorii, pentru următoarele scopuri: desfăşurarea de activităţi
economice, profesionale sau comerciale, studii, reîntregirea familiei, activități religioase.
Prin viza de lungă şedere străinilor li se acordă dreptul de şedere temporară şi
posibilitatea de a solicita prelungirea acestuia şi obţinerea unui permis de şedere.

Există două categorii de cetăţeni extracomunitari care beneficiază de un regim special pe

teritoriul României: persoanele care au obţinut azil în România şi persoanele care au
statut de refugiat.

1. Azilanţii sunt acele persoane care se află ilegal pe teritoriul României şi a căror
expulzare către statul de origine le-ar pune în pericol anumite drepturi fundamentale.
Drepturi fundamentale care pot justifica acordarea azilului sunt: dreptul la viaţă, dreptul
de a nu fi supus torturii ori unor tratamente inumane sau degradante, dreptul la viaţă de
familie, în măsura în care aceasta nu se poate desfăşura în statul de origine. Persoanele
care beneficiază de azil, nu pot fi expulzate sau extrădate către statul de origine, nici
direct, nici indirect.

2. Refugiaţii sunt persoane care fac parte dintr-un grup protejat de către ONU, în urma
unor catastrofe şi care, pentru perioade limitate de timp, sunt transferate în străinătate,
pentru a primi asistenţă umanitară. Pe perioada în care o persoană beneficiază de statutul
de refugiat, ea se află sub jurisdicţia limitată a României.

Toate categoriile de cetăţeni străini a căror şedere pe teritoriul României este ilegală, pot
fi supuşi procedurii de expulzare administrativă. Șederea unui străin pe teritoriul
României devine ilegală în următoarele cazuri:

- perioada pentru care a fost acordată viza a expirat;

- persoana a fost declarată indezirabilă pe teritoriul României;
- nu mai sunt întrunite condiţiile care au stat la baza acordării azilului;
- calitatea de refugiat a fost retrasă.

Statul român nu are jurisdicţie asupra anumitor categorii de cetăţeni străini aflaţi pe
teritoriul său, care se bucură de imunitate de jurisdicţie. Dintre aceştia enumerăm: şefii
de stat şi diplomaţii străini, aflaţi în România; personalul diplomatic şi al consulatelor
străine, precum şi angajaţii organizaţiilor internaţionale; militarii străini aflaţi în misiune
în România, cu acordul statului român. Toate aceste categorii de persoane intră sub
jurisdicţia României dacă încetează calitatea care le-a conferit această imunitate sau dacă
li se retrage imunitatea.

2.2.3.2.3 Apatrizii

32
Statul român îşi exercită jurisdicţia asupra apatrizilor (persoane fără cetăţenie), care au
domiciliul în România. Din punct de vedere juridic, aceștia sunt asimilaţi cetăţenilor
români. Apatrizilor cu domiciliul în străinătate li se aplică regimul juridic al străinilor.

2.2.3.2.4 Persoanele juridice

În ceea ce priveşte persoanele juridice, România îşi exercită jurisdicţia asupra persoanelor
juridice înfiinţate în România cu privire la activităţile desfăşurate în România, precum şi
asupra persoanelor juridice înfiinţate în străinătate cu privire la activităţile pe care le
desfăşoară în România. Acestea se află sub jurisdicţia României doar din punct de vedere
al legislaţiei penale şi a legilor privitoare la organizarea internă a persoanei juridice. În
raport de legislaţia fiscală, persoana juridică se află sub jurisdicţia statului pe teritoriul
căruia îşi desfăşoară activităţile. Astfel, persoanele juridice străine se află sub jurisdicţia
fiscală şi comercială a statului român pentru activităţile desfăşurate pe teritoriul acestuia.

România nu are jurisdicţie asupra anumitor categorii de persoane străine, cum sunt
statele, instituţiile publice străine şi organizaţiile internaţionale.

2.2.3.3 Puterea publică

Alături de teritoriu şi de populaţie, puterea publică este cel de-al treilea element
constitutiv al statului. Puterea publică este denumită uneori „putere de stat”, „autoritate
publică” sau „autoritate de stat”.

Puterea publică constă în dreptul şi obligaţia unui stat de a adopta şi aplica norme juridice
şi de a administra teritoriul asupra căruia se exercită puterea. Puterea publică nu este
nelimitată; ea se autolimitează în trei modalități:

1. Prin partajarea puterii cu anumite organizaţii sau instituții, indiferent dacă acestea sunt
etatice sau nu, cărora statul le cedează o parte strict delimitată din puterea sa. Vom
susţine enunţul de mai sus prin câteva exemple. Astfel, prin aderarea la Uniunea

33
Europeană, România a cedat o parte a competenței sale legislative organelor UE. De
asemenea, în cazul refuzului de a executa o hotărâre judecătorească, statul a ales ca
punerea forţată în aplicare a hotărârilor judecătorești să fie cedată executorilor
judecătorești și instanțelor de executare. Totodată, statul a cedat unele prerogative ce ţin
de puterea publică şi către autorităţile locale care au puterea de a decide asupra
problemelor de interes local ale unităților administrativ-teritoriale. Se poate astfel
observa că puterea publică îmbracă diverse forme (legiferare, aplicare a normelor
juridice, competențe decizionale etc) și este divizată între diverse instituții ale statului.

2. Tot o formă de autolimitare a puterii este și cedarea de suveranitate. Aceasta intervine

în situaţia în care, în mod benevol, statul transferă cu titlu definitiv o parte din puterea
sa publică către o organizaţie suprastatală. De pildă, prin integrarea României în NATO,
statul român şi-a cedat o parte din suveranitate, având o serie de drepturi, dar în acelaşi
timp asumându-şi anumite obligaţii în domeniul militar. Astfel, în cazul unui conflict
militar ivit în statele membre NATO, România este obligată, prin tratatul semnat, să
participe cu anumite resurse la soluţionarea acestuia.

3. În al treilea rând, prin acceptarea superiorităţii anumitor izvoare de drept internaţional,

potrivit articolelor 11 şi 20 din Constituţie, România a decis să-şi autolimiteze puterea
legislativă, stabilind că tratatele internaţionale în materia drepturilor omului se aplică cu
prioritate faţă de orice dispoziţie din dreptul intern. Facem referire la o serie de astfel de
tratate:

• Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Aceasta conţine un catalog al drepturilor

fundamentale elaborat de Consiliul Europei, semnat în data de 4 noiembrie 1950
la Roma şi intrat în vigoare în data de 3 septembrie 1953. România a ratificat
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului la data de 20 iunie 1994. Începând cu
anul 1994, s-a deschis calea plângerilor individuale în faţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului de la Strasbourg din partea persoanelor fizice şi juridice
române. Curtea Europeană este cea care veghează la respectarea drepturilor
omului de către cele 47 de state europene semnatare.

• Pactul Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Civile şi Politice şi Pactul Naţiunilor

Unite cu privire la Drepturile Sociale şi Economice, ambele ratificate de România în
data de 31 octombrie 1974.

• Carta Sociala Europeană ratificată de România în data de 3 mai 1999. Pentru

România, ratificarea Cartei Sociale Europene are semnificaţia unui angajament
politic de promovare şi asigurare a standardelor sociale, prin adaptarea
mecanismelor legale şi instituţionale la standardele şi valorile specifice
democraţiilor europene. Obligaţiile rezultate în urma aderării la acest tratat
internaţional impun anumite reforme interne în toate domeniile vieţii sociale, cu

34
 scopul de a contribui la asigurarea unei reale protecţii sociale a cetăţenilor atât în
mediul de muncă, cât şi în afara acestuia.

• Convenţia de la Haga asupra Răpirii Internaţionale de Copii din anul 1980, la care
România a aderat în anul 1992.

• Convenţia internaţională pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială

adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 25 decembrie 1965. România
a aderat la această Convenţie în data de 15 iulie 1970.

Având în vedere izvoarele juridice diverse, naționale și internaționale, care intervin în

domenii constituționale, în literatura de specialitate se face referire la un ,,bloc de
constituţionalitate”, care cuprinde ansamblul regulilor juridice, indiferent de sursa
acestora şi de procedura lor de adoptare, care au ca obiect reglementarea unor materii
constituţionale. Sunt susceptibile de integrare în acest sistem următoarele categorii de
norme:

• normele cuprinse în Constituţie;

• tratatele internaţionale în materia drepturilor omului, la care România este parte,

precum şi celelalte tratate care, prin ratificare, devin parte integrantă a dreptului
intern, dacă acestea au ca obiect anumite materii constituţionale;

• legile organice prin care este reglementată instituţionalizarea puterii şi cadrul de

exercitare a acesteia (ex: cele care reglementează sistemul electoral, organizarea
referendumului etc.);

• legile ordinare, atunci când acestea au implicaţii în sfera raporturilor de drept

constituţional;

• Hotărârile Camerei Deputaţilor şi Senatului care au ca obiect organizarea acestora;

• Ordonanţele Guvernului şi Hotărârile de Guvern care reglementează aspecte ce

ţin de sfera dreptului constituţional.

În cazul unor contradicţii ivite între Constituţie şi tratatele internaţionale în materia

drepturilor omului, textele constituționale trebuie interpretate în lumina tratatelor
internaționale. Chiar dacă din punct de vedere teoretic cele două izvoare de drept
constituțional se plasează la același nivel în cadrul blocului de constituționalitate, în
realitate, în domeniul protecției drepturilor omului, tratatele internaționale au prioritate
față de prevederi contrare ale Constituției. Totodată, dacă există contradicții între
prevederile tratatelor din domeniul protecției drepturilor omului și legile interne, acestea

35
din urmă pot fi înlăturate de la aplicare de către instanțele de judecată, aplicându-se cu
prioritate tratatele internaționale.

2.2.4 Exercitarea puterii de stat

Puterea de stat se exercită prin intermediul poporului, care participă la guvernare prin
organele sale reprezentative şi prin referendum. Aşadar, democraţia se bazează pe două
reguli fundamentale: reprezentativitatea – care implică alegerea unor mandatari ai
poporului în urma unui proces electoral – şi participarea directă, care se asigură prin
referendum.

2.2.4.1 Votul

Votul este instrumentul juridic prin care se învestesc cu prerogative legale anumite
persoane care alcătuiesc diverse autorităţi publice. Aşadar, prin exercitarea dreptului de
vot sunt aleşi membrii Camerei Deputaţilor şi ai Senatului, Preşedintele României,
precum şi autorităţile administraţiei publice locale – consiliile locale, consiliile județene
şi primarii. Potrivit art. 62 alin. (1) şi art. 81 alin. (1) din Constituţie, votul este:

• universal: orice persoană care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege poate vota.
Universalitatea votului constituie forma specifică de exprimare a două dintre
principiile democraţiei autentice: universalitatea drepturilor, respectiv egalitatea
în drepturi şi în faţa legii;
• egal: fiecare alegător dispune de un singur vot şi fiecărui buletin de vot îi este
ataşată aceeaşi valoare;
• secret: alegătorul are astfel garantată posibilitatea de a decide în deplină libertate
şi intimitate. Această caracteristică are ca scop apărarea alegătorului împotriva
oricăror posibile represiuni pentru opţiunea sa electorală;
• direct: presupune exprimarea personală a dreptului de vot şi nu prin reprezentanţi
sau delegaţi;
• facultativ: exercitarea votului nu este obligatorie, rămânând la aprecierea
titularului dreptului dacă și-l exercită sau nu.

Pentru dobândirea şi exercitarea dreptului de vot este necesară îndeplinirea cumulativă

a următoarelor condiţii:

• titularul dreptului trebuie să aibă calitatea de cetăţean român; prin excepţie,

cetăţenii comunitari pot participa la alegerile din cadrul autorităţilor
administraţiei publice locale;
• persoana în cauză să fi împlinit vârsta de 18 ani cel târziu la data alegerilor;
• persoana să nu fi fost condamnată prin hotărâre judecătorească definitivă la
pierderea drepturilor electorale;

36
 • persoana în cauză să nu fi fost pusă sub interdicție judecătorească. Această
procedură vizează persoanele care suferă de anumite boli psihice care le anulează
discernământul – debilii sau alienaţii mintali.

Exercitarea dreptul de a fi ales depinde de întrunirea următoarelor condiţii:

• candidatul să îndeplinească cerințele necesare pentru exercitarea dreptului de vot;

• candidatul să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de
ani pentru a fi ales în Camera Deputaţilor sau în autoritățile administrației publice
locale, vârsta de cel puţin 33 de ani pentru Senat şi vârsta de cel puţin 35 de ani
pentru a fi ales în funcţia de Preşedinte al României;
• candidatului să nu îi fie interzisă asocierea în partide politice. Potrivit Constituției,
nu se pot asocia în partide politice: judecătorii Curţii Constituţionale, Avocatul
Poporului, magistrații, membrii activi ai armatei, poliţiștii ori alte categorii de
funcţionari publici, stabiliţi prin lege organică;
• candidatul să fie cetăţean român cu domiciliul în ţară. Sunt exceptați de la condiția
cetățeniei române cetăţenii UE care pot candida în cadrul alegerilor locale, cu
condiţia să aibă domiciliul sau reşedinţa în ţară.

2.2.4.2 Alegerile

Alegerile reprezintă forma de exercitare a suveranităţii de către popor, specifică

democraţiei reprezentative, prin care poporul îşi desemnează reprezentanţii în structurile
puterii. În ceea ce priveşte modalitățile de repartizare a mandatelor, se distinge între mai
multe sisteme:

• Sistemul majoritar – este ales câștigător candidatul care a întrunit cel mai mare
număr de voturi.

• Sistemul reprezentării proporționale - acest sistem constă în atribuirea mandatelor

proporţional cu numărul de voturi obţinute de fiecare candidat sau listă de
candidaţi.

• Sistemul mixt - acesta rezultă din combinarea sistemului majoritar cu cel al

reprezentării proporţionale.

• Sistemul uninominal – potrivit acestui sistem, alegătorii desemnează, dintre mai

mulți candidați, un singur reprezentant.

• Sistemul plurinominal sau de listă - în cadrul acestui sistem, alegătorul îşi exprimă,
prin vot, opţiunea pentru o listă de candidaţi propusă de fiecare partid.

• Sistem caracterizat printr-un singur tur de scrutin – Câștigă candidatul cu cel mai
mare număr de voturi, indiferent de procentul obținut în cadrul primului și

37
 singurului tur de scrutin. Spre deosebire de sistemul cu două tururi de scrutin,
nu este necesară o anumită majoritate obținută de un candidat în primul tur de
scrutin, pentru a nu se mai organiza cel de-al doilea tur de scrutin. Se
organizează un al doilea tur de scrutin doar în caz de număr egal de voturi.

• Sistem caracterizat prin două tururi de scrutin – Regula este organizarea a două
tururi de scrutin. Prin excepție, în cazul în care un candidat obține 50%+1 din
voturi în primul tur de scrutin, nu se mai organizează un al doilea tur de scrutin.

În România se organizează alegeri pentru desemnarea reprezentanţilor în următoarele

instituţii:

• Preşedinţie - sistem majoritar, uninominal, cu două tururi de scrutin;

• Parlament – sistemul reprezentării proporționale, plurinominal, cu un tur de
scrutin;
• Consiliul Local și Consiliul Județean – sistemul reprezentării proporționale,
plurinominal, cu un tur de scrutin;
• Primar – sistem majoritar, uninominal, cu un tur de scrutin.

Preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene, precum şi viceprimarii se aleg prin vot

indirect, de către consiliile judeţene, respectiv consiliile locale.

2.2.4.3 Referendumul

Aşa cum este definit potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi
desfăşurarea referendumului, acesta constituie forma şi mijlocul de consultare directă şi
de exprimare a voinţei suverane a poporului român.

Din punctul de vedere al parametrului teritorial la care este organizat, se distinge între
referendum naţional, respectiv local.

Din punctul de vedere al obligativităţii iniţierii lui, se distinge între referendum obligatoriu
sau de decizie, respectiv referendum facultativ.

Potrivit legii, referendumul naţional sau local este valabil doar dacă la acesta participă
cel puţin 30% din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente. A nu se
confunda acest cvorum de prezenţă la vot cu numărul de voturi valabil exprimate necesar
de cel puțin 50%+1 pentru a se stabili rezultatul referendumului (ex.: pro sau contra
revizuirii Constituţiei, pro sau contra demiterii Preşedintelui etc.). În toate cazurile,
răspunsul trebuie să fie “Da” sau “Nu”, fără rezerve sau condiţii.

2.2.4.3.1 Referendumul naţional

38
Constituţia prevede trei tipuri de referendum național: referendumul constituant,
referendumul pentru demiterea din funcţie a Preşedintelui României, referendumul consultativ.

1. Referendumul constituant (art. 151 alin. (3) din Constituție) – este un referendum
obligatoriu sau de decizie. Acesta este obligatoriu atât în ceea ce priveşte iniţierea lui, cât
şi în ceea ce priveşte rezultatul obţinut în urma organizării lui (art. 6 alin. (2) din Legea
nr. 3/2000). Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la
propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al
senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot. Acesta este
organizat prin lege adoptată de Parlament, în care se specifică data la care va avea loc.
Pentru ca legea de revizuire a Constituţiei să fie adoptată este necesar ca în urma
referendumului cel puţin 50% + 1 din totalitatea voturilor exprimate să fie favorabile
iniţiativei de revizuire a Constituţiei.

2. Referendumul privind demiterea Preşedintelui (art. 95 alin. (3) din Constituție) – este
obligatoriu atât în ceea ce priveşte iniţierea lui, cât şi în ceea ce priveşte rezultatul obţinut
în urma votului. Referendumul având ca obiect demiterea Preşedintelui României se
organizează prin hotărâre a Parlamentului în care se stabileşte data acestuia. Acest tip de
referendum se poate organiza doar la finele unei proceduri de suspendare a
Preşedintelui. Pentru ca Preşedintele să fie demis este necesar un număr de cel puţin 50%
+ 1 voturi favorabile demiterii Preşedintelui din numărul total de voturi valabil
exprimate.

3. Referendumul consultativ (art. 90 din Constituție) – este facultativ. Acesta reprezintă

mijlocul constituţional prin care Preşedintele României, după consultarea Parlamentului,
solicită poporului să-şi exprime voinţa cu privire la probleme de interes naţional.
Conform art. 11 alin. (2) din Legea nr. 3/2000, problemele care se supun referendumului
şi data stabilirii acestuia se stabilesc de Preşedintele României prin decret. Acesta poate
să consulte poporul cu privire la orice fel de probleme de interes naţional.

2.2.4.3.2 Referendumul local

Se organizează în două situaţii:

• Referendumul consultativ cu privire la probleme de interes local deosebit – este facultativ

atât în ceea ce privește inițierea, cât și în ceea ce privește rezultatul său. Conform
art. 14 alin. (1) din Legea nr. 3/2000, problemele supuse referendumului local se
stabilesc de consiliile locale sau județene, după caz, la propunerea primarului,
respectiv a președintelui consiliului județean. De la caracterul facultativ al acestui
tip de referendum există o excepție, și anume cea prevăzută de art. 13 alin. (3) din
Legea nr. 3/2000. Potrivit acestei prevederi, proiectele de lege sau propunerile
legislative privind modificarea limitelor teritoriale ale comunelor, oraşelor şi
judeţelor se înaintează Parlamentului spre adoptare numai după consultarea

39
 prealabilă a cetăţenilor din unităţile administrativ-teritoriale respective, prin
referendum. În acest caz organizarea referendumului și rezultatul său sunt
obligatorii.

• referendum pentru încetarea mandatului primarului sau pentru dizolvarea

consiliului local ori a consiliului judeţean, organizat la iniţiativa a cel puţin 25%
din locuitorii cu drept de vot a comunităţii respective.

• Care sunt modurile de dobândire a cetățeniei române? Dar modurile de

pierdere?
• Care sunt caracteristicile dreptului de vot?
• Care sunt condițiile în care poate fi exercitat dreptul de vot? Dar dreptul de a fi
ales?
• Ce este referendumul? Prin ce se diferențiază față de alegeri?
• Câte tipuri de referendum există în România?
MODULUL 3: PARLAMENTUL ROMÂNIEI

Secvența 1: Mandatul și organizarea

Parlamentului

(45 de minute de teorie, 20 minute de practică)

40
A. Cuprinsul secvenței

1. Caracteristicile mandatului parlamentar.

2. Începerea și încetarea mandatului parlamentar.
3. Organizarea Parlamentului și structurile sale de lucru.
4. Întrebări de autoevaluare.

B. Obiectivele secvenței

La finalul acestei secvențe veți reuși:

• Să înțelegeți caracteristicile mandatului parlamentar;

• Să cunoașteți structurile de lucru ale Parlamentului.

C. Cuvinte-cheie

• Mandat reprezentativ; mandat imperativ; Camera Deputaților; Senat; Președintele

Camerei; birou permanent; grupuri parlamentare; comisii parlamentare.

2.3 Parlamentul

În cadrul democraţiei constituţionale, bazată pe principiul separaţiei puterilor în stat,

puterea publică este constituită din puterea legislativă, puterea executivă şi puterea
judecătorească. Parlamentul României este, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie,
organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.

2.3.1 Mandatul Parlamentar

Mandatul parlamentar este demnitatea publică rezultată din alegerea de către electorat a
anumitor persoane în scopul de a reprezenta națiunea în exercitarea atribuției de
legiferare. Mandatul parlamentar conţine diverse împuterniciri stabilite în Constituţie şi
în legi.

2.3.1.1 Caracteristici

Principalele caracteristici ale mandatului parlamentar sunt:

• este un mandat de drept constituţional, iar nu un mandat de drept civil: acesta nu

intervine în sfera raporturilor juridice civile; nu rezultă dintr-un contract, ci dintr-
o manifestare de voinţă a corpului electoral, exprimată prin vot.

41
 • este un mandat reprezentativ potrivit art. 69 din Constituția României. În
sistemele de drept constituțional există două tipuri de mandat parlamentar:
mandatul imperativ și mandatul reprezentativ. Mandatul imperativ are la bază
concepția suveranității populare potrivit căreia suveranitatea este divizibilă și
aparține fiecărui alegător care o exercită prin vot. În sistemele în care funcționează
acest tip de mandat, parlamentarul nu exprimă propria voință, ci voința corpului
electoral dintr-o circumscripție care l-a mandatat, iar alegătorii îi pot retrage în
anumite condiții mandatul. Dezavantajele mandatului imperativ constau în
imposibilitatea parlamentarului de a reprezenta interesele generale și îngrădirea
libertății sale de acțiune. În România, mandatul imperativ este interzis prin
Constituție - ,,Orice mandat imperativ este nul” – art. 69 alin. (2). Mandatul
reprezentativ are la bază concepția suveranității naționale, care este indivizibilă și
aparține națiunii, ca entitate distinctă de membrii acesteia. Potrivit acestei
concepții, națiunea dispune de o voință distinctă de cea a persoanelor care o
compun la un moment dat. În sistemele în care funcționează mandatul
reprezentativ, parlamentarii nu pot fi revocați de alegătorii lor și nici nu au
obligația de a da socoteală în fața acestora. De asemenea, parlamentarii nu trebuie
să se supună directivelor alegătorilor în activitatea de legiferare și beneficiază de
independență. Dezavantajul acestui tip de mandat constă în alunecarea spre
arbitrariu datorită lipsei oricărei forme de răspundere în fața electoratului. Singura
sancțiune aplicabilă parlamentarilor pentru modalitatea de exercitare a
mandatului lor este posibilitatea de a nu fi realeși la alegerile următoare.

• este independent şi irevocabil. Aceste trăsături ale mandatului parlamentar

rezultă din caracterul său reprezentativ. Parlamentarul, în exerciţiul mandatului
său, nu este legat juridic de angajamentele sale faţă de corpul electoral sau de
manifestările de voinţă ale acestuia, neputând fi, de asemenea, revocat din funcție
înainte de încetarea mandatului.

2.3.1.2 Începerea și durata mandatului

Durata mandatului parlamentar corespunde duratei mandatului Parlamentului şi este de

4 ani. Acesta se prelungeşte de drept:
• în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă, până la încetarea
acestora;
• până la întrunirea legală a noului Parlament, pentru a se asigura astfel
continuitatea exercitării funcţiei parlamentare.

Procedura începerii mandatului de parlamentar

42
Sub acest aspect se distinge între momentul proclamării rezultatului alegerilor şi
momentul validării mandatului. Procedura începerii mandatului de parlamentar
presupune mai multe etape:

• După centralizarea şi constatarea rezultatului alegerilor, Biroul Electoral Central

eliberează şi înmânează candidatului ales certificatul doveditor al alegerii sale ca
deputat, respectiv senator.

• Convocarea noului Parlament de către Preşedintele României, care trebuie să

intervină în termen de 20 de zile de la publicarea definitivă a rezultatului
alegerilor.

• Validarea mandatelor de către Parlamentul nou constituit, cu votul a cel puţin

jumătate plus unu din numărul membrilor fiecărei Camere. Mandatul
parlamentar poate fi invalidat în următoarele situaţii: a) dacă alegerea acestuia s-
a făcut prin încălcarea dispozițiilor legii privind candidatura sau obținerea
mandatului; b) dacă există o hotărâre definitivă privind săvârșirea de către
parlamentar a unei infracțiuni legate de derularea procesului electoral. Cele două
Camere ale Parlamentului sunt constituite în mod legal după validarea a cel puţin
două treimi din numărul total al mandatelor fiecărei Camere.

• Depunerea jurământului în faţa Camerei din care parlamentarul face parte,

moment în care începe exercitarea efectivă a mandatului de parlamentar. Astfel,
parlamentarul dobândeşte mandatul odată cu eliberarea certificatului doveditor
al alegerii, dar îşi exercită efectiv mandatul de la data constituirii legale a
Camerelor, adică după validarea a cel puţin două treimi din mandate şi după
depunerea jurământului.

Mandatul fostului Parlament încetează la data întrunirii noului Parlament, cu condiţia ca

cel puţin două treimi din mandatele noului Parlament să fi fost validate.

2.3.1.3 Protecţia mandatului parlamentar

Mandatul parlamentarilor se bucură de o protecţie constituţională specială, în vederea

asigurării independenţei şi libertăţii de acţiune a parlamentarilor în exercitarea
îndatoririlor lor, dar şi în vederea eliminării unor presiuni sau ameninţări la adresa lor.
Această protecţie îmbracă mai multe forme:

2.3.1.3.1 Incompatibilităţile

Incompatibilitățile reprezintă interdicții de a cumula anumite funcții în același timp.

Regulile privitoare la incompatibilităţile parlamentarilor au ca scop asigurarea
independenţei acestora și prevenirea unor posibile conflicte de interese cauzate de

43
funcțiile incompatibile. Astfel, parlamentarul care se află în stare de incompatibilitate are
obligația de a alege, într-un anumit termen, între funcția de parlamentar și funcțiile
incompatibile cu aceasta.

Principalele incompatibilităţi ale parlamentarilor sunt:

• nimeni nu poate fi în acelaşi timp deputat şi senator;

• calitatea de parlamentar este incompatibilă cu cea de membru în Parlamentul
European;
• calitatea de parlamentar este incompatibilă cu orice altă funcţie publică de
autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului. Funcțiile publice de
autoritate sunt enumerate în art. 81 alin. (2) din Legea nr. 161/2003. Printre acestea
se numără: funcţiile de consilieri locali şi consilieri judeţeni, de prefecţi şi
subprefecţi, funcţiile de primari, viceprimari şi secretari ai unităţilor
administrativ-teritoriale;
• incompatibilitatea cu exercitarea unor funcţii de conducere în cadrul unor societăți
comerciale.

Pe de altă parte, funcţia de parlamentar este compatibilă cu cea de membru al

Guvernului, funcţii în domeniul didactic, al cercetării ştiinţifice şi al creaţiei literar-
artistice, calitatea de acţionar al unei societăţi comerciale sau alte profesii liberale, precum
avocatura sau notariatul.

Starea de incompatibilitate atrage încetarea mandatului: fie de drept, dacă parlamentarul

nu anunță existența/apariția stării de incompatibilitate, iar aceasta subzistă dincolo de
termenul prevăzut de lege, fie prin demisia parlamentarului, care optează astfel pentru
funcția incompatibilă cu cea de parlamentar.

2.3.1.3.2 Imunitatea parlamentară

Imunitatea parlamentară are ca scop asigurarea independenţei şi libertăţii

parlamentarului în exercitarea atribuțiilor sale, precum şi protecţia sa faţă de acțiuni
abuzive ale altor autorități ale statului. Imunitatea parlamentară îmbracă două forme:

Iresponsabilitatea juridică (imunitatea de fond) previne tragerea la răspundere juridică a

parlamentarului pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea
mandatului (art. 72 din Constituţie). Aceasta este o imunitate de fond, cu caracter absolut,
întrucât priveşte toate actele sau faptele săvârşite de parlamentar în exercitarea
mandatului său, precum şi toate formele de răspundere juridică. Este necesar însă ca
actele/faptele parlamentarului să nu exceadă conţinutului specific al mandatului şi să
aibă o legătură directă cu exercitarea acestuia. Pentru faptele săvârșite în afara limitelor
mandatului, parlamentarul va răspunde juridic conform dreptului comun. De asemenea,
imunitatea are caracter permanent, deoarece parlamentarul nu poate fi tras la răspundere

44
juridică pentru actele/faptele săvârșite în exercitarea mandatului parlamentar nici după
terminarea acestuia.

Inviolabilitatea este o imunitate de procedură. Spre deosebire de imunitatea de fond,

aceasta nu împiedică tragerea la răspundere penală a parlamentarilor, ci instituie reguli
procedurale speciale în raport de anumite măsuri care pot fi dispuse în cursul unui proces
penal. Rezultă astfel din cele expuse anterior că spre deosebire de imunitatea de fond,
care vizează orice tip de răspundere juridică, inviolabilitatea funcționează numai în
contextul unui proces penal. Aceasta are ca scop protecția parlamentarului împotriva
unor măsuri procedurale abuzive, care l-ar putea împiedica să își exercite mandatul sau
l-ar putea constrânge să-l exercite într-un mod contrar convingerilor și voinței sale. Astfel,
potrivit art. 72 alin. (2) și (3) din Constituție, deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi
în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice
exprimate în exercitarea mandatului, însă percheziţionarea, reţinerea sau arestarea lor poate
fi dispusă numai cu încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Tot ca
regulă specială de procedură derivând din regimul juridic al inviolabilității, urmărirea şi
trimiterea în judecată a parlamentarilor intră în competenţa Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie.

2.3.1.3.2.1 Procedura de ridicare a imunităţii parlamentare

Procedura ridicării imunităţii debutează cu formularea unei cereri de către procurorul

care instrumentează urmărirea penală către Ministrul Justiției. Acesta din urmă sesizează
Președintele Camerei din care face parte parlamentarul în cauză, iar acesta aduce de
îndată cererea la cunoştinţa Biroului permanent, după care o trimite Comisiei juridice,
care va întocmi un raport în termen de 3 zile. Cererea ministrului justiţiei, însoţită de
raportul Comisiei juridice, se supune spre dezbatere şi adoptare plenului Camerei din
care face parte deputatul sau senatorul, în termen de 5 zile de la depunerea raportului.
Camera hotărăşte asupra cererii cu votul secret al majorităţii membrilor prezenţi, iar
hotărârea Camerei se publică în Monitorul Oficial şi se comunică de îndată ministrului
justiţiei.

În caz de infracţiune flagrantă, parlamentarii pot fi reţinuţi sau percheziţionaţi, dar

Ministrul Justiţiei are obligaţia de a-l informa de îndată pe preşedintele Camerei din care
face parte parlamentarul pentru a declanşa procedura ridicării imunităţii. În măsura în
care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat
revocarea acestei măsuri (art. 72 alin. (3) din Constituţie).

2.3.1.3.3 Indemnizaţiile parlamentare

45
Potrivit Legii nr. 96/2006, independenţa parlamentarilor trebuie să se manifeste și pe plan
financiar. În acest sens, parlamentarii beneficiază de un regim special de indemnizare.
Sistemul în discuție presupune un ansamblu de beneficii financiare:

• indemnizația lunară;
• indemnizația pentru limită de vârstă. Deputații și senatorii care îndeplinesc
condiţiile vârstei standard de pensionare au dreptul, la încetarea mandatului, la
indemnizaţie pentru limită de vârstă, dacă nu sunt realeşi pentru un nou mandat.
Indemnizaţia pentru limită de vârstă se cumulează cu orice tip de pensie stabilită
în sistemul public de pensii sau în alt sistem de pensii neintegrat sistemului public,
precum şi cu orice alte venituri realizate;
• acordarea unei sume de bani lunare pentru desfăşurarea activităţii în
circumscripţia în care au fost aleşi;
• acordarea unei sume de bani în vederea angajării unor consilieri personali.

2.3.1.4 Încetarea mandatului

Încetarea mandatului parlamentar poate fi colectivă sau individuală.

Încetarea colectivă a mandatului intervine în două situaţii: a) la data întrunirii legale a

noului Parlament; b) la data dizolvării Parlamentului de către Preşedinte.

Încetarea individuală a mandatului poate fi voluntară sau poate interveni de drept:

Încetarea voluntară intervine în caz de demisie.

Încetarea de drept intervine: a) în cazul incompatibilității, dacă parlamentarul omite să o

declare sau dacă acesta omite să opteze între cele două funcții incompatibile într-un
anumit termen prevăzut de lege; b) în cazul decesului parlamentarului; c) în caz de
pierdere a drepturilor electorale.

În caz de încetare individuală a mandatului de parlamentar, locul devenit vacant se va

ocupa de către unul dintre membrii supleanţi ai Parlamentului, în ordinea înscrierii lor
pe listele partidelor care au participat la alegeri.

2.3.2 Organizarea Parlamentului

2.3.2.1 Structura bicamerală a Parlamentului României

Parlamentul României este bicameral, fiind compus din Camera Deputaţilor şi Senat.
Cele două Camere au prerogative similare, iar competența acestora este stabilită în
Constituție.

46
Deşi, în principiu, Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe separate, există
situații în care acestea își exercită atribuțiile în şedinţă comună. Astfel, enumerăm
exemplificativ situaţiile în care Parlamentul se întruneşte în şedinţă comună:

1. dezbaterea programului şi a listei Guvernului, precum şi exprimarea votului de

încredere faţă de Guvern (art. 103 alin. 3 din Constituţie);

2. retragerea încrederii acordate Guvernului prin intermediul adoptării unei moţiuni de

cenzură (art. 112 alin. 1);

3. dezbaterea programului, a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege prin

care Guvernul îşi angajează răspunderea politică (art. 114 alin. 1);

4. reexaminarea legii, la cererea Preşedintelui României, atunci când aceasta a fost

adoptată în şedinţa comună a Camerelor, în condiţiile angajării răspunderii politice a
Guvernului (art. 114 alin. 4 );

5. examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi ale Curţii de Conturi

(art. 65 alin. 2 lit. g şi art. 140 alin. 2);

6. numirea directorilor serviciilor de informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii

acestor servicii (art. 65 alin. 2 lit. h);

7. primirea mesajului Preşedintelui României (art. 65 alin. 2 lit. a);

8. aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat (art. 65 alin. 2 lit.
b), a legilor rectificative şi a contului de execuţie bugetară;

9. depunerea jurământului de către Preşedintele României (art. 82 alin. 2);

10. declararea mobilizării totale sau parţiale, precum şi a stării de război (art. 65 alin. 2 lit.
c şi d);

11. numirea Avocatului Poporului şi prezentarea rapoartelor acestuia (art. 65 alin. 2 lit. i
şi art. 60);

12. punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare (art. 96 alin. 1);

13. suspendarea din funcţie a Preşedintelui României sau a persoanei care asigură
interimatul în exercitarea acestei funcţii, în cazul în care a săvârşit fapte grave prin care
se încalcă prevederile Constituţiei (art. 95 alin. 1 şi art. 99);

47
14. încuviinţarea stării de asediu sau a stării de urgenţă, în întreaga ţară ori în unele
localităţi, instituită de Preşedintele României (art. 93 alin. 1);

15. adoptarea/modificarea legilor privind statutului deputaţilor şi al senatorilor, (art.65

alin. 2 lit. j).

2.3.2.2 Organizarea internă a Parlamentului

Structurile interne ale Parlamentului sunt prevăzute în Constituţie (art. 64), în

Regulamentele celor două Camere ale Parlamentului, precum și în Regulamentul
Ședințelor Comune ale celor două Camere. Cele trei regulamente sunt adoptate de
Parlament și reglementează exclusiv organizarea și funcționarea acestuia. Parlamentul nu
poate institui prin regulamente drepturi și obligații pentru alte categorii de persoane în
afara parlamentarilor.

La baza constituirii organelor interne ale Parlamentului se află principiul configuraţiei

politice a Camerelor. Toate structurile parlamentare trebuie să cuprindă un număr de
reprezentanți ai partidelor politice care să corespundă cu ierarhia obținută în urma
alegerilor.

Organele interne de lucru ale Parlamentului sunt:

a. Biroul permanent;
b. Preşedintele Camerei;
c. Grupurile parlamentare;
d. Comisiile parlamentare.

a. Biroul Permanent

Fiecare Cameră a Parlamentului îşi alege un birou permanent - organ colegial cu

activitate permanentă. Biroul permanent, potrivit art. 64 alin. (5) din Constituţie, trebuie
să reflecte în compoziţia sa configuraţia politică a Camerei. În scopul protecţiei minorităţii
(a opoziţiei), principiul majorităţii este temperat de cel al reprezentării configuraţiei
politice a Camerelor în vederea asigurării prezenţei opoziţiei în structura de conducere a
Camerei.

Biroul permanent este compus din:

• preşedinte;
• 4 vicepreşedinţi;
• 4 secretari;
• 4 chestori (aceștia verifică modul de gestionare a patrimoniului, funcţionarea şi
calitatea serviciilor din cele două Camere).

48
Preşedinţii Camerelor se aleg pe durata mandatului Camerelor, iar ceilalţi membri ai
birourilor permanente se aleg pe durata unei sesiuni.

În vederea alegerii preşedinţilor Camerelor, fiecare grup parlamentar poate face câte o
singură propunere. În cazul Camerei Deputaţilor, este declarat ales preşedinte candidatul
care a întrunit votul majorităţii deputaţilor prezenți. Dacă niciun candidat nu a întrunit
votul majorităţii deputaţilor prezenţi, se organizează un nou tur de scrutin, la care
participă cei doi candidaţi care au obţinut numărul cel mai mare de voturi.

În cazul Senatului, este declarat ales preşedinte candidatul care a întrunit, la primul tur
de scrutin, votul majorităţii senatorilor prezenţi. Dacă niciun candidat nu a întrunit
numărul de voturi necesar se organizează noi tururi de scrutin, la care participă primii 2
candidaţi care au obţinut cel mai mare număr de voturi sau, după caz, toţi candidaţii care
s-au clasat pe primul loc, la egalitate de voturi, ori primul clasat şi toţi candidaţii care s-
au clasat pe locul al doilea, cu un număr egal de voturi. Este declarat ales preşedinte al
Senatului candidatul care a obţinut votul majorităţii senatorilor prezenţi.

Membrii birourilor permanente pot fi revocaţi înainte de expirarea mandatului la cererea

grupului parlamentar pe care îl reprezintă.

Biroul permanent are, în principal, următoarele atribuţii:

- propune Camerei data începerii şi data încheierii sesiunilor parlamentare;

- solicită Preşedintelui Camerei convocarea unei sesiuni extraordinare;

- supune aprobării plenului Camerei Regulamentul acesteia, precum şi propunerile de

modificare ale Regulamentului. În ambele Camere există câte o Comisie pentru
regulament care are printre atribuţii şi pe aceea de a elabora ori prezenta Biroului
permanent propuneri pentru modificarea Regulamentului;

- întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţelor Camerelor şi programul de activitate;

- prezintă Camerei spre aprobare proiectul de buget al acesteia şi contul de încheiere a

exerciţiului bugetar.

b. Preşedintele Camerei

Preşedintele fiecărei Camere este şi preşedintele Biroului permanent. Acesta are, în

principiu, următoarele atribuţii:

• convoacă deputaţii şi senatorii în sesiuni ordinare sau extraordinare;

49
 • conduce lucrările Camerei şi asigură menţinerea ordinii în timpul dezbaterilor,
precum şi respectarea Regulamentului;
• acordă cuvântul, moderează discuţiile, sintetizează problemele puse în dezbatere,
stabileşte ordinea votării,
• precizează semnificaţia votului şi anunţă rezultatul acestuia;
• conduce lucrările Biroului permanent;
• sesizează Curtea Constituţională în condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a), b), c) și
e) din Constituţie;
• reprezintă Camerele în relaţiile interne şi externe.

c. Grupurile parlamentare

Conform Regulamentelor Camerelor, grupurile parlamentare se constituie prin asocierea

deputaţilor sau a senatorilor care au candidat în alegeri pe listele aceluiaşi partid sau
formaţiuni politice. Un grup parlamentar trebuie să aibă cel puţin zece deputaţi (în
Camera Deputaţilor), respectiv 7 senatori (în Senat).

d. Comisiile parlamentare

Comisiile permanente sunt organe de lucru ale Camerelor, având în competența lor
diverse domenii. Acestea examinează proiecte de lege, propuneri legislative şi
amendamente în vederea elaborării de rapoarte sau avize cu privire la actele normative
respective. Comisiile permanente se aleg pe întreaga durată a legislaturii.

Comisiile de anchetă sunt organe de lucru temporare ale Camerelor care au ca obiectiv
să investigheze anumite evenimente cu impact puternic în societate. În acest scop,
comisiile de anchetă au posibilitatea de a solicita prezența sau colaborarea unor
conducători ai instituțiilor publice sau persoane particulare pentru a oferi detalii cu
privire la evenimentele în discuție. Este important de menționat că activitatea comisiilor
de anchetă nu are natură judiciară, iar rezultatele anchetei nu pot produce decât efecte
politice.

Comisiile speciale sunt organe de lucru temporare ale Camerelor ce pot fi înființate
pentru elaborarea sau avizarea unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri,
indicate în hotărârea de înfiinţare a comisiei.

Comisiile comune sunt organe de lucru permanente sau temporare ale Camerelor.
Comisiile comune permanente sunt înființate în domenii în care cele două Camere își
exercită atribuțiile în comun, cum ar fi domeniul exercitării controlului parlamentar
asupra activității Serviciului Român de Informații. Comisiile comune temporare sunt de
regulă înființate pentru ca membrii celor două Camere să se poată pune de acord cu
privire la conținutul anumitor proiecte legislative de mare anvergură, cum ar fi
modificarea unor coduri sau revizuirea Constituției.

50
 • Care sunt caracteristicile mandatului reprezentativ? Dar ale mandatului
imperativ?
• Enumerați situațiile de încetare colectivă și individuală a mandatului
parlamentarilor.
• Prezentați organele interne de lucru ale Parlamentului.

Secvența 2: Funcțiile Parlamentului

(120 de minute teorie, 30 minute practică)

A. Cuprinsul secvenței

1. Funcția de legiferare.
2. Funcția de control.
3. Funcția de informare.
4. Întrebări de autoevaluare.

B. Obiectivele secvenței

La finalul acestei secvențe veți reuși:

• Să înțelegeți procedurile legislative;

• Să înțelegeți mecanismele de colaborare și control dintre Parlament și Guvern.

C. Cuvinte-cheie

• Procedură legislativă; legi organice; legi constituționale; legi ordinare; majorități;

ordonanțe simple; ordonanțe de urgență; suspendarea Președintelui; angajarea
răspunderii Guvernului; moțiunea de cenzură; punerea sub acuzare a Președintelui.

2.3.3 Funcţiile Parlamentului

În exercitarea atribuţiilor ce îi revin, Parlamentul are trei funcții principale: funcția de

legiferare, funcția de control și funcția de informare.

2.3.3.1 Funcţia legislativă

51
Legiferarea este cea mai importantă funcție a Parlamentului. Potrivit art. 67 din
Constituție, Parlamentul adoptă legi, hotărâri și moțiuni, în prezența majorității membrilor.
Funcția de legiferare se circumscrie doar adoptării legilor, având în vedere că hotărârile
(care includ Regulamentele Camerelor ca varietate a lor) reglementează doar activitatea
Parlamentului, iar moțiunile (simple și de cenzură) vizează numai raporturile dintre
Parlament și Guvern. Singurele acte normative care produc efecte în raport de întreaga
populație a României sunt legile. Potrivit art. 73 alin. (1) din Constituție, acestea sunt de
trei tipuri: legi constituționale (de revizuire a Constituției), legi organice (cele care
reglementează domeniile expres prevăzute în art. 73 alin. (3) din Constituție) și legi
ordinare (cele care reglementează alte domenii în afara celor care fac obiectul legilor
organice). Adoptarea legilor se realizează potrivit procedurilor legislative stabilite de
Constituție. În funcţie de natura actelor normative adoptate de Parlament se poate
distinge între procedura legislativă ordinară şi proceduri legislative speciale.

2.3.3.1.1 Procedura legislativă ordinară

Această procedură este aplicabilă tuturor legilor cu privire la care Constituția nu prevede
aplicarea unei proceduri legislative speciale. Procedura legislativă ordinară presupune
parcurgerea următoarelor etape:

A. Iniţierea proiectului de lege. Dreptul de iniţiativă legislativă constă în prerogativa de a

înainta Parlamentului un proiect de lege, însoțită de obligația corelativă a Parlamentului
de a se pronunța asupra proiectului în discuție. Inițiativa legislativă aparţine, conform
art. 74 alin. (1) din Constituţie:

1. Guvernului (proiect de lege). În majoritatea sistemelor democratice, Guvernul este

principalul subiect al iniţiativei legislative. Explicaţia preponderenţei iniţiativei
guvernamentale este simplă: Guvernul trebuie să-şi pună în aplicare programul de
guvernare acceptat de către Parlament. Înainte de sesizarea forului legislativ, Guvernul,
în şedinţă, trebuie să adopte respectivul proiect de lege. Dispoziţiile art. 74 alin. (5) din
Constituţie obligă Guvernul să depună proiectul de lege la Camera care are competenţa
de a examina prima dată proiectul de lege.

2. oricărui parlamentar (propunere legislativă). Deputaţii şi senatorii au de asemenea

dreptul de a depune propuneri legislative la prima Cameră competentă să fie sesizată.
Propunerea legislativă poate fi semnată fie de un singur parlamentar, fie de mai mulţi
parlamentari; există posibilitatea ca o propunere legislativă să fie semnată atât de
deputaţi cât şi de senatori; propunerea legislativă trebuie să respecte exigenţele cerute
pentru redactarea unui proiect de lege.

3. populaţiei (iniţiativa cetăţenească). Iniţiativa legislativă cetăţenească trebuie să fie

susţinută de cel puţin 100.000 cetăţeni cu drept de vot, provenind din cel puţin un sfert

52
din judeţele ţării, iar în fiecare dintre aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti să se
înregistreze cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative (art. 74 alin. 1
Constituție). Iniţiativa legislativă cetăţenească nu poate avea ca obiect probleme fiscale,
cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea. Iniţiativa legislativă a cetăţenilor este
supusă din oficiu verificării Curţii Constituţionale. După primirea hotărârii Curţii
Constituţionale, Camera Parlamentului sesizată cu propunerea legislativă poate începe
procedura de legiferare.

2. Avizul Consiliului Legislativ. Consiliul Legislativ este un organ consultativ de

specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea
sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii, el ţinând evidenţa oficială a
legislaţiei României (art. 79 din Constituție). Consiliul Legislativ prezintă anual
Parlamentului un raport asupra activităţii sale. Sub aspectul naturii sale, Consiliul
Legislativ este o autoritate administrativă autonomă şi nu face parte din puterea
executivă, legislativă sau judecătorească. Avizul Consiliului Legislativ asupra proiectelor
de legi şi a propunerilor legislative are ca obiect:

• concordanța reglementării propuse cu Constituția, cu legile-cadru în domeniu, cu

reglementările Uniunii Europene și cu actele internaționale la care România este
parte;
• asigurarea corectitudinii și clarității exprimării juridice, înlăturarea contradicțiilor
sau necorelărilor din cuprinsul proiectului de act normativ, asigurarea
caracterului complet al prevederilor sale, respectarea normelor de tehnică
legislativă, precum și a limbajului normativ;
• prezentarea implicațiilor noii reglementări asupra legislației în vigoare, prin
identificarea dispozițiilor legale care, având același obiect de reglementare,
urmează să fie abrogate, modificate sau unificate, precum și prin evitarea
reglementării unor aspecte identice în acte normative diferite.

Avizul Consiliului Legislativ are un caracter consultativ, fiind obligatoriu de solicitat de

către Biroul permanent al primei Camere sesizate, dar fără a exista obligaţia respectării
acestuia în următoarele etape ale procedurii legislative. Proiectele care vizează aspecte
financiare, fiscale, economice sau sociale, trebuie să primească şi avizul Consiliului
Economic şi Social.

2. Sesizarea primei Camere. Proiectele și propunerile legislative sunt depuse la prima

Cameră competentă să fie sesizată, care mai este denumită și Cameră de reflecție.
Sesizarea Camerei se face printr-o adresă către Biroul permanent al Camerei. Competența
primei Camere sesizate este stabilită în funcție de obiectul reglementării în art. 75 alin. (1)
din Constituție. În măsura în care proiectul de lege se înscrie în sfera domeniilor
enumerate în respectiva prevedere, proiectul va fi depus spre dezbatere și adoptare
Camerei Deputaților, în calitate de primă Cameră sesizată. Proiectele de legi care nu se
regăsesc în lista în discuție trebuie depuse la Senat, în calitate de primă Cameră sesizată.

53
Se poate astfel observa că ambele Camere îndeplinesc concomitent funcția de primă
Cameră sesizată cu privire la domenii de reglementare diferite. De asemenea, este
important de menționat că rolul primei Camere sesizate este unul consultativ. Astfel,
dacă prima Cameră sesizată respinge proiectul în discuție, Camera decizională are
posibilitatea de a-l adopta și vice versa. Camera decizională este cea care are ultimul
cuvânt de spus cu privire la soarta proiectului în discuție.

4. Votul în prima Cameră a Parlamentului asupra proiectului de lege. Anterior votului în plenul
Camerei, proiectul trebuie discutat în comisiile permanente de specialitate ale acelei
Camere. Comisia care va analiza proiectul de lege va fi aleasă în funcţie de obiectul
reglementării. Biroul permanent trimite proiectul de lege sau propunerea legislativă
comisiei permanente competente. Comisia examinează proiectul de lege şi
amendamentele formulate de parlamentari în vederea elaborării rapoartelor şi avizelor
cerute de regulamentele Camerelor. După examinarea proiectului de lege, comisia
permanentă întocmeşte un raport prin care se propune motivat una din următoarele
soluţii:

• adoptarea fără modificări a proiectului de lege sau a propunerii legislative;

• adoptarea cu modificări a proiectului de lege sau a propunerii legislative;
• respingerea proiectului de lege sau a propunerii legislative.

De asemenea, raportul comisiei sesizate în fond va face referiri la toate avizele formulate
de către celelalte comisii care au examinat proiectul de lege sau propunerea legislativă, la
toate amendamentele primite, la avizul Consiliului Legislativ precum şi la avizul
Consiliului Economic şi Social, dacă a fost cazul.

În cursul procedurii din faţa comisiilor, dar şi ulterior, până la momentul supunerii la vot
a proiectului, orice parlamentar are dreptul să depună amendamente (amendamentele
sunt propuneri de modificare a proiectului legislativ).

După procedura în fața comisiilor, urmează etapa dezbaterilor și a votului în plenul

Camerei. În primul rând, se dă cuvântul inițiatorului proiectului pentru a expune
considerentele care au motivat inițierea proiectului în discuție. Ulterior, un reprezentant
al comisiei permanente sesizate în fond prezintă raportul întocmit asupra proiectului.
După prezentarea punctelor de vedere ale reprezentanților grupurilor parlamentare,
urmează etapa votului. Astfel, dacă nu s-au formulat amendamente la proiectul de lege,
acesta va fi votat în întregime de plenul Camerei. Dacă s-au formulat amendamente,
articolele vizate de amendamente urmează să fie votate separat, iar la final este votat
proiectul în întregime. Ca soluție finală, Camera poate adopta în forma inițială, adopta cu
modificări sau respinge proiectul de lege. Înainte de votul final, Președintele Camerei
verifică întrunirea cvorumului de prezență. Astfel, Camera nu poate vota în mod legal
decât în prezența majorității membrilor săi. Dacă cvorumul în discuție nu este îndeplinit,
ședința se amână până la întrunirea cvorumului. Dacă această condiție este îndeplinită,

54
Camera poate vota în mod legal cu diverse majorități în funcție de natura proiectului
asupra căruia se pronunță.

În cazul legilor constituționale, este necesară întrunirea unei majorități calificate de 2/3 din
membrii fiecărei Camere. În măsura în care cele două Camere nu se pun de acord asupra
unei forme unice a proiectului de revizuire a Constituției, acesta urmează să fie votat cu
o majoritate calificată de 3/4 în ședința comună a Camerelor.

Legile organice se votează cu majoritate absolută (50% +1 din numărul total de membri ai
Camerei), iar legile ordinare se votează cu majoritate simplă (50% + 1 din numărul de
membri prezenți).

Potrivit art. 75 din Constituție, dacă prima Cameră sesizată nu se pronunță asupra
proiectului în termen de 45 de zile, acesta este considerat adoptat. Termenul este de 60
de zile în cazul adoptării de coduri sau a unor legi de complexitate deosebită, respectiv
de 30 de zile în cazul aplicării procedurii de urgență. Adoptarea tacită este aplicabilă doar
în cazul primei Camere sesizate, nu și în cazul Camerei decizionale. În măsura în care a
intervenit adoptarea tacită, proiectul este trimis Camerei decizionale, care se va pronunța
definitiv asupra acestuia.

5. Proiectele de lege sau propunerile legislative adoptate de prima Cameră (expres sau tacit) se
trimit celeilalte Camere a Parlamentului, numită şi Cameră decizională. Procedura la nivelul
Camerei decizionale este similară cu procedura care se desfășoară în fața primei Camere
sesizate, cu două excepții. Astfel, la nivelul Camerei decizionale nu există adoptare tacită
deoarece ar fi absurd ca proiecte de legi să fie adoptate fără a fi votate în vreuna dintre
Camere. De asemenea, votul celei de-a doua Camere este decisiv, spre deosebire de votul
primei Camere care nu obligă Camera decizională în vreun fel.

6. Întoarcerea legii. Această procedură intervine în situația în care un proiect de lege

conţine unele dispoziţii care intră în competența decizională a Senatului și alte dispoziții
care intră în competenţa decizională a Camerei Deputaţilor. În această ipoteză, principiul
bicameralismului ar impune ca proiectul să treacă prin ambele Camere de două ori
pentru ca fiecare Cameră să își exercite în ordine competența de primă Cameră sesizată,
respectiv competența de Cameră decizională. Pentru a se evita aceste trimiteri succesive
între Camere, Constituția oferă posibilitatea primei Camere sesizate de a se pronunța
anticipat asupra prevederilor pentru care are competență de Cameră decizională, cu
condiția ca și cea de-a doua Cameră (care are competență de primă Cameră sesizată
pentru respectivele prevederi) să fie de acord. Dacă a doua Cameră nu este de acord,
proiectul va fi trimis succesiv între cele două Camere de patru ori, cu respectarea
competenței fiecărei Camere.

7. Trimiterea legii. Legea adoptată se trimite, cu 5 zile înainte de a fi depusă spre

promulgare, Avocatul Poporului, Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie și Guvernului.

55
Instituirea acestui termen are ca scop să ofere instituțiilor amintite anterior posibilitatea
de a formula obiecții de neconstituționalitate cu privire la legea adoptată. Deși obiecția de
neconstituționalitate poate fi formulată până la promulgarea legii de către Președinte, iar
termenul de promulgare este de maxim 20 de zile, instituirea termenului de 5 zile previne
situația în care Președintele ar promulga legea în prima zi a termenului de promulgare,
lipsind instituțiile menționate de prerogativa lor de a formula obiecții de
neconstituționalitate. Dacă se formulează o astfel de obiecţie, legea se trimite la Curtea
Constituţională pentru soluționarea ei. În măsura în care Curtea Constituţională respinge
obiecţiile, legea va fi trimisă Președintelui pentru promulgare. Dacă, în schimb, Curtea
Constituţională admite o obiecţie de neconstituționalitate, legea se întoarce la prima
Cameră sesizată, reluându-se procedura legislativă ordinară. Parlamentul are obligația
de a reexamina dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii
Constituţionale.

8. Promulgarea legii de către Preşedintele României. Promulgarea este actul prin care şeful de
stat autentifică textul legii, atestând regularitatea adoptării sale. Legea este trimisă spre
promulgare ulterior adoptării sale de Camera decizională. Preşedintele are la dispoziţie
un termen de cel mult 20 de zile de la primire pentru a promulga legea (art. 77 alin. 1 din
Constituție). Înainte de a promulga legea, Președintele are posibilitatea de a-și exercita
două atribuții. În primul rând, acesta poate solicita Parlamentului reexaminarea legii.
Cererea de reexaminare trebuie motivată și poate avea la bază atât critici asupra
oportunității legii, cât și critici asupra constituționalității sale. Parlamentul nu este obligat
să modifice legea în sensul cerut de Președinte, dar are obligația de a reexamina legea în
procedura legislativă ordinară. Cererea de reexaminare poate fi formulată o singură dată,
iar dacă Parlamentul adoptă a doua oară legea în aceeaşi formă, Preşedintele este obligat
să promulge legea în această variantă. În al doilea rând, Președintele are posibilitatea de
a formula o obiecție de neconstituționalitate în același termen de 20 de zile și cu aceleași
consecințe prezentate anterior. Termenul de promulgare se reduce la 10 zile în ipoteza
formulării unei cereri de reexaminare sau în cazul respingerii unei obiecții de
neconstituționalitate. Astfel, dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a
cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la
primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii
Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea. Termenul de 20 de zile în
vederea promulgării este de decădere şi, în consecinţă, după expirarea acestuia,
Preşedintele nu mai poate solicita reexaminarea legii sau sesiza Curtea Constituţională,
legea intrând în vigoare în lipsa promulgării. Legile constituţionale nu se promulgă de
către Preşedintele Românei, acestea intră în vigoare în urma aprobării lor prin
referendum.

9. Intrarea legii în vigoare prin publicarea în Monitorul Oficial. Legea se publică în Monitorul
Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării, dacă în cuprinsul legii
nu se prevede o altă dată (art. 78 din Constituție). Publicarea legii reprezintă forma
oficială de aducere la cunoştinţă a legii adoptate.

56
2.3.3.1.2 Proceduri speciale

2.3.3.1.2.1 Procedura de urgenţă

Procedura de urgenţă este o procedură accelerată de adoptare a legilor aplicabilă în

anumite situații prevăzute de Constituție sau de Regulamentele Camerelor. Enunţată la
nivel de principiu în textul Constituţiei (art. 76 alin. 3), procedura de urgenţă se aplică:

1. în cazul aprobării ordonanțelor de urgență;

2. în cazul procedurii întoarcerii legii;
3. în cazul proiectelor de lege referitoare la armonizarea legislaţiei naţionale cu cea a
Uniunii Europene sau a Consiliului Europei;
4. în cazul proiectelor cu privire la care se decide de către Camera sesizată că este necesară
procedura de urgență.

Procedura de urgență se deosebește de procedura legislativă ordinară prin câteva

elemente:

a) termenul adoptării tacite la prima Cameră sesizată este de 30 de zile;

b) organele de lucru ale Camerei pot stabili termene mai scurte pentru analizarea și
dezbaterea proiectului de lege;
c) proiectul de lege va fi înscris cu prioritate în ordinea de zi.

2.3.3.1.2.2 Procedura legilor constituţionale

Revizuirea Constituţiei este procedura în urmă căreia este modificată Constituția prin
intermediul unei legi constituționale. Categoria subiecților care au drept de inițiativă
legislativă în cazul revizuirii Constituției este diferită de categoria subiecților iniţiativei
legislative ordinare. Astfel, au dreptul de a propune revizuirea Constituţiei (art. 150 din
Constituție):

1. Preşedintelui României la propunerea Guvernului (pentru ca iniţiativa să

îndeplinească condiţiile cerute de lege, este necesar acordul ambelor componente ale
puterii executive);

2. Cel puţin 1/4 din numărul deputaţilor sau senatorilor;

3. 500.000 de cetăţeni, care trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar
în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin
20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. Condiţionările geografice şi numerice
vizează asigurarea reprezentativităţii şi seriozităţii propunerii de revizuire a Constituţiei.

57
Curtea Constituţională verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei
legislative de către cetăţeni (art. 146 lit. j) din Constituție).

Iniţiativa de revizuire a Constituţiei trebuie să fie adoptată cu o majoritate de cel puţin

2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere. Dacă iniţiativa de revizuire este adoptată în
formă diferită în cele două Camere, iar prin procedura medierii nu se ajunge la un acord,
atunci Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin
3/4 din numărul deputaţilor şi al senatorilor. În cadrul procedurii de revizuire a
Constituției, nu există Cameră de reflecție şi Cameră decizională şi, implicit, nici adoptare
tacită.

Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de
zile de la data adoptării propunerii de revizuire. (art. 151 alin. 3 din Constituție)
Referendumul pentru revizuirea Constituţiei este valabil dacă la acesta participă cel puţin
30% din numărul persoanelor înscrise în listele electorale. Rezultatul referendumului este
pozitiv dacă au spus „DA” revizuirii Constituţiei cel puţin 50%+1 din numărul cetăţenilor
participanţi la referendum.

Legea de revizuire a Constituţiei intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al

României a hotărârii Curţii Constituţionale de confirmare a rezultatelor referendumului.

2.3.3.1.2.3 Procedura cu privire la legile din domeniul justiţiei

Această procedură diferă de cea ordinară printr-un singur element. Înainte de depunerea
proiectului de lege la Parlament, trebuie obținut un aviz consultativ din partea Consiliului
Superior al Magistraturii.

2.3.3.1.2.4 Procedura cu privire la legile bugetare (de modificare a bugetului)

Prin legi bugetare se înţelege legea bugetului de stat şi legea bugetului asigurărilor sociale
de stat. Procedura de adoptare a legilor bugetare prezintă următoarele particularităţi:

1. Guvernul este unicul titular al dreptului de iniţiativă legislativă în materia legilor

bugetare. Potrivit art. 138 alin. (2) din Constituţie, Guvernul elaborează anual proiectul
bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de stat, pe care le supune, separat,
aprobării Parlamentului. Proiectele de lege privind rectificarea legilor bugetare aparţin
numai Guvernului, ca o consecinţă a iniţiativei legislative exclusive a acestuia în această
materie.

2. Dacă în cursul execuţiei bugetare intervine o iniţiativă legislativă care implică

modificarea prevederilor bugetului de stat sau ale bugetului asigurărilor sociale de stat
este obligatoriu să fie solicitată o informare de la Guvern.

58
3. Legile bugetare se dezbat şi adoptă în şedinţa comună a celor două Camere, cu votul a
50%+1 din numărul senatorilor şi deputaţilor prezenţi (majoritate simplă), pe baza
raportului comun al celor două comisii de buget şi finanţe din Parlament.

4. Legile bugetare au un termen special în care trebuie să fie adoptate, şi anume cu cel
puţin trei zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar (mai exact până la sfârşitul anului
calendaristic). În cazul în care o lege nu se adoptă până la finele anului, legea bugetară a
anului trecut se va aplica şi pentru anul ulterior, până la adoptarea unei alte legi a
bugetului.

5. În principiu, sunt în vigoare doar pentru un an, cu excepţia situației în care nu s-a reuşit
adoptarea unei noi legi a bugetului până la sfârşitul anului, caz în care vor produce efecte
până la adoptarea noilor legi bugetare.

6. Legile bugetare nu pot face obiectul delegării legislative.

2.3.3.1.2.5 Procedura de ratificare a tratatelor internaţionale

Pentru ca un tratat internaţional să devină aplicabil în România este necesară ratificarea

acestuia. Procedura de ratificare a tratatelor internaţionale presupune manifestări de
voință atât din partea puterii legislative, cât și din partea puterii executive.

Astfel, în principiu, un tratat internaţional nu poate fi ratificat de către Parlament decât

după ce a fost semnat de către Preşedinte şi negociat de către Guvern. Având în vedere
că tratatele internaționale implică acorduri între state, în cursul acestei proceduri nu se
pot formula amendamente. Eventualele rețineri ale statului român cu privire la anumite
prevederi ale tratatului pot fi exprimate prin intermediul unor rezerve.

Potrivit art. 75 alin. (1) din Constituție, în cazul ratificării tratatelor internaţionale, Camera
Deputaţilor este întotdeauna primă Cameră sesizată, iar Senatul este Cameră decizională,
indiferent de obiectul de reglementare al tratatului. Cu toate acestea, obiectul tratatului
este relevant pentru stabilirea majorităților cu care se votează ratificarea acestuia. Astfel,
dacă obiectul tratatului se încadrează în domeniul legilor organice, tratatul va fi ratificat
cu majoritate absolută. Dacă obiectul tratatului se încadrează în domeniul legilor
ordinare, acesta va fi ratificat cu majoritate simplă.

Cu privire la verificarea constituționalității tratatelor, art. 147 alin. (3) din Constituție
stabilește că în cazul constatării constituționalității tratatului înainte de ratificarea
acestuia, tratatul nu mai poate fi verificat ulterior pe calea unei excepții de
neconstituționalitate. Per a contrario, dacă tratatul nu a fost verificat din punct de vedere
al constituționalității sale înainte de ratificare, acesta poate face obiectul unei excepții de
neconstituționalitate. Cu toate acestea, o eventuală decizie a Curții Constituționale de
constatare a neconstituționalității tratatului va produce doar efecte limitate, având în

59
vedere că nu poate anula un acord valabil între state. În acest sens, Legea nr. 590/2003
privind tratatele prevede că în cazul în care, în exercitarea atribuțiilor sale de control al
constituționalității, Curtea Constituțională decide că dispozițiile unui tratat aflat în
vigoare pentru România sunt neconstituționale, Ministerul Afacerilor Externe, împreună
cu ministerul sau instituția în competențele căruia/căreia se află domeniul principal
reglementat prin tratat, va face demersuri, în termen de 30 de zile, pentru inițierea
procedurilor necesare în vederea renegocierii tratatului sau încetării valabilității acestuia
pentru partea română ori, după caz, în vederea revizuirii Constituției. Pe de altă parte,
dacă Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea tratatului înainte de
ratificarea acestuia, tratatul nu poate fi ratificat în aceeași formă decât după revizuirea
Constituției.

2.3.3.1.2.6 Procedura cu privire la legile vizând statutul senatorilor şi deputaţilor

Dezbaterea şi votul se realizează în şedinţă comună a celor două Camere ale

Parlamentului.

2.3.3.1.2.7 Angajarea răspunderii Guvernului

Angajarea răspunderii Guvernului reprezintă procedura constituţională prin care

Guvernul, ca organ colectiv şi solidar, pune Parlamentul în situaţia limită de a opta între
acceptarea fără rezerve a unor proiecte de legi și demiterea Guvernului în bloc prin
moțiune de cenzură. Decizia angajării răspunderii îi aparţine Guvernului şi nu este
condiţionată de acordul Parlamentului.

Această procedură este compusă din următoarele etape (art. 114 din Constituţie):

1. Guvernul îşi angajează răspunderea politică în şedinţa comună a celor două Camere,
asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege.
Practica a demonstrat că Guvernul nu a recurs niciodată la această procedură pentru a
promova un program sau o declarație de politică generală, ci doar pentru a reuși să obțină
adoptarea în bloc a unui pachet de legi necesar pentru a-și putea aplica programul de
guvernare. Astfel, dacă Guvernul este sigur de majoritatea care îl susține în Parlament și
dorește să obțină rapid intrarea în vigoare a unor legi, acesta recurge la procedura
angajării răspunderii ca procedură simplificată de legiferare. Cu privire la interpretarea
noțiunii de ,,proiect de lege”, Curtea Constituțională a stabilit că expresia în discuție
trebuie înțeleasă în sens larg, angajarea răspunderii putându-se face și cu privire la două
sau mai multe proiecte de lege sau la un pachet de asemenea proiecte.

2. A doua etapă a acestei proceduri presupune parcurgerea unui termen de trei zile de la
angajarea răspunderii Guvernului, în care parlamentarii au trei opțiuni:

60
 • Aceștia pot să nu inițieze nicio moțiune de cenzură, situație în care, la expirarea
termenului de 3 zile, proiectul de lege va fi considerat adoptat și va fi trimis
Președintelui spre promulgare, iar Guvernul va rămâne în funcție. Se poate astfel
observa că și în cadrul procedurii angajării răspunderii Guvernului funcționează
o formă a adoptării tacite;

• Parlamentarii pot iniția o moțiune de cenzură, iar aceasta să fie respinsă. Sub
aspectul efectelor, această situație este identică cu cea prezentată anterior;

• Parlamentarii pot iniția o moțiune de cenzură, iar aceasta să fie votată cu majoritate
absolută. În această situație, Guvernul este demis, iar proiectul de lege este respins.

Este important de precizat că în cadrul acestei proceduri Parlamentul nu se pronunță

activ asupra proiectului de lege prin vot. Acesta își exprimă voința asupra proiectului de
lege doar indirect prin intermediul moțiunii de cenzură. Nu se adoptă sau se respinge un
proiect de lege, ci se adoptă sau se respinge o moțiune de cenzură. Singura posibilitate a
Parlamentului de a interveni asupra conținutului proiectului este prin intermediul
formulării unor amendamente care necesită aprobarea Guvernului. Dacă Guvernul nu
acceptă respectivele amendamente, proiectul va rămâne în forma stabilită inițial de
acesta.

O altă trăsătură specială a acestei proceduri constă în faptul că în ipoteza formulării unei
cereri de reexaminare de către Președinte, dezbaterea acesteia se va face în ședința
comună a celor două Camere. Dacă se ajunge în această etapă, angajarea răspunderii
Guvernului încetează să mai producă efecte. Astfel, Parlamentul poate modifica legea în
sensul cerut de Președinte fără a mai fi necesară aprobarea Guvernului. De asemenea, în
măsura în care Parlamentul va respinge proiectul de lege ca urmare a admiterii cererii de
reexaminare, Guvernul va rămâne în funcție.

În ipoteza în care Curtea Constituțională va admite o obiecție de neconstituționalitate cu

privire la proiectul de lege în discuție, reexaminarea acestuia pentru punerea sa de acord
cu decizia Curții Constituționale va avea loc tot în ședință comună a Camerelor.

2.3.3.1.2.8 Delegarea legislativă (art. 115 din Constituție). Procedura de adoptare a ordonanţelor
de Guvern

Prin intermediul delegării legislative, Parlamentul mandatează Guvernul, în limitele unei

legi de abilitare, să exercite atribuții de legiferare în locul său, de regulă, pe perioada
vacanței parlamentare. Legea de abilitare este adoptată de Parlament și se dezbate în
procedură legislativă ordinară, însă aceasta trebuie să cuprindă în mod obligatoriu
anumite aspecte:

61
1. menţiunea faptului că Guvernul este abilitat să emită ordonanţe. Precizăm cu această
ocazie că ordonanțele Guvernului nu trebuie confundate cu ordonanțele de urgență emise
de Guvern. Pentru a facilita distincția între cele două tipuri de acte normative, doctrina
utilizează termenul de ordonanțe simple, respectiv ordonanțe de urgență. Prevederile art.
115 alin. (1)-(3) se referă la regimul ordonanțelor simple, prevederile art. 115 alin. (4)-(6)
se referă la regimul ordonanțelor de urgență, iar prevederile art. 115 alin. (6)-(7) se referă
la ambele tipuri de ordonanțe;

2. legea de abilitare trebuie să cuprindă data până la care Guvernul poate emite
ordonanţe;

3. legea de abilitare trebuie să cuprindă domeniul în care Guvernul poate să emită

ordonanţele, cu condiţia ca acel domeniu să nu fie unul dintre domeniile rezervate legii
organice.

După intrarea în vigoare a legii de abilitare, Guvernul poate adopta ordonanţe în

domeniile menţionate şi până la data specificată. Ordonanţele simple se publică în
Monitorul Oficial al României și intră în vigoare la 3 zile de la data publicării lor.

Ordonanţele Guvernului trebuie semnate în mod obligatoriu de către primul ministru şi

contrasemnate de către miniştrii însărcinaţi cu punerea lor în aplicare.

Dacă legea de abilitare o cere, ordonanțele se supun aprobării Parlamentului până la

împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor
ordonanței.

În măsura în care nu s-a cerut aprobarea ordonanței simple, aceasta își va continua
existența juridică sub forma de ordonanță a Guvernului. Dacă s-a cerut aprobarea de către
Parlament, acesta din urmă poate să o respingă, să o aprobe sau să o aprobe cu modificări
prin lege. Din momentul intrării în vigoare a legii de aprobare a ordonanței simple,
aceasta va fi încorporată în lege, pierzându-și natura juridică de ordonanță simplă.

2.3.3.1.2.9 Procedura ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului (OUG)

Potrivit art. 115 alin. (4) din Constituţie, în situaţii extraordinare, Guvernul poate adopta
ordonanţe de urgenţă care intră în vigoare numai după depunerea lor spre dezbatere în
procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea lor în
Monitorul Oficial al României. În acest caz, delegarea legislativă pentru emiterea unor
asemenea ordonanţe este acordată direct prin intermediul Constituţiei, spre deosebire de
situația ordonanțelor simple care pot fi emise doar în temeiul unei legi de abilitare.

Pentru satisfacerea exigenţelor constituţionale formale, OUG trebuie să fie semnată de

primul-ministru şi contrasemnată de miniştrii însărcinaţi cu punerea sa în aplicare. Sub

62
aspectul constituționalității materiale, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă în
acele situaţii în care legiferarea imediată este necesară datorită apariţiei unor situaţii
extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată. Ordonanţa trebuie să cuprindă,
în preambul, în mod obligatoriu, o expunere de motive din care să rezulte urgenţa care
stă la baza adoptării ordonanţei (art. 115 alin. 4 din Constituție). Astfel de cazuri
excepționale ar putea fi: stări de alertă cauzate de atacuri teroriste, război, epidemii etc.
Din nefericire, Guvernul recurge la ordonanțe de urgență aproape în fiecare zi, încălcând
constant principiul separației puterilor în stat. O astfel de practică este motivată și de
pasivitatea legiuitorului, care se manifestă prin amânarea la nesfârșit a adoptării legilor
necesare pentru aplicarea programului de guvernare al Guvernului. Deși
neconstituțională, această practică nu este constatată ca atare suficient de des de către
Curtea Constituțională, ceea ce stimulează în continuare recurgerea la ordonanțe de
urgență în mod excesiv.

Spre deosebire de ordonanțele simple, ordonanţele de urgenţă pot interveni şi în

domeniul legilor organice, însă ele nu pot interveni în domeniile prevăzute în art. 115
alin. (6) din Constituție. Astfel, ordonanțele de urgență nu pot interveni:

1. în domeniul legilor constituţionale;

2. în domeniul legilor electorale;
3. nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi
îndatoririle prevăzute de Constituţie;
4. nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică – în patrimoniul
statului (ex: exproprieri, naţionalizări).

Ordonanţele de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea lor spre dezbatere în
procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea lor în
Monitorul Oficial al României. Rezultă astfel că în cazul ordonanțelor de urgență,
aprobarea ulterioară de către Parlament este obligatorie. Ordonanțele de urgență intră în
vigoare imediat după momentul publicării lor în Monitorul Oficial. Camerele, dacă nu se
află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de
la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se
pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte
Camere, care decide de asemenea în procedură de urgenţă.

Ordonanţele de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu votul

majorităţii absolute. Parlamentul are la dispoziție aceleași trei opțiuni: respingerea
ordonanței, aprobarea sau aprobarea cu modificări a ordonanței. După aprobarea sa de
către Parlament, ordonanța de urgență devine lege.

2.3.3.2 Funcţia de control

2.3.3.2.1 Acceptarea programului de guvernare şi acordarea votului de încredere Guvernului

63
Această procedură constituţională de control parlamentar care are ca finalitate învestirea
Guvernului, se desfășoară în următoarele etape:

1. Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru (art.

103 alin. 1 din Constituţie). În alegerea sa, Preşedintele nu beneficiază însă de o
independenţă totală. Astfel, în măsura în care un partid deţine majoritatea absolută în
Parlament, Preşedintele este obligat să se consulte cu acest partid. Dacă niciun partid nu
deține o astfel de majoritate, Președintele are obligația de a se consulta cu toate partidele
reprezentate în Parlament. Chiar dacă nu rezultă din litera Constituției obligația
Președintelui de a-și însuși propunerile formulate de partide, o interpretare teleologică a
textului constituțional, în lumina funcției de mediere pe care o are Președintele, conduce
la concluzia de principiu că dacă un partid deține majoritatea absolută în Parlament,
alegerea unui prim-ministru din rândurile acestuia ar fi soluția optimă pentru o
colaborare adecvată între Parlament și Guvern. De asemenea, în ipoteza în care nu există
un partid care să dețină majoritatea absolută, alegerea Președintelui ar trebui să fie
ghidată de necesitatea de a asigura o coeziune între partide în același scop menționat
anterior. Această abordare a fost confirmată de Curtea Constituțională prin Decizia nr.
80/2014. Astfel, potrivit instanței constituționale, procedura de desemnare a candidatului
la funcţia de prim-ministru nu poate ignora nici rezultatul electoral al competitorilor
electorali, dar nici finalitatea procedurii, respectiv desemnarea unui candidat care să
poată asigura coagularea unei majorităţi parlamentare în vederea obţinerii votului de
încredere. De aceea, Preşedintele României, neputând avea rol de decident în această
procedură, ci de arbitru şi mediator între forţele politice, are doar competenţa de a
desemna drept candidat pe reprezentantul propus de alianţa politică sau partidul politic
care deţine majoritatea absolută a mandatelor parlamentare sau, în cazul în care nu există
o asemenea majoritate, pe reprezentantul propus de alianţa politică sau partidul politic
care poate asigura susţinerea parlamentară necesară obţinerii votului de încredere al
Parlamentului.

2. În termen de 10 zile, primul-ministru desemnat are obligația de a-și întocmi un

program de guvernare și o listă care să cuprindă membrii Guvernului propuși de acesta
și de a se prezenta în fața Parlamentului pentru a obține votul său de incredere.

3. Fiecare candidat pentru funcţia de ministru va fi audiat de către comisiile de

specialitate ale celor două Camere ale Parlamentului. În urma audierii, comisiile vor
întocmi un aviz comun consultativ pe care îl vor prezenta candidatului pentru funcţia de
prim-ministru.

4. Lista membrilor Guvernului şi programul de guvernare se dezbat de Camera

Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună (art. 103 alin. 2 din Constituţie). Pentru
învestirea Guvernului este necesar votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Votul
Parlamentului vizează programul de guvernare, în formă definitivă şi întreaga listă a

64
membrilor Guvernului. În măsura în care votul este negativ, Preşedintele României va
relua procedura de formare a Guvernului.

5. Preşedintele României emite decretul de numire în funcție a Guvernului.

6. Membrii Guvernului depun individual în faţa Preşedintelui României jurământul de

credință. Data depunerii jurământului reprezintă momentul care marchează începutul
mandatului Guvernului.

2.3.3.2.2 Moţiunea de cenzură

Moțiunea de cenzură reprezintă procedura prin care Camera Deputaţilor şi Senatul, în

şedinţă comună, demit Guvernul în bloc. Astfel, moţiunea de cenzură priveşte raporturile
dintre Parlament şi Guvern, adoptarea sau respingerea sa semnificând retragerea sau
menţinerea încrederii în Guvern. Având în vedere implicaţiile sale severe, legiuitorul a
articulat moţiunea de cenzură prin reguli constituţionale precise, de natură să prevină
întrebuinţarea abuzivă sau pripită a moţiunii de cenzură:

1. Iniţiativa moţiunii de cenzură nu poate fi decât colectivă. Numărul minim al celor care
o iniţiază trebuie să fie de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi
senatorilor.

2. La data depunerii, moţiunea se comunică Guvernului şi nu poate fi dezbătută în

Parlament decât după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţa comună a celor
două Camere.

3. Pentru ca moţiunea să fie adoptată este necesar votul majorităţii deputaţilor şi

senatorilor (majoritate absolută). Se iau în considerare numai voturile exprimate în
favoarea moţiunii; absenteismul operează în favoarea Guvernului.

4. În cazul admiterii moţiunii de cenzură, Guvernul este demis în bloc. Se emite o hotărâre
a Parlamentului privind adoptarea moţiunii, care se semnează de preşedinţii celor două
Camere şi se înaintează Preşedintelui României în vederea declanşării procedurii de
formare a unui nou Guvern.

5. Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu

mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură, cu excepţia cazului în care
Guvernul îşi angajează răspunderea.

6. Moţiunea de cenzură nu poate fi iniţiată împotriva unui singur membru al Guvernului,

ci doar împotriva întregului Guvern.

2.3.3.2.3 Procedura de suspendare din funcţie a Preşedintelui

65
Procedura suspendării din funcţie a Preşedintelui României a fost creată ca mecanism de
apărare împotriva unor potențiale abuzuri grave ale Președintelui, care ar pune în pericol
democrația și statul de drept.

În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele
României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă
comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii
Constituţionale. Noțiunea de fapte grave prin care se încalcă prevederile Constituției a
fost definită de Curtea Constituțională astfel: ,,actele de decizie sau sustragerea de la
îndeplinirea unor acte de decizie obligatorii, prin care Preşedintele României ar împiedica
funcţionarea autorităţilor publice, ar suprima sau ar restrânge drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, ar tulbura ordinea constituţională ori ar urmări schimbarea ordinii
constituţionale sau alte fapte de aceeaşi natură care ar avea sau ar putea avea efecte
similare”. Se poate observa din definiția anterioară că nu orice faptă de încălcare a
Constituției justifică recurgerea la procedura suspendării, ci doar faptele care prezintă o
gravitate ridicată în sensul celor arătate mai sus.

Procedura de suspendare se realizează în mai multe etape:

1. Formularea unei cereri de suspendare a Preşedintelui de către 1/3 din numărul total al
parlamentarilor. Cererea se aduce neîntârziat la cunoştinţa Preşedintelui;

2. Sesizarea Curţii Constituţionale în vederea emiterii avizului său consultativ cu privire

la faptele Preşedintelui ce fac obiectul propunerii de suspendare din funcţie. Avizul se
emite de Plenul Curţii Constituţionale, cu votul majorităţii judecătorilor Curţii, pe baza
raportului prezentat de trei judecători desemnaţi în acest scop, a propunerii de
suspendare şi a dovezilor existente. Caracterul consultativ al avizului semnifică faptul că
este obligatorie solicitarea acestuia, dar Parlamentul nu este obligat să decidă în sensul
avizului Curții Constituţionale.

3. Ascultarea Preşedintelui, care are dreptul de a se prezenta în faţa Parlamentului, pentru

a da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută;

4. Votul asupra cererii de suspendare în ședință comună, care pentru a fi admisă necesită
întrunirea majorității absolute.

Daca propunerea de suspendare este aprobată se produc următoarele consecinţe:

• Preşedintele este suspendat din funcţie;

• Se va numi un preşedinte interimar în persoana Preşedintelui Senatului sau dacă
acesta este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, în persoana Preşedintelui
Camerei Deputaţilor (art. 98 din Constituție);

66
 • Se va organiza în cel mult 30 de zile un referendum pentru demiterea din funcţie
a Preşedintelui României (art. 95 alin. 3 din Constituție). În cazul în care
referendumul nu se organizează în cel mult 30 de zile sau, deşi s-a organizat,
rezultatul referendumului este negativ, încetează interimatul funcţiei
prezidenţiale şi Preşedintele îşi reia mandatul. În cazul în care corpul electoral a
votat demiterea Preşedintelui, Guvernul, în termen de 3 luni de la data publicării
rezultatelor referendumului, va organiza alegeri pentru un nou Preşedinte.

2.3.3.2.4 Procedura de punere sub acuzare a Preşedintelui

Punerea sub acuzare a Preşedintelui României este o procedură care are drept consecință
angajarea răspunderii penale a Președintelui pentru comiterea infracțiunii de înaltă
trădare. Punerea sub acuzare presupune ridicarea imunităţii prezidenţiale şi trimiterea
în judecată a acestuia, propunerea trebuind să fie iniţiată de majoritatea senatorilor şi
deputaţilor.

Infracţiunea de „înaltă trădare” nu este definită în Constituţia României, ci în Codul

Penal. Astfel, art. 398 din Codul penal prevede că faptele prevăzute în art. 394 - 397,
săvârşite de către Preşedintele României sau de către un alt membru al Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării, constituie infracţiunea de înaltă trădare şi se pedepsesc cu
detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi. Art. 394-397 din Codul penal prevăd o serie de infracțiuni contra securității
naționale:

• Art. 394 – Trădarea: Fapta cetăţeanului român de a intra în legătură cu o putere

sau cu o organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora, în scopul de a suprima sau
ştirbi unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului, prin:
a) provocare de război contra ţării sau de înlesnire a ocupaţiei militare străine;
b) subminare economică, politică sau a capacităţii de apărare a statului;
c) aservire faţă de o putere sau organizaţie străină;
d) ajutarea unei puteri sau organizaţii străine pentru desfăşurarea unei activităţi
ostile împotriva securităţii naţionale, se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20
de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

• Art. 395 - Trădarea prin transmitere de informaţii secrete de stat: Transmiterea

de informaţii secrete de stat unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor
acestora, precum şi procurarea ori deţinerea de documente sau date ce constituie
informaţii secrete de stat de către cei care nu au calitatea de a le cunoaşte, în scopul
transmiterii lor unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora, săvârşite
de un cetăţean român, se pedepsesc cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.

67
 • Art. 396 - Trădarea prin ajutarea inamicului: Fapta cetăţeanului român care, în
timp de război:
a) predă teritorii, oraşe, poziţii de apărare, depozite ori instalaţii ale forţelor
armate române sau care servesc apărării;
b) predă nave, aeronave, maşini, aparate, armament sau orice alte materiale care
pot servi purtării războiului;
c) procură inamicului oameni, valori sau materiale de orice fel;
d) trece de partea inamicului sau efectuează alte acţiuni care sunt de natură să
favorizeze activitatea inamicului ori să slăbească puterea de luptă a forţelor
armate române sau a armatelor aliate;
e) luptă sau face parte din formaţii de luptă împotriva statului român sau a
aliaţilor săi, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25
de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

• Art. 397 - Acţiuni împotriva ordinii constituţionale:

(1) Acţiunea armată întreprinsă în scopul schimbării ordinii constituţionale ori al
îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat se pedepseşte cu
închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Întreprinderea de acţiuni violente împotriva persoanelor sau bunurilor
săvârşite de mai multe persoane împreună, în scopul schimbării ordinii
constituţionale ori al îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat, dacă
se pune în pericol securitatea naţională, se pedepseşte cu închisoarea de la 10
la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

În cazul în care Președintele României comite una sau mai multe din faptele menționate
mai sus, acesta poate fi trimis în judecată doar după ridicarea imunității sale în cadrul
procedurii parlamentare a punerii sub acuzare.

Punerea sub acuzare cuprinde următoarele etape:

1. Formularea unei propuneri de punere sub acuzare a Preşedintelui inițiată de

majoritatea deputaţilor şi senatorilor;

2. Informarea neîntârziată a Preşedintelui şi ascultarea acestuia în faţa Parlamentului;

3. Punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare se dispune în

şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi a Senatului, cu votul a cel puţin două treimi din
numărul parlamentarilor.

Dacă propunerea este admisă, Preşedintele urmează să fie judecat pentru comiterea
acestei infracţiuni de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. De la data punerii sub
acuzare şi până la data demiterii Preşedintele este suspendat de drept. La data rămânerii

68
definitive a hotărârii de condamnare, Preşedintele este demis de drept. Dacă Înalta Curte
de Casație și Justiție pronunță o hotărâre de achitare, Președintele va reveni în funcție.

2.3.3.2.5 Interpelarea parlamentară

Interpelarea este o veritabilă injoncţiune adresată Guvernului sau unuia dintre membrii
acestuia pentru a da explicaţii asupra politicii Guvernului în probleme importante ale
activităţii sale interne sau externe. Astfel, orice parlamentar poate să ceară în scris
explicaţii din partea Guvernului în sensul arătat mai sus.

Prin intermediul interpelărilor, Parlamentul își manifestă controlul politic asupra

Guvernului. Dacă răspunsul la interpelare este nesatisfăcător, Guvernul poate risca
demiterea sa printr-o moțiune de cenzură.

În exercitarea controlului său politic asupra Guvernului, Parlamentul poate adopta

moțiuni simple. Acestea au o natură juridică diferită față de moțiunea de cenzură.
Moțiunile simple sunt acte adoptate de Parlament cu efect exclusiv politic care au rolul
de a influența într-un sens sau în altul activitatea Guvernului sau de a atrage atenția
publicului asupra unei anumite probleme. Moțiunile simple sunt definite indirect în
cadrul art. 112 alin. (2) din Constituție. Astfel, Camera Deputaților sau Senatul poate
adopta o moțiune simplă prin care să-și exprime poziția cu privire la o problemă de
politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei
interpelări. Din textul anterior se poate deduce că moțiunile simple se pot adopta ori de
câte ori se consideră necesar de către Camere sau în cadrul procedurii de interpelare.

2.3.3.3 Funcţia de informare

În primul rând, este necesar ca Parlamentul să fie informat de Guvern cu privire la

activitatea sa pentru ca Parlamentul să-și poată exercita funcția de control asupra
acestuia. În al doilea rând, informarea Parlamentului este necesară pentru ca acesta să
poată legifera în cunoștință de cauză. Astfel, datorită faptului că parlamentarii nu își
exercită atribuțiile în teritoriu decât o perioadă limitată din an, aceștia nu sunt atât de
familiarizați cu problemele stringente ale societății pentru care legiferează. Pe de altă
parte, Guvernul, prin instituțiile sale din teritoriu, este mult mai implicat în aceste
probleme, inclusiv datorită naturii funcției sale executive.

În acest sens, Parlamentul este informat de Guvern și de alte autorități ale statului în
următoarele moduri:

a. prin mesajele pe care Preşedintele României le adresează Parlamentului, cu privire la

principalele probleme politice ale naţiunii (art. 88 din Constituţie);

b. prin rapoartele pe care Guvernul este obligat să le prezinte anual Parlamentului;

69
c. prin posibilitatea deputaţilor şi a senatorilor de a adresa întrebări și interpelări
Guvernului şi membrilor acestuia, care sunt obligați să răspundă;

d. prin obligaţia Guvernului şi a celorlalte organe ale administraţiei publice de la nivel

central sau local, de a prezenta informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor,
de Senat sau de comisiile parlamentare, prin preşedinţii acestora (art. 111 alin 1 din
Constituţie). Această solicitare de informaţii şi documente este, de regulă, facultativă.
Există o singură ipoteză în care solicitarea informării este obligatorie: atunci când o
iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului
asigurărilor sociale de stat. Solicitarea de informații este obligatorie deoarece Guvernul
este cel care întocmește proiectul bugetului de stat și cunoaște cel mai bine situația
finanțelor publice.

• Prezentați etapele procedurii legislative ordinare.

• Care sunt diferențele între legile organice și legile ordinare? Dar între
ordonanțele simple și ordonanțele de urgență?
• În ce condiții poate fi suspendat Președintele României? Dar pus sub acuzare?
• În ce domenii nu pot interveni ordonanțele de urgență?
• Ce sunt interpelările?
• Care sunt etapele adoptării unei moțiuni de cenzură?

MODULUL 4:
Puterea executivă – Guvernul și Președintele României
(60 minute teorie, 20 minute practică)

70
A. Cuprinsul modulului

1. Rolul și structura Guvernului.

2. Mandatul prezidențial.
3. Atribuțiile Președintelui României.
4. Întrebări de autoevaluare.

B. Obiectivele modulului

La finalul acestui modul veți reuși:

• Să înțelegeți structura Guvernului și cum funcționează acesta;

• Să înțelegeți care sunt atribuțiile Președintelui României.

C. Cuvinte-cheie

• Putere executivă; Guvern; Președinte; atribuții prezidențiale; atribuții guvernamentale.

2.4 Guvernul

În art. 102 alin. (3), Constituția prevede că Guvernul este alcătuit din prim-ministru,
miniştrii şi alţi membrii stabiliţi prin lege organică.

2.4.1 Rolul şi structura Guvernului

Guvernul este autoritatea publică a puterii executive care funcţionează în baza votului
de încredere acordat de către Parlament şi care asigură realizarea politicii interne şi
externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice. Guvernul are rolul
de a asigura funcţionarea echilibrată şi dezvoltarea sistemului naţional economic şi social,
precum şi racordarea acestuia la sistemul economic mondial în condiţiile promovării
intereselor naţionale. Sintetizând, putem afirma că Guvernul are rolul de a asigura
administrarea statului din punct de vedere financiar şi instituţional.

Competența Guvernului este partajată cu alte organe care, însă, nu se află în subordinea
sa. Acestea sunt autorităţile administrației publice locale, care funcționează în baza
principiului descentralizării. Autoritățile administrației publice locale sunt:

1. Consiliul local care există în fiecare comună, oraş sau municipiu, fiind condus de către
un primar.

2. Consiliul judeţean, existent în fiecare judeţ al ţării, este condus de un Preşedinte al

Consiliului Judeţean.

71
Chiar dacă beneficiază de un buget local, acesta nu este suficient pentru ca autoritățile
locale să dispună de o independență totală faţă de bugetul de stat, ale cărui fonduri sunt
distribuite în teritoriu de către Guvern.

2.4.2 Durata mandatului

Mandatul Guvernului are în principiu o durată de 4 ani, care corespunde mandatului

Parlamentului care l-a numit în funcție. Cu toate acestea, mandatul Guvernului poate să
ia sfârșit înainte de termenul arătat anterior, dacă acesta este demis de Parlament prin
moțiune de cenzură sau dacă primul-ministru își pierde funcția în orice mod. Deși primul-
ministru nu poate fi revocat din funcție, mandatul acestuia poate înceta prin demisie,
pierderea drepturilor electorale, stare de incompatibilitate, deces sau imposibilitate de a-
și exercita funcția mai mult de 45 de zile. Într-o astfel de ipoteză, Guvernul este demis în
bloc. În măsura în care nu intervin aceste două situații, mandatul Guvernului va dura
până la data validării alegerilor parlamentare generale.

2.4.3 Primul-ministru

Primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia.

Primul-ministru reprezintă Guvernul în relaţiile acestuia cu celelalte autorităţi şi instituţii
publice, cu partidele şi alianţele politice, cu sindicatele, precum şi în relaţiile
internaţionale. Şeful Guvernului îndeplineşte totodată şi funcţia de vicepreşedinte al
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, el contrasemnând anumite decrete emise de
Preşedinte.

Pierderea funcţiei de prim-ministru are loc în următoarele situaţii:

1. în caz de deces;
2. în caz de demisie;
3. în caz de imposibilitate de exercitare a funcţiei pe o perioadă mai lungă de 45 de zile.
Imposibilitatea poate fi de două feluri: a. de ordin medical; b. rezultată din suspendarea
din funcţie a primului ministru în două situaţii: i. în mod automat în momentul trimiterii
sale în judecată pentru comiterea unei infracţiuni; ii. în cazul suspendării sale facultative
de către Preşedinte la momentul începerii urmăririi penale împotriva primului ministru.
4. în caz de condamnare pentru comiterea unei infracţiuni;
5. în caz de pierdere a drepturilor electorale;
6. în caz de incompatibilitate.

2.4.4 Miniştrii

Încetarea mandatului unui ministru se poate produce prin:

1. demisie;

72
2. deces;
3. condamnare penală;
4. imposibilitate de exercitare a funcţiei pe o perioadă mai lungă de 45 de zile -
imposibilitatea poate fi de două feluri: a. de ordin medical; b. suspendarea din funcţie a
unui ministru în două situaţii: i. în mod automat în momentul trimiterii sale în judecată
pentru comiterea unei infracţiuni; ii. în ipoteza suspendării facultative dispuse de către
Preşedinte la momentul începerii urmăririi penale împotriva respectivului ministru.
5. în cazul revocării sale din funcție de către Președinte, la propunerea primului-ministru
(art. 85 alin. 2 din Constituție) – ipoteza remanierii guvernamentale;
6. în caz de pierdere a drepturilor electorale;
7. în caz de incompatibilitate.

Remanierea guvernamentală intervine atunci când, la propunerea primului-ministru,

Preşedintele României revocă din funcţia de membru al Guvernului, prin decret, pe unul
sau mai mulţi miniştri, înlocuindu-i, tot prin decret, cu alte persoane. Dacă prin
remanierea guvernamentală se schimbă componenţa politică a Guvernului, adică un
partid politic intră sau iese de la guvernare, înlocuirea miniştrilor de către Preşedinte se
poate face doar după ce, la propunerea primului-ministru, Parlamentul îşi dă acordul
asupra remanierii.

2.4.5 Exercitarea mandatului miniştrilor şi a primului-ministru

Guvernul se întruneşte săptămânal sau ori de câte ori este nevoie. Hotărârile şi
ordonanţele Guvernului se adoptă prin consens, în prezenţa majorităţii membrilor
acestuia. Dacă nu se realizează consensul, hotărăşte primul-ministru (art. 27 din Legea
nr. 90/2001). Această prevedere subliniază poziţia specială pe care primul-ministru o are
în cadrul Guvernului. Primul-ministru nu mai este „primul dintre egali”, ci este liderul
incontestabil al Guvernului.

Miniștrii se află la conducerea ministerelor – instituții publice centrale având competențe

în diverse domenii (ex.: Ministerul Justiției, Ministerul Culturii etc.). Lista ministerelor,
precum și structura acestora poate fi modificată de primul-ministru, fiind interzisă doar
eliminarea ministerelor menționate în Constituție.

Miniştrii, spre deosebire de parlamentari şi de Preşedinte, se bucură de o formă de

imunitate specială. Astfel, potrivit art. 109 alin. (2) din Constituție, numai Camera
Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a
membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor. Rezultă din
această prevedere că pentru faptele săvârșite în afara exercițiului funcției lor, membrii
Guvernului răspund potrivit dreptului comun. Imunitatea menționată îi protejează pe
miniștri doar de răspunderea penală și are caracter permanent în sensul că este necesară
o cerere de urmărire penală formulată de Președinte, Camera Deputaților sau Senat și
după terminarea mandatului miniștrilor pentru faptele săvârșite în timpul acestuia.

73
Dacă s-a cerut urmărirea penală, Președintele poate dispune suspendarea acestora din
funcție. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din
funcție. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.

2.5 Preşedintele României

Conform art. 80 din Constituţia României, Preşedintele României reprezintă statul român
şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale. De
asemenea, Preşedintele veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a
autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile
statului, precum şi între stat şi societate.

2.5.1 Funcţiile Preşedintelui

Potrivit Constituţiei, Preşedintele României îndeplineşte 4 funcţii:

2.5.1.1 Funcţia de reprezentare

Preşedintele României reprezintă statul român, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern.
Pe plan intern, Preşedintele este reprezentantul statului român, deoarece este ales prin
intermediul sufragiului universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, aşadar acesta
beneficiază de o legitimitate democratică directă și egală cu cea a Parlamentului. Pe plan
extern (art. 91 din Constituție), Preşedintele este reprezentantul statului român în
raporturile cu alte state, având competența de a încheia acorduri, tratate internaţionale şi
convenţii cu alte state, în numele statului român, fiind cel care semnează tratatele
internaţionale înainte de ratificarea lor. De asemenea, Președintele acreditează şi
recheamă reprezentanţii diplomatici ai României și aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau
schimbarea rangului misiunilor diplomatice.

2.5.1.2 Funcţia de garant al statului

74
Preşedintele României este organul care garantează suveranitatea, independenţa
naţională, unitatea şi integritatea teritorială (art. 80 din Constituție). În acest sens,
Constituţia îi acordă Preşedintelui statutul de comandant al forţelor armate şi preşedinte
al Consiliului Suprem de Apărare al Ţării. În această calitate, Președintele poate declara
mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate, poate lua măsuri pentru respingerea
agresiunii armate și poate institui starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară
ori în unele unităţi administrativ-teritoriale.

2.5.1.3 Funcţia de garant al Constituţiei

Potrivit art. 80 alin. (2), Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la

buna funcţionare a autorităţilor publice. Principala atribuție a Preşedintelui în acest sens
este posibilitatea de a sesiza Curtea Constituţională cu o obiecţie de neconstituţionalitate,
înainte de promulgarea unei legi (art. 146 lit. a din Constituţie), respectiv posibilitatea de
a sesiza Curtea Constituțională cu privire la existența unui conflict juridic de natură
constituțională între autoritățile publice.

2.5.1.4 Funcţia de mediere

Tot în art. 80 din Constituţie se specifică faptul că Preşedintele exercită funcţia de mediere
între puterile statului, precum şi între stat şi societate, având obligaţia de a păstra
echilibrul politic al ţării şi de a asigura caracterul pluralist al statului român. În acest sens,
numeroase atribuții exercitate de Președinte presupun colaborarea sa cu alte autorități ale
statului:

• Formularea unei obiecții de neconstituționalitate;

• Trimiterea legii, înainte de promulgare, spre reexaminare Parlamentului;
• Desemnarea unui prim-ministru cu consultarea Parlamentului;
• Participarea în anumite situaţii la şedinţele Guvernului;
• Convocarea celor două Camere ale Parlamentului în sesiune extraordinară;
• Adresarea de mesaje Parlamentului;
• Dizolvarea Parlamentului;
• Numirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor, la propunerea Consiliului
Superior al Magistraturii.

2.5.2 Mandatul de Preşedinte al României

Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat
(art. 81 alin. 1 din Constituție). Scrutinul este uninominal, majoritar, cu două tururi: în
primul tur este declarat ales candidatul care a obţinut majoritatea absolută a voturilor
alegătorilor înscrişi pe listele electorale. Dacă nici unul dintre candidaţi nu obţine această
majoritate în primul tur, la un interval de două săptămâni este organizat cel de-al doilea

75
tur de scrutin, la care participă primii doi candidaţi din primul tur. În al doilea tur, va
câștiga candidatul care obține majoritatea voturilor valabil exprimate.

Pentru ca o persoană să poată candidata la funcţia de Preşedinte al României trebuie să

îndeplinească anumite condiţii prevăzute în Constituţie:

1. Candidatul să aibă drept de vot;

2. Candidatul să aibă cetăţenia română şi domiciliul în ţară;
3. Persoana care candidează pentru funcţia de Preşedinte al României să fi împlinit, până
în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 35 de ani;
4. Candidatului să nu-i fie interzisă asocierea în partidele politice. Cu toate acestea, la
data alegerii sale, Preşedintele trebuie să renunţe la calitatea de membru al vreunui partid
politic deoarece trebuie să îndeplinească funcţia de mediator imparţial al scenei politice;
5. Candidatul să nu fi îndeplinit anterior funcţia de Preşedinte al României decât pentru
cel mult un mandat. Aceasta deoarece nicio persoană nu poate îndeplini funcția de
Președinte decât pentru cel mult două mandate. Mandatele pot fi şi succesive (art. 81 alin.
4 din Constituție). Raţiunea limitării numărului de mandate prezidenţiale are ca scop să
asigure alternanţa la putere și să evite o potențială dictatură.

Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii

jurământului. Preşedintele României îşi exercită mandatul până la depunerea
jurământului de către Preşedintele nou ales. Mandatul său poate fi prelungit în caz de
război sau catastrofă, printr-o lege organică adoptată de Parlament (art. 83 din
Constituție).

Pentru a preveni eventuale exercitări abuzive ale prerogativelor prezidenţiale în decursul

ultimei perioade de exercitare ale mandatului, textul constituţional în art. 89 alin. (3)
menţionează că Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului
Preşedintelui României şi nici în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de
urgenţă.

Mandatul Președintelui poate înceta și înainte de termen în caz de demisie, demitere din
funcţie prin referendum, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau în caz
de deces. În situaţiile în care mandatul încetează înainte de termen, intervine vacanţa
funcţiei prezidenţiale şi se instituie interimatul funcţiei de Preşedinte al României.
Interimatul se instituie şi în situaţia în care Preşedintele este suspendat din funcţie sau se
află în imposibilitatea temporară de a-şi exercita atribuţiile, până când imposibilitatea
devine definitivă şi intervine vacanţa funcţiei sau până când Preşedintele îşi reia
atribuţiile, dacă rezultatul referendumului de demitere este negativ.

2.5.3 Atribuţiile Preşedintelui României

2.5.3.1 Atribuţii privind legiferarea

76
1. Preşedintele României promulgă legile: „Legea se trimite, spre promulgare,
Preşedintelui României. Promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la
primire” (art. 77 din Constituție). Etapa finală a procedurii legislative presupune
promulgarea legii adoptate de Parlament de către Preşedintele României, acesta din urmă
atestând astfel regularitatea adoptării legii. Trebuie menționat că promulgarea constituie
o atribuție pur formală, având în vedere că Președintele nu poate refuza promulgarea sau
modifica conținutul legii, având doar posibilitatea de a formula o cerere de reexaminare
a legii adresată Parlamentului sau de a invoca o obiecție de neconstituționalitate.

2. Astfel, Preşedintele are dreptul de a cere, o singură dată, reexaminarea legii de către
cele două Camere, pentru orice motive (de inoportunitate, de neconstituționalitate sau
privind nerespectarea normelor de tehnică legislativă). Dacă Preşedintele a cerut
reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii
se face în cel mult 10 zile de la primirea legii după reexaminare sau de la primirea deciziei
Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea.

2.5.3.2 Atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice

1. Prezentarea de mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale

naţiunii (art. 88 din Constituție). Mesajul reprezintă modalitatea de comunicare a
Preşedintelui cu Parlamentul în ceea ce priveşte principalele probleme politice ale
naţiunii, fiind o expresie a raporturilor constituţionale dintre Parlament şi Preşedinte, în
condiţiile în care șeful statului nu are drept de iniţiativă legislativă şi totodată deţine
calitatea de mediator între puterile statului.

2. Preşedintele consultă Guvernul cu privire la problemele urgente şi de importanţă

deosebită (art. 86 din Constituție). Posibilitatea Preşedintelui de a consulta Guvernul are
ca scop realizarea unei coeziuni în interiorul puterii executive, în condiţiile în care
Preşedintele României poate participa la şedinţele Guvernului doar în situaţiile
prevăzute de art. 87 din Constituție, iar atunci când participă, deși prezidează aceste
şedinţe, nu are drept de vot. De asemenea, Preşedintele nu are drept de iniţiativă
legislativă, cu excepţia iniţiativei de revizuire a Constituţiei, prerogativă pe care o poate
exercita doar la propunerea Guvernului.

3. Preşedintele poate participa la şedinţele Guvernului. Conform art. 87 din Constituţie,

Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme
de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi,
la cererea primului-ministru, în alte situaţii. Şeful statului prezidează şedinţele
Guvernului la care participă. Preşedintelui României poate, aşadar, să participe la
şedinţele Guvernului fie din proprie iniţiativă, dar numai în cazurile în care se dezbat
probleme de interes naţional privind: politica externă, apărarea ţării şi asigurarea ordinii
publice, fie la invitaţia primului-ministru, ori de câte ori acesta consideră necesară sau

77
oportună prezenţa Preşedintelui la dezbaterile din cadrul Guvernului. Când participă la
şedinţele Guvernului, Preşedintele le prezidează, însă nu are drept de vot şi, în
consecinţă, nu semnează actele adoptate şi emise de Guvern cu ocazia acestor dezbateri.

4. Preşedintele poate iniția organizarea referendumului cu privire la probleme de interes

naţional, după consultarea Parlamentului (art. 90 din Constituție). Consultarea
Parlamentului este obligatorie, dar Președintele nu are obligația de a respecta avizul oferit
de Parlament. Astfel, Președintele deține atribuția discreționară de a iniția un referendum
național în condițiile art. 90 ori de câte ori consideră necesar și cu privire la orice probleme
pe care le consideră ca fiind de interes național.

2.5.3.3 Atribuţii privind numirea sau sancționarea unor autorităţi publice

1. Dizolvarea Parlamentului. După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a

liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul,
dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60
de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de
învestitură (art. 89 alin. 1 din Constituție). Dizolvarea Parlamentului de către Preşedinte
reprezintă una dintre modalităţile de control ale executivului asupra legislativului,
corelativă cu posibilitatea Parlamentului de a-l suspenda pe Președinte. Acesta din urmă
poate recurge la dizolvarea Parlamentului doar în contextul formării unui nou Guvern.
În acest caz, dizolvarea Parlamentului reprezintă o facultate, iar nu o obligaţie a
Preşedintelui României, care are de ales între tolerarea conflictului dintre executiv şi
legislativ, respectiv soluționarea conflictului prin dizolvarea Parlamentului şi crearea
premiselor alegerii unui nou organ legiuitor. Alineatul (2) al art. 89 prevede că
Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată pe parcursul unui an, legiuitorul
constituțional urmărind astfel să evite o stare de instabilitate. De asemenea, Parlamentul
nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui României şi nici în
timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă.

2. O altă atribuţie a Preşedintelui este desemnarea unui candidat la funcţia de prim-

ministru, numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament,
precum şi revocarea sau numirea unor miniştri în caz de remaniere guvernamentală sau
vacanţă a postului la propunerea primului-ministru (art. 85 din Constituție). Chiar dacă
rolul Preşedintelui de a desemna un candidat la funcţia de prim-ministru este important,
decisiv pentru învestirea Guvernului rămâne însă votul de încredere acordat de
Parlament în şedinţa comună a celor două Camere cu votul majorităţii absolute a
deputaţilor şi senatorilor. În același timp, Preşedintele desemnează un candidat la funcţia
de prim-ministru în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în
Parlament, ori dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în
Parlament. Astfel, desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru nu este o
prerogativă exercitată exclusiv de către Preşedinte, ci prin colaborarea acestuia cu
partidele politice parlamentare. În situaţia în care Preşedintele ar omite consultarea

78
partidului majoritar ori a unuia dintre partidele reprezentate în Parlament, el s-ar face
culpabil de fapte prin care încalcă grav prevederile Constituţiei, fiind pasibil de
suspendare din funcţie.

3. Preşedintele numeşte trei judecători la Curtea Constituţională (art. 142 alin. 3 din
Constituție).

4. Președintele numește în funcţie magistraţii. Preşedintele României numeşte în funcţie

judecătorii şi procurorii, cu excepţia celor stagiari, la propunerea Consiliului Superior al
Magistraturii (art. 134 din Constituție). În consecinţă, Preşedintele României nu poate
dispune numirea în funcţie a judecătorilor sau procurorilor fără propunerea Consiliului
Superior al Magistraturii și totodată acesta nu poate refuza să dea curs propunerilor
făcute.

5. Preşedintele numeşte în funcţii publice, conform art. 94 lit. c) din Constituţie.

6. Preşedintele acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral (art. 94 lit. b) din

Constituție).

7. Propune numirea directorilor serviciilor de informaţii (art. 65 alin. 2 lit. h din

Constituție).

2.5.3.4 Atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice

1. Preşedintele declară, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau

generală a forţelor armate, în calitate de comandant al forţelor armate şi preşedinte al
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Numai în cazuri excepţionale, hotărârea
Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare
(art. 92 alin. 2 din Constituție). În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării,
Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la
cunoştinţa Parlamentului, printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se
convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii (art. 92 alin. 3 din Constituție).

2. Preşedintele instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga
țară ori în unele unități administrativ teritoriale și solicită Parlamentului încuviințarea
măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia. Dacă Parlamentul nu se află în
sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau
a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora.

2.5.3.5 Atribuţii în domeniul politicii externe

1.Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi

le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Încheierea tratatelor

79
internaţionale în numele României este o atribuţie partajată a Preşedintelui României cu
Guvernul. Refuzul Preşedintelui de a semna tratatele negociate de Guvern conduce la
imposibilitatea Parlamentului de a le ratifica.

2. Acreditarea şi rechemarea, la propunerea Guvernului, a reprezentanţilor diplomatici

ai României;

3. Aprobarea înfiinţării sau desfiinţării rangului misiunilor diplomatice;

4. Primirea scrisorilor de acreditare a reprezentanţilor diplomatici ai altor state (art. 91

alin. 3 din Constituție);

2.5.3.6 Alte atribuţii

1. Preşedintele conferă decoraţii şi titluri de onoare (art. 94 lit. a) din Constituție)

2. Acordă graţierea individuală (art. 94 lit. d) din Constituție). Grațierea este o atribuție
discreționară a Președintelui ce constă în înlăturarea, în tot sau în parte, a executării
pedepsei aplicate de instanţă ori în comutarea acesteia în una mai uşoară. Potrivit art. 3
alin. (2) din Legea nr. 546/2002, decretul de grațiere individuală nu poate fi revocat.

2.5.4 Incompatibilităţi si imunităţi

Potrivit art. 84 alin. (1) din Constituţie, Preşedintele României nu poate fi membru al unui
partid politic pe perioada exercitării mandatului. Această prevedere urmăreşte să asigure
echidistanţa Preşedintelui, în calitatea sa de „mediator între puterile statului”, iar pe de
altă parte, este o măsură de protecţie a mandatului prezidențial, care are drept scop
asigurarea independenţei sale în exercitarea prerogativelor. În același timp, pe durata
mandatului său, Președintele nu poate îndeplini nicio altă funcție publică sau privată,
incompatibilitatea acestuia fiind totală.

Potrivit art. 84 alin. (2), Preşedintele României se bucură de imunitate. Aceasta este de
două feluri:

• În primul rând, Preşedintele României beneficiază de o imunitate de fond identică

cu cea a parlamentarilor, cu privire la opiniile sale politice și cu privire la actele
săvârșite în exercitarea atribuțiilor sale. Imunitatea sa de fond este permanentă
(subzistă și după finalizarea mandatului pentru actele săvârșite în timpul acestuia)
și absolută (vizează orice formă de răspundere juridică).

• În al doilea rând, Preşedintele beneficiază de imunitate de procedură. Astfel, pe

durata mandatului său, Președintele nu poate fi urmărit penal și trimis în judecată
decât pentru infracțiunea de înaltă trădare ulterior punerii sale sub acuzare. În

80
 măsura în care Președintele comite alte infracțiuni înaintea sau în timpul
mandatului său, indiferent că acestea vizează exercitarea atribuțiilor sale sau nu,
acesta nu va putea fi supus unei proceduri penale decât după terminarea
mandatului.

2.5.5 Încetarea mandatului

Mandatul prezidențial încetează:

1. la expirarea mandatului său de 5 ani, în momentul depunerii jurământului de către

noul Preşedinte;

2. în caz de deces;

3. în caz de imposibilitate definitivă de exercitare a funcţiei;

4. prin demisie;

5. prin demitere în urma unui referendum;

6. prin demitere de drept dacă Înalta Curte de Casație și Justiție îl condamnă pentru înaltă
trădare.

Dacă funcția de Președinte devine vacantă ori dacă Președintele este suspendat din
funcție sau dacă se află în imposibilitatea temporară de exercitare a funcției, interimatul
se asigură, în ordine, de președintele Senatului sau de președintele Camerei Deputaților.
Președintele interimar poate exercita toate atribuțiile Președintelui, cu trei excepții:

• Adresarea de mesaje Parlamentului;

• Dizolvarea Parlamentului;
• Organizarea unui referendum cu privire la probleme de interes național.

• Care sunt atribuțiile principale ale Guvernului? Dar ale Președintelui?

• În ce constă imunitatea de fond a Președintelui? Dar imunitatea sa de
procedură?

81
 MODULUL 5: Ministerul public, puterea judecătorească și
Consiliul Superior al Magistraturii
• În ce condiții poate fi dizolvat Parlamentul?
(45 minute teorie, 15 minute practică)

A. Cuprinsul modulului

1. Ministerul Public.
2. Puterea judecătorească.
3. Consiliul Superior al Magistraturii.
4. Întrebări de autoevaluare.

B. Obiectivele modulului

La finalul acestui modul veți reuși:

• Să înțelegeți modul în care funcționează Ministerul Public;

• Să înțelegeți modul în care funcționează puterea judecătorească;
• Să înțelegeți modul în care funcționează Consiliul Superior al Magistraturii.

C. Cuvinte-cheie

• procurori; judecători; Consiliul Superior al Magistraturii.

2.6 Ministerul Public. Procurorii

Ministerul Public este compus din procurori constituiți în parchete, care funcționează pe
lângă instanțele de judecată. Ministerul Public nu este un ,,minister” în adevăratul sens
al cuvântului deoarece nu face parte din punct de vedere formal din Guvern. Ministerul
Public este doar denumirea instituției care reunește totalitatea parchetelor.

Atribuția principală a procurorilor este de a exercita funcția de acuzare în cadrul

proceselor penale şi de a conduce și supraveghea activitatea de cercetare penală a poliţiei
judiciare. Ministerul Public este independent în relaţiile cu celelalte autorităţi Publice, dar
este supus anumitor influențe din partea puterii executive, având în vedere că art. 132

82
alin. (1) din Constituție prevede că procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea
ministrului justiției.

2.6.1 Organizare

Ministerul Public este alcătuit din parchete organizate într-o structură piramidală pe
lângă fiecare instanţă. În vârful structurii, se află Parchetul General de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie. În cadrul acestuia funcționează ca entitate separată o structură
specializată de procurori - Direcția Naţională Anticorupţie (DNA). Tot ca entitate
separată funcționează în cadrul Ministerului Public şi Direcţia de Investigare a
Infracţiunilor de Crimă Organizată şi Terorism ( DIICOT). Cele două direcții se ocupă
doar de investigarea infracțiunilor de corupție și a celor de crimă organizată și terorism și
dețin servicii teritoriale în anumite județe ale țării.

În cadrul Ministerului Public funcţionează procurori, numiţi în funcţie pe o perioadă

nedeterminată de către Preşedintele României, la propunerea CSM. După numirea în
funcţie, procurorii îşi desfăşoară activitatea în baza principiilor următoare:

1. Principiul stabilităţii în funcţie. Procurorii pot fi mutaţi prin transfer, detaşare sau
promovare, numai cu acordul lor. Ei pot fi delegaţi, suspendaţi sau eliberaţi din funcţie
în condiţiile prevăzute de legea nr. 303/2004.

2. Principiul controlului ierarhic. Acesta se manifestă în două forme: a) orice act al unui
procuror poate fi revocat de către procurorul-șef al parchetului din care face parte sau, în
măsura în care actul este al procurorului-șef, de către procurorul-șef al parchetului
superior aceluia din care face parte; b. procurorul-șef al unui parchet poate să ceară
procurorilor subordonați îndeplinirea anumitor acte, inclusiv începerea urmăririi penale
într-un anumit dosar sau scoaterea de sub urmărire penală.

Promovarea procurorilor şi numirea procurorilor-şefi de parchet ori de secţie se dispune

în urma unui concurs organizat de CSM.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prim-

adjunctul şi adjunctul acestuia, procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie,
adjuncţii acestuia, procurorul şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de
Criminalitate Organizată şi Terorism, adjuncţii acestuia, precum şi procurorii şefi de
secţii ai acestor parchete sunt numiţi de Preşedintele României, la propunerea ministrului
justiţiei, cu avizul Secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, dintre
procurorii care au o vechime minimă de 15 ani în funcţia de judecător sau procuror, pe o
perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată.

Revocarea procurorilor din funcţiile de conducere prevăzute la alin. (1) se face de către
Preşedintele României, la propunerea ministrului justiţiei, care se poate sesiza din oficiu,

83
la cererea adunării generale sau, după caz, a procurorului general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori a procurorului general al Direcţiei Naţionale
Anticorupţie ori Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi
Terorism, cu avizul Secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii.

2.6.2 Atribuţii

Dintre atribuţiile Ministerului Public amintim:

1. Atribuţii obligatorii:

a. de a realiza ancheta penală, fie în mod direct, fie prin supravegherea organelor de
poliţie, ori de câte ori există suspiciunea că s-a comis o infracţiune. În exercitarea acestei
atribuţii, procurorul conduce şi controlează activitatea de cercetare penală, dispoziţiile
date de procuror fiind obligatorii pentru organul de cercetare penală. Această activitate,
numită şi activitate de urmărire penală, se exercită din oficiu;

b. de a susţine în procesele penale, desfăşurate în faţa unor instanţe de judecată, poziţia

acuzării, reprezentând în această formă statul, iar nu victimele infracţiunii. Această
activitate se numeşte atribuţia de acuzare;

c. de a supraveghea în calitate de reprezentant al statului modul de desfăşurare a unor

proceduri judiciare, în principiu cele privitoare la adopţie.

2. Atribuţii facultative:

a. Ministerul Public poate să participe la orice procedură desfăşurată în faţa unor instanţe
de judecată;

b. Ministerul Public poate, prin intermediul procurorului general, să formuleze recurs în

interesul legii.

84
2.7 Puterea judecătorească

În orice societate, între indivizii care o alcătuiesc sau între aceştia şi autorităţile publice se
pot ivi conflicte în cadrul cărora o parte pretinde în contradictoriu cu cealaltă că legea sau
un drept subiectiv al ei au fost încălcate şi, prin urmare, cere restabilirea ordinii juridice
tulburate. În rezolvarea acestor conflicte intervine puterea judecătorească.

2.7.1 Organizarea puterii judecătoreşti

Puterea judecătorească este exercitată de către judecători organizaţi în instanţe de

judecată. Potrivit legii, instanţele judecătoreşti din România sunt următoarele:

1. Judecătoriile. Acestea funcţionează în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. În fiecare

judeţ funcţionează 3-5 judecătorii, cu excepţia municipiului Bucureşti, unde funcţionează
6 judecătorii şi a judeţului Ilfov, unde funcţionează 2 judecătorii. Judecătoriile au
competență generală de a judeca orice cauză, în afara celor date în competenţa altor
instanţe.

2. Tribunalele. Acestea funcţionează câte unul în fiecare judeţ, cu sediul în localitatea de

reşedinţă a judeţului, şi în municipiul Bucureşti. În circumscripţiile tribunalelor sunt
cuprinse toate judecătoriile din judeţ şi din municipiul Bucureşti. Tribunalele
funcţionează fie ca primă instanţă – pentru cauzele date direct în competenţa acestora –
fie ca instanţe de apel, cu privire la hotărârile pronunţate de judecătorii. De regulă,
tribunalele sunt divizate în secţii penale şi civile. La unele tribunale, există și secţii
maritime şi fluviale, secţii comerciale şi de contencios administrativ.

3. Curţile de apel. Acestea au sediul stabilit de lege în localitatea de reşedinţă a unui judeţ
sau a municipiului Bucureşti şi îşi exercită competenţa într-o circumscripţie cuprinzând
mai multe tribunale. Curţile judecă în primă instanţă cauzele date direct prin lege în
competenţa lor, precum şi apelurile declarate împotriva hotărârilor tribunalelor
pronunţate în primă instanţă şi recursurile declarate împotriva hotărârilor tribunalelor
pronunţate în apel. La fel ca tribunalele, curţile de apel sunt compuse din mai multe secţii.

4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În România există o singură Înaltă Curte de Casaţie şi
Justiţie, cu sediul în capitala ţării. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se compune din:
preşedinte, 2 vicepreşedinţi, 4 preşedinţi de secţii şi cel mult 80 de judecători. Ca
structură, Curtea este organizată în 4 secţii - Secţia I civilă, Secţia a II-a civilă, Secţia
penală, Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi Secţiile Unite, cu competenţă
proprie. Promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se face
numai prin concurs organizat ori de câte ori este necesar, în limita posturilor vacante, de
către Consiliul Superior al Magistraturii, prin Institutul Naţional al Magistraturii.
Preşedintele, vicepreşedinţii şi preşedinţii de secţie ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
sunt numiţi de către Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii dintre

85
judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care au funcţionat la această instanţă cel
puţin 2 ani şi care nu au fost sancţionaţi disciplinar în ultimii 3 ani.

Compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionare ale acesteia se

stabilesc prin lege organică (art. 126 alin. 4 din Constituţie). Atribuţiile Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie pot fi clasificate în:

a. atribuţii judiciare de primă instanţă;

b. atribuţii de control judiciar;

c. atribuţii de instanţă de casaţie, asigurând interpretarea şi aplicarea unitară a legii de

către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale (art. 126 alin. 3 din
Constituție);

d. sesizarea Curţii Constituţionale în vederea controlului constituţionalităţii legilor;

e. sesizarea ministrului justiţiei în vederea îmbunătăţirii legislaţiei.

Pentru ca o persoană să fie numită judecător, trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii:

• Să fie cetăţean român;

• Să fie licenţiat al unei facultăţi de drept;

• Să fi absolvit cursurile Institututului Naţional al Magistraturii (INM). Prin

excepţie, pot fi numiţi judecători persoanele care nu au absolvit cursurile INM, dar
care au exercitat o altă profesie juridică pentru cel puțin 5 ani şi au trecut un
examen de admitere în magistratură.

Inamovibilitatea și independența judecătorilor

Numirea în funcția de judecător se face de către Preşedinte la propunerea CSM pe

perioadă nedeterminată. Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili.
Astfel, judecătorii inamovibili pot fi mutaţi prin transfer, delegare, detaşare sau
promovare, numai cu acordul lor, şi pot fi suspendaţi sau eliberaţi din funcţie în condiţiile
prevăzute de legea nr. 303/2004.

Judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali. Astfel, în
activitatea de soluționare a litigiilor, aceștia nu sunt subordonați niciunei alte autorități
de stat. Preşedinții de instanţă şi cei de secţii au doar competenţe de ordin administrativ
în raporturile lor cu judecătorii acelei instanțe.

86
Incompatibilități și interdicții

Pe perioada mandatului, judecătorii sunt incompatibili cu orice altă funcţie publică sau
privată, cu excepţia funcțiilor didactice din învățământul superior. De asemenea,
judecătorilor le este interzis sa facă parte din organizaţii cu scop politic ori economic.
Incompatibilitățile și interdicțiile menționate sunt aplicabile și procurorilor.

Imunitatea judecătorilor

Judecătorii de bucură de imunitate de fond și de procedură. Aceleași tipuri de imunitate

sunt aplicabile și în cazul procurorilor.

Imunitatea de fond a judecătorilor constă în faptul că, de regulă, aceștia nu răspund civil
pentru erorile uzuale săvârșite în cadrul activității de soluționare a litigiilor. Rațiunea
acestei imunități se bazează pe faptul că eroarea umană este inevitabilă în anumite limite,
iar posibilitatea nerestricționată de a intenta acțiuni în justiție împotriva unui judecător
i-ar afecta acestuia atât independența, cât și capacitatea de a-și exercita profesia. În acest
sens, art. 96 din Legea nr. 303/2004 prevede că statul răspunde patrimonial pentru
prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile
legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia
cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată
se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul
Finanţelor Publice. Statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, va exercita acţiunea în
regres împotriva judecătorului sau procurorului dacă, în urma raportului consultativ al
Inspecţiei Judiciare (organ compus din judecători și procurori care verifică modalitatea
în care magistrații își exercită atribuțiile) şi al propriei evaluări, apreciază că eroarea
judiciară a fost cauzată ca urmare a exercitării de judecător sau procuror a funcţiei cu rea-
credinţă sau gravă neglijenţă. Din prevederile citate anterior rezultă că imunitatea de
fond a magistraților acoperă doar erorile care nu sunt săvârșite cu rea-credință sau gravă
neglijență, iar cu privire la erorile săvârșite cu rea-credință sau gravă neglijență,
judecătorii se bucură de o imunitate de procedură constând în faptul că nu pot fi acționați
direct în instanță, ci doar prin intermediul unei acțiuni în regres intentate de stat.

Deși se bucură de o imunitate de fond care vizează răspunderea civilă, judecătorii nu sunt
imuni față de eventuale proceduri disciplinare. Astfel, dacă un judecător comite una sau
mai multe abateri disciplinare dintre cele enumerate în art. 99 din Legea nr. 303/2004,
aceștia pot fi sancționați disciplinar de Consiliul Superior al Magistraturii în urma unei
anchete desfășurate de către Inspecția Judiciară. Sancțiunile disciplinare prevăzute de
lege sunt:

a) avertismentul;

87
b) diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu până la 25% pe o perioadă de
până la 1 an;
c) mutarea disciplinară pentru o perioadă efectivă de la un an la 3 ani la o altă instanţă
sau la un alt parchet, chiar de grad imediat inferior;
d) suspendarea din funcţie pe o perioadă de până la 6 luni;
e) retrogradarea în grad profesional;
f) excluderea din magistratură.

Magistrații beneficiază și de imunitate de procedură în contextul unei proceduri penale.

Judecătorii şi procurorii pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi numai cu încuviinţarea
Secţiei pentru judecători sau, după caz, a Secţiei pentru procurori a Consiliului Superior
al Magistraturii. În caz de infracţiune flagrantă, judecătorii şi procurorii pot fi reţinuţi şi
supuşi percheziţiei potrivit legii, Secţia pentru judecători sau, după caz, Secţia pentru
procurori fiind informată de îndată de organul care a dispus reţinerea sau percheziţia.
Per a contrario, judecătorii pot fi urmăriți penal și trimiși în judecată fără încuviințarea
CSM.

2.7.2 Atribuţiile puterii judecătoreşti

Potrivit legii, instanţele ce compun puterea judecătorească au următoarele atribuţii:

• Soluționarea oricărui litigiu între două persoane, fizice sau juridice, care nu este
dat spre soluţionare în competenţa altui organ;
• Verificarea respectării legii în anumite proceduri nelitigioase. De exemplu,
instanțele verifică respectarea procedurii în cazul adopţiei, în cazul procedurii de
înregistrare a unei societăţi comerciale etc.;

Instanţele îşi realizează atribuţiile menționate prin pronunţarea de hotărâri judecătoreşti.

Există o categorie de hotărâri judecătorești care pot fi emise doar de Înalta Curte de
Casație și Justiție. Astfel, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de
către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de
conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau colegiile de conducere ale curţilor de
apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de
instanţele judecătoreşti. Recursul în interesul legii se judecă de un complet format din
preşedintele sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, preşedinţii de secţii din cadrul acesteia, precum şi 20 de judecători, din care 14
judecători din secţia/secţiile în a cărei/căror competenţă intră problema de drept care a
fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti şi câte 2 judecători din cadrul celorlalte
secţii. Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv unul dintre vicepreşedinţii
acesteia este preşedinte al completului.

88
Prin deciziile pronunțate în recurs în interesul legii (RIL-uri) se consacră o anumită
interpretare a unei dispoziții legale care a fost interpretată neuniform la nivelul
instanțelor din țară. Unificarea jurisprudenței prezintă o importanță ridicată deoarece
jurisprudența neunitară afectează egalitatea în fața legii, precum și încrederea cetățenilor
în justiție. RIL-urile se publică în Monitorul Oficial şi sunt obligatorii pentru toate
instanţele din țară, având forța juridică a normei pe care o interpretează.

Totodată, pentru asigurarea unei bune înfăptuiri a actului de justiţie este necesar ca pe
lângă existența unor instanțe competente să soluționeze litigii, să existe și mecanisme
efective pentru punerea în executare a hotărârilor judecătorești. În acest sens, există un
întreg sistem de garantare a executării hotărârilor judecătoreşti, iar statul are obligaţia
de a executa în mod benevol hotărârile judecătoreşti pronunțate împotriva sa. De
asemenea, statul are obligația de a lua toate măsurile necesare pentru executarea
hotărârilor judecătoreşti pronunţate împotriva unor persoane fizice sau juridice. În
România, hotărârile judecătoreşti sunt de regulă puse în executare de către executorii
judecătoreşti, care pot fi sprijiniţi în activitatea lor de către alte organe ale statului (poliţie,
ministerul de finanţe, instanțe de executare etc.).

2.8 Consiliul Superior al Magistraturii

Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenței justiției. În actuala

formulă de organizare, Consiliul Superior al Magistraturii se prezintă ca un organ
interpus între puterea executivă şi puterea judecătorească datorită includerii ministrului
justiției în componența CSM.

Acesta este alcătuit din 19 membri, din care:

• 14 sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat; aceştia fac
parte din două secţii, una pentru judecători şi una pentru procurori; prima secţie
este compusă din 9 judecători, iar cea de-a doua din 5 procurori;
• 2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului, care se bucură
de înaltă reputaţie profesională şi morală, aleşi de Senat; aceştia participă numai
la lucrările în plen;
• ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales pentru un mandat de un an,

ce nu poate fi reînnoit, dintre magistrații care sunt membri ai CSM. Durata mandatului
membrilor Consiliului este de 6 ani. Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii se
iau prin vot secret. Preşedintele României prezidează lucrările Consiliului Superior al
Magistraturii la care participă. Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii sunt

89
definitive şi irevocabile, cu excepţia celor prevăzute la art. 134 din Constituţie (hotărârile
care vizează răspunderea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor).

În baza Constituţiei şi a Legii 317/2004, Consiliul Superior al Magistraturii are

următoarele atribuţii principale care vizează cariera procurorilor și judecătorilor:

• Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în

funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii;
• Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată în
domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor; în aceste situații,
ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorului
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au drept
de vot. Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot
fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

• Definiți noțiunea de imparțialitate a puterii judecătorești.

• În ce constă inamovibilitatea judecătorilor? Dar stabilitatea procurorilor?
• Care este diferența dintre imunitatea de fond și imunitatea de procedură a
judecătorilor?
• Care sunt atribuțiile principale ale Consiliului Superior al Magistraturii?

Modulul 6: Curtea Constituțională și Avocatul Poporului

(60 de minute teorie, 30 minute practică)

A. Cuprinsul modulului

1. Curtea Constituțională.
2. Avocatul Poporului.
3. Întrebări de autoevaluare.

90
B. Obiectivele modulului

La finalul acestui modul veți reuși:

• Să înțelegeți modul în care funcționează Curtea Constituțională;

• Să înțelegeți modul în care funcționează instituția Avocatului Poporului.

C. Cuvinte-cheie

• instanță constituțională; obiecție de neconstituționalitate; excepție de neconstituționalitate;

Avocatul Poporului.

2.9 Curtea Constituţională

2.9.1 Rolul Curţii Constituţionale

Conform art. 142 alin. (1) din Constituţie, Curtea Constituţională este garantul
supremaţiei Constituţiei. Ierarhia logică a normelor juridice, în vârful căreia se află
Constituția României, impune existența unor mecanisme de verificare și sancționare a
actelor normative contrare Constituției. Procedurile care pot fi declanșate în fața Curții
Constituționale având ca obiect neconstituționalitatea unor acte normative constituie
unele dintre cele mai importante pârghii de garantare a supremației Constituției. Astfel,
după cum vom arăta în continuare, Curtea Constituțională nu este singurul organ
competent în materie de constituționalitate. Anumite acte normative pot fi verificate din
punct de vedere al constituționalității lor doar de către instanțele de judecată. Acestea din
urmă pot sancționa, de asemenea, actele normative cu forță juridică inferioară care
contravin actelor normative cu forță juridică superioară.

Chiar dacă o parte a competenței în materie de constituționalitate aparține instanțelor

judecătorești ordinare, sistemul consacrat de Constituţia României încredinţează
controlul constituţionalităţii unui organism specializat, poziționat în afara celor trei
puteri ale statului, și anume Curții Constituţionale. Precizăm cu această ocazie că există
sisteme în care nu există Curte Constituțională, iar competența în materie de

91
constituționalitate revine în întregime instanțelor judecătorești sau instanței supreme din
statul în discuție.

2.9.2 Organizarea Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională din România este un organ politico-jurisdicţional. Caracterul

politic al acesteia se datorează modalității de desemnare a membrilor Curţii
Constituţionale. Astfel, Curtea Constituțională este formată din 9 judecători; trei
judecători sunt numiți de Camera Deputaților, trei de Senat și trei de Președintele
României. Acest sistem de numire permite ingerințe de natură politică în activitatea
Curții, care sunt totuși limitate de faptul că mandatul judecătorilor Curții nu poate fi
prelungit sau reînnoit. Pe de altă parte, caracterul jurisdicțional al CCR rezultă din
procedurile specifice activității acesteia, precum și din efectele deciziilor Curții
Constituționale.

Judecătorii Curţii Constituţionale sunt reînnoiţi cu o treime din 3 în 3 ani. Judecătorii îşi
aleg un preşedinte pentru un mandat de 3 ani. Calitatea de judecător la Curtea
Constituţională este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia
funcţiilor didactice din învăţământul juridic superior. Judecătorii CCR beneficiază de
imunitate în condițiile prevăzute de art. 61 și art. 66 din Legea nr. 47/1992. Imunitatea de
fond a acestora constă în faptul că nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru opiniile şi
voturile exprimate la adoptarea soluţiilor. Imunitatea de procedură a judecătorilor constă
în faptul că aceștia nu pot fi reţinuţi, arestaţi, percheziţionaţi sau trimişi în judecată penală
decât cu încuviinţarea plenului Curţii Constituţionale, la cererea procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Încuviinţarea menționată se dă
cu votul a două treimi din numărul judecătorilor Curţii Constituţionale, după ascultarea
judecătorului în cauză. Pentru infracţiuni săvârşite de judecătorii Curţii Constituţionale,
urmărirea penală şi trimiterea în judecată se fac numai de către Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie. În caz de infracţiune flagrantă, judecătorii Curţii Constituţionale pot fi
reţinuţi şi supuşi percheziţiei, procurorul general informându-l de îndată pe preşedintele
Curţii Constituţionale. Judecătorul trimis în judecată penală poate fi suspendat prin
decizia plenului Curţii Constituţionale adoptată cu votul a două treimi din membrii
Curţii Constituţionale. În cazul unei decizii de achitare, suspendarea încetează, iar în
cazul unei decizii definitive de condamnare, mandatul de judecător al Curţii
Constituţionale încetează de drept.

Condiţii care trebuie îndeplinite pentru dobândirea calităţii de judecător la Curtea

Constituţională:
• pregătire juridică superioară;
• înaltă competenţă profesională;
• vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic
superior.

92
2.9.3 Atribuţiile Curţii Constituţionale

Atribuțiile CCR sunt enumerate în art. 146 din Constituție. Fiecare atribuție este
dezvoltată în Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții
Constituționale. Astfel, Curtea:

1. se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la

sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a
Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr
de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra
iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;

2. se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la

sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de
deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;

3. se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea

unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr
de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. Art. 27 din Legea nr. 47/1992
precizează că CCR are competența de a verifica și constituționalitatea hotărârilor plenului
Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două
Camere reunite ale Parlamentului;

4. hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele,

ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de
neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului;

5. soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la

cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a
primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;

6. veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă

rezultatele sufragiului;

7. constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de

Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului;

8. dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui

României;

9. veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului

şi confirmă rezultatele acestuia;

93
10. verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către
cetăţeni;

11. hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid

politic;

12. îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii.

Potrivit legii, competenţa Curţii nu poate fi contestată de nicio autoritate publică, singură
Curtea fiind în drept să hotărască asupra acesteia. Principala atribuţie a Curţii
Constituţionale este controlul de constituţionalitate al legilor şi ordonanţelor Guvernului.
Precizăm cu această ocazie că CCR poate verifica din punct de vedere al
constituționalității doar actele enumerate în art. 146 din Constituție. Orice alt act normativ
va fi verificat din punct de vedere al constituționalității sale, la cerere, de instanțele de
judecată (ex.: hotărâri de Guvern, hotărâri de consiliu local, ordine de miniștri). Formele
controlului de constituţionalitate efectuat de CCR sunt:

1. Controlul anterior (a priori) de constituţionalitate

Acesta are ca obiect:

1. legile înainte de promulgare, la sesizarea Preşedintelui României, a Guvernului, a

unuia dintre preşedinţii Camerelor Parlamentului, a Avocatului Poporului, a unui număr
de cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori. Cererile formulate în temeiul art.
146 lit. a) din Constituție se numesc obiecţii de neconstituţionalitate;

2. iniţiativele de revizuire a Constituţiei – Curtea Constituţională se sesizează din oficiu;

3. tratatele sau acordurile internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii Camerelor

Parlamentului, unui grup parlamentar, unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau cel
puţin 25 de senatori;

2. Controlul posterior de constituţionalitate (a posteriori), exercitat pe calea excepţiei de

neconstituţionalitate.

Acesta are ca obiect legile şi ordonanţele Guvernului, după intrarea lor în vigoare.
Excepţia de neconstituţionalitate poate fi invocată în faţa instanţelor judecătoreşti sau a
celor de arbitraj comercial (care vor sesiza Curtea Constituţională) ori poate fi ridicată
direct în faţa Curţii Constituţionale, dar numai de către Avocatul Poporului.

94
Pentru a ilustra mai clar caracteristicile obiecției, respectiv excepției de
neconstituționalitate, având în vedere că sunt cele mai importante mecanisme de sesizare
a Curții, în cele ce urmează vom prezenta asemănările și deosebirile dintre acestea.

Asemănări obiecție/excepție de neconstituționalitate

• Ambele sunt forme ale controlului de constituționalitate;

• Ambele pot viza legile.

Diferențe obiecție/excepție de neconstituționalitate

• Obiecția de neconstituționalitate presupune un control al legii anterior intrării

acesteia în vigoare, pe când excepția de neconstituționalitate vizează controlul
unui act normativ aflat în vigoare;
• Controlul realizat pe calea obiecției este unul abstract – intervine înainte ca legea
să fi fost interpretată și aplicată de instanțe, pe când excepția dă naștere unui
control concret, al unei norme care a primit deja o anumită interpretare în
jurisprudență, care poate sau nu să fie constituțională;
• Pentru formularea unei obiecții de neconstituționalitate nu este necesar să existe
un proces în derulare în fața unei instanțe, pe când în cazul excepției, această
condiție este impusă de însăși natura excepției;
• Obiecția de neconstituționalitate vizează doar legile, pe când excepția vizează
legile și ordonanțele;
• Obiecția poate fi invocată de subiecții enumerați la art. 146 lit. a) din Constituție,
pe când excepția poate fi invocată de părțile din proces, de instanță din oficiu, de
procuror sau de Avocatul Poporului în mod direct, în absența unui proces pe rolul
unei instanțe.

Totodată, este important de precizat care sunt condițiile de admisibilitate ale excepției de
neconstituționalitate. Aceasta nu poate fi trimisă direct Curții Constituționale de către
părțile din proces, ci trebuie să treacă printr-un filtru anterior de admisibilitate. Instanța
în fața căreia se desfășoară procesul are competența de a verifica întrunirea unor condiții
preliminare înainte de a concluziona că excepția este admisibilă și Curtea Constituțională
poate fi sesizată prin intermediul unei încheieri pentru a soluționa excepția de
neconstituționalitate.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, condițiile de admisibilitate sunt următoarele:

1. excepția să privească dispoziții dintr-o lege sau ordonanță;

2. dispozițiile respective să fie în vigoare (aplicabile în procesul respectiv);
3. excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei (condiția interesului);
4. dispozițiile respective să nu fi fost constatate anterior ca fiind neconstituționale.

95
Dacă instanța de judecată constată că aceste condiții sunt îndeplinite, va sesiza CCR
printr-o încheiere. Procesele nu se suspendă pe durata soluționării excepției de
neconstituționalitate. În situația în care CCR constată neconstituționalitatea prevederii în
discuție după finalizarea procesului, partea din proces care a invocat excepția poate
reiniția procesul pe calea unei căi extraordinare de atac - revizuirea. Dacă instanța de
judecată constată că excepția nu respectă condițiile menționate anterior, va emite o
încheiere prin care va respinge excepția ca inadmisibilă. Încheierea de respingere poate fi
atacată cu recurs la instanța imediat superioară în termen de 48 de ore de la pronunțare.
Recursul se judecă în trei zile.

2.9.4 Actele Curţii Constituţionale și efectele acestora

În exercitarea atribuţiilor ce îi revin, Curtea Constituţională emite decizii, hotărâri şi avize.

Curtea emite decizii în exercitarea următoarelor atribuții:

• controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare;

• iniţiativele de revizuire a Constituţiei,
• controlul constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale;
• controlul constituţionalităţii regulamentelor Camerelor Parlamentului;
• soluționarea excepţiilor de neconstituţionalitate;
• soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile
publice;
• soluționarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.

Curtea Constituţională emite hotărâri în exercitarea următoarelor atribuții:

• verificarea respectării procedurii pentru alegerea Președintelui;

• constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea
funcţiei de Preşedinte al României ;
• verificarea respectării procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului şi confirmarea rezultatelor acestuia;
• verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către
cetăţeni.

Curtea Constituţională emite un aviz consultativ în situaţia în care s-a propus

suspendarea din funcţie a Preşedintelui României.

Deciziile CCR pot fi clasificate astfel: a) decizii prin care se constată constituționalitatea;
b) decizii prin care se constată neconstituționalitatea; c) decizii interpretative. Cu privire
la ultima categorie de decizii, trebuie menționat în primul rând că CCR nu are dreptul de
a modifica sau completa prevederile supuse controlului său pentru că, în caz contrar, s-
ar substitui legiuitorului și ar încălca principiul separației puterilor în stat. Cu toate

96
acestea, având în vedere că anumite prevederi aparent neconstituționale pot fi salvate
printr-o interpretare constituțională, CCR a dezvoltat cutuma de a crea interpretări
constituționale ale normelor supuse controlului prin intermediul deciziilor interpretative.

Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data

publicării lor, deciziile sunt general obligatorii (pentru toate instituțiile și pentru toate
persoanele) şi au putere numai pentru viitor.

Efectele deciziilor Curții Constituționale

Efectele deciziilor CCR sunt reglementate în art. 147 din Constituție.

Conform art. 147 alin. (2) din Constituţie, în cazul admiterii unei obiecții de
neconstituționalitate, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective
pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.

Art. 147 alin. (3) precizează care sunt efectele unei decizii CCR privind
constituționalitatea unui tratat internaţional:

• dacă tratatul este considerat constituţional, acesta nu mai pot face obiectul unei
excepţii de constituţionalitate;
• dacă tratatul este declarat neconstituţional, acesta nu mai poate fi ratificat.

Art. 147 alin. (1) din Constituție reglementează efectele deciziilor CCR cu privire la
constituționalitatea regulamentelor Camerelor, precum și a legilor/ordonanțelor în
vigoare, verificate pe calea excepției de neconstituționalitate.

Astfel, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente,
constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la
publicarea deciziei CCR dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu
pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui
termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

97
2.10 Avocatul Poporului

Avocatul Poporului este o autoritate publică autonomă, având ca scop principal apărarea
drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor în raporturile acestora cu autorităţile publice. Chiar
dacă este o instituţie independentă faţă de orice altă autoritate, procedura de desemnare
a Avocatului Poporului, precum și obligaţia acestuia de a prezenta un raport asupra
activităţii sale în faţa Parlamentului, indică faptul că Avocatul Poporului este supus
controlului parlamentar.

Acesta este numit în funcţie de către Senat şi Camera Deputaţilor, în şedinţă comună,
pentru un mandat de 5 ani, care poate fi reînnoit o singură dată.

Mandatul poate înceta şi înainte de termen prin:

• demisie;
• revocare din funcţie;
• incompatibilitate cu alte funcţii publice sau private;
• imposibilitate de a-şi îndeplini atribuţiile mai mult de 90 de zile, constatată prin
examen medical de specialitate;
• deces.

Pentru a putea dobândi funcţia de Avocat al Poporului, trebuie îndeplinite condiţiile

cerute pentru judecătorii Curţii Constituţionale (pregătire juridică superioară, înaltă
competenţă profesională, o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în
învăţământul juridic superior).

În timpul exercitării funcţiei, Avocatul Poporului şi adjuncţii acestuia nu pot fi membri

ai unui partid politic şi nu pot îndeplini nicio altă funcţie publică sau privată, cu excepţia
activităţilor şi funcţiilor didactice din învăţământul superior.

Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu răspund juridic pentru opiniile exprimate sau
pentru actele pe care le îndeplinesc, cu respectarea legii, în exercitarea atribuţiilor lor
(imunitate de fond).

98
Pe durata exercitării mandatului, Avocatul Poporului poate fi urmărit şi trimis în
judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu exercitarea atribuţiilor sale, dar nu
poate fi reţinut, percheziţionat sau arestat fără încuviinţarea preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului (imunitate de procedură).

Avocatul Poporului este asistat de adjuncţi specializaţi pe domenii de activitate, numiţi

de către Birourile permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, la propunerea
Avocatului Poporului, cu avizul comisiilor juridice ale celor două Camere ale
Parlamentului. Avocatului Poporului îi revin următoarele atribuţii principale:

• verifică activitatea de rezolvare legală a petiţiilor primite şi solicită autorităţilor

sau funcţionarilor administraţiei publice în cauză încetarea încălcării drepturilor
şi libertăţilor persoanelor fizice, repunerea în drepturi a petiţionarului şi repararea
prejudiciilor;
• poate sesiza Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea legilor,
înainte de promulgarea acestora;
• poate sesiza direct Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a
legilor şi ordonanţelor.

Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate.
Petiţiile adresate Avocatul Poporului trebuie să se facă în scris şi să indice numele şi
domiciliul persoanei fizice lezate în drepturile şi libertăţile acesteia, drepturile şi
libertăţile încălcate, precum şi autoritatea administrativă ori funcţionarul public în cauză.
Avocatul Poporului este obligat să prezinte în faţa celor două Camere ale Parlamentului
rapoarte anual sau la cererea acestora. Rapoartele pot conține recomandări privind
legislația sau măsuri de altă natură, pentru ocrotirea drepturilor și libertăților cetățenilor.

• Prin ce se diferențiază Curtea Constituțională de o instanță obișnuită de

judecată?
• Care sunt diferențele între obiecția și excepția de neconstituționalitate.
• Identificați atribuțiile Curții Constituționale care nu vizează verificarea
constituționalității unor acte normative.
• Care sunt atribuțiile principale ale Avocatului Poporului?

99