SUPORT CURS CRIMINALISTICĂ

2021

CONF. UNIV. DR. SORIN ALĂMOREANU

1
2
 CUPRINS

C A P I T O L U L I NOŢIUNI INTRODUCTIVE. PRINCIPII ........................ 13

Secțiunea 1. Apariția și dezvoltarea criminalisticii ................................................ 13
Secțiunea 2. Începuturile și dezvoltarea criminalisticii în România ...................... 15
Secțiunea 3. Definirea criminalisticii. Sistemul și structura ei .............................. 16
Secțiunea 4. Categorii de probe oferite de criminalistică ...................................... 18
Secțiunea 5. Sistemul principiilor fundamentale ale criminalisticii....................... 20
CAPITOLUL II LEGĂTURA CRIMINALISTICII CU ALTE ŞTIINŢE.
MIJLOACELE TEHNICE ALE CRIMINALISTICII ...................................................... 23
Secțiunea 1. Legătura criminalisticii cu alte științe ............................................... 23
Secțiunea 2. Tehnică și mijloacele tehnice în criminalistică ................................ 24
A. Trusa criminalistică universală...................................................................... 24
B. Trusa foto-video-audio .................................................................................. 25
C. Trusele specializate ....................................................................................... 25
D. Laboratoarele complexe mobile .................................................................... 27
CAPITOLUL III IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ ................................. 31
Secțiunea 1. Noțiuni generale ................................................................................ 31
Secțiunea 2. Principiile identificării criminalistice ................................................ 32
Secțiunea 3. Fazele procesului de identificare ....................................................... 34
Secțiunea 4. Metode folosite în identificare ........................................................... 35
Secțiunea 5. Formularea concluziilor de identificare............................................. 36
Secțiunea 8. Identificarea prin constatare tehnico-științifică și expertiza
criminalistică ........................................................................................................................ 37
Constatarea ............................................................................................................. 40
Expertiza criminalistică.......................................................................................... 41
Pregătirea și dispunerea expertizei criminalistice .............................................. 42
Efectuarea expertizei criminalistice ................................................................... 44
Secțiunea 9. Sistemul serviciilor și expertizelor criminalistice în România .......... 45
Secțiunea 11. Realizarea expertizei și redactarea raportului de expertiză
criminalistică ........................................................................................................................ 46

3
 Secțiunea 12. Concluziile expertului criminalist ................................................... 49
CAPITOLUL IV ELEMENTE DE TRASEOLOGIE .......................................... 53
Secțiunea 1. Noțiunea de urmă. .............................................................................. 53
Secțiunea 2. Clasificarea urmelor. ......................................................................... 54
CLASIFICAREA URMELOR .......................................................................... 55
Secțiunea 3. Urmele de reproducere ...................................................................... 55
1) După modul de acțiune al obiectului creator putem deosebi: ........................ 56
2) După gradul de plasticitate al obiectului primitor: ........................................ 57
3. După locul de sedimentare ............................................................................. 58
4. După gradul de vizibilitate .......................................................................... 58
Secțiunea 4. Urmele de incendiu............................................................................ 58
1. Incendiile naturale .......................................................................................... 59
2. Incendii accidentale ........................................................................................ 60
3. Incendii intenționate ....................................................................................... 60
Secțiunea 5. Urmele instrumentelor de spargere .................................................... 60
Secțiunea 6. Urmele de forțare a sigiliilor ............................................................. 63
Secțiunea 7. Urmele create de mijloacele de transport .......................................... 63
Secțiunea 8. Urmele de picioare............................................................................. 67
Secțiunea 9. Urmele de dinți .................................................................................. 68
Secțiunea 10. Urme sub forma firelor de păr ......................................................... 69
Secțiunea 11. Urmele de sânge .............................................................................. 70
Secțiunea 12. Urmele fiziologice ........................................................................... 71
Secțiunea 13. Urmele create de îmbrăcăminte ....................................................... 72
Secțiunea 14. Urmele sub formă de obiecte sau resturi de obiecte ........................ 72
Secțiunea 15. Urmele de praf și noroi .................................................................... 73
CAPITOLUL V URMELE RELIEFULUI PAPILAR ......................................... 74
Secțiunea 1. Aspecte generale ................................................................................ 74
Secțiunea 2. Proprietățile reliefului papilar ............................................................ 77
Secțiunea 3. Topografia reliefului papilar .............................................................. 80
Secțiunea 4. Clasificarea reliefului papilar ............................................................ 81

4
 a) Metoda Galton-Henry ................................................................................. 82
b) Metoda Vucetich ......................................................................................... 82
c) Metoda Oloriz ............................................................................................. 82
d) Clasificarea folosită în România ................................................................. 83
Secțiunea 5. Cercetarea locului faptei pentru urme de mâini................................. 88
Secțiunea 6. Expertiza criminalistică a urmelor de mâini ...................................... 93
CAPITOLUL VI Metoda portretului vorbit. Identificarea persoanelor după
semnalmente ........................................................................................................................... 97
Secțiunea 1. Metoda portretului vorbit. Noțiuni generale ...................................... 97
Secțiunea 2. Descrierea semnalmentelor anatomice ............................................ 101
2.1. Descrierea generală a persoanei ................................................................ 102
2.2. Descrierea capului și al diverselor detalii ale figurii umane ..................... 103
2.3. Părul .......................................................................................................... 105
2.4 Fruntea ....................................................................................................... 106
2.5. Ochii .......................................................................................................... 107
2.6. Nasul. Gura și buzele. ............................................................................... 109
2.7. Dantura ...................................................................................................... 112
2.8. Urechea ..................................................................................................... 114
2.9. Descrierea semnalmentelor dinamice ....................................................... 116
2.10. Descrierea semnelor particulare .............................................................. 118
2.11. Descrierea îmbrăcăminții. ....................................................................... 120
Secțiunea 3. Domeniile de aplicare a portretului vorbit ....................................... 120
3.1. Noțiuni generale ........................................................................................ 120
3.2. Realizarea portretului vorbit la fața locului .............................................. 121
3.3. Identificare infractorilor prin descrierea semnalmentelor acestora de către
martorii oculari sau de către alte persoane ..................................................................... 122
3.4. Urmărirea și identificarea infractorilor care se ascund urmăririi penale... 123
3.5. Identificarea persoanelor și a cadavrelor cu identitate necunoscuta și a
persoanelor dispărute...................................................................................................... 123
Secțiunea 4. Factori obiectivi și subiectivi care influențează calitatea realizării
portretului vorbit ................................................................................................................ 124

5
 4.1. Prezentare generală ................................................................................... 125
4.2. Factorii obiectivi ....................................................................................... 125
4.3. Factorii subiectivi ...................................................................................... 126
CAPITOLUL VII BALISTICA JUDICIARĂ .................................................... 130
Secțiunea 1. Noțiuni introductive......................................................................... 130
Secțiunea 2. Clasificarea armelor de foc .............................................................. 135
2.1. Categorii de arme și muniții ...................................................................... 135
2.2. Clasificări ale armelor de foc .................................................................... 135
Secțiunea 3. Principalele tipuri de arme de foc și muniții.................................... 140
3.1. Armele de mână ........................................................................................ 140
3.2. Puști ghintuite și puști cu țeavă lisă ......................................................... 143
3.3. Arme automate .......................................................................................... 144
Secțiunea 3. Urmele formate prin împușcare ....................................................... 147
A.URMELE PRINCIPALE ............................................................................. 147
B. UMELE SECUNDARE .............................................................................. 160
Secțiunea 4. Elemente despre construcția și identificarea armelor de foc ........... 167
4.1.Construcția țevii armelor de foc: ................................................................ 167
4.2. Identificarea armei după urmele create pe proiectile: ............................... 168
4.3. Particularități constructive ale gloanțelor: ................................................ 170
Secțiunea 5. Specificul cercetării locului faptei în cauze în care s-au utilizat arme de
foc ....................................................................................................................................... 172
CAPITOLUL VIII EXAMINAREA ŞI IDENTIFICAREA SCRISULUI ........ 175
Secțiunea 1. Grafoscopia: identificarea criminalistica a autorului scrierii ......... 175
1.2 Ce este scrisul ? ......................................................................................... 180
Secțiunea 2. Bazele științifice ale identificării persoanei după scris .................... 184
1. Individualitatea scrisului ............................................................................. 184
2. Stabilitatea scrisului ..................................................................................... 185
3. Reactivitatea scrisului .................................................................................. 187
Secțiunea 3. Caracteristicile generale ale scrisului .............................................. 187
1. Dimensiunea scrisului .................................................................................. 188

6
 2. Proporționalitatea scrisului........................................................................... 188
3. Nivelul de evoluție a scrierii ........................................................................ 188
4. Forma scrisului ............................................................................................. 189
5. Înclinarea scrisului ....................................................................................... 189
6. Dinamica și viteza scrierii ............................................................................ 189
7. Presiunea și spațierea scrisului .................................................................... 190
8. Gradul de legare (continuitatea). Forma traseelor........................................ 190
9. Topografia elementelor și a textului ............................................................ 190
10. Direcția și forma rândurilor....................................................................... 190
Secțiunea 4. Caracteristicile speciale ale scrisului ............................................... 190
Secțiunea 5. Modificarea scrisului în mod intenționat ......................................... 192
1. Deghizarea scrisului ..................................................................................... 192
2. Contrafacerea scrisului ................................................................................. 194
Secțiunea 6. Elemente de expertiza grafică a semnăturilor.................................. 195
1. Metoda caligrafică ........................................................................................ 198
2. Metoda grafometrică .................................................................................... 199
3. Metoda grafonomică .................................................................................... 199
Secțiunea 7. Procedee de falsificare a semnăturilor ............................................. 200
1. Copierea ....................................................................................................... 200
2. Imitația servilă.............................................................................................. 200
3. Imitația liberă ............................................................................................... 200
4. Semnăturile executate din fantezie............................................................... 201
CAPITOLUL IX CERCETAREA DOCUMENTELOR SUSPECTE .............. 202
Secțiunea 1. Noțiunea de document. Documente suspecte .................................. 202
Secțiunea 2. Unele aspecte teoretice .................................................................... 203
Secțiunea 3. Examinarea documentelor ............................................................... 207
Secțiunea 4. Metodele ,,clasice” de falsificare ..................................................... 208
Secțiunea 5. Falsul prin contrafacere ................................................................... 214
Secțiunea 7. Copiatoarele color. Posibilități de identificare. Termocopierea.
Specific. Identificare. ......................................................................................................... 218

7
 Secțiunea 8. Imprimantele sistemelor informatice. Diferențierea criminalistică între
documentele realizate cu ajutorul copiatoarelor și cu ajutorul imprimantelor ................... 227
Secțiunea 9. Falsuri sigilografice ......................................................................... 231
Secțiunea 10. Ridicarea actelor suspecte în vederea examinării. Selectarea
materialelor de comparație ................................................................................................. 233
CAPITOLUL X METODOLOGIE ŞI TACTICĂ ÎN CRIMINALISTICĂ .... 236
Secțiunea 1. Noțiune ............................................................................................ 236
Secțiunea 2. Pregătirea, etapele și realizarea cercetării locului faptei ................. 237
Secțiunea 3. „Împrejurările controversate” .......................................................... 240
Secțiunea 4. Procesul verbal de cercetare a locului faptei ................................... 242
Secțiunea 5. Utilizarea imaginilor în Criminalistică ............................................ 243
Secțiunea 6. Planificarea urmăririi penale ........................................................... 249
Secțiunea 7. Versiunile de urmărire penală.......................................................... 250
CAPITOLUL XI TACTICA ASCULTĂRII SUSPECTULUI, INCULPATULUI
ŞI ALTOR SUBIECȚI PROCESUALI.............................................................................. 253
Secțiunea 1. Aspecte generale .............................................................................. 253
Secțiunea 2. Ascultarea suspectului sau inculpatului ........................................... 254
Secțiunea 3. Valoarea probantă a declarațiilor suspectului sau inculpatului ....... 259
Secțiunea 4. Consemnarea declarațiilor suspectului sau inculpatului.................. 260
Secțiunea 5. Ascultarea martorilor ....................................................................... 262
Secțiunea 5. Tactica ascultării martorilor............................................................. 264
Secțiunea 6. Ascultarea persoanei vătămate ........................................................ 266
Secțiunea 7. Ascultarea minorilor ........................................................................ 267
CAPITOLUL XII ASPECTE PRIVIND FOLOSIREA MIJLOACELOR
TEHNICO-ŞTIINŢIFICE ÎN DEPISTAREA COMPORTAMENTULUI SIMULAT 269
Secțiunea 1. Stresul emoțional ............................................................................. 269
Secțiunea 2. Indicatori psihologici și fiziologici ai stresului emoțional .............. 270
Secțiunea 3. Metodologia testării la poligraf ....................................................... 271
CAPITOLUL XIII TACTICA EFECTUĂRII PERCHEZIŢIEI ȘI ASPECTE
SPECIALE ALE ACESTEIA ............................................................................................. 274
Secțiunea 1. Noțiunea, importanța și cadrul legal privind percheziția ................. 274

8
 Secțiunea 2. Pregătirea percheziției ..................................................................... 278
2.1. Stabilirea scopului percheziției. ................................................................ 278
2.2. Cunoașterea locului unde urmează a se efectua percheziția. .................... 279
2.3. Culegerea unor date despre persoana percheziționată .............................. 279
2.4. Alegerea momentului efectuării percheziției ............................................ 280
2.5. Asigurarea mijloacelor tehnice necesare efectuării percheziției ............... 280
2.6. Stabilirea echipei ....................................................................................... 280
Secțiunea 3. Tactica efectuării percheziției .......................................................... 280
3.1. Reguli tactice folosite la percheziționarea locurilor închise ..................... 280
3.2. Reguli tactice folosite la percheziționarea locurilor deschise ................... 283
3.3. Reguli tactice folosite la efectuarea percheziției corporale....................... 283
3.4. Mijloace de fixare a rezultatelor percheziției ............................................ 285
Secțiunea 4. Percheziția informatică .................................................................... 286
Secțiunea 5. Tactica efectuării percheziției informatice ...................................... 289
5.1. Obținerea sistemului informatic ori al suportului de stocare. ................... 289
5.2. Obținerea mandatului de percheziție informatică ..................................... 290
5.3. Asigurarea prezenței suspectului sau a inculpatului ................................. 291
5.4. Realizarea unei copii sau clone a datelor informatice ............................... 291
5.5. Efectuarea percheziției informatice propriu-zise ...................................... 292
5.6. Întocmirea procesului-verbal de efectuare a percheziției informatice ...... 293
Valorificarea urmei digitale în procesul penal ................................................. 294
Secțiunea 6. Ridicarea de obiecte, înscrisuri și date informatice ......................... 295
CAPITOLUL XIV REGULI ŞI PROCEDEE TACTICE APLICATE ÎN
EFECTUAREA UNOR ACTE DE URMĂRIRE PENALĂ ............................................ 296
Secțiunea 1. Tactica efectuării confruntării ......................................................... 296
Importanța și oportunitatea efectuării confruntării .......................................... 296
Activități premergătoare confruntării ............................................................... 297
Reguli tactice destinate confruntării................................................................. 298
Fixarea rezultatelor confruntării ....................................................................... 299
Secțiunea 2. Tactica efectuării prezentării pentru recunoaștere ........................... 300

9
 Aspecte introductive......................................................................................... 300
Activități preliminare prezentării pentru recunoaștere ..................................... 301
Organizarea prezentării pentru recunoaștere .................................................... 302
Modalități tactice privind efectuarea prezentării pentru recunoaștere ............. 303
Fixarea rezultatelor prezentării pentru recunoaștere ........................................ 304
Secțiunea 3. Tactica efectuării reconstituirii ........................................................ 305
3.1. Cadrul legal și accepțiunea termenului de reconstituire ........................... 305
Deosebirile dintre reconstituire și experimentul judiciar ................................. 307
Principalele categorii ale reconstituirii............................................................. 309
3.2. Dispunerea și organizarea reconstituirii .................................................... 309
3.3. Reguli tactice destinate desfășurării reconstituirii .................................... 309
3.4. Fixarea rezultatelor reconstituirii .............................................................. 311
3.5. Aprecierea și utilitatea rezultatelor reconstituirii ...................................... 311
CAPITOLUL XV Metodologia cercetării accidentelor de trafic auto .............. 313
Secțiunea 1. Activități specifice ........................................................................... 313
Faza statică ....................................................................................................... 313
Faza dinamică................................................................................................... 314
Identificarea martorilor oculari precum și a altor persoane ............................. 315
Secțiunea 2. Efectuarea primelor investigații cu privire la accident .................... 316
Secțiunea 3. Interpretarea urmelor de la locul faptei ........................................... 318
Urmele create de roțile autovehiculului ........................................................... 318
Urmele de impact ale mijloacelor de transport ................................................ 318
Urmele sub formă de obiecte ori resturi de obiecte ......................................... 319
Urmele sub formă de substanță ........................................................................ 319
Urme de vopsea ................................................................................................ 319
Urme digitale și papilare .................................................................................. 320
Urmele de pe corpul și îmbrăcămintea victimei .............................................. 320
Urmele de sânge ............................................................................................... 321
Urmele de pe partea carosabilă și din apropierea acesteia ............................... 322
Urmele de sol ................................................................................................... 323

10
 Urme de frânare sunt cele create de banda de rulare a anvelopelor ................. 323
Secțiunea 4. Fixarea activităților desfășurate la locul faptei ................................ 324
Procesul verbal de cercetare la fața locului ...................................................... 324
Schița locului faptei.......................................................................................... 324
Fotografia de la locul faptei ............................................................................. 325
Mulajele din gips și din alte materiale ca mod de fixare a urmelor de la locul faptei
........................................................................................................................................ 326
Secțiunea 5. Particularitățile cercetării la fața locului în cazul accidentelor de
circulație ai căror autori au părăsit locul faptei .................................................................. 327
Secțiunea 6. Situații în care apare necesară reconstituirea unor aspecte ale
accidentelor rutiere ............................................................................................................. 328
Secțiunea 7. Expertiza criminalistica a accidentelor de trafic.............................. 329
Cadrul legislativ ............................................................................................... 329
Distincția între Expertiza criminalistică a accidentului de trafic auto și Expertiza
tehnică auto .................................................................................................................... 330
Echipament utilizat........................................................................................... 333
Bazele expertizei criminalistice a accidentelor de trafic auto. ......................... 334
Reconstituirea traiectoriilor, stabilirea locului impactului și a poziției relative a
autovehiculelor din momentul coliziunii........................................................................ 335
Determinarea vitezelor de deplasare ale autovehiculelor................................. 337
Studiul posibilităților de evitare a coliziunii .................................................... 337
Raportarea rezultatelor ..................................................................................... 338
Reconstrucția accidentelor rutiere în expertizele criminalistice ...................... 338
CAPITOLUL XVI PARTICULARITĂŢI DE CERCETARE A LOCULUI
FAPTEI ÎN CAZUL INFRACŢIUNILOR COMISE CU ARME DE FOC ................... 342
REGULI GENERALE ......................................................................................... 342
Secțiunea 1. Activități la sediul organului judiciar, premergătoare cercetării locului
faptei ................................................................................................................................... 342
Secțiunea 2. Măsuri pregătitoare luate la locul săvârșirii faptei .......................... 343
Secțiunea 3. Reguli privind activitatea de cercetare la fața locului ..................... 344
Secțiunea 4. Fixarea rezultatelor .......................................................................... 345

11
 Secțiunea 5. Reguli specifice de cercetare a locului faptei în cazurile în care s-au
folosit arme de foc .............................................................................................................. 347
Reguli tactice.................................................................................................... 347
Secțiunea 6. Fazele cercetării locului faptei în cauzele privind faptele comise cu
arme de foc ......................................................................................................................... 349
Faza statică ....................................................................................................... 350
Faza dinamică................................................................................................... 351
Secțiunea 7. Stabilirea distanței, unghiului, direcției din care s-a tras în cadrul
cercetării locului faptei ....................................................................................................... 352
Stabilirea distanței de tragere ........................................................................... 352
Direcția de tragere ............................................................................................ 354
Unghiul de tragere ............................................................................................ 357
Secțiunea 8. Determinarea locului unde s-a aflat trăgătorul ................................ 358
Secțiunea 9. Metode de descoperire, fixare și ridicare a armelor de foc și a cartușelor
............................................................................................................................................ 359
CAPITOLUL XVII ................................................................................................ 363
ELEMENTE DE PSIHOCRIMINALISTICĂ .................................................... 364
Secțiunea 1. Aspecte teoretice.............................................................................. 364
Secțiunea 2. Colectivele de cercetare a crimelor în serie – trecut și prezent ....... 367
Secțiunea 3. Fenomenul criminalității în serie în România ................................. 370

12
 CAPITOLULI
NOŢIUNI INTRODUCTIVE. PRINCIPII

Secțiunea 1. Apariția și dezvoltarea criminalisticii

Din momentul în care a început să conștientizeze apartenența sa la o comunitate

socială omul a considerat că faptele antisociale au un însemnat pericol. Drept consecință,
acestea au fost incriminate, comiterea lor atrăgând anumite pedepse, fizice sau pecuniare. La
început regulile respective erau integrate moralei și li se conferea o anume ,,greutate” prin
intermediul normelor morale, a cutumelor, a religiei (noțiunea de ,,păcat”), apoi a regulilor
juridice și normelor de drept.

Desigur că odată cu instituirea unor forme incipiente de sistem judiciar și cu

desfășurarea primelor adevărate procese apare și necesitatea demonstrării comiterii faptelor
prin existența și prezentarea probelor, pentru că descoperirea faptei este în mod necesar urmată
de:

1. stabilirea naturii ei (omor, lovire, vătămare corporala, furt, viol, fals, etc.);

2. stabilirea împrejurărilor în care s-a comis fapta (timp, loc, stare psihică, ș.a.m.d.); 3.
identificarea infractorului (infractorilor) și / sau a altor persoane (coautor, complice,
tăinuitor, victima...);

4. dovedirea vinovăției / nevinovăției.

Cum toate aceste activități înseamnă și probe, un ansamblu important dintre ele
presupun existența unor bogate cunoștințe de criminalistică. Aceasta este promotoarea unor
metode și mijloace apte de a se încadra în standarde științifice și a situa imaginea oferită asupra
împrejurărilor faptei celor chemați să înfăptuiască actul de justiție la nivelul corespunzător cu
adevărul în cauză. Ea este în același timp elaborată și desfășurată ca activitate concretă în
conformitate cu normele procedurale ale dreptului penal.

Iată ce spunea în 1928 George Maxim: ,,Ce va putea face un licențiat în drept pus să
ancheteze a doua zi după numirea sa, când el nu are alte cunoștințe decât cele câteva sute de
articole ale Codului Penal și de Procedură penală? Punerea lui însă la curent, de pe băncile
facultății, cu toate mijloacele speciale ale criminaliștilor practicieni îi dau putința să se

13
folosească în cercetările lui criminalistice de toate mijloacele ajutătoare și nu sunt sute, ci
mii”. 1

Într-adevăr, metodele și mijloacele tehnico-tactice elaborate sau împrumutate de

criminalistică din alte domenii își găsesc aplicarea în munca de cercetare ca și în cea de
descoperire și chiar prevenire a infracțiunilor. Complexitatea lumii, continua evoluție a
cunoașterii umane și atragerea (utilizarea) în comiterea infracțiunilor a tot mai multe tehnici și
mijloace moderne, au impus criminalisticii să adapteze și să preia pentru scopuri cele mai
diverse cunoștințe din chimie, fizică, cibernetică, genetică, etc.

Deși importanța și utilitatea criminalisticii în bagajul de cunoștințe al oricărui jurist

este absolut evidentă, constatăm în ultimul timp o trecere a criminalisticii în planul secund ca
importanță printre materiile de studiu în facultățile de drept. Pe de altă parte, chiar studiul este
destul de sumar, formal, criminalistica rămânând în aparență o activitate oarecum învăluită în
mister, o ,,supra-specialitate”, un ,,domeniu prohibit” pentru unii sau ,,neinteresant” (în sensul
de ,,nelucrativ”) pentru alții. Ca mărturie a faptului că trecerea în planul secund a cunoștințelor
de criminalistică, ori chiar omiterea lor din curricula universitară a studiilor de drept este o
eroare stă mărturie Germania, unde după ce cu cca. 20 de ani în urmă s-a renunțat la studierea
criminalisticii la Drept, azi se fac serioase eforturi de reintroducere a acestei materii, existând
chiar o asociație neguvernamentală cu acest scop.

Desigur, cele de mai sus ar putea fi considerate ca o pledoarie pro domo pornită din
interesul nostru pentru criminalistică. Există ocazia de a vedea în repetate rânduri, cum în
practică lipsa unor cunoștințe cuprinzătoare de criminalistică a complicat și întârziat
soluționarea unor cauze.

Ca știință autonomă Criminalistica s-a format la finele sec. XIX. Poate una dintre
motivațiile acestei tardive decantări ar putea fi neîncrederea și lipsa de interes a juriștilor vremii
pentru potențialul ajutător al științei în materie de probațiune. Progresul științelor naturii și mai
ales, dezvoltarea cunoștințelor de medicină legală face ca începuturile criminalisticii să se lege
de locurile cu mare criminalitate - Paris 1795, Viena 1804. Această perioadă cunoaște
activitatea de pionierat a statisticianului Quetelet (1796-1874) pentru măsurători cantitative
asupra omului și activităților sale – desprinderea primelor elemente de antropometrie și
criminologie. 2

În anul 1893, Hans Gross - judecător de instrucție și profesor de drept penal publică
,,Manualul Judecătorului de instrucție” și introduce termenul prin care ,,System der
Kriminalistik” apare ca ,,Știință a stărilor de fapt în procesul penal”. Apare astfel explicit

1
George, Maxim, Revista poliției moderne, Iași, 1928.
2
Ionescu, Lucian, Criminalistica. Note selective de curs pentru uzul studenților (Nepublicat).
Universitatea creștină ,,D. Cantemir”, București, 1997.

14
termenul de Criminalistică. Rând pe rând evoluția științelor aduce noi și noi valențe
Criminalisticii, care le preia rapid și se adaptează:
 apare și se dezvoltă dactiloscopia ca mijloc de înregistrarea și identificare;
 începe să fie folosită tot mai frecvent fotografia judiciară - Daguerre, 1839;
 se dezvoltă antropometria criminala - Bertillon, 1885;
 este creat și începe să fie folosit microscopul modern - 1873;
 este dezvoltat studiul grupelor sanguine - 1895, prin reacții de precipitare este folosit
frecvent în Germania în cercetarea omorurilor;
 1865 - Mendel și alții, încep cercetările privind transmiterea genetică cromozomială;
 1894 - Hans Gross începe să predea la Viena primul curs facultativ de
Criminalistică;
 1909 - Jules Reiss creează la Lausane Institutul de fotografie judiciară, care va
deveni Institutul de politie științifică;
 1913 - este fondată școala de la Graz (H. Gross), școala de la Munchen și școala de
la Lyon - creată de Edmond Locard;
 în S. U. A. - începând cu 1945 Berkeley University și John Jay College din New
York sunt cele mai celebre scoli de Criminalistică alături de FBI Academy;
 Germania - Bundes Kriminal Amt;
 Franța - Identite Judiciare – Paris;
 Anglia - Home Office Forensic Lab. - Londra - Metropolitan Forensic Science Lab.
 Enumerarea de mai sus nu este exhaustivă, ci exemplificativă.

Secțiunea 2. Începuturile și dezvoltarea criminalisticii în România

În secolul trecut și pentru o perioadă din cel actual, România se înscria pe locurile de
frunte în promovarea, utilizarea și dezvoltarea criminalisticii.
 În 1892 este creat Serviciul Antropometric al Ministerului Justiției,
 1883 - Înființarea Institutului Medico-legal de către dr. Mina Minovici, unitatea fiind
considerată printre cele mai bune din lume la acel moment.
 1906 - Nicolae Minovici - cercetări în dactiloscopie.

15
  Între anii 1892-1914 are loc introducerea masivă în practică a identificării
dactiloscopice. D. Călinescu - ,,Dactiloscopia și portretul vorbit”.
 S. Ionescu - chimist - conduce serviciul de chimie judiciară la Institutul Medico-
Legal din București. În 1914 - Valentin Sava preia serviciul de identificare - devenit
în 1925 Serviciul Central și publică în 1943 ,,Manual de dactiloscopie” - care în
ciuda dimensiunilor sale relativ reduse rămâne o lucrare foarte interesantă.
 1937 - C-tin. Ţurai creează prima cartotecă monodactilară.
 1943 – este înființat serviciul tehnico-științific și Laboratorul de Criminalistică al
Poliției capitalei.

Secțiunea 3. Definirea criminalisticii. Sistemul și structura ei

Deși Criminalistica a fost definită în mai multe modalități (convergente în cele din
urmă) fie ca ,,Știința care elaborează metodele tactice și mijloacele tehnico-științifice de
descoperire, cercetare și prevenire a infracțiunilor” fie ca ,,Știința judiciară cu caracter autonom
și unitar, care însumează un ansamblu de cunoștințe despre metodele și mijloacele tehnice și
procedeele tactice destinate descoperirii, cercetării informațiilor, identificării persoanelor
implicate în săvârșirea lor”, considerăm că formularea unei definiții a acestei științe contra
crimei implică un demers teoretic și științific pe măsura caracterului său complex. De aceea,
am optat, asemeni lui L. Ionescu pentru noțiunea de definire ,,care are avantajul de a ne spune
mai liber în ce constă criminalistica... și care este obiectul ei de cercetare”.

Știință cu structură complexă, criminalistica este utilizatoarea și beneficiara unor date

și mijloace cu un conținut extrem de divers. Așa cum am arătat în secțiunea anterioară acestea
sunt luate din domenii de mare tehnicitate și aparent total diferite de ceea ce îndeobște se
consideră a studia o știință din domeniul juridic: chimie (cerneluri, substanțe), biologie
(material biologic), fizică (balistică ș.a.), psihologie (ascultare), psihiatrie (tactica), statistica
(informații), informatica (prelucrarea datelor, baze de analiză), microbiologie, micro urme,
cristalografie (metale).

Unanim acceptată este însă împărțirea tripartită a sistemului criminalisticii:

1. Tehnica criminalistică - reunește totalitatea metodelor de descoperire, evidențiere,

fixare, ridicare și examinare a macro și microurmelor ce privesc fapta, respectiv autorul sau
autorii.

16
 2. Tactica criminalistică - formulează reguli de organizare și desfășurare a activităților
de anchetă, procurare și examinare a probatoriului cum sunt: cercetarea locului faptei,
reconstituirea, identificarea autorului și a victimei, ascultarea, percheziția, prelevarea de
obiecte, înscrisuri, acte, etc.

3. Metodologia criminalisticii - se ocupă cu stabilirea de procedee, tehnici, succesiuni

de activități logico-tactice și mijloace specifice de cercetare a infracțiunilor în funcție de natura
lor - furt, omor, tâlhărie, mită, înșelăciune, fals, accidente de muncă sau de circulație, incendii,
explozii, mărturii mincinoase, etc.

Tactica și metodologia se apropie și se întrepătrund sub aspectul finalității, ele apărând

ca tactică generală și tactica speciala (vezi și L. Ionescu, op. cit.).

Se impune aici o precizare asupra termenilor utilizați pentru sfera criminalisticii. În

țările francofone s-a folosit mai ales termenul de ,,Poliție științifică”, generat de intenția de a
departaja probe științifice de alte tipuri de probe.

În țările germanice termenul este ,,Kriminalistik”, iar în cele anglofone ,,forensic

science”. Cel din urmă tinde să se extindă în mai toate țările, lăsând la o parte elementele de joc
politic, influențe, etc.

Termenul de ,,forensic” derivă din latinescul ,,forum” (piață publică - ca loc de

judecată), loc în care purtătorii de păreri diferite pot să-și susțină liberi pledoaria, punctul de
vedere. Această dezbatere are loc în sala de ședințe (alt ,,forum”), unde în sistemele de lege
procesuală contradictorială probele sunt administrate în cursul unor serii de întrebări și
răspunsuri (cross-examining) 3.

Credem că termenul de ,,forensic science” este mai cuprinzător, el incluzând și

elementele Criminalisticii cât și Medicina legală, bio-criminalistica, psihologia judiciară, s.a.
Pe de altă parte, termenul de science = știință indică apropierea criminalisticii de științele
exacte, exprimând caracterul practic și rigoarea științifică ce-i sunt specifice. Cu toate acestea
credem că și pe viitor termenul folosit trebuie să fie cel de criminalistică, așa cum s-a
încetățenit în limbajul curent.

3
Apud L.Ionescu, op. cit.

17
 Secțiunea 4. Categorii de probe oferite de criminalistică

În interacțiunea complexă om-mediu, urmele se produc prin relația cauzală unde

contactul fizic cu mediul concret conduce la crearea lor. Pe temeiul cercetării, descoperiri și
examinării urmelor se pot stabili legături de natura a permite identificarea autorului lor.

Urmele pot fi astfel atât urme materiale, cât și urme testimoniale (ideatice) prin
valorificarea datelor rezultate din memorarea unor evenimente, conversații, sunete, poziții de
obiecte persoane, a aspectului, a trăsăturilor, etc. 4

Urmele materiale pot avea orice formă, de la firul de păr la obiecte, părți de aeronave,
etc. De la urma olfactivă, la urma biologică, de la impresiuni aparent invizibile la dezastrul
produs de explozii. Valoarea lor este dată de corectitudinea descoperirii, marcării, prelevării și
interpretării lor.

Conform unei enumerări formulate de Barry A. J. Fisher 5 a elementelor ce conferă

valoare, urmele (probele) materiale au ca însușiri:

1. Probele materiale pot dovedi comiterea unei fapte sau permit stabilirea unor
elemente cheie în soluționarea anchetei.

De exemplu, urmele de forțare și lipsa unor bunuri la furt prin efracție, sau urmele de
violență și leziunile de apărare în cazul unui viol. În cazul unui incendiu suspect au fost găsite
urme de substanțe volatile (petrol) pe unele bunuri incendiate.

2. Urmele pot dovedi contactul suspectului cu victima ori prezența la locul faptei.

Într-un caz de viol suspectul reținut la scurt timp nu a putut explica prezența unor fire
de păr de pisică pe pantaloni, iar victima avea două pisici.

3. Probele materiale (urmele) pot duce la identificarea certă autorului unei fapte.
ADN, urme papilare, probe biologice, etc.

4. Probele materiale pot duce și la exonerea unui bănuit.

O persoana acuzată de falsificarea unui scris, etc. Doi minori au acuzat un adult ca i-
ar fi drogat si molestat. Examinarea unor mostre de sânge si urină de la minori a proba lipsa în
organismul lor a unor urme de drog, apoi ei au recunoscut ca acuzațiile au fost inventate întrucât
îl urau pe bănuit.

4
A se vedea Alămoreanu, S.; Zamfirescu, N., Introducere în interpretarea fenomenologică a
urmelor, Ed. Alma Mater, Cluj 2003.
5
Barry A.J. Fisher, Arne Svenson, Otto Wendel, Techniques of crime scene investigation, Ed.
ELESEVIER 1985, pag. 67.

18
 5. Probele materiale pot completa și confirma mărturiile.

Victima unei lipsiri de libertate a reclamat ca a fost legată de un calorifer în

apartamentul unui bănuit cu un cablu de nylon pe care l-a rupt și abandonat pe terasa pe unde a
reușit sa fugă . La cercetarea locului faptei cablul rupt a fost găsit în locul indicat de victimă.

6. Un suspect pus în fața probelor materiale poate face mărturisiri sau chiar
declarații complete.

7. Probele materiale pot fi mai concludente decât cele testimoniale.

Trecerea timpului poate altera memorarea unor evenimente, detaliile se șterg, iar
factorul subiectiv poate interveni în redare. Uneori, sub impulsul sentimentelor unele elemente
sunt exagerate, alteori, involuntar, sunt introduse ,,în tabloul relatării” date care în realitate nu
au fost receptate.

8. Probele materiale tind să devină tot mai importante, fiind absolut necesare în
soluționarea cauzelor. Nesusținute de probe, declarațiile nu pot servi la nimic.

Reluând într-o formulă concentrată cele de mai sus Lucian Ionescu consideră că din
punctul de vedere al relevanței lor probele pe care le oferă Criminalistica sunt, în acest sens:

1. Probe disculpante - prin care persoana bănuită este înlăturată din grupul de posibili
autori (o urmă de mușcătură pe corpul victimei, amprente, striații pe cămașa de metal a unui
glonț produse de ghinturile țevii);

2. Probe indicative - indică producerea unei anumite fapte (acțiune, fenomen, proces)
fără a indica și autorul (ex. răzuirea unei mențiuni pe un act, explozia unei bombe);

3. Probe coroborative - prin coroborare cu alte probe acestea sunt apte a conduce la
stabilirea unei anumite situații (ex. urma pantofului unei anumite persoane indică prezența ei
într-un anumit loc, dar nu și calitatea: autor, victimă, martor);

4. Probe determinante - care nu mai au nevoie de alte probe pentru a demonstra fapta
și autorul ei (exemplu la viol: urma de mușcătură pe corpul victimei; ADN).

Unii autori 6 subîmpart urmele în:

- probe - dovedind un adevăr;

- indicii - semnul existenței unui fenomen, împrejurări, eveniment, etc.

6
W. Rakes, A new concept on evidences - International Revue of Forensic Sciences vol V, nr.
1/1990.

19
 Indiferent dacă veți accepta această din urmă subîmpărțire sau nu, esențial este a se
reține că prin Criminalistică se oferă elemente științifice cu caracter de certitudine (uneori și
acestea pot cunoaște o marjă de eroare) pentru aflarea adevărului privind împrejurările, timpul,
locul, modul, mobilul, scopul, autorul(autorii), unei (unor) fapte.

Secțiunea 5. Sistemul principiilor fundamentale ale criminalisticii

Dată fiind strânsa legătură a Criminalisticii cu Dreptul penal și Dreptul procesual

penal, sistemul principiilor sale va cuprinde atât principii specifice acestora (principiul
prezumției de nevinovăție, aflării adevărului) cât și principii specifice Criminalisticii.

1. Principiul legalității - principiu ,,sine qua non” al oricărui demers cu contiguitate

domeniului dreptului. Acesta este înscris în Constituția României și în Codul penal , fără de
care ne-am întoarce în curând la dreptul discreționar, abandonând principiile statului de drept.

Având ca fundament legalitatea, criminalistica alături de alte ramuri de drept urmărește

susținerea principiului potrivit căruia nici o persoană să nu se sustragă răspunderii pentru faptele
sale, nimeni să nu fie pedepsit pe nedrept.

2. Principiul aflării adevărului. Prin mijloacele sale specifice tehnice și tactice

criminalistica asigură descoperirea autorului faptei penale și permite administrarea
probatoriului necesar stabilirii adevărului în cauză, asigurând astfel în mod direct concordanța
dintre starea de fapt stabilită de organul judiciar și realitatea obiectivă privind fapta și autorul.

Aflarea adevărului este deci consecința unei activități complexe de investigare a

faptelor și împrejurărilor concrete, obiective, privind o anumita cauză. Prin caracterul științific
al criminalisticii se pun la dispoziția justiției date cu un conținut științific, cu grad înalt de
precizie în determinare.

3. Principiul prezumției de nevinovăție. Această prezumție guvernează întreaga

desfășurare a procesului penal, dovedirea vinovăției cazând în sarcina organului judiciar. Pe
acest fond, administrarea probelor cu sprijinul criminalisticii va cuprinde atât probele care
dovedesc vinovăția cât și pe cele privind nevinovăția. Cum vom arăta și în cuprinsul cursului,
recunoașterea nu este ,,regina probelor”, ea trebuie susținută de un probatoriu pertinent,
administrat conform normelor procesuale, impunând adesea din perspectiva criminalisticii un
conținut științific complex.

Convingerea intimă, în baza căreia va putea fi pronunțată hotărârea organului judiciar,

trebuie fundamentată pe întreg ansamblul probelor existente în cauză, pe înțelegerea lor de
natură amplă, pluri-disciplinară, aptă a reflecta adevărul.

20
 4. Săvârșirea unei infracțiuni determină în mod necesar modificări materiale în
mediul înconjurător. Toate faptele omului, activitățile și acțiunile sale se reflectă în mediu ca
interacțiuni cauzale. Ceccaldi spunea în ,,Criminalistica” sa că ,,nu poate exista infracțiune fără
urme”. Așa-numitele „crime perfecte” sunt mai degrabă rezultat al scurgerii unui timp prea
mare între faptă și descoperirea ei, insuficientei calificări profesionale a investigatorilor, lipsei
dotării tehnice corespunzătoare, greșelilor de lucru, etc.

5. Principiul identității. Ca principiu fundamental al gândirii - ,,starea unui obiect de

a fi ceea ce este, de a-și păstra un anumit timp caracterele fundamentale, individualitatea,
rămânând el însuși.” 7 Astfel, în marea diversitate și unitate a lumii, un obiect dintre mii de
exemplare asemănătoare este unic și identificabil. Acest principiu va fi valorificat și dezvoltat
în cadrul capitolului destinat identificării. El permite stabilirea anumitor trăsături specifice și
stabilirea exactă a faptelor și împrejurărilor într-o cauză penală dată.

6. Principiul operativității în investigare și în soluționare. O regulă cu caracter practic

în consonanță cu principiul celerității în soluționarea cauzelor. ,,Timpul lucrează în favoarea
infractorului.” 8

De la prima clipă a sesizării despre săvârșirea unei fapte și până la definitiva soluție a
cauzei, activitatea celor chemați să o cerceteze și soluționeze este guvernată de acest principiu.
Sensul său nu înseamnă ,,graba”, ci doar operativitate, nu ,,pripeala” ci doar neîntreruptă
preocupare pentru aflarea adevărului.

Cu cât este mai urgent realizată cercetarea la fața locului, cu atât urmele sunt ,,mai
calde”, proaspete, clare, neatinse - infractorul este acolo sau în apropiere, victima mai poate fi
salvată, sau poate da unele relații clare, martorii își amintesc exact, nedeformat.

Adeseori unele persoane de bună credință îngreunează cercetările din neștiință: fac
curat după un furt, mută sau spală cadavrul înainte de cercetarea locului faptei.

Mai mult - trecerea timpului între momentul faptei și ridicarea obiectelor suspecte va
aduce unele deformări ale obiectelor folosite (se mai trage cu arma, deci apar uzuri noi, uzura
tălpii unor pantofi) ale imaginilor reținute (un martor uită anumite detalii), ale obiectelor
implicate (o reparare sau o nouă accidentare a unei mașini implicate anterior în accident).

7
Sandu, D.; Ionescu, L., op. cit.
8
Constantin, I. R., Unele metode și principii ale criminalisticii în ,,Școala românească de
criminalistică”, Editura M. I., 1973, p. 71.

21
Toate aceste principii formează un tot unitar, aflându-se în strânsa legătură și intercondiționare
reciprocă. Necesitatea de a înțelege și recunoaște caracterul lor determinant pentru aflarea
adevărului este de domeniul evidenței. Criminalistica, înainte de a fi spectaculoasă așa cum ne-
au obișnuit romanele și filmele de gen este o muncă al cărui succes depinde de meticulozitate,
de claritatea ideilor, de pregătirea profesională și nu în ultimă instanță de un spirit deschis
noului, reunite în persoana anchetatorului.

22
 CAPITOLUL II
LEGĂTURA CRIMINALISTICII CU ALTE ŞTIINŢE. MIJLOACELE
TEHNICE ALE CRIMINALISTICII

Secțiunea 1. Legătura criminalisticii cu alte științe

Am evidențiat în mod repetat caracterul deschis al criminalisticii, modul în care

aceasta apelează la alte domenii pentru a-și fundamenta concluziile și rezultatele. Dar nu se
limitează la atât. Criminalistica are importante legături și schimburi de informații cu diverse
alte științe juridice cât și nejuridice.

1. Legătura cu dreptul penal: este evident în afara oricărei discuții contradictorii.

Dreptul penal este cel care stabilește elementele constitutive ale infracțiunii și faptele
considerate ca atare.

2. Legătura cu dreptul civil: în domeniul protejării actelor, al stabilirii falsului și

autenticului semnăturilor, al modului de ascultare a persoanelor în cadrul procesului civil.

3. Legătura cu dreptul procesual: o intercondiționare complexă. Codurile procedurale

- civil și penal - sunt cele care stabilesc normele ce reglementează diversele activități legate de
administrarea și verificarea probelor, recoltarea, examinarea, expertiza, verificarea de scripte,
percheziții, reconstituiri, ascultări, etc.

4. Legătura cu medicina legală: uneori cele două domenii se confundă (cercetarea

urmelor produse de armele de foc pe corpul uman, a plăgilor prin împușcare, traumatologia
mecanică, leziuni produse cu agent vulnerant), dinamica accidentelor de circulație (stabilirea
locului unei persoane în autovehicul la accident ). Este în afara oricărui dubiu nexul complex
dintre cele două domenii. În unele cauze este aproape imposibil de a le separa (ca de exemplu:
atunci când se cere stabilirea pozițiilor în momentul unei împușcări, ori prin intermediul
diferitelor urme de sânge, abraziuni, etc., pozițiile victimă - agresor, succesiunea unor
evenimente, operațiuni, la stabilirea discernământului cu ajutorul medicinei legale ș.a.m.d.).

5. Legătura cu criminologia. Adeseori confundate, criminalistica și criminologia au

obiecte de cercetare net diferite, dar complementare. Criminalistica oferă mijloace de elucidare
a unor cazuri concrete și date privind modul de săvârșire, care sunt valorificate în plan teoretic

23
de către criminologie pentru studierea fenomenului și din punct de vedere psihiatric, statistic,
economic, s.a.m.d.

6. Legătura cu psihologia și psihiatria: se realizează în aplicarea metodelor proiective,

caracterologice, la stabilirea metodelor tactice de ascultare, prindere, elaborarea variantelor și
versiunilor; de exemplu ,,Profilului criminalului” și ,,Criminal behaviour sciences” la FBI în
SUA. Această legătură este evidențiată și în cazul audierii persoanelor, în stabilirea condițiilor
care influențează procesul memorării și al redării.

7. Legătura cu logica: fundament al întregii activități criminalistice, această legătură

permite aprecierea și înțelegerea succesiunii operațiilor, interpretarea, deducțiile și inducția
logică.

8. Legătura cu științele naturii: în cercetarea criminalistică sunt utilizate informații și

aplicații ale tuturor domeniilor conexe - biologie, fizică, chimie, mecanică, optică, fizică
atomică, informatică, genetică, s.a.

Secțiunea 2. Tehnică și mijloacele tehnice în criminalistică

Criminalistica tinde să utilizeze mijloace tot mai variate de lucru, pe măsura

complexității problemelor pe care trebuie să le rezolve. Acestea trebuie să ofere precizie,
profunzime, asigurând în același timp capacitate de deplasare în spațiu.

Au fost create și se utilizează truse criminalistice, care pot fi de utilitate generală pentru
cercetarea la locul faptei, dar și truse specializate: pentru investigarea unor accidente, pentru
examinări balistico-judiciare, pentru examinarea actelor, pentru capcane chimice, ș.a.m.d.

Noțiunea de trusă ar trebui explicată ca având o accepțiune mai largă. Tendința actuală
este către crearea unor laboratoare mobile, care pot fi deplasate în cele mai diverse locuri, fiind
plasate pe autovehicule, pe elicoptere, pe ambarcațiuni, în funcție de locul și complexitatea, de
specificul și necesitățile cercetării propriu-zise.

A. Trusa criminalistică universală

- dispune de un ansamblu de materiale și instrumentar necesare principalelor

operațiuni de cercetare a locului faptei

Trusa universală cuprinde mai multe compartimente orientate spre:

24
 1. Probleme de traseologie - destinat descoperirii, fixării și ridicării urmelor de mâini,
picioare, dinți, urmelor de instrumente, etc., prin folosirea de substanțe pulverulente pentru
evidențierea urmelor latente, pulverizatoare, pensule, folii adezive pentru fixare / transfer de
urme evidențiate, surse de lumină - UV, IR - în spectrul vizibil.

- vase de amestec pentru mulaje;

- benzi metalice pentru izolarea mulajelor etc.

2. Măsurători și marcaje - plăcuțe cu numere, bandă metrică (dm, cm), cretă specială.

3. Desene și schițe - busolă, hârtie milimetrică, calc, coli albe, șabloane pentru hartă,
ș.a.m.d.

4. Alte instrumente auxiliare - clești și magnet pentru extragere de corpi metalici,

șurubelnițe, dălți - utilizate după cerințele locului, plicuri, pungi pentru ambalare și transport.

- cutii, eprubete pentru recoltare de obiecte mici și microurme (schije, resturi)

B. Trusa foto-video-audio

- cuprinde aparatură foto cu obiective suplimentare, superangular, teleobiective,

exponometru.

După 1989 în special, s-a extins dotarea și utilizarea tehnicii video în realizarea
cercetărilor la fața locului. Avantajele sunt date de rapiditate, claritate și caracterul cuprinzător
al imaginii. Foarte utile se dovedesc a fi înregistrările video ale interogatoriilor luate autorilor
unor fapte grave. Prin utilizarea tehnicii video se pot obține imagini prin care se fixează
condițiile locului faptei când acesta are o întindere mai mare (de ex., locul prăbușirii unei
aeronave), declarații ale unei victime care apoi decedează, declarații primare și reascultările
unor inculpați recalcitranți, martori, etc.

C. Trusele specializate

1. Truse pentru testarea stupefiantelor (la dispoziția poliției și a organelor vamale)

permit identificare substanțelor opiacee, halucinogene etc.; se bazează pe reacții de tip
colorimetric.

2. Truse pentru cercetarea accidentelor de circulație, explozii, incendii.

3. Truse pentru examinarea și ridicarea actelor suspecte

25
 4. Truse pentru examinări balistice - permit stabilirea direcției, unghiului, distanței de
tragere, extragerea și ridicarea gloanțelor, descoperirea și ridicarea particulelor metalice.

Trusă generală de cercetare a locului faptei

Trusă pentru marcarea locului faptei

Trusă ridicare impresiuni papilare

26
 Trusă pentru prelevarea urmelor chimice ( Trusa de „capcanare”)

D. Laboratoarele complexe mobile

Laboratoarele complexe mobile cuprind mai multe mijloace auxiliare și principale

utile în cercetarea locului faptei.
Aceste laboratoare mobile oferă posibilitatea de deplasare și examinărilor de un anumit
grad chiar la locul faptei pentru cauze complexe - accidente aeriene, explozii de proporții, omoruri
în serie cu îngroparea victimelor etc.

Fiind plasate pe mijloace de transport (auto, elicoptere, vase), ele permit accesul în locuri
chiar izolate, dispunând de surse proprii de iluminat, mijloace auxiliare cum ar fi: generatoare,
compresoare de aer, mijloace de excavație, sisteme de filtrare a noxelor. Unele din aceste
laboratoare dispun de mijloace de comunicare cu serviciile de evidență și fișierele operative,
constituind adevărate centre de comandă în conducerea cercetarilor concomitent cu continuarea
examinărilor criminalistice.

Instrumente de examinare criminalistică

O parte însemnată a examinărilor criminalistice se face prin tehnica vizuală. Aceasta

presupune mijloace optice cu putere de mărire, permițând observarea unor detalii caracteristice,
a unor elemente deosebite etc.

27
 Așa cum arată cercetările științifice, acuitatea vizuală omenească se situează la limita
zecimilor de milimetru, sub această limită devenind foarte redusă. Vederea binoculară nu mai
permite perceperea spațială pentru obiectele de dimensiuni microscopice sau pentru detaliile
individuale aflate sub această limită dimensională.

Lupa criminalistică este un instrument optic extrem de util și de largă folosință. Poate fi
în varianta simplă cu mâner, sau lupă cu piedestal de laborator; poate fi o lupă dotată cu sistem de
iluminare și uneori cu surse de radiații UV sau IR - vezi trusa criminalistică universală. Mai poate
fi cu modele binoculare, fixate pe cap și permițând mobilitate și lucrul cu ambele mâini.

lupă simplă lupă de laborator

lupă binoculară microscopică lupă binoculară fixată pe cap

Microscopul optic este un instrument foarte utilizat în examinările de laborator, pentru

traseologie, balistică, tehnica actelor-falsuri, dactiloscopie.

28
 Tipuri de microscoape optice:

a) stereo microscopul - larg utilizat în examinarea în relief a suprafeței obiectelor. Oferă

o mare claritate în profunzime, chiar dacă nu are o acuitate atât de mare ca și microscopul clasic.

b) microscopul comparator - este un instrument extrem de util, folosit foarte frecvent în

examinările de balistică și traseologie. Permite compararea a două obiecte din care unul este cel
în litigiu - provenit de la locul faptei (glonț, tub cartuș, obiect cu urme de spargere, forțare, fire de
păr), iar celălalt provine de la o sursă certă (armă suspectă, instrument suspect). Un sistem de
prisme permite unificarea imaginilor și suprapunerea celor două obiecte (urme), compararea
realizându-se prin stabilirea continuității liniare.

Importantă este iluminarea egală, sub același unghi, a ambelor obiecte, care se află pe
mese distincte de microscopie, sub obiective diferite a căror imagine este apoi unificată (așa cum
am arătat pentru realizarea comparării prin suprapunere).

c) microscoape în spectru invizibil – IR (infraroșu), UV (ultra-violet), destinate în special

examinării documentelor falsificate (suspecte), urmelor de tragere cu arme de foc și unor urme
biologice (spermă, spută, etc).

d) microscoape optice cu destinații speciale - pentru măsurarea unor valori unghiulare

(ghinturi pe țeava armei), pentru măsurarea rugozității suprafețelor - cu grosismente pentru
dimensiuni de nivelul milimicronilor.

Microscop Comparator Leica FS

29
 Microscoape electronice:

a) prin transmisie permit vizualizarea structurii interne a probelor, având capacități

de rezoluție la nivelul distanțelor interatomice (1,4 – 3.1010 nm). Funcționarea lor se bazează pe
vizualizarea fluxului de electroni transmis prin secțiuni subțiri de probe (spalturi).

b) cu baleiaj (scanning microscope); metoda este utilizată mai nou în examinarea

urmelor biologice, a urmelor de afumare produse de armele de foc. Un spot electronic baleiază
proba pe care o pătrunde chiar în grosime. Precizia este mare 0,5 - 109 nm. și rezoluția de înaltă
definiție. Laboratoarele moderne utilizează mult tehnica asistată de computere pentru examinări
traseologice, balistice, examinarea actelor.

30
 CAPITOLUL III IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ

Secțiunea 1. Noțiuni generale

Specific întregii activități de cercetare științifică și deosebit de important pentru

criminalistică, procesul de identificare se bazează pe ,,posibilitatea recunoașterii obiectelor
lumii materiale, prin fixarea în procesul nostru de gândire a caracteristicilor acestora și datorită
neschimbării relative a lor, cel puțin pentru un anumit timp”.9

Stabilirea adevărului în cauzele supuse justiției se realizează prin intermediul

administrării de probe. Una din modalitățile de probațiune o constituie și identificarea
criminalistică, fără însă a se confunda cu aceasta și fără să se reducă la ea. ,,Conținutul principal
al probațiunii cu ajutorul identificării criminalistice constă în găsirea, desprinderea obiectului
sau persoanei implicate dintr-un ansamblu nedeterminat de obiecte sau persoane posibile”. 10

Identificarea, ca proces psihic realizat prin compararea caracteristicilor, urmată de

judecata privind identitatea sau neidentitatea, se bazează în toate domeniile pe aceleași principii,
dar aplicarea și modul de realizare a procesului de identificare poartă o amprentă specifică
pentru fiecare activitate în parte. Identificarea criminalistică are și ea specificul său, constând
din aceea că se urmărește a se stabili prin acest complex proces, atât identitatea cât și
neidentitatea, iar concluziile au în consecința formulării lor aceeași forță probantă.

Criminalistul merge, în principiu, cu identificarea până la nivelul unui obiect sau

individ, nu rămâne la nivelul generic al grupului de obiecte, categorie de indivizi ș.a.m.d., în
funcție de măsura în care mijloacele de examinare și metodologia de care se dispune la un
moment dat permit o identificare individuală. Stabilirea apartenenței la o anumită grupă nu este
suficientă, procesul mergând în continuare prin intermediul comparării cu un singur obiect –
cel care a creat urma de la care se pleacă.

Considerăm, asemeni opiniei formulate de profesorul Emilian Stancu, că identificarea

nu trebuie privită rigid, ea fiind un proces dinamic, asemeni înseși obiectelor și ființelor pe care
le examinează, în continuă schimbare și rămânând totuși ele însele. 11

Identificarea criminalistică apare astfel ca un proces de stabilire cu ajutorul mijloacelor

și metodelor proprii științei criminalistice, a factorului creator al urmei, pe baza caracteristicilor
acestuia, într-un sistem unitar și individualizat. 12

9
Ionescu, L., Sandu, D., Identificarea criminalistică, București, l991, p. 27.
10
Idem.
11
Stancu, Emilian, Criminalistica, vol 1, București, Ed. Ştiințifică, 1962.
12
Dan, N., Tratat Practic de criminalistică , vol. II, București, Ed. M. I., l979, p. 215.

31
 Identificare se poate face, prin contact direct nemijlocit cu obiectul care trebuie
identificat.

Identificarea se poate face și fără contact direct, tactil, instrumental, vizual cu

obiectul care trebuie identificat, folosindu-se în acest scop:

Identificarea după descrierea trăsăturilor esențiale - când sunt folosite percepțiile

anterioare ale altor persoane privind aspectul, locul, modul de acțiune al unui fenomen, obiect,
instrument sau persoană. În acest mod sunt identificați infractori, obiecte ori persoane dispărute,
sustrase, răpite, printr-o comparare a descrierilor cu elementele de care se dispune.

Identificarea după memorie este o altă modalitate de identificare, bazată pe

valorificarea percepțiilor anterioare ale unor persoane în funcție de calitatea percepției și
memorării realizate în anumite condiții de timp, loc, stare psihică etc. La reîntâlnirea cu
obiectul, persoana sau fenomenul perceput, se recurge la memoria percepției respective pentru
a putea efectua o comparare. Memorarea percepțiilor permite identificarea atât a unor elemente
de ordin vizual (aspect, culoare, viteza de deplasare etc.), cât și a unor elemente de ordin
senzorial divers (olfactiv, auditiv, intensitate, miros specific etc.). În funcție de modul în care
un anumit fenomen, obiect, ființă s-a reflectat în lumea materială producând anumite urme se
conturează și ceea ce îndeobște constituie domeniul identificării în criminalistică.

Identificarea după urmele lăsate va utiliza, alături de impresiunile de la fața locului,

și altele create în mod artificial, prin intermediul obiectului, ființei bănuite a le fi creat (de
exemplu urme de tăiere cu un topor, cu un fierăstrău, create cu o cheie falsă, impresiuni
papilare). Dat fiind posibilitatea repetării cvasi-identice a modului în care s-a creat urma în
litigiu, această modalitate de identificare dispune de cele mai mari șanse de reușită și oferă un
grad ridicat de certitudine.

Secțiunea 2. Principiile identificării criminalistice

Dat fiind caracterul științific al metodelor utilizate de criminaliști, activitatea de

identificare trebuie să se fundamenteze în mod necesar pe anumite principii generale 13:

1. Obiectele supuse examinării apăr ca obiecte scop (de identificat) și obiecte mijloc
(care servesc la identificare).

Această dihotomie este practic o consecință a modului în care se realizează

compararea. Are o deosebită importanță înțelegerea corectă a noțiunilor de ,,identitate” și
,,asemănare” pe care, destul de des, unii practicieni le confundă. Această utilizare confuză a
celor două noțiuni este, la rândul său, o consecință a confundării obiectului scop (creator de

13
Ionescu, L.; Sandu, D., op. cit.

32
urmă) cu obiectul mijloc (purtător de urmă și utilizat în aprecierea comparativă). De exemplu,
o semnătură contestată se va compara cu semnăturile executate la cererea instanței sau cu
probele necontestate; urma de pantof de la locul faptei cu urmele create experimental cu pantofii
bănuitului ș.a.m.d.).

Obiectul creator de urmă nu este însă identic cu caracteristicile lui oglindite în urmă,
întrucât ,,a susține că urma lăsată de încălțămintea infractorului este identică cu încălțămintea
care a creat-o” este la fel de absurd ca și a susține că ,,fotografia unei peroane este identică cu
persoana însăși”, cum preciza Camil Suciu 14.

2. Obiectele supuse identificării cuprind elemente relativ stabile și elemente variabile.

Dinamica existenței, continua mișcare a realității este un fapt de necontestat.
Schimbarea se manifestă la nivelul obiectelor, fenomenelor, persoanelor, prin uzuri, alterări,
îmbătrânire fizică etc., dar aceste schimbări nu sunt fundamentale, altfel procesul identificării
nu ar fi posibil.

Stabilitatea trăsăturilor nu este de interpretare simplă, fixistă, în sensul imobilității

totale. Ea trebuie înțeleasă prin raportare la intervalul de timp dintre descoperire și examinare,
în sensul înțelegerii faptului că trăsăturile caracteristice ale obiectului identificării (fenomen,
persoană, obiect) la momentul săvârșirii unei anumite fapte se regăsesc în mod necesar în
caracteristicile relevate în cursul cercetării lor din punctul de vedere al criminalisticii.

Revine criminalistului sarcina de a distinge între caracteristicile variabile și cele stabile

ale obiectului de identificat.

3. Examinarea analitică și sintetică a elementelor caracteristice.

Acesta este un principiu al stabilirii identității generat de către caracterul dinamic,

unitar dar și contradictoriu, al realității.

Examinarea analitică presupune o abordare atentă, amănunțită (în detaliu și de

profunzime) de natură a duce la o clară surprindere a elementelor caracteristice ale obiectului
spus examinării (de exemplu – toate elementele de relief papilar ale unei urme papilare ridicate
de la locul faptei, toate caracteristicile micro-reliefului de pe un tub cartuș ș.a.m.d.).

14
Suciu, Camil, Criminalistica, vol 1, București, Ed. Ştiințifică, 1962, p. 18.

33
 Examinarea sintetică se realizează pentru surprinderea în dinamică a specificității
elementelor (de exemplu – înțelegerea și observarea variabilității unor scrisuri, semnături, variația
modelelor de pe suprafața de rulare a unei anvelope prin uzură).

4. Interdependența cauzală și dinamicitatea

În activitatea concretă de cercetare a cauzelor, organele judiciare sunt chemate să observe

atributul fundamental al existenței – mișcarea – și să privească realitatea prin prisma existenței
cauzalității ca un factor necesar al mișcării. De exemplu, trecerea timpului produce distrugerea
unei urme, estomparea unor memorizări și percepții, uzuri diferite ale unui instrument, alterarea
grafismelor la persoane în vârstă etc.

Secțiunea 3. Fazele procesului de identificare

Prin stabilirea acestora se marchează momentele cheie ale desprinderii caracteristicilor

esențiale ale obiectului scop și obiectului mijloc. Procesul merge în mod firesc de la general la
particular, dar el impune în același timp minuțiozitate și rapiditate, precizie și capacitate de
diferențiere. Aplicarea cerinței celerității nu înseamnă superficialitate, iar prezența cât mai
multor detalii individualizante este semnul acurateței cu care a fost îndeplinit procesul de
identificare. Identificarea criminalistică se realizează în mod treptat, prin trecerea de la general
la particular, trăsăturile specifice ale obiectelor, ființelor, fenomenelor sunt selectate prin
stabilirea genului, speciei, grupei, subgrupei, modelului etc., încât să se ajungă de la gen, la
individ, la obiectul scop.

Proces unic, identificarea criminalistică parcurge două faze succesive în care prima se
constituie ca premisă logică a celeilalte. Aceste două faze succesive sunt identificarea generică
și identificarea individuală.

Identificarea generică constă în ,,stabilirea pe baza caracteristicilor generale a ceea

ce reprezintă în sine obiectul sau urma sa, adică natura sa, ce loc ocupă în sistemul lucrurilor,
cărui gen sau specie, subspecie îi aparține”. 15

Clasificarea se face pe baza criteriilor care reflectă construcția, forma, (tipul și marca
armei, tipul și marca autovehiculului), structura internă, însușirile anatomice, psihice etc.
Atunci când sunt reținute anumite caracteristici generale, ele constituie baza de definire în
măsura în care sunt specifice pentru clasa respectivă, având și însușirea constanței. Deosebirile
esențiale conduc la stabilirea incompatibilității, deci la excluderea fenomenului, obiectului,
ființei din genul respectiv.

15
Sandu, D.; Ionescu, L., op. cit.

34
 Identificarea individuală. ,,A individualiza un obiect concret – cel care a produs urma
incriminată – înseamnă a determina și a găsi caracteristicile proprii prin care el diferă de toate
celelalte obiecte de același gen, caracteristici care se reflectă în urmă.” 16

Pornind de la categoriile de necesitate și întâmplare, identificarea individuală

valorifică legătura complexă dintre acestea. Rezultată din esența lucrurilor, necesitatea
desemnează temeiul intern. Întâmplarea este semnul unor însușiri și raporturi de natură externă.
În mod necesar un anumit corp va produce o anumită urmă, în mod întâmplător, intervenția
unui fenomen va putea genera modificarea manifestărilor unui alt fenomen. De exemplu, uzura
unui pneu va putea duce la explozia lui în condiții de rulare cu viteză și sub sarcină mare.

Secțiunea 4. Metode folosite în identificare

1. Observarea este utilizată în scopul surprinderii caracteristicilor generale și

specifice și a reflectării lor în obiectul de identificat. Metoda observării servește la diferențierea
pe genuri, subgrupe, categorii etc., precum și la pătrunderea în domeniul specificului, al
înțelegerii trăsăturilor ce individualizează un anumit obiect, fenomen, ființă.

2. Analizele diverse – pot fi realizate cu diferite instrumente optice (lupă, microscop),

pe cale chimică (cromatografie, sinteză, precipitare etc.), prin tehnici biologice (analiza urmelor
de sânge), prin examinări traseologice, de balistică ș.a.

Se va avea în vedere, la aprecierea rezultatelor, variabilitatea clarității urmelor în

funcție de natura obiectului mijloc. Realitatea există și evoluează ca o contopire complexă a
variabilității și stabilității. Foarte adesea – așa cum se va vedea la examinarea scrisurilor și în
special a semnăturilor – asemănarea până la perfecta suprapunere trebuie privită cu
circumspecție. În sens contrar, prezența unor elemente de relativă variabilitate încadrate în
firescul scrierii și în limitele de variabilitate normală vor fi indicii ale identității de autor.

3. Compararea (confruntarea) – este aplicată în numeroase cazuri, fiind și extrem de

accesibilă. Ea este un mijloc de lucru atât tehnic cât și un procedeu tactic frecvent. Sunt utilizate
mijloace optice (microscoape comparatoare, fotografiii de examinare etc.) care permit mărirea
imaginilor și examinarea minuțioasă a detaliilor. Apoi are loc un proces de evaluare a
importanței unor elemente, frecvența prezenței (repetiției) lor a concordanței sau
neconcordanței detaliilor, însuțirilor ș.a.m.d.

4. Juxtapunerea – procedeu de stabilire a continuității liniare, utilizat de exemplu la

identificarea armelor de foc după striațiile lăsate de ghinturile țevii pe proiectile sau la
identificarea obiectului creator al unei urme (identificarea unui topor după striațiile din lemnul

16
Ionescu, L., Criminalistică – Note de curs pentru uzul studenţilor (Nepublicat), Univ. Creștină
,,D. Cantemir”, București, 1995, p. 25.

35
arborilor tăiați cu acesta). Procedeul este extrem de eficace, dar presupune corecta folosire a
aparaturii și acuratețe în aprecierea detaliilor. În caz contrar putând interveni excluderi eronate
sau chiar identificări de continuitate liniară inexistentă.

5. Suprapunerea – servește la relevarea asemănărilor și deosebirilor dintre diferite

obiecte, prin suprapunerea imaginilor lor. Aprecierea deosebirilor va ține seama de uzura în
timp a obiectelor, de modul și locul de realizare al urmei în litigiu, de modul de realizare al
urmei de comparație. Finalul examinării criminalistice, fundamentată pe examinarea
comparativă, pe surprinderea și aprecierea asemănărilor și deosebirilor îl constituie formularea
concluziilor.

Secțiunea 5. Formularea concluziilor de identificare

Modul în care criminalistul își formulează concluziile trebuie să fie clar, decurgând în
succesiune logică din rezultatele examinărilor făcute. Concluziile formulate pot fi: certe
(categorice) și probabile. Practica expertizei criminalistice și literatura de specialitate cunosc și
situația în care nu poate fi formulată nici una dintre aceste concluzii.

Concluziile certe pot fi: pozitive și negative. Concluziile certe pozitive sunt concluzii
de identificare (de exemplu: semnătura în litigiu a fost executată de către titularul ...), în timp
ce concluziile certe negative au sensul de excludere (semnătura în litigiu nu a fost executată de
către ...).

Ambele tipuri de concluzii certe au o deosebită relevanță pentru organul judiciar, ele
indicând atât autorul unei anumite acțiuni, cât și disculpând un anumit autor (obiect, fenomen),
excluzându-l din lista (cercul de suspecți) de cercetat.

Concluziile de probabilitate. Această categorie de concluzii a fost și încă este subiectul

unor discuții îndelungate între specialiști. Dacă în țara noastră concluzia probabilă este în
general în forma ,,probabil da”, în alte state, probabilitatea este atât pozitivă cât și negativă. În
România, concluzii probabile negative sunt mai rar formulate. Unul dintre promotorii acestor
concluzii a fost dr. Ladislau Mocsy. Din păcate, mulți dintre cei chemați să uzeze în procesul
înfăptuirii actului de justiție de concluzii de probabilitate, acceptă varianta „probabil” ca pe un
da, deși uneori expertul, formulând concluzia probabilă înclină către „probabil nu”.

Formularea unei concluzii de probabilitate este în general rezultatul insuficienței

materialului de examinare, dar mai ales al insuficienței cantitative și calitative a materialului de
comparație. Obiectul, fenomenul căutat nu oferă suficiente elemente cu potențial identificator
pentru formularea unei concluzii categorice, iar ,,pe de altă parte, caracteristicile descoperite
mai pot fi întâlnite și la alte obiecte” 17. Concluziile de probabilitate au darul de a permite

17
Dan, N., op. cit., p. 220.

36
orientarea muncii de elaborare a versiunilor. Fără a confirma sau infirma o anumită împrejurare,
concluziile de probabilitate oferă o opinie științifică cu caracter de presupunere.

Concluziile de imposibilitate a identificării constituie o situație aparte în identificarea

criminalistică, dar ele nu trebuie respinse sau desconsiderate în planul probator. Pot rezulta din
două motive: insuficiența caracteristicilor la obiectul scop și lipsa mijloacelor tehnice, metodice
sau științifice de realizare a examinărilor necesare cauzei în speță. De exemplu, atunci când se
cere a se stabili data unui act, situat într-o perioadă de timp foarte apropiată sau dacă anumite
adăugiri au fost făcute în aceeași zi sau la intervale diferite. De asemenea, când se cere
identificarea armei care a tras un anumit proiectil, iar cămașa acestuia este foarte deformată,
exfoliată de pe miez, inaptă examinării microscopice. Uneori, în practică concluzia de
imposibilitate este apreciata ca o concluzie de excludere, conducând la aprecieri greșite. Ea este
însă expresia unei imposibilități generale, nu numai față de obiectul prezentat, dar și față de
orice alt obiect, fenomen, ființă.

Concluzia ,,nu se poate stabili” păstrează în conținutul său însă o concluzie de

probabilitate, faptul rămânând posibil, producerea lui într-un anumit mod nefiind exclusă (de
exemplu datorită deformării și ruperii cămășii metalice nu se poate stabili dacă glonțul a fost
tras de arma în litigiu, dar nu este exclus să fi fost așa). Aceste concluzii pot avea o valoare
probantă mai redusă, atestând faptul că o anumită ipoteză este posibilă.

Secțiunea 8. Identificarea prin constatare tehnico-științifică și expertiza

criminalistică

Complexitatea crescândă a înfăptuirii actului de justiție determină tot mai frecvent

concursul unor specialiști, chiar și atunci când organul judiciar are unele cunoștințe din
domeniul respectiv, fiind însă necesară o părere fundamentată pe temeinice constatări cu
caracter științific.

,,Numărul specialiștilor la care se apelează pentru lămurirea unor probleme cu

semnificație juridică într-o cauză este foarte larg, practic neexistând domeniu al cunoașterii
umane care să nu fie implicat, mai mult sau mai puțin în această activitate.” 18 Cea mai mare
parte a constatărilor și expertizelor dispuse de organele judiciare sunt din domeniul
criminalisticii și al medicinei legale, dată fiind cuprinderea deosebit de largă a acestor două
științe. Rezultatele cercetărilor întreprinse de către specialist, expert, medic legist, iau forma
unui raport de constatare sau de expertiză, având formulate la final anumite concluzii. Acest

18
Stancu, E., op. cit., p. 60.

37
material este inclus în dosarul cauzei ca mijloc de probă, realizând o explicare a elementelor
asupra cărora s-a cerut părerea specialiștilor, făcând-o accesibilă și nespecialiștilor.

Deoarece practica impune examinarea unor situații tot mai complexe, de interpretare
și examinare multi-disciplinară, aderăm la opinia că expertizele pot fi și expertize complexe
medico-legale și criminalistice, ideea expertizei complexe fiind susținută încă din anul 1978 de
către Lucian Ionescu 19. Administrarea unor expertize complexe poate fi de exemplu ordonată
într-o cauză în care trebuie să se stabilească, față de aspectul împroșcărilor de sânge de pe pereți,
direcția loviturilor și poziția victimei într-un spațiu limitat, sau natura unor urme pe obiecte de
îmbrăcăminte și modul de creare.

„Identificarea criminalistică nu se rezumă la constatarea mecanică a caracteristicilor și

însușirilor și nici la înregistrarea asemănărilor și deosebirilor. Pentru a decide dacă există sau
nu identitate, dacă urma provine de la obiectul verificat… nu este suficientă simpla însumare a
celor constatate, ci este indispensabilă evaluarea lor de către expert în lumina teoriei identificării
criminalistice” 20. Așa cum arată autorii citați, nu există o rețetă universală, dar se pot desprinde
câteva caracteristici necesare ale formulării unei identificări în expertiză.:
1. Fiecare caracteristică evidențiată trebuie să aibă o valoare identificatoare
independentă, mai multe caracteristici putând exprima însușiri diferite ale aceluiași obiect, dar
aflându-se totuși în interdependența cu întregul pe care îl identifică (îl indică). Acest fapt face
ca existența unor aparente deosebiri să însemne, spre exemplu în cazul unei expertize grafice,
identitatea de autor.
2. Concluzia de identificare să fie fundamentată pe însușiri esențiale, constante,
reflectate repetat. Avem de a face aici cu ceea ce ser poate numi stabilitatea relativă a
însușirilor.
3. Caracteristica decelată să fie specifică. Specificitatea poate fi consecința unor
cauze aleatorii, fiind cu atât mai mare cu cât apare mai puțin frecvent.
4. Deosebirile constatate să nu fie fundamentale, caz în care ar duce la aprecierea
ne-identității. Prezența deosebirilor, atunci când se datorează unor cauze explicabile este, așa
cum am precizat deja, un indiciu al identității.

Credem că o ilustrare particulară a acestei din urmă afirmații o pot oferi rezultatele
examinărilor cu aparatul poligraf. Potrivit opiniei noastre, testarea cu poligraful constituie o

19
Ionescu, Lucian, Propuneri pentru reglementarea proprie a expertizelor complexe, RRD, nr.
3/1978.

20
Ionescu, Lucian, Sandu Dumitru – Identificarea criminalistică, Ed. Științifică, București 1990, pag.
182.

38
formă distinctă și particulară de identificare criminalistică, ea permițând identificarea unor
stări distincte de stres datorat nesincerității, vinovăției, temerii de a nu fi descoperit. Înțelegerea
comportamentului uman presupune în mod necesar cunoașterea motivelor care animă un
individ în diverse acțiuni și diverse împrejurări. Pe fondul stabilirii unor corelații și al
cuantificării unor limite de normalitate și al măsurării abaterilor de la acestea se pot identifica
stările de anormalitate a bănuiților, funcție de reacțiile lor la întrebările relevante asupra
vinovăției lor în cursul testării cu poligraful. Desigur că rezultatele testărilor cu ”detectorul de
minciuni” nu sunt prin ele însele probe, constituind doar un moment pe calea identificării
autorilor unor fapte, ele însă permit restrângerea cercului de bănuiți 21. Asupra includerii sau nu
a bio-detecției judiciare 22 în categoria activităților de identificare criminalistică credem că s-ar
mai putea reflecta, dar ideea poate fi pusă pe masa discuțiilor teoretice, ea oferind în opinia
noastră un rodnic teren de gândire.

Mai arătăm în completarea susținerilor noastre că tehnica poligraf oferă date care
permit:
- Eliminarea suspecților ce nu sunt în realitate implicați în comiterea faptei,
permițând reducerea timpului și a volumului de muncă, identificarea autorilor de
infracțiuni, indiferent de genul acestora;
- Stabilirea împrejurărilor ce clarifică sau agravează unele aspecte ale faptei, ori
întregul ansamblu. 23

Dorim să precizăm în continuare că identificarea nu trebuie să fie influențată de jocul

aparențelor, constatarea unor asemănări, ori prezența unor deosebiri pot reprezenta manifestări
firești ale unui obiect, fenomen, în cadrul variabilității sale. Procesul identificării criminalistice
este unul, iar prin expertiza criminalistică de identificare se face valorificarea tuturor
elementelor ce sunt luate în calcula la stabilirea sau excluderea unor trăsături ca fiind purtătoare
de potențial identificator.

Pentru a susține cele arătate mai sus vom reda un citat pe care îl găsim edificator în
acest sens: „Practic, două probe nu vor fi niciodată absolut asemănătoare. Criminalistul știe care
sunt toleranțele în cadrul cărora există identitate, deduse din propria experiență și din sinteza
practicii criminalistice. Specialistul din alte domenii, nu numai că nu cunoaște teoria
identificării criminalistice dar, în lipsa experienței, obiectiv este incapabil să aprecieze gradul

21
I. Buș, Phihologie Judiciară, Ed. Presa Universitară Clujeană, 1997, pag. 3-5
22
Termenul este promovat de T. Butoi.
23
I. Buș, op. Cit., pag. 186 cu referire și la V. Zdrenghea, Butoi T. Biodetecția judiciară, Ed.
Ministerului de Interne, București 1992.

39
de individualizare la care îi dau dreptul datele obținute, adică să le situeze într-un context
probator.” 24

Constatarea

Constatarea, cunoscută și indicată frecvent de specialiști, precum și de Codul de

procedură penală anterior drept constatare tehnico-științifică, este un mijloc științific de probă
specific legislației procesuale penale române, nefiind cunoscut sub această denumire în alte
legislații. Constatarea se dispune atunci când există pericolul de dispariție, modificare sau
alterare a unor probe, situații de fapt, fiind necesară în același timp lămurirea urgentă a anumitor
împrejurări ale cauzei, iar pentru clarificarea acestora este necesară opinia unui specialist.

Ea constituie deci o activitate de interpretare și valorificare științifică imediată a urmelor,

a mijloacelor materiale de probă și împrejurărilor de fapt, în vederea identificării autorului
faptei și obiectelor folosite la săvârșirea faptei. Constatarea este mult mai restrânsă ca amploare
decât expertiza criminalistică, fiind dispusă numai când urgența finalizării anchetei nu permite
dispunerea unei expertize. Amploarea se va manifesta atât în complexitatea obiectivelor cât și
în numărul acestora. În măsura în care se pot formula obiective care nu impun o urgență în
soluționare, este preferabil să se dispună o constatare numai cu privire la acele împrejurări care
justifică urgența, iar pentru celelalte să se dispună efectuarea unei expertize.

Regula va fi efectuarea unei expertize, iar numai în situații excepționale se va putea

dispune efectuarea unei constatări. Observăm în practică că deseori organele de urmărire penală
justifică urgența în cazul efectuării unor constatări printr-o grabă de a soluționa o cauză în
situații în care nu se pune problema alterării unor probe materiale, precum și în situații în care
deja s-a identificat autorul. În aceste situații, opinăm că acest procedeu probator va fi lovit de
nulitate relativă, în măsura în care se va dovedi o vătămare procesuală.

Limitarea utilizării constatărilor se impune și ca urmare a imposibilității participării unui

expert desemnat de părți sau de subiecții procesuali principali. Menționăm că în proiectul
Codului de procedură penală, în forma adoptată de Parlament, constatările nu mai făceau parte
dintre procedeele probatorii, în toate cazurile efectuându-se expertize criminalistice. Drept

24
L. Ionescu, D. Sandu, op. Cit., pag. 41

40
dovadă că s-a dorit ca acest procedeu să fie unul excepțional, s-a introdus obligativitatea
efectuării unei expertize în cazul în care concluziile raportului de constatare sunt contestate.

Constatarea se va putea dispune numai în cursul urmăririi penale, nefiind posibilă

utilizarea acestui procedeu în cursul cercetării judecătorești. În același timp, organului de
urmărire penală îi va fi interzis să se folosească de acest procedeu în mod fraudulos, prin
utilizarea acestui în situații reglementate distinct de lege (de exemplu, folosirea unor constatări
în locul efectuării unor percheziții informatice, utilizarea constatărilor în domeniul financiar-
contabil, etc.)

Constatarea se poate dispune din oficiu, sau la cererea subiecților procesuali, fiind
efectuată de specialiști criminaliști sau tehnicieni care funcționează în cadrul organelor
judiciare ori care funcționează în afara acestora. Având în vedere acest lucru, de multe ori se
pot întâlni situații în care specialiștii sunt subordonați organului de urmărire penală (precum
specialiștii care funcționează în cadrul Direcției Naționale Anticorupție), împrejurare care poate
reprezenta o cauză de îngrijorare cu privire la imparțialitatea specialistului, fără a exista vreun
remediu procesual în acest sens, precum recuzarea specialistului. Ordonanța prin care se
dispune efectuarea unei constatări trebuie să conțină obiectul constatării, întrebările la care
trebuie să răspundă specialistul și termenul în care trebuie efectuată lucrarea.

Efectuarea constatării de către anumiți specialiști criminaliști nu înseamnă și însușirea de

către aceștia a atribuțiilor de organ de anchetă, asigurându-se pe această cale obiectivitatea și
corectitudinea cercetărilor. Concluziile constatării vor fi cuprinse într-un raport care va constitui
mijloc de probă în procesul penal.

Expertiza criminalistică

Cunoscută în literatura de specialitate și sub denumirea de ,,expertiza de identificare

judiciară” și constituind un mijloc de probă valoros, expertiza criminalistică este o activitate
de cercetare științifică a urmelor și altor mijloace materiale de probă în scopul
identificării persoanelor, animalelor, plantelor, obiectelor, substanțelor sau fenomenelor,
al determinării anumitor însușiri ori schimbări intervenite în conținutul, structura, forma
ori aspectul lor.

41
 Expertiza poate fi dispusă din oficiu sau la cerere, atunci când, pentru lămurirea unor
fapte sau împrejurări ale cauzei, sunt necesare cunoștințele, opiniile unor experți.

Faptul că între constatare și expertiză există asemănări (situate însă numai în plan
tehnic-criminalistic), nu conduce (sau mai exact, nu ar trebui să conducă) la concluzia că una
ar putea înlocui pe cealaltă. Așa cum eronat, dar foarte des procedează unii specialiști de la
serviciile criminalistice ale poliției, constatările tehnico-științifice sunt denumite și expertize
criminalistice, iar specialistul semnează ca ,,Expert”. Așa cum aprecia și prof. Emilian Stancu
,,Dacă, pentru sublinierea calității științifice a examinării se dă o altă denumire, atunci se
impune sa fie avute în vedere toate elementele care decurg din această modificare (subl. ns.
S.A.) (deși legal este imposibil), cum ar fi, de pildă, acceptarea prezenței unui expert solicitat
de părți. De aceea, constatările tehnico-științifice efectuate de către experți ai organelor de
cercetare penală nu pot fi incluse în categoria expertizelor criminalistice, în accepțiunea lor
procesual penală.” 25

Introducerea prevederilor O.G. 75 din 2000, preluate și în actualul Cod de procedură

penală, oferă părților și subiecților procesuali principali posibilitatea de a avea un expert
consultant alături de expertul oficial, care să le reprezinte interesele în faza de efectuare a
expertizei. Acesta este un pas înainte, depinzând doar de calitatea pregătirii și de probitatea
profesională a acestora modul în care se manifestă activ. Deși expertul desemnat de parte este
plătit de acesta, el va fi obligat să emită opinii științifice care să fie bazate pe baza studiului
materialului supus expertizei, și nu doar să confere argumente în favoarea părții care l-a angajat.
Modul în care este reglementată participarea experților consultanți la realizarea expertizei este
oarecum restrâns, instaurând mai degrabă un sistem de expertiză supravegheată decât de
expertiză contradictorie. Cu toate acestea, activitatea expertului desemnat de părți se poate
manifesta prin formularea unor obiecțiuni precum și la formularea unor concluzii separate de
cele ale expertului oficial, cuprinse într-un raport distinct.

Pregătirea și dispunerea expertizei criminalistice

Efectuarea unei expertize se poate dispune la cerere sau din oficiu de către organul de
urmărire penală sau de către instanță, prin ordonanță sau prin încheiere motivată, după caz.
Actul prin care se dispune efectuarea expertizei trebuie să indice faptele sau împrejurările pe
care expertul trebuie să le constate, clarifice sau evalueze, obiectivele la care trebuie să
răspundă, termenul în care trebuie efectuată expertiza precum și instituția ori experții desemnați.

O primă problemă ce se cere a fi avută în vedere este cea a aprecierii oportunității

dispunerii examinării de specialitate. În sarcina organului care va solicita lucrarea cade și

25
Stancu, E., op. cit., p. 60.

42
stabilirea obiectului expertizei (constatării), aprecierea importanței, formularea corectă și clară
a întrebărilor (problemelor) la care vor trebui să răspundă specialiștii sau experții.

Aprecierea oportunității dispunerii presupune studierea și însușirea materialului asupra

căruia urmează a se dispune lucrarea, încât să nu se întârzie efectuarea unei expertize necesare
soluției în cauză. În mod greșit, unele organe judiciare admit și cereri de noi expertize sau de
suplimente la expertize în situații în care printr-o lucrare anterioară s-au adus toate lămuririle
de specialitate ce erau necesare. Cererile respective sunt uneori doar mijloace de tergiversare a
soluției. De exemplu, deși autorul unei semnături a fost identificat cu certitudine încă din faza
constatării tehnico-științifice efectuată de organul de poliție, iar această constatare este
confirmată de expertiza criminalistică efectuată la Laboratorul interjudețean de expertize
criminalistice competent teritorial, se cere o nouă expertiză (denumită în mod impropriu contra-
expertiză) la Institutul Național de Expertize Criminalistice.

Atât dispunerea tardivă, cât și dispunerea prematură a unei expertize pot avea
consecințe negative asupra anchetei, ele putând determina fie degradarea materialului în litigiu,
fie insuficiența materialului de examinare.

Stabilirea obiectului expertizei și formularea clară a întrebărilor sunt, de asemenea,

extrem de importante. Adeseori se cere, în cadrul unor expertize balistico-judiciare, să se
pronunțe expertul dacă arma prezentată este armă de foc în sensul Legii 295/2004 privind
regimul armelor și munițiilor. Ori, chemarea expertului nu este de a se pronunța cu privire la
probleme de drept, ci doar la fapte ori împrejurări ale cauzei. Astfel, expertul va putea preciza
dacă arma în litigiu este o armă de foc atipică, militară, de vânătoare etc. și dacă ea funcționează
pe principiul armelor de foc, dar încadrarea legală, este sarcina organului judiciar.

Întrebările pe care trebuie să le lămurească expertiza sunt în general supuse necesității

de claritate, indicând cu precizie obiectul scop, caracteristicile vizate. Din păcate, în practică,
multe instanțe formulează neclar, superficial întrebările. De exemplu, să se stabilească dacă
actul în litigiu a fost semnat de către titular. Ori actul în litigiu nu a fost identificat sau pe actul
respectiv sunt mai multe semnături, unele indescifrabile, ceea ce face ca expertul să trebuiască
să-și asume și rolul de a clarifica ce a dorit să afle instanța, faptul venind în contradicție cu rolul
său limitat, chiar dacă ar putea fi interpretată aceasta atitudine ca ,,rol activ al expertului”.

Este la fel de adevărat că uneori se întâlnesc, în ciuda unor întrebări clare, precise și
răspunsuri ambigue ale specialiștilor. De exemplu, într-o cauză unde s-a cerut a se stabili dacă
o anumită armă este armă de vânătoare sau militară, în urma constatării științifice-tehnice a
organului de poliție se preciza că ,,arma în litigiu este armă de vânătoare, însă datorită calităților
de tragere și preciziei deosebite pe care le posedă poate fi încadrată în categoria armelor
militare.” Așa cum vom vedea în alt capitol, clasificarea armelor se face în funcție de destinație,
astfel că această concluzie conținea cel puțin o eroare, dacă nu chiar o informație denaturată.

43
 Efectuarea expertizei criminalistice

Procedând la efectuarea unei expertize criminalistice, expertul parcurge, de regulă,

următoarele etape 26:

1. Studierea și însușirea obiectului lucrării este faza în care, luând contact cu materialele
trimise spre examinare, expertul își stabilește genul de expertiză ce urmează a fi realizată, apreciază
dacă sub aspect cantitativ și calitativ materialul primit este corespunzător și, eventual, cere
completarea lui. De exemplu, actul în litigiu a fost trimis în copie electrostatică (xerox), dar
practica și teoria expertizei criminalistice impun realizarea expertizei actelor numai cu examinarea
actului original. Uneori, materialul trimis pentru comparație este insuficient sau nu prezintă
suficiente garanții de autenticitate. Pot fi cerute și lămuriri suplimentare de la organul judiciar sau
pot fi obținute explicații suplimentare, efectuate deplasări la locul faptei.

2. Examinarea separată a materialului în litigiu și a celui de comparație, permite sesizarea

particularităților și elementelor caracteristice. Se creează în această fază o bază de informații de
natură a permite stabilirea identității sau neidentității. Se vor fixa prin intermediul fotografiilor de
examinare și a înregistrărilor video constatările făcute, acestea urmând a fi utilizate în ilustrarea
constatărilor și concluziilor expertizei.

Pot fi utilizate modele de comparație, ca urme create în mod experimental, în scopul

reproducerii unor urme asemănătoare sau deosebite de cea aflată în litigiu. Se pot efectua trageri
experimentale pentru colectarea proiectilelor de la armele suspecte, urme experimentale cu
instrumente de spargere etc.

Condițiile de realizare a unor urme pe cale experimentală trebuie să fie aceleași cu cele
în care s-a produs urma (fenomenul) în litigiu.

3. Examinarea comparativă am tratat-o la partea dedicată identificării criminalistice.

Amintim însă din nou faptul că ea cuprinde ca procedee de examinare confruntarea, examinarea
continuității liniare și suprapunerea imaginilor.

4. Demonstrația este faza în care expertul, în baza constatărilor făcute va invoca

argumente din planul logicii, al criteriilor de demonstrație matematică și al ilustrării vizuale pentru
susținerea afirmațiilor sale. Demonstrația se va referi atât la elementele de identitate, cât și la cele
de neidentitate, iar în funcție de ponderea și natura acestora va fi formulată concluzia.

5. Concluzia. Chestiunea concluziilor și a fundamentării acestora a fost, de asemenea,

tratată în cadrul identificării criminalistice.

26
Constatin, I.; Mocsy, L. ș.a., Tratat practic de criminalistică, vol. II, București, Editura M I., p.
20-21.

44
 Vom reaminti însă că prin intermediul expertizei criminalistice sau al constatărilor
tehnico-științifice pot fi formulate următoarele concluzii:

a) Concluzii certe – care la rândul lor pot fi de identificare (semnătura a fost executată
de către ...; glonțul extras din cadavrul ... a fost tras cu arma seria ...; tăieturile de pe trunchiul
copacului prezentate au fost executate cu toporul ridicat ...), de excludere (semnătura în litigiu nu
a fost executată de către titularul ...; impresiunile papilare ridicate de la fața locului furtului comis
din ... la data de ... nu au fost create de către inculpatul ... etc.).

b) Concluzii de probabilitate formulate atunci când elementele de asemănare și cele de

deosebire sunt aproximativ egale. (Actul a fost probabil semnat de către ...).

c) Concluzii de imposibilitate a stabilirii – sunt formulate atunci când nu se poate aprecia

nici măcar cu grad de probabilitate (,,nu se poate stabili dacă actul în litigiu a fost redactat în anul
1931 sau în anul 1932”).

Vom trata mai pe larg aceste aspecte la locul cuvenit.

Secțiunea 9. Sistemul serviciilor și expertizelor criminalistice în România

Înainte de a trece la examinarea urmelor, a caracteristicilor și rezultatelor pe care le

pot oferi, credem necesar să facem o scurtă oprire asupra sistemului de servicii și laboratoare
specializate în activitatea de Criminalistică din țara noastră .

Iată care ar fi acestea, pentru Ministerul de interne și cel al Justiției.

1. În sistemul Ministerului de Interne

La unitățile de poliție – orașe => există ofițeri criminaliști care realizează cercetarea
locului faptei și unele examinări și constatări tehnico-științifice.

La municipii și județe => Servicii de criminalistică cu dotare mai complexă => și

specialiști criminaliști (ofițeri, subofițeri), de asemenea, pentru constatări tehnico-științifice.

- realizează lucrări de dactiloscopie, traseologie, examinare grafică, tehnica actelor,

balistică, portrete robot (identificare, computer) ș.a.

La nivel național => Institutul de Criminalistică al I.G.P. => îndrituit să realizeze

expertize criminalistice => are încadrați experți criminaliști => lucrări din domeniul
dactiloscopiei, traseologiei (mai rar grafică), tehnicii actelor, balisticii, portretului robot,
analizelor chimice (droguri ș.a.), bancnotelor, monedelor, sigiliilor.

45
 2. În sistemul Ministerului Justiției există Institutul Național de Expertize
Criminalistice, cu sediul la București, care are în subordine => Laboratorul Interjudețean de
Expertize Criminalistice Cluj, L.I.E.C. Timișoara, L.I.E.C. Iași, L.I.E.C. Brașov, L.I.E.C.
Craiova. Până în anul 1998 existau doar laboratorul central (devenit în 1998 I.N.E.C.) și
laboratoarele interjudețene de la București și Cluj.

Se realizează lucrări de expertiză criminalistică în domeniile: traseologie,

dactiloscopie, examinare grafică, tehnica actelor, balistica judiciară, expertiza chimică,
examinarea bancnotelor, a monedelor, sigilografie, expertiza imaginilor fotografice și
înregistrărilor audio, expertiza vocii și vorbirii.

I.N.E.C. realizează expertize lărgite pentru lucrările realizate în prima fază de: Cluj,
București, Iași, Timișoara, Brașov, Craiova. De asemenea, realizează expertize în explozii,
incendii, expertiza accidentelor auto, a înregistrărilor audio, video.

Alături de aceste expertize criminalistice propriu-zise se mai pot realiza – deși mai rar
uzitate – expertize complexe medico-legale și criminalistice (exemplu mecanism traumatic =>
heteropropulsie, accident auto).

Nu există un raport strict determinat de ierarhie între constatările tehnico-științifice și

expertiza criminalistică decât în sensul competenței. Termenul ,,contraexpertiză” este eronat
din punct de vedere terminologic, pentru că, de fapt, se efectuează ,,o nouă expertiză” 27, cu alți
experți și în număr de opt persoane: 3 experți și respectiv consiliul celor patru șase ai
Laboratoarelor plus un director al I.N.E.C.

Secțiunea 11. Realizarea expertizei și redactarea raportului de expertiză

criminalistică

În realizarea expertizei criminalistice activitățile trebuie să se conformeze caracterului

de examinare științifică pe care îl presupune munca criminalistică. Ea se realizează prin etape
succesive, cu grade de dificultate și complexitate consecutive și înlănțuite în mod riguros și
necesar. Corespunzător metodicii examinării criminalistice, ca în orice proces de identificare,
se va face trecerea gradată de la general spre particular prin utilizarea procedeelor logice 28 care
constituie temeiul rațional și operațional pentru orice demers de identificare: examinarea
analitică, iar pe baza rezultatelor acesteia, sinteza datelor și formularea unor concluzii.

27
Vezi Ionescu, L., op. cit.
28
Flonta, Mircea, Structura coordonării acțiunilor și geneza operațiilor logico-matematice, Teoria
acţiunii umane, Forum – Științe sociale, vol. I, 1969, p. 109-115.

46
 Cu ajutorul acestor fundamentări logice și conceptuale, procesul de examinare va
parcurge următoarele etape 29: analiza problemelor, a materialelor și tehnicilor disponibile,
examinarea comparativă, aprecierea finală și formularea concluziilor.

Analiza distinctă va permite delimitarea clară a caracteristicilor generale și particulare

ce sunt specifice materialelor supuse examinării (urme papilare, proiectile, scris, semnături, acte
de identitate, bancnote, alte urme). Acestea vor fi analizate și diferențiate în funcție de specificul
lor și de corespondența cu obiectul expertizei și cu materialele de comparație. Când se cer a fi
examinate în cadrul aceleiași expertize criminalistice mai multe documente diferite – de
exemplu pașapoarte, permise de rezidență, vize de ședere ș.a.m.d. – acestea vor fi triate și
repartizate spre examinare pe categorii, având în vedere și ceea ce se cere a fi examinat la ele.
De exemplu, la mai multe permise de ședere și vize turistice se cere a se stabili proveniența lor,
corespondența cu sigiliile autorităților emitente, la altele modul de contrafacere sau metoda
folosită etc. Pentru identificarea grafică se va avea în vedere, direcția, tendințele și aspectul
general al mișcărilor, pentru alte urme tipul și particularitățile lor.

În această primă etapă, expertul se va orienta asupra stabilirii caracteristicilor (de

exemplu, la un act contestat aspectul general: hârtia, imprimarea, elementele de securitate,
conținutul, cernelurile folosite, integritatea actului etc.) pentru a putea pune în evidență ceea ce
este esențial, individualizant și specific documentului examinat, dar care în același timp îl face
să fie concordant cu cerințele generale ale clasei de documente din care face parte. Se vor sorta
de asemenea și materialele de comparație în funcție de proveniență, stabilindu-se corelații
generale pe tipuri de documente și elemente de securitate, impresiuni de siguranță, rețete și
probe de hârtie, cerneluri, toner.

Atunci când printre problemele ce se cer a fi rezolvate se află și identificarea unui

anumit aparat: imprimantă, copiator, telefax care a produs un anumit document se vor realiza
materiale de comparație cu modelele de copiator, imprimantă sau aparat telefax incluse pe lista
celor suspectate. Pentru identificări balistice se vor efectua trageri experimentale de recoltare a
proiectilelor sau tuburilor. Acestea vor fi apoi examinate în scopul de a determina ceea ce le
este specific, erori de imprimare, defecte de funcționare, aspectele macroscopice, ca și micro-
urmele și urmele latente produse de părțile componente ale mecanismelor de preluare și
transport pentru hârtie, tonerul; la arme de ghinturile țevii pe proiectil, iar la tubul cartuș de
partea frontală a închizătorului, de percutor, de opritor etc. În acest fel se obține o primă
sistematizare și o imagine generală a datelor deținute și cu care se va opera în etapa următoare:
examinarea comparativă.

Considerată de specialiști ca fiind munca propriu-zisă de expertiză, aceasta este într-

adevăr etapa cea mai încărcată de conținut specializat, care poate da măsura priceperii și

29
Ladislau, Mocsy, Demonstrația - etapă de lucru importantă în activitatea de expertiză
criminalistică, în lucrarea colectivă 20 de ani de expertiză criminalistică, Ministerul Justiției 1978, p. 68-71.

47
preciziei muncii expertului. Ea presupune ca, în raport cu natura materialelor și a elementelor
ce sunt supuse cercetării, să se folosească ,,cele mai adecvate procedee și mijloace tehnico-
științifice de comparare a însușirilor caracteristice, în vederea stabilirii coincidențelor sau a
divergențelor” 30. Odată atins acest punct, plecând de la constatările făcute, urmează ca expertul,
prin intermediul procesului de sinteză și evaluare globală, dar în același timp sintetică a
informațiilor obținute pe calea observației directe, ca și pe cale instrumentală să realizeze
explicarea, demonstrarea și ilustrarea constatărilor sale. Aceasta este etapa proceselor de
apreciere multilaterală care precede formularea concluziilor și din conținutul căreia se
alcătuiește acea parte a unei expertize criminalistice privind constatările expertului.

Deși denumirea este limitativă în aparență, ea constituie corpul principal al

conținutului expertizei criminalistice, în care, așa cum am arătat, pe lângă observații și rezultate
ale unor măsurători, experimente etc., se vor face, în măsura în care sunt necesare, deducții
logice și demonstrații. În unele sisteme juridice (britanic și american) actul cu rol de expertiză
criminalistică depus la dosar conține doar obiectivele, numele sau codul expertului și
concluziile, elementele de examinare și demonstrația fiind prezentate de specialiști în cadrul
procesului, în cursul etapei de ,,Cross-examining”. 31

Demonstrația trebuie să fie fundamentată temeinic pe date și observații cu caracter

științific. Deducțiile și demonstrațiile se întemeiază pe acele date, teze și principii ale științei
criminalistice, ale logicii formale și simbolice care rezultă ca reguli generale de apreciere și
explicare. Când în cadrul demonstrațiilor se face apel la datele altor științe (chimie, fizică,
electronică, electromecanică, informatică etc.) vor putea fi expuse calcule, rezultate de analize,
grafice de absorbție a radiației UV, cromatograme, pot fi explicate moduri de funcționare ale
unor aparate, programe, moduri de producere ale unor procese, fenomene, accidente etc.
Credem că trebuie însă evitate formulările inutil prețioase și tehnicizarea excesivă a explicației,
promovând o formulare cât mai concisă și accesibilă. Nu trebuie căutate expresii care nu vor
putea fi înțelese de nespecialiști. Trebuie oare să mai amintim că rostul expertizei este și acela
să ofere organelor judiciare clarificări asupra unor aspecte de mai mare tehnicitate și
specializare? Ori exprimarea prea tehnicistă și prețioasă nu face uneori decât să amplifice
confuzia? În principiu, organul judiciar trebuie să obțină din partea de constatări a expertizei
criminalistice exact acele informații care să-i ușureze munca. Concluziile nu sunt totdeauna
suficiente, ele fiind uneori lapidare. Acestea trebuie însoțite și precedate de clarificări. Spre
exemplu, cu privire la modul de contrafacere al unui document expertul apreciază că
tehnologiile și aparatele folosite impun activitatera unei/unor persoane cu pregătire de
specialitate (tipografi, informaticieni etc.) sau cu privire la pericolul pe care îl poate prezenta

30
Ciopraga, A., op. cit., p. 414.
31
Moensens, Andre A., How to prepare for a Daubert Hearing – A.A.F.S. 1997, International
Journal of Forensic Document Examiners, vol. 3, nr. 2/1997, p. 180.

48
chiar pentru trăgător o armă defectă. Caracterul complet și convingător al examinărilor și al
constatărilor depinde de modul de analizare, demonstrare și ilustrare.

Secțiunea 12. Concluziile expertului criminalist

Momentul final al realizării expertizei, alături de redactarea raportului de expertiză

criminalistică, este cel al formulării concluziilor. Trebuie evitate însă exprimările echivoce, care
lasă loc de interpretări. Este adevărat că în cele din urmă organul judiciar va decide, dar, alături
de celelalte probe din dosar, expertiza trebuie să asigure o imagine exactă (științifică) asupra
anumitor împrejurări și nu imagini alternative (subiective deci) asupra faptei.

Prin formularea concluziilor, expertul trebuie să răspundă la obiectivele stabilite, pe

baza datelor rezultate din investigarea criminalistică, vizuală și instrumentală sau analitică, cât
și a părerii sale de specialist, în baza cunoștințelor și experienței profesionale personale. În
măsura în care din constatări se desprind elemente suplimentare, utile și necesare pentru
soluționarea cauzei, în virtutea rolului său activ, expertul își va extinde cercetarea și asupra
acestora pentru o examinare completă. Se evită astfel ordonarea unor suplimente de expertiză.

Este necesar ca, din conținutul concluziilor să se desprindă clar asupra cărei urme,
document, sigiliu, mențiune etc., poartă concluzia respectivă. În acest scop documentul,
impresiunea, actul de identitate etc., vor fi identificate cât mai exact. De exemplu ,,Impresiunea
de sigiliu bancar cu mențiunea XXXXXX cu nr. YYYY” sau ,,Pașaportul cu seria ZZZZ
eliberat la data de ... ” pentru a nu se confunda cu alte probleme, urme etc., la care s-ar referi
celelalte concluzii.

Concluziile ce se formulează de către experții criminaliști nu au întotdeauna același

grad de certitudine. Există și situații când concluziile ce se vor formula nu pot fi decât cu grad
de probabilitate, sau chiar cazuri în care expertul nu poate soluționa problema supusă spre
examinare. Practica expertizei criminalistice de la noi, ca și literatura de specialitate 32 disting
în modul de concluzionare următoarele categorii de concluzii:

- concluzii categorice sau certe, care pot fi cert-afirmative (de identificare) sau cert-
negative (de excludere);

- concluzii de probabilitate (incerte);

32
Ciopraga, A., op. cit., p. 428-436. Mihuleac, E., Expertiza judiciară, București, Editura
Ştiinţifică, 1971, p. 230. Dumitru, Sandu, Concluziile expertului criminalist în sistemul expertizei criminalistice
românești și în sistemele altor state. O privire comparativă. (Nepublicat), Comunicare prezentată la al II-lea
simpozion Naţional al Societăţii Române de Criminologie și Criminalistică, București, octombrie 1996. Ionescu,
Lucian, Concluzia raportului de expertiză criminalistică a scrisului și aprecierea valorii sale probante, Buletinul
Intern al Procuraturii R. S. R. în Probleme de criminalistică și criminologie, nr. 2-3/1983, p. 43-54.

49
 - concluzii de imposibilitate a soluționării problemei supuse expertizării.

Concluziile certe sunt aserțiuni cu caracter categoric. Ele indică faptul că în cursul și
pe temeiul examinărilor făcute expertul a ajuns la identitate (,,Impresiunea de sigiliu de pe
contractul de împrumut nr. ... nu a fost creată de sigiliul aparținând Băncii ... ”; ,,proiectilul cal.
7,62 mm extras din corpul victimei a fost tras cu arma PM nr. AO 0998778) sau la neidentitate
(Viza turistică pentru Italia, perioada ..., de la fila nr. ..., din pașaportul nr. … nu a fost eliberată
de Consulatul Italiei). Aceste tipuri de concluzii certe sunt expresia unor adevăruri obiective,
ele servind la stabilirea validității, contrafacerii ori falsificării unui anumit document, la
identificarea unui anumit autor, arme, instrument de spargere, tip de pneu etc. Ele au menirea
de a înlătura orice îndoială asupra aspectului examinat.

În expertiza criminalistică tehnică a documentelor concluziile certe pot purta și asupra

metodelor, procedeelor ori aparatelor folosite la redactarea, copierea sau contrafacerea unui
anumit act. De exemplu: se stabilește că impresiunile de sigiliu de pe actele unui autovehicul
nu au fost create de un sigiliu autentic al organelor în drept, ci au fost contrafăcute cu ajutorul
unei imprimante cu jet de cerneală sau bancnotele în litigiu au fost realizate prin tipărire hoch-
druck. Indiferent că sunt cert-pozitive sau cert-negative concluziile categorice sunt foarte
importante ele putând orienta determinant cercetările ulterioare.

Concluziile de probabilitate sunt produsul situațiilor în care expertul nu poate

formula decât o ipoteză cu privirea la eventualitatea existenței unui anumit fapt. Când datele
(material de comparație) accesibile expertului sunt reduse ori datorită unor erori anterioare de
ridicare a materialelor de comparație, sunt decelabile doar un număr redus de caracteristici
particulare ale actului sau procesului suspus examinării. Uneori, acest tip de concluzie este
formulat și în situațiile în care cantitatea de material în litigiu este foarte redusă (de exemplu un
grup de cifre, o semnătură simplificată neliterală) ori urma este parțial alterată. Pot apărea,
alături de coincidențe și elemente neexplicabile, divergente. Expertul se află deci, în
imposibilitatea de a formula o concluzie cu caracter de certitudine, întrucât elementele
constatate de el la nivelul caracteristicilor generale și individuale nu au suficient potențial
identificator. El va trebui deci să formuleze o apreciere ipotetică, ce poate fi răsturnată de probe
noi, contrare, suplimentare etc. ,,Concluzia cu caracter de probabilitate, indiferent de gradul de
probabilitate, constituie o ipoteză care însă nu are caracter arbitrar și nu e lipsită de temei,
deoarece expertul își fundamentează presupunerile pe elemente obiective și nu pe impresiile
sale subiective.” 33

Concluziile de probabilitate apăr în general în forma ,,Probabil DA” în sensul că se

apreciază că un anumit aspect est posibil să se fi produs (,,Actul în litigiu a fost probabil rebroșat
după introducerea unei noi pagini cu numele și poza titularului…”; „Semnătura în litigiu a fost

33
Ciopraga, A., op. cit., p. 430, referire și la Sandu Dumitru, Unele aspecte privind interpretarea
concluziei raportului de expertiză – 20 de ani de expertiză criminalistică, Ministerul Justiției, p. 61-63.

50
probabil executată de numitul S.R.”). Asupra utilității acestor concluzii părerile sunt împărțite
în literatura de specialitate.

După unii autori 34, concluziile de probabilitate nu ar contribui la soluționarea cauzei,

generând chiar confuzie. Pe de altă parte, organul judiciar nu are nevoie de noi ipoteze, ci de
certitudini, motiv pentru care el dispune expertiza. Formularea unor concluzii de probabilitate
fac să se mențină nejustificat bănuielile cu privire la anumite aspecte, întârziind mersul
cercetărilor. Credem însă, în mod contrar acestor opinii că a găsi cu orice preț un autor ori a-
l exclude în mod absolut, atunci când există și unele dubii este periculos și chiar contrar rolului
expertizei în înfăptuirea actului de justiție. Majoritatea autorilor sunt însă de acord cu
formularea concluziilor probabile considerându-le utile și pertinente. 35 Expertul nu este
infailibil, iar datele ce i-au fost puse la dispoziție pot fi insuficiente. Pe de altă parte, concluziile
de probabilitate pot oferi organelor judiciare versiuni alternative spre care să-și îndrepte
cercetările, deschizând uneori perspective noi, remarcând laturi considerate până la acel
moment ca neimportante. De exemplu, în cazul unor vize false, existența unor eventuali
complici peste hotare. Concluziile de probabilitate trebuie însă temeinic fundamentate, inclusiv
cu privire la alegerea acestei soluții și nu a uneia certe sau de imposibilitate a soluționării
chestiunii supuse examinării.

Concluziile de imposibilitate a soluționării problemelor supuse examinării apar ca

urmare a unor factori având în general un caracter obiectiv. Unul dintre aceștia este starea
materialelor supuse spre examinare – acte distruse, arse, corodate, uzate, porțiuni prea mici din
cămășile unor proiectile, urme ,,contaminate”, urme papilare îmbâcsite cu substanță de
evidențiere – ale căror caracteristici generale nu mai sunt exploatabile. Insuficiența materialelor
de comparație – ca în cazurile actelor de peste 40-50 de ani, când nu se găsesc totdeauna în
arhive impresiuni de sigiliu cu garanții de autenticitate emanând de la organul competent,
diplome, acte oficiale asemănătoare etc. Alteori, ajungerea la o soluție de imposibilitate se
datorează întinderii foarte reduse a urmelor litigioase. Când au rămas vizibile doar foarte mici
și disparate porțiuni de traseu din urma în litigiu (un text răzuit sau radiat privind suprafețe de
teren, sume de bani, ani de emitere, nume titular etc), este extrem de dificil a stabili ce a fost
scris anterior, iar a formula o concluzie ,,pe ghicite” este cel puțin lipsit de seriozitate sub aspect
profesional, în lipsa posibilității de demonstrare și ilustrare.

Nu în ultimul rând, concluzia de imposibilitate poate fi generată și de limitele

cunoașterii și experienței, pentru un moment și domeniu dat, de lipsa unor metode și proceduri

34
Experţii școlii sovietice, în special Zotov B., Belkin R. S.
35
Buus, Alexandru, Concluziile probabile în expertiza criminalistică – în 20 de ani de expertiză
criminalistică, p. 42-50. Locard, E., Les faux en ecriture et leur expertise, Paris, 1959, p. 29. Basarab, Matei
Criminalistica, Cluj-Napoca, Litografia UBB Cluj, 1969, p. 325. Ciopraga, A., op. cit., p. 432-433.

51
cu caracter științific, precum și a unor dotări tehnice adecvate complexității și chiar de lipsa
pregătirii, competenței sau de superficialitatea muncii expertului. Aplicarea defectuoasă a unor
tehnici de examinare sau alegerea greșită a metodelor de lucru, pot și ele conduce la concluzii
de imposibilitate a soluționării problemei.

Concluziile de imposibilitate a soluționării problemelor stabilite ca obiective ale

expertizei pot fi formulate astfel: ,,NU se poate stabili care au fost mențiunile cifrice radiate de
pe cecul cu seria…” sau ,,Datorită lipsei unor materiale de comparație corespunzătoare nu se
poate stabili dacă impresiunea de sigiliu de pe actul în litigiu provine din anul … sau a fost
realizată ulterior”.

Ajungerea la acest gen de concluzie trebuie însă să fie însoțită întotdeauna de o analiză
temeinică și de descrierea tuturor împrejurărilor pe temeiul cărora nu se poate formula o
concluzie de probabilitate sau una categorică. Pentru acest motiv nu considerăm întemeiată
soluția oferită ca alternativă, în sensul că, dacă după studierea materialelor de examinat expertul
nu poate formula decât o concluzie de imposibilitate, el poate restitui materialul organului
judiciar, precizând motivul respectiv ca temei al restituirii. 36 Credem că, odată terminată
studierea materialelor, expertul criminalist este în măsură să aprecieze direcția soluțiilor pe care
le poate formula, dar până la epuizarea tuturor căilor de examinare directă, analitică și
instrumentală acestea rămân doar ipoteze. Odată realizate toate examinările necesare și
posibile, sub aspect tehnic expertiza a fost deja realizată, rămânând de făcut doar partea de
redactare a raportului, ceea ce nu se poate compensa prin lapidaritatea unei adrese de restituire.
Inclusă în conținutul constatărilor din raportul de expertiză și expusă pe larg, fundamentarea și
explicarea alegerii acestei soluții are menirea de a convinge organul judiciar și părțile din cauză
despre ,,justețea concluziei de imposibilitate” 37. Explicarea limitelor tehnice și metodice este
de natură a informa organul judiciar despre faptul că un anumit aspect al cauzei nu va putea fi
soluționat pe calea expertizei criminalistice, evitând tergiversarea inutilă a cercetărilor,
determinându-l să caute răspunsuri și pe calea reorientării anchetei, înțelegând limitele tehnicii
pentru un moment dat, limitele materiale ale unității și nu neapărat limitele absolute de
cunoaștere.

36
Mocsy, Ladislau, Expertiza criminalistică în dreptul procesual penal roman, Teză de doctorat,
Universitatea “Al. I. Cuza”, Iași, 1975, p. 143.
37
Ciopraga, A., op. cit., p. 436.

52
 CAPITOLUL IV ELEMENTE DE TRASEOLOGIE

Traseologia - ramură a tehnicii criminalistice care studiază urmele ca impresiuni ale

structurii exterioare a obiectelor, ca resturi detașate din obiect ori ca modificări produse de
fenomene, în vederea identificării persoanei sau a obiectului creator, a lămuririi împrejurărilor
legate de formarea acestor urme și aflarea adevărului

Denumirea de „traseologie” provine din combinarea cuvintelor „trace” (de origine

franceză, care se traduce prin urmă, dâră) și „logos” (de origine greacă, care se traduce prin
ordine, idee).

Secțiunea 1. Noțiunea de urmă.

,,Oriunde ar călca, (infractorul – n.n., S.A.) orice ar atinge, tot ceea ce lasă în mod
inconștient, va servi drept martor tăcut împotriva sa. Nu numai urmele digitale sau cele create
de picioare, dar chiar și părul său, fibre din hainele sale, sticla pe care o sparge, urmele de unelte
pe care le-a lăsat, vopseaua pe care a zgâriat-o, sângele sau sperma pe care le lasă sau le ia -
toate acestea și multe altele vor fi mărturie tăcută împotriva lui. Acestea sunt probe ce nu uită.
Ele nu se tulbură de emoția clipei. Ele nu lipsesc pentru că lipsesc martorii umani. Ele nu pot
depune mărturii mincinoase. Ele nu pot lipsi total. Numai interpretarea lor poate fi greșită.
Numai eroarea factorului uman în descoperire, studiere și înțelegere poate să-i diminueze
valoarea. ”

Literatura de specialitate definește noțiunea atât în sens larg, cât și restrâns.

În sens larg - urma apare ca modificare materială produsă la locul faptei și care este
utilă din punct de vedere criminalistic (C. Suciu; Golunski; Ioan Mircea).

În sens restrâns - urma este reproducerea construcției exterioare a unui obiect pe

suprafața unui alt obiect cu care a venit în contact.

De fapt, dezvoltarea tehnicii criminalisticii impune și o revizuire a noțiunii:

URMA este modificarea creată la locul faptei și în procesul săvârșirii ei, prin
mișcările și acțiunea persoanei implicate, ori generate de alte ființe, de obiecte sau fenomene

53
care prin aspect, caracteristici, poziție, conținut, este utilă cercetării criminalistice (persoane
implicate: victime, infractori, martori, alții).

Prin urmă rezultată din infracțiune se poate deci înțelege orice modificare materială
survenită în mediul ambiant în care s-a petrecut fapta. Mijloacele moderne au extins
capacitatea de sesizare, de exemplu: urme sonore sau termografice, microurme, urme olfactive,
capcane chimice, urme de pătrunderi și operații neautorizate în sisteme computerizate, s.a.m.d.

Credem însă că rândurile de mai sus constituie doar una dintre formulele prin care se
poate face definirea urmei.

Urma poate fi nu numai rezultatul acțiunii infractorului, dar și a acțiunilor sau

mișcărilor victimei ca o consecință a infracțiunii. De exemplu: convulsii (la otrăvire), încercarea
de apărare, de scăpare, etc., zgârieturi, mușcături pe agresor, urme de cățărare, etc.
Nu numai ce face, ci și cum face autorul faptei poate servi la identificare (Exemplu:
modul de legare a unei frânghii, de deschidere a unui seif, nivelul calității unui fals ori
contrafaceri).

Secțiunea 2. Clasificarea urmelor.

Interacțiunea în mediu a diferitelor obiecte, persoane, animale, fenomene duce la

crearea de urme.

Prin intermediul interpretării urmelor se poate ajunge la obținerea unui tablou dinamic
al desfășurării anumitor fapte, a declanșării și evoluției diferitelor procese.

Persoanele care se ocupau de descoperirea urmelor în timpurile mai vechi – ,,cercetași”

,,trail finderes”, ,,path finders”, ,,scouts” n-au făcut decât să recunoască și să interpreteze urme.

Urmele pot fi :
 produse de obiecte – ex.: urme de pneuri, de instrumente;
 produse de animale – ex.: mușcături, urme de copite, etc.;
 produse de oameni – ex.: miros (urme olfactive), urme de pași, etc.;
 produse de fenomene – ex.: incendiu, trăsnet, apa;
 urme biologice – ex.: sânge, salivă, etc.

54
 CLASIFICAREA URMELOR

Există diverse criterii și modalități de clasificare a urmelor. Credem că rămâne însă

adecvată clasificarea făcuta de C. Suciu prin care se disting trei categorii:
1. urme de reproducere;
2. urme formate din obiecte și substanțe;
3. urme rezultate din explozii, incendii.

1. Urme de reproducere

- sunt rezultatul contactului nemijlocit a două sau mai multe obiecte, unul lăsând pe
suprafața celuilalt urme indicând caracteristicile sale (ex.: accident auto).

2. Urme formate din obiecte și substanțe

- variate ca proveniență – ex.: accident auto: părți din far, vopsea, obiecte, număr, ulei
ș.a.; obiecte abandonate de infractor (dălți, cuțit); deranjarea obiectelor în camera (furt); depuneri
de substanțe (sânge, vopsea etc.);

- aceste urme permit delimitarea cercului de persoane prezente, obiecte implicate.

3. Urmele de incendiu

- se deosebesc de 1) și 2) prin aceea că pot să cuprindă diferite obiecte, reziduuri ce

sunt parțial distruse. Apoi, în general, intervenția pentru stingere duce la alterare, spălare,
spargere etc. Dar pot fi utile (ex. incendii accidentale, incendii criminale, aeronave arse,
accidente și incendii auto - pt. mascare omor ...).

Secțiunea 3. Urmele de reproducere

Acestea se realizează numai prin contactul nemijlocit dintre două obiecte, unul
preluând din caracteristicile celuilalt pe suprafața sau în volumul său

Este vorba deci, de existența a două tipuri de obiecte:

a) un obiect creator de urmă - trebuie să fie capabil să creeze o urmă;

55
 b) un obiect primitor de urmă - care trebuie să fie plastic, deformabil și să rețină în
masa sa urme (exemplu: parchetul lustruit reține urme de tălpi de noroi, praf ș.a. pe o durată
apreciabilă).

Criterii de clasificare a urmelor de reproducere:

1) După modul de acțiune:
a) statice;
b) dinamice.
2) După gradul de plasticitate:
a) de adâncime;
b) de suprafață – de stratificare/de destratificare.
3) După locul de sedimentare:
a) locale;
b) periferice.
4) După natura obiectului creator:
a) de mâini;
b) de picioare;
c) create de alte obiecte.
5) După vizibilitate:
a) urme vizibile - pot fi imediat și ușor descoperite, fără intervenția unor aparate sau substanțe
speciale. Sunt cea mai mare majoritate a urmelor din mediul înconjurător;
b) urme latente - evidențierea acestora va necesita folosirea unor mijloace de iluminat
(observare) și substanțe de prăfuire pt. marcare (ex.: capcana chimică la mită; prafuri
lumogen, utilizare ultraviolete, I.R., laser; dispozitive de protecție la acte - fire, rețele,
marcaj electromagnetic).38

1) După modul de acțiune al obiectului creator putem deosebi:

a) urme statice - sunt create prin contactul dintre două obiecte fără ca între acestea să
se producă o deplasare (ex. - urme de mâini care au apucat un obiect, urmele anvelopelor unui
autovehicul în mers constant).

38
în literatura de specialitate (J. Gayet) mai întâlnim noțiunea de ,,urme poziționale” - vizând
schimbările produse în poziția unor obiecte (scaun răsturnat, obiecte răvășite ş.a.m.d.)

56
 Ele permit stabilirea grupului de obiecte din care face parte obiectul creator de urme,
putând uneori duce la chiar la identificarea individuală.

ex. - identificarea tipului de anvelopă (camion, autoturism, motoretă, etc.).

b) urmele dinamice - sunt rezultatul alunecării celor două suprafețe de contact – ex.,
urme de frânare, urmele unui topor cu care s-a tăiat.

Ele se formează în contactul activ dintre cele două obiecte. De această dată, deplasarea
celor două suprafețe nu va reda formele obiectului creator în mod perfect. Dar, în aceste condiții
detaliile specifice - de exemplu - ciobituri pe tăișul unui topor cu care s-a tăiat un arbore - vor
putea permite identificarea obiectului creator.

2) După gradul de plasticitate al obiectului primitor:

a) urmele de adâncime - când obiectul primitor este mai puțin consistent decât cel
creator de urmă. Practic are loc o ,,reproducere în negativ a obiectului creator” (I. Mircea) în
corpul obiectului primitor.

ex. - obiect sau corp uman căzut în zăpadă, noroi

- striațiile create de ghinturi pe cămașa glonțului

Finețea granulării substanței obiectului primitor influențează calitatea reproducerii.

b) urmele de suprafață. Densitatea apropiată a celor două obiecte face ca nici unul din
ele să nu se modifice, însă are loc un transfer de substanță de pe obiectul creator pe obiectul
purtător (ex. - transpirația mâinii ==> amprenta). Dar ele pot fi și de pe obiectul purtător pe
obiectul creator.

La rândul lor, urmele de suprafață se clasifică în:

b.1. Urme de stratificare - se creează în general la locul faptei (ex. - de pe mâini), dar
poate fi produsă și prin desprinderea de substanțe depuse în alte ocazii (ex. - noroi de pe talpă - în
casă el poate indica traseul).

b.2. Urme de destratificare - se creează prin detașarea de substanță de pe suprafața

obiectului primitor și aderarea lui la obiectul creator de urmă (ex. - urme de pe obiectul vopsit pe
hainele sau corpul omului).

57
 3. După locul de sedimentare

a) Urme locale - formate prin modificarea suprafeței sau volumului obiectului primitor
pe locul de contact (A. Golunski) - în acea zonă are loc o reproducere, uneori foarte fidelă a
caracteristicilor obiectului creator.

ex. - urma unui radiator pe un alt vehicul

- urma suportului de flori cu care a fost lovită victima unui viol în zona renală - după
viol s-a simulat o aruncare de la etaj.

b) Urme periferice (de contur) - sunt rezultatul modificării de suprafață a obiectului

primitor prin depunere de substanță în afara limitelor obiectului creator.

ex. - sânge care împroașcă de la victimă spre agresor, indicând pe un perete poziția
agresorului

- nisip, praf ori alte substanțe care se depun în jurul unui obiect – ex – zăpada strânsă
în jurul unui ghiveci

Promotor și susținător al importanței acestui tip de urme este procurorul criminalist

Iuliu Andrei, care le-a și utilizat pentru a demonstra unele aspecte ale soluționării unor cauze
complexe în care a anchetat.

4. După gradul de vizibilitate

Criteriul de departajare în cazul acestei clasificări este posibilitatea de a releva urma cu

ochiul liber. În măsura în care acest lucru nu este posibil, se vor folosi diverse metode și tehnici
(folosirea de instrumente precum lupa, microscopul, lampă UV, ori substanțe – negru de fum în
cazul urmelor reliefului papilar, etc.)

După gradul de vizibilitate, urmele pot fi:

- vizibile;

- latente (când pt. observarea lor este necesară folosirea unor aparate sau substanțe de
marcare, sau examinarea urmei sub un anumit unghi, deoarece o apropiere de nuanță, de culoare
sau substanță depusă este transparentă).

Secțiunea 4. Urmele de incendiu

Acest tip de urme pot fi întâlnite în cele mai diverse infracțiuni, cât și în cazul
producerii unor evenimente naturale, accidente, etc. În funcție de cauza, de locul și natura

58
incendiului, urmele produse de acesta pot apărea sub diferite forme, constând din urme de
afumare, carbonizare, diferite obiecte, materiale, ființe, distruse parțial sau integral de ardere.
De cele mai multe ori, intervenția pentru stingerea incendiului duce la distrugerea urmelor, la
alterarea lor, obiectele sunt mutate de la loc, încât este greu de făcut cercetarea locului faptei în
cazul unor incendii.

Clasificarea urmelor de incendiu se face în funcție de cauza care le-a determinat,

rezultând, astfel:
• incendii generate de cauze naturale;
• incendii generate accidental;
• incendii create intenționat.

1. Incendiile naturale - sunt în general produse de electricitatea atmosferică, de

razele solare, sau de autoaprinderi.

a) Electricitatea atmosferică poate avea ca sursă în special trăsnetul. Acesta este o

descărcare electrică naturală cu durată extrem de scurtă (milisecunde), dimensiuni diferite și
intensități de mii de amperi și tensiuni chiar de milioane de volți. Aceste caracteristici conduc
la dezvoltarea unor temperaturi care pot atinge puncte de topire pentru sticlă, metale, piatră, etc.
Ca urmare a acțiunii trăsnetelor, metalul se poate topi, chiar se poate volatiliza, depunându-se
sub formă de stropi pe obiectele din apropiere, unele metale se magnetizează, nisipul se poate
topi devenind local o masă sticloasă, materialele inflamabile (haine, case, pomi, etc.) se aprind,
pereții și hornurile crapă, cărămida (chiar și cea refractară) devine lucioasă.

Trăsnetul lovește în general clădiri înalte, hornuri, copaci, etc. El poate însă să lovească
și persoane aflate în locuri deschise, pe înălțimi. Pe haine, urmele produse de trăsnet au forma
unor rupturi cu margini de arsuri, uneori sunt circulare. Obiectele metalice aflate asupra
persoanei (ceasuri, unelte) se magnetizează, iar bijuteriile din aur se pot volatiliza, rămânând în
locul lor urme de arsură. Pe piele, trăsnetul lasă urme specifice, sub forma unor arborescențe,
sau cu aspect de frunze de ferigă.

b) Razele solare produc destul de rar incendii, deoarece trebuie întrunite cumulativ
condițiile de uscăciune a aerului și vegetației și concentrarea razelor solare în focar pe anumite
materiale inflamabile. Urmele vor apărea sub forma de funingine depozitată, în locul de inițiere
a incendiului, obiecte incomplet arse, cenușă, care permit stabilirea direcției de propagare a
arderii și uneori și a focarului incendiului.

c) Autoaprinderile sunt generate de cauze intrinseci chiar materialului însuși. De

exemplu, în industria morăritului, a prelucrării florii soarelui, minerit, lipsa de aerisire a

59
depozitelor, silozurilor, haldelor de cărbune poate duce la creșterea temperaturii materialului
depozitat (făina, șroturi vegetale, bumbac, cărbune, etc.), atingând uneori limite de 600-700oC
și declanșând un proces de ardere lentă, care devine tot mai puternic și produce consecințe grave
(explozii ale unor silozuri, depozite, etc.). Procesele de ardere lentă pot să se maturizeze în
intervale ce ating 2-3 săptămâni.

2. Incendii accidentale - pot fi determinate de cele mai diverse cauze, printre care:
foc nesupravegheat, țigări uitate la întâmplare, aparate electrice defecte, scântei ale electricității
statice produsă de hainele din fibre sintetice în medii propice (gaze, pulberi). Urmele acestor
incendii constau în funingine, cenușă, materiale arse parțial, zidărie distrusă, conductori
electrici și izolatori degradați, arși, etc.

3. Incendii intenționate

În mod evident sunt produse de infractor, în special ca să își acopere urmele, din
răzbunare, în scop criminal, etc.

După comiterea unor furturi pot fi incendiate locuințele sau magazinele pentru a șterge
urmele și a îngreuna cercetarea, alteori, după comiterea unui omor, sau a unei tâlhării urmate
de moartea victimei, se incendiază casa; o delapidare este ,,acoperită” cu un incendiu declanșat
,,întâmplător” în preziua unui control de fond.

Aceste incendii pot fi declanșate atât instantaneu, cât și prin utilizarea unor dispozitive
de întârziere cu fitil, cu temporizare, etc.

Urmele de incendiu se analizează cu atenție pentru a identifica sursa și direcția, modul

de propagare al incendiului. Se vor face fotografii și schițe ale locului incendiului. Se identifică
și se ridică diferite obiecte parțial arse care oferă date despre originea și natura incendiului. Se
vor cerceta cablurile electrice, panourile de siguranțe, instalațiile de încălzit, iluminat,
verificându-se integritatea lor, prezența și calibrarea corectă a siguranțelor fuzibile, eventualele
improvizații, etc.

Secțiunea 5. Urmele instrumentelor de spargere

În cercetarea infracțiunilor se întâlnesc adesea urme rezultate din folosirea diferitelor

instrumente cu care s-a forțat un sistem de închidere, s-a perforat un zid, s-a deschis o casă de
bani, etc.

60
 În general, instrumentele de spargere sunt la origine simple unelte de lucru
(șurubelnițe, chei, topoare, ciocane, răngi) sau sunt obiecte ori instrumente adaptate la operația
pentru care au fost folosite (sfredele, burghie, bări metalice, pietre, etc.).

Din punct de vedere al dreptului penal, acțiunile prin care sunt create acest tip de urme
pot fi corelate termenului de efracție.

Clasificarea urmelor create de instrumentele de spargere se poate face după modul lor
de formare în:
• urme statice și urme dinamice;
• urme de adâncime și urme de suprafață. Urmele de adâncime sunt mai frecvent
întâlnite în unele cazuri de forțare, accidente, etc.

Tot în funcție de criteriul modului de formare mai putem clasifica urmele de spargere
și în:
 urme de tăiere;
 urme de apăsare;
 urme de frecare;
 urme de lovire. 39

Urmele de lovire sunt întâlnite mai rar, dat fiind că producerea lor este însoțită de
zgomot, iar infractorii preferă să evite acest fapt.

1. Urmele de tăiere - sunt în general urme dinamice cu aspectul unor striații paralele,
produse de lama instrumentului cu care s-a realizat tăierea. Instrumente de acest gen sunt:
toporul, cuțitul, dalta, foarfecile, burghiul, ș.a. Identificarea acestor instrumente se poate face
,,datorită reproducerii în urmă a neregularităților caracteristice de pe tăișul instrumentului sub
formă de striații orientate în sensul mișcării”. 40

Pentru a se putea identifica urmele de tăiere, este necesar ca între obiectul creator și
cel primitor de urmă să existe o diferență de rezistență, cel din urmă trebuind sa fie mai puțin
rezistent și să aibă, de preferință, o structură mai fină, de natură a reda caracteristicile obiectului
creator. Unghiul sub care este aplicat tăișul instrumentului creator de urmă va influența și
înclinarea urmelor, striațiilor create. De asemenea, în cazul în care pe tăiș sau pe partea activă
a instrumentului de tăiere există știrbituri, denivelări, acestea se vor reflecta în materialul tăiat.

39
Mircea, I., op. cit., p. 136.

40
Suciu, C., op. cit., p. 256.

61
Tăișurile topoarelor sau altor instrumente asemănătoare vor crea urme, în funcție de înclinarea
cărora se va putea stabili dacă instrumentul a fost folosit cu mâna dreaptă sau cu mâna stângă.

Cu ajutorul cleștilor sau foarfecilor vor fi create de asemenea urme de tăiere. Acestea
vor fi întotdeauna în perechi, având în general lungimi mici și fiind, de aceea, mai greu de
identificat obiectul care le-a creat. Analiza acestui tip de urme se face cu ajutorul fotografiilor
de stabilire a continuității liniare, cu microscopul comparator sau prin îmbucșarea fotografiei
microreliefului striațiilor în litigiu și a celor create experimental.

La fața locului, urmele de tăiere pot fi găsite pe uși, ferestre, podele, mobilier, case de
bani, ziduri, etc. Examinarea acestor urme permite aprecierea îndemânării cu care a lucrat
infractorul, deprinderile de lucru. Se poate reduce sau orienta astfel cercul de bănuiți.

2. Urmele de frecare - sunt întotdeauna urme dinamice, astfel că ele nu reproduc

particularitățile instrumentului care le-a creat. Pot fi create de instrumente cum sunt
bomfaierele, ferăstraie, pile. Acțiunea succesivă a dinților nu permite identificarea
instrumentului care le-a creat, însă la începutul și la finalul locului de acțiune pot fi găsite urme
cu potențial identificator. Acestea sunt însă utile doar pentru stabilirea instrumentului și a
direcției din care s-a acționat.

Urme de frecare mai lasă și sfredelele sau burghiele, unele defecte ale tăișurilor putând
fi găsite în negativ pe șpanul desprins în procesul de perforare, ori pe grilaje, lacăte, pe alte
sisteme de închidere. De exemplu, pe rama unui fișet metalic, a cărei tăiere s-a încercat pentru
a ajunge la mecanismul de închidere aflat sub această ramă.

3. Urmele de apăsare pot fi create cu instrumente diverse sau chiar utilizând obiecte
găsite la întâmplare: răngi, leviere, pene metalice sau de lemn, șurubelnița, etc.

Aceste urme sunt în general urme statice, reproducând foarte vizibil caracteristicile
exterioare ale obiectului creator. Ele pot fi găsite în cazul forțării unor sertare, safe-uri, etc.

4. Urmele de lovire - sunt mai rare, fiind însă importante pentru stabilirea modului lor
de creare. Ele pot fi generate prin acțiunea cu: topoare, răngi, leviere, târnăcop, ciocan, alte
instrumente cu greutate, sau chiar cu o simplă piatră. Destul de rar, dar posibil ca aceste urme
să reproducă și unele detalii individuale ale obiectului creator. De exemplu, urma formei unui
ciocan pe calota craniană a victimei.

Tot cu ajutorul urmelor de lovire poate fi uneori stabilit numărul de persoane

participante, în mod special dacă aceștia folosesc obiecte diferite.

62
 Secțiunea 6. Urmele de forțare a sigiliilor

Pentru a asigura inviolabilitatea anumitor casete, vagoane, mijloace de transport, se

aplică peste sistemele de închidere ale acestora sigilii din plumb sau plastic care sunt apoi
strânse cu ajutorul unor clești speciali care imprimă de obicei și un sigiliu sec cu serie.

Forțarea plumbilor se poate face prin ,,plimbarea plumbului” pe sfoară sau sârma pe
care este aplicat, fiind lărgite în acest mod canalele și scos nodul, permițând dezlegarea firului
sigiliului, care, după aceea, se va închide la loc. În acest caz vor fi găsite urme de plumb pe
sfoara sau sârma sigiliului, canalele prin care trece aceasta vor fi lărgite, deformate.

O altă modalitate de forțare a plumbilor este prin desprinderea lor (tăiere, forțare cu un
instrument ascuțit) și apoi înlocuirea lor cu alte sigilii confecționate în prealabil. Aceasta
operație va putea lăsa urme pe sfoara sau sârma sigiliului, sau se va manifesta prin aspectul
necorespunzător al plumbului, diferența seriei marcate, etc.

Se mai pot aplica procedee de deschidere a plumbilor prin tăierea lor în lungul
canalelor, după aceea plumbul este relipit cu ajutorul unui fier de lipit sau substanțe chimice.
Urmele de acest gen sunt destul de ușor vizibile.

În general, operațiile de violare a sigiliilor de plastic sau plumb lasă pe acestea urme
vizibile, dinamice.

Urmele instrumentelor de spargere se vor fixa prin descrierea lor amănunțită în

procesul verbal (dimensiuni, aspect, eventuale materiale străine conținute în urme), se vor face
fotografii de detaliu, la scară, utilizându-se iluminarea laterală sub un unghi incident de natură
a permite valorificarea prin fotografii de umbre. Se pot ridica și urme prin mulare-parafină sau
ghips, continuându-se apoi examinarea în condiții de laborator, unde pot fi create pentru
comparație și urme experimentale cu obiectul bănuit a fi creat urmele suspecte.

Secțiunea 7. Urmele create de mijloacele de transport

În general, aceste urme pot fi găsite în cazul accidentelor de circulație, dar pot fi găsite
și când sunt cercetate alte fapte la comiterea cărora au fost folosite diverse mijloace de transport
(omoruri, tâlhării, furturi, etc). Urmele din această categorie sunt complexe. Ele cuprind mai
multe tipuri :

63
 1) urme create de anvelope;
2) urme create de roțile metalice ale căruțelor sau de șinele metalice ale săniilor;
3) urmele de impact ale vehiculelor;
4) urmele sub formă de obiecte sau resturi materiale;
5) alte urme create de vehicule (pete rezultate din scurgeri de lubrefiant, combustibil,
etc.).

Ele pot fi găsite sub forma urmelor de adâncime, dar mai pot fi prezente la locul faptei și
ca urme de suprafață (de exemplu, urme de călcare cu roțile peste corpul și hainele victimei). Sunt
prezente atât ca urme statice, create de mișcarea uniformă a vehiculelor, cât și ca urme dinamice,
produse în procesul frânării, derapajelor, al ciocnirii, al plecării precipitate de la locul faptei
(demaraje bruște).

Urmele create de mijloacele de transport sunt în general urme vizibile, căutarea lor este
deci relativ simplă, fiind necesară consemnarea lor în procesul verbal de cercetare, pe schița locului
faptei, cu măsurarea și menționarea dimensiunilor lor: lungime, lățime, aspect, efectuându-se și
fotografii judiciare cu ajutorul panglicilor metrice. Chiar atunci când urmele sunt produse pe
zăpadă și sunt relativ greu de fotografiat, este necesar a fi menționat în procesul verbal de cercetare
tipul și aspectul acestora.

Într-o cauză, în condiții de drum pe timp de noapte și ceață, victima a fost surprinsă și
accidentată în apropierea trecerii de pietoni (cca. 2m. de la marcaj). Susținerile șoferului, potrivit
cărora a efectuat manevra de frânare, însă pietonul nu a putut fi evitat deoarece a efectuat
traversarea fugind, au fost infirmate de mențiunile din procesul verbal de cercetare și de schița
locului accidentului, unde se menționa până la locul impactului o urmă statică, de rostogolire
corespunzătoare urmelor create de anvelopele autovehiculului angrenat în accident în mers normal,
fără frânare.

Atunci când se găsesc urme de adâncime (create prin trecerea vehiculelor prin noroi,
nisip, zăpadă), acestea vor fi ridicate prin mulare, continuându-se apoi examinarea lor în condiții
de laborator.

Urmele de anvelope ridică și, în același timp, soluționează probleme legate de tipul
autovehiculului care le-a creat, ecartamentul acestuia, direcția de deplasare, marca și tipul
anvelopelor cu care era echipat, etc.

Tot prin examinarea anvelopelor se vor putea stabili (pe calea unei expertize
criminalistice), cauzele tehnice ale unor accidente rutiere.

Dintre aceste cauze menționăm:

- defecte tehnice (vicii de fabricație) ale anvelopelor;

64
 - uzuri avansate (desprinderea benzii de rulare, ruperea structurii metalice a anvelopei);

- intervenția unor elemente aleatorii. De exemplu, tăieturi produse de cioburi care conduc
la depresurizarea bruscă a pneului, urmate de pierderea controlului direcției și ieșirea de pe
carosabil, impact cu arbori, sau alte vehicule.

Examinarea anvelopelor va putea permite stabilirea avarierii acestora și ca urmare a

accidentului când derapajul datorat frânării bruște este urmat de lovirea unei borduri cu roata și de
explozia camerei de aer a acesteia, rezultând apoi pierderea controlului direcției și impactul cu
persoane, vehiculez, case, etc.

Tipul și marca anvelopei vor putea fi stabilite după forma desenului antiderapant, putând
fi calculată lungimea urmei (deci circumferința roții) prin măsurarea distanței dintre două repere
similare prezente pe urmă. În cazul urmelor dinamice, rezultate prin derapaj sau prin frânare, nu
mai poate fi identificat desenul anvelopei, deoarece, în aceste situații el lipsește, este insuficient
sau parțial imprimat. Începutul urmei de frânare este mai slab imprimat, apoi capătă o lățime egală
cu cea a anvelopei, iar pe o porțiune scurtă, înainte de oprire, urma este groasă, neclară, cu mici
depozite de pământ, zăpadă, praf, etc. acumulate în procesul frânării.

O situație mai deosebită credem că este cea în care frânarea este controlată printr-un
sistem ABS (sistem anti-blocant) cu care sunt dotate autovehiculele moderne. La acestea frânarea,
chiar violentă, se face fără ca roțile să se blocheze și să patineze, ceea ce face ca urma să aibă
aspect de urmă dinamică. Devine astfel mai dificil de apreciat forța și distanța frânării.41

Urmele statice, create în procesul rulării normale a roților, redau mai multe elemente
specifice ale desenului antiderapant, reproducând toate detaliile acestuia, inclusiv ecartamentul
roților. Pentru deplasările rectilinii, urmele create de roțile anterioare vor fi acoperite de cele create
de roțile posterioare.

Prin examinarea urmelor lăsate de roți, poate fi stabilită și direcția de deplasare,

eventualele manevre ale vehiculului (ocolire, depășire, derapaje, întoarceri, etc.). Se va putea să se
stabilească și viteza de deplasare la momentul frânării (în funcție de lungimea urmei de frânare),
datele privind starea tehnică a pneurilor: uzuri, defecte. Tot cu ajutorul urmelor anvelopelor se
poate identifica generic tipul de autovehicul: autoturism, mașină agricolă, camion, vehicul de teren,
ș.a.

41
Boboș, I.; Bunea, Gh., Investigarea accidentelor de circulație în care au fost implicat
autovehicule dotate cu ABS - comunicare la Simpozionul de Criminalistică, Cluj, 1998.

65
 În identificarea anvelopelor pot fi folosite și caracteristicile individuale ale acestora,
rezultate în procesul de fabricație, create prin uzura ce apare în procesul de circulație, cum ar fi
preluarea între modelele desenului antiderapant a unor pietricele, resturi materiale.42

Urmele de impact - pot oferi date importante cu privire la direcția de mers (de mișcare,
de staționare) în care se deplasau ori starea în care se aflau vehiculele implicate. Aceste urme
sunt foarte adesea însoțite de resturi materiale – cioburi provenind de la faruri sau parbriz,
vopsea, lemn din caroseriile camioanelor, etc). Vor putea fi găsite atât pe vehiculele de la locul
accidentului, cât și pe diverse obiecte (pomi, borne Kilometrice, case, garduri) pe corpul
victimelor. Adeseori, prin interpretarea acestor urme se va putea stabili înălțimea mașinii,
direcția de deplasare. Urmele de vopsea vor indica culoarea, iar prin examinarea de laborator,
pe calea comparației, se va putea stabili cu certitudine autovehiculul de la care provine
vopseaua. De asemenea, forma bării de protecție se imprimă uneori în tabla caroserie
autovehiculului lovit.

Urmele sub formă de obiecte sau resturi materiale rămase la locul accidentului pot indica
uneori încărcătura sa, de exemplu: cereale, ambalaje de lemn, materiale de construcții, alteori ele
provin chiar din corpul acesteia: ornamente, număr de circulație, sigla mărcii, etc., permițând
limitarea, restrângerea căutărilor la anumite mărci sau tipuri.

Utilizarea unor autovehicule în cazul transportării unor bunuri furate, când acestea au
pierderi de lichid de răcire, scurgeri de ulei, de carburant, poate genera urme sub formă de dâre sau
pete. După direcția sau extinderea acestora, se poate aprecia direcția de deplasare, timpul
aproximativ de staționare. În funcție de petele de combustibil se poate aprecia tipul de motor - cu
benzină sau Diesel. Examinarea formei picăturilor va permite stabilirea direcției de deplasare,
picăturile au forma alungită, cu partea mai subțire orientată spre direcția de deplasare, datorită
curentului de aer care le împinge în partea opusă sensului de deplasare al mașinii.

Descrierea urmelor în procesul verbal de cercetare va avea în vedere diferitele lor

particularități, aspectul lor (urme statice, dinamice, de adâncime, de suprafață). Se vor măsura
lungimea, lățimea, distanțele între urme paralele (ecartament) sau urme succesive.

Urmele de impact se descriu generic și se fotografiază, apoi se descriu detaliile, aspectul,

culoarea, conținutul de elemente străine - cioburi, vopsea.

Urmele sub forma unor resturi de obiecte vor fi mai întâi examinate pentru a se stabili
dacă nu sunt prezente alte tipuri de urme (de mâini, fibre textile), pe care le-ar putea purta. După
ce au fost consemnate și fotografiate, obiectul va fi ridicat pentru examinare în laborator.

42
Mircea, I., Cercetarea la fața locului a accidentelor de circulație, Studia Universitatis, 1964.

66
 Secțiunea 8. Urmele de picioare

Aceste urme sunt inerente săvârșirii unei infracțiuni, deși nu sunt întotdeauna căutate
și nici puse în evidență. Rareori sunt generate de picioare desculțe. Se creează în general ca
urme de suprafață de stratificare. Pot fi găsite și ca urme de adâncime. Pot fi – statice, ale
mersului normal sau dinamice, create prin alunecare.

Sunt în general vizibile, dar pot fi și sub formă de urme latente, atunci când se calcă
cu pantof curat pe podele curate sau pe covoare. Acestea urme pot fi evidențiate prin intermediul
metodei ESDA (urma ridicată pe cale electrostatică cu toner). În Marea Britanie și SUA,
conform ultimelor cercetări, urmele create de picioare - încălțăminte - sunt foarte ușor relevabile
prin ridicarea electrostatică a prafului pe folii metalizate adezive. Apoi se procedează la
identificarea obiectului de încălțăminte care a creat urma. Realizatorii acestui procedeu au ajuns
la concluzia că urmele de picior sunt la fel de particulare ca și cele create de mâini. Aplicând
studii de anatomie și fizică, în urma unor numeroase teste de laborator a fost pusă la punct o
nouă metodă de identificare. Se cunoaște că piciorul cuprinde 26 de oase diferite. Presiunea
aplicată și modul de a călca variază de la o persoană la alta în mod foarte evident. Să ne amintim
că un pantof nou trebuie purtat ,,spre a se adapta” la picior. Cum fiecare persoană calcă
particular, uzura tălpilor se va produce în mod specific. Specialiștii britanici au creat un aparat
numit ,,Pedobarograf”, care măsoară presiunea specifică și modul de repartizare pentru fiecare
persoană, permițând crearea unor modele de uzură specifică a tălpilor de pantof. Astfel, chiar
în lipsa pantofilor propriu-ziși se poate reproduce modelul de uzură al încălțămintei unei
persoane băunite. Urmele de picior oferă informații despre modul de deplasare (fugă, lent), nr.
Participanți, direcția (venirii, plecării).

Fixarea urmelor de picioare se face prin: descrierea în procesul verbal și fotografiere;

se pot ridica urmele izolate cu peliculă adezivă.

- dacă sunt de adâncime – mulare - se curăță de corpuri străine, se evacuează apa

(pompă, sugativă).

a) Descrierea în procesul verbal - cu indicarea distanței pe care se întind, localizarea,

se va indica tipul (dinamic, static). Se măsoară de la nivelul tălpii.

Metoda Causse - prin caroiaj - oferă posibilitatea stabilirii unor elemente particulare.

b) Fotografierea - se face în ansamblu, pentru surprinderea direcției mersului - de

ansamblu, și apoi de detaliu.

Fixarea se face și prin mulare, atunci când este necesar. Se va curăța urma de
impurități, apă, etc. Pentru urme de adâncime lăsate în nisip se face un mulaj cu serlac sau

67
cauciuc siliconic, în zăpadă se va turna sulf topit, în alte soluri mularea se va face cu gips,
colodion, ciment dentar.

Cărarea de urme - este un ansamblu de urme care indică direcția deplasării,

deprinderilor de mers (ex., șchiopătat, târât picior), transportul de greutăți.

Mersul invers – trebuie exercitată deosebită atenție la modul de formare a urmei.

Acesta va fi diferit de cel rezultat în urma unui mers normal.

Modul de a călca și urmele pot indica eventualele profesii. (ex., militar - pas egal, larg;
balerin - unghi mare; boli fizice, psihice).

Elemente:
• linia mersului - formată din dreptele ce unesc centrul urmelor de călcâi drept și
cel stâng ==> o linie frântă. Lungimea pasului este dată de distanța dintre două
urme consecutive.
• linia de direcție a mersului
• lățimea pasului
• unghiul pasului - deschiderea (în grade) între linia de direcție și axa tălpii.

Secțiunea 9. Urmele de dinți

Deși se găsesc mai rar la locul faptei, acestea pot fi prezente fie pe obiecte, fie pe
corpul victimei.

Caracteristici generale:

- create prin mușcare pe obiectele primitoare

- pot apărea pe - alimente

- obiecte

- corpul victimei

- pot fi - de adâncime

- de suprafață - uneori apar excoriații pe pielea victimei

Caracteristicile individuale ale dinților:

68
 - lățimea variată, distanțare;
- plasarea diferită a arcadelor;
- uzuri diferite;
- defecte, tratamente.

Descoperirea - este simplă, fiind urme vizibile.

Fixarea – se face prin fotografiere și prin proces verbal (pentru suprafață), prin mulare.
Fotografierea se face perpendicular pe obiectul purtător (întâi ansamblul și apoi detalii).

Secțiunea 10. Urme sub forma firelor de păr

Firul de păr este un element anexă al pielii, constituind sub aspect genetic o
componentă a epidermului, s stratului cornos. El este compus din două părți principale: radixul
– adică rădăcina (radix pilii) și partea liberă (scapus pilii). Exteriorul firelor de păr – numit
cuticulă – este acoperit cu solzi cornoși, orientați cu partea liberă spre vârful firului. Sub cuticulă
se află stratul cortical, alcătuit din celule alungite, nenucleate, plasate paralel sau ușor răsucite
elicoidal. Rădăcina părului este compusă dintr-o teacă epidermală și una conjunctivală.

Deși sunt considerate ușor de examinat, firele de păr pun probleme complexe atunci
când sunt găsite la locul faptei. Este necesară o studiere atentă a lor pentru a decide din ce parte
a corpului uman provin, dacă nu sunt de origine animală sau umană, dacă provin de la persoane
de sex feminin sau masculin.

Găsirea la locul faptei a unor fire de păr, se poate produce în cele mai diverse locuri
(ex. pe corpul victimei, pe corpul altor persoane - agresat, complici - pe obiecte, sub corpul
victimei, în mâinile acesteia, pe lenjerie, pe vehicule, sub vehicule, pe iarbă, pe frunze). Pot
apărea ca fire izolate sau smocuri.

Firele de păr pot oferi o mulțime de elemente despre persoana de la care provin. Pot
duce chiar la identificare, chiar fără alte probe (ex., cazul Mihaela Nuța - inclusiv grupa
sanguină).

Studiul firului de păr oferă date despre obiceiuri alimentare, igienă (tunsoare, spălat,
permanent, păduchi, etc.), fumat (toxice), vârsta (culoare), sex (lungime, vopsit).

Descoperire și fixare

69
 - deoarece sunt mai greu de observat, mai ales pe textile, se va utiliza iluminat (inclusiv
UV). Se va descrie în procesul verbal locul și aspectul (fire, smocuri), realizându-se fotografii
de detaliu. Ridicarea acestora se va face cu penseta, în plicuri, în eprubete sau borcane.

Recoltarea pentru comparație se va face prin pieptănare, tăiere, smulgere.

Studiul de laborator va cuprinde cu necesitate stabilirea datelor privind: aspectul - rupt,

tăiat, smuls; proveniența - animal, om (ce parte a corpului); alte caracteristici. Distincția între
părul de om și animal se face în funcție de particularitățile măduvei, cuticulei, pigmentației,
bulbului și capătului distal.

Secțiunea 11. Urmele de sânge

Urmele de sânge sunt prezente întotdeauna la faptele de violență, când are loc
vătămarea
corpului unei persoane. Ele indica poziții, mișcări, deplasare, direcția unor lovituri. Cantitatea
și culoarea ne indică gravitatea vătămării, organul ori vasul lezat.

Există cazuri ideale când urmele nu au fost îndepărtate prin spălarea hainelor,
podelelor etc. Aspectul picăturilor ne indică unghiul de incidență în cădere - rotundă pentru
unghi drept, ori alungită pentru unghi ascuțit.

Căutarea și fixarea urmelor de sânge este în unele cazuri un proces complex; adeseori
autorul a avut timp să spele petele de sânge, să spele hainele etc.

Se vor utiliza inclusiv UV care dă o luminiscență distinctă, chiar pentru locuri spălate.
La folosirea unui aparat tip Polilight se va utiliza lumină violetă cu lungimea de undă de 415nm.

Se caută pe haine, încălțăminte, corp (victimă, agresor, sol, obiecte ș.a.m.d.).

- ex. - în cazul Anda - în chiuvetă; în cazul Zaher - pe pereții holului și ușa liftului

Fixarea se va face prin descriere în procesul verbal menționând în detaliu și cu

măsurare aspectul, dimensiunea și poziția urmelor. De asemenea, acestea vor fi completate prin
fotografierea de ansamblu, cât și de detaliu.

Ridicarea se va face în funcție de timpul scurs - pipetare, răzuire; diluție în funcție și

de cantitate cu ser fiziologic și apoi cu sugativă. Obiectele pătate de sânge se vor ambala în
cutii, evitând plierea, deci ,,contaminarea” urmei.

70
 Prin expertizarea acestor urme se va stabili originea (om sau animal), eventuale boli,
regiunea corpului de proveniență. În prezent, testul ADN oferă o mai exactă identificare a
persoanei de la care provin urmele de sânge, cu condiția includerii sale în cercul de bănuiți.
Identificarea ADN certifică prezența la locul cauzei.

Secțiunea 12. Urmele fiziologice

Sunt: sperma, saliva, transpirație, urină, fecale.

(1) Petele de spermă

- sunt rezultatul secrețiilor glandelor sexuale

Ele se pot datora unui act sexual, perversiunilor, poluției nocturne sau altor motive (ex.
spânzurați, sufocare); sunt importante pentru că indică grupa sanguină.

Se pot găsi pe corp, obiecte, haine, inclusiv sol. Pe haine sau textile în general, lasă un
aspect gri-alb; fluorescență la UV.; crustă solzoasă.

Cercetarea - se face de preferință la lumina zilei. Se caută pe corpul și hainele victimei,

apoi pe obiect sau sol.

Fixarea și ridicarea – proces verbal în care se face descrierea locului, starea (uscat,
proaspăt). Prin fotografiere - mai rar, deoarece culoarea e puțin vizibilă în fotografii. Ridicarea
se face în funcție de starea urmei. Prin umectare cu apă distilată sau glicerină și hârtie de filtru.
Nu se vor răzui, pentru că se distrug spermatozoizii și apăr urme false.

Examinarea - va indica grupa sanguină, boli, tipul (secretor, ne-secretor), nr. persoane
participante, etc.

(2) Petele de salivă

Acestea sunt formate din secreții ale glandelor salivare: apa, celule descuamate.
Aspectul și dimensiunile sunt influențate și de suport, de timpul scurs până la descoperire,
mediu și temperatură. Pot apărea, practic, la orice infracțiune, însă sunt mai greu de descoperit
întrucât dispar prin uscare. Uneori au aspectul unor pete umede aproape incolore.

Pot fi găsite pe obiecte, corpul victimelor, alimente, pahare, țigări. Indică și grupa
sanguină, boli. La UV dau fluorescență albăstruie vie.

71
 Fixarea se va face prin indicare în procesul verbal obiectele pe care se află petele
(eventual și urma de mușcătură), forma și dimensiunile..

Ridicarea se va face împreună cu obiectul suport sau cu hârtie de filtru. Se va observa

să nu vină în contact cu alte obiecte.

Secțiunea 13. Urmele create de îmbrăcăminte

Deși sunt deseori ignorate ca importanță, ele pot apărea la locul faptei ca:

- urme dinamice sau statice;

- de adâncime sau de suprafață.

Se găsesc pe sol, zăpadă, pereți, vehicule, pe acestea reproducându-se textura, coaserea

etc. În general, ele nu au prea multe elemente de identificare, cu excepția cazului când există
defecte, detalii specifice, urme de reparații, petece etc.

Descoperirea și fixarea:

Descoperirea și fixarea este relativ simplă, aceste urme fiind în general vizibile; în
procesul verbal se va menționa dimensiunea, aspectul. Pentru urmele de adâncime se vor face
mulaje.

În faza dinamică se vor face fotografii realizate la lumina naturală sau obișnuită; în
laborator se vor realiza fotografii detaliate pentru surprinderea și ilustrarea elementelor
caracteristice.

Secțiunea 14. Urmele sub formă de obiecte sau resturi de obiecte

Pot fi găsite la locul faptei și reprezintă obiecte ce au fost folosite de infractori la

săvârșirea infracțiunii sau au fost abandonate pe traseu, au rezultat din accident (ex. obiecte de
îmbrăcăminte, pantofi uzați înlocuiți cu unii mai noi, haine grele, instrumente, rupturi din haine
pe garduri, părți din caroserii la vehicule, arme abandonate, părți de aeronave, bagaje etc.).

72
 Acestea permit stabilirea sferei persoanelor care au fost prezente la locul faptei. Uneori
obiectele pot prezenta urme olfactive ce pot fi valorificate cu câinii dresați.

Descoperire și fixare - relativ simplă. Aceste urme sunt întotdeauna vizibile. Uneori
apar ca fire și fibre textile, petece, resturi materiale, ambalaje (ex. Muzeul Brukental - sticla
whisky, ambalaj celofan, țigări - Cazul Zaher).

Se notează în procesul verbal locul, descrierea, fixare cu foto și video. Iluminat

suplimentar: 2 surse de intensitate diferită pentru contururi și detalii.

Ridicarea acestora se face cu penseta sau mănușă. Ambalare se va face în funcție de

dimensiunile obiectului sau restului, în recipiente corespunzătoare ca mărime.

Se vor verifica existența urmelor papilare pe obiectele găsite.

În cadrul analizei de laborator se poate stabili proveniența, fabricația, uzura, eventual

meseria persoanei care le-a folosit.

Secțiunea 15. Urmele de praf și noroi

Pot fi găsite pe haine, încălțăminte, sol, pereți, mobilă, garduri ș.a.

Oferă indicații cu privire la deplasarea persoanelor - la diferite medii în care a stat

ascuns, a trecut sau lucrează subiectul.

Urmele se caută pe haine, în tivuri, cusături, la borul pălăriei, la manșete etc.

73
 CAPITOLUL V
URMELE RELIEFULUI PAPILAR

Secțiunea 1. Aspecte generale

În cursul cercetării criminalistice unul dintre obiectivele principale îl reprezintă

identificarea persoanei, indiferent de calitatea pe care ar avea-o aceasta – făptuitor, victimă,
martor, etc. Modalitatea cea mai des întâlnită de identificare se bazează pe urmele lăsate de
corpul uman și găsite la locul faptei. Prin caracteristicile sale, urmele lăsate de relieful papilar
constituie cel mai facil, rapid și de încredere mod de identificare a persoanei.

Relieful papilar reprezintă formațiuni coniforme din stratul dermic uman, aliniate sub
formă de creste despărțite de șanțuri. Corespunzător, pe dermă există creste papilare. Crestele
papilare sunt străbătute de pori. Tehnica modernă permite extinderea examinărilor la
poroscopie, atunci când urmele permit surprinderea acestor detalii.

Acest relief papilar este prezent în regiunea palmară de la podul palmei până la
regiunea falangetelor (fața interioară a palmelor) și regiunea plantară (tălpile picioarelor) de la
călcâi până la extremitatea degetelor. Dintre aceste zone cele mai importante sunt cele ale
falangetelor și falanginelor întrucât majoritatea urmelor de relief papilar găsite la locul faptei
provin de la aceste părți ale corpului.

În plus, în special în cazul falangetelor, relieful ia un aspect foarte variat, care poate fi
clasificat în funcție de specificitatea elementelor, așa cum se va vedea în secțiunilor următoare.
Varietatea reliefului papilar este atât de mare încât practic nu există doi indivizi cu același relief.

Știința care se ocupă de descoperirea, evidențierea, clasificarea urmelor de relief

papilar cât și identificarea persoanei pe baza acestora se numește DACTILOSCOPIE.
Termenul de dactiloscopie vine din cuvintele grecești dactilos - deget și scopia – prin care se
poate privi, cerceta.

În cadrul acestui capitol vom opera cu mai mulți termeni ce privesc relieful papilar și
urmele pe care acesta le poate produce, astfel că le vom defini în cele ce urmează.

Urmele de relief papilar sunt create ca urmare a activității umane. Ele se produc
atunci când are loc contactul mâinii (sau picioarelor) cu diferitele obiecte din mediu sau
suprafețe prin sprijinire, apucare, împingere, ș.a.

Ele apar în general ca urme de suprafață de stratificare pe obiecte cu suprafețe netede

de pe mâini, transpirație, noroi, ulei, sânge, vopsea, dar și de stratificare, mâini puse pe obiecte

74
acoperite de praf. Ele apar în general ca urme latente, deoarece transpirația și substanțele
secretate de piele sunt incolore.

La locul faptei, vom găsi, de regulă: urme de degete și de palme precum și fragmente
de urme.

Impresiunile papilare sunt reprezentarea fidelă a desemnului papilar de pe partea

palmară a degetului, redată pe o fișă. Pentru a se obține o asemenea impresiune, partea palmară
a degetului se rulează pe o suprafață ce conține cerneală tipografică (tuș), iar apoi se va proceda
la rularea degetului pe o coală albă de hârtie, rămânând imprimate crestele papilare, redând ceea
ce se numește impresiunea papilară (sau digitală) 43. În sistemele moderne de stocare a
impresiunilor papilare se va realiza pozarea sau scanarea (cu un scanner plat tip flat-bed) a
fișelor decadactilare pentru realizarea informatizată a dactilogramelor, ce vor servi drept
material de comparație în procedeul de identificare automatizată a amprentelor (AFIS).

Cu alte cuvinte, dacă urmele reliefului papilar pot fi parțiale, impresiunile papilare
surprind în mod complet desenul papilar. Mai mult, impresiunile papilare sunt obținute de
organele de poliție în urma unui procedeu desfășurat asupra unei persoane (inclusiv cea
prevăzută de art. 196 alin. 1 C.pr.pen.) și nu asupra unui obiect (obiectul purtător de urmă de
relief papilar).

Impresiunile papilare vor fi create înainte de săvârșirea unei infracțiuni sau după
săvârșirea unei infracțiuni pe când urmele de relief papilar se vor crea în timpul sau în legătură
cu săvârșirea unei infracțiuni. În mod evident, existența în baza de date a poliției a unor
impresiuni papilare anterior săvârșirii faptei va permite o mai ușoară identificare a persoanei,
în special în urma digitalizării bazelor de date de impresiuni papilare.

Urmele de relief papilar se vor ridica în urma cercetării locului faptei prin metode
specifice de evidențiere și ridicare, însă impresiunile papilare se vor ridica cu ajutorul tușului,
așa cum am arătat deja.

Odată ce au fost obținute urmele de relief papilar ele vor fi comparate cu impresiunile
papilare din baza de date a poliției cât și a impresiunilor obținute după efectuarea cercetării
locului faptei (ale familiei victimei, persoanelor care aveau acces la o încăpere etc.)

Din punct de vedere istoric, utilizarea reliefului papilar la identificarea persoanelor

este o metodă destul de veche, fiind folosită cutumiar pentru atribuirea identității unei persoane
atunci când își asuma semnarea unui contract. Încă din Antichitate, în Babilon urmele de relief
papilar se aplicau pe tăblițe de lut, în cazul unor tranzacții comerciale. Această practică a fost
preluată și de chinezi în secolul III î.Hr. pentru a „semna” documente în tăblițe de lut, ulterior

43
Constantin Țurai, Elemente de Criminalistică și Tehnică Criminalistică (Poliție Științifică),
Tipografia Prefecturii Poliției Capitalei, București 1947, pag. 31

75
acest suport fiind înlocuit de pergament și apoi hârtie. Astfel, a existat o timpurie preocupare a
folosirii reliefului papilar ca modalitate de identificare a persoanei.

În 1686 profesorul Marcello Malpighi de la Universitatea din Bologna realizează

prime studii ale crustelor papilare și porilor sudoripari;

Prima întrebuințare sistematică a reliefului papilar pentru identificarea persoanei s-a

realizat în 1877 de către Sir William James Herschel – Magistrat Șef în districtul Hooghly din
Jungipoor, provincia India, unde impune aplicarea impresiunii papilare pe toate contractele
semnate de indieni. Această măsură a fost luată pe baza observațiilor personale ale lui Herschel
urmărind să îl împiedice pe cel care a semnat să își conteste ulterior semnătura. Inițial
impresiunile se luau asupra întregii palme, ulterior fiind necesar numai impresiunea degetului
arătător și a degetului mijlociu. În urma acestei preocupări inițial pragmatice, Herschel a început
să constate că relieful papilar nu se modifică odată cu trecerea timpului și este unic pentru
fiecare persoană.

O altă etapă în studiul reliefului papilar o reprezintă descoperirile lui Henry Faulds din
1880 când în cursurile de medicină la Tokyo face mențiuni despre caracterul unic și longeviv
al reliefului papilar. Faulds era de profesie chirurg, fiind șeful spitalului Tsukiji din Tokyo,
Japonia și și-a început studiul după ce a observat urmele de relief papilar lăsate pe ceramică
antică. Interesul său a privit și găsirea unei metode pentru găsirea unei clasificări, sens în care
i-a solicitat ajutor verișorului său, naturalistul Charles Darwin. Acesta din urmă, fiind într-o
stare de sănătate precară a trimis solicitarea sa către un verișor, Francis Galton.

Francis Galton a fost primul care a realizat o clasificare a urmelor de relief papilar prin
cartea sa din 1892 Fingerprints. În cadrul clasificării sale, el se baza pe arcuri, bucle și verticile
pentru stabilirea formulei decadactilare. Preocuparea sa inițială urmărea descoperirea unor
trăsături ereditare și rasiale prin intermediul amprentelor, ipoteza infirmată în urma studiilor
sale. În urma observațiilor sale a putut constata și dovedi caracterul de unicitate al reliefului
papilar.

Prima cauză penală soluționată cu ajutorul dactiloscopiei a fost în anul 1892 și s-a
realizat cu ajutorul ofițerului de poliție Juan Vucetich care își dezvolta propriul sistem de
clasificare în Argentina. În Buenos Aires a avut loc un dublu omor al unor copii, fiind suspectat
un bărbat, un iubit al mamei copiilor. La realizarea comparației urmelor de relief papilar de la
locul faptei și impresiunile papilare ale mamei copiilor și a iubitului acesteia s-a descoperit că
există corespondență cu impresiunile mamei. Fiind audiată și pusă în fața probelor, mama a
recunoscut uciderea celor doi copii.

76
 În anul 1896 are loc prima folosire a dactiloscopiei într-o cauză penală de pe teritoriul
României, profesorul Nicolae Minovici reușind identificarea autorului unui furt săvârșit dintr-
o tipografie cu ajutorul urmelor de mâini 44.

În anul 1901 se creează o divizie în cadrul Scotland Yard din Londra dedicată
identificării persoanelor pe baza urmelor de relief papilar. Organele de poliție au întrebuințat
un sistem de clasificare gândit de Edward Henry, o modificare a metodei lui Galton.

În cursul secolului al XX-lea identificarea pe baza reliefului papilar a cunoscut o

adoptare la nivel mondial și a fost recunoscută ca o metodă de necontestat. În cursul anilor 1970
în S.U.A. s-a început implementarea unui sistem automat de identificare a persoanei pe baza
reliefului papilar, acesta fiind implementat în mod gradual începând cu anii 1980.

În prezent, acest sistem automatizat a fost implementat și în alte state și este folosit
inclusiv de către autoritățile române în cercetarea infracțiunilor.

Secțiunea 2. Proprietățile reliefului papilar

Importanța reliefului papilar în identificare trebuie să fie înțeleasă ca o urmare a

anumitor particularități ale acestuia ce servesc procesului de identificare. Cele patru proprietăți
esențiale sunt: unicitatea, fixitatea, inalterabilitatea și longevitatea.

1. Unicitate - fiecărei persoane îi este propriu un anumit relief - posibilitatea de

repetare este de 1 la 42 miliarde. Această cifră are în vedere repetarea aceluiași desen papilar la
două reliefuri papilare (două degete) și nu la persoane diferite.

Această concluzie a fost demonstrată pe baza cercetărilor îndelungate cât și pe baza

aplicării unor calcule matematice prin raportare la un număr de caracteristici ale desenului
papilar. Cu cât raportarea se face la mai multe elemente ale desenului papilar, cu atât scade
probabilitatea repetării acestor elemente în relieful papilar al unei alte persoane. Edmond
Locard menționa că dacă s-ar porni de la 4 caracteristici posibilitatea repetării a două desene
papilare ar exista teoretic la 64 de milioane de amprente 45. Francis Galton, după efectuarea unor
calcule proprii, aproxima că posibilitatea de a întâlniri caracteristicile aceluiași desen papilar la
două impresiuni diferite este de unul la 64 de miliarde 46.

Ceea ce trebuie reținut este că toate aceste probabilități conduc la o ideea teoretică de
unicitate în practică expertul nefiind ținut de un număr fix de elemente de comparație. Pe plan

44
E. Stancu, op. cit., pag. 118
45
E. Locard, apud E. Stancu, Tratat de criminalistica.., pag. 119
46
Constantin Țurai, Elemente de Criminalistică și Tehnică Criminalistică (Poliție Științifică),
Tipografia Prefecturii Poliției Capitalei, București 1947, pag. 27

77
mondial nu există un consens cu privire la numărul minim de puncte coincidente pentru a se
stabili o concluzie de identitate, el variind între 8 și 17 47. La noi în țară, numărul de puncte
coincidente este stabilit la 12, însă această determinare cantitativă nu este obligatorie pentru
expert, adeseori aprecierile calitative servind un rol mai important pentru identificare. Astfel,
unele detalii se întâlnesc mai rar în cadrul desenelor papilare, din punct de vedere statistic, fiind
mai valoroase în identificare decât elemente care se regăsesc în mod frecvent.

2. Fixitatea este o altă proprietate a desenului papilar și desemnează faptul că nu are

loc nici o modificare naturală a reliefului papilar în cursul vieții unei persoane. Singura
modificare ce poate apărea constă în creșterea în dimensiuni a amprentei, pe măsura dezvoltării
corpului, fără a fi afectate caracteristicile desenului papilar.

Relieful persoanei crește doar odată cu descuamarea pielii, dar rămâne neschimbat din
punctul de vedere al formelor și structurilor. Aceasta nu va exclude posibilitatea ivirii anumitor
modificări 48 care să ducă la apariția sau dispariția unui detaliu, fără a se putea interpreta ca
aceasta să reprezinte un factor de diferență (de exemplu, apariția unei cicatrice sau existența
unei plăgi la nivelul degetului în momentul creării urmei).

3. Inalterabilitatea este o altă trăsătură a reliefului papilar fiind generată de fixitate.

Orice acțiune întreprinsă asupra reliefului papilar are un caracter temporar, refacerea stratului
dermic ducând la reapariția elementelor de relief papilar. Au existat de-a lungul timpului
încercări fie de a modifica aspectul reliefului papilar fie de a-l distruge cu desăvârșire. În
privința modificării reliefului papilar, au existat încercări ale gangsterilor americani în timpul
perioadei Prohibiției 49 de a-și modifica sau transplanta relieful papilar, toate aceste încercări
fiind fără succes 50.

În privința dispariției reliefului papilar, aceasta trebuie considerată ca fiind o

imposibilitate, întrucât testele de laborator (efectuate de însăși doctorul Edmond Locard asupra
propriei persoane) cât și practica judiciară au condus la situații în care relieful papilar s-a
menținut, ori la cazuri extreme în care deși s-a distrus relieful papilar, a dus la producerea unor
cicatrice care erau utile în identificare.

Metode teoretice de distrugere e a reliefului papilar constau în tăierea chirurgicală a

buricelor degetelor, sau înlocuirea acestora dar aceste metode nu au fost practica niciodată.
Frecarea degetelor cu ajutorul unor pile, pe cărămidă sau ziduri distruge momentan relieful
papilar, acesta urmând să reapară după 48 de ore 51. Chiar și opărirea cu apă, ulei încins, arderea

47
E. Stancu, op. cit., pag. 133
48
Idem. Pag. 119
49
Perioada Prohibiției în Statele Unite ale Americii a avut loc între anii 1920-1933 și a constat în
măsurile legale întreprinse de guvernul federal prin al XVIII-lea Amendament la Constituția S.U.A. de a interzice
producerea, transportul și comercializarea băuturilor alcoolice cu conținut de peste 0,5% alcool pur.
50
E. Stancu, op. cit., pag. 119
51
C. Țurai, op. cit., pag. 26

78
degetelor cu fierul încins nu este capabilă să distrugă amprentele. Ceea ce trebuie remarcat este
că aceste metode sunt deosebit de dureroase și este puțin probabil ca o persoană să le întreprindă
înainte de săvârșirea unei infracțiuni, iar dacă le-ar realiza după aceasta, încercarea sa ar fi în
zadar ca urmare a proprietății de inalterabilitate.

Practic, dispariția reliefului papilar presupune acțiuni extreme de distrugere în

adâncime a stratului dermic, fie intenționate, fie ca urmare a unor boli (de exemplu, lepra). O
distrugere extremă a reliefului papilar produce o cicatrice de tip scleros cheloidian inform ceea
ce conduce automat la scăderea sensibilității tegumentare, creând și posibilitatea de identificare
după aceste cicatrice.

4. Longevitatea reliefului papilar se referă la faptul că acestea vor putea servi ca e-a
lungul întregii sale vieți, cât și ulterior morții acestuia. Această trăsătură este avută în vedere la
realizarea documentelor biometrice, fie de călătorie, fie documentelor naționale de identitate52

Apariția reliefului papilar are loc aproximativ în luna a VI-a de viață intra-uterină,
astfel că odată ce are loc nașterea pot fi evidențiate și stocate urmele de relief papilar. Același
relief papilar se va menține pe durata vieții persoanei și va putea fi remarcat inclusiv după
decesul acesteia, până la distrugerea dermei în procesul de putrefacție al cadavrului.

52
În cursul anului 2018 Comisia Europeană a propus implementarea unui sistem de cărți de identitate
biometrice la nivelul întregii Uniuni Europene, care să conțină inclusiv imaginea reliefului papilar al persoanelor.
Cu alte cuvinte, implementarea unei asemenea măsuri va duce în viitor la obținerea și stocarea de imagini cu
reliefurile papilare ale tuturor cetățenilor, contribuind la posibilitatea identificării automatizate a acestora.

79
 Secțiunea 3. Topografia reliefului papilar

Relieful papilar este prezent atât pe palme cât și pe talpa piciorului (pe suprafața
plantară), dar cea mai frecventă urmă găsită la locul faptei este cea creată de palme, care oferă
și cea mai elocventă abordare criminalistică.

80
 Palma umană este împărțită convențional în următoarele zone: zona digitală, digito-
palmară, tenară și hipotenară.

Degetele sunt împărțite pe segmente, în:

• falangete;
• falangine;
• falange.

Din punct de vedere al importanței, relieful papilar de pe falangete are cea mai mare
relevanță în realizarea procesului de identificare al persoanei.

În analiza desenului reliefului papilar de la nivelul falangetelor pot fi identificate mai

multe tipuri de desemne, în funcție de care se va realiza identificarea persoanei, atât prin
raportare la prezența lor cât și cu privire la poziția acestora.

Crestele papilare care se regăsesc pe falangete formează, de regulă trei zone 53:
- zona bazală – dintre șanțul flexoral și centrul desenului
- zona centrală – zona care deține cea mai mare pondere în clasificare
- zona marginală – alcătuită din crestele la exteriorul desenului

Delta constituie o formațiune de creste papilare care se va regăsi în locul de întâlnire

al celor trei zone, denumită ca urmare a asemănării sale cu litera delta din alfabetul grecesc.
Așa cum vom vedea în secțiunea următoare, clasificarea reliefurilor papilare se va face în
funcție de prezența, numărul și poziția deltei.

Secțiunea 4. Clasificarea reliefului papilar

Încă de la începutul studiului dactiloscopiei, unul dintre primele deziderate a fost

găsirea unor elemente comune, stabilirea unor tipologii, în baza cărora să se poată realiza o
clasificare a reliefurilor papilare. Așa cum am arătat deja, proprietatea cea mai importantă a
reliefului papilar este unicitatea, însă aceasta creează o problemă practică: cum se pot stoca
dactilogramele unui număr deosebit de mare de persoane și cum pot fi ele folosite ca material
de comparație într-o speță?

53
E. Stancu, op. cit., pag. 120, I. Mircea, op. cit., pag. 63

81
 În esență, orice metodă de clasificare a desemnelor papilare pornește de la scopul de a
transpune anumite elemente primare într-o formulă de clasificare. Diversele metode de
clasificare surprind sub denumiri diferite, aceleași desemne papilare.

În continuare vom arăta care sunt principalele metode de clasificare folosite pentru
realizarea cazierelor decadactilare, făcând explicații mai largi în cazul metodei folosite la noi
în țară.

a) Metoda Galton-Henry 54

În cadrul acestei metode, desemnele papilare se împart în cinci tipuri:

- tipul arc – crestele papilare pornesc dintr-o parte și formează o serie de arcuri
- tipul buclă cubitală – crestele formează curbe care se răsfrâng dinspre degetul mare
către auricular
- tipul bucle radiale - crestele formează curbe care se răsfrâng dinspre auricular către
degetul mare
- tipul verticil – crestele se răsucesc ca într-un arc de ceasornic și formează două
triunghiuri, unul în dreapta și unul în stânga circuitului
- tipul formelor compuse (combinații între bucle și verticil).

b) Metoda Vucetich

Această metodă de clasificare împarte desemnele papilare în patru tipuri:

- arcuri – desemne papilare la care le lipsesc unghiurile sau deltele
- bucle interne – desemne care au un unghi sau o deltă la dreapta observatorului
- bucle externe – desemne care au un unghi sau o deltă la stânga observatorului
- verticile – desemne papilare care au două unghiuri sau delte în stânga și în dreapta
observatorului.

c) Metoda Oloriz

Această metodă este o reconfigurare a metodei lui Vucetich, în care se schimbă

denumirile categoriilor pentru a se reliefa mai bine importanța deltei ca element în funcție de
care se stabilește categoria în care trebuie încadrat relieful papilar. Nomenclatura propusă de
Oloriz a fost mai apoi acceptată ca fiind cea proprie 55. În afară de redenumirea categoriilor de
clasificare primară (ceea ce nu modifică fondul însă), Oloriz a completat formula decadactilară

54
C. Țurai, op. cit., pag. 54
55
C. Țurai, op. cit., pag. 65

82
prin adăugarea unor anumite subclasificări (de exemplu, a introdus subclasificarea reliefului
adeltic în adeltic pur și adeltic piniform).

Tipurile de categorii de relief papilar propuse de Oloriz sunt:

- Tipul 1 – Adeltic (relieful arc în accepțiunea lui Vucetich)
- Tipul 2 – Dextrodeltic (relieful bucle interne conform Vucetich)
- Tipul 3 – Sinistrodeltic (cunoscut ca relief bucle externe după Vucetich)
- Tipul 4 – Bideltic (denumit ca verticil după Vucetich)

d) Clasificarea folosită în România

Cazierele dactiloscopice din România sunt clasificate potrivit metodei de clasificare

primare a lui Vucetich, cu deosebirea că formula se scrie sub forma unei fracții iar primul
element al fracției îl reprezintă degetul arătător 56. În ceea ce privește denumirea tipurilor s-a
întrebuințat metoda bazată pe delte a lui Oloriz.

Clasificarea reliefului papilar de pe falangete:

- criteriul principal este delta (prezența sa, numărul deltelor, și poziția acesteia).

(1) Reliefuri adeltice

- crestele lor sunt orientate aproape paralel cu șanțul flexor - uneori au ușoare
denivelări.

Pot fi: - simple - toate crestele au poziție paralelă cu flexorul;

- piniforme - în partea centrală o creastă își schimbă direcția ascendent;

- cu confluență - dreapta sau stânga, ca și cele simple, dar crestele își schimbă direcția
spre stânga sau dreapta;

- cu laț dreapta / stânga;

- cu lațuri opuse;

- cu început de spirală.

Reliefuri adeltice

56
Idem, pag. 71

83
Relief adeltic simplu Relief adeltic piniform

(2) Reliefuri monodeltice (dextrodeltice sau sinistrodeltice)

a) dextrodeltice / sinistrodeltice - cu lațuri simple;

- au regiunea centrală din lațuri succesive unul în altul;

b) dextrodeltice / sinistrodeltice - cu rachetă;

- lațurile se unesc și dispar treptat.

Reliefuri monodeltice

84
 Relief dextrodeltic cu laț simplu Relief sinistrodeltic cu laț simplu

Relief dextrodeltic cu rachetă

(3) Reliefuri bideltice

1) cu spirală – dextrogire;

2) cu vârtej;

3) cu cercuri concentrice;

85
4) elipsoidale, ovoidale;

5) cu lațuri încârligate.

Reliefuri bideltice

Bideltic cu cercuri concentrice Bideltic cu lațuri gemene

Relief bideltic cu spirală Relief bideltic ovoidal

86
Relief bideltic cu lațuri încârligate

(4) Reliefuri trideltice

(5) Reliefuri cu 4 delte - mai rare

(6) Reliefuri amorfe - danteliforme

Relief trideltic Relief atipic danteliform (simian)

87
 Relief quadrideltic

Secțiunea 5. Cercetarea locului faptei pentru urme de mâini

Urmele de mâini una din categoriile foarte importante de urme ce pot fi găsite la locul
faptei și care pot fi folosite în procesul de identificare. Producerea urmelor de relief papilar va
avea loc la contactul crestelor de relief papilar cu exteriorul obiectului primitor de urmă și sunt
mijlocite fie de secrețiile naturale ale pielii umane (sudoare incoloră) fie de o altă substanță
(praf, sânge, vopsea) sau de plasticitatea obiectului primitor de urmă.

Cele mai des întâlnit urme provin din zona falangetelor degetelor, mai rar găsindu-se
urme provenite din zona falangelor. Printre degetele care lasă cel mai des urme la locul faptei
aparțin degetului arătător, mijlociu și inelar cu particularitatea că de regulă apar ca urme
grupate, permițând determinarea mâinii care le-a produs 57. Urmele lăsate de degetele mici se
găsesc mai rar. O particularitate a urmelor lăsate de degetul mare, policele, constă în repetarea
acestei urme de ai multe ori pe același obiect.

Căutarea lor implică atenție, utilizarea de mijloace optice și de iluminat (UV, normal,
laser). Se va ține seama de posibilitatea de a se forma urmele (mai ales latente) și de natura
obiectelor pe care pot fi prezente: mobilă, sticlă, textile, hârtie, frunze).

În funcție de plasticitatea suportului primitor pot fi prezente ca:

a) urme de adâncime - praf, funingine, noroi, făină ș.a.

57
C. Țurai, op. cit., pag. 173

88
 b) urme de suprafață - prin destratificare pe obiecte prăfuite sau pe suprafețe vâscoase;
ex. pe mobile cu praf sau pe locuri mânjite cu sânge și apoi atinse (ex., mâna cu sânge sprijinită
pe perete, apucarea victimei după înjunghiere).

În funcție de vizibilitatea urmelor pot fi prezente ca:

a) urme vizibile
b) urme latente – cel mai des întâlnite situații și cele mai utile în procesul de
identificare, întrucât ele sunt produse prin depunerea unui strat subțire de substanță
pe obiectul primitor de urmă.

Cercetarea locului faptei presupune metodicitate, se va executa deplasarea și căutarea

conform traseului urmărit de făptuitor și numai după ce acesta a fost stabilit în cursul cercetării.

- în faza statică se va face descoperirea și înregistrarea urmelor;

- în faza dinamică se vor evidenția și ridica urmele.

Descoperirea urmelor se face utilizând mijloace de iluminat preferabil cu lumină

polarizată (Foster + Freeman Crimelite sau Rofin Polilight) și radiație UV. Dată fiind
transparența - cel mai adesea urmele de mâini sunt latente - se valorifica luminiscența în UV a
substanțelor existente în substanțele de pe mâini prin contrast cu luminiscența diferită a
obiectelor pe care există urma.

O regulă generală în vederea descoperirii urmelor este ca organul de urmărire penală

să realizeze o reconstituire mentală a fiecărei faze a desfășurării infracțiunii, parcurgând în sens
direct sau invers drumul presupus că a fost făcut de infractor 58.

De o importanță deosebită este și locul unde se va realiza căutarea urmelor, acesta fiind
în mod intim legat de activitatea infracțională cercetată.

Locul pe unde făptuitorul a pătruns trebuie să fie investigat în mod amănunțit,

investigându-se și toate obiectele aflate în imediata împrejurare. În cazul pătrunderii printr-o
fereastră, trebuie analizate în detaliu cioburile de sticlă găsite la locul faptei, întrucât acestea
poartă adeseori urme de relief papilar aparținând făptuitorului 59.

În continuare se vor cerceta locurile unde făptuitorul a luat contactul cu obiectele

găsite la locul faptei (ușa, fereastra, mobilierul, arma crimei, etc.). Aceste obiecte sunt atinse
de făptuitor în mod voluntar atunci când acesta intră în imobil, sparge o yală, o încuietoare a
unui sertar, sau ridică obiectul pentru a aplica lovituri victimei. Cu toate acestea, trebuie
investigate și obiectele pe care făptuitorul le-a putut atinge în mod involuntar: obiecte de care

58
C. Suciu apud E. Stancu op. cit., pag. 123
59
E. Stancu, op. cit.., pag. 123, C. Țurai, op. cit., pag. 174-175

89
se putea sprijini (balustradă, birou, tocul ușii), obiecte pe care le-a găsit în timpul intrării în
imobil și pe care le-a dat la o parte (de pildă, găsește între cele două seturi de ferestre un borcan
sau o sticlă și le dă la o parte 60, registre cutii care ascundeau seiful, etc.).

Pentru a se forma, urmele de relief papilar presupun contactul cu un anumit tip de

obiecte atunci când discutăm de urmele produse prin intermediul secrețiilor pielii (urme
latente), astfel că vom putea regăsi aceste urme pe suprafețe netede și lustruite, indiferent de
natura materialului din care e compusă 61 (sticlă, faianță, porțelan, metale netede, arme de
foc, obiecte de piele, hârtie lucioasă, caiete, filele cărților, plastic, etc.). În schimb, există
suprafețe pe care urmele de relief papilar nu se vor formă ori dacă se formează vor avea
caracterul unor mânjituri și neavând relevanță în identificare. Astfel de suprafețe sunt: obiecte
de îmbrăcăminte (stofe, pânzeturi, mătase), suprafețe poroase sau zgrunțuroase, zăpadă, gheață,
geamuri înghețate 62. Până recent, nu era posibilă ridicarea de urme de pe pielea umană, ca
urmare a tamponării pielii cu o substanță chimică aplicarea unui film cu un strat reactiv ce
ulterior va fi încălzit 63.

Trebuie avută în vedere și ipoteza în care făptuitorul a atins obiectele cu mâna

acoperită de o mânușă, situație în care vor lipsi urmele de relief papilar de pe obiectele pe care
se impunea să le fi atins (ceea ce nu exclude faptul că mânușile pot lăsa ele însele urme
specifice). Această concluzie nu trebuie să fie una absolută întrucât s-au întâlnit în practică
situații când făptuitorul trebuie să întreprindă acțiuni ce presupun o dexteritate mai mare și fiind
incomodat de mânuși le va scoate (de exemplu, atunci când caută prin sertare, prin haine, case
de bani, etc.) 64. Nu trebuie uitată și posibila neglijență a făptuitorului după comiterea faptei,
constând în abandonarea mânușilor sau chiar aprinderea unei țigări la locul faptei sau băutul
unui pahar de apă înainte de a pleca 65.

În realizarea cercetării locului faptei trebuie să se apeleze și la persoane care sunt

familiare cu locul cercetat (de pildă victima sau membrii familiei acesteia) pentru a se remarca
obiecte care nu mai sunt la locul lor și care ar fi putut fi mișcate de făptuitor.

Stabilirea vechimii urmelor de mâini este o problemă importantă în procesul de

cercetare a urmelor de mâini și de care trebuie să se țină seama în identificarea persoanei pe
baza urmelor de relief papilar. Ca un exemplu al necesității operativității în efectuarea
cercetărilor la locul faptei, urmele de relief papilar cunosc o degradare o dată cu trecerea
timpului. În cazul urmelor vizibile, aceasta se va realiza în special în funcție de substanța prin
intermediul căreia s-a stratificat urma și a transformărilor suferite de aceasta. De pildă, în cazul

60
C. Țurai, op. cit., pag. 174
61
C. Țurai, op. cit. pag. 175
62
idem pag. 176
63
E Stancu, op. cit., pag. 127
64
E. Stancu, op. cit., pag. 124
65
idem

90
urmelor de sânge, se vor analiza modificările suferite de substanță (în special culoarea pe care
o are). În cazul imprimării reliefului papilar pe vopsea proaspătă se va determina în mod facil
vechimea urmei în funcție de momentul în care s-a aplicat stratul de vopsea putând fi determinat
gradul de uscare și momentul la care vopseaua putea avea consistența necesară pentru a primi
o urmă.

Atunci când urmele de relief papilar sunt latente, fiind realizate ca urmare a secrețiilor
naturale ale pielii, determinarea vechimii are o strânsă legătură cu transformările pe care aceste
urme le suferă în funcție de condițiile atmosferice, de căldură, frig și umiditate 66. În condițiile
în care prafurile de evidențiere a urmelor au la bază faptul că aceste particule aderă la grăsimile
din urmă, atunci când urmele au o vechime mai mare praful nu se așeza pe creste, practic
nemaiputându-se colora urma. În urma cercetărilor experimentale efectuate asupra mai multor
suprafețe, urmele de relief papilar își pierd capacitatea de a contribui la identificarea persoanei
după 2-3 luni de la data creării lor (la 3 luni urma pe sticlă și la 2 luni pe hârtie nu mai poate
servi identificării), în funcție și de factorii externi la care se supune urma 67. Practic, odată cu
trecerea timpului, colorarea urmei cu prafuri de evidențiere va produce rezultate mai puțin clare,
neputându-se defini într-un mod suficient crestele și șanțurile urmei ba chiar producând
distrugerea urmei. În cazul cel mai favorabil – sticla, suprafață lucioasă, netedă fără caracter
absorbant – urmele de relief papilar își mențin caracteristicile până la o lună în mod complet,
evidențiindu-se în mod clar crestele, cu început de caracter confuz în cazul șanțurilor 68. În cazul
aceluiași suport, menținerea în cea mai bună stare a particularităților reliefului papilar are loc
până la aproximativ 6-12 ore de la crearea urmelor, după acest moment începând un proces
gradual de atenuare a șanțurilor (prin îmbibarea cu praf) și lipsă de definiție în cadrul crestelor.

Aceasta variază și în funcție de caracterul absorbant al materialului pe care se lasă

această urmă, în cazul unui material mai poros urma pierzându-se mult mai repede (de exemplu,
în cazul hârtiei poroase, după 24 de ore urma se transformă într-o pată fără semnificație pentru
identificare).

Evidențierea - se face utilizând diferite mai multe metode – fizice, chimice și optice.
Acestea se vor alege în funcție de natura urmei (vizibilă, latentă) și în funcție de suprafața pe
care se află.

Metodele fizice de evidențiere constau în prăfuirea obiectului purtător de urmă cu

prafuri speciale în funcție de culoarea și natura suprafeței pe care se află urma. Prin aceasta se
urmărește colorarea urmei pentru a deveni vizibilă. Cele mai des folosite substanțe sunt negrul
de fum, argintorat, roșu Sudan, pulbere magnetică, cărbune ș.a. Fiecare dintre acestea au o
anumită întrebuințare, de exemplu argintoratul este recomandat pentru suprafețe lucioase,

66
C. Țurai, op. cit., pag. 203
67
Idem pag. 204-205
68
Idem pag. 204

91
negrul de fum și ceruza se pot folosi pe aproape orice suprafață. O situație aparte este atunci
când suprafața sau obiectul pe care se află urma este multicoloră, fiind necesară folosirea unor
substanțe fluorescente, sub lumină U.V. precum galbenul lumogen.

Evidențierea cu metode fizice presupune fie împrăștierea prafurilor cu o pensulă fină

din păr de veveriță sau pe baza unor spray-uri speciale atunci când trebuie prăfuită o suprafață
mai mare.

Metodele chimice de evidențiere presupun presupune folosirea unor substanțe chimice

care interacționează cu componentele transpirației umane (săruri, aminoacizi) 69.

Relevarea cu vapori de iod este utilizată pe hârtie se folosesc pentru a colora stratul de
grăsime lăsat de mâna făptuitorului, după evidențiere urma fotografiindu-se. Deoarece vaporii
de iod au un caracter volatil urma va fi vizibilă pentru o scurtă perioadă de timp, însă procedeul
se poate relua la nevoie 70.

Ninhidrina este și ea utilă atunci când se impune evidențierea unor urme pe hârtie
deoarece reacționează bine cu aminoacizii din sudoare.

De asemenea, pentru evidențiere se pot folosi și substanțe precum rodamina B și

nitratul de argint, folosite de regulă pentru realizarea capcanelor chimice. Aceste prafuri sunt
latente atunci când sunt uscate, rodamina căpătând un aspect roșu violaceu la contactul cu
umezeala, nitratul de argint căpătând o coloare neagră.

Pentru relevarea urmelor de relief papilar de pielea umană se vor utiliza tot procedee
chimice.

În toate cazurile, în procesul de evidențiere al urmei prin metode fizice și chimice este
necesară atenție pentru a nu se îmbâcsi urma cu substanța de evidențiere.

Evidențierea cu metode optice presupune utilizarea unei radiații de tip laser sau unui
dispozitiv de iluminare precum Polilight sau Crimescope prin care se proiectează un fascicul
sub un unghi de 45 de grade determinând apariția unei fluorescențe specifice substanțelor
secretate de pielea umană 71. Avantajul folosirii unor metode optice constă în faptul că urmele
nu sunt supuse niciunei schimbări, evitându-se posibilitatea distrugerii urmei.

Fixarea urmelor - mențiuni în procesul verbal și realizarea de imagini foto. Nu prezintă

nicio dificultate acest proces în măsura în care se asigură un bun contrast între urma evidențiată
și suportul pe care aceasta se află.

69
E. Stancu, op. cit., pag. 127
70
idem
71
ibidem

92
 Fotografierea se face cu obiectivul aparatului perpendicular pe urmă. Trebuie asigurată
o iluminare foarte bună a urmei cu o sursă de iluminat din spatele obiectivului aparatului sau
din două părți laterale, cu izvoare de lumină de aceeași intensitate, sub un unghi de incidență
între 65 și 90 de grade 72.

Ulterior fotografierii urmelor, se va proceda la ridicarea acestora de la locul faptei, fie

prin ridicarea întregului obiect, unde acest lucru este posibil, fie prin ridicarea urmei de pe
obiect folosindu-se de tehnici speciale.

Ridicarea urmei se va face prin mulare dacă urmele vor fi de adâncime. Se vor folosi
materiale precum ghipsul dentar sau diferiți compuși siliconici.

În cazul urmelor de suprafață, după ce acestea vor fi evidențiate prin prăfuire, ridicarea
se va face cu folia adezivă. Compoziția unei asemenea folii constă într-un stat de gelatină, un
suport și o protecție.

Ulterior evidențierii și fotografierii lor, în cazul în care obiectul pe care se află urmă
se poate transporta se va proceda la asigurarea transportării acestuia într-un recipient prin care
să fie conservate urmele. De pildă, sticlele găsite la locul faptei se vor ambala atent într-un
cadru de lemn, susținut de fundul și gura sticlei. În niciun caz nu se va proceda la ambalarea
obiectului în vată sau în pânză 73. O regulă generală constă în apucarea obiectului de margini
sau suprafețe care să nu afecteze urmele evidențiate, chiar dacă persoana poartă mânuși (ultima
chestiune fiind chiar o obligație de bun simț).

Secțiunea 6. Expertiza criminalistică a urmelor de mâini

Realizarea unei expertize dactiloscopice reprezintă etapa în care sunt valorificate

urmele obținute odată cu cercetarea locului faptei. Ca orice altă formă de identificare, obiectivul
principal al unei asemenea expertize va fi identificarea unei persoane, indiferent de calitatea pe
care aceasta ar avea-o.

În secțiunile precedente ale acestei lucrări ne-am referit atât la urmele cât și la
impresiunile papilare întrucât metoda pe care se bazează procesul de identificare este cel al
comparației urmei găsite la locul faptei cu impresiunea papilară aflată la dispoziția organelor
de urmărire penală – aflate în cartoteca dactiloscopică, baza de date digitală sau chiar obținute
ulterior de la persoane bănuite sau persoane aflate la locul faptei. Uneori va fi necesar ca și
membrii echipei care a realizat cercetarea locului faptei să fie amprentați ca urmare a unei
neglijențe în apucarea obiectelor de la locul faptei ce a dus la crearea de urme la locul faptei. În

72
I. Mircea, op. cit., pag. 62
73
E. Stancu, op. cit. pag. 130

93
cazul infracțiunilor de furt din locuințe va fi necesară amprentarea tuturor membrilor familiei,
pentru ca eventualele urme găsite la fața locului să fie excluse dacă vor corespunde cu cele ale
victimelor.

Din simpla analiză a unei urme papilare, expertul poate trage unele concluzii și fără a
realiza o comparație, putând furniza organelor de urmărire penală informații privind mâna de
la care provine (stânga sau dreapta), regiunii mâinii sau degetul care a format-o precum și
clasificarea și subclasificarea urmei (relief monodeltic, sinistrodeltic, etc.), în ce mod s-a format
urma, natura substanței de pe crestele papilare la contactul cu obiectul primitor de urmă,
vechimea urmei și dacă aceasta conține suficiente elemente pentru a fi folosită într-o examinare
comparativă 74.

Impresiunile papilare se vor obține prin amprentarea persoanelor sau a cadavrelor

(atunci când se urmărește identificarea unei persoane decedate). Această operațiune este una
facilă și se poate realiza prin folosirea unui minim de unelte cu ajutorul tușului tipografic. Alte
variante de amprentare constau în folosirea unor dispozitive biometrice digitale sau amprentării
chimice cu ajutorul unui reactiv incolor și unei coli de hârtie care va antrena o reacție chimică,
relevând desenul papilar. Evident, cea mai puțin costisitoare metodă rămâne prima, astfel că o
vom trata în detaliu.

Pentru amprentarea unei persoane vom avea nevoie de o tușieră fie cu tuș lichid fie
cu un tuș solid cu consistență similară săpunului, ori de un tub cu tuș special și o rol aplicatoare.
Pentru a se putea evidenția cât mai bine detaliile este necesar ca degetele persoanei amprentate
să fie curate. Fiecare deget se va amprenta individual urmând ca, mai apoi, să fie luată o
impresiune a întregii palme. Degetul se va rula pe tușieră de la o margine a unghiei la cealaltă,
ținându-se cont de direcția de rulare. Se va avea în vedere evidențierea cu tuș și a șanțului
flexoral dintre falangetă și falangină. Mai apoi se va așeza muchia degetului care a fost colorată
ultima și se va apăsa pe hârtie, rulându-se în cealaltă direcție degetul de la o muchie la alta.
Trebuie menționat că nu se va proceda la revenirea asupra mișcării nici pe tușieră și nici pe
foaia de hârtie, aceasta ducând la distrugerea impresiunii.

Amprentarea unui cadavru este o procedură similară cu cea a amprentării unei

persoane în viață, evident cu o cooperare mai redusă din partea persoanei amprentate, trebuind
să se aibă în vedere particularități precum procesele de putrefacție: rigiditățile cadaverice,
mumificările, deshidratările, etc. Tușul se va aplica pe fiecare deget cu un rulou special, mai
apoi apăsându-se hârtia susținută de o spatulă sau suport metalic având forma apropiată de cea

74
E. Stancu, op.cit., pag. 131

94
a unui încălțător 75. O alternativă constă în pudrarea fiecărui deget cu substanță de colorare și
mai apoi aplicarea unei folii adezive 76.

După ce vor fi obținute urmele de relief papilar precum și impresiunile necesare ca

material de comparație se va proceda la clasificarea acestora în categoriile despre care am făcut
referire mai sus. În mod firesc, dacă impresiunea va prezenta un alt tip de relief papilar decât
urma nu se va trece la examinarea subtipului și a altor elemente de varietate sau amănunte (de
exemplu, în cazul în care relieful impresiunii este monodeltic și cel al urmei este bideltic nu se
va mai trece la analizarea altor detalii).

Dacă pentru a se ajunge la o concluzie de excludere de felul celei de mai sus procesul
este unul simplu, atunci când se observă o corespondență între tipurile și subtipurile desenului
papilar se va proceda la o determinare calitativă a punctelor coincidente. Deși în procesul de
identificare se face referire la necesitatea găsirii a 12 puncte de coincidență, în realitate acest
număr este unul care nu este universal acceptat la nivel mondial. Dimpotrivă, în funcție de țara
în care se realizează expertiza, numărul de puncte de coincidență trebuind să fie mai mare sau
mai mic. Aceasta nu va influența concluziile procesului de identificare întrucât expertul va
valorifica în mod diferit fiecare punct coincident. Bunăoară, nu toate detaliile se regăsesc cu
aceeași frecvență în desenele papilare, astfel că unele desemne mai rar întâlnite vor cântări mai
mult în formularea unei concluzii de identificare 77.

Ca urmare a avansurilor tehnologice, metodele folosite au fost îmbunătățite în mod

semnificativ prin utilizarea unor sisteme automatizate de identificare a amprentelor, precum
AFIS (Automated Fingerprint Identification System) sau AFRS (Automatic Fingerprint
Recognition System) ori alte sisteme similare. Prin utilizarea unui sistem automat s-a urmărit
evitarea laborioasei munci de a găsi și compara sute sau mii de fișe decadactilare prin
digitalizarea imaginii desenului papilar și stabilirea unor algoritmi care să identifice în mod
automat punctele de coincidență 78. Acest sistem a început să fie dezvoltat și exploatat începând
cu anii 1970 în Statele Unite ale Americii și în Japonia, fiind ulterior implementat și în alte
state, inclusiv în România.

Pentru folosirea sistemului este necesar ca toate urmele găsite la fața locului să fie
digitalizate prin utilizarea unui scanner tip flat-bed pe care se va pune urma ridicată cu folie
adezivă. Această imagine se va introduce în sistemul AFIS și va sta la baza procesului de
identificare. În ceea ce privește materialul de comparație, AFIS include o bază de date la nivel
de țară în care au fost introduse impresiunile papilare ale persoanelor prin digitalizarea fișelor
decadactilare. În măsura în care se vor amprenta persoanele care au avut acces la locul faptei

75
Idem, pag. 133
76
ibidem
77
Idem, pag. 133
78
Didier Meuwly în Wiley’s Enclopedia of Forensic Science, op. cit., pag. 253

95
sau alte amprente de comparație se va putea proceda la obținerea clasică a impresiunilor (cu
ajutorul tușului tipografic pe suport de hârtie) și digitalizarea lor, ori se vor putea folosi
dispozitive biometrice de capturare a desenului papilar (scannere de amprente) 79.

În cadrul softului folosit de AFIS toate imaginile desenelor papilare vor fi supuse unui
algoritm de procesare a imaginii care va clasifica automat relieful papilar, însă în funcție de mai
multe elemente decât se are în vedere la o clasificare normală. Sistemul va realiza o evidențiere
globală a tuturor trăsăturilor reliefului papilar precum și a distanțelor relative dintre aceste
trăsături. În cadrul examenului comparativ vor exista două modalități de lucru: fie se va utiliza
metoda corelării ce se bazează pe stabilirea unei corespondențe pe pattern-ul global al urmei
sau un sistem structural care se va baza pe trăsăturile de relief papilar care au fost extrase în
urma digitalizării 80. Deși sistemul de identificare este automatizat, acesta nu va însemna că
rezultatele sale nu vor fi verificate de către expert, mai mult, alegerea metodei de lucru cu
sistemul informatic și operarea lui va fi tot sarcina expertului.

Odată stabilite concluziile, redactarea raportului de expertiză criminalistică va trebui să

surprindă în principal punctele de coincidență identificate și să le prezinte în fotografii ale
reliefului papilar. Cea mai relevantă metodă este cea a indicării tuturor punctelor coincidente
pe imaginea urmei și prezentarea punctelor corespondente pe imaginea impresiunii papilare. O
altă metodă care se poate întrebuința este cea a îmbucșării, ca urmare a stabilii unei continuități
liniare între creste și șanțuri.

79
Didier Meuwly, op. cit., pag. 249
80
Idem, pag. 251

96
 CAPITOLUL VI
METODA PORTRETULUI VORBIT. IDENTIFICAREA
PERSOANELOR DUPĂ SEMNALMENTE

Secțiunea 1. Metoda portretului vorbit. Noțiuni generale

Trăsăturile individuale ale persoanelor au fost și sunt folosite de organele judiciare în

procesul identificării infractorilor precum și la crearea și îmbogățirea unui sistem de înregistrare
și evidență a unor categorii de indivizi, să spunem așa, aflați în contradicție cu normele juridice.
În acest context a apărut și a intrat în tehnologia judiciară noțiunea de "semnalmente".

Prin semnalmente se înțeleg trăsăturile exterioare, generale și particulare ale unei

persoane, pe baza cărora aceasta poate fi identificată 81.

Semnalmentele unei persoane trebuie privite atât sub aspect anatomic și funcțional, cât
și în ceea ce privește particularitățile morfologice ale acestora.

La baza identificării persoanelor după semnalmente stă, așa cum s-a afirmat în
doctrină, pe de o parte, marea variabilitate a caracteristicilor individuale care deosebesc o
persoană de cealaltă iar pe de o parte, caracterul relativ constant al acestor caracteristici,
semnalmente 82.

Descrierea semnalmentelor se face după o terminologie specială, unitară și precisă,

respectiv prin metoda portretului vorbit, care ar putea fi definită ca o metoda științifică de
descriere și comparare a trăsăturilor exterioare ale persoanelor. Astfel am putea afirma că
portretul vorbit nu este altceva decât o așa zis “fotografie descriptivă” a individului, o imagine
care ne redă toate particularitățile individuale cu ajutorul cărora să putem deosebi dintr-un grup
mai mult sau mai puțin numeros persoana căutată, practic să ajungem la identificarea acestuia.

Aceste particularități individuale, după cum am afirmat și anterior se bucură de o

stabilitate relativă. Trebuie însă menționat și faptul că valoarea de identificare a trăsăturilor
exterioare depinde nu numai de stabilitatea lor, ci și de o serie de alți factori.

81
C. Panghe, C. Dumitrescu, Portretul vorbit, Serviciul Cultura, Presa si Editorial al Ministerului de
Interne, 1974, pg.3.

82
Camil Suciu, op. cit., pg. 423

97
 Teoria și practica criminalistică în domeniu au pus în evidență unele principii care stau
la baza metodei portretului vorbit și anume:

1. Descrierea trăsăturilor exterioare este necesar să se facă începând cu

caracteristicile generale (anatomice) ale întregului corp, având în vedere capul, umerii, mâinile,
trunchiul, picioarele, elementele caracteristice ale figurii umane. Aspectul exterior al persoanei
se descrie pe baza semnalmentelor anatomice și a celor funcționale.

Semnalmentele anatomice (statice) reprezintă variațiile morfologice ereditare sau

rezultate din unele fenomene patologice ale corpului, capului, feței și elementelor componente,
adică asupra semnalmentelor să le zicem așa generale și asupra anomaliilor și a infirmităților
evidente. Semnalmentele funcționale (trăsăturile dinamice) se referă la caracteristicile
exterioare ale persoanelor care pot fi sesizate în timpul mișcării, respectiv în timpul mersului,
vorbirii ori a altor activități desfășurate de individ.

În strânsă legătură cu semnalmentele anatomice și funcționale este necesar să se

individualizeze acele caracteristici referitoare la variațiile morfologice ereditare sau ca urmare
a unor fenomene patologice, intervenții chirurgicale. Este vorba de semnele particulare
dobândite de persoană ca urmare a rănirii și deformării unor organe sau a altor părți ale corpului,
de cicatrice, negi, alunițe sau de alte semne legate de naștere, accidente etc.. Evidențierea
acestora este cu atât mai utilă încât acestea sunt elemente care particularizează individul și mai
mult decât celelalte trăsături descrise mai sus. Am putea chiar afirma că sunt probabil mai
importante decât acele trăsături generale pe care le găsim la fiecare persoană (trăsături care sunt
și ele de individualitate, nu negăm acest lucru) deoarece frecvența apariției lor pe corpul
persoanelor fiind mai redusă ele sunt mai ușor de observat și de redat.

2. Observarea și descrierea semnalmentelor persoanei se face de regulă, în planul

frontal și din profil (planul lateral).Trebuie menționat că sunt detalii care pot fi sesizate din
ambele planuri (de exemplu: forma nasului, proeminența ochilor, a buzelor etc.), dar și elemente
care pot fi observate numai din planul frontal (exemplu: poziția ochilor, depărtarea urechilor,
lățimea nasului) sau din cel lateral (exemplu: forma urechilor, profunzimea rădăcinii nasului,
inclinarea bărbiei).

Posibilitățile de descriere diferă în funcție de persoana care efectuează această operație

de existența unor mijloace tehnice, de durata și distanța de la care se face observarea.

3.Descrierea semnalmentelor se face folosind o terminologie comună, precisă și

unitară, precum și într-o succesiune logică. Folosirea terminologiei specifice portretului vorbit
este strâns legată de necesitățile practice, mai ales când urmărirea unui infractor în vederea
descoperirii și identificării sale se face numai pe baza trăsăturilor exterioare. În cazul în care nu
ar exista o astfel de terminologie folosită în descriere și în clasificarea datelor astfel obţinute nu

98
s-ar putea organiza nici o forma de evidență a acestora 83. În ceea ce privește succesiunea logică
amintită mai sus aceasta va tine seama de faptul că descrierea va trebui sa aibă o linie cât de cât
logică de prezentare pentru a nu se ajunge în situația ca descrierea făcută să fie incompletă din
cauza omiterii unor detalii.

4.Realizarea portretului vorbit se face prin caracterizarea semnalmentelor sub

aspectul mărimii, formei, poziției și culorii.

Mărimea în principiu nu are o exprimare absolută. Se folosesc termenii mare, mijlociu,

mic, la care, în funcție de datele concrete se pot adăuga foarte mare și foarte mic. Mărimea nu
se redă printr-o valoare absolută decât în cazul înălțimii, iar pentru celelalte elemente ale
corpului, capului, figurii, mărimea se poate referi la înălțime, grosime, lățime, lungime. De
aceea termenii pot fi în funcție de caracteristica ce se descrie, și anume:

- înalt, mijlociu, scund - pentru înălțime;

- lung, mijlociu, scurt - pentru lungime;

- lat, mijlociu, îngust - pentru lățime;

- gros, mijlociu, subțire -pentru grosime.

În practică însă se pot folosi atât termenii menționați mai sus cât și termenii: mare,
mijlociu sau mic cu referire la caracteristica ce se descrie, practic sa zicem așa vom avea o serie
de așa zis termeni generali care vor pute fi folosiți în descrierea oricăror semnalmente, sau
termeni “specializați” pe fiecare categorie din semnalmentele de mai sus.

Forma este apreciata avându-se în vedere conturul liniar al organului ce se descrie,

urmând a fi încadrat într-o figura geometrica cu care se aseamănă. Astfel, după forma, figura
poate fi: ovala, pătrată, dreptunghiulara, triunghiulara, etc..

Poziția unui detaliu al figurii sau al corpului uman se apreciază după planuri imaginare
În raport cu planul vertical sau orizontal sau după anumite zone învecinate, notarea reliefând
daca este vertical, oblic sau orizontal. De exemplu, bărbia poate fi verticală, proeminentă,
retrasă având în vedere un plan vertical imaginal ce pleacă de la baza inferioară, iar gura poate
fi orizontală cu comisuri ridicate sau coborâte, în funcție de un plan imaginal orizontal ce trece
prin colturile sale.

Culoarea se include în descriere doar pentru elementele ce au aceasta însușire (pielea,

ochii, părul).

Trebuie să mai facem o mențiune aici în ceea ce privește descrierea trăsăturilor feței,
anume că în cazul în care vorbim despre unul din aceste elemente (nas, gura, urechi etc.)

83
Camil Suciu, op. cit., pg. 423

99
dimensiunea acestora nu va fi raportată la un etalon exterior sau la sistemul metric, ci la celelalte
elemente ale feței din care fac parte. Practic mărimea unui nas, unei guri, unei urechi de aceiași
dimensiune va fi apreciată diferit în funcție de conturul capului și al feței în care se încadrează 84.

Reușita identificării persoanelor după trăsăturile exterioare depinde în mare parte de

modul în care s-a făcut perceperea și memorarea semnalmentelor. La ascultarea persoanei care
urmează să facă recunoașterea trebuie să se țină seama de factorii obiectivi și subiectivi care
pot influența asupra plenitudinii și fidelității perceperii.

Din rândul factorilor obiectivi fac parte: natura locului în care s-a făcut percepția,
vizibilitatea la acel moment, condițiile atmosferice, durata percepției, depărtarea de locul
evenimentului și unghiul din care s-a perceput îmbrăcămintea acesteia.

De asemenea trebuie să se țină seama și de o serie de factori psihici ce influențează

percepția la momentul săvârșirii infracţiunii. Este vorba de aptitudinile persoanei de a percepe,
reține și reproduce amănuntele după care urmează să se facă recunoașterea, de modul de
comportare al individului față de manifestările din jurul lui. O influență mare o au și alți factori
cum sunt nivelul de cunoaștere, experiența de viață, vârsta, profesia persoanei la care se adăugă
deficiențele organelor de simț ale celui care percepe, toate cele de mai sus aflându-se bineînțeles
sub influența factorului emoțional provocat de faptul săvârșirii infracţiunii percepute.

Păstrarea în memorie a celor percepute și redarea lor fidelă sunt influențate de o serie
de factori printre care un loc important îl ocupa timpul. Daca ascultarea persoanei în vederea
recunoașterii este efectuată la scurt timp de la petrecerea infracţiunii și a perceperii imaginii
infractorului, redarea va fi mai fidelă iar în cazul în care ascultarea va avea loc la un moment
mai îndepărtat în timp de perceperea și fixarea imaginii în memorie, aceasta va fi mai puțin
exactă, uneori ajungandu-se chiar în situații în care rezultatele acestor ascultări vor fi chiar
contradictorii. Totuși trebuie de menționat că ar trebui de avut în vedere și factorul emoțional,
atunci când vorbim despre fixarea în timp a acestei ascultări. Asta, deoarece, ar putea exista și
situații în care fixarea acestei ascultări la un interval mult prea apropiat de petrecerea infracţiunii
ar putea duce din nou la fixarea unei imagini eronate asupra infractorului, deoarece acea stare
de tulburare în care se află persoana ascultată, poate sa își pună amprenta pe modul în care ea
va reda ceea ce a văzut.

Astfel putem concluziona că această ascultare nu trebuie sa aibă loc imediat după
comiterea infracţiunii și a localizării persoanelor care au fost martorii acesteia, dar nici nu poate
fi amânata pentru o dată ulterioară, care să fie situată la un moment mult prea îndepărtat în timp.

De aceea, sub raport tactic criminalistic, reușita unei identificări pe baza descrierii
semnalmentelor exterioare depinde în bună parte de momentul când se ascultă martorii, moment

84
Camil Suciu, op. cit., pg. 424

100
ce trebuie să fie cât mai apropiat de cel când s-au petrecut faptele (dar nu așa apropiat încât să
pună în pericol succesul operațiunii) și de modul în care sunt ascultați martorii și felul în care
sunt interpretate declarațiile lor.

Ascultarea presupune din partea organului judiciar nu numai pricepere, ci și

circumspecție, pentru a se putea obține declarații precise, obiective referitoare la înfățișarea
infractorului. Este important deci de reținut că în alcătuirea portretului vorbit ori a portretului
robot, pe baza descrierii făcute de persoana care a perceput individul căutat, trebuie aplicate și
respectate regulile tacticii criminalistice specifice ascultării martorului ori persoanei
vătămate 85.

Secțiunea 2. Descrierea semnalmentelor anatomice

Semnalmentele anatomice vizează elemente caracteristice fizice generale ale unei

persoane 86. Descrierea statică a trăsăturilor exterioare se face în doua etape. Mai întâi se
consemnează datele generale în legătură cu constituția persoanei și cu liniile de contur ale
capului, iar în a doua etapa se trece la examinarea sistematică și amănunțită a diverselor
caractere ale feței.

85
Emilian Stancu, op.cit. 1994, pg.264
86
Acestea sunt statura, constituția fizica, capul (forma si caracteristicile acestuia), fața cu elementele
sale componente. In unele lucrări de specialitate se considera ca acesta descriere ar trebui sa conțină si referiri cu
privire la sex si vârsta. Nu negam utilitatea acestor doua elemente in momentul creării unui portret robot însă
consideram ca acestea nu pot fi încadrate in sintagma de caracteristici fizice generale ale unei persoane. Totuși
vom face câteva referiri si la aceste doua atribute ale persoanei.
Astfel in ceea ce privește sexul unei persoane ne vom limita doar la faptul ca diferențierea pe baza
acestui criteriu se face prin observare directa si in anumite cazuri speciale prin determinarea medico-legala a
sexului.
În ceea ce privește vârsta aceasta este împărțita in 5 etape fiziologice, anume:
- viață intrauterina – pana la naștere;
- copilăria – de la naștere pana la 14 ani;
- tinerețea – de la 14 la 30 de ani;
- maturitatea – de la 30 la 60 de ani;
- bătrânețea – de la 60 de ani încolo.
Includerea in una din aceste perioade se face doar pe baza de probabilitate, admitandu-se in acest sens
si o marja de eroare de pana la 10 ani (asta deoarece, persoanele evoluează diferit din punct de vedere fiziologic).
În aprecierea vârstei se mai iau in calcul si alți factori, cum ar fi de exemplu mediul de dezvoltare, clima, condițiile
generale de munca si de viață etc.

101
 Vom urma și noi aceleași etape în prezentarea noastră.

2.1. Descrierea generală a persoanei

Conformația corpului este determinată de dezvoltarea scheletului, a musculaturi și a

țesutului adipos. Astfel, în ceea ce privește aceasta caracteristică, persoanele pot fi împărțite în
persoane solide (robuste), atletice și slabe (uscățive).

Aici putem aminti și câteva particularități ale corpului sau semne distinctive: coloana
vertebrală strâmbă, piept proeminent, cocoașă etc. Acestea au și ele un rol însemnat în crearea
portretului vorbit, așa cum am afirmat și în cadrul unui capitul anterior, aceste, sa le zicem așa,
anomalii ale corpului uman sunt mai repede reținute de martori oculari, deoarece sunt elemente
care se întâlnesc mai rar, nu fac parte din cotidian.

Un alt reper este cel al staturii, acestea sunt împărțite de regula în patru categorii:
scundă, mijlocie, înaltă și foarte înaltă 87. Trebuie de menționat aici că, la includerea unei
persoane în vreuna din categoriile de înălțime prezentate, se va avea în vedere și coafura,
pălăriile, tocurile încălțămintelor etc., elemente ce pot crea o imagine diferită față de cea reală.

Ceea ce se mai urmărește la o astfel de descriere sunt umerii și membrele. Umerii se

descriu ca lățime 88 și orientare 89. Totodată mai trebuie să amintim că pot exista și anumite
situații în care exista asimetrii intre un umăr și celălalt al unei anume persoane, detaliu din nou
foarte important.

87
Trebuie de menționat însă ca aceasta se face in funcție de sexul persoanei. Astfel la bărbați avem,
următoarele gradații:
- sub 160 cm. – scund;
- 160 -170 cm. – mijlociu;
- 170 - 185 cm. – înalt;
- peste 185 cm. – foarte înalt.
La femei pentru aceleași gradații avem însă valori diferite, si anume:
- pana la 155 cm. – scunda
- 155- 165 cm. – mijlocie
- 165 - 170 cm. – înaltă
- peste 170 cm. - foarte înaltă
88
Astfel ei pot fi lăți, potriviți sau înguști.
89
Drepți, coborați sau ridicați.

102
 Membrele se descriu din punct de vedere al lungimii și grosimii lor. Se descriu și
degetele. Din punct de vedere al lungimii membrele pot fi: lungi, mijlocii și scurte, iar al
grosimii; groase, mijlocii și subțiri. După forma lor, degetele mâinii pot fi: lungi și subțiri,
scurte, groase și noduroase. După forma lor, degetele picioarelor pot fi: drepte, lungi și subțiri,
scurte, groase și încălecate, noduroase cu mont. La descrierea de degetelor se vor face mențiuni
și în legătură cu eventuala lor lipsă sau în cazul diametral opus, se va menționa polidactilia 90.
La descrierea membrelor mai trebuie să avem în vedere și posibilitatea că pot exista anumite
anomalii și la forma picioarelor unei persoane 91. Un alt detaliu care este mai greu de observat,
dar pe care totuși consideram ca putem sa-l amintim este cambrura piciorului. Aceasta poate fi
înaltă, mijlocie sau joasa, așa zisul platfus.

2.2. Descrierea capului și al diverselor detalii ale figurii umane

Pentru început vom face doar o descriere generală a capului și a feței după care vom
face o analiză amănunțită și sistematică a diverselor elemente ale acestora, asta deoarece în
realizarea portretului vorbit va fi elementul cel mai important, elementele componente ale feței
fiind cele ce ne permit crearea unei astfel de imagini virtuale.

În ceea ce privește capul, din punctul de vedere al mărimii acesta poate fi mic, mijlociu
și mare, și aceasta trebuie raportat la mărimea corpului. Astfel, un cap care în cazul unei
persoane ar putea fi considerat mic, în cazul unei alte persoane va fi considerat mijlociu sau în
unele cazuri chiar și mare 92. Liniile de contur ale capului sunt observate din mai multe direcții:
din față și din profil.

Mai întâi se va remarca conturul general al feței în ansamblu și se notează, prin

compararea cu figurile geometrice de baza. Privit din față conturul poate fi: pătrat,
dreptunghiular, oval, rotund, triunghiular (fie cu vârful în sus fie cu vârful în jos), trapezoidal
sau rombic. Pe lângă acestea mai exista multiple derivate: oval lat sus, oval lat jos, elipsa,
pentagon cu laturi paralele, pentagon lat sus, pentagon lat jos.

Din același plan se mai pot stabili și plasamentul simetric sau asimetric al unor organe
ca ochii, nasul, gura, pomeții, maxilarele.

Pomeții pot fi depărtați și apropiați, iar maxilarele pot fi proeminente și retrase.

90
Anomalia sau malformație congenitala, constând in prezenta unor degete suplimentare.
91
Trebuie de avut in vedere ca unele persoane au picioarele in forma de X sau O.
92
Augustin Lazar, Criminalistica, Edit. Altip, Alba-Iulia 2004, pg. 69

103
 Văzut din profil, capul poate fi: cap înalt rotund sau cap țuguiat. Spatele capului privit
din profil, mai ales în regiunea occipitală, poate fi: turtit total, turtit mijlociu, turtit parțial,
bombat jos, bombat sus.

O trăsătură importantă a portretului vorbit o constituie forma liniei de contur a

profilului feței 93. Conturul feței privita din profil este alcătuit din 94:

- profilul fronto-nazal;

- profilul nazo-bucal.

Profilul fronto-nazal este alcătuit din linia frunții și a nasului, care încep de la inserția
părului și se termina la baza nasului. Profilul fronto-nazal poate fi:

- rectilin (când exista o continuitate intre profilul frunții și al nasului);

- unghiular (când linia fronto-nazală formează un unghi la nivelul rădăcinii nasului) ;

- paralel (când linia profilului frunții, prelungita în jos, formează o linie paralelă cu
linia nasului);

- ondulat (când linia frunții și a nasului formează o linie sinuoasă);

- frânt (când linia fronto-nazala este formată din mai multe porțiuni care se întâlnesc
în unghiuri care își schimba mereu direcția).

Profilul nazo-bucal este format din jumătatea de jos a profilului feței care este
conturată de structura maxilarului inferior și superior, care formează profilul nasului, al gurii și
al bărbiei.

El poate fi:

- prognat (când profilul respectiv este dur, osos și gura este proeminentă);

- ortognat (când oasele acestui profil formează o linie retrasă, mai ales în zona bărbiei);

- retrognat (când oasele mandibulei sunt retrase și profilul gurii formează o linie
concavă).

Mai trebuie să facem aici anumite mențiuni. După câte se poate vedea din împărțirea
profilului în profil fronto-nazal și în profil nazo-bucal, că față cuprinde trei zone, anume cea
frontală (de la linia de inserție a părului până la rădăcina nasului), cea nazală (zona cuprinsă

93
Fata persoanei este limitata de linia de inserție a părului in partea superioara, de urechi in lateral si de
vârful sau linia bărbiei in partea inferioara.
94
Emilian Stancu, op. cit., pg. 259

104
între rădăcina nasului și baza acestuia) și cea bucală (de la baza nasului până la vârful bărbiei) 95.
Cele trei regiuni se repartizează în mod egal, adică fiecare, în principiu ar trebui sa constea
dintr-o treime a feței. În cazul în care aceste “treimi” sunt inegale, nu vom mai avea de a face
cu o față construită proporționat ci cu una neregulată din acest punct de vedere 96. Se poate
menționa însă că aceasta este regula, adică cea a fețelor neregulate (cu variații și modificări față
de varianta proporționată), și ca o față care sa aibă cele trei zone delimitate pe trei părți în mod
egal este excepția. Din aceasta cauza se consideră ca și fetele care beneficiază de o împărțire
aproximativ egală sunt construite proporționat.

Daca vrem să facem o analiză generală completă a feței mai trebuie să amintim două
caracteristici ale acesteia, anume, înălțimea și lățimea ei. Înălțimea feței este determinată de
distanța dintre partea inferioară a bărbiei și linia superioară a frunții. Lățimea feței poate fi
îngustă, mijlocie (normala) și îngustă și se apreciază în funcție de zona, segmentul feței la care
ne referim. Astfel zona avuta în vedere poate fi cea a oaselor parietale, cea a oaselor zigomatice
și cea cuprinsă între extremitățile mandibulei. Dintr-o proporție a celor trei putem obține o
lățime generala a feței 97.

În ceea ce privește particularitățile capului, feței și elementelor ei, acestea sunt: părul,
fruntea, ochii, sprâncenele, nasul, șanțul sub-nazal (în special mustățile), gura, buzele, dinții,
bărbia, barba, urechile. Vom trece acum la o analiza detaliată a acestora 98.

2.3. Părul

Părului de pe cap i se redă forma, culoarea, desimea și linia de contur a inserției lui. În
plus i se mai specifică și felul frizurii sau coafurii și lungimea.

Părul după forma (natura) lui poate fi: drept, ondulat, buclat, țepos și creț.

După culoare părul poate fi: negru, castaniu (poate fi închis sau deschis), blond (cu
mențiunea că părul blond poate fi și el rândul lui de trei feluri: blond-roșcat, blond-castaniu și

96
Lazar Carjan, Curs de Criminalistica, Edit. Curtea Veche, Bucuresti, 2003, pg. 186
97
Asta nu înseamnă însă ca, după o astfel de definire a lățimii feței, nu se mai pot face mențiuni
suplimentare privind una dintre zonele numite mai sus. Astfel vom putea avea o față a cărei lățime a fost catalogata
ca fiind mijlocie, la care se mai poate adăuga mențiunea ca in zona cuprinsa dintre extremitățile mandibulei aceasta
prezinta caracteristicile unei fețe late.
98
Chiar daca nu face parte din față vom face si unele referiri la gat, consideram ca si aici exista anumite
detalii care pot si ajuta la crearea unui portret robot eficient.

105
blond-auriu), roșcat și alb. În cazul în care se constată prezența încărunțirii, se va menționa
gradul de răspândire (dacă este totala sau numai sub forma unor fire albe izolate ori a unor
șuvițe cărunte) și locurile unde se află (pe tâmple, în partea parietală sau în cea occipitală).
Trebuie să se aibă în vedere și faptul că exista posibilitatea modificării culorii părului cu ajutorul
unor mijloace cosmetice.

După desimea (grosimea) lui, părul poate fi: des, normal și rar.

Conturul părului la marginea frontala (după linia de inserție a părului 99) poate fi: arcuit
în sus, arcuit în jos, dreptunghiular, cu inserție ascuțită, șerpuit.

La descrierea părului de pe cap trebuie să se mai redea lungimea acestuia și felul

tunsorii și al pieptănăturii 100.

Chelia va fi descrisă după poziția ei pe cap. Din acest punct de vedere ea poate fi:

- frontală, când părul lipsește de pe linia din față a capului pana la creștetul capului;

- temporală, când părul lipsește deasupra ambelor tâmple sau a uneia din ele;

- tonsurală (occipitala), când părul lipsește în zona creștetului capului;

- totală.

Odată cu părul se examinează și favoriții care pot fi: lungi, potriviți, drepți și oblici. În
cazul în care persoana nu poartă favoriți se poate menționa acest lucru.

2.4 Fruntea

99
Aceasta este cea care marchează implantarea părului pe suprafața capului, mai precis pe partea
superioara a porțiunii verticale a osului frontal. Trebuie sa mai menționăm aici ca acesta este din nou un detaliu
foarte important. Asta deoarece datorita progreselor științifice făcute in acest domeniu este posibila operația de
transplant de par. Aceasta este una dintre masurile de deghizare, alături de alte operații de ordin estetic, ale celor
ce înfăptuiesc infracțiuni. Cei certați cu legea prin aceasta manevra încearcă sa îngreuneze identificarea, deoarece
rezultatul unei astfel de operații duce la o transformare majora in fizionomia umana.
100
In funcție de criteriile de mai sus părul poate fi: ras complet, tuns scurt, tuns normal sau tuns la
diferite nivele (practic existând posibilitatea de a combina părul purtat cu chelie pe părțile laterale ale capului), cu
plete pe spate, prins in coc, in coada de cal, pieptănat spre frunte, cu cărarea pe dreapta, mijloc sau spate etc.

106
 Acest element formează treimea superioară a feței 101. Fruntea se observa din față și
profil și i se vor descrie: înălțimea, lățimea, inclinarea, conturul și particularitățile. Forma,
conturul, înălțimea frunții sunt determinate de aspectul osului frontal, elemente care prezintă
interes aici fiind arcadele, bosele frontale și glabela 102.

Înălțimea se examinează din profil

Daca fața este proporțională (adică cele trei treimi sunt egale 103), înălțimea frunții este
mijlocie. Dacă treimea frunții este mai mare, fruntea este înaltă, iar în caz contrar, este scundă.

Lățimea frunții se observa privind persoana din față și este redată de distanța dintre
marginile temporale ale inserției părului. Ea poate fi: lată, mijlocie și îngustă.

Inclinarea (profilul) frunții, se analizează din profil, raportându-se după un plan

vertical imaginar ce trece prin rădăcina și baza nasului, poate avea următoarele forme: verticală,
bombată, retrasă.

Conturul frunții se observa tot din profil, el poate fi concav sau convex.

Particularități ale frunții pot fi: arcadele proeminente, ridurile, sinusul frontal, bosele
frontale, negii, alunițele.

Câteva mențiuni și în legătură cu acestea. În ceea ce privește arcadele și acestea au o

împărțirea tripartită, anume mici, mijlocii sau mari. Între unghiul de inclinare al frunții și
mărimea arcadelor există o relație strânsă, anume cu cât este mai mare inclinația, cu atât sunt
arcadele mai mici. În ceea ce privește sinusul frontal acesta este o proeminență osoasă deasupra
rădăcinii nasului în partea centrala a frunții, iar bosele frontale sunt și ele proeminențe osoase,
diferența dintre ele și sinusul frontal fiind locul situării, anume, în cazul acestora din urma, pe
părțile laterale superioare ale frunții.

2.5. Ochii

Aceștia atrag atenția examinatorului de la prima vedere. Sunt situați în cavitatea

orbitală, la nivelul bazei acestora. Asimetriile și defecțiunile, mai ales, sunt ușor observate și
formează trăsături speciale statice.

101
Se situează pe porțiunea verticala a osului frontal
102
C. Dumitrescu, C. Panghe, op. cit., pg. 34
103
Așa cum am menționat intr-un capitol anterior o față proporțională este compusa din trei părți egale
ca înălțime si anume: treimea superioara (a frunții), treimea mijlocie (a nasului) si treimea inferioara sau bucala.

107
 Părțile vizibile ale ochiului sunt următoarele:

- pupila, ce ocupă partea centrală a ochiului, este rotundă și aparent neagră;

- irisul, care este o bandă colorata în jurul pupilei; el este cel care conține pigmenții ce
vor da culoarea ochiului.

- albul ochiului (sclerotica). În legătură cu sclerotica se poate menționa ca în unele

cazuri, mai ales la ochii mari și proeminenți, se poate vedea deasupra și dedesubtul irisului sub
forma de dunga alba, intre iris și marginile pleoapelor. În general irisul se extinde în sus și în
jos pana sub pleoape.

La ochi se observa: forma, mărimea, așezarea în orbita, culoarea irisului și

deformațiile.

Forma ochiului poate varia în funcție de poziția unghiurilor interne și externe. Avem
ochi cu: unghi extern ridicat (presupune ca unghiul intern este coborât), drepți, unghi extern
coborât.

Mărimea ochilor. Pentru stabilirea mărimii ochilor se are în vedere lungimea și lățimea
lor. Din acest punct de vedere ochii pot fi: mari, mijlocii și mici.

Așezarea în orbită a ochilor poate fi: înfundată, proeminentă și intermediară.

Culoarea ochilor este dată de pigmentația irisului. În funcție de acest lucru, ochii pot
fi: negri, căprui închis, căprui deschis, verzi, cenușii, albastru-deschis, albastru închis, etc. 104

În privința culorii, putem întâlni și unele particularități, cum ar fi coloritul diferit al

unui ochi față de celălalt sau prezenta unor pete pe iris.

Ca anomalii ale ochilor putem întâlni: strabismul (orientarea globului ocular către
unghiul interior sau exterior al ochiului), prezenta albeței, lipsa globului ocular, proteza de ochi,
diferența dintre pupilele ochilor, injectarea (vase de sânge vizibile care străbat sclerotica),
pupila inflamată. În cea ce privește strabismul, poate fi prezent la un singur ochi
(monostrabismul) sau la ambii ochi (bistrabismul).

Tot cu ocazia descrierii ochilor se vor caracteriza și pleoapele, care pot fi groase,
subțiri, mai închise pe ochi sau mai deschise. Pleoapele superioare pot forma o pungă care să
se lase pe ochi în partea externă, la mijloc și în unghi intern. Pleoapele inferioare pot să formeze
și ele pungi și să prezinte cerc unic sau dublu, paralele cu marginea inferioară a ochiului.

104
Trebuie făcută o mențiune, culoarea ochilor poate fi modificata prin diverse metode. Printre cele mai
facile ar fi lentilele de contact iar dintre cele mai complicate ar fi diversele intervenții chirurgicale.

108
 Genele sunt alte componente pe care le putem analiza odată cu ochiul. Ele sunt fire de
păr implantate pe marginea pleoapelor, atât pe partea superioară cât și pe cea inferioară și pot
fi lungi sau scurte, rare, dese sau lipsă. În legătură cu acestea, în cazul în care se observă, se
mai poate menționa dacă sunt sau nu sunt prelungite cu gene artificiale.

Spațiul interocular este socotit ca distanța între cei doi ochi, și se apreciază ca fiind:
mic, mijlociu și mare. Dintre părțile auxiliare ale ochilor, trebuie remarcate și sprâncenele. Ele
se notează din punct de vedere al formei, densității și extinderii. Forma sprâncenelor poate fi:
dreaptă (rectilinie), arcuită, unghiulară, oblică, pensată și neregulată. După orientarea (direcția)
lor, sprâncenele pot fi: oblice interior, oblice exterior și orizontale. În funcție de poziția lor pot
fi: ridicate, intermediare și coborâte. Din punct de vedere al densității, sprâncenele pot fi: dese
și rare. După modul de amplasare putem întâlni sprâncene reunite, apropiate și depărtate. Se
mai poate menționa lipsa lor în cazul în care este cazul sau dacă acestea au fost depilate, rase
parțial.

2.6. Nasul. Gura și buzele.

Un organ semnificativ din punct de vedere al portretului vorbit este nasul. Varietățile
de formă și mărime prezintă un număr mare de combinații, astfel reprezintă și acesta unul dintre
elementele de rezistență ale portretului robot.

S-a arătat că nasul diferă de la rasă la rasă și de la individ la individ. Astfel se consideră
că avem de a face cu un nas drept la nasul grecesc, cu unul concav sau rotunjit la nasul acvilin,
scobit adânc la nasul în șa, scobit ușor la nasul cu vârful în sus 105.

Nasul are forma unei piramide orientate cu baza în jos, situata intre linia imaginara
dintre cele doua sprâncene și șanțul sub nazal. Este alcătuit din oase și cartilaje acoperite cu
piele 106. Este împărțit în doua cavități nazale terminate în nări.

Părțile componente ale nasului: rădăcina, conturul, vârful, baza, înălțimea, aripa, nara.

Examinarea nasului se face din față și din profil și la redarea caracteristicilor acestuia
se va face mențiune în ceea ce privește acest detaliu.

Rădăcina nasului este o concavitate mai mult sau mai puțin profundă și se afla între
cei doi ochi. Daca se observă persoana din profil, față de planul frontal, poate fi: adâncă,

105
Lazar Carjan, op. cit., pg. 187
106
Datorita elementelor componente este si el unul din elementele componente ale feței, care este
modificat prin intervenții chirurgicale de persoanele certate cu legea. Este cert ca prin modificarea nasului este cel
mai facil sa se modifice întreaga fizionomie, nasul situându-se oarecum in centrul feței, astfel orice modificare
urmează sa se răsfrângă asupra întregii fețe a unei persoane.

109
mijlocie și în continuarea frunții. Față de unghiul interior al ochiului poate fi: joasă, mijlocie și
înaltă.

Mărimea nasului privit din profil este apreciată ca: mare, mijlocie și mică. Aprecierea
mărimii nasului se face după înălțime, lărgime și proeminență. Înălțimea nasului se apreciază
privindu-i din profil și este dată de linia verticală care unește rădăcina nasului cu locul de
întâlnire a bazei nasului cu șanțul naso-labial. Lățimea bazei nasului privit din față poate fi: lată,
mijlocie și îngustă. Lățimea rădăcinii nasului privit din față poate fi: lată, mijlocie și îngustă.

Linia conturului nasului începe de la scobitura rădăcinii și se termina la vârful nasului.

Se observa din profil și poate prezenta una din următoarele forme:

- concav, când linia nasului este curbată înspre față;

- convex, când curbă este lina și se îndreaptă înspre afara;

- rectiliniu-drept, când linia nasului este dreaptă;

- acvilin sau încovoiat, când linia este curbată și se întrerupe formând un unghi de
diferite grade; unghiul poate fi format în treimea superioară a conturului, la mijloc sau în
treimea inferioară;

- ondulat este conturul nasului care formează o linie șerpuită, ondulată.

Tot la profilul nasului mai putem nota:

- nas frânt sus, adică frânt la rădăcină;

- nas frânt jos, adică frânt spre vârful nasului.

Baza nasului, adică distanța de la vârful nasului pana la osul naso-labial, poate fi ca
orientare: orizontală, descendentă și ascendentă. În unele cazuri se mai poate menționa lățimea
bazei nasului privit din profil. Cu cât este mai mare, cu atât nasul pare mai mare și invers. Poate
fi: lată, mijlocie și scurtă.

Aripile nasului sunt situate în partea inferioară cartilaginoasă a nasului și se compun

din aripa dreaptă și aripa stângă. Ele pot fi: aripi cărnoase, arcuite și orificii ascunse.

Conformația nărilor se notează ținând seama de unele caracteristici, fără folosirea

gradațiilor, apreciindu-se în felul particularităților ca: lipite, dilatate, întoarse, strânse, ridicate
sau turtite numai într-o parte.

Deformațiile nasului pot fi: nas bilobat, nas strâmb stânga, strâmb dreapta, zdrobit.

Distanta naso-labială. Porțiunea dintre baza nasului și marginea buzei superioare se

numește distanta naso-labiala. Ea poate fi înaltă, mijlocie și scundă; uneori poate fi
proeminentă, bombată, din cauza arcadei dentare superioare.

110
 Pe lângă cele de mai sus mai putem menționa o așa-zisă particularitate a nasului,
anume culoarea acestuia. Culoarea nasului este, în general, de aceiași nuanță cu a restului feței,
dar nu în toate cazurile. Uneori, culoarea nasului poate fi diferita, îndeosebi a vârfului, care
poate prezenta o nuanță roșie, roșie-maro, violeta etc., indicând ori unele boli de piele, ori o
stare de ebrietate, consum excesiv de alcool etc. 107.

Gura și buzele

Gura se află în partea inferioara a feței și consta într-o cavitate care conține limba și
dinții unei persoane. Ea este limitata de buze, detaliu asupra căruia vom reveni mai târziu.

Gura se examinează ținând seama de următoarele elemente:

- dimensiunea ei, care este determinată de distanța de la un colt la altul și care poate
fi: mare, intermediară și mică;

- forma gurii, care este dată de colturile gurii 108, poate fi : cu colțuri ridicate, coborâte,
liniară și în formă de inimă.

În examinarea gurii se pot observa și anumite particularități cum ar fi: buza superioară
scurtă dezvelind în poziție de repaus dinții, iar ca varietate a aceluiași tip, buza superioara scurta
combinată cu ieșirea dinților peste buza inferioară (“dinții de iepure”), gura strâmbă (când
comisurile sunt dispuse asimetric), gura în forma de inima (șanțul mediu al buzei superioare
este mai adânc), “buza de iepure”( șanțul median al buzei superioare unghiular).

Trecând la examinarea buzelor 109 vor fi descrise după mărime, grosime și poziție și
diferite particularități. Astfel ca poziție buza superioară poate fi proeminentă, intermediară,
retrasă și buza de iepure. Buza inferioară, ca mărime, poate sa fie: mare, mijlocie și mică. Ca
grosime poate fi groasă, mijlocie și subțire, iar ca poziție, proeminentă și retrasă.

Ca particularități ale buzelor se pot menționa: cicatricile, malformațiile, răsfrângerea

buzelor sau atârnarea buzei inferioare, buze crăpate, buza de iepure. Se poate preciza și culoare
buzelor, acestea putând fi palide, roșii sau violete.

107
Camil Suciu, op. cit., pg. 431
108
Aici se va tine seama doar de formele definitiv fixate nu si de cele ocazionale, cele provenite din
jocul mimicii.
109
Sunt formațiuni cărnoase care delimitează gura si acoperă dinții si reduc exact in regiunea bucala,
forma arcadelor alveolo-dentare.

111
 Tot în cadrul acestui subcapitol vom face câteva mențiuni și despre mustață. Aceasta
este situata pe șanțul sub-nazal 110. Mustața se descrie din punct de vedere al formei, lungimii,
culorii și densității. Din punct de vedere al formei poate fi: stufoasa, arcuita în jos, arcuita în
sus, rândunică, musca etc. Din punct de vedere al mărimii, mustața poate fi: lunga, mijlocie și
scurta. Culoarea mustății este în general asemănătoare cu cea a părului de pe cap.

În ceea ce privește șanțul sub-nazal acesta va fi examinat din punctul de vedere al

lățimii și înălțimii sale, care în ambele cazuri va putea fi mică, mijlocie și mare.

Ca o curiozitate poate fi amintit faptul ca există peste 250 de modele de mustăți, cifră
care este în continua creștere.

2.7. Dantura

Identificarea după dinți se face în cazul cadavrelor necunoscute sau a cadavrelor intrate
în putrefacție avansată, când din cauza părților distruse nu se mai pot reconstitui liniile
caracteristice ale feței. Dantura se mai poate folosi și la stabilirea vârstei, mai ales la copii,
întrucât apariția dinților este legată de vârstă. În cazul unui om matur dantura numără 32 de
dinți.

Pentru individualizarea fiecărui dinte, în vederea descrierii exacte, îndeosebi în

procesul de identificare a cadavrelor necunoscute, se folosește sistemul adoptat de științele
medicale 111.

Dinții se descriu în funcție de mărime (foarte mici, mici, potriviți, mari și foarte mari;
în cazul în care și lățimea lor este una mai mare decât cea normală aceasta se va menționa 112);
culoare (albi, gălbui, gri sau negri); așezare (clasificarea se poate face atât după orientarea113
lor cât și după gruparea lor 114) și uzură 115.

110
Sanțul sub-nazal este cuprins intre baza nasului si marginea exterioara a buzei superioare.
111
Conform acestora sunt patru categorii de dinți: incisivii, caninii, premolarii si molarii.
112
Camil Suciu, op. cit., pg. 434
113
Ei pot fi drepți, ieșiți in afara, orientați înspre interior.
114
Conform acestui criteriu pot fi fie regulați, fie rari, fi îngrămădiți.
115
Aici se fac referiri îndeosebi in ceea ce privește plombele, protezele, diferitele bijuterii incorporate
sau in situațiile in care aceștia sunt rupți sau tociți etc.

112
 În cadrul trăsăturilor speciale statice se pot nota unele anomalii ale dinților în raport
de:

- număr: lipsa lor sau dinți supranumerici;

- forma: având diferite curburi sau forme;

- volum: mici și mari;

- așezare: uneori incisivii sunt așezați pe planșeul gurii sau incisivii mediani depărtați,
așa zisa strungăreață;

- direcție: sunt frecvente proiectările în afară, dar nu sunt excluse după cum am văzut
și mai sus orientarea lor spre interior;

- dispoziție: duc la asimetria fălcilor.

Diferitele boli pot să producă modificări ale danturii ca, de exemplu, colorarea dinților
în albastru, în cazul tuberculozei, eroziuni semilunare pe margine incisivilor centrali, în cazul
sifilisului, sau malformarea email-ului, în cazul rahitismului.

Dantura poate avea mușcătură normală, superior proeminentă, superior retrasă,

inferior proeminentă și inferior retrasă.

Mai putem face o mențiune referitoare la dantura persoanelor în vârstă. Astfel în cazul
acestora lipsa dinților provoacă modificări la nivelul profilului nazo-bucal, buzele se vor
restrânge spre interiorul gurii, defect ce poate fi corectat cu ajutorul protezelor dentare.

2.2.2.7. Bărbia

Ea este situată în porțiunea inferioară a feței, fiind “punctul extrem” inferior al

acesteia.

Se examinează persoana din față și din profil, apreciindu-se bărbia după: inclinare,
înălțime, lățime, contur și particularități. Sub aspectul inclinației, bărbia poate fi: retrasă,
intermediară și proeminentă; ca înălțime, deosebim bărbie înaltă, mijlocie și mică; ca lățime,
bărbia poate fi: lată, mijlocie și îngustă; conturul bărbiei poate fi: șters, intermediar și conturat
(pronunțat).

Particularități ale bărbiei pot fi: bărbie bilobată, cu gropiță și bărbie dublă. De
asemenea, pe bărbie se mai pot semnala pete din naștere, negi alunițe, cicatrice etc.

Tot aici vom face câteva mențiuni privind barba. Se descrie după formă, poziție și
culoare. După lungime, barba poate fi: mare, mijlocie și mică. După forma deosebim:

113
 - barba marinărească care cuprinde toata fața, iar părul ei este lung;

- barbișonul cuprinde toată fața în partea inferioară și părul este scurt;

- barba țap (cioc) care este un mănunchi de fire sub buza inferioară.

În ceea ce privește culoarea, menționăm că în principiu ea are aceeași culoare ca și

părul. În cazul în care există diferențe acestea se menționează 116.

2.8. Urechea

Pavilionul urechii constituie unul din cele mai importante elemente ale portretului
vorbit, datorită formei individuale a acestuia și faptului că atât sub aspectul mărimii cât și sub
aspectul structurii cartilaginoase, el rămâne neschimbat toata viață.

Forma generală a urechii poate fi ovală, rotundă, triunghiulară, rectangulară.

Înălțimea urechii poate fi înaltă, mijlocie și scunda. Lățimea pavilionului se notează

cu lată, mijlocie și îngustă. Raportat la depărtarea urechii față de conturul feței avem depărtare
superioară, posterioară, inferioară, totală și pavilion lipit.

Părțile principale ale urechii sunt: helixul, antehelixul, tragusul, antetragusul, lobul și
conca.

Helixul este marginea exterioara cartilaginoasa a urechii, care începe deasupra

tragusului, chiar din concă și se continuă pana la lob. El este subîmpărțit în trei zone: helixul
original, helixul superior și helixul posterior.

Helixul original începe din conca până la vârful de sus al urechii și sub aspectul
lungimii poate fi: mare, mijlociu, mic și nul. Sub aspectul lățimii, helixul original poate fi: lat,
mijlociu și îngust.

Helixul superior începe de la vârful urechii, tine pana la îndoitura dinapoi a urechii, și
poate fi: lung, mijlociu și scurt, iar luat din punctul de vedere al lărgimii cutei, poate fi: mare
(larg), mijlociu și mic (îngust).

Helixul posterior trece de la îndoitura dinapoi până la lob și, de asemenea, se apreciază
ca fiind: lung, mijlociu și scurt, iar sub aspectul cutei cărnoase poate fi: mic îngust, mijlociu și
mare (lat).

116
De exemplu barba vopsita in alta culoare decât părul, fire cărunte prezente in barba etc.

114
 Se pot înregistra și particularități ale helixului ca:
- lărgirea helixului posterior pe o porțiune a lui, numita lărgire darwiniană;
- îngroșarea bine conturată a helixului superior (asemănător unui bob de fasole)
formează tuberculul darwinian;
- formarea unui vârf al helixului înspre antehelix, în porțiunea de trecere a
helixului superior în cel posterior, numita vârf darwinian;
- dacă în locul vârfului există o proeminență, aceasta se numește nodozitate
darwiniană.

Antehelixul secundează helixul în paralel spre interior. El poate înregistra

particularități ca: poziția sa față de helix, absenta sau atrofierea. Poziția antehelixului față de
helix poate sa fie: sub nivel, în același plan și proeminenta.

Tragusul este un cartilagiu mic, în general triunghiular, care formează peretele anterior
al canalului auditiv extern. Baza triunghiului este fixata de față, iar vârful se afla înspre
marginea posterioara a urechii, adică spre helixul posterior. Particularitățile tragusului pot fi:
forma ascuțită, bifurcata sau tragus cu par.

Antetragusul este un element cu multe detalii. Este format dintr-un cartilagiu mai mult
sau mai puțin accentuat ce se găsește în partea inferioara a antehelixului, de parca ar fi o
continuare a acestuia. Antetragusul se examinează din punct de vedere al inclinației, profilului
și mărimii. Înclinația antetragusului poate fi fie orizontală fie oblică. Profilul antetragusului
poate fi drept, concav - scobit și ridicat - bombat. Din punct de vedere al mărimii, anteragusul
poate fi: mare, mijlociu și mic. Particularitățile antetragusului pot fi: antetragusul fuzionat cu
helixul, prezența abundentă a părului.

Lobul formează partea inferioară a urechii și este destul de caracteristic. Se observă

mai ales conturul lui, modul de fixare de față și mărimea. Sub aspectul conturului el poate fi
ascuțit - coborât, echer și golf - ascuțit. După mărime poate fi: mic - rotund, mijlociu - oval și
mare. După aderența lui, poate fi lipit, semi-lipit și liber.

Conca este orificiul urechii care permite sunetului să pătrundă spre urechea internă. La
concă se evidențiază următoarele: împinsă înapoi, îngustă, largă și foarte mică.

Gâtul
În ceea ce privește gâtul vom face doar câteva referiri. În descrierea lui se vor reda
următoarele caracteristici: înălțimea (înalt, mijlociu sau scund), grosimea (gros, mijlociu sau
subțire și eventualele particularități. Acestea pot fi cartilagiul faringelui (mărul lui Adam)
pronunțat, gușa, gâtul inclinat, pete, cicatrice, riduri etc.

115
 2.9. Descrierea semnalmentelor dinamice

Din aceasta a doua categorie fac parte acele semnalmente ale unei persoane care se
evidențiază în momentul în care se execută unele mișcări sau se adopta anumite poziții de către
aceasta. Prin adăugarea acestor semnalmente funcționale la cele statice descrise în subcapitolul
de mai sus vom avea o imagine completă a persoanei în discuție.

Semnalmentele dinamice sunt: ținuta corpului, capului, mâinilor, mersul, mimica,

gesticulația, privirea, vocea, felul de a tuși, de a rade etc.

Ținuta corpului este determinata de starea de contractare a mușchilor, de mobilitatea

persoanei și de modul de executare al mișcărilor de către aceasta. Astfel, ținuta corpului poate
fi rigida, plina de mobilitate, sportiva, agresiva, cocheta, servila, aroganta etc. Trebuie însă de
avut în vedere aici ca, chiar și în situațiile în care o persoana încearcă sa-și modifice ținuta
corpului, anumite elemente, care s-au transformat deja în automatisme vor putea fi observate și
în cazul ținutei noi, a ținutei-rol.

Poziția capului va fi reținută doar în situația în care aceasta este una definitorie,
constantă pentru o anumită persoană 117. Capul poate fi ținut drept, aplecat în față sau chiar și în
spate, la dreapta sau la stânga.

Mâinile pot prezenta diferite caracteristici, mai ales în ceea ce privește poziția lor.
Astfel ele pot fi ținute lipite de corp, la spate, pe solduri, în buzunare, la reverul hainei etc. Tot
aici o sa menționăm și un alt element, gesticulația, aceasta fiind în strânsă legătură cu mișcatul
mâinilor 118. Gesticulația poate fi înceată, rapidă, rară și frecventă. Ea este în general legată de
vorbire sau de gândire și este reprezentată de mișcări voluntare sau involuntare, cu funcții de
expresie, simbolizare, intervenții cu anumite semnificații din partea unei persoane.

Mersul 119 este caracteristic fiecărei persoane, fiind un stereotip dinamic120,

deosebindu-se după:

- lungimea pasului, care poate fi mare, mijlocie și mică;

- linia de direcție poate fi dreapta și ondulata;

- unghiul de mers poate fi negativ sau pozitiv;

- ținuta corpului în timpul mersului (mișcarea umerilor, agitația brațelor).

117
C. Dumitrescu, E. Gacea, op. cit., pg. 30
118
Prin asta nu excludem însă varianta conform căreia gesticulația nu se circumscrie doar la mișcarea
mâinilor ci și a altor organe.
119
Camil Suciu, op. cit., pg. 441
120
După un timp mișcările făcute se fixează si devin automatisme

116
 Mersul poate fi încet, iute, ușor, greu, și va putea fi caracterizat ca: bărbătesc, feminin,
sportiv, legănat, rigid, anemic, defectuos etc.

În cadrul particularităților se poate semnala șchiopătatul. Se notează gradul de

șchiopătare, cu ce picior se șchiopătează, dacă folosește baston și ce fel de baston.

Mimica sau expresia fizionomiei este un element relativ stabil în înfățișarea unei
persoane, fiind determinată de o serie de factori cum ar fi starea de contracție a mușchilor feței,
mișcarea buzelor 121, expresia privirii etc.

În cadrul descrierii mimicii un rol major are privirea, ea antrenând atât mișcarea
ochilor cât și contracția unui număr însemnat de mușchi ai feței. Așa cum plastic a fost exprimat
în doctrină ea este apreciată ca o realitate imateriala, ca o serie de radiații ce pleacă din ochi 122.

Privirea este influențată și de o serie de alți factori cum ar fi personalitatea, stările

psihosociologice ale individului, de vârstă, de existența anumitor boli, de umiditatea lacrimală
a ochilor, de culoarea irisului etc.

Vocea 123, ca însușire a omului constă dintr-un ansamblu de sunete emise de organul
fonator. Vocea este caracteristică pentru fiecare persoană putând fi relativ ușor recunoscută de
rude, prieteni, colegi de muncă. Ea se caracterizează prin: claritate, timbru și intensitate. Astfel
vocea poate fi clară sau răgușită, amplă. Ca timbru poate fi: obișnuită, nazală, gâtuită, enucoidă.

În cazul în care există, se vor menționa și diferitele defecte de vorbire. Unul din acestea
este bâlbâială 124, care consta într-o tulburare a ritmului și fluenței vorbirii. Alte defecte ale
vorbirii sunt tabilalia (ritm accelerat de vorbire), bradilalia (ritm scăzut de vorbire), dislalia
(pronunțarea defectuoasa a diferitelor sunete 125) și rinolalia (nazalizarea fie insuficientă fie să
ii zicem așa suplimentarea cuvintelor) 126.

Printre alte particularități menționate de literatura de specialitate se poate avea în

vedere și rapiditatea vorbirii care poate fi obișnuită, rară, rapidă sau schimbătoare, precum și
folosirea accentului unei alte limbi, vorbirea unui dialect, ticuri verbale, tusea devenită tic sau
prezența vocii masculine la femei și invers.

121
Trebuie de menționat aici ca este deosebit de important sa se retina anumite ticuri nervoase, in cazul
in care exista, legate de buze, anume muscatul lor, rictusul etc.
122
C. Dumitrescu, C. Panghe, op. cit., pg. 99
123
Ion Mircea, op. cit., pg. 281
124
Ea este de doua feluri cea clonica, exprimata in repetarea primei silabe si cea tonica, constând in
dificultatea de a pronunța prima silaba.
125
rotacismul, peltitia etc.
126
Augustin Lazar, op. cit., pg. 71

117
 2.10. Descrierea semnelor particulare

Prin semne particulare în sens criminalistic se înțeleg acele defecte anatomice 127 care
ajută la identificarea unei persoane. Aceste trăsături speciale sunt deosebit de importante în
crearea unui portret robot, asta deoarece sunt mai vizibile 128, se memorează mai ușor, sunt
redate cu mai mare certitudine și precizie, câteva dintre ele ajungând pentru identificarea
individului, pe când caracteristicele generale sunt mai comune și deci mai puțin bătătoare la
ochi, din care cauza se rețin mai greu, se redau mai vag, nu sunt specifice, iar pentru identificare
trebuie redate cât mai multe elemente.

Pentru ca trăsăturile speciale sa aibă valoare certa, trebuie sa le notam denumirea,

forma, mărimea, culoarea și așezarea lor. Numai respectând aceste condiţii vor putea fi folosite
la identificare. Cele mai frecvente semne particulare sunt cicatricile, tatuajul și ridurile, dar mai
putem include în această categorie și culoarea pielii, petele, negii, alunițele, efectul anumitor
boli 129, piercingurile sau operațiile estetice.

Cicatricile pot fi de natură traumatică, datorita unor plăgi care afectează stratul dermic
al pielii, a unor accidente mecanice (secționare parțială), fizice (arsuri, degerături), chimice
(contact cu acizi, baze) sau pot apărea chiar ca rezultat al unor intervenții chirurgicale.

Acestea vor fi descrise ținând seama de culoare, forma, mărime, amplasare. După
mărime pot fi mici, mijlocii sau mari; după formă: ovale, semiovale, liniare și semicirculare;
iar după culoare 130 pot fi fie roșii, fie vinete, fie negre, fie decolorate, fie albicioase.

Tatuajul este cunoscut din antichitate, fiind menționat de o serie de texte grecești și
latine. Tatuajul se împarte în: tatuaj involuntar și voluntar. Tatuajul involuntar poate fi
accidental, reprezentat de incrustații de pulbere în epiderma (ca urmare a pătrunderii glonțului
în corpul omenesc) și medical. Tatuajul voluntar este rezultatul imprimării pe anumite părți ale

127
Termenul de defect anatomic trebuie interes aici ca o modificare ulterioara a corpului uman, fie ea
voluntara sau involuntara, care duce la o schimbare in aspectul exterior al persoanei.
128
Datorita sa zicem așa naturii lor neconvenționale, ieșite din comun.
129
In cazul in care acestea se vor manifeste pe suprafața corpului persoanei. Astfel de boli care lasa
urme pot fi paralizia faciala ce determina coborârea comisurilor gurii, dinții crenelați, datorita unui sifilis tertiar,
platfusul ,strabismul etc.
130
Aceste culori pot indica si momentul aproximativ al apariției lor, astfel cicatricile albe sau albicioase
sunt cele definitive, cele roșii, roz, violete sunt in diferitele etape de formare ale acesteia.

118
corpului 131 prin introducerea sub piele a anumitor substanțe a unor imagini. Acesta poate fi
mistic, patriotic, afectiv, profesional, erotic, homosexual etc.

Uneori anumite persoane intervin ulterior pentru a îndepărta aceste tatuaje, procedeu
care va lăsa în urma cicatrici mai mult sau mai puțin vizibile.

Tot în această categorie am putea include și piercing-urile, care pot apărea și ele în
variate locuri pe corpul uman și cele vizibile pot fi și ele extrem de utile pentru crearea unui
portret robot.

Mărimea semnelor particulare de mai sus trebuie redată în centimetri. Poziția lor
trebuie de asemenea precizată. Pe lângă acestea se mai fac referiri la culoare și subiect 132.

Ridurile feței sunt trăsături speciale statice care se descriu din punct de vedere al
așezării, numărului, formei și intensității lor. Ele sunt împărțite în mai multe grupe. Astfel avem:

- Ridurile frunții, așezate de regulă transversal, sunt în număr diferit de la o persoană

la alta, având o linie șerpuită sau paralela intre ele;

- Ridurile ochilor încep de la vârful unghiului exterior al ochilor și se prelungesc până

spre tâmple, variind ca număr și intensitate de la persoană la persoană;

- Ridurile tragusului se afla la baza tragusului, de obicei în forma liniară sau verticală
pe față;

- Ridurile naso-labiene pornesc de la nas, fiind în continuarea șanțurilor care mărginesc

nările și merg spre colțurile gurii, pe care uneori o și depășesc;

- Ridurile gurii pornesc din colțurile gurii, prelungindu-se în formă de arc până în zona
obrajilor;

- Ridurile obrajilor pornesc de obicei de sub pomeți, ajungând până la limita

maxilarului inferior.

Tot la aceste trăsături menționăm și pilozitatea corporală și facială, care poate fi redusă
sau abundentă.

Culoarea pielii (tenul) prezinta diferențieri de la o rasă la altă, dar și în cadrul aceleiași
rase. Culori palide (galben, galben cenușiu) se întâlnesc la hepatici, colorația roșie a nasului sau

131
Părțile corpului care sunt cele mai des afectate de acest procedeu sunt brațele si pieptul, dar tatuajele
pot apărea si pe cap, gat, spate si pe glezne.
132
Acesta este amintit doar in cazul tatuajului voluntar si este extrem de util , deoarece ne poate da
detalii semnificative cu privire la persoana care le poarta. A se vedea în acest sens lucrarea lui Stefan Minovici
“Tatuajele”.

119
a obrazului este specifica alcoolicilor. Colorații diferite de restul pielii pot fi urmarea acţiunii
unor agenți externi de natură chimică sau termică.

Petele, negii, alunițele sau alte semne din naștere sunt elemente valoroase pentru
identificarea persoanelor descriindu-se după poziție, mărime, culoare, formă.

Tot în acest subcapitol considerăm că trebuie să tratăm și problema operațiilor estetice.

Acestea, fie că au fost făcute în scopul de a eluda justiția fie că nu 133, pot intra și ele în categoria
semnelor distinctive. Acestea, în cazul în care intervin duc la modificarea înfățișării unei
persoane, modificări ce pot schimba fie fizionomia fie pot crea o imagine eronată despre vârstă
unei persoane. Aceste operații lasă uneori semne pe corpul sau pe fața persoanei 134.

2.11. Descrierea îmbrăcăminții.

Această etapă urmează descrierii trăsăturilor anatomice funcționale și speciale ale

persoanei. Se efectuează atât din punct de vedere al aspectului, cât și al calității. Descrierea este
importantă pentru identificarea persoanei, deoarece martorii au tendința de a memora
îmbrăcămintea persoanei și mai puțin semnalmentele.

Îmbrăcămintea și celelalte obiecte portabile nu prezintă întotdeauna caracteristici

constante, utile pentru recunoașterea unei persoane, deoarece ele pot fi înlocuite cu altele sau
modificate. Astfel chiar dacă așa cum am amintit și anterior aceasta este mai ușor reținută de
martori, nu se pune un accent deosebit pe aceasta în toate situațiile. Ceea ce este totuși deosebit
de util este descrierea amănunțită a îmbrăcăminții în cazul identificării cadavrelor și în
urmărirea celor dispăruți.

Secțiunea 3. Domeniile de aplicare a portretului vorbit

3.1. Noțiuni generale

Aceasta metoda își găsește aplicare în mai multe împrejurări, cum ar fi 135:

133
Uneori ele sunt întreprinse chiar pentru a înlătura unul dintre celelalte semne particulare.
134
Întinderea pielii feței spre urechi si spre tâmple, cicatrice post operatorii in spatele urechii, cicatrici
liniare a căror mascare s-a încercat prin camuflarea lor cu un rid sau cuta naturala a pielii etc.
135
C. Dumitrescu, E. Gagea, op. cit., pg. 37

120
 - realizarea portretului vorbit la fața locului;

- identificarea infractorilor de către martorii oculari sau de către alte persoane;

- urmărirea și identificarea infractorilor care se ascund, sustrăgându-se urmăririi

penale;

- identificarea persoanelor și a cadavrelor cu identitate necunoscută și a persoanelor

dispărute.

Aplicații practice ale acestei metode de identificare a persoanelor se găsesc și în

anumite cauze civile. Semnalmentele folosesc, în aceste cazuri, la: identificarea persoanei
absente (din diferite motive); identificarea pârâtului care se sustrage de la plata unor obligații
(cum ar fi pensia de întreținere, de exemplu) etc.

Aproape că nu exista domeniu de activitate, chiar în viață de zi cu zi, în care să nu

apară necesitatea identificării unor persoane pe baza semnalmentelor. Astfel, justificarea
identității pe baza buletinului sau a cărții de identitate, obținerea permisului de conducere,
obținerea permisului de port armă, prezentarea actului de identitate organului competent, sunt
câteva din activitățile în care lucrătorii acestor organe sunt puși în situația de a face o
identificare folosind fotografia judiciară și observarea directă a semnalmentelor persoanei în
cauză.

3.2. Realizarea portretului vorbit la fața locului

Cu ocazia cercetării la fața locului, în majoritatea cazurilor, pentru identificarea

făptuitorului este necesară obținerea unor date care să ajute la formarea unei "imagini" a
acestuia care, ulterior, să fie utilizată în cercetarea penală.

Realizarea "portretului vorbit" la fața locului este rezultatul colaborării dintre martorii
oculari, victime, alte persoane și specialistul criminalist. Uneori, la aceasta activitate, îndeosebi
în cazul cadavrelor cu identitate necunoscută, participă și medicul legist. În această conlucrare
este necesar să se țină seama de factorii care influențează asupra exactității și a modului de
reținere a semnalmentelor.

Fără a se produce o sugestionare, este necesar ca la obținerea informațiilor în legătură

cu semnalmentele exterioare ale făptuitorului, să se asigure posibilitatea unei relatări libere cu
privire la trăsăturile exterioare, cât și întrebuințarea în discuțiile cu persoana implicată a unor
termeni accesibili în vederea lămuririi anumitor detalii, sau în redarea terminologiei de
specialitate.

121
 3.3. Identificare infractorilor prin descrierea semnalmentelor acestora de
către martorii oculari sau de către alte persoane

Martorii oculari, victimele, cât și alte persoane care au luat contact cu tabloul
infracțional, pot oferi, în cadrul cercetării penale, date prețioase despre semnalmentele
făptuitorului. Recunoașterea acestuia pe baza trăsăturilor exterioare poate constitui un mijloc
de probare a activității infracționale.

În procesul ascultării se va căuta sa se obțină toate caracteristicile stocate în memoria

celui ascultat, cu precizarea cât mai detaliata a acestora, pentru a se forma o imagine cât mai
apropiata despre persoana care urmează sa fie identificată.

Persoana ascultată este lăsată să descrie liber semnalmentele făptuitorului, cu

terminologia sa proprie, fără a o obliga să se încadreze în termenii “portretului vorbit” 136.

Identificarea făptuitorului după semnalmentele exterioare se va realiza în cadrul

prezentării pentru recunoaștere, activitate ce se desfășoară după anumite reguli tactice
obligatorii, pentru a se asigura obiectivitatea rezultatelor.

Persoana care urmează a fi recunoscută este prezentată împreună cu alte persoane (cel
puțin trei), care nu au legătură cu cauza cercetată și care prezintă unele trăsături de ansamblu
comune cu persoana în cauză, ca sex, vârstă, înălțime, culoare părului etc.

Activitatea de recunoaștere se va desfășura în prezența a doi martori asistenți, care vor

atesta obiectivitatea întregii acțiuni, prin semnarea procesului verbal. Potrivit art. 134 C.pr.pen.
această obligație nu este prevăzută în cuprinsul legii, însă în considerarea importanței
procedeului probatoriu trebuie să există un mijloc de a se surprinde orice posibilitate ca voința
sau părerea persoanei care să realizeze identificarea să fie influențată.

Aceeași soluție legislativă nefericită a fost aleasă și în cazul percheziției domiciliare

unde nu se include obligația de a se întrebuința martorii asistenți decât în situația în care
persoana la care se efectuează percheziția este reținută sau arestată și nu poate fi adusă. Chiar
și în acest caz, Noul Cod de procedură penală este un regres față de reglementarea anterioară
unde erau obligatorii doi martori asistenți nu unul singur.

136
Trecerea in terminologia “portretului vorbit” se va face ulterior de către specialiști, ei putând pune
ulterior întrebări in legătură cu anumite detalii expuse pentru o cat mai corecta încadrare. Este necesar însă ca ei
sa pună aceste întrebări doar după relatarea libera făcută de către persoana in cauza, urmărind astfel fluiditatea
expunerii acesteia.

122
 Când recunoașterea cuprinde și elemente dinamice, persoanele din grup vor fi
solicitate să execute pe rând mișcările cerute (mers, vorbire etc.).

3.4. Urmărirea și identificarea infractorilor care se ascund urmăririi

penale

Această activitate se poate realiza în funcție de situația concretă. Astfel, când nu se

dispune de fotografia persoanei urmărite, se pot transmite numai semnalmentele acestuia.
Activitatea însă este relativ ușurată și se desfășoară cu succes atunci când se dispune atât de
semnalmente cât și de fotografia de identificare a persoanei.

Politia Română a reușit, îndeosebi după 1990, cooperând cu organele de presa și

televiziune 137, să descopere și să rețină o serie de infractori periculoși, autori de omoruri, furturi,
escrocherii etc. Tot prin această modalitate s-a clarificat situația unor persoane dispărute de la
domiciliu.

3.5. Identificarea persoanelor și a cadavrelor cu identitate necunoscuta și

a persoanelor dispărute

De regulă, această activitate se desfășoară prin intermediul cartotecii constituită în

acest scop. Cartoteca cuprinde fișele tip ale persoanelor dispărute, ale persoanelor cu identitate
necunoscută și ale cadavrelor cu identitate necunoscută. Aceste cartoteci oferă numeroase
cazuri soluționate, până în prezent de organele de poliție.

Deși metodele criminalistice de identificare a persoanelor după semnalmentele

exterioare pot fi utile și în cazul identificării cadavrelor necunoscute, aplicabilitatea lor este
limitată de transformările firești prin care trece corpul uman datorită acţiunii distructive a
diverșilor factori.

Astfel, pot apărea transformări datorită procesului de putrefacție, sau modificări

determinate de intervenția autorului unui omor, care caută să distrugă ori sa facă de
nerecunoscut victima.

Toate aceste situații reclamă folosirea de metode specifice a căror elaborare este rodul
unei strânse cooperări dintre Criminalistică și Medicina legală.

137
Rolul acestor instituții varia de la situație la situație, astfel in anumite cazuri ele aveau un rol major
in identificarea acestor infractori, însă uneori prin activitatea lor îngreunai aceasta activitate, persoanele in cauza
modificând anumite trăsături ale portretului lor apărut in aceste organe, astfel îngreunând activitatea organelor
judiciare.

123
 Metodele criminalistice de identificare a cadavrelor cu identitate necunoscută, utilizate
mai frecvent în practica de specialitate, sunt:

- metoda supraproiectiei;

- reconstituirea fizionomiei după craniu;

- identificarea după resturile osoase;

- identificarea după sistemul dentar și lucrările stomatologice;

- identificarea prin expertiza fotografiei de portret.

În anumite situații în cadrul activității criminalistice se ajunge, de multe ori, în situația

în care este necesară determinarea înfățișării de dinaintea decesului a unor victime. Analiza
craniului victimei este una din metodele de determinare a înfățișării sale, prin reconstrucția
trăsăturilor sale faciale bazata pe relațiile care exista intre aceste trăsături și caracteristicile
craniului. Reconstrucția facială în sine nu este o metodă de identificare sigură; mulajele obţinute
sunt făcute publice cu scopul de a ajuta la găsirea altor indicii care sa ducă, în cele din urma, la
identificarea certă a victimei.

Metodele obișnuite de estimare a înfățișării unui individ pornind de la craniu sunt

extrem de laborioase. De cele mai multe ori se obține o singura varianta reconstruită. Datorita
imposibilității determinării procentului de grăsimi din țesuturile victimei, precum și a
imposibilității reconstruirii cu precizie a configurației nasului, buzelor și ochilor victimei,
această unică variantă nu este întotdeauna de folos în procesul de identificare. De fapt, procentul
de identificări certe care au la baza reconstrucția craniofaciala este de aproximativ 50%.

Reconstrucția facială dă însă mai multe rezultate în cazul în care aceasta este făcută cu
ajutorul programelor de calculator special create în acest scop. Un astfel de program care
permite reconstrucția craniofaciala tridimensionala pornind de la imaginea craniului este
deosebit de util în procesul de identificare. Un astfel de program permite o reconstrucție mult
mai rapidă și mult mai puțin laborioasă, fiind posibilă și obținerea mai multor variante de
reconstrucție. Aceste variante diferă, simulând țesuturi cu diferite procente de grăsimi și cu
diverse variante de ochi, nasuri sau buze, caracteristici care sunt dificil de reconstruit pornind
doar de la aspectul craniului victimei.

Secțiunea 4. Factori obiectivi și subiectivi care influențează calitatea

realizării portretului vorbit

124
 4.1. Prezentare generală

Complexul proces de realizare a portretului vorbit are ca moment inițial evenimentul

judiciar (compus dintr-o multitudine de informații), iar ca moment final imaginea transpusă pe
ecranul calculatorului sau pe suport de hârtie de către specialistul criminalist ce realizează
portretul vorbit. În mijlocul acestui eveniment judiciar se află protagonistul acestuia, persoana
a cărui căutare începe din acel moment, pe baza descrierii unuia sau unora dintre martori.

Dar, între cele două momente, inițial și final, calea este de cele mai multe ori
anevoioasă, între ele existând un raport fluctuant, pentru că aici se interpun o serie de condiţii
și aspecte ce filtrează și distorsionează informația de bază. Pentru realizarea scopului
identificării criminalistice, datele despre persoana căutată vor trebui, în final, să fie corect
evocate, trecând peste impedimentele ce se interpun.

Fidelitatea și exactitatea realizării portretului vorbit vor depinde întotdeauna, în mai

mare sau mai mică măsură, de trei categorii de factori, aflați într-o relativă interdependență, și
anume:

- condițiile de ansamblu în care martorul realizează percepția (factori obiectivi);

- particularitățile psihologice ale martorului și ale specialistului care conduce întregul

proces de valorificare a datelor păstrate în memoria martorului și realizează efectiv transpunerea
acestora pe hârtie prin intermediul calculatorului sau oricărei alte metode.

4.2. Factorii obiectivi

Fără a putea fi separați de cealaltă categorie a factorilor subiectivi, condițiile de

ansamblu în care martorul realizează percepția, pot determina în mod esențial procesele psihice
de recepție senzoriala, prelucrare și stocare a datelor privitoare la persoana a cărui portret vorbit
urmează a fi realizat. Din rândul factorilor obiectivi fac parte 138:

- Natura locului în care s-a realizat percepția și vizibilitatea în acel moment. La lumina
diurnă se percep corect formele și nuanțele cromatice. La lumina artificială, percepția cromatică
este afectată, îndeosebi la cea de neon în condiţii de intensitate scăzută a luminii, în zori sau în
amurg, se perturba perceperea culorilor și, în plus, cea a spațiului și a mișcării;

- Condițiile atmosferice, cum ar fi ceața, ploaia, influențează în primul rând

vizibilitatea, putând duce la perturbarea percepției cromatice și, uneori, a formelor;

138
C. Dumitrescu, E. Gagea, op. cit., pg. 30

125
 - Depărtarea de locul evenimentului și unghiul sub care s-a perceput imaginea, la
acestea adaugandu-se fenomenul de iluzie 139;

- Durata percepției;

- Poziția persoanei observate și îmbrăcămintea acesteia.

4.3. Factorii subiectivi

În literatura de specialitate se remarcă tendința de tratare a acestui aspect dintr-un

singur punct de vedere, și anume cel al martorului la infracțiunea săvârșită. Nu se face o referire
clară la personalitatea specialistului criminalist ce realizează portretul vorbit, deși acestuia i se
cer marea majoritatea calităților necesare anchetatorului penal. Considerăm că este necesară și
tratarea acestui aspect, astfel că după prezentarea particularităților psihologice ale martorului le
vom trata și pe cele ale specialistului criminalist.

4.3.1. Particularitățile psihosociale ale martorului

Martor este socotită persoana care are cunoștință despre o faptă penală sau despre o
împrejurare de natura să servească la aflarea adevărului în procesul penal 140. Martorul este o
persoană ce relatează despre faptele, împrejurările sau persoanele pe care le cunoaște în legătură
cu o anumită infracțiune.

Ca o apreciere generala se poate menționa că orice persoana cu o normalitate

psihofiziologică poate percepe, reține și reda prin recunoaștere sau reproducere, în mod
suficient de exact, evenimentele la care a fost de față, dacă nu au intervenit în acest proces de
cunoaștere, unele condiţii obiective sau subiective care îl pot influenta parțial sau total 141.

De la săvârșirea infracţiunii până la redarea în fața specialistului criminalist a

semnalmentelor persoanei ce urmează a fi identificată sunt parcurse mai multe faze, anume cea
a recepției senzoriale, cea a memorării 142 și cea a reactualizării informațiilor 143.

Recepția senzorială este cel mai frecvent utilizată în aspectele practice ale realizării
portretului vorbit este recepția vizuală. Aceasta este condiționată de parametrii psihofiziologici
ai organismului, pe de o parte, iar pe de alta parte de condițiile în care are loc percepția. De
asemenea, în urma unor studii așa-zise ale “mișcării ochiului” efectuate pe diferite eșantioane

139
Deformarea subiectiva a unui conținut perceput obiectiv.
140
art.78 C.pr.pen.
141
Ioan Bus, Psihologie Judiciara, Edit. Presa Universitara Clujeana, 1977, pg. 112
142
Prelucrarea si stocarea informațiilor
143
Revocarea si recunoașterea

126
de populație, H.D. Ellis (1981) a remarcat că nu tuturor zonelor faciale li se acorda aceeași
atenție. Astfel, trăsăturilor superioare ale feței (părul, fruntea, ochii) li se acorda mai multă
atenție decât celor inferioare. De aceea, un infractor care își modifica fizionomia la nivelul
părului este mai puțin probabil să fie recunoscut decât unul care face acest lucru la nivelul
bărbiei.

Mult mai bine vor fi reținute chipurile văzute în realitate decât cele văzute în fotografii
sau pe înregistrări video. Astfel se explica de ce Carlos Șacalul (pe numele său adevărat, Ilich
Ramírez Sánchez), teroristul internațional cunoscut de polițiile statelor din întreaga lume prin
intermediul fotografiilor sale, a reușit atât de mult să se sustragă pedepsei binecuvenite.
Baddeley (1979) pune acest fapt atât pe dificultatea receptării trăsăturilor feței prin intermediul
fotografiei, cât și pe eficiența deghizării practicate de acesta.

De asemenea, mai bine reținute vor fi chipurile persoanelor aparținând aceleiași rase
cu persoana care receptează imaginea sau fețele cu trăsături deosebite fața de cele cu trăsături
comune.

În majoritatea evenimentelor judiciare memorarea intervine în mod involuntar,

deoarece martorul percepe implicit anumite stări sau împrejurări de fapt la care a fost prezent.

În cazul unor stimuli mai puternici (evenimente traumatizante) are loc o reactivare mai
puternică a structurilor cognitive implicate în procesarea informației (recepție, prelucrare,
stocare), având ca rezultat o mai buna reținere.

Memorarea (prelucrarea-stocarea) poate fi influențată de starea emoționala, gradul de

implicare emoțională, interesul, gradul de înțelegere al fenomenului perceput etc.

Factorul timp afectează atât claritatea cât și exactitatea memorării. La început, se șterg
din memorie detaliile neesențiale, apoi tot mai mult sunt vizate aspectele esențiale, pentru ca în
final să intervină procesul uitării, motiv pentru care factorul timp trebuie avut în vedere de
specialistul criminalist 144.

De asemenea, stimuli interveniți ulterior receptării pot afecta acuratețea imaginii

memorate. Astfel, imaginea infractorului poate fi alterată în memoria martorului de descrieri
diferite făcute de alți martori.

Momentul final, și totodată cel mai important, în ce privește realizarea portretului

vorbit îl constituie evocarea semnalmentelor persoanei căutate.

Cele mai cunoscute modalități de reactualizare sunt reproducerea și recunoașterea.

144
Ioan Bus, op. cit., pg. 121

127
 Studii de psihologie cognitivă au evidențiat faptul ca o carență a reactualizării nu
înseamnă în mod automat o deficiență a memorării, aceasta pentru ca procesul de reactualizare
este dependent de o serie de factori care fac ca performanțele sale sa fie extrem de fluctuante.

Modalitatea principală de transmitere a informațiilor memorate o constituie

reproducerea orală, relatarea libera.

Aceasta este un proces activ în care informațiile memorate sunt supuse unor
modificări, unor restructurări. Această particularitate a reproducerii, determinată de o serie de
factori ce țin de personalitate, interese, stare emoțională etc. poate influenta favorabil sau
defavorabil relatarea făcută de martori.

Transpunerea conținuturilor memoriale în limbajul vorbit constituie adeseori sursa

unor posibile erori ce trebuie luate în considerare de specialistul criminalist, întrucât aceasta
depinde atât de fidelitatea perceperii și memorării cât și de capacitatea de verbalizare, de nivelul
cultural și de capacitatea martorului de a expune faptele în mod coerent.

Recunoașterea este un proces mai ușor de realizat decât reproducerea, deoarece

operația de reactualizare este declanșată în prezența obiectului sau a elementelor a căror
descriere trebuie făcută.

În ceea ce privește evocarea unui chip memorat anterior, B. Karlin (1974) a observat
că dacă martorilor li se cere să facă referiri la onestitatea sau simpatia de care se bucura o
anumita persoană, rezultatele sunt mult mai bune decât dacă se cere descrierea atributelor fizice
parte cu parte.

4.3.2. Calitățile psihosociale necesare specialistului criminalist

În ciuda tuturor progreselor tehnologice realizate în domeniul portretului vorbit, rolul

specialistului criminalist a rămas neschimbat. Complexitatea acestei profesii cere armonizarea
într-o sinteză echilibrată atât a calităților solicitate psihologului și anchetatorului penal, cât și
unui artist grafician sau pictor.

El trebuie să dea dovada unui ridicat nivel de pregătire. Pe lângă cunoștințele necesare
lucrului pe computere de ultima generație, acestuia ii sunt cerute serioase cunoștințe de artă
grafică și pictură. Numai datorită acestora pot fi surmontate dificultățile de exprimare și
exteriorizare de către martor a datelor memorate în legătură cu semnalmentele persoanei ce se
cere a fi identificată.

Gândirea specialistului criminalist trebuie, totodată, să se orienteze spre esența celor

relatate de martor și, în același timp, să surprindă detaliul care va da expresie portretului vorbit
astfel realizat.

128
 Specialistul criminalist va trebui să aleagă acele întrebări care să stimuleze și să
sprijine procesul de evocare a informațiilor utile scopului urmărit. Va trebui, în multe situații,
să descopere și să sporească interesul martorului pentru cauza ce se află în curs de elucidare.

Pentru înțelegerea și pătrunderea mai eficientă a celor relatate de martor, specialistul

criminalist trebuie să recurgă în mod frecvent și la imaginație. Trebuie să posede, de asemenea,
o mare capacitate de efort voluntar și o bună concentrare a atenției.

Între specialistul criminalist și martor e necesar să se stabilească o cale optimă de

comunicare pentru ca transferul de date între aceștia să dobândească eficiența scontată. În acest
sens, echilibrul emoțional al specialistului va fi întregit prin tact, toleranță, stăpânire de sine,
disponibilitate de a asculta.

Realizarea portretului vorbit al unei persoane nu poate fi limitată la a așeza martorul

în fața ecranului unui computer, pe care sunt lăsate sa defileze varietăți de elemente ale
fizionomiei umane, și la a-l pune să aleagă dintre acestea. Acest proces complex și anevoios
este o piatră de încercare pusă în calea aflării adevărului și care se adresează atât solicitudinii
și capacitaților psihologice ale martorului, cât și perspicacității și sensibilității specialistului
criminalist.

Astfel este important ca el să reușească, pe lângă a crea mediul propice martorului

pentru a reda ceea ce știe, să rețină acele elemente ce ii sunt necesare pentru crearea unui portret
robot, chiar daca martorul nu acordă atenție acestor elemente. În aceste momente el trebuie să
fie cel care va canaliza activitatea în acea direcție și acest lucru trebuie făcut în așa fel încât să
nu îl influențeze pe acesta din urmă.

129
 CAPITOLUL VII BALISTICA JUDICIARĂ

Secțiunea 1. Noțiuni introductive.

Acest domeniu aparent atât de spectaculos al cercetării criminalistice a apărut și s-a

dezvoltat plecând de la bazele și datele științifice oferite de balistica propriu-zisă ca știință care
studiază fenomenele legate de tragerea cu armele de foc.

Necesitățile cercetării judiciare a unor evenimente în care au fost utilizate și arme de

foc - omoruri, sinucideri, tâlhării – au dus la apariția balisticii judiciare.

Balistica judiciară este o ramură a tehnicii criminalistice, care elaborează metodele

și mijloacele tehnico-științifice de studiere a armelor de foc portative, a munițiilor acestora și
a urmelor împușcăturii, în vederea identificării armei cu care s-a tras și ulterior a autorului
infracțiunii.

În prezent, gradul de complexitate al infracțiunilor comise cu arme de foc, variază de

la vătămări corporale sau ucideri din culpă, în cadrul unor accidente de vânătoare, până la
infracțiuni de omor comise de persoane care prezintă un grad sporit de pericol social.

Existența unor grupări de tip mafiot, care își dispută supremația asupra unor zone sau
domenii din ceea ce denumim ,,economie subterană” și internaționalizarea legăturilor acestor
grupări, au generat în numeroase cazuri, reglări de conturi în vederea înlăturării ,,concurenței”.

Atentatele cu bombă și atacurile armate, intervenite între grupurile rivale, au indignat

și îngrozit opinia publică, făcând să scadă încrederea în instituțiile abilitate de lege cu
prevenirea și combaterea acestor infracțiuni.

Activitățile predilecte ale rețelelor criminalității organizate constau în: traficul de

arme; muniții; substanțe radioactive; explozivi; valută falsă; droguri; prostituție; reciclarea
fondurilor ilicite etc.

Până după anul 1989, regimul exercita un control sever al armelor și munițiilor.
Transformările survenite după acest an, convulsiile sociale inerente, au făcut posibil ca un
număr mare de arme de proveniență străină să fie introduse ilicit în țară. La acestea se adaugă
sustragerile de armament și muniții, comise pe teritoriul României.

În aceste condiții apare ca foarte dificilă misiunea organelor de urmărire și impun o

investigare minuțioasă, riguros științifică a acestor cauze, în vederea identificării persoanelor
vinovate și a tragerii lor la răspundere penală. Dezvoltarea industriei de armament, a făcut
posibilă apariția, pe lângă armamentul clasic și a armamentului cu destinații speciale. Acest tip
de armament este utilizat de forțele de menținere a ordinii publice, de unitățile antiteroriste, dar

130
în egală măsură și de organizații mafiote, grupări teroriste sau alte categorii de infractori. Aceste
împrejurări impun o nouă evaluare a balisticii judiciare, prin prisma realizării unor cercetări și
experimente, care să pună la dispoziția specialiștilor, un vast bagaj de cunoștințe, vizând
caracteristicile tehnice, urmele, metodele și mijloacele eficiente de identificare a armamentului
încadrat în această categorie.

Balistica judiciară, în prezent, are un obiect propriu de cercetare, principii și legități

proprii, legături cu alte științe teoretice și practice și metode proprii de cercetare științifică.
Această ramură a tehnicii criminalistice nu se identifică cu balistica generală, prima are
aplicabilitate în cauzele privind infracțiuni comise cu arme de foc, iar cea de-a doua prezintă
interes din punct de vedere militar. Balistica generală are două ramuri: balistica interioară și
balistica exterioară.

Balistica interioară studiază toate fenomenele și procesele care au loc pe timpul

tragerii. Tragerea este un proces termodinamic și gazodinamic complex și rapid, aproape
instantaneu. Sursa de energie utilizată sunt combustibilii chimici, sub forma de pulberi balistice,
caracterizați de o mare cantitate de energie chimică. Balistica exterioară este o ramură a
mecanicii, care studiază legile mișcării unui corp greu, aruncat sub un anumit unghi față de
orizont. Balistica terminală sau balistica țintei este preocupată de fenomenul penetrării
glonțului în țintă și a efectelor produse de aceasta. Parte a balisticii terminale este balistica
rănilor, în cazul în care ținta este o persoană.

În prezent balistica interioară și balistica exterioară sunt două științe tehnice de sine
stătătoare și bine definite. Ele studiază fenomene de naturi diferite și dispun de legi și mijloace
proprii de investigare teoretică și experimentală. S-au realizat și studii de balistică a țintei, care
abordează din punct de vedere militar fenomenele care se produc în momentul atingerii acesteia
de către proiectil.

Istoria balisticii judiciare, este strâns legată de perfecționarea și dezvoltarea tehnicii,

privind construcția armelor de foc, de răspândirea lor pe toate continentele lumii și de utilizarea
acestora în comiterea unor infracțiuni.

Din punct de vedere etimologic, rădăcinile cuvântului ,,balistică” se regăsesc în

termenul latin ,,balista” și în grecescul ,,ballo”, care înseamnă ,,a arunca”. 145 Termenul provine

145
F. Moraru, Manual de balistică interioară, București, Editura Militară, 1976, p. 4. Pentru
lămuriri suplimentare V. Macelaru, Manual de balistică judiciară, București, 1972, pp. 7-8.

131
din antichitate și evidenția un atac cu ajutorul catapultelor, care, printr-un sistem mecanic,
aruncau sub un unghi de 450 bolovani sau alt gen de proiectile asupra cetăților asaltate.

Apariția armamentului portativ și utilizarea acestuia în comiterea unor infracțiuni, a

impus cu necesitate, orientarea eforturilor spre descoperirea unor metode de identificare a
armelor folosite, metode care s-au dezvoltat de-a lungul timpului.146

În anul l835 Henry Goddard a identificat autorul unei infracțiuni de omor, comisă cu
armă de foc după o urmă descoperită pe proiectilul în litigiu, urma de pe glonț avea
corespondență în tiparul pentru gloanțe descoperit la domiciliul persoanei bănuite. Henry
Goddard nu a aprofundat cercetările și nu s-a gândit să elaboreze o metodă de investigare
științifică în acest domeniu. 147

Alexandre Lacassagne, profesor de medicină legală la Lyon, a descoperit pentru prima

dată importanța striațiilor lăsate de ghinturile țevii pe proiectil în procesul identificării armei de
foc, în anul l889.

La Berlin chimistul Paul Ieserich a efectuat în l888 o tragere experimentală cu o armă

în litigiu, obținând un proiectil model de comparație și a efectuat o examinare comparativă a
proiectilului în litigiu cu acela tras experimental, la microscop, constatând că striațiile celor
două proiectile sunt identice.

În l905 Richard Kokel, șeful Institutului Medico Legal din Leipzig a evidențiat
profilul urmelor lăsate de ghinturi, prin rularea proiectilelor pe plăcuțe de ceară și oxid de zinc,
după care a examinat comparativ negativele proiectilelor în litigiu, cu negativul proiectilelor
model de comparație.

Pornind mai departe pe firul istoriei, o altă descoperire importantă a fost realizată în
l9l3 de profesorul Baltazard din Paris, care a demonstrat posibilitatea identificării unei arme de
foc, după urmele lăsate pe tubul cartuș și pe capsa acestuia.

146
Primele mențiuni despre utilizarea unor arme ce foloseau praful de pușcă datează din 1247 când
conform notelor lui Albertus Magnus au fost folosite în atacul cetății Sevilla. In 1267 „tunul de mână” este
menționat a fi folosit pe câmpul de luptă sub Henric III. Armele de foc sunt folosite în Italia din 1397, iar din 1424
se menționează despre forăț armelor de foc de a „sparge armurile”. 1425 Henry VII organizează trupele „ Yeomen
of the Guard” din care jumătate erau dotați cu arcuri si săgeți, iar restul cu archebuse. Apar primele țevi prelucrate
mecanic. 1807 Alexander Forsyth patentează principiul detonării care va conduce la introducerea munițiilor cu
capse explozive. 1831 Sistemul cu muniției cu capse era în folosința generală, iar apoi se extinde începând cu
1843 la întreg armamentul militar. 1853 Războiul Crimeei este ultimul în care se mai folosesc arme cu încărcare
pe la gura țevii.

147
Măcelaru, V., op. cit., p. 19.

132
 Un nume de referință în istoria balisticii judiciare este cel al expertului american
Charles E. Waite. Acesta, în perioada l9l9-l923, a realizat prima colecție de armament
conținând peste l500 de modele de arme, menită a fi utilizată în procesul identificării de grup.

Charles E. Waite a fost ajutat de fizicianul John Fisher și de chimistul Phillipp O.

Gravelle specialist în microscopie și fotografie. În urma demersurilor științifice desfășurate de
cei trei, în l925, Phillipp O. Gravelle a pus la punct microscopul comparator, instrument care a
permis examinarea comparativă simultană a două proiectile (litigiu și model de comparație).

Cercetările lui Charles E. Waite au fost continuate de Calvin Goddard (l89l-l955) care
în Statele Unite ale Americii a pus bazele balisticii judiciare ca ramură distinctă a științei
criminalisticii.

În Europa, un mare aport în dezvoltarea balisticii judiciare l-a avut, pe lângă mulți
alții, Otto Mezger, directorul Biroului de Cercetare Chimică a orașului Stuttgart. Acesta
împreună cu Robert Bosch au realizat un sistem eficient de examinare a proiectilelor, au
descoperit cele mai bune metode de recuperare a gloanțelor, efectuând trageri în cutii cu vată,
în ceară, lemn de esență moale, tuburi cu apă, cărți groase etc. De asemenea, au dezvoltat
sistemul de ilustrare fotografică a urmelor comparate.

Primul Război Mondial a schimbat în Europa situația infracționalității. De remarcat că

în această perioadă a crescut producția în masă a armamentului și pe cale de consecință și
numărul de infracțiuni comise cu arme de foc. În acest context a crescut și numărul specialiștilor
interesați de descoperirea unor metode eficiente de identificare a armelor de foc utilizate la
comiterea unor infracțiuni.

În Luxemburg Pierre Mediger a reluat în anul l9l9 urmele lăsate pe tubul cartuș și pe
capsă de către mecanismul de percuție și cel de extracție.

În Belgia, dr. G. D. Rochetar a preluat conducerea școlii de criminologie și poliție

științifică și împreună cu lt. col. Mage, profesor la școala de război au efectuat cercetări în
domeniul balisticii judiciare. În Olanda, Hulst, criminalist și chimist, împreună cu Von Leden
Hulseboschi au făcut o serie de experimente și comunicări științifice în domeniu. În Grecia,
Georgiades, în Rusia, Matvojev și Sususkin au editat mai multe lucrări științifice în domeniul
balisticii judiciare. În Suedia, Hary Soderman care lucra la Lyon în calitate de asistent al lui
Locard și-a scris lucrarea de doctorat în domeniul balisticii judiciare. Deja în l930 infracțiunile
comise cu arme de foc erau investigate pe criterii științifice, iar în Europa se utilizau în perioada
respectivă mai multe microscoape de comparare, decât în Statele Unite ale Americii unde a fost
descoperit acest aparat.

Cristalizarea și modernizarea balisticii judiciare a continuat cu mult succes, iar

procesul continuă la înălțimea sarcinilor impuse de dezvoltarea producției de armament

133
modern, a mijloacelor și metodelor moderne de descoperire a infracțiunilor comise cu arme de
foc. Ceea ce a stat la baza acestei ramuri a științei criminalisticii a fost experimentul științific
privit la modul general și experimentul judiciar raportat la fiecare cauză instrumentată. S-a
creat în timp un sistem apreciativ pentru urmele lăsate de armele de foc pe elementele de
muniție, urmele împușcăturii și valoarea acestora în identificarea armei cu care s-a tras și a
autorului infracțiunii. Coroborate cu experiența acumulată de specialiști, precum și utilizarea
principiilor și a legităților puse la dispoziție de științele exacte aceste evoluții au făcut posibil
ca balistica judiciară să devină o ramură distinctă a tehnicii criminalistice.

Armele de foc sunt dispozitive formate dintr-un ansamblu de mecanisme, piese și

accesorii. Arma reprezintă orice dispozitiv a cărui funcționare determină aruncarea unuia sau mai
multor proiectile, substanțe explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare ori
împrăștierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare 148. Acest tip de arme este utilizat în
principal pentru atac sau apărare, dar și în cadrul unor activități sportive și de divertisment.

Regimul armelor de foc și al munițiilor este reglementat în România prin Legea nr.
295/2004.

148
Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor articolul 3 alineatul 1.

134
 Secțiunea 2. Clasificarea armelor de foc

Prin arme de foc, în sensul prevederilor Legii 295/2004, se înțeleg acele arme a căror
funcționare determină aruncarea unuia sau a mai multor proiectile, substanțe aprinse sau
luminoase ori împrăștierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare.

Principiul de funcționare se întemeiază pe forța de expansiune a gazelor provenite din

detonarea unei capse ori prin explozia unei încărcături.

În Legea 295/2004 se fac următoarele clasificări ale armelor:

2.1. Categorii de arme și muniții

1. arme și muniții interzise – arme și muniții a căror procurare, deținere, port și folosire
sunt interzise persoanelor fizice și juridice, cu excepția instituțiilor care au competențe în
domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale și care sunt prevăzute în categoria A
din anexă;
2. arme și muniții letale – arme și muniții prin a căror utilizare se poate cauza moartea
ori rănirea gravă a persoanelor și care sunt prevăzute în categoriile B-D din anexă;
3. arme și muniții neletale – arme și muniții destinate pentru un scop utilitar sau pentru
agrement, confecționate astfel încât, prin utilizarea lor, să nu se cauzeze moartea persoanelor;
sunt asimilate acestei categorii și armele vechi.

2.2. Clasificări ale armelor de foc

a) Clasificarea armelor din punct de vedere al destinației

1. arme militare - arme destinate uzului militar;

2. arme de apărare și pază - arme de foc scurte, omologate sau recunoscute în condițiile
prevăzute de lege, destinate să asigure apărarea vieții, integrității și libertății persoanelor fizice,
precum și bunurilor aparținând persoanelor fizice sau juridice;

3. arme de autoapărare - arme neletale scurte, special confecționate pentru a împrăștia

gaze nocive, iritante, de neutralizare și proiectile din cauciuc, în scop de autoapărare;

4. arme de tir - arme destinate practicării tirului sportiv, omologate sau recunoscute în
condițiile prevăzute de lege;

135
 5. arme de vânătoare - arme destinate practicării vânătorii, cu una sau mai multe țevi,
care folosesc muniție cu glonț sau/și cu alice, omologate sau recunoscute în condițiile prevăzute
de lege;

6. arme utilitare - arme destinate să asigure desfășurarea corespunzătoare a unor

activități din domeniile industrial, agricol, piscicol, medico-veterinar, al protecției mediului și
protecției împotriva dăunătorilor, precum și desfășurarea de către societățile specializate de
pază a activităților de pază a obiectivelor, bunurilor și valorilor sau a transporturilor unor valori
importante;

7. arme de asomare - arme utilitare, folosite pentru imobilizarea animalelor, prin

supunerea acestora la un șoc mecanic, în scopul sacrificării ulterioare;

8. arme cu destinație industrială - arme de foc utilitare, semiautomate, destinate unui

scop industrial de uz civil și care au aparența unei arme de foc automate;

9. arme cu tranchilizante - arme utilitare destinate imobilizării animalelor prin

injectarea de substanțe tranchilizante;

10. arme de panoplie - arme de foc devenite nefuncționale ca urmare a transformării

lor de către un armurier autorizat;

11. arme de colecție - armele destinate a fi piese de muzeu, precum și armele aflate
sau nu în stare de funcționare, care constituie rarități sau care au valoare istorică, artistică,
științifică, documentară sau sentimentală deosebită;

12. arme vechi - arme letale produse înainte de anul 1877 sau reproduceri ale acestora,
destinate să fie păstrate în colecții;

13. arme de recuzită - arme special confecționate, fabricate sau devenite inofensive ca
urmare a modificării lor de către un armurier autorizat, necesare activității instituțiilor
specializate în domeniul artistic.

b)Clasificarea armelor din punct de vedere constructiv

1. arme cu aer comprimat sau gaze sub presiune - arme care, pentru aruncarea
proiectilului, folosesc forța de expansiune a aerului comprimat sau a gazelor sub presiune aflate
într-o butelie recipient;

2. arme de foc scurte - arme de foc a căror țeavă nu depășește 30 cm sau a căror lungime
totală nu depășește 60 cm;

136
 3. arme de foc lungi - arme de foc a căror lungime a țevii sau lungime totală depășesc
dimensiunile armelor de foc scurte;

4. arme de foc automate - arme de foc care, după fiecare cartuș tras, se reîncarcă
automat și trag o serie de mai multe cartușe prin apăsarea continuă pe trăgaci;

5. arme de foc semiautomate - arme de foc care, după fiecare cartuș tras, se reîncarcă
automat, dar nu pot trage o serie de mai multe cartușe prin apăsarea continuă pe trăgaci;

6. arme de foc cu repetiție - arme de foc care, după fiecare foc tras, se reîncarcă manual,
prin introducerea pe țeavă a unui cartuș preluat din încărcător prin intermediul unui mecanism;

7. arme de foc cu o singură lovitură - arma de foc fără încărcător, care este încărcată
după fiecare tragere prin introducerea manuală a cartușului în camera de încărcare sau într-un
lăcaș special prevăzut la intrarea în țeavă.

La această clasificare legală mai adăugăm un criteriu, a cărui importanță este relevată
în procesul de identificare a unei arme folosite la comiterea infracțiunii. Astfel, după
construcția canalului țevii, armele sunt:

- arme cu țeavă lisă, care au pereții interiori ai țevii netezi, cum sunt: arme de vânătoare
cu alice, arme de tir redus, pistoalele lansatoare de rachete, arme militare de asalt cu țeavă lisă;

- arme cu țeavă ghintuită sunt atât armele destinate vânătorii care au țeavă ghintuită,
dar în special arme militare: puștile, puștile mitralieră, pistoalele mitralieră, pistoalele,
revolverele etc.;

- arme cu țevi combinate, având una sau două țevi lise și una ghintuită; de exemplu,
arma drilling.

137
 Relieful interior al țevii armelor de foc

c) Clasificarea armelor de foc după energia cinetică dezvoltată

O altă clasificare se bazează pe puterea dezvoltată de cartușul armei de foc. Astfel, în

funcție de energia cinetică a putem să încadrăm mult mai corect un anumit tip de cartuș deoarece
indiferent de lungimea sau calibrul acestuia energia este o constantă.

Astfel după energia cinetică dezvoltată cartușele (si implicit armele de foc) pot fi de:

- Mică putere: ce dezvoltă o energie de sub 450 de Jouli (ex: .22LR, .38 Special,
.380)
- Medie putere: ce dezvoltă o energie între 450 – 750 de Jouli (ex: .40 SW, .45 ACP,
9mm)

138
 - Mare putere: ce dezvoltă o energie de peste 750 de Jouli (ex: .357 Magnum, .44
Magnum, .50 Magnum, 5,56x45mm NATO, 7,62x39mm)
Considerăm că nu se poate face o clasificare precisă pe baza calibrului și credem că
energia cinetică este o trăsătură extrem de importantă.

Calibrul ne ajută să identificăm arma cu care s-a tras însă nu prezintă precizia necesară
spre a clasifica armele după puterea care o dezvoltă pentru că, de multe, ori un glonț de calibru
mai mare poate să aibă mai puțină energie decât unul mai mic. Calibrul, calculându-se în funcție
de diametrul proiectilului, nu și a lungimii întregului cartuș nu acoperă toate trăsăturile esențiale
ale acestuia.

Deoarece energia cinetică este influențată mai mult de viteza pe care o poate imprima
explozia proiectilului și mai puțin masa acestuia, sunt numeroase situațiile când un cartuș de
calibru mai mic va produce urme specifice unui proiectil de calibru mai mare datorită energiei
sale sporite.

În schimb, energia cinetică are un impact direct asupra urmelor lăsate de către proiectil,
în special în corpul uman.

De pildă, un proiectil de calibru .38 Special are același diametru cu un proiectil de

calibru .357 Magnum. Acest lucru se explică prin prisma istoriei calibrului .357 Magnum care
este o derivație a cartușului .38 Special. În fapt, calibrul proiectilelor ambelor cartușe este
identic: 9,0678mm. În schimb, diferă lungimea totală a cartușului care, în cazul .38 Special este
39 mm, iar în cazul .357 Magnum este 40 mm. Alături de aceasta și de cantitatea de pulbere din
cartuș valorile de energie cinetică pentru un cartuș .357 Magnum pot ajunge a fi de 3 ori mai
mari decât valoarea unui cartuș de .38 Special.

139
 Secțiunea 3. Principalele tipuri de arme de foc și muniții

Pentru a fi mai familiarizați cu principalele tipuri de arme vom aborda clasificarea

acestora dintr-o perspectivă generală prezentând cele mai des întâlnite tipuri, caracteristicile lor
precum modul de funcționare, construcția canalului țevii și alte caracteristici determinante.
Balistica judiciară română a omis să prezinte fiecare tip de armă individual și a mers spre a le
clasifica în categorii. Considerăm această abordare ca fiind incompletă, deși corectă științific.
Însă pentru că armele evoluează de-a lungul timpului, clasificările se dovedesc a fi eronate sau
devin perimate, criminalistul trebuie să cunoască întâi principalele tipuri de arme dintr-o
perspectivă generală.

Literatura străină americană subliniază acest fapt, mergând pe o cunoaștere a acestor

arme și mai puțin pe clasificări stricte ale doctrinei române, așadar clasificările sunt mai degrabă
prezentări similare cu ce vom încerca în acest capitol.

3.1. Armele de mână

Armele de mână 149 sunt arme de foc portabile destinate a fi utilizate de către un trăgător
folosindu-se doar de mâna cu care ține arma. Sunt armele cele mai des întâlnite și principalul
lor avantaj rezidă în faptul că se pot ascunde cu ușurință și purta de către o persoană asupra sa.
Sunt utilizate în special pentru autoapărare. Fiind eficiente la distanță scurtă sunt arme ideale
pentru spații restrânse. Din punct de vedere al prețului, sunt armele cele mai ieftine și
accesibile. Aceste arme pot folosi muniție letală sau neletală (gloanțe de cauciuc, gaze
paralizante), însă perspectiva care ne interesează este cea a armelor letale.

Doctrina străină 150 consideră că există patru tipuri de arme de mână:

3.1.1. Pistoale cu un singur foc

Acest tip de pistol are camera de explozie integrată în țeava armei și astfel arma trebuie
reîncărcată după fiecare tragere. De obicei aceste arme sunt pistoalele destinate tirului
sportiv 151, dar multe arme vechi folosesc acest sistem. În cazul celor noi, însă, cel mai des
întâlnit calibru este cel de .22, un cartuș cu energie cinetică mică.

149
Camil Suciu, Criminalistică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972, pagina 345
150
Vincent J.M. di Maio, Gunshot Wounds - Practical Aspects of Firearms Ballistics and Forensic
Techniques, Second Edition, CRC Press, Boca Raton, Florida, 1999, pag. 21
151
W.F. Rowe, Weapons, Ammunitions and Penetration în Encyclopedia of Forensic Sciences, editura
Academic Press, Burlington, Massachusetts, S.U.A. 2000, pag 962

140
 3.1.2. Pistoale derringer (pistolul de buzunar)

O variantă a pistolului cu un singur foc este derringerul. Denumirea provine de la

Henry Deringer (1786-1868) un armurier american care a inventat și fabricat acest tip de
pistoale.

Derringerul este un pistol de dimensiuni reduse, cu un cartuș de putere medie (.41 sau
.45) având, de obicei, două sau patru țevi ghintuite. Ele nu sunt pistoale cu repetiție și nici
semiautomate deoarece un astfel de mecanism ar duce la creșterea în dimensiuni a armei. Mai
mult, primele tipuri de derringer erau simple și se încărcau pe gura țevii, până la inventarea
cartușului. Scopul acestei arme este ca ea să fie ascunsă cu mare ușurință, a fi scoasă în caz de
nevoie și să aibă suficient de multă putere pentru a ucide.

Aceste arme au reputația proastă de a fi arme de asasini. Un derringer model

Philadelphia, cu o singură țeavă, a fost folosit de John Wilkes Booth pentru a-l asasina pe
președintele S.U.A. Abraham Lincoln în 1865, în timpul unei piese de teatru.

3.1.3. Revolvere

Revolverul este cea mai des întâlnită armă deținută în S.U.A. 152 țara care a inventat
acest tip de armă. Inventatorul revolverului este Samuel Colt. Un adagiu în onoarea importanței
invenției sale este următorul: „Dumnezeu a creat oamenii, însă Samuel Colt i-a făcut egali”153.
Acest tip de armă are ca specific magazia sa în formă de butoiaș. La fiecare apăsare a trăgaciului
butoiașul este rotit cu câteva grade și un cartuș nou este adus în fața cuiului percutor de la
capătul ciocanului, care execută o mișcare de lovire de sus în jos 154.

După felul în care în care acționează trăgaciul, revolverele se împart în revolvere cu o

singură acțiune sau revolvere cu acțiune dublă. Prima categorie este cea primitivă și simplă155,
revolverul Colt Single Action fiind un exemplu. În cazul acestui mecanism ciocanul trebuie să
fie tras înapoi manual, numai apoi putând fi acționat trăgaciul. În cazul revolverelor double
action, dezvoltate mai târziu, trăgaciul acționa și un sistem care trăgea înapoi ciocanul, însă
acest lucru implică mărirea forței cu care trebuie acționat asupra trăgaciului, reducând precizia
armei. Orice revolver double action poate fi acționat asemenea unuia single action.

În funcție de construcția cadrului armei, revolverele pot fi de trei feluri: swing-out,

break top sau cu cadru solid. Cel mai des întâlnit tip de revolver este cel swing out (Colt, Smith

152
Vincent J.M. di Maio, op. cit., pag. 22
153
„God created men equal. Sam Colt made ‘em equal”
154
C. Suciu, op. cit., pag. 345
155
Brian J. Heard, J., Handbook of firearms and ballistics, editia a doua, editura Wiley-Blackwell,
Chichester, Marea Britanie, 2008, pag. 20

141
& Wesson), în care butoiașul se deschide de o parte a armei de foc. Pentru a scoate afară
cartușele arse se folosește o tijă ejectoare de formă stelată.

Revolverul break top este format din doua piese principale: țeava alături de butoiaș și
patul armei alături de mecanismul de dare a focului. Cele două sunt unite printr-o balama, în
partea din față deasupra apărătoarei trăgaciului, acest ultim tip de revolver fiind cel mai des
întâlnit la modele englezești 156 (Webley).

Ultimul tip de cadru este cel solid, astfel, butoiașul rămâne fixat de restul armei,
încărcarea făcându-se cartuș cu cartuș printr-o gaură de alimentare din cadrul revolverului.
Acest tip de cadru este rar întâlnit, fiind specific armelor vechi tip Colt sau Nagant, fiind
ineficient.

Un revolver modern poate înmagazina în butoiașul său un număr cuprins între cinci si
opt cartușe 157, în funcție de mărimea armei și cea a cartușului. Astfel un S&W 386XL Hunter
(.357 Magnum) are un butoiaș de 7 cartușe, un S&W 500 (.50) are 5 cartușe, însă un revolver
de tir sportiv (S&W 617) poate să aibă și 10 cartușe (.22LR).

Calibrele folosite în cazul revolverelor sunt între .22 și .455 în majoritatea cazurilor 158,
însă în mod excepțional un model recent de Smith & Wesson folosește calibrul .50. Datorită
construcției lor, a inexistenței unui închizător și a robusteții lor, aceste arme pot utiliza și cele
mai puternice calibre posibile. După cum am amintit, acesta este calibrul .50, echivalent cu 12,7
mm, având o energie cinetică dezvoltată de 4100 de Jouli. În comparație cartușul de 7,62x39mm
folosit de AK-47 dezvoltă 2073 de Jouli.

3.1.4. Pistoale semiautomate

Pistolul, pistoletul sau pistolul semi-automat este cea mai recentă categorie de armă de
mână. Ea se caracterizează prin faptul că prezintă un încărcător aflat în patul armei (cu puține
excepții precum TEC-9 și Mauser C96) și un sistem de încărcare și reîncărcare semiautomat.

Ceea ce face posibilă reîncărcarea armei în mod automat este forța gazelor care
împinge închizătorul în spate. Principalele sisteme folosite sunt blowback, pentru majoritatea
cartușelor, și delayed blowback pentru cartușe de mai mare putere.

Principalul avantaj al acestor arme este capacitatea mare de înmagazinare a cartușelor.

Pe când un revolver poate avea șase cartușe în butoiașul său, un pistol poate ține în încărcător
chiar și 17 (standard pentru Glock 17) ajungând până la 33 de cartușe (încărcător extins Glock
17). Acest avantaj face ca pistolul să fie propice pentru trageri multiple, în succesiune rapidă.

156
Vincent J.M. di Maio, op. cit., pag. 23
157
W.F. Rowe, op. cit., pag. 962
158
Gerald Burrard, The Identification of firearms and forensic ballistics, editura Herbert Jenkins Ltd.,
Londra 1934, pag. 21

142
 Deoarece multe modele prezintă un percutor intern și nu un ciocan care să iasă în
exterior ele sunt mai ușor de ascuns în siguranță în haine, posibilitatea unei declanșări
accidentale fiind mică.

În ceea ce privește calibrul folosit, pistoalele variază foarte mult, între calibre precum
cel de .167 pana la cel de .455 159. Excepție fac pistoale de calibru .50AE precum Desert Eagle.
Totuși, energia cinetică maximă în cazul ultimului pistol este de 2200 de Jouli (maxim
înregistrat), însă tot se află cam la jumătate din potențialul unui glonț de calibru similar tras
dintr-un revolver. Datorită mecanismului de reîncărcare închizătorul nu poate fi supus unor
presiuni similare celor exercitate în revolvere pe motiv că acesta ar fi proiectat prin partea din
spate a armei si ar lovi trăgătorul.

3.2. Puști ghintuite și puști cu țeavă lisă

3.2.1. Puști ghintuite

Pușca ghintuită este o armă de foc cu țeavă lungă, ghintuită, destinată tragerilor de la
nivelul umărului. Doctrina americană face o diferență între puști ghintuite și puștile cu țeavă
lisă. Considerăm că deși armele se aseamănă mult la exterior, elementul constructiv care le
diferențiază: muniția folosită și țeava adaptată acestei muniții fac ca ele să fie în două categorii
distincte.

Pușca ghintuită este o armă de bătaie lungă, putând fi precisă, în funcție de model,
între 300m 160 și 2,1km (CheyTac Intervention, .408 CheyTac). Această caracteristică este dată
de specificul existenței ghinturilor și este influențată de energia cinetică a cartușului.

În funcție de mecanismul lor de funcționare ele pot fi cu un singur foc, cu repetiție,

semiautomate sau automate. Cele automate constituie, însă o categorie separată. Cel mai des
utilizat sistem este cel bolt action, cu repetiție.

3.2.2. Puști cu țeavă lisă

Puștile cu țeavă lisă sunt arme de foc cu țeavă lungă, destinate tragerilor de la nivelul
umărului ce folosesc țevi lisă. Proiectilele folosite de aceste arme sunt alicele, mitraliile și
gloanțele. Mitraliile sunt alice mai mari de 5,5mm 161.

Aceste arme sunt precise până la o distanță de 50 de metri în cazul alicelor și mitraliilor
și până la cel mult 90 de metri în cazul gloanțelor 162 sau proiectilelor Brenneke. Motivul pentru

159
Gerald Burrard, op. cit., pag. 22
160
Ronald B. Brown, Homemade Guns and Homemade Ammo, editura Loompanics Unlimited, Port
Townsend, Washigton, S.U.A. 1986, pag. 9
161
Mircea Ion, Criminalistică, Editura Didactică și Pedagogică, Bucuresti 1978, pag. 107
162
Ronald B. Brown, op. cit., pag. 9

143
această precizie redusă este tocmai țeava lisă care nu poate stabiliza proiectilul după ce iese din
țeavă.

Toate modurile de funcționare (reîncărcare) pot fi implementate în cazul puștilor cu

țeavă lisă, însă cel mai des întâlnit este cel cu un singur foc, în special la puștile cu țevi multiple.
Apoi este cel cu repetiție tip pump-action.

Puștile cu țevi multiple pot avea ciocanul expus la exterior sau ascuns, cele din urmă
având un preț mai mare 163. Pentru a descărca o astfel de armă, unele sunt dotate cu ejectoare,
astfel cartușul ars este aruncat automat afară din armă după tragere, altele însă trebuind să fie
descărcate manual, acestea având de obicei o articulație prin care se desface țeava de închizător.
Conform legii române, acestea din urmă trebuie purtate frânte tot timpul.

Puștile cu alice semiautomate sunt mai rar întâlnite deoarece costul lor de producție
este mai ridicat și nu au fiabilitatea puștilor cu un singur foc sau celor cu repetiție.

Puștile cu alice automate sunt arme specializate, folosite de trupe speciale și sunt foarte
rar întâlnite, multe din ele rămânând la stadiu experimental (Pancor Jackhammer) dar unele
ajungând să fie fabricate precum Daewoo USAS 12 și Atchisson Assault Shotgun (AA-12).

3.3. Arme automate

3.3.1. Puști de asalt

Pușca de asalt este definită în doctrină ca o pușcă ghintuită care: (1) se reîncarcă
automat, (2) are un încărcător de mare capacitate (20 de cartușe sau mai mult) (3) poate executa
foc automat și (4) folosește un cartuș de pușcă de dimensiune medie 164.

Această categorie de arme este interzisă spre a fi comercializată de obicei în toate

statele lumii, ele fiind folosite de forțele armate. Diferența între o pușcă de asalt și un pistol
mitralieră stă în faptul că prima folosește un glonț de dimensiuni și putere mai mare, având o
energie cinetică mai mare 165.

Prima armă de acest tip inventată a fost pușca Sturmgewehr („pușcă de asalt”) model
1944, dezvoltată în Germania nazistă. O parte din mecanismul ei a fost preluat mai târziu de
cea mai de succes pușcă de asalt: Avtomat Kalashnikova 47. Această armă a fost produsă în 75
de milioane de exemplare la nivel mondial și este renumită pentru faptul că este simplu de
utilizat, simplu de întreținut și este și adecvat de puternică (cu 25% mai puternică decât M16,
din perspectiva energiei cinetice dezvoltate).

163
Gerald Burrard, op. cit., pag. 17
164
Vincent J.M. di Maio, op. cit., pag. 33
165
W.F. Rowe, op. cit., pag. 963

144
 Exemple de puști de asalt sunt: AK-47(7,62x39mm), M16(5,56x45 NATO), M4,
FAMAS (5,56mm), FB F2000 (5,56mm), FN SCAR (L-5,56mm, H-7,62), Steyr AUG/StG
77(5,56mm).

3.3.2. Pistoale mitralieră

Pistolul mitralieră este o armă de foc automată care poate fi operată atât de la nivelul
umărului cât și de la nivelul șoldului 166. Sunt considerate arme automate „ușoare” deoarece
folosesc muniție de pistol și nu de pușcă. De obicei ele sunt dotate cu un pat rabatabil (MP 40,
PM md. 90, PA md. 86, UMP, MP5 – telescopic)

3.3.3. Puști mitralieră

Pușca mitralieră este o armă de foc cu țeavă lungă aptă a executa foc automat, folosește
muniție intermediară de pușcă, are un încărcător de capacitate mai mare decât pușca de asalt,
sau este alimentată cu lanț de muniție.

Diferența principală între o pușcă mitralieră și o mitralieră este de greutate. Astfel

aceste arme sunt destinate spre a putea fi operate de către un singur soldat și sunt menite pentru
a susține cu foc automat restul plutonului de soldați. Ele sunt o soluție ofensivă, deosebit de
mobilă spre deosebire de mitraliera grea care este aproape statică în comparație cu pușca
mitralieră.

Terminologic ele sunt denumite și mitraliere ușoare 167, un criteriu vizual de

diferențiere este faptul că acestea sunt de regulă dotate doar cu un suport cu două picioare nu
cu un trepied.

Aceste arme pot fi operate de la nivelul șoldului, dar acest lucru este greoi și duce la o
precizie scăzută. Poziția de tragere optimă este cea în care arma este sprijinită pe suportul ei.

Exemple de astfel de arme sunt: BAR 1918, H&K MG4 (5,56mm), FN Minimi/M249
SAW (5,56mm), L6 LSW (5,56mm) și RPK (7,62mm), Pușcă Mitralieră md. 1964.

3.3.4. Mitraliere

Mitraliera este o armă care prezintă foarte puțină relevanță pentru balistica judiciară
deoarece este o armă ce se găsește cu precădere în dotarea armatelor și este cu desăvârșire
inaccesibilă civililor 168. Însă, deoarece au existat cazuri în care astfel de arme au fost sustrase,
ele pot apărea în cazuistică.

166
Vincent J.M. di Maio, op. cit., pag 35
167
W.F. Rowe, op. cit., pag. 963
168
Cu toate acestea, reamintim cazul furtului de armament din U.M. 01916 Ciorogârla unde la data de
28 ianuarie 2009 au fost sustrase mai multe arme militare, inclusiv o mitralieră cu afet PKS

145
 Mitraliera este o armă cu țeavă lungă, aptă să tragă foc automat, montată pe un suport,
alimentată de obicei cu o bandă de muniție, folosind muniție de pușcă de putere și mărime mare
și operată de cel puțin doi soldați.

Acest tip de armă a revoluționat conflictele în secolul XIX și este în dotarea tuturor
armatelor. Ele pot fi folosite la sol de către soldați, se pot monta pe toate tipurile de vehicule și
pot fi controlate și de la distanță sau pot trage automat, independent de voința umană.

Ele sunt proiectate cu posibilitatea de a le fi înlocuite țevile în timpul focului spre a

evita supraîncălzirea și uzarea lor excesivă 169, echipajele de mitraliori având de obicei mai
multe țevi pe care le schimbă între ele.

Cel mai cunoscut model de mitralieră este MG42-ul german, folosit în cel de-al doilea
război mondial. Această armă este încă folosită de către unele armate și pe baza acesteia au fost
construite alte mitraliere precum M60-ul american.

Esențial pentru o mitralieră este cadența sa, adică numărul de gloanțe pe care le poate
trage pe minut ce poate varia între 850 (M2 Browning) la 1200 (MG42) până la așa numitele
Minigun (M61 Vulcan) care au o rată de foc de 6000 de gloanțe pe minut.

169
W.F. Rowe, op. cit., pag. 963

146
 Secțiunea 3. Urmele formate prin împușcare

A.URMELE PRINCIPALE

1. URMELE CREATE DE INTERIORUL ŢEVII ARMEI PE PROIECTIL

Ca urmare a acțiunii mecanismului de dare a focului, se produce împușcătura. Inițial

se aprinde încărcătura capsei care are o sensibilitate deosebită la acțiuni mecanice și care
aprinde pulberea de azvârlire. Urmare a acestui proces, se degajă o mare cantitate de gaze,
presiunea gazelor face posibilă expulzarea proiectilului pe canalul țevii spre exterior.

La trecerea glonțului prin canalul țevii, suprafața acestuia va întâlni opoziția reliefului
format de ghinturi. Proiectilele au diametrul mai mare decât interiorul țevii armei, însă, cămașa
proiectilelor fiind confecționată din cupru sau alamă se taie în ghinturi, umplând profilul
canalului țevii.

Glonțul intrând în ghinturi, alăturat mișcării de înaintare i se va imprima și o mișcare

spiralată. Mișcarea de rotație a glonțului este foarte mică în canalul țevii, ea crescând după
ieșirea din țeavă.

În primul rând pe glonț se vor imprima ghinturile, sub forma unor striații vizibile cu
ochiul liber. Apoi, suprafața glonțului va prezenta o serie de dâre, zgârieturi foarte fine, uneori
vizibile cu ochiul liber, alteori numai la microscop.

Deoarece numărul, direcția, înclinația și lățimea ghinturilor diferă de la un model de

armă la altul, urmele de pe proiectil, asociate cu date referitoare la calibrul, forma și materialul
glonțului, se pot face aprecieri cu privire la modelul de armă cu care s-a tras glonțul respectiv.

Urma creată de ghinturi pe glonț, nu este niciodată dreaptă în raport cu axa glonțului,
ci întotdeauna înclinată ori spre dreapta ori spre stânga, reprezentând unghiul de rotire al
ghinturilor.

Lățimea ghintului poate apărea pe glonț așa cum este ea în realitate, dar numai în
situațiile în care cu arma în cauză s-au tras puține focuri. Prin trageri repetate spațiul dintre
ghinturi se mărește datorită procesului de frecare la temperaturi înalte între gloanțe și canalul
țevii.

Țevile armelor de foc suferă un continuu proces de modificare datorat întrebuințării,

implicit urmele create de gloanțele trase, vor avea o altă configurație.

Asupra macro și microreliefului canalului țevii, acționează presiunea și temperatura

foarte mari create în momentul tragerii. Presiunea în canalul țevii atinge valori între 1000

147
kg/cm2 și 3600 kg/cm2, iar temperatura variază între 2000°C si 3000°C. În general, canalul țevii
suportă aceste presiuni și temperaturi înalte, dar datorită întrebuințării repetate relieful canalului
țevii suferă modificări.

În al doilea rând, suprafața canalului țevii, suportând trecerea repetată a gloanțelor,

este erodată. Apoi, intervine metalizarea canalului țevii, adică depunerea de particule metalice
pulverilente, care datorită temperaturii ridicate se sudează de canalul țevii.

Proasta întreținere a armei, duce în mod inevitabil la ruginire. Rugina din canalul armei
fiind îndepărtată prin trageri, va rămâne un spațiu inexistent până acum și care este urmare a
acțiunii corozive a ruginii.

Asperitățile canalului țevii sub forma unor zgârieturi pe suprafața glonțului, pot fi
șterse prin însăși acțiunea ghinturilor sau de o altă asperitate mai mare.

Zgârieturile de pe glonț pot avea poziții foarte variate în raport cu axul longitudinal al
glonțului: spre stânga, paralel cu axul, început paralel cu urma glonțului, spre dreapta ori
paralele cu urmele create de ghinturi pe gloanțe.

Un glonț cu diametrul mai mic decât diametrul canalului țevii va avea mai puține
zgârieturi pe suprafața sa, iar sensul și unghiul de rotație precum și lățimea urmelor create de
ghinturi, nu vor fi reale. Urma cea mai pregnantă ce va exista pe un asemenea proiectil, este cea
de lovire și depunere, datorită jocului și impactului pe țeavă.

2. URMELE CREATE PE TUBUL CARTUŞ

Arătam la începutul acestui capitol, că împușcătura se produce ca urmare a acțiunii

mecanismului percutor asupra capsei și producând aprinderea încărcăturii de pulbere. Privind
însă înainte de realizarea percuției și anume, în momentul încărcării, apoi a percutării capsei,
iar după producerea împușcăturii evacuarea tubului tras, vom constata formarea următoarelor
urme, de această dată nu pe glonț, ci pe tubul cartușului:

- urma extractorului pe rebordul razelor tubului cartuș, care se formează în momentul

introducerii cartușului în camera de explozie și în momentul extragerii cartușului, din camera
de explozie după producerea împușcăturii;

- urma cuiului percutor pe suprafața capsei, care se formează în momentul în care

acesta lovește capsa, care, la rândul său, este împinsă înapoi de reculul armei;

- urma închizătorului pe suprafața rozetei tubului cartuș, se formează în momentul

împușcăturii când tubul cartușului, împins de gaze, este presat pe suprafața închizătorului;

148
 - urma extractorului, în faza a doua, când prinde tubul de marginea rozetei și îl trage
înapoi;

- urma ejectorului (de obicei la marginea rozetei), formată prin blocarea tubului,
dându-i poziția de evacuare din armă;

- urmele lăsate de pereții camerei de explozie pe corpul tubului cartuș, având forma
unei nervuri longitudinale.

După această prezentare se poate face o clasificare a urmelor existente pe tubul

cartușului.

A. Urmele formate în timpul încărcării armei (la trecerea cartușului din încărcător în
camera de explozie).

B. Urmele formate în timpul producerii împușcăturii (urma cuiului percutor, urmele

peretelui închizătorului și urmele create de pereții camerei de explozie).

C. Urmele formate în timpul extragerii tubului cartuș tras (urmele extractorului, ale
ejectorului și ale ferestrei de evacuare).

Trebuie avut în vedere faptul că nu toate piesele enumerate mai sus există la orice tip
de armă. Bunăoară, armele de vânătoare pliante nu au închizător, tubul sprijinindu-se pe un
disc. La revolverele Hagan tubul este susținut de un sabot; o serie de arme nu au ejector; unele
revolvere americane vechi nu au cui percutor, cocoșul lovind direct capsa.

Urmele particulare care se creează pe tubul cartușelor de vânătoare nu prezintă nici o

importanță pentru activitatea de identificare. Aceasta fiindcă, tuburile cartușelor de vânătoare
se refolosesc și în consecință prezintă importanță doar capsa (care se înlocuiește).

3. URMELE CREATE DE PROIECTILE PE CORPUL VICTIMEI ŞI PE

ALTE ŢINTE

Datorită presiunii mari în camera cartușului, respectiv capul tubului, proiectilul nu

găsește altă ieșire decât spre țeavă, unde datorită acțiunii ghinturilor și vitezei mari de deplasare,
se imprimă o mișcare spirală.

Zborul glonțului pe traiectorie, după ieșirea din țeavă se poate solda cu: pătrundere,
străpungere sau ricoșare, datorită densității obiectului și unghiului mic de incidență.

Trecerea proiectilului prin diverse obiecte precum și înfundarea sau ricoșarea au ca

urmare crearea a o serie de urme.

149
 Diametrul și forma orificiilor sunt condiționate de valoarea energiei cinetice a
proiectilului în momentul lovirii. Cu cât energia cinetică este mai mare, cu atât proiectilul va
forma un orificiu cu diametrul apropiat de diametrul său, când energia cinetică scade, orificiul
va fi mai mare și de formă neregulată, proiectilul creând rupturi mari ale țesuturilor cu care vine
în contact.

În orice obiect pe care-l traversează, implicit și în corpul omului, glonțul creează trei
feluri de urme:

-orificiul de intrare;

- orificiul de ieșire;

- canalul cuprins între cele două orificii.

Orificiul de intrare

Corpul uman constituie un obstacol în calea proiectilului fiind alcătuit din țesuturi de
consistență și duritate diferită.

Țesutul osos se deosebește de celelalte țesuturi, în ce privește consistența și rezistenta

sa, orificiile create în țesutul osos vor fi din punct de vedere al diametrului, mai apropiate de
mărimea reală a proiectilului.

În cazul țesuturilor moi sau al organelor cavitare, orificiile pot avea diametrul mai mare
sau în situația în care țesutul se contractă diametrul orificiului va fi mai mic decât cel al
proiectilelor.

În corpul omului, orificiul de intrare poate avea forme variate determinate de o serie
de factori: unghiul de lovire; viteza glonțului; felul țesutului lovit; distanța de la care s-a tras.

În cazul unor perforări perpendiculare orificiul de intrare este rotund, în cazul unei
perforări oblice forma orificiului de intrare va fi ovală. În situația tragerilor efectuate de la
distanțe mici ori cu țeava lipită de țesut, orificiul de intrare va avea o formă neregulată și datorită
acțiunii gazelor (fontă, stelat).

Orificiul rotund ia o formă ovală ulterior, datorită contracției musculare sau a

contractării inegale a țesuturilor.

În general orificiul de intrare are o formă mai regulată și este mai mic, mai aproape de
diametrul real al proiectilului. Pielea sau țesutul muscular întinse de glonț în momentul
impactului se retractă, ceea ce face ca orificiul să fie mai mic decât diametrul glonțului.

150
 Astfel un proiectil cal. 7,65 mm, va crea un orificiu de intrare ce variază în jur de 5-6
mm.

În cazul orificiilor create la nivelul craniului, dimensiunea orificiului de intrare este

aproape egală cu diametrul glonțului sau poate fi cu ceva mai mare.

Dacă glonțul nu pătrunde perpendicular pe suprafața pielii, ci într-un unghi ascuțit,

atunci orificiul de intrare va avea o formă ovală, iar dimensiunile orificiului vor fi determinate
de direcția fibrelor cutanate.

Orificiile create de glonț în cutele pielii apar mai mici, dar odată cu desfacerea cutelor
se vor mări.

În cazul tragerilor de la mică distanță (sub 10 cm) orificiul de intrare este mai mare
decât diametrul glonțului, datorită cumulării tuturor factorilor tragerii (flacără, presiunea
gazelor, viteză mare etc.). Cu mult mai mare decât diametrul glonțului va fi și orificiul de intrare
format în cazul unui unghi de incidență foarte mic (sub 10°).

Când vârful proiectilului este rotunjit sau teșit, marginile orificiului de intrare vor fi
neregulate din cauza contuziei și ruperii țesutului.

Gloanțele cu vârf ascuțit vor forma orificii de intrare cu marginile netede.

Caracteristica fundamentală a orificiului de intrare este lipsa de țesut, ceea ce îl

deosebește de toate celelalte plăgi împunse, dar și de orificiul de ieșire.

Uneori, în jurul orificiului de intrare, vom întâlni fisuri radiale și o serie de alte urme,
datorate factorilor suplimentari ai împușcăturii.

Când tragerea s-a efectuat cu o armă de vânătoare, folosind ca proiectile alice, vom
deosebi după cum s-a tras de la distanță mică sau de la distanță mare. O tragere sub 50 cm va
produce un orificiu de intrare unic, de forma unui crater neregulat, prezentând o pierdere mare
de substanță. Când tragerea s-a făcut peste această limită, vom deosebi următoarele feluri de
orificii de intrare: între 0,50 și 2,50 m vor exista câteva orificii de intrare (două până la patru)
formate de grupuri de alice și mai multe orificii mici create de fiecare alică în parte. Peste aceste
limite fiecare alică va crea un orificiu de intrare.

Urmele proiectilelor create în alte materiale decât corpul victimei vor avea forme
variate, în funcție de energia cinetică a proiectilului în materialul perforat și de rezistența
materialului.

În sticlă orificiul de intrare a glonțului are forma unui con, cu baza în direcția tragerii,
deoarece proiectilul împinge înainte părți din materialul prin care trece.

151
 Dacă tăblia din sticlă este perforată perpendicular orificiul de intrare va avea formă
rotundă, iar fisurile concentrice și radiale se vor întinde uniform în toate direcțiile.

Când perforarea se produce sub un unghi mai mic de 90°, orificiul de intrare are formă
ovală, iar crăpăturile sticlei sunt mai numeroase în sensul direcției glonțului.

Caracteristicile orificiului de intrare într-o tăblie de sticlă diferă în funcție de distanța

de tragere, implicit de energia cinetică a proiectilului și de unghiul de incidență. De pildă, dacă
s-a tras de la distanță mică și sub unghiul de 90°, orificiul de intrare va avea o formă rotundă
cu diametrul foarte apropiat de cel al glonțului (crăpăturile radiale putând chiar să lipsească).
Aceasta presupune o energie cinetică mare și o viteză apropiată de viteza inițială la gura țevii.

La o tragere efectuată de la mare distanță, geamul nu mai prezintă orificiu de intrare,

întrucât energia cinetică și viteza proiectilului scade astfel încât contactul cu sticla se aseamănă
cu spargerea realizată de o piatră.

Orificiul de intrare în sticlă diferă și în funcție de forma vârfului glonțului. Astfel, un

glonț cu vârful ascuțit (în condițiile în care unghiul de incidență este de 90°), energia cinetică
și viteza mare) perforând o tăblie de sticlă s-ar putea să nu producă fisuri radiale. Orificiul creat
va fi rotund și foarte apropiat de diametrul glonțului. Acest fenomen se explică prin aceea că
glonțul, în acest caz, va acționa asemeni unui burghiu.

Proiectilele cu vârful teșit (în aceleași condiții de tragere), vor crea orificii rotunde și
apropiate de dimensiunile lor. Spre deosebire de proiectilele ascuțite la vârf vor crea întotdeauna
fisuri radiale.

Orificiile de intrare în tăbliile metalice vor avea un diametru aproape identic cu

proiectilele care le-au creat.

În scândură uscată, orificiul de intrare este mai mare decât diametrul glonțului,
deoarece acesta va antrena în mișcare particule din lemn. Spre deosebire de lemnul uscat,
lemnul verde sau umed va prezenta un orificiu de intrare mai mic decât diametrul glonțului,
datorită elasticității fibrelor. Această caracteristică o întâlnim și la materialele elastice de genul
pielii neprelucrate și cauciucului. În cauciuc este chiar foarte greu de găsit acest orificiu.

Pielea tăbăcită și țesăturile dese vor prezenta un orificiu de intrare apropiat ca

diametru de mărimea glonțului.

Orificiul de ieșire

Orificiul de ieșire îl întâlnim numai atunci când proiectilul nu și-a pierdut energia
cinetică, putând străpunge obiectul în care a pătruns.

152
 Când tragerea este efectuată de la mare distanță sau când proiectilul a străpuns mai
multe obiecte pe traiectorie își pierde energia cinetică împrejurare în care va crea un orificiu de
intrare și un canal la capătul căreia se va opri.

În corpul uman – spre deosebire de orificiul de intrare – orificiul de ieșire nu va mai

prezenta “minus țesut”, respectiv pierdere de substanță, datorită faptului că acum, glontele
“desface” țesutul.

În marea majoritate a cazurilor și mai ales când este vorba de arme cu țeavă scurtă,
gloanțele trecând prin corp pierde o parte atât de însemnată din energia sa, încât ieșind corp
acționează asupra pielii ca o pană, despicând-o. De aceea, orificiul de ieșire prezintă forme
neregulate: fantă, conic, stelat, ruptură. Marginile sale se apropie fără pierderi de substanță,
punând în evidență forma orificiului.

Este posibil ca la trecerea sa prin corp, glontele să sufere deformări sau fragmentări.
În aceste cazuri, țesuturile și pielea se rup în alt mod decât în cazul unui proiectil intact. De
pildă, un proiectil deformat sau turtit va crea un orificiu de ieșire rupt, neregulat, cu marginile
răsfrânte.

În cazul în care proiectilul se fragmentează, poate exista un singur orificiu de intrare

și mai multe orificii de ieșire; pot să apară și în situația în care proiectilul desprinde și antrenează
pe traiectul său fragmente osoase.

Se poate întâmpla ca glontele să se rostogolească în urma unei ricoșări interne, când

orificiul de ieșire va avea formă de fantă îngustă, lungă de 1-2 cm, datorită faptului că glonțul
nu străpunge, ci lovește cu partea laterală.

Când proiectilul și-a pierdut energia cinetică vom întâlni fie o despicare incompletă a
pielii, fie o înfundare spre exterior a pielii, în dreptul cărora pot să apară fisuri care prin
deshidratare au forma și aspectul unor zgârieturi.

Dacă forța vie a glonțului este mare (distanța de tragere fiind relativ mică), la trecerea
prin organele cavitare pline cu substanțe lichide sau vâscoase datorită acțiunii hidrodinamice a
proiectilului se pot produce rupturi foarte mari.

Acțiunea hidrodinamică a proiectilului se manifestă de obicei în situațiile în care sunt

utilizate arme de calibru mare și care folosesc muniție cu o încărcătură de pulbere considerabilă
(puști, pistoale mitralieră). Foarte rar se întâmplă acest fenomen în cazul armelor de calibru
mic, în aceste cazuri numai în împrejurarea în care glontele se rostogolește în momentul
impactului.

153
 Proiectilul pătruns în stomac sau în inimă aflată în stare de diastolă, precum și în alte
organe consistente în apă (ficat, vezică) va produce dilacerarea acestora. Acțiunea
hidrodinamică a proiectilului se manifestă și la trecerea prin substanța cerebrală.

În toate aceste cazuri orificiul de ieșire va fi foarte mare, uneori poate să lipsească
datorită exploziei organului.

La trecerea printr-o tăblie de sticlă, glontele va crea un orificiu de ieșire mai mare
decât cel de intrare, datorită faptului că împinge înainte așchii din material sticlos. Baza conului
rezultat prin perforarea sticlei este orificiul de ieșire. Aceste caracteristici le va avea și orificiul
de ieșire într-un os cranian.

În materialul lemnos, orificiul de ieșire are aceleași caracteristici ca și în cazul

orificiului de intrare, în sensul că un material lemnos uscat, va prezenta un orificiu de ieșire mai
mare decât diametrul glonțului, iar un material lemnos verde (umed) va prezenta un orificiu de
ieșire cu un diametru mai mic decât acela al glonțului.

În scândură subțire și placă, orificiul de ieșire prezintă așchieri, iar în tabla de

metal, marginile orificiului de ieșire sunt răsfrânte în sensul deplasării proiectilului.

Urmele de ricoșeu

O altă categorie de urme principale pe care le pot crea proiectilele sunt urmele de
ricoșeu.

Ricoșeul este o respingere a proiectilului de suprafața unui obiect, datorită unghiului

mic de incidență.

Urma de ricoșeu are forma unui șănțuleț care prezintă o întorsătură finală spre dreapta
sau stânga, în funcție de mișcarea giroscopică a glonțului. Uneori, întorsătura finală este foarte
pronunțată și diferită de sensul de rotație al glonțului, datorită unui contact al acestuia cu un
material mai dens, la ieșirea decât la intrarea în ricoșeu (de exemplu, un nit).

De multe ori s-a întâmplat ca, glontele să pătrundă în pământ până la o oarecare
adâncime, ca apoi să revină la suprafață și să capete o traiectorie – din punct de vedere al
unghiului – identică cu aceea de intrare în ricoșeu.

Canalul

Între orificiul de intrare și cel de ieșire sau între orificiul de intrare și punctul de
înfundare, glontele creează un canal a cărui formă și caracteristici variază de la material la
material.

154
 În corpul uman, canalul poate fi: direct sau deviat. Vom întâlni un canal direct când
el este prelungirea directă a traiectoriei glonțului imprimată de armă, iar deviat când din diferite
motive (proiectilul lovește ușor) traiectul se modifică și implicit și sensul canalului se va
modifica.

Lățimea canalului este, de obicei, mai mare decât diametrul glonțului.

Dimensiunea leziuni (canalului), localizarea sa și forma acesteia depind de cantitatea

de energie cinetică pierdută de proiectil, de viteza cu care se pierde această energie și tipul de
țesut prin care acesta trece.

În urma pătrunderii în organism, glonțul acționează prin strivirea și sfârtecarea

țesutului care apoi este aruncat radial în jurul său pe măsură ce acesta intră mai adânc. Acest
proces creează o cavitate temporară de multe ori dimensiunea proiectilului 170 ce are o durată de
viață între 5 și 10 milisecunde 171 pielea revenind la forma sa inițială prin pulsații și contractări
succesive, lăsând în urmă canalul.

În cazul folosirii cartușelor de mică putere, de obicei a celor pentru pistol, proiectilul
produce o cavitate temporară mică și pentru a provoca răni semnificative trebuie să lovească un
centru vital. Pe de altă parte, în cazul gloanțelor de pușcă, de viteză și implicit energie mai mare,
glonțul aruncă înapoi tot țesutul prin care acesta trece creând o cavitate temporară de 11 până
la de 12,5 ori diametrul său 172.

170
French, R. W. and Callendar, G. R. Ballistic characteristics of wounding agentsU.S. Government
Printing Office, 1962
171
Vincent J.M. di Maio, op. cit., pag. 72
172
Fackler, M. L Wound Ballistics: A Review of Common Misconceptions. JAMA 259(18): 2730–
2736, 1988, apud Vincent J.M. di Maio

155
 În țesutul osos, forma canalului diferă în funcție de distanța de tragere, structura osului
și energia cinetică a proiectilului.

Glontele poate produce fracturi orificiale, cominutive, eschiloase sau simple fisuri.

În oasele late (craniu, omoplat) când proiectilul pătrunde perpendicular, va crea un

canal în formă de triunghi de con cu baza mare în direcția de tragere. Când pătrunde sub un
unghi ascuțit va forma un canal neregulat, îndreptat inițial pe traiectoria proiectilului, apoi în
trunchi de con, cu baza spre orificiul de ieșire.

În final, importanța cavității temporare este dată de faptul că nu toate tipurile de țesut
au aceeași rezistență și elasticitate. Astfel, atât dimensiunea acesteia cât și a canalului vor fi
determinate de tipul de țesut prin care trece proiectilul. Luăm spre comparație țesutul muscular
și cel hepatic. Ambele au densitatea similară și vor absorbi aceeași cantitate de energie cinetică,
însă structura lor este diferită, mușchii sunt mai elastic și celulele lor au o coeziune mai mare
însă țesutul hepatic are o coeziune mai mică și este plastic. În cazul țesutului muscular acesta
își reia forma inițială după trecerea proiectilului, rămânând un canal de diametrul proiectilului,
însă țesutul hepatic va prezenta un canal de dimensiunea cavității temporare. În situația în care
un proiectil cu energie cinetică mare trece prin țesut hepatic este probabilă explozia organului.

O formă specială de canal este ,,canalul tangențial” creat de proiectil atunci când
pătrunde într-o parte rotunjită a corpului, ca de pildă în coapsă, umăr, cutie craniană, sub un
unghi ascuțit și iese aproape de locul de intrare.

Adeseori aceste răni sunt numai subcutanate, mai rar ele ating mușchii și organele
interne situate aproape de suprafață.

156
 Dacă proiectilul alunecă prin piele de-a lungul se vor forma plăgi lungi rupte.

Spre deosebire de canalele tangențiale există și canale în seton, acestea se formează

numai atunci când energia cinetică a proiectilului este foarte mică, acesta modificându-și
traiectoria (neputând pătrunde în os) și alunecând pe sub piele. Canalul va corespunde cu
relieful porțiunii peste care trece.

Proiectilul, intrând sub pielea care acoperă cutia craniană și realizând forța necesară
străpungerii osului, își modifică traiectoria, pornind pe un canal subcutanat, până când datorită
formei calotei craniene și a inerției va ieși afară.
Asemenea canale se pot forma și atunci când glontele întâlnește un mușchi care
contractându-se îi modifică traiectoria inițială sau îl expulzează afară.
În sticlă, canalul creat de proiectil, va avea forma unui trunchi de con cu baza mare în
direcția tragerii, ca de altfel și canalul din oasele plate.

Lemnul (atât umed cât și uscat) precum și tabla metalică, vor prezenta canale cu
lățimi aproximativ egale pe tot parcursul (cu foarte mici denivelări, în cazul materialului
lemnos, datorate nervurilor).

În consecință evidențiem că, în categoria urmelor principale intră: urmele formate de

arma de foc pe elementele cartușului și pe proiectil; urmele create de proiectil în zborul său pe
traiectorie (orificiul de intrare, orificiul de ieșire, canalul, urmele de ricoșeu).

Inelul de abraziune

Această urmă principală nu trebuie confundată cu urma denumită uneori de literatura

română de specialitate „inel de frecare” care după cum vom vedea este defapt un inel de
ștergere.

Inelul de abraziune este o zonă de culoare brună-roșietică (inițial roșu deschis, înaintea
coagulării sângelui) de piele jupuită, o adevărată escoriație produsă în momentul frecării
proiectilului de marginile orificiului de intrare atunci când perforează pielea. Urma este creată
în felul următor: datorită elasticității pielii aceasta este întâi împinsă înapoi de către proiectil si
părțile sale laterale intră în contact cu partea de piele ce va deveni inelul de abraziune (Foto 23).

157
 Foto 23: Modul de producere al inelului de abraziune

Inelul acesta nu este însă produs nici de rotația proiectilul și nici nu este o arsură
produsă de către temperatura glonțului. Cum este demonstrat în literatura de specialitate 173 un
cartuș de 5,56x45mm tras dintr-o armă M-16A2 face o rotație completă în 178 de milimetri,
astfel girația este insuficientă pentru a produce escoriații.

Urma nu este produsă nici de temperaturile ridicate pe care le are proiectilul când iese
de pe țeavă. Într-un experiment 174 s-a măsurat cu o cameră termografică temperatura unui glonț
de 9mm, cămășuit în cupru, în zbor, ca fiind de 152 de grade Celsius, întrând în contact cu
pielea la o viteză de 350m/s timp de aproximativ 0,1 milisecunde, astfel timpul pentru care
pielea este expusă la temperaturi ridicate este extrem de scăzut și nu poate provoca arsuri.

Inelul de abraziune este format de frecarea glonțului de suprafața pielii, dimensiunea

acestuia variind din cauza calibrului armei, pe când forma variază datorită unghiului de intrare
și a particularităților anatomice ale locului de intrare 175.

Uneori acest inel poate lipsi cu desăvârșire datorită construcției glonțului și a puterii
acestuia. Astfel în cazul puștilor cu percuție centrală și a gloanțelor de pistol de viteză mare
(.357 Magnum) și semi sau complet cămășuite această urmă poate lipsi. De asemenea în zone
precum palmele, planetele și cotul aceste urme nu se întâlnesc de regulă 176 datorită grosimii
crescute a pielii în aceste zone.

173
Vincent J.M. di Maio, op. cit., pag 102
174
Marty, W., Sigrist, T., and Wyler, D. Measurements of the skin temperature at the entry wound by
means of infrared thermography. Amer. J. Forensic Med. Path. 15(1): 1994, pag. 1–4
175
W S Smock, op. cit., pag. 379
176
Vincent J.M. di Maio, op. cit., pag. 104

158
 Foto 24: Orificiu de intrare în palmă fără inel de Foto 25: Orificiu de intrare plantar
abraziune fără inel de abraziune

Importanța acestui inel de abraziune este dată de faptul că el sugerează care orificiu
este cel de intrare.
Inelul de metalizare.
Considerat de doctrina română 177 ca urmă secundară a tragerii, credem că locul său
este între urmele principale. În realitate, inelul de metalizare nu este produs de către factori
suplimentari ci de către însuși proiectilul care lasă particule metalice la gura orificiului de
intrare, acestea făcând corp comun cu inelul de abraziune și de cel de ștergere (unde e cazul).
La pătrunderea în corpul uman, inelul de metalizare îl întâlnim de obicei, la pătrunderea
proiectilului în oase. Considerăm ca este o urmă principală de importanță secundară față de
cele prezentate anterior.

Poate fi întâlnit atât la gura orificiului de intrare, făcând corp comun cu inelul de
frecare, cât și independent de acesta când partea mai densă a obiectului perforat se găsește mai
spre interior sau când glonțul a străbătut succesiv mai multe obiecte.

Deosebirea dintre inelul de metalizare și inelul de frecare (de ștergere) constă în faptul
că, în timp ce inelul de metalizare conține numai particule din corpul proiectilului, în inelul de
frecare sunt depuse substanțe aderente la suprafața proiectilului provenind din canalul țevii și
din diferitele corpuri pe care le-a străbătut sau din care a ricoșat (tablă metalică, sticlă, lemn,
îmbrăcăminte etc.).

Relevarea acestei urme se poate face prin activare cu neutroni, roentgenografie (raze
X) și analiză spectrală 178.

177
Autorii Camil Suciu şi Vasile Măcelaru definesc urmele secundare ca fiind create de către fenomene
termice şi chimice nu de dinamica proiectilului, însă le definea ca „resturi metalice” desprinse de pe proiectil.
178
C. Suciu, op. cit., pag. 358

159
 B. UMELE SECUNDARE

Dacă urmele principale au fost definite ca fiind un rezultat al acțiunii pieselor și

mecanismelor armei asupra elementelor cartușului și al acțiunii proiectilului în timpul zborului
său pe traiectorie asupra diverselor obiecte întâlnite în cale, urmele secundare, în lumina celor
ce urmează a fi expuse, sunt rezultatul factorilor suplimentari ai împușcăturii (presiunea
gazelor, temperatura acestora, flacăra, arderea incompletă a pulberii etc.)

În momentul producerii împușcăturii, pe lângă proiectil, pe țeavă mai ies și alte

produse din încărcătura cartușului: gaze; flăcări; funingine; pulbere arsă incomplet și pulbere
nearsă.

Aceste produse încadrate în categoria factorilor suplimentari tragerii, vor crea o serie
de urme caracteristice și anume:

- rupturile provocate de presiunea gazelor;

- arsurile provocate de flacără și de temperatura înaltă a gazelor;

- afumările create de pulberea arsă;

- tatuajul creat de pulberea arsă sau arsă incomplet;

- inelul de frecare format prin depunerea pe orificiul de intrare (margini) și uneori pe

canal, a particulelor aderente pe proiectil (uleiuri, parafină, reziduuri de pulbere arsă);

- inelul de imprimare relevă gura țevii și îl întâlnim la tragerile cu țeava lipită, datorită
acțiunii reculului.

1. RUPTURILE

Sunt provocate de presiunea gazelor și se prezintă sub formă de stea sau cruce, în
funcție de rezistența materialului în care s-a tras. Rupturile provocate de acțiunea mecanică a
gazelor le întâlnim numai în cazul tragerilor de la mică distanță (până la 10 cm), iar mărimea
acestora este în funcție de armamentul și muniția folosită.

Acțiunea gazelor în cazul tragerilor de la mică distanță sau cu gura țevii lipită de corp
produc sfârtecarea marginilor orificiului de intrare 179. Acestea se numesc rupturi și sunt
provocate de gazele care intrând subcutanat produc o răsfrângere dinspre interior spre exterior
a țesutului. Ele apar atunci când stratul de țesut este subțire, gazele pătrunzând până la os,

179
I. Mircea, op. cit., pag. 109

160
jupuind țesutul de pe acesta și creând un balon de țesut. Odată ce țesutul își depășește limita
elasticității sale se va rupe, în forme specifice.

Acțiunea gazelor este mai mare în cazul armelor care folosesc muniție cu încărcătură
de pulbere mare, ceea ce creează un volum mare de gaze. La armele cu țeavă scurtă, acțiunea
gazelor este mai mare datorită situării punctului de presiune maximă a gazelor la o distanță – în
principiu – de 64,5 mm de la camera de explozie, unde presiunea atinge circa 2800 atm.

O împrejurare demnă de semnalat este legată de forma rupturilor create de gaze.

La tragerile efectuate din apropiere asupra corpului uman, pe articolele de

îmbrăcăminte, în zona orificiului de intrare se observă că, rupturile provocate de gaze produc o
răsfrângere a marginilor rupturii în direcția inversă sensului de deplasare a proiectilului.

Acest fenomen se explică prin faptul că gazele pătrund ușor prin articolele textile, prin
orificiul creat de proiectil, însă la contactul cu țesutul cutanat ele revin producând ruptura
materialelor textile și răsfrângerea marginilor rupturii în direcția inversă sensului penetrării
proiectilului.

Aceeași situație o întâlnim și la tragerile cu țeava lipită de cutia craniană, gazele

pătrund sub piele însă la contactul cu țesutul osos revin și produc ruptura țesutului cutanat și
răsfrângerea marginilor acestuia în sensul arătat.

Trebuie cunoscut acest fenomen deoarece există riscul de a confunda orificiul de

intrare cu acela de ieșire. Prezența urmelor de funingine și a arsurilor create de flacără indică
însă cu certitudine că este vorba de un orificiu de intrare și nu de ieșire.

2. ARSURILE

Sunt urme secundare care sunt create de acțiunea flăcării și se prezintă la marginile
orificiului de intrare. Factorii care contribuie la formarea arsurile sunt: distanța de la care se
trage, felul pulberii folosite, vechimea acesteia și felul țevii armei 180.

Această urmă apare cu precădere în cazul utilizării pulberii negre (cu fum) care nu arde
complet în canalul țevii așa cum se întâmplă cu pulberea coloidală.

În momentul tragerii cu o armă, a cărei încărcătură constă din pulbere neagră, pe țeavă
va ieși o flacără a cărei lungime depinde de cantitatea de pulbere din încărcătură și din lungimea
țevii.

180
C. Suciu, op. cit., pag. 353

161
 Pulberea neagră arde mai încet decât cea coloidală, formând o cantitate de substanțe
solide sub formă de săruri de potasiu, iar cărbunele și sulful nu ard complet. O parte din aceste
substanțe devin incandescente în canalul țevii, evident, ieșind și afară. Pe măsura ieșirii din
țeavă ele se răcesc, ca la o distanță de 10-20 cm flacăra să dispară.

De remarcat este că în cazul revolverelor arsurile se pot produce și în cazul în care o

persoană este la mică distanță de butoiașul revolverului.

Depunându-se în jurul orificiului de intrare pe piele sau încălțăminte, particulele

incandescente vor provoca o arsură. Pelea – prin deshidratare – va căpăta un aspect
pergamentos, de “piele tăbăcită”, iar părul se adună în mănunchiuri, la fel și articolele de
îmbrăcăminte din lână.

Bumbacul și alte țesături se pot aprinde fie parțial, fie total.

Dacă pulberii coloidale nu-i este caracteristică formarea flăcării, aceasta nu înseamnă
că împușcătura realizată prin folosirea ei nu ar produce arsuri.

În cazul împușcăturilor realizate prin folosirea pulberii coloidale arsurile se datorează

temperaturii ridicate a gazelor. Acest fel de arsuri le întâlnim la tragerile efectuate cu o armă
automată (deoarece sunt trase mai multe cartușe succesiv) și în cazul cartușelor vechi, deoarece
punctul maxim de presiune a gazelor se deplasează spre gura țevii, fiindcă pulberea arde
neregulat.

3. AFUMĂRILE

Sunt acele urme care se formează prin depunerea reziduurilor solide rezultate din
arderea pulberii.

Cantitatea de funingine rezultată în urma arderii pulberii va fi mai mare sau mai mică
după cum pulberea este cu fum sau fără fum.

Nitroglicerina și piroxilina nu formează aproape deloc reziduuri solide, dar pulberea

fără fum conține totdeauna diferite adaosuri (grafit, difenilamină, derivați ai ureei, săruri de
bariu etc.). Aceste substanțe formează reziduuri solide care se depun în jurul orificiului de
intrare, formând un cerc a cărui consistență depinde de distanța de la care s-a tras.

Cantitatea de funingine care se formează în urma arderii pulberii fără fum este mult
mai mică decât a celei cu fum și de o colorație mai deschisă (cenușiu și foarte rar verde).

Funinginea produsă de pulberile cu fum formează un depozit în jurul orificiului de

intrare, de culoare neagră datorită conținutului mare de cărbune.

162
 Distanța de zbor a funinginii este, de obicei, până la 30 cm. Distanța variază în funcție
de mai mulți factori însă unul important este lungimea țevii armei. Astfel, într-un experiment
cu pistoale de calibru .38 Special cu țevi de lungimi diferite s-a demonstrat că distanța maximă
de afumare se poate obține atunci când se folosește o țeavă cât mai lungă.

Funinginea nu poate produce în mod obișnuit leziuni mecanice datorită greutății foarte
reduse a particulelor sale.

Depozitul de funingine este neuniform, însă se poate vedea un strat intern mai dens și
unul extern mai puțin dens. În jurul plăgii, în condițiile în care se trage de la distanță mică, se
pot deosebi cele două cercuri, uneori separate unul de celălalt printr-o porțiune liberă,
neaferentă de funingine.

La tragerile cu țeava lipită de piele, raza depozitului de funingine poate fi foarte mică
sau poate să lipsească complet din jurul orificiului de intrare, deoarece particulele de funingine
pătrund împreună cu gazele, în canalul format de proiectil, depunându-se pe pereții săi interiori.

Funinginea depusă formează un inel a cărei formă diferă în funcție de unghiul tragerii.
Astfel, dacă direcția din care s-a tras formează cu suprafața pielii un unghi ascuțit, se va forma
un oval sau elipsoid. Dacă unghiul de tragere este drept, inelul va avea formă rotundă.

În unele cazuri, mai ales la tragerile cu pulbere fără fum, funinginea nu se depune într-
un cerc închis, ci sub formă de raze.

Funinginea lovindu-se de piele sau de alte obiecte, ricoșează; în acest caz ea se depune
pe obiectele întâlnite în cale (de pildă, mâna care ține arma). Această urmă se relevă cu ajutorul
lupei cu lampă U.V. și este importantă pentru stabilirea distanței de la care s-a tras, pe de-o
parte, iar pe de altă parte, pentru elucidarea împrejurărilor unei sinucideri.

Depozitul de funingine se realizează nu numai prin efectul gazelor (care duc cu ele
particule de funingine), ci și prin acțiunea glontelui care depune funinginea de pe suprafața sa
datorită frecării cu obiectul în care pătrunde.

Uneori, afumarea nu apare la suprafața obiectului asupra căruia s-a tras, ci la suprafața
unui al doilea strat care urmează.

Acest fapt se poate observa în cazul tragerilor cu arme la care viteza inițială a
proiectilului este foarte mare, iar obiectul asupra căruia se trage prezintă mai multe suprafețe
suprapuse, cum este cazul îmbrăcămintei. Pe primul strat funinginea se depune sub forma unui
inel îngust, pe marginile orificiului de intrare (ca un inel de frecare) și numai pe al doilea strat,
aflat la o distanță între 0,5-5 cm, funinginea se va extinde sub forma specifică urmei de afumare.

163
 4. TATUAJUL

Este o urmă creată de pulberea arsă incomplet care se formează în jurul orificiului de
intrare, având dimensiuni și densități variabile, în funcție de felul încărcăturii, lungimea țevii,
distanța de la care s-a tras, mărimea și forma particulelor de pulbere.

Tatuajele nu sunt arsuri ci mai degrabă abraziuni punctiforme produse de materialul

nears împins în epidermă. Uneori pot fi antrenate și resturi metalice smulse de proiectil din
pereții tubului cartuș 181.

Distanța până la care acționează particulele de pulbere semiarse este de până la 80 cm

la armele neautomate și semiautomate. Această limită este depășită la armele automate care au
o cadență de tir foarte mare (peste 1000 lov./min).

Pulberea neagră creează mai frecvent tatuaje datorită dimensiunilor mai mari ale
granulelor și caracteristicilor armelor de vânătoare.

Dintre pulberile coloidale, cele în formă cilindrică sunt propulsate mai departe decât
cele lamelare sau în formă de bandă.

Culoarea tatuajului prezintă o importanță deosebită deoarece pe baza acesteia se poate

stabili dacă tragerea s-a făcut ante sau post mortem. Dacă persoana a fost împușcată post
mortem culoarea urmelor de tatuaj va fi gri sau galbenă și nu roșu-brun sau portocaliu spre roșu
cum este în cazul unei împușcături antemortem 182.

Formarea tatuajului, pe lângă condițiile menționate este determinată și de duritatea

obiectului asupra căruia s-a tras. Un obiect de consistență mare va permite particulelor de
pulbere nearse complet să pătrundă, pe când un obiect dens nu va permite acest lucru, particulele
depunându-se numai la suprafața sa.

În cazul în care tragerea s-a făcut la un unghi față de corpul victimei se poate releva
direcția tragerii în funcție de densitatea tatuajului. Astfel pulberea arsă va fi distribuită
neuniform, existând o concentrație mai mare pe pielea care s-a aflat de aceeași parte cu țeava

5. INELUL DE FRECARE

Se formează la gura orificiului de intrare ori de-a lungul canalului de perforare.

Această urmă secundară se formează prin depunerea de substanțe aderente la suprafața
proiectilului, fie din canalul țevii, fie pe traiectul exterior (ricoșeu), pe marginile orificiului de
intrare.

181
C. Suciu, Criminalistică, pag. 356
182
Vincent J.M. di Maio, op. cit., pag. 91

164
 Urma de frecare este formată din resturi de uleiuri minerale, parafină, funingine,
reziduuri de pulbere arsă, reziduuri metalice și substanțe aderente la glonț.

Inelul de frecare este de culoare cenușie si se observă ușor pe obiectele de culoare

deschisă. Când inelul de frecare s-a format pe obiecte de culoare închisă, se poate scoate în
evidență prin relevarea funinginii cu hârtie fotografică sau prin relevarea stratului de grăsime
cu ajutorul radiațiilor ultraviolete.

Examinarea substanțelor care formează inelul de frecare ajută la stabilirea, în parte, a

ordinii tragerilor, și anume la diferențierea primului foc de cel de-al doilea foc, trase cu aceeași
armă 183. Inelul de frecare al primului proiectil tras prezintă resturi de ulei și mai puțină
funingine, pe când al doilea proiectil, va mării cantitatea de funingine din inelul de frecare,
depunând mai puține substanțe uleioase.

Operațiile de colectare a reziduurilor sunt deosebit de migăloase și cu rezultate

neconvingătoare în 90% din cazuri, ceea ce determină o evaluare sub ,,beneficiu de inventar” a
acestor urme.

6. URMELE FORMATE PRIN IMPRIMAREA ŢEVII ARMEI

Aceste urme, ultimele din categoria urmelor secundare, sunt rezultatul tragerii cu țeava
lipită de obiectul în care se trage. Această urmă poate reprezenta conturul complet al gurii țevii
sau numai o parte a acesteia, iar în unele cazuri pot fi imprimate și unele piese din apropierea
gurii țevii sau montate în față (vârful superior al vergelei, a doua țeavă la armele de vânătoare,
amortizor, recuperator de recul, ascunzător de flacără etc.).

Orificiul de intrare, în cazul tragerii cu gura țevii lipită de obiect, este mai mare decât
cel de ieșire. Marginile orificiului vor fi zdrențuite, cu rupturi orientate spre direcția de tragere,
contrar regulii – adică în direcția de unde a venit glontele. Datorită presiunii mari și faptului că
gazele nu au altă ieșire decât înspre înapoi, acestea vor crea sfârtecări ale țesutului cutanat sau
franjurări ale căror margini vor fi îndreptate invers raportat la direcția de mișcare a proiectilului.

Gura țevii va crea așa numitul ,,inel de contuzie”. Datorită reculului, gura țevii se
retrage; revenind, lovește țesutul cutanat provocând deshidratarea suprafeței lovite, datorită
temperaturii ridicate.

Imprimarea gurii țevii va fi totală sau parțială în funcție de unghiul sub care a fost
sprijinită țeava de obiect:

- imprimarea totală este aceea în care toate părțile proeminente ale țevii sunt atât de
bine imprimate pe piele, încât permit recunoașterea conturului acesteia;

183
C. Suciu, op. cit., pag. 357

165
 - imprimarea poate avea aspect de ,,semilună”, când unghiul sub care s-a sprijinit țeava
a fost mai mic de 90°.

Foto 29-30: Inel de contuzie

166
 Secțiunea 4.
Elemente despre construcția și identificarea armelor de foc

4.1.Construcția țevii armelor de foc:

Ghinturile, sunt canale realizate în interiorului țevii, prelucrate în așa fel încât să
imprime glonțului o mișcare helicoidală și variază în funcție de mai multe criterii. Părțile de
material al interiorului țevii dintre ghinturi se numesc “plinuri”, iar pereții laterali ai acestora
se numesc “flancuri”. Partea laterală a plinului ce imprimă mișcarea de rotație a glonțului pe
sensul dorit, se numește “flanc de atac” 184.

De remarcat, este că de-a lungul timpului, producătorii de armament au dezvoltat tot

mai multe modele și tehnici de realizare a ghinturilor, în funcție de soluțiile tehnice pe care
aceștia le-au adoptat. Amintim astfel cea mai veche și uzitată tehnică de fabricare a țevilor
ghintuite ca fiind cea de prelucrare prin așchiere, iar cea mai nouă - forjarea la rece. In funcție
de destinația armelor și performanțele balistice urmărite, producătorii au modificat de asemenea
și parametri ghinturilor din interiorul țevii.

Se disting următoarele elemente caracteristice ale unei țevi ghintuite, ce permit

identificarea de gen a armei:
- calibrul țevii (distanța dintre două goluri opuse) “1”;
- diametrul plinurilor (distanța dintre două plinuri opuse) “2”;
- numărul ghinturilor ce variază de la 2 ghinturi (ex: Lee Einfeld 303 British)
la 20 de ghinturi (ex: Marlin cal. 22);

Cele mai des întâlnite numere de ghinturi sunt patru (ex: AK 47, Winchester,
Ceska,etc.) și șase (ex: Colt, Browning, Beretta, Remington, Carpati).

La nivel mondial, calibrele folosite la fabricarea industrială a țevilor sunt 2, 4, 5, 6, 7,

8, 10, 12, 16, și 20;
- sensul ghinturilor (spre dreapta sau spre stânga);
- lățimea flancurilor (adâncimea ghintului) “3”;
- lățimea ghinturilor (distanța între flancuri la nivelul ghintului) “4”

184
Vasile Măcelaru – Balistica judiciară, Editura CPCS București, 1972 – pag. 19.

167
 - lățimea plinurilor (distanța între flancuri la nivelul plinului) “5”;
- unghiul ghinturilor (unghiul dintre axul țevii și axul ghinturilor) “6”.

4.2. Identificarea armei după urmele create pe proiectile:

Procedeul de identificare al armei după glonț se face prin compararea caracteristicilor

generale și particulare a urmelor pe care țeava armei le creează pe suprafața exterioară a
glonțului.

Canalele și plinurile unei țevi ghintuite vor purta întotdeauna urmele uneltelor cu care
au fost realizate. Aceste urme apar sub formă de striații pe toată lungimea țevii și au dimensiuni
microscopice, cu un desen unic pentru fiecare țeavă în parte, chiar dacă acestea au fost realizate
consecutiv cu aceeași sculă de prelucrare. Aceste striații sunt asemănătoare la același tip, lot și
fabricant de țevi, dar cu cât armele sunt folosite mai mult și funcție de locul de depozitare,
mediul în care se execută tragerile și muniția folosită, cu atât aceste striații se individualizează
și capătă un desen unic, fapt ce determină crearea de către plinurile dintre ghinturi a unor striații
caracteristice ce nu se vor regăsi la o altă armă.

Identificarea armei după glonț, se face pe baza acestor striații ce-si reproduc desenul
unic pe cămașa glonțului care trece prin acea țeavă.

La momentul exploziei pulberii din tubul cartuș, glonțul este împins spre înainte de
presiunea creată și se angajează între ghinturile țevii. Întru-cât diametrul glonțului este puțin
mai mare decât calibrul țevii și datorită faptului că materialul acestuia este mult mai moale decât
al țevii, glonțul se va deforma și comprima și se va mula pe plinurile și ghinturile din canalul

168
țevii prin care trece. Suprafața exterioară a glonțului care se freacă de ghinturi și plinuri, va fi
zgâriată de acestea în punctele de contact. Striațiile ce se creează sunt dinamice, de natură
mecanică și vor reproduce forma striațiilor de pe plinuri și de pe ghinturi. Urmele ghinturilor
se imprimă pe glonț de regulă atunci când țeava armei este nouă. Dacă țeava este uzată, pe glonț
se vor imprima în general numai urmele striațiilor plinurilor8. Practic, striațiile de pe glonț vor
reproduce imaginea negativată a striațiilor de pe plinurile țevii, fiecare urmă de pe glonț fiind
de fapt o urmă dinamică creată de un plin prin frecarea glonțului cu plinul pe toată lungimea
acestuia.

Unicitatea desenului pe care îl creează ghinturile țevii pe cămașa glonțului este dată
de două elemente: relieful microscopic al striațiilor din interiorul țevii armei și materialele și
toleranțele de fabricație ale gloanțelor;

a) Relieful microscopic al striațiilor din interiorul țevii armei;

În ceea ce privește aspectul ,modelul și relieful striațiilor plinurilor și golurilor din

țeavă la nivel microscopic, putem spune că sunt stabile, având în vedere densitatea foarte mare
și rezistența materialului țevii unei arme – prin ghinturi si plinuri înțelegând obiectul creator de
urmă. Cu toate acestea, pentru acuratețea identificării, trebuie avut în vedere întregul regim de
“funcționare” al țevii unei arme.

La rece ( prima tragere), materialul țevii este comprimat și mai rigid față de
“funcționarea” acestuia la cald după efectuarea câtorva trageri succesive. Prin încălzire,
materialul țevii se dilată și el, ori la nivelul microscopic al striațiunilor de pe ghinturi și plinuri,
această dilatare influențează direct procesul de identificare prin dispariția unor striații mai fine
de adâncime redusă, ce nu mai apar pe suprafața glonțului, țeava distanțându-se practic puțin
câte puțin de fiecare proiectil tras succesiv. Având în vedere densitatea și duritatea mare a
materialului țevii unei arme, nu se produc modificări ale gradului de elasticitate al acestuia
pentru o folosire normală.

b) Materialele și toleranțele de fabricație ale gloanțelor;

În funcție de materialul din care sunt confecționate, gloanțele se împart în două

categorii:
- gloanțe fabricate integral din același material (ex: oțel, plumb, etc.);
- gloanțe cu miez și cămașă (ex: corp din plumb învelit în “cămașă” de alamă);

169
 Un element important ce influențează procesul de identificare, este materialul din care
este realizată suprafața exterioară a glonțului: materialul glonțului (în cazul proiectilelor simple)
sau cămașa glonțului (pentru proiectile cu un miez acoperit cu cămașă).

Ca obiect primitor de urmă, proprietățile fizice ale suprafeței exterioare a glonțului

(duritate, elasticitate, rezistență la deformarea plastică), afectează în mod direct urmele create
pe acestea, prin raportate la nivelul microscopic al striațiunilor generate la trecerea glonțului
prin țeava armei. Se vor avea în vedere în cadrul examinării de identificare și toleranțele de
fabricație admise la fabricarea muniției.

4.3. Particularități constructive ale gloanțelor:

Luând în considerare faptul că striațiile țevii armei creează urme longitudinale pe

corpul glonțului, un element ce poate influența procesul de identificare, este modul de sertizare
al acestuia în tubul cartuș.

Având în vedere că inelele de sertizare sunt practic șanțuri realizate împrejurul

suprafeței glonțului ca niște gulere, lățimea acestora reduce lungimea striațiilor create. Acest
aspect conduce la mărirea gradului de dificultate în procesul identificării.

În funcție de modul de sertizare, se disting mai multe feluri de gloanțe 9:

- gloanțe fără inel de sertizare:

- gloanțe cu un inel de sertizare:

- gloanțe cu două inele de sertizare:

- gloanțe cu trei inele de sertizare:

- gloanțe cu sertizare în puncte:

170
 Toleranțele dimensionale de fabricație a gloanțelor (admise de altfel) pot face ca
anumite striații mai superficiale să nu genereze integral urme pe suprafața acestora. Astfel, chiar
dacă toleranțele de fabricație sunt de ordinul sutimilor de milimetru, pe un glonț cu un diametru
puțin mai mare pot apărea striații suplimentare față de glonțul “mai mic” de același calibru.

Toleranțele de fabricație, dar și distanța dintre glonț și țeavă, fac ca acesta să nu aibă
o mișcare perfect axială în interiorul țevii. Deplasarea glonțului prin țeava armei este ușor
dezaxată, generând unicitatea striațiunilor ce se creează pe suprafața sa. Desenul creat de plinuri
sau ghinturi, este de fapt rezultatul frecării exteriorului glonțului pe toată lungimea plinului sau
golului din interiorul țevii.

Din punct de vedere termic, glonțul suportă acțiunea unor surse de căldură: pe de o
parte căldura degajată de arderea pulberii cartușului care acționează asupra peretelui anterior al
proiectilului, iar de cealaltă parte căldura generată de frecarea cu profilul interior al țevii armei.

De aceea, proprietățile materialului din care sunt fabricate gloanțele, au un rol

definitoriu în crearea striațiunilor, având în vedere că fiecare material dezvoltă o dilatație
diferită în aceleași condiții de presiune și temperatură.

În funcție de compoziția chimică a pulberii folosite, temperatura dezvoltată, precum și

presiunea creată de aceasta, se disting mai multe forme ale urmelor de ardere pe partea
anterioară a glonțului.

Urme ale arderii pulberilor pe gloanțe de producători diferiți

In raport cu aceste criterii, chiar dacă glonțul în litigiu este unul deformat, dacă sunt
prezente suficiente elemente pentru identificare și nu este recuperat doar în fragmente, atunci

171
stabilirea producătorului său ar trebui să fie posibilă. În acest sens, au fost create baze de date
cu caracteristicile munițiilor fabricate la nivel mondial și care pot fi utilizate în acest scop

În literatura de specialitate nu se indică un număr minim de striații ce trebuie să

coincidă pentru formularea unei concluzii certe, cum se statuează în dactiloscopie de exemplu.
Procesul de identificare este lăsat la aprecierea expertului ce trebuie să evalueze valoarea
identificatoare a striațiilor pe care le are de comparat. Poziția acestora, lățimea, forma și
numărul lor nu poate fi una standard, întru-cât variațiunile sunt nelimitate având în vedere
mărimea acestora de nivel microscopic. Astfel că numai priceperea și experiența expertului pot
stabili dacă striațiile ce coincid de pe două gloanțe sunt sau nu suficiente pentru formularea unei
concluzii certe.

Trebuie amintit că la o primă analiză, două proiectile trase cu arme diferite dar de
același calibru, prezintă urme ce seamănă foarte mult între ele. Unicitatea desenului ce stă la
baza identificării sunt tocmai acele urme ce formează un ansamblu reproductibil constant și
care are o formă unică.

In scopul realizării unui examen balistic comparativ concludent, este a necesar ca

gloanțele folosite ca material de comparație să fie fabricate de același producător și să fie din
același tip și lot cu proiectilul în litigiu. Se elimină astfel eroarea prin care în cazul comparației
dintre două gloanțe trase cu aceeași armă, rezultatul obținut să fie unul cert negativ, tocmai
datorită faptului că proiectilul de comparație folosit, nu provine de la același producător, tip și
lot de fabricație cu glonțul în litigiu, acesta din urmă ne-având toate striațiile ce se regăsesc pe
glonțul de comparație.

De asemenea, un alt aspect ce trebuie urmărit la obținerea proiectilelor model de

comparație, este acela că ele trebuiesc trase în număr suficient pentru a putea să se reproducă
striațiile din interiorul țevii pe întregul său regim de funcționare.

Prin respectarea acestor două cerințe, ca gloanțele de comparație să parvină din aceeași
sursă cu cele în litigiu și să fie trase în așa fel încât țeava să fie folosită pe întreg regimul ei de
funcționare (de la rece la cald), practic se elimină orice dubiu asupra concluziei expertizei, care
altfel ar putea să fie una susceptibilă de erori.

Secțiunea 5. Specificul cercetării locului faptei în cauze în care s-au utilizat

arme de foc

172
 Desigur că regulile generale de cercetare a locului faptei se aplică și activităților
echipei de criminaliști ce se va deplasa pentru examinarea locului faptei în cazul unor fapte la
comiterea cărora au fost folosite arme de foc.

Cu toate acestea, alături de ele, se impune observarea unor precauții suplimentare:

Ridicarea urmelor
 Fiecare obiect de îmbrăcăminte al victimei (purtătoare ale urmelor împușcăturii) se
ridică și se ambalează individual în ambalaje hârtie. Obiectele de îmbrăcăminte
ude/umede pot fi ambalate numai temporar în saci din material plastic, însă doar
pe durata transportului de la fața locului până la sediul echipei de cercetare,
unde se vor usca imediat și ambala definitiv în ambalaje din hârtie.
 Pentru a preveni intercontaminarea se vor intercala file de hârtie între suprafețele
obiectelor de îmbrăcăminte (în cazul când se impune plierea pentru ambalare).
 Pentru situațiile în care se găsesc obiecte penetrate de gloanțe, deformarea obiectului
atins și aspectul orificiului pot furniza indicii despre direcția din care s-a executat
tragerea. Urma se va fixa prin fotografia metrică și, dacă este posibil, va fi ridicată și
conservată în forma inițială( eventual cu întregul obiect ). Înainte de ridicarea
urmelor, acestea se marchează și se descriu în detaliu (fotografii, proces-verbal, schițe
la scară) menționând amănunțit poziția în care au fost descoperite.

Muniția și elementele de muniție trebuie să fie conservate cu atenție deosebită,

în forma inițială, astfel:

 Se utilizează pensete din lemn sau din material plastic la ridicarea tuburilor și
proiectilelor (ori a fragmentelor), apoi se ambalează individual în containere/
recipiente etichetate, căptușite la interior cu hârtie (preferabil șervețele). Nu se
utilizează vata de bumbac ca și căptușeală întrucât există posibilitatea fixării unor
fibre parazite pe obiectele ridicate; Se vor nota inscripționările aflate pe rozetele sau
corpurile tuburilor, pentru a permite identificarea mărcii și a tipului tuturor cartușelor
utilizate;
 Gloanțele care au penetrat zidărie, lemn etc. trebuie ridicate cu atenție prin decuparea
materialului în care se găsesc, utilizând un fierăstrău sau o daltă.

Muniția găsită netrasă/ nepercutată (inclusiv orice ambalaj) va fi recuperată în vederea

examinărilor comparative cu scopul de a se determina caracteristicile balistice.

173
 Muniția model de comparație se ridică pe cât posibil în cutiile originale ale acesteia
(dacă sunt disonibile).

Proiectilele pot furniza și alte probe suplimentare (fibre textile, material biologic,
particule din obiectele ce au fost lovite/zgâriate).Proiectilele care au penetrat sau au atins ținta
generând ricoșeuri, produc la rândul lor alte urme, de exemplu fragmente de sticlă, sfărâmături,
așchii etc. și pot transfera pe obiectele cu care au venit în contact urme materie, de exemplu
particule de plumb, alamă, cupru. Orice urmă materie depusă pe glonț (ipsos, sticlă, lemn,
sânge) poate fi utilizată ulterior în vederea stabilirii unor legături între glonț și victimă sau
obiectul prin care s-a tras.

Lipsa tuburilor nu trebuie interpretată în sensul utilizării unui revolver (tuburile au

fost ridicate, puse într-un alt loc sau au rămas blocate în armă). Se va observa în raport cu tipul
armei și localizarea tuburilor direcția în care au fost aruncate (ejectate) tuburile (stânga, dreapta,
în sus/ în față, înapoi).

Se vor evidenția eventualele reziduuri de tragere pe obiectele de îmbrăcăminte,

mâinile și corpul suspectului victimei, în inelul de ștergere și pe diferite obiecte. Aceste
reziduuri de tragere sunt ușor de îndepărtat, de exemplu prin spălarea mâinilor cu săpun.

Căutarea reziduurilor de tragere:

 Pe mâinile și corpul suspectului/victimei;
 Pe mănușile și îmbrăcămintea suspectului/victimei;
 În inelul de ștergere al orificiului de intrare din victimă/obiecte.
 Pe obiecte aflate în apropierea zonei de unde se apreciază că s-a tras;
 Pe alte materiale sau obiecte, ca urmare a unei posibile contaminări indirecte (ex.
transferul particulelor de pe hainele victimei împușcate pe tapițeria autovehiculului);

Armele găsite la locul faptei vor fi examinate înainte de ridicare sub aspectul găsirii
lor încărcate/ descărcate, asigurate/dezasigurate, prezentând sau nu urme de folosire recentă, cu
muniție blocată în camera de explozie, etc. Ridicarea lor se va face doar cu mâna înmănușată,
pentru a proteja eventualele urme (ADN, papilare) de pe mâner, muniții etc.

174
 CAPITOLUL VIII
EXAMINAREA ŞI IDENTIFICAREA SCRISULUI

Secțiunea 1. Grafoscopia: identificarea criminalistica a autorului scrierii

În practică, în corespondența și încheierile instanțelor de judecată ori altor organe

judiciare întâlnim foarte des termenul “expertiză grafologică”, utilizat cu sensul de “expertiză
grafoscopică”. Deși codurile de procedură, nu fac precizări explicite asupra tipului de expertiză,
este evident că “procedura verificării de scripte” nu are ca obiectiv examinarea personalității
autorului scrierii ori semnăturilor contestate, ci identificarea acestuia. Literatura de specialitate
a relevat faptul că cele două discipline vizează domenii de cercetare diferite. 185

Este de remarcat, de asemenea, că cele două modalități de examinare a scrisului au

fost la origine „ejusdem farinae”, dezvoltându-se istoric ca o unitate de concepte și metode
intuitive și experimentale destinate examinării scrisului. 186 La începuturi, Grafologia includea
și ceea ce mai târziu se va constitui separat ca ramură a Criminalisticii, Grafoscopia.

Într-o formulare sintetică putem concluziona că dacă Grafologia ne spune cum este
autorul scrierii sub aspectele personalității, temperamentului, abilităților, Grafoscopia
răspunde întrebării „cine este executantul scrierii?”.

Literatura română de specialitate definește Grafologia ca fiind știința care are ca

obiect studiul scrisului unei persoane pentru a determina caracterul, temperamentul, în general
personalitatea, cu calitățile și defectele acelei persoane. 187

Conform definiției, formulate de Girolamo Moretti (considerat de unii părintele

grafologiei italiene moderne), la care subscriem pentru conciziunea sa, “Grafologia este știința
experimentală care prin simplul gest grafic al unui scris, relevă tendințele naturii”. 188 Aceasta
este concordantă cu spiritul definiției lui Moretti, care apreciază gestul grafic ca pe ceva

185
N. Dan. I. Anghelescu ș.a., Dicționar de Criminalistică, Ed. Ştiințifică și Enciclopedică București,
1986, p. 96.
186
M.R. Hecker, Traktat über den Wissenschaftlichkeitsanspruch der Forensichen Schriftvergleichung,
Ed. Kolonia Ltd.Wroclaw, 2000, p. 45.
187
A. Athanasiu, Tratat de grafologie.Cunoașterea personalității prin scris,Ed. Humanitas, București,
1996, p. 5.
188
G.M. Moretti,Trattato di Grafologia.Intelligenza-Sentimento, Ed. Messagero, Padova, 13-ima
Edizione 1985, p. 3.

175
automat, spontan, căruia obișnuința îi conferă o atitudine personală, eliberată de controlul
conștient, încât gestul grafic este materializarea personalității scriptorului 189.

Etimologic, termenul își are originea în cuvintele grecești grafein-scriere și logos-

studiu, fiind utilizat pentru prima dată de abatele Jean Hippolyte Michon în lucrarea sa
„Systeme de la graphologie, l’art de connaitre les hommes d’apres leur ecriture”.

Metoda de studiu a Grafologiei are ca punct de plecare teoria expresivității potrivit

căreia orice mișcare exprimă caracterul personal al executantului, reflectat în modalitățile și
amplitudinea sentimentului relevat. Aceasta este consecința naturală a corelării neuronice
existente între diferitele zone ale creierului – zona motorie, cortexul și centrii emoționali ai
subcortexului - care prin intermediul căii piramidale comune ajung la ramurile anterioare ale
măduvei spinării generând astfel gestica de tip personal, inclusiv mimica, scrisul, dansul etc.

Grafologia apare astfel ca o disciplină complexă care tinde să descrie personalitatea

autorului scrierii prin evaluarea condițiilor subiective ale scriptorului și scrierii, care se
întemeiază pe teza că personalitatea unei persoane este recognoscibilă în gesturile sale
conștiente și inconștiente. De altfel, doctrina italiană a relevat că „a ne ocupa de știința
Grafologiei înseamnă a ne cunoaște pe noi înșine înainte de a interveni asupra altora” 190.

Chiar dacă cercetarea scrisului are rădăcini în perioada antică, prima operă propriu-
zisă dedicată examinării scrisului poate fi considerată lucrarea medicului și profesorului
universitar Camillo Baldi intitulată „O metodă de recunoaștere a naturii și calității unui
scriptor prin scrierea sa”, publicată în 1622.

Este de remarcat contribuția lui Francis Galton care, încă în 1883, pe baza studiilor
sale asupra gemenilor monozigotici, a concluzionat că în scris - mai mult decât în orice alt
domeniu - aceștia apar cu trăsături de personalitate diferite.

Hocquart, reprezentant de marcă al școlii franceze, a publicat, în 1812, lucrarea „L’art

de juger de l’esprit et du caractere des hommes sur leur ecriture”, cuprinzând norme de natură
a permite formarea unei baze experimentale în Grafologie.

În 1830 s-a înființat Societatea Grafologică constituită mai ales din membri ai clerului:
abatele Michon (1806-1881), Baudinet episcop de Amines, abatele Flandrin și alții. Așa cum
însuși Michon remarca, 191 meritul operei sale este acela de a fi dat Grafologiei un caracter
rațional, științific, stabilind principiile și legile acestui domeniu științific. Discipol al lui
Michon, J. Crepieux-Jamin a efectuat o valorificare sistematică a realizărilor intuitive ale

189
L. Torbidoni, L Zanin ,Graphologie, Ed. Frison-Roche Paris, 1993, p. 13.
190
E. Crotti, A. Magni, Grafologia Ed.Red Como, 1994, p. 9.
191
Apud L. Torbidoni L Zanin, op.cit, p. 22.

176
maestrului, atribuind calități psihice nu doar semnelor izolate, dar și ansamblului de gesturi
grafice care alcătuiesc scrisul unei persoane.

Grafoscopia apare ca o ramură a Criminalisticii care utilizând metode și cunoștințe

complexe din domeniul fiziologiei, psihologiei, dar și al anatomiei, caligrafiei și grafologiei,
servește la crearea unui sistem de indici de natură a permite identificarea autorului unei
manifestări grafice: scriere, semne de punctuație, cifre, semnături, alte elemente de aceeași
natură.

Literatura criminalistică română a precizat că obiectul nemijlocit al expertizei grafice

se concretizează în practică în următoarele situații 192:

- verificarea faptului dacă un text sau o semnătura(n.n.) provin realmente de la

scriptorul nominalizat;

- identificarea persoanei care a executat un text sau o semnătură(n.n.) despre care s-a
probat cu certitudine ca nu au fost executate de titularul prezumat;

- identificarea autorilor unor scrisori anonime, semnături fictive, adăugiri etc.;

Originile examinării judiciare a scrisului au fost identificate în antichitate, începând cu

„Lex Cornelia de Falsis”, care atestă primele reguli de cercetare a falsurilor. Abatele Michon
apare și în acest domeniu ca un antemergător, el fiind fondatorul unei structuri de „semne fixe”
pe temeiul cărora s-au constituit și funcționează și în prezent premisele identificării autorilor
scrierii 193. În conformitate cu spiritul și nivelul de cunoaștere al epocii, acestea au însă un
caracter limitat, privind scrierea ca pe ceva static.

În România sunt fundamentale lucrările lui H. Stahl, „Expertiza grafică anonimul și

falsul” (1929) și Aurel Boia, „Scrisul orbilor” (1932), care prin cercetările lor au acționat
concomitent ca experți grafici dar și ca grafologi. Lui Aurel Boia i se datorează realizarea, pe
temeiul cercetărilor de grafologie, a unui tablou de clasificare a scrisurilor, util expertizei
grafice. De asemenea, în ultimii ani ai secolului XX au fost reluate preocupările de grafologie
sub influența profesorului univ. dr. Andrei Athanasiu, autorul unui „Tratat de grafologie”
(1996). S-au publicat cărți cu semnificative referiri la Grafologie dar și la expertiza grafică, iar
alți experți grafici (R. Constantin și L. Ionescu) s-au dedicat cursurilor universitare de
specialitate. În acest domeniu, rămâne încă o lucrare de referință, chiar dacă a trecut o
importantă perioadă de timp de la publicarea sa (1973), monografia lui Lucian Ionescu intitulată
„Expertiza criminalistică a scrisului”.

192
L. Ionescu Expertiza criminalistică a scrisului Ed. Dacia 1972. , p. 17-18
193
M.R.Hecker,op.cit. , p. 8.

177
 Delimitarea netă între cele două domenii are mai degrabă un caracter scolastic,
cunoștințele despre mecanismele intime ale scrisului dezvoltându-se concomitent în cele două
domenii ale examinării scrisului. Ambele discipline se ocupă cu studierea scrisului, prin
modalități conexe, dar și distincte, având nu numai finalități diferite dar și criterii de investigare
diferite. Concluzionând, putem aprecia ca între Grafologie și Grafoscopie există următoarele
deosebiri:

- Grafologia este o știință care urmărește surprinderea caracterului unei persoane prin
examinarea scrisului acesteia, în timp ce Grafoscopia studiază scrisul din perspectiva
identificării și/sau diferențierii autorilor scrisului după elemente dominate grafic –dimensiune,
direcție, presiune, continuitate etc.;

- Grafologia este o disciplină experimentală, destinată cunoașterii personalității

scriptorului prin raportare la scrisul său. Ea vizează surprinderea modului în care trăsăturile
psihologice și caracterologice ale autorului sunt reflectate de manifestările sale grafice.
Grafoscopia servește identificării autorului pe temeiul celor două componente fundamentale ale
scrisului: individualitatea și stabilitatea relativă;

- Grafologia examinează scrisuri sincere, nedisimulate, autorul fiind cunoscut și

necontestat ca identitate, iar expertiza grafică supune atenției scrisurile contestate, precum și
probele de scris ale autorilor prezumtivi;

- Grafologia acționează ca un demers cognitiv corelat cu matricea psiho-fiziologică a

autorului scrierii, în timp ce Grafoscopia studiază simplul „produs finit” al gestului grafic;

- Grafologia ia în considerare legile fizice ale scrierii, aplicând însă cu scop

interpretativ în evaluarea răspunsului final legile psihologiei scrisului. Grafoscopia apelează la
legile fizice ale scrierii, aplică în raționamente uneori conceptele psihologice asupra unor
mecanisme particulare ale scrierii, dar nu face și interpretări ale acestora; 194

- metodologia Grafologiei interpretează, pe temeiul legilor psihologiei și scrierii,

semantica determinată a acestuia, încadrând gestul grafic într-un proces factic complex și
exhaustiv. Metodologia Grafoscopiei optează pentru confruntarea și interpretarea fenomenelor
grafice (trasee, forme, semne grafice tipizate și particulare) în contextul logicii lor motrice,
formulând post confruntativ aprecieri de natură formală și de semantică;

194
A.Frățilă, R. Constantin, Expertiza grafică și raționamentul prin analogie, Ed. Tehnică, București
2000, p. 11.

178
 - în Grafologie, metoda descriptivă are un caracter de reper obiectiv, interpretările fiind
însă de natură psihologică și neuromusculară. Grafoscopia recurge în mod determinant la
metoda descriptivă, interpretarea datelor furnizate pe această cale fiind însă extrem de limitată;

- grafologul poate respinge un scris neadecvat, expertul grafic este adesea forțat să
realizeze comparații pe baza unui singur act cu scris sau a unei semnături necontestate;

- expertiza grafologică examinează un scris finalizat (necontestat) spre a evidenția

caracteristicile personalității autorului (cert) prin latura lor psihologică - normală sau patologică
- cu luarea în considerare și a condițiilor ambientale de execuție - stres, disconfort fizic, psihic
etc.

- Grafoscopia cercetează în semnele grafice particularitățile scrisului (contestat) unei

persoane (scriptorul prezumat) și le compară cu materialele de referință (probe) pentru
evidențierea individualității grafice și stabilirea autenticității unui produs grafic.

Între cele două ramuri, diferite ca finalitate și metode, dar operând cu principii comune,
există alături de deosebiri și numeroase asemănări. Ele își au sorgintea în utilizarea
cunoștințelor despre mecanismele scrierii, ale mișcării grafice în totalitatea sa, precum și în
metodele particulare utilizate de fiecare ramură. De altfel, jurisprudența italiană a remarcat că
„expertiza grafică bazată doar pe interpretarea caligrafică este în general insuficientă fără
contribuția grafologiei care poate să înlăture pericolul unei erori.” 195, În esența lor, atât
Grafologia cât și Grafoscopia au ca scop imediat și mediat identificarea scrisului și atribuirea
sa, în final, unui autor. Ca elemente de pregătire tehnică și capacitate diagnostică aceste două
domenii trebuie în mod necesar să colaboreze și să se coordoneze. 196

Aplicațiile practice ale Grafologiei - ca instrument adjuvant al deciziilor de angajare

pentru anumite posturi, ori grafoterapia - sunt incitante, de asemenea, la o primă vedere. S-a
opinat în mediul profesional că, în ansamblul cunoștințelor de caracterologie, aplicațiile
grafologiei ar putea fi utile organelor judiciare. Avem însă serioase rezerve cu privire la
background-ul profesional necesar și chiar la validitatea unor asemenea opinii formulate fără o
solidă formare ca grafolog și psiholog.

Practica de expertiză a relevat că (aparent) „mai simpla” Grafoscopie nu este suficient

înțeleasă și cunoscută de către magistrați, avocați sau juriști, în general. Lăsând la o parte
confuziile terminologice - minore în finalitatea lor - constatăm adesea limite serioase ale
cunoștințelor, nu numai în aprecierea concluziilor expertizelor, dar mai ales în pregătirea
expertizelor și formularea obiectivelor ori alegerea materialelor de comparație. Privind în viitor,
observăm nevoia imperativă de completare a formării profesionale a tinerilor magistrați cu mult

195
Rev. Magistratura 29 Dicembre 1959, Seconda Sezzione della Corte di Cassazione, Giustizia penale,
volume. III, p. 358.
196
B.Vetorazzo, Grafologia giudiziaria e perizia grafica, Giuffre Editore Milano, 2004, p. 73.

179
mai temeinice cunoștințe aplicate de pregătire, dispunere și valorificarea a expertizelor grafice
în cauzele penale și civile.

1.2 Ce este scrisul ?

Răspunsul la această întrebare poate părea la prima vedere unul facil. Enciclopedia
Criminalistică ne spune că scrisul este o formațiune de caractere, litere sau simboluri realizate
prin utilizarea unui model ce poate fi recunoscut și care este constituit pentru a putea comunica
cu alte persoane. 197 însă o definiție a scrisului nu este ușor de formulat într-o frază.

Prin rolul complex și marea sa semnificație socio-umană scrisul este mai mult decât o
simplă așternere pe suport material a unor semne care însumate să alcătuiască cuvinte ori fraze,
ori să reprezinte „marca grafică” a unui autor. Scrisul a constituit mijlocul suprem de
comunicare inter-umană, o culme și un vehicul a progresului intelectual pentru multe secole,
rămânând și azi un produs al educației și semn al culturii. Pe de altă parte pe lângă valențele
sale culturale, emoționale, personale, scrisul este și un important mijloc de identificare a
persoanei. În literatura recentă s-a spus că „Scrierea, ca mijloc de fixare și comunicare a ideilor
constituie o deprindere, și anume o deprindere intelectuală în care sunt implicate varii acte
motrice.” 198 Prin scris, ideile sunt fixate pe o suprafață cu ajutorul unor semne convenționale
care redau sunetele ce alcătuiesc cuvintele. Se înțelege, deja, că între scris, gândire și limbaj
este o legătură organică. Se mai poate deduce încă un fapt important și anume că actul scrierii
se află sub imediatul control al creierului.

Citându-l implicit pe Camillo Baldi, s-a susținut cu temei că particularitățile grafice

dintr-un scris sunt irepetabile într-un alt scris și ireproductibile în totalitatea lor de o altă
persoană, 199. Din această perspectivă scrisul poate fi privit atât ca mijloc de identificare
criminalistică grafoscopică, dar și ca instrument de evaluare grafologica. Însă despre
asemănările și deosebirile dintre cele două domenii conexe vom vorbi la timpul potrivit în
cadrul acestei lucrări. Credem adecvat mai întâi, în spiritul oricărui demers cu pretenții de
seriozitate, că se impune a începe printr-o definire a noțiunii asupra căreia operăm sub aspect
cognitiv.

Ca activitate specific umană, scrisul constituie o deprindere intelectuală, motrică și

de comunicare dobândită în cadrul unui proces de învățare prin repetare. Realizat printr-un
ansamblu de gesturi grafice cu caracter de automatisme controlate, el este un mijloc specific
destinat fixării, transmiterii și valorificării complexe a imaginilor, percepțiilor, ideilor,
sentimentelor și altor elemente rezultate din procesul activității intelectuale omenești și este

197
The Encyclopedia of Forensic Sciences, Academic Press 2000, pag. 584
198
R: Constantin-Grafologie,Ed. SAAB, București 2006 pag. 76.
199
L. Ionescu, D. Sandu-Identificarea criminalistică- ed, Ştiințifică, București 1990. pag. 99 cu referire
la .

180
alcătuit din structuri ce pot include : litere, cifre, cuvinte, fraze, precum și derivatele cu
caracter de individualitate ale acestora. : semnături, ideograme, prescurtări, etc. În noțiunea
de scris 200 trebuie să includem nu numai manifestările explicit literale, dar și cele grafice
neliterale : semne de punctuație, modurile de subliniere, semnele care însoțesc cifrele de
numerotare a paginilor, de continuitate ori finalizare a frazei, marcarea aliniatelor, desenele
explicative, chiar modurile de anulare ale unor cuvinte 201 .Gestul grafic se constituie astfel ca
un act conștient, coordonat, care prin intermediul învățării integrate procesului educativ devine
în funcție de timpul și frecvența repetitivității exercițiilor, o activitate semi-reflexă coordonată,
cu conținut ideatic și de comunicare.

Dintr-o perspectivă sintetică (deși oarecum reducționistă n.n.) scrisul poate fi privit ca
produsul deprinderilor grafice ale persoanei constând din elemente de text, componente cifrice
și semnături. El este urma materializată a ideilor, dar una de un gen cu totul aparte 202. Ca și
ființa umană care îl produce, scrisul este o realitate dinamică, chiar dacă la prima vedere el
pare un ansamblu de structuri standardizate (modelele caligrafice învățate în școala primară).
Am dori să reamintim susținerea, la care achiesăm ,conform căreia: „Scrisul ca mijloc de
identificare nu se limitează însă doar la grafismul propriu - zis, el cuprinzând și alte forme de
exprimare grafică a persoanei, inclusiv desenele, ideogramele ori semnăturile neliterale
(subl.ns.), accentele și punctuația" 203.

În cadrul unui proces mai îndelungat de învățare și fixare se constituie la nivelul

cortexului 204 un ansamblu de legături de natura a permite transpunerea în elemente grafice a
percepțiilor, a simbolurilor rezultate prin ascultare, citire, pronunție, ca și cele produse în
procesul intim al reflexiei și creației ideatice. Indiferent de forma concretă pe care o îmbracă
(cuvinte, semne, etc.), se poate însă observa cum chiar dacă există o anumită similitudine între
primele linii trase pe hârtie de copilul neștiutor și primele sale încercări de scriere, a scrierii sale
se manifestă deja semnificative schimbări. În cursul învățării scrierii, ca și pe parcursul
cristalizării sale grafice, scrierea unei anumite persoane rămâne însă „constituțional” aceeași
chiar dacă în evoluția ulterioară ea suportă amprentele pasagere ale unor momente ori șocuri ce
pot marca personalitatea.

Scrisul se însușește ca orice deprindere prin exerciții repetate timp îndelungat. La fel
ca orice deprindere scrisul poate stagna imediat după ce atinge un nivel minim de automatizare

200
Scrisul materializat în formele grafice ale unui manuscris, este urmarea activității nervoase și
musculare a omului, tradusă printr-un complex de mișcări sau de deprinderi tehnice “ L.Ionescu Expertiza
criminalistică a scrisului Ed. Junimea Iași 1973, pag. 17.
201
Gh Pășescu,Particularitățile expertizei semnelor auxiliare ale scrisului în Colectiv -Metode și
tehnici de identificare criminalistică ,Asociația Criminaliștilor din România București 2006 pag. 128
202
L. Ionescu op.cit. pag. 16.
203
L. Torbidoni ,L Zanin-Grafologia Test teoretico pratico Brescia 1998 pag. 33
204
Ludwig Klages îl numea « dansul stiloului pe hârtie », în care mâna care scrie este corpul
balerinei,al dansatorului, iar marele regizor al acestui dans e creierul nostru (Apud.Domenico Franco-« La
perizia grafica a base grafologica » Ed. Instituto di indagini psichologiche Milano 1978 pag. 78).

181
sau se poate perfecționa, printr-un proces evolutiv care poate fi considerat ca încheiat când
scrisul atinge așa-numitul nivel general superior. Acesta s-ar caracteriza printr-o dexteritate
deosebită și prin simplificarea sau stilizarea semnelor grafice. Coordonarea este, de asemenea,
la parametrii maximi.

Mecanismul care asigură scrierea este extrem de complicat și are o multitudine de

componente. Unele dintre acestea se manifestă constant, altele sunt variabile. Pentru ilustrarea
acestui aspect redăm un pasaj elocvent dintr-o carte mai puțin cunoscută, un compendiu de
criminologie și poliție științifică avându-l ca autor pe Guillame Beroud: „Scrisul este urma
lăsată de un ansamblu de gesturi. Gesturile acestea ca toată mimica omenească sunt condiționate
în același timp de elemente variabile și de elemente constante”.

Variabile: excitația cerebrală, graba, temperatura exterioară, instrumentele

întrebuințate.

Constante: educația și obișnuința, care au fixat tipul caligrafiei, poziția mâinii,

lungimile osoase ale membrului scriitor, elasticitatea pumnului, forța mușchilor antebrachiali
și palmari.

Rezultanta acestor factori este o pletora de gesturi care nu sunt totdeauna identice cu
ele însele, dar îndestulător de asemănătoare, ca identitatea autorului lor să rămână constant
perceptibilă”.

Această enumerare a elementelor constante și variabile care stau la baza scrierii poate
fi completată cu foarte mulți factori de acest fel dar o astfel de operație ar depăși intențiile
noastre. Ne mulțumim să repetăm că mecanismul scrierii este extrem de complex, practic, la
orice act scriptural participând într-un fel sau altul întregul ansamblu psiho-fizic în care rezidă
o persoană. „Scrisul - preciza C.I.Parhon – este într-adevăr graficul unei persoane....”. Este
vorba de un grafic mai complicat care prezintă raporturi atât de strânse cu personalitatea
autorului încât se poate recunoaște o persoană după scrisul său așa cum se recunoaște după
figură sau după fotografia sa”.

Individualitatea strictă a oricărei persoane determină și individualitatea scrisului ca

expresie sintetică a autorului său. Individualitatea scrisului este acea proprietate a acestuia de a
fi propriu doar autorului său. Prin caracteristicile de ordin grafic care îl definesc scrisul unei
anumite persoane prezintă deosebiri esențiale față de orice scris aparținând oricărei alte
persoane. Elementele constante din mecanismul ce stă la baza scrierii au un rol major în
realizarea complexului de mișcări automatizate ceea ce face ca rezultanta lor să fie la fiecare
act scriptural aceeași. Manifestarea lor stabilă conferă scrisului proprietatea de a fi stabil. Acest
adevăr științific este exprimat în termeni extrem de clari e cunoscuta cercetătoare a scrisului, E.

182
Solange-Pellat în prima „lege” a scrisului: „Gestul grafic se află sub influența imediată a
creierului. Forma sa nu este modificată de organul scriptor dacă acesta funcționează normal și
este suficient de adaptat la funcția sa” 205. În plan grafic stabilitatea scrierii se traduce prin
apariția unui grup de atribute manifeste constant. Această grupare individualizatoare poate fi
decelată de marea diversitate de forme grafice generate de constituenții variabili ai
mecanismului scrierii care au caracter circumstanțial. Stabilitatea scrisului ar fi imuabilă dacă
aparatul ce îl creează nu s-ar caracteriza printr-o mare reactivitate ce îl face să reacționeze cu
promptitudine la stimuli endogeni și exogeni.

Această proprietate a mecanismului scrierii a fost sesizată și de cunoscutul grafolog

și mai ales expert grafic H.Stahl care nota sugestiv: „... s-a observat, într-un cuvânt că scrisul e
un aparat înregistrator extrem de sensibil al inteligenței, sensibilității și voinței”.

La polul opus, se situează scrisurile ce prezintă un tablou aparent diferit de la o

execuție la alta. Deosebirile sunt evidente dar nu alterează structura fundamentală a scrisului
care poate fi determinată prin observație. Numim aceste ambitusuri ale variabilității, mică și
mare variabilitate. Undeva, între aceste praguri se situează variabilitatea medie, scrisurile cu
această caracteristică fiind identificabile. Variabilitatea poate fi considerată ca o manifestare
naturală a oricărui scris. De aceea, în expertiza tehnică a documentelor absența acestui fenomen
este interpretată ca fiind un indiciu de fals. Stabilirea gradului de variabilitate pe care îl prezintă
un scris sau o semnătură este important în expertiză deoarece ne oferă o imagine credibilă a
posibilităților scripturale ale unei persoane și permite o evaluare a deosebirilor ce sunt raportate
la limitele și direcțiile fenomenului.

Uneori apare chiar și tendința negativă de explicare forțată a unor deosebiri ce sunt
interpretate ca efecte ale unei mari variabilități. Referitor la variabilitatea naturală a scrisului ar
mai fi necesare câteva precizări care vor fi de folos pentru evitarea unor posibile confuzii.
Astfel, variabilitatea scrierii nu trebuie confundată cu folosirea de către un scriptor a două sau
mai multe tipuri de scriere prin tipul de scriere aceasta înțelegându-se un scris compus în
exclusivitate sau în mare măsură din litere de același fel.

Variabilitatea scrisului nu se confundă nici cu variantele de scriere prin variantă de

scriere înțelegând un anumit mod de scriere în cadrul aceluiași tip de scriere. Variantele de scris
pot fi însă considerate ca modalități de expresie ale variabilității. Variabilitatea scrisului nu se
manifestă în mod nelimitat și în toate direcțiile astfel că nu este în măsură să lezeze stabilitatea
scrisului. În schimb, aceasta poate fi grav afectată de alte fenomene datorate tot reactivității
mecanismului de scriere. Faptul că scrisul unei persoane poate suferi modificări esențiale
conferă proprietății scrisului de a fi stabil o oarecare relativitate. Această stare de fapt este corect
explicată prin sintagma „stabilitate relativă”. Paleta agenților care provoacă modificări esențiale

205
E.Solange-Pellat – Les lois de l'écriture, Paris, VUIBERT 1927, pag. 14.

183
ale scrisului este destul de largă. Aceasta include: leziunile sau/și afecțiunile unor părți ale
corpului sau ale unor organe care participă la mecanismul de scriere, o lungă listă de boli grave,
intoxicațiile grave, condițiile de scriere neobișnuite ș.a. Sub acțiunea unora dintre acești factori
se pot produce modificări (mai mari sau mai mici) în privința caracterelor grafice de ordin
general și particular ale scrisului, tabloul obișnuit al scrisului respectiv suferind prefaceri
majore. Considerăm că ar fi necesar să facem câteva observații privind execuțiile scripturale
realizate în condiții neobișnuite.

Execuția în condiții neobișnuite este un act scriptural în desfășurarea căruia intervine

un agent de sorginte endogenă sau exogenă care influențează negativ mecanismul scrierii.
Această prezență inoportună este capabilă să producă modificări în câmpul grafic. Schimbările
de această natură se caracterizează printr-o mare diversitate, mergând de la variația uneia sau
mai multor note grafice, până la degradarea ansamblului grafic care devine aproape de
nerecunoscut. Cercetătorii scrisului au descoperit o multitudine de factori capabili să provoace
o mare varietate de efecte.

Chiar dacă rezultatele cercetărilor în acest domeniu n-au fost încă reunite și prezentate
sistematic, se poate spune că experții cu experiență cunosc principalii agenți care pot interveni
în desfășurarea unui act scriptural și efectele pe care le provoacă în plan grafic.

Secțiunea 2. Bazele științifice ale identificării persoanei după scris

În cursul procesului de identificare, trebuie să se aibă în vedere trei particularități ale

scrierii, care influențează în mod determinant rezultatul la care va ajunge expertul: individualitatea
scrisului, stabilitatea scrisului și reactivitatea scrisului.

1. Individualitatea scrisului

Activitate exclusiv umană, scrisul constituie o deprindere intelectuală cointeresând și

un lanț psiho-somatic complex. În cadrul unui proces mai îndelungat de învățare și fixare prin
repetare, are loc constituirea unor legături la nivelul cortexului, care permit transpunerea grafică
a cuvintelor și simbolurilor percepute prin citire, ascultare, pronunție, sau rezultate din procesul
reflexiei și idealizării.

184
 În calitate de organ efector, mâna este cea care, răspunzând controlului realizat de
sistemul nervos central, în baza deprinderilor de motricitate create prin învățarea scrierii,
realizează acțiunea propriu-zisă de scriere.

,,Plecat pentru toată lumea de la același punct - modelul caligrafic - scrisul ia, încă de
la primele mâzgălituri ale copilului caractere distincte, personale.” 206

Într-adevăr, scrierea este puternic și direct influențată de particularitățile personale și

de specificul tipului de activitate nervoasă proprii fiecărui individ. Grafismul rezultat se
manifestă prin caracteristicile generale (dominantele grafice) și prin elementele specifice de
detaliu (construcția semnelor grafice, gesturi spontane). Alături de baza psiho-somatică,
element intern, fundamental al deprinderii de a scrie, scrisul mai este influențat și de alte
elemente externe:

- metoda de predare și modelul caligrafic la care a fost obligat elevul în procesul de

învățare;

- imitarea unor modele familiale (scrisul familial, modelul semnăturilor parentale) sau
a unor modele curente (de exemplu, ornamente ale unor majuscule);

- influențele mediilor tehnico-profesionale: scrierea STAS, scrisul tehnic, scrisul cu

majuscule, etc;

- caractere grafice naționale - scrierea gotică, latină, scrisul anglo-saxon de tip script.

2. Stabilitatea scrisului

În apropierea vârstei de 20-22 de ani are loc cristalizarea grafismului, caracteristicile

generale și formele scripturale rămânând constante pentru tot restul vieții. Stabilitatea scrierii
trebuie însă privită ca un element relativ, ea putând suferi modificări care nu au repercusiuni
notabile asupra identificării autorului. De exemplu, modele multiple de execuție a semnăturilor,
elemente literale noi sau diverse, afecțiuni motorii prin care se alterează scrisul, îmbătrânirea.

Într-o enumerare, fără pretenții de exhaustivitate, am include printre elementele care

pot interveni:

a) Modificări la nivelul evoluției scrierii

206
Boia, Aurel, Introducere în grafologie și expertiza grafică, București 1944, p. 6.

185
 - după formarea și cristalizarea scrierii, la unele persoane evoluția grafismului
stagnează; la alte persoane aceasta trece printr-un proces lent de evoluție (chiar aproape
neevident pentru perioade relativ scurte).

b) Modificări datorate stării psiho-somatice

- dată fiind paleta extrem de largă de stări ce se abat de la normalitatea psihică și

fiziologică, cât și legătura de netăgăduit dintre starea psihică și cea fizică, scrisul va putea suferi
,,alterări” generate de stări ca: oboseală, depresie, surmenaj, ingestie de toxice. De exemplu,
biletele sinucigașilor, scrisul alcoolicilor, toxicomani, bolnavilor psihic.

Bolile mentale afectează profund scrisul sub raportul mișcărilor - lipsa de coordonare,
plasare aberantă a unor caractere sau chiar cuvinte, fraze, dezalinieri, aspect haotic al
conținutului, repetiții de fraze complete, incoerente de text.

Bătrânețea care este foarte adesea asociată cu stări de boală în staționare sau progresie,
se manifestă în scriere printr-o dezorganizare a acesteia (destructurare), fragmentarea
(poligonarea) traseelor arcuite sau a ovalurilor. ,,Un semn caracteristic îl reprezintă așa numitele
<<fire de păianjen>>, constând în întârzierea vârfului peniței pe foaia de hârtie, ceea ce dă
naștere unor trăsături foarte fine și încâlcite.” 207

c) Modificări rezultate din acțiunea asupra mâinii de către o altă persoană (mână
condusă); asupra mâinii unor persoane bolnave, analfabete, se acționează prin ,,ajutarea mâinii”
pentru executarea unor semnături pe acte (de exemplu, testamente, contracte).

- scrierea cu mâna inertă (cu mâna moartă)

- scriere cu mâna ajutată.

d) Modificări produse de stări de intoxicație

- în mod special cu alcool, droguri, medicamente, intoxicații cu ciuperci, auto-otrăviri

suicidiare, ș.a.

e) Modificări cauzate de incapacități fizice ale organelor implicate în scriere

- accidente, amputări ale degetelor, mâinilor;

- pierderea sau afectarea vederii.

f) Modificări generate de factori aleatorii

- sunt rezultatele unor influențe de moment și afectează numai câte un specimen de

scris sau semnătură, care sunt date în acele condiții speciale: suportul actului, suprafețe
neregulate (ex., lemn cu noduri, suprafețe foarte alunecoase, poziții instabile); poziții de scriere

207
Ionescu, L., op. cit.

186
incomode (ex., rezemat pe spatele unei persoane); instrument de scris necunoscut sau defectuos
(ex., pix cu pastă de scris la temperaturi foarte scăzute).

3. Reactivitatea scrisului

Reactivitatea mecanismului scrierii are consecințe asupra aspectului scrisului, fiind

la originea fenomenului de variabilitate. Acesteia i se adaugă frecvent atributul „naturală” poate
pentru a se sublinia că este generată de însăși pulsațiile ființei care este autorul. Variabilitatea
este prezentă la fiecare act scriptural și face parte din însuși modul de manifestare a scrisului.
Se pare că stimulii care determină variații permanente la nivelul scrisului sunt de mică
amplitudine, impactul lor cu mecanismul de scriere fiind minor și ca atare neproducând nici
măcar perturbații (tulburări) ale acestuia.

Concret, variabilitatea se manifestă prin variații în privința caracteristicilor

elementelor componente ale scrisului și chiar modificări ale caracteristicilor generale ale
acestuia. Variabilitatea este vizibilă la nivelul fiecărui act scriptural ce realizează un text sau
chiar și o semnătură dar este pusă mai bine în evidență cu ocazia examinării mai multor grafisme
având același autor. Orice comparație a mai multor scrisuri sau semnături aparținând aceleiași
persoane va arăta faptul că nici unul dintre grafisme nu seamănă perfect cu celelalte, între ele
înregistrându-se deosebiri. Acestea privesc în special semnele grafice componente, practic nici
unul dintre acestea nereușind să iasă de sub incidența fenomenului dar diferențe pot apărea și
în privința caracteristicilor de ordin general. Limitele manifestării variabilității nu sunt aceleași
la toate scrisurile. Astfel, sunt autori al căror scris pare la fiecare execuție egal cu sine însuși.
Desigur, este doar o aparență, variabilitatea existând ca un fel de „umbră”. Manifestările sale
sunt însă aproape imperceptibile.

Secțiunea 3. Caracteristicile generale ale scrisului

Sunt ,,dominantele grafice” care, prin ansamblul combinărilor, determină aspectul

general al scrisului unei persoane.

Enumerarea care urmează cuprinde zece elemente a căror unitate și diversitate face ca,
în baza unor corecte aprecieri, să putem identifica sau exclude o anumită persoană ca fiind
autorul unui anumit scris.

187
 1. Dimensiunea scrisului

Credem că nu sunt necesare prea multe lămuriri pentru această caracteristică generală.
Scrisul mediu (normal sub aspect dimensional) se situează între limite la 2-4 mm înălțime. Peste
4-5mm înălțime scrisul este mare, iar sub 2 mm este un scris mic.

Trebuie făcută o precizare privind aprecierea scrisului după lățime:

• dilatat;
• normal;
• înghesuit.
• Sub aspectul continuității înălțimii, scrisul poate fi :
• uniform;
• crescător (îngladiat);
• descrescător (gladiolat);
• filiform.

2. Proporționalitatea scrisului

Această determinantă a scrisului se va aprecia prin raportul dintre majuscule și

minuscule, dintre cele depasante și nedepasante.
• Scrisul proportional - când există între majuscule și depasante și minuscule
nedepasante un raport de aproximativ 1/2;
• subînălțat - când raportul majuscule minuscule este de aproximativ 1/1;
• supraînălțat - când raportul este de 1/3 între majuscule și minuscule, ca și între
depasante ( b, f, h, l, d, j, y, t, k ) și nedepasante.

3. Nivelul de evoluție a scrierii

Este poate cel mai dificil de apreciat sub aspect vizual, pentru finețea gradelor.
Evoluția scrisului exprimă gradul în care o persoană și-a însușit deprinderea de a scrie, gradul
de coordonare a mișcării.

Sub aspectul evoluției scrisul poate fi:

• evoluat (superior);
• mediu (mediocru) cu grade intermediare - la limita cu nivelul superior, mediu,
și la limita cu nivelul inferior;
• scris inferior (neevoluat).

188
 4. Forma scrisului

- poate fi apreciată după configurația literelor, urmărindu-se și sensul și tipul mișcărilor

și complexitatea execuției

a) după configurație:
• scris cursiv;
• scris cu caractere ce imită pe cel tipografic.

b) după mișcare:
• arcadat;
• ghirlandat;
• unghiular;
• rotunjit;
• pot rezulta și forme mixte – arc - ghirlandat.

c) după gradul de simplificare:

• scris simplificat;
• scris simplu;
• scris complicat (încărcat).

5. Înclinarea scrisului

Aprecierea acestei caracteristici generale se va face trasând axe imaginare ale literelor
și observând dominanta. Aceasta poate fi verticală, spre dreapta, spre stânga. De asemenea,
scrisul poate avea și o înclinare inconstantă, sau nedefinită
• poate fi verticală;
• spre dreapta (dextroclin);
• spre stânga (sinistroclin).
• Nedefinită

6. Dinamica și viteza scrierii

- aprecierea acestor elemente se va face într-un context mai complex. Este evident că
un scris evoluat va avea o dinamică superioară, putând fi executat cu viteză. În cazul imitațiilor
servile sau a modelelor fanteziste va lipsi spontaneitatea, dinamica fiind alterată, iar viteza mai
redusă.

189
 7. Presiunea și spațierea scrisului

- presiunea poate fi mare, normală, redusă, fluctuantă, constantă, crescătoare,

descrescătoare

- spațierea este normală, înghesuită, scris risipit (spațiere mare). Ea mai poate fi și
inconstantă.

8. Gradul de legare (continuitatea). Forma traseelor

- legarea poate fi intensă (sunt legate chiar mai multe cuvinte), normală, grupată (2-3
litere), tocată (de la italianul ,,toccare”, a atinge; fiecare literă este executată separat).

- forma traseelor este dată de modul în care variază presiunea pe instrumentul de scris -
traseele putând fi: cilindrice, măciucate, fusiforme, ascuțite.

9. Topografia elementelor și a textului

- privește plasarea unor categorii de elemente cum ar fi: titlul, data, semnătura, adresa,
etc.

- plasarea textului în pagină - la stânga, spre dreapta etc., dar se poate aprecia și forma
și dimensiunea aliniatelor.

10. Direcția și forma rândurilor

- orizontală, ascendentă, descendentă;

- fragmentat ascendent, fragmentat descendent (scrisurile scaliforme);

Forma rândului: concav, convex, sinuos, nedefinit (săltăreț).

Secțiunea 4. Caracteristicile speciale ale scrisului

Elementele (detaliile) de construcție literală

Ele reprezintă de fapt modul particular, personal, în care un anumit autor execută
construcția semnelor grafice, a literelor, cifrelor, modul în care el realizează legarea și atacul
execuției, finalizarea, monogramarea, etc.

Vor fi avute în vedere elemente cum sunt:

190
 a) Morfologia (structura) semnelor grafice; un anumit autor execută un anumit model
de semn grafic, sau mai multe modele specifice - caz de polimorfism literal;

- de exemplu - B caligrafic și B gotic

b) Numărul elementelor constructive: numărul de mișcări, trăsături, grame, (ex., m

dintr-o mișcare sinuoasă sau m din patru grame).

c) Forma elementelor constructive

• trăsături drepte: verticale, oblice, orizontale;
• trăsături circulare: închise, semicirculare, spiralate;
• trăsături unghiulare (ascuțite);
• trăsături concave (ghirlandate);
• trăsături convexe (arcadate);
• trăsături ondulte (sinuoase);
• trăsături rotunde, ovoidale, buclate.

d) Direcția mișcărilor predominante

după sens – dextrogire;

sinistrogire;

pe verticală - de extensie (de jos în sus);

de flexie (de sus în jos);

pe orizontală - spre dreapta (ducție);

spre stânga (aducție).

e) Modul de începere (atacul) semnelor grafice

dupa poziție - superior, median, inferior

după forma utilizată la punctul de atac - punct, croșet, oval, etc.

f) Modul de finalizare

- poate fi: eterat, punctat, în croșet, detașat, etc.

g) Legarea semnelor și a elementelor lor

h) Modul de repartizare a presiunii pe trasee

i) Alinierea semnelor pe linia de bază

191
 j) Modul de execuție a unor elemente grafice

- bara lui t (poate fi legată, oblică, extinsă, etc.); punctul lui i (poate fi în croșet, liniar,
oval, spiralat etc.)

- execuția semnelor diacritice

k) Modul de scriere a unor mențiuni

- abrevieri (str., nr., no., dv., dvs., ș.a., ș.a.m.d.)

- date calendaristice (11 nov., 11 noi., 11 XI 1995, '95)

- bifarea, execuția unor operații matematice, numerotarea paginilor

Importanța detaliilor de construcție a semnelor grafice diferă - astfel, forma literei,

atacul, numărul de elemente vor fi întotdeauna menționate, în timp ce alte elemente se indică
numai în măsura în care prezintă interes prin particularități și detalii specifice în raport cu alte
elemente, permițând identificarea/excluderea autorului.

Secțiunea 5. Modificarea scrisului în mod intenționat

1. Deghizarea scrisului

Constituie o schimbare voluntară a scrisului în scopul de a ascunde identitatea

autorului. Cu toate acestea, în scrisul respectiv se mențin elemente din scrisul obișnuit al
autorului, întrucât ,,deghizarea include o reîntoarcere reflexă la grafismul original.” 208

De aceea este necesar să se acorde o atenție specială modului în care se iau probe de
scris. Acestea să fie suficiente atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ. Oboseala
generată de autocontrol face ca, pe măsura creșterii cantității de probe de scris, să apară
,,scăpate” unele elemente literale individuale pe care autorul încearcă să le deghizeze.

Deghizarea se poate realiza prin:

a) Denaturarea caracterelor grafice

208
Ionescu, Lucian, Expertiza criminalistică a scrisului, ED. Junimea, 1974.

192
 Are loc schimbarea înclinării, dimensiunilor scrisului, a modului de formare și legare
a unor litere. În general se dă o înclinare regresivă (spre stânga) întregului scris, alteori se scrie
chiar cu mâna stângă, și se încercă a se da aparența unui nivel grafic inferior celui real al
autorului.

Un procedeu de deghizare îl constituie ținerea instrumentului de scris într-o poziție

anormală (ex., între degetul mijlociu și inelar), rezultând o imagine de ansamblu deformată a
scrisului.

Un alt procedeu este trasarea unor contururi ca trăsături neregulate, execuția altor
modele literale, etc.
b) Scrierea cu litere asemănătoare celor de tipar

În general se folosesc majuscule. În acest caz autorul va executa modele personale ale
literelor majuscule, identificarea fiind relativ simplă. Probele de scris se vor lua și cu acest gen
de caractere.
c) Scrierea cu mâna stângă (sinistrografia)

În acest caz scrisul este mai greoi, unghiular, axele literelor sunt răsturnate spre stânga.
Probele vor fi luate în măsura posibilului în acest sens. ,,Când se dispune de probe date doar
cu mâna dreaptă, problema este mai dificilă, dar nu insolubilă.”

Scrisul deghizat

În cazul în care expertul va avea convingerea că scrisul în litigiu este deghizat acesta
va încerca să descopere în ansamblul scriptic acele semne grafice care au aspect obișnuit și a
căror persistență în text s-ar explica prin neatenția scriptorului. Decelarea unui grup de semne
grafice neafectate de autofalsificarea scrisului este o treabă extrem de grea și de nesigură. Dacă,
însă, expertul reușește să „culeagă” un grup (rezonabil ca număr) de astfel de grafisme „sincere”
el va proceda la compararea lor cu literele și cifrele corespondente selectate din scrisul de
comparație. Comparația se va face punctual, în maniera prezentată mai sus. Rezultatele
examinării vor fi „prelucrate” după aceleași reguli simple expuse mai sus. Această modalitate
de lucru ni se pare că suferă de unele neajunsuri. Astfel, faptul că scrisul este deghizat împiedică
expertul să facă o examinare a caracterelor generale ale scrisului, în lipsa cărora orice examinare
comparativă este incompletă și discutabilă.

O altă deficiență o reprezintă modul de obținere a literelor și cifrelor folosite de

comparație. Acestea sunt „culese” și nu „alese” cum s-ar cere. Apariția singulară sau în număr
mic a unor semne grafice nu permite stabilirea cu precizie a particularităților acestora.
Adevăratele caractere morfologice ale acestora sunt imposibil de stabilit. Expertul trebuie să se
mulțumească cu presupunerea că toate literele și cifrele de același fel cu cele prezente în text ar

193
avea caracteristici asemănătoare. Această adevărată „girare în alb” a unor semne grafice poate
conduce la mari erori, în condițiile în care este de presupus că o multitudine de scriptori pot
executa în mod analog literele respective. Un alt obstacol pe care îl întâmpină expertul îl
reprezintă imposibilitatea de a studia trăsăturile de legătură ale semnelor grafice „sincere”
plasate în mod aleatoriu în text.

De cele mai multe ori, un astfel de semn grafic este legat cel puțin de un semn grafic
deghizat iar legătura dintre ele, dacă există, nu poate fi considerată ca specifică scrisului sincer
al autorului. Pe lângă acest lucru, care împiedică expertul să facă o analiză științifică a scrisului
în litigiu, se mai poate întâmpla ca acesta să confunde un element deghizat cu unul sincer, sau
dimpotrivă, să aprecieze ca fiind natural un semn deghizat. Față de modul în care este obținut
materialul grafic operant în litigiu și având în vedere imposibilitatea efectuării unor comparații
în privința caracterelor generale, se înțelege că examinarea comparativă va fi inadmisibil de
limitată, iar rezultatele ei discutabile. Cu toate acestea, statisticile activității de expertiză
criminalistică a scrisului confirmă existența unui procent destul de mare de concluzii certe
pozitive în spețele privind scrisuri deghizate.

Această situație ar trebui să dea mult de gândit, deoarece formularea unor concluzii de
identificare în condițiile în care materialul în litigiu este în mod constant incomplet și extrem
de precar nu pare a fi posibilă. Cel puțin, după logica noastră. Desigur că pot exista opinii care
ar combate acest punct de vedere, ele însă nu au în opinia noastră o fundamentare logică.

Explicitând, vom arăta că în domeniul expertizei scrisului dacă nu aderăm la ideea că

este doar o activitate empirică, orice apreciere trebuie susținută de elemente logice, științifice.
Deci, punctele de vedre explicate prin simpla părere, nu pot constitui fundamente temeinice ale
unei dezbateri care are pretenții de coeziune conceptuală.

2. Contrafacerea scrisului

Scrisurile contrafăcute pot fi produse prin copiere și prin imitare, modalități

specifice falsificării semnăturilor. Ele apăr rar pentru texte, iar textele mai lungi vor avea un
aspect forțat, artificial, presiunea va fi în general constantă, se vor putea găsi urme ale folosirii
inițiale a unor trasee cu creion, urme de prindere cu ace a actului copiat, etc.

Pentru cazurile în care expertul nutrește convingerea că scrisul în litigiu a fost

contrafăcut prin imitația liberă, în urma examinărilor comparative vor rezulta, cum se întâmplă
de obicei, atât asemănări, cât și deosebiri. Vor trebui să se analizeze asemănările pentru a se
lămuri dacă acestea sunt reale sau factice. În cazul în care asemănările se dovedesc a fi reale,
expertul trebuie să-și pună întrebarea dacă nu s-a înșelat atunci când a „etichetat” scrisul în
litigiu ca reprezentând o contrafacere. În situația în care studiul asemănărilor pune în evidență
caracterul artificial al acestora și confirmă falsul, expertul odată ce a lămurit chestiunea

194
principală și a stabilit că scrisul nu aparține titularului, poate deschide o nouă linie de examinare,
vizând identificarea plastografului. Acest lucru este posibil prin verificarea deosebirilor care ar
putea scoate la iveală semne grafice sincere aparținând falsificatorului. În alte cazuri, expertul
poate nutri convingerea că scrisul în litigiu a fost realizat prin imitație servilă. În astfel de cazuri,
se recomandă să nu se încerce descoperirea unor posibile semne sincere care i-ar fi „scăpat”
falsificatorului. Este mai bine ca după explorarea grafismului suspect de contrafacere să se
treacă la o examinare comparativă în care fiecare atribut al scrisului în litigiu să fie raportat la
corespondentul său din scrisul cu autor cunoscut.

În urma unei astfel de analize se va putea conchide dacă asemănările existente sunt
artificiale și se datorează unui procedeu imitativ sau dimpotrivă sunt reale, situație care
răstoarnă ipoteza de lucru și conduce investigația în direcția identificării autorului.

Semnificativă în toate acestea situații este contribuția organului judiciar care poate
ridica și oferi spre examinare o paletă cât mai largă de material provenind indubitabil de la
titulari.

Secțiunea 6. Elemente de expertiza grafică a semnăturilor.

Nu am găsit în literatura de specialitate o definiție comprehensivă a semnăturii, iar pe

de altă parte nici nu credem că ar fi posibil să realizăm definirea perfectă a semnăturii, astfel
încât să îi surprindem toate valențele identificatoare, cognitive, sociale, culturale, criminalistice.

Putem spune, cu titlu argumentativ, că semnătura constituie produsul unui act

conștient manifestat ca expresie grafică în scopul de a aproba, accepta, exterioriza o voință
individuală, de maniera în care aceasta va putea fi observată, recunoscută și unanim acceptată
ca o „amprentă grafică” personală, opozabilă ( până la proba contrară) erga omnes.

Alături de aceasta încercare sumară de definire a semnăturilor, trebuie să arătăm că

prin specificul lor concret, prin trecutul socio-cultural care le-au însoțit, dar și în consecința
„greutății identificatoare” pe care le-o conferă legile în vigoare, semnăturile sunt mai mult decât
simplul produs scris realizat de un anume scriptor cu scopul exprimării/ susținerii acordului său
la un anume act confirmat ca atare prin semnare.

O privire sintetică asupra tipologiei și varietății semnăturilor ne arătă că acestea pot

cuprinde elemente structurale pe care titularul nu le execută întotdeauna în scrisul propriu-zis:
reveniri, repasări, exagerări ale unor elemente, îndepărtarea exagerată, ori înghesuirea unor
componente literale, supraînălțarea ori reducția aproape nefirească a unor structuri, exagerarea
de bucle, bare, volute, retroversii axiale, simplificarea unor elemente literale până la chiar
anularea lor etc.

195
 Legiuitorul nu a reglementat anterior noțiunea de semnătură și nici modalitățile sale
de constituire, însă, în noul Cod de Procedură Civilă se prevede printr-un articol distinct, art.
262 cu privire la „Rolul semnăturii: „ Semnătura unui înscris face deplină credință, până la
proba contrară, despre existența consimțământului părții care l-a semnat cu privire la conținutul
acestuia. Dacă semnătura aparține unui funcționar public, ea conferă autenticitate acelui înscris,
în condițiile legii”.

Plecând de la această prevedere, care în opinia noastră va fi determinantă conceptual

pentru o perioadă de timp semnificativă, vom încerca să vedem ce ne spune literatura de
specialitate și care sunt tendințele actuale în dezvoltarea conceptului de semnătură.

Astfel, fără să spună explicit ce este semnătura, textul legal lasă conținutul conceptului
extrem de lax. Pe firul analizei, vom încerca să desprindem din chiar textul de lege liniile
directoare sub care trebuie să se situeze semnătura pentru a fi recunoscută ca atare. Acestea sunt
în opinia noastră conținute în termenii” face deplină credință, până la proba contrară, despre
existența consimțământului părții care l-a semnat cu privire la conținutul acestuia.” Pentru a
realiza concordanță cu cerințele acestei prevederi legale, semnătura trebuie deci să fie de natura
a conduce în mod indubitabil la executantul (“care l-a semnat”) său prezumat (“până la proba
contrară”) pentru a purta mărturie “despre existența consimțământului”.

In afara acestei sublinieri, nu sunt cuprinse indicii importante despre modul în care
trebuie să se constituie/să arate o grupare grafică 209 pentru a fi recunoscută și acceptată ca
semnătura propriu-zisă. Pe de altă parte, legiuitorul nu uită să amintească de semnătura valabilă
a anumitor acte, realizată prin punerea degetului. Ea ne duce cu examinarea în cu totul alt câmp
al criminalisticii, fără ca recunoașterea legală și socială să fie diferită de cea a semnăturilor
obținute prin gesturi grafice.

Orice demers cu conținut științific, fie acesta cât de sumar, nu poate eluda meandrele
necesare ale clasificărilor. Marea diversitate a criteriilor acceptate pentru fundamentarea
clasificărilor, se reduc în ultima instanță la:
• -forma semnăturilor
• -dimensiunile lor
• -tipul semnăturii

In funcție de formă, semnăturile pot fi literale- alcătuite prin scrierea numelui și

prenumelui titularului, ori a unor inițiale și a numelui ori prenumelui ( ex. I. Olar sau Ioan O.).
Semnăturile mai pot fi realizate parțial literal ( ex. IoOl, Jol, OlJ, O. I. ,etc.),ori pot avea forme
neliterale –semnături sub forme de simple parafe- cum sunt cele realizate adesea de funcționarii

209
Scrisul conceput drept “caractere, litere sau simboluri realizate prin utilizarea unui model ce poate fi
recunoscut” L Ionescu op.cit. pag.584.

196
care semnează zilnic un număr extrem de mare de acte- semnături rezultate din sublimarea unor
structuri literale, etc.

Atât semnătura, cât și scrisul, se deprind în timp de masa manifestărilor grafice aleatorii,
dobândind personalitate și identificabilitate. Există și cazuri când persoane care nu știu să scrie au
învățat să execute o anumită semnătură. Expertiza grafică a semnăturilor are menirea de a stabili
autorul unui scris sau al unei semnături, respectiv dacă ele au fost executate de titular sau de o altă
persoană, ca și dacă cineva a contrafăcut o semnătură sau a executat un model fictiv. Rolul
expertului este acela de a întreprinde un demers profesional bazat pe rigoare și obiectivitate210.
Deosebit de importantă pentru succesul expertizei este alegerea materialului de comparație.

Se vor alege materiale cu garanții de autenticitate (state de plată, contracte de muncă, cărți
de muncă, semnături din buletin, acte autentificate de notar, etc.), ca și alte acte de comparație de
natură să asigure acuratețe concluziei.

Este importantă și data de la care provin materialele de comparație. Acestea trebuie

căutate în perioadele apropiate și anterioare datei actului în litigiu. În practică sunt cazuri când
organele judiciare acceptă ca materiale de comparație acte datate ulterior datei actului contestat,
existând posibilitatea ca autorul semnăturii să își fi schimbat ,,pro causa” modelul de semnătură.

Nu este recomandabilă nici realizarea unor probe de scris de la bănuiți prin indicarea
acestora de a imita semnătura suspectă, întrucât un subiect cu bună coordonare ar putea să se
apropie de model în mod absolut accidental.

Expertiza grafica de calitate poate fi chiar în măsură de a recurge la experiență organizată,

adică la o cercetare sistematică, selectivă, coordonată, condusă de ipoteze clare de lucru, bogată în
corelații și verificări211.

După dimensiunile lor semnăturile pot fi mari, medii, mici, așa cum apare evident, în
raport cu dimensiunile grafismelor care le compun.

Ar mai fi de aminti că în raport cu tipul lor ar trebui să facem deosebire, cel puțin din
punct de vedere al necesității teoretice, între semnături realizate în forma grafică prin scriere,
cele depuse prin pictare ori cioplire pe operele de artă, semnăturile rezultate prin aplicarea
degetului ( specifice neștiutorilor de carte) și mai recenta semnătură electronică.

„Semnătura electronică” este acceptată în prezent ca un termen general ce permite

autentificarea unui document electronic de către un anumit titular de drept de semnătură.
Termenul de „semnătură electronică” este destinat a conferi neutralitate și a nu limita
prevederile la tehnologia criptografica actuala. Cu toate acestea, semnătura electronică nu are

210
Bruno Vettorazzo, Metodologia della preizia grafica su base grafologica, Giufre Editore, Milano,
1998, p. 2.
211
Bruno Vettorazzo, op. cit., p. 3.

197
o existență materială, ea fiind numai virtuală, putând fi creată de un sistem informatic prin
alterarea unui sistem informatic într-un mod specific prin adăugarea unui cod criptografic
specific unei persoane. Acest cod specific este criptat, existând o cheie publică de decriptare
(care poate doar decripta – citi semnătura, nu și cripta – scrie o semnătură) în baza căruia se
poate verifica autenticitatea semnăturii aplicate.

Practic, semnătura electronică este echivalența de autentificare a unui document

electronic printr-un certificat digital calificat.

Din punct de vedere al semnificației, semnătura electronică este corespondentul digital

al semnăturii realizate în forme grafice, in sensul de a fi reflexia în spațiul virtual al acesteia. O
semnătură electronica are funcționalități și aplicabilități similare cu semnătura grafică propriu-
zisă. În plus, dacă in cazul unei semnături clasice există uneori dubii asupra identității
semnatarului, în cazul semnăturii electronice aceste suspiciuni sunt practic eliminate, prin
securizarea electronică și digitală. 212 O astfel de semnătură este greu de contestat in instanță,
asigurând autentificarea unică a semnatarului și integritatea documentelor semnate.

Metodele de examinare grafică conturate în literatura de specialitate au fost, în

principal:

1. Metoda caligrafică

Numită și gramatomorfică ori caligrafic descriptivă 213 - ea examinează grafismele ca

structuri formale, plecând în examinare de la criterii de natură morfologică. Potrivit acestei
metode, două scrisuri au același autor dacă sunt asemănătoare morfologic, sau au autori diferiți
în caz contrar. 214 Aplicarea acestei metode are un caracter superficial, descriptiv, bazat pe
înțelegerea simplistă a simetriei și a stabilității scrisului, conducând la un paradox. Expertul
ajunge să aprecieze denaturat elementele de rigoare și obiectivitate, căutând în paralel intersecții
analogice de natură aparentă și recurgând la elemente de natură empirică în afara recursului la
logica expertizei.

212
Domeniile de aplicabilitate a semnării electronice sunt: Depunerea declarațiilor on-line la ANAF;
Semnarea facturilor (Conform Cod Fiscal); Semnarea documentelor trimise către O.N.R.C. pentru înființări de
societăți comerciale raportările către CNVM - obligatoriu pentru toate entitățile reglementate si supravegheate de
CNVM; Raportările către Casele de Sănătate (CNAS, CASMB, OPSNAJ, CASMT);Semnarea mesajelor către alte
instituții ale statului (SEAP, CSA-CEDAM, BVB);- Semnarea si/sau criptarea mesajelor trimise prin e-mail către
parteneri; Autentificarea in sisteme informatice private sau pe domeniul societății etc.

213
Ionescu, L., op. cit., p. 155.
214
Idem, p. 7.

198
 Un exemplu faimos al erorilor ce pot fi generate prin aplicarea metodei caligrafice este
cel al procesului Dreyfus unde însuși Bertillon a realizat o expertiză grafică. Acuzația de spionaj
a fost susținută pe ideea că deosebirile grafice desprinse din actele examinate s-ar fi datorat
chiar autodeghizărilor la care ar fi recurs căpitanul Dreyfus pentru a crea impresia că scrisul său
a fost imitat. Mai târziu s-a stabilit că scrisul aparținea baronului Esterhazi.

2. Metoda grafometrică

Această metodă de examinare grafică nu privește forma grafică în sine, ci are în vedere
raporturile dimensionale care se stabilesc între forme și mișcare, considerate constante în baza
experienței empirice. Se conferă astfel valoare identificatoare elementelor generate de raporturi
interliterale, plasărilor spațiale, traseelor curbilinii, orientărilor axiale, unghiulare, etc. Acestea
sunt apoi reprezentate în diagrame ce sunt supuse aprecierii și comparării.

Principala critică ce se poate aduce acestei metode este faptul că se reduce diversitatea
cvasi-infinită a caracteristicilor grafice la o cotație arbitrară, la elemente rigide, ce eludează
tocmai aspectul atât de complex și important al variabilității grafice 215.

3. Metoda grafonomică

Este numită de unii autori și semnalectico-descriptivă 216; acesta apare ca cea mai
modernă. Ea este derivată din cercetările lui Bertillon, ale lui Crepiux-Jamin și a fost apoi
dezvoltată de școala italiană de grafologie Ottolenghi, Falco, Sorentino. Conform acestei
metode se au în vedere gesturile grafice ca expresii ale autorului și ansamblul elementelor
constante și variabile, împletirea complexă a generalului și particularului în scris, semnături,
cifre. Vor fi individualizate elementele de ordin general, variabilele și constantele înțelese în
contextul general. Interpretarea privește, sub aspectul naturaleței lor, elementele normale –
repasări, model particular, ca și cele patologice- disgrafii, tremur patologic, mișcări spastice,
alternanțe, idiotisme grafice. Se ajunge astfel la individualizarea tipului grafic, iar prin
compararea cu materialul necontestat la stabilirea corelațiilor complexe și la identificarea
autorului. Un factor important aplicat acestei metode este luarea în considerare a tuturor
elementelor individuale în antecedentele autorului în măsura în care au influențat grafismele –
vârsta la momentul scrierii, accidente, boli, infirmități, etc.

215
Ionescu, L., op,cit., p. 158.
216
B.Vettorazzo, op.cit., p. 14 și urm.

199
 Secțiunea 7. Procedee de falsificare a semnăturilor

1. Copierea

Copierea directă - prin executare pe actul în litigiu semnăturii model prin transparență
sau utilizând metoda proiecției.

Copierea indirectă - prin folosirea hârtiei copiative (indigo sau plombagină) prin care
se transmit traseele originale, apoi se repasează.

Uneori, transpunerea se face prin presiune. Astfel, actul pe care se va realiza

transpunerea este așezat pe un suport mai moale (carton, mai multe coli de hârtie, lemn de brad),
iar semnătura ce se copiază (modelul) se urmărește cu un pix sau un creion tare. Traseele de
presiune vor fi apoi acoperite cu creion, pix, stilou. Urmele de presiune rămân însă vizibile, pe
verso, traseele cu instrumentul de scris sunt ezitante. Copierea unei semnături are ca rezultat
perfecta corespondență dimensională între semnătura copiată și cea rezultată. La examinarea
microscopică se pot observa traseele inițiale realizate cu creionul și apoi repasate. De
asemenea, examinarea în lumină razantă a actelor de pe care s-a făcut copierea permite a se
observa traseele de adâncime determinate de apăsare.

În practică uneori falsificatorul depune ca material de comparație tocmai actul de pe

care a fost copiată semnătura în litigiu, pentru a convinge de ,,autenticitate”. Această perfectă
corespondență dimensională este dovada indubitabilă a falsului, deoarece nici o persoană nu
poate semna absolut identic sub aspect dimensional.

2. Imitația servilă

Este o modalitate prin care falsificatorul încearcă să redea, după un model pe care îl
observă, o semnătură autentică.

Rezultatul va fi în general lipsit de spontaneitate, cu trasee lente, cu reluări, opriri și

chiar corecturi. Sunt foarte rare cazurile când autorul unei semnături realizate prin imitație
servilă poate fi depistat. Aceasta deoarece, în acest caz, scrisul falsificatorului se
depersonalizează, urmărindu-se reproducerea scrisului imitat. Numai uneori, spre final,
pierzându-și răbdarea, falsificatorul scapă unele elemente personale în semnătura imitată (de
exemplu, un final eterat urmat de un punct ca și în semnătura proprie).

3. Imitația liberă

Această modalitate se realizează prin ,,învățarea” semnăturii ce trebuie imitată. Prin

exerciții prealabile se elimină lipsa dinamismului și a coordonării. Are loc însă o reproducere
cu mai puțină acuratețe a detaliilor, și pot apărea unele deosebiri. Identificarea rămâne însă

200
dificilă, chiar dacă există șanse mai mari decât la imitația servilă, apărând unele elemente
personale (ex., înclinație, linia de bază, atacul unor litere).

4. Semnăturile executate din fantezie

În acest caz nu se urmează un model autentic, ci ,,se inventează” o semnătură. Pentru

aceste cazuri, grafismul folosit va fi apropiat de cel al executantului, regăsindu-se caracteristici
suficiente pentru identificare.

Deși în aceste situații identificarea autorului poate fi mai dificilă, există totuși
suficiente posibilități de identificare. Un studiu atent al semnăturii contestate va permite
desprinderea dominantelor și evidențierea unor posibile similitudini cu semnătura ori scrisul
autorului bănuit. Acestea apar cel mai frecvent când, în încercarea de a conferi mai multă
credibilitate semnăturii fanteziste, executantul îi conferă viteză, iar prin execuția spontană „se
scapă” unele elemente individuale ale propriului său scris sau semnătură. De exemplu: mod de
atac, structură proporțională, finalul, aplicarea unui punct consecutiv, etc. Acestea apar ca
expresie a caracterului cvasi-automat al scrierii situate la un anumit nivel de evoluție.

201
 CAPITOLUL IX
CERCETAREA DOCUMENTELOR SUSPECTE

Problema falsificării actelor a fost și rămâne la ordinea zilei. Ea a căpătat amploare în

condițiile societății moderne, în care noțiunea de act înțeleasă ca orice înscris tipărit,
dactilografiat, manuscris, desenat, imprimat în alte moduri (xerox, laser etc.) prin intermediul
căruia se atestă o stare, identitate, profesie sau o valoare (de exemplu, cărțile de credit,
cartelele telefonice, documente bancare, vize turistice ș.a.) implică uneori mijloace extrem de
sofisticate.

Evoluția tehnologiilor folosite pentru realizarea și protejarea documentelor este

impusă alături de progresul tehnic și de utilizarea de către falsificatori a celor mai noi tehnici și
metode, aceștia orientându-se spre realizarea de documente false a căror aparență să se apropie
cât mai mult de cele autentice.

Secțiunea 1. Noțiunea de document. Documente suspecte

Deși, în general noțiunea folosită este cea de act 217 sau înscris, considerăm mai
adecvată în terminologia examinării criminalistice utilizarea noțiunii de document. Pe de o
parte, această noțiune este mai cuprinzătoare sub aspect terminologic și semantic, fiind mai
complexă decât cea de act. Termenul de document este mai sugestiv pentru scopul pe care îl
servește, acela de a fi ,,expresia grafică a unei manifestări sau declarații de voință ori a unei
atestări a unui fapt”, redând prin conținut fapte, împrejurări, evenimente, stări, acțiuni de care
legea penală leagă anumite consecințe juridice. 218

În același timp, noțiunea de document este concordantă și cu definiția ei criminalistică

prin care se vizează ,,orice înscris tipărit, dactilografiat, manuscris, schiță, desen, prin care se
atestă starea civilă, identitatea personală, pregătirea școlară ori profesională, încheierea de
diferite contracte, felurite declarații, precum și bilete de călătorie, timbre etc.” 219

217
Dicționarul enciclopedic român, București, Editura științifică, 1975, p. 8, 272, 278, 468.
218
Sandu, D., Falsul în acte, Cluj, Editura ,,Dacia”, l977, p. 9.
219
Mircea, I., Criminalistica, Iași, Editura Fundației ,,Chemarea”, 1992, p. 232.

202
 Considerăm util să amintim aici faptul că, în practică, în multe din ordonanțele sau
încheierile prin care se cere efectuarea unei expertize criminalistice asupra unor documente
contestate se folosește expresia ,, ... să se examineze actul fals...”. Apreciem această formulare
ca fiind incorectă având un conținut de pronunțare prematur, întrucât un act suspectat de a fi
fals poate fi autentic, necontrafăcut, nemodificat, poate să fie doar parțial modificat etc.

Pe cale de consecință considerăm ca mult mai adecvată utilizarea termenului de

document contestat sau de document suspect.

În domeniul examinării criminalistice a documentelor, problemele ce sunt supuse

cercetării sunt de o extremă varietate, la fel ca și actele ce se cer a fi examinate. Gama actelor
se întinde de la simple acte sub semnătură privată, până la acte oficiale, de identitate, acte
vamale, cărți de credit ș.a.

Spectrul problemelor ce se cer a fi rezolvate cuprinde modificările aduse

documentelor, modul lor de falsificare sau de contrafacere, ajungând până la diferențele de
vechime între anumite mențiuni sau la stabilirea vechimii actului în întregime. În domeniul
documentelor cu origine de oficialitate, sub aspect temporal, întinderea perioadei de redactare,
emitere și folosire curentă a acestora este în general limitată la circa 30-35 de ani 220 și doar în
mod excepțional se cere examinarea unor documente având o vechime mai mare de 40-50 de
ani.

Secțiunea 2. Unele aspecte teoretice

Pentru domeniul penal prezintă interes numai acele documente care sunt apte de a
produce consecințe juridice. Ele trebuie să aibă deci valoare probatorie, interesând însă și
posibilitatea reconstituirii împrejurărilor în care acestea au fost întocmite, emitentul, persoana
îndrituită a face uz de document ș.a.m.d. În asemenea situații documentele devin probe
materiale, păstrând acest regim și în cadrul expertizei criminalistice. Odată cu contestarea
veridicității sale documentul suspect devine – din mijloc de probă – o probă materială, putând
servi la dovedirea falsului, la identificarea autorului sau autorilor, ca și la elucidarea celorlalte
împrejurări sub aspect judiciar și criminalistic, pentru aflarea adevărului în cauză.

Codul penal face însă distincție între înscrisurile sub semnătură privată și cele oficiale.
În acest sens, potrivit art. 178 alin 2 C.pen. definește drept înscris oficial: ,,este orice înscris
care emană de la o persoană juridică dintre cele la care se referă art. 176 ori de la o persoană
prevăzută în art. 175 alin. 2 sau care aparține unor asemenea persoane.” Spre deosebire de

220
Clement J. L.; Rissi B., L’expertise scientifique des documents falsifies ou contrefaits, Part I, Revue
Internationale de Police Criminelle nr. 3/1983, p. 66.

203
Codul penal din 1968, înscrisul oficial nu trebuie să derive de la o unitate publică ci poate
proveni și de la o persoană considerată drept funcționar public în sensul legii penale, potrivit
art. 175 alin. 2 C.pen.

Articolul 176 Cod penal definește termenul de ,,public” prin tot ce privește autoritățile
publice, instituțiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează
bunurile proprietate publică. Totodată, în cuprinsul art. 175 alin. 2 Cod penal este definită o
categorie specială de persoane care sunt considerate funcționari publici conform legii penale:
este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu
de interes public pentru care a fost investită de autoritățile publice sau care este supusă
controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.
În cadrul acestei categorii de funcționari public sunt incluși notarii publici, executorii
judecătorești, interpreții și traducătorii autorizați și experții judiciari 221.

Dispozițiile Codului penal privitoare la înscrisurile oficiale sunt completate prin art.
320 alin. 3 Cod Penal care completează conținutul noțiunii de înscris oficial asimilând acestora
,,biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecințe juridice.” Intră în
această categorie, de exemplu: bilete sau tichete pentru spectacole, bilete de loterie, tichete de
masă la cantine, bilete de călătorie sau foi de drum (de tren, autobuz, troleibuz, etc.) dar numai
în măsura în care fapta de falsificare a acestora nu constituie infracțiunea prevăzută în art. 312
C.pen. 222

Per a contrario se poate deduce că toate celelalte acte ce nu îndeplinesc condițiile de

mai sus, sunt sub semnătură privată. Odată autentificat însă, actul sub semnătură privată capătă
și el un caracter de oficialitate, falsificarea lui realizând conținutul infracțiunii de fals în
înscrisuri oficiale.

O problemă care ar putea fi discutată este cea a documentelor bancare, de expediție

etc. emise de către unitățile bancare, societățile comerciale cu capital privat. Interpretarea
textelor legii penale actuale și a practicii ne conduce la concluzia că acestea ar avea poziția unor
acte sub semnătură privată. Opinăm însă că, ele au totuși un caracter și un conținut ce excede
unui simplu act sub semnătură privată, fiind purtătoare ale unor ștampile, avize etc. ceea ce le
conferă de principiu (și până la proba contrarie) o credibilitate superioară. Dacă sub aspectul
încadrării faptelor de fals legate de documentele amintite fapta rămâne în domeniul art. 322
Cod Penal, din punctul de vedere al terminologiei criminalisticii, credem că nu ar fi deplasată,

221
Decizia nr. 20/HP/2014 a I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală.
O. A. Stoica, Drept penal Partea specială, Editura Didactică și Științifică, București 1976 , pag. 337;
222

S. Lungu, Cu privire la încadrarea juridică a faptei de a falsifica bilete de călătorie, în R.R.D. nr. 8/1973, pag.
101-103

204
și nici neconformă cu conținutul textelor de lege utilizarea pentru aceste documente a
termenului de documente cu sorginte de oficialitate.

Noțiunea de fals în acte nu este precizată în legea penală printr-o definiție à la lettre,
dar art. 320, 321, 322 din Codul Penal fac o enumerare a principalelor forme de manifestare a
falsului în acte:
- fals material în înscrisuri oficiale,

- fals intelectual,

- fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Literatura de specialitate, cât și practica judiciară au relevat elementele esențiale ale

infracțiunii de fals în acte, arătând că aceasta prezintă trei caracteristici principale și anume 223:

- alterarea adevărului conținut într-un document,

- producerea efectivă sau aptitudinea de a produce consecințe juridice,

- prezența elementului intenție la săvârșirea faptei.

Alterarea adevărului cuprins într-un document are loc în principal ,,in faciendo”224
putându-se produce însă, așa cum precizează în mod expres art. 321 Cod Penal ,,prin omisiunea
cu știință de a insera unele date sau împrejurări.”

Fără o hotărâre și fără exteriorizarea ei prin acțiune nu poate exista infracțiune,

deoarece numai o acțiune (inacțiune) poate aduce atingere valorii sociale și deci să producă
urmări sociale periculoase 225. Oricare ar fi modurile de alterare a adevărului pe care se prezumă
că îl exprimă documentul suspect, ele se reduc în principal la două forme: falsul material și
falsul intelectual.

Falsul intelectual se săvârșește concomitent cu întocmirea, redactarea documentului și

constă în general din omiterea unor date, inserarea unor date neadevărate, atestarea unor
elemente neadevărate etc. Acest tip de fals nu poate determinat decât de către organele judiciare
deoarece reprezintă un fals prin însăși conținutul înscrisului care nu este conform cu realitatea.

Falsul material se poate comite atât concomitent cu întocmirea documentului, prin

realizarea unui document în întregime contrafăcut, cât și după redactarea acestuia printr-o
modificare (alterare) fizică a sa. Noțiunea de contrafacere are aici sensul de a reproduce ceva

223
Sandu, D. - op. cit., p. 13.
224
Sandu, D., op. cit., p. 12.
225
Basarab, M, Drept penal. Partea generală, București, Editura didactică și pedagogică, 1983, p. 43.

205
în mod fraudulos, de a plăsmui, de a imita, de a alcătui ceva cu scopul de a îi atribui un caracter
de autenticitate 226.

Prin contrafacerea scrierii adică prin alcătuirea, plăsmuirea unui înscris care imită,
prezintă aparența unui înscris oficial autentic 227. Contrafacerea scrierii se poate realiza sub
formă manuscrisă (prin imitarea sau nu a scrisului de pe un înscris autentic), ori de regulă printr-
un mijloc de reproducere mecanică (tipărire, dactilografiere, copiere Xerox, etc.) în așa fel încât
înscrisul rezultat să imite (sub aspectul conținutului și formei) unul autentic 228. Contrafacerea
scrierii poate fi integrală (când se plăsmuiește în întregime înscrisul) sau parțială.

Prin contrafacerea subscrierii înțelegem reproducerea unei semnături care o imită pe

cea originală de pe un înscris autentic (prin copierea sau imitarea servilă a semnăturii originale
) ori executarea fără imitare a unei semnături care să creeze aparența că înscrisul a fost semnat
de persoana abilitată în acest sens .

Alterarea unui înscris constă în denaturarea lui, modificarea materială, transformarea

conținutului, ștergerea în orice mod de litere, fraze, cuvinte, semne de punctuație ori folosirea
unor procedee de juxtapunere.

Prin alterare se înțelege modificarea materială a conținutului unui înscris prin diverse
procedee: înlăturare de text (prin răzuire, radiere, corodare chimică), acoperire de text (prin
hașurare, pete de cerneală, etc.) sau adăugare de text (litere, cifre, cuvinte, propoziții, semnături,
etc.). Ceea ce este specific acestei modalități de falsificare este modificarea aspectului
înscrisului și a conținutului de idei al acestuia în raport cu starea sa inițială. Din punct de vedere
al dreptului penal, în cazul în care modificările făcute asupra unui înscris oficial nu alterează
adevărul atestat de acesta nu se realizează conținutul infracțiunii.

Deși legea penală nu face deosebire între diferitele modalități de realizare ale
falsurilor, referindu-se doar la efectele acestora – falsificarea – în practică s-a apreciat că un
document poate fi :
1. falsificat – prin modificări parțiale aduse unui act autentic,

2. contrafăcut – prin producerea unui document în totalitate fals.

Într-o lucrare pe care o considerăm de importanță asupra expertizei științifice a

documentelor, se arată că ,,Desemnăm prin termenul de <<contrafacere>> orice imitare

226
Vasiliu, T.; Antoniu, G. ș.a., Codul Penal comentat și adnotat. Partea generală, București, Editura
Ştiințifică, 1972, p. 251-252.
227
O.A. Stoica, op. cit. pag. 338; T. Vasiliu. D Pavel, op. cit. pag. 251; Plenul Tribunalului Suprem,
Decizia de îndrumare nr. 1/1970, C.D. 1970, pag. 42-44
228
T. Vasiliu. D. Pavel, op. cit. pag. 251; O.Loghin, A. Filipaș, op cit. pag. 294; Trib Suprem, secția
penală, decizia nr. 133/1970, C.D. 1970, pag. 420, decizia nr. 411/1971, în R.R.D. nr. 8/1971, pag. 162

206
frauduloasă (subl. ns. S. A.). A contraface un obiect constă, deci, din a fabrica în totalitate o
copie, cât mai fidelă posibil, de manieră a putea fi confundată cu originalul.

În materie de documente, autorul falsului face apel, pentru a-și atinge scopul, la
materiale de înlocuire (hârtie, cerneală etc.) a căror calități sunt suficient de apropiate de cele
ale materialelor autentice pentru a nu fi distinse la un simplu examen vizual. 229

Distincția dintre contrafacere și falsificare este mult mai clară dacă vom face în acest
sens o referire la bancnote. Acestea pot fi falsificate – prin transformarea unei bancnote de 5
dolari (USD) într-una de 50, adăugând cifra 0 sau pot fi contrafăcute prin tipărire, copierea cu
un copiator color ș.a.m.d.

Rezumând, putem arăta că sub aspect criminalistic un document poate fi supus unor
modificări parțiale (în scopul de a fi folosit ulterior la dovedirea unor calități, valori, drepturi
neadevărate) sau poate fi produs în afara condițiilor legale, de către o persoană neautorizată, de
către o sursă neoficială, în scopul de a înșela vigilența organelor abilitate să controleze
documentele respective (organe vamale, poliție etc.).

Secțiunea 3. Examinarea documentelor

Examinarea actelor suspecte (a căror autenticitate este contestată) va avea în primul

rând în vedere aspectul lor general.

Se vor examina caracteristicile exterioare, dar și cele intrinseci:

a) greutatea specifică – pentru identificarea sorturilor diferite de hârtie sau alte

materiale.

b) grosimea hârtiei – element deosebit de important, deoarece calitatea (finețea)

diferitelor prelucrări prin care rezultă o anumită hârtie permite distingerea de alte categorii,
tipuri sau surse de fabricație. Ea este important a fi stabilită în special în cazul actelor realizate
prin compunerea mai multor părți care provin din acte autentice, pentru a realiza un act cu
aparență de autenticitate. De exemplu, un act al cărui text provine de la o sursă, iar semnătura
și sigiliile de autentificare de la un act autentic care a avut un cu totul alt conținut. În cazul
bancnotelor false, grosimea și greutatea specifică a hârtiei vor fi examinate în mod absolut
necesar prin comparație cu bancnotele autentice.

c) culoarea imprimărilor, a scrisului, a tușului de ștampilă și a hârtiei. Învechirea naturală,

datorată trecerii timpului va produce în general urme specifice care diferă de cele create în mod

229
Clement J. L., Rissi B., op. cit., p. 151.

207
artificial prin diferite mijloace, cum ar fi plasarea actului fals între două straturi textile peste care
se aplica un fier de călcat fierbinte sau ținerea actului pe o plită încinsă un anumit timp.

d) compoziția chimică a materialului de bază se va examina, ea fiind deosebit de

relevantă, deoarece prezența diferitelor substanțe de înălbire optică sau lipsa lor permite aprecierea
falsului. De exemplu, noul model de marcă germană este imprimat pe bumbac tratat special.

Chiar pentru cea mai bună hârtie, producătorii folosesc rețete diferite de producere. În
SUA, în cadrul serviciilor de investigații exista o ,,bibliotecă de rețete” cuprinzând mostre și rețete
ale diferitelor cerneluri, vopsele, sarturi de hârtie, cu indicarea anului și firmei de fabricație, data
comercializării în diferite țări ș.a.

e) filigranarea și alte mijloace de protecție. În procesul de fabricație, colile de hârtie cu

destinații mai deosebite (documente de importanță, acte de identitate etc.) vor fi supuse unui proces
de filigranare. Acesta constă în trecerea pastei nefinisate printre cilindri filigranori, care îi conferă
o textură specială (filigran multitonal, mat sau umbrit, ca mijloc de protecție specială împotriva
falsificării).

Tehnicile moderne de protecție împotriva falsificării constau din introducerea în textura

materialelor pe care se vor imprima documente importante (cecuri, acte de identitate, bancnote) a
unor fibre textile de 1-2 mm care reacționează la razele ultraviolete cu o luminescență specifică
sau crearea unor rețele speciale (caroiaje, sinuozități) a căror alterare prin radiere, răzuire, tratare
chimică, duc la extinderea pe suprafața actului în zona afectată a unor pete de culoare (de exemplu
cecuri FujiBank).

Firele de siguranță – sunt înglobate în materialul bancnotelor moderne (marca germană

1990, lei 1990, dolari 1990) cuprinzând uneori inscripții transparente sau marcaje magnetice,
imposibil de imitat fără o tehnologie extrem de costisitoare.

Examinarea criminalistică se extinde și asupra calității substanțelor utilizate la scriere,

marcare, cum sunt: grafit, caolin, vopsea.

Pentru investigarea cernelurilor, a pastei de scris, a vopselurilor tipografice se vor

utiliza analize chimice complexe cromatografice, spectrografice, radiații UV și IR, examinare
neutronică și laser.

Secțiunea 4. Metodele ,,clasice” de falsificare

Înainte de a aborda tehnicile și metodele utilizate de infractori în ultima vreme pentru

realizarea unor documente false, vom face mai întâi o succintă trecere în revistă a tehnicilor
falsului în acte despre care se poate spune că sunt deja „tehnici clasice”. Faptul că au apărut

208
tehnici noi, nu înseamnă că celelalte au fost abandonate. Mai mult, am putea chiar spune că cele
moderne sunt doar reluări de pe o altă treaptă de tehnicizare a celor clasice. Ca urmare
cunoașterea lor este necesară și constituie, credem noi, ABC-ul oricărui viitor expert în tehnica
documentelor.

Într-o lucrare de referință pentru cercetarea criminalistică a falsului în acte din

România, republicată recent, se arată că ,,Procedeele cele mai frecvente de alterare a actelor
sunt ștersăturile și adăugirile. Aceste forme de modificare a unui act adevărat se pot întâlni
separat sau împreună, pe același act și chiar la același cuvânt sau semn grafic; de asemenea ele
pot însoți și alte forme de modificare ale actului” 230. Sigur că metodele de falsificare, alterare a
conținutului unui document nu se opresc aici. La cele pe care autorul – mai sus citat – le
amintește ca fiind mai frecvente, se adaugă și falsul prin acoperire de text, falsul prin compunere
din părți disparate a unui act nou, precum și falsul realizat prin spălare chimică (corodare) care
precede de obicei adăugirile sau rescrierea integrală a unui act 231.

Examinarea criminalistică va fi mai întâi îndreptată asupra elementelor de conținut,

topografie a elementelor de text și imprimare, precum și asupra realizării, pe temeiul căror
examinări se vor putea face primele aprecieri în legătură cu posibilul autor și metodele folosite
de acesta. ,,Actele falsificate în întregime de aceeași persoană au unitate de structură, atât logică
cât și grafică, ceea ce lipsește în majoritatea cazurilor de falsuri parțiale.”

Metodele de examinare a falsului se aleg și se aplică în funcție de procedeul utilizat la

falsificare, de natura hârtiei, și a substanței de scris folosite la întocmirea actului.” 232

Falsul prin înlăture de text are loc în principal prin folosirea metodelor de înlăturare
fizică: răzuirea și radierea. Gradul în care acestea sunt vizibile este determinat de substanțele
folosite la scrierea, imprimarea textului, mențiunilor ori semnelor ce se doresc a se înlătura, de
intensitatea imprimării și de tipul de suport material pe care s-a operat. Pe de altă parte, are
importanță și priceperea celui care a înlăturat inscripțiile anterioare, precum și finețea
instrumentelor folosite – corpuri ascuțite, lame metalice, sticlă, ace, radiere, pulberi abrazive.
Cu acestea sunt înlăturate texte, litere, cuvinte, cifre, impresiuni de ștampilă etc.

Când răzuirea ori radierea a fost realizată neglijent, rămân vizibile porțiuni din traseele
scrise sau tipărite anterior. Fibrele hârtiei sunt rupte și deteriorate în acel loc. Examinând
suportul actului prin transparență se observă în locurile unde au fost îndepărtate unele inscripții,
o mai mare transparență a hârtiei. Alături de aceste aspecte, intervențiile de natură mecanică
asupra hârtiei se manifestă și prin: estomparea luciului hârtiei, deteriorarea fondurilor de
protecție, a liniaturii, întinderea cernelii, pătarea și mătuirea hârtiei, modificarea gradului de

230
Sandu, D., Falsul în acte - Descoperirea și combaterea prin mijloace criminalistice, București,
Editura LUMINA LEX, 1994, p. 11.
231
Mircea, I., Criminalistica, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1978, p. 121-123.
232
Idem.

209
presiune al imprimării scrisului, dactilografiere repetată a unor caractere, repasarea scrisului.
,,Scrierea cu cerneală în zona alterată produce o difuzie mare, o îmbibare a fibrelor deranjate
și, în consecință, o întindere a colorantului, care se materializează în calibrul mare al trăsăturilor
și în conturul lor neuniform.” 233

Atunci când au fost îndepărtate porțiuni de ale unor texte manuscrise, asupra locurilor
răzuite sau radiate, se poate face o observare sub iluminare oblică și fotografii de umbre cu
scopul de a demonstra eventuale diferențe de presiune ale scrisului. ,,Observația microscopică,
combinată cu dirijarea luminii, permite localizarea ștersăturii prin evidențierea umbrelor pe care
le formează fibrele de hârtie descleiate și scămoșate.” 234

Relevarea scrisului preexistent poate fi făcută și prin folosirea convertizorului de raze

infraroșii, a unei soluții pe bază de iod activ sau a fotografiei sub raze ultraviolete. 235

O metodă mai precisă de depistare a îndepărtării mecanice a unor porțiuni de pe acte

o constituie betagrafia prin contact. Imaginea clișeu obținută prin radiații beta este suprapusă
pe un clișeu diapozitiv al actului realizat în lumină normală, apoi se realizează o fotografie color
cu cele două clișee suprapuse. Locul ștergerii va deveni astfel vizibil.

O modalitate foarte precisă, dar mai puțin accesibilă este cea holografică. Utilizând
două fascicule Laser ce interferează la trecerea prin documentul suspect se va obține pe o placă
fotosensibilă o imagine care va permite o rezoluție deosebită, iar pe cale de consecință să se
discearnă dacă elementele de modificare ,,aparțin hârtiei ca atare sau au fost create ca urmare a
procesului de falsificare” 236

Evidențierea locurilor atacate mecanic de pe acte se poate realiza și printr-o metodă

relativ mai simplă. Documentul suspect se presară cu o pulbere metalică, se poate folosi chiar
pulbere toner pentru copiator. Actul este apoi introdus între două plăci metalice între care există
o sarcină de electricitate statică. Pulberea se va aglomera în locurile unde fibrele hârtiei au fost
deranjate și aceasta este mai subțire, sarcina electrică fiind mai sensibilă în aceste zone.

Actele pot fi alterate și prin metode chimice de corodare ori spălare. Mijloacele de
evidențiere sunt în general cele ce permit și depistarea ștergerii mecanice. La acestea se mai
poate adăuga și examinarea în radiație ultravioletă. Zonele atacate chimic vor avea o
fluorescență diferită de restul actului. Trebuie amintit aici faptul că această metodă nu dă
rezultate atunci când substanța folosită la spălare chimică nu produce reacția de fluorescență.

Prin menținerea actului în contact cu o placă fotografică un anumit timp în întuneric

se va produce o reacție a emulsiei fotografice cu reactivii ce pot fi întrebuințați la corodare sau

233
Sandu, D., op. cit., p. 67.
234
Sandu, D., op. cit., p. 69.
235
Bălteanu, C., Examinarea actelor alterate prin ștersături, în Tratat Practic de Criminalistică, vol. III.
236
Radu, A., Examinarea holografică, Tratat de criminalistică, vol. III, p. 284.

210
spălare chimică. De asemenea, tot prin contact, cu hârtie de turnesol se pot evidenția
manoperele de ștergere chimică. O altă metodă este măsurarea conductibilității electrice a
hârtiei, aceasta fiind modificată în zonele atacate chimic. Metoda necesită aparate de mare
sensibilitate.

Înlăturarea textului scris are însă ca variante și cele în care textul este acoperit cu
diferite substanțe (cerneală, vopsea etc), fie prin hașurare, fie prin repasare (rescrierea) unor
caractere, litere, cifre, fie prin rebaterea unor caractere dactilografiate. Pentru aceste situații
metodele de abordare pot fi diverse. Ele vor fi alese atât în funcție de modul de înlăturare al
textului, cât și de substanța de acoperire. Procesul examinării va fi orientat mai întâi spre
conținutul textului ce a fost alterat. Se vor avea în vedere atât întreruperile nefirești ale unor
fraze, cuvinte, simboluri grafice, cât și prezența unor ,,corecturi” nejustificate de conținutul și
aspectul general al textului. De asemenea, prezența unor mențiuni făcute cu alte instrumente ori
materiale de scris decât cele inițiale, trebuie să fie examinată cu cea mai mare atenție. Într-un
act de înmatriculare auto au fost realizate modificări ale tipului, capacității cilindrice și anului
de fabricație al autovehiculului 237.

Examinarea în radiație ultravioletă, lumină polarizată și microscopie în infraroșu au

permis să se stabilească care au fost inscripțiile anterioare, aceste din urmă concordând cu cele
existente în evidențele organelor de poliție privind respectivul certificat de înmatriculare și
permițând stabilirea fără dubii a unui fals prin înlăturare de text urmat de adăugarea unor
mențiuni noi.

Înlăturarea mecanică, chimică sau prin acoperire a textelor de pe acte trebuie să fie
abordată cu atenție procedând la examinări prealabile vizând mai ales aspectul hârtiei în locurile
unde s-au efectuat răzuiri, radieri, spălări etc. În special la pașapoarte, datorită hârtiei speciale
folosite la confecționare falsul poate fi relativ repede observat. Având în masa sa substanță de
încleiere din abundență, suprafața este lucioasă. Mențiunile inițiale, indiferent dacă sunt
imprimate prin dactilografiere sau prin scriere nu vor pătrunde adânc în fibre datorită stratului
superficial de încleiere. În schimb, după atacarea fizică, suprafața lucioasă este lezată, având
loc o rupere a legăturii fibrelor din hârtie, iar particulele fine de fibre și cerneală inițiale sunt
înlăturate. Acum însă, fibrele rămase devin absorbante ale cernelii, stratul neimpregnat cu lianți
devenind descoperit. Locul răzuit sau radiat are un aspect mai mat sub iluminare polarizată cu
unghi mic de incidență, iar scrisul devine difuz, lățit în masa hârtiei.

În cazul textelor înlăturate prin acoperire cu diferite substanțe solubile în apă (cerneală)
se poate aplica o metodă simplă constând din folosirea hârtiei de filtru sau a hârtiei fotografice
a cărei gelatină a fost umezită. Acestea se așază peste textul acoperit și se lasă câteva minute.
Prin înmuiere cerneala se va depune pe gelatină, iar inscripția inițială va apărea inversată pe

237
Raport de expertiză criminalistică nr. 87/1998 realizat în dosarul nr. 85/P/1998 al Parchetului de pe
lângă Judecătoria Toplița.

211
hârtia fotografică. Această operație trebuie realizată în condiții de întuneric, sub un filtru de
lumină roșie sau verde, pentru a preveni înnegrirea hârtiei foto în contact cu lumina zilei.

În cazul adăugirii sau intercalării de text, datorită introducerii de noi cuvinte, cifre sau
litere are loc o înghesuire a semnelor între cele existente. Când pentru adăugire se folosesc
instrumente, substanțe, mașini de scris diferite scrisul adăugat va apărea diferit prin nuanțe,
culoare, aspect, caractere grafie. În cazul textelor scrise de mână se va putea apela la analiza
grafoscopică pentru identificarea autorului inițial și al adăugirii. Aceste situații pun în evidență
prescurtări nefirești, desfășurări nefiresc de largi – având ca scop să acopere unele spații goale
– ori îngrămădiri de litere sau cifre, îngroșarea unor trasee în mod nefiresc, diferențe de oxidare
ale trăsăturilor de cerneală.

Considerăm adecvată pentru mai multă acuratețe și examinarea microscopică a

intersecției traseelor dintre cele două texte. Vor putea fi observate astfel pe traseul realizat
ulterior a unor particule fine desprinse din materialul uscat al primului traseu. De asemenea,
studierea continuității liniare a striațiilor lăsate pe traseu de muchiile active ale instrumentelor
de scris sau de literele mașinii de scris, poate oferi informații cu privire la utilizarea unor alte
instrumente sau mașini de scris. După formarea unor liste de instrumente sau mașini suspecte,
se va putea face o examinare comparativă de identificare traseologică.

În special în cazul documentelor de identitate (legitimații, pașapoarte etc.) metodele

clasice de falsificare includ și decuparea și reconstituirea unor file ori introducerea unor file
contrafăcute pentru a înlocui anumite părți ale unor documente. De regulă se procedează la
detașarea unor porțiuni din act ce conține datele de identitate, inclusiv ștampila și semnătura
organului emitent. Porțiunile vor fi introduse într-un nou act de pe care de asemenea au fost
detașate elementele respective sau care vor fi acoperite de cele noi. Uneori, se procedează la
subțierea hârtiei cu glasspapier fin de pe actul ce va fi modificat prin compunere, iar porțiunile
detașate de pe alt act sunt și ele subțiate prin abraziune pe verso, apoi umezite și uscate prin
presare peste actul modificat, adăugând uneori și adeziv. Aceste manopere sunt relativ ușor
vizibile cu ochiul liber, grosimea hârtiei fiind mai mare în locurile unde s-a operat. Aspectul
zonelor respective este de uzură mai pronunțată, uneori doar pagina afectată fiind mai uzată.
Este utilă și observarea atentă a verso-ului paginii recompuse, putându-se vedea unele
denivelări nejustificate ale hârtiei, boțiri datorate uscării inegale a adezivului, chiar scurgeri ale
surplusului de adeziv pe la marginile porțiunii adăugate.

Examinarea sub radiațiile ultraviolete va putea pune în evidență prezența substanței de

lipit, care va avea o fluorescență deosebită de restul suprafeței. Adeseori, datorită uzurii sau a
compoziției diferite a hârtiei actului modificat și a hârtiei provenite de la alt document, chiar și
acestea vor avea nuanțe diferite sub radiația ultravioletă.

212
 O altă variantă de compunere a unor documente din porțiuni provenite din alte
documente este cea în care se procedează la înlocuirea fotografiei pe diverse documente de
identitate. Pentru a preveni aceste falsuri, majoritatea documentelor moderne de identitate (mai
ales pașapoarte) au fie fotografia acoperită cu folii adezive, fie fotografia scanată și incorporată
actului care apoi este laminat în plastic. În acest fel s-a putut renunța la folosirea sigiliului sec
pe fotografie. În România, sistemul este folosit la permisele moderne de conducere, la cărțile
de identitate. În toate aceste cazuri, dacă actele nu au fotografia scanată, atenția va trebui mai
întâi îndreptată spre integritatea timbrului sec ce însoțește fixarea fotografiei pe document sau
a liniei de termosudare a foliei protective.

Fotografia poate fi înlocuită prin mai multe procedee:

 desprinderea fotografiei originale și lipirea uneia noi în loc, situație în care se înlocuiesc
și capsele de prindere;
 aplicarea unei fotografii noi peste cea inițială. În acest caz uneori sunt vizibile marginile
imaginii acoperite, iar grosimea este foarte mare, ieșind imediat în evidență;
 desprinderea stratului fotosensibil de pe o fotografie și aplicarea lui pe actul de
modificat;
 aplicarea pe folia transparentă a unei fotografii și aplicarea apoi a unei noi folii
protectoare.

Unii falsificatori decupează fotografia în zona capselor de prindere și o lipesc peste

actul falsificat. Apăr atunci vizibile scurgeri ale substanței adezive sau pătări ale fotografiei.

Aceste manopere sunt frecvent însoțite de prezența unor urme de capsare dublă pe
pagina următoare celei falsificate, de urme de tăiere sau înțepături lăsate pe hârtie de
instrumentele folosite. Prin desprinderea fotografiei originale hârtia este scămoșată, fonta de
siguranță este deteriorată. Uneori, prin introducerea unor fotografii provenite de pe alte
documente semnăturile, ștampilele, mențiunile sunt întrerupte sau incomplete. Când noua
fotografie este mai mare, ea poate acoperi unele porțiuni sau mențiuni în mod anormal,
nejustificat.

Așa cum vom arăta în cele ce urmează, fără ca metodele clasice de imprimare și
realizare a documentelor să-și fi pierdut valabilitatea, au apărut mijloace tehnice noi de realizare
a unor elemente grafice, imagini etc. și de transpunere a acestora pe suporturi din cele mai
diferite. Odată cu ele s-a manifestat și folosirea lor frauduloasă. Metodele descrise mai sus, sunt
în zilele noastre folosite alături de tehnici noi, uneori chiar în combinație cu acestea.

213
 Secțiunea 5. Falsul prin contrafacere

Contrafacerile sunt forme ale falsului documentelor prin care un anumit document este
realizat în totalitate prin ”plăsmuirea sa” în afara condițiilor legale sau reale. De exemplu, un
contract autentificat la notar în care atât actul în sine cât și mențiuni de înregistrare, căci sigiliul
și uneori chiar sediul și numele notarului sunt nereale.

Principalele metode de contrafacere sunt:

 copierea și imitarea (specifice actelor scrise cu mâna);
 contratiparul;
 decuparea;
 fotocopierea(reproducerea tip xerox);
 trucajul fotografic și electrostatic(xerox);
 alte metode de falsificare.

Contratiparul

Metoda constă în tipărirea unor acte false cu o matriță realizată după cea originală.
Acest procedeu este specific falsificării de bancnote, cecuri de călătorie, titluri de proprietate,
documente bancare.

În ultimii ani, în țara noastră au apărut în special bancnote false de dolari SUA,
realizate prin tipărire. Aceste falsuri sunt susceptibile de abateri care încep cu tăierea bancnotei,
continuă cu lipsa de finețe a matriței și erori de desen, precum și cu lipsa calităților materialului
original pe care este imprimată bancnota autentică, culorile sunt prea vii sau prea slab imprimate
etc.
Decuparea

Este o modalitate de fals prin care se pot alcătui texte din litere separate provenind
din diferite cărți, ziare etc. Metoda este specifică scrisorilor anonime, calomnioase. Autorul
este relativ greu de identificat. Un caz interesant de fals prin decupare este cel dintr-un dosar
soluționat în 1970 de dl. procuror Iuliu Andrei la Cluj. Falsificarea s-a bazat pe următorul
procedeu: de pe lozuri necâștigătoare din aceeași serie se freca cu degetul umezit, îndepărtându-
se un strat de hârtie de pe două lozuri, rămânând în transparență cuvântul ,,necâștigător”. Cu o
lamă se răzuiau literele de pe al treilea loz, cu excepția literelor ,,S” și bara verticală a lui ,,T”
care devenea astfel ,,L”.

214
 Din primele două lozuri subțiate se decupau literele care, umezite cu salivă, erau
transferate pe cel de-al treilea cu ajutorul unui băț de chibrit, realizându-se cuvântul ,,una sută
lei”. În acest mod au fost realizate 124 de lozuri false în perioada iulie 1969 – aprilie 1970.

Fotocopierea și trucajul xerox

Metoda este tot mai răspândită atât datorită accesibilității tot mai mari cât și ușurinței
aparente a realizării falsurilor ori contrafacerilor.

Cunoscutul criminalist și expert nord-american Orway Hilton arăta despre evoluția

expertizei criminalistice a documentelor că aceasta ,,a suferit schimbări semnificative... În
anumite privințe ea este o știință mult mai complicată decât era la jumătatea anilor ‘30, totuși
nu trebuie să credem că munca (expertului n.n.) era atunci mai ușoară decât azi. Nu a fost
niciodată o sarcină ușoară ... să descoperi falsificarea ori alterarea documentelor, ori să răspunzi
la multitudinea de probleme puse expertului. Modul în care sunt realizate astăzi documentele
poate să furnizeze totuși o mai mare varietate de probleme decât în trecut.” 238

Formulată în urmă cu aproape două decenii, în pofida timpului scurs, afirmația nu și-
a pierdut actualitatea. Evoluția mijloacelor tehnice de realizare, multiplicare ori transmitere a
documentelor nu a avut loc peste noapte. Ea a fost mai degrabă un proces de evoluție graduală,
având în același timp o componentă stimulativă – competiția economică și evoluția tehnico-
științifică.

Alături de aceasta, deși nu întotdeauna recunoscută, dar niciodată ignorată, tendința de

utilizare a tehnicii noi în scopuri ilicite, a stimulat căutarea și dezvoltarea unor noi mijloace de
protejare a documentelor împotriva falsificatorilor. Pe acest fundal, dezvoltarea mijloacelor
tehnice de realizare și reproducere a textelor și imaginilor a fost completată de evoluția
mijloacelor de comunicare la distanță și potențată de pătrunderea și influența tehnicii de calcul
în toate domeniile. Concomitent au sporit cerințele ridicate în fața criminalisticii de a descoperi
și demonstra prin metode tot mai evoluate și precise falsurile sau contrafacerile. Au apărut
falsuri la realizarea cărora sunt utilizate copiatoarele, aparatele telefax, sistemele computerizate
de preluare, stocare, prelucrare și reproducere a textelor, imaginilor ori simbolurilor grafice.

Până în 1989 utilizarea în România a mijloacelor de copiere pentru realizarea de falsuri

era extrem de redusă. Acest fapt era atât produsul slabei răspândiri a mijloacelor de reproducere,
cât și controlul strict asupra deținerii și folosirii acestora. Un alt factor poate fi gama relativ
limitată de utilizare a actelor respective în acea perioadă. După revoluție, odată cu vânzarea și
utilizarea nerestrictivă a mijloacelor de copiere ori reproducere, cu accesul la tehnica de calcul
nouă au apărut și au devenit relativ frecvente și în țara noastră cazuri de fals ori contrafacere în

238
Hilton O. – op. cit., p. 310.

215
care acestea au fost utilizate. Predomină contrafacerile de bancnote, atât străine cât și românești,
dar sunt vizate și alte tipuri de documente. Ne vom referi la unele cazuri din practică ilustrând
cu ele diverse aspecte ale problemelor pe care ne propunem să le abordăm în această parte a
lucrării.

Necesitățile practice ale activității de birou și corespondență au impus crearea unor

mijloace de copiere rapide. O primă metodă a fost sistemul de imprimare DIAZO 239. Aparatele
care îl utilizau produceau copii necorespunzătoare calitativ pentru documentele cu scop
comercial sau după documentele de identitate. Detaliile erau neclare, uneori chiar elementele
mai mari dimensional erau reproduse estompat, neclar.

Aceste deficiențe au impus trecerea la metode noi. Au fost create două sisteme bazate
pe reflexia luminii la trecerea prin documentul de reprodus. Actul era plasat direct pe hârtia
fotosensibilă. Metoda de transfer al imaginii prin difuzie directă a fost dezvoltată și introdusă
pentru primă dată în anul 1952, în SUA. O tehnică de developare umedă permitea realizarea
unei copii negative. Aceasta era apoi presată pe o coală pozitivă realizându-se astfel transferul
propriu-zis al imaginii. Cele două coli erau apoi separate înainte de uscarea definitivă.

Un alt procedeu de transfer al imaginilor se baza pe utilizarea unei folii de gelatină ca

pozitiv. Procedeul este cunoscut sub denumirea de Eastman Verifax 240. Lumina difuzată la
trecerea prin documentul de reprodus determina pierderea unei părți din finețea detaliilor. Pe
de altă parte, calitatea reproducerilor scădea pe măsură ce se epuiza soluția activă. Deficiențele
metodelor descrise îngreunau munca de identificare a falsurilor și limitau posibilitățile de lucru
ale experților.

În anul 1950, firma ,,3 M” a creat primul procedeu de copiere uscată direct pozitiv.
Metoda este cunoscută sub denumirea de THERMO FAX. Ea este o copiere termografică bazată
pe utilizarea radiațiilor infraroșii sau a radiației termice pentru developarea imaginii copie.
Deficiențele acestei metode constau în faptul că cernelurile fără pigmenți metalici (fără ftalo-
cianine) respectiv textele, schițele sau desenele realizate cu acestea – de exemplu schițe sau
desene tehnice realizate cu cerneluri Rotring, imprimările de texte, tabele sau cifre scrise prin
intermediul mașinilor de scris cu bandă pe bază de carbon ori cu imprimante matriciale cu ace
pe bandă carbon – nu pot fi copiate. La ceasta se adaugă și faptul că aceste copii nu pot fi
păstrate un timp prea îndelungat în condițiile unui mediu cald. Temperatura mai ridicată a
mediului din arhivele de acte facilitează relativ rapida degradare a copiilor realizate prin metoda
termografică.

Ordway Hilton amintește faptul că datorită deficiențelor copiilor termografice au

existat cazuri în care s-a suspectat falsificarea unor semnături, pentru a constata apoi că sunt

239
Hilton O., op. cit., p. 313.
240
Hilton O., op. cit., p. 313.

216
doar repasări cu creionul ale unor semnături de pe anumite documente în scopul ca respectivele
semnături să poată fi ,,citite“ prin metoda ThermoFax 241. Metoda este similară celei utilizate
azi la majoritatea aparatelor telefax cu cap termic. În cursul anilor ‘60 firma a reușit să
îmbunătățească metoda, adoptând un procedeu derivat, bispectral. S-a înlăturat astfel atât slaba
calitate a copiilor termografice, cât și durata redusă de păstrare. Perfecționările ulterioare au
permis sesizarea și reproducerea și a textelor ori desenelor realizate cu ajutorul anumitor
cerneluri fără pigmenți metalici.

Rămâne însă de precizat faptul că acest tip de copiatoare folosesc hârtie specială termo-
sensibilă, ceea ce face ca metoda să nu fie întru totul competitivă cu copiatoarele ce utilizează
metoda creată de firma XEROX și care necesită hârtie normală.

La sfârșitul anilor ‘50 firma XEROX a realizat primele aparate copiator care utilizau
un procedeu electrostatic de transfer al imaginii. Imprimarea se făcea pe hârtie obișnuită, copiile
alb-negru rezultate având o calitate satisfăcătoare. Copiatorul electrostatic creat de firma Xerox
este de fapt un mecanism mai complex, asemănător unui aparat fotografic având un sistem de
lentile care permite transferul imaginii pe un cilindru electrostatic. La rândul său, acest cilindru,
în funcție de încărcarea cu sarcini electrostatice preia o pulbere fină numită toner. Cilindrul este
apoi rulat peste coala de hârtie pe care tonerul este topit cu ajutorul căldurii și fixat astfel pe
document.

Tonerul este de fapt o pulbere sintetică cu calități plastice, având fie culoarea neagră
sau pentru copiatoarele moderne color, culorile sunt cele complementare: roșu, galben, albastru.
Prin topirea sa în procesul de transfer se obțin copii permanente. Restul tonerului neutilizat, cât
și cenușa rezultată în procesul de topire sunt înlăturate și colectate într-un recipient special.
Procedeul este destul de complex, iar primele modele de copiatoare erau destul de voluminoase,
costisitoare și relativ lente.

Au fost create apoi modele noi, cu viteza de lucru mai mare, având un volum mai redus
și cu posibilități noi de colaționare a documentelor cu mai multe pagini. Unele modele realizau
copii pe hârtie cu oxid de zinc, prin același transfer electrostatic al imaginii.

După ce metoda Xerox a devenit accesibilă și altor producători, au fost create modele
mai rapide, iar copierea electrostatică pe hârtie normală a devenit cea mai utilizată pe plan
mondial pentru multiplicarea actelor.

Accesul și utilizarea relativ simplă a unui copiator au dus la creșterea numărului de

falsuri prin utilizarea frauduloasă a copiilor electrostatice, iar expertiza va încerca să stabilească
în ce constau acestea – adăugiri, înlăturări de cuvinte, cifre etc., și să determine diferitele defecte

241
Idem.

217
caracteristice ce apăr în cursul funcționării aparatului 242, reflectându-se în aspectul copiei
rezultate, ori prin analiza conținutul cenușei de toner rezultate să ajungă la individualizarea
copiatorului sau la stabilirea generică a tipului și mărcii sale 243. De fapt, încă de la modelul de
copiator Photostat, apărut în urmă cu aproape cinci decenii, se ridica problema utilizării
frauduloase a copiatoarelor, și paradoxal, evoluția modelelor și obținerea unor copii de bună
calitate a simplificat munca falsificatorilor, ajungând la ceea ce unii autori numesc deja ,,push
buton forgery” – ,,falsul printr-o simplă apăsare de buton”.

Expertul criminalist este acum chemat să țină pasul cu progresul tehnicilor de

fotocopiere 244, descoperind specificul și deficiențele fiecărui procedeu, chiar al diferitelor
modele de copiatoare, pentru a putea trece de la general la particular, combinând examinările
cu instrumente optice, de natură traseologică (asupra defectelor specifice aparatului), cu
examinări fizico-chimice de profunzime și precizie: spectroscopie în infra-roșu, microscopie
electronică de baleiaj, fluorescența în radiație X etc. 245

Secțiunea 7. Copiatoarele color. Posibilități de identificare. Termocopierea.

Specific. Identificare.

În ultimul deceniu, au devenit destul de accesibile și tot mai performante copiatoarele

color. Pe măsura dezvoltării tehnice, posibilitățile de lucru oferite de aceste copiatoare au fost
completate de metode digitale de analiză, prelucrare, recompunere și reproducere a imaginilor.

Devenite adevărate ,,tipografii color de buzunar”, noile tipuri de copiatoare color pot
produce copii color de înaltă fidelitate și claritate, pe cele mai diferite substraturi materiale, de
la hârtie normală, la folii transparente și folii plastice opace adezive. Unul dintre ultimele
modele produse de firma XEROX – modelul Xerox 5775 – este dotat cu un sistem computerizat
de prelucrare digitală a imaginilor, putând reproduce pe hârtie sau pe alte substraturi imagini
de pe diapozitive, memora și transpune imagini, simboluri sau texte de pe diferite documente
pe unul final, recompus sau creat ca un act nou. Aparatul mai permite și reproducerea color,
prin prelucrarea unor documente sau imagini prezentate inițial în alb/negru.

242
Totty R. N., Baxendale, Defect marks and the identification of photocopying machines, The forensic
Scientists Society Journal, vol. 21, nr. 1/ 1981, pp. 23-30. Hilton O., Detecting fraudulent phtocopies, Forensic
Science Journal, vol. 13, 1979, p. 117-123.
243
Kelly J. H., Classification and identification of modern office copiers – abstract – The American
Board of Forensic Document Examiners., Colorado Springs, 1983, p. 5.
244
Hilton O., 0p. cit., p. 118.
245
Cantu A. A., A sketch of analitycal methods for document dating, International Journal of Forensic
Document Examinares, Vol. 1, No. 1 Jan/ Mar. 1995 , p. 44-45.

218
 Rezumând metodele de copiere oferite pe piața europeană la acest moment, putem
arăta că principalele procedee comerciale de copiere și reproducere sunt următoarele,
exemplificăm și cu unele modele și producători 246:
 Copiere fotografică (Ciba Copy CC 1217, Konica U-Bix color)
 Copiere electrostatică-analogică (Colorocs, Ricoh NC 305)
 copiere electrostatică digitală (Canon CLC 500, Kodak ColorEdge 1550)
 Copiere digitală cu jet de cerneală – ink jet – (Canon BubbleJet)
 Copiere analogică silicografică (Sharp CX 4500)
 Copiere digitală prin transfer termic ( Toshiba PC 50 S, Sharp CX 5000).
În funcție de sistemul de copiere diferă și hârtia folosită: fotosensibilă, termosensibilă,
normală. Modul de transmitere a semnalului – analogic sau digital –influențează claritatea
copiilor, cel digital 247 asigurând o mai mare putere de rezoluție. Devenite tot mai complexe,
copiatoarele color au atras atenția falsificatorilor, fiind folosite în special la contrafacerea
bancnotelor, dar și a unor cecuri de călătorie, vize etc.

În cele ce urmează vom descrie succint modul de funcționare al unui copiator color,
cunoștințe pe care le considerăm un minim necesar pentru a putea înțelege modul în care se
poate face identificarea unui copiator color.

Documentul de reprodus este așezat pe o placă de sticlă, cu imaginea ce urmează a fi

reprodusă cu fața către suprafața de sticlă. Pe sub ecranul de sticlă se deplasează un modul
mobil care poartă sursa de lumină pentru expunere. Expunerea imaginii se face cu ajutorul unei
surse fluorescente de lumină de mică putere (de exemplu, la modelul Xerox 5765 puterea este
de 20 W). Senzorul pentru imagine, asemănător unui obiectiv fotografic, este deplasat pe
lungimea ecranului de sticlă o dată sursa de expunere. Deplasarea modulului de scanare se
face 248 cu ajutorul unui motor electric acționat pas-cu-pas, pentru a asigura continuitatea
deplasării și finețea poziționării.

Semnalul rezultat prin scanarea imaginii este convertit în semnal digital. Acesta este
apoi procesat și introdus în sistemul de prelucrare a imaginii din copiatorul propriu-zis. Pe un
cilindru electrostatic cu rol colector este realizată în sarcini electrostatice imaginea latentă. Un
laser cu neon și helium, de mică putere, (clasa I de precizie), generează prin intermediul unui
raster (grilă liniară de mare finețe) imaginea pe care va fi colectat tonerul. Acesta este preluat

246
În acest sens, Mazzela W. D., Roux C., Lennard C-J. în The computer assisted identification of colour
photocopiers, Science & Justice No. 35/1995, p. 119, reproduc o lungă listă de mărci și modele de copiatoare
disponibile pe piață, la momentul realizării studiului.
247
DIGITIZARE = Transformarea unei reprezentări continue (analogice) într-o formă discretă
(numerică). Dicționarul de informatică – sub redacția Tiberiu Popescu, Editura Stiințifică și Enciclopedică
București, 1981, p. 123.
248
The XEROX STUDENT GUIDE, p. 35-39.

219
prin intermediul unor pensule electromagnetice și distribuit pe cilindru. Imaginea latentă este
compusă din trei sau patru straturi de toner color (în funcție de modelul aparatului) repartizate
pe culorile fundamentale: roș magenta, galben, albastru cyan, iar la copiatoarele cu patru culori
și negru. În cadrul unui proces numit ,,developare” are loc combinarea culorilor de bază
rezultând imaginea color finală. Senzori optici și repartitori din fiecare compartiment ce conține
toner color asigură monitorizarea nivelelor de toner preluat, rezultând prin complementaritatea
culorilor de bază celelalte culori necesare imaginii. Nivelele de amestec pot fi atât preselectate,
cât și standard (auto reglabile). Tonerul este transferat de pe cilindrul colector pe hârtie, în
cadrul unor treceri multiple, rezultând copia finală. Topirea tonerului în cadrul imprimării
propriu-zise este urmată de descărcarea cilindrului receptor. În final, un modul de curățire
asigură îndepărtarea resturilor de toner uzat.

Pentru identificarea numărului de culori de bază – trei sau patru – se poate folosi
examinarea microscopică a copiei full-color, urmărind să se distingă în straturile de toner topit
numărul de culori amestecate. Se mai poate folosi metoda fotografiei de descompunere de
culoare sau se poate realiza mai rapid descompunerea culorilor de bază, când se dispune de un
analizor video-comparator spectral tip DOCUBOX Full color, asistat de computer. Mai există
și alte tipuri – VSC1, VSC 4I, VSC 2000, Forrest & Freeman, CES- AG, Projectina etc.

Această identificare este necesară atunci când nu se cunoaște tipul de copiator utilizat
și se urmărește stabilirea acestuia. Metoda examinării microscopice este rapidă, iar în funcție
de experiența celui ce examinează, ea poate oferi soluția imediat. Aplicând o iluminare în
lumină polarizată și o rezoluție mare pot fi observate depunerile succesive de toner în culorile
de bază. Acestea au aspectul unor stropi multicolori suprapuși, iar în locurile unde depunerile
sunt mai consistente, stratul de toner fiind aproape compact, aspectul este unul specific de ,,fâșii
de smoală topită”.

Un alt element utilizat în identificarea copiatoarelor color este structura specială a

ecranului pentru documente al fiecărui copiator. Copiile reproduc structura rasterului prin care
este redată imaginea scanată. 249 Atât imaginea rasterului, cât și a sticlei ecranului poartă adesea
urme generate de funcționarea aparatului – uzuri, zgârieturi, care apar și pe copie.

Structura sticlei ecranului, cât și rasterul pot avea o compunere din linii paralele,
caroiaje sau pot fi compuse din puncte. Rasterul din puncte poate avea o dispunere aleatorie sau
o structură de rețea.

În funcție de aceste criterii se poate merge mai departe cu identificarea mărcii

copiatorului. Exemplificativ arătăm că modelul de copiator Canon CLC 10 are aspectul

249
Kuei LI, Lang LI-SU, Cheng K., Determination of color printing forgery by comparing the
differences between the crystal and the traditional screen dot. International Journal of Forensic Document
Examiners, vol. 1, No. 2 April/June 1995, pp. 136-137. Mazzela W. D., Roux C., Lennard C-J., op. cit., p. 120.

220
rasterului cu puncte dispuse aleatoriu, modelul Panasonic FP-C1 are raster tip grilă, iar RanK
Xerox 5775 are raster cu linii. Pentru Rank Xerox am realizat mai multe experimente în cadrul
cărora am constatat că acesta este aspectul specific tuturor modelelor firmei. Ca urmare a
utilizării frecvente a copiatoarelor color în contrafacerea de bancnote, firmele producătoare au
introdus în partea de programare instrucțiuni care împiedică copierea bancnotelor. Prin scanare
sistemul recunoaște combinația de culori ale anumitor bancnote și nu execută copierea. Pentru
că această instrucțiune din program poate fi depășită, s-a luat măsura suplimentară de a
introduce un cod de marcare a fiecărui copiator, existent în mod latent în orice copie realizată
de un anumit aparat. De această protecție suplimentară beneficiază de exemplu copiatoarele
Rank Xerox din seria MajestiKolor.

Există uneori moduri extrem de simple de ,,a păcăli” copiatorul să copieze bancnote.
El este aplicabil tipurilor cu patru culori, adăugând în același timp ,,o capcană” pentru
criminalistul chemat mai târziu să identifice aparatul utilizat la contrafacere. Astfel, una din
culori (negrul) poate fi suprimată, ea fiind realizabilă și prin compunerea celorlalte. La această
manevră se adaugă și posibilitatea de intervenție asupra memoriei electronice a copiatorului.

Obținerea unor rezultate de identificare individuală a copiatoarelor color presupune un

ansamblu de alte examinări complementare pentru determinarea tonerului și a cenușilor.
Acestea presupun la rândul lor crearea și existența la nivel național a unei colecții de hârtie și
toner permițând raportarea la mostre și rețete standard, clasificate pe caracteristici și
producători.

În aceste condiții se impune studierea prin analize de laborator a următoarelor

caracteristici, în funcție de actul (copia) de examinat și de tipul acesteia (color sau alb/negru):

1. Caracteristicile de bază ale tonerului. Aceasta se poate stabili prin determinări

magnetice, examinare microscopică (microscopie electronică cu baleiaj), cât și prin examinări
orientate spre determinarea modului de procesare a tonerului – termoradiere, rulare termică,
presare la rece. Datele obținute se pot completa cu caracterizarea chimică a tonerului. Se va
stabili dacă tonerul este mono-component sau bi-compus. Unele rețete de toner de culoare
neagră conțin coloranți extractibili în amestec cu pigmenți carbonici. Aceștia pot fi separați și
identificați prin cromatografia în strat subțire. Este utilă și identificarea rășinilor utilizate la
producerea tonerului. Dată fiind compunerea lor, tonerele color conțin în general mai multe
componente care pot fi detectate: rășini, pigmenți etc.

2. Piroliza gaz-cromatografică – permite separarea cromatografică a componentelor

tonerului, în special compușii anorganici, iar prin completarea analizelor cu spectroscopia de
masă se obține o precizie superioară. 250

250
Cantu, A. A., op. cit., p. 44.

221
 3. Analize instrumentale în raze infra-roșii – din care în special spectroscopia în infra-
roșu oferă posibilitatea unor diferențieri precise a proporțiilor în care un anumit fabricant a
adăugat rășini sintetice tonerului. Din păcate, pe lângă aparatura complexă este și aici necesară
existența unei colecții de mostre.

4. Fluorescența sub raze X – permite identificarea coloranților anorganici prezenți în

diferite rețete de toner color.

Așa cum rezultă din metodele de examinare expuse mai sus, tehnicizarea și evoluția
mijloacelor de copiere impun și o dezvoltare a cunoștințelor interdisciplinare și a aparaturii
folosite în criminalistică.

Metoda de termocopiere ThermoFax a suferit de la apariția ei din anul 1950 până în

prezent o mare varietate de perfecționări și modificări, existând azi chiar și copiatoare termice
color. Aplicația cea mai frecventă a termocopierii este la aparatele de tip telefax, deși printre
acestea, modelele mai sofisticate realizează imprimarea cu ajutorul tehnologiei de la
copiatoarele laser tip Xerox, existând chiar aparate telefax laser color.

Revenind la termocopiere, facem precizarea că, prin construcție aparatele tip telefax
sunt prevăzute să realizeze și funcția de copiator. Copiile realizate au în general o calitate
scăzută față de cele tip Xerox, majoritatea modelelor necesită hârtie specială tip termofax și
rezultatul nu se păstrează un timp mai îndelungat, estompându-se cu timpul. Pe de altă parte,
textele scrise cu banda carbonică, desenele reproduse cu hârtie copiativă carbon (plombagină),
semnăturile ori mențiunile executate cu creionul cu grafit nu sunt reproduse, ori apar insuficient
de clar prin termocopiere. Termo-imprimarea se realizează cu ajutorul unei linii de lamele sau
ace care se află în contact cu hârtia termo-sensibilă. Acestea se încălzesc sau nu, în funcție de
mesajul (semnalul) electronic.

Examinarea microscopică a actelor transmise sau copiate cu ajutorul unui aparat

telefax termic permite observarea fibrelor de hârtie superficiale, carbonizate prin descărcări
punctiforme de energie termică. Hârtia este de dimensiuni variabile, cu o grosime redusă, fiind
prezentată în role de anumite lungimi, pentru aparat. Calitatea imprimărilor este diferită în
funcție de calitatea și performanțele aparatului. 251 Majoritatea modelelor actuale de aparate
tefax utilizează la imprimarea imaginii pulbere toner. La aparatele telefax care utilizează toner,
acesta este depus într-un strat mai subțire decât la copiatoarele obișnuite, dar diferențele sunt
date doar de grosimea corpului caracterelor. ,,Citirea” documentului ce urmează a fi copiat
termic sau transmis, se face cu ajutorul unui cap termic pe bază de radiații infraroșii. Răspândite
pe o lățime corespunzătoare lățimii actului de transmis sau termocopiat, celulele foto-termo-
sensibile observă și reproduc variațiile alb/negru (hărtie/traseu scris), acestea reflectându-se în

251
Casey-Owens Maureen, A look into facsimile transmission, Journal of Forensic Sciences, Vol. 35,
No. 1/Jan. 1990, p. 112-117.

222
microdescărcări de arc pe hârtia rolei de hârtie termosensibilă, sau în încărcări electrostatice cu
toner care apoi este depus pe hârtie, sau cu ajutorul unui sistem ink-jet, cu jet de cerneală.
Modelele tip laser sau ink-jet folosesc hârtie normală sau sub formă de rolă, pot produce și copii
color, iar puterea lor de rezoluție este mai mare.

Într-o expertiză de tehnica documentelor efectuată la Laboratorul Interjudețean de

Expertize Criminalistice Cluj, a fost supus examinării un act prezentat în copie electrostatică
tip Xerox alb/negru, cerându-se să se stabilească modul de realizare al acestuia. 252 În cadrul
examinării generale am stabilit că actul era o copie tip xerox a unui act realizat prin mai multe
activități compuse, plecând de la copierea pe un copiator tip telefax a unei semnături ce imita o
semnătură autentică, peste care fusese desenată o ștampilă, iar deasupra acestora fusese
dactilografiat un text ce confirma achitarea unui debit de mai multe milioane lei. Actul compus,
astfel rezultat, a fost recopiat cu un copiator termic, fiind vizibile pe marginile copiei tip Xerox
realizate în final, urmele lăsate pe rola de hârtie termică de către mecanismul de transport al
telefaxului. Multitudinea de copieri și recopieri era orientată spre a face să se estompeze
detaliile și să acopere contrafacerea semnăturii .

Un amănunt de interes tehnic este cel că unele aparate telefax sunt prevăzute cu un
dispozitiv care aplică un semn distinctiv, o ,,ștampilă“ pe documentele care au fost transmise
ori copiate cu ajutorul lor. Acest fapt permite în cazul în care este pus la dispoziție și actul
original să se constate dacă s-a efectuat vre-o transmitere sau copiere a acestuia cu aparatul
telefax.

Examinarea unui document suspect realizat, copiat ori transmis cu ajutorul unui aparat
telefax presupune ca (în mod ideal) la dispoziția expertului să se afle :
 documentul original la care se referă documentul fax;
 copia fax (act în litigiu);
 aparatul telefax pe care se cunoaște sau se bănuiește că s-a făcut transmiterea ori
copierea;
 materiale de probă copiate, transmise și recepționate cu aparatul emitent, cât și cu cel
recepționant.
În cursul examinării se vor avea în vedere pentru identificare următoarele elemente:
 imprimările ce indică numărul de apel, indicativul și ora transmiterii/recepției
(aceste elemente pot fi suprimate fie din aparat, fie prin tăierea hârtiei);
 aspectul general al imprimării care poate fi clar, estompat, imprimat inegal;
 tipul de imprimare – termică, cu toner, cu jet de cerneală;

Raport de expertiză criminalistică nr. 30/ 1996 realizat în Dos. nr. 6605/1995 al Poliției Municipiului
252

Mediaș, județul Sibiu.

223
  în cazul în care aparatul este prevăzut cu ștampila de confirmare – aspectul acesteia
– culoarea, forma, plasarea ei (și aceasta funcție poate fi înlăturată);
 defectele specifice de scanare ori de redare;
 unele caracteristici specifice aparatului.
Defectele specifice de scanare pot fi generate de prezența prafului ori acumularea de
murdărie între mecanism și hârtie, ori pe oglinda unității optice. Acestea se vor manifesta fie
prin imagini îmbâcsite, iar în cazul firelor de praf pot apărea ca linii verticale pe document 253.
Forma lor punctiformă apare prin reluare continuă ca o linie pe verticală situată într-un anumit
punct al paginii. De asemenea, defectele unității de imprimare pot apărea sub forma unor linii
verticale pe toată lungimea actului. Astfel, încălzirea continuă a unui ac produce o linie verticală
neagră, iar neîncălzirea unui ac generează o linie albă. Ele pot fi deosebite de defectele de
scanare care dispar prin curățirea unității de imagine. Defectele unității de imprimare apăr în
cazul documentelor transmise prin fax numai pe exemplarul recepționat, respectiv în cazul
folosirii acestuia drept copiator.

Defectele specifice mecanismului pot consta în urme ale rolei presoare care asigură
mișcarea hârtiei. Funcționarea imperfectă a rolei se poate manifesta prin alungirea ori scurtarea
pe alocuri a semnelor ori literelor. Acest defect poate fi însă generat în cazul actelor recepționate
prin telefax și de defecțiuni ale liniei telefonice cu transmisie analogică.

Aparatele de tip telefax pot fi utilizate uneori la falsificarea unor acte, în combinație
cu metode obișnuite de falsificare. Ele pot fi folosite mai ales atunci când este vorba de
transmiterea la distanță a unor contracte, chitanțe, cecuri etc. Prin combinarea tehnicilor inițiale
de ștergere, radiere, adăugire cu retransmiterea prin telefax a actelor falsificate se încearcă
uneori obținerea unor plăți în bănci, ori dovedirea unor alte prevederi contractuale decât cele
convenite. 254

Într-un dosar au fost prezentate spre achitare prin bancă unele dispoziții de plată pe
care fuseseră modificate prin adăugare sumele confirmate. Din ,,cinci sute mii“ s-a făcut ,,cinci
milioane cinci sute de mii”, iar actul falsificat a fost transmis pentru plată băncii clientului, prin
telefax. Confruntarea exemplarelor fax și originale a permis ușor stabilirea modului de
falsificare, deși, datorită condițiilor de păstrare, copiile fax începuseră să-și piardă
lizibilitatea. 255

253
Hill J. Heather, Facsimile transmision and the Questioned Document Examiner, The Metropolitan
London Laboratory, 1996, p.11.
254
Raport de expertiză criminalistică nr. 193/1996 din Dos. nr. 503301/1996 al Poliției Municipiului
Cluj-Napoca și Raportul de expertiză criminalistică nr. 151/1997 din Dos. Nr. 88475/1997 al Inspectoratului de
Poliție al Județului Hunedoara.
255
Raport de expertiză criminalistică nr. 245 din 11 noiembrie 1996 realizat în Dos. Nr. 503301/1996
al Poliției Municipului Cluj-Napoca, la Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice Cluj.

224
 Falsuri realizate cu copiatoare alb/negru. Examinarea lor.

Așa cum s-a arătat și în literatura de specialitate 256 multe din falsurile realizate cu
ajutorul copiatoarelor alb/negru sunt orientate spre realizarea unor acte compuse. Prin această
noțiune înțelegem un act nou, prezentat în copie electrostatică alb/negru care, de obicei conform
afirmațiilor părții ce încearcă să se preleve de conținutul său, ar reprezenta copia unui act
contestat ,,al cărui original s-a pierdut. ”

Metoda de lucru este relativ simplă: se folosește o parte dintr-un alt act ce conține o
semnătură autentică a unui anumit titular, la care se adaugă un alt text realizându-se falsul prin
trucare și reproducerea cu copiatorul. 257

O variantă de fals comis cu ajutorul copiatoarelor este cel prin procedeul denumit
,,mască“, utilizând o coală de hârtie pentru a ecrana o parte a actului ce se truchează – de
exemplu se copiază antetul și finalul unui act adeverință oficială ,,mascând” textul original,
introducându-se apoi pe copie textul dorit și recopiind actul astfel plăsmuit.

Amintim în acest sens o cauză cercetată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj 258 în
care s-a dispus efectuarea unei expertize criminalistice asupra unei copii tip Xerox a unui act
despre care petentul susținea că l-a depus la termen la instanța de judecată, dar acțiunea nu a
fost înregistrată la dosarul cauzei respective, deoarece actul ar fi fost pierdut sau sustras.
Examinarea criminalistică a copiei electrostatice în litigiu a pus în evidență prezența unor urme
liniare produse de marginile unei coli diferite de hârtie, folosite ca mască pentru a putea
reproduce electrostatic partea superioară a actului cu impresiunea ștampilei de înregistrare de
la registratura instanței. Urmele erau vizibile pe orizontală, producându-se o ușoară umbră la
trecerea scanerului copiatorului, dar mai ales la marginea din dreapta pe verticală, datorită
dezalinierii marginilor colilor. După obținerea unei coli de hârtie format A4 ce purta o
reproducere electrostatică a înregistrării de intrare cu data certă, autorul falsului a scris cu mâna
textul acțiunii și a recopiat actul, depunând noua copie în susținerea plângerii penale.

Din experimentele făcute cu ocazia acestei expertize am putut constata că aceste tipuri
de urme-umbră apar pe copiile electrostatice alb/negru atunci când copiatorul nu este întreținut
corespunzător. Ele mai apar când actul de reprodus are unele deformări: cute, plieri
rectangulare, când se copiază acte din mai multe pagini, la limita dintre marginile paginilor,
când sunt mai multe coli suprapuse. Calitatea copiilor mai poate fi influențată și de alți factori:

256
Hilton O., op. cit., Forensic Science International No. 13/1974, p. 117.
257
Boboș L., Unele probleme pe care le ridică expertiza actelor reproduse cu ajutorul copiatoarelor
electrostatice, Buletinul Intern. Probleme de Criminalistică și Criminologie. Procuratura Generală a R.S.R. No. 1-
2/1987, p. 152-156.
258
Dosar nr. 47/VIII/1/1995 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj și Raport de expertiză
criminalistică nr. 54/1995 al Laboratorului de expertize criminalistice Cluj.

225
 1. Starea actului care se copiază și culoarea acestuia în cadrul raportului fond-text. În
practică s-a constatat că anumite culori – galben, roșu, bleu ciel – nu sunt clar copiate și
transpuse în alb/negru.

2. Starea aparatului. Aici are importanță și timpul scurs de la ultima utilizare, gradul
de încărcare pentru ziua respectivă. Pe măsura creșterii numărului de copii realizate cu un
copiator se produc uzuri ale cilindrului.

3. Temperatura de topire/fixare a tonerului și calitatea acestuia. Acumularea cenușilor

de toner și încălzirea aparatului pot genera fixarea unei părți din tonerul uzat pe copiile realizate,
acestea căpătând un aspect îmbâcsit.

4. Gradul de contrast al expunerii. Actele au contraste diferite între fond și text, iar
unele acte realizate cu imprimante matriciale sau mașini de scris cu bandă carbonică necesită
un contrast mai redus, dată fiind tenta de gri a imprimării și raportul redus de contrast cu albul
suportului material.

Alteori, copiile alb-negru ale unor acte sunt falsificate prin alterarea conținutului unui
text. Îndepărtând de pe copie unele mențiuni (cifre, cuvinte, fraze), se pot introduce altele în
locul lor. În acest sens amintim o expertiză realizată la Laboratorul interjudețean de expertize
criminalistice Cluj în care, pe lângă identificarea autorului unei semnături, s-a stabilit și modul
în care a fost falsificat unul din exemplarele actului, exemplar prezentat în copie electrostatică
și care prezenta diferențe de conținut față de exemplarul din arhiva notarială. 259 S-a realizat o
copie electrostatică a celor două pagini ale actului din arhiva notarială. De pe copie, din
mențiunea “cu excepția garajului“ au fost radiate litere, rămânând doar mențiunea ,,... garajul
...”, apoi s-a completat prin adăugare, mențiunea devenind ,,și garajul”, ulterior copia
modificată a fost recopiată, fiind utilizată pentru susținerea unor pretenții în fața instanței de
judecată. Examinarea microscopică a imaginii și compararea actului inițial și a copiei falsificate
prezentate în instanță au permis prin identificarea coincidenței parțiale și a diferențelor
stabilirea falsului.

259
Raport de expertiză criminalistică nr. 223/ 1997 efectuat în Dos. nr. 2273 / P / 1996 al Parchetului
de pe lângă Judecătoria Târgu-Mureș.

226
 Secțiunea 8. Imprimantele sistemelor informatice. Diferențierea
criminalistică între documentele realizate cu ajutorul copiatoarelor și cu
ajutorul imprimantelor

Apariția, perfecționarea și creșterea gradului de utilizare al imprimantelor pentru

computer au condus la creșterea frecvenței cu care documente suspecte realizate cu ajutorul
acestora au fost supuse examinării criminalistice. Semnalat în literatura de specialitate publicată
în alte state 260 acest lucru l-am putut sesiza și din practica Laboratorului Interjudețean de
Expertize Criminalistice Cluj, în arhivele căruia nu am găsit pentru perioada 1960-1996,
expertize criminalistice care să se ocupe de acest tip de falsuri ori contrafaceri, dar unele lucrări
recente, la care ne vom referi când vom trata anumite aspecte în cuprinsul prezentei lucrări, au
printre obiective și identificarea tipului de imprimantă cu care au fost realizate unele acte.

Tehnica de calcul a generat un nou complex de probleme pentru criminaliști. Uneori

,,aceasta a făcut ca atenția experților să se mute dinspre compararea scrisului de mână către
determinarea originii imprimantei folosite pentru a crea un document, ori dacă mai multe
documente provin din același sistem de imprimare” 261

Acest aspect nu trebuie însă supraapreciat. Credem că, deși documentele realizate cu
ajutorul sistemelor computerizate tind să devină tot mai prezente în viața de fiecare zi, iar
computerul însuși să preia o mare multitudine dintre sarcinile și eforturile umane, rolul său este
încă limitat, determinant rămânând factorul uman. Este larg susținută de literatura de
specialitate opinia 262 că, în viitor, experții vor întâlni tot mai des documente realizate cu
ajutorul computerului cărora vor trebui se identifice sursa. ,,Cei care ignoră ultimele evoluții în
tehnologia computerelor riscă să-și limiteze capacitățile și să-și limiteze dezvoltarea.” 263
Aceasta presupune deci a cunoaște și înțelege modul de funcționare și posibilitățile aparatelor
respective, ca o expresie a caracterului deschis la cunoștințe din cele mai diverse domenii pe
care le presupune activitatea de criminalist.

Înainte de a trata aspectul diferitelor imprimări și modurile de diferențiere, credem că

sunt necesare câteva precizări cu privire la imprimantele pentru computer și posibilitățile oferite
de acestea.

260
RAMSEY L. SANDRA -The Effect of Computers on Forensic Document Examiners, International
Journal of Forensic Document Examiners, Vol. 2, No. 3 July / Sept. 1996 p. 187.
261
Idem.
262
LESLIE A. G.; STIMSON T. A., Identification of Print Out Devices - Forensic Sciences Journal
Vol. 19, 1982 p. 11. ALLEN M. J., Dot-Matrix printers, Forensic Science International Vol. 35, No. 4/ 1987 p.
283-295. WINCHESTER M. J., Examining a Computer Printed Document - Presented at the the 43-rd Annual
Meeting of the American Society of Questioned Documents Examiners 1985 , p. 2. ș.a.
263
RAMSEY L. S., op. cit., p. 190.

227
 Imprimantele pentru computer sunt de fapt dispozitive anexe computerului cu rolul de
a transpune pe hârtie anumite elemente grafice sau cifrice, conform comenzilor date prin
intermediul computerului. Primele modele de imprimante, cele numite matriciale, sunt
prevăzute pentru imprimare pe hârtie cu un ansamblu de ace dispuse pe un dreptunghi, care pot
genera cifre sau semne grafice. Alte modele au pentru imprimare o emisferă metalic cu semnele
grafice și cifrele ce sunt prezente și la ,,coșul de litere” al unei mașini de scris. Dacă la acest
sistem identificarea este legată de unicitatea caracterelor ce se realizează cu imprimanta
respectiv, situația diferă în cazul imprimantelor cu ace. Având la început un număr mai mic de
ace - 9 ace - posibilitățile erau reduse în privința caracterelor sau simbolurilor ce se pot genera
cu ele. Cu toate acestea, și în această situație se pot produce cu aceeași imprimantă mai multe
tipuri de fonturi (caractere) - de exemplu pica, italic, courier etc. Caracterele sunt reproduse pe
hârtie prin intermediul panglicii cu tuș sau carbon. Prin creșterea numărului de ace la 24, au
sporit disponibilitățile, putând fi reproduse mai multe tipuri de caractere de scris și chiar unele
simboluri, desene etc, dar nu se puteau realiza decât imagini alb /negru. Ca defecte specifice
acestui tip de imprimante amintim: estomparea impresiunilor într-o anumită parte a semnului
grafic (de exemplu în partea mediană) ca urmare a uzurii mai pronunțate a benzii, apariția unor
linii albe la o anumită înălțime a semnelor datorit ruperii, îndoirii sau blocării unuia sau chiar
mai multora dintre ace.

Dezvoltarea electronicii a permis introducerea unor noi tipuri de dispozitive:

imprimante cu laser și imprimante cu jet de cerneală. Modelele denumite ,,laser printer” sunt
imprimante (alb/negru sau color) care funcționează, în ce privește modul de realizare a imaginii,
asemeni unității de creare a imaginii de la un copiator cu laser. Unitatea laser servește la
producerea rapidă a energiei termice necesare topirii tonerului. Încărcarea cu imaginea latentă
este bazată pe o imagine preluată din memoria computerului, care comandă și combinațiile de
culori, numărul de copii etc., prin programul de editare. Examinate la microscop imprimările
realizate prin imprimantele cu laser nu se deosebesc, la prima vedere, de cele realizate cu un
copiator, ambele utilizând la reproducerea imaginii pe hârtie pulberea-toner.

Datorită uzurii și defectelor de pe cilindrul colector pot fi identificate atât copiatoarele,

cât și imprimantele laser. 264

De cele mai multe ori, în practică, este descoperit numai documentul suspect, urmând
ca ancheta să conducă la stabilirea autorilor contrafacerii ori falsului. Problema care se pune în
această situație, este aceea de a stabili în primul rând care este sursa directă a unui document

264
ARBOUINE M. W., The use of drum defects to link laser printed documents to individual laser
printers, Journal of Forensic Identification, Vol. 34, No. 2, 1994, p. 165-170. BOYD P. F. J., Laser technology -
A new concept to chalenge the forensic document examiner, Canadian Society of Forensic Sciences Journal, Vol.
16. No. 1/ 1983 , pag. 7-17.

228
suspect: un copiator laser sau o imprimantă laser, iar după rezolvarea acestui aspect se poate
forma cercul de aparate bănuite și se trece la identificări de aparate, materiale, hârtie, toner etc.

Conform unui studiu efectuat de către un colectiv de specialiști din Marea Britanie
pentru un lot de zece modele de copiator de la firmele Canon, Toshiba, Rank Xerox și pe un lot
de trei modele de imprimante Brother și Hewlett Packard LaserJet III și IV, deși latente, urmele
lăsate de mecanismele de alimentare cu hârtie pe colile respective sunt la baza acestor
posibilități de identificare. Examinarea presupune dotare tehnică - un aparat de detecție
electrostatic tip ESDA, la care se poate adăuga și un comparator video-spectral. Urmele produse
de ghiarele mecanismului de alimentare cu hârtie sunt în general diferite de la o marcă la alta,
deși studiul amintit indică faptul că modelele de imprimante Brother și H. P. LaserJet III lasă
urme relativ asemănătoare, având același număr de ghiare de preluare a hârtiei din tavă. Urmele
sunt în general mai vizibile la partea cu care documentul, coala de hârtie, pătrund în aparat și
se păstrează un anumit timp, fiind detectabile chiar și după circa două luni. 265

Pentru copiatoare ele diferă uneori, chiar la același fabricant, de la un model la altul,
în funcție de numărul și poziționarea ghiarelor de prindere a hârtiei, de tipul, dimensiunile și
forma rolelor de transport.

Pentru imprimante cu laser transportul hârtiei este realizat cu ajutorul unei benzi din
pânză cauciucată, sau la unele modele cu role; și acestea lasă urme latente specifice, care pot fi
puse în evidență cu ajutorul aparatului ESDA. Vom prezenta pe scurt metoda de examinare cu
ajutorul aparatului ESDA. Documentul de examinat este acoperit prin vacuumare cu o folie de
plastic foarte subțire. Vacuumarea produce aderarea foliei la fibrele hârtiei. Peste folie se
presară pulbere tip toner, iar documentul este introdus între două plăci de metal încărcate
electrostatic. Astfel, pulberea toner aderă la folia de plastic, aglomerându-se mai pronunțat
acolo unde fibrele hârtiei au fost deformate de mecanismul de prindere și transport. Devin în
acest mod vizibile pe folia de plastic urmele latente. Ele pot fi apoi fotografiate ori scanate,
introduse în memoria video a unui computer și examinate apoi comparativ, pentru identificare.

O chestiune, lăsată neinvestigată de către autorii studiului amintit, este cea a efectelor
pe care condițiile de păstrare ale documentelor - căldură, uzură, umiditate - precum și calitatea
hârtiei pe care sunt imprimate le au asupra urmelor specifice mecanismului. Credem că, în mod
firesc, ele vor influența păstrarea în timp, durata posibilității de identificare a urmelor
mecanismului și de diferențiere a sursei, depinzând de gradul uzurii și de agresivitatea
condițiilor păstrării.

Deși pentru o perspectivă mai îndepărtată, considerăm că ar fi utilă formarea pentru

uzul specialiștilor a unui repertoar de mărci și modele care să conțină caracteristicile specifice

265
STOCKTON A., GILLIES E. A., Identification of modern office machinery by paper handling marks
- A method of distinguishing between photocopied and laser printed documents - London 1996, abstract p. 1-5.

229
diferitelor modele de imprimante, clasa de precizie ( rezoluția în dpi), aspectul urmelor latente
ale mecanismului, clasificate pe număr de elemente, producători, ani de fabricație. Aceasta va
oferi, printre altele informații și pe cele privind concordanța dintre data afirmată a emiterii unui
act și data existenței modelului de imprimantă pe piață sau în dotarea emitentului (organe de
stat, diferite bănci și firme economice, ș.a.m.d.). Imprimantele cu jet de cerneală realizează
imprimarea, așa cum le arată și numele, prin intermediul proiectării unui jet fin de cerneală, ai
cărui stropi sunt vizibili sub microscop. Modelele sunt disponibile atât în variantă alb/negru cât
și color.

Imprimantele color realizează culorile prin combinarea a patru culori - roșu magenta,
galben, albastru cyan și negru. Prin examinare microscopică pot fi distinse depunerile succesive
de stropi de cerneală, observându-se și difuzia cernelii în fibrele hârtiei.

În cazul documentelor realizate cu ajutorul imprimărilor cu jet de cerneală sunt

aplicabile diverse metode de datare ale cernelurilor, 266 în scopul de a putea stabili vechimea
relativă a două sau mai multe mențiuni pe același act, diferențele de cerneluri. Acestea sunt
tehnici chimice de laborator, bazate mai ales pe cromatografia în strat subțire, spectrometria de
masă, pentru identificarea compușilor volatili ai diferitelor rețete, la care am făcut referiri în
partea destinată analizei cernelurilor. Ele sunt de specialitate chimică, dar considerăm util
pentru specialiștii în examinarea documentelor, ca și pentru anchetatori, să cunoască existența
acestor posibilități și în cazul cernelurilor de imprimantă pentru a recurge la ele atunci când se
impune.

Așa cum am putut constata și din practica personală, în ultimii ani a crescut tendința
de utilizare a imprimantelor cu jet de cerneală la comiterea diferitelor falsuri ori contrafaceri

În unul din cazuri 267 am întâlnit bancnote de 10.000 lei realizate cu ajutorul unei
imprimante cu jet de cerneală, autorii contrafacerii declarând în cursul anchetei că au cumpărat
mai multe bancnote contrafăcute în acest mod de la un necunoscut din o altă localitate, ocazie
cu care le-a venit ideea de a încerca să facă același lucru cu computerul propriu, cu care ar fi
realizat ,,numai de încercare” câteva, fără să le pună în circulație. Date fiind elementele
declarate, s-a cerut să se stabilească printr-o expertiză criminalistică dacă bancnotele proveneau
din loturi realizate cu imprimante diferite sau au fost realizate cu aceeași imprimantă.
Examinarea comparativă macroscopică a celor două loturi de bancnote contrafăcute a pus în
evidență diferențe de nuanță ale culorilor și de finețe a imprimării, iar la examinarea
microscopică a devenit clar că există diferențe și la nivelul clasei de rezoluție. S-a confirmat
astfel că sunt două loturi de bancnote, provenind de la o imprimantă de 300 dpi - cea cu care

266
AGINSKI N. V., Dating and characterising writing, stamp pad and Jet printer inks by gas
Chromatography / Mass spectrometry, International Journal of Forensic Documents Examiners, Vol. 2, No. 2,
April/June 1996 p. 103-106.
267
Raport de expertiză criminalistică nr 188 din 16 august 1996 în Dos. nr. 207/P/1996 al Parchetului
de pe lângă Tribunalul Cluj.

230
lucraseră inculpații și respectiv, un lot de la o imprimantă de 800 dpi - bancnote despre care
inculpații declaraseră că le-au cumpărat de la alte persoane.

Ca o concluzie ce se desprinde în mod firesc din metodica identificării criminalistice,

atunci când se pune problema de a stabili mijlocul de producere al unor documente despre care
se știe deja că sunt contrafăcute, prima problemă este aceea de a stabili mijlocul de imprimare.

În acest scop se vor putea formula următoarele întrebări:

 Este sursa documentului un copiator?
 Este o imprimantă?
 Sunt ele alb/ negru sau color?
 Imprimarea este realizată cu ajutorul pulberii toner sau cu jet de cerneală?
 Care este rezoluția specifică aparatului (în dpi)?

Acestui set de întrebări i se poate răspunde prin examinarea documentului suspect.

Datele obținute vor fi utilizate în continuare în direcționarea cercetărilor, la stabilirea cercului
de aparate și persoanelor bănuite.

Secțiunea 9. Falsuri sigilografice

Sigiliile pot fi realizate atât din cauciuc cât și din metal. În general ele produc urme de
stratificare cu tuș, dar pot fi și sigilii seci (,,timbre seci”) de genul celor aplicate pe diplomele
de studii, pe actele de identitate, pe unele documente autentificate etc., în general pe acte care
dovedesc o anumita calitate, stare.

Confecționarea sigiliilor se face după anumite reguli privind forma (de exemplu sigilii
rotunde cu stemă, pătrate cu inscripții, triunghiulare de viză, ș.a.). Unele elemente sunt generale
- forma, dimensiunile, lungimea și caracterele literale.

Exista și elemente cu caracter individual, având un potențial identificator. Unele

provin chiar din procesul de confecționare a ștampilei, fiind legate de calitatea materialului
folosit cât și de priceperea și instrumentele de care a dispus cel care a confecționat sigiliul. De
exemplu - litere deviate de la axă, grame literale mai scurte sau mai lungi, ș.a.m.d.

Alte caracteristici identificatoare se datorează uzurii, deformării conturului, știrbiri ale

muchiilor, îmbâcsirea cu tuș sau fibre microscopice de hârtie a caracterelor etc. Elementele de
uzură sunt adesea interpretate greșit de către falsificatori și sunt omise de pe copia (falsul) pe
care o confecționează.

Dintre procedeele clasice de contrafacere a sigiliilor menționăm:

231
 (1) Desenarea - se copiază prin transparență sau prin diaproiecție o impresiune
originală. În acest proces are loc de obicei o distorsionare a liniilor și foarte des pot apărea
diferențe de proporții.

(2) Transferul unei impresiuni autentice

Se poate realiza utilizând albuș de ou fiert, sau hârtia ori pelicula fotografică umezită.
Imprimarea care rezultă este neclară, confuză, datorită difuziei tușului prin umectare.

(3) Contrafacerea clișeului

Se procedează la gravarea manuală într-o bucată de gumă sau de cauciuc. Realizarea

este de obicei imprecisă, lipsită de finețe, descoperirea acestor falsuri fiind relativ ușoară.

O metodă mai rar folosită, însă existentă, este realizarea unei ștampile prin îmbucșarea
mai multor bucăți provenind din mai multe ștampile vechi. Rezultă o ștampilă cu asimetrii și
diferențe de uzură a unor porțiuni.

Uneori sunt aplicate monede sau chiar alte ștampile care sunt rotite pentru a face
imprimarea ilizibilă.

Metode moderne de realizare a falsurilor sigilografice

Cea mai eficientă, însă dificil de realizat sub aspectul procurării sigiliului original, este
,,furtul impresiunii” cu cauciuc siliconic. Acesta preia cele mai mici detalii și permite realizarea
unui negativ după care se va putea turna apoi un sigiliu aproape identic cu modelul original, de
mare precizie. Dificultatea rămâne în procurarea sigiliului original pentru luarea mulajului.

O metodă de dată recentă este realizarea de forme de ștampilă cu ajutorul unui sistem
computerizat. 268 Metoda se folosește la origine în activitatea de producere a ștampilelor de
cauciuc în scop comercial. Pentru realizarea acestor sigilii se utilizează scanarea unei
impresiuni autentice de ștampilă, care este stocata în memoria unui computer (un model 386
sau mai performant).

Prin intermediul unor programe Correl Draw se poate opera asupra imaginii. Aceasta
este prelucrată în stația grafică, putând fi rearanjată imaginea, literele, pot fi introduse sau
înlăturate unele simboluri, litere, cifre. Imaginea astfel obținută este redată cu o imprimantă cu
jet de cerneală, realizându-se apoi un negativ pe un planfilm negativ.

268
Alamoreanu, S., Falsuri în acte. Metode clasice și moderne - Teza de doctorat, Universitatea Babeș-Bolyai
1998.

232
 Cu ajutorul unui gel monomer expus la radiație ultraviolet (UV) se obține în urma unui
proces de developare și polimerizare un sigiliu corespunzător modelului creat cu ajutorul
computerului. Erorile acestei metode pot apărea în special în faza de prelucrare a imaginii
grafice, când anumite elemente sunt înțelese eronat sau sunt apreciate ca neesențiale (uzuri
particulare, plasări specifice ale unor semne) pe care din ,,dorința de perfecțiune” falsificatorul
le corectează, sau intervin chiar corecții prin programul computerelor, îndepărtându-se astfel
de impresiunea autentică.

În toate cazurile când se pune problema unui fals sigilografic, este necesar să se
procure impresiuni ale sigiliului în litigiu din perioada din care se susține că provine actul ce
conține impresiunea contestată / perioade apropiate, aceeași lună, an, chiar zi. Chiar și în cazul
unor falsuri grosolane se va putea ilustra pentru comparație cu impresiuni cu garanții de
autenticitate.

Secțiunea 10. Ridicarea actelor suspecte în vederea examinării. Selectarea

materialelor de comparație

Există reguli procedurale clare cu privire la aceste activități, dar nu la acestea ne vom
referi, ci la unele greșeli care se comit în ridicarea, manipularea, prezentarea actelor contestate,
cât și în colectarea materialelor de comparație.

Actele în litigiu (contestate, suspecte) vor trebui întotdeauna manipulate cu atenție,

folosind pe cât posibil mănuși sau pensete. Ele pot să fie purtătoare ale unor urme (papilare,
resturi de grafit de la copierea traseelor etc.), pe care o greșită ridicare și manipulare să le
distrugă sau să le altereze.

În același sens, este total greșită practica de a prinde actele în litigiu prin coasere la
dosar sau prin găurire cu ace de gămălie ori prin capsare alături de probe. Toate aceste manevre
produc urme noi, ducând în general la ceea ce specialiștii numesc ,,contaminarea urmelor”.
Astfel, o coasere la dosar sau o prindere cu ac de gămălie poate să distrugă sau să acopere o
urmă de prindere anterioară cu ac de gămălie, realizată cu ocazia fixării unui act sub cel fals în
scopul copierii prin transparența a unei semnături.

Nu se vor face mențiuni scrise pe actul suspect, fiind total greșită practica instanțelor
de a menționa pe actele în litigiu: ,,Vizat spre neschimbare”. Actele în litigiu trebuie
împachetate în plicuri, evitând plierea și sigilându-se plicul. Pe plic se va menționa conținutul.
Plicul poate fi ulterior cusut la dosar fără a se găuri actul contestat.

233
 Actele rupte vor fi recuperate bucată cu bucată. După recuperare se va proceda la
recompunerea lor pe o suprafață plană (o bucată de sticlă). La această operație se va ține seama
de urmele de pliere, de continuitatea rândurilor, de dimensiunile și forma unor desene etc. Actul
refăcut va fi fotografiat. El poate fi acoperit cu o spumă de poliacetat de vinil care după
evaporare rămâne sub forma unei pelicule protectoare.

Actele arse (total sau parțial)

Ridicarea și conservarea acestora se face prin diverse metode în funcție de gradul lor
de distrugere. În primul rând, nu se vor stropi cu apă actele care încă ard sau care încă fumegă.
Aceasta acțiune ar duce la distrugerea cenușei care poate fi exploatată la identificarea unor
resturi de text.

Hârtia arsa NU se va prinde cu mâna!, ci se va crea un curent ușor de aer cu un carton,

ridicând actul ars și introducând dedesubt o coală de hârtie (carton), apoi se va ambala totul
într-o cutie cu vată pentru a nu continua distrugerea actului ars.

Atunci când materialul nu este ars în întregime se poate proceda la evidențierea

scrisului de pe act, dacă acesta este realizat cu creionul, cu cerneluri ferogalice, cu mașina de
scris sau prin tipărire, deoarece, aceste substanțe sunt rezistente la temperaturi înalte. Actul va
fi în prealabil tratat în mediu umed (aburi) sau prin pulverizare cu uleiuri minerale, apoi se trece
la examinarea în radiație UV sau IR, exploatându-se capacitatea de reflexie a substanțelor
folosite la scriere. 269

Culegerea materialelor de comparație

Materialul de comparație este foarte important pentru calitatea concluziei asupra unui
act suspect. De calitatea și veridicitatea materialului de comparație depinde în mare măsură
precizia și profunzimea constatărilor expertului.

Este necesar ca la selectarea materialului de comparație să se pornească numai după o

bună observare a actului contestat. Aceasta permite organului de anchetă sau instanței de
judecată să înlăture din materialul de comparație acele acte care au fost prezentate ,,pro causa”,
ele fiind în fapt chiar unele falsuri. Uneori, în lipsa unui material corespunzător, părțile depun
ca material autentic de comparație acte contrafăcute în scopul de a corespunde cu actul în litigiu
care este și el un fals.

269
Sandu, Dumitru, op. cit.

234
 Materialul de comparație va trebui să cuprindă acte datând din perioade anterioare și
contemporane actului în litigiu (lună, an).

Expresie a rolului activ, magistratul sau organul judiciar va trebui să recolteze

materiale pentru comparație conținând scris și semnături cu garanții de autenticitate (de
exemplu contracte autentice de cumpărare a locuinței, cărți de muncă etc.).

Deși se cere destul de des stabilirea vechimii anumitor acte, trebuie arătat că precizia
cu care poate fi stabilită această vechime este relativă, ea variind de la aprecieri probabile la
concluzii cu marjă de eroare de 15-20 de ani în funcție de timpul scurs de la data afirmativă a
întocmirii actului contestat.

235
 CAPITOLUL X
METODOLOGIE ŞI TACTICĂ ÎN CRIMINALISTICĂ

Cercetarea locului faptei

Secțiunea 1. Noțiune

În criminalistică, cercetarea locului faptei desemnează complexul de activități

desfășurate de organele de urmărire penală și are un conținut relativ restrâns, dar, în același
timp de calitatea cercetării depinde modul ulterior de evoluție a cauzei.

Aceasta reprezintă o activitate primară, cu caracter de urgență, care oferă de obicei

primele materiale probatorii chiar înainte de a se cunoaște natura faptei, autorul sau natura și
întinderea prejudiciului.

Cercetarea locului faptei este sursa primelor materiale probatorii aduse la dosarul
cauzei, ceea ce presupune profesionalism, atenție și grijă în efectuarea acestei activități. De cele
mai multe ori, pe lângă echipa de cercetare, participă și medici legiști, experți criminaliști,
specialiști din alte domenii.

Prin conținutul său multivalent cercetarea locului faptei presupune adesea și realizarea
unor activități aparent diferite cum sunt percheziția și reconstituirea, chiar unele experimente
judiciare.

În mod corect s-a arătat în literatura de specialitate că „atunci când cercetării i se

asociază experimente acestea au un caracter secundar, elementar și nu sunt legate de regulă
de reproducerea fidelă a împrejurărilor aspectului cercetat”

Are ca scop cunoașterea nemijlocită a împrejurărilor concrete în care s-a produs fapta
cercetată, a fixării și ridicării urmelor materiale create cu ocazia comiterii faptei, pentru
stabilirea întinderii prejudiciului, identificarea victimelor și a făptuitorilor, precum și pentru
depistarea și ascultarea martorilor oculari sau a altor persoane care cunosc împrejurările legate
de cauză.

Noțiunea de loc al faptei nu se rezumă la o suprafață determinată în care s-a manifestat

aspectul concret, obiectiv al faptei (descoperirea cadavrului, al autovehiculului implicat în
accident, al geamului spart etc.), ci se întinde pe întregul perimetru în care s-au materializat
consecințele faptei.

236
 Ex. 1. Cadavrul este descoperit lângă un râu, dar de la cadavru și până la clădirea
abandonată, situată la cca. 100m de râu, se observă o urmă de târâre. La verificarea acelei
clădiri sunt descoperite urme extinse de sânge. Locul faptei va fi întregul perimetru de la râu
și până la clădirea abandonată.

Ex. 2. În cazul unui accident de trafic, locul faptei va cuprinde locul de unde încep
urmele de frânare, locul impactului, perimetrele pe care automobilele au deraiat, precum și
zonele în care se descoperă resturi ale caroseriei.

Ex. 3. În cazul accidentelor aviatice spațiul de cercetare se poate întinde pe câțiva

kilometri ca spațiu de cercetare, de la apariția primelor semne (scurgeri/pierderi de
carburant), până la locul efectiv al prăbușirii aeronavei.

Sarcini care trebuie îndeplinite în realizarea activității de cercetare:

 stabilirea naturii faptei și a împrejurărilor în care s-a comis. Cercetarea trebuie
realizată temeinic, la timp și în mod complet.
 stabilirea limitelor spațio-temporale în care s-a petrecut fapta și urmările sale.
 oferirea unei imagini ne-mediate a locului faptei.
 asigurarea găsirii, fixării și valorificării tuturor mijloacelor materiale de probă
existente.
 orientarea investigațiilor viitoare spre alte surse de informații: martori oculari, părți
vătămate, complici etc.
 înțelegerea împrejurărilor care au favorizat comiterea faptei și prevenirea comiterii
altora de același fel.

Secțiunea 2. Pregătirea, etapele și realizarea cercetării locului faptei

Indiferent de calitatea pe care o au (agenți de poliție, martori, părți vătămate etc.) ,

primele persoane care iau contact cu câmpul infracțional trebuie să conserve locul faptei, să
limiteze accesul altor persoane, să ia măsurile de acordare a primului ajutor și să anunțe
organele îndrituite să realizeze cercetarea locului faptei.

Uneori, măsurile de salvare sau de prim ajutor pot să provoace alterarea sau chiar
distrugerea probelor existente la locul faptei, de pildă în cazul intervenției pompierilor pentru a
stinge un incendiu.

237
 Organele judiciare, anunțate cu privire la producerea unei fapte ce necesită cercetare
în teren, vor cere informații cât mai detaliate cu privire la natura prezumtivă a evenimentului,
la victime și starea acestora, la pagube, la făptuitor și eventual la martori oculari.

Imediat după anunțare se va constitui echipa de cercetare, asigurându-se mijloacele

tehnice criminalistice necesare (truse foto, video, truse specializate), precum și prezența
specialiștilor în funcție de natura faptei (furt, omor, accident minier, accident aviatic etc.). se
organizează apoi deplasarea rapidă la locul faptei.

Imediat după sosirea la locul faptei se vor verifica modul în care s-a asigurat paza
locului, salvarea victimelor, conservarea urmelor, precum și măsurile de identificare și prindere
a făptuitorului. Neluarea acestor măsuri duce la pierderea de timp prețios, de probe
determinante în stabilirea adevărului precum și chiar la apariția unor posibile erori judiciare.

Acordarea primului ajutor victimelor, când acestea sunt ușor rănite, dar încă în viață,
este o activitate prioritară. Realizarea ei trebuie să fie făcută cu suficientă atenție pentru a
produce cât mai puține modificări în câmpul infracțional.

Configurația locului faptei poate suferi modificări sub acțiunea a două categorii de
factori: obiectivi (fenomenele naturale) și subiectivi (prin pătrunderea și acțiunea în locul faptei
a unor persoane neavizate). Acțiunea factorilor naturali – ploaie, vânt, ninsoare – poate interveni
și modifica locul faptei atunci când acesta este situat în exteriorul unei clădiri, chiar în cursul și
pe timpul realizării activității de cercetare. Împotriva acestora se va încerca acoperirea
temporară a zonelor de interes, fixarea imediată a urmelor video, fotografii și schiță.

Pătrunderea unui „val de curioși” la locul faptei poate duce și ea la distrugerea urmelor.
Dacă procesul nu a putut fi împiedicat se va putea proceda și la ridicarea de impresiuni de la
aceștia, pentru a-i putea elimina din cercul de suspecți.

În procesul verbal de cercetare se vor consemna toate modificările intervenite în

configurația locului faptei anterior sosirii echipei operative.

Între primele activități se vor înscrie în mod necesar cele legate de surprindere și fixare
a tuturor împrejurărilor care sunt schimbătoare în timp – mirosuri, umiditate, temperatură și
care nu pot fi reținute prin fotografiere ori imagine video. Ele vor fi apreciate și consemnate în
procesul verbal de cercetare – de pildă, mirosul de praf de pușcă, de alcool, de animal.

Vor fi aleși cel puțin doi martori asistenți care, în calitate de observatori imparțiali,
atestă prin propria semnătură pe procesul verbal veridicitatea celor consemnate sporind
încrederea în realitatea sa. Martorii asistenți sunt aleși dintre persoanele care nu au legături de
rudenie cu partea vătămată, cu făptuitorul sau cu vreun membru al echipei de cercetare. De
asemenea, martorii asistenți nu trebuie să aibă vreun interes vis-a-vis de părțile enumerate mai
sus.

238
 Se va proceda la obținerea de informații generale privind fapta și alte elemente utile
cercetării – aspecte anterioare evenimentului, desfășurări ulterioare lui: relațiile victimei cu alte
persoane, persoane pe care le bănuiește ca fiind autorul faptei etc.

Informațiile astfel obținute vor fi coroborate cu datele rezultate de la alte persoane,

făptuitor, rudele victimei, vecini etc.

După ce s-a obținut un prim tablou estimativ al faptei și împrejurărilor ei concrete se

va trece la repartizarea sarcinilor pentru fiecare membru al echipei și la cercetarea propriu-zisă.
Acesta se va desfășura în două faze – statică și dinamică – și va fi supusă unor reguli tactice
generale:
 cercetarea se realizează de îndată => cu operativitate și nu în grabă;
 cercetarea se face în mod complet și cu obiectivitate => toate urmele au aceeași
valoare; vor fi ridicate și consemnate și urmele aparent contradictorii;
 cercetarea trebuie realizată în mod sistematic => munca în echipă trebuie să fie
condusă de către o singură persoană;
 se vor respecta normele procedurale și cerințele morale.
În acest sens, membrii echipei de cercetare nu trebuie să divulge date premature
referitoare la cauză, nu trebuie să se pronunțe cu privire la unele elemente care nu sunt evidente
(de pildă natura faptei, omor sau sinucidere).

Faza statică presupune o examinare atentă a locului faptei atât în ansamblul său, cât
și a zonelor mai importante, fără a se aduce vreo modificare. În această etapă, echipa de
cercetare se va concentra pe următoarele activități:
 orientarea de ansamblu și delimitarea zonei supuse examinării. Se vor aprecia
întinderile spațiale în care se va lucra;
 alegerea punctului de debut și a modului în care se va face cercetarea => modalități:
din exterior spre interiorul zonei; din interior spre margini; prin caroiaj (parcelare).
În mod concret, punctul de începere îl constituie centrul zonei – locul unde se află
cadavrul, mașina accidentată, seiful spart etc. Dacă locul faptei este limitat la o
încăpere se vor examina ferestrele, mobilierul, alte obiecte din încăpere pentru
descoperirea de urme latente. Când întinderea este mai mare, parcurgând spre
exemplu mai multe încăperi, spații deschise, clădiri, va fi mai greu de ales un loc
central, fiind preferabilă alegerea și marcarea căii de acces și cercetarea pe sectoare.
 stabilirea căii de acces a infractorului în câmpul infracțional și limitarea accesului;
 descoperirea și fixarea stării locului => presupune realizarea fotografiilor judiciare,
a înregistrărilor video și a schiței locului faptei. Se măsoară și se consemnează

239
 pozițiile, tipul și distanțele dintre urme, obiecte prin raportarea la cel puțin 2 puncte
fixe.
Faza dinamică implică participarea tuturor membrilor echipei la efectuarea
investigațiilor și folosirea integrală a mijloacelor tehnico-științifice criminalistice:
 examinarea amănunțită a corpului victimelor,
 executarea fotografiilor și a înregistrărilor video de detaliu,
 luarea primelor declarații ale martorilor, victimelor,
 clarificarea „împrejurărilor controversate.

Secțiunea 3. „Împrejurările controversate”

Cu ocazia cercetării efectuate la locul faptei, pot fi constatate unele situații care au
schimbat conformația câmpului infracțional, dar nu ca o consecință obiectivă a comiterii
infracțiunii, ci rezultând din acțiunea deliberată a autorului prin care se încearcă inducerea în
eroare a organelor judiciare.

Existența unor neconcordanțe sau nepotriviri în ceea ce privește modul de formare și

de dispunere a urmelor, constituie împrejurări de natură a furniza organelor judiciare criterii de
distincție între infracțiunea real comisă și fapta simulată.

Încercarea de disimulare are adeseori caracter demonstrativ, ostentativ, locul faptei

apare adeseori ca un cadru înscenat, regizat. Aspectul inutil complicat al locului faptei, prezența
unui număr mare de urme, dezordine nejustificată, toate contravin tendinței firești a
făptuitorului de a produce cât mai puține modificări și de a părăsi cât mai repede locul faptei.
Un alt indiciu îl constituie prezența sau absența de la locul faptei a unor urme sau obiecte.

În practica instrumentării cauzelor privind infracțiunile comise cu arme de foc putem

întâlni mai multe situații, de pildă: la disimularea unui omor comis prin împușcare, în
sinucidere, autorul infracțiunii pune arma corp delict în mâna victimei. Absența de pe mâinile
victimei a depozitelor de funingine care în mod normal apar pe mâinile trăgătorului în urma
împușcării, urme care se evidențiază la examinarea în spectrul ultraviolet, demonstrează faptul
că tragerea nu a fost executată de către victimă. Pentru concretizare se vor adăuga și alte probe:
poziția tubului cartuș în raport cu poziția victimei, poziția pe crosa armei a unor urme papilare
statice în contextul în care, ca urmare a reculului armei de foc urmele trebuiau să fie dinamice.
Toate aceste aspecte evidențiază intenția de a disimula o infracțiune de omor într-o sinucidere.

Separat de aceste aspecte, în cazul actelor suicidare, după împușcătură, de obicei,

victima scapă arma din mână. Există puține cazuri în care arma rămâne în mâna victimei, fie

240
când tragerea s-a executat din poziția culcat pe spate și victima rămâne flectată în poziția în
care s-a executat tragerea fie când în urma autoîmpușcării, intervine starea de catalepsie
(rigiditate) care blochează musculatura corpului în poziția în care a survenit decesul.

Pentru lămurirea acestor împrejurări este necesar să se constate starea cadavrului și

poziția în care acesta a fost descoperit. Starea de catalepsie explică prezența pe crosa armei în
cazul sinuciderilor a unor urme papilare statice, care se suprapun peste cele dinamice, rezultate
în urma reculului armei de foc, ca urmare a crispării mâinii victimei în poziția în care a executat
focul.

De asemenea, absența urmelor secundare relevă faptul că s-a tras de la o distanță care
exclude posibilitatea autoîmpușcării. Lipsa de la locul faptei sau prezența dar în cantități foarte
mici a urmelor de sânge în cazul reacțiilor violente rezultat al acțiunii armelor de foc,
demonstrează că decesul victimei a survenit în alt loc, iar cadavrul a fost transportat ulterior în
locul în care a fost descoperit.

Direcția de tragere nefirească, indicând poziții ale armei care de obicei nu sunt
abordate de către sinucigași, evidențiază de asemenea, situații controversate care trebuie
lămurite cu ocazia unor experimente vizând măsurători autopsimetrice ale segmentelor
anatomice ale victimei și verificarea dacă acesta putea să se autoîmpuște din poziția respectivă.
Mai putem aminti aici de găsirea unor note cu conținut de „bilet de adio” cu un scris foarte
ordonat, cu un scris diferit de cel al victimei, simularea unei efracții cu acțiunea de forțare din
interiorul încăperii etc.

Speță: În postul de santinelă de pe perimetrul păzit al unei unități militare, în foișor a

fost descoperit cadavrul unui soldat care nu se alfa în serviciul de gardă. Santinela motiva că
victima s-a deplasat la postul său și întrucât erau din aceeași localitate i-a permis să intre în
zona interzisă. Militarul ar fi profitat de faptul că santinela a lăsat câteva clipe arma în foișor,
interval de timp în care a coborât pentru a-și satisface necesitățile fiziologice și luând arma
santinelei, s-a autoîmpușcat.

Din cele relatate de santinelă rezulta că acesta se făcea vinovat de comiterea

infracțiunii de călcare de consemn, aparent neexistând nicio legătură de cauzalitate între
acțiunile lui și decesul celuilalt militar.

Examinându-se cu atenție poziția victimei și urmele existente la locul faptei, organele

de urmărire penală au constatat următoarele: victima se afla în poziția „șezut” cu spatele
rezemat de peretele din partea dreaptă a foișorului, acesta prezenta în zona hemitoracică
dreapta la o distanță de 10 cm de mamelon și 15 cm de claviculă un orificiu de intrare în jurul
căruia se evidențiau urmele secundare determinate de factorii suplimentari ai împușcăturii.
Urmele aveau o dispersie ovală pe 3x4 cm. Orificiul de ieșire a fost localizat în zona dorsală a
hemitoracelui stâng la o distanță de nivel de 20 cm față de orificiul de intrare. Făcându-se

241
analiză atentă a probelor s-a apreciat ca puțin probabilă autolezarea din poziția respectivă. În
urma măsurătorilor antropometrice ale cadavrului s-a stabilit că acesta avea o înălțime de 168
cm și lungimea brațelor de 69 cm. Efectuându-se trageri pe un manechin cu aceeași înălțime
cu victima s-a stabilit că mărimea dispersiei urmelor factorilor secundari de 3x4 cm la arma
în litigiu (pistol mitralieră AK 47 cal. 7,62mm) apare la o tragere de sub un unghi de 45 grade
la o distanță de 7 cm a armei de țintă – adică de corpul victimei. S-a relevat faptul că victima
nu putea să se autoîmpuște în condițiile date, unghiul de tragere și poziția armei raportate la
lungimea mâinilor victimei au evidențiat neveridicitatea versiunii inițiale. Cu ocazia audierilor
amănunțite, pus în fața probelor care-l inculpau, B.F. a mărturisit că l-a împușcat pe M.A.

Pentru ca organele de cercetare să nu fie induse în eroare de făptuitor este necesar ca

în procesul verbal de cercetare a locului faptei să fie descrise toate detaliile, toate probele, chiar
și acelea care, la prima vedere, ar fi neconcordante cu restul cadrului.

Secțiunea 4. Procesul verbal de cercetare a locului faptei

Procesul verbal de cercetare a locului faptei constituie principalul mijloc procedural

de fixare a rezultatelor cercetării locului faptei. Redactarea trebuie făcută de manieră a conferi
celor ce îl consultă ulterior o reprezentare corectă a locului faptei. El trebuie să respecte atât
cerințele de stil și acuratețe ale unui act procedural, cât și surprinderea completă a modificărilor
de la locul faptei. Nu este admisă inserarea unor date inexistente la momentul cercetării, chiar
dacă martorii le indică – de exemplu schimbarea poziției cadavrului, în funcție de opinii sau
interpretări personale ale evenimentelor.

Procesul verbal de cercetare a locului faptei trebuie redactat conform cerințelor

statuate în articolele 195 și 198 Cod procedură penală. Astfel, acest act trebuie să cuprindă trei
părți preambul, partea descriptivă și partea finală.
În preambul se consemnează, conform art. 198 C.pr.pen.:

- numele, prenumele și calitatea celui care îl încheie (de exemplu: procuror criminalist S.T.
de la Parchetul Tribunalului Cluj, comisar B.G. de la IPJ Cluj);
- locul unde s-a încheiat procesul verbal;
- data la care s-a încheiat procesul verbal;
- data și ora la care a început și s-a sfârșit activitatea consemnată în procesul verbal
- numele, prenumele, codul numeric personal și adresa persoanelor ce au fost prezente la
întocmirea procesului-verbal, cu menționarea calității acestora;
- temeiul de drept al cercetării locului faptei (art. 192 C.p.p.);

242
- condițiile meteo și de iluminat (pe timp de zi/noapte, cer acoperit/ceață, soare, ploaie, vânt,
ninsoare).
Partea descriptivă este cea mai întinsă, cuprinzând în ordine, conform art. 195 C.p.p.,
descrierea amănunțită a locului faptei, a stării acestuia, a stării victimei, enumerarea și
descrierea tuturor activităților întreprinse, descrierea urmelor și mijloacelor materiale de probă
descoperite și examinate, descrierea poziției mijloacelor materiale de probă, descrierea
„împrejurărilor controversate”.

Partea finală va cuprinde enumerarea probelor ridicate, a metodelor aplicate, scopul

ridicării (exemplu: arma de vânătoare, tubul cartuș, 3 alice, o bucată de lemn din patul armei,
s-au ridicat pentru expertizare balistică). Această parte va cuprinde, de asemenea, mențiunea
realizării fotografiilor judiciare, a înregistrărilor video și realizarea schiței locului faptei.

Întregul proces verbal se semnează pe fiecare pagină și la final de către persoanele care
au participat: organul judiciar, martori asistenți, medic legist, specialiști/experți, persoana
suspectată de comiterea faptei, apărătorul acestuia.

Secțiunea 5. Utilizarea imaginilor în Criminalistică

Începând cu anul 1893 criminaliștii vor folosi tot mai des tehnica fotografică. Încă din
anul 1840 Poliția belgiană folosea în închisori tehnicile fotografiei pentru reținerea
semnalmentelor infractorilor. Cu timpul, a apărut foarte clar cât de utilă este fixarea prin
intermediul fotografiei a locului faptei, a urmelor găsite, a obiectelor de la locul faptei, a
aspectului victimelor, ca și a portretelor infractorilor. Elementele amintite au devenit astfel, în
mod repetat accesibile anchetatorilor, judecătorilor, apărătorilor părților, cât și juraților. Pentru
aproape un secol, fotografia a rămas un sprijin neprecupețit în întreaga activitate de descoperire,
cercetare, probare, judecare și condamnare a infracțiunilor.

România s-a situat printre pionierii fotografiei judiciare, în 1879 fiind creat un serviciu
de fotografie judiciară la Poliția capitalei 270.

Odată cu dezvoltarea unor metode noi de realizare a imaginii: cinematografice,

Roentgen, gammagrafie, până la mai noile tehnici digitale de prelucrare, stocare și analiză a
imaginilor, au sporit și posibilitățile de lucru cu imaginea în criminalistică. O trecere în revistă
a utilizărilor sale pune în evidență următoarele domenii de aplicare:
 Fotografii ale locului faptei

270
N. Ionescu 1Fotografia de semnalmente în România” în lucrarea Școala românească de
criminalistică Ed. MI București 1975, pag. 60-63

243
  Fotografia de urmărire
 Fotografia de examinare
 Fotografia de supraveghere
 Fotografia de identificare

Toate aceste utilizări sunt denumirea de fotografie judiciară. Fotografia judiciară a

apărut și s-a dezvoltat în complexitate ca rezultantă a necesităților obiective ridicate de nevoia
unui răspuns eficient la creșterea criminalității. Camil Suciu o definea ca fiind ”Totalitatea
metodelor aplicate în cercetările criminalistice, atât în munca de teren, cât și în activitatea de
laborator, prin adaptarea la necesitățile de cercetare a metodelor folosite de tehnica
fotografică” 271iar profesorul Emilian Stancu o consideră ”ansamblul de procedee tehnico-
științifice, necesare investigării, fixării și redării rezultatelor cercetării criminalistice sub
forma imaginilor fotografice” 272.

Sub aspectul utilizărilor sale fotografia judiciară poate fi privită ca:

 Fotografia judiciară operativă, care cuprinde fotografiile de la locul faptei (de
orientare, fotografii schiță, ale obiectelor principale, de detaliu, ale obiectelor,
instrumentelor, cadavrelor, etc.), fotografia semnalmentelor, fotografia de
reconstituire, de percheziție, destinate reținerii și fixării rezultatelor activității
de urmărire penală.
 Fotografia judiciară de examinare care se execută în condiții speciale, de
laborator (fotografii de examinare, de ilustrare, fotografia microscopică,
fotografia în radiații invizibile – X, beta, gamma).

Fotografia judiciară operativă

Poate fi privită sub trei aspecte:

1. Fotografia la fața locului.
2. Fotografia semnalmentelor.
3. Fotografia de percheziție și reconstituire. 273

1. Fotografia la fața locului se realizează de către organele de cercetare penală cu

scopul de a fixa prin imagini situația și rezultatele cercetării locului faptei. Aceste imagini
constituite în planșă fotografică vor completa procesul-verbal de cercetare a locului faptei.

271
C. Suciu – op. cit. pag. 23
272
Emilian Stancu, Criminalistică Vol I, Ed. Actami 1995, pag. 102
273
Emilian Stancu, Criminalistică Vol I, 1981, pag. 109

244
Chiar dacă tehnica actuală permite utilizarea imaginilor video, așa cum s-a subliniat repetat în
literatură, imaginile fotografice ale cercetării locului faptei rămân un ajutor prețios al
criminalistului 274.

În funcție de destinație, fotografiile locului faptei pot fi considerate: fotografii de

orientare, fotografii schiță, fotografia obiectelor principale, fotografii de detaliu, fotografii de
urme și fotografia metrică (a măsurătorilor). 275
a) Fotografia de orientare este realizată pentru surprinderea fotografică a
ansamblului în care este situat locul faptei (loc deschis, clădire, încăpere, etc.),
pentru stabilirea unor puncte de reper și fixarea prin imagini a unor elemente cum
ar fi puncte de acces, obiecte, obstacole, distanțe între clădiri, etc. Ea se poate face
atât printr-o imagine cu obiective speciale, superangulare, rotative, prin fotografii
aeriene, prin recompunere a unor fotografii pe segmente de teren (panoramică),
etc. dar și cu obiective normale, în funcție de dimensiunile și întinderea locului
faptei.
b) Fotografia schiță servește ”redării în exclusivitate a întregului loc al fapte, cu tot
ce are el mai caracteristic” 276 și poate fi unitară (ce redă întregul loc al faptei într-
o singură imagine) pe sectoare (redă anumite porțiuni ale locului faptei) și
încrucișată.
c) Fotografia obiectelor principale servește redării modului în care s-au găsit
obiectele, ființele, cadavrele, implicate în eveniment (faptă) precum și consecințele
produse. De exemplu: vehicule ciocnite, cadavrele victimelor, clădire incendiată,
rezervor explodat, etc. Obiectele, urmele, etc. vor fi marcate cu aplicarea unor
numere urmărind o iluminare cât mai bună, care să permită surprinderea unor
aspecte particulare – urme de frânare, stropi de sânge, cioburi de geam, pereți
crăpați, ș.a.m.d.

Fotografiile din această categorie vor trebui să fie realizate cu respectarea unor
reguli de poziționare a executantului astfel:
- cadavrele vor fi fotografiate de sus, aparatul fiind plasat pe verticala
cadavrului, pentru a obține o imagine plan, ce cuprinde în întregime lungimea

274
I Mircea, op. cit., pag. 30-31; E. Stancu op. cit. pag. 109; P.F. Ceccaldi La criminalistique Paris 1962,
pag. 18.
275
I. Mircea, op. cit., vezi și Camil Suciu, op. cit., pag. 55 și urm.
276
E. Stancu op. cit. pag. 110

245
 corpului, poziția membrelor, a capului, etc; această imagine va fi completată
de fotografii din lateral.
- Cadavrele înecaților vor fi fotografiate mai întâi în apă, apoi după scoaterea la
mal;
- Obiectele găsite peste, sub sau lângă cadavru vor fi fotografiate așa cum au fost
găsite înainte de mutarea cadavrului;
- Fotografiile de ansamblu ale cadavrelor vor cuprinde doar pe 1/3 din suprafața
lor cadavrul propriu-zis pentru a surprinde în imagine și ambianța 277 locului în
care a fost descoperit.

d) Fotografia de detaliu se realizează în faza în care obiectele, cadavrele, etc. situate

în câmpul de cercetare au fost mișcate pentru examinare (faza dinamică a
cercetării) și servesc fixării și evidențierii detaliilor caracteristice, urmelor latente,
etc. Aceste fotografii se obțin prin imagini luate din apropiere cu obiective normale
sau speciale, utilizând adesea surse suplimentare de lumină ce se vor așeza lateral
și în spatele aparatului fotografic 278. În general, aceste fotografii se realizează
atunci când obiectele pe care se află anumite aspecte ce trebuie reținute nu pot fi
transportate în laborator, sau mutarea lor ar determina o modificare semnificativă
sau distrugerea elementelor de detaliu respective.

2. Fotografia semnalmentelor servește la înregistrarea fotografică a imaginii

persoanelor căutate, identificate, reținute, precum și a cadavrelor neidentificate. Ea apare deci
ca fotografie de identificare a persoanelor și fotografia de identificare a cadavrelor necunoscute.
a) Fotografia de identificare a persoanelor se realizează de către serviciile
specializate ale poliției 279 cuprinzând două imagini bust, una din față și una din
lateral. Poziționarea subiectului se face cu privirea orientată înainte, cu capul
descoperit, pieptănat, urmărindu-se surprinderea unor detalii specifice:
cicatrici, defecte anatomice, etc. se recomandă fotografii color.
b) Fotografia de identificare a cadavrelor necunoscute se realizează[ la fel, cu
mențiunea că fotografierea va fi precedată de ”toaleta cadavrului” ce se
practică în cazul unor cadavre rezultate din accidente, catastrofe, etc. care au

277
C. Suciu, op. cit., pag. 64
278
E. Stancu, op. cit., pag. 111
279
Idem pag. 118

246
 fost deformate, cu leziuni ale feței, etc. Această pregătire constă în spălarea
feței și a părului de sânge, murdărie, etc., coaserea plăgilor, aranjarea părului.
Se va încerca deci obținerea unui aspect cât mai apropiat de cel din timpul vieții
pentru a ușura recunoașterea.

3. Fotografia de percheziție și reconstituire servește ilustrării cu imagini și fixării

momentelor desfășurării acestor două activități procedurale importante. Imaginile constituite în
planșa fotografică vin să completeze procesele verbale în care s-a consemnat activitatea.
a) Fotografia de percheziție se supune în principiu acelorași reguli ca și cea la
locul faptei. 280 Ea va cuprinde mai întâi imaginea de ansamblu a locului sau
persoanei percheziționate, apoi fotografii schițe ale încăperilor, ale obiectelor
găsite, ascunzători, detalii.
b) Fotografia de reconstituire permite fixarea prin imagini a celor mai importante
momente ale reconstrucției și verificării modului de comitere ale unei fapte
precum și a eventualelor versiuni asupra acesteia.

Posibilitățile actuale de fixare prin imagini video a reconstituirilor fac mult mai
complexă și utilă fixarea prin imagini a reconstituirilor, permițând în același timp reținerea
eventualelor comentarii ale participanților asupra unui moment sau altul al desfășurării
evenimentelor ce se reconstituie.

Fotografia judiciară de examinare

Poate fi realizată în spectrul vizibil de radiații, precum și sub radiații invizibile și are
ca scop fixarea imaginilor cu aspectul inițial al unor obiecte, urme, probe, reproducerea
comparativă a caracteristicilor de identificare, scoaterea în evidență a detaliilor urmelor,
evidențierea rezultatelor procedurilor de examinare, fixarea prin imagini a elementelor
microscopice, etc. În funcție de procedeele folosite la realizare, fotografia de examinare poate
fi clasificată în: fotografia de ilustrare, de comparare, de umbre, de reflexe, de contrast,
microfotografie, fotografie obținută cu radiații speciale X, gamma, beta, IR, UV 281. În general

280
E. Stancu op. cit. pag. 122 și I. Mircea op. cit. pag. 40
281
E. Stancu, op. cit., pag. 125 și urm.

247
aceste tipuri de fotografiere sunt realizate în condiții de laborator, presupunând surse speciale
de iluminat, mijloace tehnice adecvate.
a) Fotografia de ilustrare servește la fixarea aspectului inițial al unor obiecte
examinate, ale căror caracteristici, dimensiuni, aspect pot suferi unele
modificări în procesul investigărilor de laborator: acte, corpuri delicte, obiecte,
sigilii, arme, etc.
b) Fotografia de comparare vine să completeze în mod firesc pe cea de
examinare, servind la confruntarea imaginii obiectelor, urmelor în litigiu (scris,
semnături, striații pe cămașa unui proiectil, tăieturi) cu cele a căror proveniență
este certă (semnături sau scris ale titularilor, bănuiților, urme produse
experimental, proiectile trase cu arma examinată, etc.). Imaginile vor fi folosite
la stabilirea continuității liniare a micro-striațiilor prin juxtapunere, îmbucșare,
suprapunere de clișee.
c) Fotografia de umbre permite punerea în evidență a detaliilor aflate în relief. Ea
mai poate servi și la evidențierea unor trasee de adâncime. De exemplu, scrisul
realizat cu presiune mai mare prin copiere. Diferența de presiune va fi făcută
vizibilă prin fotografia de umbre a suprafeței de pe verso colii de hârtie. Sursele
de lumină se plasează sub un unghi ascuțit pentru a permite relevarea prin
umbre a detaliilor.
d) Fotografia de reflexe este utilizată pentru evidențierea urmelor greu de văzut,
urme latente, de suprafață, situate pe suprafețe lucioase, netede, strălucitoare
(urme papilare pe un geam, pe luciul mobilei, etc.) Se va utiliza realizarea
imaginilor cu camera fotografică plasată sub un unghi ascuțit, fasciculul de
lumină reflectându-se diferit de pe urmă, respectiv de pe suprafața lucioasă.
e) Fotografia în radiații invizibile este tot o varietate a fotografiei de laborator la
realizarea examinărilor complexe. Sunt evidențiate prin tehnicile speciale
obiecte ascunse în alte obiecte (de exemplu, arme ascunse). De asemenea, prin
utilizarea radiațiilor ultraviolete se evidențiază locurile în care s-au făcut
operații de falsificare asupra unor acte, ștergerea unui text, spălarea unor
mențiuni anterioare, etc. Aceste radiații sunt mult utilizate și în traseologie,
balistica judiciară, pentru evidențierea marcărilor criminalistice (”capcane
chimice”), la evidențierea elementelor de siguranță ale unor documente, la
evidențierea urmelor biologice, etc.

248
 f) Microfotografia servește la fixarea fotografică a examinărilor microscopice.
Are o aplicare extrem de largă, de la examinarea și demonstrarea identității
microurmelor, la examinarea traseelor scrise, a manevrelor dolosive pe acte
(radiere, răzuire), până la examinarea firelor de păr și fibrelor textile.

Desigur că tehnicile actuale au progresat mult, imaginile fiind preluate digital și putând
fi supuse unor noi modalități de analiză, amplificare, descompunere de culoare, comparare prin
suprapunere, utilizarea programelor de computer de analiză și prelucrarea mergând în prezent
până la demonstrarea falsificării (trucării) imaginilor.

Secțiunea 6. Planificarea urmăririi penale

Fundamentală în descoperirea și cercetarea infracțiunilor, planificarea urmăririi penale

constituie o metodă tactică ce asigură legătura dintre scopul și sarcinile urmăririi penale pe de
o parte și modul efectiv de realizare a acestora pe de altă parte.

Proces dinamic, de evoluție de la general la particular, planificarea urmăririi penale se

supune unor reguli clare de meticulozitate și rigoare, fiind în același timp o structură flexibilă.
Acest caracter aparent contradictoriu este dat de faptul că, în cursul anchetei pot apare elemente
noi, care pot schimba imaginea de până atunci asupra cauzei. Planificarea urmăririi penale este
guvernată de următoarele principii:
 Individualitatea urmăririi penale – generate de faptul că fiecare cauză în parte are
complexitatea și situația sa particulară, impunând tratarea în funcție de detaliile sale concrete.
 Principiul dinamismului – care se prezintă sub două aspecte:
 necesitatea operativității în cercetare și descoperire;
 capacitatea de adaptare permanentă a planului de urmărire penală la situațiile care
apar în cursul anchetei (versiunile de anchetă se pot modifica pe măsura
administrării probatoriului).
Structura și conținutul planului de urmărire penală

Elaborarea planului de urmărire penală nu este obligatorie, ea fiind cerută mai ales de
complexitatea cauzei. Întocmirea planului de urmărire penală este necesară, în mod obișnuit, în
cauzele în care se conturează încă de la început mai multe versiuni, impunându-se verificarea
acestora. Structura planului de urmărire penală este unitară, având un caracter eficient și
organizat, metodic.
Principalele elemente ale planului de urmărire penală sunt:

249
 • versiunile care urmează a fi verificate;
• problemele pe baza cărora vor fi verificate versiunile;
• activitățile care urmează a fi desfășurate.
De asemenea, vor fi prevăzute termenele de soluționare, precum și persoanele vizate
sau cuprinse în activitățile de cercetare. Stabilirea unor termene concrete pentru diferite
activități sau probleme care urmează a fi rezolvate este de natură a asigura permanenta progresie
a cercetărilor ( de exemplu, medici-legiști, experți, organe de poliție).

Momentul elaborării planului trebuie astfel ales, încât să nu fie nici prea târziu pentru
orientarea corectă a activităților, nici prea timpuriu. Planul de urmărire penală va fi întocmit în
scris. Deși pot exista și activități mai simple care nu necesită un plan de urmărire, este indicat
să se precizeze în scris toate activitățile ce urmează a fi desfășurate.

Conținutul planului de urmărire penală este determinat în principal de sarcinile ce se

ridică în cadrul anchetei, de datele aflate la dispoziția anchetatorului, fiind guvernat de
principiul legalității și al aflării adevărului. El presupune descoperirea, verificarea și clarificarea
tuturor problemelor legate de soluționarea cauzei.

Pot fi utilizate diferite metode:

a. Metoda celor 7 întrebări – practic o enumerare a sarcinilor ce se cer a fi rezolvate de
anchetă: Ce faptă s-a comis? Unde? Când? Cine? Cum? Cu ajutorul cui? În ce
scop?
b. Formula celor 4 întrebări – care se bazează pe elementele constitutive ale infracțiunii și
privesc:
 obiectul infracțiunii, valoarea socială lezată;
 latura obiectivă a faptei care a fost comisă, respectiv
acțiunea/inacțiunea prin care a fost comisă, locul, timpul, nexul cauzal dintre acțiune și
valoarea socială lezată prin aceasta;
 subiectul infracțiunii – activ cât și pasiv;
 latura subiectivă – vinovăție, lipsa vinovăției, culpa, scopul,
mobilul.

Secțiunea 7. Versiunile de urmărire penală

Apar ca supoziții logice ale organului judiciar care orientează întreaga activitate de
stabilire a împrejurărilor în care a fost comisă o anumită faptă.

250
 Din punct de vedere al criminalisticii, versiunile pot fi considerate ca situații trecute a
căror cunoaștere și stabilire precisă se realizează prin intermediul verificării de ipoteze și
presupuneri ce rezultă din anumite indicii. Ele pot fi deci definite ca explicații probabile asupra
unei fapte în integralitatea ei sau a unor momente ale acesteia, întemeiate pe informațiile
existente la un moment dat în cercetarea cauzei.
Clasificarea versiunilor:

• versiuni principale (generale) privind fapta în ansamblu, dacă este sau nu de

natură penală.
• versiuni secundare. Acestea vizează numai anumite aspecte izolate, împrejurări
pe plan secund, cum ar fi anumite acțiuni ale victimei anterioare faptei, care însă
pot servi mai apoi la stabilirea mobilului faptei.
În temeiul principiului dinamismului urmăririi penale, în orice moment o versiune
secundară poate să devină versiune principală. Versiunile trebuie fundamentate pe informații
exacte, clare, care pot proveni din diferite surse: probatoriu, constatări, deducții ale
anchetatorului. În cazul datelor rezultate din declarațiile martorilor se va proceda cu
circumspecția necesară, evaluându-se capacitatea martorului de a accede la informația
respectivă (cunoștințe, mediu social, cultura, stare a sănătății, poziție, prezența în locul respectiv
etc.).
Elaborarea și verificarea versiunilor

Tactica elaborării versiunilor impune ca acestea să fie formulate numai după ce s-au
obținut date suficiente cu privire la fapta comisă. Elaborarea versiunilor de urmărire penală este
guvernată de trei condiții esențiale:
1. deținerea de date și informații corespunzătoare cantitativ și calitativ. Acestea sunt
condiționate de calitatea actelor de natură procedurală din care provin.

2. pregătirea profesională multilaterală și experiența în anchetă a celui care efectuează

urmărirea penală.

3. folosirea unor forme logice de raționament deductiv, inductiv, analitic, sintetic.

Exagerarea raționamentelor de tip analogic poate însă conduce la situația de a face
comparații superficiale și a trasa similitudini cu alte cauze soluționate anterior, aplicând
acțiuni de rutină și ignorând principiul individualității urmăririi penale.

Elaborarea versiunilor se supune următoarelor principii:

251
 1. Versiunile se elaborează numai pentru ceea ce poate avea mai multe explicații.
2. Versiunile se elaborează numai pe baza unor date concrete (de natură procesuală și
completate cu date de natură extrajudiciară).
3. Versiunile trebuie să fie elaborate în legătură cu toate explicațiile posibile.
4. Versiunile trebuie să fie clare, precise, elaborate în baza unei temeinice fundamentări
logice.
Pentru cauzele în care se elaborează mai multe versiuni pentru aceeași faptă se vor
verifica în paralel toate versiunile elaborate. Aceasta se face prin analiza comparativă a
probatoriului, cu continuarea concomitentă a cercetării cauzei, deoarece trecerea timpului poate
duce la dispariția/alterarea probelor, deformarea percepțiilor martorilor etc.

În caz excepțional, vor putea fi verificate succesiv mai multe versiuni, în funcție de
ordinea evenimentelor sau va fi verificată la început versiunea principală, fiind apoi verificate
și versiunile secundare. Este posibil ca, în urma verificării tuturor versiunilor, unele să se
confirme integral sau parțial, iar altele să fie infirmate, de asemenea, integral sau parțial.

Exemplu: În cazul unui furt prin escaladare și efracție, a fost sustrasă o cantitate mare
de bunuri voluminoase (TV color, aparate video, receiver satelit, aparate hi-fi, două valize cu
haine) care au fost transportate la distanță într-un timp relativ scurt. Autorul, după identificare
și prindere, a declarat în mod constant că a acționat singur, transportând bunurile cu un rucsac
și o roabă și că ascunzând temporar o parte din bunurile sustrase într-o grădină, acestea au
dispărut până când a revenit să le caute. Din comoditate, cauza părând soluționată, nu au mai
fost elaborate alte versiuni, dar la scurt timp au fost depistați ceilalți doi participanți la furt,
care încercau să vândă tocmai acele bunuri. Cu ocazia reluării anchetei s-a stabilit că fapta a
fost comisă de cei trei împreună și că ei s-au servit la transport de un autoturism a cărei
prezență în zonă o semnalase un martor chiar de la începutul cercetărilor, însă inițial acest
amănunt nu a fost considerat important.

După epuizarea verificărilor, versiunile devin fie date concrete cu privire la faptă,
conforme probatoriului administrat, fie – în cazul infirmării lor – simple supoziții, rămase fără
interes pentru soluționarea cauzei.

252
 CAPITOLUL XI
TACTICA ASCULTĂRII SUSPECTULUI, INCULPATULUI
ŞI ALTOR SUBIECȚI PROCESUALI

Secțiunea 1. Aspecte generale

Prin intermediul criminalisticii sunt elaborate metodele științifice și tactice de

investigare a infracțiunilor, asigurându-se o bună și eficientă organizare a etapelor de cercetare,
a modurilor în care trebuie desfășurate cu cât mai multă eficiență diferitele activități din cursul
anchetei, după un plan stabilit.

Probele obținute într-o anumită cauză vor putea fi verificate prin intermediul ascultării
parților: suspect, persoanei vătămate, martori. Tot cu această ocazie și pe această cale vor putea
fi completate elementele existente cu privire la cauză. Prin intermediul probelor se realizează
principiul aflării adevărului în cauză. 282

Noțiunea de probă vizează toate faptele și împrejurările care trebuie dovedite în

rezolvarea cauzei.

Faptele și împrejurările din cuprinsul probațiunii sunt de două feluri:

 fapte principale;
 fapte probatorii.
Faptele probatorii se referă la împrejurări de fapt care nu sunt cuprinse în faptul
principal, dar a căror demonstrare permite să se tragă concluzii cu privire la faptul principal.

Un procedeu probator esențial este cel al audierii persoanelor.

Codul de procedură penală reglementează expres persoanele care pot fi audiate în cursul
procesului penal. Conform art. 105 C.pr.pen. În cursul procesului penal, în condițiile prevăzute de
lege pot fi audiate următoarele persoane: suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă,
partea responsabilă civilmente, martorii și experții. Deopotrivă, Codul de procedură penală
stabilește reguli generale (107-110 C.pr.pen.) și reguli speciale (art. 106 C.pr.pen.) privind
audierea persoanelor.

282
Mateuț, Gh., Procedură penală, vol. III, pg. 14

253
 Regulile privind audierea persoanelor în procesul penal se caracterizează prin dualitate,
în sensul că aceasta conțin o necontestabilă componentă procesuală, dar și o componentă tactic
criminalistică și de psihologie judiciară, deoarece latura procedurală asigură prin reglementare cele
mai bune practici criminalistice pentru aflarea adevărului și care au rolul de ghida organul judiciar
și subiecții procesuali în aplicarea acestor practici283.

Secțiunea 2. Ascultarea suspectului sau inculpatului

Ascultarea suspectului sau inculpatului este o activitate procesuală și de tactică

criminalistică, efectuată de către organul de urmărire penală, în scopul stabilirii unor date cu
valoare probantă necesare aflării adevărului în cauză. Cu această ocazie suspectul/inculpatul
poate face mărturisiri complete sau doar parțiale, cu privire la infracțiunea săvârșită și la
circumstanțele legate de comiterea ei. Există însă și posibilitatea ca acesta să manifeste un
comportament simulat, încercând să se sustragă de la răspunderea penală, recunoscând alte
roluri sau alte acțiuni (de exemplu, să recunoască doar că ar fi stat de pază la comiterea furtului,
sau să recunoască doar că a scos bunul din unitate după ce acesta a fost sustras de un alt autor,
etc.).
Etapele ascultării pot fi cuprinse în:

(1) Pregătirea ascultării

În această etapă se vor stabili problemele care urmează a fi lămurite cu ocazia

ascultării, tactica de ascultare, precum și materialul probator ce urmează a fi folosit în cursul
ascultării, ținând cont de particularitățile fiecărei infracțiuni în parte, de împrejurările comiterii
faptei, de personalitatea și psihologia făptuitorului/făptuitorilor. Datele preliminare despre
aceștia: antecedente penale, mediul socio-familial de proveniență, pregătirea școlară,
comportamentul anterior etc., pot fi foarte importante pentru buna pregătire și realizarea cu
succes a ascultării.

(2) Studierea materialului cauzei

Pe această bază vor fi stabilite persoanele care urmează a fi audiate în cauză în calitate
de suspecți sau inculpați, faptele care au fost reținute în sarcina acestora, participanții, calitatea

283
N. Volonciu, ș.a., Noul Cod de procedură penală comentat, Editura Hamangiu, 2014, p. 247

254
și contribuția lor la comiterea faptei, problemele ce urmează a fi lămurite prin intermediul
audierii.

Studiul materialului trebuie făcut cu obiectivitate, atât cu observarea probelor în

acuzare, cât și a celor în apărare, a circumstanțelor atenuante sau agravante.

(3) Cunoașterea suspectului sau inculpatului

O bună stăpânire a datelor cauzei presupune, pe lângă cunoașterea faptelor concrete

comise de către autorul faptei și preocuparea pentru cunoașterea trăsăturilor personalității și a
profilului psihic ale acestuia.

Date de acest gen se pot obține pe mai multe căi, atât directe, cât și indirecte. În cadrul
activităților de informare indirectă se înscriu: investigații cu privire la persoana sa, date rezultate
din cercetarea la fața locului, verificări la cazierul judiciar și în evidențele operative, audieri ale
altor martori sau suspecți, studierea unor înscrisuri care emană de la suspect sau inculpat. Pe
cale directă, se pot obține date prin intermediul unor percheziții, aplicare de sechestru, reținere
sau arestare, precum și prin audiere.

(4) Întocmirea planului de ascultare

Urmare a pregătirii audierii se poate întocmi un plan de ascultare. Acesta va avea în

vedere următoarele aspecte:
• problemele ce urmează a fi lămurite cu ocazia ascultării;
• materialul probator ce va fi utilizat în cursul ascultării;
• forța probatorie a materialului existent (probe directe, indirecte, mijloace materiale de
probă);
• momentul operativ oportun pentru utilizarea materialului probator în anchetă;
• datele cunoscute despre personalitatea și psihologia celui ce urmează a fi ascultat.
Întocmirea acestui plan este recomandabilă anchetatorilor cu mai puțină experiență.
Interesul este ca, pe măsura creșterii experienței, să crească și nivelul de pregătire în
instrumentarea corectă a cauzelor.

(5) Asigurarea prezenței apărătorului

255
 Prezenta apărătorului este obligatorie în situațiile prevăzute de lege, după începerea
urmăririi penale în cauză, însă nu se va permite apărătorului să intervină în desfășurarea
ascultării, în scopul obstrucționării relatărilor.
Pe lângă împrejurarea că prezența avocatului este obligatorie în anumite cazuri expres
prevăzute de lege, în situația în care suspectul sau inculpatul este asistat de un avocat, organul
de urmărire penală este obligat să încunoștințeze avocatul despre activitățile pe care le
desfășoară, prin raportare la drepturile avocatului prevăzute de art. 92 alin. 1 și 2 C.pr.pen.
(dreptul de a asiat la efectuarea oricărui act de urmărire penală și dreptul de a fi încunoștințat
cu privire la data și ora efectuării actului de urmărire penală).

Un element de noutate prevăzut de art. 109 alin. 2 C.pr.pen. constă în aceea că

suspectul sau inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul atât înainte cât și în timpul
audierii. În vechea reglementarea avocatul nu avea posibilitatea să intervină în timpul
declarației pentru a-și consilia clientul, ci acesta avea dreptul de a adresa întrebări suspectului
sau inculpatului numai în faza ascultării dirijate, după epuizarea întrebărilor adresate de organul
judiciar.

Etapele ascultării suspectului sau inculpatului

Conform prevederilor art. 107-109 din Codul de procedură penală, ascultarea

suspectului sau inculpatului parcurge trei etape:
1) verificarea identității, urmată de punerea în vedere a învinuirii și garantarea dreptului la
apărare și aducerea la cunoștință a drepturilor și obligațiilor;
2) ascultarea relatării libere;
3) adresarea de întrebări și ascultarea răspunsului (ascultarea dirijată).
Privitor la verificarea identității, trebuie să arătăm că ea este de natură să ducă la
evitarea greșelilor și neînțelegerilor privind datele de identitate ale persoanei ce va fi ascultată.
După luarea datelor de identitate, suspectului i se vor aduce la cunoștință învinuirile
(învinuirea), explicându-i, dacă e necesar, esența acesteia. Totodată, i se va aduce la cunoștință
că în baza calității sale procesuale este ținut să respecte anumite obligații și este îndreptățit să-
și exercite anumite drepturi.

În această etapă vor putea avea loc anumite discuții prealabile (în cazul unei ascultări
primare), care să permită o primă ,,tatonare” a suspectului ca persoană, preocupări, mentalități,
pregătire profesională, etc. Pe această cale, se poate realiza o apropiere psihică, de natură să
conducă adeseori la o atitudine sinceră.

256
 i) Etapa relatărilor libere

Odată cu trecerea ascultării în această fază, se va cere celui ascultat să relateze despre
fapta comisă cât mai pe larg, fără a omite nimic, cerându-i-se să invoce și probele pe care le
consideră necesare în apărarea sa.

În timpul relatărilor libere vor fi respectate cu strictețe următoarele reguli tactice:

a) Nu se va încerca obținerea recunoașterii cu orice preț a săvârșirii faptei;

recunoașterea nu este ,,regina probelor” și are aceeași valoare probatorie ca și celelalte probe
cu care se coroborează.

b) Nu se va întrerupe firul relatărilor prin formularea de noi întrebări, sau prin darea
unor replici, și chiar atunci când se observă nesinceritate, suspectul sau inculpatul trebuie lăsat
să termine relatarea. Atunci când se observă că relatarea se îndepărtează de subiect și include
aspecte care nu au legătură cu cauza, discuția va fi reorientată spre aceasta, cerându-se declarații
asupra fondului cauzei.

În cazul în care fapta pentru care este cercetat este susceptibilă de încadrări diferite sau
dacă este vorba de mai multe fapte, ascultarea trebuie să privească fiecare împrejurare în parte.
La terminarea relatării libere cu privire la împrejurarea respectivă, sau cu privire la o anumită
faptă ce este cercetată, urmează a fi adresate întrebări în legătură cu acele episoade. Numai după
lămurirea completă a împrejurărilor unei anumite fapte se poate trece la ascultarea relatărilor
libere cu privire la alte fapte.

Prin intermediul relatării libere poate fi cunoscută și analizată poziția făptuitorului prin
compararea celor prezentate cu probatoriul existent la dosarul cauzei. Observațiile rezultate în
această fază vor putea fi utilizate la stabilirea procedeelor tactice care urmează a fi utilizate în
continuare. Chiar atunci când ne aflăm în fața unui suspect / inculpat care neagă în totalitate
fapta, denaturând adevărul, nu se va adopta o poziție ostilă, nici reacții rigide, deoarece printr-
o bună adaptare a tacticii în continuare va putea fi dovedită poziția recalcitrantă, obstrucționistă,
a celui ascultat.

ii) Ascultarea dirijată (adresarea de întrebări)

Moment deosebit de important al ascultării, această etapă dă măsura calităților

anchetatorului, a modului în care a pregătit ascultarea, spiritul de observație, inițiativa și
perspicacitatea sa.

Întrebările ce vor fi adresate vor viza obținerea unor explicații complete asupra tuturor
faptelor ce au fost reținute, verificarea și cunoașterea tuturor argumentelor invocate în apărare.
Pentru obținerea unor date noi, necunoscute anterior, în legătură cu faptele de importanță,

257
esențiale pentru cauză, a lămuririi complete a explicațiilor suspectului sau inculpatului, se vor
adresa întrebări astfel încât să nu mai rămână aspecte neclarificate în declarație.

De asemenea, se va insista pentru obținerea de date și detalii cu privire la anumite fapte

necesare pentru verificarea sincerității declarațiilor. Se va urmări demascarea declarațiilor
nesincere, când acestea vin în contradicție cu probatoriul administrat, existent în dosarul cauzei.

Întrebările trebuie să îndeplinească anumite condiții:

 să fie clare și precise;
 să fie formulate la nivelul de înțelegere al celui ascultat;
 să nu fie sugestive;
 să oblige la un răspuns complet/relatare și să nu genereze răspunsuri de genul
,,DA”, ,,NU”;
 să nu pună în dificultate pe cel ascultat atunci când acesta este sincer, interesat în
declararea adevărului.

În procesul ascultării pot fi folosite mai multe categorii de întrebări, în raport cu scopul
urmărit, cu natura și aria de cuprindere a aspectelor ce urmează a fi clarificate.

În acest sens pot fi adresate :

a) Întrebări temă - care vizează fapta în ansamblul ei, având un caracter general;
b) Întrebări problemă - care urmăresc lămurirea unor aspecte ale activității ilicite,
sau ale cauzei.
c) Întrebări detaliu - care au un caracter strict limitat la anumite amănunte, prin
care se urmărește obținerea de explicații ce pot fi verificate. Aceste întrebări pot
fi: de precizare, de completare, de control. Prin adresarea acestor întrebări se
urmărește determinarea cu exactitate a împrejurării în lămurirea unor aspecte
omise cu ocazia relatării libere, pentru verificarea sincerității și constanței în
declarații a celui ascultat.

Procedee tactice utilizate în ascultarea suspectului sau inculpatului.

Aceste procedee tactice sunt folosite pentru prezentarea probelor privind vinovăția în
vederea obținerii unei declarații complete din partea suspectului sau inculpatului, prin utilizarea
celorlalte probe administrate în cauză.

258
  Audierea progresivă

Așa cum o arată și denumirea, această modalitate se bazează pe prezentarea gradată a

probatoriului. Mai întâi vor fi prezentate probele de mai puțină importanță (cele care privesc
amănunte secundare ale infracțiunii), apoi cele mai importante, cele care privesc faptul
principal. Această gradare poate să determine pe cel ascultat să renunțe la eventualele declarații
mincinoase făcute anterior.
 Audierea frontală
Se realizează prin prezentarea neașteptată a celor mai puternice probe. Această
abordare directă, frontală, este menită să spargă verigile fragile ale apărării suspectului,
urmărind determinarea acestuia la declarații sincere.

Din punctul de vedere al relației psihologice anchetator-anchetat, aceasta trebuie să

evidențieze contactul cu o autoritate. Se va menține o atitudine sobră, politicoasă, dar rezervată,
profesională prin ținuta și vocabularul anchetatorului.

Acesta va solicita lămuriri, va pune întrebări, creând un climat de natură a atrage

încrederea și respectul celui ascultat.

Când suspectul sau inculpatul va invoca un anumit alibi, i se vor cere lămuriri cu
privire la unele amănunte din cursul relatărilor libere. Dacă apar unele inadvertențe,
neconcordanțe, se vor cere suplimentar explicații, se vor solicita, de exemplu, prezentarea
biletelor de călătorie atunci când se susține lipsa din localitate la data comiterii faptei, eventuale
alte acte doveditoare ale acestui fapt - bilete de cazare la hotel, bilete de ieșire din spital,
delegații, etc.

În general, se vor realiza ascultări repetate menite să asigure verificarea și completarea

declarațiilor date la prima ascultare. Prin intermediul ascultărilor se vor urmări a fi evidențiate
momentele deosebit de importante ale apariției ideii infracționale, ,,lupta motivelor” și
deliberarea sau luarea hotărârii. În aceste condiții, faptul ilicit nu rămâne o simplă achiziție
aleatorie, periferică în conștiința autorului, ci se conturează ca o structură infracțională stabilă,
cu încărcătură de natură psiho-afectivă specifică, și cu un rol motivațional bine definit.

Secțiunea 3. Valoarea probantă a declarațiilor suspectului sau inculpatului

Spre deosebire de Codul de procedură penală anterior, actuala reglementare nu mai

prevede expres valoarea condiționată a declarației suspectului ori inculpatului. În aceste
condiții, vor fi aplicabile dispozițiile art. 103 alin. 3 Cod procedură penală privind principiul
libertății de apreciere a probelor, conform căruia probele nu au o valoare prestabilită.

259
 Cu toate acestea, chiar și în absența unei prevederi legale exprese, valoarea
condiționată a declarațiilor suspectului sau ale inculpatului făcute în timpul procesului penal
este o certitudine deoarece acesta va avea întotdeauna o poziție subiectivă de asemenea natură
în care va urmări să își satisfacă propriile interese 284. Astfel, considerăm că declarațiile acestea
pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care acestea se coroborează cu celelalte
mijloace de probă existente la dosarul cauzei 285.

Această abordare este firească, deoarece prevederea legiuitorului român din cuprinsul
art. 69 C.pr.pen. 1968 nu a rezultat din voința discreționară a legiuitorului ci din observarea
permanentă a comportamentului omului vinovat, din cele mai vechi timpuri până în prezent 286,
fiind doar o modalitate de a transpune o regulă generală privind atitudinea pe care trebuie să o
abordeze organul judiciar față de suspect sau inculpat.

Declarația suspectului sau inculpatului are o valoare condiționată, deoarece nu are

forță probantă numai dacă se coroborează cu celelalte mijloace de probă. Inculpatul sau
suspectul pot oricând să revină asupra declarației date în cursul procesului penal, declarația
fiind retractabilă.

În măsura în care numai anumite părți ale declarației se coroborează cu alte probe,
organul de cercetare penală sau instanța de judecată poate reține numai ceea ce se confirmă și
prin alte probe. Astfel declarația suspectului sau inculpatului are un caracter divizibil.

Raportat la caracteristicile declarației suspectului sau inculpatului, putem reține că

aceasta luată izolat nu are forță probantă.

Secțiunea 4. Consemnarea declarațiilor suspectului sau inculpatului

În conformitate cu art. 110 C.pr.pen., declarațiile se consemnează în scris. Suspectul

sau inculpatul semnează declarația pe fiecare pagină, după ce în prealabil a citit declarația și
este de acord cu cele consemnate. În cazul în care suspectul sau inculpatul nu poate ori refuză
să semneze declarația se face mențiune despre aceasta.

284
În acest sens a se vedea N. Volonciu, A. Barbu, Codul de procedură penală comentat. Art. 62-135.
Probele și mijloacele de probă, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 31
285
V. Dongoroz ș.a., Explicații teoretice ale codului de procedură penală român. Partea generală. Vol.
I, Ed. Academiei, București, 1979, p. 187); În jurisprudență s-a argumentat că dacă probele unei cauze se limitează
doar la cele rezultate din declarațiile date de inculpați, susținerile acestora nefiind confirmate de alte probe,
decurgând din alte mijloace de probă, se impune o soluție de achitare (ICCJ, secția penală, decizia nr. 1888 din 23
martie 2006, www.scj.ro).
286
N. Volonciu, A. Uzlău, R. Moroșanu, V. Văduva, D. Atasiei, C. Ghigeci, C. Voicu, G. Tudor, T.
Gheorghe, C. Chiriță, Noul Cod de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, București 2014, pag. 252

260
 Declarația mai este semnată și de către organul de urmărire penală care a procedat la
audiere ori de către președintele completului de judecată și de către grefier, iar în cazul în care
declarația a fost luată prin intermediul unui interpret, declarația va fi semnată și de către acesta
din urmă.

În cazul în care suspectul sau inculpatul revine asupra declarației sau are de făcut
completări, atunci și acestea vor fi semnate în modalitatea arătată anterior.

Redactarea declarațiilor trebuie să corespundă întocmai expunerii suspectului sau

inculpatului, utilizându-se cuvintele și expresiile acestuia. Sunt de evitat reformulările,
adăugirile sau interpretările celor declarate.

Totodată, se vor consemna în mod distinct și separat întrebările adresate de organele

judiciare și de către ceilalți subiecți procesuali, în special de către avocați, indiferent dacă
acestea au fost încuviințate sau nu de către organul judiciar. Ulterior, se va consemna în mod
distinct răspunsul la fiecare întrebare.

În cazurile mai complexe, precum și în cazul în care suspectul sau inculpatul este o
persoană dificilă, se impune utilizarea mijloacelor tehnice de investigare.

Fonograma și videograma sunt mijloace tehnice de fixare a declarațiilor, mijloace la

care practica judiciară recurge de fiecare dată când se dorește reținerea întregului răspuns dat
de persoana care face relatarea.

De asemenea, fixarea declarațiilor pe bandă magnetică sau videomagnetică prezintă

importanță și din punct de vedere psihologic. Modulațiile vocii, pauzele și șovăielile persoanei,
precum și condițiile în care a fost făcută ascultarea pot fi folosite în aprecierea probelor.

Dacă se recurge la această metodă de fixare a declarațiilor, acest aspect trebuie să fie
adus la cunoștința persoanei ce urmează să fie ascultată. La începutul benzii, se imprimă timpul
și locul imprimării, datele personale ale celui ascultat, numele și prenumele reprezentanților
organului judiciar, datele tehnice ale magnetofonului, ale benzii utilizate și numărul turațiilor
pe secundă. Acestor date urmează întreg procesul ascultării. La sfârșit se ascultă întreaga bandă,
după care persoana în cauză arată, prin imprimarea vocii, dacă cele înregistrate corespund cu
cele declarate.

Despre înregistrări se fac mențiuni în declarația scrisă care rămâne totuși cel mai
important mijloc procedural de consemnare a rezultatelor audierii. În mod obligatoriu se va preciza
în cuprinsul declarației dacă s-au folosit sau nu mijloace tehnice de înregistrare audio sau
audiovideo, iar în cazul în care nu s-au folosit asemenea mijloace trebuie indicat motivul concret
pentru care nu s-a făcut acest lucru. Observăm că Noul Cod de procedură penală a introdus ca
regulă înregistrarea audio sau audiovideo a declarațiilor, însă remarcăm că în timpul urmăririi
penale înregistrările au loc rareori, motivul consemnat de către autorității fiind lipsa

261
echipamentelor tehnice necesare. Cu toate acestea, unitățile de parchet specializate (DNA,
DIICOT) au început să doteze în ritm mai alert procurorii cu astfel de mijloace tehnice. În ceea ce
privește dotarea instanțelor de judecată cu astfel de sisteme, acestea sunt în întregimea lor dotate
cu sisteme de înregistrare audio.

Secțiunea 5. Ascultarea martorilor

Conform prevederilor art. 114 din C.pr.pen., martor este persoana care are cunoștință
despre vreo faptă sau vreo împrejurare de natură a servi la aflarea adevărului în procesul penal.

Deși legea prevede că orice persoană poate fi ascultată ca martor, conform art. 114 și
115 din C.pr.pen., există unele excepții: persoana obligată la secret profesional, soțul și rudele
apropiate ale suspectului, (nu sunt obligate să depună ca martori, persoanele cu defecte
psihofiziologice...).

O situație aparte este ascultarea martorilor amenințați și a martorilor vulnerabili, care

potrivit Codului de procedură penală presupun respectarea unor reguli suplimentare. Prin
martor amenințat înțelegem, potrivit art. 125 C.pr.pen. acea persoană care din cauza calității
sale de martor și a depoziției pe care urmează să o dea poate fi ea însăși sau un membrul al
familiei sale victima unei acțiuni de intimidare sau răzbunare din partea unei persoane. Martorul
vulnerabil este acea persoană care, potrivit art. 130 C.pr.pen., a suferit o traumă ca urmare a
săvârșirii infracțiunii sau ca urmare a comportamentului ulterior al suspectului sau inculpatului
ori este minor.

În ambele cazuri, martorul proteja se va audia la distanță, prin mijloace audio-video,

cu vocea și imaginea distorsionate, audierea sa fiind înregistrată pe suport digital. Declarația
semnată de martor va fi păstrată într-un loc special în condiții de confidențialitate, iar declarația
care se va depune la dosarul cauzei va fi semnată de organul judiciar. O altă particularitate
constă în necesitatea pregătirii audierii prin asigurarea confidențialității deplasării martorului
către organul judiciar pentru a se evita situațiile în care acesta să fie recunoscut de participanții
la proces.

În ascultarea martorilor vor trebui avute în vedere câteva elemente ce pot influența atât
obiectivitatea relatărilor, cât și acuratețea lor.

Pentru a putea aprecia obiectivitatea declarațiilor martorilor, pe lângă regulile tactice

de ascultare, este necesar ca anchetatorul să cunoască și să înțeleagă și legile psihice pe care se
fundamentează procesele de cunoaștere a realității obiective: percepția și memorizarea.

262
 PERCEPŢIA

Poate fi definită ca fiind complexul senzațiilor ce sunt primite de la diferitele calități

ale obiectelor, proceselor și fenomenelor lumii exterioare și care sunt reflectate sub forma unor
imagini concrete. Deosebit de importante pentru calitatea percepțiilor îl au reprezentările,
bazate pe experiența acumulată în cursul existenței anterioare. Cu alte cuvinte, lucrurile,
fenomenele cunoscute anterior, vor fi percepute mai ușor, mai exact. De aceea, într-o cauză cu
mai mulți martori ai unui anumit eveniment, este mai util din punct de vedere tactic, dar în
același timp este necesar și obligatoriu a fi audiați în primul rând martorii care, datorită
experienței personale (de viață sau profesională) cunosc bine domeniul în care se includ
împrejurările care sunt vizate de anchetator prin ascultarea lor cu prioritate. Procesul percepției
poate fi influențat de factori de natură obiectivă, dar și de factori de natură subiectivă.
a) factori obiectivi

 condițiile meteorologice (ex. - ploaie, ninsoare, ceață, etc.);

 intervalul extrem de scurt al percepției fenomenului sau obiectului, persoanei;
 zgomotul de fond din locul respectiv;
 grosimea unor obiecte interpuse între martor și fenomenul, obiectul, persoana
percepută.
b) factori subiectivi

 deficiențe, defecțiuni ale analizorilor la nivelul receptorilor perceptivi, sau în zona

corticală;
 abateri, fluctuații ale atenției;
 stări afective puternice, (frică, oroare, rușine, furie, etc.);
 stările de oboseală;
 nivelul diferit de dezvoltare al simțului de observație;
 excesiva dominație a unor reprezentări despre lucruri percepute în cursul
experiențelor anterioare.

MEMORIZAREA

Baza acestui fenomen o constituie plasticitatea sistemului nervos, el constând în

capacitatea unei persoane de a își întipări obiectele și fenomenele percepute din lumea
exterioară și de a le reproduce în conștiința sa.

Datorită stimulilor externi au loc procese nervoase de excitație sau inhibiție a unor
părți ale scoarței cerebrale. Aceste procese formează conexiuni corticale temporare care produc

263
în țesuturile nervoase schimbări funcționale. Aceste ,,urme nervoase” permit reproducerea
factorului generator de excitație/inhibiție (evocarea acestora) chiar în lipsa stimulilor externi.

Memoria unei persoane poate avea ca dominantă:

• capacitatea motrică (a mișcărilor);
• componenta vizuală;
• componenta auditivă;
• capacitatea logico-verbală;
• componenta emotivă.
Trebuie precizat că procesul de memorizare poate fi atât voluntar (dezvoltat prin
repetarea noțiunilor), cât și involuntar. Încă din faza de relatare liberă, anchetatorul va trebui să
surprindă tipul de memorie pe care îl posedă martorul și să exploateze această trăsătură.
Rememorarea anumitor lucruri în cursul ascultării martorului va fi influențată de starea de
emoție, de oboseală de sănătate, de vârstă, sau chiar de starea de amnezie în care se află
martorul.

Un factor deosebit de important ce va trebui luat în calcul în aprecierea obiectivității

și acurateței relatărilor făcute de martor este timpul scurs de la perceperea fenomenului,
obiectului, ființei asupra cărora se face relatarea.

Uitarea este un fenomen firesc și necesar, producându-se prin degradarea unor legături
temporare dintre celulele nervoase corticale, fără însă ca această degradare să însemne dispariția
lor în totalitate. Trebuie avut în vedere și faptul că intervenția unor stări afective prea
îndelungate (orgoliu, temere, umilință, etc.) poate inhiba legăturile nervoase temporare,
afectând procesul de memorare. În aceste condiții, pe fondul unor permanente stimulări de
natură negativă, pot apărea memorări și interpretări false involuntare, acestea întipărindu-se în
această formă distorsionată în mintea unei anumite persoane. Mai pot interveni apoi, odată cu
trecerea timpului, alți factori de origine exterioară (zvonuri, denaturări), care deformează
imaginea memorată, prin transmitere și interpretare provenind de la diverse alte persoane care
,,fabulează” în necunoștință de cauză, ș.a.m.d.

Secțiunea 5. Tactica ascultării martorilor

În primul rând este necesară studierea atentă a dosarului, cunoașterea relațiilor dintre
martor și suspect și înțelegerea în general a poziției acestuia în cauza respectivă, desprinderea
caracteristicilor de bază ale martorului din punct de vedere psihologic, afectiv, etc.

264
 Vor fi stabilite problemele care urmează a fi lămurite cu fiecare martor în parte,
întrebările care vor fi puse și ordinea acestora.

Pentru cauzele complexe, mai ales pentru anchetatorii aflați la începutul activității, se
recomandă întocmirea unui plan de ascultare, cu indicarea tuturor datelor ce trebuie lămurite.

Ascultarea martorului parcurge trei etape:

(1) Identificarea persoanei martorului, după care va fi întrebat dacă este rudă cu
vreuna dintre părți și în ce relații se află cu acestea. Se va clarifica și dacă a suferit vreo pagubă
în urma infracțiunii. Pot fi purtate unele discuții prealabile, apte a aduce încrederea martorului.
Tot în această primă etapă se va cere martorului să depună jurământul. Acesta poate fi sub
forma jurământului religios sau a jurământului laic.

Consideram ca este necesar să se acorde importanță acestui moment, pentru a face ca

martorul să simtă importanța celor ce urmează a fi declarate, conferind solemnitate momentului.
Se vor evita deci atitudini ,,funcționărești” față de aceste momente. I se va pune în vedere
martorului că în măsura în care va declara în mod neadevărat sau va omite să declare tot ceea
ce știe, sunt incidente dispozițiile legii penale privind infracțiunea de mărturie mincinoasă.

(2) Ascultarea relatărilor libere asupra împrejurărilor cunoscute cu privire la cauză.

Ca și în cazul inculpatului, este recomandat ca cel ce relatează liber să nu fie întrerupt decât
atunci când se observă îndepărtarea de la cauză. Prin relatarea liberă există posibilitatea ca
martorul să dezvolte noi aspecte, necunoscute de anchetator și care chiar au scăpat într-o primă
fază martorului, dar pe care acesta, rememorând evenimentele și le reamintește, permițând
cunoașterea unor noi aspecte asupra faptei. Aceste date noi vor fi însă privite cu reticența
necesară și verificate cu ajutorul restului datelor existente.

(3) Etapa adresării de întrebări conform celor pregătite dinainte. Întrebările vor fi
clare și precise, desfășurându-se într-o succesiune graduală.

Întrebările nu vor fi puse cu intenția de a intimida martorul, dar nici nu vor fi întrebări
sugestive, de natură a sugera anumite răspunsuri. Uneori, odată cu întrebările, se pot prezenta
martorilor anumite obiecte, probe, care pot permite o corectă rememorare sau care permit
demascarea unor declarații nesincere, denaturate.

Pe parcursul ascultării se va menține o atitudine neutră, fără exteriorizarea unor

atitudini de aprobare sau dezaprobare, acestea putând influența atitudinea martorului, devenind
,,sugestii voalate” sau chiar elemente de presiune psihologică asupra unora dintre persoanele
ascultate. Tot în categoria întrebărilor sugestive pot fi incluse și întrebările alternative care
propun martorului să aleagă între două variante, uneori acesta alegând varianta de răspuns pe
care o consideră ca ,,favorabilă opiniei anchetatorului”, deși datele sale diferă.

265
 De mare ajutor este observarea comportamentului celui ascultat pe timpul relatărilor,
permițând anchetatorului alegerea și adaptarea procedeelor de audiere.

Ascultarea martorilor nu trebuie să fie făcută ca o formalitate, pasiv, impunându-se

permanent o atitudine activă a anchetatorului, în scopul aflării adevărului obiectiv.

Secțiunea 6. Ascultarea persoanei vătămate

Aceste declarații au o deosebită importanță, deoarece persoana vătămată este în

general purtătorul unui bagaj de informații deosebit de prețioase privind autorul și împrejurările
faptei, întinderea pagubelor, suferințele fizice și psihice ș.a.

Victimele infracțiunilor, datorită componentei subiective care intervine, ,,pot să

denatureze voluntar relatările despre starea de fapt”, fie pentru a nu evidenția contribuția lor la
geneza conflictului, fie pentru a putea obține despăgubiri mai mari, etc.

Cunoașterea acestei posibilități nu trebuie însă să genereze o atitudine de neîncredere

în sinceritatea declarațiilor victimei. Aceasta este în măsura să identifice pe autorul faptei,
bunurile sustrase, instrumentele vulnerante folosite, eventualii martori. Pentru situația când
fapta a fost comisă în lipsa persoanei vătămate (furt, distrugere, etc.), aceasta poate indica
autorii bănuiți, persoane care cunoșteau existența bunurilor sustrase în locul respectiv etc.;
ascultarea victimei va fi precedată de o pregătire în sensul bunei cunoașteri a datelor de la
dosarul cauzei privind data, locul, modul, mijloacele comiterii faptei/faptelor, extinderea
pagubelor materiale, gravitatea leziunilor fizice, ș.a.m.d. Această etapă de pregătire implică și
culegerea de date suplimentare cu privire la persoana și personalitatea victimei. Datele vor fi
obținute din mediul socio-profesional, purtând asupra comportamentului său, în familie și
societate, antecedente de violență, consum de alcool, ocupații, venituri, etc.

Ascultarea victimei va fi și ea precedată de unele discuții prealabile, de natură să

completeze datele obținute în prealabil despre aceasta și să aducă o atmosferă de încredere și
sinceritate. Se poate face o trecere treptată de la unele elemente ale discuțiilor prealabile la
ascultarea propriu-zisă, care se va face mai întâi în forma relatării libere. Se cer și în acest caz
respectate regulile cu privire la menținerea unei atitudini neutre, dublată de atenție și de
menținerea relatărilor în sfera de legătură cu cauza, fără a permite divagații inutile de la subiect.

Relatările libere vor fi urmate de adresarea de întrebări, care vor putea privi:

- raporturile anterioare cu infractorul. Dacă era sau nu cunoscut, ca și conduita în

momentele anterioare faptei.

266
 - momentele efective ale comiterii faptei. Aceste întrebări vin să completeze datele din
relatarea liberă privind locul, timpul și modul comiterii. Se vor putea detalia numărul de
participanți, loviturile aplicate, eventual chiar și ordinea acestora, fraze sau cuvinte surprinse,
alte elemente semnificative care pot fi scăpate într-o primă relatare. Se vor cere detalii de
identificare a bunurilor furate, etc.

- elemente ulterioare comiterii faptei. Vor fi lămurite aspecte privind atitudinea

infractorului față de consecințele faptei, alte persoane apărute la locul respectiv, ce s-a întreprins
imediat, ducerea victimei la spital, prim ajutor, urmărirea autorului, încercarea limitării
pagubelor etc.; după clarificarea tuturor aspectelor arătate, se va cere persoanei vătămate să-si
precizeze eventualele pretenții și dacă mai are ceva de declarat.

Uneori, anchetatorul se poate afla în fața unor situații deosebite de realizare a audierii,
când victima se află în stare gravă, datorată sau nu faptei. Se va cere avizul medicului curant,
care poate aprecia luciditatea și rezistența fizică a victimei. În aceste cazuri, ascultarea va fi
scurtă, concisă, fiind obținute relatări generale, conform structurii elementelor anterioare
comiterii faptei, momentului faptei și eventualelor date ce ar permite identificarea infractorilor.

Secțiunea 7. Ascultarea minorilor

Dată fiind situația deosebită sub aspectul dezvoltării psihice și fizice a persoanelor
minore, aflate în faza conturării personalității, a acumulării unor cunoștințe de viață și
profesionale, ascultarea acestora comportă unele elemente de dificultate suplimentare.

Ascultarea minorilor presupune o și mai atentă pregătire, cerută de situația oarecum

specială, de necesitatea cunoașterii personalității minorului sub multiplele ei aspecte, adoptând
o tactică de ascultare corespunzătoare vârstei acestuia. Trebuie cunoscute și înțelese
particularitățile de psihologie specifice fiecărei vârste din cadrul minoratului. Se vor obține date
prealabile din mediul familial, școlar, de la locul de muncă, precum și cu privire la preocupările,
cercul de prieteni, activitățile preferate de minor.

Din discuțiile cu rudele, părinții, profesorii și prietenii minorului, va putea fi conturat

un portret psiho-afectiv și intelectual, de natură a permite o bună planificare a strategiei de
ascultare. Vor putea fi stabilite persoanele cu care comunică mai ușor, care îl pot influența, în
care are mai multă încredere, putând fi alese dintre acestea pentru a asista la ascultarea
minorului.

În aprecierea declarațiilor se va ține seama de specificul vârstei, de influențele posibile

ale ,,teribilismului” adolescenței, de limitele experienței de viață și ale bagajului intelectual. Cu
toate acestea, declarațiile minorului nu vor trebui privite cu ironie sau superioritate, deoarece o

267
atitudine prea rece a anchetatorului va putea genera un recul, un refugiu și deci va îngreuna
comunicarea. De asemenea, o atitudine prea laxă, ar putea atrage tendința minorului de a fabula.

Ascultarea minorului va fi precedată de desfășurarea unor discuții prealabile menite să

ușureze stabilirea unor relații de încredere între minor și organul judiciar. Discuțiile vor putea
fi orientate spre dezvăluirea preocupărilor minorului, făcându-se apoi o trecere treptată spre
ascultarea relatării libere.

Relatarea liberă va fi precedată de prezentarea calității în care este ascultat, cu

prezentarea învinuirii, cerându-se să redacteze o declarație scrisă asupra acesteia.

Se vor respecta aceleași reguli de sobrietate în ascultarea relatărilor libere, fără

intervenții inutile, sau mimici sugestive, care, mai ales în cazul minorilor, pot aduce la rezultate
nedorite: fabulație copilărească, negarea oricăror fapte, refugiul în mutism ș.a. Nu se vor face
amenințări sau promisiuni de creare a unei situații mai dificile sau mai ușoare în proces,
deoarece ele ar afecta în mod evident sinceritate declarațiilor minorului.

Faza de ascultare dirijată - presupune orientarea în punerea acestor întrebări în funcție

de natura faptei, de modul și condițiile săvârșirii, de poziția procesuală, precum și de trăsăturile
de personalitate ale minorului desprinse în cursul pregătirii și al realizării ascultării. Vor fi
adresate, în funcție de ansamblul problemelor ce trebuie detaliate, întrebări privind momente și
relații anterioare comiterii faptei, întrebări privind elemente din timpul comiterii faptei, cât și
întrebări privind anumite evenimente, atitudini, discuții, după comiterea faptei. 287

Se vor pune întrebări clare, fără tentă sugestivă, fără mai multe înțelesuri.

287
Mircea, I., Tactica audierii martorilor, Studia Universitatis, 1974

268
 CAPITOLUL XII
ASPECTE PRIVIND FOLOSIREA MIJLOACELOR
TEHNICO-ŞTIINŢIFICE ÎN DEPISTAREA
COMPORTAMENTULUI SIMULAT

Secțiunea 1. Stresul emoțional

Conduita sau comportamentul simulat este o încercare de a ascunde sau falsifica sensul
unei realități pe fond psihosomatic.

Există trei procedee de mascare:

- atitudine raționalizatoare în care individul încearcă să furnizeze rațiuni cât mai
puternice pentru a justifica greșelile sau comportamentul pe care singur îl
bănuiește a fi condamnabil;
- proiectarea atitudinilor personale în contul altora;
- identificarea, individul atribuindu-și voit comportamente sau atitudini ale altor
persoane.

Constatarea stresului emoțional se face cu ajutorul tehnicii poligraf. Această tehnică

are la bază principiul potrivit căruia, persoana scoate din memoria sa informația dorită așa cum
a fost percepută și memorată și o evocă, o exteriorizează și o reproduce întocmai. Atunci când
persoana este interesată în a ascunde realitatea, mecanismul va fi același pentru prima etapă,
respectiv scoaterea din memorie a informației stocate și prezentarea de fapte fictive contrare
acesteia potrivit scopului urmărit. În acest proces de convertire intenționată a informației de pe
scoarța cerebrală, se declanșează o serie de reacții determinate de contrarietatea procesului,
reacții ale căror efecte sunt captate de aparatura poligraf.

Comportamentul simulat este o entitate contradictorie între aspectul aparent și cel

inaparent al comportării, expresie a dedublării psihologice în raport cu sine (aspectul inaparent)
și în raport cu societatea (aspectul aparent).

269
 Secțiunea 2. Indicatori psihologici și fiziologici ai stresului emoțional

Este cunoscut faptul că ori de câte ori se ascunde adevărul prin rostirea unei minciuni,
acest fapt este însoțit de un set de trăiri lăuntrice și de sentimentul stânjenitor al vinovăției.

Disimularea adevărului făcută în mod conștient necesită un efort voluntar, care

declanșează stări emoționale ușor detectabile cu ajutorul parametrilor psihofiziologici. Plecând
de la aceste date științifice, tehnica poligrafului nu face altceva decât să depisteze în mod
indirect prin depistarea reacțiilor activităților generale ale organismului uman, care implică
mecanisme fiziologice, atât centrale, cât și periferice.

Aceste reacții pot fi identificate deoarece sunt transmise de o parte specială a

sistemului nervos al omului care are două componente: una somatică (responsabilă cu
transmiterea impulsurilor nervoase somatice musculare și de postura scheletului) și alta, relativ
independentă de sistemul nervos central, cea autonomică sau vegetativă care se ocupă cu
activitatea vitală subconștientă.

Printre indicatorii care pot fi puși în evidență cu ajutorul mijloacelor tehnice de

depistare a comportamentului simulat se numără:
- modificările activităților cardiovasculare, manifestate în creșterea ritmului
pulsului, precum și a presiunii arteriale;
- modificările ritmului respirației;
- tensiunea musculară (crisparea);
- activitatea electrică a scoarței cerebrale, pusă în evidență prin E.E.G.;
- modificarea caracteristicilor normale ale vocii și vorbirii;
- modificarea comportamentului ocular, inclusiv prin înregistrarea clipitului;
- temperatura corpului, a membrelor superioare și temperatura de la nivel facial.

Tehnicile de detecție a stresului emoțional exploatează posibilitatea științific

fundamentată de a înregistra modificările fiziologice surprinse în ritmul respirator, tensiune-
puls, reacție electrodermică, tremurul fiziologic al coardelor vocale, dezorganizarea răspunsului
motor și a altor indicatori vegetativi corelate cu negarea adevărului și starea de stres psihologic
resimțită de persoana învinuită față de posibilitatea demascării sale.

270
 Secțiunea 3. Metodologia testării la poligraf

Înainte de a proceda la testarea poligraf, este necesară obținerea consimțământului celui

ce urmează a fi astfel testat.
 Examenul medical al subiectului, studiul cauzei și a personalității subiectului

Examinarea medicală a subiectului este o etapă obligatorie și are drept scop eliminarea
unor eventuale incompatibilități de examinare, precum și a erorilor de interpretare a
diagramelor.

O condiție obligatorie pentru testarea cu aparatul poligraf este existența sanității

psihice și fiziologice a subiectului.

Este de recomandat ca organele de urmărire penală să nu audieze subiectul înainte de

testare, deoarece orice întrebare legată de fapta sa poate să ducă la îngreunarea activității de
interpretare a diagramelor. Această fază preliminară are și o funcție de filtru, fiind astfel
eliminate persoanele inadecvate testării, cum ar fi vârstnici, minori, bolnavi, femeile
însărcinate, alcoolicii cronici, persoanele obeze și orice persoană obosită.

În baza materialului cauzei, examinatorul întocmește testele. Este o etapă foarte

importantă, dificultatea constând în capacitatea de a realiza efectul psihologic al întrebărilor.

În general maniera clasică de elaborare a testelor presupune următoarele etape:

• Informarea asupra tuturor aspectelor anchetei;
• Întocmirea testului de bază (testul A);
• Întocmirea testului de excitare, provocare (testul B);
• Repetarea testului de bază (testul C);
• Întocmirea testului întrebărilor amestecate (testul D).

Persoana sau persoanele care urmează a fi testate trebuie informate într-un interval de
timp rezonabil înaintea testării despre faptul că vor fi examinate și despre maniera în care se va
desfășura testarea precum și despre scopul acesteia.
B. Dialogul pre-test al psihologului cu subiectul de testat și condițiile desfășurării
examinării

Dialogul pre-test reprezintă o etapă intermediară, între pregătirea și testarea propriu-

zisă. Atunci când persoana este introdusă în cabinetul de testarea, este invitată să ocupe loc, iar
examinatorul își va spune numele, funcția și competența, trecând apoi la ascultarea persoanei
cu privire la datele sale de identitate, însoțite de un scurt „curriculum vitae”, în contextul faptei
care a făcut necesară testarea poligraf.

271
 În această fază examinatorul va da toate informațiile care i se cer despre poligraf,
deoarece aceste date au rolul de a mări preocuparea persoanei mincinoase asupra detectării
posibile, sporindu-i panica și determinându-l să se autodemaște, și invers, în cazul subiecților
sinceri explicațiile date servesc la liniștirea oricăror temeri pe care le-ar putea avea cu privire
la răul fizic ce i s-ar putea face prin conectarea la aparat.

Atitudinea examinatorului de-a lungul perioadei pre-test trebuie să fi obiectivă și

rezervată.

Examinatorul nu trebuie să tragă concluzii pripite bazate numai pe informațiile

obținute în etapa pre-test, ci vor fi luate în considerare la elaborarea deciziei finale asupra
adevărului sau minciunii.
Testarea propriu-zisă

Testarea poligraf este o metodă eficientă și nevătămătoare pentru subiectul testat.

Pe baza cunoașterii datelor referitoare la împrejurările în care fapta a fost săvârșită,

precum și a celor care conturează personalitatea subiectului, se procedează la elaborarea
testelor, a chestionarelor.

Întrebările sunt elaborate concis pentru a asigura spontaneitatea răspunsurilor și conțin

de regulă termenii cei mai familiari interogatoriului. Se răspunde numai cu da sau nu. În mod
curent, trei până la cinci diagrame sunt suficiente pentru a pune un diagnostic exact, dintre
acestea cel puțin două trebuie să conțină aceleași întrebări importante, inserate printre cele
neutre și de control.
• Întrebările neutre sunt nerelevante, fără nicio legătură cu cauza, a căror
finalitate este atenuarea tensiunii emoționale. Întrebările nerelevante trebuie să
se refere la împrejurări a căror existență e certă și nu probabilă;
• Întrebări relevante, cu încărcătură emoțională, afectogene, critice, nemijlocit
legate de fapta cercetată;
• Întrebări de control ale căror răspunsuri vor servi drept termen de comparație
pentru răspunsurile la întrebările relevante. Întrebările de control trebuie să se
refere la o activitate infracțională apropiată ca natură cu cea care face obiectul
cercetării, întrebări la care, după toate probabilitățile subiectul nesincer va
minți.

După alcătuirea chestionarului, care cuprinde până la zece întrebări, acestea vor fi
intercalate și aduse la cunoștința subiectului după o anumită ordine: mai întâi întrebările
relevante, apoi cele de control și în cele din urmă întrebările irelevante.

272
 Interpretarea rezultatelor din conținutul diagramei

Testarea la poligraf se materializează într-o diagramă, care mai este numită și

biodiagramă.

Procesul interpretării este o desfășurare de raționamente în care se împletește intuitivul

cu științificul și care se întemeiază pe cunoștințe de psihologie experimentală, psihofiziologie
și pe o bogată experiență în ceea ce privește psihologia infractorului. La baza interpretării
diagramelor stau procesele de comparație, analiză și sinteză. Corelațiile se fac pe de-o parte
între caracteristicile calitative ale traseelor răspunsurilor unor întrebări distincte și pe de altă
parte între parametrii cantitativi ale acelorași caracteristici de traseu: amplitudine, frecvență,
durată.
Aprecierea valorii probante a rezultatelor obținute în urma testării poligraf

Documentul ce materializează activitățile consacrate de depistările comportamentului

simulat și concluziile rezultate în urma analizei se numește ”Raport de investigare a
comportamentului simulat”.

În conformitate cu art. 64 C.pr.pen., Raportul de investigare a comportamentului

simulat nu poate fi probă în instanță și prin urmare nu se atașează la dosarul cauzei nici în faza
de urmărire penală și nici în faza de judecată. Cu toate acestea la cererea procurorului sau a
instanței, documentul poate fi înaintat spre consultare.

273
 CAPITOLUL XIII
TACTICA EFECTUĂRII PERCHEZIŢIEI ȘI ASPECTE SPECIALE ALE
ACESTEIA

Secțiunea 1. Noțiunea, importanța și cadrul legal privind percheziția

 Considerații generale cu privire la percheziție

Legea procesual penală a prevăzut activități menite să conducă la descoperirea și
ridicarea obiectelor, înscrisurilor sau valorilor, ce constituie mijloc de probă, cunoscute de
organul de urmărire penală, precum și la eventuala descoperire a altor elemente de fapt, de
natură să servească la aflarea adevărului. Una dintre aceste activități este și percheziția.

Prin percheziție se înțelege acel act procedural ce face parte din activitatea de urmărire
penală și tactică criminalistică, destinat căutării și ridicării unor obiecte care conțin sau poartă
urme ale unor infracțiuni, a corpurilor delicte, a înscrisurilor, fie cunoscute, fie necunoscute
organului judiciar și care pot servi la aflarea adevărului, ori, indiferent de faza procesuală,
pentru descoperirea persoanelor care se sustrag de la urmărire penală, judecată sau executarea
pedepsei.

Cadrul procesual privind percheziția este reglementat prin art. 157-168 C.pr.pen.
Astfel, potrivit Codului de procedură penală, percheziția poate fi: domiciliară, corporală,
a unui autovehicul și informatică.

În același timp, procedeul tactic este cunoscut și în faza de executare a pedepsei, atunci
când, potrivit art. 557 alin. 2 C.pr.pen. organele de poliție pot pătrunde în domiciliul unei
persoane sau în sediul unei persoane juridice, fără învoire, pentru descoperirea și prinderea
condamnatul care se sustrage de la executarea pedepsei. O dispoziție identică se poate întâlni
și atunci când se impune executarea unui mandat de arestare preventivă emis în lipsa
inculpatului. În mod similar, în cadrul procedurii dării în urmărire (art. 521 C.pr.pen. și urm.),
potrivit art. 523 alin. 1 lit. c) C.pr.pen. pot fi efectuate activități de percheziție, în baza
mandatului emis de judecătorul de drepturi și libertăți competent, potrivit legii.

Percheziția domiciliară și percheziția informatică pot fi dispuse în timpul urmăririi

penale numai de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă să judece cauza în
fond sau de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în
a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează
sau supraveghează urmărirea penală. Celelalte forme de percheziție pot fi dispuse și de către
procuror în timpul urmăririi penale. În cursul judecății, percheziția domiciliară și cea

274
informatică se pot dispune de către instanță. Percheziția poate fi dispusă ori de câte ori este
necesară pentru descoperirea și strângerea probelor sau atunci când o persoană căreia i s-a cerut
să predea vreun obiect sau înscris, tăgăduiește existența sau deținerea acestuia.

Din perspectiva tacticii criminalistice, clasificările nu se mulează pe dispozițiile legii

procesual penale decât în parte, existând mai multe clasificări ale perchezițiilor.

După natura locului supus percheziției se împart în:

- Percheziția încăperilor sau a locurilor închise (inclusiv percheziția domiciliară și a
vehiculelor)
- Percheziția locurilor deschise
- Percheziția corporală

După numărul de persoane la care urmează să se efectueze percheziția se împart în:

- Perchiziția individuală
- Percheziția de grup

După numărul perchezițiilor efectuate asupra aceluiași loc sau persoane se disting:
- Percheziții primare
- Percheziții repetate

Prin efectuarea percheziției, în funcție de natura infracțiunii, se dorește atingerea unuia

sau mai multor scopuri, după cum urmează:
• Descoperirea de obiecte sau înscrisuri care conțin sau poartă urmele infracțiunii;
• Descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori care au fost folosite sau au fost
destinate să servească la comiterea infracțiunii;
• Descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori produs al infracțiunii;
• Identificarea și ridicarea bunurilor provenite din infracțiuni;
• Descoperirea persoanelor care se sustrag de la urmărirea penală, judecată sau
executarea pedepsei;
• Descoperirea persoanelor dispărute de la domiciliu, a cadavrelor sau părților de
cadavre;
• Descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori deținute contrar dispozițiilor
legale: arme, muniții, droguri, metale și pietre prețioase;
• Descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori aflate în patrimoniul făptuitorului
sau a părții responsabile civilmente care fac obiectul indisponibilizării, în

275
 vederea recuperării prejudiciului cauzat prin infracțiune;
• Descoperirea și ridicare de bunuri, înscrisuri și valori, provenite din infracțiuni
săvârșite anterior și ai cărei autori nu au fost descoperiți.

A. Percheziția domiciliară

Art. 27 din Constituția României garantează inviolabilitatea domiciliului, dar în același

timp prevede și excepțiile de la regula inviolabilității domiciliului:
• Pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești
• Pentru înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile
unei persoane
• Pentru apărarea siguranței naționale sau a ordinii publice
• Pentru prevenirea și răspândirea unei epidemii
În completarea excepțiilor enumerate mai sus, vin și prevederile art. 49 din Constituție,
care arată care sunt situațiile în care drepturile și libertățile cetățenești pot fi restrânse. Dar, tot
același articol, la al doilea alineat, prevede faptul că această restrângere trebuie să fie
proporțională cu situația care a determinat-o, fără să aducă atingere existenței dreptului sau
libertății.

Tot prin Constituție este indicată și autoritatea competentă să încuviințeze percheziția,

procedura și timpul de efectuare a acestora, după cum urmează: ”perchezițiile se dispun de
judecător și se efectuează în condițiile și formele prevăzute de lege. Perchezițiile în timpul
nopții sunt interzise, afară de cazul infracțiunilor flagrante.”

Normele incluse în art. 27 din Constituție au caracter de generalitate și reprezintă

principii constituționale. Aplicarea concretă a acestora se realizează prin intermediul legii
procedural penale, întrucât Constituția nu poate intra în probleme de detaliu.

Conform prevederilor art. 157 și art. 164 C.pr.pen. rezultă că percheziția poate fi
dispusă dacă actul procedural este necesar pentru descoperirea și strângerea probelor. În raport
de calitatea persoanelor ce urmează a fi percheziționate, legislația noastră prevede și alte
condiții cu valoare de garanții suplimentare, instituite în scopul evitării unor acțiuni judiciare.

Pentru a se putea cere efectuarea unei percheziții domiciliare este necesară începerea
urmăririi penale in rem.

Dacă se constată o încălcare a dispozițiilor legale care reglementează efectuarea

perchezițiilor, încălcare ce a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel, atât instanța
cât și procurorul vor dispune în condițiile art. 282 C.pr.pen., anularea actului.

276
 B. Percheziția corporală

La articolul 23 din Constituție, care reglementează libertatea individuală, în alineatul

2, se precizează că percheziționarea unei persoane este permisă numai în cazurile și cu
procedura prevăzută de lege.

În practică percheziția vizează nu numai obiectele de îmbrăcăminte, ci și corpul

persoanei, ea extinzându-se asupra a tot ceea ce poartă persoana asupra sa ori cu sine:
încălțăminte, geantă, servietă, valiză etc.

Percheziția corporală are caracter distinct, dar poate fi efectuată simultan cu cea
domiciliară, în cazul în care în locația supusă percheziției sunt găsite persoane care fie pot deține
bunurile căutate asupra propriei persoane în încercare de a le ascunde, fie pot prezenta un
pericol pentru echipa care realizează percheziția domiciliară.

Actul procedural al percheziției trebuie efectuat numai când există suficiente și

serioase indicii că pe această cale se vor descoperi probe, iar procedeul este indispensabil pentru
aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.

Potrivit art. 165 al. 2 din C.pr.pen., percheziția corporală, poate fi dispusă de către
orice organ judiciar sau orice autoritate cu atribuții în asigurarea ordinii și securității publice
(poliția locală, jandarmeria, etc.), în cursul urmăriri penale sau a judecății. Potrivit art. 166 al.
1 C.pr.pen. percheziția corporală se efectuează de către organul care a dispus-o, cu respectarea
dispozițiilor art. 166 al. 2-6 C.pr.pen. și a art. 162 C.pr.pen. sau de persoana desemnată de către
acest organ.

Legea procedurală prevede obligația organului judiciar care efectuează percheziția ca

înainte de a trece la efectuarea acesteia, să se legitimeze. Organul judiciar care efectuează
percheziția mai are îndatorirea de a asigura prezența unor martori asistenți la efectuarea
operațiunii.

Percheziția corporală se efectuează, conform prevederilor art. 166 al. 2 C.pr.pen,

numai de către o persoană de același sex cu persoana percheziționată. Această prevedere are
caracter absolut, având drept scop ca efectuarea percheziției să se facă în limitele decenței.

Art. 166 C.pr.pen prevede obligativitatea întocmirii procesului verbal de percheziție și

remiterii unei copii persoanei percheziționate. Procesul verbal prezintă importanță deoarece
servește la verificarea legalității înfăptuirii actului procedural, iar remiterea copiei dă
posibilitatea celui percheziționat, în caz de încălcare a legii să se plângă procurorului ori după
caz instanței de judecată.

277
 C. Percheziția unui vehicul

Percheziția unui vehicul este asimilată perchezițiilor în spațiu închis, ca urmare a

particularităților constructive ale acestora. Particularitatea acestui tip de percheziții îl presupune
descoperirea unor obiecte (sau chiar persoane) ascunse în elementele constructive ale
vehiculului, pentru a le disimula existența. Pentru realizarea unor astfel de percheziții sunt
necesare cunoștințe de mecanică sau apelarea la un specialist (sau mecanic) care să
dezasambleze anumite părți din vehicul pentru a descoperi obiectele ascunse. Locurile de
ascundere a obiectelor includ portierele, rezervoarele de benzină, aripile autoturismelor,
tapiseria banchetelor etc.

Secțiunea 2. Pregătirea percheziției

Pregătirea în vederea efectuării percheziției, în special când privește domiciliul sau

locul de muncă, reprezintă un proces complex de studiu și organizare, dictat de necesitatea
desfășurării ei în bune condiții și de realizarea scopului propus.

Activitățile premergătoare se materializează în :

2.1. Stabilirea scopului percheziției.

Se va face în funcție de obiectivele urmărite, tipul infracțiunii cercetate (furt,

înșelăciune, tâlhărie), ceea ce presupune ca organul de urmărire penală să cunoască temeinic
natura obiectelor sau felul înscrisurilor căutate. În unele situații, se poate prevedea că în urma
perchiziției vor trebui ridicate și alte obiecte decât cele vizate, de pildă în cazul infracțiunilor
privind traficul și consumul ilicit de droguri infractorii adeseori dețin și alte obiecte interzise,
precum arme de foc, acte de identitate false, etc.

Stabilirea scopului percheziției are atât valențe tactice cât și procesuale, în condițiile
în care mandatul de percheziție domiciliară conține, potrivit art. 158 alin. 7 lit. e) scopul pentru
care a fost emis. Pentru limitarea atingerii aduse dreptului la viață privată al persoanei, nu va fi
legală efectuarea percheziției în afara scopului stabilit, cu alte cuvinte, se va evita căutarea unor
probe pentru fapte care nu fac obiectul cercetărilor penale. Astfel, în cazul cercetării unor
infracțiuni de trafic de droguri, nu se vor căuta obiecte care nu au legătură cu fapta respectivă,
de pildă, documentele contabile ale unei societăți comerciale, bijuterii, aparatură electronică,
etc.

De la această regulă se pot desprinde trei excepții:

278
 a) obiecte a căror deținere este interzisă prin lege (arme și muniții interzise ori deținute
fără drept, obiecte de contrabandă, substanțe explozive),

b) obiecte care pot avea o legătură cu faptele cercetate în cauză (în cazul infracțiunii
de trafic de droguri acestea pot fi arme, sume de bani, acte falsificate, instrumente care pot fi
folosite pentru producerea sau comercializarea drogurilor, cântare de mici dimensiuni, etc.).,

c) obiecte care pot fi surprinse la vedere și din care reiese săvârșirea unei infracțiuni
(prezența unui cadavru, a unei persoane rănite, a unor obiecte pătate cu sânge, etc.).

2.2. Cunoașterea locului unde urmează a se efectua percheziția.

Presupune cunoașterea acelor date care pot oferi o imagine clară privind dispunerea
locului, caracteristicile de construcție sau topografice, destinația sa, persoanele care locuiesc
sau au acces în spațiul percheziției etc.

Atunci când percheziția privește un loc închis, se urmărește obținerea datelor necesare
individualizării și caracterizării fidele a spațiului percheziției, ceea ce presupune, între altele:
cunoașterea exactă a adresei imobilului ce urmează a fi percheziționat, modul de dispunere a
încăperilor și a dependințelor, numărul și destinația acestora, amplasamentul ușilor, ferestrelor,
posibilitățile de intrare sau de ieșire, persoanele care locuiesc la acea adresă, vecinii,
posibilitățile de comunicare cu exteriorul.

În cazul locurilor deschise, documentarea privește particularitățile topografice ale

solului și vegetației, eventualele construcții, destinația și caracteristicile lor interioare,
drumurile și căile de acces, împrejmuirile, locurile cu care se învecinează etc.

2.3. Culegerea unor date despre persoana percheziționată

Organele de urmărire penală trebuie să cunoască pe lângă datele privind identitatea,

starea civilă, cetățenia, naționalitatea și alte date ale celui ce urmează a fi percheziționat. Este
vorba despre acele informații menite să contureze adevăratele trăsături caracteristice și
temperamentale ale persoanei care urmează a fi percheziționată, precum și ale persoanelor cu
care se află în diverse raporturi.

În primul rând interesează însușiri ce caracterizează personalitatea celui ce urmează a

fi percheziționat, gradul de instrucție, funcția, meseria exercitată în prezent cât și cea anterioară,
preocupări extraprofesionale, îndeletniciri ocazionale, vicii etc.

Cu aceeași necesitate se impune cunoașterea persoanelor cu care cel percheziționat

locuiește. Se impune cunoașterea anturajului, a prietenilor și a antecedentelor penale.

279
 2.4. Alegerea momentului efectuării percheziției

În această etapă se urmărește identificarea celui mai propice moment pentru efectuarea
percheziției, alegere impusă de considerente de ordin tactic, care să asigure în toate cazurile
finalitatea urmărită prin această activitate.

La determinarea acelui moment concură o mulțime de factori, cum ar fi: necesitatea

asigurării elementului surpriză, a caracterului său inopinat, necesitatea efectuării imediate,
neîntârziate, precizarea acelor limite de timp care oferă condiții optime de pătrundere la locul
percheziționat, de căutare și descoperire a obiectelor ce interesează cauza.

2.5. Asigurarea mijloacelor tehnice necesare efectuării percheziției

Reușita percheziției depinde de utilizarea unor mijloace tehnice adecvate. Este vorba
de acele materiale, surse de iluminat, detectoare de metale, aparate foto, truse de chei, unelte
diverse, aparate aflate în dotarea truselor criminalistice universale, precum și a laboratoarelor
mobile, care pot primi diverse destinații.

Pentru descoperirea obiectelor ascunse se folosesc alte mijloace tehnice speciale care
își găsesc utilizarea și cu ocazia cercetării locului faptei: sonda de mână, sonde metalice, sonde
electromagnetice pentru descoperirea și ridicarea obiectelor aflate în ape curgătoare, bălți,
fântâni.

2.6. Stabilirea echipei

De regulă la percheziție participă: organele judiciare, martorii asistenți, persoana

percheziționată sau reprezentantul său, reprezentantul unității în cazul percheziției la locul de
muncă, specialiști din diferite domenii când prezența lor se impune și eventual apărătorul celui
percheziționat, în conformitate cu dispozițiile art. 159 C.pr.pen.

Secțiunea 3. Tactica efectuării percheziției

3.1. Reguli tactice folosite la percheziționarea locurilor închise

Desfășurarea percheziției în locurile închise presupune succesiunea mai multor

evenimente și etape, fiecare dintre acestea având un set de reguli clar stabilite.

A. Deplasarea la locul percheziției

280
 Deplasarea la locul percheziției se face cu maximă operativitate pentru a nu permite
persoanei percheziționate să ascundă obiectele sau înscrisurile căutate sau să plece de la
domiciliu.

Când deplasarea se va face cu un autovehicul în mediul urban, acesta nu va fi oprit în

dreptul clădirii în care urmează a se face percheziția, ci la o distanță mai mare. În mediul rural
autovehiculul va fi oprit în acele locuri în care staționează autovehiculele în mod obișnuit,
pentru a nu atrage atenția, urmând ca de aici până la locul percheziției deplasarea să se facă pe
jos, dar nu în grupuri mari compacte, ci restrânse, de două-trei persoane.

Odată sosiți la locul unde urmează a se efectua percheziția, mai înainte de a realiza
pătrunderea în interior, membrii echipei vor lua măsuri corespunzătoare de pază, de blocare a
căilor de acces, pentru a se evita posibilitatea dispariției persoanei implicate sau pentru
înlăturarea obiectelor compromițătoare. În cazul imobilelor prevăzute cu lift se va bloca accesul
la lift, asigurându-se și paza scărilor, atât către etajele inferioare cât și spre cele superioare.
B. Intrarea la locul percheziției

Pătrunderea se face în mod civilizat, în prezența martorilor asistenți, însă dacă

persoana nu deschide, după trecerea unui anumit interval de timp rezonabil, se va proceda la
pătrunderea forțată în locuință. În jurisprudența Curții Supreme a Statelor Unite ale Americii,
s-a apreciat că un timp de 15-20 de secunde acordat persoanei percheziționate să răspundă
solicitării organelor de urmărire penală este suficient, ulterior putând fi folosită forța pentru a
pătrunde 288. În mod corect s-a apreciat că regula privind așteptarea unei perioade rezonabile de
timp pentru ca persoana percheziționată să se conformeze (care rezultă din interpretarea art.
159 alin. 17 C.pr.pen) este pentru a se evita situațiile violente, distrugerea bunurilor persoanei
percheziționate și protejarea dreptului la viață privată (inclusiv inviolabilitatea domiciliului
potrivit Constituției României) 289.

Perchezițiile la locul de muncă se fac în prezența conducătorilor sau a patronilor

respectivelor unități.
C. Activități de executat
După legitimare, conducătorul echipei (procurorul sau organul de cercetare penală)
prezintă mandatul, scopul percheziției și trece la percheziționarea locului. Persoanei la care se
va efectua percheziția i se remite o copie a mandatului de percheziție domiciliară. În măsura în
care aceasta nu este prezentă, acesta se va înmâna reprezentantului acesteia sau unui membru
al familiei cu capacitate deplină de exercițiu, iar în lipsă, oricărei persoane cu capacitate deplină
de exercițiu care cunoaște persoana la care se va efectua percheziția sau, după caz, custodelui.

288
U.S. Supreme Court - United States v. Banks, 540 U.S. 31 (2003).
289
U.S. Supreme Court - Hudson v. Michigan, 547 U.S. 586 (2006).

281
 Persoanele prezente la locul percheziției vor fi adunate într-o singură încăpere sau după
caz într-un spațiu determinat al încăperii și invitate să nu părăsească acel loc, să nu se deplaseze,
să nu facă nimic de natură a tulbura activitatea celor ce efectuează percheziția.

Persoana la care se efectuează percheziția trebuie să fie încunoștințată de dreptul de a

fi asistată de un avocat, organele de urmărire penală fiind obligate să aștepte un timp de maxim
2 ore pentru sosirea acestuia, procedând la luarea de măsuri de conservare a locului (de
exemplu, evacuarea și interzicerea persoanelor să intre în locul care va avea loc percheziția).

Înainte de a se trece la căutarea obiectelor pentru care s-a emis mandatul, persoanei la
care se efectuează percheziția i se va cere să le predea de bunăvoie. În cazul în care ele sunt
predate, percheziția nu va mai continua decât în cazul în care se constată vizual existența unor
bunuri a căror deținere este interzisă, ori sunt observate obiecte care poartă urmele săvârșirii
unei alte infracțiuni.

Urmează cercetarea clădirii, cercetarea zidurilor și pereților și a altor elemente de

construcție (cercetarea pardoselilor, a planșeelor, dependințelor, pivnițelor, podurilor,
obiectelor de mobilier, lăzi, butoaie etc.). În măsura în care se găsesc spații sau locuri de
depozitare încuiate, se va solicita persoanei percheziționate deschiderea acestora, în cazul
refuzului ele fiind deschise cu forța, în situația în care se bănuiește că vor fi găsite obiectele
supuse mandatului de percheziție. Sa va avea în vedere natura obiectelor cercetate: de exemplu,
în cazul căutării unor obiecte voluminoase, nu se va proceda la deschiderea sertarelor sau altor
spații de depozitare în care nu pot încăpea asemenea obiecte.

Obiectele care urmează a fi ridicate sunt prezentate persoanei la care se face percheziție
pentru a fi recunoscute (inclusiv asupra proprietarului acestora) după care vor fi introduse în
recipiente care se vor sigila (cutii, plicuri, etc.).

În cazul în care, în timpul efectuării percheziției domiciliare se constată ca au fost

transferate obiecte sau că persoanele căutate s-au ascuns în spații învecinate, procurorul poate
încuviința efectuarea percheziției și în aceste locuri, cu încunoștințarea persoanelor din aceste
spații.

În tot cursul procedurii se vor realiza înregistrări audio-video și se vor efectua

fotografii pentru a nu se putea contesta, ulterior, rezultatele percheziției. Pentru aceleași motive,
deși Codul de procedură penală prevede numai în cazul lipsei oricăror persoane de la locul
percheziției, se impune folosirea martorilor asistenți. Aceștia vor trebui să fie în număr de doi
și nu unul singur, așa cum se prevede în lege, Noul Cod de procedură penală operând un regres
față de legislația anterioară, unde se prevedea obligativitatea a minim doi martori asistenți, în
toate cazurile.

282
 3.2. Reguli tactice folosite la percheziționarea locurilor deschise

Percheziția locurilor deschise reprezintă activitatea de căutare a unor obiecte ce

interesează cauza, în cuprinsul unor spații determinate, cum sunt: curțile, grădinile, terenurile
cultivabile de lângă casă etc. În efectuarea percheziției locurilor deschise, se va ține seama atât
de caracteristicile obiectelor căutate, cât și de particularitățile locului cercetat.

Primele măsuri ce vor fi luate la fața locului vizează organizarea și stabilirea modului
de efectuare a percheziției. În raport de caracterul și întinderea terenului, se procedează la
împărțirea acestuia pe sectoare, ale căror dimensiuni trebuie să asigure o bună vizibilitate și
examinarea minuțioasă a întregului spațiu. Dacă suprafața supusă percheziției este net
determinată de anumite repere, cum ar fi: curtea, grădina, se procedează la examinarea separată
a fiecărui sector. Alternativ, în funcție de mărimea echipei și particularitățile terenului, se poate
folosi metoda greblării, prin dispunerea în lanț a membrilor echipei și parcurgerea în lanț a
terenului de la un capăt la altul 290.

Este indicat să se folosească în această activitate câinele de urmărire mai ales atunci
când se caută obiecte ascunse, droguri, cadavre.

Se vor examina atent obiectele existente la suprafața terenului, diferite lucrări sau
construcții care ar putea servi drept ascunzători sau mijloace de camuflare sau recunoaștere a
locurilor în care au fost îngropate diferite obiecte: stive de lemn, crengi, grămezi de pietre. Se
va urmări dacă pământul este mai afânat, sau este mai bine bătute, semn care indică îngroparea
unor obiecte.

3.3. Reguli tactice folosite la efectuarea percheziției corporale

Din punct de vedere tactic criminalistic, percheziția corporală presupune controlul

îmbrăcămintei și a corpului persoanei, precum și a accesoriilor sale (serviete, poșete,
geamantane, etc.).

Pentru realizarea acesteia, se impune ca persoana supusă percheziției să fie

imobilizată, sau cel puțin pusă într-o poziție în care îi este imposibil să reacționeze în afara
controlului exercitat de organele de urmărire penală.

În funcție de circumstanțe, persoana poate fi imobilizată la podea, i se pot aplica

cătușele, sau i se cere să ridice mâinile, să le sprijine de zid, capota mașinii, etc. cu picioarele
mult depărtate. În lipsa unui punct de sprijin se recomandă ca cel percheziționat să fie pus în

290
E. Stancu, Tratat de Criminalistică, Ediția a V-a revăzută și adăugită, ed. Universul Juridic, București
2010, pag. 510

283
genunchi, cu mâinile ridicate, spre a reduce posibilitatea de a reacționa violent față de organele
de urmărire penală 291.

Percheziția corporală este precedată de examinarea sumară a persoanei în vederea

ridicării de arme albe sau de foc, precum și a altor obiecte sau substanțe care ar putea pune în
pericol organul judiciar, ori ar permite persoanei să se sinucidă.

Conform tehnicilor criminalistice recomandate de F.B.I., în cazul percheziționării

persoanelor în vederea descoperirii probelor materiale în anchetarea infracțiunilor însoțite de
violență, trebuie făcute o serie de fotografii detaliate, fotografii însoțite de probele materiale
recuperate.

Dacă se observă semne de mușcătură pe un individ, probele materiale trebuiesc

obținute cât mai curând posibil, pentru a evita pierderea sau contaminarea lor în timp ce se
deplasează acea persoană.

Trebuiesc depuse toate eforturile în vederea recuperării urmelor papilare latente,

prezente pe pielea victimei, cât mai repede cu putință. Examinarea persoanei necesită luarea
unei decizii foarte importante, atunci când se observă diverse probe pe hainele persoanei.
Decizia constă în esență în a stabili dacă probele observate vor fi culese la scena crimei sau în
cadrul examenului efectuat la spital. Exemplele tipice de acest gen de probe sunt: smocuri de
fibre observabile pe hainele persoanei sau fire de păr ce stau lipite de mână.

Conform tacticilor criminalistice autohtone percheziția obiectelor de îmbrăcăminte se

efectuează de sus în jos, începând cu obiectele de pe cap. În continuare se cercetează spatele,
porțiunile de sub brațe, mâinile de la umăr până la degete, pieptul. Vor fi verificate picioarele
prin interior și exterior, până la gleznă, precum și manșetele pantalonilor, ciorapii, iar la urmă
pantofii. Cercetarea se face prin palpare fermă, prin strângerea obiectelor de îmbrăcăminte mai
groasă, deoarece doar prin pipăire simplă obiectele subțiri, chiar și cele metalice pot trece
deseori nesesizate. Totodată vor fi golite toate buzunarele, verificându-se dacă îmbrăcămintea
nu are și buzunare secrete, organul de urmărire penală ridicând nu numai eventualele arme
descoperite, ci și obiectele și înscrisurile găsite, evitându-se astfel o posibilă încercare de
aruncare a lor.

Verificarea privește fiecare piesă din care este formată îmbrăcămintea, lenjeria și
încălțămintea. La articolele de îmbrăcăminte cum ar fi paltoanele se verifică căptușeala, gulere,
mânecile, cusăturile, buzunarele, peticele, nasturii, insigne, broșe, medalioane etc. În caz de
nevoie, îmbrăcămintea poate fi descusută, astfel încât să se poată realiza examinarea interioară.

291
I. Mircea, Criminalistică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978, pag. 166

284
 Nu trebuie exclusă nici posibilitatea ca animalele de companie ale persoanei
percheziționate să fie purtătoare de diverse obiecte sau înscrisuri ascunse, fiind necesar să li se
facă un control.

3.4. Mijloace de fixare a rezultatelor percheziției

Principalul mijloc de fixare a acestei activități procedurale, conform art. 161 C.pr.pen,
este procesul–verbal. Ca mijloace tehnice de fixare a rezultatelor percheziției se mai folosesc
fotografierea, înregistrarea videomagnetică, filmul judiciar, schițe și desene.

Procesul verbal trebuie să cuprindă următoarele: data și locul de încheiere, numele,

prenumele, calitatea și organul judiciar din care face parte cel ce efectuează percheziția, datele
de identificare a celui percheziționat (cu mențiunea dacă a fost sau nu reprezentat), ale
persoanelor aflate la locul percheziției sau sosite după începerea acesteia, numele, prenumele
și celelalte date ale martorilor asistenți.

În procesul verbal trebuie menționat temeiul legal al efectuării percheziției, adică

autorizația, data, numărul și organul de la care emană sau se face precizare că această activitate
este impusă de o infracțiune flagrantă.

Se mai fac mențiuni cu privire la locul supus percheziției, caracterul și întinderea

acestuia, numărul de încăperi, dependințe, al spațiilor deschise etc., precum și al timpului
efectuării și a condițiilor în care au fost descoperite obiectele.

Obiectele descoperite se descriu amănunțit cu toate însușirile care le caracterizează:

formă, dimensiune, culoare, natura materialului din care sunt alcătuite, elemente ce indică
modul de fabricare, destinația etc. se mai precizează și natura ascunzătorilor, modul lor de
amenajare sau a locurilor în care au fost găsite obiectele sau înscrisurile.

În partea finală se menționează obiectele ridicate, dar și cele care din diferite motive
(greutate, cantitate) au fost lăsate în gestiunea persoanei percheziționate sau a unui custode în
urma aplicării sechestrului. Tot aici se menționează eventualele obiecții sau explicații ale
persoanei percheziționate sau a martorilor asistenți cu privire la modul de efectuare a
percheziției sau a conținutului procesului-verbal.

În procesul verbal trebuie să se menționeze dacă anumite împrejurări au fost fixate și

prin celelalte mijloace: fotografie, film, înregistrare videomagnetică sau schiță.

Procesul-verbal se încheie, de regulă, în trei exemplare, fiind semnat pe fiecare pagină

și la sfârșit de cei care participă la efectuarea percheziției, urmând ca o copie de pe acesta să fie
lăsată persoanei percheziționate, reprezentantului acesteia sau unui membru al familiei ori, în
lipsa acestora, celui care locuiește sau unui vecin.

285
 Fotografia și filmul judiciar au scopul de a ilustra cu ajutorul imaginilor partea
descriptivă a procesului-verbal, de a întregi și ușura înțelegerea acestuia.

Înregistrarea audio-video permite înregistrarea imaginilor de ansamblu, ale obiectelor

principale și de detaliu. Oferă, ca și filmul judiciar, avantajul redării complete, fidele, în
dinamismul lor a principalelor momente pe care le parcurge percheziția.

Desenul-schiță va cuprinde locul percheziției, în întregime, indicându-se punctele în

care au fost descoperite obiectele sau înscrisurile, într-o manieră asemănătoare schiței efectuate
cu ocazia cercetării locului faptei.

Secțiunea 4. Percheziția informatică

Alături de formele clasice de percheziție, omul a trebuit să găsească noi procedee

probatorii pentru a putea descoperi și trage la răspundere penală persoanele care se folosesc de
mijloace tehnologice avansate, sisteme informatice, pentru săvârșirea infracțiunilor. În acest
context, s-a conturat necesitatea efectuării unor percheziții în mediu virtual, denumite
percheziții informatice sau percheziții nemateriale. Percheziția informatică are ca trăsătură
fundamentală scopul care constă în găsirea de date informatice cu semnificație pentru procesul
penal. Acestea, așa cum vom vedea, le vom denumi urme digitale iar valoarea lor în procesul
penal va trebui să fie asemenea oricărui alt mijloc de probă material.

Probabil cea mai importantă invenție a secolului al XX-lea este computerul personal,
care a permis oamenilor obișnuiți să poată deține un sistem de calcul în propriile case și, în
consecință, să se poată familiariza cu noi mijloace de a-și ușura viața, începând cu
tehnoredactarea unor documente, la accesarea cunoașterii umanității și până la realizarea celor
mai importante tranzacții bancare.

În contextul dezvoltărilor tehnologiei din secolului al XXI-lea omenirea a ajuns să

creeze o lume paralelă, virtuală, în care acțiunile din lumea reală sunt oglindite prin intermediul
unor sisteme informatice de cea mai mare varietate. Dacă la început, computerul personal era
asemenea oricărui dispozitiv electric, putând fi decuplat oricând, acum sistemele informatice
care ne înconjoară nu mai pot fi scoase din uz așa ușor, omul fiind adeseori într-o relație de
dependență, uneori chiar în sens medical, de sisteme informatice.

Progresul tehnologic aduce noutăți și cu privire la modul de săvârșire a infracțiunilor:

în locul unei înșelăciuni clasice se vor realiza înșelăciuni „online” prin intermediul unui sistem
informatic care asigură un grad mai mare de anonimitate pentru infractor; plănuirea și punerea
în executare a atentatelor teroriste nu se va mai face prin mijloace învechite, precum contactul
direct între participanți ori contactul telefonic ci prin rețele criptate de date; incitarea la ură și

286
discriminare va putea fi făcută pe scară largă cu asigurarea anonimității infractorului prin
intermediul site-urilor, blogurilor, forumurilor și altor asemenea sisteme; vânzarea și
cumpărarea ilegală de substanțe narcotice, explozibile, de arme, muniții și chiar de
medicamente cu regim special se va putea face mai lesne prin intermediul Internetului, în scopul
eludării mijloacelor de prevenție; prostituția, proxenetismul, pornografia, jocurile de noroc și
alte asemenea forme de devianță socială vor putea fi desfășurate cu ușurință cu ajutorul
Internetului.

Chiar și în acest context istoric, rămâne la fel de valabilă afirmația că orice acțiune
infracțională va lăsa urme în mediul înconjurător, regula aplicabilă și în situația în care vorbim
de infracțiuni săvârșite prin mijlocirea unui sistem informatic.

Totuși, se pune problema dacă în domeniul sistemelor informatice vom putea vorbi
despre aplicarea principiilor și metodelor folosite în Criminalistică, ori dacă datele și
informațiile pot vreodată constitui o urmă relevantă din punct de vedere criminalistic?
Răspunsul nu poate fi decât afirmativ cu privire la ambele probleme.

S-a arătat faptul că în procesul de identificare se va avea în vedere faptul că acțiunea

persoanei va produce modificări în mediul informatic. Astfel, se definea urma electronică ca
fiind acea urmă produsă de acțiunea unui utilizator pe Internet, aceasta fiind înregistrată într-un
fișier log 292. Nu putem fi de acord cu această definiție din mai multe considerente. Termenul
de urmă electronică este prea larg pentru sensul folosit, având în vedere că numai o parte a
electronicii are semnificație în domeniul informatic, aceasta fiind cunoscută drept electronică
digitală. Ca atare, considerăm că denumirea mai precisă este cea de urmă digitală. Mai mult
decât atât, nu este necesar ca acțiunea utilizatorului să se desfășoare pe Internet, fiind suficient
ca acțiunile producătoare de urme digitale să se producă într-un sistem informatic, fie și unul
offline. În același timp, nu se impune ca acțiunile utilizatorului să fie păstrate într-un fișier
log 293 ele putând fi stocate în baze de date specializate, cum este cazul furnizorilor de servicii
de comunicații electronice (ISP) ori pot fi stocate în baze de date interne ale sistemului de fișiere
sub forma bazei de date MFT 294.

Definiția pe care o propunem pentru urma digitală este: orice modificare adusă
unor date informatice aflate într-un sistem informatic sau într-un suport de stocare, ca urmare a

292
E. Stancu, Tratat de Criminalistică, Ediția a V-a revăzută și adăugită, ed. Universul Juridic, București
2010, pag. 773
293
Fișierul log este un fișier specific unor sisteme tip server și în care sunt incluse cererile efectuate de
anumite sisteme informatice către server. De pildă, un log poate avea forma generică: ora – adresă de IP a
solicitantului – informația solicitată.
294
MFT sau Master File Table este o bază de date specifică sistemului de fișiere NTFS (folosite de
sistemele de operare Windows) prin care se face legătura logică dintre informația stocată pe disc și numele
fișierului respectiv. În MFT sunt introduse toate locațiile logice ale fișierului (punctul fizic pe disc) și corelate cu
locația virtuală a fișierelor (partiția și folderul în care se află fișierul) precum și numele, mărimea, data creării, data
modificării și data ultimei accesări.

287
acțiunii omului și care este utilă din punct de vedere criminalistic. Prin modificare nu trebuie
să înțelegem o alterare a unor date ci inclusiv crearea unor noi date informatice.

Pentru a înțelege mai bine noțiunea de urmă digitală se impune să determinăm

semnificația termenului de date informatice și cel de probe digitale.

Conform Codului de procedură penală prin date informatice se înțelege orice

reprezentare de fapte, informații sau concepte sub o formă adecvată prelucrării într-un sistem
informatic, inclusiv un program care să determine executarea unei funcții de către un sistem
informatic. Considerăm că definiția legiuitorului nu este formulată suficient de clar, astfel că,
în opinia noastră, prin date informatice vom înțelege orice reprezentare de fapte, informații sau
concepte care se regăsește într-un sistem informatic 295 sau într-un suport de stocare 296.

Datele informatice, la rândul lor, se împart în date conținut și date privind traficul
informațional.

Datele conținut nu sunt altceva decât datele informatice în sens restrâns, ele fiind
informații sau concepte care sunt stocate într-un sistem informatic sau într-un mijloc de stocare
a datelor și pot constitui probe în procesul penal prin însăși conținutul lor. În alte cuvinte,
simpla identificare a acestor date într-un sistem informatic poate constitui o probă privind
îndeplinirea laturii obiective a unor infracțiuni precum pornografia infantilă prevăzută de art.
374 C.pen. (în modalitatea deținerii ori stocării) chiar și dacă agentul a stocat respectivele
materiale strict pentru uz personal 297. În același timp, în cadrul datelor conținut putem înțelege
și orice alte date relevante din punct de vedere penal cu privire la săvârșirea unei infracțiuni:
comunicațiile arhivate ale făptuitorului cu alți participanți, site-urile de internet vizualizate
recent, conturile folosite ori orice alte date conservate în format electronic. Pentru accesarea
datelor conținut este necesară autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi și libertăți,
având în vedere natura acestor date și restrângerii grave a dreptului la viață privată a persoanei
căruia îi aparțin aceste date informatice.

Datele privind traficul informațional (sau datele trafic/traffic data) sunt date de altă
natură decât datele conținut, ele referindu-se nu la conținutul comunicării ori a datelor
transferate ci la modalitatea, ruta, destinația, data, locul, mărimea și alte astfel de atribute ale

295
Prin sistem informatic se înțelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate ori
aflate în relație funcțională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul
unui program informatic. De exemplu, un PC, un laptop, un telefon mobil, o tabletă electronică.
296
Un suport de stocare, spre deosebire de un sistem informatic, nu va putea fi folosit pentru prelucrarea
datelor. Cu toate acestea, reținem că sistemele informatice pot fi compuse și din suporți de stocare.
297
S. Bogdan, D. Șerban, G. Zlati, Noul Cod penal, Partea specială, Analize, Explicații, Comentarii:
Perspectiva Clujeană, ed. Universul Juridic, București 2014, pag. 731

288
datelor informatice trimise ori recepționate de către un sistem informatic 298. Specificul acestor
date privind traficul informațional este că ele nu presupun cunoașterea conținutului
comunicării ci numai a unor elemente accesorii acestuia, așa cum am arătat mai sus.

Secțiunea 5. Tactica efectuării percheziției informatice

Prin percheziție informatică înțelegem acel procedeu probatoriu prin care se

procedează la descoperirea, fixarea și evidențierea unor date informatice aflate într-un sistem
informatic sau pe un suport de stocare prin folosirea de mijloace tehnice adecvate și proceduri
adecvate de natură să asigure integritatea datelor informatice.

În realizarea oricărei percheziții informatice, trebuie avute în vedere două reguli

fundamentale: păstrarea integrității datelor informatice ale sistemului informatic sau suportului
de stocare și respectarea dreptului la viață privată al persoanei.

Uneori, organele de urmărire penală procedează la eludarea dispozițiilor legale pentru

efectuarea unei percheziții informatice, procedând la a dispune efectuarea unor constatări
tehnico-științifice în sensul art. 172 alin. 10 C.pr.pen. Au fost întâlnite situații în care s-a
procedat la dispunerea unei constatări care să aibă ca obiectiv efectuarea unei clone a sistemului
informatic ori al suportului de stocare. Această operațiune este inerentă oricărei percheziții
informatice și se realizează în prezența suspectului sau inculpatului, spre deosebire de
efectuarea unei constatări la care nu poate participa nici măcar avocații părților. Nu excludem
posibilitatea efectuării unei constatări sau a unei expertize asupra datelor informatice în anumite
situații, însă mai înainte se impune efectuarea unei percheziții informatice.

Etapele efectuării percheziției informatice sunt:

5.1. Obținerea sistemului informatic ori al suportului de stocare.

Prima etapă în cazul oricărei percheziții informatice este obținerea obiectului care va
fi supus percheziției prin diverse mijloace procedurale. Nu este necesar ca acestea să fi fost
obținute la solicitarea sau acțiunea organelor de urmărire penală, ele putând fi furnizate de către
alți participanți la procesul penal în mod direct, în susținerea poziției lor procesuale.

298
Acest tip de date sunt definite de art. 35 alin. 1 pct. 1 lit. f) din Legea 161/2003 și prin art. 1 lit. d)
din Convenția de la Budapesta ca fiind orice date informatice referitoare la o comunicare realizată printr-un
sistem informatic, generate de un sistem informatic care a format o parte din lanțul de comunicare, indicând,
originea comunicării, destinația, ruta folosit, data comunicării, mărimea informațiilor comunicate, durata
transmiterii datelor și tipul de serviciului utilizat pentru comunicare.

289
 Pot fi obținute sisteme informatice constând în computere (PC sau iMac), sisteme tip
server, telefoane mobile, tablete electronice, PDA-uri, etc. Totodată pot fi obținuți suporți de
stocare constând în DVD-uri, CD-uri, Blu-Ray-uri, Harddisk-uri, Solid State Drive-uri,
Memorii Flash și alți asemenea suporți 299.

În obținerea unor sisteme informatice, organul de urmărire penală trebuie să pună în

balanță interesul public și interesul privat al persoanei care vas fi supusă unei percheziții
informatice. Nu este necesar de cele mai multe ori ca întreg sistemul informatic să fie ridicat și
să fie supus percheziției informatice deoarece datele informatice sunt conținute de către o
componentă a sistemului care reprezintă un suport de stocare. Cu toate acestea, unele sisteme
informatice nu permit detașarea fizică a suportului de stocare caz în care va trebui ridicat
întregul sistem. O chestiune mai delicată este în cazul sistemelor tip server care aparțin unor
societăți comerciale. Considerăm că organele de urmărire penală nu trebuie să procedeze la
ridicarea întregului sistem informatic deoarece ar putea implica costuri excesive și nejustificate
pentru persoana juridică în cauză. În acest sens, considerăm că se vor putea cere despăgubiri
dacă nu se justifica ridicarea întregului sistem informatic, deoarece procurorul are conform art.
168 alin. 10 C.pr.pen. obligația efectuării de copii dacă ridicarea obiectelor care conțin date
informatice ar afecta grav desfășurarea activității persoanelor care le dețin.

5.2. Obținerea mandatului de percheziție informatică

Odată obținute sistemele informatice și suporții de stocare, organul de urmărire penală

trebuie să procedeze conform art. 168 C.pr.pen. și să solicite judecătorului de drepturi și libertăți
(ori instanței) încuviințarea efectuării unei percheziții informatice. În cursul judecății se poate
solicita instanței efectuarea unei percheziții informatice de către părți sau persoana vătămată,
iar instanța poate dispune și din oficiu încuviințarea percheziției.

Necesitatea obținerii unei încuviințări din partea unui judecător este menită să respecte
a doua regulă esențială a oricărei percheziții informatice: respectarea dreptului la viață privată
a persoanei. Astfel, încuviințarea prealabilă este o garanție că organele de urmărire penală nu
vor putea în mod arbitrar proceda al efectuarea unei percheziții informatice. În realitate, rareori
judecătorilor li se prezintă în mod detaliat care sunt informațiile care ar putea fi conținute într-
un sistem informatic și care să justifice ingerințele aduse vieții private.

299
Există o mare varietate de suporți de stocare, incluzându-se și suporți exotici precum benzile de date
digitale, utilizate pentru stocarea a unor mari cantități de date informatice în instituții precum bibliotecile moderne,
ori suporți depășiți din punct de vedere tehnologic precum dischetele sau HDDVD-urile.

290
 5.3. Asigurarea prezenței suspectului sau a inculpatului

Potrivit art. 168 alin. 11 C.pr.pen. percheziția informatică se efectuează în prezența

suspectului sau a inculpatului, aceasta impunându-se a fi adusă la efectuarea actului de urmărire
penală mai ales în situația în care este reținută sau arestată.

Prezența suspectului sau a inculpatului este necesară pentru asigurarea apărării

drepturilor persoanei față de care se efectuează urmărirea penală, în special dreptului la viață
privată.

5.4. Realizarea unei copii sau clone a datelor informatice

Așa cum am arătat la începutul acestei secțiuni, una din regulile de bază ale oricărei
percheziții informatice este păstrarea integrității datelor informatice de pe suportul original.
Pentru a se realiza acest deziderat ser impune efectuarea unor copii ale sistemului informatic
ori a unor suporți de stocare dacă aceștia pot fi supuși unei alterări ca urmare a efectuării
percheziției informatice propriu-zise. Întotdeauna, realizarea percheziției informatice propriu-
zise se va realiza pe copia sau clona sistemului informatic sau al suportului de stocare.

În cele mai dese cazuri, se va proceda la demontarea sistemului informatic în vederea

obținerii suportului de stocare al sistemului, de regulă un harddisk sau solid state drive. Acesta
se va conecta un dispozitiv special denumit blocker care va împiedica sistemul informatic
folosit de specialistul desemnat să altereze datele informatice conținute.

Trebuie menționat faptul că orice intervenție asupra unui sistem informatic lasă urme
digitale în sensul modificării datelor privitoare la ultima accesare a fișierului în cauză. Este
suficient ca sistemul informatic să fie pornit ori suportul de stocare să fie conectat pentru ca
datele informatice să fie modificate.

Blocker-ul va permite transferul informațiilor numai într-o singură direcție, astfel că

nu există riscul alterării datelor informatice de pe suportul original. Copia obținută poate fi
stocată pe un suport de stocare sub forma unei clone, adică un suport fizic care prezintă aceleași
proprietăți informatice ca suportul originar, sau poate fi stocată sub forma unei imagini virtuale
ale suportului originar. Copia va fi depusă la dosarul cauzei, astfel că nu este permisă folosirea
unor suporți de stocare intermediari în efectuarea percheziției informatice ci însăși clona va fi
depusă, după procesare, la dosarul cauzei.

În cazul suporților optici, se va putea realiza o imagine a acestora, care să fie stocată
pe un harddisk și accesată în acest mod de specialiști, ori să se realizeze o copie fizică a
suportului optic.

291
 5.5. Efectuarea percheziției informatice propriu-zise

Odată obținute copiile datelor informatice, specialistul va trece la analizarea acestora

și descoperirea datelor informatice conținute de acestea. Pentru realizarea oricărei percheziții
informatice se va apela un sistem informatic dedicat acestui scop, de cele mai multe ori fiind
un computer obișnuit, dar este de recomandat să aibă componente de cea mai bună calitate spre
a diminua timpul necesar efectuării percheziției informatice.

De regulă sistemele informatice care fac obiectul percheziției informatice conțin un

sistem de operare: Windows, Linux, Macintosh, în diferite versiuni. Pornirea unui astfel de
sistem de operare, chiar și de pe clona suportului de stocare originar va duce la alterarea datelor
informatice, astfel că este preferabil ca, mai întâi, să se procedeze la descoperirea datelor
informatice în mod offline.

Pentru realizarea operațiunilor specifice, specialistul va utiliza mai multe programe

informatice, în funcție de necesități, precum programe specializate ca EnCase Forensics (un
program complex destinat criminalisticii informatice) sau generale: MsPaint, Photoshop,
WinRar, etc.

În funcție de specificul infracțiunii care fac obiectul cauzei, se va proceda la

descoperirea fișierelor care, sub aspectul naturii, prezintă relevanță primordială. De pildă, în
cazul unor infracțiuni de pornografie infantilă se vor căuta imagini și înregistrări video prin
căutarea extensiei fișierelor sau folosirea unor algoritmi specifici. În cazul infracțiunilor
economice se vor căuta bazele de date ale programelor de contabilitate precum și fișiere tip
Microsoft Excel.

Indiferent de tipul fișierului descoperit, se va impune analizarea meta-datelor sale,

adică acele informații privitoare la ultima accesare, data ultimei modificări și data creării
fișierului. Aceste informații pot furniza probe esențiale privind timpul săvârșirii infracțiunii.
Mărimea fișierului poate trăda și atașarea unui fișier criptat în cuprinsul său. Organizația
teroristă Al Qaeda folosea următoarea metodă: descărca un film în format digital, de regulă de
natură pornografică, și folosindu-se de un program atașa acestui fișier o arhivă criptată,
conținând documente importante. Metoda descoperirii acestei arhive se datora comparării
mărimii fișierului cu bitrate-ului fișierului video 300 înmulțit cu durata. Deoarece mărimea
fișierului depășea această valoare calculată, s-au putut descoperi arhivele criptate care mai apoi
au putut fi accesate în urma decriptării.

O problemă particulară este verificarea corespondenței persoanei prin intermediul

percheziției informatice deoarece nu se permite și interceptarea și înregistrarea unor astfel de

300
Prin bitrate înțelegem cât spațiu de stocare ocupă o secundă dintr-un fișier audio sau video. Mărimea
totală a fișierului va fi determinată de lungimea sa și de bitrate.

292
comunicări. Considerăm că, atât timp cât se va cerceta corespondența deja descărcată în
sistemul informatic clonat proba va fi una legal obținută. De regulă fișierele de poștă electronică
se stochează criptate în sistemele informatice.

Adeseori, pentru ascunderea unor informații se procedează al criptarea datelor

informatice, folosindu-se diverși algoritimi și programe de criptare. Prin folosirea unor alte
programe, specialiștii pot încerca și uneori reuși să decripteze datele informatice.

Un alt procedeu de ascundere al datelor informatice este ștergerea acestora în scopul

de a elimina eventualele urme digitale. De cele mai multe ori, infractorii nu realizează o ștergere
propriu-zisă, astfel că datele informatice pot fi recuperate în urma percheziției informatice.
Sistemele tip harddisk nu procedează la ștergerea efectivă a datelor ci doar la ștergerea fișierului
din registrul de fișiere (MFT) astfel că datele informatice se pot recupera până când sectorul
fizic al harddiskului este rescris cu date informatice noi. Este obligatoriu ca specialistul să
procedeze la căutarea de fișiere șterse și să încerce recuperarea lor pentru a se putea determina
dacă sunt relevante cauzei.

În măsura în care sunt identificate date informatice cu relevanță pentru cauza penală
se va proceda la copierea acestora pe un alt suport de stocare, preferabil CD/DVD, alături de
raportul de investigație generat de programul EnCase.

Ulterior efectuării tuturor acestor operațiuni se va realiza sigilarea tuturor suporților

de stocare și a sistemelor informatice și restituirea acestora organelor de urmărire penală sau
instanței.

5.6. Întocmirea procesului-verbal de efectuare a percheziției informatice

Procesul-verbal de efectuarea a percheziției informatice constituie unul dintre

mijloacele de probă care rezultă din efectuarea percheziției informatice. Acesta trebuie să
conțină informații despre persoanele care au realizat percheziția informatică, sistemele
informatice supuse percheziției cu identificarea individuală a acestora, menționarea
programelor folosite și detalierea procedurilor folosite în timpul percheziției informatice.

O parte importantă a procesului verbal trebuie să se refere la datele informatice găsite

și indicarea suportului de stocare pe care acestea au fost copiate prin menționarea seriei
constructive a suportului.

Se impune a se consemna și momentul începere percheziției informatice, dacă aceasta

a fost suspendată și care au fost motivele, precum și momentul la care s-a încheiat percheziția
informatică.

293
 Valorificarea urmei digitale în procesul penal

Literatura străină introduce un nou termen în domeniul criminalisticii informatice, cel

de probă digitală. Prin probă digitală s va înțelege orice date informatice stocate sau transmise
prin intermediul unui computer care susțin sau infirmă o ipoteză asupra modului cum a fost
săvârșită o faptă ori care prin care se stabilesc elemente esențiale cu privire la faptă precum
intenția sau alibiul 301. Prin cele arătate mai sus, s-ar susține că însăși datele informatice pot
constitui mijloace de probă în procesul penal. Cu toate acestea, putem observa că legiuitorul
român nu se oprește la a menționa acest tip de probe în cuprinsul art. 98 C.pr.pen. astfel că
probele digitale ar putea eventual fi încadrate la categoria denumită orice alt mijloc de probă
care nu este interzis prin lege.

Acest context este defavorabil deoarece sistemul român pune accentul pe redactarea
unor procese-verbale din care să rezulte însăși datele informatice conținute de un sistem
informatic sau de un suport de stocare. Neajunsul acestei gândiri este că mijlocul de probă –
procesul-verbal- va confirma aspecte care uneori pot fi secundare precum numele fișierului,
data ultimei accesări, data creării, fără a putea releva conținutul acestor date informatice.

O altă abordare a problemei poate fi propusă în raport de prevederile Codului de

procedură penală și ale criminalisticii: în loc să se pornească de la procesele verbale obținute în
urma unei percheziții informatice ori ale unui acces la un sistem informatic, considerăm că se
impune a se porni de la suportul de stocare sau sistemul informatic care conține urme digitale.

Considerăm că numai în acest mod putem privi în mod corecta proba digitală,
deoarece, în procesul de identificare, sistemul informatic sau suportul de stocare reprezintă
obiectul purtător de urmă, aceasta fiind o urmă digitală deci o modificare adusă unor date
informatice conținute. Recunoscând urmei digitale aceeași valoare ca o oricărei urme fizice,
sistemul informatic ori suportul de stocare al urmei digitale vor constitui mijloace materiale de
probă în procesul penal 302.

În schimb, dacă obținerea sistemului informatic și a suportului de stocare nu prezintă

probleme deosebite, ele putând fi obținute prin intermediul unor proceduri probatorii clasice
(percheziție domiciliară/corporală., predarea obiectelor, înscrisurilor și datelor informatice,
ridicarea silită de obiecte și înscrisuri) nu același lucru poate fi spus în legătură cu descoperirea
și valorificarea urmei digitale. Odată obținut sistemul informatic sau suportul de stocare se
impune obținerea unei autorizări din partea judecătorului de drepturi și libertăți de efectuare a
unei percheziții informatice.

301
Eoghan Casey, Sigital Evidence and Computer crime, ed. a III-a, ed. Elsevier, Waltham, S.U.A.
2011, pag. 7
302
Potrivit art. 197 C.pr.pen. obiectele care conțin sau poartă o urmă a faptei săvârșite, precum și orice
alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului sunt mijloace materiale de probă.

294
 Secțiunea 6. Ridicarea de obiecte, înscrisuri și date informatice

Ridicarea de obiecte și înscrisuri este definită ca fiind activitatea de urmărire penală și

de tactică criminalistică prin intermediul căreia, organul de urmărire penală sau instanța de
judecată asigură obiectele și documentele ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal. Ea
se constituie într-o activitate de sine stătătoare, deși vizează același scop ca și percheziția,
respectiv căutarea, ridicarea și fixarea mijloacelor de probă.

De regulă, pentru ridicarea obiectelor, organul de urmărire penală se va prezenta la

domiciliul persoanei care le deține, la locul său de muncă sau la unitatea la care se găsesc. După
ce se legitimează, va arăta scopul venirii sale, cerând să-i fie predate obiectele sau înscrisurile.

La ridicarea de înscrisuri sau obiecte trebuie asigurată prezența posesorului sau a

membrilor familiei sale, iar în cazul instituțiilor, a organelor ce răspund de acele înscrisuri sau
obiecte. De asemenea este obligatorie prezența a doi martori asistenți.

Există situații în care persoanele refuză să predea obiectele sau înscrisurile cerute, caz
în care se procedează la ridicarea lor silită.

Dacă în activitatea de ridicare a obiectelor și înscrisurilor se găsesc și alte obiecte sau

înscrisuri care interesează cauza respectivă, dar nu au fost menționate în ordonanța de ridicare,
se va face cât mai urgent completarea acesteia.

În cazul unor înscrisuri sau alte obiecte, procedeul probator nu ridică probleme
deosebite deoarece acestea pot fi studiate în mod liber de către organul de urmărire penală. În
schimb, în cazul datelor informatice, acestea nu au o formă fizică, ele prezentându-se sub
aspectul unui obiect care constituie un mijloc de stocare sau un sistem informatic. În consecință,
considerăm că organul de urmărire penală nu va fi îndreptățit să procedeze la accesarea datelor
informatice ridicate decât în măsura în care fie va obține consimțământul persoanei căruia îi
aparțin datele informatice, fie obține autorizarea judecătorului de drepturi și libertăți de a
efectua o percheziție informatică asupra datelor obținute.

295
 CAPITOLUL XIV
REGULI ŞI PROCEDEE TACTICE APLICATE ÎN EFECTUAREA
UNOR ACTE DE URMĂRIRE PENALĂ

Secțiunea 1. Tactica efectuării confruntării

Importanța și oportunitatea efectuării confruntării

În linii mari, rolul confruntării este acela de a clarifica contradicțiile existente între
declarațiile a două persoane în aceeași cauză, obținerea de noi informații în acea cauză,
confirmarea unor fapte, situații, împrejurări deja cunoscute și, de asemenea, de verificare a
declarațiilor, fie a unor martori sau chiar a suspecților sau inculpaților față de faptele imputate.

Însemnătatea acestui act procedural se conturează, cu cât neconcordanțele din

declarații vizează împrejurări esențiale pentru cunoașterea cauzei.

Nu puține sunt cazurile în care confruntarea conduce la obținerea unor date noi cu
privire la faptele și împrejurările cauzei, menite să ajute la soluționarea acesteia.

Scontând pe efectul său psihologic asupra celor ce participă la confruntare, practica

recomandă consemnarea în timpul efectuării acestei activități, rând pe rând a întrebărilor și
răspunsurilor primite la întrebările adresate fiecărui participant la confruntare. Tot astfel, se
impune a se proceda și atunci când participanții sau unii dintre ei revin asupra declarațiilor date.

În acest fel se evită discuțiile ce pot apărea între participanții la confruntare, între
aceștia și organul judiciar, în situația în care rezultatele confruntării ar fi consemnate la sfârșitul
acestei activități.

Pentru identificarea contradicțiilor și a cauzelor acestora, vor fi anterior stabilite

persoanele care urmează a fi confruntate. Ele vor fi ascultate pentru a vedea dacă își mențin
declarațiile anterioare, dacă sunt sincere sau se tem de confruntare.

Efectuarea confruntării presupune clarificarea acelor contradicții care privesc

elementele constitutive ale infracțiunii, mai ales cele privitoare la subiecții infracțiunii, la
laturile obiective și subiective ale faptei.

La nivelul activității judiciare, confruntarea are rol și importanță diferențiată, în funcție

de natura contrazicerilor și problemele ce se cer a fi lămurite.

296
 Confruntarea se consideră oportună numai dacă oferă posibilitatea clarificării
neconcordanțelor dintre declarații și ajută la soluționarea cauzei.

În caz contrar, poate aduce deservicii anchetatorului. Astfel, suspecții sau inculpații
pot să-și mențină sau să revină asupra declarațiilor anterioare, speculând contradicțiile în
interesul lor. Ei pot sesiza punctele slabe ale probatoriului și insistă, ca urmare, în
nerecunoașterea faptelor de care sunt învinuiți. Efectul negativ al confruntării este cu atât mai
mare cu cât persoanele confruntate reușesc să se pună de acord asupra celor ce vor declara.

Confruntarea reprezintă prin urmare, activitatea de ascultare concomitentă a

persoanelor audiate anterior în aceeași cauză, între ale căror depoziții se constată existența unor
contradicții, în scopul înlăturării sau explicării acestora.

Observăm că acest procedeu probator nu este des utilizat în cursul urmăririi penale,
procurorii preferând să procedeze numai la audierea persoanelor și să își bazeze soluțiile pe
adoptarea unei dintre păreri. Considerăm că se impune ca acest procedeu să fie mai des folosit.
În schimb, în cursul cercetării judecătorești acest procedeu probatoriu nu se întâlnește, fiind
evitat în mod constant de către instanțele penale, deși Codul de procedură penală nu interzice
folosirea acestuia și în această fază a procesului penal.

Activități premergătoare confruntării

Scopul și reușita confruntării presupun o pregătire prealabilă minuțioasă, menită a

asigura cele mai propice condiții de realizare a acestei activități.

Sub raport tactic criminalistic, pregătirea confruntării necesită:

a. studierea pieselor existente la dosar;
b. stabilirea persoanelor care urmează a fi confruntate;
c. cunoașterea structurii psiho-fizice și a personalității acestora;
d. cunoașterea relațiilor dintre acestea;
e. stabilirea locului momentului și ordinii de chemare (după gradul de sinceritate);
f. pregătirea actelor materiale ce pot fi folosite de către organul judiciar cu acest prilej;
g. elaborarea unui plan al confruntării, în care se vor consemna întrebările cheie și un
plan de ascultare al martorilor principali.
La sediile organelor judiciare competente să efectueze urmărirea penală este necesară
amenajarea unor spații adecvate, care să corespundă în primul rând reglementărilor
internaționale ale drepturilor și libertăților persoanei și, în al doilea rând, exigențelor impuse de

297
aflarea adevărului în procesul penal, mai cu seamă atunci când confruntarea are ca și obiectiv
precizarea poziției suspectului sau inculpatului față de cauza cercetată.

Spațiul se compune din trei camere multifuncționale, în suprafață totală de aproximativ

46 m.p., dispuse în linie, cu intrări direct în camerele laterale din care se face intrarea în camera
de confruntare propriu-zisă.

În pereții comuni ai camerei centrale se montează oglinzi reversibile de 100 x 40 m.,

prin care apărătorii sau martorii pot observa ce se petrece în cazul confruntării sau al prezentării
pentru recunoaștere.

În camera centrală vor fi instalate două camere de luat de vederi cu circuit închis,
microfoane pentru anchetator și persoanele supuse confruntării sau prezentării pentru
recunoaștere, legate la stația de înregistrare din camera alăturată și la analizatorul stresului de
voce.

Masa de lucru, special construită, asigură atât prevenirea agresării între participanți,
cât și unghiurile de înregistrare video.

Reguli tactice destinate confruntării

A. Aspecte privind psihologia confruntării

Cunoașterea modului particular de a se comporta în fața organului judiciar al

persoanelor supuse confruntării este impusă de necesitatea adaptării și diversificării procedeelor
tactice.

Dacă în cazul ascultării individuale a părților și a martorilor, psihologia acestora este

determinată de poziția lor procesuală, de interesele în vederea cărora participă la proces, în
cazul confruntării, la toate acestea se adaugă faptul că această activitate se desfășoară nu numai
în prezența organului judiciar (faza de urmărire penală) sau a părților ori a publicului (în faza
de judecată), ci și în prezența unei altei persoane ascultată în aceeași cauză.

În cadrul confruntării, influența exercitată asupra psihicului, de prezența unei alte

persoane, este și mai puternic resimțită, deoarece declarațiile anterioare ale acestora se
contrazic, iar una dintre persoane este chemată să dea explicații cu privire la o împrejurare
cunoscută celeilalte, asupra căreia acesta din urmă și-a format o altă părere.

După ce au fost ascultați în mod individual, de regulă, atât părțile, cât și martorii, fie
ei de bună sau rea credință nu exclud ivirea unor contradicții între declarațiile lor și, de aceea,
intuiesc posibilitatea de a fi confruntați. Aceasta explică, între altele, grija cu care este pregătită
depoziția inițială, eforturile dirijate spre memorarea declarațiilor făcute.

298
 B. Etapa efectuării confruntării propriu-zise

Confruntarea propriu-zisă se realizează conform dispozițiilor C.pr.pen. Așa fiind,

odată prezentate în fața organului judiciar, persoanelor ce urmează a fi confruntate li se
stabilește identitatea, se precizează raporturile în care se află cu cauza și părțile, iar dacă una
sau ambele persoane au calitatea de martor, li se pun în vedere dispozițiile art. 85 alin. 2
C.pr.pen., cu privire la obligația de a face declarații adevărate. Apoi se face ascultarea propriu-
zisă și mai apoi se adresează întrebările cu privire la aspectele contradictorii. Pentru început
este introdusă persoana considerată mai sinceră sau cea care a solicitat expres să se recurgă la
confruntare.

Persoanele confruntate vor sta cu fața către organul judiciar care conduce confruntarea
pentru a observa eventualele încercări de comunicare nonverbală.

Înainte de începerea propriu-zisă a confruntării, persoanelor li se pune în vedere că nu

au voie să vorbească între ele, atât întrebările cât și răspunsurile adresându-se numai prin
intermediul organului judiciar care conduce confruntarea.

În continuare se procedează la dresarea întrebărilor destinate clarificării contradicțiilor.

Prima întrebare se adresează persoanei considerate mai sinceră.

Organul judiciar poate permite persoanelor confruntate să-și adreseze întrebări prin
intermediul său.

În final, persoanele confruntate sunt întrebate dacă mai au de formulat întrebări sau
dacă mai au ceva de declarat. Dacă nu, persoanele confruntate vor semna după fiecare răspuns
și la finele procesului verbal, împreună cu organul judiciar, apărător, interpret etc.

Fixarea rezultatelor confruntării

Α. Consemnarea în procesul verbal

Fixarea rezultatelor confruntării se face într-un proces verbal. Procesul verbal de
efectuare a confruntării trebuie să reflecte cu fidelitate particularitățile acestei activități,
ascultarea concomitentă a două persoane asupra aceleiași chestiuni cu privire la care se constată
existența unor contradicții, pentru a se putea desprinde de aici poziția sinceră sau nesinceră pe
care se situează.

Acesta va cuprinde activitățile expuse anterior purtând semnăturile persoanelor

participante.

Β. Fixarea prin înregistrări video sau audio

299
 Fonograma și videofonograma constituie mijloace de fixare a declarațiilor, la care, în
practica judiciară se recurge destul de des, mai ales în acele situații când se urmărește reținerea
întregului răspuns, întregii declarații cu cuvintele și expresiile utilizate de persoana care face
relatarea. Regulile procedurale și tactice privind înregistrarea pe bandă magnetică sau video
magnetică sunt aceleași ca și în cazul ascultării martorilor, suspecților sau a inculpaților.

Secțiunea 2. Tactica efectuării prezentării pentru recunoaștere

Aspecte introductive

Recunoașterea este modalitatea de obținere a informațiilor cu ocazia ascultării

martorilor în condiții oarecum diferite de cele ale audierii propriu-zise și anume în cazul
prezentării în vederea identificării unor persoane, obiecte etc., fidelitatea recunoașterii poate fi
influențată de aceiași factori obiectivi sau subiectivi, în depoziții apărând informațiile
asemănătoare celor reale eronate sau denaturate.

În cazul acestui procedeu tactic, procesul memorial de identificare se bazează pe

compararea trăsăturilor caracteristice ale unei persoane sau unui obiect, prezentat spre
recunoaștere, cu trăsăturile caracteristice percepute într-un moment anterior, comparare din care
se pot desprinde concluzii referitoare la identificarea, asemănarea sau deosebirea acestora. De
exemplu, una din regulile de bază după care se conduce prezentarea pentru recunoaștere
prevede că persoana va fi mai întâi invitată să facă o descriere, ceva mai limitată, a persoanei
sau obiectului pe care l-a observat inițial și numai după aceea să se procedeze la prezentarea
pentru recunoaștere.

În organizarea și evaluarea exactă a rezultatelor prezentării pentru recunoaștere,

organul judiciar trebuie să ia în calcul legile psihice care stau la baza procesului cognitiv, la
condițiile obiective și subiective de natură să influențeze percepția, stocarea și redarea. Valoarea
recunoașterii va depinde, în primul rând, de calitatea percepției, de condițiile în care a avut loc.

Dintre factorii de natură obiectivă care influențează procesul perceptiv, amintim

condițiile de vizibilitate și de audibilitate, durata percepției, distanța și unghiul sub care se face
aceasta. Un factor obiectiv care poate face dificilă recunoașterea îl constituie prezența unor
elemente de asemănare, întâlnite la persoanele cu trăsături comune sau la cele îmbrăcate în
uniformă.

Dintre factorii subiectivi menționăm calitatea organelor de simț, vârsta, inteligența,

nivelul de instruire, stările de oboseală, atenția etc. Importante sunt și stările de tensiune

300
emoțională specifice unor fapte cu pronunțat caracter afectogen (omor, viol, accident, loviri),
stări accentuate mai ales la persoanele vătămate.

Raportat la intervalul de timp dintre momentul percepției și cel al recunoașterii, trebuie

să fie luați în calcul și factorii care influențează procesul de memorare, dintre care amintim
rapiditatea și perioada de stocare a informațiilor percepute, tipul de memorie, intervalul de timp
dintre momentul observării și cel al redării etc. În ceea ce privește calitatea redării, trebuie avută
în vedere personalitatea celui chemat să facă recunoașterea.

Fenomenul de deja vu este determinat de senzația unei persoane, de a mai fi văzut

vreodată individul sau obiectul prezentat spre recunoaștere. În astfel de situații, este suficient
ca o persoană sau un obiect, datorită asemănării lor cu altele, să trezească acest sentiment,
pentru a recunoaște persoane sau obiecte pe care de fapt le percepem pentru prima dată.

Activități preliminare prezentării pentru recunoaștere

 Studierea materialului cauzei

Această activitate permite determinarea obiectului prezentării pentru recunoaștere,

respectiv a persoanelor, cadavrelor, obiectelor care trebuie identificate.

Stabilirea subiecților procesuali care vor fi chemați să facă recunoașterea trebuie făcută
în această etapă preliminară și sunt numai acele persoane care au perceput direct subiectul
prezentării pentru recunoaștere.

Este necesar ca în cauză să fi fost începută urmărirea penală.

 Ascultarea prealabilă

Anterior recunoașterii propriu-zise se impune audierea persoanei care face

recunoașterea, în legătură cu semnalmentele percepute despre persoanele sau cadavrele ce
urmează a fi recunoscute și obiectele ce urmează a fi identificate, după caracteristicile acestora.

Prin această activitate se urmăresc mai multe obiective:

1. Cunoașterea exactă a posibilităților reale de percepție, fixare și redare a
persoanei respective, a trăsăturilor sale psihice;
2. Determinarea condițiilor de loc, timp și mod de percepție, precum și a factorilor
subiectivi care ar fi putut influența procesul de percepție senzorială;
3. Stabilirea volumului de date referitoare la caracteristicile de identificare pe care
persoana le-a perceput și, mai ales, memorat, astfel încât recunoașterea să fie

301
 realmente posibilă și utilă.

Organizarea prezentării pentru recunoaștere

Prezentarea pentru recunoaștere se organizează în funcție de condițiile în care a avut

loc și percepția și de natura obiectului recunoașterii, care trebuie să fie cât mai apropiate cu cele
existente în momentul observării persoanei sau obiectului de identificat de către martor,
victimă, etc.

Persoana care va fi prezentată pentru recunoaștere trebuie să fie îmbrăcată în aceleași

haine în care a fost observată de către martor sau în haine asemănătoare. Chiar dacă acesta
neagă că ar fi purtat hainele la care se referă martorul, ele trebuie să fie îmbrăcate de cel supus
recunoașterii.

Dacă autorul a fost deghizat în momentul săvârșirii infracțiunii, vor fi folosite aceleași
elemente de deghizare (ochelari, peruci, mustăți, obiecte de îmbrăcăminte etc.)

Se va constitui un grup de persoane în care va fi introdusă persoana de recunoscut.

Membrii grupului vor avea semnalmente asemănătoare privind vârsta, talia,

semnalmente exterioare, îmbrăcămintea etc.

Atunci când recunoașterea se face după mers sau după voce și vorbire, pentru
alcătuirea grupului se vor alege persoane cu caracteristici dinamice sau de voce asemănătoare.

Când recunoașterea urmează să se facă după fotografie, se va căuta o fotografie care

să redea cât mai exact imaginea persoanei de identificat, care se va introduce într-un grup de
alte 3-4 fotografii executate în condiții tehnice cât mai apropiate cu cele ale unor persoane
prezentând semnalmente apropiate.

Prezentarea cadavrelor pentru recunoaștere este mai dificilă, datorită modificărilor

post mortem care apăr(rigiditate, lividitate, deshidratare).

Atunci când cadavrul prezintă mutilări sau alterări ca urmare a unei morți violente, ca
și în urma proceselor de putrefacție, se procedează la efectuarea ”toaletei cadavrului”.

Prezentarea obiectelor pentru recunoaștere presupune alegerea unui grup de obiecte

asemănătoare cu obiectul de identificat.

Locul în care se organizează recunoașterea este, în majoritatea cazurilor, sediul

serviciului medico-legal al poliției sau parchetul, dacă recunoașterea se face după fotografie.

302
 Sunt însă și împrejurări deosebite, în care recunoașterea se poate face în locul în care
martorul a perceput persoana sau obiectul, ori în locuri cu caracteristici asemănătoare,
păstrându-se anumite limite.

Condițiile de iluminare în care martorul a perceput persoana sau obiectul trebuie să

fie, pe cât posibil, asemănătoare.

Modalități tactice privind efectuarea prezentării pentru recunoaștere

A. Recunoașterea persoanelor

Alcătuirea grupului în care va fi introdusă persoana ce urmează a fi recunoscută se

face în prezența martorilor asistenți.

Tuturor li se aduce la cunoștință obiectul activității și li se pune în vedere că nu au voie

să-și vorbească sau să-și facă semne. După introducere, persoanei de identificat i se cere să
ocupe un loc în cadrul grupului, așa cum îi convine acesteia. Este introdusă apoi persoana
stabilită pentru efectuarea recunoașterii, punându-i-se în vedere că este obligată să spună
adevărul. Organul judiciar cere martorului să examineze persoanele din grup și să menționeze
dacă recunoaște vreuna dintre ele.

După recunoaștere vor fi menționate în procesul verbal datele de identificare ale

persoanei recunoscute, aceasta urmând să fie ascultată separat în legătură cu recunoașterea sa.

B. La recunoașterea persoanelor după fotografie se va proceda la așezarea

fotografiei celui vizat pentru identificare într-un grup de 4-5 fotografii, reprezentând indivizi
cu caracteristici de identificare asemănătoare, pe spatele fiecărei fotografii fiind menționate
datele de identificare ale persoanelor din imagine. Întreaga operație se va desfășura numai în
prezența martorilor asistenți.

În final, martorul va fi introdus în încăpere, cerându-i-se să procedeze la recunoașterea

persoanei după fotografie, acestea purtând numere, ca și la recunoașterea din grup.

C. Recunoașterea persoanei după voce sau vorbire necesită separarea martorului

de persoanele din grupul alcătuit în acest scop, creându-se condiții de audibilitate cât mai
apropiate de cele în care martorul a perceput vocea și vorbirea persoanei de identificat.

303
 D. Recunoașterea persoanelor după mers se realizează în condițiile indicate de
martori. Astfel, va fi avută în vedere distanța de la care martorul a perceput mișcarea, lungimea
aproximativă a drumului parcurs de persoana observată, precum și direcția în care se deplasa.

E. Recunoașterea obiectelor, indiferent de proveniența acestora, se face după ce vor

fi introduse printre alte obiecte cu caracteristici asemănătoare de formă, mărime, culoare, grad
de uzură etc.

Persoanei care efectuează recunoașterea i se permite să examineze detaliile obiectelor,

prin acestea având posibilitatea să dea mai multe explicații privitoare la elementele
caracteristice care s-au ivit în identificare și pe care le-a amintit în timpul ascultării prealabile.
Recunoașterea obiectelor este cu atât mai sigură, cu cât are la bază caracteristici sau detalii de
identificarea, nu elemente cu caracter general.

Fixarea rezultatelor prezentării pentru recunoaștere

Rezultatele prezentării pentru recunoaștere sunt consemnate în procesul verbal, în care

se vor face mențiuni referitoare la toate etapele prezentării pentru recunoaștere și la persoanele,
cadavrele sau obiectele ce au fost prezentate în vederea identificării.

Totodată sunt menționate persoanele care au alcătuit grupul de prezentat, datele lor de
identificare și declarația acesteia în legătură cu recunoașterea. Cel identificat urmează să fie din
nou ascultat cu privire la rezultatul recunoașterii.

Procesul verbal de efectuare a prezentării pentru recunoaștere trebuie să reflecte modul

în care a decurs această activitate și rezultatele la care s-a ajuns.

Procesul verbal de efectuare a prezentării pentru recunoaștere are trei părți:

• Partea introductivă cuprinde numele și prenumele persoanelor participante,
pentru fiecare în parte în ce anume calitate participă, scopul recunoașterii, locul
și data recunoașterii. Se specifică, de asemenea, dacă procesul recunoașterii se
fixează și prin mijloace tehnice, cum ar fi fotografierea sau filmarea.
• Partea descriptivă cuprinde amănunțit întregul proces al prezentării pentru
recunoaștere, precedat de relatările persoanei făcute anterior în legătură cu
caracteristicile după care se poate face recunoașterea.

În partea finală se menționează ora terminării și se semnează de către organul judiciar,

martorii asistenți și persoana care a făcut recunoașterea.

304
 În procesul verbal se fac mențiuni cu privire la efectuarea fotografiilor, realizarea
filmului și videofotogramei judiciare și va fi semnat de organul judiciar, de martorii asistenți și
de persoana care face recunoașterea.

Fixarea prin fotografiere este o condiție sine qua non în cazul recunoașterii de
persoane, obiecte sau animale, în care va fi redată atât imaginea întregului grup, cât și a
persoanei, obiectului recunoscut pe care martorul îl indică cu mâna.

Înregistrarea video reprezintă un mijloc util și modern de fixare, care își găsește
aplicare în practică tot mai des.

Secțiunea 3. Tactica efectuării reconstituirii

3.1. Cadrul legal și accepțiunea termenului de reconstituire

În conformitate cu art. 193 C.pr.pen., organul de urmărire penală sau instanța de

judecată, dacă găsește necesar pentru verificare și precizarea unor date, poate să procedeze la
reconstituirea la fața locului, în întregime sau în parte, a modului și condițiilor în care a fost
săvârșită fapta.

Reconstituirea a fost reglementată în legislația noastră din necesitatea lărgirii

posibilităților de aflare a adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei și statuări prin
lege a unui procedeu cu caracter probator folosit frecvent în activitatea organelor judiciare.

Reconstituirea poate fi definită ca o activitate de procedură penală și tactică

criminalistică ce constă în reproducerea artificială a împrejurărilor în care a fost săvârșită
infracțiunea sau oricare fapt ce prezintă importanță în cauză pentru a se stabili dacă fapta a avut
loc sau putea să aibă loc în condițiile date.

Datorită conținutului ei concret, reconstituirea mai poate fi definită ca o modalitate de

observare directă a unor fapte, împrejurări, acțiuni ce sunt reproduse artificial și limitativ în
acest scop.

Reconstituirea poate consta în reproducerea tuturor împrejurărilor în care a fost

săvârșită infracțiunea sau numai în reproducerea unor episoade ale infracțiunii, ori chiar a unor
fapte izolate, care însă prezintă importanță pentru cauză.

Prin reconstituire nu trebuie să se înțeleagă refacerea, reproducerea locului săvârșirii

faptei. Reamenajarea locului faptei este numai o activitate pregătitoare a reconstituirii.

305
 De exemplu dacă se urmărește verificarea deprinderilor inculpatului, necesare
executării unei anumite activități, reproducerea se poate desfășura și în altă parte, nu numai în
locul în care a fost săvârșită infracțiunea.

Reconstituirea nu presupune reproducerea unor urmări socialmente periculoase, la

săvârșirea unor noi infracțiuni, ceea ce este cu desăvârșire interzis.

Reconstituirea nu trebuie confundată cu experimentul judiciar, aceasta din urmă fiind

o metodă științifică, folosită atât în cadrul reconstituirii, cât și în alte domenii.

Obiectul reconstituirii îl constituire reproducerea cu caracter experimental, fie în

întregime, fie în parte, a faptelor cercetate, a modului și a circumstanțelor în care acestea au fost
săvârșite.

Unii autori consideră că este vorba despre o interpretare extensivă a prevederilor art.
193 C.pr.pen., absolut necesară, întrucât reconstituirea vizează verificarea declarațiilor mai
multor subiecți procesuali (martori, suspecți sau inculpați) ca și posibilitatea de efectuare a
anumitor acte ori de producerea unor rezultate.

O eventuală interpretare restrictivă a textului analizat, în sensul limitării obiectului

reconstituirii numai la verificarea declarațiilor suspectului ar fi de natură să determine
excluderea din sfera procesuală a unor activități întâlnite destul de frecvent în practica organelor
judiciare, activități care, deși au un caracter auxiliar, pot juca un rol important în stabilirea
adevărului.

Avansând această idee, este învederată funcția reconstituirii, și anume, de a servi la

verificarea, clarificarea și precizarea unor date privitoare la latura obiectivă și subiectivă a
infracțiunii, prin reproducerea artificială, totală sau parțială a faptelor sau împrejurărilor
cauzelor.

Totodată, reconstituirea permite organelor de cercetare penală și instanței de judecată

să tragă concluzii nu numai cu privire la veridicitatea declarațiilor suspectului, respectiv
inculpatului, sau a martorului, ci și în legătură cu versiunile elaborate în cauza penală.

De asemenea, nu exclude posibilitatea obținerii unor probe noi, nedescoperite într-o

fază anterioară, de exemplu, cu ocazia cercetării locul faptei.

Față de rolul pe care îl are în conturarea elementelor constitutive ale infracțiunii, este
evidentă importanța reconstituirii în realizarea scopului procesului penal, îndeosebi în aflarea
adevărului, prin aceea că elementele de probă îndoielnice sau simple indicii pot după caz, să fie
reținute ca probe serioase sau înlăturate ca lipsite de valoare.

Concluziile reconstituirii ce se desprind din precizarea și verificarea elementelor de

fapt, trebuie coroborate și apreciate în raport de celelalte probe administrate în cauză.

306
 Funcțiile reconstituirii sunt mult mai numeroase. Totodată permite organului de
cercetare penală sau instanței de judecată să tragă concluzii nu numai cu privire la veridicitatea
declarațiilor suspectului sau inculpatului, ori ale martorilor, ci și în legătură cu versiunile
elaborate în cauza respectivă. Astfel, în literatura de specialitate se susține că prin reconstituirea
faptului se verifică într-un mod mai eficient ca oricare altul, dacă faptul, episodul, acțiunea sau
o anumită circumstanță, s-a putut produce așa cum este prezentat de un martor sau inculpat ori
presupuse de judecător, se poate constata care dintre ipoteze este cea mai verosimilă sau chiar
adevărată.

Importanța reconstituirii rezultă din rolul pe care îl are acest procedeu probator în
conturarea elementelor constitutive ale infracțiunii, în aflarea adevărului, datorită faptului că
elementele de probă îndoielnice sau simple indicii pot, după caz, să fie reținute ca probe serioase
sau lipsite de valoare.

Deosebirile dintre reconstituire și experimentul judiciar

În accepțiunea sa juridică, termenul de reconstituire definește acțiunea de a reconstitui

și rezultatele acesteia, spre deosebire de aceasta, termenul de experiment are înțelesul de
procedeu de cercetare în știință, care constă în reproducerea artificială a unor fenomene, în
condițiile cele mai propice pentru studierea lor și a legilor care le guvernează.

În Codul de procedură penală, legiuitorul folosește numai termenul de reconstituire,

termen folosit și în majoritatea lucrărilor de specialitate.

Ca atare, experimentul este o metodă științifică de cercetare, specifică nu numai

reconstituirii, ci și altor domenii, cum ar fi expertizele criminalistice.

Având în vedere literatura de specialitate și practica organelor judiciare, se pot aprecia

trăsăturile esențiale ale reconstituirii care, o deosebesc de alte activități de urmărire penală și
de tactică criminalistică, cu ar fi: cercetarea locului faptei, expertiza, prezentarea pentru
recunoaștere.
 În cazul reconstituirii, organul judiciar percepe nemijlocit fenomenele, acțiunile
și nu urmele acestora;
 În cursul reconstituirii se pot reproduce și verifica fapte, fenomene care nu lasă
urme materiale. De exemplu, în cazul reconstituirii efectuate în scopul verificării
posibilității de a vedea sau de a auzi.

La reconstituire, faptele, fenomenele sunt întotdeauna provocate artificial, de aceea ele

sunt asemănătoare, dar nu identice cu cele adevărate.

307
 Reconstituirea este, de fapt, o experiență, o încercare de a stabili pe cale experimentală
posibilitățile de existență a faptelor și fenomenelor.

În concluzie, reținem ca principale elemente de diferențiere, următoarele:

a) în general se susține că ceea ce definește caracterul comun al acestor
procedee tactice criminalistice este regula, potrivit căreia ambele nu
se pot desfășura decât la locul unde s-a petrecut evenimentul ce
urmează a fi verificat. Dacă această susținere este valabilă în ceea ce
privește reconstituirea, atunci relativ la experiment trebuie arătat că
acesta se poate organiza cu privire la unele activități, nu numai la locul
faptei, ci și în alte condiții, de exemplu, în biroul organului de urmărire
penală, fără a afecta valabilitatea rezultatului și al concluziilor;
b) reconstituirea se efectuează numai pentru verificarea susținerilor
autorilor infracțiunii, pe când experimentul judiciar poate fi executat
și pentru verificarea declarațiilor martorilor sau ale părții vătămate,
acestea fiind, de altfel, situațiile cele mai frecvente de utilizare ale lui;
c) reconstituirea se face pentru a întări concluziile organelor de urmărire
penală care au stabilit că infracțiunea s-a comis într-un anumit fel, iar
experimentul se execută pentru a verifica dacă este posibil ca o situație
să fi avut loc într-un fel sau altul, nereferindu-se strict la o anumită
posibilitate dovedită deja, ca la o reconstituire.
d) În ceea ce privește momentul când se ia o măsură sau alta, trebuie
remarcat că reconstituirea se efectuează de regulă în faza de finalizare
a cercetărilor. Dimpotrivă, experimentul judiciar este o operă de
verificare ce se execută într-o fază anterioară, uneori chiar înainte de
începerea urmăririi penale, sensul inițierii sale într-un asemenea
moment, fiind tocmai acela de a contribui la lămurirea unor
circumstanțe ale faptei și de a documenta existența sau inexistența
infracțiunii;
e) Reconstituirea este o activitate complexă care derulează aproape
integral ,,filmul” săvârșirii infracțiunii, pe când experimentul judiciar
se referă doar la verificarea anumitor secvențe, a unor aspecte sau
momente, chiar dacă este adevărat, aceasta reprezintă în mod frecvent
fazele cheie ale săvârșirii infracțiunii.

308
 Principalele categorii ale reconstituirii

În practica organelor judiciare, se recurge frecvent la următoarele categorii de

reconstituire:
• Reconstituirea în vederea verificării veridicității declarațiilor martorilor, în
special a condițiilor de vizibilitate și audiție;
• Reconstituirea destinată verificării posibilităților de percepție, mai ales vizuale
și auditive, în condițiile existenței unor factori care ar fi putut influența acest
proces;
• Reconstituirea în vederea verificării posibilităților de comitere a anumitor
infracțiuni în condițiile date.
La reconstituirea în vederea verificării declarațiilor martorilor se recurge atunci când
de exacta percepție a împrejurărilor aflate într-un anumit raport cu infracțiunea sau cu
făptuitorul depind orientarea, cursul pe care îl va lua cercetarea, elaborarea celei mai verosimile
versiuni cu privire la persoana infractorului, adică atunci când astfel de împrejurări pot avea o
importanță decisivă asupra ulterioarei desfășurări a cercetării.

3.2. Dispunerea și organizarea reconstituirii

Reconstituirea se dispune prin ordonanță de către organul judiciar, după începerea

urmăririi penale sau de către instanța de judecată, prin încheiere.

Organul judiciar trebuie să analizeze necesitatea și oportunitatea acestui act

procedural.

3.3. Reguli tactice destinate desfășurării reconstituirii

A. Activități premergătoare reconstituirii

Reconstituirea se organizează prin întocmirea unui plan de activități ce cuprinde:

• Scopul reconstituirii, cu problemele de elucidat;
• Condițiile tactice și organizatorice care vor trebui respectate;
• Participanții la reconstituire (martori oculari, victima, suspectul, martorii
asistenți, persoanele care iau parte la acțiunile experimentale și eventuali
experți);

309
 • Stabilirea metodelor ce se vor aplica și justificarea folosirii acestora;
• Asigurarea efectuării reconstituirii în condițiile de loc, timp și mod, cât mai
apropiate de cele în care s-a săvârșit fapta cercetată;
• Asigurarea mijloacelor tehnice și a materialelor necesare pentru efectuarea
reconstituirii.
Condițiile prealabile reconstituirii:

• alegerea unui moment benefic reconstituirii;

• existența condițiilor propice de timp, loc și mod cu cele în care s-a
săvârșit fapta cercetată;
• verificarea prezenței participanților la reconstituire, inclusiv a
specialiștilor, experților etc.;
• verificarea existenței mijloacelor materiale de probă, a corpurilor
delicte etc.;
• asigurarea mijloacelor tehnice și materialelor necesare pentru
efectuarea reconstituirii.
B. Efectuarea propriu-zisă a reconstituirii

Reconstituirea trebuie să se realizeze într-o atmosferă de calm și sobrietate, evitându-

se sugestiile.

Reconstituirea se poate repeta de câte ori este nevoie, astfel încât să se realizeze
obiectivele stabilite și să se fixeze cu exactitate rezultatele.

Reconstituirea se va realiza în condiții similare împrejurărilor declarate.

Locul reconstituirii trebuie să fie cel în care s-au produs faptele ale căror împrejurări
se verifică, dacă schimbarea lui influențează rezultatul acesteia. Pentru asigurarea obținerii unui
rezultat cât mai concludent, se impune ca locul reconstituirii să fie reamenajat, readus la o stare
cât mai apropiată de cea existentă în momentul săvârșirii faptei.

Condițiile de timp, vizibilitate, audibilitate, atmosferice etc., trebuie să fie similare sau
cât mai apropiate de cele care au existat în momentul producerii faptelor, evenimentelor ale
căror împrejurări se verifică prin reconstituire. Când condițiile de lumină ori anotimp nu pot fi
respectate, iar prin reconstituire se urmărește stabilirea posibilității de a vedea, se va ține seama
de răsăritul și apusul soarelui.

În cursul nopții se vor avea în vedere fazele lunii, prezența sau lipsa zăpezii care
influențează substanțial vizibilitatea. Astfel, dacă reconstituirea urmărește stabilirea
posibilităților inculpatului de a pătrunde într-un obiectiv printr-o deschizătură, această

310
verificare nu se va desfășura noaptea, pentru a respecta condițiile de timp care au existat la
săvârșirea furtului, din moment ce timpul nu poate influența rezultatul experimentelor ce se
desfășoară. Condițiile atmosferice pot fi uneori hotărâtoare în verificarea posibilităților
producerii faptelor și fenomenelor.

3.4. Fixarea rezultatelor reconstituirii

Pe întreg parcursul procesului de reconstituire, încă din primul moment, paralel cu

fiecare reproducere experimentală a unor împrejurări ale infracțiunii, se iau note, se execută
fotografii și schița-plan.

După terminarea tuturor experimentelor se consemnează într-un proces verbal,

indicându-se condițiile în care a fost organizată reconstituirea, momentele principale ale
acesteia, metodele folosite și rezultatele care s-au obținut.

Constatările organelor judiciare cu ocazia efectuării reconstituirii sunt consemnate în

procesul verbal, mijloc de fixare cu valoare probantă, de sine stătătoare, care în raport de
împrejurări poate fi întregit cu mijloace considerate secundare: fotografia judiciară, schițele,
filmul, videofonograma judiciară.

Procesul verbal de efectuare a reconstituirii, care trebuie să reflecte întregul proces al

activităților întreprinse cu această ocazie, precum și rezultatele la care s-a ajuns, are aceeași
structură tripartită: partea introductivă, partea descriptivă, partea finală. În componența acestor
părți întâlnim, alături de elemente comune oricărui proces verbal, și elemente proprii,
determinate de natura și finalitatea specifice, urmărite prin efectuarea acestei activități.

Procesul verbal se semnează pe fiecare pagină și la sfârșitul lui de către organul

judiciar, martori asistenți, martori oculari, precum și de suspect sau inculpat, persoana sau
partea vătămată, apărători, interpreți, specialiști.

Fotografiile și schițele ce se execută cu această ocazie întregesc procesul verbal și au

menirea de a-l ilustra, de a spori caracterul său demonstrativ. Fotografierea și videofilmarea
sunt tot mai des folosite în cursul reconstituirii.

3.5. Aprecierea și utilitatea rezultatelor reconstituirii

În urma efectuării reconstituirii, se pot obține rezultate certe sau probabile, în raport
cu o serie de factori: natura activităților efectuate, modul de desfășurare a acestora, apropierea
condițiilor în care au fost făcute reproducerile față de cele care au existat la momentul săvârșirii
faptei, posibilitatea ori imposibilitatea producerii faptelor, fenomenelor în condiții de timp și
loc precizate de persoanele ce au cunoștință de existența lor.

311
 Rezultatele reconstituirii pot fi apreciate ca certe atunci când toate acțiunile întreprinse,
toate încercările desfășurate au dus la unul și același rezultat, care în condițiile date, este necesar
și nu întâmplător.

Organul judiciar apreciază probele pe baza convingerii sale intime, întemeindu-se pe

toate materialele cauzei.

Întrucât nici o probă nu poate fi preferată alteia, valoare fiecărei probe se determină,
nu în raport de felul ei, ci numai de veracitatea și conținutul acesteia.

Rezultatele reconstituirii, nu pot constitui, luate separat, temei pentru elaborarea unor
concluzii temeinice în cauză, de aceea ele trebuie să fie coroborate cu rezultatele tuturor
activităților întreprinse și a altor acte de urmărire penală.

Apreciind rezultatul reconstituirii, organul de urmărire penală trebuie să aibă în vedere

condițiile în care aceasta s-a desfășurat ca și conținutul activității efectuate pentru realizarea
scopului urmărit.

312
 CAPITOLUL XV METODOLOGIA CERCETĂRII ACCIDENTELOR
DE TRAFIC AUTO

Trebuie subliniat încă de la început faptul că deși se aplică regulile și metodologia

general valabilă pentru cercetarea locului faptei, expuse anterior, în cazul accidentelor de
circulație această activitate are loc, de regulă, în condițiile unui interval de timp mai redus, fapt
determinat de necesitatea închiderii ori devierii traficului pe sectorul de drum implicat,
condițiile meteorologice, etc.

Pe de altă parte, trebuie arătat că în mod inevitabil, urmele de la locul faptei sunt
frecvent afectate, ori modificate de intervenția pentru salvarea victimelor, dar și de continuarea
traficului peste aceste urme până la sosirea organelor de cercetare (poliția).

Secțiunea 1. Activități specifice

Printre cele mai importante activități pe care le desfășoară poliția cu ocazia producerii
unor accidente rutiere, este cercetarea la fața locului (art. 192 C.pr.pen.) de natură a permite
descoperirea, fixarea și recoltarea principalelor urme, date sau împrejurări ale accidentului și
identifica persoanele implicate în producerea lor. În desfășurarea cercetărilor la fața locului se
respectă cele două faze:
A- Faza statică
B- Faza dinamică

Faza statică

În această fază se determină limitele teritoriale ale locului accidentului, în funcție de

întindere alegându-se metoda (caroiaj, concentrică, etc.) de cercetare Ordinea cercetării la fața
locului poate fi de la centru spre periferie, (excentrică) sau de la periferie spre centru
(concentrică), 303 în funcție de dimensiunile locului accidentului, de împrejurările concrete
existente, precum și de necesitatea verificării urgente a versiunilor elaborate în faza preliminară
a cercetării., se fixează aspectul general al locului și se iau măsurile corespunzătoare de păstrare
neschimbată a urmelor și probelor materiale. Cu această ocazie, se execută fotografiile de
orientare, schiță și ale obiectele principale, fotografiindu-se în același timp și urmele vizibile
ale accidentului(de pe caroseria mașinii, de pe corpul victimei, etc.).

303
Coman L., Op. Cit., pag 329

313
 Faza dinamică

În faza cercetării dinamice se descoperă, relevă, fixează și ridică urmele slab vizibile
cu ajutorul diverselor procedee sau mijloace tehnico-științifice din dotarea unității care
efectuează cercetarea (poliție – procuratură), ori a specialistului, executându-se totodată și
fotografii de detaliu. Daca unele urme ar putea să dispară cu timpul, este indicat ca cercetarea
să înceapă cu acestea, indiferent dacă ele se găsesc la centru sau la periferie.

Sunt situații în care până la sosirea echipei de cercetare se produc modificări în câmpul
infracțiunii, în sensul că se deplasează mașinile din pozițiile inițiale, se înlătură obiecte distruse
în vederea degajării și restabilirii circulației, etc. În acest caz este greșită practica restabilirii
locului faptei și a unor obiecte după spusele martorilor oculari, în sensul că autovehiculul este
repus în poziție inițială, cadavrul este așezat în apropierea roții care l-a călcat, etc., deoarece în
felul acesta nu se asigură principiul obiectivități cercetării.

Eventualele schimbări, care poate avea loc, vor fi consemnate în procesul verbal ce se
va întocmi ulterior sau vor fi verificate în cadrul unei activități distincte, cum ar fi cea a
reconstituirii

Ofițerii și subofițerii de poliție cu atribuții de constatare în materie de circulație rutieră

pot să cerceteze orice accident de circulație, indiferent de consecințele acestuia. În cazurile în
care calitatea persoanei care a săvârșit accidentul atrage competența de cercetare a procurorului,
ofițerul sau subofițerul de poliție este obligat să anunțe, de îndată pe procurorul competent, iar
în cazul în care constatarea nu suferă amânare, va proceda la efectuarea acesteia, urmând ca
actele întocmite sa fie imediat înaintate procurorului pentru soluționarea cauzei.

Organul judiciar, care ajunge primul la fața locului, va acționa mai întâi spre a limita
sau stopa acele efecte ale accidentului ce ar putea constitui pericol pentru viața, integritatea
corporală, sănătatea altor persoane sau a avutului acestora; oprirea furnizării de gaze,
combustibili lichizi, energie electrică din rețelele afectate de accident. }n paralel se vor
desfășura activități destinate a păstra nealterat aspectul locului accidentului și a identifica toate
sursele (martori, victime, etc.) prin care s-ar putea obține informații cu privire la accidentului
sau împrejurările acestuia

Identificarea victimelor, în funcție de starea de comă sau deces, se poate face prin
controlul buzunarelor hainelor si interiorului autovehiculelor pentru a găsi actele de identitate.
Daca asemenea acte sunt găsite, se vor descrie în actele procedurale după metoda portretului
vorbit 304 trăsături, structura corporală, etc, și supus fotografierii după regulile fotografiei de
recunoaștere.

304
Mircea I. – Criminalistică, Ed. Lumina Lex, Buc. 2001, pag. 213

314
 Măsurile luate de organele de cercetare ale poliției, necompetente a efectua cercetarea
la fața locului, se limitează la îndeplinirea activităților impuse de necesitatea conservării
urmelor și mijloacelor materiale de probă, de identificarea făptuitorului, identificarea martorilor
oculari sau a altor persoane.

Organele de poliție, primele sosite la fața locului, vor lua măsuri de pază a locului
producerii accidentului și de conservare și protejare a urmelor și mijloacelor materiale de probă,
chiar dacă lucrătorii de poliție sesizați nu au calitatea de organe de urmărire penală. Pe timp de
ploaie sau ninsoare, se va proceda la protejarea urmelor prin îngrădire sau acoperite (cu lăzi,
prelate, etc) și vor fi îndepărtați curioșii, limitând accesul oricărei alte persoane la locul
accidentului.

Identificarea martorilor oculari precum și a altor persoane

Întrucât în cercetarea cu obiectivitate a accidentului, o deosebită importanță o au

depozițiile martorilor oculari, sarcina polițistului care sosește primul la fața locului, constă și în
aceea de a identifica printre persoanele prezente pe cei care au perceput nemijlocit modul cum
s-a produs acesta, se va nota numele, prenumele, adresa, locul de muncă și alte date personale.
În caz contrar, există pericolul ca la sosirea organelor de cercetare penală, martorii oculari să
nu poată fi identificați, fapt ce va îngreuna considerabil cercetarea evenimentului.

Pentru situații în care conducătorul auto angajat în accident părăsit locul faptei 305, o
măsură, care trebuie luată urgent, este stabilirea direcției sau direcțiilor în care a circulat
autovehiculul și a semnalmentelor conducătorului auto, pe baza informațiilor obținute de la
martorii oculari, sau din examinarea urmelor existente la fața locului.

După sosirea echipei de cercetare la locul accidentului și înainte de a se trece la

cercetarea propriu-zisă, trebuie efectuate următoarele activități:
- să se verifice dacă sau luat măsurile necesare pentru salvarea victimelor, pentru
prevenirea unor urmări ale accidentului și pentru urmărirea autovehiculelor
angajate în accident, iar în caz contrar să se ocupe de realizarea acestor probleme;
- să fie înlăturați de la locul accidentului toți cei care ar îngreuna cercetarea
- să se verifice dacă au fost luate măsuri pentru păstrarea neschimbata a locului
accidentului, conservarea urmelor și a probelor materiale, iar dacă s-au produs
anumite schimbări, să se stabilească prin intermediul martorilor, care sunt acestea,
urmând să fie reținute și consemnate în procesul verbal;

305
Mircea I. – Metode de urmărire a autovehiculelor dispărute de la locul faptei, Cluj-Napoca, 1996,
pag. 161-164

315
 - să se stabilească ordinea și metodele ce vor fi folosite la cercetarea cazului
respectiv.

Dacă situația, creată ca urmare a accidentului nu împiedică circulația pe drumul

respectiv, cercetarea evenimentului se va putea face fără a se aduce modificări sau deplasări ale
vehiculelor angajate în accident. Când însă, datorită accidentului, circulația devine imposibilă
sau îngreunată, prezentând pericol de producere a altor accidente, se vor putea fixa fotografic
sau se vor prin alte mijloace (cu creta, pietre, benzi, etc.), pozițiile pe care le au obiectele și
persoanele accidentate, după care se vor face deplasările sau modificările strict necesare
decongestionării traficului. Activitățile, pozițiile inițiale și deplasarea de urme materiale,
cadavre vor fi făcute după fixarea lor prin consemnare în proces verbal, imagini, schițe, etc

Persoanele ce pot participa alături de organele poliției la efectuarea cercetării la fața

locului, au calitatea de experți, specialiști sau tehnicieni.

Participarea la fața locului a specialistului în tehnică auto, pentru verificarea stării

tehnice a autovehiculului angajat în accident, precum și a medicului legist, în cazul în care
există victime omenești, este indispensabilă. Deseori, la fața locului, prin participarea
specialiștilor, în funcție de deteriorările existente pe autovehicule, pe obiectele din apropiere și
de leziunile de pe corpul victimei, se poate explica mecanismul accidentului.

Secțiunea 2. Efectuarea primelor investigații cu privire la accident

Pentru obținerea unor informații corecte la părțile implicate și martori, se vor avea în
vedere următoarele:
- condițiile în care a avut loc accidentul privind starea vremii, data și ora când a avut
loc accidentul
- autovehiculele implicate în accident- categoria, tipul, culoare, numărul de
înmatriculare și alte caracteristici ale acestuia;
- care era comportarea victimei și a conducătorului auto în momentele
premergătoare producerii accidentului, daca unul sau altul se aflau sau nu sub
influența alcoolului, care era starea sănătății lor;
- care au fost condițiile de vizibilitate și atmosferice din timpul producerii
accidentului;
- direcția și viteză de circulație a autovehiculului și victimelor;

316
 - daca s-a acționat asupra frânelor, la ce distanță și în ce loc s-a oprit autovehiculul
(cum a auzit, ce mișcări a făcut martorul pentru a reuși să perceapă);
- ce transformări s-au produs la fața locului, până la sosirea organului de cercetare
penală.

Pentru a evita influențe sau sugestionări între diferite persoane, audierea trebuie să se
efectueze individual, urmărind să se să relateze nu numai faptele percepute direct de către ei,
dar nu și date, informații sugerate sau auzite de la alte persoane.

Ascultarea victimei la fața locului se va face, dacă este posibil, numai după ce i s-a
acordat primul ajutor. Daca victima o fost trimisă între timp la spital, atunci persoana ce face
ancheta se va deplasa acolo, pentru a lua informații cu privire la împrejurările în are a avut loc
accidentul. Când victima este în stare gravă, obținerea de informații de la ea se va face cu
consimțământul și în prezența medicului.

În obținerea primelor informații despre accident de la conducătorul auto, trebuie să se

urmărească problemele:
- momentul și distanța de la care a observat victime;
- cum a acționat în vederea evitării accidentului (dacă a frânat sau nu, dacă a încercat
evitarea prin viraje stânga-dreapta, ce alte manevre a efectuat, ori cine a mai fost
în preajmă și l-a împiedicat să evite accidentul);
- care sunt, după părerea sa, cauzele defecțiunilor tehnice ale autovehiculului
participant la accident;
- după câte ore de lucru sau de conducere s-a produs accidentul;
- cum s-a comportat victima în momentele premergătoare survenirii accidentului,
prin ce porțiune a șoselei a efectuat traversarea, dacă circula grăbită, în fugă sau în
pas normal;
- ce comportament au avut, cu ocazia producerii accidentului, conducătorii celorlalte
vehicule, etc.

Cu ocazia ascultării, conducătorul auto poate încerca să explice anumite împrejurări,

astfel încât să evite răspunderea penală pentru fapta comisă, ori să atenueze vina. De aceea, este
indicat să fie audiat, dacă este posibil, imediat după terminarea cercetării locului faptei, pentru
a nu-i da posibilitatea să se pregătească în vederea unor relatări nesincere, chiar dacă este
necesar să fie lăsat să declare și să-și formuleze singur declarația, chiar la fața locului.

317
 Secțiunea 3. Interpretarea urmelor de la locul faptei

După modul de formare și aspectul sub care se prezintă urmele create prin producerea
accidentului de circulație sunt urme de reproducere, de obiecte ori resturi de obiecte

După natura obiectului-creator sunt urme lăsate de autovehicule de diferite tipuri;

urmele create de vehicule cu tracțiune animală, cum sunt căruțele și săniile; urme formate prin
folosirea mijloacelor de transport acționate de om, biciclete, roabe, etc 306. Există și urme sub
formă de substanță ori resturi de obiecte formate prin utilizarea mijloacelor de transport.

Obiectele purtătoare sau creatoare de urme în accidentul de circulație sunt

autovehiculele participante sau obiectele din apropiere, corpul victimei sau îmbrăcămintea
acesteia precum și drumul pe care s-a comis accidentul.

Urmele create de roțile autovehiculului

După modul de formare, aceste urme sunt statice și dinamice. Primele se formează în
procesul obișnuit de rulare a roților pe traseul de circulație, cu detașare și depunere de substanță,
când se formează urme de stratificare sau de destratificare, ori urme de adâncime. Prin studiul
urmelor statice (de suprafață sau de adâncime) se determină tipul autovehiculului, direcția de
circulație, prin intermediul anumitor caracteristici ale desenului antiderapant imprimat în urmă.

Urmele dinamice, lăsate de roțile de frânare ale autovehiculului, se prezintă sub formă
de dare paralele de culoare închisă, datorită desprinderii de pe suprafața anvelopelor a unor
particule minuscule de substanță. Caracteristicile acestor urme sunt: începutul este ușor
imprimat, după care urma devine tot mai pronunțată în lățime și în intensitate, iar sfârșitul este
puternic imprimat și cu mici depozite de pietricele, praf, noroi și alte impurități antrenate de pe
șosea în momentul frânării. 307 Distanța dintre urmele dinamice, lățimea și numărul lor sunt
elemente de grup specifice și folosite în identificarea autovehiculelor. Forma sub care se
prezintă urmele de pneuri indică direcția de mers, lungimea, tipul acestor urme, dinamice,
statice, etc. permit determinarea vitezei de circulație și a tipului unor manevre – frânare, derapaj,
accelerare, etc.

Urmele de impact ale mijloacelor de transport

Aceste urme se formează prin acțiunea nemijlocită a cel puțin unui autovehicul asupra
obiectelor întâlnite în cale. Asemenea obiecte pot fi: diferite vehicule, animale, persoane în
mișcare sau staționate pe traseul de circulație, diferite obiecte aflate pe marginea drumui (, case,
ziduri, garduri, etc.). Ele evidențiază modul de săvârșire al faptei, tipul mașinii, direcția din care

306
Mircea I., Op. Cit. pag. 336-337
307
Mircea I., Op. Cit., pag. 111

318
s-a produs lovirea, iar daca conțin detalii individuale ale autovehiculului creator ( ex.
desprindere de ornamente, pelicule de vopsea, număr de circulație, etc.) sunt utile la
identificarea acestuia.

O caracteristică a acestor urme constă în faptul că se creează pe ambele obiecte venite

în contact prin ciocnire 308. Autovehiculul lasă urme de impact pe obiectele cu care vine în
contact, iar obiectul respectiv pierde o parte din masa sa, parte ce se depune pe autovehiculul
în cauză.

Urmele sub formă de obiecte ori resturi de obiecte

Asemenea urme constau în fragmente din piesele autovehiculului cum sunt: cioburi
rezultate din spargerea farurilor, oglinzii retrovizoare, a geamurilor, resturi desprinse în timpul
impactului din caroserie, pelicule de vopsea 309. Alături de acestea de multe ori rămân la locul
accidentului obiecte din încărcătura mașinii cum sunt: ambalaje ale mărfurilor transportate,
resturi din mărfurile respective, ori din ambalajele deteriorate, etc. Aceste urme vin în ajutorul
organelor judiciare în procesul urmăririi autovehiculelor dispărute de la locul accidentului după
care prin examinare de expertiză se poate ajunge la procesul de identificare, eventual la
determinarea apartenenței de grup, prin care coroborate cu alte probe, se obține identificarea
propriu-zisă.

Urmele sub formă de substanță

Asemenea urme se întâlnesc mai rar în practica cercetării criminalistice. Ele se creează
datorita pierderilor de ulei sau benzină pe traseul de circulație. Prin forma lor, aceste urme
indică direcția de circulație a mașinii; au formă de pară cu partea mai alungită în direcția
mișcării, datorită curentului de aer care împinge picătura în partea opusă mișcării.

Urme de vopsea

Pentru identificarea autovehiculului angajat în accident, o deosebită importanță o are

descoperirea și fixarea urmelor de vopsea, care rămân imprimate cu ocazia tamponării, atât pe
autovehicule, cât și pe obiecte găsite la fața locului.

Problema stabilirii provenienței și omogenității acestor urme se pune în mod frecvent

in cazurile în care autovehiculul, de la care provin, părăsește locul accidentului. În asemenea
cazuri, în vederea efectuării cu succes a identificării criminalistice, se trimit atât peliculele de
vopsea ridicate de la față locului (împachetate în plic separat), cât și peliculele de vopsea
ridicate de pe autovehicul bănuit, (plicuri distincte ,cu indicarea locului de unde au fost

308
Idem.p 113
309
Mircea I., Op. Cit., pag. 115

319
desprinse). Ridicarea probelor de vopsea de pe autovehiculul bănuit se face cu ajutorul unui
bisturiu, din diverse părți, în special de pe cele anterioare și laterale, desprinderea făcându-se
până la tabla metalică și din locuri în care există goluri de vopsea căzute anterior sau
crăpături. 310 Necesitatea luării probelor din diferite zone ale tăbliei, se explică prin aceea că
numărul straturilor de vopsea și grosimea acestora nu este aceeași pe toată suprafața, deoarece,
datorită vopsirilor succesive, vechile starturi se înlătură numai în cazul în care nu fac priză cu
tabla. Aceasta face ca pe porțiuni de tablă apropiate să existe diferențieri care ar putea deruta
pe specialistul criminalist. Dacă acesta este în posesia probelor, care au aceeași succesiune,
număr și grosime a straturilor de vopsea (găsite la fața locului și a celor luate experimental) se
va ajunge mai ușor la o concluzie de omogenitate.

Trebuie avut în vedere și faptul că uneori probele de vopsea ce cad la fața locului nu
reprezintă de cât o parte din straturile de vopsea din zona de desprindere de pe autovehicul,
împrejurare care nu exclude concluzia de omogenitate. În acest caz, de un real folos este
examinarea traseologică, prin suprapunerea configurației plane a peliculei cu forma locului de
desprindere, caz în caz se poate ajunge chiar la identificarea autovehiculului angajat în accident.

Urme digitale și papilare

În acest scop se folosesc cu rezultate bune negrul de fum, roșul de Sudan, oxidul de
cupru, oxidul de zinc, carbonatul de plumb, pigmentul galben fluorescent și alte substanțe. Când
un autovehicul implicat în accident este abandonat de conducătorul auto sau dacă acesta, deși
prezent la locul faptei neagă ca ar fi condus autovehiculul respectiv ( ex. susține fie că se afla
pe locul din dreapta ,fie că autovehiculul i-a fost furat ) organul de cercetare va trebui să caute
și sa fixeze urme digitale sau palmare pe volan, pe mânerele nichelate ale ușilor, pe oglinzile
retrovizoare, pe radio sau alte părți nichelate sau lucioase ce compun autovehiculul. Tot aici pot
fi valorificate urmele de sânge din habitaclu, interpretând modul și posibilitatea lor de producere
după cele de pe corpul victimei, conducătorului, etc.

Urmele de pe corpul și îmbrăcămintea victimei

Pe cadavrul sau corpul și îmbrăcămintea victimei se găsesc multiple urme apărute ca

rezultat ala accidentului, prin descoperirea, fixarea și examinarea cărora se va putea stabili
mecanismul survenirii evenimentului, vehiculului participant, timpul survenirii morții, etc.

Cadavrul se fixează ca poziție, în funcție de autovehicul și obiectele înconjurătoare,

apoi se examinează în scopul descoperirii și fixării unor leziuni pe corp, pe față și pe cap, pe
membrele superioare și inferioare 311. Pe aceste părți ale corpului pot exista leziuni, fără a fi

310
Iftimescu G., Probleme de medicină Judiciară şi de criminalistică, Ed. Medicală, Buc., 1964,pag.
125-127
311
Iftimescu G., Op. Cit., pag 129-131

320
putea fi observate la suprafață. Aceste leziuni pot fi tipice sau atipice. Cele tipice se creează ca
urmare a imprimării diferitelor părți ale autovehiculului pe corpul victimei, pe când cele atipice
sunt diferite fracturi, răni, scurgeri de sânge, etc., ce pot fi întâlnite și în alte cazuri în afară de
accidentele de circulație (ex. accidente de muncă, etc.).

Specificul leziunilor și fracturilor ce se creează cu ocazia producerii accidentului de

circulație, constă în aceea că ele sunt repartizate de obicei pe o singură parte a corpului victimei,
ceea ce denotă de cele mai multe ori și existența unei singure lovituri cu corpul victimei. Forma
leziunilor ce se găsesc pe cadavru trebuie să corespundă cu relieful exterior al diferitelor părți
ale autovehiculului sau a altor obiecte cu care s-a făcut atingerea. Dacă mijlocul de transport se
găsește la fața locului, este indicat să se măsoare și să se compare nivelul diferitelor părți
proeminente ale sale, la nivelul leziunilor ce există pe cadavru, iar în cazul în care autovehiculul
lipsește, această comparare se face după ce acesta va fi identificat. Cu alte cuvinte, este necesar
să se facă interpretarea acestor urme.

Deoarece uneori autovehiculul poate fi identificat și examinat după mult timp de la

accident, iar cadavrul nu poate fi păstrat neînhumat până la aceasta data, este necesară fixarea
prin fotografie metrică a leziunilor corporale de pe corpul victimei (înălțime, formă, intensitate,
etc.), ceea ce va permite ulterior stabilirea mecanismului accidentului.

Unele urme pot fi găsite pe îmbrăcămintea și încălțămintea victimei, sub formă de

stratificări de ulei, sânge, noroi, vopseau sau imprimări ale desenului benzii de rulare a
anvelopei, a radiatorului, urme de târâre, etc. 312

Se va acorda atenția cuvenită fixării și ridicării eventualelor urme de târâre ce se găsesc

pe încălțăminte ( tocuri, talpă, etc.), sau a urmelor de alunecare create pe unele obiecte de
îmbrăcăminte pe carosabil, acestea permițând a ajunge la stabilirea poziției și a felului cum s-a
deplasat victima și autovehiculul înainte și în timpul loviturii. Începutul și sfârșitul urmelor de
târâre pot să indice locul unde a fost lovită victima, al agățării îmbrăcăminții de diferite părți
ale caroseriei autovehiculelor, precum și locul unde victima a fost abandonată, aruncată din
impact, sau a rămas după târâre.

Urmele de sânge

Urmele de sânge ce se găsesc la fața locului, de cele mai multe ori pe sol, pe carosabil,
ori pe autovehiculul implicat, sau chiar pe corpul victimei. Ele pot fi sub formă de stropi,
scurgeri, cruste, picături, pete, 313 etc. După forma lor, se poate stabili poziția victimei în timpul
impactului, după direcția împroșcării, înălțimea care influențează forma lor - alungite, circulare,
etc.

312
Stancu E., Op. Cit., pag 220
313
Stancu E., Op. Cit., pag 225

321
 Urmele de sânge iau forma semnului exclamării, dacă suprafața pe care au căzut are o
poziție oblică, ori sunt create în timp ce autovehiculul de pe care se scurg astfel de urme era în
mișcare. Urmele căzute de la înălțime mai mare sunt mai extinse.

O deosebită importanță o are fixarea culorii 314 diferitelor urme de sânge de la fața
locului, deoarece, pe baza lor se va determina timpul când a avut loc accidentul, știindu-se că
modificările ce au loc în sânge se reflectă la nuanțele de culoare roșie, apoi roșu închis, iar în
cele din urmă, culoarea maro. Culoare roșie a urmelor de sânge se transformă în maro în decurs
de 1-2 zile, în cazul în care urmele sunt supuse influentei razelor solare.

Aceeași transformare durează 5-6 zile pe timp cu temperatură moderată și 12-20 zile
pe timp răcoros sau daca urmele se găsesc la întuneric.

Fixarea acestor urme 315 se face în felul următor: la început, se menționează în procesul
verbal de cercetare la fata locului, locul unde a fost găsite aceste „pete asemănătoare sângelui”,
se descrie forma și culoarea lor; următorul procedeu de fixare este fotografia, de preferință
color.

Pentru ca organul constatator să poată de termina dacă urmele găsite sunt într-adevăr
de sânge se poate folosi apă oxigenată, sau benzidina, care produc o reacție chimică specifică,
fiind vorba de urme de proveniență organică.

Tifonul sau hârtia de filtru se vor folosi când urmele de sânge se găsesc pe zăpada, pe
pământ, etc. Daca sângele este uscat se răzuiește pe o hârtie, cu ajutorul unui cuțit sau bisturiu,
ori poate fi diluat și ridicat prin pipetare .

Urmele de pe partea carosabilă și din apropierea acesteia

În ceea ce privește urmele de pe suprafață create de anvelope trebuie menționat dacă

aceste sunt create prin stratificare sau destratificare 316.

Urmele create prin stratificare sunt lăsate de pneuri în cazul în care vehiculul a trecut
anterior peste o anumită substanță de altă culoare decât suprafața drumui public ( pete de ulei,
vopsea, noroi ) și ale cărei particule au aderat la anvelopă, fiind depuse apoi pe partea carosabilă
a șoselei .

Urmele create prin destratificare sunt create de banda de rulare a anvelopei când
aceasta desprinde de pe suprafața solului particulele unei substanțe colorate, umede sau
noroioase. In zona de desprindere se reproduce forma reliefului de contact a desenului
antiderapant.

314
Basarab M., Criminalistică, Ed. Tehnică, Buc., 1969, pag. 278-279
315
Mircea I., Op. Cit., pag. 127
316
Stancu E., Op. Cit., pag. 229

322
 În cazul în care în urma creată de anvelopă pe șosea a rămas imprimată de două ori
aceeași particularitate, se va fixa distanța dintre cele două urme, pentru ca ulterior pe această
bază se poate calcula perimetrul roții. Aceste particularități vor fi găsite în urmele lăsate de
către rotile din spate sau în urmele create de roțile din față, la virajele spre dreapta sau când
particularitățile existente în urma creată de roțile din față nu vor fi distruse de roțile din spate,
deoarece cele două urme au trasee separate.

În cazul în care la fața locului se găsesc urme de adâncime, care produc desenul
anvelopei, se vor putea realiza mulaje ( gips, parafină, etc.) în vederea identificării ulterioare a
anvelopelor autovehiculului creator al urmei.

Urmele de sol, părți desprinse din caroserie, garnituri sau racorduri de cauciuc, piese
de la autovehicule și resturi de încărcătură

Pe partea carosabilă sau in apropierea drumului pot fi găsite urme de sol provenite de
pe anvelope sau aripile autovehiculului cu ocazia tamponării sau frecării caroseriei de unele
obiecte, din acestea putându-se desprinde așchii sau părți mari. De asemenea, pe partea
carosabilă pot rămâne bucăți din garniturile sau racordurile de cauciuc, unele piese rupte sau
pierdute, precum și resturi de încărcătură. Toate acestea pot duce la identificarea
autovehiculului și uneori la determinarea mecanismului de procedare a accidentului,
efectuându-se, atunci când este cazul, examinări de specialitate.

Urme de frânare sunt cele create de banda de rulare a anvelopelor

Urma de frânare este un rezultat al alunecării unui vehicul pe suprafața unui drum, cu
roțile blocate. Urma de frânare este corect măsurată atunci când din lungimea ei totală se va
scădea baza (ampatamentul), adică distanța dintre osia din fața și cea din spate a autovehiculului
Folosirea frânelor se face atunci când se impune ca autovehiculul să fie oprit pe o distanță mai
mică, în vederea evitării unui accident. Lungimea urmei de frânare este determinată de o serie
de factori, cum ar fi viteza de deplasare, felul, înclinarea, starea și umiditatea șoselei, gradul de
uzură a desenelor benzii de rulare a anvelopelor și alți factori.

În special urmele statice, prezintă caracteristici ale desenului sau ale unor defecțiuni
ce permit determinarea apartenenței la gen sau identificarea obiectului creator. Vehiculele sau
ansamblurile de vehicule creează urme de lovire, lovire-proiectare, tamponare, proiectare-
înfundare, frecare-înfundare, lovire-compresiune și deteriorări combinate. Examinarea acestor
urme se face în laboratoarele de specialitate, folosindu-se aparatură care determină și relevă
urmele lăsate de părțile rulante ale vehiculelor atât pe obiectele care intra în contact cât și pe
hainele victimelor. Examinarea are ca scop compararea caracteristicilor individuale a urmelor
de pe mijlocul de transport cu cele lăsate pe obiecte, corpul victimei sau îmbrăcămintea
acestora.

323
 Pentru urmele de frânare create de anvelope se disting trei zone consecutive: 317
- zonă de frânare cu roțile blocate în care lipsește imprimarea desenului benzii de
rulare;
- zona intermediară în care se observă destul de slab și neclar desenul cauciucului;
- zona de frânare cu rostogolire în limitele căreia este imprimat, relativ clar, desenul
anvelopelor.

Între urma de frânare și viteza vehiculului există un raport direct proporțional. Acesta
înseamnă că” urma de frânare va fi cu atât mai mare cu cât viteza pe care o are vehiculul în
momentul acționării frânelor este mai mare”. 318

Secțiunea 4. Fixarea activităților desfășurate la locul faptei

Procesul verbal de cercetare la fața locului

Toată activitatea de cercetare ala fața locului se descrie în procesul verbal de către
organul de urmărire penală care conduce cercetarea respectivă. Procesul verbal poate fi întocmit
după terminarea întregii activități sau treptat, pe măsura desfășurării cercetărilor. Indiferent de
metoda aplicată la întocmirea lui, acesta trebuie să fie o oglindă a întregii activități desfășurate
pe toate persoanele participante prin redarea amănunțită a tot ceea ce s-a descoperit și s-a făcut
pentru fixarea, ridicare, și conservarea probelor deoarece reprezintă dovada acestei activități și
singurul mijloc de probă rezultat din cercetarea locului faptei. Întregul proces de cercetare la
fața locului și toate constatările făcute de organul judiciar trebuie fixate prin mijloacele
recomandate de criminalistica. Aceste mijloace sunt:
- procesul verbal de cercetare la fața locului;
- schița locului faptei;
- fotografia și filmul judiciar;
- mulajul, în cazul urmelor de adâncime.

Schița locului faptei

Este un mijloc de reprezentare grafică a locului infracțiunii în ansamblu, a poziției

obiectelor și urmelor, a raporturilor de distanță dintre acestea și are menirea de a ilustra

317
Basarab M., Op. Cit., pag. 297
318
Stancu E., Op. Cit., pag. 231

324
constatările cuprinse în procesul verbal, întregind totodată celelalte mijloace de fixare a
rezultatelor cercetării la fața locului și fotografia, filmul judiciar.
Fotografia de la locul faptei

Aceasta se efectuează pe măsura desfășurării cercetării. La început se fac fotografii de

orientare, după care în ordine, fotografiile schițe, fotografiile obiectelor principale și fotografiile
detaliilor.

a. Fotografiile de orientare

Au ca sarcină fixarea in ansamblu a locului unde a avut loc accidentul și a terenului

înconjurător; 319 aceasta va reda o seama de repere fixe cum ar fi: clădiri învecinate, borne
kilometrice, poduri, fântâni, păduri, drumuri, șosele, etc.

Importanța unei asemenea fotografii constă în faptul ca ea relevă profilul, lățimea,

serpentinele, amplasamentul trotuarelor sau a zonelor verzi, limitele mai îndepărtate de
vizibilitate ale conducătorilor auto, etc. Prin fixarea pe fotografie a caracteristicilor de mai sus,
se creează posibilitatea lămuririi cauzelor care au contribuit la producerea accidentului de
circulație, unele fotografii de orientare se vor efectua din locurile din care conducătorii auto și
martorii oculari au observat fazele producerii accidentului, aceasta asigurând verificarea
exactității celor relatate.

În anumite intersecții, vizibilitatea unui conducător auto poate fi limitată de clădiri,

zone verzi sau construcții, iar pentru alți șoferi care circulă sub un unghi drept, o asemenea
limitare a vizibilității poate să nu existe. Acest lucru, cere ca pentru fiecare dintre cei doi
conducători auto să se efectueze fotografii separate.

Fotografiile de orientare se fac de obicei din patru părți: în lungul liniei mediane a
șoselei, de o parte și de alta și din două puncte perpendiculare pe lungimea șoselei (din dreapta
și din stânga).

b. Fotografia schiță

Acest gen de fotografie are ca sarcină fixarea in mod izolat 320 a locului accidentului,
fără a fi incluse împrejurimile. Pe o asemenea fotografie trebuie, prin urmare, să se fixeze tot
ceea ce intră in noțiunea de „locul accidentului”.

Aceste fotografii trebuie să reproducă autovehiculul integral și poziția ocupată de

acesta față de elementele drumului public, respectiv față de urmele de frânare și de avariile
produse pe diferite obiecte la fața locului.

319
Mircea I., Op. Cit., pag. 30
320
Mircea I., Op. Cit., pag. 32

325
 c. Fotografia obiectelor principale

Se folosește în scopul fixării diferitelor porțiuni ale locului accidentului la o scară mai
mare 321. În acest fel se urmărește fixarea nemijlocită a corpurilor sau a obiectelor implicate
direct în producerea accidentului, cum ar fi cadavrul și poziția lui, părțile importante ale
autovehiculului, urmele de frânare, partea carosabilă a drumului public, avariile
autovehiculului. Fotografiile ce se execută trebuie să ilustreze atât părțile care nu prezintă urme
ale accidentului, cât și cele care redau toate deteriorările exteriore ale autovehiculului.

Pentru fotografierea izolată a urmelor de frânare apare necesară o alegerea corectă a

unghiului de fotografiere, altfel, amplasarea reală pe teren a urmelor de mai sus va fi redata în
mod eronat.

În acest scop, aparatul de fotografiat se fixează în așa fel încât în vizorul aparatului sa
fie văzute în mod distinct urmele amintite. De asemenea, fotografia obiectelor principale va
cuprinde alături de urmele create prin accident și diferite marcaje ce se fac pe partea carosabilă
a drumului public, pentru ca în caz de necesitate să se poată demonstra, fotografic, dacă
conducătorul auto le-a putut observa sau nu, precum și felul cum le-a respectat.

d. Fotografia de detaliu

Are ca scop fixarea la o scară mai mare a diferitelor urme și probe materiale ale
accidentului. 322 Asemenea obiecte pot fi: urmele de tamponare izolate pe autovehicul, urmele
de lovire, urmele de pe cadavru sau de pe alte obiecte, desenele benzilor de rulare ale
anvelopelor, diferitele obiecte distruse de la autovehiculele cu care s-a produs tamponarea,
urmele de sânge sau de vopsea. Aceste urme se pot fotografia metric, folosindu-se un liniar sau
un metru de croitorie, pentru a se putea calcula ulterior exact mărimea lor naturală. Liniarul sau
metrul se așază la aceeași înălțime cu suprafața de teritorială sau cu nivelul obiectului ce
urmează a fi fotografiat.

Fotografia de detaliu a cadavrului, ce reprezintă diferite răni, va trebui să fie efectuată

de 2 ori. Prima dată se va executa o fotografie de ansamblu a rănilor și a amplasamentului lor,
iar apoi se va fotografia fiecare rană la o scară mai mare.

Mulajele din gips și din alte materiale ca mod de fixare a urmelor de la

locul faptei

Gipsul, plastilina și alte materiale cu proprietăți plastice se pot folosi la fixarea urmelor
de adâncime ale benzii de rulare ale anvelopelor, a urmelor de tamponare, etc.

321
Mircea I., Op. Cit., pag. 35
322
Mircea I., Op. Cit., pag. 36

326
 Operațiunea de efectuare a mulajului succede celei de executare a fotografiei de
detaliu. Esențial este ca în timpul executării mulajului pasta de gips să se toarne în urmă, de la
mică distanță, pentru a se evita distrugerea caracteristicilor existente.

Secțiunea 5. Particularitățile cercetării la fața locului în cazul accidentelor

de circulație ai căror autori au părăsit locul faptei

Practica muncii de poliție a demonstrat, nu o dată, că atunci când cercetarea la fața

locului s-a efectuat superficial, cu întârziere, fără identificarea și interpretarea corectă a tuturor
urmelor din câmpul infracțiunii sau când această activitate nu s-a desfășurat în mod organizat,
cu respectarea regulilor tactice de cercetare criminalistică, autorii au fost identificați după un
timp îndelungat, cu depunerea unui volum mare de muncă sau nu au fost identificați.

Trebuie asigurat locul faptei prin marcarea, conservarea urmelor rămase, identificarea
și audierea martorilor găsiți. Dacă la fața locului au rămas victime ce necesită îngrijiri medicale,
vor fi luate măsuri de acordare a primului ajutor și transportarea acestora la o unitate
spitalicească.

Daca victima a fost transportată la spital, se impune audierea acesteia cu privire la

împrejurările în care s-a comis accidentul. Această ascultare este obligatorie pentru ca victimei
să nu i se înrăutățească situația medicală ori să uite unele elemente importante pentru
identificarea autorului.

Prima persoană din rândul organelor de politie care a ajuns la fața locului, trebuie să
efectueze investigații in rândul persoanelor aflate in apropierea locului accidentului pentru a
obține informații cu privire la:
• Împrejurările în care s-a produs accidentul;
• Caracteristicile de identificare a autovehiculului și localizarea acestora;
• Eventualele semnalmente ale conducătorului auto (vârsta, sex, îmbrăcăminte,
fizionomie, etc.);
• Modificările produse la fața locului până la sosirea sa;
• Ora la care a avut loc accidentul;
• Stabilirea persoanelor care au transportat victima la spital.

Toate informațiile obținute trebuie raportate la prima unitate de poliție, pentru a putea
fi organizată urmărirea. Totodată, aceste informații, împreună cu persoanele care le-au furnizat,
trebuie să fie consemnate într-un proces verbal.

327
 Echipa complexă sosită la fața locului va întreprinde toate activitățile de cercetare
(ridicarea urmelor, interpretarea lor etc.)

Se impune o cercetare amănunțită a locului faptei, a urmelor, a victimei, a hainelor

acesteia, pentru a identifica elemente noi cu privire la producerea accidentului, a direcției de
deplasare, a modului de producere a leziunilor de pe corpul victimei.

Secțiunea 6. Situații în care apare necesară reconstituirea unor aspecte ale

accidentelor rutiere

În unele cazuri, după ce s-a efectuat cercetarea la fața locului, apare utilă și necesară
efectuarea unor reconstituirii 323, în scopul:
• Verificării, precizării sau obținerii de noi probe, verificării unor versiuni emise de
organul de constatare, de către conducătorul auto sau de alte persoane cu privire la
cauzele și mecanismul producerii accidentului;
• Adunării unor date suplimentare despre accident. Se pot reconstitui în întregime sau în
parte condițiile în care s-a produs evenimentul.

Organul care efectuează reconstituirea va explica persoanelor prezente, scopul și

modul de desfășurare a reconstituirii. Reconstituirea presupune efectuarea unui număr suficient
de încercări și repetări, în așa fel încât rezultatele obținute să aibă caracter de permanență, să
fie convingătoare pentru toți participanții.

Cu ajutorul reconstituirii se poate stabili că din două fapte contradictorii una poate fi
adevărată, iar cealaltă neadevărată, că ambele fapte sunt neadevărate sau, dimpotrivă, că ambele
fapte sunt adevărate, dar în condiții diferite.

Cu ocazia unor reconstituiri nu se pot reproduce toate condițiile în care a avut loc
accidentul. în toate cazurile se recomandă folosirea unor manechine. La terminarea
reconstituirii se întocmește un proces-verbal. Se pot executa fotografii, schițe etc.

323
Mircea I., Op. Cit., pag.294-295

328
 Secțiunea 7. Expertiza criminalistica a accidentelor de trafic

Cauzele producerii unui accident de trafic rutier și vinovăția participanților la

eveniment se pot stabili, uneori, doar în urma administrării unor mijloace de probă bazate pe
analiza tehnico-științifică a unor persoane de specialitate și anume a experților criminaliști.

Facem precizarea că în prezent INEC este singurul institut care realizează expertiza
criminalistică a accidentului de trafic rutier dintre autovehicule în cadrul căreia, pe baza unor
criterii științifice, se realizează reconstituirea, prin metode analitice, a evenimentului.
Reconstituirea unui accident reprezintă o activitate interdisciplinară, implicând, alături de
cunoștințe de criminalistică și de inginerie mecanică, și alte cunoștințe fie din ramura științelor
reale, fie din ramura științelor umane (matematică, fizică, chimie, informatică, statistică,
fotogrammetrie, electronică, electrotehnică, medicină, drept etc.).

Reconstituirea (reconstrucția) accidentului – proces sistematic de interpretare a

urmelor asociate unei anumite faze a coliziunii și de aplicare a regulilor fizicii în vederea
stabilirii modului în care a avut loc coliziunea;

In cele ce urmează ne vom referi preponderent la accidentele ce rezulta din coliziunea

a doua sau mai multe vehicule, dar generic se aplica si coliziunii cu pietoni, obiectivele
expertizelor fiind aceleași în principiu.

Cadrul legislativ

Organizarea expertizei criminalistice a accidentului de trafic, categoriile de persoane

care pot efectua sau participa la efectuarea expertizei, atribuțiile și prerogativele experților,
condițiile formale și substanțiale privind acest procedeu probator își au reglementarea în
Hotărârea Guvernului României nr. 368/1998, Ordinele ministrului justiției nr. 441/C/1998,
2985/C/2000, 1231/C/2001, 936/C/2002, 177/C/2008 și Ordonanța Guvernului României nr.
75/2000, care constituie sediul special al materiei și în prevederile art. 201 – 214 din C. Proc.
Civ. și art. 116 – 127 și art. 54 din C. Proc. Pen., care constituie sediul general al materiei.

Potrivit art. 1 din HGR nr. 368/1998, activitatea de expertiză criminalistică se

desfășoară în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice, instituție publică cu
personalitate juridică, subordonată Ministerului Justiției. Institutul are în subordinea sa
Laboratoarele Interjudețene de Expertize Criminalistice din București, Cluj-Napoca, Iași și
Timișoara, care efectuează prima expertiză potrivit competențelor lor materiale și teritoriale.
INEC are competență teritorială generală și efectuează noua expertiză criminalistică. În cazurile
de o complexitate mai mare sau pentru care laboratoarele interjudețene nu au condiții tehnice
efectuează prima expertiză.

329
 Garantarea dreptului la apărare, stipulat prin prevederile art. 24 din Constituția
României, a fost asigurată prin adoptarea OGR 75/2000, care a înlăturat neconstituționalitatea
prevederilor art. 120, alin. 5 C. Proc. Pen., constatată prin decizia nr. 143 din 5 octombrie 1999
a Curții Constituționale. Potrivit art. 1, alin. 1 din ordonanța menționată expertizele
criminalistice se efectuează de către experți oficiali din institutele și laboratoarele de
criminalistică, înființate potrivit dispozițiilor legale. Potrivit art. 1 alin 2 din OGR 75/2000, la
efectuarea expertizelor de către experți oficiali pot participa și experți numiți de organele
judiciare, la cererea părților și recomandați de acestea. Calitatea de expert criminalist autorizat
se dobândește în condițiile ordonanței sus–amintite [41].

Dispunerea expertizei se face printr-o ordonanță a organului de urmărire penală sau

printr-o încheiere a instanței de judecată însă desemnarea experților oficiali din cadrul
laboratoarelor sau a institutului nu se face de către organul judiciar, ci de respectiva instituție,
prin propria ei reglementare.

Distincția între Expertiza criminalistică a accidentului de trafic auto și

Expertiza tehnică auto

Pornind de la caracterul ei interdisciplinar criminalistica utilizează atât unele metode

specifice, cât și metode ce aparțin altor științe. Dintre metodele specifice se pot aminti cele
folosite pentru descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea, interpretarea urmelor și a
mijloacelor de probă, pentru identificare, pentru efectuarea examinărilor comparative sau
pentru realizarea experimentelor. Pe lângă metodele specifice, criminalistica folosește și
metode ale altor științe cum ar fi: spectrometria, cromatografia, microscopia electronică, testele
de culoare, fotogrammetria, calcul algebric și vectorial, calculul probabilităților sau a
incertitudinii de măsurare etc. Ca atare, fiind vorba despre o problematică vastă și
interdisciplinară întrebările ce pot fi puse expertului criminalist sunt dintre cele mai variate.

Datorită faptului că domeniul a fost mai puțin studiat s-au formulat în literatură și
opinii greșite în sensul că în cadrul expertizei criminalistice a accidentului de trafic se stabilește
dacă pelicula de vopsea descoperită la locul accidentului este identică cu cea prelevată de pe
autoturismul ce a părăsit locul faptei și că în cadrul expertizei tehnice se stabilește, spre
exemplu, viteza avută de acel autovehicul. Activitatea de expertiză criminalistică a accidentului
de trafic rutier a fost prevăzută în mod corect în obiectul de activitate al INEC pentru că se
impune a fi efectuată în toate cazurile în care se dispune (solicită) reconstituirea accidentului
de trafic, reconstituire ce are la bază interpretarea urmelor create la locul faptei. De altfel,
conform organismului nord-american ACTAR (Accreditation Commission for Traffic Accident Reconstruction)
reconstituirea (reconstrucția) accidentului proces sistematic de interpretare a urmelor asociate

330
unei anumite faze a coliziunii și de aplicare a regulilor fizicii în vederea stabilirii modului în
care a avut loc coliziunea;

Datorită importanței activității de interpretare ulterioară a urmelor create, din echipa

care efectuează cercetarea locului accidentului face parte și un specialist criminalist care
realizează primele activități specifice criminalisticii, respectiv descoperire, fixare și ridicare a
urmelor. In continuare, următoarele activități, respectiv de examinare și interpretare a acestora
apare ca fiind evident necesar și firesc să fie realizate de către un expert criminalist în cadrul
unei expertize criminalistice a accidentului de trafic. De aceea, printre grupurile de lucru ale
organismului ENSFI se află și cel al experților în analiza (reconstituirea) accidentului de trafic
rutier din care face parte și instituția noastră.

In cadrul reconstituirii realizate în cadrul laboratoarelor din sistemul MJ analiza

cinematică și dinamică a evenimentului rutier nu se realizează în afara procesului de interpretare
a urmelor create. Traiectoriile rezultate din simulare trebuie să fie conforme cu cele imprimate
de pneurile autovehiculelor sau de subansamblurile avariate care, în urma deformărilor, intră în
contact cu partea carosabilă. Trebuie analizată, de asemenea, dispunerea urmelor de sol sau a
peliculelor de vopsea, ce indică locul impactului, cât și a cioburilor de sticlă sau altor fragmente
ale subansamblurilor avariate în coliziune care, alături de posibilele urme de lichide oferă
elementele necesare unei examinări criminalistice care să constituie baza determinărilor
analitice ulterioare.

Spre exemplu, în funcție de natura unei urme de pneu (frânare sau derapare), rezultată
în urma examinării de către expert a fotografiilor judiciare sau chiar a locului faptei se are în
vedere un anume regim de decelerare al autovehiculului care a imprimat-o. Astfel, interpretarea
urmelor coliziunii este importantă în alegerea unui aparat de calcul corespunzător în ceea ce
privește stabilirea vitezelor de impact ale autovehiculelor printr-o metodologie unitară, utilizată
pe plan european.

Această metodologie presupune atât o analiză a traiectoriilor, cât și o analiză a

deformațiilor remanente ale autovehiculelor. Prima dintre acestea se bazează așadar pe
interpretarea urmelor mai sus menționate și conduce la reconstituirea traiectoriilor vehiculelor
implicate în coliziune, iar a doua presupune fie cuantificarea energiei de deformare prin
intermediul unui calcul analitic, fie printr-o examinare comparativă cu cataloage existente pe
piață și dezvoltate în cadrul instituției noastre conținând autovehicule avariate în coliziuni de
magnitudini cunoscute. Se observă astfel că și în această materie examinarea comparativă își
găsește aplicabilitate. Pe de altă parte urmele de contact create pe caroseriile autovehiculelor
implicate în coliziune, analizate fie prin examinare directă fie prin metoda fotogrammetriei,
permit alături de stabilirea magnitudinii coliziunii și determinarea pozițiilor relative ale
autovehiculelor din momentul impactului.

331
 Prezentate fiind aceste aspecte se pot formula primele concluzii privind principalele
obiective ce pot fi stabilite în cadrul expertizei criminalistice a accidentului de trafic:
- stabilirea stării de fapt;
- reconstituirea traiectoriilor autovehiculelor implicate în accident;
- analiza deformațiilor remanente;
- stabilirea locului impactului;
- stabilirea poziției relative dintre autovehicul și victimă (în cazul accidentelor în
care sunt implicați pietoni);
- stabilirea vitezelor de deplasare;

Toate aceste obiective pot fi soluționate doar în urma unei activității de interpretare a
urmelor create în eveniment. Odată stabilite aceste aspecte, în vederea stabilirii de către
organele judiciare a vinovăției, este necesară, în final, și o analiză cinematică a evenimentului
rutier, respectiv o analiză a fazei anterioare coliziunii care să evidențieze dacă evenimentul
putea fi evitat și în ce condiții astfel încât să poată fi pus în evidență raportul de cauzalitate între
acțiunea sau inacțiunea participanților la eveniment și rezultatul periculos produs. Ca atare,
obiectivele care încheie, în general, astfel de lucrări de specialitate sunt:
- stabilirea posibilităților de evitare;
- stabilirea cauzei producerii accidentului.

Conform prevederilor art. 172 C. Proc. Pen., expertiza poate fi efectuată de experți
oficiali din laboratoare sau instituții de specialitate ori de experți independenți autorizați din
țară sau din străinătate, în condițiile legii.

Când expertiza urmează să fie efectuată de un serviciu medico-legal, de un laborator

de expertiză criminalistică sau de orice institut de specialitate, organul de urmărire penală ori
instanța de judecată se adresează acestora pentru efectuarea expertizei. In OG 75/2000 se
specifică faptul că expertizele criminalistice în accidentele de trafic se realizează de către
experți în laboratoarele de expertiză criminalistică și INEC, astfel încât, având în vedere toate
cele menționate mai sus privind activitatea de reconstituire, organele judiciare se adresează tot
mai des instituției noastre. Acesta ar fi temeiul legal și justificarea din punct de vedere al
obiectului în ceea ce privește motivele pentru care se constată creșterea numărului de lucrări
solicitate la INEC și laboratoare. Din discuțiile purtate cu organele judiciare s-a constat însă
faptul că metodologia de lucru, utilizarea softurilor, modul de redactare și obiectivitatea au fost,
și acestea, argumente în ceea ce privește creșterea numărul de lucrări sau în unele cazuri
renunțarea, în totalitate, în unele județe, la administrarea probei cu expertiza tehnică.

332
 In ceea ce privește obiectul expertizei tehnice auto, în lipsa unei reglementări exprese,
considerăm că aceasta trebuie realizată în situația în care se impune stabilirea unor aspecte
legate de ruperea unei piese, depresurizarea unui pneu, stabilirea gradului de uzură al
autovehiculului, evaluarea daunelor produse prin avarierea autovehiculului etc. In ceea ce
privește primele două probleme enunțate mai sus (ruperi de piese sau examinări de pneuri)
trebuie făcută mențiunea că, într-adevăr, în cadrul laboratoarelor din sistemul MJ se
soluționează astfel de aspecte, dată fiind legătura acestora cu traiectoriile urmate de vehicule și
urmele care se creează în astfel de situații, experții criminaliști având pregătire în astfel de
probleme.

Există, de asemenea, situații în care se impune, spre exemplu, și o examinare

metalografică realizată, tot conform art. 173 alin. 5 C. Proc. Pen, în colaborare cu un laborator
ce poate realiza o astfel de încercare dar, în aceste situații, la fel ca INEC, și expertul tehnic va
trebui să realizeze lucrarea dispusă în aceleași condiții.

Echipament utilizat

INEC și laboratoarele din subordinea sa sunt dotate cu toate echipamentele de

măsurare și expertizare cerute de efectuarea corectă a expertizelor, toate acestea inventariate și
cuprinse în listele de inventariere. Echipamentul și softurile utilizate pentru expertize sunt
capabile să realizeze exactitatea cerută și sunt conforme cu specificațiile relevante pentru
expertize.

Aparatura utilizată în realizarea expertizelor este următoarea:

- sistem PC (unitate centrală, hard disc extern, monitor, imprimantă, scaner);
- cameră foto;
- cameră video;
- video spectral comparator;
- microscop optic;
- microscop electronic;
- spectrometru FT-IR;
- profilometru;
- ruletă;
- telemetru laser;
- roată de măsură.

333
 Enumerarea de mai sus cuprinde, după cum se poate observa, și instrumente optice sau
spectrometru FT-IR, existând situații în care se impun examinări complexe, realizate, uneori,
în colaborare cu experți criminaliști specializați pe alte genuri de expertize, din sectorul
Identificări Criminalistice. Fără ca enumerarea să fie limitativă sunt de amintit examinările, cu
instrumente optice, ale diagramelor tahograf și ale zonelor de rupere ale unor piese, analizele
privind identificarea unor urme de stratificare, create pe caroseriile autovehiculelor implicate
în coliziune și determinările privind vopselele auto, realizate în vederea evidențierii unui
contact sau a identificării unui autovehicul al cărui conducător auto a părăsit locul faptei.

Bazele expertizei criminalistice a accidentelor de trafic auto.

În cursul desfășurării unui accident de trafic rutier în care a avut loc o coliziune între
două autovehicule se deosebesc trei faze:
- faza anterioară coliziunii;
- faza coliziunii;
- faza post-coliziune.

Faza anterioară coliziunii este perioada de dinaintea producerii impactului, prezentând,

în general, interes intervalul de timp cuprins între momentul declanșării stării de pericol iminent
și momentul impactului. În această fază se apelează, în general, la o analiză cinematică a
posibilităților de evitare, care reprezintă, în fapt, scopul final al reconstituirii, operându-se cu
spațiile de care au dispus conducătorii auto pentru luarea măsurilor de evitare și cu vitezele
inițiale de deplasare ale autovehiculelor, stabilite pe baza determinărilor anterioare.

Faza coliziunii corespunde perioadei de contact a celor două autovehicule, respectiv

faza de compresiune și cea de restituire. În acest interval de timp are loc deformarea caroseriei,
proces prin care o parte din energia cinetică inițială se transformă în energie de deformare.
Pentru studiul acestei perioade se apelează la relațiile specifice din teoria ciocnirilor,
amplitudinea profilului deformat al autovehiculelor oferind baza de calcul a transformării
energetice în coliziune.

Faza post-coliziune durează din momentul desprinderii celor două autovehicule până
la oprirea lor, în anumite cazuri având loc coliziuni multiple, implicând și alte autovehicule sau
corpuri existente la locul faptei. În această fază se caută determinarea ecuației de mișcare a
autovehiculelor aplicându-se metode din mecanica teoretică pentru determinarea parametrilor
mișcării corpurilor rigide.

334
 Metoda în discuție reprezintă o metodă de reconstituire retrospectivă în care, pornind de
la pozițiile finale ale celor două autovehicule implicate în coliziune, se analizează, succesiv, faza
post-coliziune, faza coliziunii propriu–zisă și faza anterioară coliziunii.

În cadrul reconstituirii accidentului de trafic dintre două autovehicule se impun a se

stabili, la data efectuării lucrării, ca obiectiv general, împrejurările în care s-a produs
evenimentul. Cu mențiunea că, în cadrul raportului de expertiză efectuat, se are în vedere o
prezentare generală a stării de fapt și, atunci când este cazul, se analizează și un eventual raport
de cauzalitate între starea tehnică a autovehiculului și producerea accidentului, principalele
obiective ale expertizei criminalistice a accidentului de trafic rutier, solicitate, în marea
majoritate a cazurilor, de către organele judiciare, sunt următoarele:
- reconstituirea traiectoriilor, stabilirea locului impactului și a poziției relative a
autovehiculelor din momentul coliziunii;
- determinarea vitezelor de deplasare ale autovehiculelor;
- studiul posibilităților de evitare.

Elucidarea acestor aspecte permite stabilirea raportului de cauzalitate în producerea

accidentului și contribuie, în final, la soluționarea cauzei, respectiv la stabilirea, de către
organele judiciare, a vinovăției participanților la evenimentul rutier.

Reconstituirea traiectoriilor, stabilirea locului impactului și a poziției

relative a autovehiculelor din momentul coliziunii

În cadrul acestui obiectiv al reconstituirii se are în vedere, inițial, o examinare

traseologică, specifică criminalisticii, care privește stabilirea naturii urmelor constatate de
organele de poliție ce au realizat cercetarea locului faptei, a modului de creare a acestora și a
obiectelor ce au creat urmele. În urma producerii accidentului se constată prezența unor
categorii de urme care furnizează date privind direcțiile de deplasare ale autovehiculelor,
anterioare și ulterioare coliziunii, locul impactului, poziția relativă la impact, magnitudinea
coliziunii, deplasările liniare și unghiulare, vitezele și accelerațiile liniare și unghiulare,
obiectele cu care au intrat în contact autovehiculele pe traiectoriile descrise de acestea până la
oprire, momentul declanșării stării de pericol iminent, poziția ocupanților în habitaclu sau starea
tehnică a sistemelor de rulare, frânare, direcție sau transmisie sau a instalațiilor de iluminare,
răcire sau ungere. Fără ca enumerarea să fie exhaustivă, principalele urme analizate în cadrul
reconstituirii sunt:
- urmele pneurilor autovehiculelor;
- urmele de contact;

335
 - urmele de vopsea;
- urmele sub formă de obiecte sau fragmente de subansambluri;
- urmele de sol;
- urmele de lichide;
- urmele biologice.

Asupra modului de interpretare a acestora se va reveni în cadrul cap. 3.4., ce este

dedicat validării metodei de reconstituire a coliziunii prin intermediul calculului retrospectiv.
Alături de aceste urme, sunt analizate, atunci când este cazul, elementele de natură tehnică utile
în stabilirea cauzelor producerii accidentului, constatate în urma examinării autovehiculelor
implicate în evenimentul rutier (ruperi de piese, depresurizări de pneuri etc.).

Ca atare, un prim element al reconstituirii este cel care se bazează pe o examinare

traseologică. În urma cercetării locului faptei de către organele de poliție, urmele create la locul
accidentului sunt descrise în procesul verbal de cercetare la fața locului și sunt fixate în
fotografiile judiciare și în schița accidentului. Cu toate acestea, există situații în care unele cote
necesare reconstituirii lipsesc, astfel încât, în unele cazuri, acest neajuns poate fi înlăturat
deoarece se constată în fotografiile judiciare elemente suplimentare în raport cu procesul verbal
sau schița accidentului. În fotografiile judiciare se fixează câmpul infracțional, așa cum se
prezintă el la momentul sosirii echipei de cercetare. Prin fotografiere însă, dimensiunile și formele
obiectelor se schimbă, astfel încât pentru utilizarea datelor conținute în imaginile fotografice este
necesară rectificarea acestora prin metoda fotogrammetriei. Dată fiind utilizarea sa relativ simplă,
un program care permite rectificarea imaginilor fotografice, respectiv transformarea acestora într-
o vedere de sus, la scară, a locului accidentului, este programul PC Rect, program ce a fost integrat
în metodologia de efectuare a expertizei, în vederea analizei urmelor create la locul faptei.

În urma acestei analize, pe baza dispunerii urmelor create și a cunoașterii regimului de

deplasare decelerată post-coliziune se poate realiza o simulare a traiectoriilor de deplasare ale
autovehiculelor cu ajutorul unui program specializat. În cadrul INEC și LIEC se utilizează, în
acest scop, programele PC Crash, Virtual CRASH, HVE și V-SIM, primele două dintre acestea
fiind cele mai frecvent utilizate. Alături de rigurozitate și de fundamentul științific al
reconstituirii traiectoriilor post-coliziune pe această cale, utilizarea acestor programe are multe
alte avantaje, atât în analiza fazei coliziunii, dar și în analiza comparativă ce poate fi realizată
între traiectoriile rezultate din simulare și cele materializate, în multe cazuri, prin urme descrise
de pneuri, prin urme de lichide sau prin fragmentele subansamblurilor avariate în urma
producerii impactului. În simularea realizată, ce se bazează pe un model de pneu (în cadrul PC
Crash - Liniar Tire Force Model sau TM Easy Model) și un calcul iterativ, pot fi introduse în
analiză bracarea roților directoare, survenită fie în urma unor manevre de evitare, anterioare
coliziunii, fie a unui impact la nivelul punții față, care poate conduce la astfel de poziții ale

336
roților directoare. Se pot avea în vedere, de asemenea, anumite regimuri de decelerație sau
rezistențe sporite la roțile intrate în impact ca urmare a avariilor înregistrate. Prin intermediul
programelor amintite pot fi realizate animații (ex.: fișiere cu extensie „avi”), ce permit
vizualizarea reconstituirii evenimentului, contribuind, astfel, la o mai bună înțelegere a
fenomenului și de către persoane fără pregătire de specialitate și investite cu soluționarea
cauzei, nefiind necesar ca acestea să dispună de programul de simulare în discuție.

Reconstituirea accidentului de trafic presupune, așadar, analiza urmelor create la locul

faptei, pe baza căreia sunt soluționate problemele legate de reconstituirea traiectoriilor și de
stabilirea locului impactului și a poziției relative a autovehiculelor din momentul coliziunii.
Interpretarea urmelor constituie, astfel, premisa alegerii unui aparat de calcul corespunzător în
ceea ce privește stabilirea vitezelor de impact ale autovehiculelor implicate în coliziune și care,
în cadrul INEC și LIEC se realizează prin două metode, ambele utilizate pe plan european în
materia reconstituirii.

Determinarea vitezelor de deplasare ale autovehiculelor

Un alt obiectiv ce se cere a fi analizat în cadrul expertizei criminalistice a accidentului

de trafic îl reprezintă stabilirea vitezelor autovehiculelor din momentul declanșării stării de
pericol iminent sau din momentul impactului. În practica de expertiză a INEC și LIEC, acest
obiectiv se soluționează fie prin utilizarea programelor de simulare (în special PC Crash și
Virtual CRASH), fie prin intermediul unui calcul analitic retrospectiv (Metoda EES și metoda
impulsurilor). In ambele situații stabilirea vitezelor de impact se realizează utilizând relațiile
fundamentale ale teoriei ciocnirilor:
- conservarea impulsului;
- conservarea energiei;
- conservarea momentului cinetic.

EES – viteza echivalentă consumului energetic în coliziune și reprezintă viteza

autovehiculului pentru care energia sa cinetică este egală cu energia de deformare constatată.

Studiul posibilităților de evitare a coliziunii

Unul dintre scopurile finale ale reconstituirii fazelor unui accident de trafic îl
reprezintă analiza posibilităților de evitare a impactului. Pentru aceasta, se determină, inițial,
distanțele la care se aflau autovehiculele, față de locul impactului, în momentul declanșării stării
de pericol iminent, care pune în evidență momentul din care conducătorii auto trebuiau și puteau
să ia măsurile de evitare. Din acel moment traiectoriile de deplasare ale celor două autovehicule
urmează a se intersecta ireversibil fapt care impune măsuri de evitare, obligațiile participanților
la trafic având un caracter autonom, ele neanulându-se prin faptul că și alții, la rândul lor, nu

337
respectă anumite obligații ce le revin. Declanșarea unei stări de pericol iminent îi privește în
egală măsură pe ambii participanți la trafic, cu mențiunea că cel care o declanșează avea
posibilitatea de a o preveni prin respectarea normelor legale în materie. Cunoscându-se viteza
inițială a autoturismului se determină spațiile necesare realizării manevrelor de evitare (frânare,
ocolire) și, prin compararea acestora cu distanța disponibilă, se formulează concluziile de
evitabilitate.

Chiar dacă se constată că, în condițiile date, evenimentul nu putea fi evitat la fel de
importante sunt motivele care au condus la acea situație periculoasă sau, altfel spus, care ar fi
fost obligațiile conducătorilor auto a căror respectare ar fi permis prevenirea producerii
accidentului. Se va determina viteza la care evenimentul putea fi evitat, urmând a se analiza, în
funcție de obligațiile incidente pe acel sector de drum, dacă se impunea sau nu a fi utilizată.

Raportarea rezultatelor

Generalități

Toate probleme analizate sunt prezentate beneficiarului care a solicitat reconstituirea

sub forma unui raport. Ultima etapă în elaborarea unui astfel de raport de expertiză
criminalistică o constituie formularea concluziilor în raport cu obiectivele solicitate. Concluzia
reprezintă răspunsul expertului la întrebarea beneficiarului, adică opinia sa cu privire la
problema supusă examinării, bazată pe evaluarea personală a constatărilor făcute.

Pentru a fi admisă ca mijloc de probă, concluzia trebuie să răspundă unor cerințe sau
condiții În primul rând expertul este abilitat să formuleze concluzii numai în problemele care
presupun o calificare de specialitate, expertul neputând fi obligat să se pronunțe asupra unor
probleme care nu necesită cunoștințe de acel gen. Concluzia trebuie să fie precisă, chiar și în
situația în care nu se poate răspunde categoric la întrebarea organului judiciar. Nu sunt
admisibile concluziile confuze, susceptibile de interpretări diferite. În al treilea rând, concluzia
trebuie să fie accesibilă organului judiciar, adică interpretarea sa să nu necesite cunoștințe de
specialitate. Este vorba de concluzie și nu de constatările din cuprinsul raportului, care trebuie
să conțină elementele tehnice și metodele de lucru utilizate care să justifice rezultatul obținut,
cât și reproductibilitatea determinărilor în situația în care, conform art. 125 C. Proc. Pen., se
solicită o nouă expertiză. De asemenea, ea trebuie să reflecte doar gradul de certitudine atins,
sub acest aspect distingându-se concluzii categorice, de probabilitate și de imposibilitate de
rezolvare a problemei .

Reconstrucția accidentelor rutiere în expertizele criminalistice

Având în vedere aspectele detaliate anterior s-ar putea pune problema de a știi dacă
reconstrucția accidentelor rutiere prin simulări software reprezintă un experiment judiciar sau
poate fi admisibilă ca o reconstituire a împrejurărilor producerii accidentelor. În încercarea de

338
a răspunde acestei întrebări trebuie de la început precizat faptul ca aceasta reconstrucție a
accidentelor rutiere prin simulări virtuale este integrată, conform literaturii de specialitate, în
secțiunea expertize judiciare.

Programele de calculator pentru simularea accidentelor de circulație rutieră au ca scop

reproducerea cât mai exactă a mișcărilor autovehiculelor din faza premergătoare producerii
coliziunii și post coliziunii.

In ceea ce privește programele ( PC Crash, Virtual Crash ) care se folosesc

preponderent pentru simularea coliziunilor de autovehicule, acestea ating anumite performanțe
reale numai în situația în care datele ce se introduc sunt cele corecte și reale. Astfel prin
optimizarea datelor de intrare se vor efectua mai multe încercări până când pozițiile finale de
oprire a autovehiculelor implicate, vor coincide cu poziția înregistrată în dosarul de cercetare
la fața locului, numai așa utilizarea unei simulări pe calculator devenind reală. 324

Reconstituirea poate fi efectuată pe o schiță sau o fotografie digitalizată și rectificată

într un mediu grafic interactiv sau pentru prezentarea reală a rezultatelor în fața instanței pot fi
create direct animații 3D.

Aceste simulări se folosesc în cadrul expertizelor tehnice în domeniul autovehiculelor

și circulației rutiere ce au ca scop stabilirea împrejurărilor și cauzelor accidentelor, pentru
determinarea stării tehnice a mijloacelor de transport, stabilirea posibilităților de evitare a
producerii accidentelor și nerespectarea regulilor de circulație.

In conformitate cu prevederile Codului de procedura penală pentru aflarea adevărului

într-o cauză penală se pot dispune orice mijloace de probă ce sunt precizate la art. 64 din care
fac parte și expertizele. Nu se recunoaște expertizei o forța probantă absolută, raportul de
expertiză fiind lăsat la libera apreciere a organului judiciar, în conformitate cu principiul
aprecierii probelor potrivit ultimei convingeri a judecătorului, bazat pe conștiința sa juridică
solidă, aceasta înseamnă că organul judiciar are facultatea, în virtutea dreptului sau de liberă
apreciere a probelor, de a lua sau nu în considerare concluziile raportului de expertiză.

In practică în cadrul acestor simulări se folosește termenul de reconstituire a

accidentelor rutiere ceea ce nu este tocmai indicat, având în vedere că instituția reconstituirii
este complet diferită de cea a expertizei, de aceea ar fi de preferat să se folosească mai degrabă
termenul de reconstrucție.

In anexa sunt prezentate câteva capturi de aplicații cu programul Virtual Crash pentru
a demonstra posibilitățile reale de reconstrucție a accidentelor de trafic rutier.

324
M. Fierbinţeanu, Expertiza tehnică auto judiciară şi criminalistică, Ed. Bibliotheca, Tîrgovişte,
2006, pag. 47

339
 Vorbim așadar despre o expertiză tehnică auto care, așa cum am menționat anterior,
nu trebuie confundată cu experimentul judiciar datorita deosebirilor evidențiate. Trebuie avut
însă în vedere faptul că, la fel ca și în cazul reconstituirii, și expertiza tehnică auto are ca obiect
lămurirea unor împrejurări de fapt ale cauzei dar care, spre deosebire de reconstituire necesită
cunoștințe de specialitate, aspect care apropie acest tip de expertiză de tipologia experimentului
judiciar.

Pentru a efectua expertize tehnice în ramura accidentelor de trafic sunt necesare

cunoștințe de specialitate, de fizică tehnică, din științele naturii, din științele medicale și
juridice, în plus este nevoie de cunoștințe și aptitudini pentru reconstrucția accidentelor. Acest
lucru este valabil si in cazul experimentelor judiciare ce presupun cunoștințe de specialitate
într-un anumit domeniu, efectuarea acestora de către însuși organul judiciar cu ignorarea
cunoștințelor din domeniul dat, putând compromite însăși finalitatea urmărită.

Un alt aspect important este acela că, pentru efectuarea expertizei tehnice expertul
trebuie să consulte dosarul cauzei, să analizeze în detaliu vehiculul sau componentele lui, starea
tehnică, să extragă de la locul faptei, dacă se impune, și alte informații, toate acestea
reprezentând variabile și parametrii necesari simulării virtuale. Alte informații pot proveni din
eventualele experimente judiciare efectuate la cererea părților sau organelor judiciare.

Pot interveni însă situații când, pentru soluționarea cauzei, sunt necesare explicații sau
lămuriri asupra unor împrejurări care nu sunt cuprinse în materialele din dosar.

În ceea ce privește necesitatea efectuării unei astfel de expertize aceasta nu este

obligatorie, fiind propusă în funcție de complexitatea probelor și căilor de soluționare, acest
lucru fiind valabil atât în cazul reconstituirii cât și al experimentului judiciar, nici acestea
nefiind impuse.

Cât despre persoanele îndreptățite să propună administrarea acestui tip de expertiză

acestea pot fi atât organul judiciar competent dar și părțile interesate. Dispunerea probei este
posibilă după informarea părților asupra tematicii respective și după consultarea părților în
privința obiectivelor propuse, indiferent dacă expertiza este propusă de organul judiciar sau de
către părți, acestea din urma pot propune, în interesul lor, obiectivele pe care le consideră
relevante pentru soluționarea cauzei. Aici putem observa o evidentă deosebire față de
reconstituire care poate fi dispusă doar la aprecierea organului de urmărire penală și fără o
consultare a părților în vederea luării la cunoștință a obiectivelor propuse sau posibilitatea ca
acestea să propună, în interesul lor, anumite obiective.

Sub aspectul forței probante, conform art. 97 din Codul de procedură penală,
expertizele sunt considerate mijloace de probă spre deosebire de reconstituire sau experiment
judiciar care nu sunt prevăzute ca mijloace de probă. Dacă soluționarea cauzei se află în faza
de proces penal sau civil, derularea expertizei este posibilă numai după ce instanța a aprobat-o

340
ca mijloc de proba 325. Admisibilitatea expertizei este hotărâtă de organul judiciar prin prisma
contribuției pe care o pot aduce specialiștii la soluționarea cauzei 326.

Dacă în ceea ce privește reconstituirea trebuie respectată regula care impune că la

reconstituire să participe acele persoane care au fost prezentate la producerea faptului ale cărui
împrejurări se reproduc sau autorii declarațiilor ce se verifică ori se precizează, în ceea ce
privește experimentul și expertiza tehnica auto nu este necesară prezența acestora, reconstrucția
accidentelor rutiere efectuându-se pe baza unei simulări computerizate. Reconstrucția
computerizată reclamă însă prezența unor specialiști în domeniu care să efectueze simularea, la
fel cum uneori și în cazul experimentului judiciar prezența specialiștilor este impusă în funcție
de natura și complexitatea împrejurării ce se dorește a fi reprodusă.

Având în vedere asemănările și deosebirile detaliate anterior putem remarca faptul că

reconstrucția accidentelor rutiere prin simulare software se apropie mai mult de ideea de
experiment judiciar (criminalistic n.n.) decât de cea de reconstituire a accidentului rutier.

325
R. Gaiginschi, I. Filip, Expertiza tehnică a accidentelor rutiere, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2002,
pag. 36
326
Ibidem

341
CAPITOLUL XVI PARTICULARITĂŢI DE CERCETARE A LOCULUI
FAPTEI ÎN CAZUL INFRACŢIUNILOR COMISE CU ARME DE FOC

REGULI GENERALE

Cercetarea la fața locului permite obținerea de date referitoare la relațiile sociale

încălcate și la obiectul material al infracțiunii. 327 Privitor la latura obiectivă a infracțiunii,
cercetarea la fața locului oferă posibilitatea de a se stabili modul concret în care s-a exteriorizat
acțiunea sau inacțiunea, timpul, locul și alte date. Dacă infractorul a acționat într-un anumit
mod și are antecedente penale similare, cercetarea la fața locului ajută la adunarea datelor
necesare pentru identificarea autorului infracțiunii.

Prin cercetare la fața locului, latura subiectivă a infracțiunii poate fi conturată prin
datele ce se obțin cu privire la formele de vinovăție (intenție sau culpă). De asemenea, în cazul
folosirii unor arme de foc se pot obține o serie de indicii și cu privire la subiectul infracțiunii,
armele folosite, dacă este bărbat sau femeie, are deprinderi de tragere cu armele de foc, dacă
este ucigaș profesionist sau nu, etc.

Secțiunea 1. Activități la sediul organului judiciar, premergătoare cercetării

locului faptei

Organul de urmărire penală însărcinat cu efectuarea cercetării locului săvârșirii faptei

va fi obligat să ia o serie de măsuri ce se vor aplica încă înainte de deplasarea pe teren, aceste
măsuri numindu-se măsuri pregătitoare.

Aceste acțiuni premergătoare cercetării sunt următoarele: 328

1. Stabilirea identității persoanei care a făcut sesizarea, în caz că aceasta a avut loc
2. Persoanei care a făcut sesizarea i se cere să arate natura exactă a faptelor pe care le
cunoaște, împrejurările în care a fost descoperită fapta, locul exact al infracțiunii
și drumul cel mai scurt pe care se poate ajunge acolo

Măsurile premergătoare operative sunt luate de regulă de polițiștii care ajung primii la
locul faptei, înaintea organului de urmărire penală competent în cauză. Aceste măsuri
premergătoare sunt:

327
Tratat Practic De Criminalistică Volumul I op.cit. pg.26
328
Camil Suciu, op. cit., pg. 504

342
 1. Determinarea locului săvârșirii faptei, punerea lui sub pază și protejarea urmelor. Prin
aceasta se încearcă o menținere a aspectului inițial al locului faptei, precum și
conservarea urmelor provenite din infracțiune.
2. Identificarea martorilor și reținerea eventualelor persoane suspecte. Prin identificarea
martorilor se încearcă obținerea de la aceștia a cât mai multor informații, deoarece
acestora le sunt proaspete în memorie o serie de informații care pot fi redate cu foarte
mare exactitate.
3. Rezolvarea unor situații care decurg din săvârșirea infracțiunii (pericole iminente) ca:
incendii, revărsări de ape, erupții de gaze, blocarea căilor de circulații etc, fără însă a se
distruge urma infracțiunii sau tabloul de ansamblu al acesteia. 329
4. Acordarea primului ajutor victimei sau victimelor, în această situație încercându-se
salvarea lor. Dacă victima, înainte de a fi transportată la spital, este în stare să răspundă
la anumite întrebări, va fi întrebată de semnalmentele infractorului sau de alte lucruri
care sunt importante pentru cauza respectivă. Se încearcă prin acestea, ca și în cazul
martorilor, redarea cât mai exactă a informațiilor, deoarece cu cât sunt mai proaspete,
cu atât mai mult pot să fie redate in detaliu.

În același timp, la sediul organului de cercetare penală sunt stabilite: 330

1. Componența echipei care va efectua cercetarea la fața locului (cine va conduce, câți
experți criminaliști vor fi utilizați, participarea medicului legist, a procurorului, a
câinelui de urmă, etc)
2. Dotarea tehnică necesară, în sensul utilizării trusei criminalistice sau a laboratorului
criminalistic ori a altor dotări
3. Stabilirea mijloacelor de transport și deplasarea spre locul faptei

Trebuie avut în vedere faptul că la locul faptei au prioritate tot timpul echipele de
salvare și descarcerare, fiind primordială salvarea victimei; numai după încheierea activității
acestora, se va efectua cercetarea la fața locului.

Secțiunea 2. Măsuri pregătitoare luate la locul săvârșirii faptei

Odată sosită echipa însărcinată să efectueze cercetarea la fața locului, conducătorul

acesteia (procuror sau ofițer de poliție judiciară) are obligația să inițieze câteva măsuri destinate
pregătirii cercetării propriu-zise. Aceste măsuri vor fi diferențiate în funcție de natura cazului

Camil Suciu, op. cit., pg. 506

329

Nelu Viorel Catuna, op. cit., 2008, pg. 94

343
cercetat, precum și de eventuala prezență la locul faptei a unui organ de cercetare penală care a
întreprins deja unele activități cu caracter preliminar, înaintea sosirii echipei. 331 Menținând
măsurile de pază de la locul faptei, vor fi selectați martorii asistenți, explicându-le ce se
urmărește prin activitatea care va fi desfășurată și că au dreptul de a cere explicații si de a face
observații ce vor fi consemnate în procesul verbal. 332 După vizualizarea locului faptei,
conducătorul echipei va trasa sarcinile echipei: 333
• În cazul decesului victimei, medicul legist va stabili cauza morții (preliminară) în baza
examinării urmelor aparente de pe cadavru și ridică urmele de natură biologică în scopul
examinării în laborator
• Dacă la cercetare participă și câinele de urmă, acesta va pătrunde în perimetrul locului
săvârșirii infracțiunii, urmând traseul urmei olfactive
• Ofițerii de poliție judiciară ascultă martorii oculari și procedează la identificarea
victimei
• Specialiștii criminaliști vor intra în perimetrul locului faptei, efectuând toate
operațiunile de căutare, prelevare, fixare și transport al urmelor găsite cu ocazia
cercetării după care, împreună cu ceilalți membri ai echipei, vor interpreta urmele găsite

Pe parcursul cercetării locului faptei, conducătorul echipei va fi în permanență

informat cu rezultatele obținute de către toți participanții, luând măsurile corespunzătoare
situației concrete.

Secțiunea 3. Reguli privind activitatea de cercetare la fața locului

Activitatea de cercetare la fața locului se execută în două faze: faza statică și faza
dinamică.
1. In faza statică a cercetării se procedează la o examinare atentă a locului faptei, atât în
ansamblu său, cât si pe zonele mai importante, fără a se aduce nicio modificare a
acestuia. Cercetarea de regulă începe de la centru sau de la obiectul principal. Printre
acțiunile mai importante în faza statică se regăsesc: 334
• Stabilirea stării și poziției mijloacelor materiale de probă
• Măsurarea distanței între obiectele principale

331
Emilian Stancu, Tratat de Criminalistică, Ediția a II a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic,
București 2002, pg.319
332
Nelu Viorel Catuna, op. cit., 2008, pg. 96
333
Ibidem, pg. 96
334
Emilian Stancu, 2010, op. cit., pg. 368

344
 • Executarea de fotografii, schițe și înregistrare video magnetică
• Determinarea eventualelor schimbări survenite anterior sosirii echipei de
cercetare
• Stabilirea și marcarea drumului de acces în locul săvârșirii infracțiunii
• Examinarea cu prioritate a urmelor și obiectelor care reprezintă un pericol
iminent de modificare sau dispariție
• Interpretarea urmelor, pe măsură ce ele sunt descoperite, în vederea stabilirii
eventualelor corelații cu alte urme care ar trebui să existe, urmând a fi căutate335
• Ridicarea topografică a caracteristicilor de relief ale terenului în vederea
efectuării schiței locului faptei
2. Faza dinamică presupune participarea tuturor membrilor echipei la efectuarea
investigațiilor și folosirea integrală a mijloacelor tehnico - științifice criminalistice
aflate la dispoziția lor. Dintre acțiunile mai importante în faza dinamică sunt:
• Examinarea amănunțită a corpului victimei și a altor obiecte care sunt purtătoare
de urme ale infracțiunii, fiind permisă mișcarea și mutarea lor
• Se iau primele declarații ale martorilor, suspecților și victimei, dacă aceasta este
în stare să ofere explicații
• Se începe redarea procesului verbal și se fac fotografii și schițe video de detaliu
• Clasificarea împrejurărilor negative determinate de neconcordanțe dintre situația
de fapt și evenimentul presupus ca s-ar fi produs 336
• Excluderea prin comparație a urmelor ce aparțin victimelor sau a altor persoane
dacă este posibil
• Ridicarea și ambalarea obiectelor pentru a fi trimise la laborator

Secțiunea 4. Fixarea rezultatelor

Fixarea rezultatelor se face prin procesul verbal de cercetare la fața locului, de regulă
el fiind întocmit la fața locului sau la sediul organului judiciar imediat după terminarea
cercetării. 337 În conținutul său trebuie consemnate doar constatările fără concluzii, ipotezele sau
părerile formulate. De asemenea, se consemnează toate activitățile efectuate, în ordinea
desfășurării, făcându-se mențiuni cu privire la ora începerii și terminării cercetării, a condițiilor
meteo și de luminozitate, precum și la parametrii tehnici ai aparaturii folosite. Descrierea

335
Nelu Viorel Catuna, op. cit., 2008, pg. 96
336
Emilian Stancu, 2010, op. cit., pg. 368
337
Nelu Viorel Catuna, op. cit., 2008, pg. 98

345
trebuie să fie cât mai detaliată, completă și clară pentru a nu putea fi contestat. La procesul
verbal se vor anexa planșe cuprinzând fotografiile judiciare executate la fața locului, schițele
sau desenele întocmite, precum și schița traseului urmat de câinele de urmă. 338

Pentru valorificarea urmelor și mijloacelor materiale de probă descoperite cu ocazia

cercetării la fața locului, organul de urmărire penală căruia i se repartizează cauza în vederea
efectuării urmării penale va dispune de urgență efectuarea constatărilor tehnico - științifice și
expertizelor care se impun. 339

Procesul verbal de cercetare la fața locului trebuie să cuprindă: 340

• Data și locul unde a fost întocmit
• Persoanele care au participat la cercetare și calitatea acestora, respectiv instituția din
care fac parte
• Temeiul legal, de fapt și de drept al activității de cercetare la fața locului, date despre
sesizarea privind săvârșirea infracțiunii
• Datele conducătorului cu câinele de urmă
• Martori asistenți cu datele lor de identificare
• Modificarea locului faptei și măsurile luate de protejare a acestuia, persoanele care au
luat aceste măsuri
• Orientarea locului faptei
• Urmele și mijloacele materiale de probă descoperite la fața locului, modul cum au fost
prelevate, ridicate și ambalate și poziția lor clară în câmpul infracțiunii
• Date referitoare la împrejurările negative descoperite la fața locului
• Date referitoare la fotografiile judiciare și tipul aparatului
• Mențiuni despre executarea schiței locului faptei
• Obiecții ale martorului asistent sau ale victimei ori suspectului

Importanța procesului verbal este foarte mare, deoarece el trebuie să reprezinte

imaginea locului faptei, pentru că locul faptei nu va mai putea fi reconstituit exact cu detaliile
prezente în momentul comiterii infracțiunii. De aceea, organul judiciar care completează
procesul verbal trebuie să fie foarte atent pentru a cuprinde toate detaliile și să încerce redarea
cât mai amănunțită a acestuia.

338
Ibidem, pg. 98
339
Ibidem, pg. 98
340
Emilian Stancu, 2010, op. cit., pg. 184

346
Secțiunea 5. Reguli specifice de cercetare a locului faptei în cazurile în care
s-au folosit arme de foc

Cercetarea locului faptei în cazul folosirii armelor de foc se efectuează respectând

regulile tactice specifice acestui gen de activități, care se disting de alte domenii. 341 Cercetarea
locului faptei în acest tip de infracțiuni este de un grad de complexitate ridicat deoarece câmpul
infracțional este foarte mărit.

Reguli tactice

În cazul folosirii armelor de foc, în comiterea de infracțiuni trebuie respectate regulile

tactice generale, iar după aceea cele speciale de investigare a acestor tipuri de infracțiuni. Cele
generale sunt cele specifice investigării oricărui tip de infracțiuni:
• Cercetarea la fața locului trebuie efectuată neîntârziat, de îndată ce organele judiciare
au luat cunoștință despre săvârșirea infracțiunii
• Cercetarea la fața locului trebuie realizată în mod complet și obiectiv
• Cercetarea la fața locului trebuie efectuată minuțios
• Cercetarea la fața locului trebuie efectuată cu respectarea cerințelor morale
• Cercetarea la fața locului trebuie efectuată după un plan elaborat judicios

În cazul cercetării la fața locului pentru infracțiunile în care s-au folosit arme sunt
câteva reguli specifice în ceea ce privește și alcătuirea echipei, echipă în care trebuie cooptați
un specialist armurier și un pirotehnist. 342

Când la săvârșirea unei infracțiuni s-a folosit o armă de foc, cercetarea locului faptei
se face insistându-se, în special, asupra metodelor de descoperire a armei de foc și a muniției
lăsate în urma folosirii ei. 343

Problemele ce trebuie lămurite în cazul cercetării la locul faptei sunt:

• Descoperirea armei de foc
• Descoperirea proiectilelor și a tuburilor trase
• Descoperirea urmelor principale și secundare ale tragerii, a direcției și a distanței de
la care s-a tras

Nicolae Buzatu, Dumitru Cornean, Cristian Cărpinean, Criminalistică, Editura Dacia Europa Nova,
341

Lugoj 2003, pg. 190

342
Florin Ionescu, op. cit., pg. 346
343
Constantin Drăghici, Adrian Iacob, Tratat De Tehnica Criminalistică, Editura Sitech, Craiova 2007,
pg. 287

347
 • Împrejurările care au determinat sau au ușurat folosirea armei de foc

Armele de foc pot fi găsite fie la locul comiterii infracțiunii, fie vor fi ascunse de către
infractor. Ele pot fi ascunse la locul faptei sau la domiciliul infractorului ori pot fi aruncate în
fântâni, latrine, ape curgătoare, în căpițe de fân, în scorburi de copaci etc. 344

Pentru descoperirea armelor de foc ascunse trebuie urmărit drumul infractorului atât
la locul faptei, cât și la îndepărtarea de acesta folosind căutătorul de metale.

Arma de foc găsită va fi fotografiată împreună cu resturile de muniție, atât la locul

unde a fost găsită, cât și în condiții de laborator, pentru a-i fixa detaliile caracteristice. De
asemenea, se face un desen schiță în cadrul căruia se vor indica: 345
• Locul precis unde a fost găsită arma de foc
• Distanța dintre armă și victimă
• Distanța dintre armă și alte urme ale tragerii
• Tuburile trase

Mijlocul principal de fixare a armei folosite la comiterea infracțiunii este procesul

verbal de cercetare, în care se vor trece: 346
• Felul armei de foc (revolver, pistol mitralieră, pușcă de vânătoare, etc)
• Direcția țevii armei de foc față de cadavru
• Partea pe care este culcată arma
• Ce urme s-au descoperit pe arma de foc
• Dacă arma are piese deteriorate
• Dacă arma este încărcată sau are pusă piedica de siguranță
• Câte cartușe netrase are în magazie
• Câte ghinturi are ama de foc și sensul lor de rotație
• Ce se află pe canalul țevii: unsoare veche sau proaspătă, praf și gradul de depunere
a acestuia, reziduuri de tragere, gradul lor de oxidare, dacă se simte mirosul
specific unei trageri recente

Urmele mai des întâlnite în asemenea fapte sunt: petele, picăturile sau bălțile de sânge,
arma ori părți din aceasta, cartușele, corpul victimei. 347

344
Ibidem, pg. 287
345
Ibidem, pg. 288
346
Constantin Drăghici, Adrian Iacob, op. cit., pg. 287
347
Ion Mircea, Criminalistica, Editura Lumina Lex, București, pg. 177

348
 Câmpul infracțional va fi împărțit în sectoare, fiecare sector examinându-se foarte
amănunțit, iar locurile verificate vor fi însemnate cu cretă sau alte mijloace. În funcție de locul
unde a fost săvârșită infracțiunea, cercetarea prezintă câteva particularități. Dacă infracțiunea a
fost comisă într-un imobil, se va ține seama de destinația acestuia, locul în care este situat, căile
de acces, iluminare, orificii de intrare - ieșire a glonțului prin geam, eventuale canale înfundate
în peretele în care se poate găsi glonțul. 348 În cazul în care tragerea se efectuează într-un mediu
închis, mirosul de pulbere se va menține timp mai îndelungat, în acest fel putându-se aproxima
dacă focul a fost tras recent sau de ceva vreme. Cercetarea se efectuează în toate încăperile cu
minuțiozitate, inclusiv în dependințe și în anexele aferente gospodăriei, dacă acestea există.

În încăperile mari se recomandă ca cercetarea să se facă pe fâșii dreptunghiulare,

acestea fiind marcate odată cu finalizarea sectorului respectiv. 349 O atenție sporită se va acorda
posibilelor urme lăsate pe pereții încăperii, pe geamuri, pe mobilă sau pe alte articole personale
aflate în încăperea respectivă.

Când cercetarea la fața locului se face pe teren deschis, ea se efectuează după cum
urmează: 350
• De-a lungul traseului parcurs de infractor, din locul unde s-a consumat episodul
principal ori se observă rezultatul infracțiunii spre exterior
• Din centrul locului faptei spre exterior, lărgindu-se din ce în ce mai mult zona examinată
• Pe sectoare dreptunghiulare, în situația în care terenul are puncte de reper ce pot ușura
delimitarea lui

O foarte mare importanță o are stabilirea direcției de tragere, urmând ca apoi să se

procedeze la examinarea obiectelor aflate pe direcția de tragere.

Secțiunea 6. Fazele cercetării locului faptei în cauzele privind faptele comise

cu arme de foc

Activitățile ce se efectuează în faza statică urmăresc determinarea limitelor teritoriale

asupra cărora se va extinde cercetarea și fixarea aspectului general al locului săvârșirii
infracțiunii.

348
Enache Florin, op. cit., pg. 125
349
Ibidem, pg. 125
350
Enache Florin, op. cit., pg. 125

349
 Faza dinamică urmărește examinarea cu ajutorul unor aparate tehnico - științifice a
urmelor și mijloacelor materiale de probă ce constituie o consecință a infracțiunii sau care se
află în anumite raporturi cu fapta comisă. 351

Faza statică

Prima operațiune importantă în faza statică este delimitarea perimetrului în care vor fi
continuate cercetările. În determinarea limitelor se va avea în vedere topografia terenului, dacă
spațiul este închis sau deschis, deoarece în funcție de aceste caracteristici se vor avea în vedere
tehnicile și metodele folosite. Intrarea în perimetrul faptei se face cu cea mai mare grijă, pentru
a nu se distruge sau deteriora urmele.

Stabilirea drumului de acces către locul comiterii faptei se va face după un studiu
prealabil al terenului sau al clădirii, astfel încât să se poată găsi cel mai accesibil drum și se
încearcă parcurgerea porțiunii care nu conține microurme. Accesul va fi marcat cu jetoane sau
benzi criminalistice pentru a se putea delimita clar accesul.

În cazul cercetării infracțiunilor comise cu arme de foc, câmpul supus cercetării va

cuprinde:
• Locul în care se află victima în momentul împușcăturii
• Locul în care s-a tras asupra ei
• Teritoriul pe care se vor găsi urme specifice faptelor comise cu arme de foc

În faza statică se va încerca împărțirea pe sectoare și se va stabili de către conducătorul

echipei ordinea în care se va face cercetarea acestora. Sectoarele vor fi marcate și delimitate
corespunzător pentru a se facilita observarea lor.

În cadrul cercetării locului faptei, există situații când unele urme ale infracțiunii trebuie
examinate și ridicate cu prioritate, întrucât anumiți factori interni și externi fac ca acestea să
dispară sau să se degradeze în scurt timp (mirosul de pulbere arsă). 352 În aceste cazuri vom avea
o întrepătrundere între faza statică și faza dinamică.

Tot în faza statică se fotografiază urmele create prin împușcare, precum și celelalte
categorii de urme (corpul delict, cadavrul victimei), fără a se modifica poziția lor, procedându-
se la interpretarea modului de formare a urmelor în vederea stabilirii unor corelații cu alte urme
care trebuie la rândul lor descoperite. 353

351
Ilie Botoș, op. cit., pg. 140
352
Ilie Botoș, op. cit., pg. 142
353
Ibidem, pg. 140

350
 Faza dinamică

După ce au fost descoperite toate urmele în perimetrul supus cercetării, se va putea

trece la examinarea amănunțită a tuturor obiectelor corp delict și a urmelor, în vederea fixării
detaliilor caracteristice acestora.

Deoarece la locul unei fapte pot fi numeroase obiecte corp delict, imediat după
examinarea lor, acestea sunt filmate și fotografiate în detaliu, iar pe ambalaj se va scrie zona
din care acestea au fost ridicate.

Înainte ca urmele descoperite și fixate să fie trimise la laboratoarele de expertiză

criminalistică, specialiștii criminaliști efectuează examene comparative între acestea și
modelele de comparație prelevate de la victimă sau alte persoane care au venit în contact cu
obiectele existente la fața locului în alte împrejurări decât cele ale săvârșirii faptei. 354

Urmele împușcăturii pot fi descoperite: pe corpul și pe îmbrăcămintea persoanei care

a tras cu arma (urme secundare); pe corpul și îmbrăcămintea victimei sau pe diferite obiecte;
pe armă și în interiorul țevii armei, pe tub și pe proiectil. 355

Specific faptelor comise cu arme de foc, la locul săvârșirii faptei mai pot fi descoperite
și alte urme cum ar fi: urme biologice, urme palmare sau de încălțăminte ale autorului, urme
papilare rămase pe arma cu care s-a tras.

Într-un caz instrumentat de Parchetul Militar Cluj, în primele etape ale cercetării s-a
crezut că este un omor 356, deoarece arma nu era de găsit, iar victima era împușcată în cap. Abia
mai târziu, după examinarea cu atenție a corpului victimei, s-a putut stabili faptul că aceasta
prezintă pe mâna dreaptă factori suplimentari ai tragerii. Aceasta era așezată pe scaun, în dreptul
unui birou ce avea sertarul deschis. După ce s-a împușcat în tâmplă, corpul persoanei s-a aplecat
peste birou, închizând sertarul cu pistolul înăuntru, deoarece în momentul în care s-a împușcat
pistolul a căzut în sertar. Prin acest caz practic putem observa importanța cercetării atente a
fiecărui detaliu, deoarece anchetatorii puteau fi conduși pe o pistă falsă, dacă nu se depistau
urmele suplimentare pe mâna dreaptă.

354
Ilie Botoș, op. cit., pg. 142
355
Vasile Măcelaru, Urme create prin folosirea armelor de foc, Tratat Practic De Criminalistică, Vol I,
Editura I.G.M, București 1976, pg. 275
356
Dosar nr. 245/1992 al Procuraturii Militare Cluj

351
 Secțiunea 7. Stabilirea distanței, unghiului, direcției din care s-a tras în
cadrul cercetării locului faptei

Stabilirea distanței de tragere

Distanța de tragere sau distanța împușcăturii reprezintă distanța măsurată în linie

dreaptă, de la retezătura dinaintea țevii armei de foc și până la suprafața obiectului lovit de
proiectil. 357 Trebuie amintit faptul ca distanța de tragere nu corespunde tot timpul cu traiectoria
proiectilului, care este o linie curbă. Traiectoria reprezintă traseul parcurs de proiectil, de la
punctul de origine (ieșirea din gura țevii) până la obstacolul în care se oprește sau până la
punctul de cădere. 358

Limitele distanțelor de tragere descrise în literatura de specialitate sunt relative și

variază în funcție de tipul și calibrul armei de foc, muniția folosită, mediul și condițiile
atmosferice.

Conform literaturii de specialitate, distanța de tragere se împarte în 3 mari categorii:

1. Împușcăturile fără distanță, fiind executate prin lipirea țevii armei de obiectul asupra
căruia s-a tras. În aceste cazuri, se pot observa urmele suplimentare, ca: imprimarea
gurii țevii armei sau afumări și arsuri aproape suprapuse. Împușcăturile fără distanță
sunt de cele mai multe ori folosite de către sinucigași iar, pentru întărirea ipotezei
sinuciderii, trebuie constate urmele suplimentare pe mâna sinucigașului.
2. Distanță mică / apropiată, atunci când între retezătura dinaintea țevii armei și corpul
lovit se află o distanță cuprinsă între 1-2 cm și 1,5 m în cazul armelor de foc scurte,
respectiv 1-2 cm și 2 m în cazul armelor de foc lungi. În aceste situații se pot descoperi
urme secundare ale împușcăturii care, prin aspectele constate prin tragerile
experimentale, vor permite estimarea distanței de tragere.
3. Distanță mare, atunci când între retezătura dinaintea țevii armei și corpul lovit se află o
distanța mai mare de 1,5 m în cazul armelor de foc scurte, respectiv mai mare de 2 m în
cazul armelor de foc lungi. 359 În aceste situații vor lipsi urmele secundare specifice
împușcăturii cu excepția inelului de ștergere / unsoare sau inelului de metalizare, asupra
corpului lovit acționând numai proiectilul. În cazul distanțelor mari, rareori se poate
determina distanța de la care s-a tras.

357
Ion Pleșa, George Daniel Dobrin, op. cit., pg. 101
358
Ibidem, pg. 100
359
Ion Pleșa, George Daniel Dobrin, op. cit., pg. 100

352
 În cazul în care tragerea s-a efectuat cu o arma lisă folosind alice, distanța de tragere
se va aprecia după dispersarea alicelor. 360 Urmele create de alice pe un obiect sunt examinate
comparativ cu cele create experimental prin trageri cu arma în cauză, realizate de la distanțe
cunoscute. 361 Expertul va compara apoi vizual desenul urmelor în litigiu cu cele trase
experimental, până va obține modele asemănătoare ca dimensiune și densitate. 362 Această
abordare simplă poate genera un rezultat surprinzător de exact și permite aproximarea distanței
de tragere, prin stabilirea unei distanțe minime și maxime. Desenul urmelor va fi influențat de
cantitatea și calitatea pulberii, de mărimea alicelor, tipul burei, calibrul și socul armei. Din
această cauză este necesar ca arma sa fie recuperată, iar tipul de cartușe și lotul de fabricație să
fie cunoscute.

Aprecierea distanțelor după împrăștierea alicelor se poate face numai pe suprafețe

plane, drepte sau înclinate.

Distanța în cazul armelor cu țeava ghintuită se mai poate aprecia și în raport cu efectul
perforant al proiectilului care, pe cale experimentală, se apreciază trăgând în dispozitive
captatoare, de vată sau în scânduri de brad, de 2,5 cm grosime, distante între ele cu un interval
egal cu grosimea lor. 363

Pentru aprecierea exactă a împușcăturilor de la distanță mijlocie se fac trageri

experimentale cu arma bănuită că a fost folosită și cu același sort de cartuș, distanțând fiecare
tragere cu 10 cm, pentru a crea modele de comparație pe baza urmelor suplimentare. 364

Obstacolul va prezenta urme de suprafață cu atât mai mari cu cât distanța de tragere a
fost mai mare, căci proiectilul, pierzându-și mișcarea giratorie, va lovi în general lateral. La
distanță foarte mare, proiectilul nu va mai crea nicio urmă, căzând ca o piatră. 365

Exemplificativ în acest sens sunt elementele surprinse prin fotografiere privind

uciderea din culpă comisă la o partidă de vânătoare, prezentată în imaginea de mai jos.

360
Camil Suciu, op. cit., pg. 362
361
Revista Română De Criminalistică Nr. 1/2013, pg. 1260
362
Ibidem, pg. 1260
363
Camil Suciu, op. cit., pg. 361
364
Ibidem, pg. 361
365
Ibidem, pg. 361

353
 Figure 1 Imagine cercetare ucidere din culpă

În imagine se poate observa cum se măsoară distanța de tragere folosind banda metrică.
Pentru acest exemplu distanța este ușor de măsurat deoarece se cunoaște atât amplasamentul
victimei, cât și poziția trăgătorului, Distanța este de 124 m folosind formele de relief. În linie
dreaptă, aceasta va fi puțin mai mică deoarece formele de relief nu vor fi calculate.

Direcția de tragere

Pentru a se stabili direcția de tragere, este necesar să se examineze orificiile din corpul
lovit. Astfel, în cazul canalelor oarbe, direcția exactă din care a venit proiectilul, relaționată la
alte elemente din jurul țintei, se stabilește dacă se cunoaște poziția obiectului în momentul în
care a fost împușcat. 366 Datorită rezistenței aerului, viteza glonțului scade, începând chiar de la
ieșirea din gura țevii. În funcție de forma glonțului și de viteza inițială, cu ajutorul formulelor
de balistică exterioară, i se poate calcula viteza în orice punct al traiectoriei. 367 Dacă există un
orificiu de intrare, canal și orificiu de ieșire, se poate stabili atât direcția de tragere, cât și unghiul
de impact al proiectilului. Orificiul de intrare se deosebește în general de cel de ieșire pentru
că, în majoritatea cazurilor, este mai mic, are marginile regulate și uneori circulare, în timp ce
orificiul de ieșire este mai mare, reprezentând rupturi de material, o zdrențuire foarte pronunțată

366
Ion Pleșa, George Daniel Dobrin, op. cit., pg. 100
367
Revista Română De Criminalistică Nr. 2/2010, pg. 380

354
și de cele mai multe ori de forme neregulate. 368 Totuși se poate că, în cazul proiectilelor
moderne care au o viteză de peste 900 m/s, efectul să fie contrar.

Determinarea corectă a direcției de tragere se realizează în funcție de modul de

interpretare a urmelor create de glonț în corpul lovit, care variază din punct de vedere al
materialului ori a durității.

Pentru situația unor orificii create de proiectile în sticla unui geam sau o oglindă,
spărtura va reprezenta o anumită dimensiune, având în jurul ei o serie de crăpături radiale (ce
pleacă dinspre centru ca niște raze), precum și crăpături concentrice care înconjoară spărtura la
diferite distanțe, urmând între ele crăpături radiale. 369

La examinarea spărturii, în special atunci când geamul are o grosime mai mare, se
poate observa că într-o parte a geamului orificiul este mai mic, iar în cealaltă parte este mult
mai mare, canalul având formă conică. În funcție de plasamentul conului, se stabilește direcția
de penetrare a proiectilului și, implicit, direcția de tragere, care va corespunde cu partea mai
îngustă a conului. 370 În cazul penetrării de către glonț a unui corp din material lemnos, orificiul
de intrare are de regulă o formă circulară sau ovală (în funcție de unghiul de tragere), prezentând
uneori inel de metalizare bine pronunțat în zona de început a canalului, iar orificiul de ieșire
prezintă un aspect zdrențuit, cu așchii îndreptate spre exterior, în sensul de deplasare al
glonțului. 371

În general, în cazul materialelor tari (cupru, alamă) orificiul de ieșire va avea marginile
îndoite și îndreptate către partea de deplasare a proiectilului.

Dacă glonțul a străbătut un singur obiect, se poate stabili direcția din care s-a tras,
prelungind canalul creat de el in obiect. 372 În situația obiectelor ce prezintă o grosime nu prea
mare, cum ar fi placajul sau sticla ferestrelor, se va forma din hârtie un cornet care va fi introdus
în pâlnia creată de glonț, vizându-se locul de unde s-a tras. 373

În criminalistica recentă, determinarea direcției de tragere se poate realiza cu ajutorul

baghetelor colorate, sforii, fascicului laser, etc.

Astfel, la determinarea direcției de tragere se va ține cont de următoarele aspecte: 374

368
Vasile Măcelaru, 1972, op. cit., pg. 74
369
Ibidem, pg. 75
370
Ion Pleșa, George Daniel Dobrin, op. cit., pg. 102
371
Ibidem, pg. 103
372
Vasile Măcelaru, 1972, op. cit., pg. 74
373
Ibidem, pg.74
374
Ion Pleșa, George Daniel Dobrin, op. cit., pg. 104

355
 • În cazul perforării de proiectil a două corpuri, direcția de tragere se stabilește cu precizie,
considerând o linie dreaptă care va uni orificiile penetrate, fiind prelungită din direcția
din care a venit proiectilul
• În situația în care proiectilul și unele corpuri lovite prezintă urme de ricoșeu, acestea vor
fi examinate cu multă atenție, întrucât prin forma lor pot determina direcția din care vine
glonțul
• În situația în care proiectilul a perforat un singur corp, direcția de tragere poate fi
stabilită prin prelungirea canalului în direcția din care a venit proiectilul

Determinarea direcției și distanței de tragere reprezintă un element foarte important în

anchetă, întrucât permite aprecierea poziției trăgătorului față de corpul lovit (victima). 375

Explicăm succint cum se determină direcția de tragere, în cazul unui ucideri din culpă
produsă la o partidă de vânătoare. Ea este o continuare a reprezentării de mai sus, unde se
calcula distanța. Se vor marca două benzi metrice, una care marchează traiectoria focului de
armă (linia portocalie) iar cealaltă, linia ștandului (linia galbenă). Liniile roșii marchează
unghiurile sub care nu era permisă tragerea (tragerea la un unghi mai mic de 45 grade este
interzisă în cazul practicării vânătorii)

375
Ibidem, pg. 104

356
 Precizăm că, în speța reprezentată mai sus, se referă la o partidă de vânătoare unde
unui participant i-a ieșit în cale un porc mistreț, vânătorul executând un foc de armă asupra lui.
Din păcate, glonțul a ricoșat din copac, lovindu-l în zona gâtului pe colegul de ștand. Din
fotografiile de la fața locului se poate observa unghiul foarte mic sub care a fost executată
tragerea. Tocmai pentru a preveni astfel de accidente, la începutul vânătorii, maistrul de
vânătoare explică participanților la vânătoare faptul că tragerea la un unghi sub 45 de grade este
interzisă. În cazul de față, criminaliștii au găsit urma de ricoșeu deoarece suspectul a explicat
cu maximă precizie unde a executat focul de armă, echipa reușind să identifice urma de frecare
pe copac, îndepărtând astfel orice urma de dubiu cum că ar fi fost vorba de un omor calificat
(cei doi având anumite neînțelegeri în trecut).

Fig. 2 Direcții de tragere

Unghiul de tragere

Unghiul de impact poate fi stabilit în cazul unui obiect lovit numai dacă vom avea un
orificiu de ieșire. În corpul uman, traiectoria proiectilului penetrant nu este tot timpul rectilinie

357
(nedeviată). De obicei, traiectoria proiectilului în corpul uman apare modificată și nu poate
indica în mod real unghiul de impact, întrucât există mai multe variabile: 376
• La intrarea în corp, glonțul își pierde rapid din viteză și energie
• Cu cât pătrunde mai profund, cu atât glonțul pierde din energie și va prinde o tendință
de oblicitate în raport cu axa traiectoriei sale
• În corpul uman, proiectilul va întâlni un mediu care opune rezistență prin elasticitate,
rigiditate și soliditate (oase)

Acțiunea proiectilului asupra pielii este complexă și trebuie considerate elasticitatea

inegală a straturilor pielii, suportul pe care stă (grăsime, mușchi, oase). La aceste variabile se
adaugă și tipul proiectilului (cămășuit, necămășuit, semicămășuit) și calibrul armei.

Astfel, identificarea rezultatelor obținute pe ținte model de comparație de diferite

materiale cu ceea ce se întâmplă în realitate cu corpul uman lovit de proiectil ar fi o eroare,
întrucât nici o parte a corpului omenesc nu este plată, iar țesuturile au capacitate de extensie
care variază în funcție de diversele regiuni ale corpului. 377

Atunci când glonțul lovește perpendicular pielea, marginea externă a gulerașului de

contuzie are o formă circulară, gulerașul de contuzie fiind egal ca lățime pe toată întinderea sa.

Dacă proiectilul lovește pielea sub unghi incident, el va intra în contact atât cu vârful
(partea ovigală), cât și cu fațetele sale laterale, gulerașul de contuzie și marginea sa exterioară
fiind de formă ovală și chiar de semilună. 378 Astfel, epiderma se rupe mai mult în partea
unghiului incident de pătrundere a proiectilului, întrucât în această zonă are loc un contact
puternic.

În situația unghiurilor de impact mai mici de 10 - 50, proiectilul va ricoșa sub un unghi
mai mare decât cel de incidență, formând leziuni superficiale (excoriații, echimoze). 379

Secțiunea 8. Determinarea locului unde s-a aflat trăgătorul

Se poate determina cu ajutorul urmelor lăsate de armă, tuburi arse, cartușe netrase,
arsuri pe obiectele din spatele cărora s-a tras, urme de picioare, mucuri de țigară, huse sau unele
piese ale armei și diverse obiecte uitate la locul de unde s-a tras. 380

Locul se mai poate stabili și prin vizarea traiectoriei proiectilului, pornind de la urmele
lăsate de acesta. Acest lucru este posibil în cazul distanțelor mici, când traiectoria este dreapta.
376
Ion Pleșa, George Daniel Dobrin, op. cit., pg. 104
377
Ibidem, pg. 104
378
Ibidem, pg. 104
379
Ibidem, pg. 104
380
Matei Basarab, op. cit., pg. 227

358
De pildă, dacă glonțul a perforat ambele geamuri, se privește printr-un tub introdus prin aceste
perforații, determinându-se uneori locul de tragere. Prin acest tub se poate și fotografia locul de
tragere. 381

Când există o singură perforație, locul de tragere se va stabili unind locul perforat cu
cel în care proiectilul s-a înfipt sau ricoșat printr-o sfoară, după care se vizualizează în
continuarea ei.

Secțiunea 9. Metode de descoperire, fixare și ridicare a armelor de foc și a

cartușelor

Această fază se întrepătrunde cu faza dinamică a cercetării locului faptei. Când la

săvârșirea unei infracțiuni a fost folosită o armă de foc, cercetarea locului faptei se face cu
insistență pentru descoperirea armei, a tuburilor cartuș și a proiectilului.

Armele se pot găsi în două feluri: fie abandonate de infractor la locul faptei, fie ascunse
de către acesta. Pentru descoperirea armelor de foc ascunse trebuie urmărit drumul infractorului,
atât la locul faptei, cât și după îndepărtarea de acesta. 382

Căutarea armei poate fi ușurată dacă se stabilește aproximativ locul de unde s-a tras și
locul unde se găsește victima. Pornind de la acestea, este necesară căutarea sistematică în
câmpul infracțional al armei. Găsirea armei reprezintă una dintre cele mai importante sarcini
ale organului penal, deoarece ea este considerată un mijloc material de probă foarte important.

Când arma este găsită, se fixează prin fotografie, schiță și descriere în procesul verbal.
După fixare, se face o examinare preliminară a armei. Ea trebuie făcută cu prudență pentru a nu
se distruge urmele importante care se află pe ea 383 și pentru a preveni un eventual accident. Tot
în faza preliminară se verifică și dacă arma este încărcată sau nu.

Căutarea urmelor pe arma de foc se efectuează, de regulă, prin observarea directă cu

ochiul liber sau cu ajutorul unor mijloace tehnice ca: lupa, microscopul de buzunar, lampa de
raze ultraviolete. 384 Pentru preîntâmpinarea oricărui accident, ridicarea armei se face cu multă
precauție, ca și când ar avea un cartuș pe țeavă. Arma se prinde de acele părți pe care în mod
obișnuit nu rămân urme. Se privește sub diferite unghiuri de lumină pentru a constata dacă pe
armă au rămas urme digitale sau de altă natură, respectiv biologice. La armele de format mic

381
Ibidem, pg. 227
382
Camil Suciu, op. cit., pg. 358
383
Constantin Drăghici, Adrian Iacob, op. cit., pg. 288
384
Colectiv, Tratat Practic De Criminalistică, Vol I, Editura M.I, București 1976, pg. 284

359
este interzisă ridicarea prin introducerea pe țeavă a unui creion sau a unui alt obiect subțire pe
gura țevii, pentru că se riscă distrugerea diferitelor depozitări de substanță. 385

În vederea conservării reziduurilor existente în canalul țevii, aceasta se asigură prin

aplicarea unui degetar din cauciuc sau hârtie legată cu sfoară, bandă adezivă, celofan sau
leucoplast.

Împachetarea armei, ambalarea ei, se face cu atenție pentru a nu distruge urmele

existente. Se înfășoară în vată sau hârtie curată, se introduce într-o cutie de dimensiuni adecvate
și se fixează pe fundul cutiei pentru a nu permite jocul în timpul transportului. 386

La locul comiterii faptei, după o căutare atentă, în afară de armă, se pot descoperi și
tuburile arse. Aceasta se caută începând cu zona unde se bănuiește că a stat cel care a tras.
Posibilitatea descoperirii unor tuburi arse la locul faptei, atunci când tragerea s-a făcut cu un
automat, este mare pentru că automatul, după fiecare foc, aruncă tubul ars. Mai greu se vor
descoperi tuburile arse la locul faptei atunci când tragerea s-a efectuat cu o armă care după
fiecare foc trebuie reîncărcată. În cazul tragerii cu revolverul, tuburile arse rămân în armă și
numai în cazuri rare, ele se aruncă de către trăgător, fie pentru a elibera butoiul, fie pentru a
reîncărca. 387 Căutarea tuburilor arse se efectuează în urma studierii numărului, aspectului și
formei leziunilor create pe trupul victimei. De asemenea, este necesar să se stabilească distanța
și direcția de unde s-a tras și apoi să se caute tuburile arse în zona respectivă. Pentru căutarea
tuburilor arse în zonă cu vegetație densă sau zăpadă se va folosi detectorul de metale. Pe tuburi
de regulă nu se pot descoperi urme digitale deoarece, din cauza temperaturii mari, substanțele
ce compun urma se evaporă. Sunt situații în care se vor găsi urme digitale pe tuburile arse, dar
ele s-au format prin atingerea tuburilor arse după ce s-a efectuat tragerea.

Tuburile arse descoperite la locul faptei sunt fotografiate împreuna cu un obiect fix din
apropiere, menționându-se poziția lor și în procesul verbal de cercetare la fața locului.

Pentru tuburile din butoiașul unui revolver, se indică poziția ocupată de fiecare tub în
raport de poziția percutorului.

Şi ridicarea tuburilor se efectuează cu precauție, fiind necesar să se protejeze

reziduurile tragerii prin acoperirea gurii tubului. 388 Tuburile se împachetează în vată și în hârtie,
indicându-se locul și data unde au fost găsite. Pe tuburi pot exista însă și alte urme materiale;
acestea se vor conserva în starea inițială, nu vor fi curățate sau șterse, ci împachetate separat

385
Camil Suciu, op. cit., pg. 358
386
Constantin Drăghici, Adrian Iacob, op. cit., pg. 290
387
Vasile Măcelaru, 1972, op. cit., pg. 63
388
Emilian Stancu, 2010, op. cit., pg. 298

360
așa cum s-a găsit fiecare. 389 De asemenea, este interzisă imprimarea unor etichete sau însemne
pe ele.

Tuburile vor fi ridicate cu batista sau cu mâna înmănușată și, după ce vor fi înfășurate
în vată, se vor introduce în cutii mici de carton care se sigilează și se vor trimite la laborator. 390
Aceste reguli trebuie respectate, altfel se va ajunge la distrugerea probelor. Vasile Măcelaru dă
un exemplu foarte interesant în cartea sa: 391 “La Institutul de criminalistică s-au primit, pentru
efectuarea unei constatări tehnico - științifice, cinci tuburi și un pistol găsit asupra bănuitului.
În loc să împacheteze tuburile separat, să se fi protejat cu vată, ca de altfel și pistolul, ele au
fost introduse toate într-o cutie metalică în care s-au mai introdus și un clește patent și 5 capete
de sârmă tăiată, trimise pentru o altă constatare tehnico – științifică.” Evident ca un asemenea
mod de ambalare a corpurilor delicate nu poate contribui la formularea unor concluzii științifice
reale. 392

Pe lângă armă și tuburi cartuș, la cercetarea la fața locului mai pot fi găsite și
proiectilele. Este foarte importantă găsirea proiectilelor deoarece acestea închid cercul (glonț,
cartuș, armă). Proiectilele trase se descoperă cu căutătorul de metale în locuri diferite, cum ar
fi podeaua încăperii, tavanul și pereții, în tocul ușii sau ferestrei, în mobile, în iarbă, pe pământ
sau în victimă. Proiectilele descoperite la locul faptei vor fi descrise în procesul verbal, prin: 393
formă, calibru, număr și sens de rotație ale urmelor de ghinturi, deformările suferite, substanțele
aderate. Obiectele de îmbrăcăminte perforate de proiectile se împachetează astfel ca orificiile
create prin împușcare să nu fie în regiuni îndoite, pentru a nu se destrăma.

Pentru a descoperi un proiectil în obstacolul în care acesta a intrat, se examinează

succesiv fiecare sector din traiectoria de zbor al glonțului. Obstacolul în care glonțul a rămas
înfipt are doar un orificiu, cu o singură deschidere pe unde a intrat glonțul. 394 Înainte de
extragerea proiectilului trebuie fixate coordonatele orificiului de intrare (prin schiță și
fotografiere) iar apoi proiectilele descoperite se vor fixa prin fotografiere, proces verbal și schițe
cu locul exact unde se află.

Proiectilele se extrag foarte atent pentru a nu fi compromise din punct de vedere

criminalistic. Cele care au pătruns într-un cadavru, sau au rămas în corpul unei victime, se
extrag cu un clește special, iar dacă nu pot fi extrase din corpul persoanei se execută o ecografie
pentru a se putea stabili forma și volumul lor, iar apoi vor fi extrase numai de către medic.
Pentru gloanțele descoperite în pământ se va efectua o săpătură în jurul lor, care trebuie să fie

389
Camil Suciu, op. cit., pg. 65
390
Ibidem, pg.65
391
Vasile Măcelaru, 1972, op. cit., pg. 66
392
Ibidem, pg. 66
393
Camil Suciu, op. cit., pg. 360
394
Camil Suciu, op. cit., pg. 360

361
destul de mare pentru a nu se atinge proiectilul cu obiectele de săpat. În cazul în care proiectilul
este găsit în zăpadă, aceasta se va topi.

În jurul proiectilelor descoperite înfipte în zid sau în lemn se sapă cu o daltă de jur
împrejur, la 2 - 4 cm distanță de orificiul format de proiectil pentru a nu îl zgâria. Proiectilul va
fi extras pe urmă cu ajutorul unui patent sau cu cleștele de extras proiectile (elefant), cu buzele
acoperite în cauciuc pentru a nu provoca zgârieturi.

În cazul obiectelor mici, care sunt ușor de transportat, proiectilele nu se vor mai extrage
din acesta, ci se va trimite întreg obiectul unui laborator de criminalistică, unde proiectilul se
va extrage spre examinare. Este cu totul contraindicată scoaterea proiectilului din diferite
obiecte cu ajutorul lamei cuțitului, șurubelniței sau cu un instrument chirurgical, ce poate
produce urme suplimentare, ori le poate distruge pe cele existente. 395

După extragerea gloanțelor, acestea se vor ridica cu ajutorul unei batiste sau cu mâna
înmănușată, se vor înfășura fiecare separat în hârtie curată sau în vată și se vor introduce în cutii
mici care se vor sigila. 396

În cazul armelor de vânătoare, la locul săvârșirii faptei se vor descoperi alicele și bura.
După cum spuneam și mai sus, la armele de vânătoare, în interiorul tubului, în afara pulberii și
alicelor, se mai află și bura, care este formată din rondele de carton, plastic, pâslă sau hârtie.
Aceste bure nu ard în timpul exploziei, ci sunt aruncate din țeavă, în urma alicelor, la distanță
de circa 5 - 10 metri, în direcția tragerii. 397 Căutarea burei se va face pe o distanță de 10 - 20
metri de locul unde s-a aflat trăgătorul. Descoperirea burei, în majoritatea cazurilor, va
demonstra că tragerea s-a efectuat cu o armă cu țeavă netedă.

Datorită posibilităților slabe de penetrare, alicele rămân de regulă înfipte în obiectul

lovit, ele putând fi găsite în canalele pe care le-au creat. 398 În cazul în care acestea lovesc un
obiect cu o structura tare (fier, sticlă groasa, beton), ele de regulă nu se înfig, ci cad la pământ.
În funcție de obiectul în care se trage și duritatea acestuia, alicele pot să se deformeze într-o
măsură sau în alta. Ca urmare a faptului ca în zbor alicele se împrăștie pe o suprafață destul de
mare, urmează ca atât obiectul țintă, cât și toate obiectele aflate în apropierea țintei să fie
examinate. Dimensiunile suprafeței de împrăștiere a alicelor permit să se rezolve problema
distanței de la care s-a tras și să se stabilească locul unde s-a aflat trăgătorul. 399 Aceste aspecte
pot fi clarificate pe calea unor trageri experimentale de la distanțe diferite.

395
Emilian Stancu, Criminalistică Vol.I, Tehnica Criminalistică, Ediția a II a , Editura Actami, București
1997, pg. 298
396
Vasile Măcelaru, 1972, op. cit., pg. 66
397
Vasile Măcelaru, 1972, op. cit., pg. 64
398
Ibidem, pg. 64
399
Ibidem, pg. 64

362
CAPITOLUL XVII

363
 ELEMENTE DE PSIHOCRIMINALISTICĂ

Secțiunea 1. Aspecte teoretice

Mult timp fenomenul criminalității seriale a fost privit ca un fenomen singular, prezent
doar în anumite state dezvoltate, un produs al societății dezumanizate. Investigarea acestui tip
aparte de infracțiune a impus să fie dezvoltate și adoptate tehnici noi ce s-au conturat ca
„profilare psihologică”. Cu toate că unele opinii situează metoda portretului psihologic
operațional al infractorului în serie (profilajul psihologic) în domeniul criminologiei și al
psihologiei credem necesar să prezentăm succint elementele importante ale acestei noi ramuri
a criminalisticii, ca și unele din noțiunile și tehnicile utilizate. Că acest mod de cercetare
criminalistică este unul concret și util ne dovedesc cazurile foarte recente chiar din țara noastră
soluționate prin intermediul „psihocriminalisticii” - vezi cazul pedofilului de la Suceava,
omorurile cu incendierea cadavrelor de la București, Satu Mare, etc.

Promotori ai acestor tehnici în România sunt un grup de entuziaști condus de col. Dr.
Neculai Spirea Zamfirescu. Ei au rezolvat prin aceste metode unele cazuri ce n-au dat roade
prin tehnici obișnuite de investigare. 400 S-a creat și s-a dezvoltat astfel chiar și un program de
realizare computerizată a profilului psihologic al infractorilor utilizat în cauze cu autori
necunoscuți. 401 În concepția lui N. Zamfirescu, metodele de lucru nu sunt limitate doar pentru
elucidarea cauzelor cu omoruri, ci ele pot fi extinse și pentru alte genuri de infracțiuni- viol,
tâlhării, ș.a.m.d. ai căror autori se înscriu repetat în același tipar acțional, al tipului de victimă
și faptă, rămânând un anumit timp neidentificați. Vom face mai întâi unele referiri la istoricul
criminalității seriale.

„Crima în serie pare doar a fi un produs cu preponderență al secolului XX, fără a fi

însă produsul exclusiv al acestei epoci. Se poate spune că civilizația modernă și postmodernă
«au oferit» spațiul optim în care acest fenomen să se manifeste în adevărata lui amploare, în
care resorturile și mobilurile criminale au fost diversificate și perfecționate la maximum, însă
criminalul în serie s-a aflat prezent în orice stadiu al dezvoltării sociale, mediul social actual
nefăcând altceva decât să-i ofere «bulionul de cultură» în care să prolifereze, cum perfect
justificat a exprimat acest aspect Alexandre Lacassagne, marcantul reprezentant al școlii
sociologice franceze.” 402

400
N. Zamfirescu. M. Popescu-Psihocriminalistica- 1999, Fundația „Al Bagdat”. Rm. Sărat
401
N. Zamfirescu. M. Popescu-Psihocriminalistica 1 Comunicare la al V-lea Simpozion Național al
SRCC Cluj Napoca 16-19 mai 1999.
402
Victor Ursa, Criminologie, Editura Univ. Creștină „Dimitrie Cantemir”, Cluj-Napoca, 1994, p.75

364
 Există informații despre crime ritual-orgiastice precum și a practicii otrăvirilor
mergând din antichitate până în plin Evul Mediu, de la Nero la Marie Marguerite Brinvilliers
cunoscută prin seria de otrăviri sistematice inițiate în prima jumătate a secolului al XVII-lea. 403
Mobilurile care îi antrenau pe ucigași în această perioadă nu erau dintre cele mai frapante, fiind
semnalat cu predilecție interesul material: cazul Burke și Hare în Scoția; Mary-Anne Cotton și
Lydia Sherman, cea din urmă numită „regina otrăvurilor”, ambele comițând un număr
impresionant de omoruri prin otrăvire în America. Încep să apară, însă, și primele „cazuri
speciale” anticipând amploarea pe care o va cunoaște fenomenul criminalității seriale în circa
o sută de ani. 404

În Franța, prin cazul lui Joseph Vacher („ucigașul vagabond”), se inaugura seria
ucigașilor itineranți, un alt fapt interesant fiind mutilările sexuale la care erau supuse cadavrele
victimelor. Tot în Franța este cunoscut unul dintre primele cazuri de cupluri ucigașe, soții
Martin și Marie Dumollard (anul 1855), practica fiind mai întâlnită la ucigașii în serie
contemporani.

Secolul al XIX-lea este și secolul „părintelui” ucigașilor în serie moderni - Jack

Spintecătorul. Jack the Ripper rămâne totuși cel mai controversat și mediatizat criminal, a cărui
identitate a rămas necunoscută. Unele opinii l-au considerat un membru al casei regale, ori al
societății înalte, motiv pentru care cauza ar fi fost lăsată nesoluționată. După unele opinii mai
recente ar fi vorba doar de unele erori de anchetă, care ar fi dus la ignorarea importanței unor
probe existente.

Prima jumătate a secolului XX nu se deosebește substanțial prin diversitatea motivației

și a modului de operare de secolul anterior. Sunt prezente cazurile de otrăviri în serie (Marie
Alexandrine Becker 1932-1936) cunoscând ca și principal mobil, cu deosebire, interesul
material. Există și cazuri interesante prin amploare și număr mare de victime. Este vorba de
„Angelicele din Nagyrev”, un sat de pe Tisa, unde între 1914-1929 au fost săvârșite mai multe
omoruri prin otrăvire asupra bărbaților întorși de pe front de către unele dintre femeile satului,
„în cooperare” cu moașa din sat. 405 Un număr mare de crime a avut loc, de asemenea, în New
Orleans între 1918-1920, comise de către „asasinul cu toporul”. Datorită faptului că victimele
erau selectate din rândul micilor comercianți și întreprinzători italieni ai zonei, se poate trage
concluzia că această serie de omoruri se înscrie între primele acțiuni sistematice consemnate,
cu substrat rasial, mai exact etnic, din istoria criminalității seriale. 406 Unul dintre cele mai
șocante cazuri de ucigași în serie din perioada interbelică s-a desfășurat în timpul ocupației

403
Brian Lane, Wilfred Gregg, Enciclopedia ucigașilor în serie, Editura RAO, București, 1996, p.98
404
Brian Lane, Wilfred, op.cit., p.468, caz cercetat și de Alexandre Lacassagne.
405
Brian Lane, Wilfred Gregg, op.cit., p.47
406
Idem, p.57

365
naziste în Franța. Dr. Marcel Petiot, profitând de deruta și panica instalată în rândul populației
de etnie evreiască, în permanență hărțuită de către ocupanții germani pentru a fi deportată în
lagărele de exterminare, a atras numeroși evrei, prin promisiuni de adăpost și protecție contra
unei mari sume de bani, cărora ulterior le administra stricnină punând mâna pe întreaga lor
avere. 407

Odată cu sfârșitul războiului, fenomenul criminalității seriale a cunoscut o evoluție

fulminantă, cu precădere în Statele Unite, care dețin 76% din totalul mondial al acestui gen de
crime. Pe ambele maluri ale Atlanticului s-a extins și diversificat această „pasiune diabolică”,
dusă până la ultimele ei extreme. Tipologiile criminalilor și criteriile de selectare a victimelor
au devenit tot mai stranii și mai numeroase: de la Peter Sutcliffee (Anglia) la Edward Gein
(SUA), celebru prin faptul că a inspirat personajul psihopat și uranist din „Tăcerea mieilor”, la
cazuri de cupluri ucigașe, până la sinistrele crime săvârșite de grupurile ucigașe precum
„familia” lui Charles Manson, sau „Spintecătorii din Chicago” care au operat între 1981-1982
folosind crima și mutilarea ca părți ale unor acte rituale de canibalism. Unii dintre criminalii în
serie au captat interesul Americii prin larga mediatizare care li s-a făcut: Ted Bundy, John
Wayne Gagy și Jeffery L. Dahmer.

Un caz cu particularități este cel al lui H.Unterwegger. Condamnat în 1974 pentru

uciderea unei tinere prin sugrumarea cu un laț format din sutienul victimei, el a fost eliberat
după 7 ani la presiunea unui curent public care îi susținea nevinovăția. La scurt timp după
eliberare, a publicat o carte în care își povestea „suferințele” în închisoare. Dar în zona Vienei
au început să apară la intervale de aproximativ 2 săptămâni prostituate ucise prin strangulare cu
lenjeria proprie. De asemenea, și în SUA la Las Vegas au avut loc patru crime în același mod.
S-a putut apoi stabili că ele au fost comise în perioada în care Unterwegger se afla în SUA „în
vacanță”. Cercetările conjugate ale poliției austriece și americane au reușit demonstrarea
legăturii tuturor acestor fapte cu autorul și condamnarea lui.

În Europa de Est, deși mai puțin mediatizat, acest gen de crimă s-a impus de asemenea:
Andrei Cikatilov, Ghenadi Mikasewici sau Nikolai Giumagaliev în spațiul ex-sovietic, iar, nu
în ultimul rând, cazurile semnalate în România în anii 1970-1072: Ion Râmaru la București și
„Ucigașul cu ciocanul” la Cluj.

America Latină se impune prin criminali în serie care au operat pe teritoriul mai multor
state, bătând recordul la capitolul număr de victime: Daniel Camargo Barbosa (Columbia și
Ecuador), Ramiro Artieda sau Pedro Armando Lopez care a acționat în trei state Ecuador,
Columbia și Peru făcând nu mai puțin de trei sute de victime.

Problematică este însă reacția societății la aceste crime, mergând de la reacții absolut
normale de condamnare și dezicere de aceste acte, până la adeziuni manifeste și pelerinaje,

407
Brian Lane, Wilfred Gregg, op.cit., p.391

366
determinând o reacție normală a unui ziarist britanic care se întreba uimit: „De când a ajuns un
ucigaș în serie un erou îndrăgit?”. 408

Este necesar să facem o distincție clară, de la început, între criminalii în serie și

celelalte trei categorii de criminali cunoscute: criminalul accidental (normal), criminalul în
masă și criminalul terorist.

Dacă în ceea ce privește criminalul accidental ( cel care comite omorul sub impulsul
unei situații unice) explicația este evidentă, credem că cele două categorii: crima în masă și
crima de tip terorist comporta alte discuții. Cu o oarecare aproximație, crima în masă poate fi
definită ca o acțiune în care un număr oarecare de persoane sunt ucise de un singur asasin, într-
un timp relativ scurt și aproximativ în aceeași arie geografică. 409 În ceea ce privește crima
teroristă, asasinatele au loc într-o perioadă de timp mai lungă: ore sau zile, sau printr-un act
unic „retaliator” declarat ca atare, iar omorurile au, cu predilecție, o motivație politică. O
caracteristică notabilă, atât a criminalului în masă cât și a celui terorist, este relativa lui
indiferență față de preocuparea de a scăpa de consecințele gestului său, sau față de siguranța
personală. Frecvent, acest gen de ucigaș se sinucide ulterior ori concomitent acțiunii sale
criminale ( ‚atentatorii kamikaze”). Psihologul Elliot Layton afirma despre asasinul în masă că
„el nu mai vrea să trăiască, iar crimele lui constituie urma lăsată după sinucidere”. 410 Cu toate
acestea, poate exista și teama acută de descoperire și pedeapsă. 411

Secțiunea 2. Colectivele de cercetare a crimelor în serie – trecut și prezent

Hans Gross, membru marcant al școlii austriece de criminologie, a fost cel care a inițiat
studierea organizată a fenomenului infracțional prin constituirea unor colective specializate
formate din specialiști în mai multe domenii. Cu mult mai multe s-au întreprins în acest sens în
zilele noastre. În special în Statele Unite, sub impulsul stării generate de faptul că acest gen de
crimă este mai răspândit, s-a încercat o instituționalizare a abordării acestui fenomen prin
înființarea în primii ani ai deceniului șapte în cadrul FBI a Unității pentru Științe
comportamentale (Behavioral Science Unit - BSU) cu scopul de a studia tehnicile criminalilor
în serie și a analiza, pornind de aici, modelele comportamentale ale ucigașilor.

Abătându-se de la tehnicile clasice, agenții FBI au început să lucreze la un sistem de

profiluri psihologice, folosindu-se de datele științelor comportamentale, ale psihologiei și
psihiatriei (James Brussel avea un dosar impresionant de profiluri de criminali), pentru a ajuta

408
Stuart Weir, The Sunday Times, London 11 august 1991.
409
Cazul Beniamin Jian în România.
410
Brian Lane, Wilfred Gregg, Op.cit., p.15
411
A se vedea materialele despre Ion Râmaru şi „Omul cu ciocanul” ce sunt prezentate în cursul orelor
de seminar.

367
la analiza probelor, materiale și intuitive, culese de ofițeri la locul crimei. Evident, în acest
domeniu este implicată și o cantitate

apreciabilă de muncă intuitivă și niciun profesionist nu și-ar elimina suspecții de pe

listă numai pentru că nu se potrivesc profilului făcut. Oricum, munca de creare a profilurilor s-
a dovedit eficientă pentru îngustarea câmpului de investigații. 412

În acest sens vin și susținerile profesorului Ion Mircea cu privire la activitatea de

identificare criminalistă: „Scopul final al procesului de identificare criminalistică este
identificarea obiectului, ființei sau fenomenului supus examinării. Prezintă însă utilitate pentru
cercetare și când acest proces se oprește, din lipsa unor caracteristici individuale bine
determinate, la treapta determinării tipului, grupei ori subgrupei. De asemenea, se bucură de
aceeași valoare probatorie atât identificarea obiectului, ființei sau fenomenului supus
examinării, cât și constatarea neidentității sale, deoarece în atare situații e scos din câmpul
cercetării și, în continuare, examinarea se îndreaptă asupra, altor probe care interesează cauza
concretă”. 413

În 1985 Academia FBI a introdus un instrument suplimentar în munca de investigație,

denumit „Programul de înțelegere a criminalului violent” (VI-CAP) conceput ca un sistem
centralizat de informații care colectează și analizează rapoarte de pe întreg teritoriul Statelor
Unite cu obiectivul de a releva rapid tiparul de acțiune al unui criminal în serie. 414Acest sistem
de înregistrare a datelor după procedeele utilizate de infractori, denumite și „modus operandi
sistem” (MOS), se face după modurile de săvârșire, de către infractorii cunoscuți și necunoscuți,
a anumitor infracțiuni. Această înregistrare prezintă importanță în cazul comiterii aceluiași fel
de infracțiuni sau infracțiuni asemănătoare, întrucât deseori infractorii folosesc aceleași
procedee. Prin „modus operandi sistem” (MOS) se poate stabili numărul infracțiunilor săvârșite
de un infractor deja cunoscut, iar când nu este cunoscut se delimitează faptele care ar putea fi
comise de unul și același autor sau de un grup de infractori. 415 Din păcate, mulți practicieni uită
de acest foarte util instrument în identificarea autorilor.

Procedeul este unul clasic, dar mereu perfectibil, se poate adapta tehnicilor de profilaj.

Implicarea experților în științe comportamentale în activitățile de consultanță pentru

cercetarea criminalistică și criminologică a omorurilor a cunoscut o puternică afirmare atât în
Marea Britanie cât și în Statele Unite. Alături de instituții specializate, acest gen de acțiuni se
desfășoară și la nivel privat. În Anglia, spre exemplu, membrii Societății Britanice de Psihologie
au această posibilitate. Practica privată în acest domeniu a devenit curentă, existând organizații

412
Brian Lane, Wilfred Gregg, op.cit., p.31
413
Ion Mircea, Criminalistica, Editura Fundației „Chemarea”, Iași, 1994, p.14
414
Brian Lane, Wilfred Gregg, op.cit., p.32
415
Ion Mircea, op.cit.., p.213

368
independente care oferă consultanță, inițiere și practică de teren sub acest aspect. Este extrem
de frecvent faptul că specialiști angajați în sectorul public să contracteze pe cont propriu, în
timpul liber, diverse cazuri, remarcându-se în mod particular asistarea avocaților consultanți
sau pledanți în evaluarea rapoartelor privitoare la inculpați, inițierea ofițerilor de poliție în
munca specifică de investigare și interogare, și în elaborarea profilului infractorului pentru
sprijinirea anchetelor poliției. 416

John Douglas, unul din veteranii BSU-ului, trasează câteva din aspectele definitorii ale
muncii sale și colegilor săi în cadrul acestei unități: „Modul prin care ei (n.n. criminalii) sunt
diferiți, și reperele pe care le lasă individualitatea propriei lor personalități, acestea sunt
elementele care ne-au condus la dezvoltarea unei noi arme în interpretarea anumitor tipuri de
crime violente, precum și la urmărirea, prinderea și acuzarea acestor criminali. Mi-am petrecut
cea mai mare parte a carierei ca și agent special FBI încercând să dezvolt această armă (...). În
cazul fiecărei crime abominabile, pornind cu începuturile civilizației, persistă întotdeauna
această mistuitoare, fundamentală întrebare: «ce fel de persoană a putut să facă un asemenea
lucru?». Modul în care efectuăm profilul criminalului și analiza locului crimei în cadrul BSU
la FBI încercă să răspundă la această întrebare”. 417

Unul din motivele care a făcut necesară apariția acestei unități speciale îl constituie
schimbarea naturii infracționalității violente în sine. Se poate remarca, de asemenea, că în mod
tradițional, în cazul diverselor acțiuni violente, infractorul și victima se cunoșteau sub o formă
sau alta. În privința crimei în serie acest aspect e mai rar întâlnit. Nu cu mult în urmă, decât în
anii '60, rata soluționării omuciderilor în Statele Unite depășea 90%, 418 pe când un studiu
realizat în 1989 indică faptul că între 20 și 25% din crimele care au loc pe teritoriul SUA rămân
nerezolvate sau sunt catalogate ca fiind cu autor necunoscut. 419

Trebuie înțeles, însă, de la bun început, că nu agenții acestei unități sunt cei care
capturează criminalii. Ei doar „asistă poliția locală în orientarea investigațiilor spre o anumită
arie de suspecți, sugerând tehnici de acțiune care ar putea ajuta la scoaterea lor la iveală”.
Atribuțiile prinderii unui criminal cad deci în sarcina poliției, iar după sprijinul pe care îl acordă
acesteia, activitatea agenților speciali este orientată (dacă este cazul) spre formularea unor
strategii care să ajute procurorul, echipa de anchetatori în general, să pună în lumină, să
evidențieze personalitatea criminalului. 420

416
Professional Psychology Handbook, The British Psychological Society, p.29
417
John Douglas, Mark Olshaker, op.cit., p.13
418
Idem, p.17
419
Brian Lane, Wilfred Gregg, op.cit., p.12
420
Pete Klismet- Expunere la Seminarul Profesional Alba Iulia 2016.

369
 Secțiunea 3. Fenomenul criminalității în serie în România

În situația criminalului în serie elementul afectat este psihicul individului și, chiar dacă
în majoritatea cazurilor acest aspect nu este în măsură să elimine responsabilitatea, abordarea
unui asemenea infractor trebuie să se facă plecând de la primele date despre crimă, trecând prin
strategiile de identificare și prindere, etapele de anchetă și cele desfășurate în fața instanței și
până la sancțiunile și reconversia socială a acestei categorii de infractori.

Deși se pare că Statele Unite domină prin infracțiunile în serie, nu e mai puțin adevărat
că ucigașii în serie sunt o realitate prezentă în orice societate. Se poate spune că Europa a
cunoscut și cunoaște o manifestare aparte a acestui fenomen, pe de o parte prin numărul mai
redus al criminalilor în serie, iar pe de altă parte prin modul oarecum diferit de manifestare. În
afara caracteristicilor comune crimei în serie evidențiate în majoritatea cazurilor, indiferent de
aria geografică și culturală în care au loc, există elemente de particularitate care se remarcă de
la o societate la alta, de la o cultură la alta, de la o țară la alta. În Europa de Vest, cea centrală
și în România de asemenea, crima în serie a fost și rămâne o problemă care trebuie studiată și
contracarată (vezi cazul Râmaru, Romulus Vereș „omul cu ciocanul”, Adrian Stroe, etc.) cu
atât mai mult cu cât am precizat că acest concept se referă nu numai la omoruri dar și la alte
fapte: violatorul în serie, incendiatorul serial, etc. mai ales cele comise cu violență.

Un caz recent petrecut pe teritoriul României, deși nu întrunește caracteristicile unui

comportament criminal serial, este cel din martie 1995, Deva 421. Aici Beniamin Jian a ucis cu
o armă de vânătoare, pe parcursul a mai puțin de 14 ore, cinci persoane și declara că ar fi
continuat să o facă dacă cineva i-ar fi stat în calea desfășurării evenimentelor așa cum el le
prevăzuse. Autorul faptelor poate fi catalogat ca un criminal în masă având în vedere că acțiunea
lui criminală s-a petrecut într-o perioadă de timp scurtă, făcând un număr relativ mare de
victime în aproximativ aceeași arie geografică.

Beniamin Jian face parte din categoria hedoniștilor, a ucigașilor din plăcere, iar în
această categorie poate fi integrat în subgrupa ucigașilor din emoție, a căror motivație criminală
este dată de plăcerea actului în sine. Este cunoscut faptul că Jian era pasionat de vânătoare și
arme de foc, iar cruzimea exagerată față de animale constituie unul din tiparele
comportamentului agresiv-episodic. Este evident, în același timp, faptul că B. J. a acționat
premeditat deși nu a recunoscut niciodată acest lucru. Pot fi aduse ca argumente următoarele:
căuta o armă cu muniție potrivită pe care o găsește la o cunoștință (vânător de asemenea) și
căruia îi spune, pentru a o obține, că vrea să o încerce în vederea cumpărării; cumpără 50 de
cartușe și efectuează trageri de probă pentru testarea armei; nu se desparte nicio clipă de armă
în tot timpul succesiunii omorurilor. Premeditarea rezultă, de asemenea, din faptul afirmat de
Jian în timpul audierilor că s-a decis să tragă numai la cap, ceea ce a și făcut, iar în fiecare caz

421
Se vor viziona în acest sens în cadrul seminariilor reportajele pe DVD ale. Dr. Tiberiu Medeanu.

370
în care nu a nimerit a tras în final un ultim glonte în capul victimelor în cauză. Totodată, faptul
că succesiunea victimelor pare să fi fost prestabilită, denotă un alt element al premeditării.
Acțiunile lui Jian sunt crime săvârșite cu sânge rece, atent premeditate, iar afirmațiile
criminalului că ar fi acționat „impulsiv” la provocarea din partea primelor victime nu-și găsesc
susținere. Nici permanenta motivație, mereu invocată, că totul s-a petrecut din dorința de a
normaliza relațiile cu soția față de care afirmă că manifestă o afecțiune deosebită nu sunt în
măsură să justifice tot ce a întreprins. Jian e un individ acut frământat de sentimente de lipsă
de putere și inadaptare (un alt tipar de comportament agresiv episodic), fapt puternic susținut
de trecutul său infracțional abundent marcat de infracțiuni care implică atribuiri de identități
false, în general funcții sau profesii în legătură cu exercitarea autorității (în armată, SRI,
guvern).

Un episod care îl apropie pe Jian de categoria ucigașilor în serie este tentativa de

asasinare în 1972 a unei tinere fete la ieșirea din biserică, tot cu o armă de vânătoare și tot cu
motivație pasională. Este totodată și momentul când decide să tragă cu alte ocazii doar la cap,
datorită tentativei eșuate din acel an. Până în martie 1995, nu există dovezi că Jian ar fi avut
alte acțiuni îndreptate împotriva vieții persoanelor, în schimb a excelat prin acoperirea unei
largi arii de acțiuni de o gravitate mai redusă.

Aspectul sub care B. Jian nu corespunde tipologiei criminalului în masă, ci mai mult
aceleia a criminalului în serie este predarea lui voluntară și deplină poliției. Acest lucru nu se
produce însă, datorită sentimentelor de remușcare, ci mai degrabă tot dintr-o judecată calmă și
la rece. Prin acțiunile sale Jian nu a făcut decât să atragă atenția asupra sa, să se plaseze în
centrul atenției, pentru a fi mediatizat, fapt care reiese atât din predarea sa Poliției Județene cât
și prin modul în care a cooperat la desfășurarea anchetei: pe de o parte, aparent sincer, deschis,
comunicativ, pe de altă parte obstrucționist, intrigant, perfid.

Jian a fost conștient încă anterior derulării crimelor pe care le-a premeditat că la finalul
acestei acțiuni va suporta rigorile legii și că ceea ce va comite e de o gravitate extremă. Nu a
optat pentru sinucidere după omorurile comise (act la care apelează majoritatea ucigașilor în
masă), ci a preferat să își savureze celebritatea, pentru că de ea avea nevoie. Caracterul său
recalcitrant, nestăpânit, nevoia de publicitate sunt vizibile și din atitudinea pe timpul procesului,
când a șicanat activitatea completului de judecată, a declarant refuzuri de hrană, a recuzat
magistrați, a amenințat aparținătorii victimelor.

Tiberiu Medeanu, procurorul care a instrumentat cazul Jian, a prezentat un portret

elocvent al acestui criminal la Simpozionul Național de Criminalistică (Sibiu, 2-3 iunie 1995):
• comportament infracțional insistent;
• pasionat de mic de arme (stimulat în acest sens de rude);
• debutează cu tentativa la omorul de pe treptele bisericii;

371
• săvârșește numeroase infracțiuni minore și nu numai;
• acumulează aproximativ 40 de ani de detenție prin cumul juridic;
• obstrucționist în fața organelor de anchetă, a justiției în general;
• atitudini imprevizibile;
• proferează amenințări la adresa celor ce îl „nedreptățesc”;

• răzbunător (prima preocupare după punerea în libertate e să

intenteze acțiune injustiție împotriva ziariștilor);

• documentat din punct de vedere juridic;

• echivoc și turnător;

• cu predispoziție în a invoca funcții și calități oficiale;

• și-a amenințat ultima soție cu moartea;

• simulează și disimulează;

• instigă la mărturie mincinoasă;

• abuzează de justiție;

• dese relații de concubinaj (în general a fost părăsit de femei);

• își amenință rudele cu moartea;

• îi atacă pe polițiștii care îl investigau;

• acționează pervers (obișnuia să coboare din taxi în zona unor instituții impotentei fără
să achite taxa de transport);

• știa că soția intenționa să-1 denunțe și aceasta îi spusese că îl va părăsi;

• minte în cursul anchetei;

• relatează faptele fără regrete și emoții, pare neafectat;

• are serioase cunoștințe de balistică și procedee de utilizare a muniției și a armei;

• este interesat în obținerea maximei eficiente a împușcăturii (tehnica tăierii tubului

proiectilului cu alice pentru a obține o forță de penetrare mai mare);

• oscilează în starea psihică: trece brusc de la deprimare la optimism;

• este un sadic incurabil (își pecetluia omorurile printr-o ultimă împușcătură în cap de la
mică distanță - „semnătura”);

372
 • atribuie vina pentru cele întâmplate soției;

• recuză toți procurorii din județ;

• depune un memoriu pentru strămutarea cauzei;

• expertiza psihiatrică relevă tulburări de personalitate de tip antisocial, fără a exclude

responsabilitatea;

• coeficientul de inteligență destul de ridicat;

• afirmă că nu intenționează să se sinucidă;

• regretă că nu a ucis și pe „alții”, pe care acum îi are în vedere;

• își reglează conduita în raport de satisfacția proprie și suferința provocată altora;

• satisfacția faptelor comise îi ușurează perioada de detenție (afirmația îi aparține) etc.

• depune un memoriu pentru strămutarea cauzei;

• expertiza psihiatrică: tulburări de personalitate de tip antisocial fără a exclude

responsabilitatea;

• IQ destul de ridicat.

Ca răspuns la nevoile concrete ale investigării cauzelor de infracțiuni multiple cu autor

necunoscut, profilajul psihologic are trei obiective ( scopuri ) principale:

1. Asigurarea unei evaluări psihologice și sociale a infractorului potențial. Profilul va

cuprinde deci elementele determinante în procesul de identificare: categoria de vârstă, religia,
profesia, starea civilă, educație, obiceiuri, preocupări. Se va restrânge astfel sfera de investigare,
influențând direct și ansamblul resurselor alocate, chiar durata soluționării. Se pot prezice
viitoare atacuri, atât sub aspectul tipului de act cât și al locului probabil.

2. Indicarea tipului de obiecte pe care infractorul le avea în posesie. La domiciliul

suspecților se vor putea orienta căutările pe game reduse de obiective: „obiecte trofeu”, amintiri,
reviste, literatură, care servesc la rememorarea, „retrăirea” episodului violent.

3. Orientarea strategiilor de urmărire și interogare. Pentru criminali în serie

dezorganizați se recomandă empatizarea, abordarea „de consiliere”, prezentarea indirectă a
probatoriului si audierea pe timpul nopții când acest tip de infractor se simte mai sigur. Pentru
criminalii organizați se recomandă o strategie directă, interogarea frontală, stilul categoric,
precis.

373
 Tehnicile de profilaj psihocriminalistic se întemeiază pe constatări ale științelor
psihologiei comportamentale, având însă și caracterul unei „arte” cerând o anumită intuiție, fler
și experiență profesională. Ele îmbină în același timp cunoștințele criminalisticii și ale
medicinei legale pentru interpretarea corectă a urmelor la locul faptei. Profilajul are la bază ca
asumpții primordiale:

1. Scena și condițiile crimei reflectă personalitatea criminalului. Concept esențial,

tehnica profilajului plecând doar de la datele oferite de locul faptei.

2. Coordonatele esențiale -tipul infractorului- vor rămâne constante. Autorul va comite

repetat crime asemănătoare, ca rezultat al impulsiilor sau dependențelor care îl marchează.
Natura modului de ucidere, „regizarea” locului crimelor- ne indică obsesiile și suferințele
criminalului.

In practica din România psihocriminalistica se află abia la început, conturându-se

unele încercări de reconsiderare și adaptare la cerințele actuale a bazei de date polițienești prin
creare a unei baze de date- Cercul Social de Atenție (CSA). Se urmărește facilitarea formării și
restrângerii cercului de suspecți în cauzele cu autori necunoscuți, plecând de la cercul social de
atenție, la elemente și particularități ale modului de operare și de alte date rezultate din
investigarea cauzelor cu autori necunoscuți.

Acțiunile psihocriminalistice, desfășurate concomitent cu cercetarea locului faptei

îmbracă haina unor demersuri de studiu, interpretare, consemnare și transmitere de date, fără a
avea un caracter manifest față de un anume subiect procesual. Caracterul amintit este specific
tacticii criminalistice.

Psihocriminalistica are la bază perceperea atitudinii subiectului, consemnarea,

materializarea și transmiterea reperelor sau indicilor comportamentali. 422

In cazul infracțiunilor cu autor necunoscut, psihocriminalistul are ca obiective de

acțiune:

1. perceperea din ansamblul imaginii faptei a elementelor

acționale și consecințelor care îl reprezintă pe autor;

2. interpretarea lor obiectivă, logică, stabilirea elementelor

modului de operare, consemnarea imaginii generale a făptuitorului;

3. materializarea imaginii făptuitorului în repere -indici-

schiță și transferul ei nealterat, concomitent cu o nouă punere de acord
a demersului acțional cu tacticianul criminalist.

N. Zamfirescu, M. Popescu - PSIHOCRIMINALISTICA – Centrul de Psihocriminalistică „D.

422

Ceacanica” Rm. Sărat-1999

374
 Credem că psihocriminalistica este și va rămâne în domeniul elementelor de asistare
criminalistică, oferind un sprijin științific investigatorilor. Apreciem chiar că viitorul va
cunoaște o evoluție netă a acesteia, poate chiar ca ramură de sine stătătoare, date fiind
demersurile interdisciplinare ce le impun în prezent- cunoașterea și combaterea fenomenului
criminalității.

Credem că pentru realizarea unor echipe de cercetare psihocriminalistică se impune în

primul rând formarea unui centru de pregătire cu caracter de specializare, care să preia ofițeri
de poliție, psihologi, legiști, procurori și să-i pregătească pentru acțiuni de acest gen în echipe
complexe, compunerea minimă ar include: specialiști psihologi, criminaliști, tehnicieni ai
portretului robot, procurori criminaliști, medici legiști, ofițeri operativi de poliție criminală,
experți și tehnicieni criminaliști.

375