ILIE BOTOŞ

CRIMINALISTICĂ
-Manual de studiu individual-

1
2
 ILIE BOTOŞ

CRIMINALISTICĂ
-Manual de studiu individual-

3
Copyright © 2012, Editura Pro Universitaria

Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin

Editurii Pro Universitaria

Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii Pro
Universitaria

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

4
 CUPRINS Pagina
INTRODUCERE 5

Unitatea de învăţare 1 6
Probele şi mijloacele de probă

1.1. Introducere .................................................................................................................................. 7

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ......................................................................... 7
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare .................................................................................................... 8
1.3.1. Noţiunea şi importanţa probelor în procesul penal..................................................... 9
1.3.2. Clasificarea probelor…………………………………............................................... 9
1.3.3. Mijloacele de probă………………………...………………………………………. 9
1.3.4. Clasificarea mijloacelor de probă...…………………………………………………. 11
1.3.5. Efectuarea expertizei criminalistice...………………………………………………. 11
1.4. Îndrumător pentru autoverificare ................................................................................................ 34

Unitatea de învăţare 2 35
Cercetarea criminalistică a urmelor

2.1. Introducere .................................................................................................................................. 36

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ......................................................................... 37
2.3. Conţinutul unităţii de învăţare ..................................................................................................... 38
2.3.1. Urmele de picioare...................................................................................................... 38
2.3.2. Urmele de dinţi........................................................................................................... 45
2.3.3. Urmele de buze........................................................................................................... 48
2.3.4. Urmele de urechi……………………………............................................................ 50
2.3.5. Urmele biologice......................................................................................................... 55
2.3.6. Urmele create de mijloacele de transport................................................................... 74
2.3.7. Urmele instrumentelor de spargere……..................................................................... 91
2.3.8. Balistica judiciară……………………….................................................................... 100
2.3.9. Grafoscopia judiciară…………………….................................................................. 118

Teste de evaluare / autoevaluare 180

Bibliografie obligatorie……………………………………………………………………………... 194
Răspunsuri la testele de evaluare........................................................................................................ 194

5
 INTRODUCERE

Această disciplină ocupă un loc însemnat în formarea profesională a corpului de jurişti,

indiferent de modalitatea în care absolvenţii studiilor juridice îşi vor desfăşura activitatea (ca
judecători, procurori, avocaţi, notari, consilieri juridici, executori judecătoreşti ş.a.).
Apărarea ordinii de drept presupune combaterea eficientă prin metode ştiinţifice, pe
baza şi în spiritul legii, a faptelor antisociale, cu prioritate a celor pe care societatea a înţeles să le
sancţioneze prin normele sale penale.
O primă formă de protecţie a societăţii a reprezentat-o iniţierea unui sistem de legi prin
care se arată şi se sancţionează ceea ce nu este permis sau considerat periculos.
Nu numai normele de drept sunt suficiente în acest sens dar şi conceperea unui mod de
acţiune în vederea descoperirii actului ilicit şi a celor implicaţi în încălcarea legii.
Astfel, o serie de profesionişti ai dreptului au înţeles că pentru soluţionarea cauzelor
penale numai simpla aplicare a regulilor de drept este insuficientă. Penaliştii dreptului modern au
argumentat cu succes că trebuie să se recurgă la diverse metode ştiinţifice de investigare a
realităţii precum şi la reguli tactice specifice de efectuare a unor acte procedurale. Astfel a
devenit necesar crearea unui sistem ştiinţific coerent, destinat investigării faptelor penale.
Fondatorul noii ştiinţe judiciare este judecătorul austriac de instrucţie HANS GROSS
care, în anul 1893, a elaborat „Manualul judecătorului de instrucţie”, reeditat în scurt timp sub
denumirea „Manualul judecătorului de instrucţie în sistemul criminalisticii”.
În acest sens şi-a făcut apariţia pe langă ştiinţa investigării faptelor penale şi
CRIMINALISTICA. Întemeietorul ei a definit-o ca o ştiinţă a stărilor de fapt în procesul penal.
Din analiza majorităţii punctelor de vedere exprimate în literatura de specialitate,
conţinutul noţiunii de criminalistică poate fi definit astfel: Criminalistica este o ştiinţă judiciară,
cu caracter autonom şi unitar care însumează un ansamblu de cunoştinţe despre metodele,
mijloacele tehnice şi procedeele tactice destinate descoperirii, cercetării infracţiunilor precum şi
identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor.
Apariţia acestei ştiinţe s-a datorat creşterii fenomenului infracţional şi imposibilităţii
contracarării faptelor de natură penală doar prin simpla aplicare a normelor de drept.
Deşi, la o primă vedere, noţiunea de criminalistică pare a fi circumscrisă, alături de
celelalte materii penale (Dreptul penal, Dreptul procesual penal, Criminologia) scopului de
soluţionare a cauzelor penale, în realitate informaţiile oferite de ştiinţa criminalisticii se pot
dovedi utile în toate ramurile dreptului. De pildă, dacă am fi să ne raportăm la aspectele legate de
verificarea autenticităţii înscrisurilor, a stabilirii vechimii acestora, constatăm că nu există
materie juridică în care actele scrise să nu joace un rol foarte important, în care stabilirea
drepturilor şi obligaţiilor subiecţilor de drept să nu fie condiţionate de verificarea regularităţii
unor înscrisuri.
Ştiinţă cu structură complexă, criminalistica este utilizatoarea şi beneficiara unor date şi
mijloace cu un conţinut extrem de divers. Astfel, acestea sunt luate din domenii de mare tehnicitate
şi aparent total diferite de ceea ce, în general, se consideră a studia o ştiinţă din domeniul juridic:
chimie (cerneluri, substanţe), biologie (material biologic), fizică (balistica), psihologie (ascultare,
tactică), statistică (informaţii), informatică (prelucrarea datelor, baze de analiză), microbiologie,
microurme.
În cadrul cursului sunt studiate elemente cu privire la regimul general al ordinii de
drept, din punct de vedere al ştiinţei criminalistice. Studierea cestor noţiuni urmăreşte înţelegerea
mecanismelor şi pârghiilor fenomenului ştiinţei criminalistice în ansamblul său.

6
 Obiectivele cursului

Cursul îşi propune să prezinte studenţilor o serie de aspecte teoretice şi practice

privind criminalistica, pornind de la bazele conceptuale cu care operează această activitate. De
asemenea sunt abordate o serie de aspecte legate de particularităţile criminalisticii.
Parcurgând această disciplină studenţii îşi vor putea însuşi tacticile şi procedurile
existente referitoare la efectuarea expertizei criminalistice, a metodelor şi mijloacelor tehnice
utilizate în investigaţiile criminalistice, precum şi a tehnicilor de identificare existente;
cunoaşterea elementelor de fotografie judiciară şi a celor corespunzătoare domeniului balisticii
judiciare; dezvoltarea abilităţilor necesare de efectuare a cercetării la faţa locului pentru
descoperirea, recoltarea, conservarea, ambalarea şi transportul diferitelor tipuri de probe, precum
şi a mijloacelor materiale de probă ridicate de la faţa locului, dar şi de ascultare/interogare a
martorilor.

Competenţe conferite

După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competenţe generale şi

specifice:
1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice
disciplinei)

identificarea de termeni, relaţii, procese, perceperea unor relaţii şi conexiuni în
cadrul acestei discipline;

utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniul criminalistic;

definirea / nominalizarea de concepte ce apar în activitatea de criminalistică;

capacitatea de adaptare la noi situaţii apărute pe parcursul activităţii de
criminalistică.
2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese,
precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)

generalizarea, particularizarea şi integrarea unor specialităţi ale criminalisticii;

realizarea de conexiuni între elementele criminalisticii;

argumentarea unor enunţuri;

capacitatea de organizare şi planificare a activităţilor din această ramură;

capactitatea de analiză şi sinteză în procesul de luare a deciziilor.
3. Instrumental-aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice
specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare)

relaţionări între elementele ce caracterizează activităţile acestui domeniu;

descrierea unor stări, sisteme, procese, fenomene ce apar pe parcursul activităţii
de investigare;

capacitatea de a transpune în practică cunoştiinţele dobândite în cadrul cursului;

abilităţi de cercetare, creativitate în domeniul criminalistic;

capacitatea de a soluţiona litigii apărute în timpul investigaţiilor criminalistice.
4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul
ştiinţific / cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice / promovarea
unui sistem de valori culturale, morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă a propriului
potenţial în activităţile ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea
inovaţiilor ştiinţifice / angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane / instituţii cu
responsabilităţi similare / participarea la propria dezvoltare profesională )

reacţia pozitivă la sugestii, cerinţe, sarcini didactice, satisfacţia de a răspunde la
întrebările studenţilor;

implicarea în activităţi ştiinţifice în legătură cu disciplina criminalistică;
7

acceptarea unei valori atribuite unui obiect, fenomen, comportament, etc.
conform legislaţiei în vigoare;

capacitatea de a avea un comportament etic în timpul cercetărilor;

capacitatea de a aprecia diversitatea şi multiculturalitatea analizei probelor;

abilitatea de a colabora cu specialiştii din alte domenii.

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de

material publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, studii de caz, aplicaţii,
necesare întregirii cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat. În timpul convocărilor,
în prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi
participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a
noţiunilor predate. Activităţile tutoriale se pot desfăşura după următorul plan tematic, conform
programului fiecărei grupe:
1. Probele şi mijloacele de probă (1 oră).
2. Urmele de picioare, dinţi, buze şi urechi (1 oră).
3. Urmele biologice (1 oră).
4. Balistica judiciară (1 oră).
5. Urmele mijloacelor de transport (1 oră).
6. Urmele instrumentelor de spargere (1 oră).
7. Grafoscopia judiciară (1 oră).

Structura cursului

Cursul este compus din 2 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. Probele şi mijloacele de probă (8 ore)

Unitatea de învăţare 2.
Cercetarea criminalistică a urmelor.
Urmele de picioare, dinţi, buze şi urechi (6 ore)
Urmele biologice (8 ore)
Urmele mijloacelor de transport (6 ore)
Urmele instrumentelor de spargere (8 ore)
Balistica judiciară (8 ore)
Grafoscopia judiciară (6 ore)

Bibliografie obligatorie:
1. Codul de procedură penală;
2. Emilian Stancu „Tratat de criminalistică”, Editura „Universul juridic”, Bucureşti, 2002;
3. Prof. univ. dr. Ion Mircea „Criminalistica”, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 1999;
4. Eugen Gacea „Elemente de antropologie judiciară”, Editura M.A.I., 1993;
5. Vasile Lăpăduşi, Iancu Ştefan, Dan Voinea şi Lazăr Cârjan „Metode şi tehnici de
identificare criminalistică“, Bucureşti, 2005;
6. Vasile Lăpăduşi, Gheorghe Popa şi Lazăr Cârjan „Rolul probelor criminalistice şi
medico-legale în stabilirea adevărului“, Bucureşti, 2006;
7. Lucian Ionescu şi Dumitru Sandu „Identificarea criminalistică“, Editura Ştiinţifică
Bucureşti 1990;
8. Constantin Aioaniţoaie, Ion Eugen Sandu „Tratat practic de criminalistică“, Ed.
M.A.I.,1992;

8
 9. Vasile Bercheşan şi Marin Ruiu „Tratat de tehnică criminalistică“, Editura Little Star,
Bucureşti, 2004;
10. Vasile Bercheşan, Ion N. Dumitraşcu „Probele şi mijloacele de probă“, Editura
Ministerului de Interne, 1994;
11. Col. (r) prof. Vasile Lăpăduşi, chestor dr. Gheorghe Popa, chestor dr. Lazăr Cârjan,
chestor principal drd. Iancu Ştefan, general maior magistrat dr. Dan Voinea, general de divizie
(r) dr. Gavril Dorel Ţărmurean „Metode şi tehnici de identificare criminalistică“ - editor:
Asociaţia Criminaliştilor din România, Bucureşti, 2006;
12. Emilian Stancu „Criminalistica“, Editura Actami, Bucureşti, 2001;
13. Camil Suciu „Criminalistică“, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972;
14. A. Ciopraga, I. Iacobuţă „Criminalistică“ Editura „Chemarea”, Iaşi, 1997;
15. S. Alamoreamnu, N. Zamfirescu – „Introducere în interpretarea fenomenologică a
urmelor“, Editura Alma Mater Cluj, 2003;
16. Gh. Păşescu, Constantin R. Ion „Secretul amprentelor papilare“;
17. Vasile Măcelaru „Balistica Judiciară“, Editura. M.A.I.;
18. Vasile Lăpăduşi, Gheorghe Popa, Lazăr Cârjan „Rolul probelor criminalistice şi
medico-legale în stabilirea adevărului“, Bucureşti, 2006;
19. „Manualul de uz practic pentru cercetarea la faţa locului“, editat în cadrul proiectului
PHARE 2004 RO/04/IB/JB-04, „Întărirea Cooperării Poliţieneşti”, Bucureşti, 2006;
20. Grigore Theodoru, Drept procesual penal român, Partea generală, vol. II, Universitatea
„Al.I. Cuza”, Facultatea de Drept, Iaşi, 1974.

Metoda de evaluare:

Examenul final se susţine sub formă scrisă, pe bază de grile şi subiecte în extenso, sau sub
formă de referat cu susţinere în ziua de examinare.

Unitatea de învăţare 1

Probele şi mijloacele de probă

1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Noţiunea şi importanţa probelor în procesul penal
1.3.2. Importanţa probelor în procesul penal
1.3.3. Clasificarea probelor
1.3.4. Mijloacele de probă şi procedeele probatorii
1.3.5. Clasificarea mijloacelor de probă
1.3.6. Efectuarea expertizei criminalistice
1.4. Îndrumător pentru autoverificare

9
 1.1. Introducere
Pentru soluţionarea unei cauze penale organele
judiciare trebuie să cunoască împrejurările în care s-a săvârşit
fapta, date despre făptuitor(i), orice alte elemente de fapt care
pot să conducă la vinovăţia sau nevinovăţia persoanelor
cercetate.
Împrejurarea de fapt care duce la o concluzie de
vinovăţie sau nevinovăţie nu se poate confunda cu mijlocul
prin care această împrejurare este cunoscută sau demonstrată.
Mijloacele de probă nu trebuie confundate cu subiectul
probei. Subiectul probei este reprezentat de persoana care
poate procura elementul de informare care constituie proba,
de exemplu martorul, expertul, inculpatul. În limbajul
practicii juridice, cuvântul”probă” este folosit atât în înţelesul
noţiunii de probă, cât şi în cel de mijloc de probă.

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de

învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

- cunoaşterea posibilităţilor de exploatare a

probelor/mijloacelor de probă ridicate de la faţa locului prin
întocmirea rapoartelor criminalistice /documentelor specifice,
în limita posibilităţilor existente;
- cunoaşterea modului în care se efectuează cercetarea
la faţa locului în diferite cazuri, precum şi activităţile care
trebuie efectuate pentru descoperirea, recoltarea, conservarea,
ambalarea şi transportul diferitelor tipuri de probe, precum şi
a mijloacelor materiale de probă ridicate de la faţa locului;

1
Art. 63. Cod Procedură Penală
2
Art. 200. Cod Procedură Penală
3
Art. 262. Cod Procedură Penală
4
Art. 287. Cod Procedură Penală
5
Nicu Jidovu, Gheorghe Bica – Drept procesual penal, pag. 131
6
Grigore Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal român, pag. 119
7
Nicu Jidovu, Gheorghe Bica – Drept procesual penal, pag. 135
8
Grigore Theodoru, Drept procesual penal român, Partea generală, vol. II, Universitatea „Al.I. Cuza”, Facultatea de
Drept, Iaşi, 1974, pg. 111
9
Nicu Jidovu, Gheorghe Bica, Drept procesual penal, pag. 152
10
Carmen Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin, Drept procesual penal, Parte generală, pag. 205
10
 Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească termeni specifici

acestui domeniu;
– studenţii vor putea să-şi completeze cunoştinţele de
specialitate necesare utilizării mijloacelor tehnice specifice
activităţii criminalistice, în vederea efectuării cercetării la
faţa locului;
– studenţii vor putea să-şi consolideze cunoştinţele de
specialitate necesare domeniului practic-aplicativ specific
tehnicii criminalistice;
– studenţii vor putea să-şi completeze cunoştinţele de
specialitate necesare pentru descoperirea, recoltarea,
conservarea, ambalarea şi transportul diferitelor tipuri de
probe, precum şi a mijloacelor materiale de probă ridicate de
la faţa locului;
– studenţii vor putea să-şi completeze cunoştinţele de
specialitate necesare pentru exploatarea probelor/mijloacelor
de probă ridicate de la faţa locului prin întocmirea rapoartelor
criminalistice/documentelor specifice, etc.

Timpul alocat unităţii de învăţare:

Pentru unitatea de învăţare Probele şi mijloacele de

probă, timpul alocat este de 8 ore.

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Noţiunea şi importanţa probelor în procesul

penal
În vederea constatării existenţei faptelor, a
împrejurărilor de fapt, cât şi a vinovăţiei făptuitorului,
organele judiciare desfăşoară o activitate complexă de
identificare şi strângere a probelor prin intermediul
mijloacelor de probă.
Articolul 63 alin. (1) defineşte proba ca fiind orice
element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau
inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a
săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru
justa soluţionare a cauzei.
Mijloacele de probă sunt acele instrumente legale

11
prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca
probe.1
În vederea aflării adevărului, organul de urmărire
penală şi instanţa de judecată sunt obligate să elucideze cauza
sub toate aspectele, pe bază de probe (art. 62 Cod Procedură
Penală ).
Noţiunea de probă nu se confundă cu cea de probare,
ca activitate de strângere şi verificare a probelor.
1.3.2. Importanţa probelor în procesul penal
Datorită rolului însemnat pe care îl au probele în
administrarea justiţiei penale, întregul proces penal este
dominat de problema probelor.
1. Astfel, legea procesual penală prevede ca:
- urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor
necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea
făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora (art. 200);2
- procurorul, dacă constată că au fost respectate
dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că
urmărirea penală este completă, existând probele necesare şi
legal administrate, dispune trimiterea în judecată (art. 262)3;
- instanţa de judecată îşi formează convingerea pe
baza probelor administrate în cauză (art. 287)4.
Potrivit art. 63 alin. (2), probele nu au valoare mai
dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de
organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, în
urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul
aflării adevărului.
Principiul liberei aprecieri a probelor presupune că
fiecăreia i se conferă o anumită importanţă, justificată prin
informaţiile pe care le oferă în aflarea adevărului.
1.3.3. Clasificarea probelor
După caracterul sau natura lor, probele sunt în
sprijinul învinuirii sau al apărării, devenind astfel5:
a) probe în acuzare, care servesc la dovedirea
vinovăţei învinuitului sau inculpatului sau a existenţei unor
circumstanţe agravante;
b) probe în apărare, care servesc la dovedirea
nevinovăţiei învinuitului sau inculpatului sau a existenţei unor
circumstanţe atenuante.
După sursa lor, probele sunt:
a) probe imediate, obţinute din sursa lor originară,
cum ar fi depoziţia unui martor ocular (se mai numesc şi
primare);
b) probe mediate, obţinute dintr-o altă sursă decât cea
originară, cum ar fi: conţinutul declaraţiei unui martor care
relatează ceea ce i-a povestit un martor ocular despre o
anumită împrejurare (se mai numesc şi secundare sau
derivate).
De regulă, acestea sunt acceptate alături sau în lipsa
probelor imediate.
12
 După legătura lor cu obiectul probării, probele
sunt:
a) probe directe, care dovedesc în mod nemijlocit
vinovăţia sau nevinovăţia învinuitului sau inculpatului, cum
ar fi prinderea făptuitorului în flagrant delict, declaraţia
martorului ocular la săvârşirea faptei etc.;
b) probe indirecte, care nu furnizează informaţii de
natură a dovedi în mod direct vinovăţia sau nevinovăţia
făptuitorului, însă pot conduce la anumite concluzii
coroborate cu alte probe directe sau indirecte, cum ar fi
găsirea unui obiect de o persoană care nu poate justifica
provenienţa acestuia, urma digitală găsită la locul faptei etc.
Cerinţele probelor
a) Admisibilitatea. În principiu, orice probă este
admisibilă. În acest sens, art. 67 (Cod Procedură Penală)
prevede că părţile pot propune probe şi cere administrarea lor,
aceste solicitări neputând fi respinse dacă proba este
concludentă şi utilă. Prin excepţie, există şi situaţii când proba
nu este admisibilă, legea interzicând-o.
b) Pertinenţa. Probele sunt pertinente dacă au
legătură cu procesul penal, cu faptele şi împrejurările ce
trebuiesc dovedite (relatarea de către un martor a modului în
care inculpatul a lovit victima). Nu este suficient ca proba să
fie pertinentă, trebuind să fie şi concludentă, pentru a
contribui la rezolvarea cauzei.
c) Concludenţa. Probele sunt concludente dacă sunt
esenţiale în cauză, contribuind hotărâtor la soluţionarea
procesului (relatarea martorului că a văzut cum făptuitorul a
sustras din buzunarul victimei portofelul în care aceasta avea
bani şi acte) prin clarificarea elementelor necunoscute.
Toate probele concludente sunt pertinente, având
legătură cu cauza, însă nu orice probă pertinentă este şi
concludentă6 (relaţiile de duşmănie dintre autorul omorului şi
victimă constituie o probă pertinentă, dar nu şi concludentă,
deoarece nu aduce informaţii esenţiale şi edificatoare pentru
rezolvarea cauzei).
d) Utilitatea. Probele sunt utile în măsura în care,
fiind concludente, se impune administrarea lor în cauza
penală. O probă este utilă dacă are calitatea de a clarifica
anumite fapte sau împrejurări care nu au fost dovedite prin
alte probe.
Toate probele utile sunt concludente, însă nu orice
probă concludentă este şi utilă. Utilitatea este atributul probei
concludente care poate aduce informaţii noi faţă de probele
administrate anterior (dacă într-o cauză există mai mulţi
martori oculari, organul judiciar, după ascultarea unora dintre
ei, poate respinge ca inutilă propunerea de a mai fi audiaţi şi
ceilalţi).
În concluzie, pentru a fi administrate într-o cauză penală,
probele trebuie să fie admise de lege (admisibile), să aibă
13
legătură cu soluţionarea procesului (pertinente), să aibă un rol
hotărâtor în soluţionarea cauzei (concludente) şi să fie
necesară administrarea lor (utile)7.
Probele sunt fapte şi împrejurări prin care se stabileşte
adevărul şi se soluţionează cauza penală. Pentru ca organul
judiciar să le poată folosi, probele trebuie administrate.
Mijloacele legale prin care se administrează probele poartă
denumirea de mijloace de probă.
Mijloacele de probă sunt acele instrumente prin
care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă
(art. 64 Cod Procedură Penală). Ele sunt: declaraţiile
învinuitului sau ale inculpatului; declaraţiile părţii vătămate,
ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente;
declaraţiile martorilor; înscrisurile; înregistrările audio sau
video; fotografiile; mijloacele materiale de probă; constatările
tehnico-ştiinţifice; constatările medico-legale; expertizele.
Mijlocul de probă nu trebuie confundat cu subiectul
probei, care este persoana ce furnizează elementul de
informare (martor, expert, inculpat etc.).
O probă poate fi administrată prin orice mijloc de
probă indicat de art. 64 şi nu prin alte căi care nu sunt
prevăzute de lege.
Procesul penal funcţionează pe baza principiului
libertăţii probelor atât sub aspectul producerii lor, cât şi al
aprecierii acestora.
Libertatea mijloacelor de probă presupune folosirea
oricăror mijloace de probă legale.
1.3.4. Mijloacele de probă şi procedeele probatorii
Fiecare mijloc de probă îşi are procedeele sale de
administrare. Desigur, există şi posibilitatea ca prin acelaşi
procedeu probator să se administreze mijloace de probă
diferite (ascultarea unei persoane constituie un procedeu
probator atât în cazul învinuitului sau inculpatului, cât şi în
cazul declaraţiei altei persoane - parte vătămată, parte civilă,
parte responsabilă civilmente, martor etc.) sau acelaşi mijloc
de probă, datorită modalităţilor diferite de administrare, să
conducă la procedee probatorii diferite (înscrisurile pot fi
examinate prin cercetare directă, traducere, descifrare sau
comparare cu alte scripte, ridicarea sau descoperirea
înscrisurilor respective putându-se realiza prin percheziţie ori
prin cercetare la locul faptei).
1.3.5. Clasificarea mijloacelor de probă
În funcţie de procedeele comune de administrare,
există trei categorii de mijloace de probă:8
- declaraţiile părţilor şi ale martorilor;
- înscrisuri şi mijloace materiale de probă;
- rapoarte de constatări ale specialiştilor şi de
expertiză.
În sfera înscrisurilor ca mijloace de probă, un loc
important îl ocupă procesele-verbale.
14
 Prin proces-verbal se înţelege acel înscris în care
organele prevăzute de lege consemnează constatări făcute
personal (propriis sensibus)9.
Când, în procesul-verbal, sunt consemnate relatările
altei persoane (martor, învinuit), acesta nu mai intră în
categoria mijloacelor de probă numite înscrisuri, proba
rezultând din însăşi declaraţia făcută de către martor sau
învinuit.
Potrivit art. 90 alin. (1), procesul-verbal încheiat de
organele de urmărire penală sau de instanţa de judecată este
mijloc de probă. De asemenea, sunt mijloace de probă
procesele-verbale şi actele de constatare, încheiate de alte
organe, dacă legea prevede aceasta [art. 90 alin. (2)].
Lucrătorii operativi din Ministerul Administraţiei şi
Internelor, precum şi din celelalte organe de stat cu atribuţii în
domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest
scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţări la
adresa siguranţei naţionale, pot efectua acte premergătoare
urmăririi penale şi pot încheia proces-verbal cu privire la cele
constatate [art. 224 alin. (2) şi (3)]. Pot încheia procese-
verbale cu valoare de mijloc de probă în procesul penal şi
organele de constatare indicate în art. 214 şi 215.10
Condiţiile de formă pe care trebuie să le
îndeplinească procesul-verbal sunt detaliate de art. 91 alin.
(1): data şi locul unde este încheiat, ora la care a început şi ora
la care s-a terminat încheierea procesului-verbal; numele,
prenumele şi calitatea celui care îl încheie; numele,
prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi, când există;
descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a
măsurilor luate; numele, prenumele, ocupaţia şi adresa
persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecţiile şi
explicaţiile acestora; menţiunile prevăzute de lege pentru
cazurile speciale.
Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la
sfârşit de către cel care îl încheie, de martorii asistenţi (când
există), precum şi de către persoanele la care se referă. Dacă
vreuna dintre aceste persoane nu poate, sau refuză, să
semneze, se face menţiune despre aceasta.
Daca nu sunt îndeplinite condiţiile de fond şi formă
ale procesului-verbal, intervine nulitatea absolută sau relativă
a acestuia. Astfel, dacă procesul-verbal a fost întocmit de
către un organ necompetent, sancţiunea va fi nulitatea
absolută prevăzută de art. 197 alin. (2). Dacă viciile din
procesul-verbal nu se referă la condiţiile de fond indicate în
art. 197 alin. (2), sancţiunea va fi nulitatea relativă, care
intervine numai dacă s-a cauzat vreuneia dintre părţi o
vătămare ce nu ar putea fi înlăturată în alt mod.
Mijloace materiale de probă
De regulă, de câte ori se săvârşesc infracţiuni, se lasă
urme pe anumite obiecte de la locul faptei sau din apropiere
15
ori chiar unele obiecte.
Mijloacele materiale de probă sunt denumite şi
martori muţi ai înfăptuirii justiţiei, deoarece acestea pot
furniza informaţii mult mai exact decât adevăraţii martori,
neridicând niciodată suspiciunile relei-credinţe întâlnite de
multe ori la persoanele chemate ca martori.
Mijloacele materiale de probă sunt acele obiecte
care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite, precum
şi orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului
(art. 94 si 95).
Criterii de clasificare
Mijloacele materiale de probă se pot clasifica în patru
grupe:
a) obiecte ce au folosit sau au fost destinate să
servească la săvârşirea infracţiunii (arma crimei,
dispozitive şi scule de deblocare a sistemului de asigurare al
uşilor);
b) obiecte care reprezintă produsul infracţiunii
(bunul însuşit de infractor în cazul infracţiunii de furt);
c) obiecte care conţin sau poartă o urmă a
infracţiunii săvârşite
(înscrisul contrafăcut în cazul infracţiunii de fals
material sau obiectul care păstrează urmele instrumentelor de
spargere, în cazul infracţiunilor de furt calificat, pete de sânge
ce provin de la victimă imprimate pe hainele criminalului
etc.);
d) orice alte obiecte care ajută la aflarea
adevărului (un act de identitate, un obiect personal
aparţinând infractorului, care a fost uitat sau
pierdut la locul săvârşirii infractiunii).
Cele de la lit. a) şi b) mai sunt denumite şi corpuri
delicte.
După ce au fost descoperite, aceste obiecte trebuie
ridicate şi conservate cu mare atenţie, în vederea cercetării
lor, dacă este cazul în condiţii de laborator, astfel încât să se
realizeze o valorificare eficientă. Mijloacele materiale de
probă descoperite, ridicate şi conservate se consemnează
într-un proces-verbal.
Valoarea probatorie
Ca orice mijloc de probă, mijloacele materiale de
probă au aceeaşi valoare probatorie. Dar sunt situaţii în care
probele materiale pot furniza informaţii cu valoare probantă
deosebită, constituindu-se în probe directe (obiectele,
respectiv corpurile delicte, a căror deţinere este interzisă de
lege; în cazul instrumentelor folosite în scopul falsificării de
valori constituie probe directe de vinovăţie). Alteori,
mijloacele materiale de probă sunt probe indirecte (un obiect
personal, uitat sau pierdut de autor la locul săvârşirii
infracţiunii).
În momentul aprecierii probelor materiale, trebuie
16
avută în vedere şi varianta că acestea pot fi create artificial de
către autor în scopul inducerii în eroare a organelor judiciare.
Prin urmare, evaluarea informaţiilor furnizate de acestea
trebuie să se coroboreze cu celelalte probe ale cauzei.
Mijloacele de probă orale
Cadrul mijloacelor de probă este expres prevazut în
legea procesual penală, iar la prima subcategorie, mijloacele
de probă orale, sunt enumerate:
1. declaraţiile învinuitului sau inculpatului;
2. declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi părţii
responsabile civilmente;
3. declaraţiile martorilor;
4. confruntarea;
5. prezentarea pentru recunoaştere.
1. Declaraţiile învinuitului sau inculpatului
Învinuitul este figura centrală a procesului penal,
deoarece întreaga activitate procesuală se desfăşoară în
vederea dovedirii activităţii infracţionale a acestuia şi tragerii
sale la raspundere penală.
2. Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi părţii
responsabile civilmente
Soluţionarea cauzelor penale nu este posibilă fără
stabilirea cu exactitate a situaţiei de fapt şi a împrejurărilor
legate de situaţia făptuitorului. Astfel, pe lângă declaraţiile
învinuitului sau inculpatului, la aflarea adevărului în cauză, o
contribuţie substanţială pot aduce şi declaraţiile celorlalte
părţi în procesul penal, respectiv ale părţii vătămate, părţii
civile şi părţii responsabile civilmente.
În înţelesul legii, partea vătămată este persoana care a
suferit prin infracţiune o vătămare fizică, materială sau
morală, dacă participă la procesul penal. Persoana vătămată
care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal se
numeşte parte civilă. După cum este cunoscut, constituirea ca
parte civilă nu se poate face decât în vederea reparării
pagubelor pricinuite prin infracţiune. În conformitate cu
prevederile legale, persoana vătămată se poate constitui ca
parte civilă atât împotriva învinuitului sau inculpatului, cât şi
împotriva părţii responsabile civilmente, care potrivit legii
procesual penale este persoana care este chemată în procesul
penal, să răspundă potrivit legii civile, pentru pagubele
pricinuite prin fapta învinuitului sau inculpatului.
Ascultarea părţii vătămate, părţii civile şi părţii
responsabile civilmente reprezintă o obligaţie a organului de
cercetare penală.
Cât priveşte funcţia declaraţiilor acestor părţi din
procesul penal, literatura de specialitate este unanimă în a
sublinia că acestea sunt de natură să reliefeze diversele
elemente de fapt care pot servi la aflarea adevarului, ca probă,
cu referire la fapta săvârşită, modul de comitere, participanţii
la infracţiune, urmările produse s.a.m.d.
17
 Ascultarea acestor părţi poate fi făcută numai dacă sunt
îndeplinite anumite condiţii, astfel:
Q organul de cercetare penală sesizat despre
săvârşirea infracţiunii să fi dispus începerea urmăririi penale
în cauza care face obiectul ascultării;
Q dacă, potrivit legii, începerea urmăririi penale se
face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate ori la
sesizarea sau autorizarea organului expres prevăzut, organul
de cercetare penală este obligat -înainte de a trece la
ascultarea părţilor- să îndeplinească condiţiile prevăzute de
lege.
În ceea ce priveşte valoarea probatorie, ca şi în cazul
celorlalte mijloace de probă, declaraţiile părţii vătămate, părţii
civile şi ale părţii responsabile civilmente -făcute în cadrul
procesului penal- pot servi la aflarea adevărului numai în
masura în care sunt coroborate cu faptele şi împrejurările ce
rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză.
Regulile generale, statuate de tactica criminalistică, şi
generalizate de experienţa pozitivă a organelor de cercetare
penală constau în:
Q regulile stabilite pentru ascultarea învinuitului sau
inculpatului se aplică în mod corespunzător în cazul ascultării
uneia din persoanele menţionate mai sus;
Q partea responsabilă civilmente are, în ceea ce
priveşte acţiunea civilă, toate drepturile pe care legea le
prevede pentru învinuit sau inculpat.
Dintre regulile speciale amintim:
Q persoana care a suferit o vătămare prin infracţiune
are posibilitatea de a opta, în sensul că poate participa la
proces fie în calitate de parte vătămată, fie în calitate de parte
civilă, fie, renunţând la cele două posibilităţi, în calitate de
martor;
Q o persoană nu poate cumula mai multe calităţi
procesuale în una şi aceeaşi cauză penală;
Q spre deosebire de partea vătămată sau partea civilă,
partea responsabilă civilmente nu are posibilitatea de opţiune;
Q în cazul infracţiunilor flagrante, urmărite şi
judecate conform procedurii speciale, declaraţia de constituire
ca parte civilă se face în cuprinsul procesului verbal de
constatare.
Având în vedere că regulile stabilite pentru ascultarea
învinuitului sau inculpatului se aplică în mod corespunzător şi
acestor părţi din procesul penal, ascultarea parcurge
următoarele etape:
1. verificarea identităţii şi ascultarea cu privire la datele
personale;
2. relatarea liberă;
3. ascultarea dirijată sau adresarea de întrebări şi
ascultarea răspunsurilor.
Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi părţii
18
responsabile civilmente se consemnează pe coala de hârtie
netipizată.
3. Declaratiile martorilor:
a. Persoanele care pot fi ascultate ca martori;
Persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau
despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea
adevărului în procesul penal poate fi ascultată de organele
judiciare în calitate de martor (art. 78 C. proc. pen.).
În principiu, orice persoană fizică fără deosebire de
sex, vârstă, religie, cetăţenie, situaţie socială etc. care are
cunoştinţă despre vreo faptă sau împrejurare ce poate servi la
aflarea adevărului într-o cauză penală, poate avea calitatea de
martor.
De la această regulă există şi excepţii. Astfel, Codul
de procedură penală la art. 79 - 82 prevede anumite categorii
de persoane care nu pot fi ascultate ca martori decât după
îndeplinirea unor condiţii. Aceste categorii de persoane sunt
urmatoarele:
a. Persoana obligată să păstreze secretul profesional,
nu poate fi ascultată ca martor cu privire la faptele sau
împrejurările de care a luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei,
fără încuviinţarea persoanei sau a organizaţiei faţă de care
este obligată să păstreze secretul (art.79 alin.1 C.proc.pen.);
Calitatea de martor are întâietate faţă de cea de
apărător cu privire la faptele şi împrejurările pe care acesta
le-a cunoscut înainte de a deveni apărător sau reprezentant al
vreunei dintre părţi (art. 79 alin. 2 C.proc. pen.).
b. Soţul sau rudele apropiate ale învinuitului sau
inculpatului nu sunt obligate să depună mărturie (art. 80 alin.1
C. proc. pen.).
Organul judiciar, după ce a stabilit că persoana ce
urmează să fie ascultată ca martor este soţ sau rudă apropiată
cu învinuitul sau inculpatul, are obligaţia să-i aducă la
cunoştinţă că se poate abţine să dea declaraţie (art. 80 alin.2
C. proc. pen.). Dacă consimt să dea declaraţie, li se aminteşte
că se supun obligaţiilor şi drepturilor legale ale martorilor.
c. Persoana care are calitatea de parte în procesul
penal.
Nimeni nu poate fi martor în propria sa cauză şi în
propriul său interes.
Totuşi, când o parte în procesul penal pierde sau renunţă
la această calitate poate fi ascultată ca martor (art. 82 C. proc.
pen.).
d. Minorul până la vârsta de 14 ani.
Minorul poate fi ascultat ca martor. Până la vârsta de
14 ani va fi ascultat în prezenţa unuia dintre părinţi ori a
tutorelui sau a persoanei căreia îi este încredinţat spre creştere
şi educare (art. 81 C. proc. pen.).
b. Drepturile şi obligaţiile procesuale ale martorilor;
a. Drepturile procesuale ale martorilor sunt urmatoarele
19
(art. 87 C. proc. pen.):
- de a lua cunoştinţă de obiectul cauzei şi de a i se
arăta care sunt faptele sau împrejurările pentru dovedirea
cărora va fi ascultat;
- de a refuza să răspundă la întrebările care nu au
legătură cu cauza;
- de a cere să i se consemneze declaraţia în modul cum
o consideră reală;
- de a i se restitui cheltuielile de transport şi alte
cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea sa.
b. Obligaţiile procesuale ale martorilor sunt
următoarele (art. 83 C. proc. pen.):
- sa se prezinte la locul, ziua şi ora indicată în citaţie
sau în mandatul de aducere;
- să declare tot ce ştie cu privire la faptele cauzei;
- martorul are dreptul la recuperarea cheltuielilor de
transport, cazare şi întreţinere făcute în cursul procesului
penal şi ocazionate de prezenţa sa pentru a fi ascultat ca
martor; de asemenea martorul beneficiază de sumele de bani
ce i se cuvin, ca venit realizat din muncă, pe timpul cât a lipsit
de la serviciu pentru a raspunde chemării organelor judiciare;
- cu prilejul ascultării martorilor este cu desăvârşire
interzis să se folosească mijloace de constrângere pentru a se
obţine declaraţii în sensul dorit;
- ascultarea martorilor se face de regulă la sediul
organelor de cercetare penală;
- dacă martorul nu cunoaşte limba româna, ascultarea
acestuia trebuie să se facă în prezenţa unui interpret;
- dacă martorul se află în imposibilitatea de a scrie sau
de a semna declaraţia dată se va face menţiune despre aceasta
în declaraţia scrisă;
- în situaţia în care infracţiunea a fost constatată în
flagrant, iar făptuitorului urmează să i se aplice procedura
specială de urmărire şi judecată, declaraţia martorului se
consemnează în cuprinsul procesului de constatare a
infracţiunii flagrante;
- ascultarea martorilor se poate efectua şi prin comisie
rogatorie ori delegare.
c. Cu excepţia martorului care nu a împlinit 14 ani,
celelalte categorii de martori depun juramântul prevazut de
lege, astfel :
"Jur că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din
ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!" sau
"Jur pe onoare şi conştiinţă că voi spune adevărul şi că
nu voi ascunde nimic din ceea ce stiu!",
Martorul care din motive de conştiinţă sau confesiune
nu depune jurământul va rosti formula:
"Ma oblig că voi spune adevărul şi nu voi ascunde
nimic din ceea ce ştiu!"
d. Pregătirea în vederea ascultării:
20
 Q studierea materialelor existente la dosar;
În timpul studierii materialelor cauzei este necesar să se
stabilească:
- ce fapte sau împrejurări de fapte pot fi lămurite cu
ajutorul fiecărui martor, dacă sunt mai multi;
- datele, probele şi mijloacele de probă care confirmă
faptele şi împrejurările cunoscute de martori;
- succesiunea în care vor fi chemaţi şi ascultaţi pentru
a nu comunica între ei etc.
În interesul documentării sale, organul de cercetare
penală foloseşte acte normative, manuale de specialitate
corespunzătoare, consultă specialişti, se deplasează în teren la
faţa locului etc., în raport de fiecare caz în parte.
Q strângerea de date în legatură cu persoanele ce
urmează a fi ascultate ca martori;
Cadrele de poliţie cu atribuţiuni de cercetare penală
trebuie să afle cât mai multe date referitoare la: relaţiile
martorului cu învinuitul sau inculpatul, cu celelalte părţi din
cauză; condiţiile de loc şi timp ale perceperii faptelor şi
împrejurărilor pe care urmează a le relata; starea psihică a
martorului; posibilităţile sale de înregistrare, memorarea şi
redarea celor vazute sau auzite; dacă este interesat în vreun fel
în soluţionarea cauzei; starea sănătăţii, profesia, antecedente
penale etc.
Toate aceste date pot fi obţinute prin mijloacele de
care dispun cei ce fac cercetarea: ascultarea altor martori, a
învinuiţilor sau inculpaţilor din cauză, a părţii civile, prin
muncă specială etc.
Q întocmirea planului de ascultare sau a
chestionarului;
Spre deosebire de planul sau chestionarul întocmit
pentru ascultarea învinuitului sau inculpatului, în cazul
martorului, planul sau chestionarul se va axa pe evenimentele
la care persoana respectivă a asistat sau despre care a luat
cunoştinţă şi care sunt necesare cercetării ce se efectuează.
În timpul ascultării, unele întrebări cuprinse în plan
sau chestionar vor putea fi modificate, altele completate, iar
atunci când situaţia impune se vor formula noi întrebări.
Q stabilirea modului de citare, a timpului şi locului
ascultării;
Invitarea martorului la organele de cercetare penală se
face prin citaţie scrisă, notă telefonică sau telegrafică, ori prin
alte asemenea mijloace.
Oricare ar fi modalitatea de chemare a martorului,
acestuia trebuie să i se comunice: locul, ora, ziua şi anul când
trebuie să se prezinte, cu arătarea consecinţelor legale în caz
de neprezentare.
În mod obişnuit, martorii se ascultă la sediul organului
de cercetare penală.
În cazul în care este necesară ascultarea de urgenţă a
21
martorului acesta poate fi ascultat şi la locul de muncă, dar în
condiţiile în care să se excludă posibilitatea comunicării lui cu
alţi martori ascultaţi în aceeaşi cauză.
Dacă martorul este bolnav la domiciliu sau internat în
spital, în prealabil, se obţine avizul medicului care îl
supraveghează pentru a putea discuta cu martorul, în această
situaţie putând fi ascultat la domiciliu sau spital.
Este interzisă ascultarea martorului la domiciliul
învinuitului sau al altor persoane care sunt interesate ca
rezolvarea cauzei să se facă în favoarea lor.
Q alte activităţi referitoare la pregătirea în vederea
ascultării martorilor.
Acestea se referă la:
- invitarea unui interpret, traducător, tutore, învăţător,
părinte, profesor, medic etc. în raport de persoana ce trebuie
ascultată;
- pregătirea materialelor necesare pentru ascultare
(eventuale probe care se prezintă martorului, fotografii,
schiţe, formulare, cele necesare scrisului etc.).
e. Ascultarea martorilor:
Q întrebări şi lămuriri prealabile;
Cu ocazia prezentării martorului la organul de cercetare
penală, mai întâi i se pun întrebarile prealabile, referitoare la
nume, prenume, etate, adresă, ocupaţie (art. 84 alin. 1 C. proc.
pen.), i se aduce la cunostinţă obiectul cauzei aratându-i-se
care sunt faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora a
fost propus şi citat ca martor (art. 86 alin. 1 C. proc. pen.),
după care se întreabă dacă este soţ sau rudă apropiată a
învinuitului sau inculpatului, în ce raporturi se află cu
celelalte părţi şi dacă a suferit vreo pagubă de pe urma
infracţiunii (art. 84 alin. ultim C. proc. pen.).
În cazul în care martorul este soţ sau rudă apropiată cu
învinuitul sau inculpatul, i se pune în vedere că nu este obligat
să depună ca martor (art. 80 alin. 2 C.proc. pen.). Dacă a
acceptat să facă declaraţii, acest lucru se va consemna în
partea introductivă a declaraţiei.
Potrivit prevederilor art. 85 C. proc. pen. înainte de a
fi ascultat martorul depune jurământul: "Jur că voi spune
adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa
să-mi ajute Dumnezeu!".
În timpul depunerii jurământului, martorul ţine mâna
pe cruce sau pe Biblie.
Referirea la divinitate din formula juramântului se
schimbă potrivit credinţei religioase a martorului.
Martorului de alta religie decât cea creştina nu îi sunt
aplicabile prevederile alin. 2. Martorul fără confesiune va
depune urmatorul juramânt: "Jur pe onoare şi conştiinţă ca voi
spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu".
Martorii care din motive de conştiinţă sau confesiune
nu depun jurământul vor rosti în faţa instanţei următoarea
22
formulă: "Mă oblig că voi spune adevărul şi că nu voi
ascunde nimic din ceea ce stiu".
Situaţiile la care se referă alin. 3, 4, 5 şi 6 se reţin de
organul judiciar pe baza afirmaţiilor făcute de martor.
După depunerea jurământului, se va pune în vedere
martorului că, dacă nu va spune adevarul, săvârşeşte
infracţiunea de mărturie mincinoasă.
Minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune juramânt;
i se atrage însă atenţia să spună adevărul.
După caz, martorului i se poate înmâna Codul penal şi
Codul de procedură penală pentru a citi conţinutul articolelor
respective (260 C. pen. si 82 C.proc. pen.).
Despre toate acestea se face menţiune în declaraţia
scrisă.
În continuare martorului i se cere să declare tot ce ştie
cu privire la persoanele, faptele si împrejurarile cauzei
respective.
Q ascultarea relatării libere a martorului;
După ce i s-a adresat întrebarea referitoare la obiectul
cauzei, martorul este lăsat să relateze liber tot ce cunoaşte în
legătură cu cauza pentru care a fost chemat.
Aceasta dă posibilitatea martorului să arate faptele în
succesiunea lor firească aşa cum ştie el că s-au petrecut,
putând în acelaşi timp să-şi reamintească toate aspectele
faptului perceput. Pe de altă parte, dă posibilitatea celui ce
face ascultarea să-l examineze pe martor, să observe dacă este
sau nu sincer, precum şi să afle date noi pe care nu le
cunoştea anterior.
Pe timpul relatării libere este indicat ca martorul să nu
fie întrerupt.
Aceasta se va putea face totuşi numai atunci când se
constata că martorul se îndepartează de subiect.
Ascultarea martorului nu va începe niciodată cu citirea
sau reamintirea declaraţiilor date anterior de acesta. De
asemenea, martorul nu va putea prezenta ori citi o declaraţie
scrisă mai înainte, însă se poate servi de însemnări asupra
amănuntelor greu de reţinut. Fiecare martor se va asculta
separat.
În timpul relatării libere făcută de martor, organul de
cercetare penală poate să-şi noteze unele probleme necesare
relatării declaraţiei şi eventual spre a lămuri prin întrebări
unele relatări contradictorii, confuze, incomplete şi
neverosimile ale acestuia.
După terminarea relatării libere, martorului i se pun
întrebări asupra aspectelor importante pe care acesta le-a
omis, ori pe care nu le-a explicat suficient.
Unele întrebări ce se pun martorului se pot referi la
condiţiile în care acesta a luat cunoştinţă de cele relatate, dacă
faptele declarate le-a cunoscut direct sau din relatarea altor
persoane etc.
23
 Uneori este important să i se pună martorului întrebări
despre aspecte care pot fi verificate cu ajutorul altor probe.
Organul de cercetare penală nu trebuie să-şi
exteriorizeze diferite atitudini de aprobare sau dezaprobare, să
pună întrebări sugestive sau cu intenţia de intimidare a
martorului.
Atunci când martorul se abate neintenţionat de la
întrebarea ce i s-a adresat, el va fi oprit şi discuţia va fi
reluată. Dacă această abatere este intenţionată i se va atrage
atenţia să declare numai adevărul reamintindu-i obligaţiile
sale legale şi sancţiunile la care se expune în situaţia când nu
spune adevărul.
Q consemnarea declaraţiei martorului.
Declaraţiile martorului se consemnează în scris pe
formular tipizat la persoana I singular de către organul de
cercetare penală. Pe formularul tipizat al declaraţiei se vor
consemna numai relatările care au legătură cu infracţiunea
săvârşită şi care rezulta elementele constitutive ale acesteia.
Organul de cercetare penală, după ce a consemnat în
scris cele relatate de martor, îi citeste declaraţia sau la cererea
acestuia îi va permite să o citească. Formula de încheiere a
declaraţiei, în sensul că cele scrise corespund celor declarate
de martor se va scrie de către acesta la sfârşitul declaraţiei
după ce i s-a citit sau a citit-o.
Declaraţia va fi semnată pe fiecare pagină şi la sfârşit,
atât de martor cât şi de organul de cercetare penală. Dacă
martorul solicită să-şi scrie personal declaraţia i se permite
dar i se pretinde să completeze preambulul imprimatului.
Declaraţia martorului va fi consemnată conform
dispoziţiilor art. 84 - 86 C.proc. pen. În plus urmează a se face
şi aplicarea art. 71 - 74 C. proc. pen., care se aplică
corespunzător şi la ascultarea martorului.
4. Confruntarea:
Confruntarea poate fi definită ca o activitate de tactică
criminalistică şi de urmărire penală ce constă în ascultarea
simultană a două persoane, care au fost ascultate anterior şi
între declaraţiile cărora există contraziceri esenţiale cu privire
la aceeaşi problemă. De fapt, confruntarea este tot o ascultare.
Ea se constituie într-un procedeu probatoriu complementar în
care, prin derogare de la dispoziţiile legii procesual penale,
persoanele sunt ascultate una în prezenţa celeilalte, în legatură
cu faptele, împrejurările sau problemele în care au apărut
contraziceri esenţiale.
Are ca scopuri:
Q eliminarea contrazicerilor esenţiale existente între
declaraţiile persoanelor ascultate în cauză, cu privire la una şi
aceeaşi problemă a cauzei;
Q obţinerea de noi probe în cauza ce face obiectul
dosarului de urmărire penală;
Q întărirea declaraţiilor anterioare, în special în cazul
24
persoanelor care au o conduită oscilantă pe parcursul
cercetărilor ori atunci când există date că persoanele în cauză,
invocând diverse pretexte, vor încerca să retracteze
declaraţiile date în faţa organelor de urmărire penală.
Regulile generale aplicabile confruntării se pot sintetiza
astfel:
Q confruntarea se efectuează numai între persoane care
se cunosc;
Q confruntarea se efectuează între doi martori, între un
martor şi un învinuit sau inculpat ori între doi învinuiţi sau
inculpaţi; deşi tactica criminalistică nu recomandă efectuarea
confruntării între partea vătămată (ori partea civilă) şi învinuit
sau inculpat, această recomandare nu trebuie privită ca o
interdicţie cu caracter absolut;
Q contrazicerile care determină organizarea şi
efectuarea confruntării să fie esenţiale pentru cauză;
Q confruntarea se poate efectua numai după ce
persoanele în cauză au fost ascultate anterior cu privire la
faptele, împrejurările etc. în legatură cu care au apărut
contraziceri esenţiale;
Q confruntarea se poate efectua numai după ce, în
prealabil, s-a discutat cu persoana considerată sinceră şi
aceasta a fost de acord cu această activitate.
Referitor la regulile speciale ce trebuie avute în vedere
cu ocazia efectuării confruntării este de subliniat faptul că ele
derivă, prin analogie, din dispoziţiile legii procesual penale
referitoare la învinuit, inculpat, martor, parte vătămată, parte
civilă s.a.m.d.:
Q când una dintre persoanele ce urmează a fi
confruntate nu se poate prezenta în faţa organului de cercetare
penală, confruntarea se va efectua la locul unde se află
persoana respectivă;
Q dispoziţiile privitoare la prezenţa apărătorului (în
condiţiile expres prevăzute de lege), a interpretului ori a
reprezentantului legal, părinte, tutore etc. se aplică în mod
corespunzător;
Q cu încuviinţarea organului de cercetare penală,
persoanele confruntate îşi pot adresa una alteia întrebări;
Q dacă vreuna din persoanele confruntate este în
imposibilitatea de a semna procesul verbal ori, din diverse
motive, refuză să facă acest lucru, situaţia apărută se va
consemna atât în procesul verbal de confruntare, cât şi într-un
proces verbal de constatare a refuzului sau imposibilităţii.
Confruntarea se face obligatoriu în prezenţa a doi
lucrători de cercetare penală, urmărindu-se anumite aspecte:
sa reiasă din întrebările adresate persoanelor confruntate dacă
acestea se cunosc şi să se elimine contrazicerile esenţiale care
au determinat această activitate. Atât întrebările cât şi
răspunsurile vor fi consemnate în procesul verbal încheiat cu
ocazia desfăşurării acestei activităţi.
25
 5. Prezentarea pentru recunoaştere:
Potrivit literaturii de specialitate, prezentarea pentru
recunoaştere este o activitate consacrată de tactica
criminalistică, ea fiind efectuată în vederea identificării
persoanelor, cadavrelor, lucrurilor sau animalelor de către
persoanele care le-au perceput anterior şi au reţinut
semnalmentele, trăsăturile exterioare ori caracteristicile
acestora.
Prezentarea pentru recunoaştere are un scop şi o
finalitate bine conturate, caracterizate în:
Q identificarea unor persoane;
Q identificarea unor cadavre;
Q identificarea unor părţi din cadavru;
Q identificarea unor bunuri;
Q identificarea unor animale.
Prin analogie cu ascultarea martorilor, învinuiţilor,
inculpaţilor, părţii vătămate şi părţii civile, pentru a se recurge
la prezentarea pentru recunoaştere trebuie îndeplinite
următoarele condiţii:
Q să existe un proces penal aflat în curs de desfăşurare
în faţa organelor de cercetare penală ori a altor organe
judiciare;
Q să existe o persoană care, prin declaraţiile sale, face
dovada că a perceput semnalmentele participanţilor la
săvârşirea infracţiunii ori caracteristicile lucrurilor ce fac
obiectul cauzei;
Q persoana ce urmează a fi prezentată pentru
recunoaştere să fi fost ascultată anterior de către organele de
cercetare penală.
Dintre regulile generale amintim:
Q de regulă, prezentarea pentru recunoaştere, fie a
persoanelor şi cadavrelor, fie a lucrurilor sau animalelor, se
efectuează în faza iniţială a cercetării;
Q prezentarea pentru recunoaştere a persoanelor trebuie
să se facă dintr-un grup de cel putin trei persoane având
semnalmente asemănătoare cu cele ale persoanei ce urmează
a fi prezentată pentru recunoaştere, inclusiv sub aspectul
ţinutei vestimentare, încălţămintei etc.;
Q dacă e vorba despre o recunoaştere după fotografie,
trebuie respectate aceleaşi reguli;
Q recunoaşterea din grup trebuie să se facă întotdeauna
la sediul organului de cercetare penală;
Q prezentarea pentru recunoaştere a unui cadavru nu se
face din grup;
Q atât lucrurile, cât şi animalele se pot prezenta pentru
recunoaştere şi în alte locuri decât sediul organului de
cercetare penală;
Q în cazul lucrurilor, prezentarea pentru recunoaştere se
face dintr-un grup de obiecte având caracteristici generale şi
26
individuale asemănătoare;
Q pentru asigurarea obiectivităţii prezentării pentru
recunoaştere este cu desăvârşire interzis ca persoanele
participante să părăsească încăperea pe timpul cât se
desfăşoară activitatea; de asemenea, din aceleaşi raţiuni se
interzice intrarea altor persoane în încăperea respectivă.
Regulile speciale, aplicabile prezentării pentru
recunoaştere, se concretizează în:
Q atunci când situaţia impune, prezentarea pentru
recunoaştere se poate face şi după mers, voce sau vorbire;
Q în cazul în care nu pot fi procurate lucruri cu
caracteristici asemănătoare, prezentarea pentru recunoaştere a
obiectului în litigiu se va face individual;
Q în situaţia în care cadavrul a fost descoperit într-o
stare avansată de putrefacţie este indicat să se facă
identificarea acestuia prin prezentarea pentru recunoaştere a
obiectelor de îmbrăcăminte ori a lucrurilor găsite asupra
acestuia;
Q şi cu ocazia prezentării pentru recunoaştere trebuie
respectate întocmai dispoziţiile privitoare la asistenţa juridică;
Q în cazul minorilor, a persoanelor cu handicap, în
special a surdo-muţilor sau orbilor, precum şi în cazul celor
care nu cunosc limba română, organul de cercetare penală are
obligaţia să asigure prezenţa la efectuarea prezentării pentru
recunoaştere a reprezentantului legal -părinte, tutore, curator
etc.- şi a interpretului.
Rezultatele prezentării pentru recunoaştere se
consemnează în scris printr-un proces-verbal.
Complexitatea crescândă a infăptuirii actului de
justiţie determină tot mai frecvent concursul unor specialişti,
chiar şi atunci când organul judiciar are unele cunoştiinţe
din domeniul respectiv, fiind însă necesară o părere
fundamentată pe temeinice constatări cu caracter ştiinţific.
Cea mai mare parte a constatărilor şi expertizelor
dispuse de organele judiciare sunt din domeniul criminalisticii
şi al medicinei legale, dată fiind cuprinderea deosebit de largă
a acestor două ştiinte. Rezultatele cercetărilor întreprinse de
către specialist, expert, medic legist, iau forma unui raport de
constatare sau de expertiză, având formulate la final anumite
concluzii. Acest material este inclus în dosarul cauzei ca
mijloc de probă, realizând o explicare a elementelor asupra
cărora s-a cerut parerea specialiştilor, făcând-o accesibilă şi
nespecialiştilor.
Deoarece practica impune examinarea unor situaţii tot
mai complexe, de interpretare şi examinare multidisciplinară,
expertizele pot fi şi expertize complexe medico-legale şi
criminalistice. Administarea unor expertize complexe poate
fi de exemplu ordonată într-o cauză în care trebuie să se
stabilescă, faţă de aspectul împroşcărilor de sânge de pe
pereţi, direcţia loviturilor şi poziţia victimei într-un spaţiu
27
limitat.
Constatarea tehnico-ştiinţifică
Constatarea tehnico-ştiinţifică este un mijloc ştiintific
de probă specific legislaţiei procesuale penale româneşti,
nefiind cunoscut sub această denumire în alte legislaţii. Ea se
efectuează atunci când există pericolul de dispariţie,
modificare sau alterare a unor probe, situaţii de fapt, etc.,
fiind necesară în acelaşi timp lămurirea de urgenţă a anumitor
împrejurări ale cauzei, iar pentru clarificarea acestora este
necesară opinia unui specialist.
Ea constituie deci o activitate de interpretare şi
valorificare ştiinţifică imediată a urmelor, a mijloacelor
materiale de probă şi împrejurărilor de fapt, în vederea
identificării autorului faptei şi obiectelor folosite la săvârşirea
faptei. Constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică este mult
mai restrânsă decât expertiza criminalistică, fiind dispusă doar
atunci când urgenţa anchetei nu permite ordonarea unei
expertize.
Constatarea tehnico-ştiinţifică se poate dispune din
oficiu sau la cererea părţilor, fiind efectuată de către
specialişti criminalişti sau tehnicieni ce funcţionează în
cadrul, ori pe lângă instituţia de care aparţine organul de
urmărire penală. Efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice de
către anumiţi specialişti criminalişti, nu înseamnă şi însuşirea
de către aceştia a atribuţiilor de organ de anchetă,
asigurându-se, pe acestă cale, obiectivitatea şi corectitudinea
cercetărilor.
Conform prevederilor art. 116 C. proc. pen.
constatarea tehnico-ştiinţifică se poate dispune numai în
cursul urmăririi penale, putând fi dispusă de instanţa de
judecată în cazul refacerii sau completării urmăririi penale.
Expertiza criminalistică
Cunoscută în literatura de specialitate şi sub
denumirea de "expertiză de identificare judiciară” şi
constituind un mijloc de probă valoros, expertiza
criminalistică este o activitate de cercetare ştiinţifică a
urmelor şi altor mijloace materiale de probă în scopul
identificării persoanelor, animalelor, plantelor, obiectelor,
substanţelor sau fenomenelor, al determinării anumitor
însuşiri ori schimbări intervenite în conţinutul, structura,
forma, ori aspectul lor.
Expertiza poate fi dispusă din oficiu, sau la cerere,
atunci cănd, pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale
cauzei, sunt necesare cunoştinţele, opiniile unor experţi.
Conform art. 117 C. Proc. pen., în ipoteza săvârşirii unor
fapte de omor doesebit de grav, sau când există îndoieli cu
privire la starea psihică a învinuitului sau inculpatului,
expertiza psihiatrică este obligatorie.
Expertiza se poate efectua numai după punerea în
mişcare a acţiunii penale şi la efectuarea ei pot participa (spre
28
deosebire de situaţiile de constatare tehnico-ştiinţifică) şi
experti numiti (recomandaţi) la cererea părţilor.
Faptul că între cele două mijloace de probă există
asemănări (situate însă numai în plan tehnic-criminalistic),
nu conduce (sau mai exact, nu ar trebui sa conducă) la
concluzia că una ar putea înlocui pe celaltă. Constatările
tehnico-ştiinţifice efectuate de către experţi ai organelor de
cercetare penală nu pot fi incluse în categoria expertizelor
criminalistice, în accepţiunea lor procesual penală.
Pregătirea şi dispunerea expertizei criminalistice şi
a constatării tehnico-ştiinţifice
O primă problemă ce se cere a fi avută în vedere este
cea a aprecierii oportunităţii dispunerii examinării de
specialitate. În sarcina organului care va solicita lucrarea cade
şi stabilirea obiectului expertizei (constatării), aprecierea
importanţei, formularea corectă şi clară a întrebărilor
(problemelor) la care vor trebui să răspundă specialiştii sau
experţii.
Aprecierea oportunităţii dispunerii presupune
studierea şi însuşirea materialului asupra căruia urmează a se
dispune lucrarea, încât să nu se întârzie efetuarea unei
expertize necesare soluţiei în cauză. În mod greşit, unele
organe judiciare admit şi cereri de noi expertize, sau de
expertize lărgite în situaţii în care printr-o lucrare anterioară
s-au adus toate lămuririle de specialitate ce erau necesare.
Cererile respective sunt uneori doar mijloace de tergiversare a
soluţiei. De exemplu, deşi autorul unei semnături a fost
identificat cu certitudine încă din faza constatării tehnico-
ştiinţifice efectuată de organul de poliţie, iar această
constatare este confirmată de expertiza criminalistică
efectuată la Laboratorul de expertize criminalistice competent
teritorial, se cere o nouă expertiză (denumită în mod
impropriu - contra-expertiză) la Institutul Naţional de
Expertize Criminalistice.
Atât dispunerea tardivă, cât şi dispunerea prematură a
unei expertize pot avea consecinţe negative asupra anchetei,
ele putând determina fie degradarea materialului în litigiu, fie
insuficienţa materialului de examinare.
Stabilirea obiectului expertizei şi formularea clară a
întrebărilor sunt de asemenea extrem de importante. Adeseori
se cere, în cadrul unor expertize balistico-judiciare, să se
pronunţe expertul dacă arma prezentată este armă de foc. Ori,
chemarea expertului nu este de a se pronunţa cu privire la
probleme de drept, ci doar la fapte ori împrejurări ale cauzei.
Astfel, expertul va putea preciza dacă arma în litigiu este o
armă de foc atipică, militară, de vânătoare, etc., şi dacă ea
funcţionează pe principiul armelor de foc, dar încadrarea
legală, este sarcina organului judiciar.
Întrebările pe care trebuie să le lamurească expertiza
sunt în general supuse necesităţii de claritate, indicând cu
29
precizie obiectul scop, caracteristicile vizate. Din păcate, în
practică, multe instanţe formulează neclar, superficial
întrebările. De exemplu: să se stabilească dacă actul în litigiu
a fost semnat de către titular. Ori actul în litigiu nu a fost
identificat, sau pe actul respectiv sunt mai multe semnături,
unele indescifrabile, ceea ce face ca expertul să trebuiască
să-şi asume şi rolul de a clarifica ce a dorit să afle instanţa,
faptul venind în contradicţie cu rolul său limitat, chiar dacă ar
putea fi interpretată această atitudine ca "rol activ al
expertului".
Este la fel de adevarat că uneori se întâlnesc, în
ciuda unor întrebări clare, precise şi răspunsuri ambigui ale
specialiştilor. De exemplu într-o cauză unde s-a cerut a se
stabili dacă o anumită armă este armă de vânătoare sau
militara, în urma constatării ştiinţifice-tehnice a organului de
poliţie se preciza că "arma în litigiu este armă de vânătoare,
însă datorită calităţilor de tragere şi preciziei deosebite pe
care le posedă poate fi încadrată în categoria armelor
militare". Clasificarea armelor se face în funcţie de destinaţie,
astfel că această concluzie conţinea cel putin o eroare, dacă
nu chiar o informaţie denaturată.
1.3.6. Efectuarea expertizei criminalistice
Procedând la efectuarea unei expertize criminalistice,
expertul parcurge de regulă urmatoarele etape:
1. Studierea şi însuşirea obiectului lucrării, este faza în
care luând contact cu materialele trimise spre examinare
expertul îşi stabileşte genul de expertiză ce urmează a fi
realizată, apreciază dacă sub aspect cantitativ şi calitativ
materialul primit este corespunzator, şi eventual cere
completarea lui. De exemplu, actul în litigiu a fost trimis în
copie dar practica şi teoria expertizei criminalistice impun
realizarea expertizei actelor numai cu examinarea actului
original. Uneori, materialul trimis pentru comparaţie este
insuficient, sau nu prezintă suficiente garanţii de autenticitate.
Pot fi cerute şi lămuriri suplimentare de la organul judiciar,
sau pot fi obţinute explicaţii suplimentare, efectuate deplasări
la faţa locului.
2. Examinarea separată a materialului în litigiu şi a
celui de comparaţie, permite sesizarea particularităţilor şi
elementelor caracteristice. Se crează o bază de informaţii de
natură a permite stabilirea identităţii sau neidentităţii. Se vor
fixa prin intermediul fotografiilor de examinare şi a
înregistrărilor video constatările făcute, acestea urmând a fi
utilizate în ilustrarea constatărilor şi concluziilor expertizei.
Pot fi utilizate modele de comparaţie, ca urme create
în mod experimental, în scopul reproducerii unor urme
asemănătoare sau deosebite de cea aflată în litigiu. Se pot
efectua trageri experimentale pentru colectarea proiectilelor
de la armele suspecte, urme experimentale cu instrumente de
spargere, etc.
30
 Condiţiile de realizare a unor urme pe cale
experimentală trebuie să fie aceleaşi cu cele în care s-a produs
urma (fenomenul) în litigiu.
3. Examinarea comparativă. Ea cuprinde ca procedee
de examinare confruntarea, examinarea continuităţii liniare şi
suprapunerea imaginilor.
4. Demonstraţia este faza în care expertul, în baza
constatărilor făcute va invoca argumente din planul logicii, al
criteriilor de demonstraţie matematică, şi al ilustrării vizuale
pentru sustinerea afirmaţiilor sale. Demonstraţia se va referi
atât la elementele de identitate, cât şi la cele de neidentitate,
iar în funcţie de ponderea şi natura acestora va fi formulată.
5. Concluzia. Prin intermediul expertizei
criminalistice sau al constatărilor tehnico-ştiinţifice pot fi
formulate următoarele concluzii:
 Concluzii certe - care la randul lor pot fi de
identificare (semnătura a fost executată de către..........;
glonţul extras din cadavrul ........... a fost tras cu arma seria... ;
tăieturile de pe tulpinile de pom prezentate au fost executate
cu toporul ridicat ...); de excludere (semnătura în litigiu nu
afost executată de către titularul ... ; impresiunile digitale
ridicate de la faţa loclui furtului comis din . . . la data de. . .
nu au fost create de către inculpatul. . . etc.).
 Concluzii de probabilitate formulate atunci când
elementele de asemănare şi cele de deosebire sunt
aproximativ egale (actul a fost probabil semnat de către. . . ).
 Concluzii de imposibilitate a stabilirii - sunt
formulate atunci când nu se poate aprecia nici măcar cu grad
de probabilitate (nu se poate stabili dacă actul în litigiu a fost
redactat în anul 1931 sau în anul 1932).
Realizarea expertizei şi redactarea raportului de
expertiză criminalistică
În realizarea expertizei criminalistice activităţile
trebuie să se conformeze caracterului de examinare ştiinţifică
pe care îl presupune munca criminalistică. Ea se realizează
prin etape succesive, cu grade de dificultate şi complexitate
consecutive şi înlănţuite în mod riguros şi necesar.
Corespunzător metodicii examinării criminalistice, ca în orice
proces de identificare, se va face trecerea gradată de la
general spre particular prin utilizarea procedeelor logice care
constituie temeiul raţional şi operaţional pentru orice demers
de identificare: examinarea analitică, iar pe baza rezultatelor
acesteia, sinteza datelor şi formularea unor concluzii.
Cu ajutorul acestor fundamentări logice şi
conceptuale, procesul de examinare va parcurge următoarele
etape: analiza problemelor, a materialelor şi tehnicilor
disponibile, examinarea comparativă, aprecierea finală şi
formularea concluziilor.
Analiza distinctă va permite delimitarea clară a
caracteristicilor generale şi particulare ce sunt specifice
31
materialelor supuse examinării (urme papilare, proiectile,
scris, semnături, acte de identitate, bancnote, alte urme).
Acestea vor fi analizate şi diferenţiate în funcţie de specificul
lor şi de corespondenţa cu obiectul expertizei şi cu materialele
de comparaţie. Când se cer a fi examinate în cadrul aceleiaşi
expertize criminalistice mai multe documente diferite - de
exemplu paşapoarte, permise de rezidenţă, vize de şedere,
ş.a.m.d. - acestea vor fi triate şi repartizate spre examinare pe
categorii, având în vedere şi ceea ce se cere a fi examinat la
ele. De exemplu la mai multe permise de şedere şi vize
turistice se cere a se stabili provenienţa lor, corespondenţa cu
sigiliile autorităţilor emitente, la altele modul de contrafacere
sau metoda folosită etc. Pentru identificarea grafică se va avea
în vedere, direcţia tendinţele şi aspectul general al mişcărilor,
pentru alte urme, tipul şi particularităţile lor, pentru un act
contestat aspectul general: imprimarea, elementele de
securitate, conţinutul, cernelurile folosite, integritatea actului
etc. Se vor sorta de asemenea şi materialele de comparaţie în
funcţie de provenienţă, stabilindu-se corelaţii generale pe
tipuri de documente şi elemente de securitate, impresiuni de
siguranţă, hârtie şi probe de cerneluri, toner, etc.
Atunci când printre problemele ce se cer a fi rezolvate
se află şi identificarea unui anumit aparat: imprimantă,
copiator, telefax, care a produs un anumit document, se vor
realiza materiale de comparaţie cu modelele de copiator,
imprimantă sau aparat telefax incluse pe lista celor suspectate.
Pentru identificări balistice se vor efectua trageri
experimentale de recoltare a proiectilelor sau tuburilor.
Acestea vor fi apoi examinate în scopul de a determina ceea
ce le este specific, erori de imprimare, defecte de funcţionare,
aspectele macroscopice, ca şi micro-urmele şi urmele latente
produse de părţile componente ale hârtiei, mecanismelor de
preluare şi transport pentru toner; la arme de ghinturile ţevii
pe proiectil, iar la tubul cartuş, de partea frontală a
închizătorului, de percutor, de opritor, etc. acest fel se obţine
o primă sistematizare şi o imagine generală a datelor deţinute
şi cu care se va opera în etapa următoare: examinarea
comparativă.
Considerată de specialişti ca fiind munca propriu-zisă
de expertiză, aceasta este într-adevăr etapa cea mai încărcată
de conţinut specializat, care poate da măsura priceperii şi
preciziei muncii expertului. Ea presupune ca, în raport cu
natura materialelor şi a elementelor ce sunt supuse cercetării,
să se folosească “cele mai adecvate procedee şi mijloace
tehnico-ştiinţifice de comparare a însuşirilor caracteristice, în
vederea stabilirii coincidenţelor sau a divergenţelor“. Odată
atins acest punct, plecând de la constatările făcute, urmează
ca expertul, prin intermediul procesului de sinteză şi evaluare
globală, dar în acelaşi timp sintetică a informaţiilor obţinute
pe calea observaţiei directe, ca şi pe cale instrumentală, să
32
realizeze explicarea, demonstrarea şi ilustrarea constatărilor
sale. Aceasta este etapa proceselor de apreciere multilaterală
care precede formularea concluziilor şi din conţinutul căreia
se alcătuieşte acea parte a unei expertize criminalistice
privind constatările expertului.
Deşi denumirea este limitativă în aparenţă, ea
constituie corpul principal al conţinutului expertizei
criminalistice, în care aşa cum am arătat, pe lângă observaţii
şi rezultate ale unor măsurători, experimente etc. se vor face
în măsura în care sunt necesare deducţii logice şi
demonstraţii.
Demonstraţia trebuie să fie fundamentată temeinic pe
date şi observaţii cu caracter ştiinţific. Deducţiile şi
demonstraţiile se întemeiază pe acele date, teze şi principii
ale ştiinţei criminalistice, ale logicii formale şi simbolice care
rezultă ca reguli generale de apreciere şi când în cadrul
demonstraţiilor se face apel la datele altor ştiinţe (chimie,
fizică, electronică, electreomecanică, informatică etc.) vor
putea fi expuse calcule, rezultate de analize, grafice de
absorbţie a radiaţiei UV, cromatograme, explicate moduri de
funcţionare ale unor aparate, programe, moduri de producere
ale unor procese, fenomene, accidente, etc. Credem că trebuie
însă evitate formulările inutil preţioase şi tehnicizarea
excesivă a explicaţiei. Nu trebuie căutate expresii care nu vor
putea fi înţelese de nespecialişti. Organul judiciar trebuie să
obţină din partea de constatări a expertizei criminalistice
exact acele informaţii care să-i uşureze munca. Concluziile nu
sunt totdeauna suficiente, ele fiind uneori prea lapidare. Ele
trebuie însoţite şi precedate de clarificări. Spre exemplu, cu
privire la modul de contrafacere al unui document expertul
apreciază că tehnologiile şi aparatele folosite impun
activitatea unei/unor persoane cu pregătire de specialitate
(tipografi, informaticieni etc.) sau cu privire la pericolul pe
care îl poate prezenta chiar pentru trăgător o armă defectă.
Caracterul complet şi convingător al examinărilor şi al
constatărilor depinde de modul de analizare, demonstrare şi
ilustrare.
Concluziile expertului criminalist
Momentul final al realizării expertizei, alături de
redactarea raportului de expertiză criminalistică, este cel al
formulării concluziilor. Trebuie evitate însă exprimările
echivoce, care lasă loc de interpretări. Este adevărat că în
cele din urmă organul judiciar va decide, dar, alături de
celelalte probe din dosar, expertiza trebuie să asigure o
imagine exactă (ştiinţifică) asupra anumitor împrejurări şi nu
imagini alternative (subiective) asupra faptei.
Prin formularea concluziilor expertul trebuie să
răspundă la obiectivele stabilite, pe baza datelor rezultate din
investigarea criminalistică, vizuală şi instrumentală sau
analitică, în baza cunoştinţelor şi experienţei profesionale
33
personale. În măsura în care din constatări se desprind
elemente suplimentare, utile şi necesare pentru soluţionarea
cauzei, în virtutea rolului său activ, expertul îşi va extinde
cercetarea şi asupra acestora pentru o examinare completă.
Se evită astfel ordonarea unor suplimente de expertiză.
Concluziile ce se formulează de către experţii
criminalişti nu au întotdeauna acelaşi grad de certitudine.
Practica expertizei criminalistice de la noi, ca şi
literatura de specialitate disting în modul de concluzionare
următoarele categorii de concluzii:
-concluzii categorice sau certe, care pot fi
cert-afirmative (de identificare) sau cert-negative (de
excludere);
-concluzii de probabilitate (incerte);
-concluzii de imposibilitate a soluţionării problemei
supuse expertizării.
Concluziile certe sunt aserţiuni cu caracter
categoric. Ele indică faptul că în cursul şi pe temeiul
examinărilor făcute expertul a ajuns la identitate sau la
neidentitate (Viza turistică pentru Italia, perioada…, de la
fila nr. . . , din paşaportul nr…nu a fost eliberată de
Consulatul Italiei). Aceste tipuri de concluzii certe sunt
expresia unor adevăruri obiective, ele servind la stabilirea
validităţii, contrafacerii ori falsificării unui anumit document,
la identificarea unui anumit autor, arme, instrument de
spargere, tip de pneu,etc. Ele au menirea de a înlătura orice
îndoială asupra aspectului examinat.
Concluziile de probabilitate sunt produsul situaţiilor
în care expertul nu poate formula o ipoteză. Datele accesibile
expertului sunt reduse, ori datorită unor erori anterioare de
ridicare a materialelor de comparaţie, sunt decelabile doar un
număr redus de caracteristici particulare ale actului sau
procesului suspus examinării. Uneori, acest tip de concluzie
este formulat şi în situaţiile în care cantitatea de material în
litigiu este foarte redusă (de exemplu un grup de cifre, o
semnătură simplificată) ori urma este parţial alterată. Pot
apărea, alături de coincidenţe şi elemente neeexplicabile,
divergente. Expertul se află deci, în imposibilitatea de a
formula o concluzie cu caracter de certitudine, întrucât
elementele constatate de el la nivelul caracteristicilor generale
şi individuale nu au suficient potenţial identificator. El va
trebui să formuleze o apreciere ipotetică, ce poate fi răsturnată
de probe noi, contrare, suplimentare etc. Concluzia cu
caracter de probabilitate, indiferent de gradul de probabilitate,
constituie o ipoteză care însă nu are caracter arbitrar şi nu e
lipsită de temei, deoarece expertul îşi fundamentează
presupunerile pe elemente obiective şi nu pe impresiile sale
subiective.
Concluziile de probabilitate apar în general în forma
“Probabil DA” în sensul că se apreciază că un anumit aspect
34
est posibil să se fi produs(Actul în litigiu a fost probabil
reproşat după introducerea unei noi pagini cu numele şi poza
titularului… Semnătura în litigiu a fost probabil executată de
numitul S.R.). Asupra utilităţii acestor concluzii părerile sunt
împărţite în literatura de specialitate.
După unii autori, concluziile de probabilitate nu ar
contribui la soluţionarea cauzei, generând chiar confuzie. Pe
de altă parte, organul judiciar nu are nevoie de noi ipoteze ci
de certitudini, motiv pentru care el dispune expertiza.
Formularea unor concluzii de probabilitate fac să se menţină
nejustificat bănuielile cu privire la anumite aspecte,
întârziind mersul cercetărilor. A găsi cu orice preţ un autor ori
a-l exclude în mod absolut, atunci când există şi unele dubii
este periculos şi chiar contrar rolului expertizei în înfăptuirea
actului de justiţie. Majoritatea autorilor sunt însă de acord cu
formularea concluziilor probabile considerându-le utile şi
pertinente. Expertul nu este infailibil, iar datele ce i-au fost
puse la dispoziţie pot fi insuficiente. Pe de altă parte,
concluziile de probabilitate pot oferi organelor judiciare
versiuni alternative. De exemplu, în cazul unor vize false,
existenţa unor eventuali complici peste hotare. Concluziile de
probabilitate trebuie însă temeinic fundamentate, inclusiv cu
privire la alegerea acestei soluţii şi nu a uneia certe sau de
imposibilitate a soluţionării chestiunii supuse examinării.
Concluziile de imposibilitate a soluţionării
problemelor supuse examinării apar ca urmare a unor
factori în general un caracter obiectiv. Unul dintre aceştia
este starea materialelor supuse spre examinare - acte distruse,
arse, corodate, uzate, porţiuni prea mici din cămăşile unor
proiectile, urme “contaminate”, urme papilare îmbâcsite cu
substanţă de evidenţiere - ale căror caracteristici generale nu
mai sunt exploatabile. Alteori, ajungerea la o soluţie de
imposibilitate se datorează întinderii foarte reduse a urmelor
litigioase. Când au rămas vizibile doar foarte mici şi disparate
porţiuni de traseu din urma în litigiu (un text răzuit sau radiat
privind suprafeţe de teren, sume de bani, ani de emitere,
nume titular etc), este extrem de dificil a stabili ce a fost scris
anterior, iar a formula o concluzie “pe ghicite” este cel puţin
lipsit de seriozitate sub aspect profesional, în lipsa posibilităţii
de demonstrare şi ilustrare.
Concluzia de imposibilitate poate fi generată şi de
limitele cunoaşterii şi nu în ultimul rând ale experienţei,
pentru un moment şi domeniu dat, de lipsa unor metode şi
proceduri cu caracter ştiinţific, precum şi a unor dotări tehnice
adecvate complexităţii şi chiar de lipsa pregătirii,
competenţei, sau de superficialitatea muncii expertului.
Aplicarea defectuoasă a unor tehnici de examinare, sau
alegerea greşită a metodelor de lucru, pot şi ele conduce la
concluzii de imposibilitate a soluţionării problemei.
Concluziile de imposibilitate a soluţionării
35
problemelor stabilite ca obiective ale expertizei pot fi
formulate astfel: “ NU se poate stabili care au fost menţiunile
cifrice radiate de pe cecul cu seria…” sau “ Datorită lipsei
unor materiale de comparaţie corespunzătoare nu se poate
stabili dacă impresiunea de sigiliu de pe actul în litigiu
provine din anul … sau a fost realizată ulterior”.
Ajungerea la acest gen de concluzie trebuie însă să fie
însoţită întotdeauna de o analiză temeinică şi de descrierea
tuturor împrejurărilor pe temeiul cărora nu se poate formula o
concluzie de probabilitate sau una categorică. Inclusă în
conţinutul constatărilor din raportul de expertiză şi expusă pe
larg, fundamentarea şi explicarea alegerii acestei soluţii are
menirea de a convinge organul judiciar şi părţile din cauză
despre “justeţea concluziei de imposibilitate”. Explicarea
limitelor tehnice şi metodice este de natură a informa organul
judiciar despre faptul că un anumit aspect al cauzei nu va
putea fi soluţionat pe calea expertizei criminalistice, evitând
tergiversarea inutilă a cercetărilor determinându-l să caute
răspunsuri şi pe calea reorientării anchetei, înţelegând limitele
tehnicii pentru un moment dat, limitele materiale ale unităţii
şi nu neapărat limitele absolute de cunoaştere.
Un act de justiţie modern şi eficient impune folosirea,
pe scară din ce în ce mai largă, a celor mai avansate metode şi
mijloace tehnico-ştiinţifice, în activitatea de prevenire şi
combatere a infracţiunilor, precum şi lărgirea posibilităţilor de
cercetare ale laboratoarelor criminalistice care influenţează
pozitiv finalitatea procesului penal.
Potrivit atribuţiilor care îi revin, fie în calitate de
organ de urmărire penală, fie în calitate de magistrat sau de
apărător, orice jurist trebuie să fie bine informat despre aceste
tehnici întrucât este obligaţia profesională dar şi
deontologică:
a. Să se servească direct de mijloacele tehnice
criminalistice sau cu sprijinul specialiştilor;
b. Să vegheze la corectitudinea folosirii metodelor
ştiinţifice de investigare a faptelor penale;
c. Să aprecieze şi să valorifice în deplină cunoştinţă de
cauză rezultatele expertizelor criminalistice în procesul
judiciar.

36
 1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 1

1. Probele materiale pot dovedi comiterea unei fapte sau permit stabilirea unor elemente
cheie în soluţionarea anchetei. De exemplu, urmele de forţare şi lipsa unor bunuri la furt prin
efracţie, sau urmele de violenţă şi leziunile de apărare în cazul unui viol. În cazul unui incendiu
suspect au fost găsite urme de substanţe volatile (petrol) pe unele bunurile incendiate.
2. Urmele pot dovedi contactul suspectului cu victima ori prezenţa la locul faptei.
3. Probele materiale (urmele) pot duce la identficarea certă a utorului unei fapte. ADN, urme
papilare, probe biologice, etc.
4. Probele materiale pot duce şi la exonerea unui bănuit. O persoană acuzată de falsificrea
unui scris, etc.
5.Probele materiale pot completa şi confirma mărturiile.
6. Un suspect pus in faţa probelor materiale poate face măturisiri sau chiar declaraţii
complete.
7. Probele materiale pot fi mai concludente decât cele testimoniale. Trecerea timpului poate
altera memorarea unor evenimente, detaliile se şterg, iar factorul subiectiv poate interveni în redare.
Uneori, sub impulsul sentimentelor unele elemente sunt exagerate, alteori, involuntar, sunt introduse
în „tabloul relatării” date care în realitate nu au fost receptate.
8. Probele materiale tind să devină tot mai importante, fiind absolut necesare în soluţionarea
cauzelor. Nesusţinute de probe, declaraţiile nu pot servi la nimic.
Din punct de vedere al relevanţei lor probele pe care le oferă Criminalistica sunt în acest
sens:
a. probe disculpante - prin care persoana bănuită este înlăturată din grupul de posibili autori.
(O urmă de muşcătură pe corpul victimei, amprente, striaţii pe cămaşa de metal a unui glonţ
produse de ghinturile ţevii.)
b. probe indicative - indică producerea unei anumite fapte (acţiune, fenomen, proces) fără a
indica şi autorul (de ex. răzuirea unei menţiuni pe un act).
c. probe coroborative - prin coroborare cu alte probe acestea sunt apte a conduce la stabilirea
unei anumite situatii. (de ex. urma pantofului unei anumite persoane indică prezenţa ei într-un
anumit loc, dar nu şi calitatea: autor, victimă, martor).
d. probe determinante - care nu mai au nevoie de alte probe pentru a demonstra fapta şi
autorul ei (de ex. ADN).
Unii autori11 subîmpart urmele în:
- probe - dovedind un adevăr;
- indicii - semnul existenţei unui fenomen, împrejurări, eveniment, etc.
Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează atunci când există pericolul de dispariţie,
modificare sau alterare a unor probe, situaţii de fapt, etc., fiind necesară în acelaşi timp lămurirea
de urgenţă a anumitor împrejurări ale cauzei, iar pentru clarificarea acestora este necesară opinia
unui specialist.
Ea constituie o activitate de interpretare şi valorificare ştiinţifică imediată a urmelor, a
mijloacelor materiale de probă şi împrejurărilor de fapt, în vederea identificării autorului faptei şi
obiectelor folosite la săvârşrea faptei. Constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică este mult mai

11
W. Rakes- A new concept on evidences-International Revue of Forensic Sciences vol V nr. 1/1990.
37
restrânsă decât expertiza criminalistică, fiind dispusă doar atunci când urgenţa anchetei nu permite
ordonarea unei expertize.
Constatarea tehnico-ştiinţifică se poate dispune din oficiu, sau la cererea părţilor, fiind
efectuată de către specialişti criminalişti sau tehnicieni ce funcţionează în cadrul ori pe lângă
instituţia de care aparţine organul de urmărire penală.
Conform prevederilor art. 116 C. proc. pen. constatarea tehnico-ştiinţifică se poate
dispune numai în cursul urmăririi penale, putând fi dispusă de instanţa de judecată în cazul
refacerii sau completării urmăririi penale.
Expertiza criminalistică este o activitate de cercetare ştiinţifică a urmelor şi a altor
mijloace materiale de probă în scopul identificarii persoanelor, animalelor, plantelor, obiectelor,
substanţelor sau fenomenelor, al determinării anumitor însuşiri ori schimbări intervenite în
conţinutul, structura, forma, ori aspectul lor.
Expertiza poate fi dispusă din oficiu, sau la cerere, atunci cănd, pentru lămurirea unor
fapte sau împrejurări ale cauzei, sunt necesare cunoştinţele, opiniile unor experti. Conform art.
117 C. Proc. pen., în ipoteza săvârşirii unor fapte de omor doesebit de grav, sau când există
îndoieli cu privire la starea psihica a învinuitului sau inculpatului, expertiza psihiatrică este
obligatorie.
Expertiza se poate efectua numai după punerea în mişcare a acţiunii penale şi la efectuarea
ei pot participa (spre deosebire de situaţiile de constatare tehnico-ştiinţifică) şi experti numiţi
(recomandaţi) la cererea părţilor.

Unitatea de învăţare 2

CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A URMELOR

2.1. Introducere
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
2.3. Conţinutul unităţii de învăţare
2.3.1. Urmele de picioare
2.3.2. Urmele de dinţi
2.3.3. Urmele de buze
2.3.4. Urmele de urechi
2.3.5. Urmele biologice
2.3.6. Urmele mijloacelor de transport
2.3.7. Urmele instrumentelor de spargere
2.3.8. Balistica judiciară
2.3.9. Grafoscopia judiciară
2.4. Îndrumător pentru autoverificare

38
 2.1. Introducere
Studiul urmelor reprezintă partea cea mai
consistentă a tehnicii criminalistice. Ştiinţa care se ocupă de
studiul urmelor poartă denumirea de traseologie .
Urma poate fi definită ca fiind orice modificare produsă
în lumea materială prin activitatea omului sau a celorlalte fiinţe
sau obiecte şi care prezintă interes pentru activitatea de cercetare
a unei fapte prevăzute de legea penală având un raport de
cauzalitate cu fapta comisă.
Profesorul francez Edmond Locard afirma, la începutul
secolului XX, că orice contact generează urme. Aşadar putem
spune că nu e posibil ca o persoană sau obiect să interacţioneze cu
mediul exterior fără a lăsa urme.
Această constatare duce la concluzia, importantă pentru
criminalişti, că nu există crimă perfectă.
Urmele sunt rezultatul interacţiunii dintre două obiecte:
obiectul creator de urmă (cel care generează urma, obiect ce
trebuie identificat pe baza urmei lăsate – de exemplu, mâna
infractorului) şi obiectul primitor de urmă (obiectul cu care vine
în contact obiectul creator şi care păstrează urma acestuia – de
exemplu, paharul pe care s-au imprimat detaliile mâinii
infractorului).
Urmele se clasifică după modalitatea de formare în urme
de reproducere, urme formate din obiecte şi substanţe şi urme ale
incendiilor şi exploziilor.
Urmele de reproducere sunt cele care reproduc forma sau
detaliile obiectului creator de urmă şi cunosc, la rândul lor, o serie
de subclasificări:
- după modul de contact al celor două obiecte întâlnim
urme;
 urme statice – printr-un singur contact între
obiectul creator şi cel primitor de urmă (de exemplu, urmele de
deget lăsate prin apucarea unui pahar de sticlă);
 urme dinamice – formate atunci când obiectul
creator alunecă pe suprafaţa obiectului primitor de urmă (de
exemplu, când roata frânată a unui autovehicul în mişcare alunecă
pe suprafaţa asfaltului generând urme de frânare);
- după consistenţa obiectului primitor de urmă
distingem între:
 urme de suprafaţă – când obiectul primitor şi cel
creator de urmă au aceeaşi consistenţă sau obiectul primitor este
mai dur decât obiectul creator (de exemplu, urmele de buze
imprimate pe gura unui pahar). La rândul lor, urmele de suprafaţă
pot fi:
 urme de stratificare – create prin transfer de
substanţă de la suprafaţa obiectului creator pe obiectul primitor de

39
urmă (de exemplu, urmele de frânare formate prin depunere de
cauciuc pe asfalt).
 urme de destratificare – create prin transfer de
substanţă de pe suprafaţa obiectului primitor de urmă pe obiectul
creator de urmă (de exemplu, urmele de mâini formate prin
atingerea unei suprafeţe proaspăt vopsite).
 urme de adâncime – când obiectul creator de urmă
pătrunde în substanţa obiectului primitor de urmă (de o
consistenţă mai moale) generând o urmă tridimensională12 (de
exemplu, urma de picior formată prin afundarea în stratul proaspăt
de zăpadă).
- după natura obiectului creator distingem :
 urme de mâini;
 urme de picioare;
 urme de buze şi dinţi ş.a.
- după modalitatea de formare a urmei:
 urme locale - formate prin contactul direct, nemijlocit
între obiectul creator şi obiectul primitor de urmă;
 urme de contur - formate prin proiectarea imaginii
obiectului creator pe suprafaţa obiectului primitor de urmă (de
exemplu, urma produsă de staţionarea unei maşini pe asfalt o
perioadă de timp în care a nins din abundenţă);
- după dimensiuni întâlnim:
 macrourme – ce pot fi percepute de om cu propriile
simţuri;
 microurme – ce pot fi descoperite doar prin folosirea
aparaturii tehnice speciale (de exemplu, pulberi de vopsea sau de
metal).
În cercetarea criminalistică a urmelor distingem două
momente în egală măsură de importante pentru reuşita
investigării: cercetarea la faţa locului a urmelor, urmată de
transportul şi analiza în laborator a acestora.
În cercetarea urmelor la faţa locului anchetatorul trebuie să
cunoască regulile specifice activităţilor de căutare, descoperire,
relevare a urmelor, fixare şi ridicare.

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

- cunoaşterea posibilităţilor de exploatare a urmelor

ridicate de la faţa locului prin întocmirea rapoartelor criminalistice
/documentelor specifice, în limita posibilităţilor existente;
- cunoaşterea modului în care se efectuează cercetarea la
faţa locului în diferite cazuri, precum şi activităţile care trebuie
efectuate pentru descoperirea, recoltarea, conservarea, ambalarea
40
şi transportul diferitelor tipuri de urme ridicate de la faţa locului;

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească termeni specifici acestui

domeniu;
– studenţii vor putea să-şi completeze cunoştinţele de
specialitate necesare utilizării mijloacelor tehnice specifice
activităţii criminalistice, în vederea efectuării cercetării la faţa
locului;
– studenţii vor putea să-şi consolideze cunoştinţele de
specialitate necesare domeniului practic-aplicativ specific tehnicii
criminalistice;
– studenţii vor putea să-şi completeze cunoştinţele de
specialitate necesare pentru descoperirea, recoltarea, conservarea,
ambalarea şi transportul diferitelor tipuri de urme ridicate de la
faţa locului;
– studenţii vor putea să-şi completeze cunoştinţele de
specialitate necesare pentru exploatarea probelor/mijloacelor de
probă ridicate de la faţa locului prin întocmirea rapoartelor
criminalistice/documentelor specifice, etc.

Timpul alocat unităţii de învăţare:

Pentru unitatea de învăţare Urmele de picioare, dinţi, buze,

timpul alocat este de 8 ore.

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

2.3.1. URMELE DE PICIOARE

Cercetarea criminalistică a urmelor de picioare este o

activitate complexă, al cărei scop principal îl constituie identificarea
persoanei. Valoarea de identificare a acestor urme este dată de
detaliile desenului papilar al plantei (talpa piciorului) şi de
profunzimea şi morfologia urmei.
Pătrunderea infractorului în câmpul infracţiunii
presupune – în majoritatea cazurilor – lăsarea, de către acesta, a
unor urme de picioare. Însă, nu întotdeauna aceste urme sunt bine
imprimate sau suficient de bine individualizate pentru a putea
ajuta organul de cercetare în stabilirea identităţii făptuitorului.

41
 Urmele de picioare pot fi
clasificate în raport cu natura
obiectului creator:
- urme de picior
descălţat (urmele plantei
piciorului);
- urme de picior
semi-încălţat (cele create de
piciorul încălţat cu şosetă sau ciorap);
- urme de picior încălţat (de exemplu, urmele
pantofilor).
Ele pot fi urme de suprafaţă sau de adâncime, urme
vizibile sau latente.
Urmele plantei piciorului sunt
cele mai valoroase pentru
individualizare, deoarece
amprenta plantară poate servi
la o identificare certă,
echivalentă cu identificarea
bazată pe amprentele digitale13.
Planta piciorului se împarte
în patru regiuni distincte:
- regiunea metatarsofalangiană, cea mai importantă pentru
identificare, cuprinsă între vârful degetelor şi o linie imaginară,
perpendiculară pe axa longitudinală a plantei, care trece prin
articulaţia situată între falanga a doua a degetului mare şi
metatars;
- regiunea metatarsiană, cuprinsă între regiunea
metatarsofalangiană şi o linie imaginară, perpendiculară pe axa
longitudinală a plantei, care trece prin articulaţia tarsului cu
metatarsul;
- regiunea tarsiană, imprimată parţial, cuprinsă între
regiunea metatarsiană şi călcâi;
- regiunea călcâiului, caracterizată prin alterări ale
desenului papilar, din cauza bătăturilor sau cicatricelor.
Ca şi mâinile, plantele au un desen papilar propriu.

Urmele de picior semi-încălţat reproduc forma generală a

plantei piciorului, a regiunilor sale şi a ţesăturii. Pot servi la
determinări de grup şi chiar la identificare, dacă prezintă elemente
de individualizare (uzuri sau cusături specifice).

Urmele de picior încălţat

Urmele lăsate de piciorul încălţat sunt des întâlnite în
practica cercetării criminalistice şi se află la locul faptei fie
izolate, fie sub aspectul cărării de urme. În funcţie de plasticitatea
42
obiectului primitor, aceste urme sunt de suprafaţă şi de adâncime.
Urmele de suprafaţă se crează pe obiecte de consistenţă
mare, mai dure decât încălţămintea sau piciorul desculţ. Când pe
încălţăminte sau pe piciorul desculţ se află substanţe străine
(noroi, praf, vopsea, sânge etc.), se formează urme de stratificare;
iar dacă pe suprafaţa obiectului primitor sunt substanţe străine, în
stare pulverulentă sau vâscoasă (cum ar fi, de pildă, o pojghiţă de
praf în cantitate mică, ulei ori de vopsea proaspătă) prin aderarea
acestei substanţe la talpă se formează urmele de destratificare.14
Urmele de adâncime (statice, de adâncime, în pământ
moale) pot reflecta unele caracteristici utile identificării.
Urmele de picioare se pretează la toate formele cunoscute,
de suprafaţă şi de adâncime, de stratificare şi de destratificare,
vizibile şi latente (mai rar), statice şi dinamice.
Calitatea urmei depinde atât de modul de călcare, cât şi de
proprietăţile plastice ale obiectului primitor, mai ales în cazul
urmelor de adâncime. La urmele de suprafaţă şi de stratificare -
prezintă interes natura substanţei aderente şi gradul de uzură a
tălpii.
Urmele de picioare, în mersul obişnuit al omului, în pas
grăbit sau când fuge, au un proces propriu de formare, în care se
disting trei faze. Prima fază începe în momentul atingerii
călcâiului cu obiectul primitor şi constă în împingerea acestuia în
faţă şi în jos şi se termină când piciorul trece în poziţie
perpendiculară pe suprafaţa lui; a doua fază se realizează prin
apăsarea piciorului asupra obiectului primitor sub un unghi drept,
când întregul corp se sprijină pe un singur picior, moment ce
marchează imprimarea pe sol a trăsăturilor tălpii; a treia fază
începe când piciorul trece de la poziţia sa perpendiculară faţă de
obiectul primitor la cea oblică, când împinge în spate şi în jos cu
vârful degetelor masa obiectului primitor şi se termină prin
ridicarea piciorului în vederea realizării pasului următor.15
Acest proces de formare a urmelor de picioare este propriu
atât la urmele de adâncime, cât şi la cele de suprafaţă, dar fazele
sale se disting doar la cele de adâncime. La călcâi se remarcă o
uşoară alunecare în faţă, urma propriu-zisă este mai scurtă decât
lungimea tălpii şi arcada mai curbată, iar la vârful degetelor se
observă o slabă alunecare, de împingere a solului în spate.
Datorită procesului de formare, urmele de adâncime, în funcţie şi
de plasticitatea obiectului primitor, sunt cu atât mai scurte cu cât
viteza de mişcare a fost mai mare.

Cărarea de paşi
La locul faptei pot exista mai multe urme care indică
drumul parcurs de infractor. Prima operaţie constã în trierea
urmelor pentru a stabili dacă în acel loc au călcat mai multe
persoane.

43
 Cărarea de paşi poate indica:
• direcţia de mişcare dată de axa longitudinală, adică linia
dreaptă care trece printre urmele lăsate de piciorul drept şi de
piciorul stâng;
• linia mersului, o linie frântă care uneşte părţile din spate
ale fiecărei urme. Unghiurile formate sunt mici sau mari, în raport
cu lungimea pasului.
• lungimea pasului distanţa dintre două urme consecutive
ale piciorului drept şi stâng, măsurată la partea din spate sau din
faţă a urmelor. Se măsoară între extremităţile călcâielor celor două
urme.
• lăţimea pasului, distanţa cuprinsă între partea exterioară
ori interioară a urmelor piciorului stâng sau drept. Analizând
lăţimea pasului se pot trage o serie de concluzii privitoare la
persoana ce a creat aceste urme, cunoscându-se că:
 o persoană care duce o greutate sau o persoană în
vârstă are tendinţa de a mări lăţimea pasului (coborând astfel
centrul de greutate);
 o persoană care aleargă micşorează lăţimea pasului;
 prin educaţie, persoanele de sex feminin merg având o
lăţime foarte mică a pasului.

• unghiul de mers, format de axa longitudinală a tălpii cu

axa direcţiei de mers. Diferă de la o persoană la alta şi este
constant, fiind mai mic la femei, copii şi bătrâni în comparaţie cu
barbaţii maturi.
Cărarea de paşi poate oferi informaţii cu privire la:
numărul de persoane, greutatea, înălţimea, sexul vârsta, defecte
anatomice (şchiopătare, platfus), viteza şi modalitatea deplasării
(prin alergare, prin sărire, lent, rapid etc.), starea psihică (beţie,
boală, stres).
De asemenea, poate indica alte date de interes operativ:
dacă autorul cunoaşte locul; dacă a stat la pândă, de unde a intrat,
pe unde a ieşit, simularea direcţiei de mers (,,de-a-ndăratelea”).
44
 Căutarea şi descoperirea urmelor se realizează mai
dificil decât în cazul urmelor de mâini. Dacă urmele sunt latente –
formate de piciorul descălţat – se vor aplica aceleaşi reguli ca în
cazul urmelor latente de mâini. Dacă piciorul este încălţat, urmele
vor fi căutate cu precădere în locurile de pătrundere şi, respectiv,
de ieşiri din câmpul infracţiunii.

Fixarea urmelor - criminalistica recomandă fixarea

urmelor de picioare, astfel:
a) prin descriere în procesul-verbal de cercetare a locului
faptei:
• se precizează zona în care se află;
• proprietăţile suportului;
• descrierea urmelor în mod amănunţit, cu toate detaliile
stabilite prin măsurători (număr, formă, contur, relief, dimensiuni,
dacă sunt integrale sau fragmente, alte caracteristici);
• la urmele de încălţăminte se precizează dacă sunt de
adâncime ori de suprafaţă (de stratificare sau de destratificare),
forma ei generală, lungimea şi lăţimea în centimetri;
• la urmele create de piciorul desculţ se precizează dacă se
disting caracteristicile desenului papilar, urmele degetelor,
aspectul general al tălpii, cu arcada pronunţată sau platfus;

• elementele cărării de urme;

45
 b) prin fotografiere:
• urmele de picioare se fotografiază în ansamblu şi se
fixează poziţiile ce le au unele faţă de altele, raporturile în care se
află cu obiectele din apropiere (fotografia obiectelor principale);
aparatul fotografic se aşează pe stativ, cu obiectivul orientat
perpendicular pe urmă, la o înălţime adecvată, cu luminare
naturală sau, dacă nu este posibil, cu lumina becurilor mate;
• urmează fotografierea de detaliu a fiecărei urme,
aparatul fotografic având obiectivul perpendicular pe urmă, cu
iluminare laterală sau din spatele aparatului;

•fotografia la scară: se aşează alături şi paralel de urmă o

riglă gradată în centimetri;

c) fixarea prin mulare a urmelor de adâncime:

• mulare cu ceară, parafină sau răşină, prin trasarea peste
suprafaţa urmei a unui strat subţire de parafină sau ceară topită,
după care se pulverizează pudră de talc;

• pasta de ghips se pregăteşte din ghips dentar şi apă, într-o

capsulă de cauciuc, amestecându-se până ce pasta ajunge la gradul
de fluidizare necesar, după care se toarnă în urmă. La o
temperatură a aerului de 20 - 30°C, mulajul de ghips face priză în
30 - 40 minute. Uscarea completă se face în 2 - 3 zile;

46
 • urmele de adâncime create în zăpadă sau în gheaţă se pot
fixa prin mulaje de ghips sau de sulf topit;
• urmele fiabile (nisip) se pulverizează în prealabil cu
şerlac, colodion sau fixativ de păr. Dacă urma este umedă, în
prealabil se presară talc sau praf de ghips, care absoarbe apa;

d) copierea cu peliculă adezivă a urmelor de suprafaţă.

Negativul obţinut prin fotografierea urmei de pe pelicula adezivă
va fi aşezat în aparatul de mărit, pentru obţinerea imaginii
pozitive, cu emulsia spre sursa de lumină;
e) ridicarea prin decuparea suportului purtător de urme
(de exemplu călcarea pe hârtie);

f) prin transferul electrostatic16. Deasupra urmei se aplică o

folie din vinilin sau poliester, laminată pe o parte cu un strat de
metal bun conducător de electricitate. Sub obiectul purtător de
urmă se plasează o placă din metal care este conectată, ca şi
filmul, la o sursă de înaltă tensiune (10.000 -15.000 V). La
trecerea curentului electric se produce o încărcare statică a
filmului, care atrage şi fixează particule de murdărie sau reziduuri
ce conturează urma de picior.

47
 2.3.2. URMELE DE DINŢI

Dinţii omului, în cadrul aspectului lor general propriu

speciei, au multe caracteristici
generale şi individuale, care se
observă la orice persoană fie în
vorbirea sa obişnuită, fie în urmele
create prin muşcare. În procesul
vorbirii, omul îşi descoperă dinţii
din faţă, incisivii şi caninii, şi astfel
poate fi identificat criminalistic, în
cadrul portretului vorbit.17 Prin
muşcare lasă pe obiectele primitoare
caracteristicile incisivilor şi
caninilor, după care poate fi identificat.
În funcţie de natura obiectului primitor şi de forţa cu care
dinţii acţionează asupra sa, urmele formate pot fi de suprafaţă
sau de adâncime. Când dinţii pătrund în masa obiectului primitor,
urmele de adâncime sunt în acelaşi timp şi dinamice, mai ales
când prin muşcare s-a desprins o parte din obiectul respectiv, cum
se întâmplă în cazul cu unele produse alimentare.
Caracteristicile individuale ale dinţilor incisivi şi canini ai
omului, care îi fac să se distingă între ei, de la un individ la altul,
sunt: lăţimea variată, distanţele diferite dintre ei, diferenţa de
poziţie pe cele două arcade, gradul de uzură, unele particularităţi
create prin tratamentele medicale.

Aceste caracteristici, luate la un loc, constituie elemente apte

de a conduce la identificarea persoanei care a creat urmele
studiate.
Prin muşcare, dinţii crează pe corpul omului, de obicei, urme
de adâncime. Însă, datorită elasticităţii pielii, ele devin de
suprafaţă. La leziunile produse pe corpul viu doar la nivelul
epidermei, după câteva ore, pe locurile de contact apar
excoriaţiile. Dacă muşcătura a lezat şi derma, urmele sângerează
şi devin cruste şi, datorită reactivităţii organismului, cresc în
volum, depăşind nivelul pielii.18

Aceste urme se întâlnesc, în special, la infracţiunile de viol

şi de omor cu mobil sexual, atât provocate de agresor asupra
48
victimei, cât şi invers, de victimă, asupra agresorului, în scop de
apărare.
La aceste urme, create pe corpul omului, mai trebuie avut în
vedere că, după producerea muşcăturii, pielea se relaxează,
determinând astfel modificări în urmele create în privinţa lăţimii
dinţilor şi a distanţelor dintre ei. Măsura în care urmele suferă
modificări depinde de zona lezată şi chiar de fiecare organism în
parte. Cu toate acestea, prin urmele de dinţi imprimate pe corpul
omului, se poate ajunge chiar la stabilirea unor concluzii certe în
legătură cu persoanele suspecte, mai ales în situaţiile când sunt
imprimate unele caracteristici de uzură ori când lipseşte vreun
dinte de pe cele două maxilare.
Urma de dinţi oferă, încă de la locul faptei, primele
informaţii despre tipul constituţional şi vârsta celui care a
creat-o.
Modificările datorate îmbolnăvirilor şi traumatismelor
amplifică particularităţile aparatului dentar în vederea identificării.
Studiul dinţilor şi urmelor acestora face obiectul odontologiei
judiciare.
Fixarea urmelor de dinţi se face prin descrierea lor în
procesul-verbal, prin fotografiere, iar cele de adâncime şi prin
mulaje.
a. Descrierea urmelor de dinţi în procesul-verbal de
cercetare la faţa locului parcurge două faze. În prima fază, se arată
pe ce obiecte purtătoare au fost descoperite, în ce loc se află
obiectele respective, aspectul sub care se prezintă ele, numărul şi
forma lor. Când se află pe acelaşi obiect mai multe muşcături, se
menţionează şi distanţa dintre ele. Dacă se află pe corpul omului,
se specifică dacă acesta este viu sau nu, după care se menţionează
distanţele dintre urme şi unele zone ori organe mai apropiate, cum
ar fi, de exemplu, faţă de nas, de ochi, ureche, etc. A doua fază
cuprinde descrierea amănunţită a urmelor, poziţia unora faţă de
altele, distanţele dintre ele, mărimea lor. La menţiunea culorii
excoriaţiilor sau echimozelor, se specifică dacă toate sunt sau nu
de aceeaşi culoare ori există diferenţe de nuanţă în această
privinţă.
b. Fotografierea constituie al doilea procedeu de fixare a
urmelor de dinţi. Întâi, ele se fotografiază în grup, de la o distanţă
de 30 - 50 cm, cu obiectivul aparatului de fotografiat în poziţie
perpendiculară pe suprafaţa obiectului purtător de urmă.
Iluminarea poate proveni de la soare sau de la o sursă electrică de
lumină, cum sunt, de exemplu, becurile mate.

Când urmele sunt de suprafaţă iluminarea obiectului

primitor se face cu ajutorul unui singur izvor de lumină aşezat în
49
spatele aparatului de fotografiat, cu razele orientate perpendicular
pe urme. Iar dacă urmele în cauză sunt de adâncime, cum se
întâmplă mai des, pe lângă izvorul de lumină amintit, urmele se
mai luminează şi cu un izvor secundar ca intensitate, situat într-o
parte laterală, cu razele orientate oblic pe urme, pentru a crea
astfel uşoare umbre, care evidenţiază mai bine detaliile.
După aceste fotografieri de grup, în vederea obţinerii unor
detalii ale urmelor, fotografierea se realizează de la o distanţă şi
mai mică, de circa 5 - 10 cm. În acest scop, distanţa focală a
aparatului se măreşte ca şi în cazul fotografierii în detaliu a
urmelor de mâini.
Pentru realizarea fotografiei de detaliu la scară, alături de
urme se aşează o panglică gradată în centimetri şi milimetri, ca
după imaginea obţinută să se poată aprecia mărimea reală a urmei
date.

c. Fixarea prin mulare a urmelor de adâncime se poate

face numai după descriere şi fotografiere, deoarece în procesul
realizării mulajului urma se distruge.
Înainte de turnarea pastei de mulaj în urmă, sunt necesare
anumite pregătiri în acest scop. Pentru început, urma în cauză se
curăţă de eventuale corpuri străine, apoi se improvizează în jurul
urmei, dacă-i necesar, o zonă de protecţie confecţionată din
plastilină, în vederea obţinerii unui mulaj mai gros, cu o rezistenţă
mai mare la manipulat. Urmele în ciocolată, margarină, unt sau
brânză topită, înainte de mulare, sunt tratate prin pulverizare cu
şerlac de la o înălţime de 25 - 30 cm şi indirect, pentru formarea la
suprafaţă a unei cruste mai rezistente.
Odată ce urma este pregătită pentru fixare prin acest
procedeu, se pregăteşte pasta de mulaj din ghips dentar şi apă.
Pasta de mulaj, pentru a de cele mai mici detalii, trebuie să fie
destul de fluidă. După 20 - 30 minute mulajul este destul de întărit
pentru a fi ridicat şi transportat.

Urmele de comparaţie se iau solicitând suspectului să

muşte câteva foi de hârtie între care s-a introdus o foaie de
plombagină, după care imaginea obţinută va fi comparată cu urma
în litigiu, fotografiată sau copiată pe calc.
Stabilirea identităţii cadavrelor se realizează prin
compararea particularităţilor stomatologice cu odontogramele

50
luate de medic ante-mortem. În absenţa odontogramelor, urmele
de dinţi furnizează informaţii privind sexul, vârsta aproximativă,
tipul şi subtipul antropologic, precum şi anomaliile dentare.
Se recomandă ridicarea obiectului purtător cu păstrarea
acestuia în condiţii adecvate: la rece, pentru produsele alimentare;
fructele sunt introduse într-o soluţie de 5% formalină, iar pe
timpul transportului se scot din soluţie şi se împachetează într-o
foiţă subţire îmbibată cu formalină. Dacă nu este posibilă ridicarea
obiectului purtător, se recurge la mularea urmei, folosindu-se
ghips dentar.

2.3.3. URMELE DE BUZE

De multă vreme s-a constatat că buzele omului prezintă

particularităţi prin ridurile lor coriale. Este stabilit cu certitudine
că liniile coriale ale buzelor au variate caracteristici individuale,
cu apreciabilă durată de existenţă în privinţa formelor şi poziţiilor
pa care le au în ansamblul reliefului labial. Aceste linii, prin
contactul nemijlocit cu anumite obiecte din lumea înconjurătoare,
lasă pe obiectele respective urme, după care se poate ajunge până
la identificarea reliefului labial.

Sub aspect anatomic, buzele alcătuiesc peretele anterior al

cavităţii bucale, fiind repliuri mobile ce se unesc la extremităţile
laterale, formând comisurile gurii19 şi au drept suport muşchiul
orbicular, care este dispus ca o elipsă în jurul orificiului bucal.20
Marginea liberă, denumită şi roşul buzelor21, care este o zonă de
tranziţie dintre piele şi mucoasă, prezintă importanţă pentru
identificarea criminalistică, deoarece pe suprafaţa sa se află
caracteristicile individuale ale buzelor, sub formă de riduri
verticale şi orizontale.

Această zonă este mereu umedă, datorită secreţiilor din

cavitatea bucală, şi frecvent vine în contact cu alimentele şi cu
diferite obiecte din mediul înconjurător.
Datorită acestor proprietăţi, în contact cu unele produse
alimentare sau cu diferite obiecte, buzele omului lasă pe zonele
atinse urme în care, destul de des, se disting cu uşurinţă
caracteristicile lor individuale, concretizate atât prin aspectul lor
51
general, cât mai ales prin numărul, forma, lăţimea
şi poziţia ridurilor coriale, fiind posibilă identificarea certă a unei
persoane, ca şi în dactiloscopie.

Pentru crearea unor urme de buze utile cercetării

criminalistice trebuie ca cele două obiecte, creator şi primitor, să
aibă anumite proprietăţi şi procesul de formare a urmelor
respective să se realizeze astfel încât ele să reproducă detaliile
reliefului labial. Obiectele primitoare trebuie să fie cu suprafeţele
netede, fără substanţă străină în zonele de contact.
Pe obiectele cu suprafeţe rugoase sau îmbâcsite cu
substanţe străine, ca obiectele de îmbrăcăminte ţesute ori tricotate,
unele alimente ca, de pildă pâinea, urmele de buze nu sunt utile
identificării criminalistice.
Urmele de buze se întâlnesc în crimele pasionale şi sexuale
şi se pot găsi pe pahare, ţigări, pipă, tacâmuri, batiste etc.
Alte elemente de identificare: unghiurile comisurale,
gropiţa mediană, tuberculul buzei superioare, şanţurile verticale
(pliuri), prezenţa cicatricilor.
Urmele de buze se formează prin stratificare de coloranţi
(rujuri), de substanţe grase (sosuri, grăsimi, sucuri) sau produse de
natură biologică (salivă, secreţii).
Se prezintă sub formă statică sau dinamică, sub formă
vizibilă sau latentă şi în marea majoritate a cazurilor numai ca
urme de suprafaţă. Urmele de adâncime ale buzelor, cu detalii
individuale, se crează foarte rar, doar pe obiecte cu accentuate
proprietăţi plastice, ca, de pildă: untul, margarina, marmelada şi
unele sortimente de ciocolată. Când urmele de buze sunt
dinamice, nu avem posibilităţi de identificare după caracteristicile
reliefului labial.
Urmele de buze, în majoritatea situaţiilor, se găsesc în
stare latentă. Din această cauză, organul judiciar trebuie să le
caute cu multă atenţie pe obiectele de la locul faptei şi după ce le-
a descoperit, să procedeze la evidenţierea lor.
Totdeauna când urmele de buze sunt vizibile se descoperă
cu multă uşurinţă, prin simpla examinare cu ochiul liber a
obiectelor suspecte. Însă, foarte rar se creează urme de buze
vizibile, doar în situaţiile când buzele sunt machiate cu ruj de
calitate inferioară. Pentru descoperirea urmelor latente, se aplică
52
procedee cunoscute la urmele latente lăsate de mâini. Pentru
început, obiectele suspecte se examinează sub diferite unghiuri de
incidenţă a luminii naturale sau artificiale. Substanţele străine de
pe suprafaţa obiectului examinat reflectă lumina sub alt unghi
decât fondul obiectului respectiv. Dacă nu se obţin rezultatele
dorite, se poate recurge, în continuare, la folosirea lămpii portative
de raze ultraviolete, în condiţii de întuneric. Ca mijloace optice
pentru mărit se folosesc lupele din dotarea trusei criminalistice şi
microscoapele de buzunar, în condiţii de iluminare
corespunzătoare a obiectului purtător de urmă.
Urmele de buze, descoperite în stare latentă, se evidenţiază
prin unul din procedeele aplicate la evidenţierea urmelor invizibile
de mâini. Alegerea procedeului şi a substanţei potrivite se face în
funcţie de natura obiectului primitor, de cantitatea substanţei
sedimentate şi de vechimea urmelor.
Înainte de a proceda la evidenţierea urmelor de buze este
necesar să vedem dacă ele sunt umede sau uscate. Prafurile
potrivite pentru evidenţierea urmelor de buze sunt cele de
granulaţie fină şi uşor uleioase şi de culoare contrastantă cu fondul
obiectului purtător.
Procedeele de relevare şi fixare sunt similare cu cele ale
urmelor crestelor papilare.
Se recomandă ridicarea obiectului purtător şi fotografierea,
deoarece transferarea cu folie adezivă nu preia toate elementele
urmei.
Urmele de buze pot fi supuse unor examinări fizico-
chimice şi biologice, inclusiv testuiui ADN, pentnu stabilirea
compoziţiei, a grupei de sânge şi a infecţiilor bacteriene.
Impresiunile latente vor fi relevate şi apoi transferate pe folio
adeziv.
Examenul de identificare se face prin compararea urmei cu
amprentele de buze de la persoanele suspecte, luate în condiţii cât
mai apropiate de cele ale amprentei incriminate (obiect similar).

2.3.4. URMELE DE URECHI

Pavilionul extern al urechii face
parte din semnalmentele anatomice ale
omului, care prezintă caracter de
imuabilitate (având aceeaşi formă de la
naştere până la moarte) şi unicitate
(neputând exista două urechi cu o
morfologie identică), ceea ce constituie
temeiul ştiinţific al identificării
persoanelor după urmele lăsate.
Folosirea urmelor de urechi ca
probă în procesul penal pare să se
extindă, însă în comparaţie cu urmele
papilare, este mai puţin răspândită.
Deşi urmele de urechi au fost folosite încă din secolul al
53
XIX-lea ca mijloc de identificare a persoanei, această metodă este
utilizată mai rar, fiind de multe ori controversată.
În anul 1906 doctorul Inhofer, din Praga, a facut cercetări
remarcabile în acest domeniu. El a descris în totalitate
caracteristicile formei urechii. Descrierile sale au constituit baza
utilizării urmelor de urechi ca metodă de identificare a
persoanelor, susţinând că acestea rămân neschimbate pe toata
durata vieţii.
Prima identificare a persoanei pe baza urmei de ureche, a
fost făcută de către elveţianul I. Hirchi, în anul 1965, în cazul unei
tâlhării cu 40 de suspecţi de la care a obţinut modele de
comparaţie.
Caracteristicile urechii
Dezvoltarea urechii începe la puţin timp după concepţia
fătului, părţi ale acesteia putând fi recunoscute încă din cea de-a
38-a zi chiar dacă urechea nu este situată în poziţia normală, ea
stabilizându-se abia în cea de-a 56-a zi.
În acest moment, helixul, antihelixul, conca şi lobul pot fi
recunoscute cu uşurinţă.
După cea de-a 70-a zi se accelerează procesul de
dezvoltare/formare a urechii însă fără importante schimbări în
forma acesteia doar în dimensiunea ei.
Conform studiilor lui Alfred V. Ianarelli există totuşi
diferenţe privind dezvoltarea urechii între femeie şi bărbat şi între
rase (negri, albi, asiatici).
Urmele urechii unei persoane diferă de cele ale altor
persoane datorită caracteristicilor individuale ale acesteia.
Datorită poziţiei pe care o ocupă în ansamblul capului,
pavilionul urechii, este ferit de acţiunea directă a unor factori
externi.
Stabilitatea în timp a formei pavilionului este determinată
de structura cartilaginoasă a urechii.
Urmele lăsate de urechi la faţa locului, fac parte din
categoria urmelor formă, reflectând construcţia exterioară a
obiectului creator.
Caracteristicile urechii sunt determinate de părţile
constitutive ale pavilionului extern (helix, antehelix, tragus,
antetragus şi lob).
Forma urechii
Forma urechii variază între, triunghiular, rectangular, oval
şi rotund, şi se poate observa fără cunoştinţe speciale.
Mărimea urechii poate fi mică, foarte mică, normală mare
şi foarte mare.
Poziţia urechii faţă de cap (depărtarea) este considerată o
caracteristică generală de identificare.

54
 Caracteristici individuale de identificare a urechii
Caracteristicile individuale ale urechii se referă la forma şi
dimensiunea fiecărei părţi componente ale pavilionului, din punct
de vedere al lungimii, lăţimii şi distanţei dintre ele, precum şi
existenţa unor semne particulare, cum ar fi lob găurit, lob tăiat,
negi, malformaţii congenitale, diferitele acumulări sau deformări
cantitative ori calitative sau lipsa acesteia etc.
Părţile componente ale urechii externe

Urechea interesează atât în privinţa aspectului general,

poziţia faţă de cap, cât şi sub aspectul elementelor sale
componente. Subliniem că urechea este unul dintre elementele
anatomice care suferă cele mai puţine modificări pe parcursul
vieţii. Ceea ce se modifică la pavilionul urechii este dimensiunea
lui.
Fiind organ cu soţ, trebuie cercetate ambele urechi,
deoarece adesea se găsesc diferenţe între ele, aspecte ce vor fi
notate la trăsături special statice.
În descrierea caracteristicilor elementelor urechii, o
atenţie specială se acordă lobului, antetragusului şi pliului interior.
Descoperirea urmelor de urechi
De cele mai multe ori urmele de urechi au fost descoperite la
faţa locului pe uşile apartamentelor, în care infractorii pătrund fie
prin forţare, fie cu chei potrivite.
În unele cazuri urmele de urechi au fost descoperite chiar pe
uşile situate vis-a-vis de cele vizate.

55
 Locul şi poziţia urmelor, indică faptul că acestea au fost
create în procesul de ascultare (cu urechile lipite de uşă) a
eventualelor zgomote din interiorul locuinţei.
Urmele de urechi pot fi descoperite pe pereţii laterali ai unor
cutii, în timpul transportării acestora pe umăr.
De asemenea, urmele pot fi descoperite pe geamul
ferestrelor (create în timpul ascultării), pe geamurile vitrinelor, pe
case de bani, pe autoturisme.
Relevarea urmelor de urechi
Urmele de urechi sunt descoperite la faţa locului în stare
latentă, necesitând operaţiuni de relevare pentru a fi transformate
în imagini vizibile.

Relevarea urmelor de urechi constituie, de regulă, o

operaţiune relativ uşoară, mai greu fiind identificarea urmelor
după forma lor specifică, care seamănă în multe cazuri cu petele
de grăsime şi mizerie.
Relevarea urmelor de urechi se face cu ajutorul pulberilor
fluorescente şi pulberilor negre, argintii, magnetice sau
nemagnetice, în funcţie de suportul pe care se află.
Relevarea se poate face şi cu soluţie de ninhidrină, în cazul
cutiilor din carton, dar procentul de a obţine o urmă cu elemnte de
identificare, este scăzut.
Relevarea urmelor, cu ajutorul pulberilor negre, de pe o
uşă de culoare albă.
Ridicarea (prelevarea) urmelor de urechi
Ridicarea (prelevarea) urmelor de urechi se face cu
ajutorul foliilor adezive de culoare albă, neagră, şi transparentă
sau bandă tip scotch.
În cazul foliilor de culoare neagră, relevate cu pulberi
fluorescente, se procedează la inversarea fotografică.
Cu foliile de culoare albă se ridică urmele relevate cu
pulberi negre.
Foliile transparente şi benzile adezive scotch sunt de
56
asemenea folosite la ridicarea urmelor relevate cu pulbere neagră
şi argentorată. Ulterior acestea vor fi aplicate pe un suport alb.
Ridicarea urmelor de urechi, relevate cu pulberi, se poate
face şi prin fotografiere directă.
Asemănările

Calitatea urmei relevate afectează gradul de identificare a

acesteia. Poţi avea o potrivire – urechea asta seamăna cu cealaltă –
însă dacă potrivirea este bazată pe o urmă care are foarte puţine
caracteristici, de exemplu o mică zonă din helix, atunci potrivirea
are o valoare neînsemnată.
Dacă, pe de altă parte, avem o urmă clară a întregii urechi,
în care sunt prezente şanţurile, deformările, cutele, aluniţele,
tăieturile, etc., atunci rata de asemănare va creşte.
Pentru a putea vedea dacă o urmă de ureche se potriveşte cu
un suspect cunoscut, urmele trebuie comparate cu cele din baza de
date.
Prin programul Fear ID s-a dezvoltat comparaţia în mod
automat – se introduce o urmă a unei urechi în calculator şi acesta
selectează automat urechile care prezintă cea mai mare asemănare
cu urechea în cauză.
Prelevarea urmelor ca modele de comparaţie pentru urmele de
urechi, se poate face cu ajutorul unor plăci din sticlă, faianţă,
gresie etc, ce vor fi fixate aproximativ la aceeaşi înălţime la care a
fost descoperită urma de ureche.
Persoana de la care se ridică urma de ureche ca model de
comparaţie, va atinge cu urechea placa în mod repetat, cu diferite
grade de apăsare, după care specialistul criminalist relevă urmele
de urechi folosind pulberile adecvate suportului. Ridicarea
acestora se face cu ajutorul foliilor adezive.
Operaţiunea se repetă cu ambele urechi până când se obţin
amprentele complete sau asemănătoare urmelor de urechi ridicate
de la faţa locului.
Prelevarea modelelor de comparaţie se face, de regulă, de
către specialistul sau expertul care întocmeşte raportul de
expertiză. Această categorie de urme ajută la eliminarea
persoanelor din cercul de suspecţi.
Examinarea şi interpretarea urmelor de urechi
Mijloacele tehnice de examinare a urmelor de urechi sunt:
lupe, microscoape, aparate digitale de fotografiat, programe
software.
În cadrul etapei examinărilor se delimitează caracteristicile
57
generale de cele individuale. Nu întodeauna caracteristicile sunt
reflectate în totalitatea lor.
În etapa comparativă se analizează coincidenţele de mărime şi
plasament.
Existenţa unor puncte caracteristice coincidente în urmă şi în
modelul de comparaţie, se realizează cu ajutorul confruntării prin
alăturare, suprapunere şi juxtapunere.
În cazul comparării prin alăturare se pot face măsurători
privind lungimea unor caracteristici, distanţa dintre ele şi anumite
puncte de referinţă, valoarea unghiulară a anumitor elemente,
poziţia şi forma acestora etc.

2.3.5. URMELE BIOLOGICE

Sunt recoltate frecvent cu ocazia investigării infracţiunilor
săvârşite prin violenţă (omor, tâlhărie, viol, lovituri), a
accidentelor de circulaţie, de muncă, în explozii şi incendii.
Urmele biologice: sângele, saliva, sperma, firele de păr,
transpiraţia, grăsimile şi urina comportă două probleme:
a) determinarea naturii petelor şi secreţiilor;
b) stabilirea caracteristicilor grupale.22
Urmele de sânge
Prin urma de sânge se înţelege lichidul extravazat dintr-un
sector al aparatului cardiovascular şi depus pe un anumit suport, în
procesul săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu acesta.
Urmele de sânge au valoare de identificare datorită
posibilităţilor de a determina regiunea anatomică sau organele din
care provin, natura lor (arterial şi venos), grupa sanguină, prezenţa
alcoolului sau a unor microbi, timpul (cu aproximaţie) care s-a
scurs de la săvârşirea faptei, dacă provine de la o persoană sau de
la persoane diferite etc.
O persoană adultă poate avea o cantitate de 4-5 litri sânge,
ceea ce reprezintă a 13-a parte din greutatea corpului. Principalele
sale componente sunt plasma şi elemente celulare: globulele roşii
(numite şi hematii sau eritrocite), globulele albe (numite şi
leucocite) şi trombocitele.
Sângele omului are caracteristici proprii, care ne ajută să
deosebim urmele de sânge uman de sângele provenit de la alte
vieţuitoare. În raport de compoziţie şi de alte criterii de
diferenţiere, putem determina zona anatomică sau organul din care
provine. Astfel, sângele arterial este mai deschis la culoare, iar cel
venos este mult mai închis. De asemenea, sângele provenit de la
creier conţine în plus fibre sau celule nervoase, ceea ce îi conferă
un timp de coagulare mai îndelungat. După ce a ieşit din
organism, sângele se oxidează, îşi schimbă culoarea caracteristică,
căpătând culori tot mai închise, proporţional cu trecerea timpului.
Urmele de sânge de pe îmbrăcăminte sau de pe alte
suporturi pot fi distruse, până la dispariţie prin folosirea unor
substanţe chimice sau prin simpla spălare cu apă. Oricare ar fi
procedeele folosite pentru a face să dispară petele de sânge, rămân
urme caracteristice, care pot fi evidenţiate la examenul de
58
laborator sau prin folosirea lămpii ultraviolete.
Pe lângă examinarea cu ochiul liber, vor fi folosite procedee
tehnice adecvate, cu surse de lumină corespunzătoare sau lămpi cu
raze ultraviolete.
Sângele este vital şi pentru menţinerea unei temperaturi
corporale stabile; la oameni această temperatură este de 37,00º C
(98,60º F) şi poate varia în limite mici, de maxim un grad Celsius.
Producerea de căldură şi pierderea de căldură în diferite părţi
ale corpului sunt echilibrate de transferul de sânge prin vasele de
sânge. Acest lucru are loc datorită variaţiei diametrului vaselor de
sânge din piele. Atunci când o persoană se supraîncălzeşte, vasele
de sânge se dilată, iar un volum mărit de sânge circulă prin piele.
Din cauza măririi volumului de sânge ce trece prin piele, aceasta
poate deveni roz. În condiţii de temperatură scăzută, pielea devine
palidă, odată cu micşorarea diametrelor vaselor de sânge, acesta
nemaiajungând în piele şi reducând astfel pierderile de căldură.
Compoziţia sângelui
Aproximativ 55% din cantitatea de sânge este reprezentată
de lichidul cunoscut sub numele de plasmă. Restul de 45% este
compus din trei tipuri de celule: celule rosii (eritrocitele), celule
albe (leucocitele) şi trombocitele. Plasma este compusă în special
din apă şi săruri. Rinichii sunt cei care menţin concentraţia de sare
în plasmă, deoarece orice fluctuaţie a acestei concentraţii poate
duce la funcţionarea incorectă a celulelor corpului. În condiţii
extreme, modificarea acestei concentraţii poate duce la comă şi
chiar moarte.
Plasma conţine de asemenea şi vitamine, minerale, proteine,
factori coagulanţi şi produse reziduale. Plasma are de obicei
culoarea galbenă datorită proteinelor dizolvate în ea.
Sângele este
produs în măduva
hematogenă a oaselor
mari şi a coloanei
vertebrale. La copii,
măduva din majoritatea
oaselor este implicată
activ în formarea
celulelor ce compun
sangele.
Crearea unei
întreruperi a
continuităţii, în orice
mod, la nivelul peretelui vascular, va avea drept consecinţă
părăsirea vasului sanguin de către o cantitate oarecare de sânge,
care se poate regăsi pe corpul persoanei care sângerează, precum
şi pe alte obiecte, corpuri sau locuri.
Descoperirea urmei de sânge prezintă interes prin aceea
că:
- se poate afla grupa sanguină, uneori subgrupa
persoanei de la care provine şi este posibilă chiar punerea în
59
evidenţă a haptoglobinelor;
- se pot obţine indicii referitoare la victimă şi făptuitor,
agentul vulnerant, modul de acţiune, regiunea anatomică ce a
sângerat, organul sau ţesutul lezat, etc;
Aceste categorii de urme pot fi obţinute, de regulă, prin
examinarea de laborator a urmei de sânge.
Forma urmelor de sânge este condiţionată de acţiunea
următorilor factori:
- natura şi forma suportului;
- înălţimea de cădere;
- unghiul de incidenţă;
- vechimea urmei;
- influenţa factorilor de mediu extern;
- influenţa factorilor de mediu intern;
- mobilitatea corpului persoanei care sângerează şi a
suportului;
- regiunea anatomică afectată;
- măsurile întreprinse pentru a opri hemoragia sau
a-i diminua intensitatea;
- măsuri întreprinse pentru îndepărtarea urmelor de
sânge.
Natura şi forma suportului.
Suporturile pe care se formează urmele de sânge pot fi
absorbante şi neabsorbante. Pe cele absorbante (lână, mătase, fibre
sintetice, bumbac, pământ, lemn nelustruit, cărămidă, etc), petele
de sânge creează urme cu contururi neregulate, difuze şi care în
general nu formează pelicule la suprafaţă. Pe cele neabsorbante
(sticla, hârtia velină, lemn lustruit, metal, material plastic, frunze,
tulpini de plante, etc) sângele formează pelicule (cruste) lucioase,
friabile, care-şi păstrează, de regulă, forma iniţială şi pot servi la
estimarea direcţiei de cădere.

La rândul lor, suporturile absorbante şi neabsorbante pot

fi: netede (linoleumul) sau prezentând denivelări (duşumeaua); cu
temperatura egală cu a corpului uman sau mai mare ori mai
scăzută; compacte sau prezentând o oarecare fragmentare
(pulverulentă, granulaţii ori părţi componente cu dimensiuni
diferite, de exemplu ciment, nisip, pietriş); cu forma definită şi
stabilă (perete, covor) ori variabilă şi instabilă (un strat subţire de
zăpadă).
În funcţie de aceste suporturi, aspectul urmelor de
sânge poate fi:
- cu densitate uniformă, având margini bine
delimitate, de o formă regulată sau neregulată;
- cu densitate neuniformă, având marginile difuze.

60
 Înălţimea de cădere.
Aspectul unei picături de sânge este influenţat şi de
înălţimea de la care aceasta a căzut. De regulă, la căderea pe un
plan orizontal de la o înălţime mică (până la 150 cm), în funcţie de
natura suportului, de volumul picăturii de sânge şi de fluiditate,
s-a constatat că urma acesteia este relativ compactă şi cu
marginile mai mult sau mai puţin zimţate. Odată cu creşterea
înălţimii de cădere, pe lângă urma de bază vor apărea şi stropi
secundari, din ce în ce mai depărtaţi, cu aspect diferit: puncte,
benzi sau virgule.
Unghiul de incidenţă.
La punctul de contact, în cazul căderii oblice pe un
suport neabsorbant, petele de sânge au forma ascuţită, vârful fiind
orientat către direcţia de deplasare a urmei create. Cu cât unghiul
format de suport este mai ascuţit, cu atât alungirea picăturii este
mai mare, axa fiind orientată către direcţia de mişcare.
Vechimea urmei.

Timpul de coagulare a sângelui este mult întârziat la o

temperatură scăzută a mediului ambiant şi, mai ales, a suportului.
De asemenea, timpul de coagulare se măreşte cu cât
urma de sânge are o grosime mai mare (aceasta poate fi
determinată fie de cantitatea de sânge, fie de existenţa unor
neregularităţi pe suprafaţa suportului). Se poate aprecia că, după
câteva minute de la contactul cu mediul extra-vascular şi
extra-corporal, apare o pojghiţă fină pe toată suprafaţa petei, apoi
se observă mici cheaguri sanguine. Cu trecerea timpului, pata se
usucă, schimbându-şi culoarea de la roşu-aprins până la brun-
negru.
Influenţa factorilor de mediu extern.
Acţiunea frigului determină o menţinere cvasiconstantă
a formei, dimensiunii şi conturului urmei de sânge, o delimitare
aproape netă de restul suportului, culoarea fiind uşor modificată în
timp. În condiţiile temperaturilor de peste 0 grade, la care se
adaugă şi influenţa celorlalţi factori, la urma de sânge se observă o
modificare a formei, dimensiunilor, conturului şi a delimitării de
restul suportului, precum şi schimbarea culorii de la roşu, la
cenuşiu cu ritm dependent de valoarea factorului termic şi de
natura de acţiune a acestuia. În raport şi cu procesul de putrefacţie,
urma devine negricioasă. Astfel, la o temperatură mai scăzută şi
fără iluminare, schimbarea culorii urmei de sânge de la roşu-
aprins în primele momente, la roşu-închis, şi apoi la roşu-cafeniu
şi brun-închis se face în 2-3 săptămâni, în timp ce sub influenţa
unei lumini difuze aceleaşi modificări cromatice se produc în
61
numai 7-8 zile, iar sub influenţa directă a razelor solare în 1-2 zile.
Influenţa factorilor de ordin intern.
Se manifestă în procesele de putrefacţie, ca urmare a
prezenţei substanţelor de natură organică, care intră în
compunerea masei sanguine, determinând în general o modificare
a culorii şi aspectului sângelui. Ca urmare, culoarea urmei de
sânge se închide, căpătând o nuanţă verzuie.
Mobilitatea corpului persoanei care sângerează şi a
suportului.
Când se formează o urmă de sânge sub aspect de dâră,
cu sensul de formare similar celui al deplasării, stropii au o formă
cu extremitatea alungită în direcţia de mers. Acelaşi aspect se
obţine dacă mâinile pline cu sânge sunt scuturate. Urma creată de
la jetul de sânge, când persoana se deplasează, va avea aspectul
unor stropituri primare şi a unora secundare, izolate sau
confluente, în formă de evantai, cu direcţia în sensul mişcării.
Atunci când persoana staţionează, urma de sânge creată va avea
aspect de baltă (când suportul are poziţie orizontală), ori de dâră
prin prelingere (pe un suport înclinat).

La mobilitatea suportului se iau în considerare

următoarele aspecte: viteza de deplasare, unghiul faţă de
orizontală, direcţia, viteza de rotaţie în jurul axei sale, forma
deplasării, opririi şi pornirii (lentă sau bruscă), condiţiile de mediu
în care are loc această mişcare. În raport cu aceste elemente,
aspectul urmei va fi diferit (alungiri, devieri ale axei iniţiale de
cădere sau prelingere, ştergeri sau întinderi prin aplatizare, etc).
Regiunea anatomică afectată.
În funcţie de gradul de vascularizare, de
superficialitatea dispunerii reţelei vasculare şi de timpul de
coagulare a sângelui, urma de sânge poate avea mărimi şi forme
variate.

Măsurile întreprinse pentru a opri hemoragia sau

a-i diminua intensitatea.
Când sângerarea a fost întreruptă, la faţa locului
rămâne doar cantitatea care s-a scurs până la apariţia efectului
măsurilor luate. Dacă hemoragia nu este total oprită şi se reia, vor
fi descoperite alte urme de sânge. Succesiunea sângerării poate fi
dedusă în funcţie de aspectul şi forma diverselor urme.

62
 Măsuri întreprinse pentru îndepărtarea urmelor de
sânge.
Forma urmelor de sânge descoperite la faţa locului poate
fi modificată prin acţiuni intenţionate de distrugere a lor, cum ar
fi: spălarea, frecarea mecanică a suportului, arderea ori tăierea
acestuia, aplicarea unui strat de vopsea peste suport, etc.
Descoperirea urmelor de sânge comportă dificultăţi în
următoarele situaţii:
- au suferit modificări prin trecerea timpului;
- sunt în cantitate mică (pete);
- au o culoare asemănătoare cu cea a suportului;
- au fost înlăturate, parţial, de autor.
Cercetarea urmelor de sânge va fi orientată:
- pe corpul şi îmbrăcămintea victimei şi agresorului;
- pe locul în care a fost descoperit cadavrul;
- pe drumul parcurs de persoana care sângerează (victimă
sau agresor);
- pe instrumentele folosite la săvârşirea infracţiunii;

- pe instalaţiile sanitare, vase şi alte obiecte care ar fi putut

servi la înlăturarea urmelor sau la transportul cadavrelor.
Depistarea petelor de sânge suspecte se face cu ochiul liber
sau prin iluminarea suprafeţei cercetate sub un unghi ascuţit ori cu
ajutorul lămpii de radiaţii U.V. Orientativ, se poate apela la reacţii
cu apă oxigenată, luminol, acid sulfuric, reactivul Medinger pe
bază de verde-leuco-malachit sau reactivul Adler, pe bază de
benzidină.
Ridicarea urmelor de sânge:
• prin răzuire sau raclare împreună cu o porţiune din suport;
• prin absorbire cu pipeta sau cu hârtia de filtru;
• prin ridicarea pământului şi a nisipului ce conţin urme;
• prin tăierea şi ridicarea vegetaţiei.
În procesul-verbal de cercetare a locului faptei se vor
menţiona: numărul urmelor, forma, dimensiunile, dispunerea,
culoarea, natura şi proprietatea suportului. Dacă s-a recoltat sânge
de la cadavru se vor preciza: de unde s-a recoltat, cord sau, în
cazuri excepţionale, torace, cavitatea abdominală sau craniu;
vârsta victimei; dacă victima a fost transfuzată înainte de deces se
vor preciza cantitatea şi grupa sângelui transfuzat.23
Obiectele în stare udă, purtătoare de urme de sânge, nu se
ambalează decât după uscare. Nu se vor folosi ambalaje din
plastic.
Expertiza biocriminalistică a urmelor de sânge.
Principalele întrebări care se pot formula:24
- Urma este sau nu de sânge?
- Sângele este de natură umană sau animală?

63
 - Cărei grupe din sistemul AB0, serice, enzimatice sau
limfocitare aparţine?
- Care este organul din care provine?
- Conţine alcool ori elemente de natură toxică?
- Aparţine unui bărbat sau unei femei?
- Care este vechimea aproximativă a urmei?
- În ce condiţii este posibil să se fi format urma?
- Cărei persoane, dintre cele indicate în actul de dispunere a
expertizei, i-ar putea aparţine?
- Ce alte date se mai pot desprinde din investigarea
biologică?
Natura sângelui se determină prin reacţiile
microcristalografice (reacţiile Teichman, Takayama) ori cele
microspectroscopice.
Stabilirea grupelor sanguine se face potrivit sistemului
clasic A, B, 0 (cu subgrupele A1, A2, A3, AB, A1B, A2B etc.)
sau a altor sisteme: M.N., Rh, Gm etc., iar sexul persoanei se
determină în funcţie de cromatina sexuală.
Regiunea din care provine sângele se stabileşte după
următoarele ca-racteristici:
• sângele din cavitatea bucală conţine celule epiteliale fără
nucleu, leucocite, resturi alimentare şi floră microbiană specifică;
• sângele nazal conţine elemente celulare cu nucleu;
• sângele menstrual poate fi identificat pe baza elementelor
specifice de iod pozitiv şi de basofite;
• în cazul violului, sângele vaginal poate conţine şi spermă.
Se poate stabili prezenţa alcoolului sau a oxidului de carbon.
De asemenea, poate fi stabilită, cu aproximaţie, vechimea
urmei de sânge sau a altor urme biologice (fire de păr, ţesut
dermal etc.).
Urmele de salivă
Prin urma de salivă se înţelege lichidul de secreţie al
glandelor salivare depus pe diferite suporturi, în procesul
săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta.
Prezenţa salivei interesează mai ales sub aspect calitativ,
întrucât ea poate furniza date cu privire la grupa sanguină a
persoanei de la care provine (atunci când persoana este
secretoare).
Aspectul urmei de salivă este condiţionat de următorii
factori :
- natura şi forma suportului;
- distanţa la care este situată cavitatea bucală de suport;
- vechimea urmei;
- cantitatea de salivă;
- influenţa factorilor de mediu extern;
- influenţa factorilor de mediu intern;
- prezenţa unor boli;
- vârsta.
Natura şi forma suportului.
Se deosebesc suporturi absorbante (materiale textile,
64
sintetice, de origine animală) şi neabsorbante (ciment, linoleum,
beton) aceste suporturi pot avea suprafaţa cu sau fără
neregularităţi.
Distanţa la care este situată cavitatea bucală de suport.
Cu cât depărtarea faţă de suport este mai mare, cu atât
gradul de dispersare a cantităţii de salivă creşte, influenţând prin
aceasta omogenitatea suprafeţei urmei, forma, conturul şi
delimitarea ei de restul suportului pe care se depune. La o distanţă
redusă sau în cazul contactului intim cu suportul, urma este
prezentă cu toate caracteristicile ei, fiind bine marcată.
Vechimea urmei.
Este determinată de timpul scurs de la crearea ei până la
descoperire. Dacă trece un interval mai mare de timp, se produce
uscarea, degradarea, iar după câteva zile dispariţia elementelor din
conţinutul urmei.
Cantitatea de salivă.
Aceasta face ca forma urmei să fie mai bine exprimată şi
cu dimensiuni apreciabile când este mare, sau dimpotrivă, greu
vizibilă, cu dimensiuni mici, atunci când este redusă.
Influenţa factorilor de mediu extern.
Temperatura ridicată, umiditatea, curenţii de aer, sursele
de impurificare a suportului, acţiunea unor substanţe cu conţinut
acid sau bazic, diluarea ori spălarea urmei, prezenţa nicotinei şi a
prafului profesional, etc. duc la modificări de formă şi aspect ale
urmelor de salivă.
Influenţa factorilor de ordin intern.
Enzimele, proteinele, sângele, etc. sunt de natură a
accentua sau a accelera unele modificări ale urmelor de salivă
(schimbarea culorii, micşorarea volumului, zbârcirea suprafeţei
concomitent cu tendinţa ei de dispariţie).
Prezenţa unor boli.
Bolile pot determina schimbări de formă şi aspect ale
salivei ca urmare a survenirii unor modificări cantitative (exces de
salivaţie în cazul unor focare salive dento-alveolare, inflamaţii sau
tumori ale părţilor moi din cuprinsul cavităţii bucale, etc.) şi
calitative (prezenţa striaţiilor sanguine, urme de puroi, fragmente
tumorale, variaţii ale vâscozităţii lichidului salivar, etc). De
asemenea, necesitatea administrării unei substanţe
medicamentoase, cu efecte secundare asupra salivaţiei, face ca
volumul şi calitatea acestui produs biologic să sufere unele
diminuări respectiv creşteri ale vâscozităţii şi mărirea densităţii
sale.
Vârsta.
Îndeosebi la vârstele înaintate, au loc modificări cantitative
şi calitative ale secreţiei salivare.
Asupra urmelor de salivă mai pot avea influenţă şi alţi
factori cum sunt: sexul, unele momente fiziologice (graviditate,
menstruaţie, înfometare, etc.), tratamentele stomatologice, actul
reflex de salivare la anumiţi excitanţi gustativi (de exemplu guma
de mestecat) sau la senzaţii de respingere gustativă, abundenţele
65
salivare ce însoţesc unele boli (insuficienţa hepatică), etc.
Urmele de salivă interesează investigarea criminalistică
numai dacă individul este de tip secretor. Pe baza testului ADN
este posibilă identificarea persoanei după saliva prelevată de pe
obiecte ca: tacâmuri, scobitori, şerveţele, ţigări, batiste etc.
Saliva are în compoziţie apă în proporţie de 99 la sută,
substanţe organice în proporţie de 0,3 la sută, iar restul de 0,7 la
sută este format din elemente celulare degenerate, provenite din
glande, mucoasa bucală şi limfonoduli, floră microbiană şi
substanţe anorganice.25
Căutarea şi descoperirea urmelor de salivă.
Aceasta se face, după caz, prin examinarea directă cu
ochiul liber, prin folosirea la faţa locului a unor mijloace optice
(lupa, microscopul de buzunar, detectorul cu radiaţii ultraviolete,
etc.) sau prin ridicarea obiectelor pe care se presupune că există
urme de salivă şi trimiterea la laborator în vederea descoperirii lor.
Urmele de salivă se caută pe toate obiectele existente la
locul faptei ce ar avea legătură cu desfăşurarea activităţii
infracţionale.
Obiectele şi locurile unde se află urme de salivă sunt:
Q cele utilizate în scop de igienă corporală, cum ar fi:
batista, prosopul, periuţa de dinţi, scobitoarea sau alte obiecte mici
pretabile acestei destinaţii;
Q cele folosite pentru fumat: ţigări - mucuri - pipe,
trabucuri, ţigarete, etc;
Q tacâmurile, farfuriile, paharele, sticlele, ceştile,
biberoanele şi alte asemenea obiecte susceptibile de a fi suportul
unor urme de salivă;
Q instrumentele muzicale de suflat, instrumentarul
stomatologic şi de ORL;
Q obiectele de îmbrăcăminte şi de încălţăminte;
Q obiectele de cult religios (icoane, cruci, relicve, etc);
Q vată, tifon, comprese, căluşuri, alte obiecte introduse
forţat în cavitatea bucală a victimei;
Q lenjeria de corp şi de pat, insistându-se în mod deosebit
asupra gulerelor, piepţilor, cusăturilor marginale, feţelor interioare
ale cupelor sutienelor, feţelor de pernă, cearşafurilor, etc;
Q corpul victimei (buze, faţă, gât, regiunea mamară, zona
pubiană) şi împrejurimile locului unde acesta a fost găsit;
Q alte obiecte sau instrumente găsite la faţa locului
provenite de la făptuitor şi pe care se presupune că există urme de
salivă;
În tot cursul activităţii desfăşurate la faţa locului, pentru
relevarea urmelor de salivă se are în vedere posibilitatea ca
acestea să fie confundate cu pete de alta natură, ca: sperma, mucus
nazal, etc.
Ambalarea urmelor se face doar în stare uscată, după care se
transportă urgent la laboratorul de specialitate, pentru a nu se
distruge antigenele.26
Interpretarea urmelor de salivă poate oferi date despre
66
modul de formare a urmei, mediul profesional al individului,
starea de sănătate, deprinderi sau vicii, timpul petrecut la locul
faptei, numărul de persoane etc.
Expertul se poate pronunţa asupra următoarelor aspecte:
• dacă urma este sau nu de salivă;
• dacă saliva este de natură umană (nu întotdeauna rezultatul
poate avea caracter de certitudine);
• calitatea de secretor sau nesecretor şi grupa sanguină;
• prin examen genetic se poate identifica persoana cu
certitudine.

Urmele de spermă
Prin urma de spermă se înţelege lichidul de secreţie al
glandelor sexuale masculine, exteriorizat din cauze fiziologice sau
patologice, depus pe diferite suporturi în procesul săvârşirii unei
infracţiuni sau în legătură cu aceasta.
Cu ocazia cercetării la faţa locului se ia în considerare
prezenţa lichidului spermatic, ca atare fără a interesa conţinutul în
spermatozoizi, aspect ce nu se poate elucida în condiţiile oferite în
această etapă.
Forma şi aspectul urmei de spermă la faţa locului sunt
influenţate de următorii factori :
- natura şi forma suportului;
- vechimea urmei;
- influenţa factorilor de mediu extern;
- numărul persoanelor care au eliminat urmele de spermă;
- prezenţa unor boli.
Natura şi forma suportului.
Urmele de spermă pot rămâne pe suporturi absorbante şi
neabsorbante.
Pe suporturile absorbante, ele apar sub formă de pete gri-
albicioase cu contur neregulat, dar net delimitat de restul
suportului, iar pe cele neabsorbante, ca dâre strălucitoare ori
cruste.
Vechimea urmei.
Vechimea urmei de spermă influenţează aspectul acesteia
în privinţa formei, cât şi a culorii. Astfel, în funcţie de natura
suportului, ea se micşorează ca urmare a mişcării, iar culoarea se
schimbă în timp de la gri-albicios până la galben-cenuşiu sau
cenuşiu deschis.
Influenţa factorilor de mediu extern.
Forma şi aspectul urmei de spermă sunt influenţate de unii
factori ai mediului extern, cum ar fi temperaturile ridicate,
umiditatea, iluminarea, impurităţile mediului ambiant, etc.

67
 Numărul persoanelor.
Acest factor influenţează cantitatea, forma şi aspectul
urmelor. În acest caz, se vor descoperi urme în număr sporit de
pete, cu dimensiuni diferite, iar în ceea ce priveşte aspectul, pot fi
observate diferenţieri de culoare, consistenţă, compoziţie şi grad
de difuziune ori extensie pe suprafaţa unui suport de acelaşi gen.
Prezenţa unor boli.
Afecţiunile organelor genitale pot duce la modificări ale
aspectului urmei de spermă. În asemenea cazuri, în urmele de
spermă pot apărea: sânge, puroi, urină, secreţii uretrale, etc.
Cercetarea urmelor seminale.
Aceste urme sunt cercetate deoarece pot ajuta organele de
urmărire penală să stabilească dacă provin de la o singură
persoană sau de la mai multe; totodată în urma examinării lor se
poate determina şi grupa sanguină, au valoare de identificare mai
ales în cazul infracţiunilor de natură sexuală sau al infracţiunilor
de omor, precedate sau concomitente cu infracţiuni de natură
sexuală. De asemenea, sunt căutate şi în cazul profanării de
cadavre. Aspectul şi culoarea lor diferă după suportul pe care se
găsesc şi după vechimea acestora.
Urmele de spermă trebuie căutate pe lenjeria de corp sau
de pat, pe îmbrăcămintea victimei sau a făptuitorului, ori pe
corpul acestora. Prezenţa organelor medicale este obligatorie,
deoarece, uneori, urmele trebuie căutate chiar şi în cavităţile
naturale ale organismului, la persoanele aflate în viaţă (victime
sau făptuitori), ori la cadavre. Urmele pot fi cercetate cu ochiul
liber sau cu ajutorul unor surse de lumină, în special al lămpilor cu
raze ultraviolete. Vor fi examinate obiectele purtătoare (lenjerie de
corp şi de pat, batiste, vată, tifon, bandaj igienic, prosoape, cadă
de baie, etc.).
Fixarea urmelor seminale.
Prin descriere în procesul-verbal de cercetare a locului
faptei, se precizează: obiectele pe care au fost descoperite, starea
în care se află, culoarea, alte urme aflate în imediata apropiere.
De menţionat că, în stare uscată, urmele seminale prezintă un
contur neregulat, o culoare gri-albicioasă şi sunt aspre la pipăit,
dacă se formează pe ţesături.
La ţesăturile sintetice, mai puţin absorbante, urmele au un
aspect de crustă solzoasă şi lucioasă.
Prin fotografierea obiectelor pe care au fost descoperite.
Ridicarea urmelor seminale necesită precauţie pentru
păstrarea intactă a spermatozoizilor. Se recomandă ridicarea
obiectului purtător sau tăierea porţiunii care cuprinde pata, fără a
se îndoi. Dacă urmele sunt descoperite în stare lichidă, vor fi
absorbite pe o bucată de pânză curată sau pe o rondea de hârtie
filtru, care, după uscare, se ambalează în hârtie curată.27
Urmele dispuse pe duşumea sau parchet se decupează.
Firele de păr care conţin picături seminale se taie. De pe
piele, recoltarea se face prin umezire cu apă distilată şi
transferarea petei pe o hârtie de filtru.28
68
 Aceste precauţii sunt determinate de faptul că cercetările
relativ recente au precizat că stabilirea calităţii de secretor şi
determinarea antigenelor din sistemul A, B, 0 sunt mai sigure în
cazul urmelor de spermă, în comparaţie cu urmele vechi de sânge,
chiar dacă au o vechime de peste un an.
Expertiza biocriminalistă a urmelor seminale poate stabili:
• dacă urma este de lichid seminal şi dacă aceasta este de
origine umană sau animală; Reacţii de probabilitate: reacţiile
cristalografice, reacţiile cromatografice şi spectrografice, reacţii
pentru fosfataza acidă; reacţii de certitudine: scoaterea în evidenţă
a spermatozoidului printr-o reacţie de culoare;
• determinările caracterului de secretor sau nesecretor, al
grupei sanguine (dacă individul este secretor); vechimea petei;
substanţele străine prezente în urmă; eventuale boli venerice;29
• anumite deprinderi, aberaţii sexuale şi stări psihopatologice
ale persoanei.
Posibilităţile de examinare a urmelor de spermă se datorează
timpului de supravieţuire a spermatozoizilor: 48 de ore
intravaginal la o femeie în viaţă; 19 zile la cadavrele îngheţate,
câteva luni de zile în ţesături absorbante.
La nivelul actual al tehnicii, specialiştii privesc cu rezervă
posibilitatea individualizării persoanei după spermatozoizii găsiţi
în urma descoperită la locul faptei sau pe victimă, dar se pot
obţine rezultate semnificative o dată cu perfecţionarea tehnicilor
de stabilire a tipologiei genetice a spermei.
Urmele de natură piloasă
În activitatea de cercetare a firelor de păr se folosesc
denumiri diferite, nu întotdeauna proprii. Pentru a încadra firele de
păr în capitolul mare al urmelor, acestea au fost asimilate cu
urmele şi denumite ,,urme de natură piloasă” sau ,,urme sub
forma firelor de păr”.
Valoarea de identificare a firelor de păr.
Firele de păr au valoare de identificare mai redusă în
comparaţie cu celelalte urme produse de diferite părţi ale corpului:
mâini, picioare, buze, dinţi, etc. Acestea sunt cercetate deoarece
concură la restrângerea cercului de persoane de la care ar putea
proveni. Ele pot furniza informaţii privitoare la vârsta
aproximativă, starea de sănătate, sexul persoanei, împrejurările în
care s-au desprins de la locul de inserţie (rupere, smulgere, tăiere
sau cădere naturală), zona corpului de unde s-au desprins (cap,
gene, sprâncene, axilă, regiune pubiană, etc.). Valoarea de
identificare a firelor de păr scade şi datorită posibilităţilor pe care
le oferă produsele cometice de a le schimba foarte uşor culoarea şi
alte trăsături proprii.
Prin urme de natură piloasă se înţelege firul de păr provenit
de pe corpul uman în procesul săvârşirii unei infracţiuni sau în
legătură cu acesta.30
Din punct de vedere anatomic, firul de păr este compus din
două părţi principale: rădăcina şi tija.

69
 Rădăcina este învelită într-un sac numit folicul pilos, format
la rândul său dintr-o teacă epitelială, internă şi una externă,
ambele învelite într-o teacă fibroasă. Teaca epitelială internă este
formată din trei straturi concentrice de celule cheratinizate, care
dinăuntru în afară sunt: epidermicula, stratul Huxley şi stratul
Henle. Teaca epitelială internă reprezintă răsfrângerea
epidermului, care se continuă pe rădăcină, învelind teaca epitelială
internă până la bulbul rădăcinii şi papilă. Teaca fibroasă de natură
conjunctivă formează învelişul exterior şi se continuă cu dermul.
Papila bulbului este formată din ţesutul conjunctiv fără fibre
elastice sau capilare şi fibre nervoase, care asigură nutriţia şi
inervaţia părului. Tulpina este alcătuită din măduva (canalul
medular), cortex (corticula) şi cuticula.
Forma şi aspectul firului de păr pot fi influenţate de unii
factori, şi anume:
Modul de detaşare al firului de păr din stratul
dermoepidermic.
Q în cazul smulgerii, firul de păr prezintă pe lângă
semnele de activitate vitală şi o serie de deformări;
Q în cazul ruperii, firul de păr are extremitatea
inferioară despicată şi este fără rădăcină;
Q firul de păr căzut spontan are bulbul plin, prezintă
semne de nevitalizare, rădăcina este ruptă, având aspect de
măciucă;
Q firul de păr degenerat are bulbul uscat şi cheratinizat;
Q în cazul arderii parţiale, firul de păr prezintă la
extremitatea lezată un aspect specific.
Timpul scurs de la desprindere.
Influenţa acestui factor rezultă, în aceea că, în cazul
tăierii recente apare o secţiune relativ plană, în funcţie de gradul
de ascuţire al obiectului tăietor, iar după 48 de ore unghiurile
încep a se rotunji.
Influenţa factorilor de mediu extern.
Sub acţiunea temperaturilor înalte se produce o
schimbare a naturii firului de păr. La circa 180 de grade
temperatură, părul blond devine brun roşcat, părul brun se
înnegreşte, iar cel alb capătă o culoare roză. La circa 250 de grade
apar ondulaţii artificiale, iar între 300 şi 400 de grade se produce
carbonizarea. Substanţele chimice decolorează sau determină
apariţia unei culori total diferită de cea originală.
70
 Descoperirea firelor de păr se face cu ochiul liber sau cu
ajutorul lupelor şi al surselor de lumină, cercetându-se:
• corpul persoanei, lenjeria, îmbrăcămintea, obiectele de uz
personal (pieptene, prosoape);
• unghiile şi mâinile cadavrului, în care pot fi găsite fire de
păr smulse de la criminal;
• obiectele corp-delict: cuţite, topoare, arme de foc etc.;
• alte urme de natură biologică (sânge, spermă, salivă,
ţesuturi moi).
Ridicarea firelor de păr se face cu penseta, în eprubete sau
plicuri, cu menţiunile de rigoare cu privire la locul şi modalitatea
de descoperire.
Recoltarea firelor de păr de la persoanele suspecte este
preferabil să se facă prin smulgere (pentru rădăcină).
Firele de păr se recoltează împreună cu toate impurităţile
aderente sau împreună cu crustele care le înglobează.
Expertiza firelor de păr determină:
• natura şi originea umană sau animală (părul uman se
diferenţiază de părul animalelor prin caracteristicile cuticulei,
precum şi prin indicele medular, adică raportul dintre diametrul
canalului medular şi diametrul total al firului de păr: la om este de
0,30, iar la animale este peste 0,50;
• sexul, vârsta şi rasa persoanei (formă ovală la albi,
neuniformă la negri, rotundă la rasa galbenă). Sexul se determină
pe baza cromatinei sexuale, în cantitate mai mare la femei şi lipsit
de medulară faţă de cel provenit de la bărbaţi;
• culoarea, naturală sau artificială;
• zona corpului din care provine;
• alterări datorate unor boli;
• impurităţi care oferă date despre profesia persoanei.
Prin analiza firului de păr este posibilă determinarea grupei
sanguine a persoanei, datorită prezenţei antigenelor specifice
sistemului A, B, 0: sunt necesare fire cu o lungime de 3–9 cm
pentru fiecare antigen.

IDENTIFICAREA GENETICĂ
Câteva repere
1900: momentul apariţiei geneticii moderne, odată cu
redescoperirea legilor lui Mendel, prezentate de către autor
începând cu anul 1865: progenii moştenesc trăsături comune cu
ale genitorilor. Anul 1869 este considerat anul descoperirii ADN.

71
 1909: cuvântul „genă” a fost tipărit pentru prima dată; un an
mai târziu s-a făcut prima demonstraţie, potrivit căreia fiecare
genă se poate asimila unui cromozom particular.
1944: Osvald Avery a stabilit rolul componentei celulare
DNA (dezo-xiribonucleic acid) în transmiterea caracterelor
ereditare (în româneşte ADN - acid dezoxiribonucleic).
1950: James Watson şi Francis Crick descoperă structura
ADN sub forma dublei spirale (Premiul Nobel în 1952).
1980: David Botstein şi colaboratorii săi stabilesc reperele
pentru construcţia unei hărţi a genomului uman, tehnologia RFLP
(Restriction Fragment Length Polymorphism).
1985: geneticianul englez Alex Jeffreys face o comunicare
ce va revoluţiona criminalistica: posibilitatea identificării
individuale pe baza zonelor repetitive hipervariabile ale ADN-ului
uman. Cercetările făcute în proiectele genomului uman, constând
în identificarea codului ADN al fiecărei celule vii dintr-un
organism, demonstrau că acest cod este suportul eredităţii, adică
amprenta absolut unică, de natură genetică, a fiecărui individ.
Jeffreys a demonstrat justiţiei britanice că descoperirea sa
este deosebit de valoroasă: primele aplicaţii au permis rezolvarea
unor probleme de emigraţie şi de paternitate, iar la scurt timp,
într-un celebru caz de omucidere (Regina versus Pitchfork),
criminalul a fost descoperit cu ajutorul amprentei genetice după
un screening genetic efectuat pe 5.000 de bărbaţi din regiunea
unde a avut loc omorul. Profilul genetic al unuia dintre donori s-a
dovedit a fi identic cu cel obţinut din sperma recoltată de pe
corpul victimei. Criminalul a mărturisit ulterior fapta şi a fost
condamnat.
1986: Kary Mullis a inventat Polymerase Chain Reaction
(PCR - reacţia polimerazică în lanţ). „PCR, mai mult decât orice
alt progres ştiinţific, în afară poate de elucidarea structurii ADN,
a schimbat faţa biologiei moleculare. Astfel, tehnologiile RFLP şi
PCR împreună formează piatra de temelie a profilului ADN.”
(Vladimir Beliş)
Analizele ADN prezintă avantaje pentru criminalistică:
identificarea certă a unor persoane cercetate de justiţie, a celor
declarate dispărute în urma unor catastrofe sau suspectate de
comiterea unor infracţiuni grave: omoruri, violuri, tâlhării,
stabilirea paternităţii, probleme de emigraţie etc.
În ţara noastră, rezultate spectaculoase în soluţionarea unor
cazuri complicate, sortite să rămână cu autori neidentificaţi, au
fost înregistrate de specialiştii Institutului Naţional de Medicină
Legală „Prof. dr. Mina Minovici” din Bucureşti (stabilirea
paternităţii) şi de Institutul de Medicină Legală Craiova (cazuri
devenite celebre: identificarea pe baza expertizării unor fire de păr
ale psihopatului criminal Otto Varadi din Satu Mare care a violat
şi ucis cu bestialitate câteva fetiţe în vara anului 1998;
identificarea criminalului Mircea Potop şi a violatorului Marin
Neacşu din Iaşi ş.a.).

72
 ADN-ul este un polimer, o
moleculă foarte mare, cu o structură
elicoidală, fiind alcătuită din două
lanţuri de material genetic rulate
unul în jurul celuilalt în spirală.
Fragment din lanţul ADN Fiecare lanţ constă într-o
succesiune de nucleotide, care sunt desemnate, convenţional, prin
literele ACGT: adenină, citozină, guarină şi tinină, grupate de-a
lungul unei benzi răsucite, a cărei structură a fost desemnată cu
numele de „dublă elice”. Fiecare individ are propria sa schemă
biologică, astfel că nu există două amprente genetice identice, cu
excepţia celor provenind de la gemenii univitelini (rezultaţi dintr-
un singur ovul fecundat, divizat în două).
Pentru obţinerea unei amprente genetice se utilizează în mod
curent cele două tehnici: RFLP şi PCR.
Reacţia de polimerizare în lanţ - PCR - Polymeraze Chain
Reaction este o metodă de sintetizare in vitro a unei secvenţe
specifice de ADN, proces ce se repetă clinic de mai multe ori,
având ca rezultat mărirea exponenţială a cantităţii de material
genetic dorit. Reacţia PCR a fost comparată cu un „xerox la
nivel molecular”. Tehnicile biologiei moleculare permit să se
atribuie fiecărui individ un cod literal-numeric, de exemplu: XZ-
34-68-1012-33-46-98-1516-45-33-88-91-1212.
Literele semnifică sexul (XZ = bărbat, XX = femeie), iar
cifrele sunt caracteristice configuraţiei genetice a fiecărui individ.
Amprenta genetică şi-a câştigat un loc de marcă între
mijloacele materiale de probă, fiind considerată o adevărată
„regină a probelor” sau „proba perfectă” (proba probelor).
Avantajele amprentei genetice
a. Cantitatea minimă necesară şi zona corpului de unde
proba prelevată poate fi recoltată.
S-a demonstrat ştiinţific că mărimea probei supusă analizei
pentru determinarea ADN-ului poate fi redusă până la
dimensiunea moleculei; ADN-ul este prezent în toate celulele
nucleate: sânge prelevat pe anticoagulanţi; urme de sânge găsite la
locul faptei; spermă (exceptând cazurile de azoospermie),
fragmente de ţesuturi (începând cu pielea şi până la ţesutul osos,
pulpa dentară şi firul de păr), lichid amniotic, salivă.
În cazul părului fără bulb sau al oaselor vechi se recomandă
să fie studiat ADN-ul mitocondrial, care este exclusiv de origine
maternă.
b. Vechimea maximă admisă a probei
Dilema a fost soluţionată prin cercetări efectuate asupra celor
prelevate din organisme a căror vechime depăşeşte mai multe mii
de ani. Spre exemplu, în anul 1994, cercetările ADN-ului unei
mumii peruviene, veche de 1.000 de ani, au depistat existenţa
tuberculozei ca boală infecţioasă cauzată de Nycobacterium
tuberculosis, aflată în organismul indigenilor americani cu 500 de
ani înaintea lui Cristofor Columb (1492). A dat rezultate chiar şi
73
analiza ADN a unor materiale folosite de antici la executarea unor
picturi pe stâncă, descoperite în regiunea Lower Pecas din Texas
(vechi de 2950 până la 4.300 de ani), care au condus la concluzia
că vopselele aveau în compoziţie sânge, urină, lapte, sucuri
vegetale şi grăsimi animale.
Una dintre cele mai mari descoperiri arheologice din lume
(1991), Otzi, Omul Gheţurilor, o mumie veche de 5000 de ani,
datând din Epoca Pietrei, despre care s-a crezut că a murit în urma
hipotermiei, a furnizat elemente spectaculoase. Testele ADN
efectuate de Dr. Thomas Loy de la Universitatea din Queensland
au demonstrat existenţa a patru mostre diferite de ADN uman pe
haina şi armele lui Otzi: una pe exteriorul hainei, una pe vârful
unei săgeţi rupte, una pe corpul săgeţii, iar ultima pe lama unui
cuţit. Nici una din aceste mostre nu sunt identice cu ADN -ul
mitocondrial al lui Otzi. S-au reconstituit ultimele 48 de ore
dinainte de moartea lui Otzi, stabilindu-se că acesta ar fi fost
implicat într-o luptă cu 2 - 3 agresori, fiindu-i fatală o rană
provocată de lovitura unei săgeţi în spate (Discovery Channel,
2003)
c. Delimitarea strictă între ADN-ul organismelor vii pe
specii şi subspecii
Anul 2000 a adus o noutate ştiinţifică absolută: harta
completă a genomului uman, posibilităţile de a greşi în
identificarea ADN-ului uman sau de a-l confunda cu ADN-ul altor
organisme vii (insecte, animale sau plante), fiind practic
imposibile.31
Datorită acestor caracteristici, descoperirile legate de ADN
echivalează cu existenţa unei chei universale pentru decriptarea
oricărui cod.
Este de reţinut însă că simpla analiză a unei probe biologice
şi decriptarea codului ADN specific nu conduc automat la
rezolvarea unui caz, atâta timp cât nu există indispensabilul
element de comparaţie, de personalizare a analizei prin
desemnarea cu certitudine a persoanei căreia îi aparţine proba.
Particularităţi ale cercetării locului faptei
Locul faptei va fi strict delimitat şi înconjurat cu un cordon,
în care vor avea acces doar persoane temeinic instruite, în număr
cât mai mic posibil (criminalişti şi câţiva reprezentanţi ai justiţiei
asistaţi de personal calificat). Toţi vor purta haine speciale de
protecţie, caschete, mănuşi (care se schimbă după fiecare probă
prelevată) şi măşti (pentru a se evita contaminarea cu stropi de
salivă).
Cercetarea locului faptei se va face temeinic, pe durata mai
multor ore, fără idei preconcepute, pentru prelevarea urmelor
vizibile sau latente din zonă ori de la persoanele care se află sau
au trecut prin acest perimetru.
Transportul la laborator se va face cu maximă operativitate.
Toţi participanţii la cercetarea locului faptei trebuie să ţină cont
că degradarea ADN-ului are loc sub acţiunea unor enzime proprii
celulei, ADN-azele, şi este accelerată de factori din mediul
74
ambiental, în special umiditatea, căldura, lumina ultravioletă şi
contaminarea bacteriană.
Fiecare suport se ambalează separat în hârtie albă, cu etichetă
pe care se menţionează conţinutul ambalajului şi locul din care a
fost prelevată proba.
Fotografierea şi filmarea urmelor înainte ca acestea să fie
atinse, deplasate sau recoltate.
Îmbrăcămintea care are pete de sânge va fi uscată şi apoi
împachetată într-un recipient de hârtie, care va fi etichetat.
De regulă, cercetarea urmelor apte să servească identificării
genetice, parcurge aceleaşi etape tehnice, tipice urmelor biologice
(sânge, spermă, salivă) de la descoperire la fixare fotografică,
desenare şi ridicare.
Pentru fiecare probă se va folosi un tip special de recipient
care să ofere o conservare optimă şi un transport sigur. Sângele
lichid, ţesuturile, organele sau oasele se containerizează şi se
refrigerează în vederea transportării în condiţii bune. Părul trebuie
colectat cu grijă pentru a evita ruperea tijei sau atingerea rădăcinii
furnizoare de informaţie genetică.
Reguli de ridicare si manipulare a probelor destinate analizei
ADN
Realizarea cu succes a genotipării probelor biologice ridicate
de la faţa locului depinde foarte mult de modul în care sunt
ridicate şi conservate acestea. Astfel tehnica de recoltare şi
înregistrare a probelor, cantitatea şi natura acestora, modul de
manipulare şi ambalare, condiţiile de conservare au o importanţă
deosebită pentru obţinerea unor rezultate viabile prin analiza
ADN.
Dacă urmele nu sunt înregistrate, recoltate, ambalate şi
conservate corespunzător, acestea nu vor satisface cerinţele
minime pentru a fi admise ca probe în justiţie.
Dacă probele nu sunt înregistrate corespunzător, înaintea
ridicării, originea acestora poate fi contestată. Dacă ambalarea
este incorectă, probele se pot contamina. Dacă recoltarea este
incorectă, probele se pot distruge. Păstrarea în condiţii
necorespunzătoare poate duce la degradarea probelor. Toţi aceşti
factori pot influenţa negativ, în mod decisiv, succesul genotipării
probelor.
La ridicarea probelor de la faţa locului sau a probelor de
comparaţie se vor respecta următoarele reguli generale :
Q la cercetarea la faţa locului se vor folosi în mod
obligatoriu mănuşi chirurgicale din latex care se vor schimba ori
de câte ori se trece la ridicarea unei noi probe;
Q pentru manipularea probelor se va folosi instrumentar
steril (capătul de prindere al unei pensete se poate steriliza prin
încălzirea la flacăra unei brichete). Nu se vor manipula simultan
mai multe probe;
Q probele nu vor veni în contact una cu alta în timpul
recoltării. Obiectele provenind de la suspecţi şi de la victime vor fi
în permanenţă separate; acestea nu vor fi în contact cu aceleaşi
75
obiecte (în maşina de transport, camerele de interogatoriu, etc.) pe
timpul manipulării;
Q nu atingeţi cu mâna descoperită zonele obiectelor unde
presupuneţi că pot exista urme ADN;
Q nu tuşiţi sau strănutaţi spre obiectele purtătoare de
urme de la faţa locului. Nu vorbiţi pe timpul ridicării probelor
pentru analiza ADN;
Q nu atingeţi cu faţa, nasul sau gura probele pe timpul
recoltării sau ambalării. Protejaţi-va părul pe timpul recoltării. Pe
timpul recoltării probelor este interzis fumatul, consumul de
băuturi sau alimente;
Q ori de câte ori este posibil, expediaţi obiectul purtător
de urme ca atare la laborator, fără a încerca ridicarea de urme sau
decuparea zonelor bănuite a conţine urme ADN;
Q întotdeauna uscaţi cu grijă probele înaintea ambalării
prin expunere la aer;
Q ambalaţi probele în ambalaje noi din hârtie sau plicuri
noi; este interzisă ambalarea în pungi din material plastic;
Q este interzisă deschiderea probelor, odată ambalate,
pentru a fi prezentate pe timpul investigaţiilor;
Q nu se vor ambala mai multe obiecte în acelaşi
container;
Q dimensiunile ambalajului exterior vor fi
corespunzătoare pentru a se preveni tensionarea acestuia şi
ruperea pe timpul transportului;
Q este interzisă refolosirea ambalajelor.
Lista materialelor biologice din care ADN-ul a fost izolat
si analizat :
Q sânge şi pete de sânge;
Q sperma şi pete de spermă;
Q ţesuturi şi celule;
Q oase şi organe;
Q păr cu foliculi;
Q urina şi saliva (cu celule nucleate).
Alte materiale, cum sunt: lacrimile, transpiraţia, serul,
materiale fără celule nucleate nu pot fi supuse analizei ADN.
Modalităţile prin care dovezile biologice pot fi transferate
Şase tipuri diferite de dovezi biologice enumerate mai sus
pot fi folosite pentru a conecta o persoană de alta, de un obiect sau
de un loc. Aceste tipuri de dovezi pot fi, de asemenea, folosite
pentru a asocia sau a disocia o persoană cu o crimă. Dovezile
biologice pot fi, în general, transferate prin una sau două
modalităţi: directă sau secundară.
Depozitarea directă
Sângele, sperma, ţesuturile, oasele, părul, urina şi saliva,
pot fi transferate de pe corpul sau hainele unei persoane sau de pe
obiectele de la locul faptei. După ce materialele biologice au fost
depozitate, ele devin pete şi aderă la o suprafaţă sau la un substrat.
Dovezile biologice care nu sunt lichide, cum ar fi: ţesuturi, oase
sau păr, pot fi, de asemenea, transferate prin contact direct şi
76
depozitare. Transferul şi depozitarea directă pot fi întâlnite în una
din următoarele situaţii :
Q ADN-ul suspectului depozitat pe victimă (corp sau haine);
Q ADN-ul suspectului depozitat pe un obiect;
Q ADN-ul suspectului găsit la locul faptei;
Q ADN-ul victimei depozitat pe suspect (corp sau haine);
Q ADN-ul victimei depozitat pe un obiect;
Q ADN-ul victimei aflat la locul faptei;
Q ADN-ul martorilor aflat pe victimă sau pe suspect;
Q ADN-ul martorilor aflat pe un obiect;
Q ADN-ul martorilor aflat la locul faptei.
Transferul secundar
Sângele, sperma, ţesuturile, părul sau urina pot fi
transferate de pe victimă, suspect, martor, obiect sau de la locul
faptei printr-un mediu intermediar. În cazul transferului secundar
nu există contact direct între sursa originală (donor de ADN) şi
suprafaţa ţintă. Transferul intermediar ar putea fi o persoană sau
un obiect. Transferul secundar nu furnizează dovezi despre
legătura directă a unui individ cu crima.

2.3.6. URMELE CREATE

DE MIJLOACELE DE TRANSPORT

Generalităţi
Aceste urme pot fi descoperite în cazul accidentelor de
circulaţie, dar pot fi găsite şi când sunt cercetate alte fapte la
comiterea cărora au fost folosite diverse mijloace de transport
(omoruri, tâlhării, furturi, etc). Urmele din această categorie sunt
complexe şi cuprind mai multe tipuri:
 urme create de anvelope;
 urme create de roţile metalice ale căruţelor sau de şinele
metalice ale săniilor;
 urmele de impact ale vehiculelor;
 urmele sub formă de obiecte sau resturi materiale;
 alte urme create de vehicule (pete de combustibil,
lubrifianţi, etc.).
Ele pot fi descoperite sub forma urmelor de adâncime, dar
mai pot fi prezente la locul faptei şi ca urme de suprafaţă (de
exemplu: urme de roţi evidenţiate pe corpul şi hainele victimei).
Sunt prezente atât ca urme statice, create de mişcarea
uniformă a vehiculelor, cât şi ca urme dinamice, produse în procesul
frânării, derapajelor, al ciocnirii, al plecării precipitate de la locul
faptei (demaraje bruşte).
Urmele create de mijloacele de transport sunt în general
urme vizibile, căutarea lor este relativ simplă, fiind necesară
consemnarea lor în procesul verbal de cercetare, pe schiţa locului
faptei, cu măsurarea şi menţionarea dimensiunilor lor: lungime,
lăţime, aspect, efectuându-se şi fotografii judiciare cu ajutorul
panglicilor metrice. Chiar atunci când urmele sunt produse pe
zăpadă şi sunt relativ greu de fotografiat, este necesar a fi menţionat
77
în procesul verbal de cercetare tipul şi aspectul acestora.

Atunci când se găsesc urme de adâncime (create prin

trecerea vehiculelor prin noroi, nisip, zăpadă), acestea vor fi ridicate
prin mulare, continuându-se apoi examinarea lor în condiţii de
laborator.
Urmele de anvelope ridică şi, în acelaşi timp, soluţionează
probleme legate de tipul autovehiculului care le-a creat,
ecartamentul acestuia, direcţia de deplasare, marca şi tipul
anvelopelor cu care era echipat, etc.
Tot prin examinarea anvelopelor se vor putea stabili (pe
calea unei expertize criminalistice), cauzele tehnice ale unor
accidente rutiere.
Dintre aceste cauze menţionăm:
- defecte tehnice (vicii de fabricaţie) ale anvelopelor;
- uzuri avansate (desprinderea benzii de rulare, ruperea
structurii metalice a anvelopei);
- intervenţia unor elemente aleatorii. De exemplu, tăieturi
produse de cioburi care conduc la depresurizarea bruscă a pneului,
urmate de pierderea controlului direcţiei şi ieşirea de pe carosabil,
impact cu arbori, sau alte vehicule.
Examinarea anvelopelor va putea permite stabilirea avarierii
acestora şi ca urmare a accidentului când derapajul datorat frânării
bruşte este urmat de lovirea unei borduri cu roata şi de explozia
camerei de aer a acesteia, rezultând apoi pierderea controlului
direcţiei şi impactul cu persoane, vehicule, case, etc.
Tipul şi marca anvelopei vor putea fi stabilite după forma
desenului antiderapant, putând fi calculată lungimea urmei (deci
circumferinţa roţii) prin măsurarea distanţei dintre două repere
similare prezente pe urmă. În cazul urmelor dinamice, rezultate prin
derapaj sau prin frânare, nu mai poate fi identificat desenul
anvelopei, deoarece, în aceste situaţii el lipseşte, este insuficient sau
parţial imprimat. Începutul urmei de frânare este mai slab imprimat,
apoi capătă o lăţime egală cu cea a anvelopei, iar pe o porţiune
scurtă, înainte de oprire, urma este groasă, neclară, cu mici depozite
de pământ, zăpadă, praf, etc. acumulate în procesul frânării.
O situaţie mai deosebită este cea în care frânarea este
controlată printr-un sistem ABS (sistem anti-blocant) cu care sunt
dotate autovehiculele moderne. La acestea frânarea, chiar violentă,
se face fără ca roţile să se blocheze şi să patineze, ceea ce face ca
urma să aibă aspect de urmă dinamică. Devine astfel mai dificil de
apreciat forţa şi distanţa frânării.32
Urmele statice, create în procesul rulării normale a roţilor,

78
redau mai multe elemente specifice ale desenului antiderapant,
reproducând toate detaliile acestuia, inclusiv ecartamentul roţilor.
Pentru deplasările rectilinii, urmele create de roţile anterioare vor fi
acoperite de cele create de roţile posterioare.
Prin examinarea urmelor lăsate de roţi, poate fi stabilită şi
direcţia de deplasare, eventualele manevre ale vehiculului (ocolire,
depăşire, derapaje, întoarceri, etc.). Se va putea să se stabilească şi
viteza de deplasare la momentul frânării (în funcţie de lungimea
urmei de frânare), datele privind starea tehnică a pneurilor: uzuri,
defecte. Tot cu ajutorul urmelor anvelopelor se poate identifica
generic tipul de autovehicul: autoturism, maşină agricolă, camion,
vehicul de teren, ş.a.
În identificarea anvelopelor pot fi folosite şi caracteristicile
individuale ale acestora, rezultate în procesul de fabricaţie, create
prin uzura ce apare în procesul de circulaţie, cum ar fi preluarea
între modelele desenului antiderapant a unor pietricele, resturi
materiale.33
Urmele de impact - pot oferi date importante cu privire la
direcţia de mers (de mişcare, de staţionare) în care se deplasau, ori
starea în care se aflau vehiculele implicate. Aceste urme sunt,
adesea, însoţite de resturi materiale – cioburi provenind de la
faruri sau parbriz, vopsea, lemn din caroseriile camioanelor, etc.).
Vor putea fi găsite atât pe vehiculele de la locul accidentului, cât
şi pe diverse obiecte (pomi, borne kilometrice, case, garduri, etc.)
pe corpul victimelor. Adeseori, prin interpretarea acestor urme se
va putea stabili înălţimea maşinii şi direcţia de deplasare. Urmele
de vopsea vor indica culoarea, iar prin examinarea de laborator, pe
calea comparaţiei, se va putea stabili cu certitudine autovehiculul
de la care provine vopseaua. De asemenea, forma barei de
protecţie se imprimă uneori în tabla caroseriei autovehiculului
lovit.
Urmele sub formă de obiecte sau resturi materiale rămase
la locul accidentului pot indica uneori încărcătura sa, de exemplu:
cereale, ambalaje de lemn, materiale de construcţii, alteori ele
provin chiar din corpul acesteia: ornamente, număr de circulaţie,
sigla mărcii, etc., permiţând limitarea (restrângerea) căutărilor la
anumite mărci sau tipuri.
Utilizarea unor autovehicule în cazul transportării unor
bunuri furate, când acestea au pierderi de lichid de răcire, scurgeri
de ulei, de carburant, poate genera urme sub formă de dâre sau pete.
După direcţia sau extinderea acestora, se poate aprecia direcţia de
deplasare precum şi timpul aproximativ de staţionare. În funcţie de
petele de combustibil se poate aprecia tipul de motor - cu benzină
sau motorină. Examinarea formei picăturilor va permite stabilirea
direcţiei de deplasare, picăturile au forma alungită, cu partea mai
subţire orientată spre direcţia de deplasare, datorită curentului de aer
care le împinge în partea opusă sensului de deplasare al maşinii.
Descrierea urmelor în procesul verbal de cercetare va avea în
vedere diferitele lor particularităţi, aspectul lor (urme statice,
dinamice, de adâncime, de suprafaţă). Se vor măsura: lungimea,
79
lăţimea, distanţele între urme paralele (ecartament) sau urme
succesive.
Urmele de impact se descriu generic şi se fotografiază, apoi
se descriu detaliile, aspectul, culoarea, conţinutul de elemente
străine - cioburi, vopsea.
Urmele sub forma unor resturi de obiecte vor fi mai întâi
examinate pentru a se stabili dacă nu sunt prezente alte tipuri de
urme (de mâini, fibre textile), pe care le-ar putea purta. După ce au
fost consemnate şi fotografiate, obiectul va fi ridicat pentru
examinare în laborator.
Urmele mijloacelor de transport
În noţiunea de mijloace de transport, într-o accepţie foarte
largă, sunt cuprinse toate mijloacele create de om pentru a-i uşura
deplasarea şi a o face mai comodă şi mai rapidă. Pentru definirea
acestei categorii de urme s-au folosit multiple formulări.
În literatura de specialitate este acceptată următoarea
definiţie: prin urma mijloacelor de transport se înţelege orice
modificare produsă de sistemul de rulare, sau de celelalte părţi
componente, pe obiectele sau suprafeţele cu care vehiculul a venit
in contact.
Clasiflcare.
Urmele mijloacelor de transport pot fi clasificate după:
a. calea de transport folosită:
- urmele mijloacelor de transport pe drumurile publice;
- urmele mijloacelor de transport pe căile ferate;
- urmele mijloacelor de transport aeriene;
- urmele mijloacelor de transport navale;
b. natura forţei care asigură deplasarea:
- urmele mijloacelor de transport auto (camioane, autoturisme
etc.);
- urmele mijloacelor de transport acţionate de animal (car,
căruţă, sanie);
- urmele mijloacelor de transport acţionate de om (bicicleta,
roaba, schiurile);
- urmele mijloacelor de transport acţionate de presiunea
aburilor (vapoare, locomotive);
- urmele mijloacelor de transport acţionate de presiunea
gazelor (mijloace auto, locomotive);
- urmele mijloacelor de transport acţionate de forţa
vântului sau a curenţilor de aer (nave cu vele, baloane, planoare,
deltaplane).
Pentru fiecare din aceste categorii există clasificări proprii.
Astfel, urmele mijloacelor de transport auto sau hipo pot fi
clasificate în urme:
- de adâncime;
- de suprafaţă;
- statice;
- dinamice etc.
Urmele mijloacelor de transport auto
Clasificare.
80
 Urmele mijloacelor de transport auto pot fi clasificate după
multiple criterii. În lucrările de specialitate, cele mai cunoscute
clasificări se fac după modul de formare a urmelor şi după părţile
componente ale autovehiculului care contribuie la formarea lor.
a. După modul de formare, urmele mijloacelor de transport se
clasifică în:
- urme de rulare;
- urme de impact;
- urme de substanţe provenite de la autovehicul.
b. După părţile componente ale autovehiculului, distingem:
- urme create de roţi;
- urme create de ansamblele şi subansamblele autovehiculului;
- urme create de încărcătură şi resturi de încărcătură.
Urmele de rulare.
După modul de formare, deosebim urme statice şi urme
dinamice.
a. Urmele statice se formează printr-un singur contact între
obiectul creator (pneurile) şi obiectul primitor (partea carosabilă a
drumului).
La cercetarea urmelor de rulare statice trebuie avute în
vedere următoarele repere:
- detaliile desenului antiderapant;
- lăţimea benzii de rulare;
- circumferinţa anvelopei.
Caracteristicile generale ale anvelopei:
• banda de rulare (şapa), care asigură contactul cu solul,
are un desen antiderapant variat. Dacă desenul este imprimat clar,
se poate identifica generic anvelopa.

• Umerii anvelopei (marginile benzii de rulare).

Când anvelopa este parţial decomprimată, urma se
delimitează şi permite măsurarea lăţimii anvelopei.
Caracteristici individuale: defecte sau uzuri ale
profilurilor sub formă de rupturi, tăieturi, pierderi de substanţă etc.
Pentru identificarea individuală se urmăreşte forma şi poziţia lor
reciprocă, al căror ansamblu particularizează anvelopa.
Urmele de anvelopă pot fi de stratificare, prin depunere de
praf sau noroi, care pot supradimensiona urmele imprimate, dar şi
de destratificare. Urmele experimentale se vor lua cu tuş, prin
rulare pe hârtie montată la au-tovehicul (cu sau fără sarcină).
Individualizarea desenelor antiderapante este posibilă,
uneori, prin elemente specifice de uzură ori prin prezenţa unor
corpuri străine în nervuri.34
a. Detaliile desenului antiderapant.
Pot fi studiate detaliile desenului antiderapant ale pneurilor
81
din spate, deoarece, atunci când autovehiculul se deplasează în
linie dreaptă, acestea se suprapun peste cele ale pneurilor din faţă.
Urmele pneurilor din faţă pot fi studiate numai la viraje. Cercetarea
desenului antiderapant poate furniza date utile pentru stabilirea
direcţiei de mers, mai ales atunci când autovehiculul angajat în
accident a părăsit locul faptei.
b. Lăţimea benzii de rulare se măsoară de la linia mediană
spre margini şi ajută la determinarea încărcăturii şi a vitezei de
rulare. Linia mediană este reperul ce rămâne neschimbat, pentru-că la
vehiculul supraîncărcat lăţimea de rulare este mai mare, apoi se reduce,
pe măsură ce anumite părţi de încărcătură sunt descărcate. În ceea ce
priveşte raportul dintre lăţime şi viteză, lăţimea se reduce pe măsură
ce viteza de deplasare a autovehiculului creşte.
c. Circumferinţa roţii se măsoară după identificarea în urma
de rulare a unor detalii care se repetă cu regularitate. Aceste detalii
reprezintă locul unde pneul a fost străpuns de un anumit obiect sau a
fost vulcanizat. Distanţa dintre două detalii ce se repetă cu
regularitate corespunde circumferinţei pneului. Cunoscând acest
reper, organele de urmărire penală vor face comparaţie cu datele
ce figurează în cartea tehnică a autovehiculelor aflate în circulaţie şi
vor stabili tipul de autovehicul care a format urma.
După natura suprafeţei de rulare, urmele statice se împart în
urme de suprafaţă şi urme de adâncime, iar cele de suprafaţă se
subdivid în urme de stratificare şi urme de destratificare.
b. Urmele dinamice se formează în timpul frânării şi blocării
roţilor care alunecă pe suprafaţa carosabilă. O urmă de frânare are
aspect de trapez, cu baza mică la începutul frânării, iar baza mare
corespunde momentului în care conducătorul autovehiculului a
ridicat piciorul de pe frână. Cercetarea urmelor de frânare
furnizează date utile pentru stabilirea stării tehnice a sistemului de
frânare şi a vitezei de circulaţie. Prezenţa unor urme de frânare
scurte şi repetate confirmă o defecţiune la sistemul de frânare, care
obligă conducătorul autovehiculului să încerce de mai multe ori
reducerea vitezei sau oprirea autovehiculului. Lungimea urmei de
frânare ajută expertul să determine viteza de rulare după metodele
de calcul cunoscute. Cercetarea urmelor de frânare poate furniza şi
date privitoare la compoziţia chimică a cauciucului din care sunt
fabricate pneurile care au produs urmele. În acest scop, se recoltează
din urmă particule desprinse de pe pneuri, în timpul frecării cu planul
dur al suprafeţei carosabile.
Urmele de impact se produc în momentul în care
autovehiculul aflat în mişcare întâlneşte un obstacol fix (perete, pom,
stâlp de linie telefonică, etc.) sau un obstacol mobil (un autovehicul
aflat în mişcare în acelaşi sens sau circulând din sens opus).
A. Impactul cu un obstacol fix. La locul impactului rămân
urme caracteristice, care vor folosi la identificarea autovehiculului
implicat în eveniment. În aceste împrejurări vor fi examinate atât
obstacolul fix, cât şi autovehiculul, dacă a mai fost găsit la locul
impactului, sau după ce a fost identificat, în cazul în care conducătorul
auto a părăsit locul faptei.
82
 La locul impactului vor fi căutate urme de cioburi,
microparticule metalice sau pelicule de vopsea. De asemenea, se ştie
că în momentul impactului are loc un transfer de substanţă între cele
două obiecte: pe autovehicul se vor găsi particule de scoarţă de
pom, var sau altă vopsea din zid, perete etc., iar pe obstacolul fix vor
rămâne pelicule de vopsea de autovehicul, ori urme de violenţă
(distrugeri) produse de bara de protecţie a autovehiculului, situate la
o înălţime diferită faţă de sol, după tipul autovehiculului.
B. Impactul între două vehicule (autovehicule) aflate în
mişcare. Impactul poate avea loc în două ipoteze diferite: la depăşire
sau la impact frontal.
a. În caz de depăşire. Autovehiculul angajat în depăşire poate
produce autovehiculului depăşit şocuri de intensităţi diferite. În funcţie
de intensitatea şocului, autovehiculul depăşit poate să rămână în
poziţie normală sau poate fi răsturnat şi chiar aruncat la distanţe mari
de locul impactului.

Pe ambele autovehicule se formează urme sub forme de

striaţii paralele. La examinarea acestor urme vor fi căutate
pelicule de vopsea sau microparticule metalice, ,,împrumutate"
între cele două autovehicule găsite la locul evenumentului sau după
ce sunt identificate, ştiut fiind faptul că cei interesaţi vor folosi toate
mijloacele pentru a face să dispară urmele.
b. În caz de impact frontal.

Impactul se produce între autovehiculele care circulă din sens

opus. În funcţie de viteza acestora, de greutatea lor şi de intensitatea
şocului, nici unul dintre ele nu va mai rămâne la locul impactului. Va
fi cercetat mai întâi locul impactului, care va fi cu uşurinţă
identificat, deoarece rămân fragmente de pământ desprins de pe
pneuri sau caroserie, cioburi de sticlă, pelicule de vopsea etc.
Deoarece persoanele interesate vor lua măsuri ca aceste urme, vizibile
cu ochiul liber, să dispară, se va acorda atenţie deosebită
microurmelor: particule de sticlă, pelicule de vopsea sau pulberi
83
metalice.
După fotografiere microurmele metalice vor fi ridicate cu
ajutorul magneţilor, iar cele din sticlă şi vopsea, cu ajutorul aspiratorului
portabil.
C. Impactul dintre un autovehicul aflat în mişcare şi un
vehicul (auto sau hipo) care staţionează.
Generalizarea practicii de cercetare a evenimentelor rutiere ne
oferă şi o a treia ipoteză în care se produce impactul. De cele mai
multe ori este cazul autovehiculelor cu tracţiune animală, staţionate
pe partea carosabilă a drumului, fără ca prezenţa acestora, mai ales
în timpul nopţii, să fie semnalizată cu o sursă de lumină.

Impactul cu vehiculele cu tracţiune animală are loc şi în timp

ce acestea se află în mişcare; nefiind semnalizată prezenţa lor cu o
sursă de lumină, mai ales în timpul nopţii sau pe timp de ceaţă,
conducătorul autovehiculului aflat în mişcare le observă prea târziu,
în raport de viteza cu care circulă, pentru a mai putea evita
impactul.

În aceste cazuri, trebuie identificat cu multă atenţie locul

impactului, deoarece cel puţin unul din cele două vehicule nu mai
rămâne la locul impactului, din cauza inerţiei şi a gradului de
intensitate a şocului.
Dacă autovehiculul care staţionează este de gabarit şi tonaj
greu, când este lovit de un autoturism uşor poate rămâne nemişcat de
la locul impactului; în schimb, autoturismul în mişcare este
proiectat la distanţă de câţiva metri şi, uneori, se opreşte pe direcţia
de mers opusă sensului în care circulă.

Tot astfel, un camion greu şi încărcat, dacă loveşte o căruţă

sau un autoturism, le proiectează la distanţe mari şi le produce
avarii grave, făcându-le, de multe ori, inutilizabile. Vor fi căutate, şi de
această dată, urmele rămase la locul impactului (particule de metal,
pelicule de vopsea, cioburi sau microparticule de sticlă etc.).

84
 Urmele create de ansamblurile şi subansamblurile
autovehiculului.
Această categorie de urme face parte din urmele
mijloacelor de transport auto, care sunt clasificate în raport de
părţile componente ale autovehiculului creator de urme. Mai sunt
incluse în această clasificare urmele create de roţi, precum şi cele
create de încărcătura şi resturile de încărcătură. Privite sub un alt
unghi, urmele create de ansamblurile şi subansamblurile
autovehiculului sunt o subgrupă specială a urmelor de impact,
deoarece oferă date interesante şi utile pentru identificare.

Urmele ansamblurilor şi subansamblurilor, ca părţi

componente ale autovehiculului, pot fi produse de: aripi, bara de
protecţie, faruri etc. şi se formează atât pe un alt autovehicul
implicat în evenimentul rutier, cât şi pe orice tip de obiect dur sau
chiar pe corpul omului.

În practica de urmărire penală sunt întâlnite cazuri în care

capul victimei, lovită şi proiectată în timpul impactului, lasă o
urmă de înfundătură pe aripa autovehiculului, ori pe parbriz, când
este construit dintr-o sticlă specială ale cărei fragmente nu se
împrăştie de la locul impactului.

De asemenea, detalii ale unui subansamblu al

autovehiculului (bara de protecţie faţă) rămân imprimate pe
îmbrăcămintea victimei sau pe părţi ale corpului ce nu sunt acoperite.
Organele de urmărire penală care constată fapta sunt obligate să
descrie toate detaliile urmelor constatate pe autovehiculul implicat în
evenimentul rutier. La asemenea evenimente vor fi descrise
caracteristicile acestor urme, care pot fi grupate în: generale şi
individuale.
Între cele generale se pot observa:
- forma zonei avariate;
85
 - dimensiunile precum şi adâncimea acestei zone.
Aceste caracteristici pot folosi şi la aprecierea vitezei cu
care se circula în momentul impactului deoarece gradul de avariere
este direct proporţional cu şocul produs şi cu viteza de deplasare.
Între caracteristicile individuale pot fi descrise striaţiile
produse de proeminenţele ansamblului ori subansamblului, precum
şi striaţiile sau adânciturile produse de unele defecţiuni de fabricaţie
sau apărute în procesul exploatării pe suprafaţa obiectului creator de
urmă.
Urmele reprezentând obiecte din încărcătură sau
resturi ale acesteia.
În accidentele de trafic pot rămâne la faţa locului obiecte din
încărcătură sau resturi ale acesteia. Cercetarea lor prezintă interes
pentru stabilirea împrejurărilor în care a avut loc accidentul, în special
în cazurile în care autovehiculul a părăsit locul faptei.
Descrierea completă cu reţinerea detaliilor caracteristice
ale acestora, fotografierea lor, poate contribui la identificarea
autovehiculului.
Urmele de substanţe provenite de la autovehicul.
Circulaţia normală a unu autovehicul, chiar fără a fi avut loc
un impact cu un obstacol, lasă urme care concură la identificarea
acestuia când autovehiculul a părăsit locul faptei.
În această categorie se includ urmele de sol, ulei, motorină,
benzină sau alte substanţe. Urmele de sol sunt, de cele mai multe ori,
urme de noroi lăsate la ieşirea autovehiculului de pe un teren umed şi

intrarea acestuia pe un drum asfaltat.

Examinarea urmelor de sol poate contribui la stabilirea
locului pe unde a circulat autovehiculul.
Urmele de ulei, motorină, benzină sau alte substanţe se pot
forma în timpul deplasării autovehiculului, sau când acesta
staţionează. Aceste urme pot proveni de la rezervorul, sau motorul
autovehiculului, unde sunt folosiţi lubrifianţi sau carburanţi, ori de la
produsele transportate (autocisterne pentru: motorină, ulei, benzină).

Dacă vehiculul staţionează, urmele au forme caracteristice de

picături sau baltă. O cantitate mai mare (baltă) poate explica fie o
staţionare de durată, fie o defecţiune la rezervor sau la cisterna
respectivă. Atât picăturile, cât şi balta au forme cu margini regulate
aproape rotunde (când terenul nu este înclinat).
Dacă autovehiculul se află în mişcare, picăturile au formă de
pară cu coada îndreptată spre direcţia de mers, deoarece, după ce
lichidul a atins suprafaţa carosabilă, curentul format de viteza de
86
deplasare a maşinii îl proiectează în direcţia de mers până la epuizare.
Urmele mijloacelor de transport hipo.
Clasificare.
Urmele create de vehicule cu tracţiune animală se clasifică după:
a. scopul pentru care sunt construite: vehicule cu roţi, vehicule
cu şine (sănii);
b. animalele de tracţiune: căruţe (trase de cai), care (trase de
boi).
Urmele din prima categorie pot fi clasificate, la rândul lor, în 2
subgrupe.
Astfel, vehiculele cu roţi pot fi prevăzute cu:
- roţi de lemn, căptuşite cu şină metalică;
- roţi cu pneuri, de obicei roţi uzate, provenite de la
autovehicule.
De asemenea, urmele săniilor pot proveni de la:
- sănii cu talpă de lemn;
- sănii având tălpi căptuşite cu şină.
La această categorie de urme se cercetează şi urmele create de
animalele de tracţiune şi cele create de persoana care le însoţeşte.
Urmele lăsate de vehicule cu tracţiune animală şi de cele
puse în mişcare prin acţiunea omului se întâlnesc tot mai rar în
practica cercetării criminalistice. Aceasta, în primul rând, pentru
cã asemenea mijloace de transport se utilizeazã foarte rar în
comparaţie cu autovehiculele, iar, în al doilea rând datoritã vitezei
lor reduse, şi accidentele se produc mai rar. Se mai întâlnesc,
totuşi, în unele infracţiuni de furt, de delapidare şi, ceva mai des,
în infracţiunile silvice.

Vehiculele cu tracţiune animală şi cele acţionate de om

sunt căruţele, înzestrare cu roţi şi utilizabile tot timpul anului,
săniile de diferite tipuri şi schiurile, prevăzute cu tălpi pentru
alunecare, destinate transportului numai pe zăpadă, în sezonul
rece.
Urmele create de vehicule cu roţi.
Fiind de construcţie artizanală, crează pe traseul de circulaţie
urme ce se deosebesc cu uşurinţă de orice urme de altă natură.
Datorită unui joc uşor al roţilor pe osie chiar când sunt noi, urmele
lăsate de ele pe sol sunt uşor şerpuite. Din această cauză distanţa
dintre urmele create de roţile de pe aceeaşi osie, prezintă diferenţe
de mărime. Această diferenţă este mai perceptibilă în cazul când
roţile se află într-un grad avansat de uzură, jocul pe osie fiind şi
mai mare.
Urmele roţilor de lemn căptuşite cu şină metalică.
Avantajul acestor urme constă în faptul că orice detaliu de pe
roată, imprimat pe sol, reprezintă o trăsătură individuală a roţii,
deoarece aceste roţi sunt de construcţie artizanală. Pot fi, deci,

87
socotite ca particularităţi individuale ale roţii:
- distanţa dintre cuiele ce fixează şina pe roată;
- lipsa unor cuie;
- lăţimea unei şine;
- locul de sudură a şinei pe roată;
- anumite elemente de uzură.
Mai mult decât atât, lăţimea şinelor de pe roţi poate să fie
diferită chiar la aceaşi căruţă, precum şi gradul lor de uzură.
Urmele roţilor cu şină metalică sunt uşor de recunoscut după
lăţime şi adâncime. Se diferenţiază de cele a pneurilor, deoarece sunt
mai înguste şi de aceea, în terenul moale roata, pătrunzând mai uşor,
formează urme de adâncime.
Aceste urme se cercetează pentru a se stabili diametrul roţii,
după distanţa dintre cuiele de fixare a şinei pe roata de lemn, când
aceste repere se repetă cu regularitate.
De asemenea, se măsoară lăţimea roţilor, anumite detalii ale
şinei provenite din fabricaţie sau datorate uzurii, precum şi ecartamentul
roţilor.
În ultimii ani, sunt tot mai frecvente cazurile de înlocuire a
roţilor cu şină metalică prin roţi cu pneuri uzate provenite de la
mijloacele de transport auto. În funcţie de împrejurări şi
posibilităţile materiale, proprietarul căruţei poate înlocui total sau
parţial roţile de la căruţă (le poate înlocui numai pe cele din spate, sau
numai pe cele din faţă, totodată, poate circula cu 3 roţi cu şină şi cu
o singură roată de cauciuc).
În cazul înlocuirii roţilor cu şină prin roţi cu pneuri, diferenţa
dintre urmele create de acestea este, în principiu, uşor de făcut. Se are
în vedere, în primul rând, ecartamentul roţilor, care la autovehicule
este bine măsurat şi menţionat în cartea tehnică pentru fiecare
fabricant şi tip de autovehicul. La mijloacele de transport acţionate
animal, ecartamentul roţilor diferă după dorinţa proprietarului sau
după inspiraţia meşterului care le confecţionează.
Un alt element de diferenţiere îl constituie direcţia urmei. La
autovehicule, liniile urmelor lăsate de roţi sunt drepte, uniforme,
fiind rare cazurile când ,,fulează" o roată, descriind o urmă şerpuită.
La căruţe, roţile nu au întotdeauna diametrul corespunzător
diametrului osiei şi descriu urme şerpuite, uşor de deosebit de cele ale
autovehiculelor.
B. Urmele create de sănii. Sunt urme dinamice, sub formă
de dâre paralele. Pot reproduce detalii ale elementelor de
construcţie, precum tălpile din lemn sau cele acoperite cu şină
metalică. Pe drumurile intens circulate, sunt distruse de alte
mijloace de transport. De asemenea, sunt distruse de temperatura
crescută ori acoperite de zăpada căzută imediat după formarea lor, sau
de zăpada purtată de vânt.
Deşi prezintă un interes mai redus în criminalistică, acestea se
cercetează pentru a stabili lăţimea lor, distanţa dintre tălpi, direcţia
de mers şi anumite detalii provenite din construcţie sau datorate
uzurii.
Urmele de copite ori de picioare ale omului însoţesc pe
88
traseul de circulaţie al acestor vehicule. Prin aceste urme se
stabileşte dacã vehiculul a fost tras de om sau de animal, ce fel de
animal, mărimea animalului şi direcţia de deplasare35. Când în
aceste urme sunt descoperite caracteristici individuale, procesul
identificării ajunge până la stabilirea identităţii obiectului creator.
Urmele animalelor de tracţiune.
Pentru tractarea acestor mijloace de transport se folosesc
boii, caii, etc. De aceea, trebuie să cunoaştem caracteristicile
copitelor şi ale urmelor lăsate, după cum sunt potcovite sau
nepotcovite. La mijloacele de transport acţionate de cai, potcoava are o
formă asemănătoare literei ,,u" cu deschiderea înapoi.
Cercetarea la faţa locului a urmelor mijloacelor de
transport

Investigarea la faţa locului a urmelor aparţinând

mijloacelor de transport este o activitate complexă, uneori cu un
grad deosebit de dificultate, mai ales în ipoteza accidentelor cu
consecinte grave. Dificultăţi sporite apar în ipoteza părăsirii
locului faptei de către vehiculul antrenat în accident, ca şi în
săvârşirea unor alte infracţiuni în care autorul s-a folosit de un
vehicul.
Raportându-ne strict la examinarea şi intrepretarea urmelor
descoperite, prin cercetarea la faţa locului se poate stabili tipul de
vehicul, direcţia de deplasare, viteza de circulaţie.
Stabilirea tipului de vehicul este posibilã prin
determinarea mai multor parametri reflectaţi în urme. Astfel, o
determinare genericã se face pe baza mãsurãrii ecartamentului sau
a lãţimii dintre roţile din spate ale autovehiculului, mãsurare
efectuatã între centrul celor douã urme paralele. Mãsurarea se
poate practica şi pentru roţile din faţã, însã aceasta este posibilã cu
exactitate numai în ipoteza în care vehiculul a virat, situaţie în
care urmele roţilor anterioare nu mai sunt acoperite de cele din
spate, întrucât descriu un unghi de virare mai mic.
Elemente de identificare prezintã si forma desenului
antiderapant, lãtimea bandajului rotii si diametrul rotii, ultimul
element posibil de stabilit prin mãsurarea distanţei dintre douã
puncte caracteristice care se repetã în urmã, cum ar fi o uzurã,
prezenta unui corp strãin în nervurile desenului antiderapant, ca şi
locul de îmbinare al şinei metalice ce îmbracã roata. Cu toatã
uniformitatea desenelor antiderapante ale anvelopelor, în multe
cazuri este efectiv posibilã individualizarea lor prin elementele
specifice de uzurã, ca şi prin prezenţa corpurilor străine în nervuri.
Alte urme care servesc la determinarea tipului de vehicul
pot fi întâlnite pe corpul victimei sau pe obiectul lovit. De

89
exemplu, înãlţimea şi forma leziunilor formate pe bara de
protectie, de faruri, de alte pãrţi ale caroseriei. Acestora li se mai
adaugã urmele de vopsea si resturile de metal, cioburile de sticlã
provenite din faruri, parbrize, lãmpi de semnalizare, bucãţi de
lemn, obiecte cãzute sau desprinse din caroserie, diverse scurgeri
de lichide etc.
Determinarea direcţiei de deplasare se face pe baza
urmelor statice (de adâncime sau de suprafaţã) ale desenului
antiderapant, ca şi dupã forma picãturilor de ulei, a stropilor de
apã sau noroi aruncaţi de roţi în timpul mersului, urmele acestora
având o formã alungitã, cu partea ascuţitã în direcţia de mers.
Direcţia se mai poate determina şi dupã forma urmelor de
frânare, dupã gradul de imprimare al acestora, mai pronunţat în
sensul de mers, dupã unghiul de culoare a vegetaţiei, inclusiv
dupã cum a fost mişcat materialul cu care este acoperit drumul, de
cãtre bandajul roţilor, de şenile, de tãlpile sãniilor ş.a. La
vehiculele tractate de cãtre animale, determinarea direcţiei de
mers se face dupã poziţia copitei sau potcoavei.
Stabilirea vitezei de circulaţie este posibilã în principal,
prin mãsurarea lungimii urmei de frânare, ea fiind direct
proporţionalã cu viteza vehiculului. Una din formulele de cele,
mai simplã, este urmãtoarea:

în care ST reprezintã lugimea urmei de frânare, 254 este un

coeficient, Q coeficientul de aderenţã, iar K coeficientul de
exploatare a frânelor.
Lungimea urmei de frânare mai depinde şi de gradul de
aderenţă al anvelopelor la suprafaţa drumului, determinat de uzura
pneurilor, de starea drumului (uscat, umed, acoperit cu mâzgã,
pete de ulei, polei s.a.) şi de eficienţa frânelor.
Desigur cã urmele de frânare sunt specifice în primul rând
autovehiculelor pe roţi, ele fiind foarte rar întâlnite în cazul
vehiculelor cu tracţiune animalã. De asemenea, în ipoteza
vehiculelor cu şenile ori cu tãlpi metalice sau de lemn, nu putem
vorbi de urme de frânare, întrucât prin natura acestor mijloace de
transport urmele au caractere dinamice, o situaţie oarecum
asemãnãtoare întâlnindu-se şi la vehiculele cu roţi îmbrãcate cu
şine metalice, marea majoritate cu tracţiune animalã.
Fireşte, şi în cazul vehiculelor cu tãlpi metalice pot fi
întâlnite urme statice, cele mai valoroase pentru identificere fiind
cele de adâncime, cum ar fi, de pildã, în ipoteza aterizãrii unui
elicopter (echipat cu un tren de aterizare cu tãlpi metalice), ori în
ipoteza staţionãrii, mai mult timp, într-un loc a vehiculului pe un
teren moale.
Metode şi mijloace de fixare a urmelor mijloacelor de
transport
Fixarea urmelor mijloacelor de transport se realizeazã prin
metodele şi mijloacele tehnice aplicate la urmele de picioare,
90
respectiv prin descrierea în procesul verbal de cercetare la faţa
locului, fotografiere, desenare, iar cele de adâncime şi prin
mulare.
Descrierea acestor urme se face în douã faze, dupã ce s-au
fãcut mãsurãtorile necesare. În acest scop, urmele mijloacelor de
transport se mãsoarã în funcţie de natura lor.
Pentru descrierea urmelor create de roţile autovehiculelor
trebuie sã se mãsoare:
- lãţimea fiecãrei urme în parte;
- circumferinţa roţii, luând un anumit detaliu din urmã
drept punct de reper şi pânã la repetarea lui imediatã pe traseul de
circulaţie;
- distanţa dintre urmele roţilor de pe aceeaşi osie, de la
mijlocul uneia pânã la mijlocul celeilalte, deoarece lãţimea de
rulare a anvelopei nu este aceeaşi, ea fiind determinatã de
cantitatea de aer din interior, de greutatea maşinii şi a încãrcãturii,
precum şi de viteza de circulatie;
- în cazul roţilor jumelate, întâlnite la camioane şi
autobuze pe osiile din spate, se mãsoarã distanţa cuprinsã între
urmele roţilor, sã zicem, din dreapta şi între urmele roţilor din
stânga de pe aceeasi osie36, sau distanţa dintre urmele lãsate de
roţile exterioare şi apoi distanţa dintre urmele roţilor interioare de
pe aceeaşi osie;
- urmele create de roţile din faţã se pot fixa numai la
viraje, deoarece în mersul drept ele sunt distruse de roţile din
spate.
La urmele de frânare, pentru descriere, întâi se determinã
câte sunt, unde încep şi care sunt caracteristicile lor la oprire,
lungimea fiecãrei urme în parte, iar distanţele dintre urmele de
frânare lãsate de roţile de pe aceeaşi osie se mãsoarã tot la fel ca şi
urmele statice ale roţilor.
De asemenea, se menţioneazã în procesul verbal dacã
urmele de frânare sunt pe o parte sau pe ambele pãrţi ale
autovehiculului, numai ale roţilor din spate ori ale celor din faţã.
Totodatã nu se pierd din vedere detaliile observate la fiecare urmã
în parte, indiferent dacã este urmã staticã sau dinamicã, corpurile
strãine descoperite în urme şi cum anume se prezintã corpurile
respective, ce aspect şi ce culoare au ele.
Urmele de impact se descriu, întâi, sub aspect general,
adicã pe ce fel de obiect se aflã, la ce înnãlţime se aflã faţã de sol,
aspectul şi dimensiunile lor, mãrimea fiecãrei urme în parte,
aspectul şi culoarea sa, corpurile strãine care se observã în fiecare
urmã, ce culoare şi ce mãrime au acele corpuri.
Urmele sub formã de obiecte sau de substanţã depusã pe
sol, ori pe diferite obiecte în timpul sãvârşirii faptei se descriu, la
început, sub aspect general, adicã se aratã cum se prezintã ele, ce
aspect au, pe ce zone ale locului faptei se aflã, ce fel de urme sunt
în imediata lor apropiere etc. Dupã descrierea generalã, se descrie
fiecare urmã în parte, ţinând seamã de natura ei, când se
menţioneazã dacã este urmã sub formã de cioburi de sticlã, de
91
obiecte ori resturi ale acestora, ce fel de obiecte, provenienţa lor
probabilã, aspectul şi culoarea lor, iar dacã urmele se prezintã sub
aspect de pete, trebuie menţionate mãrimea şi forma lor, culoarea
sub care se prezintã, în stare fluidã sau deja deshidratate, corpurile
strãine descoperite pe suprafaţa lor.
Urmele cãruţelor şi ale sãniilor pentru a fi descrise în
procesul verbal de cercetare la faţa locului, în prealabil se mãsoarã
distanţa dintre ele, lãţimea şi lungimea lor. Urmele cãruţelor, fiind
şerpuite, se fac trei-patru mãsurãtori între urmele lãsate de roţile
de pe aceeaşi osie, dupã care se face media, apoi se mãsoarã
lãţimea creatã de şinele de pe fiecare roatã, când acest lucru este
posibil, lungimea şinelor de pe roţi, dintr-un punct bine redat în
urmã pânã unde acesta se repetã, obţinându-se astfel circumferinţa
roţii, asa cum am vãzut şi în cazul stabilirii lungimii anvelopei la
urmele lãsate de roţile autovehiculelor.
În privinţa detaliilor, nu se pierd din vedere distanţele
dintre cuiele ce fixeazã şina pe roatã, floarea fiecãrui cui în parte,
lipsa unor cuie de pe şinã, modul de sudurã dintre capetele şinelor,
precum şi unele elemente de uzurã descoperite în urmele roţilor.
Urmele sãniilor se descriu, pentru început, ţinând seama de
aspectul lor general, de distanţa dintre ele, lãţimea lor, direcţia de
circulaţie, dacã rezultã aceasta din aspectul lor general. Pentru
aceste date, trebuie sã se mãsoare lãţimea dintre urmele lãsate de
cele douã tãlpi, întâi, din exteriorul unei urme pânã in exteriorul
celeilalte şi, apoi, din interiorul uneia pânã în interiorul celeilalte,
dupã care se mãsoarã lãţimea fiecãrei urme în parte. La detalii se
descriu striaţiile ce existã în fiecare urmã, lãţimea lor, distanţa
dintre ele, dacã asemenea striaţii pot fi observate cu ochiul liber.
Urmele copitelor animalelor de tracţiune se mãsoarã în
lungime şi în lãţime, iar dacã sunt de potcoave, se mãsoarã lãţimea
potcoavei în trei pãrti (lateral şi vârf), distanţa dintre capetele
potcoavei, precum şi anumite detalii de uzurã.
Fotografierea urmelor mijloacelor de transport este, ca
ordine, al doilea procedeu de fixare. Ca şi descrierea, fotografierea
se realizeazã tot în douã faze.
În prima fazã se fac fotografii ale obiectelor principale,
adicã în imagini se includ urmele pe locurile în care se aflã,
precum şi raporturile dintre ele. De pildã, urmele roţilor sau ale
tãlpilor sãniilor se vor fotografia dintr-un loc care sã permitã
includerea în imagine a unui traseu de circulaţie de doi-trei metri,
astfel încât sã fie redate clar urmele respective, poziţia uneia faţã
de alta. Asemenea loc de fotografiere poate fi pe un trepied înalt,
cu un obiectiv superangular orientat perpendicular pe solul cu
urmele supuse fixãrii.
Pentru iluminare, mai potrivitã este lumina naturalã. Când
totuşi aceasta nu poate fi utilizatã, se recurge la folosirea luminii
artificiale, de preferinţã a becurilor mate racordate la reţeaua
electricã. Izvorul principal de luminã artificialã se aşeazã în
spatele aparatului fotografic şi altul secundar ca intensitate, situat
intr-o parte a câmpului de fotografiat, pentru crearea de usoare
92
umbre pe suprafata solului cercetat.
Pentru fixarea acestor urme se recurge uneori şi la filmare,
prin care se imprimã din mai multe poziţii şi mult mai clar forma,
dimensiunile şi raportul urmelor cu diferite obiecte într-un spaţiu
mai limitat al locului faptei37.
A doua fazã a fotografierii priveşte fixarea urmelor
descoperite în toate detaliile lor. Din traseul urmelor lãsate de roţi,
sau de tãlpi, se alege un segment sau douã cu mai multe detalii, iar
când urma este redusã în dimensiuni, cum ar fi cele de tamponare,
de picioare sau copite, se fotografiazã în întregime. Alãturi de
aceste urme este potrivit sã se aşeze o riglã gradatã, pentru
realizarea fotografiei la scarã. Aparatul fotografic se aşeazã astfel
ca obiectivul sã aibã o poziţie perpendicularã pe urmã şi sã fie la
asemenea distanţã faţã de aceasta încât sã fie evidenţiate în vizor
toate detaliile vizibile cu ochiul liber.
În cazul urmelor de mici dimensiuni, cum sunt picãturile
de ulei sau de apã, peliculele de vopsea ori lacurile din care
vopseaua s-a desprins, dacã-i necesar se recurge la intercalarea
inelelor intermediare, ca în cazurile fotografierii urmelor de mâini.
Dacã nu ne putem folosi de lumina naturalã, iluminarea artificialã
se realizeazã cu douã izvoare de intensitate diferitã. Primul, mai
puternic, se aşeazã în spatele aparatului fotografic, care sã
proiecteze razele perpendicular pe urmã. Al doilea izvor de
luminã, mai slab, se aşeazã într-o parte a aparatului fotografic,
astfel ca razele sale sã cadã pe urmã sub un unghi ascuţit, pentru
ca astfel, prin umbrele create, sã fie evidenţiate mai bine detaliile
urmei.
Mularea urmelor de adâncime lãsate de roţile şi tãlpile
mijloacelor de transport sau cele create prin tamponare cu diferite
obiecte de pe traseul de circulaţie se realizeazã, dupã descriere şi
fotografiere, prin folosirea a diferite substanţe, în funcţie de natura
urmei şi a obiectului pe care se aflã.
Urmele roţilor şi ale tãlpilor sãniilor sau ale schiurilor se
fixeazã cu ajutorul ghipsului şi mai rar a sulfului topit, când este
vorba de zãpadã.
În scopul ridicãrii mulajului urmele se pregãtesc ca şi în
cazul celor de picioare. Se alege o zonã de 25-30 cm, cu detalii
mai clare, care se delimiteazã în capete prin cartoane sau printr-un
gard din pãmânt ori din zãpadã. Pregãtirea şi procesul turnãrii
pastei de mulaj sunt identice cu cele vãzute în cazul urmelor de
picioare. Urmele rezultate din tamponãri cu variate obiecte,
asemãnându-se cu urmele instrumentelor de spargere, se fixeazã
cu aceleasi substanţe ca acestea, aplicându-se procedee
asemãnãtoare de pregãtire şi luare a mulajelor.
Ridicarea urmelor sub formã de obiecte sau resturi de
obiecte este o operaţie întreprinsã dupã descriere şi fotografiere.
Indiferent de natura urmei, mãrimea ei, ridicarea se face astfel ca,
întâi, sã nu se distrugã eventualele urme de reproducere ce ar
putea fi pe suprafaţa sa, apoi, pentru a nu creea urme noi.
Obiectele de dimensiuni mai mari se vor prinde cu mâinile
93
de acele pãrţi pe care, în mod obişnuit, nu se creazã urme de mâini
ori de altã naturã. Obiectele de dimensiuni mai mici, cum sunt
peliculele de vopsea, cioburile de sticlã rezultate din spargerea
oglinzilor retrovizoare, a geamurilor, farurilor sau a parbrizelor, se
vor ridica cu penseta. Ambalarea se face, în funcţie de natura lor,
în saci curaţi ori în plicuri sau cutii separate pentru fiecare
categorie de urme. Ambalajele se sigileazã, fãcându-se şi
menţiunile de rigoare.
Expertiza criminalisticã a urmelor mijloacelor de
transport
Expertiza criminalisticã a urmelor mijloacelor de transport
create de benzile de rulare, de alte pãrţi ale vehiculului, a
resturilor de obiecte, precum şi a urmelor-materie este destinatã sã
punã în evidenţã o serie de caracteristici generale şi individuale,
pe baza cãrora se stabileşte tipul, modelul şi culoarea
autovehiculului, viteza şi directia sa de deplasare38.
Totodatã, se determinã mecanismul de formare a urmei şi
partea din autovehicul care a creat-o, aspect necesar a fi clarificat
îndeosebi în cazul prezenţei urmelor pe corpul victimei.
Se poate rãspunde, de asemenea, la întrebãri privind starea
sistemului de frânare, dacã acesta acţioneazã uniform pe toate
roţile, ca şi starea sistemului de direcţie sau a altor mecanisme.
Problema centralã pe care trebuie sã o rezolve expertiza
criminalisticã rãmâne, identificarea mijlocului de transport, ceea
ce presupune prezentarea de modele de comparaţie dupã banda de
rulare, dupã alte pãrţi care au creat urmele, ca şi prelevarea de
pelicule de vopsea sau alte materiale.
Frecvent, identificarea se realizeazã pe baza examenului
comparativ dintre caracteristicile reflectate pe urma descoperitã la
locul faptei şi modelele de comparaţie obţinute de la anvelopelele
autovehiculului suspect, luându-se în calcul atât caracteristicile lor
generale cât şi detaliile specifice desenului antiderapant (uzura,
defectele de fabricaţie).
Identificarea este posibilã, totodatã, prin examinarea
urmelor de resturi de obiecte (cioburi de faruri, fragmente de
plastic specifice lanternelor stopurilor, pãrţi ale diverselor
ornamente, pelicule de vopsea macroscopice etc), resturi care fac
posibilã reconstituirea piesei ori ansamblului din care a provenit.
Operatia este denumitã reconstituirea întregului dupã pãrţile sale
componente.

2.3.7. URMELE INSTRUMENTELOR DE SPARGERE

În cercetarea infracţiunilor se întâlnesc adesea urme

rezultate din folosirea diferitelor instrumente cu care s-a forţat un
sistem de închidere, s-a perforat un zid, s-a deschis o casă de bani,
etc.
În general, instrumentele de spargere sunt la origine simple
unelte de lucru (şurubelniţe, chei, topoare, ciocane, răngi) sau sunt
obiecte ori instrumente adaptate la operaţia pentru care au fost
94
folosite (burghie, bări metalice, pietre, etc.).
Sunt considerate a fi instrumente de spargere acele
instrumente special concepute sau adaptate pentru a înfrânge
dispozitivele de închidere şi de protecţie a accesului în diferite
locuri. În egală măsură infractorii pot folosi – ca instrumente de
spargere – şi orice corp contondent dur.
Clasificarea urmelor create de instrumentele de spargere se
poate face după modul lor de formare, în:
 urme statice şi urme dinamice;
 urme de adâncime şi urme de suprafaţă. Urmele de
adâncime sunt mai frecvent întâlnite în unele cazuri de forţare,
accidente, etc.
Din punct de vedere criminalistic urmele instrumentelor de
spargere, în raport cu modalitatea în care acţionează, sunt
împărţite în următoarele categorii:
- urme de tăiere;
- urme de apăsare;
- urme de frecare;
- urme de lovire.39
Urmele de lovire sunt întâlnite mai rar, dat fiind că
producerea lor este însoţită de zgomot, iar infractorii preferă să evite
acest fapt.
Alături de aceste mari categorii de urme, în literatura de
specialitate mai sunt puse în evidenţă şi alte tipuri de urme, dintre
care se disting: urmele specifice cheilor potrivite, urmele de forţare
a sigiliilor precum şi urmele de ardere şi de topire, care servesc
mai puţin la identificarea instrumentului, în schimb sunt apte să
indice pe autorul spargerii (de exemplu urmele de metal topit rămase
pe hainele autorului unui furt dintr-o casă de bani).
1. Urmele de tăiere - sunt în general urme dinamice cu
aspectul unor striaţii paralele, produse de lama instrumentului cu
care s-a realizat tăierea.
Există trei categorii de instrumente de tăiere – în raport
de modalitatea de producere a tăieturii:
 cele care acţionează cu o singură lamă: cuţit, topor,
daltă ş.a. Urmele create sunt urme dinamice sub forma unor
striaţii observabile cu microscopul electronic.
 cele ce acţionează cu două lame: foarfecele,
cleştele. Pe lângă urmele dinamice sub forma striaţiilor, cu ochiul
liber se pot observa urme sub forma cozii de rândunică, urme
create în momentul fiecărei tăieturi.
 cele care pătrund în material prin rotire: burghie,
sfredele.
Identificarea acestor instrumente se poate face ,,datorită
reproducerii în urmă a neregularităţilor caracteristice de pe tăişul
instrumentului sub formă de striaţii orientate în sensul mişcării”.40

95
 Pentru a se putea identifica urmele de tăiere, este necesar ca
între obiectul creator şi cel primitor de urmă să existe o diferenţă de
rezistenţă, cel din urmă trebuind să fie mai puţin rezistent şi să aibă,
de preferinţă, o structură mai fină, de natură a reda caracteristicile
obiectului creator. Unghiul sub care este aplicat tăişul instrumentului
creator de urmă va influenţa şi înclinarea urmelor, striaţiilor create.
De asemenea, în cazul în care pe tăiş sau pe partea activă a
instrumentului de tăiere există ştirbituri, denivelări, acestea se vor
reflecta în materialul tăiat. Tăişurile topoarelor sau altor instrumente
asemănătoare vor crea urme, în funcţie de înclinarea cărora se va
putea stabili dacă instrumentul a fost folosit cu mâna dreaptă sau cu
mâna stângă.
Cu ajutorul cleştilor sau foarfecilor vor fi create de asemenea
urme de tăiere. Acestea vor fi întotdeauna în perechi, având în
general lungimi mici şi fiind, de aceea, mai greu de identificat
obiectul care le-a creat.
Analiza acestui tip de urme se face cu ajutorul fotografiilor
de stabilire a continuităţii liniare, cu microscopul comparator sau
prin îmbucşarea fotografiei microreliefului striaţiilor în litigiu şi a
celor create experimental.
La faţa locului, urmele de tăiere pot fi găsite pe uşi, ferestre,
podele, mobilier, case de bani, ziduri, etc.
Examinarea acestor urme permite aprecierea îndemânării cu
care a lucrat infractorul, precum şi deprinderile de lucru ale acestuia.
Prin examinarea acestor urme se poate reduce cercul de suspecţi.
2. Urmele de frecare - sunt întotdeauna urme dinamice,
astfel că ele nu reproduc particularităţile instrumentului care le-a
creat. Pot fi create de instrumente cum sunt: bomfaiere, ferăstraie,
pile.

Instrumentele de frecare acţionează prin alunecarea

obiectului creator de urmă pe suprafaţa obiectului primitor de
urmă şi îndepărtarea – la fiecare alunecare – a unui strat
superficial de substanţă de la exteriorul acestuia. Urmele dinamice
create (striaţiile) au valoare redusă de identificare.
Acţiunea succesivă a dinţilor nu permite identificarea
instrumentului care le-a creat, însă la începutul şi la finalul locului
de acţiune pot fi găsite urme cu potenţial identificator. Se va ridica,
cu grijă, de la faţa locului, pilitura formată, aceasta, prin analiză

96
de laborator, indicând natura şi compoziţia instrumentului de
frecare.
Urme de frecare mai lasă şi sfredelele sau burghiele, unele
defecte ale tăişurilor putând fi găsite în negativ pe şpanul desprins în
procesul de preforare, ori pe grilaje, lacăte, pe alte sisteme de
închidere. De exemplu, pe rama unui fişet metalic, a cărei tăiere s-a
încercat pentru a ajunge la mecanismul de închidere aflat sub
această ramă.
Astfel de urme se găsesc în cazul forţării sistemelor de
încuiere-descuiere cu chei potrivite ori şperacle. Introducându-se în
sistemul de încuiere o cheie potrivită ori un şperaclu, prin rotirea
acestora se acţionează altfel decât cu cheia originală pe verturi sau
pe celelalte mecanisme, formându-se unele urme specifice, sub
formă de zgârieturi.
În astfel de situaţii, cu ocazia cercetării la faţa locului nu se
fac încercări cu cheia originală în sistemele de încuietori, întrucât
se pot distruge sau deteriora urmele create de cheia potrivită.
În ceea ce priveşte forma generală a urmei putem distinge
următoarele:
- în cazul burghiului sau sfredelului urma este circulară, iar
în zona pătrunsă, se vor găsi striaţii circulare caracteristice celor
două cuţite ale burghiului;
- securea ori cuţitul, lasă o urmă-orificiu sub formă de pană;
- dalta ori cleştele creează striaţii rectilinii;
- foarfeca lasă urme rectilinii întrerupte din loc în loc şi
reîncepute cu o oarecare deviere faţă de punctul de oprire;
- freza ori pânza circulară de ferăstrău creează urme circulare
cu diametrul obiectului retezat;
- pila sau bomfaierul creează urme de frecare pe un drum
du-te-vino.
3. Urmele de apăsare pot fi create cu instrumente diverse
sau chiar utilizând obiecte găsite la întâmplare: răngi, leviere, pene
metalice sau de lemn, şurubelniţa, etc.

Aceste urme sunt în general urme statice, reproducând

foarte vizibil caracteristicile exterioare ale obiectului creator. Ele
pot fi găsite în cazul forţării unor uşi, sertare, etc.
De obicei aceste urme rămân în locurile de îmbinare (încheiere)
şi în crăpăturile unor obiecte, în locurile de asamblare a anumitor
piese (broaşte, foraibăre, cârlige), precum şi în locurile de presare
cu diferite matriţe.
În cazul când suportul este mi rezistent decât
instrumentul folosit sau sfărâmicios (sticla, varul, lemnul uscat
etc) nu se pot crea urme de adâncime care să redea forma
obiectului creator. Este vorba de efectul aşa-zisei “plasticităţi
relative” a obiectului primitor, care nu reţine complet detaliile

97
părţii exterioare instrumentului creator.
Urmele de apăsare prezintă o valoare de identificare mai
redusă, pentru că detaliile obiectului creator sunt mai puţin
semnificative.
4. Urmele de lovire - sunt mai rare, fiind însă importante
pentru stabilirea modului lor de creare.
Aceste urme sunt întâlnite la vitrinele magazinelor,
geamurile locuinţelor, parbrizele sau geamurile portierelor de la
autoturisme.
Ele pot fi generate prin acţiunea cu: topoare, răngi, leviere,
târnăcop, ciocan, alte instrumente cu greutate, sau chiar cu o
simplă piatră.
Ca aspect, urma de lovire redă ansamblul general al
instrumentului folosit. De obicei, ea păstrează doar proeminenţe
ale suprafeţelor de contact.
Obiectul primitor trebuie să aibe proprietăţi plastice pentru
a reţine şi păstra caracteristicile instrumentului creator.
Urma formată prin lovire permite stabilirea apartenenţei la
gen pe baza caracteristicilor generale privind: forma,
dimensiunile, adâncimea.
Adâncimea oferă date şi cu privire la forţa de aplicare a loviturii.

Destul de rar, dar posibil ca aceste urme să reproducă şi

unele detalii individuale ale obiectului creator. De exemplu, urma
formei unui ciocan pe calota craniană a victimei.
Tot cu ajutorul urmelor de lovire se poate stabili, uneori,
numărul de persoane participante, în mod special dacă acestea
folosesc obiecte diferite.
Instrumentele de ardere-topire folosesc flacăra pentru
topirea metalului sau pentru arderea instrumentelor de protecţie.
La cercetarea acestor urme se au în vedere transformările fizico-
chimice produse asupra metalului pentru a se stabili ce tip de
aparat a fost folosit (având în vedere că uneori e nevoie de
aparatură specială care să dezvolte temperaturi foarte înalte în
vederea topirii, de exemplu, a dispozitivelor caselor de bani –
cele cu plasmă, cu flacără oxiacetilenică sau cu raze laser).

Urmele de ardere prezintă următoarele caracteristici

generale:
- plasamentul urmei faţă de focarul arderii;
- gradul arderii în exteriorul sau în interiorul obiectului

98
supus examinării;
- modificările de formă, culoare şi dimensiune ale părţii
din obiect care nu a fost supus arderii;
- forma şi culoarea funinginii şi cenuşei rezultate din
ardere;
- apariţia unor microincendii;
- elementele arderii complete sau incomplete
(carbonizare, elemente de sfărâmiţare, cenuşă uniformă sau
diversă, blocuri de sudură şi zgură);
- topirea (garniturilor, vopselei, anumitor metale),
scrumizarea, polimerizarea, emisiunea de gaze şi fum şi influenţa
acestora asupra altor obiecte.
Urmele de forţare a sigiliilor
Pentru a asigura inviolabilitatea anumitor casete, vagoane,
mijloace de transport, se aplică peste sistemele de închidere ale
acestora sigilii din plumb sau plastic, care sunt apoi strânse cu
ajutorul unor cleşti speciali care imprimă de obicei şi un sigiliu sec
cu serie.

Forţarea plumbilor se poate face prin ,,plimbarea

plumbului” pe sfoară sau sârma pe care este aplicat, find lărgite în
acest mod canalele şi scos nodul, permiţând dezlegarea firului
sigiliului, care, după aceea, se va închide la loc. În acest caz vor fi
găsite urme de plumb pe sfoara sau sârma sigililui, canalele prin
care trece aceasta vor fi lărgite, deformate.
O altă modalitate de forţare a plumbilor este prin
desprinderea lor (tăiere, forţare cu un instrument ascuţit) şi apoi
înlocuirea lor cu alte sigilii confectionate în prealabil. Aceasta
operaţie va putea lăsa urme pe sfoara sau sârma sigiliului, sau se va
manifesta prin aspectul necorespunzător al plumbului, diferenţa
seriei marcate, etc.
Se mai pot aplica procedee de deschidere a plumbilor prin
tăierea lor în lungul canalelor, după aceea plumbul este relipit cu
ajutorul unui fier de lipit sau substanţe chimice. Urmele de acest gen
sunt destul de uşor vizibile.
În general, operaţiile de violare a sigiliilor de plastic sau
plumb lasă pe acestea urme vizibile, dinamice.
Urme specifice cheilor potrivite.
În cadrul cercetării de laborator a încuietorilor simple şi a
încuietorilor tip “yale” pot fi puse în evidenţă următoarele
caracteristici generale:
- fragmente microscopice desprinse din cheile false sau din
instrumentele folosite, care, printr-o cercetare fizico-chimică, pot
oferi date despre tipul cheii sau al instrumentului folosit;
- urme de plastilină sau de ceară descoperite pe zimţii şi
99
şanţurile cheilor originale, care indică modul folosit pentru copierea
modelului lor;
- fragmente de metal rezultate din pilirea zimţilor cheilor
false sau a suprafeţei lor de lucru, care indică modalitatea folosită de
făptuitor, furnizând şi date despre structura acestora;
- urme de funingine rămase pe suprafeţele de lucru ale
mecanismului, care demonstrează că modalitatea de copiere a cheii
originale s-a făcut cu ajutorul uneia brute, afumate în prealabil;
În timpul examinării acestor urme, se pot evidenţia, însă, şi
caracteristici individuale, cum ar fi:
- scrijelituri şi striaţii pe muchia şi suprafeţele laterale ale
zăvorului şi în jurul orificiului cheii, la broaştele simple. Acestea
fiind create de chei false mai mari, în timpul răsucirii lor în broască;
- striaţii dezordonate pe suprafeţele laterale şi muchia
zăvorului, când se încearcă deblocarea lui cu un şperaclu simplu din
fier sau oţel;
- scrijelituri şi striaţii pe muchia şi suprafeţele laterale ale
zăvorului, verturilor şi în jurul orificiilor cheii, pe interiorul
capacelor, ca urmare a introducerii unor chei false;
- striaţii şi scrijelituri pe capacele laterale ale cutiilor
mecanismelor, ca urmare a dilatării firungului cheii în vederea
introducerii alteia cu un profil diferit;
- striaţii pe capetele ştifturilor la încuietorile cu cilindru, în
urma introducerii unor chei false, a forţării şi răsucirii butucului. De
regulă, acestea sunt perpendiculare pe direcţia canalului, fiind create
în momentul răsucirii de zimţii cheii; striaţii fine pe capetele
ştifturilor în urma încercării de blocare a lor cu ace de oţel;
- striaţii fine pe mecanismele broaştelor cu opritori şi
lacătelor, în urma încercării de degajare a verturilor cu sârme de oţel
sau blocarea acestora cu mai multe ace;
- striaţii pe capetele cheilor cu bărbie, ca urmare a răsucirii
acestora din exterior cu diferite instrumente ori a împingerii lor
afară, atunci când sunt neasigurate.
În urma examinării acestor urme create de instrumente de
spargere cum ar fi: şperacle, ace de oţel, pontoarce, chei potrivite
etc., criminalistul poate să-şi dea seama după modul de operare şi
instrumentul folosit, dacă are de-a face cu un infractor novice sau cu
un altul experimentat.
Cercetarea locului faptei
Prezintă următoarele particularităţi:
- urmele pot fi descoperite, de regulă, cu ochiul liber;
- fixarea urmelor se face prin procesul-verbal şi prin
fotografiere (procedeul fotografiei de umbre);
- ridicarea urmelor de adâncime se face prin mulaje (ghips,
plastilină, materiale de mulaje dentare, termoplastice);
- interpretarea urmelor oferă date cu privire la natura
actului infracţional, tipul de instrumente folosite şi modul de
operare al autorului.
Fixarea urmelor
Principalele metode de fixare a urmelor create de
100
instrumentele de spargere sunt:
 procesul verbal de cercetare la faţa locului, în cuprinsul
căruia se vor consemna: locul unde au fost găsite urmele,
dimensiunea, culoarea, forma, aşezarea lor, poziţia faţă de celelalte
urme, mijloace materiale de probă, starea în care se află şi dacă pot
face obiectul unei expertize sau constatări tehnico-ştiinţifice, dacă
s-au fotografiat sau nu, prin ce metode s-au ridicat, conservat, cum
s-au ambalat şi sigilat;
 fotografia, ca metodă de fixare a urmelor, se execută
potrivit regulilor de fotografiere judiciară la faţa locului (fotografie
schiţă, a obiectelor principale, de detaliu).
În practică se folosesc frecvent pentru fixare, pe lângă cele
arătate mai sus, filmul judiciar şi videograma judiciară, care, de
asemenea, se anexează la procesul-verbal.
- mulajele se pot ridica cu una dintre următoarele substanţe:
ghipsul, plastilina, masele plastice Kerr şi Momax, latexul, cleiul de
valţuri, negocolul, aliaje metalice uşor fuzibile, pelicula de copiat
urme, materiale termoplastice etc., care vor fi alese în funcţie de
natura obiectului purtător şi de formatul urmei.
Ridicarea urmelor
Ridicarea urmelor se poate face prin mai multe moduri:
 ridicarea obiectului purtător de urmă, dacă acesta nu este
voluminos sau greu;
 decuparea din obiect a porţiunii purtătoare de urmă, dacă
prin aceasta nu este alterată valoarea, utilizarea ori estetica
obiectului;
 ridicarea prin fotografierea la scară a urmei;
 prin mulaj, care, de regulă, se aplică la urmele de
adâncime.
Expertiza urmelor instrumentelor de spargere
Poate să stabilească:
- natura şi tipul instrumentului;
- mecanismul de formare şi succesiunea urmelor;
- compoziţia chimică a materialului (resturi materiale:
rumeguş, pilitură, cioburi de sticlă, peliculă de vopsea etc.) şi
apartenenţa lui la instrumentul folosit sau la obiectul violat;
- identificarea instrumentelor de spargere pe baza
modelelor de comparaţie.
Mijloace tehnico-ştiinţifice utilizate: instrumente optice
de mărit (lupa, stereomicroscopul, microscopul comparator) şi
dispozitive speciale de examinare a striaţiilor (profilograf ori
striagraf).

Dispozitive special concepute pentru operaţiunile de spargere

Definiţia instrumentelor de spargere:
Prin instrument de spargere putem înţelege o varietate foarte
mare de obiecte, aparate adaptate sau special construite, precum şi
orice corp dur, folosite pentru a înfrânge rezistenţa încuietorilor şi a
oricăror mijloace utilizate pentru protecţia şi paza bunurilor.
101
 Instrumente de spargere
1. “Buldozerul” este un instrument conceput special pentru
dizlocarea prin presare a încuietorilor aplicate şi a întregii uşi, din
toc.
Acţiunea acestui instrument imită, în principiu, modul de
rupere a uşilor prin împingere cu forţa fizică, din exterior spre
interior. El este compus din mai multe piese care se montează la faţa
locului permiţând astfel, extinderea telescopică după lăţimea uşii ce
urmează a fi forţată.

2. “Ruptorul” este un instrument conceput şi confecţionat

special pentru ruperea, cât mai rapidă şi uşoară a butucilor de
siguranţă din interiorul încuietorilor îngropate, cunoscute sub
denumirea generică de încuietori tip “yalle”.
Datorită decupării sale interioare de forma şi dimensiunile
butucilor de siguranţă, acesta permite îmbrăcarea lor şi, prin
executarea unor mişcări laterale (stânga-dreapta), ruperea părţii
exterioare de la nivelul şurubului median de prindere.

3. ”Extractorul” este un instrument conceput special

pentru extragerea prin depresare a încuietorilor aplicate.
Acţiunea acestui instrument imită, în principiu, modul de
rupere a uşilor prin tragere cu forţa fizică, din interior spre
exterior. El este compus din mai multe piese care se montează la
faţa locului.

4. “Pontoarca” este un şperaclu special sub formă de

pieptene, care are cinci dinţi flexibili din oţel şi care se introduce
în interiorul butucului de siguranţă a broaştelor îngropate de tip
“yalle”.

102
 După introducerea pieptenului se adaugă o jumătate de cheie
care a fost secţionată longitudinal pentru a se realiza presarea
ştifturilor de contact din interiorul cilindrilor de siguranţă. Pe
capătul acestor ştifturi rămân urme care pot fi observate doar cu
microscopul portabil sau de laborator.

5. “Cipometrul” este un aparat compus dintr-o tijă

prevăzută cu un palpator conectat la un dinamometru cu cadran
indicator circular.
Pe măsură ce tija înaintează în interiorul încuietorii,
palpatorul citeşte numărul şi dispunerea ştifturilor de contact ale
încuietorii, care apar pe cadran.
În funcţie de aceste date, “inventatorul” îşi fabrică în câteva
minute cheia potrivită cu ajutorul celei de-a doua componente a
“invenţiei”, un minibanc de lucru mobil, prevăzut cu menghină,
freză şi alte componente.

2.3.8. BALISTICA JUDICIARĂ

Balistica judiciară constituie o ramură distinctă a tehnicii

criminalistice care are ca obiect studierea şi elaborarea metodelor
de examinare a armelor de foc, muniţiilor şi urmelor împuşcăturii
în scopul soluţionării numeroaselor probleme pe care le ridică
investigarea faptelor comise prin împuşcare.
Totodată a creat metode specifice pentru o mai bună
identificare individuală a armei de foc după gloanţele şi tuburile
trase, dar şi după alte urme produse de funcţionarea armei.
Balistica judiciară are ca obiect de studiu doar armele
uşoare de infanterie (armele de mână).
Clasificarea armelor de foc şi a muniţiei
Definiţii:
Arma - orice obiect sau dispozitiv a cărui funcţionare
determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanţe
explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare ori
împrăştierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare41;
Arma de foc – orice armă portabilă cu ţeava care poate
103
arunca, este concepută să arunce sau poate fi transformată să
arunce alice, un glonţ ori un proiectil prin acţiunea unui
combustibil de propulsie; se consideră că un obiect poate fi
transformat pentru a arunca o alice, un glonţ sau un proiectil prin
acţiunea unui combustibil de propulsie dacă are aspectul unei
arme de foc şi, ca urmare a construcţiei sale sau a materialului
din care este confecţionat42;
Muniţia – ansamblu format din tub cartuş, încărcătură de
azvârlire, capsă de aprindere şi, după caz, proiectil43;
Din perspectiva criminalistică, clasificarea armelor de foc
prezintă o utilitate practică pentru identificare datorită posibilităţii
determinării grupului, categoriei, şi mărcii. Clasificarea se referă,
în principal la armele portabile, întrucât acestea sunt folosite în
general de către infractori.
Armele de foc se clasifică în funcţie de caracteristicile de
construcţie ale diferitelor componente şi după modul de
funcţionare (încărcare, percuţie), caracteristici capabile să
faciliteze identificările de grup şi individuale.
Conform legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi
muniţiilor, există trei categorii de arme şi muniţii:
1. arme şi muniţii interzise – arme şi muniţii a căror
procurare, deţinere, port şi folosire sunt interzise persoanelor
fizice şi juridice, cu excepţia instituţiilor care au competenţe în
domenuil apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale;
2. arme şi muniţii letale – arme şi muniţii prin a căror
utilizare se poate cauza moartea ori rănirea gravă a persoanelor;
3. arme şi muniţii neletale – arme şi muniţii destinate
pentru un scop utilitar sau pentru agrement, confecţionate astfel
încât, prin utilizarea lor, să nu se cauzeze moartea persoanelor;
sunt asimilate acestei categorii şi armele vechi.
Clasificarea armelor
A. După destinaţie:
arme militare (destinate uzului militar):
- mitraliere;
- puşti (automate, semiautomate, puşti mitralieră);
- pistoale (pistoale mitralieră, automate,
semiautomate);
- revolvere;
2. arme de apărare şi pază – arme de foc scurte,
recunoscute în condiţiile prevăzute de lege, destinate să asigure
apărarea vieţii, integrităţii şi libertăţii persoanelor fizice, precum
şi a bunurilor aparţinând persoanelor fizice sau juridice;
3. arme de autoapărare – arme neletale scurte, special
confecţionate pentru a împrăştia gaze nocive, iritante, de
neutralizare şi proiectile din cauciuc, în scop de autoapărare;
4. arme de tir – arme destinate practicării tirului sportiv,
recunoscute în condiţiile prevăzute de lege;
5. arme de vânătoare – arme destinate practicării
vânătorii, cu una sau mai multe ţevi, care folosesc muniţie cu
glonţ sau/şi cu alice, recunoscute în condiţiile prevăzute de lege;
104
 6. arme utilitare – arme destinate să asigure desfăşurarea
corespunzătoare a unor activităţi din domeniile cinematografic,
teatral, artistic, sportiv, cultural, industrial, agricol, piscicol,
medicoveterinar, al protecţiei mediului şi protecţiei împotriva
dăunătorilor, precum şi desfăşurarea de către societăţile
specializate de pază şi protecţie a activităţilor de pază a
obiectivelor, bunurilor, valorilor şi a transporturilor de bunuri şi
valori, respectiv a activităţilor de protecţie a persoanelor;
7. arme şi dispozitive de agrement – arme şi dispozitive
neletale, construite pe principii asemănătoare armelor care nu
folosesc muniţii, ce aruncă proiectile nemetalice şi sunt destinate a
fi folosite atât în scop recreativ, cât şi în cadrul competiţiilor
sportive; sunt incluse în această categorie şi arcurile;
8. replici de arme tip airsoft – replici după arme şi
dispozitive militare reale, la scară 1/1, cu mecanism electric,
mecanic sau pe bază de gaz neiritant, construite pe principii
asemănătoare armelor, care nu folosesc muniţii, ce aruncă
proiectile nemetalice;
9. dispozitive paintball – dispozitive neletale cu mecanism
pe bază de gaz sau mecanic, care aruncă proiectile sferice
nemetalice umplute cu vopsea;
10. arme de asomare – arme utilitare, folosite pentru
imobilizarea animalelor, prin supunerea acestora la un şoc
mecanic, în scopul sacrificării ulterioare;
11. arme cu destinaţie industrială – arme de foc utilitare,
semiautomate, destinate unui scop industrial de uz civil şi care au
aparenţa unei arme de foc automate;
12. arme cu tranchilizante – arme utilitare destinate
imobilizării animalelor prin injectarea de substanţe tranchilizante;
13. arme de panoplie – arme de foc devenite nefuncţionale
ca urmare a dezactivării lor sau datorită gradului avansat de
deteriorare, atestate de către un armurier autorizat în condiţiile
legii;
14. arme de colecţie – armele destinate a fi piese de
muzeu, precum şi armele, aflate sau nu în stare de funcţionare,
care constituie rarităţi sau care au valoare istorică, artistică,
ştiinţifică ori documentară;
15. arme vechi – arme letale produse până în anul 1899
inclusiv sau reproduceri ale acestora, destinate să fie păstrate în
colecţii;
16. arme de recuzită – arme special confecţionate,
fabricate sau devenite inofensive ca urmare a modificării lor de
către un armurier autorizat, necesare activităţii instituţiilor
specializate în domeniul artistic.
B. După modul de funcţionare:
1. arme cu aer comprimat sau gaze sub presiune – arme
care, pentru aruncarea proiectilului, folosesc forţa de expansiune a
aerului comprimat sau a gazelor sub presiune aflate într-o butelie
recipient;
2. arme de foc scurte – arme de foc a căror ţeavă nu
105
depăşeşte 30 cm sau a căror lungime totală nu depăşeşte 60 cm;
3. arme de foc lungi – arme de foc a căror lungime a ţevii
sau lungime totală depăşesc dimensiunile armelor de foc scurte;
4. arme de foc automate – arme de foc care, după fiecare
cartuş tras, se reîncarcă automat şi trag o serie de mai multe
cartuşe prin apăsarea continuă pe trăgaci;
5. arme de foc semiautomate – arme de foc care, după
fiecare cartuş tras, se reîncarcă automat, dar nu pot trage o serie de
mai multe cartuşe prin apăsarea continuă pe trăgaci;
6. arme de foc cu repetiţie – arme de foc care, după fiecare
foc tras, se reîncarcă manual, prin introducerea pe ţeavă a unui
cartuş preluat din încărcător prin intermediul unui mecanism;
7. arme de foc cu o singură lovitură – armă de foc fără
încărcător, care este încărcată după fiecare tragere prin
introducerea manuală a cartuşului în camera de încărcare sau într-
un locaş special prevăzut la intrarea în ţeavă44;
• arme ascunse (în stilouri, umbrele, brichete, bastoane,
etc.), astfel fabricate sau confecţionate încât existenţa lor să nu fie
vizibilă ori bănuită.
B. După lungimea ţevii:
• arme cu ţeavă lungă (carabine, puşti, puşti mitralieră,
arme de vânătoare şi tir);
• arme cu ţeavă mijlocie (pistoale mitralieră);
• arme cu ţeavă scurtă (pistoale şi revolvere);
C. După construcţia canalului ţevii:
• arme cu ţeavă netedă sau lisă: arme de vânătoare cu alice,
pistoale de semnalizare, arme de tir;
• arme cu ţeavă ghintuită: pistoale, revolvere, carabine,
pistoale mitralieră, etc.
Ţeava acestor arme prezintă în interior o serie de ridicături
(numite ghinturi) separate de o serie de şanţuri, dispuse în mod
elicoidal, rolul acestora fiind acela de a asigura precizie armei şi
de a imprima glonţului o mişcare de rotaţie în jurul axei sale (în
felul acesta înfrângând mai uşor rezistenţa aerului şi a ţintei).
• arme cu ţevi combinate (lise şi ghintuite).
D. După calibru:
• calibru mic – până la 6,35 mm;
• calibru mijlociu – între 6,35mm şi 9,00 mm;
• calibru mare – peste 9,00 mm.
E. După muniţia folosită: arme cu glonţ, arme cu alice;
arme mixte (arme de vânătoare cu glonţ şi alice).
F. După modul de fabricaţie:
• arme de fabricaţie industrială - caracteristici proprii
pentru fiecare tip şi model;
• arme de fabricaţie meşteşugărească (armele vechi în
general);
• arme de foc rudimentare din materiale improvizate;
• arme de foc modificate prin retezarea ţevii şi patului.
În zilele noastre se găsesc în general arme de producţie
industrială, armele meşteşugăreşti, rudimentare sau modificate
106
fiind foarte rare datorită frecvenţei sau uşurinţei cu care se procură
cele industriale.

Părţile componente ale unei arme de foc:

Orice armă de foc prezintă trei componente principale:
a) ţeava;
b) închizătorul;
c) ansamblul mecanismelor de dare a focului
(cuprinzând, între altele, închizătorul, gheara extractoare,
percutorul, ejectorul );
d) sistemul de alimentare cu muniţie;
e) patul sau mânerul armei.
107
 În figurile 1-4 sunt prezentate schematic, în secţiune,
patru tipuri de arme în care se pot vedea componentele principale
precum şi modul de funcţionare a acestora.45

Analizându-se marea majoritate a cazurilor, rezultă că

examinarea ţevii, a mecanismului de închidere, de percuţie, de
aruncare a tuburilor şi de alimentare cu cartuşe, trebuie să
constituie obiectul unor preocupări speciale pentru criminalistică,
în funcţie de fiecare caz în parte.
Ţeava serveşte pentru a dirija mişcarea glonţului, pentru a

108
imprima acestuia o mişcare de rotaţie în jurul axului. Ţeava
constituie şi camera în care are loc arderea încărcăturii
explozibile.
Se compune din: camera cartuşului, conul de racordare
(locaşul de intrare a glonţului) şi partea ghintuită. Ghinturile
canalului ţevii servesc pentru a da glonţului o mişcare de rotaţie.
Intervalele între ghinturi se numesc plinuri, iar pereţii laterali ai
ghinturilor, flancuri.
Există situaţii când se folosesc arme cu ţeavă lisă (fără
ghinturi), ca în cazul armelor de vânătoare, dar ca muniţie se
utilizează proiectil unic (breneke). Unele proiectile de tip breneke
prezintă pe suprafaţa lor exterioară nişte nervuri în relief care au
rolul de a imprima mişcarea de rotaţie.

Fig. 5 Proiectile unice de tip

Ţevile armelor se deosebesc între ele după:

calibru;
numărul ghinturilor;
sensul ghinturilor;
flancurile ghinturilor;
lăţimea ghinturilor şi a plinurilor;
pasul ghinturilor.

Închizătorul, compus din: mecanismul de blocare-

deblocare, montat pe corpul armei şi sistemul de ghidare şi fixare
a închizătorului în timpul folosirii şi demontării armei.
Este dispozitivul care fixează cartuşul în locaşul lui (fig.
109
8). Fără acest dispozitiv tubul cartuşului ar fi expulzat spre înapoi
fără ca înaintarea proiectilului să se producă.

Din punct de vedere criminalistic această parte a unei arme

de foc prezintă interes deoarece prin acţiunea ei şi în urma
detonaţiei şi presării pe tubul cartuş vor rămâne imprimate urme
sub formă de adâncime creând o amprentă unică, utilă în
identificarea individuală a armei (fig. 9).

Cartuşul, cu următoarele părţi componente: tubul,

proiectilul, capsa şi încărcătura de azvârlire (pulberea).
Mecanismul de dare a focului, caracterizat prin locul de
amplasare, sistemul de construcţie şi forma arcului declanşator,
componentele transmisiei declanşării dintre trăgaci şi percutor,
sistemul de montare şi locaşul percutorului, forma şi dimensiunea
percutorului, ştiftul arcului.
Percutorul loveşte capsa detonantă aflată la baza cartuşului
care, prin explozie, iniţiază aprinderea pulberii sau amestecului de
pulberi. Gazele degajate, datorită presiunii foarte mari,
propulsează proiectilul. În urma percutării, pe capsă, rămâne o
adâncitură care a copiat prin presare forma cuiului percutor. Urma
de adâncime lăsată de cuiul percutor este unică pentru fiecare
armă, amprenta ei fiind o caracteristică de identificare individuală.

110
 Fig. 10 Urme lăsate de cuiul percutor Fig. 11 Capse detonante percutate; îmbinarea
Litigiu – stânga Comparaţie - dreapta obţinută la microscopul comparator

Încărcătorul
Din punct de vedere criminalistic, încărcătorul nu lasă
urme pe tubul cartuş, proiectil sau capsă detonantă care să poată fi
exploatate. În schimb pe încărcător sau pe cartuşele existente în
acestea pot fi găsite mijloace materiale de probă cum ar fi pelicule
de vopsea, fibre sau urme sub forma unor pete de sânge,
impresiuni papilare, ulei, pe cartuşele existente în încărcător pot fi
găsite astfel de urme care prin exploatare pot conduce la
identificarea celui care a intrat în contact cu acest reper.
Mînerul sau patul armei.
Acest ultim reper serveşte doar pentru mânuirea şi fixarea
armei în momentul tragerii. Pe mâner sau pe patul armei pot fi
constatate o serie de mijloace materiale de probă sau urme care
prin exploatare ulterioară pot duce la identificarea persoanei care a
intrat în contact cu arma.
Muniţiile armelor de foc

Prin muniţii se înţeleg: cartuşele, proiectilele şi

încărcăturile de orice fel, care pot fi întrebuinţate la armele de foc
menţionate mai sus.
Armele de foc folosesc în principal două mari categorii de
muniţii şi anume cartuşe cu glonţ sau proiectil unic şi cartuşe cu
alice46.
Muniţia folosită la armele portabile este constituită în
general de cartuşe cu sau fară glonţ. Glonţul se constituie ca fiind
partea componentă a cartuşului care produce urme asupra
obiectului cu care intră în contact în urma tragerii cu o armă de
foc.
Tubul cartuşului este confecţionat din metal, material
plastic sau carton. Conţine încărcătura de pulbere, capsa şi
proiectilul. La cartuşele armelor de vânătoare, tubul conţine şi
bura, care separă praful de puşcă de alice sau glonţ.
Proiectilele pot fi: gloanţe, alice, mitralii sau poşe.
Mitraliile sunt alice mai mari, care depăşesc 5,5 mm în diametru.
Poşele sunt alice confecţionate artizanal. Glonţul se compune din:
111
miez de oţel, de plumb ori oţel acoperit cu plumb, cămaşă
metalică.
Diametrul unui glonţ este mai mare decât cel al calibrului
ţevii (cu aprox. 0,30 mm), pentru a se reduce pierderile de gaze.
În funcţie de geometria lor (diferă în funcţie de distanţa de
zbor şi viteză), gloanţele se clasifică în:
- gloanţe cu vârf alungit şi rotunjit;
- gloanţe cu vârful rotunjit;
- gloanţe cu vârful retezat;
- gloanţe speciale – trasor, perforant-incendiare,
explozive.
Glonţul trasor este compus din cămaşă, miez de plumb,
paharul în care este presată substanţa trasoare. În momentul
tragerii flacăra de la încărcătura de pulbere aprinde substanţa
trasoare şi astfel glonţul lasă o urmă luminoasă în urma sa.
Glonţul perforant incendiar se compune din cămaşa cu
coafa de tambac, miez de oţel cu cămaşă de plumb, subfund de
plumb şi substanţă incendiară.
Glonţul exploziv conţine o încărcătură care explodează fie
la impactul cu ţinta, fie după ce acesta a intrat în interiorul ţintei.
Ca o varietate, glonţul exploziv intern, la impactul cu ţinta se
împrăştie în interior.
Alicele au formă sferică şi sunt confecţionate din plumb
sau alte materiale, cu o greutate până la 0,8 grame şi diametrul
între 2–5 mm, întâlnite la muniţia de vânătoare, dar şi cu altă
destinaţie.
Capsa conţine un exploziv puternic, sensibil la acţiunile
mecanice (fulminatul de mercur sau stiliatul de plumb).
Aprinderea are loc în momentul lovirii capsei de către percutor şi
spargerea acesteia pe nicovală.

Încărcătura de pulbere a unui cartuş se poate prezenta sub

două forme: pulbere neagră, cu fum.
Elementele de identificare ale cartuşului sunt date de
cifrele poansonate pe exteriorul proiectilului sau pe rozeta
cartuşului: primele 2 cifre constituie codul producătorului, iar
ultimele două - anul de fabricaţie.

112
 Criminalistica abordează studiul muniţiilor armelor de
foc în raport cu particularităţile de construcţie internă a ţevii
armei, anume muniţia pentru armele cu ţeavă ghintuită şi muniţia
pentru armele cu ţeavă lisă.
Muniţiile pentru armele cu ţeavă ghintuită
Cartuşul armei cu ţeavă ghintuită – arme în principal cu
destinaţie militară - este alcătuită din tub, pulbere, capsă şi glonţ.
Tubul este metalic, are o formă de trunchi de con (mai
mare la bază, mai mic spre vârf). Baza (numită rozetă) prezintă un
şanţ pentru ca gheara extractoare să poată expulza tubul gol după
tragere (în măsura în care expulzarea nu are loc – prin construcţie
– folosindu-se forţa gazelor). În procesul de fabricaţie, în
interiorul tubului se introduce pulberea explozivă.
Pulberea (praful de puşcă) este cea care prin explozie -
generată de scânteia produsă la baza tubului prin lovirea capsei
detonatoare de către un ac percutor – dezvoltă gaze cu presiune
113
foarte mare ce pun glonţul în mişcare spre gura ţevii. Pulberile
pentru armele militare sunt pulberi colodiale (denumite pulberi
fără fum).
Capsa detonatoare este plasată la baza tubului şi are rolul
de a declanşa arderea explozivă a prafului de puşcă.
Glonţul este proiectilul armei, cel care este împins cu
forţă spre ţintă de forţa gazelor rezultate în urma aprinderii
prafului de puşcă. Glonţul este compus din metal şi alte
componente în funcţie de destinaţia acestuia (gloanţe perforante,
gloanţe trasoare, incendiare ş.a.).
Muniţiile pentru armele cu ţeavă lisă
Cartuşul armei de vânătoare este alcătuit din tub, pulbere,
capsă detonatoare, bura, rondelă şi proiectil.
Tubul cartuşului armei de vânătoare este confecţionat din
plastic sau din carton presat şi, spre deosebire de armele militare,
acesta poate fi reutilizat pentru mai multe trageri.
Pulberea este o pulbere cu fum - cu un randament de
ardere mai scăzut decât în cazul pulberii coloidale.
Capsa funcţionează în mod similar capsei de la cartuşele
armei ghintuite. Datorită posibilităţii de refolosire a tubului şi a
înlocuirii capsei pentru fiecare nouă tragere, anchetatorul poate
stabili câte trageri s-au efectuat cu un anumit cartuş.
Bura este un perete despărţitor aşezat în tubul cartuşului
pentru a separa pulberea de proiectile (alice sau mitralii). Bura
este din pâslă (la prima tragere), în cazul reutilizării tubului,
trăgătorul înlocuind-o, de regulă, cu o bucăţică de hârtie de ziar.
Rondela este un mic capac de carton (hârtie) aflat la
capătul tubului împiedicând proiectilele să cadă accidental din tub.
Pe acest carton sunt trecute, de regulă, date privitoare la calibrul
muniţiei folosite.
Proiectilele utilizate pentru muniţia armelor de vânătoare
sunt alicele sau mitraliile. Spre deosebire de arma militară, în
cazul armei de vânătoare un calibru mare înseamnă proiectile de
diametru mai mic.
Pentru vânat de dimensiuni mai mari (de exemplu, pentru
mistreţi) se folosesc şi cartuşe cu glonţ, dar aceste gloanţe au o
construcţie specială, diferită de cele folosite de armele militare.
Cercetarea urmelor produse de armele de foc
Prin folosirea armelor de foc sunt create o serie de urme
atât pe armă şi pe muniţie cât şi obiectele-ţintă. Fiecare dintre
aceste urme poate furniza o serie de informaţii utile identificării
armei cu care s-a tras şi a celui care a utilizat-o.
Urmele produse de armele cu ţeavă ghintuită
(a) Urmele formate pe armă:
 pulberile arse se depun pe pereţii camerei de
explozie şi pe partea interioară a ţevii;
 în cazul armelor noi ghinturile sunt mai
proeminente, în vreme ce la armele folosite mai des ghinturile
sunt tocite;
 pe patul armei în special, dar şi pe celelalte
114
componente se pot găsi amprentele papilare ale trăgătorului şi
chiar pete se sânge provenit de la victimă;
(b) Urmele imprimate pe muniţie
În momentul efectuării tragerii glonţul va fi expulzat spre
ţintă (de exemplu, spre corpul victimei) fiind găsit în corpul
victimei, în ziduri, în trunchiuri de copaci ş.a. Tubul gol este
expulzat din armă în afară rămânând şi fiind ridicat, de regulă, de
la locul faptei.
b.1. urmele pe glonţ:

 urmare a faptului că diametrul proiectilului este

mai mare decât distanţa dintre două ghinturi opuse, glonţul este
„forţat” să străbată aceste ridicături ce se vor imprima pe suprafaţa
proiectilului sub forma unor striaţii paralele. Numărul, orientarea
striaţiilor, continuitatea lor liniară (de pe glonţul extras din corpul
victimei şi cel obţinut în laborator prin tragere experimentală cu
arma suspectă) pot duce la identificarea certă a armei cu care s-a
tras.
b.2 urmele lăsate pe tubul gol
 prin presiunea exercitată de gazele formate în urma
arderii, pereţii tubului cartuşului vor fi împinşi spre exterior (adică
spre pereţii interiori ai camerei de ardere) pe aceştia imprimându-
se microrelieful camerei de ardere a armei;
 pe guleraşul cartuşului se imprimă urma lăsată de
gheara extractoare. Poziţionarea urmei, adâncimea, forma,
distanţa faţă de baza cartuşului sunt detalii ce pot fi folosite la
identificarea armei;
 acul percutor loveşte cu forţă capsa detonatoare
imprimându-şi pe aceasta microrelieful său;

(c) Urmele formate pe corpul omului

În cazul folosirii unei arme de foc pentru rănirea sau
uciderea unei persoane, pe corpul victimei se găsesc o serie de
urme a căror interpretare permite stabilirea armei cu care s-a tras
şi a împrejurărilor în care s-a comis fapta. Aceste urme sunt create
fie de proiectil (glonţ), fie de factorii secundari ai împuşcăturii
(flacăra, gazele
fierbinţi, pulberea arsă şi cea nearsă).

115
 c.1 Urmele factorilor principali: Glonţul, la momentul
impactului cu corpul victimei, creează un orificiu de intrare, un
canal de trecere şi un orificiu de ieşire. De asemenea, pe corpul
victimei sau pe hainele acestuia pot fi identificate – ca urme –
inelul de ştergere, inelul de contuzie, inelul de metalizare şi inelul
de imprimare.
Orificiul de intrare este locul prin care glonţul a pătruns
în corpul victimei. Dacă proiectilul a atins o zonă a corpului
acoperită de îmbrăcăminte, orificiul de intrare va fi examinat
analizându-se cu grijă straturile de îmbrăcăminte dinspre exterior
spre interior. La nivelul pielii, pătrunderea proiectilului generează
un orificiu de intrare rotund al cărui diametru este, de regulă, mai
mic decât cel al proiectilului (datorită elasticităţii majorităţii
ţesuturilor umane şi a proprietăţii acestora de a reveni la forma
iniţială). Cu titlul de excepţie, la tragerile de la mică distanţă forţa
gazelor produce un orificiu de intrare cu diametrul mai mare decât
cel al proiectilului, marginile acestuia nemaifiind rotunde ci
stelate (spulberate). De asemenea, în situaţia pătrunderii
proiectilului direct în zona unui ţesut osos dur, neelastic (de
exemplu, în situaţia împuşcării în cutia craniană) orificiul de
intrare are de regulă acelaşi diametru cu orificiul de ieşire.
Aceste detalii ale orificiului de intrare pot conduce
anchetatorul la stabilirea poziţiei şi direcţiei din care s-a tras (în
raport cu poziţionarea orificiului de intrare) şi a calibrului muniţiei
folosite.
Inelul de ştergere se găseşte pe stratul exterior atins
prima dată de proiectil (pe piele, dacă a atins o zonă a corpului
neacoperită de îmbrăcăminte sau pe îmbrăcămintea exterioară) în
jurul orificiului de intrare şi este format prin depunerea unor
substanţe străine purtate de proiectilul expulzat (unsoare folosită
la întreţinerea armei şi muniţiei, pulbere arsă şi nearsă, rugină din
interiorul ţevii ş.a.)
Inelul de contuzie (guleraş de contuzie sau de

116
pergamentare) are forma unei benzi circulare în jurul orificiului de
intrare, formate pe pielea omului, cu lăţimea de 1-5 mm de
culoare roşie sau brun-roşiatică.
Inelul de metalizare se formează atunci când proiectilul
atinge în trecerea sa oasele dure ale corpului (craniu, omoplat
ş.a.), atingerea celor două corpuri dure făcând ca un strat fin de
particule metalice de la suprafaţa proiectilului – create de frecarea
proiectilului de ghinturile armei - să se depună sub forma acestui
inel în jurul orificiului de pătrundere în osul respectiv.
Inelul de imprimare se formează doar în cazul tragerilor
cu arma lipită de corpul victimei şi are formă circulară (când arma
a fost lipită perpendicular pe suprafaţa corpului) sau formă de
semilună (atunci când gura ţevii este lipită doar parţial).
Canalul de trecere este fie complet (proiectilul străbate
în întregime corpul victimei) fie înfundat (canal orb) – atunci când
proiectilul rămâne în corpul victimei. El poate fi liniar, uniform,
dar poate fi şi neuniform (deviat), în situaţia în care proiectilul
este deviat de la traiectoria sa în interiorul corpului la întâlnirea
unor oase dure.
Orificiul de ieşire, spre deosebire de cel de intrare, are
marginile neregulate şi, de regulă, un diametru mai mare decât cel
al proiectilului. Acest lucru se datorează faptului că proiectilul, în
momentul străbaterii ţesuturilor organismului, „împrumută”
eschile, sânge, ţesut ş.a. – crescând astfel în diametru.
Cunoaşterea caracteristicilor orificiului de intrare,
respectiv de ieşire permite organului judiciar să stabilească din ce
direcţie s-a tras, care era poziţia trăgătorului, respectiv a victimei.
c.2 Urmele factorilor secundari ai împuşcăturii
Factorii secundari (suplimentari) ai împuşcăturii sunt
flacăra, gazele, pulberea nearsă şi funinginea.
 Flacăra – produce urme sub formă de arsuri dar
doar în cazul tragerilor de la mică distanţă (5-10 cm, în funcţie de
lungimea ţevii şi de pulberea folosită).
 Gazele – produc urme sub forma unor distrugeri ce
apar doar pentru tragerile de la mică distanţă (1-15 cm în funcţie
de arma folosită).
 Funinginea - este proiectată afară din armă odată
cu expulzarea glonţului şi este rezultatul arderii pulberii coloidale,
a vaselinei şi a celorlalte impurităţi aflate în interiorul ţevii. Cu cât
distanţa de tragere este mai mică cu atât pulberile – depuse pe
ţintă în jurul orificiului de intrare – sunt mai consistente. Pentru
armele militare pulberile sunt proiectate la maximum 40-50 cm,
dincolo de aceste distanţe ele nemaiajungând a se depune pe ţintă
datorită greutăţii lor reduse.
 Particulele nearse – se depun în mod similar
funinginii, cu precizarea că acestea au o greutate şi mai mică,
astfel că prezenţa lor pe corpul victimei indică o tragere de la mică
distanţă.
Urmele produse de armele cu ţeavă lisă
(a) urmele formate pe armă sunt aceleaşi categorii ca şi
117
în cazul armelor cu ţeavă ghintuită;
(b) urmele formate pe muniţie:
 pe alice sau mitralii nu apar urme utile identificării,
după cum nici pe gloanţele folosite pentru anumite categorii de
vânat (datorită lipsei ghinturilor);
 pe tubul tras vor fi vizibile urmele acului percutor,
numărul acestora pe marginea rozetei indicând de câte ori a fost
utilizat acel cartuş.
(c) urmele formate pe corpul victimei:
c.1. Alicele sunt expulzate la gura armei sub formă de
snop, dar din acest moment acestea se îndreaptă spre ţintă nu
grupate ci răsfirate sub forma unui trunchi de con cu vârful la gura
ţevii. Cu cât ţinta este mai departe cu atât scade numărul alicelor
ce o vor lovi (împrăştierea lor este mai mare).

 dacă alicele pătrund în corp în grup compact (de

regulă, la trageri sub 1 m) produc plăgi de mari dimensiuni cu
marginile neregulate.
 dacă alicele pătrund disparat ele generează un mic
orificiu de intrare şi un canal orb, nefiind letale (în măsura în care
nu ating un organ vital)
c.2 Factorii secundari sunt prezenţi şi în cazul tragerii cu
arma de vânătoare însă cu următoarele diferenţieri faţă de arma
militară:
 folosindu-se o pulbere cu fum cu un randament de
ardere mai scăzut, la tragerile cu arma de vânătoare există o
cantitate mai mare de funingine care este proiectată la o distanţă
mai mare;
 flacăra este mai puţin intensă decât la tragerea cu
arme militare.
Expertiza balistică judiciară
Cercetarea criminalistică în cazul folosirii armelor de foc
implică nu doar concluziile organelor judiciare ce efectuează
cercetarea la faţa locului ci şi expertizele efectuate în condiţii de
laborator de către specialişti. Aceştia pot trage concluzii de

118
identificare din examinarea armei, a muniţiei, a urmelor create pe
corpul victimei sau pe alte obiecte. Pentru organul judiciar – cel
care dispune efectuarea expertizelor – este esenţial să cunoască
aspectele care pot fi lămurite de experţi, ce anume pot cere ca
obiective ale expertizelor balistice judiciare.
Din examinarea armei de foc suspecte (găsite la faţa
locului, ridicate de la bănuit ş.a.) se poate stabili:

 tipul, modelul, calibrul armei;

 dacă arma este în stare de funcţionare, dacă au fost
înlocuite piese din mecanismele acesteia;
 dacă se putea trage cu arma defectă;
 dacă focul se putea declanşa întâmplător;
 dacă este o armă modificată (de exemplu, cu ţeava
retezată) sau dacă e o armă confecţionată artizanal şi care sunt
parametrii de funcţionare ai acestora.
. Identificarea armei după urmele formate pe glonţ.
Se delimitează cercul armelor suspecte după numărul
golurilor şi plinurilor, calibrul, unghiul şi sensul de răsucire.
Se efectuează trageri experimentale pentru obţinerea
modelelor de comparaţie, după verificarea şi curăţirea armei,
inclusiv prin gammagrafiere.
Se foloseşte muniţie cu caracteristici asemănătoare celei
descoperite la locul faptei. Tragerile se efectuează în captatoare
de proiectile.

Numărul tragerilor este limitat la 3–5 focuri.

Fiecare proiectil este ambalat separat, indicându-se data,
expertul şi numărul tragerii.
Tehnici de examinare:
• examinarea la microscopul comparator a continuităţii
liniare între microrelieful creat de componentele armei pe tubul
sau glonţul în litigiu şi cele trase experimental;
• compararea mulajelor realizate prin galvanoplastie sau cu
materiale plastice transparente, de pe proiectilul în litigiu, cu cel
tras experimental;
• examene comparative pe diagrame realizate la striagrafe,
care descriu grafic relieful proiectilelor;
119
 • rularea proiectilelor pe suporturi plastice (ceară, aliaje
termoplastice).
Din examinarea muniţiei (atât a celei folosite, cât şi a celei
nefolosite) se poate stabili:

 calibrul cartuşului, locul şi anul fabricării;

 destinaţia acestuia;
 modelul şi tipul cartuşului;
 starea de funcţionare (dacă mai putea fi folosit sau
nu la tragere);
 tipul pulberii folosite (cu fum sau fără fum);
 gradul de umiditate al pulberii.
Din examinarea urmelor împuşcăturii pe corpul
uman – fiind necesară colaborarea expertului criminalist cu
medicul legist - se poate concluziona cu privire la:
 numărul proiectilelor trase asupra corpului
victimei;
 direcţia de tragere (stabilind poziţionarea orificiului
de intrare şi a celui de ieşire);
 distanţa aproximativă de la care s-a tras (în raport
cu prezenţa factorilor secundari ai împuşcăturii) ş.a.
Tot expertul criminalist este cel care poate stabili
dinamica tragerii prin identificarea, pe lângă direcţia de tragere şi
a distanţei de la care s-a tras, a următoarelor elemente: locul unde
s-a aflat trăgătorul, locul unde s-a aflat victima.
Stabilirea distanţei şi a direcţiei de tragere
Prin distanţă se înţelege intervalul spaţial parcurs de
proiectil de la gura ţevii până la obstacol:
• împuşcături fără distanţă (distanţă zero) executate prin
lipirea ţevii armei de obiect, la care întâlnim urme suplimentare
ca: imprimarea gurii ţevii armei sau afumări şi arsuri aproape
suprapuse: (până la 1,5 m);
• împuşcături de la mică distanţă, apreciate după acţiunea
urmelor suplimentare;
• împuşcături de la distanţă (peste 5 m), când factorii
suplimentari ai împuşcăturii nu mai acţionează, cu excepţia
urmelor depuse de proiectil.
Pe mâna trăgătorului care a efectuat chiar şi o singură tragere
cu un pistol de calibru 7,62 – 9 mm, cu ţeava lipită sau de la mică
distanţă (5–30 cm), se pot găsi urme de funingine şi granule de
pulbere nearsă. Pe mâna trăgătorului care a efectuat trageri
repetate cu ţeava lipită sau de la mică distanţă şi în cursul cărora a
încărcat sau descărcat arma, urmele de funingine şi particulele de
pulbere arsă sunt foarte accentuate.
Distanţa de la care s-a tras se mai poate aprecia şi în raport
120
cu efectul perforant al proiectilului, prin trageri experimentale,
distanţând fiecare tragere cu 10 cm, pentru a crea modele de
comparaţie pe baza urmelor suplimentare. Obstacolul va prezenta
urme de suprafaţă cu atât mai mari, cu cât distanţa de tragere a
fost mai mare.
Pentru stabilirea direcţiei de tragere se vor analiza orificiile
de intrare şi de ieşire ale proiectilelor, precum şi urmele
suplimentare ale împuşcăturii.
Pentru distanţe mici (50 m pentru pistoale, 100 m pentru
armele automate) se foloseşte metoda vizării directe prin
intermediul unui tub de hârtie introdus prin ambele orificii.
Privind prin tub, se va determina cu precizie direcţia din care s-a
tras. Dacă sunt perforate două obiecte aflate la distanţe mai mari,
urmele sunt unite cu o sfoară, de-a lungul căreia se vizează. În
canalele mai lungi, caracteristice obiectelor cu o grosime mare,
sau a canalelor oarbe, determinarea distanţei se face prin
introducerea unei tije în canalul orb şi vizarea în prelungirea
acesteia. În aprecierea distanţei de tragere se va ţine seama şi de
factorii care determină schimbări de direcţii, în afară de
rezistenţa aerului şi gravitaţia pământului, cum sunt: ploaia,
vântul, sensul mişcării giratorii a proiectilului, precum şi de
fenomenul ricoşării.

2.3.9. GRAFOSCOPIA JUDICIARĂ

IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ
SCRISUL DE MÂNĂ

Cercetarea criminalistică a actelor scrise stabileşte formele

de falsificare sau contrafacere a documentelor originale, rolul şi
condiţionarea lor fiind în strânsă legătură cu structura şi evoluţia
societăţii.
Falsificarea actelor a fost şi rămâne o problemă importantă
care a luat amploare în condiţiile societăţii moderne, în care
noţiunea de act reprezintă orice înscris tipărit, dactilografiat,
manuscris, desenat, imprimat în diverse moduri, prin intermediul
căruia se atestă o stare, identitate, profesie sau o valoare (cărţile de
credit, cartelele telefonice, documente bancare, vize turistice,
etc.).
Dacă până în 1989 modalităţile de falsificare constau doar
în metode clasice (ştergere mecanică sau chimică a înscrisurilor),
după 1989, datorită condiţiilor socio – economice (infiltrarea
structurilor de crimă organizată) şi a poziţiei geostrategice
(tranzitarea ţării noastre de către imigranţi) a fost înregistrată o
evoluţie semnificativă a documentelor (acte de identitate,
paşapoarte, vize turistice, documente bancare, acte de tranzit
comunitar, cărţi de credit etc) şi bancnotelor falsificate sau
contrafăcute.
În scopul relizării unor copii cât mai fidele originalului,
formele de contrafacere şi falsificare sunt acum mult mai

121
ingenioase datorită sistemelor avansate de care dispun infractorii
(imprimante, scanere, programe computerizate performante). Din
acest motiv, examinarea criminalistică a documentelor are un rol
deosebit de important dar totodată anevoios, având rolul de a
depăşi ingeniozitatea şi tehnologia de ultimă oră de care dispun
falsificatorii pentru a identifica modul de realizare a falsurilor
(stabilirea tipului suportului şi a materialelor scripturale utilizate,
modul de realizare).
Cercetarea criminalistică a actelor scrise se deosebeşte de
alte genuri de examinări criminalistice prin scopul pe care îl
urmăreşte:
- identificarea autorului unui înscris (grafoscopie
judiciară);
- examenul tehnic al documentelor;
- examenul fizico – chimic al documentelor (analiza
suportului şi a materialului scriptural).
În domeniul examinării criminalistice a documentelor,
problemele supuse cercetării sunt foarte variate, începând de la
modificările aduse documentelor, la modul lor de falsificare sau
contrafacere, estimarea perioadei când un anumit document a fost
datat sau scris, ajungând până la diferenţele de vechime între
anumite menţiuni sau chiar la stabilirea vechimii actului în
întregime. Sub aspectul temporal, perioada avuta în vedere este
limitată în general la circa 30-35 de ani şi în mod excepţional se
cere examinarea unor documente având o vechime mai mare de
40-50 de ani.47
Ştiut fiind faptul că pentru un act scris sunt necesare
suportul de scris, materialul de scriere şi intrumentul scriptural,
una dintre problemele importante în examinarea documentelor o
constituie examinarea urmelor lăsate de instrumentele scripturale
pe diferite suporturi de scris. Aşa de exemplu, la cercetarea unui
document datat cu foarte mulţi ani în urmă se au în vedere tipurile
de instrumente scripturale şi materiale de scris care erau
disponibile la acea vreme, deoarece materialul de scriere sau
instrumentul scriptural folosit la întocmirea actului supus
examinării putea să nu fi fost fabricat la data pe care actul
respectiv o poartă. Astfel, un act scris cu stilou cu bilă (pix) şi
datat înainte de 1940 este în principiu un act contrafăcut deoarece
instrumentul scriptural respectiv a fost produs pentru prima dată în
străinătate, în 1935-193948, iar în ţara noastră a apărut mai
târziu.49
Datarea falsă a actului se pune adesea în evidenţă prin
constatarea anacronismelor.
Acestea pot fi relevate de numeroase elemente, cum ar fi:
hârtia, materialul de scriere, instrumentul scriptural folosit,
ortografierea, evoluţia şi aspectul scrisului, conţinutul actului,
caracterele dactilografice, impresiunea de ştampilă, timbru aflat pe
act ş.a.
“Dicţionarul de criminalistică” defineşte instrumentul
scriptural ca fiind un “obiect destinat pentru a scrie, care, de
122
obicei este tocul, creionul, pixul.

Mai pot fi folosite trăgătorul sau peniţa de desen, pensula,

creta, creionul dermatograf, cărbunele, pana de pasăre, precum şi
alte obiecte ce nu sunt confecţionate special în acest scop. În
funcţie natura instrumentului scriptural şi, mai ales a vârfului
acestuia care ia contact cu suportul de scris, trăsăturile obţinute
vor prezenta caracteristici proprii. Acestea servesc la
individualizarea fiecărui instrument şi pot folosi în unele cazuri la
identificarea acestuia”.50
Având în vedere tipurile de instrumente scripturale, urmele
lăsate de acestea sunt de mai multe feluri.
Urmele lăsate de peniţe
Peniţele au început să fie fabricate în jurul anului 150 î.H.,
foarte multe fiind descoperite în ruinele Pompeiului. În anul 1748
Johann Jartssen a inventat peniţele de oţel, pentru ca în anul 1780
Samuel Harrison să înceapă fabricarea peniţelor de metal în
Anglia.51

În prezent, peniţele de scris sunt împărţite în următoarele

categorii: peniţe şcolare, peniţe de stilou şi peniţe de desen. La
examinarea vizuală a unui document scris se poate determina
categoria din care provine peniţa folosită. De asemenea, mai
trebuie determinată natura sau destinaţia documentului, culoarea
şi compoziţia fluidului sau colorantului utilizat (cerneală, tuş,
grafit, etc.), forma şi aspectul textului scris ca şi construcţia
grafică.
La identificarea criminalistică a peniţei trebuie avute în
vedere următoarele caracteristici52:
- prezenţa pe suport a unor înţepături, a unor neregularităţi
în grosime, slăbirea intensităţii culorii, uneori chiar apariţia unui
spaţiu între braţele peniţei, ca o consecinţă a lipsei fluidului şi ca
rezultat al apăsării acesteia pe suport, dovedesc folosirea de către
scriptor a unei peniţe şcolare;

123
 Scrisoare scrisă de Mihail Sadoveanu în anul 1941
- în cazul peniţelor de stilou, traseul grafismelor este
omogen, nu apar înţepături pe suport;

Din punct de vedere al construcţiei grafice apar diferenţieri

în redare pentru fiecare categorie de peniţe, cu menţiunea că, din
cauza fluidului sau colorantului utilizat, uneori, se pot face
confuzii între peniţa de stilou şi cea obişnuită. De asemenea,
marginile traseului sunt cu atât mai neregulate cu cât vârful
peniţei este mai nefolosit, la care se adaugă şi gradul de apăsare a
peniţei în suportul de scris.
Urmele lăsate de stilou
Date referitoare la apariţia stiloului sunt înregistrate de la
începutul sec.XVIII, dar dezvoltarea acestui instrument de scris se
plasează în sec.XIX şi se datorează lui Braham – figură
semnificativă în domeniul fabricării instrumentelor de scris.53

În zilele noastre stilourile pot fi alimentate cu cerneală –

având peniţe obişnuite din metale preţioase sau inox şi vârfuri de
iridium, sau cu tuş şi vârfuri tubulare de tipul Rotring, Faber-
Castell etc., destinate desenului tehnic, dar cu care se poate scrie
în mod curent.
Există de asemenea şi stilouri cu vârful fibros (de pâslă,
fibre de sticlă etc.) care, după consumul fluidului sau materialului
de scris devin inutilizabile (“Carioca”)54.
O particularitate a stilourilor destinate desenului tehnic
constă în faptul că aceste instrumente scripturale se utilizează
124
numai în poziţie verticală. Dimensiunile traseelor executate cu
vârfuri tubulare pot avea următoarea scară : 0,18; 0,2; 0,25; 0,3;
0.4; 0,5; 0,6; 0,7; 0,8; 0,9 ; 1,0 … până la 2 mm şi uneori peste
această dimensiune.55
Stilourile obişnuite pot lăsa şi un traseu neomogen din
punct de vedere al grosimii sale şi al intensităţii culorii.
Grosimea traseului este mai mare în situaţia în care au fost
executate de către scriptori care nu folosesc stilourile cu care sunt
obişnuiţi să scrie. Necunoscând poziţia optimă de scriere a
peniţei, aceştia execută trasee care zgârie suportul sau întrerup
scrisul.
Stilourile de tip “carioca” având vârful fibros, precum şi
cele cu vârf de pâslă, spre deosebire de stilourile obişnuite, lasă
trasee neomogene, ca intensitate a culorii şi cu variaţii ale
grosimii.

O alta varietate o constituie stilourile de tip “Marker”

utilizate pe scară largă în zilele noastre. Aceste instrumente
scripturale prezintă diferite tipuri începând cu cele simple, tipice
pentru scris şi colorat, până la cele utilizate pentru scrierea pe alte
suprafeţe decât hârtia, ajungând până la tipuri speciale de
“marker” fluorescent utilizate pentru marcare în cazurile de
spargere, furt etc. sau cele utilizate pentru marcarea diferitelor
bancnote.56

Urmele lăsate de pixuri

Pixul sau stiloul cu bilă a fost descoperit spre finalul
sec.XIX, dar nu a fost utilizat până în anul 1940, când George
Biro şi Josepf Laszlo au venit cu o versiune modernă ce a început
să fie popularizată şi exploatată comercial în timpul Celui de al II–
lea Război Mondial. După Război stilourile cu bilă au fost
introduse masiv pe piaţa mass mediei. În ianuarie 1954 Parker a
fost prima companie care a oferit diferite mărimi şi dimensiuni
stilouri cu bilă. Următoarele decenii au cunoscut o dezvoltare
continuă a tehnologiei fabricării acestor instrumente scrispturale.57
O varietate recent intrată în categoria acestor instrumente
scripturale este cea a stilourilor cu gel, deosebirea constând doar
în fluidul utilizat – gelul şi care conţine apă şi biopolimeri,
precum şi dimensiunile vârfului instrumentului – de la 0,5 mm
până la 1,5 mm.

125
 Revenind la clasicul stilou cu bilă, acesta în contact cu
suportul de scris angrenează pasta de scris care este un material
vâscos, insolubil în apă, deosebindu-se de toate celelalte tipuri de
cerneluri şi materiale de scris. Caracteristicile care duc la
diferenţierea traseelor între ele sunt grosimea şi intensitatea
culorilor. Întinderea pastei de scris pe suport se deosebeşte de la
un pix la altul. Datorită vâscozităţii sale nu difuzează în masa
hârtiei.
Examinarea şi recunoaşterea unui scris executat cu pastă,
faţă de un scris executat cu cerneală, se poate face prin umezirea
unei mici porţiuni de traseu. În cazul în care nu difuzează, scrisul
în litigiu a fost executat cu pastă şi nu cu cerneală, tuş, gel etc.
Pastele pentru stilourile cu bilă sau cu fibre sunt fabricate,
ca şi cernelurile, după reţete deosebit de variate.
Un alt mod de recunoaştere a scrisului executat cu stilou
cu bilă constă în faptul că la începutul cuvintelor pot exista zone
în care pasta de scris abundă deoarece nu e antrenată omogen de
bilă sau este mai fluidă. Alteori, începutul traseului rămâne
necolorat, observându-se numai urma de apăsare, pasta fiind
antrenată numai după câteva rotiri ale bilei.
Datorită varietăţii mari a stilourilor cu bilă si a pastei
folosite, determinarea de gen a acestor instrumente scripturale se
completează cu o analiză chimică a pastei de scris. Prin aceleaşi
analize de laborator, ca şi la cerneluri, şi la paste se diferenţiază
nuanţele de culoare şi conţinutul chimic.
Urmele lăsate de creion
Prima încercare de fabricare a unor beţişoare de grafit a
fost în Nüremberg (Germania) în anul 1662, utilizându-se o
mixtură de grafit, sulf şi antimoniu, fiind însă inferioare celor
care au început să fie fabricate în Anglia aproximativ în aceeaşi
perioadă. Coloniştii americani importă masiv creioanele cu grafit
mai cu seamă după Revoluţia Americană.58
În prezent, având în vedere culoarea, forma şi destinaţia,
creioanele se împart în creioane negre utilizate la întocmirea
actelor, având minele din grafit cu adaos de caolină, şi creioane
colorate ce conţin caolină de calitate superioară, substanţe
minerale de diferite culori şi clei.59 Proporţia substanţelor
componente din minele de creioane diferă în funcţie de scopul
pentru care acestea sunt fabricate.
Cercetarea scrisului realizat cu aceste instrumente de scris
se desfăşoară prin aplicarea metodelor folosite la cerneluri şi
paste. Examinarea trăsăturilor de creion, prin specificul său, poate
fi inclusă în categoria substanţelor de scriere, alături de cerneluri,
tuş, gel etc.
Trăsătura de creion se cercetează pornind de la compoziţia
chimică a minei acestui instrument, în funcţie de care există
creioane de grafit, creioane ceramice (copiative şi necopiative),
creioane dermatografe (sau grase). Examinarea trăsăturilor de
creion se face prin observarea la microscop şi pe baza unor
reactivi chimici.60
126
 Spre deosebire de scrisul executat cu cerneală, tuş, gel,
scrisul executat cu creionul prezintă avantajul că are o durabilitate
mult mai mare. Dezavantajul constă în faptul că poate fi uşor
înlăturat, fără posibilităţi de refacere, excepţie făcând creioanele
chimice ale căror trăsături executate pe hârtie umezită determină
anumite reacţii cu hârtia, asemănătoare cernelii.
Elementele caracteristice care individualizează urma de
creion sunt: culoarea, tăria, gradul de apăsare, forma grafitului şi
felul suportului de scris.
Indiferent de ţara producătoare, creioanele negre au
următoarea notaţie: HB – tărie medie, de la 2H la 9H - tăria creşte,
iar de la 2B la 9B – tăria scade.61 Această scală a tăriilor variază
de la o ţară la alta. Majoritatea creioanelor utilizate în întreaga
Europă şi în mare parte din lume, sunt fabricate după sistemul
european care utilizează scala de la H la B, standardul fiind HB.

9 8 7 6 5 4 3 2 H
H F B 2B 3B 4B 5B 6B 7B 8B 9B
H H H H H H H H B
Hardest → Medium → Softest
Sistemul american, promovat de către Nicolas-Jacques
Conté şi utilizând doar numere, dezvoltă cu aproximaţie sistemul
european. Asfel, în tabelul de mai jos sunt prezentate
corespondenţele sistemului european.
Tone U.S. Europe
#1 = B
#2 = HB
#2½ * = F
#3 = H
#4 = 2H
Varietatea gradelor de nuanţă este determinată de
modificarea procentelor componentelor mixturii conţinută în mina
de creion, după cum urmează :
Pencil
Graphite Clay Wax
Number
9H 41% 53% 5%
8H 44% 50% 5%
7H 47% 47% 5%
6H 50% 45% 5%
5H 52% 42% 5%
4H 55% 39% 5%
3H 58% 36% 5%
2H (#4) 60% 34% 5%
H (#3) 63% 31% 5%
F (#2½) 66% 28% 5%
HB (#2) 68% 26% 5%
B (#1) 71% 23% 5%
2B 74% 20% 5%
3B 76% 18% 5%

127
 4B 79% 15% 5%
5B 82% 12% 5%
6B 84% 10% 5%
7B 87% 07% 5%
8B 90% 04% 5%
Creioanele colorate au şi ele la rândul lor o mare varietate
de gen şi marcă, iar examinarea traseelor acestora urmează
regulile aplicabile în cazul creioanelor negre.
Examinarea unui text executat cu creionul de tâmplărie
poate pune în evidenţă un traseu cu mari variaţii în grosime. Cu
creioanele, ca şi cu cretele, se poate scrie pe pereţi, pe asfalt şi pe
foarte multe alte genuri de suporturi.
Pentru identificarea de gen trebuie făcute probe cu diverse
creioane şi pe diverse suporturi asemănătoare cu cele în litigiu,
până când nuanţa sau culoarea se apropie de aspectul textului în
litigiu.
În lungimea unui traseu se poate remarca o latură precis
conturată şi alta “tuşată”, dovadă că instrumentul scriptural utilizat
(creion, cărbune, dermatograf) poate să murdărească uşor hârtia.62
O varietate a creioanelor cu mină de grafit sunt creioanele
mecanice care conţin un mecanism ce împinge mina de grafit prin
vârful creionului spre exterior.63 Dimensiunile frecvent întâlnite
sunt : 0,3; 0,5; 0,7; 0,9; 1,1; 1,6 mm grosime.64
O altă categorie de instrumente scripturale o constituie
cretele, albe sau colorate, cu secţiunea patrată sau rotundă,
forestiere, albe de croitorie. Din examinarea lor rezultă că la
sfârşitul execuţiei unui traseu, instrumentul scriptural are tendinţa
de a dezlipi fragmente din suport sau, de cele mai multe ori, de a
nu lăsa pastă pe suport.65
Urmele lăsate de pensule66
Pensulele sunt instrumente mai rar folosite în procesul
scrierii, principala lor întrebuinţare fiind în pictură, desen,
vopsitorie.
În practica expertizei criminalistice au existat şi cazuri de
scrisuri executate pe pereţi ori alte suporturi, cu ajutorul pensulei,
punându-se problema identificării scriptorului.
La rândul lor, pensulele pot fi împărţite după destinaţia lor
în :
- pensule pentru culori de apă, fiind rotunde, cu fir inegal;
- pensule de ulei, fiind turtite, cu fir relativ scurt şi tăiat
perpendicular pe axă.
Calitatea pensulelor este dată de supleţea şi calitatea firului
de păr. Cu cât acesta este mai subţire şi mai moale, cu atât
pensulele sunt mai bune.
Traseele executate cu pensule pentru ulei sunt drepte în
zona de început a lor, faţă de cele executate cu pensule pentru
culori de apă, care sunt semirotunde.
Criteriile de examinare ale unui text executat cu pensula
sunt aceleaşi ca şi în cazul folosirii celorlalte instrumente
scripturale, având în vedere totodată natura suportului şi
128
compoziţia vopselei sau a materialului de scris utilizat.
Unele dintre caracteristicile care le diferenţiază se găsesc
în partea incipientă a traseelor verticale.

Pentru identificarea mărimii pensulei folosite se măsoară

grosimea câtorva trasee verticale, după care se face media lor. În
etapa următoare se trece la executarea traseelor de comparaţie
realizate pe suport asemănător. La obţinerea modelelor de
comparaţie scrisul va fi executat sub diferite grade de înclinaţie a
instrumentului.
Urme lăsate de instrumente atipice
În cazul utilizării unui chibrit, scobitoare sau beţişor
ascuţit îmbibat cu o substanţă de scris (cerneală, tuş, sânge,
vopsea etc.) scrisul în sine nu se modifică, ci doar trăsăturile devin
mai groase pe unele porţiuni şi mai înguste pe alte porţiuni, creşte
numărul liniilor drepte, vor apărea întreruperi inevitabile datorită
necesităţii de a alimenta mereu instrumentul scriptural, scade
frecvenţa punctelor de legătură şi se va altera continuitatea literei
sau cuvântului.67
Dacă se utilizează un beţişor de chibrit ars se va remarca o
mai slabă intensitate a coloritului mai ales în partea finală
deoarece substanţa de scris, respectiv partea arsă, se termină.
În cazul în care se va folosi ca instrument scriptural
cărbunele sau o bucată de cărămidă, dimensiunea traseelor, a
literelor şi cuvintelor va creşte, iar presiunea va fi mai mare fie
pentru a învinge rezistenţa suportului, fie în vederea asigurării
aderenţei substanţei de scris la suport.
Când se utilizează instrumente de scris cu vârf ascuţit, cum
ar fi: bucăţi de sârmă, ace, cuie etc., traseul literelor se
deformează, pot fi observate anumite unghiuri, iar literele vor fi
simplificate tocmai datorită rezistenţei suportului şi neobişnuinţei
scriptorului de a le folosi, obligându-l în multe situaţii să recurgă
la scrierea cu majuscule, care în general au o execuţie mult
simplificată şi mai uşor de realizat.

Un aspect aparte îl au scrisurile executate cu spray, care în

ultimii ani au apărut frecvent şi realizate în special pe suprafeţe
mai mari, cum ar fi: ziduri, garduri, conducte de apă, vitrine (din
cadrul magazinelor), mijloace de transport (trenuri, autocamioane,

129
autoturisme etc.), asfalt, panouri publicitare, animale, steaguri,
pânză în cadrul manifestărilor sportive.

Rămânând în sfera manifestărilor sportive, un aspect

interesant îl au scrisurile executate cu vopsea pe faţa şi/sau
trupurile suporterilor sportivi. Din punct de vedere al examinării
criminalistice aceste scrisuri prezintă un aspect de estompare,
unghiurile în general dispar, marginile literelor se observă mai
greu.68
Tot o execuţie aparte este aceea a tatuajelor, unde
scrisurile datorită elasticităţii pielii, suportă unele modificări,
păstrându-se însă caracteristicile de bază.
Examinarea urmelor
Căutarea urmelor de cerneală, tuş, gel, pastă de scris se
face prin observarea şi examinarea tuturor obiectelor şi
suporturilor din câmpul infracţional, susceptibile de a fi purtătoare
de asemenea urme. De asemenea, se au în vedere peniţele,
pensulele, instrumentele scripturale improvizate, diferite obiecte
care au inscripţii, ştampile sau pete rezultate din ştergerea
instrumentelor scripturale folosite ori datorită unor defecţiuni.69
Prin interpretarea urmelor de cerneală, tuş, gel, pastă sau
alte materiale de scris se pot obţine unele date şi indicii referitoare
la:
- natura traseului petei (de cerneală, tuş, pastă) ori a
scrisului;
- instrumentul scriptural sau alt obiect cu care s-a executat
traseul;
- modificarea unor texte prin adăugarea ori suprapunerea
de noi trasee de cerneală, tuş, pastă de scris;
- timpul aproximativ scurs de la formarea traseului petei,
mânjiturii (în unele cazuri) sau scrisului.70
În examinarea criminalistică a traseelor grafice expertul
procedează la cercetarea caracteristicilor generale şi individuale
ale scrisului în litigiu având în vedere regulile criminalistice de
examinare a scrisului de mână, după care se va proceda la o
examinare minuţioasă a caracteristicilor traseului grafic, care îi
permit stabilirea apartenenţei la gen a instrumentului scriptural.
Pentru o determinare cât mai exactă expertul criminalist va
proceda la realizarea de modele de comparaţie cu instrumentele
scripturale puse la dispoziţie.
Examinarea comparativă se realizează pe zone de scriere
care pot oferi cele mai multe caracteristici individuale.
În etapa următoare expertul criminalist trebuie să
demonstreze dacă traseul scrisului în litigiu a fost executat cu
instrumentul scriptural pus la dispoziţie.
130
 În cercetările şi examinările sale, expertul criminalist
trebuie să ţină cont de câteva aspecte. Astfel, se poate afirma că
fiecare scriptor are un anumit instrument de scris favorit. Însă
defecţiunile de funcţionare ale instrumentului respectiv sau
anumite împrejurări ce obligă scriptorul să utilizeze un alt
instrument scriptural pot avea anumite influenţe asupra
caracteristicilor unui scris (sau chiar a unei semnături).
În situaţia utilizarii unui instrument de scriere neobişnuit,
cum ar fi pensula, creionul de tâmplar, carioca de calibru mare,
creta, etc., caracteristicile mijlocului de scriere poate determina un
anumit gen de construcţie grafică, deoarece scriptorul înţelege că
folosirea unor asemenea instrumente scripturale este nepotrivită şi
drept urmare, va încerca să simplifice execuţia grafică. Într-un
astfel de caz, se poate remarca că gradul de continuitate va fi
afectat, fiind posibilă chiar renunţarea la trăsăturile ce unesc
semnele componente. De asemenea, viteza de execuţie va fi
redusă şi semnele diacritice nu vor putea fi redate în multe
cazuri.71
În situaţia în care scriptorul foloseşte creionul sau stiloul
cu bilă în masa hârtiei se formează urme de adâncime. În funcţie
de presiunea cu care se scrie, de sortul hârtiei şi de suportul pe
care se află acesta, urmele sunt mai mult sau mai puţin reliefate.
Urmele de presiune, materializate în şanţuri, sunt un
simptom de copiere prin apăsare. Chiar dacă sunt acoperite, mai
exact umplute cu cerneală, examinarea actului pe verso va pune în
evidenţă imaginea inversă a şanţurilor (fulajul).72 Alterarea
actului prin ştersături afectează doar parţial, şi uneori deloc,
urmele de presiune imprimate pe hârtie de instrumentul scriptural.
Cercetarea acestor urme, a căror particularitate este în
funcţie de intensitatea apăsării, de tipul instrumentului de scris, de
gradul său de duritate şi de ascuţire, precum şi de calitatea şi
grosimea hârtiei, permite relevarea scrisului înlăturat prin ştergere
mecanică sau chimică. Pentru evidenţierea unor asemenea urme s-
au elaborat diverse metode de examinare, cum sunt: crearea
contrastului de umbră, tratarea cu vapori de iod sau soluţii pe bază
de iod, tratarea cu substanţe pulverulente şi ridicarea cu ajutorul
mulajului.73
În cazul urmelor de înţepare, orificiile înţepate sunt uşor
de observat când sunt complet pătrunse, dar pot fi descoperite şi
atunci când sunt reduse doar la mici înfundături circulare.74
Urmele de transfer sunt rezultatul unei copieri directe prin
transparenţă. Vârful instrumentului scriptural cu care se execută
semnătura în litigiu atinge actul de dedesubt pe care se află
semnătura utilizată ca model, atunci când involuntar se depăşeşte
marginea foii de deasupra.75
Constatările făcute cu ocazia examinării se finalizează
printr-o sinteză, în care fiecare element de asemănare şi deosebire
este apreciat, evaluat, în aşa fel încât expertul criminalist să
ajungă la convingerea certă cu privire la autenticitatea sau
falsitatea scrisului sau semnăturii în litigiu.
131
 EXAMINAREA ŞI IDENTIFICAREA SCRISULUI
Metode aplicabile în examinarea scrisului de mână
Înainte de a începe tratarea propriu-zisă a acestor probleme,
trebuie rezolvată chestiunea confuziei răspândite dintre termenii
grafoscopie şi grafologie.
Grafoscopia judiciară reprezintă o ramură a ştiinţei
criminalistice care studiază legităţile scrisului şi elaborează
metodele examinării acestuia în vederea identificării persoanei,
pe cale de expertiză. Ea se ocupă totodată cu cercetarea limbajului
scris în scopul folosirii particularităţilor acestuia la stabilirea
autorului unui text.76
Grafologia este o disciplină ştiinţifică de interpretare şi
analiză a scrisului, prin care se urmăreşte cunoaşterea
persoanlităţii umane, a modului în care scrisul reflectă trăsăturile
psihologice şi de caracter ale autorului. Aceste rezultate ,,sunt
utilizate în variate discipline cum ar fi: medicina şi psihiatria, pentru
diagnosticarea bolilor şi a gradului de sănătate mentală; în
criminologie, pentru depistarea comportamentelor deviante sau
aberante; în pedagogie, pentru recuperarea retardului; în psihologie,
la studii caracteriologice şi de orientare profesională.”77
În literatura de specialitate din întreaga lume s-au conturat
mai multe metode prin care s-a încercat studierea grafiilor.
Bazele ştiinţifice ale identificării persoanei după scris
(1). Individualitatea scrisului
Activitate exclusiv umană, scrisul constituie o deprindere
intelectuală cointeresând şi un lanţ psiho-somatic complex. În cadrul
unui proces mai îndelungat de învăţare şi fixare prin repetare, are loc
constituirea unor legături la nivelul cortexului, care permit
transpunerea grafică a cuvintelor şi simbolurilor percepute prin
citire, ascultare, pronunţie, sau rezultate din procesul reflexiei şi
idealizării.
În calitate de organ efector, mâna este cea care, răspunzând
controlului realizat de sistemul nervos central, în baza deprinderilor
de motricitate create prin învăţarea scrierii, realizează acţiunea
propriu-zisă de scriere.
,,Plecat pentru toată lumea de la acelaşi punct - modelul
caligrafic - scrisul ia, încă de la primele mâzgălituri ale copilului
caractere distincte, personale.”78
Într-adevăr, scrierea este puternic şi direct influentţată de
particularităţile persoanle şi de specificul tipului de activitate
nervoasă proprii fiecărui individ. Grafismul rezultat se manifestă
prin caracteristicile generale (dominantele grafice) şi prin elementele
specifice de detaliu (construcţia semnelor grafice, gesturi spontane).
Alături de baza psiho-somatică, element inten, fundamental al
deprinderii de a scrie, scrisul mai este influenţat şi de alte elemente
externe:
- metoda de predare şi modelul caligrafic la care a fost
obligat elevul în procesul de învăţare;
- imitarea unor modele familiale (scrisul familial, modelul
132
semnăturilor parentale) sau a unor modele curente (de exemplu,
ornamente ale unor majuscule);
- influenţele mediilor tehnico-profesionale: scrierea STAS,
scrisul tehnic, scrisul cu majuscule, etc;
- caractere grafice naţionale - scrirea gotică, latină, scrisul
anglo-saxon de tip script.
(2). Stabilitatea scrisului
În apropierea vârstei de 20-22 de ani are loc cristlaizarea
grafismului, caracteristicile generale şi formele scripturale
rămânând constante pentru tot restul vieţii. Stabilitatea scrierii
trebuie însă privită ca un element relativ, ea putând suferi modificări
care nu au repercusiuni notabile asupra identificării autorului. De
exemplu, modele multiple de execuţie a semnăturilor, elemente
literale noi sau diverse, afecţiuni motorii prin care se alterează
scrisul, îmbătrânirea.
Elementele care pot interveni în procesul de alterare a
scrisului:
a) Modificări la nivelul evoluţiei scrierii:
- după formarea şi cristalizarea scrierii, la unele persoane
evoluţia grafismului stagnează; la alte persoane aceasta trece printr-
un proces lent de evoluţie (chiar aproape neevident pentru perioade
relativ scurte).
b) Modificări datorate stării psiho-somatice:
- dată fiind paleta extrem de largă de stări ce se abat de la
normalitatea psihică şi fiziologică, cât şi legătura de netăgăduit
dintre starea psihică şi cea fizică, scrisul va putea suferi ,,alterări”
generate de stări ca: oboseală, depresie, surmenaj, ingestie de
substanţe toxice. De exemplu: biletele sinucigaşilor; scrisul
alcoolicilor, toxicomanilor, bolnavilor psihic.

Bolile mentale afectează profund scrisul sub raportul

mişcărilor - lipsa de coordonare, plasare aberantă a unor caractere
sau chiar cuvinte, fraze, dezalinieri, aspect haotic al conţinutului,
repetiţii de fraze, incoerenţe de text.

133
 Bătrâneţea care este foarte adesea asociată cu stări de boală
în staţionare sau progresie, se manifestă în scriere printr-o
dezorganizare a acesteia (destructurare), fragmentarea (poligonarea)
traseelor arcuite sau a ovalurilor. ,,Un semn caracteristic îl reprezintă
aşa numitele <<fire de păianjen>>, constând în întârzierea vârfului
peniţei pe foaia de hârtie, ceea ce dă naştere unor trăsături foarte fine
şi încâlcite.”79
c) Modificări rezultate din acţiunea asupra mâinii de
către o altă persoană (mână condusă); asupra mâinii unor persoane
bolnave, analfabete, se acţionează prin ,,ajutarea mâinii” pentru
executarea unor semnături pe acte (de exemplu, testamente,
contracte).
- scrierea cu mâna inertă (cu mâna moartă);
- scriere cu mâna ajutată.
d) Modificări produse de stări de intoxicaţie:
- în mod special cu alcool, droguri, medicamente, intoxicaţii
cu ciuperci, auto-otrăviri suicidiare, ş.a.
e) Modificări cauzate de incapacităţi fizice ale
organelor implicate în scriere:
- accidente, amputări ale degetelor, mâinilor;
- pierderea sau afectarea vederii.
f) Modificări generate de factori aleatorii
- sunt rezultatele unor influenţe de moment şi afectează
numai câte un specimen de scris sau semnatură, care sunt date în
acele condiţii speciale: suportul actului, suprafeţe neregulate (ex.,
lemn cu noduri, suprafeţe foarte alunecoase, poziţii instabile); poziţii
de scriere incomode (ex., rezemat pe spatele unei persoane);
instrument de scris necunoscut sau defectuos (ex., pix cu pastă de
scris la temperaturi foarte scăzute).
Caracteristicile generale ale scrisului
Sunt ,,dominantele grafice” care, prin ansamblul
combinărilor, determină aspectul general al scrisului unei persoane.
Enumerarea care urmează cuprinde zece elemente a căror
unitate şi diversitate face ca, în baza unor corecte aprecieri, să putem
identifica sau exclude o anumită persoană ca fiind autorul unui
anumit scris.
1. Dimensiunea scrisului
Credem că nu sunt necesare prea multe lămuriri pentru
această caracteristică generală. Scrisul mediu (normal sub aspect
dimensional) se situează între limite la 2-4 mm înălţime. Peste 4-5
mm înălţime scrisul este mare, iar sub 2 mm este un scris mic.
Trebuie făcută o precizare privind aprecierea scrisului
după lăţime:
• dilatat;
• normal;
• înghesuit.
Sub aspectul
continuităţii înălţimii, scrisul
poate fi :
• uniform;
134
• crescător (îngladiat);
• descrescător (gladiolat);
• filiform.
2. Proporţionalitatea scrisului
proporţional - când există între majuscule - depasante şi
minuscule -nedepasante un raport de aproximativ 1/2;
subînălţat - când raportul majuscule - minuscule este de
aproximativ 1/1;
supraînălţat - când raportul este de 1/3 între majuscule şi
minuscule, ca şi între depasante ( b, f, h, l, d, j, y, t, k ) şi
nedepasante.
3. Nivelul de evoluţie a scrierii
Este poate cel mai dificil de apreciat sub aspect vizual,
pentru fineţea gradelor. Evoluţia scrisului exprimă gradul în care o
persoană şi-a însuşit deprinderea de a scrie, gradul de coordonare a
mişcării.
Scrisul poate fi:
• evoluat (superior);
• mediu (mediocru) cu grade intemediare - la limita cu nivelul
superior, mediu, şi la limita cu nivelul inferior;
• scris inferior (neevoluat).

4. Forma scrisului
- poate fi apreciată după configuraţia literelor, urmărindu-se
şi sensul şi tipul mişcărilor şi complexitatea execuţiei:
a) după configuraţie:
• scris cursiv;
• scris cu carctere ce imită pe cel tipografic.

135
 b) după mişcare:
• arcadat;
• ghirlandat;
• unghiular;
• rotunjit;
• pot rezulta şi forme mixte – arc - ghirlandat.

c) după gradul de simplificare:

• scris simplificat;
• scris simplu;
• scris complicat (încărcat).
5. Înclinarea scrisului
 poate fi verticală;
 spre dreapta (dextroclin);
 spre stânga (sinistroclin).

136
 6. Dinamica şi viteza scrierii
- aprecierea acestora se va face într-un context mai complex.
Este evident că un scris evoluat va avea o dinamică superioară,
putând fi executat cu viteză. În cazul imitaţiilor servile sau a
modelelor fanteziste va lipsi spontaneitatea, dinamica fiind alterată,
iar viteza mai redusă.

Scris executat în condiţii normale

Scris grăbit
7. Presiunea şi spaţierea scrisului
- presiunea poate fi mare, normală, redusă, fluctuantă,
constantă, crescătoare, descrescătoare;
- spaţierea este normală, înghesuită, scris risipit (spaţiere
mare). Ea mai poate fi şi inconstantă.
8. Gradul de legare (continuitatea). Forma traseelor
- legarea poate fi intensă (sunt legate chiar mai multe
cuvinte), normală, grupată (2-3 litere), tocată (de la italianul
,,toccare”, a atinge; fiecare literă este executată separat).
- forma traseelor este dată de modul în care variază
presiunea pe instrumentul de scris - traseele putand fi: cilindrice,
măciucate, fusiforme, ascuţite.

137
 9. Topografia elementelor şi a textului
- priveşte plasarea unor categorii de elemente cum ar fi:
titlul, data, semnătura, adresa, etc.
- plasarea textului în pagină - la stânga, spre dreapta etc., dar
se poate aprecia şi forma şi dimensiunea aliniatelor.
10. Direcţia şi forma rândurilor
- orizontală, ascendentă, descendentă;
- fragmentat ascendent, fragmentat descendent (scrisurile
scaliforme);
Forma rândului: concav, convex, sinuos, nedefinit (săltăreţ).

Caracteristicile speciale ale scrisului

Elementele (detaliile) de construcţie literală
Ele reprezintă de fapt modul particular, personl, în care un
anumit autor execută construcţia semnelor grafice, a literelor,
cifrelor, modul în care el realizează legarea şi atacul execuţiei,
finalizarea, monogramarea, etc.
a) Morfologia (structura) semnelor grafice; un anumit autor
execută un anumit model de semn grafic, sau mai multe modele
specifice - caz de polimorfism literal;
- de exemplu - B caligrafic şi B gotic

b) Numărul elementelor constructive: numărul de

mişcări, trăsături.
c) Forma elementelor constructive
• trăsături drepte: verticale, oblice, orizontale;
• trăsături circulare: închise, semicirculare, spiralate;
• trăsături unghiulare (ascuţite);
• trăsături concave (ghirlandate);
• trăsături convexe (arcadate);
• trăsături ondulte (sinuoase);
• trăsături rotunde, ovoidale, buclate.
d) Direcţia mişcărilor predominante
- după sens - dextrogire;
- sinstrogire;
- pe verticală - de extensie (de jos în sus);
- de flexie (de sus în jos);
- pe orizontală - spre dreapta (abducţie);
- spre stânga (aducţie).
e) Modul de începere (atacul) semnelor grafice
- după poziţie - superior, median, inferior;
- după forma utilizată la punctul de atac - punct, croşet,
oval, etc.
f) Modul de finalizare
- poate fi: eterat, punctat, în croşet, detaşat, etc.
g) Legarea semnelor şi a elementelor lor.
h) Modul de repartizare a presiunii pe trasee.

138
 i) Alinierea semnelor pe linia de bază.
j) Modul de execuţie a unor elemente grafice.
- bara lui t (poate fi legată, oblică, extinsă, etc.); punctul lui i
(poate fi în croşet, liniar, oval, spiralatetc.);
- execuţia semnelor diacritice.
k) Modul de scriere a unor menţiuni
- abrevieri (str., nr., no., dv., dvs., ş.a., ş.a.m.d.);
- date calendaristice (11 nov., 11 noi., 11 XI 2011, '11);
- bifarea, execuţia unor operaţii matematice, numerotarea
paginilor.
Importanţa detaliilor de construcţie a semnelor grafice diferă
- astfel, forma literei, atacul, numărul de elemente vor fi întotdeauna
menţionate, în timp ce alte elemente se indică numai în măsura în
care prezintă interes prin particularităţi şi detalii specifice în raport
cu alte elemente, permiţând identificarea/excluderea autorului.

Modificarea scrisului în mod intenţionat

1. Deghizarea scrisului
Constituie o schimbare voluntară a scrisului în scopul de a
ascunde identitatea autorului. Cu toate acestea, în scrisul respectiv se
menţin elemente din scrisul obişnuit al autorului, întrucât
,,deghizarea include o reîntoarcere reflexă la grafismul original.”80
De aceea este necesar să se acorde o atenţie specială
modului în care se iau probe de scris. Acestea să fie suficiente atât
din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ. Oboseala generată de
autocontrol face ca, pe măsura creşterii cantităţii de probe de scris,
să apară ,,scăpate” unele elemente literale individuale pe care
autorul încearcă să le deghizeze.
Deghizarea se poate realiza prin:
a) Denaturarea caracterelor grafice - are loc schimbarea
înclinării, dimensiunilor scrisului, a modului de formare şi legare a
unor litere. În general se dă o înclinare regresivă (spre stânga)
întregului scris, alteori se scrie chiar cu mâna stângă, şi se încercă a
se da aparenţa unui nivel grafic inferior celui real al autorului.
139
 Un procedeu de deghizare îl constituie ţinerea
instrumentului de scris într-o poziţie anormală (ex., între degetul
mijlociu şi inelar), rezultând o imagine de ansamblu deformată a
scrisului.
Un alt procedeu este trasarea unor contururi ca trăsături
neregulate, execuţia altor modele literale, etc.
b) Scrierea cu litere asemănătoare celor de tipar- în general
se folosesc majuscule. În acest caz autorul va executa modele
personale ale literelor majuscule, identificarea fiind relativ simplă.
Probele de scris se vor lua şi cu acest gen de caractere.
c) Scrirera cu mâna stângă (sinistrografia)
În acest caz scrisul este mai greoi, unghiular, axele literelor
sunt răsturnate spre stânga. Probele vor fi luate în măsura posibilului
în acest sens. ,,Când se dispune de probe date doar cu mâna dreaptă,
problema este mai dificilă, dar nu insolubilă.”
2. Contrafacerea scrisului
- prin copiere şi prin imitare, modalităţi specifice falsificării
semnăturilor. Ele apar rar pentru texte, iar textele mai lungi vor avea
un aspect forţat, artificial, presiunea va fi în general constantă, se vor
putea găsi urme ale folosirii iniţiale a unor trasee cu creion, urme de
prindere cu ace a actului copiat, etc.

EXPERTIZA TEHNICĂ A ACTELOR

Expertiza grafică. Expertiza semnăturilor şi a scrisului.

Înscrisurile ocupă un rol însemnat în rândul probelor
judiciare, iar imaginaţia infractorilor, în acest domeniu, determină
un răspuns calificat, ştiinţific, al cercetării criminalistice.
Examinarea înscrisurilor se face atât sub aspectul probei
scrise, cât şi sub aspectul probei materiale. Ca probă scrisă
interesează conţinutul de idei, forma de redactare, iar sub aspect
material interesează prezentarea generală, suportul, substanţa cu care
este scris, caracteristicile acesteia, diferitele alterări care schimbă
forma exterioară a înscrisului.
Documentul poate fi definit succint ca un înscris de
provenienţă publică sau privată prin care se atestă un fapt, se conferă
sau se recunoaşte un drept, o obligaţie a unei persoane sau grup de
persoane.
Sub denumirea de document, în criminalistică, se îneţege
orice scris tipărit, dactilografiat, manuscris, schiţă, desen, prin care
se atestă starea civilă, identitatea personală, pregătirea şcolară sau
profesională, încheiere de diferite contracte, felurite declaraţii,
precum şi bilete de călătorie, de bancă, timbre etc.81
Semnătura poate fi executată literal – completă, sau parţial
literal – indescifrabilă.
Semnătura este cea mai specifică structură de scriere a
unei persoane, oglindind personalitatea şi gradul de evoluţie al
autorului din punct de vedere al scrierii. Cu toată specificitatea sa,
semnătura are şi o reltivă stabilitate în timp, prin evoluţie ca şi
involuţie, dar şi temporar, în limitele de variabilitate normală.
140
 Atât semnătura, cât şi scrisul, se deprind în timp, dobândind
personalitate şi identificabilitate. Există şi cazuri când persoane care
nu ştiu să scrie au învăţat să execute o anumită semnătură.

Expertiza grafică are menirea de a stabili autorul unui scris

sau al unei semnături, respectiv dacă ele au fost executate de titular
sau de o altă persoană, ca şi dacă cineva a contrafăcut o semnatură
sau a executat un model fictiv. Rolul expertului este acela de a
întreprinde un demers profesional bazat pe rigoare şi obiectivitate82.
Deosebit de importantă pentru succesul expertizei este alegerea
materialului de comparaţie.
Se vor alege materiale cu garanţii de autenticitate (state de
plată, contracte de muncă, cărţi de muncă, semnături din buletin,
acte autentificate de notar, etc.), ca şi alte acte de comparaţie de
natură să asigure acurateţe concluziei.
Este importantă şi data de la care provin materialele de
comparaţie. Acestea trebuie căutate în perioadele apropiate şi
anterioare datei actului în litigiu. În practică sunt cazuri când
organele judiciare acceptă ca materiale de comparaţie acte datate
ulterior datei actului contestat, existând posibilitatea ca autorul
semnăturii să-şi fi schimbat ,,pro causa” modelul de semnătură.
Nu este recomandabilă nici realizarea unor probe de scris de
la bănuiţi prin indicarea acestora de a imita semnătura suspectă,
întrucât un subiect cu bună coordonare ar putea să se apopie de
model în mod absolut accidental.
Expertiza grafică de calitate poate fi chiar în măsură de a
recurge la experienţă organizată, adică la o cercetare sistematică,
selectivă, coordonată, condusă de ipoteze clare de lucru.
Metodele de examinare grafică conturate în literatura de
specialitate au fost, în principal:
1. Metoda caligrafică
Numită şi gramatomorfică ori caligrafic descriptivă83 - ea
examinează grafismele ca structuri formale, plecând în examinare de
la criterii de natură morfologică. Potrivit acestei metode, două
scrisuri au acelaşi autor dacă sunt asemănăntoare morfologic, sau au
autori diferiţi în caz contrar.84 Aplicarea acestei metode are un
caracter superficial, descriptiv, bazat pe înţelegerea simplistă a
simetriei şi a stabilităţii scrisului, conducând la un paradox. Expertul
ajunge să aprecieze denaturat elementele de rigoare şi obiectivitate,
căutând în paralel intersecţii analogice de natură aparentă şi
recurgând la elemente de natură empirică în afara recursului la
logica expertizei.
2. Metoda grafometrică
Acestă metodă de examinare grafică nu priveşte forma
grafică în sine, ci are în vedere raporturile dimensionale care se
stabilesc între forme şi mişcare, considerate constante în baza
experinţei empirice. Se conferă astfel valoare identificatoare
141
elementelor generate de raporturi interliterale, plasărilor spaţiale,
treaseelor curbilinii, orientărilor axiale, unghiulare, etc. Acestea sunt
apoi reprezentate în diagrame ce sunt supuse aprecierii şi
comparării.
Principala critică ce se poate aduce acestei metode este
faptul că se reduce diversitatea cvasi-inifinită a caracteristicilor
grafice la o cotaţie arbitrară, la elemente rigide, ce eludează tocmai
aspectul atât de complex şi important al variabilităţii grafice85.
3. Metoda grafonomică
Este numită de unii autori şi semnalectico-descriptivă86;
acesta apare ca cea mai modernă. Ea este derivată din cercetările lui
Bertillon, ale lui Crepiux Jamion şi a fost apoi dezvoltată de şcoala
italiană de grafologie Ottolenghi, Falco, Sorentino. Conform acestei
metode se au în vedere gesturile grafice ca expresii ale autorului şi
ansamblul elementelor constante şi variabile, împletirea complexă a
generalului şi particularului în scris, semnături, cifre. Vor fi
individualizate elementele de ordin general, variabilele şi
constantele înţelese în contextul general. Interpretarea priveşte, sub
aspectul naturaleţei lor, elementele normale – repasări, model
particular, ca şi cele patologice - disgrafii, tremur patologic, mişcări
spastice, alternanţe, idiotisme grafice. Se ajunge astfel la
individualizarea tipului grafic, iar prin compararea cu materialul
necontestat la stabilirea corelaţiilor complexe şi la identificarea
autorului. Un factor important aplicat acestei metode este luarea în
considerare a tuturor elementelor individuale în antecedetele
autorului în măsura în care au influenţat grafismele – vârsta la
momentul scrierii, accidente, boli, infirmităţi, etc.
Procedee de falsificare a semnăturilor
1. Copierea - poate fi directă, prin executare pe actul
în litigiu a semnăturii model prin transparenţă sau utilizând metoda
proiecţiei.
Copierea indirectă - prin folosirea hârtiei copiative
(plombagina) prin care se transmit traseele originale, apoi se
repasează.
Uneori, transpunerea se face prin presiune. Astfel, actul pe
care se va realiza semnătura este aşezat pe un suport mai moale
(carton, mai multe coli de hârtie, lemn de brad), iar semnătura ce se
copiază (modelul) se urmăreşte cu un pix sau un creion tare.
Traseele de presiune vor fi apoi acoperite cu creion, pix, stilou.
Urmele de presiune rămân însă vizibile, pe verso, traseele cu
instrumentul de scris sunt ezitante. Copierea unei semnături are ca
rezultat perfecta corespondenţă dimensională între semnătura
copiată şi cea rezultată. La examinarea microscopică se pot observa
traseele iniţiale realizate cu creionul şi apoi repasate.
În practică uneori falsificatorul depune ca material de
comparaţie tocmai actul de pe care a fost copiată semnătura în
litigiu, pentru a convinge de ,,autenticitate”. Această perfectă
corespondenţă dimensională este dovada indubitabilă a falsului,
deoarece nici o persoană nu poate semna absolut identic
dimensional.
142
 Semnătura şi impresiunea papilară de pe un act în litigiu

După cum se observă, semnătura în litigiu redă un

complex literal similar cu “E” şi “l”, realizat lent, având trăsături
poligonate, caracteristic grafismului unei persoane cu deprinderi
de scris rudimentare.
Urma papilară redă zona nucleului falangetei, observându-
se un desen papilar de tip laţ şi baghetă.
Comparativ cu modelele de comparaţie emanând de la
titulară, s-au putut evidenţia şi similitudini la nivelul detaliilor de
execuţie, după cum ilustrăm în următoarea imagine:

Litigiu

Comparaţie

Examinarea comparativă însă, în mod singular, nu ar

permite identificarea, caracteristicile individualizatoare fiind
relativ comune şi posibil de executat de orice persoană cu un nivel
de evoluţie a scrisului superior.
Urma papilară alăturată semnăturii simplificate a fost la
rândul ei comparată cu o un fragment de impresiune papilară, aflat
pe un act necontestat, examinare pe care o ilustrăm în imaginea
următoare :

Comparaţie Litigiu
Examen comparativ impresiuni papilare

143
 2. Imitaţia servilă
Este o modalitate prin care falsificatorul încearcă să redea,
după un model pe care îl observă, o semnatură autentică. Rezultatul
va fi în general lipsit de spontaneitate, cu trasee lente, cu reluări,
opriri şi chiar corecturi. Sunt foarte rare cazurile când autorul unei
semnături realizate prin imitaţie servilă poate fi depistat. Aceasta
deoarece, în acest caz, scrisul falsificatorului se depersonalizează,
urmărindu-se reproducerea scrisului imitat. Numai uneori, spre final,
pierzându-şi răbdarea, falsificatorul scapă unele elemente personale
în semnătura imitată (de exemplu, un final eterat urmat de un punct
ca şi în semnatura proprie).
3. Imitaţia liberă se realizează prin ,,învăţarea” semnăturii
ce trebuie imitată. Prin exerciţii prealabile se elimină lipsa
dinamismului şi a coordonării. Are loc însă o reproducere cu mai
puţină acurateţe a detaliilor, şi pot apărea unele deosebiri.
Identificarea rămâne însă dificilă, chiar dacă există şanse mai mari
decât la imitaţia servilă, apărând unele elemente personale (ex.,
înclinaţie, linia de bază, atacul unor litere).
4. Semnăturile executate din fantezie
În acest caz nu se urmează un model autentic, ci ,,se
inventează” o semntură. Pentru aceste cazuri, grafismul folosit va fi
apropiat de cel al executantului, regăsindu-se caracteristici suficiente
pentru identificare.
Stabilirea autenticităţii documentului.
Determinarea autenticităţii unui document se constituie
într-o activitate curentă a organelor judiciare. Aceste organe
procedează la verificarea şi ridicarea unor înscrisuri ce prezintă
suspiciuni în ceea ce priveşte forma, conţinutul, culoarea
substanţei de scriere etc. De regulă, cele mai frecvente cazuri se
referă la stabilirea autenticităţii documentelor de identitate,
paşapoarte, altor acte de stare civilă, actelor de studii,
adeverinţelor, certificatelor etc.87
Printre elementele ce trebuie avute în vedere la stabilirea
autenticităţii unui document se înscriu:
- modul în care sunt respectate cerinţele legale privitoare
la forma şi conţinutul documentului, inclusiv sub aspectul datării,
semnării, sigilării ori aplicării timbrului sec, înregistrării şi,
eventual, al numerotării acestuia;
- termenul de valabilitate, cunoscut fiind faptul că multe
din documentele vizate au termen de valabilitate limitat;
- existenţa unei corespondenţe între fizionomia unei
persoane şi fotografia aplicată pe documentul în cauză, inclusiv
între datele de stare civilă ale persoanei şi cele înscrise în actul de
identitate cu care aceasta se legitimează;
- existenţa anumitor elemente de protecţie sau de securitate
ale documentului, destinate să ateste autenticitatea acestuia şi să
prevină falsificarea ori contrafacerea.
În esenţă, examinarea criminalistică a unui document, sub
aspectul autenticităţii sale, vizează stabilirea unor aspecte de
natură să pună la îndoială veridicitatea sa, concretizate în:
144
 - existenţa unor urme vizibile de ştergere sau haşurare;
- suprapunerea ori acoperirea scrisului;
- modificarea unor cifre;
- comprimarea grafismelor ori a distanţelor dintre rânduri;
- poziţia normală a semnăturii în raport cu scrisul existent
pe document;
- absenţa contururilor nete şi a formei regulate la
impresiunile ştampilei.
Stabilirea autenticităţii de către organul judiciar trebuie să
se limiteze numai la elementele menţionate, determinarea
falsificărilor şi contrafacerilor putând fi făcute numai în condiţii
de laborator.
În practica criminalistică sau semnalat frecvente cazuri de
contrafacere a unor documente atât de bine realizate şi
cu aparenţa de autenticitate atât de mare încât este practic
imposibil depistarea falsurilor, fără apelarea la cunoştinţele de
specialitate şi dotarea tehnică din laboratoarele de criminalistică.
Există cazuri în care infractorii au recurs chiar la falsificarea
elementelor de siguranţă menite să asigure protecţia
documentelor.88
Stabilirea vechimii documentelor.
Un număr apreciabil de documente propuse ca mijloace
materiale de probă sunt pregătite fraudulos, fiind redactate fie în
întregime, fie parţial, la o dată ulterioară celei înscrise în
conţinutul lor. Data la care a fost întocmit un document are
importanţă majoră în privinţa consecinţelor juridice pe care le
produce, fiind necesar să se determine vechimea lui absolută, sau
perioadele de timp în care a fost redactat (dacă redactarea s-a facut
în etape distincte). Majoritatea problemelor de datare sunt dificil,
daca nu chiar imposibil de rezolvat într-o manieră complet
satisfacatoare89.
Determinarea vechimii absolute a unui document se
impune de regulă, atunci când acesta este suspectat de
contrafacere în întregul său. Stabilirea vechimii maxime a actului
nu este întotdeauna posibilă. Dar nu în toate situaţiile este
necesară o asemenea determinare, fiind suficient să se
demonstreze că actul nu a fost întocmit la o anumită dată, sau să
se stabilească un anumit interval de timp în limitele căruia el putea
fi întocmit. Relevanţa juridică a unei determinări relative este
adesea egala cu aceea a unei determinări absolute90.
În cazul actelor originale, vechimea interesează numai în
măsura în care ele nu sunt datate, ori atunci când data este ştearsă,
ilizibilă ori alterată ca urmare a acţiunii accidentale a unor factori
de mediu.
Stabilirea datei reale este uneori singura modalitate de
demonstrare a falsului, mai ales atunci când nu pot fi examinate
alte elemente materiale pe baza cărora să se poată concluziona
asupra autenticităţii documentului. Falsificarea parţială prin
modificarea datei de pe înscrisurile autentice se poate face prin
ştergere, corodare, retuşare etc. În acest caz cercetările sunt
145
îndreptate în direcţia reconstituirii cifrelor iniţiale, prin aplicarea
unor metode specifice de laborator.
În cazul contrafacerilor, examinările vizează cu precădere
materialele din care sunt constituite actele (materialele de scriere
şi suportul folosit la redactarea lor), conţinutul textului - în special
terminologia folosită - tipul caracterelor - în cazul textelor
dactilografiate etc.
Determinarea vechimii prin examinarea materialelor de
scriere. Pentru stabilirea vechimii documentelor, materialele de
scriere sunt cercetate atât sub aspectul constituenţilor înglobaţi în
masa lor, cât şi prin prisma transformărilor pe care aceştia le
suferă ca urmare a scurgerii timpului, ori a condiţiilor de mediu
în care au fost păstrate actele.
Datarea actelor scrise cu creionul este destul de dificilă,
deoarece trecerea timpului nu influenţează în mod semnificativ
stabilitatea substanţelor care intră în compoziţia minei. Singurele
modificări vizează aspectul confuz al trăsăturilor, cauzat de
frecările la care sunt supuse, şi de migrarea carbonului în pagină.
Această stare de fapt ajută la diferenţierea lor de menţiunile
recente, care au un contur clar, bine precizat.
Textele scrise cu creion copiativ sunt de dată mai recentă
decât cele executate cu creion obişnuit. Creionul copiativ a fost
comercializat pentru prima dată în ultimul sfert al secolului al
XIX-lea. Identificarea colorantului din traseele grafice executate
cu creionul copiativ permite limitarea şi mai mare a perioadei de
timp în care au fost redactate actele. În acest sens, de un real folos
sunt informaţiile obţinute cu privire la data introducerii în
procesul de fabricaţie a unui tip sau altul de colorant. După
aceleaşi criterii pot fi datate (în mod relativ) şi scrisurile realizate
cu diverse creioane colorate. De asemenea, actele la a căror
redactare s-au folosit creioane cu mină "lichidă", au o vechime
mai mică decât cele executate cu creion obişnuit, deoarece ele au
fost inventate şi introduse în uz dupa anul 1955.
În cazul actelor scrise cu cerneală carbon, expertul trebuie
să aibă în vedere că acest tip de cerneală a fost folosit de foarte
multă vreme la scriere, datarea părând, la prima vedere, imposibil
de rezolvat. Cerneala suferă puţine modificări odată cu trecerea
timpului, întrucât carbonul este una din substanţele cele mai
stabile. Singura schimbare de natură să contribuie la stabilirea
vechimii, interesează nuanţa cernelii. Totuşi, stabilirea limitei
maxime de vechime devine posibilă prin cercetarea diverselor
tipuri de coloranţi utilizaţi pentru corectarea nuanţei de cafeniu
specifică carbonului, precum şi a lianţilor (alţii decât tradiţionala
gelatină animală), cunoscut fiind faptul că aceştia au fost folosiţi
în procesul de fabricaţie a cernelii la date precis determinate.
Datarea actelor scrise cu cerneală de diferite
culori (albastră, violetă, verde, roşie etc.) este de asemenea
dificilă, întrucât începând cu ultimul sfert al secolului al XIX-lea,
în mod practic, toate cernelurile au fost produse pe bază de
coloranţi. Singurul element care serveşte la stabilirea datei relative
146
este pierderea strălucirii nuanţei, ca urmare a scurgerii
timpului. Uneori, la aceasta se adaugă decolorarea completă a
cernelii.
În cazul actelor scrise cu cerneală pe bază de galatonat de
fier, trebuie să se aibă în vedere că cerneala proaspată prezintă de
regulă culoarea specifică materiei colorante ce intră în compoziţia
ei. Aceasta este însa o culoare temporară (de obicei, albastru
strălucitor) care suferă serioase transformări odată cu trecerea
timpului, datorită proceselor de oxidare a constituenţilor ei.
Oxidarea este destul de lentă, ea fiind completă după aproximativ
doi ani, când cerneala dobândeşte o culoare neagră şi devine
foarte puţin solubilă în apă şi nu mai este afectată de acţiunea
acesteia. Culoarea neagră apărută după încetarea procesului de
oxidare poate rămâne neschimbată ani de zile, uneori chiar secole,
dacă actul este păstrat în condiţii optime. În unele situaţii (mai
rare) cerneala se îngălbeneşte pe măsură ce se învecheşte, datorită
decolorării provocate de descompunerea coloranţilor şi a
compuşilor organici de fier. Aprecierea vechimii documentelor în
funcţie de evoluţia culorii cernelurilor, de la albastru strălucitor
până la negru sau galben, trebuie făcută însă cu prudenţă,
deoarece aceste modificări se pot datora nu numai trecerii
timpului, ci şi temperaturilor ridicate, compoziţiei specifice a
hârtiei pe care s-a executat scrierea, ori introducerii în cerneală a
unor substanţe destinate executării scrisurilor invizibile (de
exemplu, saliva). Astfel, cerneala îşi poate păstra culoarea albastru
stralucitor timp de câţiva ani, dacă hârtia pe care s-a scris are în
componenţa sa alaun de potasiu. În cazul hârtiilor cu o anumită
încărcătură alcalină, procesul de oxidare este mult mai accelerat şi
provoacă înnegrirea în numai câteva zile91.
Vechimea actelor scrise cu cerneală pe bază de galatonat
de fier se poate determina şi prin analiza solubilităţii ei şi a
gradului de migrare a fierului.
Aprecierea vechimii prin analiza solubilităţii cernelii. Sub
acţiunea apei, la actele de dată recentă, cerneala se scurge
şi pătează destul de serios suportul pe care s-a scris, deoarece
componentele solide ale acesteia sunt neoxidate şi îşi păstrează
solubilitatea. Odata cu îmbătrânirea scrisului, solubilitatea
particulelor solide din cerneală se reduce considerabil, dizolvabil
ramânând doar colorantul care, deşi mai greu, se desprinde totuşi
din compuşii insolubili de fier în care este integrat. Stabilirea
gradului de solubilitate se face prin tratarea actelor cu soluţii acide
cu concentraţie de 5% (soluţii ale acidului oxalic sau clorhidric).
Metoda are însă anumite limite, deoarece solubilitatea este
influenţată şi de condiţiile în care a fost păstrat documentul şi prin
urmare, ea trebuie privită cu anumite rezerve. Aprecieri mai
apropiate de realitate se fac numai atunci când se examinează
comparativ scrisuri executate cu aceeaşi cerneală, dacă ele au fost
păstrate în aceleaşi condiţii ca şi documentele litigioase.
Analiza gradului de migrare în masa de hârtie a
componentelor de clor şi sulf din cerneală, conduce la obţinerea
147
unor date importante pentru datarea documentelor. Migrarea
clorurilor durează aproximativ 2 ani, în timp ce a sulfaţilor se
întinde pe o perioadă ce depăşeşte 10 ani92. Singurul factor de
mediu care poate influenţa rezultatele acestui tip de analiză, este
umiditatea crescută din locul de depozitare. Umiditatea
favorizează difuzia accentuată a cernelii, făcând imposibilă
aprecierea vechimii unui înscris, mai ales atunci când nu există
nici un fel de informaţii cu privire la istoricul lui. În toate celelalte
situaţii, nivelul de migrare în masa hârtiei este încetinit, permiţând
formularea unor concluzii precise privitoare la vechimea scrisului.
Actele scrise cu cerneală alcalină nu puteau fi redactate
înainte de anul 1927, când a fost fabricat şi folosit pe scara largă
acest tip de cerneală. Unele cerneluri alcaline, respectiv cele care
conţin compuşi de vanadiu sau cupru, sunt de dată mult mai
recentă, fiind produse şi livrate începând cu anul 1949. Cercetarea
modificărilor intervenite ca urmare a oxidarii produse de trecerea
timpului nu oferă date relevante pentru aprecierea vechimii
documentelor. Informaţii orientative sunt obţinute totuşi atunci
când expertul este solicitat să răspundă la întrebarea dacă scrisul
este sau nu de dată recentă, prin examinarea solubilităţii şi
gradului de migrare a cernelurilor în masa hârtiei.
Alte categorii de examinări care se întreprind în vederea
stabilirii vechimii documentelor scrise cu cerneală, au în vedere
gradul de copiabilitate şi viteza de reacţie a cernelii la tratarea cu
diverşi reactivi chimici.
Gradul de copiabilitate se poate determina prin punerea
actului scris în contact direct cu partea gelatinoasă a unei hârtii
fotografice, din emulsia căreia au fost îndepărtate halogenurile de
argint prin tratarea într-o baie de fixator. Cerneala va adera la
hârtia fotografică într-o măsură mai mare sau mai mică, în raport
cu vechimea actului, gradul de aderenţă descrescând odată cu
scurgerea timpului.
Viteza de reacţie a cernelii la tratarea cu diverşi
reactivi scade odată cu trecerea timpului, cerneala veche având o
reacţie mai lentă decât cea proaspătă. Observarea reacţiei se face
sub lupă sau microscop, iar viteza cu care se desfăşoară poate fi
cronometrata93. În acest sens, ca reactiv se foloseste un agent
oxidant în soluţii diluate de perhidrol sau clorură de var. Astfel,
cerneala cu o vechime de câteva zile, dacă este tratată în clorura
de var dispare în 6 minute, cea veche de 6 luni în 9-12 minute, iar
cea veche de 1 an, în 20 minute. Trăsăturile cu o vechime de 2 ani
dispar doar parţial, cele de 14 ani sunt uşor afectate, iar cele mai
vechi de 22 ani nu se modifică deloc în primele 20 minute de
interacţionare cu soluţia amintită. Deşi datele obţinute sunt doar
orientative, procedeul poate fi folosit pentru orice tip de cerneală,
indiferent de condiţiile de executare şi păstrare a documentului94.
Datarea actelor scrise cu stilou cu bilă. Cercetarea
scrisurilor executate cu stiloul cu bilă în vederea stabilirii vechimii
lor este deosebit de dificilă, mai ales când este vorba de
documente redactate cu primele cerneluri de acest fel. Dificultatea
148
examinărilor este determinată de faptul că acestea se decolorau
sub acţiunea luminii solare directe (îndeosebi cernelurile verzi şi
roşii) iar unele dintre ele se ştergeau complet. Vechimea nu poate
fi raportată la gradul de decolorare a scrisului, deoarece acesta
este mai mult sau mai puţin accentuat, în funcţie de compoziţia
hârtiei şi de condiţiile de lumină, temperatură şi umiditate,
existente în locul de depozitare. Totuşi, în cazul falsului prin
adăugare de text, dacă cercetarea se desfăşoară într-un moment nu
prea îndepartat de cel al executării scrisului, se pot constata
elemente semnificative pentru a concluziona că documentul a fost
redactat în perioade de timp distincte. Astfel, spre deosebire de
scrisul preexistent, care este decolorat, adăugirile au o culoare
mult mai pronunţată, locurile în care sunt prezente putând fi
identificate relativ uşor. Dacă examinarea se face după un interval
de timp relativ lung, scrisul adăugat nu mai poate fi identificat în
acest fel, întrucât el se decolorează în aceeaşi măsură ca scrisul
iniţial, fiind practic imposibil să se facă distincţia între ele.
Spre deosebire de primele cerneluri folosite la stilourile cu
bilă, cernelurile actuale sunt net superioare sub aspect calitativ şi
au o rezistenţă foarte mare la decolorare. De aceea, stabilirea
vechimii relative a paragrafelor dintr-un act scris este de cele mai
multe ori imposibilă, excepţie facând cazurile în care la scriere s-
au folosit cerneluri de aceeaşi culoare, dar diferite ca nuanţă.
Expertul criminalist, dar si organul judiciar trebuie să
cunoască faptul că documentele redactate cu stilou cu bilă nu pot
avea o vechime anterioară anului 1946, an în care a fost produs şi
comercializat pentru prima dată un asemenea instrument de scris.
Un procedeu relativ simplu folosit în stabilirea vechimii
relative a scrisurilor constă în aplicarea peste trăsăturile de păstă a
unui strat de grafit şi apoi ridicarea acestuia cu o peliculă adezivă
de folio. Pasta proaspătă reţine mai mult grafit decât cea veche.
Acest procedeu ajută să se stabilească dacă scrisul cu pastă este
foarte recent (de o zi-două) sau mai vechi95.
Datarea actelor scrise cu hârtie copiativă se face arareori
şi numai cu titlu de excepţie, atunci când originalele acestora nu
pot fi procurate şi puse la dispoziţia specialistului sau expertului
criminalist. Vechimea unor asemenea acte nu este prea mare,
deoarece hârtia copiativă a fost larg întrebuinţată abia în a doua
jumatate a secolului al XIX-lea, odată cu inventarea maşinii de
scris. Cercetarea se face asupra carbonului (dar numai după ce
actul a fost examinat prin intermediul altor metode nedistructive)
şi este destinată identificării nuanţei de fond care se adaugă pentru
a îmbunătăţi culoarea hârtiei copiative. În cazul hârtiei copiative
de culoare albastră, identificarea se face prin tratarea cu clorură de
metil sau cloroform. Reactivii sunt total contraindicaţi pentru
hârtiile copiative care au în componenţa lor albastru de fier sau
ultramarin, deoarece aceşti coloranţi se foloseau în mod curent cu
mult timp înainte de fabricarea hârtiei copiative. Dacă hârtia
copiativă conţine ftalocianine de cupru, se poate concluziona că ea
a fost facută cel mai devreme la sfârşitul secolului al XIX-lea.
149
 Determinarea vechimii prin examinarea hârtiei pe care
este depus scrisul.
Examinările destinate stabilirii sortului de hârtie permit
obţinerea unor informaţii importante despre vechimea maximă a
documentelor, îndeosebi atunci când se pretinde că ele sunt foarte
vechi. Hârtia se cercetează sub aspectul constituenţilor săi,
avându-se în vedere natura fibrelor, materialelor de umplere şi de
încleiere, a coloranţilor, tratamentul aplicat la suprafaţa ei etc.
Atunci când obiectul examinărilor îl constituie documente
contemporane, cercetarea naturii hârtiei oferă un număr restrâns
de informaţii pentru datare, deoarece principiile de bază şi
tehnicile de fabricare au rămas, cu mici excepţii, neschimbate încă
din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. De asemenea,
perfecţionările aduse procesului de fabricare pentru obţinerea unor
hârtii calitativ superioare, nu au revoluţionat tehnicile clasice,
astfel că ele aduc prea puţine elemente ce pot servi la datarea
actelor scrise.
Hârtia din paie a fost produsă pentru prima dată în anul
1860 şi era de calitate foarte slabă, fiind folosită cu precădere la
împachetat. Nici îmbunătăţirile care i-au fost aduse ulterior prin
adăugarea fibrelor textile, nu au permis folosirea ei la întocmirea
documentelor, decât într-o foarte mică măsură. Cercetarea
prezintă totuşi importanţă, daca se are în vedere că în timpul celui
de-al Doilea Război Mondial, datorită scăderii rapide a altor surse
de celuloză, ea a fost folosită pe scară mai mare la redactarea
actelor. Atunci când suportul unui act este constituit din hârtie de
calitate satisfăcătoare, care conţine proporţii apreciabile de paie,
se poate afirma că actul a fost redactat cel mai devreme în anul
1940, fiind puţin probabil ca vechimea lui să fie mai mare96.
Hârtia esparto a fost produsă cu precădere după anul 1861
şi avea o serie de calităţi (puţin voluminoasă, aderenţa bună la
tuşul tipografic) care au determinat folosirea ei la tipărirea unor
opere literare. Anul 1861 are semnificaţii aparte pentru datarea
unor publicaţii, interesând cu deosebire la stabilirea falsului în
primele ediţii (cu un tiraj mic) ale unor opere literare valoroase.
Dacă ele poartă o dată anterioară acestui an, iar tipărirea a fost
făcută pe un asemenea sort de hârtie, existenţa falsului este de
necontestat.
Hârtia din pulpă de lemn a fost obţinută după 1856, an
care permite stabilirea unei limite maxime de vechime pentru
orice document care are ca suport un astfel de tip de hârtie.
Aşadar, documentele "foarte vechi", întocmite pe hârtie care are în
componenţa ei fibre lemnoase, în mod cert sunt contrafăcute, ele
neputând fi mai vechi decât data la care a fost produsă pentru
prima dată hârtia din pulpă de lemn. Aceasta a fost fabricată
ulterior în mai multe sorturi de calitate superioară, cea mai largă
raspândire având-o hârtia "Kraft", apărută în anul 1930. Datorită
rezistenţei mecanice deosebite pe care o avea, hârtia "Kraft" a fost
folosită în alte scopuri, fiind utilizată destul de rar la scrierea unor
documente. Este prin urmare puţin probabil ca un act scris pe o
150
astfel de hârtie să fie autentic.
Hârtia de ziar pe bază de pulpă "mecanică" de lemn, a
fost inventată în anul 1843, însă s-a produs în cantităţi mari
începând cu anul 1869, dată care oferă cercetării de laborator
elemente valoroase pentru datare şi deci pentru descoperirea
falsurilor.
Hârtia din amestecuri de fibre conţine mai multe fibre de
natură diferită, a căror identificare serveşte la stabilirea datei
relative la care a fost întocmit documentul. Astfel, hârtia care
conţine fibre de celuloză din esparto în amestec cu fibre textile, a
fost produsă între anii 1861-1890. Ulterior s-a utilizat aproape
invariabil, amestecul de fibre din esparto si pulpă chimică din
lemn.
Dupa anul 1930, când a fost obţinută hârtia "Kraft",
procesul de fabricare a hârtiei a înregistrat puţine modificări care
să poată servi la datarea documentelor. Practic, o singură
schimbare poate fi relevantă la stabilirea vechimii relative a unor
înscrisuri. Este vorba de utilizarea - începând cu mijlocul
secolului al XX-lea - a pulberilor chimice derivate din lemn de
esenta tare97.
Compuşii coloranţi introduşi în procesul de fabricare a
hârtiei pentru a schimba culoarea acesteia (albă, vernilă, albastră,
roz etc.) oferă date edificatoare pentru aprecierea vechimii
maxime a documentelor. Astfel, "albastrul de fier" a fost folosit în
mod curent de la începutul secolului al XVIII-lea, ultramarinul din
anul 1828, iar materialele colorante sintetice s-au introdus în masa
hârtiei la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Prin urmare, hârtiilor
care au în alcatuirea lor astfel de compuşi coloranţi li se poate
stabili fie o anumită limită de vechime, fie o dată destul de precisă
dacă specialistul sau expertul dispune de informaţii despre data
brevetării unor astfel de materii colorante.
Prezenţa înălbitorilor optici98 constituie un element sigur
că hârtia a fost fabricată în perioada postbelică.
Tratamentul efectuat la suprafaţa hârtiei pentru a-i
îmbunătăţi calitatea prezintă de asemenea interes pentru datarea
documentelor, mai ales dacă ele au fost redactate pe hârtii
moderne. De exemplu, hârtia a cărei suprafaţă a fost tratată cu
răşină de melamină, nu poate fi mai veche de anul 1945. Dacă
hârtia a fost tratată cu materii plastice sau diverse răşini sintetice,
este suficient să se cunoască anul producerii şi comercializării
acestora.
Filigranarea oferă date importante despre vechimea
documentelor (în special a titlurilor de valoare, bancnotelor,
documentelor emise de diverse autorităţi publice etc.), însă
aceasta trebuie apreciată cu rezervă în cazul actelor scrise,
deoarece până nu de mult, puţine sorturi de hârtie folosite ca
suport de scriere au fost marcate în acest fel. Pentru datarea
documentelor după filigranul cu care este protejată o hârtie sau
alta, este necesar ca specialistul să dispună de anuarele comerţului
de hârtie, de registrele cu mărcile de fabricaţie sau de alte
151
publicaţii în domeniu, din care să culeagă informaţii despre
filigranele folosite de diverşi fabricanţi.
Lianţii folosiţi la încleiere aduc un număr mic de date utile
stabilirii vechimii relative a documentelor, întrucât prin cercetarea
lor se poate stabili cel mult perioada cea mai timpurie la care au
fost introduşi în compoziţia hârtiei.
Cercetarea anteturilor pune deseori în lumină existenţa
unor neconcordanţe referitoare la denumirea instituţiilor, firmelor
ori societăţilor comerciale, organizaţiilor publice etc.
Timbrele şi mărcile aplicate pe documente, în funcţie de
data emiterii şi perioada de timp cât s-au aflat în circulaţie,
furnizează preţioase indicii despre posibilitatea sau imposibilitatea
întocmirii actului la data înserată în el. Existenţa pe act a unor
timbre sau marci ce încă nu fuseseră emise la data pe care o poartă
acel act, constituie o dovadă peremptorie a fictivităţii sale99.
Examinarea documentelor care conţin un număr mai mare
de pagini legate între ele, furnizează indicii despre procedeul de
legare, modul de perforare, tipul capselor şi clemelor folosite, etc.
Atunci când data înscrisă în conţinutul acestora este anterioară
momentului utilizării unui anumit procedeu de legare, sau
introducerii în uz a anumitor materiale de capsare, se poate
concluziona că suntem în prezenţa unui fals, dacă din verificările
efectuate de organul judiciar rezultă că documentele nu au fost
supuse unor operaţiuni ulterioare de restaurare.
În ceea ce priveşte impresiunile de ştampilă şi
parafele, este necesar să se obţină mai întâi informaţii despre data
confecţionării lor (putându-se stabili că nu existau la data
prevăzută în act), şi apoi să se cerceteze particularităţile apărute ca
urmare a uzurii clişeelor de imprimare. Se examinează comparativ
impresiunea de ştampilă în litigiu cu impresiuni existente pe
documente autentice redactate în aceeaşi perioadă de timp,
putându-se determina neconcordanţa dintre caracteristicile
individuale care se compară.

"Scrisul, gradul său de evoluţie, modul de executare,

stadiul scrierii, reprezintă alte criterii importante de apreciere a
vechimii unui document"100. "Stilul şi ortografia sunt limitate la
anumite epoci, iar unele forme învechite pot dăinui în vocabularul
unor persoane"101, însă anumiţi termeni tehnici, precum şi

152
neologismele intrate în circulaţie la o anumită dată, nu puteau fi
cunoscute în momentul redactării.
Stabilirea diferenţelor de vechime în cadrul aceluiaşi
text se face prin examinarea microscopică a traseelor grafice
interferate, cunoscut fiind faptul că la documentele autentice,
traseele grafice din rândurile inferioare se suprapun peste cele din
rândurile superioare. Dacă această ordine cronologică de
executare este inversată, atunci cu siguranţă documentul a fost
modificat ulterior prin adăugare de text, fiind posibil ca el să fi
fost falsificat. De asemenea, se studiază intersecţia dintre
trăsăturile de cerneală şi pliurile documentelor, urmărindu-se
difuzia anormală a cernelii, ceea ce demonstrează înscrierea
ulterioară a unor menţiuni.
Textele dactilografiate oferă un numar mai mare de
elemente pentru determinarea vechimii documentelor. Astfel,
pentru a verifica realitatea datei înscrise în actul dactilografiat,
este necesar să se stabilească în primul rând, tipul şi modelul
maşinii de scris şi dacă aceasta exista la acea dată102.
În al doilea rând, se cercetează caracteristicile de uzură ale
literelor din complexul semnelor de pe claviatură, fiecare maşină
de scris având din acest punct de vedere, istoria propriei sale
deteriorări. Momentul apariţiei defecţiunilor şi intervalul de timp
cât au durat acestea se constată prin examinarea comparativă cu
acte dactilografiate redactate în aceeaşi perioadă de timp cu cea în
care se presupune că s-a întocmit actul în litigiu103.
Valoarea potenţială a oricaruia dintre criteriile de datare
analizate, poate fi fructificată numai dacă specialistul dispune de
colecţii complete de hârtie, instrumente scripturale, texte
dactilografiate, ştampile, timbre etc. sau de date precise despre
momentul apariţiei şi cel în care au încetat să mai fie fabricate.
Colecţiile furnizează informaţii inclusiv despre data omologării
unuia sau altuia dintre produsele ori piesele care interesează
expertiza, despre elementele componente ale fiecăruia şi
tehnologia lor de fabricaţie.
Examinarea criminalistică a cernelii, tuşului şi pastei
de scris.
Deşi cerneala, tuşul sau pasta de scris depuse sub formă de
trasee grafice sau pete uscate prezintă numai o parte din
caracteristicile materialelor folosite iniţial la fabricarea lor,
identificarea criminalistică a naturii acestora este posibilă dacă se
aplică o metodologie adecvata104.
Examinarea se face prin intermediul unor metode şi
procedee fizice sau chimice care pun în evidenţă atât
caracteristicile morfologice comune tuturor trăsăturilor executate
cu astfel de materiale de scriere, cât şi coloranţii aflaţi în
compunerea lor. În acest scop se folosesc: examinarea în spectrul
vizibil, ultraviolet şi infraroşu, examinarea microscopică şi
stereomicroscopică, cromatografia în strat subţire sau pe hârtie,
reacţiile prin picurare, microscopia electronică, spectrofotometria
în ultraviolet şi infraroşu etc.
153
 Examinarea în spectrul vizibil este destinată stabilirii unor
caracteristici referitoare la culoarea şi nuanţa materialului de scris,
precum şi a aspectului morfologic al traseelor grafice (lăţime,
strălucire, mod de formare în zonele de curbură şi terminale). Ca
procedee de cercetare a traseelor de cerneală, se foloseşte
iluminarea incidentă sau prin transmisie, utilizându-se de la caz la
caz întreaga componentă spectrală fasciculului luminos sau numai
anumite lungimi de undă ale acestuia, selectate cu ajutorul filtrelor
de culoare sau a monocromatoarelor.
Examinarea trăsăturilor de cerneală în lumina transmisă
este indicată pentru studierea pigmentaţiei cernelii şi identificării
corpurilor straine, cum sunt urmele de praf de diferite provenienţe.
În unele cazuri, praful pătruns în cerneală, sau depus pe trăsătură
în timpul scrierii, ajută la stabilirea locului în care s-a scris textul,
ori a celui în care a fost păstrată cerneala105.
Examinarea microscopică şi stereomicroscopică
urmăreşte evidenţierea formelor şi structurii traseelor grafice, a
nuanţei şi omogenităţii colorantului şi a gradului de difuziune a
acestuia în straturile inferioare ale hârtiei, precum şi a reliefului
trăsăturilor în zonele de curbură şi terminale. Microscopia
electronică de scanare îşi găseşte o largă aplicabilitate în
cercetarea urmelor invizibile de migrare a cernelii sau tuşului în
masa hârtiei, făcând posibilă evidenţierea urmelor de cerneală ale
scrisului înlăturat pe cale mecanică, precum şi stabilirea
instrumentului scriptural folosit. Examenul microscopic
evidenţiază şi alte caracteristici ale traseelor grafice, acestea
diferenţiindu-se între ele în raport cu natura materialelor de scriere
folosite. Aceste caracteristici se referă la:
- lăţimea trăsăturilor. La cerneală ea este mai îngustă, iar
trăsăturile au un aspect neuniform, în special în punctele de
curbură a semnelor grafice, în care se observă acumulări mai mari
de cerneală. La tuş şi pasta de scris, ele au o lăţime mai mare şi
uniformă;
- forma pe care o au marginile trăsăturilor. În timp ce
traseele de cerneală au un aspect crenelat datorită difuzării
colorantului de-a lungul fibrelor de hârtie, la tuş ele sunt drepte.
La pasta de scris se constată zone necolorate şi întreruperi,
provocate de faptul că aceasta nu a aderat la suport;
- luciul de la suprafaţa trăsăturilor. Spre deosebire de
cerneală, care are un aspect aproximativ mat, tuşul şi pasta de
scris sunt lucioase;
- coloraţia trăsăturilor. Scrierea executată cu cerneală sau
tuş are o culoare uniformă iar cea realizată cu pastă prezintă zone
decolorate ce alternează cu aglomeraţii de material colorant.
Totodată, trăsăturile efectuate cu stiloul cu bilă prezintă de-a
lungul traseului un şant caracteristic, sesizabil uneori chiar cu
ochiul liber.
Examinarea în spectrul ultraviolet se foloseşte la
diferenţierea materialelor de scriere, prin observarea modului în
care se comportă sub incidenţa acestui gen de radiaţii. Astfel,
154
unele sunt fluorescente, în timp ce altele devin fluorescente numai
după ce sunt diluate cu apă. În acest sens, este important să se ştie
că106:
- fluorescenţa este influenţată în mare măsură de calitatea
hârtiei şi cantitatea de material de scriere; o gamă largă de
cerneluri indigene. În schimb după diluare, cerneala roşie
dobândeşte o fluorescenţă galbenă;
- tuşurile indigene pentru desen de culoare albastru închis,
au o fluorescenţă bleu; cele de culoare verde-gălbuie, violetă,
sepia şi carmin, nu prezintă fluorescenţă. După diluare, carminul
prezintă o fluorescenţă portocalie. Tuşul alb şi portocaliu nu
prezintă fluorescenţă;
- pastele de scris de culoare verde, albastră şi neagră nu
prezintă fluorescenţă.
Cromatografia pe hârtie. Metoda necesita o cantitate mai
mare de material de scriere şi foloseşte ca suport hârtia
cromatografică. Trebuie avut în vedere că la cernelurile albastre
indigene nu se poate stabili marca, deoarece ele conţin acelaşi
colorant.
Spectrofotometria în UV, IR şi de fluorescenţă este
utilizabilă numai atunci când există o cantitate suficientă de
material de scriere. Se folosesc extractele obţinute prin dizolvarea
petelor, traseelor grafice sau urmelor uscate din călimari, sticluţe
sau de pe peniţe. Când examinarea se face prin spectrofotometrie
în UV, materialele de scriere aflate în stare uscată, se solubilizează
cu alcool etilic, apă sau cu un amestec din acestea în proporţii
egale. La interpretarea rezultatelor trebuie să se ţină seama de
faptul că imaginea spectrală este o caracteristică îndeosebi a
coloranţilor extraşi cu ajutorul soluţiei de solubilizare şi mai puţin
a celorlalte componente din materialul de scriere. De aceea, este
posibil să se obţină imagini spectrale asemănătoare chiar şi atunci
când la scriere s-au folosit materiale diferite, dacă acestea conţin
acelaşi colorant.
Spectrofotometria în IR se foloseşte destul de rar, întrucât
necesită o cantitate mult mai mare de material.
Spectrofotometria de fluorescenţă se aplică la materialele
de scriere care prezintă fluorescenţa în stare uscată sau lichidă.
Reacţiile prin picurare sunt metode orientative de analiză
şi constau în tratarea trăsăturilor de cerneală, tuş sau pastă de
scris, cu diverşi reactivi chimici care se picură pe suprafaţa lor.
Reactivii provoacă apariţia sau dispariţia unor coloranţi.
Cercetarea se face de regula sub microscop sau cu ajutorul lupei,
în primele 15 minute de la picurare. Ca reactivi se folosesc soluţii
acide, bazice, cu acţiune reducătoare sau oxidantă etc., cum sunt:
acidul azotic concentrat sau în soluţie 10%; soluţia de
permanganat de potasiu 2%, urmată de tratarea ulterioară cu acid
oxalic 5%; hidroxid de sodiu 5%; fluoroglucina; solutia apoasa si
alcoolică de cloramină etc.
Bombardarea nucleară cu ajutorul izotopilor
radioactivi diferenţiază cernelurile atât după compoziţia, cât şi
155
după vechimea lor. Coloranţii acizi absorb mult mai bine radiaţiile
radioactive decât coloranţii alcalini107.
Prin spectroscopie gamma se identifică impurităţile sau
alte substanţe, chiar dacă acestea se găsesc în materialele de
scriere într-o cantitate foarte mică108.
NOŢIUNI PRIVIND FALSUL ÎN DOCUMENTE
Noţiunea de fals
În majoritatea legislaţiilor, noţiunea de fals, se face o
enumerare a diferitelor genuri de fals, dar fără a se da o definiţie
generală şi completă, care să delimiteze caracteristicile acestei
infracţiuni.
Literatura de specialitate enumeră următoarele elemente
esenţiale ale falsului în acte, arătând că aceasta prezintă trei
caracteristici principale, şi anume:
- alterarea adevărului conţinut într-un act;
- producerea sau posibilitatea producerii unor consecinţe
juridice;
- săvârşirea faptei cu intenţie.
Astfel se poate spune că prin fals în acte urmează a se înţelege
orice alterare a adevărului privitor la forma sau conţinutul unui act
scris, oficial sau neoficial, săvârşită cu intenţie şi care poate
produce consecinţe socialmente periculoase.
Pentru a fi considerat oficial, înscrisul trebuie să facă parte din
categoria celor întocmite, emanate sau întărite de o autoritate.
Constituie înscrisuri oficiale toate actele scrise provenind de
la autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte
persoane juridice de interes public ori care fac parte din actele de
procedură scrisă şi de documentare ale instituţiilor sau
organizaţiilor publice respective. Pe de altă parte, sunt
considerate înscrisuri oficiale atât exemplarele originale, cât şi
copiile legalizate sau certificate ale acestora, dacă sunt
susceptibile de producere a unor consecinţe juridice, fiind lipsit de
relevanţă faptul că sunt redactate în limba româna ori într-o altă
limbă.
În cazul înscrisurilor sub semnătură privată, un astfel de
înscris fiind caracterizat prin conţinut cu relevanţă juridică:
semnătura, data redactării etc. Un înscris sub semnătură privată
devine înscris oficial din momentul în care a fost supus
autentificării.
Alterarea adevărului cuprins într-un act are loc, în
principal, prin acţiune, fiind posibil ca ea să se producă şi prin
inacţiune .
Există două forme principale de fals: intelectual şi
material.
Falsul intelectual - Infracţiune care face parte din grupul
infracţiunilor de fals, reglementate în cap. III, t. VII, art.289, C.
pen., partea specială şi constă în falsificarea unui înscris oficial cu
prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în
exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau
împrejurări necorespunzătoare adevărului, ori prin omisiunea cu
156
ştiintă de a insera unele date sau împrejurări109.
Falsul material - Conform art. 288 Cod Penal,
falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a
subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă
consecinţe juridice110, reprezintă falsul material.
Recurgerea la falsificări utilizând diferite metode şi
mijloace tehnice, ca şi utilizarea actelor şi documentelor false
pentru o rapidă îmbogăţire, mai cu seamă în cauzele legate de
reconstituirea dreptului de proprietate, contestarea unor tranzacţii
încheiate sub semnătură privată în anii în care terenurile erau
scoase din circuitul civil, prezentarea unor acte plăsmuite în
susţinerea unor pretenţii materiale după decesul unuia dintre
contractanţi, acoperirea cu acte false a activităţilor comerciale
ilicite, proliferarea evaziunii fiscale, au adus în faţa instanţelor de
judecată, şi de aici în laboratoarele de criminalistică, o adevărată
avalanşă de documente contestate ori suspectate de a fi false.111
Soluţionarea unor astfel de cauze presupune în primul rând
o cunoaştere a aspectului, a elementelor de securitate conţinute în
diferite documente, iar în al doilea rând, o dotare cu mijloace
tehnice corespunzătoare, deoarece este ştiut faptul că infractorii
pentru obţinerea unor falsuri ori contrafaceri de calitate utilizează
tehnică de ultimă oră pentru a se situa cât mai aproape de
documentul original.112
Analizând succint prevederile art. 288, art. 289, art. 290 Cod
penal, putem spune că falsficarea unui document constă în
contrafacerea scrierii sau subscrierii ori prin alterarea lui în orice alt
mod.
Exceptând contrafacerile sau falsurile totale, principalele
metode de falsificare a documentelor le reprezintă înlăturarea de
text, acoperirea de text, adăugarea de text, modificarea unul semn
grafic, imitarea unui scris sau a unei semnături, adăugare sau
înlăturare de impresiuni de ştampile, înlocuirea de fotografii de pe
legitimaţii ori alte înscrisuri, folosirea de etichete autocolante de pe
diferite documente în scopul realizării falsului, decuparea şi
reconstituirea unor file din şi în documente model carnet.
Falsul prin înlaturare de text
Falsificarea prin înlaturare a actelor poate fi efectuată prin
metodele: mecanică şi chimică.
Metoda mecanică este şi ea de două feluri: prin radiere şi
prin răzuire. Prin radiere se înţelege înlăturarea scrisului pe cale
mecanică cu folosirea gumei, miezului de pâine s.a. Prin răzuire -
înlăturarea scrisului cu lama, cuţitul si alte obiecte din această
gamă.
Metoda chimică poate fi efectuată prin corodare sau
spălare. Corodarea constă în decolorarea scrisului prin atacare cu
substanţe chimice. La spălare scrisul se decolorează şi în acelaşi
timp se dizolvă, total sau parţial. Orice metodă aplicată va înlătura
scrisul total sau parţial şi astfel în unele cazuri va putea fi relevat
iar în celelalte, nu.

157
 Înlăturarea textului pe cale mecanică
În cazul înlăturării textului pe cale mecanică textul se
îndepartează printr-o acţiune de ştergere, constând fie în răzuire,
fie în radiere, executată cu o gumă, lamă de ras, orice obiect
ascuţit sau miez de pâine. Înlăturarea mecanică a textului poate să
fie urmată, sau nu, de înscrierea unor noi menţiuni în locul celor
existente iniţial.
Elemente ce atestă falsificarea parţială prin înlăturarea
mecanică:
- scămoşarea hârtiei;
- subţierea hârtiei, urmată de creşterea porozităţii şi a
transparenţei în locurile unde s-a acţionat prin răzuire sau radiere;
- alterarea trăsăturilor grafice învecinate;
- difuzia mare a cernelii în locurile unde a fost alterată
hârtia;
- apariţia unor zone de altă culoare sau a unor zone, în
locurile unde s-a încercat refacerea satinajului;
- resturi de coloranţi sau trasee grafice, incomplet
înlăturate prin radiere ori răzuire;
- existenţa unei fluorescenţe accentuate - sau de altă
culoare - comparativ cu fluorescenţa generală a înscrisului
examinat.
Examinarea criminalistică a falsului parţial pin înlăturare
de text parcurge două faze:
► stabilirea locului în care a fost înlăturat textul;
► refacerea textului înlăturat.
Stabilirea locului în care a fost înlăturat textul
Determinarea locului în care s-a înlăturat textul pe cale
mecanică - radiere sau răzuire - se realizează prin mai multe
metode:
Q Examinarea prin transparenţă
Pentru a se realiza examinarea prin transparenţă se
procedează la observarea înscrisului în lumina naturală sau în faţa
unei surse puternice de lumină artificială. Se va observa
modificarea grosimii hârtiei şi creşterea transparenţei. Stabilirea
locului unde s-a acţionat se face pe cale fotografică, procedându-
se la expunerea unei hârtii fotografice la lumina transmisă prin
înscrisul examinat. În locul unde s-a acţionat se va observa o
înnegrire mai accentuată a hârtiei la developare datorită trecerii
unei cantităţi mai mari de lumină.
Q Examinarea în lumină incidentă
Examinarea se face cu ajutorul unei surse de lumină,
dirijată pe suprafaţa înscrisului sub un anumit unghi sau paralelă
cu aceasta. Scămoşarea hârtiei se va observa prin jocul de lumini
şi umbre produse de microrelieful suprafeţei acesteia.
Q Examinarea în radiaţii infraroşii şi ultraviolete
Examinarea în radiaţii infraroşii se foloseşte mai rar, fiind
condiţionată de faptul că materialele de scriere de pe înscrisul
analizat se comportă diferit faţă de acestea. Radiaţiile u.v., în
schimb, pun în evidenţă locul unde s-a acţionat, locul răzuit
158
apărând sub forma unei pete cu o fluorescenţă mai accentuată şi
uneori chiar cu o culoare diferită de cea a înscrisului.
Q Examinarea microscopică
Dacă cercetarea în lumină incidentă şi cea prin
transparenţă nu a dat rezultate se recurge la acest gen de cercetare.
Înscrisul se examinează în lumina dirijată, folosindu-se o putere
mică de mărire, oferind posibilitatea evidenţierii atât a dispunerii
dezordonate a fibrelor, cât şi lipsa unor particule de hârtie.
Q Examinarea fosforescenţei materialelor de scriere
Spre deosebire de fluorescenţă, fosforescenţa se păstrează
o anumită perioadă de timp, chiar după încetarea izvorului de
energie luminoasă utilizat. Capacitatea anumitor materiale de
scriere de a fi fosforescente oferă posibilitatea identificării
urmelor provenite din scrisul răzuit, acestea fiind evidenţiate atât
la suprafaţă, cât şi în profunzimea hârtiei.
Q Tratarea înscrisului cu pulbere de grafit,negru de
antimoniu sau miniu de plumb
Se foloseşte în cazul în care înscrisul examinat a fost
redactat pe hârtie de calitate superioară, lucioasă. Datorită
scămoşării hârtiei, pulberea fină de grafit, negru de antimoniu sau
miniu de plumb aderă într-o cantitate mai mare, locul unde a fost
răzuit înscrisul fiind pus în evidenţă sub forma unor pete de
culoare neagră. Pulberea depusă în exces trebuie înlăturată, fie cu
un curent de aer, fie cu plastilină înmuiată, prin tamponarea
uşoară a suprafeţelor înnegrite.
Q Tratarea înscrisului cu vapori de iod
Procedeul constă în expunerea suprafeţei hârtiei la
acţiunea vaporilor de iod. Vaporii de iod se obţin prin încălzirea
granulelor de iod metalic, într-un creuzet sau cu ajutorul unui
vaporizator în care se află cristale de iod, acesta fiind ţinut în
podul palmei timp de circa un minut. Datorită vaporilor de iod,
locurile unde a fost înlăturat textul se vor îmbiba mai mult,
porţiunile alterate căpătând o culoare galbenă. Fotografierea
trebuie făcută rapid întrucât culoarea dispare repede din cauza
sublimării stratului de iod pe suprafaţa hârtiei.
Există şi alte metode cum ar fi: tratarea înscrisului cu un
solvent organic, precum şi examinarea holografică.
Refacerea textului înlăturat
Relevarea scrisului înlăturat pe cale mecanică se face atât
după urmele elementului scriptural, cât şi după urmele
materialului de scriere rămas în hârtia înscrisului examinat.
Aceasta relevare este condiţionată de natura şi vechimea
materialelor de scriere, precum şi de calitatea hârtiei. Pentru
punerea în evidenţă a scrisului preexistent sunt utilizate atât
metode fizice, cât şi metode chimice.
Metode fizice :
► relevarea scrisului cu ajutorul fotografiei de contrast;
► relevarea scrisului prin întărirea electronică a
contrastului;
► metoda examinării în radiaţii invizibile;
159
 ► evidenţierea scrisului prin fotografia separatoare de
culori.
Relevarea scrisului cu ajutorul fotografiei de
contrast
În cadrul acestei metode, întărirea contrastului se
realizează în procesul reproducerii fotografice, folosindu-se
materialele negative şi pozitive adecvate şi respectându-se
anumite condiţii de developare, precum şi prin aplicarea unor
procedee speciale.
Principalul neajuns al procedeului menţionat îl constituie
faptul că paralel cu mărirea contrastului are loc şi o creştere
dăunătoare a contrastului. Totodată, se reduce calitatea imaginii
datorită difuzării luminii în limitele de contact a celor două
emulsii. În obţinerea contrastului necesar relevării scrisului, o
largă aplicare o au filtrele de lumină, care sunt transparente pentru
lumina propriei culori şi opace pentru lumină culorii
complimentare.
Relevarea scrisului prin întărirea electronică
a contrastului.
Această metodă se aseamănă cu obţinerea copiei pozitive
după două sau mai multe negative suprapuse. Deosebirea constă
în aceea că întărirea contrastului nu se realizează prin mijloace
optice, ci prin amplificare electronică. Dezavantajul acestei
metode constă, pe de o parte, în aceea că are o sensibilitate mică
în sesizarea densităţilor optice, iar, pe de altă parte, datorită
câmpului vizual redus al aparatului, nu este posibilă examinarea
unei suprafeţe mai mari din înscris.
Cele mai importante metode sunt: descompunerea
imaginii, înregistrarea sa fragmentară, reproducerea imaginilor
fragmentare într-o singură imagine, transformarea diferenţei de
strălucire a urmelor scrisului şi fondului hârtiei în dependenţa de
impulsuri electrice, transformarea semnalelor electrice în semnale
luminoase.
Metoda expusa are urmatoarele avantaje:
Q timp scurt de executare;
Q posibilitatea de a fi supusă controlului la diferite etape
de desfăşurare;
Dezavantaje:
Q suprafaţa câmpului vizual este mică;
Q sensibilitate scăzută de diferenţiere a densităţilor optice.
Metoda examinării în radiaţii invizibile.
Stabilirea scrisului anterior existent poate fi făcută şi prin
examinarea documentului în radiaţii invizibile, de exemplu în
radiaţii infraroşii, ultraviolete şi Roentgen. Această metodă este
rar aplicată datorită dificultăţii sale şi datorită faptului că scrisul
îndepărtat prin înlăturare foarte rar poate fi detectat cu ajutorul
metodei date. Meritul radiaţiilor invizibile este acela că au
proprietatea de a fi absorbite de substanţele folosite pentru scriere
şi îndeosebi care conţin coloranţi organici, al tuşurilor şi
creioanelor de culoare roşie, galbenă şi verde. Rezultate
160
îmbucuratoare se obţin la relevarea scrisului alterat prin ştergere
chimică, adică prin spălare sau corodare.
Obţinerea imaginii se face prin corelarea corespunzătoare
a sursei de radiaţie, a filtrului aşezat în faţa obiectivului fotografic
şi a materialului negativ.
Este cunoscut faptul că focarul razelor ultraviolete se află
mai aproape de obiectiv decât cel al razelor care se pot observa.
Iată de ce este necesar să apropiem obiectivul aparatului fotografic
de emulsia fotografică. Corectarea o facem prin experiment,
coeficientul ei fiind cu atât mai ridicat cu cât mai scurtă este
lungimea de undă a radiaţiilor ultraviolete ce trec prin filtru aflat
în faţa obiectivului şi cât mai mare este scara imaginii. Situaţia se
poate clarifica şi cu ajutorul unui ecran fluorescent care se aşează
în locul sticlei mate, stratul fluorescent fiind îndreptat spre
obiectiv. De obicei, ca ecran se foloseşte o soluţie apoasă de suflat
de chinină, sau o soluţie apoasă de fluoresceină, sau un fixator
fotografic oxidizat.
Pentru stabilirea a ceea ce a fost scris anterior se pot aplică
şi razele Roentgen. Ele se aplică rar datorită faptului că puţine
substanţe sunt transparente la astfel de radiaţie. Ca filtru, în astfel
de situaţii, se pot folosi cele ce conţin săruri metalice, brom, talc,
coloranţi minerali, eozină s.a. Aceste substanţe au un număr
atomic relativ mare şi absorb radiaţiile Roentgen moi şi se
evidenţiază cu ajutorul roentgenografiei, roentgenoscopiei sau
fotoelectronografiei.
Rontgenografia se obţine prin suprapunerea actului cu
materialul fotografic şi se introduc într-o casetă confecţionată
dintr-un material prin care nu pătrund radiaţiile, dar cu partea
superioară transparentă pentru radiaţiile Roentgen şi
netransparentă pentru radiaţiile spectrului vizibil. În această
situaţie actul trebuie să fie deasupra filmului, iar ca material opac
trebuie folosita o placă subţire de aluminiu sau o hârtie rezistentă
acoperită cu un strat de zaponlac. Iradiind caseta cu raze Roentgen
numite si X, care vor penetra doar hârtia, impresionând materialul
fotografic, iar trăsăturile scrisului şters vor ramâne neimprimate.
Roentgenoscopia se face prin plasarea în locul materialului
fotografic a unui ecran fluorescent, iar restul este ca şi la
roentgenografie. Caseta cu actul care urmează a fi examinat şi
ecranul fluorescent se montează, de regulă, într-un dispozitiv
conic de observare. Imaginea trebuie urmărită prin partea
superioară a conului.
După cum am menţionat fotoelectonografia constituie un
alt mijloc de descifrare a conţinutului preexistent
falsificării actului. Cunoaştem că anumite obiecte care au fost
supuse radierii cu raze X emit electroni.
În literatura de specialitate întâlnim două procedee de
obţinere a fotoelectronografiei. Unul constă în faptul că electronii
sunt emişi de o placă de plumb şlefuită. Actul examinat îl punem
între placa de plumb şi un material fotografic negativ, presându-se
bine între ele. Radiaţia la care va fi supusă caseta va trece mai
161
întâi prin film, apoi prin act, iar ajungând la placa de plumb se va
întoarce, traversând actul, imprimând cu o intensitate mai redusă,
în dreptul scrisului şters, o imagine pe materialul fotografic. Acest
procedeu se aplică mai des în cazul scrisului executat pe hârtie
foarte subţire. A doua metodă se bazează pe emiterea
fotoelectronilor de rămăşiţele materialului de scriere. La acest
procedeu nu se foloseşte placa de plumb, iar în rest totul este la
fel. Razele X trec prin materialul fotografic şi ajung la act, de
unde se degajă electroni. Fotoelectronii se degajă mai intens acolo
unde există urme a materialului de scriere şi vor acţiona asupra
peliculei fotografice de unde vom putea citi conţinutul preexistent
al actului.
Evidenţierea scrisului prin fotografia separatoare de culori
Această metodă utilizează filtrele de lumină şi se bazează
pe faptul că filtrele lasă să treacă lumina specifică culorii pe care o
au, reţinând, ori atenuând, lumina culorilor complementare.
Folosirea acestor filtre colorate este recomandată în cazul când
este necesară corectarea contrastelor, în sensul atenuării
contrastului dăunător şi întăririi contrastului util, mai ales când
scrisul este mascat de imaginea cromatică înconjurătoare.
Rezultatul folosirii fotografiei separatoare de culori se
concretizează prin colorarea scrisului de pe negativ într-o nuanţă
mai întunecată pe fond deschis, pe pozitiv scrisul apaăând într-o
nuanţă mai deschisă pe fond întunecat.
Metode chimice :
► relevarea scrisului pe baza urmelor de presiune ale
elementului scriptural;
► metoda difuzo-copiativă.
Relevarea scrisului pe baza urmelor de presiune ale
elementului scriptural
Evidenţierea scrisului după urmele de presiune ale
instrumentului sciptural este utilă, în special, în cazul înscrisurilor
redactate cu stiloul cu bilă sau cu creionul.
Instrumentele scripturale lasă pe versoul hârtiei urme de
apăsare. Din acest motiv, scrisul poate fi evidenţiat prin tratare,
prin fotografia de umbre sau prin frecarea uşoară a versoului cu
hârtie carbon, în scopul colorării proeminenţelor existente pe
suprafaţa acestuia.
Intensitatea pronunţării urmelor de presiune are o mare
importanţă pentru posibilitatea aplicării metodei date.
Evidenţierea unor asemenea urme se face prin diverse metode de
examinare cum sunt: tratare cu vapori de iod sau cu soluţii pe bază
de iod, crearea contrastului de umbră, tratarea cu substanţe
pulverizate şi ridicarea cu ajutorul mulajului.
Crearea contrastului de umbră se face cu ajutorul surselor
de lumină şi prin iluminarea unei singure părţi a zonelor
falsificate, din diferite unghiuri. Unghiurile sunt direct
proporţionale cu intensitatea urmelor de apăsare. Ele sunt cu atât
mai mari cu cât mai mare este adâncitura lăsată pe hârtie.
Prelucrarea cu vapori de iod sau cu soluţii pe bază de iod
162
dă foarte bune rezultate şi atunci când apăsările pe hârtie sunt
neînsemnate. Urmele grafismului şters vor fi conturate de iod mai
pronunţat în locurile unde hârtia a fost presată.
Dupa ce alegem soluţia, aceasta se aplică cu ajutorul unui
tampon de vată înmuiat în soluţie. Colorarea urmelor scrisului este
pe puţin timp şi din această cauză este necesar fotografierea
actului. La tratarea actului, cu soluţia potrivită, apar nişte pete ce
pot fi înlăturate prin tratare cu hiposulfit de sodiu, numit şi fixator
fotografic.
Mai este cunoscută o metodă de stabilire a scrisului
preexistent după trăsături, este vorba de metoda ridicării urmelor
cu ajutorul mulajelor, care sunt de obicei materiale plastice. La
această metodă sunt mai multe procedee de aplicare. Un procedeu
mai simplu este următorul: luăm o peliculă de vinilin şi acoperim
suprafaţa alterată a actului, peste această peliculă se aplică o placă
de sticlă, iar deasupra sticlei se aşează o bucată de plumb scobit.
Pelicula de vinilin trebuie să aibă o grosime de 0,8 mm, grosimea
sticlei de 3 mm. Mulajul, în cazul nostru vinilinul, trebuie încălzit
până la topire şi el va pătrunde în relieful hârtiei format prin
apăsare în timpul scrierii. Încălzirea se face cu o sursă de radiaţii
infraroşii timp de aproximativ 10 minute. După această procedură
aşteptăm ca materialele să se răcească, apoi vom dezlipi pelicula
de pe act după care o aşezăm pe o foaie albă113. Astfel vom putea
citi scrisul. La citire aplicăm metoda amintită mai sus numită
contrast de umbre. Lumina la citire trebuie s-o îndreptăm sub un
unghi ascuţit. Ridicăturile de pe peliculă pot fi relevate şi cu
ajutorul diferitor pigmenţi sau materiale care să-i conţină.
Scrisul şters poate fi relevat şi după urmele de presiune
lăsate pe alte suprafeţe decât cea a actului, şi anume pe masă ori
alte obiecte. Deseori scrisul este relevat, prin această metodă,
după urmele produse pe o altă hârtie care se afla sub act în timpul
scrierii. Încercarea de a releva scrisul pe această cale se face, de
cele mai multe ori, în situaţiile când stabilirea scrisului, care a fost
şters, nu a putut fi făcută prin altă
procedură.
► Metoda difuzo-copiativă
Se bazează pe efectul de sensibilizare şi desensibilizare
optică a materialelor fotografice. Actul modificat se pune în
contact cu o hârtie fotografică. Urmele scrisului şters vor acţiona
asupra materialului fotografic, provocând acestuia schimbări.
Această metodă este mai eficace la relevarea scrisurilor înlăturate
pe cale mecanică. Falsificările prin folosirea substanţelor chimice
pot fi depistate pe această cale mai rar, deoarece colorantul
materialului de scriere este decolorat sau este întins pe o suprafaţă
mare de hârtie.
Cu un mare succes putem releva pe această cale scrisurile
care sunt executate cu materiale ce conţin coloranţi solubili în apă.
Exemplu de materiale: cernelurile şi creioanele chimice preparate
cu albastru sau violet de metil, cernelurile de anilină etc.
Executarea acestei metode cuprinde trei faze principale: copierea;
163
prelucrarea materialului fotografic; reproducerea imaginii.
Copierea trebuie efectuată într-o cameră în care să nu
patrundă altă lumină decât lumina roşie. Este necesar să
cunoaştem că deşi unii autori propun folosirea plăcii fotografice
este totuşi mai potrivit a folosi hârtia fotografică. După
desprinderea hârtiei fotografice de pe act prima trebuie lăsată să se
usuce pentru o mai bună fixare şi pentru ca să nu aibă loc
răspândirea particulelor copiate pe hârtia fotografică. După
această hârtie fotografică se developează sub acţiunea unei lumini
speciale. Ceea ce apare este imaginea negativă a scrisului, după
care prin copiere se poate obţine imaginea pozitivă.
Înlăturarea textului pe cale chimică
Corodarea şi spălarea reprezintă metode de înlăturare a
textului datorită acţiunii unui agent chimic. Agentul chimic intră
în reacţie cu coloranţii existenţi în substanţa de scriere, formând
săruri incolore.
Potrivit literaturii de specialitate pentru înlăturarea textului
sunt folosite mai multe procedee, dintre care:
Q introducerea şi ţinerea înscrisului în apă fierbinte, până
la dispariţia scrisului;
Q ţinerea înscrisului nemişcat în apa rece, timp de 2-3 zile;
Q tamponarea textului cu vată îmbibată în diverşi solvenţi
chimici, urmată de spălare şi uscare forţată s.a.
Cunoaşterea substanţelor folosite la corodarea înscrisului
este necesară, în raport cu acestea alegându-se reactivul adecvat
pentru refacerea scrisului înlăturat.
Solvenţii folosiţi pentru corodare şi spălare provoacă o
serie de transformări ale hârtiei şi materialelor de scriere.
Alterarea chimică poate fi recunoscută după:
- pierderea luciului hârtiei şi apariţia unor porţiuni mate;
- existenţa unor pete albe albicioase sau galbene;
- creşterea porozităţii şi fragilităţii hârtiei;
- deteriorarea liniaturii imprimate şi a desenului de
protecţie corodat, precum şi a menţiunilor executate ulterior
corodării;
- existenţa unor fragmente din traseele grafice ale scrisului
iniţial;
- fluorescenţa diferită a locurilor alterate faţă de
fluorescenţa generală a înscrisului.
Examinarea criminalistică a falsului parţial pin înlăturare
de text pe cale chimica parcurge două faze :
► stabilirea locului în care s-a produs corodarea şi spălarea;
► refacerea textului înlăturat.
Stabilirea locului în care s-a produs corodarea şi
spălarea
În afară de metodele folosite la stabilirea locului unde a
fost înlăturat textul pe cale mecanică, în cazul alterării pe cale
chimică se utilizează şi metode specifice, mergând până la
identificarea substanţelor cu care s-a realizat corodarea.
Acestea sunt :
164
 Q tratarea cu hârtie de turnesol;
Q tratarea cu acid citric;
Q tratarea cu vapori de sulfat de amoniu;
Q tratarea cu nitrat de argint;
Q tratarea cu soluţie diluată de hipermanganat de sodiu;
Q tratarea cu vapori de ionidină;
Q alte metode şi procedee.
Refacerea textului înlăturat
Fiind o operaţie destul de dificilă, la refacerea scrisului
şters cu agenţi chimici se folosesc atât metode fizice cât şi
chimice.
Metodele chimice de relevare a textului înlăturat, deşi
prezintă riscul deteriorării grave a înscrisului, se dovedesc eficace
în cazul în care cerneala ştearsă a avut un conţinut redus de fier.
Metode chimice utilizate :
Q tratarea scrisului cu eosină;
Q tratarea înscrisului cu vapori de acid tiocianic;
Q tratarea înscrisului cu izotopi radioactivi;
Q alte metode.
Falsul în documente executat prin adăugire de text.
Adăugirile de text sunt specifice falsului parţial, pot fi de
diferite tipuri, începând de la un semn de punctuaţie şi terminând
cu un fragment din text. Aceste adăugiri pot fi stabilite după mai
multe criterii. În primul rând după criteriile fizico-grafice si
fizico-chimice. De asemenea este cunoscută şi metoda ordinii
cronologice a trăsăturilor.
Adăugirea de text constituie, de multe ori, o continuare a
acţiunii de falsificare, făptuitorul vizând fie modificarea
conţinutului întregului scris, fie doar schimbarea sensului unor
fraze.
Un element evident de adăugire îl constituie scrierea unor
menţiuni pe act de către altă persoană decât cea care a scris restul
textului. Stabilirea adăugirii este posibilă şi în cazurile când ea se
face de către aceeaşi persoană care a scris textul iniţial. Scrisul
adăugat poate prezenta deosebiri faţă de cel anterior, datorită
executării sale în alt moment şi în alte condiţii. La fel se stabilesc
adăugirile şi datorită poziţiei semnelor grafice faţă de axa
verticală, valorilor dimensionale, spaţiilor dintre ele, gradului de
presiune, calibrului trăsăturilor etc.
Schimbările din documente sunt deseori observate datorită
poziţiei convexe ori concave a rândurilor. Mai pot fi observate
prescurtări neobişnuite de cuvinte, răsfirări sau comprimări de
litere s.a.
Stabilirea adăugirii poate fi efectuată şi după elementele
grafice furnizate de instrumentul de scriere. Adăugirea efectuată
cu un alt stilou decât cel cu care s-a scris va putea fi stabilită după
particularităţile morfologice ale trăsăturilor. Astfel de
particularităţi sînt: zgârieturile produse pe suportul de scriere,
cantitatea de substanţă depusă pe foaie, grosimea trăsăturilor. O
sarcină uşoară este deosebirea trăsăturilor efectuate cu stiloul cu
165
peniţă sau cu stiloul cu bilă. Dificil este să deosebim semnele
grafice efectuate cu stiloul de acelaşi fel sau cu acelaşi stilou, dar
în perioade de timp diferit.
Aspecte aparte prezintă completările deasupra
semnăturilor autentice. Uneori, acestea sunt date în alb, deasupra
lor completându-se un alt text decât cel voit de semnatar. Mai
frecvente însă sunt situaţiile de obţinere a semnăturii unei
persoane prin surprindere, de scriere în spaţiul liber aflat deasupra
semnăturii existente pe un original sau de ştergere a întregului text
aflat deasupra semnăturii autentice. În toate aceste cazuri se vor
examina dimensiunile hârtiei, marginile ei, eventualele urme de
înlăturare, o atenţie deosebită acordându-se, de asemenea
elementelor de ordin topografic, cum ar fi ocolirea extremităţilor
superioare ale semnăturii şi comprimarea rândurilor.
Stabilirea adăugirilor după criterii fizico-chimice.
Aplicarea metodelor grafice nu dau întotdeauna rezultate. După
cum am arătat mai sus deseori elementele grafice trebuie să fie
combinate cu altele cum ar fi cele fizico-chimice. Dacă
particularităţile fizico-chimice ale unui text diferă de ale altui text
va fi clar că scrierea s-a efectuat cu materiale diferite. Este greu a
aplica această metodă când se scrie cu cerneală de aceeaşi
culoare.
Metodelele de analiză a materialelor de scriere, în vederea
diferenţierii lor sunt diverse, completându-se una pe alta. Se vor
aplica, cu prioritate, metodele fizice de examinare, care să nu
afecteze în vre-un fel actul. Specifice stabilirii adăugirilor sunt
procedeele de examinare a comportării materialelor de scriere,
analiza cromatografică, diferenţiere cromatică, metoda copierii şi
examinarea comportării faţă de radiaţiile invizibile a materialelor
de scriere.
Metoda chimică
Un procedeu frecvent întrebuinţat în expertiza
criminalistică pentru stabilirea adăugirilor, îndeosebi la scrisurile
executate cu cerneală, constă în tratarea scrisului presupus adăugit
şi a celui iniţial cu diverşi solvenţi şi urmărirea reacţiilor ce se
produc la decolorarea materialului de scriere, schimbarea nuanţei
sale de culoare, întinderea rapidă pe hârtia sau pe suportul pe care
a fost transferat etc.114. Comportarea diferită a scrisurilor
comparate faţă de aceeaşi reactivi chimici dovedeşte că s-a scris
cu acelaşi material, pentru elucidarea situaţiei fiind necesare şi
alte investigaţii.
Examinarea se poate face direct pe act ori pe o parte a
materialului de scriere, desprinsă din trăsături. În primul caz, se
aplică o picătură a solventului cu ajutorul unei baghete sau a unei
pipete, observându-se cu lupa sau la microscop, comportarea
materialului de scriere. Extracţia se realizează prin aplicarea unui
dizolvant, de regulă un amestec de spirt şi apă distilată, pe
trăsătura de cerneală şi absorbirea sa cu un tub foarte îngust de
sticlă, conţinutul aplicându-se pe lamelă. Operaţia se repetă până
când dizolvantul capată pe lamelă culoarea cernelii respective.
166
După ce dizolvantul se evaporă, se acţionează asupra materialului
de scriere cu solvenţi chimici şi se urmăresc reacţiile ce au loc.
Extracţia cu dizolvant nu dă întotdeauna rezultate bune, deoarece
hârtiile de calitate inferioară, cu un grad de încleiere redus, îl
absorb înainte ca el să solubilizeze cerneala. În asemenea situaţii
se recomandă transferul materialului de scriere pe lamelă, prin
răzuire cu vârful unui ac ori cu lama. Gama reactivilor chimici ce
se folosesc în scopul arătat este larg.
Diferenţa trăsăturilor de creion şi trăsăturilor obţinute cu
hârtia indigo se poate realiza prin folosirea însuşirii silicaţilor ce
intră în componenţa creioanelor colorate de a absorbi coloranţii
organici din soluţii. S-a constatat că atunci când asupra trăsăturilor
de creion colorat şi de hârtie indigo se acţionează cu un colorant
organic de culoare complementară celei pe care o au trăsăturile,
scrisul executat cu creion se colorează în culoarea soluţiei cu care
a fost tratat, în timp ce scrisul executat prin intermediul hârtiei
indigo îşi păstrează culoarea iniţială. Scrisurile comparate se
tratează în prealabil cu dicloretan şi acetonă, în vederea înlăturării
constituenţilor şi a lianţilor. Metoda este ineficientă în cazul
scrisului executat cu creion negru şi a celui executat prin
intermediul hârtiei indigo de culoare neagră.
Absorbţia mai intensă a iodului de către trăsăturile de
creion colorat în comparaţie cu trăsăturile executate prin
intermediul hârtiei indigo, constituie un alt mijloc de deosebire a
acestora115. La trăsăturile de creion colorat prelucrate în prealabil
cu dicloretan şi acetonă, şi tratate apoi cu vapori de iod, prezenţa
iodului se constată şi după o lună de la operaţia respectivă. La
trăsăturile executate prin intermediul hârtiei indigo, prelucrate cu
aceeaşi dizolvanţi, iodul dispare după câteva ore.
Examinarea microscopică.
O astfel de metodă are o sferă largă de aplicabilitate,
mai ales când adăugirile au fost executate cu cerneală. Ea oferă
posibilitatea diferenţierii trăsăturilor executate cu cerneală, tuş şi
creion, prin studierea constituenţilor şi a modului în care aceste
materiale de scriere au fost depuse pe înscrisul în litigiu. Cu
ocazia analizelor constituenţilor cernelurilor, tuşurilor, examenul
microscopic pune în evidenţă atât particulele străine a unor
amestecuri întâmplătoare, cât şi gradul diferit de coagulare al
coloranţilor, datorat adăugirilor executate la intervale mari de
timp. Datorită acestui fapt, traseele grafice se diferenţiază între ele
prin nuanţa de culoare - mai închisă ori mai deschisă - în raport cu
timpul când au fost executate.116
Eficace este şi microfotografia în radiaţii infraroşii, care ne
permite să stabilim - comparativ - dacă particulele sunt, ori nu,
opace la aceste radiaţii.
Examinarea microscopică constituie principalul mijloc de
diferenţiere a trăsăturilor de creion. Pe această cale se stabileşte
densitatea optică a trăsăturilor executate cu creion de grafit, ea
fiind direct proporţională cu cantitatea materialului depus pe
hârtie. Cantitatea depusă este dependentă, la rândul ei de tăria
167
mâinii, de presiune şi de calitatea hârtiei.
În practică se întâlnesc adesea cazuri când adăugirea
efectuată pe un exemplar al actului executat prin intermediul
hârtiei indigo se face cu un creion de culoarea acelei hârtii117.
Examinarea microscopică constituie o metodă eficientă de
diferenţiere a celor două materiale. Trăsăturile de creion vor
prezenta un anume luciu, iar particulele masei sale vor fi orientate
pe direcţia scrisului, înregistrându-se uneori şi striaţii produse de
constituenţii mai duri. Trăsăturile executate prin intermediul
hârtiei indigo apar în imaginea microscopică, fără strălucire şi cu
particulele fără a fi orientate în vre-o directie. În plus, marginile
lor nu sunt bine conturate, iar colorantul este repartizat de obicei
uniform, fără a prezenta variaţii ca la trsăturile de creion.
Adăugirile operate cu cerneală ori cu creionul se pot
depista şi cu ajutorul microscopului electronic. În cazul
cernelurilor de pildă, se reuşeşte să se stabilească natura şi
caracterul diverselor amestecuri sau a corpurilor străine. La
microscopul electronic se pot observa două imagini ale aceleiaşi
probe de cerneală şi anume imaginea microscopică şi imaginea
difracţiei (electronografia).
Observarea imaginii microscopice are loc în câmp luminos
şi în câmp întunecat. În prima fază, se stabileşte forma şi
dimensiunea particulelor materialului examinat, iar în a doua se
face distincţia între particulele cristaline şi cele amorfe.
Electronografia, stabilirea indicelui de difracţie, serveşte la
deosebirea particulelor cristaline în funcţie de structura lor internă,
ceea ce constituie un mijloc în plus de separare a materialelor de
scriere comparate. Examinarea necesită circa 0, 00001 gr material
de scriere. Este indicat să se efectueze 6-8 examinări din diferite
porţiuni ale scrisurilor comparate, pentru a se constata dacă
rezultatele sunt constante.
Analiza cromatografică.
Cromatografia constă în separarea componenţilor unui
amestec de substanţe dizolvate, prin trecerea lor printr-o coloană
din material solid. Ea este o metodă de separare şi de analiză a
unui mare număr de compuşi organici şi anorganici. Metoda şi-a
găsit aplicabilitate, în primul rând la compararea cernelurilor.
Deşi eficienţa şi simpla metodă nu a cunoscut o dezvoltare
prea mare, locul ei a fost luat în practică de cromatografia pe
hârtie. Ea dă rezultate foarte bune când cernelurile comparate sunt
de tipuri diferite sau când acestea au în compoziţia lor şi alţi
coloranţi decât cei de bază. Când însă ele nu au un singur colorant
şi acesta nu diferă, delimitarea numai pe baza cromatografiei este
dificilă. Metoda constă, în esenţă, în migrarea constituenţilor
cernelii - antrenaţi de un solvent - pe hârtia de filtru. În funcţie de
direcţia de migrare, se disting patru tipuri de cromatografie pe
hârtie: orizontală, descendentă, ascendentă şi circulară (radială).
Mai utile pentru compararea cernelurilor şi a altor materiale de
scriere s-au dovedit a fi procedeele cromatografiei ascendente şi a
celei radiale.
168
 Cromatografia ascendentă se bazează pe
fenomenul capilarităţii fibrelor hârtiei de filtru. Pentru aceasta,
hârtia trebuie să se afle în poziţie verticală, suspendată. Totodată
se cere ca spaţiul în care se desfăşoară procesul migrării să fie
saturat cu componentele solventului întrebuinţat la antrenarea pe
hârtie a colorantului. De aceea, hârtia de filtru se acoperă cu un
clopot de sticlă ori cu un vas de sticlă paralelipipedic (înalt de
circa 50 cm), la baza căruia se află o chiuvetă ce conţine solventul
respectiv. Pentru a se feri de lumină, de curenţii de aer ori de
variaţii de temperatură, este indicat ca vasul de sticlă să fie
acoperit cu o cutie de carton sau din material plastic opac.
Linia de start se trage cu un creion de grafit la circa 3
cm de capătul inferior al hârtiei de filtru. Probele de comparat se
depun la distanţe de 3 cm una de alta. După ce hârtia de filtru se
suspendă în vasul de sticlă, la baza căruia se află cuva cu solventul
ales, ea se lasă să se satureze câteva ore în mediul creat, iar apoi
se introduce cu capătul inferior în solvent fără a se atinge însă
linia de start. Datorită proprietăţii absorbante a hârtiei de filtru,
solventul antrenează materialele de scriere depuse pe linia de start,
dizolvându-se şi separându-le.
Elementele care se urmăresc şi se compară sunt forma,
dimensiunea, nuanţa culorii şi nivelul petelor formate pe hârtia de
filtru. Un alt indiciu de comparare îl constituie valoarea raportului
dintre distanţa parcursă de colorant şi solvent. Deosebirile nete
dintre imaginile obţinute pe hârtia de filtru denotă ca materialele
de scriere comparate sunt diferite. În cazul când
cromatogramele sunt asemănătoare sau apropiate, este necesar să
se repete întregul proces, însă cu un alt element, mai acid ori mai
amoniacal, pentru a urmări dacă se menţine acelaşi tablou.
Asemanarea cromatogramelor a doi coloranţi încă nu face dovada
că cernelurile comparate sunt identice, ci doar că ele sunt de
acelaşi tip, având aceeaşi apartenenţă generică.
Cromatografia radială pe hârtie are o arie de răspândire
mai redusă, deşi rezultatele ce se obţin nu sunt inferioare celor
oferite de cromatografia ascendentă.
Falsul în documente prin acoperire cu cerneală sau cu
alte substanţe
Falsificarea actelor se face deseori prin acoperirea
semnelor de pe act, fie a unei cifre, litere cu diferite materiale (tuş,
cerneală) sau prin haşurare cu tocul, creionul etc. Stabilirea
scrisului acoperit depinde de următorii factori: volumul scrisului
alterat şi nealterat, mărimea intervalului de timp care a trecut de la
executarea scrisului şi până la acoperire, gradul de presiune
exercitat la scriere, calitatea hârtiei şi calitatea acesteia, prezenţa
altui text sau a altei pete pe versoul hârtiei, natura şi culoarea
materialului de scriere şi de acoperire.
Mai uşor se relevă scrisul care a fost acoperit cu un
material de altă natură şi culoare decât acela cu care s-a scris.
Contribuie la uşurarea lucrului şi scurgerea unei perioade de timp
mai mare între aplicarea pe hârtie a celor două materiale,
169
presiunea mare cu care s-a acţionat în momentul scrierii, absenţa
altui scris pe versoul actului, volumul mare a actului. Volumul
mare a actului permite studierea particularităţilor scrisului,
reconstituirea sa dupa fragmentele care n-au fost acoperite şi după
sensul textului.
Examinarea actului pe ambele părţi cu lumină unilaterală
şi prin transparenţă este metoda cea mai simplă prin care se poate
citi scrisul acoperit118. E recomandabil ca examinarea să se facă
într-o cameră obscură. Partea opusă a actului se acoperă cu o
hârtie neagră cu excepţia locurilor afectate. Imaginea obţinută
trebuie fotografiată, negativul şi pozitivul putându-se prelucra
pentru accentuarea contrastului.
Diferenţa culorilor materialului de scriere şi a materialului
cu care s-a acoperit scrisul se obţine cu folosirea filtrelor de
lumină adecvată. Pot fi folosite doua filtre de lumină odată, unul
care să micşoreze culoarea petei, iar altul să mărească intensitatea
culorii materialului de scriere. Mai poate fi folosit şi un filtru care
să micşoreze intensitatea culorii fondului hârtiei.
Folosirea radiaţiilor infraroşii la fotografiere ne va da
rezultate bune dacă materialul de scriere va fi opac pentru ele, iar
cel care le acoperă, penetrabil.
Scrisul care este necesar a fi relevat, dacă are în
componenţa sa substanţe cu un numar atomic mai mare de 24-25,
poate fi stabilit cu ajutorul razelor X.
Dacă între scriere şi acoperire s-a scurs mult timp, pentru
relevarea scrisului putem aplica şi metoda difuzo-copiativă119. La
această metodă mai avem nevoie ca materialul de acoperire să fie
inert. Scrisul efectuat cu cerneluri care conţin violet şi albastru de
metil, cu creioane chimice, creioane de grafit, tuş negru sau alte
materiale ce nu pot fi eliminate optic cu ajutorul filtrelor ori a
radiatiilor infrarosii, pot fi stabilite la fel prin această metodă.
Scrisurile acoperite cu acelaşi material cu care au fost
executate pot fi relevate cu ajutorul fenomenului de stingere a
luminiscenţei. La această metodă materialul trebuie să aibă
capacitatea de a absorbi soluţia fluorescentă ce se aplică deasupra
petei. Grafismul apare de o culoare mată pe un fond strălucitor sau
cu o luminescenţă mult mai redusă decât cea a hârtiei. Aceasta se
întâmplă datorită concentraţiei mai mare a materialului de
scriere în locurile unde se află trăsăturile grafice. Pentru fixare
apelăm, din nou, la fotografie.
Dacă procedeele explicate mai sus nu dau rezultatele
scontate, atunci se procedează la înlăturarea petelor pe cale
chimică sau mecanică.
Scopul eliminării chimice a petei este de a dizolva pata, iar
scrisul să nu fie înlăturat sau să se dizolve cât mai puţin posibil.
Ca solvent se foloseşte în cele mai dese cazuri soluţia oxidantă şi
reducătoare. De exemplu, tuşurile se dizolvă cu alcool etilic sau
cu piridina, coloranţi de anilină, cu excepţia eozinei şi nigrozinei,
se dizolvă cu permanganat de potasiu; coloranţii acizi se dizolvă
cu soluţie de amoniac de 10%.120
170
 La înlăturarea petelor pe cale chimică trebuie să ţinem cont
de faptul că dizolvantul nu trbuie să dizolve şi trăsăturile grafice
ale scrisului. De exemplu, pasta neagră care se foloseşte la
fabricarea stilourilor cu bilă, se dizolvă cu detilformiamida
HCON(C2H5)2 . Această substanţă dizolvă alte materiale, dar nu
dizolvă scrisul executat prin intermediul hârtiei indigo, fie de
culoare albastră sau neagră121.
Relevarea scrisului acoperit cu creion simplu de grafit se face cu
ajutorul cauciucului brut. Cauciucul va fi aplicat, de mai multe ori,
pe partea actului acoperit şi presat uşor.
Falsul cu ajutorul copiatoarelor şi a tehnicii de calcul
Este cunoscut că, fotocopiatoarele sunt dispozitive de
reproducere a imaginii înscrisurilor, funcţionând pe baza
fenomenului electrostatic şi al fenomenului fotoconductibilităţii.
Există două tipuri de copiatoare :
- copiatoare monocrome ;
- copiatoare policrome;
Copiatoarele policrome utilizează anumite sisteme optice
care descompun în culori imaginea înscrisului ce urmează a fi
copiat şi multiplicat şi apoi, prin combinarea pulberilor de toner
de culori diferite, recompun imaginea respectivă în nuanţele
cromatice iniţiale.
Copiile obţinute cu ajutorul copiatoarelor sunt de foarte
bună calitate. Aceste performanţe ale copiatoarelor au oferit o
mare posibilitate a falsificării unor înscrisuri, fie falsificate parţial,
fie contrafacere, cu toate consecinţele care decurg din această
stare de lucru.
Procedee de falsificare parţială întâlnite în activitatea de
expertiză criminalistică:
Q modificarea termenului de valabilitate a unui înscris.
Acest procedeu constă în radierea, adăugirea ori retuşarea
cifrelor de pe înscrisul autentic, apoi se realizează o copie cu
ajutorul unui copiator monocron sau color. Depistarea falsului este
anevoioasă, deoarece copia nu reţine o mare parte a
caracteristicilor necesare pentru identificare.
Falsuri depistate:
- inexistenta scămoşării hârtiei;
- imposibilitatea diferenţierii materialelor de scriere după
natura lor şi nuanţa de culoare;
- imposibilitatea examinării în ultraviolet ori pe cale
chimică s.a.
Un rezultat concludent al acestei examinări nu poate fi
obţinut decât prin examinarea comparativă a înscrisului autentic
cu cel în litigiu.
Q înlocuirea parţială sau integrală a textului din
înscrisul autentic.
Un asemenea fals se aseamănă cu falsul prin acoperire de
text. Pentru realizarea acestui fals se procedează la mascarea
textului ce se doreşte a fi eliminat, folosindu-se în acest scop o
banda de hârtie albă - de formă şi dimensiuni corespunzătoare.
171
După executarea copiei, aceasta este prezentată ca fiind autentică.
Menţionăm elemente ce indică falsul comis prin acest procedeu:
- diferenţe între scrisul nou integrat şi cel depus iniţial pe
înscris, puse în evidenţă printr-o examinare grafică comparativă;
- conservarea conturului ştraifului utilizat pentru
îndepărtarea textului;
- existenţa, pe copia xeroxată, a unor fragmente din scrisul
iniţial, neînlăturate complet de către falsificator.
Q transferarea impresiunilor de ştampilă sau a
semnăturilor de pe înscrisul autentic pe cel fals.
Transferarea - fie a impresiunilor de ştampilă, fie a
semnăturilor - se poate realiza prin doua modalităţi:
- decuparea suprafeţei ocupată de semnătură sau de
impresiunea de ştampila de pe înscrisul autentic şi lipirea lor pe
actul fals122;
- acoperirea textului iniţial cu o coală albă de hârtie
în care s-a efectuat o "fereastră", de forma şi dimensiunile
corespunzătoare, semnătura şi ştampila ramase neacoperite - sunt
copiate pe o altă coală, completată ulterior cu scris de mană,
dactilografiat.

Litigiu Comparaţie
Falsurile totale - contrafacerile - pot fi realizate atât cu
ajutorul copiatoarelor monocrome, cât şi cu cele color. De regulă,
se recurge la falsul total în cazul actelor de studii şi a altor
mijloace de plată, imaginile acestor înscrisuri contrafăcute
prezentând un grad ridicat de naturaleţe.

Litigiu

172
 Comparaţie
Aceste falsuri sunt puse în evidenţă prin examinarea
microscopică, oczie cu care se constată o serie de diferenţe faţă de
înscrisul autentic astfel:
■ imaginea de ansamblu a contrafacerii are un contrast
mai accentuat;
■ traseele de culoare neagră conţin şi particule cu o altă
nuanţă cromatică;
■ desenele sunt descrise fragmentar şi au o expresivitate
scăzută, ele fiind formate din granule de toner variate ca formă şi
inegale ca dimensiuni;
■ culorile specifice ale elementelor din grafica unor
desene nu sunt pure, fapt explicat prin aceea că ele sunt rezultatul
combinării pulberilor de toner divers colorate;
■ datorită imperfecţiunii de la suprafaţa tamburului,
spaţiile albe prezintă, uneori, depuneri accidentale de toner;
■ din cauza particulelor minuscule de toner dispuse pe
margini, laturile liniare ale trăsăturilor au un aspect zimţat;
■ anumite defecte existente pe suprafaţa înscrisului
autentic se vor regăsi şi pe copie s.a.
Faţă de falsurile realizate cu ajutorul copiatoarelor, cele
executate prin tehnica de calcul prezintă o serie de particularităţi,
generate de performanţele de ordin tehnic ale acestora şi de
posibilităţile de evidenţiere şi de dovedire a falsului.
Reproducerea unui înscris cu ajutorul tehnicii de calcul se
realizează prin intermediul unui dispozitiv de achiziţionare a
imaginii - scanner - , a unui calculator şi a unei imprimante, acesta
transformând impulsurile electronice primite de la calculator, într-
un text ori reprezentare grafică, pe care le tipareşte pe hârtie.
Indiferent de tipul de imprimantă folosit, examinarea
microscopică este metoda cea mai eficientă de descoperire a
falsurilor. Trebuie reţinut că o reproducere obţinută la imprimantă
prezintă structura trăsăturilor grafice complet diferită de cea a
manuscrisurilor, a textelor tipărite sau dactilografiate, inclusiv a
imaginilor obtinuţe cu ajutorul copiatoarelor.
Examinarea comparativă a actului autentic şi a celui în
litigiu oferă posibilitatea stabilirii falsului. La înscrisurile
falsificate se constată urmatoarele :
Q inexistenţa urmelor de adâncime lăsate în masa hârtiei;
Q răspândirea neuniformă a materialului de imprimare pe
întreaga suprafaţă a traseelor;
173
 Q o structură policromă a culorii dominante a traseelor,
culoarea fiind redată prin puncte colorate diferit123.
Q marginile traseelor grafice prezintă un traseu zimţat ori
în scară, în raport cu tipul de imprimantă folosit;
Q prezenţa unor puncte izolate, colorate diferit, între
spaţiile albe ce separă trăsăturile grafice s.a.
Falsul în acte de identitate şi de călătorie
În categoria actelor de identitate şi de călătorie includem:
► buletinele de identitate şi cărţile de identitate;
► paşapoartele.
Buletinele de identitate şi cărţile de identitate
În conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare, cetăţenii
români care domiciliază în România sunt puşi în legalitate de
urmatoarele acte de identitate:
● buletin ori carte de identitate;
● adeverinţă de identitate sau carte de identitate
provizorie.
Printre metodele de falsificare a actelor de identitate,
întâlnite frecvent în activitatea practică, menţionăm:
- înlocuirea fotografiei;
- înlocuirea unor file din buletin;
- îndepărtarea scrisului din rubricile privitoare la
datele personale şi înscrierea altor menţiuni s.a.
În afara falsului prin înlăturare sau adăugire de text, aceste
acte de identitate sunt frecvent falsificate prin înlocuirea
fotografiei, substituirea putând fi pusă în evidenţă la o examinare
de rutină în lumina u.v.
Elemente de securitate :
Q suportul pentru text, fotografie şi alte inscripţionări este
înglobat între două straturi transparente, cele trei straturi ale cărţii
de identitate formând un tot unitar;
Q drapelul ţării este poziţionat central, la o distanţă de 3,2
mm lateral stânga şi 2,8 mm lateral dreapta, dimensiunile
drapelului naţional fiind de 45 mm/ 7mm;
Q sigla, reprezentată de un oval în care se află inscripţia
evp, este încadrată la stânga de codul formaţiunii de evidenţă a
populaţiei şi la dreapta de simbolul judeţului;
Q cartea de identitate prezintă o zonă de citire automată, cu
urmatoarele particularităţi:
- fonta de siguranţă este asemănătoare cu cea aplicată pe
bancnote;
- procedeul de imprimare, desenul complex şi combinaţia de
culori asigură o protecţie sporită;
- întreaga zonă prezintă caractere identificabile optic.
Paşapoartele
Paşaportul este un document internaţional de călătorie,
acest document conferă titularului dreptul de a trece frontiera de
stat. În cazul paşapoartelor situaţia este mult mai complexă, cu o
mare varietate de modalităţi de falsificare.
Pentru prevenirea falsificării ori contrafacerii
174
paşapoartelor, autorităţile emitente au luat o serie de măsuri de
securitate, elemente ce atestă existenţa falsului, astfel:
■ coperta este confecţionată din diferite materiale - carton,
piele, p.v.c., pergamoid, etc., conţinând, în anumite cazuri,
anumite desene şi menţiuni: denumirea statului emitent şi stema
acestuia, tipul paşaportului şi cetăţenia titularului.
■ hârtia filelor paşaportului este de calitate superioară, cu o
mare rezistenţă mecanică şi prevăzută cu o serie de elemente de
siguranţă:
- elasticitate - fonta de siguranţă
- nuanţa de culoare - broşarea
- filigranul - caşerarea
■ tipărirea si completarea paşapoartelor se realizează cu
ajutorul a diferite tipare - tiparul adânc, tiparul în relief şi tiparul
în acelaşi plan, înscrierea seriei fiind făcută fie prin perforarea
paginilor, fie cu ajutorul unor maşini speciale în care grafismele
sunt redate din puncte şi linii punctate.
■ modul de aplicare a fotografiei pe paşaport, acesta
putând consta după caz în:
- lipirea la cald;
- prinderea fotografiei numai prin capsare;
- lipirea la rece;
- lipirea cu adeziv.
Unele elemente de siguranta sunt prezentate în urmatoarele
fotografii:
:

În categoria falsului total sunt incluse documente emise

de anumite organisme sau organizaţii fie inexistente sau
fanteziste, fie nerecunoscute de autorităţile române.
Alteori, falsul total este realizat de anumite persoane sau
organizaţii specializate în contrafacerea de paşapoarte cu siglele
unor state recunoscute de ţara noastră.
175
 Pentru depistarea acestor contrafaceri este necesară,
identificarea deosebirilor privitoare la :
□ dimensiunile, culoarea şi materialul din care sunt
confecţionate coperţile;
□ forma şi conţinutul menţiunilor, desenelor şi siglelor de
pe copertă;
□ calitatea hârtiei filelor - sub aspectul grosimii,
elasticităţii, densităţii, filigranul, modul de broşare, caşerarea,
impresiunile fluorescente si celelalte elemente de siguranţă;
□ modul de tipărire;
□ conţinutul şi forma impresiunilor de ştampilă şi de
timbru sec;
□ vizele şi ştampilele de intrare ─ ieşire.

Fila contrafacută a unui paşaport românesc:

PARTICULARITĂŢI ÎN CERCETAREA
CRIMINALISTICĂ A UNOR CATEGORII DE FALSURI

Falsul în cărţile de credit şi alte mijloace de plată

Cartea de credit se constituie în cel mai modern mijloc de
plată, oferind deţinătorului legal posibilitatea de a achiziţiona
bunuri sau servicii fără prezenţa efectivă a numerarului.
Cartea de credit este un card din material plastic care
împuterniceşte deţinătorul să cumpere produse ori să achite
servicii, în limita unui credit stabilit de emitent. Ea nu este
transmisibilă, iar limita creditului este stabilită individual, funcţie
de veniturile deţinătorului şi de credibilitatea acestuia.
Răspândirea cardurilor bancare s-a dezvoltat mult în
ultimii ani în România, iar odată cu aceasta şi fraudele asociate
cardurilor bancare.
Bancile emitente doteaza cardurile cu diverse elemente de
protecţie pentru a îngreuna cât mai mult falsificarea ori
contrafacerea şi pentru a le personaliza. O parte a elementelor de

176
protecţie cu care sunt înzestrate cărţile de credit sunt comune şi
altor tipuri de instrumente de plată sau documente de valoare -
microtext, elemente fluorescente, holograma etc. Specifice
cardurilor sunt banda magnetică, numărul de identificare a băncii
emitente - PIN-ul şi microcipul.
Banda magnetică este fixată pe reversul cărţii de credit sau
debit în momentul fabricării şi conţine informaţii codificate ce
includ numele deţinătorului, numărul contului, numărul personal
de identificare şi limitele tranzacţiilor ce pot fi efectuate. Aceste
informaţii sunt vulnerabile şi pot fi realizate pe cărţi de credit
pierdute sau furate. În efortul de a proteja banda magnetica,
industria cărţilor de credit a introdus câmpuri de verificare a
datelor ca protecţie împotriva falsificării.
Numărul de identificare a bancii este specific fiecărui
emitent şi este depus la începutul grupului de cifre care formează
contul.
Numerele de identificare şi numărul de cifre pe care le
conţin conturile principalilor emitenţi:
- VISA - prima cifra este 4, cont format din 16 cifre;
- MASTER CARD - prima cifra este 5, cont format
din 15 cifre;
- DISCOVER - primele cifre sunt 6011, cont format
din 16 cifre;
- AMERICAN EXPRESS - primele cifre sunt 37, cont
format din 15 cifre.
Dacă o carte de credit poartă logo-ul VISA şi numărul de
cont începe cu altă cifră decât ,,4", acesta este un indiciu sigur că
ea a fost falsificată.
Urmatoarele cifre din cont indică concret banca emitentă a
cardului şi localitatea în care se află aceasta.
Tot ca element de protecţie trebuie considerat şi modul
specific de redare în relief, la unele tipuri de carduri, a cifrelor şi
literelor ce reprezintă numărul contului, durata de valabilitate şi
numele deţinătorului. Redarea în relief a acestor date are însă ca
scop principal obţinerea instantanee a chitanţelor la casele de
marcaj din magazinele ce nu sunt dotate cu terminale electronice.
Printr-un dispozitiv simplu, hârtia autocopiativă este presată pe
card, imprimâdu-se literele şi cifrele depuse în relief.
Acest mod de imprimare nu protejează cardul, deoarece
dispozitive care realizează imprimarea în relief pe suport din
material plastic se găsesc în spitale, biblioteci, instituţii de
învăţământ, pentru realizarea de ecusoane, fişe, clasoare etc.
Un alt element de protecţie este tipărirea specifică a
spaţiului destinat depunerii semnăturii deţinătorului - panel - de pe
reversul cardurilor. Prevăzut cu liniatură sau texte, acest spaţiu
este foarte sensibil la radiere, spălare sau corodare, operaţiuni
folosite la îndepărtarea semnăturii, manoperele frauduloase fiind
uşor de depistat, fără folosirea unor metode sau aparaturi speciale.
Prezentam, în continuare, elementele de protecţie a unor
carduri, cu indicarea plasamentului acestora pe avers şi revers, cu
177
menţiunea că atât plasamentul cât şi chiar conţinutul unora dintre
ele poate fi diferit la fiecare tip de card, chiar dacă se află sub
egida aceleiaşi corporaţii.
De exemplu, cardurile AMERICAN EXPRESS de tipul
,,OPTIMA" şi ,,CORPORATE" au pe revers microtext liniar
format din scris continuu şi fără spaţii
,,AMERICANEXPRESSWORD-SERVICE...", iar pe avers
elemente fluorescente formate din majusculele AM - EX între care
este plasat desenul centurionului. Grafica aversului şi cromatica
sunt diferite - argintiu cu albastru, respectiv verde - dar şi
microtextul. Astfel, cardul OPTIMA are microtext plasat la
delimitarea argintiului de albastru şi în partea inferioară, sub
formă de bordură, iar cardul CORPORATE are microtext similar
celui de pe revers.
Toate cardurile VISA au acelaşi logo încadrat de
microtext, aceeaşi hologramă reprezentând porumbelul în zbor şi
acelaşi element fluorescent, care redă imaginea din hologramă, cu
fluorescenţa.
Cardurile Master Card au logo-ul format dintr-un cerc roşu
şi unul galben care se intersectează, holograma redă globul
pamântesc în două imagini care cuprind toate continentele, iar ca
elemente fluorescente majusculele ,,M" si ,,C" dispuse departat.
Modalităţi de falsificare şi contrafacere
Falsul în domeniul cărţilor de credit îmbracă cele două
aspecte de bază ale acestui domeniu:
falsificarea - alterarea parţială prin modificarea
unor date;
contrafacerea - reprezentând falsul total;
Trebuie menţionat că falsificarea, în sens larg, a cărţilor de
credit are unele elemente specifice, referitoare la aflarea unui
număr de cont valabil, ştergerea şi reînscrierea benzii magnetice,
complicitatea comerciantilor etc.
Prima modalitate de falsificare a cărţilor de credit furate
sau pierdute a fost denumită generic "răzuire şi lipire". Această
schemă cuprindea ştergerea informaţiilor imprimate în relief de pe
aversul cărţilor de credit "procurate", prin tăiere cu un instrument
foarte ascuţit, după care erau lipite litere şi cifre scoase prin
acelaşi procedeu de pe alte carduri. Pe măsură ce delincvenţii au
început să cunoască mai mult despre cărţile de credit, ei au
procedat la atacarea sistemului prin contactarea telefonică a
instituţiilor de autorizare bancară, dându-se drept comercianţi, iar
printr-o serie de convorbiri puteau să afle numere de cont valabile.
Aceste numere erau apoi lipite pe cărţile de credit pierdute ori
furate.
Metoda descrisă a fost aproape abandonată, ea fiind totuşi
rudimentară şi uşor de pus în evidenţă la o examinare sumară.
Infractorii au descoperit că dacă o carte de credit este expusă la
căldură, datele amboasate pot fi aplatizate prin presare, pe
suportul respectiv putând fi imprimate altele, folosind o maşină de
imprimare în relief a cărei vânzare şi cumpărare nu se supun
178
niciunui control.
Infractorii pot falsifica şi datele electronice înscrise pe
reversul cardului, prin recodificarea benzii magnetice, după care
cartea de credit va fi folosită la cumpărarea de bunuri din
magazinele la care autorizările - acceptarea tranzacţiei - sunt
obţinute electronic şi nu prin telefon. Recodificarea benzii
magnetice se poate realiza prin folosirea unui decodor conectat la
calculator.
O metodă mai nouă de falsificare este aceea a îndepărtării
prin răzuire a unor cifre şi litere de pe cărţile de credit la a căror
tipărire se foloseşte identarea, urmată de imprimarea altora,
folosind, de obicei, o imprimantă cu transfer termic. Acest tip de
fals este sensibil la manipulare, grafismele nou imprimate nefiind
rezistente la frecare, deteriorându-se uşor, deoarece nu sunt
imprimate în masa suportului din material plastic. Manopera
frauduloasă este însoţită de ştergerea datelor iniţiale de pe banda
magnetică şi imprimarea altora având la bază un număr de cont
deja alocat.
Se apelează, de multe ori, la contrafacerea parţială a unor
cărţi de credit, metoda fiind cunoscută sub denumirea de "fraudă
cu plastic alb". Plasticul alb este un termen generic care
desemnează orice bucată de material plastic, indiferent de culoare,
pe care s-a imprimat în relief un numar de cont, data expirării şi
numele deţinătorului, şi care este folosită într-o tranzacţie. Acest
plastic alb nu are nici o asemănare cu vreo carte de credit
autentică, în afară de dimensiuni şi de datele imprimate în relief.
Acceptarea lui presupune o înţelegere stabilită între falsificatori şi
comerciant, care va imprima facturi pentru vânzări fictive, ce vor
fi încărcate în contul său, banii obţinuţi fraudulos se împart apoi
între cei doi infractori.
Se întâlnesc şi cazuri de contrafaceri în adevăratul sens al
cuvântului. Pentru acestea sunt folosite bucăţi din material plastic,
pe care se imprimă, prin tipărire sau cu ajutorul unei imprimante,
grafica specifică unui tip de carte de credit, încercându-se
reproducerea cât mai fidelă a unor elemente de protecţie
caracteristice acestuia.
Se poate pune, pe buna dreptate, întrebarea: cum intră
reţelele de falsificatori în posesia unor numere personale de
identificare sau a unor numere de cont valabile, incluzând
numărul de identificare a băncii emitente?
Un prim procedeu constă în plasarea unui grup de
supraveghere în apropierea unui bancomat, pentru a observa PIN-
ul tastat de o persoană care scoate numerar. Dacă s-a reuşit
reţinerea PIN-ului, după persoana respectivă este pusă în mişcare
o grupă de hoţi din buzunare, care are sarcina de a fura cartea de
credit utilizată, iar cu aceasta se lichidează contul rapid, până a se
raporta furtul cardului, astfel încât tranzacţiile să fie blocate. În
aceste acţiuni sunt folosite autovehicule, camere de luat vederi cu
teleobiectiv, binocluri, oglinzi retrovizoare etc.
Pentru aflarea unor numere de cont valabile, este necesară
179
complicitatea unor persoane care lucrează în cadrul unor
restaurante, magazine mici sau hoteluri. Astfel, când la un
restaurant se achită consumaţia cu cartea de credit, în drum spre
casa de marcaj ospătarul poate trece cardul printr-un cititor de
dimensiuni mici pe care îl ţine în buzunar, acesta decodând şi
memorând datele imprimate pe banda magnetică. După aceasta,
cititorul, care poate avea dimensiunile a doua pachete de ţigări
puse cap la cap, este conectat la un calculator şi datele din cardul
"citit" fraudulos sunt afişate pe monitor, urmând a fi folosite la
contrafacerea de carduri.
Tot în acest mod, un casier sau un recepţioner necinstit,
poate conecta camuflat la casa de marcaj un calculator, care va
reţine datele electronice ale cardurilor folosite la efectuarea de
plăţi în ziua respectivă. Cu ajutorul cardurilor contrafacute având
la bază datele astfel obţinute, conturile pot fi debitate cu sume
mici o mare perioadă de timp, atunci când deţinătorii dispun de
sume mari de bani şi nu bagă de seamă că plătesc facturi cu valori
mai mari decât ale tranzacţiilor efectuate.

Examinarea criminalistică a cardurilor

Examinarea cardurilor suspecte de contrafacere ori
falsificare se realizează prin metodele generale folosite la
cercetarea înscrisurilor, cu unele particularităţi date de elementele
de protecţie specifice şi ţinând cont de tipul substanţelor folosite
la imprimare.
Ele vor fi astfel examinate la comparatorul video-spectral
VSC 5000, la comparatorul spectral FORAM, la microscop, în
lumina incidentală şi în radiaţii ultraviolete.
Pentru a stabili dacă un card este falsificat, el va fi
examinat la microscop pentru a pune în evidenţă eventualele urme
de radiere sau corodare, ce au avut drept scop îndepartarea unor
date înscrise iniţial pe acesta. Examinările au ca obiect literele şi
cifrele amboasate sau identate pe suportul din material plastic,
panelul destinat depunerii semnăturii şi zona benzii magnetice.
Pot fi întâlnite situaţii în care numărul de identificare al
cardului (BIN), numărul de cont şi data expirării să fie realizate în
plan, prin depunere de substanţă sub forma unei pelicule
autocolante, care se poate deteriora şi desprinde foarte uşor la
frecare. Imprimarea originală a cardurilor de către băncile
emitente se realizează ori prin amboasare, situaţie în care,
caracterele sunt redate în relief pe avers, fie prin indentare, caz în
care traseele sunt redate uşor în adâncime, substanţa scripturală
aderând la suport prin încălzire. În ambele cazuri, atât numărul de
cont, cât şi numele titularului sunt imprimate prin acelaşi
procedeu.
La examinarea microscopică efectuată asupra cardului de
mai jos s-a constatat că în zona de depunere a peliculei
autocolante, suportul din plastic prezintă uşoare adâncituri care
redau contururile unor cifre. Prin examinări, sub diferite unghiuri
de lumină dirijată, s-a reuşit identificarea BIN-ului şi a numărului
180
de cont înscrise iniţial.
În fotograma urmatoare sunt ilustrate urmele de adâncime
ale cifrelor "1" şi "9" înscrise iniţial.

În cazul cardurilor suspecte de contrafacere, examinarea se

va face progresiv, în sensul că nu vom apela la aparatură şi
procedee complicate atunci când se pot pune uşor în evidenţă lipsa
ori redarea necorespunzătoare a elementelor de protecţie specifice.
Într-o primă fază se va face o examinare în lumina
incidentală pentru a verifica holograma. La cardurile autentice
aceasta este formată dintr-un suport metalic pe care se imprimă cu
ajutorul tehnicii laser diferite desene, realizate sub unghiuri
diferite, iar la schimbarea unghiurilor de examinare şi iluminare,
ele vor apărea alternativ şi îşi vor schimba culoarea în toate
componentele spectrului vizibil: roşu, oranj, galben, verde,
albastru, indigo şi violet.

LITIGIU COMPARAŢIE
Hologramele cardurilor
contrafăcute nu au, în cele mai
multe cazuri, proprietăţile
descrise mai sus, aspecte care
sunt ilustrate în fotogramele
urmatoare:

În continuare se procedează la examinarea în radiaţii u.v.,

pentru a se pune în evidenţă prezenţa ori absenţa elementelor

181
 fluorescente. În marea lor majoritate, cardurile contrafăcute nu
conţin elemente fluorescente specifice celor
originale.
Atunci când cardul în litigiu conţine holograme şi
elementele fluorescente, chiar dacă acestea nu sunt redate fidel, iar
efectuarea unei demonstraţii convingătoare în raportul de
expertiză trebuie întărită, se apelează la examinarea macroscopică,
pentru a se examina şi alte elemente de protecţie.
Examinarea macroscopică va fi efectuată obligatoriu
atunci când organul de cercetare penală care a dispus efectuarea
expertizei solicită să se stabilească şi procedeul prin care s-a
realizat contrafacerea. Prin această examinare se poate stabili dacă
elementele grafice ale cardului în cauză au fost executate prin
tipărire sau prin editare la imprimantă.
Atunci când se cere a se stabili dacă două sau mai multe
carduri au fost imprimate cu aceeaşi substanţă scripturală,
documentele în cauză vor fi examinate cu comparatorul video-
spectral VSC 500, care dispune de o gamă largă de metode şi
surse de iluminare, pentru a lămuri şi ilustra aceste aspecte.
Dintre celelalte mijloace de plată, cele mai reprezentative
sunt cecurile de călătorie.
Elementele de protecţie ale unor astfel de cecuri constau
în:
tipărire intaglio124, cu textele si desenele imprimate pe avers, de
culoare mov închis;
microtext, cu valoarea nominală a cecului înscrisă într-un chenar;
elemente fluorescente, distribuite în ovalul cu imaginea latentă;
filigran, plasat în ovalul imprimat din partea dreapta a aversului.
Contrafacerea cecurilor de calătorie se realizează prin :
► tipărire, se execută prin tipărire offset. Falsul este uşor
de sesizat întrucât o asemenea tehnică de tipărire nu va conduce la
obţinere pe avers a imaginii în relief;
► copiere, se realizează cu ajutorul copiatoarelor color.
Prin copiere nu pot fi reproduse în relief caracteristicile grafice ale
cecului, examinarea cu aparatele optice de mărire pun în evidenţă
depuneri de substanţă de culoare galben şi magenta, sub formă de
puncte combinate.
► scanare, după scanarea digitală se procedează la
procesarea computerizată a imaginii şi tipărirea la o imprimantă
color, procedeul oferind avantajul obţinerii unor serii diferite şi a
reproducerii elementelor de securitate în condiţii acceptabile.

182
 Teste de evaluare/autoevaluare

1) Care principii nu sunt caracteristice identificãrii criminalistice:

a) principiul identitãţii;
b) principiul delimitãrii obiectelor identificãrii criminalistice în obiecte scop al identificãrii și
obiecte mijloc de identificare;
c) principiul stabilitãții relative a caracteristicilor de identificare;
d) principiul operativitãții în efectuarea investigației penale;
e) principiul dinamicitãții și interdependenței;
f) principiul prezumției de nevinovãție.
1. a+b+c
2. b+c
3. a+c+e
4. d+f

2) Cine a formulat, urmãtoarea regulã pentru experți: ,,Dacã existã cea mai micã îndoialã,
exprimați-o”:
1. Edmond Locard;
2. Alphonse Bertillon;
3. L. Retail.

3) Urmele pot fi clasificate dupã urmãtoarele criterii:

1. mãrimea, structura, viteza și presiunea de formare;
2. factorul creator, factorul primitor, mãrime, modul de formare, tipul și natura urmei;
3. compoziția, culoarea, valoarea de identificare, legãtura cu fapta și fãptuitorul.

4) Prin martor, potrivit legii, se înțelege:

1. persoana care are cunoștințe de vreo faptã sau împrejurare de naturã sã serveascã la aflarea
adevãrului;
2. persoana care a asistat la cercetarea locului faptei;
3. persoana care a suferit prin fapta penalã o vãtãmare fizicã, moralã sau materialã.

5) Dupã factorul creator, urmele se clasificã în:

1. urme ale omului, urme ale animalelor, urme ale plantelor, urme ale obiectelor și
instrumentelor, urme create de unele fenomene;
2. urme de contact, urme deprinderi, urme pozitionale, urme substantã;
3. urme directe, urme de adâncime, urme de suprafatã.

6) Dupã factorul primitor, urmele se clasificã în:

1. urme formã, urme materie, urme de reproducere;
2. urme primite de om, urme primite de animale, urme primite de vegetale, urme primite de
obiecte;
3. urme de suprafatã si urme de adâncime.

7) Urmele formã pot fi:

a) urme statice, urme dinamice;
b) urme de adâncime, urme de suprafațã;
183
c) urme de contur, macrourme și microurme.
1. a+b
2. b+c
3. a+c
4. a+b+c

8) Urmele de suprafațã pot fi:

a) urme de stratificare;
b) urme de destratificare;
c) urme de contur.
1. a+b
2. b+c
3. a+c
4. a+b+c

9) Urmele de stratificare și de destratificare pot fi:

a) vizibile, care sunt detectate de ochiul omenesc;
b) invizibile (sau latente), care nu pot fi detectate decât sub anumite unghiuri de luminã, prin
transparentã, ori prin folosirea unor surse dirijate de luminã sau a radiatiilor ultraviolete;
c) urme apte, care permit identificarea obiectului creator;
d) urme inapte, care nu permit identificarea, dar contribuie la stabilirea apartenenței de gen.
1. a+c
2. b+c
3. a+b
4. a+b+c

10) Dupã mãrime, urmele pot fi:

a) macrourme, vizibile cu ochiul liber;
b) microurme, percepute cu ajutorul aparatelor optice de mãrit;
c) urme de stratificare;
d) urme de destratificare.
1. a+b
2. b+c
3. c+d
4. a+b+c

11) Dupã modul de formare, urmele pot fi:

a) statice;
b) dinamice;
c) de suprafatã;
d) de adâncime.
1. a+b+c
2. b+c+d
3. a+b+c+d
4. a+c

184
12) Urmele pot contribui la clarificarea urmãtoarelor aspecte:
a) identificarea fãptuitorului și a victimei;
b) identificarea instrumentelor și substanțelor folosite la crearea lor;
c) stabilirea infracțiunii și a condițiilor în care a fost comisã.
1. a+b
2. b+c
3. a+c
4. a+b+c

13) Suprafața palmei este compusã din urmãtoarele regiuni:

a) tenarã;
b) hipotenarã;
c) digito-palmarã;
d) digitalã.
1. a+b
2. a+c+d
3. a+b+c+d
4. a+d

14. Precizați care sunt definițiile corecte ale urmei infracțiunii. Prin urmã se înțelege:
a. urmele formate prin reproducerea consțructiei exterioare a unui obiect asupra altui obiect;
b. modificarea materialã intervenitã în condițiile sãvârșirii unei fapte penale, între faptã și
modificarea produsã neexistând un raport de cauzalitate;
c. cele mai variate schimbãri care pot interveni în mediul înconjurãtor ca rezultat al acțiunii
infractorului.
1. a+b
2. b+c
3. a+b+c
4. a+c

15) Precizați care sunt cuvintele care nu sunt caracteristice clasificãrii urmelor dupã modul
de formare:
1. statice și dinamice;
2. de suprafațã și de adâncime;
3. directe și indirecte.

16) Dactiloscopia are ca obiect:

a) cercetarea desenelor papilare ale degetelor;
b) cercetarea desenelor palmei;
c) cercetarea desenelor plantei (piciorului);
1. a+b
2. b+c
3. a+b+c
4. a+c

185
17) Pielea care acoperã mâna este formatã din:
a) epidermul;
b) dermul;
c) hipodermul;
d) desenul papilar.
1. a+b
2. b+c
3. a+b+c
4. a+c

18) Cine a definit dactiloscopia ca ,,știința privind studiul desenelor papilare”:

1. Valentin Sava;
2. Andrei Ionescu;
3. Constantin Turai .

19) Dactiloscopia este:

1. domeniu al Criminalisticii care se ocupã cu examinarea si clasificarea desenelor papilare de pe
suprafata degetelor, palmelor si tãlpilor;
2. domeniu al Criminalisticii care are ca obiect identificarea urmelor lãsate de papilele salivare si
papilele dermice;
3. domeniu al Criminalisticii care studiazã urmele desenului papilar al degetelor si palmelor
mâinii.

20) Anastomoza este detaliul desenului papilar caracterizat prin:

1. creastã care unește ca o punte (podeț) douã creste relativ paralele;
2. creastã papilarã care se bifurcã si apoi revine la normal;
3. creastã papilarã întreruptã.

21) Cârligul este detaliul desenului papilar caracterizat prin:

1. ramurã scurtã a unei creste papilare principale;
2. creastã papilarã întreruptã;
3. creastã papilarã care uneste douã creste relativ paralele.

22) Butoniera este desenul papilar caracterizat prin:

1. creastã papilarã care se bifurcã iar dupã un drum scurt revine la normal;
2. creastã papilarã întreruptã;
3. creastã papilarã formatã prin contopirea a douã creste papilare.

23) Detaliile desenului papilar cu frecvențã rarã de apariție sunt:

1. început de creastã papilarã, sfârșit de creastã papilarã;
2. bifurcație, trifurcație, contopire, fragment;
3. fragmentul, butoniera, inelul, inelul punctat;
4. reîntoarcerea, intersecția, crestele alternative, devierea și anastomoza.

24) Expertiza dactiloscopicã se realizeazã prin examen comparativ între:

1. fotografiile mãrite ale urmei și impresiune
2. urma ridicatã și degetele persoanei suspecte

186
25) Proprietãțile desenelor papilare:
1. Unitatea, imuabilitatea, fixitatea și inalterabilitatea;
2. Imuabilitatea, fixitatea și ilizibilitatea;
3. Unicitatea, imuabilitatea, fixitatea și inalterabilitatea.

26) Care sunt tipurile de bazã ale desenului papilar:

1. adeltic; monodeltic; bideltic; polideltic si amorf;
2. arc, lat, dextrodeltic, sinistrodeltic, amorf;
3. danteliform, simian, piniform, spiralã, cerc.

27) Relevarea urmelor papilare nu se face prin una din urmãtoarele metode:
1. prin prãfuire sau pulverizare cu pulberi de contrast;
2. cu substanțe fluorescente;
3. prin afumare directã;
4. prin folosirea de mulaje.

28) Relevarea urmelor prin metode chimice nu se face prin:

1. aburire cu vapori de iod;
2. tratare cu reactivi chimici;
3. cu ajutorul pensulelor din pãr de veveritã, puf de struț sau cu fibre de carbon.

29) Prin ce metode se realizeazã fixarea și ridicarea urmelor digitale:

a) fotografierea sau înregistrarea cu camerã video;
b) transfer cu ajutorul peliculei adezive (folio), dupã relevare si fotografiere;
c) cu ajutorul mulajelor pentru urmele de adâncime;
d) tratare cu reactivi chimici.
1. a+b+d
2. b+c
3. a+c
4. a+b+c

30) Cãrarea de pași indicã:

1. linia mersului, lungimea pasului, lãțimea pasului, unghiul de mers, direcția de mișcare;
2. locul pe unde a intrat infractorul în scena infracțiunii;
3. pãrãsirea în fugã, de cãtre infractor, a locului faptei.

31) Cãrarea de pași oferã informații cu privire la:

a) numãrul de persoane, greutatea, înãlțimea, sexul;
b) vârsta, defecte anatomice, viteza si modalitatea deplasãrii, starea psihicã;
c) dacã autorul cunoaște locul, dacã a stat la pândã, pe unde a intrat, pe unde a ieșit, simularea
direcției de mers.
1. a+b
2. b+c
3. a+b+c
4. a+c

187
32) Urmele de picioare se fixeazã prin:
a) descriere în procesul-verbal de cercetare a locului faptei;
b) fotografiere;
c) fixarea prin mulaj;
d) copiere cu peliculã adezivã;
e) transfer electrostatic;
f) decuparea suportului purtãtor
1. a+b+c+d+e
2. a+b+c
3. b+c+d
4. a+b+c+d+e+f

33) Este adevãrat sau fals urmãtorul enunț?

„Urmele de picioare se fixeazã și prin decuparea și ridicarea suportului purtãtor de urme.”
1. Enunțul este adevãrat.
2. Enuntul este fals.

34) Este adevãrat sau fals urmãtorul enunț?

„Existã o corelație semnificativã din punct de vedere statistic între lungimea tãlpii piciorului
desculț, mãsura pantofului și înãlțimea persoanei.“
1. Enunțul este adevãrat.
2. Enuntul este fals.

35) Urmele de picioare oferã informații cu privire la:

a) sexul, greutatatea aproximativã și vârsta persoanei care le-a creat;
b) mecanismul de formare;
c) de la ce picior provine;
d) vechimea aproximativã;
e) direcția de mers a persoanei care le-a creat;
f) particularițãti anatomo-patologice ale persoanei care le-a creat.
1. a+b+c
2. b+c+d+e
3. a+b+c+d+e
4. a+b+c+d+e+f

36) Identificarea persoanei dupã urmele de picioare se poate realiza:

a) dupã urmele de picior desculț;
b) dupã urmele de picior cu ciorap;
c) dupã urmele de picior încãlțat.
1. a+b
2. b+c
3. a+b+c
4. a+c

37) Examinarea comparativã la expertiza traseologicã a urmelor de picioare se realizeazã

între:
1. mulajul urmei ridicate din câmpul infracțional și mulajul obținut de la persoana
suspectã;
2. fotografia urmei de încãlțãminte și mulajul obținut de persoana suspectã.

188
38) Urmele de dinți conferã:
a) tipul constitutional și vârsta celui care le-a creat;
b) malformații congenitale, carii, intervenții medicale;
c) identitatea cadavrelor prin compararea particularitãților stomatologice cu odontogramele luate
de medic ante-mortem.
1. a+b+c
2. b+c
3. a+c
4. a+b

39) Urmele de comparație la dinți se iau prin:

1. mușcarea unor foi de hârtie între care s-a introdus o foaie de plombaginã;
2. mușcarea unei bucãți de plastilinã;
3. mușcarea unor obiecte moi (ciocolatã, cașcaval).

40) Prin expertiza urmelor de dinți nu se poate rãspunde cu certitudine la una dintre
urmãtoarele întrebãri:
1. natura urmei;
2. mecanismul de producere;
3. bolile dintelui;
4. grupa sanguinã a persoanei.

42) Fixarea urmelor de dinți se face prin:

a) descriere în proces-verbal;
b) fotografiere;
1. a+b
2. b+c
3. b
4. a

43) Prin expertiza odontologicã se pot stabili:

a) specia;
b) vârsta;
c) sexul
d) tipul antropologic.
1. a+b+c
2. b+c+d
3. a+b+c+d
4. a+c+d

44) Fișa odontologicã este utilizatã pentru:

a) identificarea cadavrelor cu identitate necunoscutã;
b) identificarea persoanelor amnezice;
c) identificarea persoanelor care își ascund identitatea;
d) reconstituirea fizionomiei dupã craniu.
1. a+b+c
2. b+c
3. a+b+d
4. a+b+c+d

189
45) Urmele de buze pot fi:
a) de stratificare;
b) de destratificare;
c) de adâncime (în mod exceptional);
d) de suprafațã.
1. a+b
2. b+c
3. a+c
4. a+b+c+d

46) Urmele de urechi cele mai apte pentru exploatare sunt:

a) urmele latente statice;
b) urmele latente dinamice;
c) urmele de stratificare.
1. a+b
2. b+c
3. a+c
4. a+b+c

47) Se recomandã ca urmele de urechi sã fie comparate în mãrime naturalã prin:

a) juxtapunere;
b) suprapunere.
1. a+b
2. a
3. b
4. nicio variantã

48) De regulã, urmele de urechi nu pot fi:

1. statice;
2. dinamice;
3. de suprafațã;
4. de adâncime.

49) Prin expertiza urmelor de urechi nu se poate rãspunde cu certitudine la una dintre
urmãtoarele întrebãri:
1. natura urmei:
2. mecanismul de producere;
3. sexul persoanei care a lãsat-o.

50) Ridicarea urmelor de sânge se face prin:

a) rãzuire sau raclare împreunã cu o porțiune din suport;
b) absorbire cu pipeta sau cu hârtia de filtru;
c) ridicarea pãmântului și a nisipului ce conțin urme;
d) prin tãierea și ridicarea vegetației;
e) apã oxigenatã, luminol, acid sulfuric, reactivii Medinger si Adler.
1. a+b
2. b+c
3. a+b+c
190
4. a+b+c+d

51) Descoperirea urmelor de sânge comportã dificultãți în situațiile:

a) au suferit modificãri prin trecerea timpului;
b) sunt în cantitate micã (pete);
c) au o culoare asemãnãtoare cu cea a suportului;
d) au fost înlãturate, parțial, de autor.
1. a+b+c
2. b+c
3. a+b+c+d
4. a+c

52) Depistarea petelor de sânge se face:

a) cu ochiul liber;
b) prin iluminarea suprafetei cercetate cu lampa de radiatii U.V.;
c) cu reactivii Medinger si Adler;
d) prin reactii cu apã oxigenatã, luminol si acid sulfuric.
1. a+b+c
2. b+c
3. a+c
4. a+b+c+d

53) Precizați care enunt este fals:

1. urma de sânge intereseazã investigarea criminalisticã numai dacã individul este de tip secretor;
2. pe baza testului ADN nu este posibilã identificarea persoanei dupã saliva prelevatã de pe
diferite obiecte.

54) Din categoria urmelor de naturã biologicã fac parte:

a) țesuturi moi (sânge, piele, masã cerebralã etc.) și țesuturi dure (oase, unghii);
b) secreții: salivã, secreție nazalã, lapte matern;
c) excreții: sputã, vomismente, fecale, urinã, spermã.
1. a+b
2. b+c
3. a+b+c
4. a+c

55) Obiectele în stare udã, purtãtoare de urme de sânge, se ambaleazã:

1. în saci de hârtie, dupã ce au fost lãsate sã se usuce;
2. în saci de plastic, dupã ce au fost lãsate sã se usuce;
3. în frigidere portabile.

56) Expertiza biocriminalisticã a urmelor de sânge nu poate stabili:

a) natura umanã sau animalã;
b) grupa din sistemul ABO, serice, enzimatice sau limfocitare de care aparține;
c) vechimea aproximativã;
d) în ce condiții s-a format;
e) regiunea din care provine;
f) prezența alcoolului sau a oxidului de carbon;
191
g) vârsta persoanei.
1. a+b
2. b+c+d
3. a+b+c+d+e
4. g

57) Urmele seminale prezintã interes pentru investigarea criminalisticã a urmãtoarelor

infracțiuni:
a) privitoare la viata sexualã;
b) omor;
c) sinucideri ale bãrbaților prin spânzurare;
d) în cazul unor accidente.
1. a+b+c
2. b+c
3. a+b+c+d
4. a+c

58) Urmele seminale sunt importante pentru investigarea criminalisticã, deoarece:

a) aduc precizãri în legãturã cu natura faptei;
b) oferã informatii cu privire la mobilul faptei;
c) oferã date pentru individualizarea fãptuitorului.
1. a+b
2. b+c
3. a+c
4. a+b+c

59) Cum este preferabil sã se recolteze firele de pãr de la persoanele suspecte?

1. prin smulgere;
2. prin pieptãnare;
3. prin recoltarea firelor de pãr cãzute în mod natural.

60) Cum se recomandã sã se recolteze firele de pãr?

a) cu impuritãtile aderente;
b) cu crustele care le înglobeazã;
c) fãrã impuritãti si fãrã cruste.
1. a+b+c
2. b+c
3. a+c
4. a+b

61) Expertiza firelor de pãr determinã:

a) natura și originea umanã sau animalã;
b) sexul, vârsta și rasa;
c) grupa sanguinã.
1. a+b+c
2. b+c
3. a+c
4. a+b
192
62) Precizati dacã urmãtorul enunt este adevãrat sau fals:
Analiza firului de pãr nu poate conduce la identificarea persoanelor prin testul ADN.
1. Enunțul este adevãrat
2. Enunțul este fals.

63) Avantajele amprentei genetice:

a) dimensiunea molecularã a mãrimii probei;
b) vechime demonstratã pânã la 5000 ani;
c) delimitarea strictã între ADN-ul organismelor vii pe specii și subspecii.
1. a+b
2. b+c
3. a+b+c
4. a+c

64) ADN-ul este prezent în toate celulele nucleate din:

a) sânge prelevat pe anticoagulanți;
b) urme se sânge gãsite la locul faptei;
c) spermã (exceptând cazurile de azoospermie)
d) fragmente de țesuturi;
e) lichid amniotic;
f) salivã
1. a+b
2. a+b+d+f
3. a+b+c+e
4. a+b+c+d+e+f

65) Precizați dacã urmãtorul enunț este adevãrat sau fals:

Probele de fluide biologice, lacrimi, transpirație etc. care nu conțin celule nucleate nu pot
fi supuse analizei ADN.
1. Enunțul este adevãrat.
2. Enuntul este fals.

66) Ce se interzice la recoltarea probelor ADN:

a) tușitul sau strãnutul spre obiectele purtãtoare de urme;
b) protejarea pãrului pe timpul recoltãrii;
c) uscarea probelor înaintea ambalãrii;
d) refolosirea ambalajelor.
1. a+b
2. b+c
3. a+d
4. b+d

67) Clasificarea fotografiei judiciare a locului faptei:

1. fotografia de orientare sau de ansamblu; fotografia schitã; fotografia obiectelor principale;
fotografia de detaliu; fotografia digitalã;
2. fotografia de identificare dupã semnalmente; fotografia de fixare a rezultatelor unor activitãti
de urmãrire penalã;
193
3. fotografia de urmãrire, microfotografia și holografia.

68) Avantajele fotografiei judiciare sunt:

a) rapiditatea si exactitatea;
b) obiectivitatea;
c) evidențã probatorie și caracter demonstrativ;
d) caracter destructiv.
1. a+b+c
2. b+c
3. a+c
4. a+d

69) Fotografia judiciarã operativã (de fixare) cuprinde:

1. fotografia locului faptei;
2. microfotografia;
3. holografia.

70) Fotografia judiciarã de examinare cuprinde :

1. fotografia realizatã în radiații vizibile și invizibile;
2. fotografia schitã;
3. fotografia obiectelor pricipale.

71) Fotografia judiciarã a locului faptei cuprinde :

a) fotografia de orientare;
b) fotografia schițã;
c) fotografia cadavrului și a obiectelor corp delict;
d) fotografia de detaliu .
1. a+b
2. b+c
3. a+c
4. a+b+c+d

72) Fotografia care redã scena infracțiunii într-un singur cadru este denumitã:
1. fotografia schitã pe sectoare;
2. fotografia schițã unitarã;
3. fotografia schițã încrucișatã .

73) Fotografia judiciarã trebuie sã fie:

a) clarã, cu nuanțe și tonalități naturale;
b) sã redea toate detaliile;
c) sã prezinte subiectul cu dimensiuni și perspective corecte;
1. a+b+c
2. a+c
3. a+b
4. b+c

194
74) Precizați care urme nu fac parte din categoria urmelor principale ale împușcãturii:
1. urme de perforare;
2. urme de pãtrundere;
3. urme de afumare;
4. urme de ricosare.

75) Precizați care urme nu fac parte din categoria urmelor secundare ale împușcãturii:
1. arsuri;
2. urme de afumare;
3. tatuajul;
4. urme de perforare.

76) Directia de tragere se stabilește prin:

a) vizare directã prin intermediul unui tub de hârtie introdus prin ambele orificii;
b) unirea urmelor cu o sfoarã;
c) introducerea unei tije în canalul orb și vizarea în prelungirea acesteia;
d) calcule matematice.
1. a+b+c
2. a+b+d
3. b+c+d
4. a+d

77) Expertiza urmelor principale ale tragerii stabilește:

a) dacã orificiile sunt produse de o armã de foc sau de altã naturã;
b) dacã sunt formate de acelasi tip de gloante;
c) dacã au fost trase de una sau mai multe arme;
d) directia sau directiile din care s-a tras;
e) mãrimea unghiului de incidentã.
1. a+b+c
2. b+c+d+e
3. a+b+c+e
4. a+b+c+d+e

78) Urmele de perforare sunt compuse din:

a) orificiul de intrare;
b) canalul;
c) orificiul de ieșire.
1. a+b+c
2. b+c
3. a+c
4. a+b

79) Pentru stabilirea distanței de tragere se vor analiza:

a) orificiile de intrare și de ieșire ale proiectilelor;
b) urmele împușcãturii;
c) linia de mirã.
1. a+c
2. b+c
195
3. a+b
4. a+b+c

80) La stabilirea vechimii unui înscris se iau în calcul:

a) neconcordanțe între conținutul textului și perioada la care se pretinde cã a fost redactat;
b) propritãțile hârtiei;
c) examinarea cernelurilor;
d) viteza de executie si presiunea de scriere.
1. a+b
2. b+c
3. a+b+c+d
4. a+b+c

81) Falsul prin înlãturare de text se realizeazã prin:

1. alterare pe cale mecanicã, alterare prin acoperire, alterare pe cale chimicã;
2. modificarea unor litere, transferul de cuvinte, litere și cifre;
3. scriere deasupra, prin hașurare, transfer de litere și cuvinte.

82) Care denumire este folositã în mod gresit pentru a desemna expertiza documentelor:
1. expertiza grafoscopicã;
2. cercetarea grafologicã;
3. expertiza graficã;
4. expertiza criminalisticã a scrisului.

83) Caracteristici generale ale scrisului sunt:

1. gradul de evoluție, forma, dimensiunea, viteza;
2. fixitatea, constanta, inalterabilitatea;
3. individualitatea, imuabilitatea, inalterabilitatea.

84) Caracteristici particulare ale scrisului sunt:

1. morfologia semnelor grafice; forma elementelor constructive; direcția predominantã a
mișcãrilor;
2. viteza scrisului, numãrul elementelor constructive, repartizarea presiunii;
3. direcția rândurilor, marginea textului, direcția predominantã a mișcãrilor.

85) Precizați cine este considerat fondatorul Criminalisticii:

1. Hans Gross;
2. Eugène François Vidocq;
3. Pierre Fernand Ceccaldi.

86) Care carte dintre cele enumerate mai jos este consideratã ca fundamentalã pentru
apariția Criminalisticii ca știintã autonomã:
1. Manual de instructie judiciarã de Hanns Gross;
2. Traité des inscriptions en faux de F. Raveneau;
3. Finger Prints de Sir Francis Galton.

196
 Bibliografie obligatorie

1. Codul de procedură penală;

2. Emilian Stancu „Tratat de criminalistică”, Editura „Universul juridic”, Bucureşti,
2002;
3. Prof. univ. dr. Ion Mircea „Criminalistica”, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti,
1999;
4. Eugen Gacea „Elemente de antropologie judiciară”, Editura M.A.I., 1993;
5. Vasile Lăpăduşi, Iancu Ştefan, Dan Voinea şi Lazăr Cârjan „Metode şi tehnici de
identificare criminalistică“, Bucureşti, 2005;
6. Vasile Lăpăduşi, Gheorghe Popa şi Lazăr Cârjan „Rolul probelor criminalistice şi
medico-legale în stabilirea adevărului“, Bucureşti, 2006;
7. Lucian Ionescu şi Dumitru Sandu „Identificarea criminalistică“, Editura Ştiinţifică
Bucureşti 1990;
8. Constantin Aioaniţoaie, Ion Eugen Sandu „Tratat practic de criminalistică“, Ed.
M.A.I.,1992;
9. Vasile Bercheşan şi Marin Ruiu „Tratat de tehnică criminalistică“, Editura Little
Star, Bucureşti, 2004;
10. Vasile Bercheşan, Ion N. Dumitraşcu „Probele şi mijloacele de probă“, Editura
Ministerului de Interne, 1994;
11. Col. (r) prof. Vasile Lăpăduşi, chestor dr. Gheorghe Popa, chestor dr. Lazăr
Cârjan, chestor principal drd. Iancu Ştefan, general maior magistrat dr. Dan
Voinea, general de divizie (r) dr. Gavril Dorel Ţărmurean „Metode şi tehnici de
identificare criminalistică“ - editor: Asociaţia Criminaliştilor din România,
Bucureşti, 2006;
12. Emilian Stancu „Criminalistica“, Editura Actami, Bucureşti, 2001;
13. Camil Suciu „Criminalistică“, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972;
14. A. Ciopraga, I. Iacobuţă „Criminalistică“ Editura „Chemarea”, Iaşi, 1997;
15. S. Alamoreamnu, N. Zamfirescu – „Introducere în interpretarea fenomenologică a
urmelor“, Editura Alma Mater Cluj, 2003;
16. Gh. Păşescu, Constantin R. Ion „Secretul amprentelor papilare“;
17. Vasile Măcelaru „Balistica Judiciară“, Editura. M.A.I.;
18. Vasile Lăpăduşi, Gheorghe Popa, Lazăr Cârjan „Rolul probelor criminalistice şi
medico-legale în stabilirea adevărului“, Bucureşti, 2006;
19. „Manualul de uz practic pentru cercetarea la faţa locului“, editat în cadrul
proiectului PHARE 2004 RO/04/IB/JB-04, „Întărirea Cooperării Poliţieneşti”,
Bucureşti, 2006;
20. Grigore Theodoru, Drept procesual penal român, Partea generală, vol. II,
Universitatea „Al.I. Cuza”, Facultatea de Drept, Iaşi, 1974.

RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE

1) 4; 2) 1; 3) 2; 4) 1; 5) 1; 6) 2; 7) 1; 8) 1; 9) 1; 10) 1; 11) 3; 12) 4; 13) 3; 14) 1; 15) 3; 16) 3;

17) 3; 18)3; 19)1; 20)1; 21) 1; 22) 1; 23)4; 24)2; 25) 3; 26)1; 27)4; 28)3; 29)4; 30)1; 31)3; 32)4;
33)1; 34)1; 35)4; 36)3; 37)1; 38)1; 39)1; 40)4; 41)1; 42)1; 43)3; 44) 1; 45) 4; 46)3; 47)2; 48)4;
49)3; 50)4; 51)3; 52)4; 53)2; 54)3; 55)1; 56)4; 57)3; 58)4; 59)1; 60)4; 61)1; 62)2; 63)3; 64)4;
65)1; 66)3; 67)1; 68)1; 69)1; 70)1; 71)4; 72)2; 73) 1; 74)3; 75)4; 76) 1; 77)4; 78)1; 79)3; 80)4;
81)1; 82)2; 83)1; 84)1; 85)1; 86)1.

197