Universitatea Româno-Americană, București Facultatea de Drept

UNIVERSITATEA ROMÂNO-AMERICANĂ, BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT
DISCIPLINA
PROCEDURĂ PENALĂ
SUPORT DE CURS
PROFESOR TITULAR: CONF. UNIV. MIHAI OLARIU
ANUL UNIVERSITAR 2020/2021

1. Introducere
1.1 Obiectivele Cursului
Cursul își propune să ofere studenților un material bibliografic util pentru studiul
dreptului procesual penal și să identifice conceptele, teoriile și instituțiile specifice Codului
de procedura penală, cum ar fi, dar fără a se limita la părţile în procesul penal, subiecţii
procesuali principali, competenţa organelor de urmărire penală, situaţiile în care o anumită
cauza este trimisă la un alt organ judiciar, probele administrate în procesul penal, măsurile
preventive, măsurile asiguratorii, acte procedurale comune, etc.
1.2 Competențe
După parcurgerea acestui curs studentul va fi capabil să explice conceptele și
principiile dreptului procesual penal să aplice coerent normele juridice incidente, să
analizeze critic practica autorităților implicate în desfășurarea procesului penal, să explice
corelațiile dintre normele dreptului procesual penal incidente în corelație cu reglementările
din țările UE, să analizeze evoluția reglementării legale.
1.3 Resurse și mijloace de lucru
Resursele recomandate pentru parcurgerea cursului sunt:
- Suportul de curs;
- M. Olariu, C. Marin, Drept procesual penal. Parte generală, Ed. Universul
Juridic, București, 2017;
- Mihai Udroiu, A. A. Bontaș, G. Bodoroncea, S. Bogdan, M. Bulancea, D.S.
Cherteș, I.P. Chiș, V. Constantinescu, D. Grădinaru, A-V Iugan, C. Jderu, I. Kuglay, C.
Meceanu, I. Nedelcu, M Popa, L. Postelnicu, S. Rădulețu, A.-M. Șinc, R. Slăvoiu, I. Tocan,
A.-R. Trandafir, M. Vasiecu, G. Zlati, Codul de procedură penală. Comentarii pe articole.
Ediția 3, Editura C.H.. Beck;
- Codul de procedură penală, actualizat.
1.4 Structura cursului
Cursul este structurat în 14 unități de învățare și conține trei teme de control, după
unitățile de învățare 7 și 10. Rezolvarea temelor de control se transmite prin e-mail către
adresa olariu.mihai@profesor.rau.ro. precum si pe platforma online Microsoft Teams, de pe
conturile dedicate studentilor.
1.5 Durata medie de studiu individual
Durata medie de studiu individual pentru fiecare unitate de învățare este de 2 ore.
1
1.6 Evaluarea studentului
Nota finală va fi alcătuită din:
A. evaluare pe baza criteriilor frecvenței și performanței (80%) și
B. evaluare finală în cadrul sesiunii de examene (20%)
(* Pentru studenții care în cadrul criteriului A, nu obțin minim 80% din punctajul
maxim aferent, ponderile criteriilor A și B în nota finală se inversează ).
2
2. Cuprins
1. INTRODUCERE....................................................................................... 1
1.1................................................................................... Obiectivele Cursului 1
1.2................................................................................................. Competențe 1
1.3...................................................................... Resurse și mijloace de lucru 1
1.4....................................................................................... Structura cursului 1
1.5.............................................................Durata medie de studiu individual 1
1.6................................................................................. Evaluarea studentului 1
2. CUPRINS....................................................................................................... 3
3. UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 1: NOȚIUNEA ȘI SISTEMUL

PROCESULUI PENAL ȘI ALE DREPTULUI PROCESUAL PENAL.
APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP ȘI SPAȚIU
3.1................................................................................................. Introducere 7
3.2......................................... Obiectivele/competențele unității de învățare 7
3.3....Durata medie de parcurgere acestei unități de învățare este de 2 ore 7
3.4...................................................................Conținutul unității de învățare 7
3.5...................................................................................................... Rezumat 12
3.6............................................................... Test de evaluare a cunoștințelor 13
3.7................................................................................. Bibliografie specifică 13
3.8..................................................................................... Răspunsuri la Test 13
4. UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 2: PRINCIPIILE FUNDAMENTALE

ALE DREPTULUI PROCESUAL PENAL
4.1................................................................................................. Introducere 14
4.3... Durata medie de parcurgere acestei unități de învățare este de 2 ore 14
4.4.................................................................. Conținutul unității de învățare 14
4.5...................................................................................................... Rezumat 26
4.6.............................................................. Test de evaluare a cunoștințelor 26
5. UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 3: PARTICIPANȚII ÎN PROCESUL

PENAL
5.1................................................................................................. Introducere 28
5.5...................................................................................................... Rezumat 29
5.7...................................................................................Bibliografie specifică 30
6. UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 4: PĂRȚILE ÎN PROCESUL PENAL.

SUBIECȚII PROCESUALI PRINCIPALI. APĂRĂTORUL ÎN PROCESUL
PENAL
6.1.................................................................................................. Introducere 31
3
6.5...................................................................................................... Rezumat 48
7. UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 5: ACȚIUNILE ÎN PROCESUL

PENAL. ACȚIUNEA PENALĂ
7.1................................................................................................. Introducere 50
7.2.......................................... Obiectivele/competențele unității de învățare 50
7.5........................................................................................................ Rezumat 55
8. UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 6: ACȚIUNEA CIVILĂ ÎN

PROCESUL PENAL
8.1................................................................................................. Introducere 57
8.2.......................................... Obiectivele/competențele unității de învățare 57
8.5...................................................................................................... Rezumat 60
9. UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 7: COMPETENȚA ÎN MATERIE

PENALĂ
9.1................................................................................................. Introducere 63
9.5...................................................................................................... Rezumat 72
9.7........................................................................................... Temă de control 73
10. UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 8: PROBLEME LEGATE DE

COMPETENȚĂ
10.1............................................................................................... Introducere 74
10.2....................................... Obiectivele/competențele unității de învățare 74
10.3. Durata medie de parcurgere acestei unități de învățare este de 2 ore 74
10.4.................................................................Conținutul unității de învățare 74
10.5.................................................................................................... Rezumat 89
10.6............................................................. Test de evaluare a cunoștințelor 90
10.7............................................................................... Bibliografie specifică 91
10.8................................................................................... Răspunsuri la Test 91
4
11. UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 9: PROBELE. MIJLOACELE DE
PROBĂ ȘI PROCEDEELE PROBATORII ÎN PROCESUL PENAL
11.1............................................................................................... Introducere 92
11.5.................................................................................................... Rezumat 99
11.7................................................................................ Bibliografie specifică 101
12. UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 10: MIJLOACELE DE PROBĂ.

DECLARAȚII. ÎNSCRISURI. PROCEDEE PROBATORII. CONSTATĂRI
TEHNICO-ȘTIINȚIFICE ȘI MEDICO-LEGALE. EXERTIZE.
ADMINISTRAREA PROBELOR ÎN PROCESUL PENAL
12.1............................................................................................... Introducere 102
12.5..................................................................................................... Rezumat 111
13. UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 11: MĂSURILE PREVENTIVE.

REȚINEREA. CONTROLUL JUDICIAR. CONTROLUL JUDICIAR PE
CAUȚIUNE. ARESTUL LA DOMICILIU. ARESTAREA PREVENTIVĂ
13.1............................................................................................... Introducere 114
13.5..................................................................................................... Rezumat 128
14. UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 12: MĂSURILE DE OCROTIRE.

MĂSURILE ASIGURĂTORII. RESTITUIREA LUCRURILOR.
RESTABILIREA SITUAȚIEI ANTERIOARE SĂVÂRȘIRII
INFRACȚIUNII
14.1............................................................................................... Introducere 131
14.2........................................ Obiectivele/competențele unității de învățare 131
14.4................................................................ Conținutul unității de învățare 131
14.5.................................................................................................... Rezumat 145
15. UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 13: ACTELE PROCESUALE ȘI

PROCEDURALE COMUNE
15.1............................................................................................... Introducere 148
5
15.4................................................................ Conținutul unității de învățare 148
15.5..................................................................................................... Rezumat 153
16. UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 14: INSTITUȚII LEGATE DE

ACTELE PROCESUALE ȘI PROCEDURALE
16.1............................................................................................... Introducere 155
16.5.................................................................................................... Rezumat 168
6
3. Unitatea de învățare nr. 1:
Noţiunea şi sistemul procesului penal şi ale dreptului procesual penal. Aplicarea legii
procesual penale române în timp şi spaţiu.
3.1 Introducere
Această unitate urmărește definirea noțiunii de „proces penal” cu arătarea scopului
procesului penal și indicarea fazelor acestuia, definirea noțiunii de „drept procesual penal”
cu indicarea obiectului și sarcinilor acestuia, enumerarea izvoarelor juridice ale dreptului
procesual penal și analiza privind aplicarea legii procesual penale în timp și spațiu.
3.2 Obiectivele/competențele unității de învățare
După parcurgerea acestei unități de învățare veți reuși să:
 Definiți noțiunea de „proces penal”;
 Arătați care este scopul procesului penal;
 Arătați care sunt fazele procesului penal român;
 Definiți noțiunea de „fază procesuală”;
 Arătați care sunt formele atipice ale procesului penal român;
 Definiți noțiunea de „drept procesual penal român”;
 Indicați care este obiectul și care sunt sarcinile dreptului procesual penal;
 Arătați care sunt izvoarele juridice ale dreptului procesual penal;
 Discutați anumite aspecte legate de aplicarea legii procesual penale române în
timp și spațiu.
3.3 Durata medie de parcurgere acestei unități de învățare este de 2 ore
3.4 Conținutul unității de învățare
3.4.1 Noţiunea de „proces penal”

Procesul penal este definit ca fiind activitatea reglementată de lege, desfăşurată de
organele judiciare, cu participarea avocatului, a părţilor şi a subiecţilor procesuali, în vederea
constatării la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel ca orice
persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană
nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală1.
Denumirea de proces provine din cuvântul latin „processus” care semnifică evoluţie,
progres, înaintare2. Activităţile care compun procesul penal se derulează într-un mod
coordonat şi progresiv, în conformitate cu prevederile legale. În acest sens, în literatura de
specialitate3 s-a considerat procedura penală ca fiind „modul cum de la infracţiune se ajunge
la pedeapsă, arătând autorităţile competente de a judeca, precum şi modul lor şi al
justiţiabililor de a proceda”.
3.4.2 Scopul procesului penal

În conformitate cu prevederile Codului de procedură penală anterior, scopul imediat al
procesului penal a fost reglementat în art. 1 alin. (1). Potrivit acestui text de lege, „procesul
1
I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2014, pp. 11-12;
2
Chiar dacă este de origine latină, cuvântul nu a fost utilizat în dreptul roman în accepţiunea sa juridică
actuală, pentru judecată fiind folosit termenul de “judicium”; cuvântul a pătruns în vocabularul juridic
şi a devenit tradiţional prin intermediul glosatorilor din Evul Mediu (aproximativ în secolul al XII-lea);
3
I. Tanoviceanu, Curs de procedură penală română, ,,Atelierele grafice SOCEC & Co., Societate
Anonimă”, Bucureşti, 1913, p. 2.
7
penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni,
astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi
nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”. De asemenea, scopul mediat
al procesului penal, a fost reglementat în art. 1 alin. (2) din legea veche, potrivit căruia
„procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a
drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor
în spiritul respectării legilor”4.
3.4.3 Fazele procesului penal român

3.4.3.1 Noţiunea de „fază procesuală”
Fazele procesului penal constituie diviziuni ale acestuia, care înglobează un complex
de activităţi, desfăşurate în mod succesiv, progresiv şi coordonat, având un obiect propriu şi
urmând să se finalizeze cu soluţii proprii5.
Noţiunea de fază procesuală nu se confundă cu cea de stadiu procesual. În acest sens,
stadiile procesuale reprezintă trepte diferite de desfăşurare a procesului penal, în cadrul
etapelor distincte pe care acesta le parcurge.
3.4.3.2 Noul model de proces penal

Actualul Cod de procedură penală, adoptat prin Legea nr. 135/2010 (publicată în
Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010), a vizat crearea unui cadru legislativ clar,
previzibil şi accesibil tuturor participanţilor în procesul penal.
Legiuitorul a aşezat procesul penal pe noi principii care, alături de principiile clasice,
îşi aduc contribuţia la o mai bună înfăptuire a justiţiei penale, cu respectarea drepturilor
fundamentale ale omului.
3.4.3.3 Forme atipice ale procesului penal român

Există forme atipice ale procesului penal în cazul în care, deşi urmărirea penală s-a
epuizat printr-o soluţie de netrimitere în judecată, este totuşi parcursă faza de judecată, în
urma dispoziţiei judecătorului de cameră preliminară6.
În acest sens, potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C. pr. pen., judecătorul de cameră
preliminară sesizat cu o plângere împotriva soluţiei de netrimitere în judecată într-o cauză
penală în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, admiţând plângerea, poate să dispună
începerea judecăţii dacă probele sunt suficiente şi legal administrate în faza de urmărire
penală, dosarul fiind trimis spre repartizare aleatorie. În lumina modificărilor legislative de
dată recentă ale art. 3 alin. (3) C. pr. pen.7, în ipoteza descrisă, judecătorul de cameră preli-
minară nu poate exercita şi funcţia de judecată în aceeaşi cauză întrucât încheierea pronunţată
în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C. pr. pen. are valenţele unui rechizitoriu, deci a unei
acuzaţii în materie penală, astfel cum a arătat şi Curtea Constituţională8. Prin urmare,
judecătorul de cameră preliminară care dispune începerea judecăţii, în baza
art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C. pr. pen., este incompatibil să exercite şi funcţia de judecată, în
caz contrar încălcându-se art. 21 alin. (3) din Constituţie referitor la dreptul la un proces
4
M. Olariu, C. Marin, Drept procesual penal. Teste grilă pentru admiterea în magistratură şi
avocatură, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2014, p. 76;
5
N. Volonciu, op. cit., p. 21;
6
I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., pp. 22-23;
7
Art. 3 alin. (3) C. pr. pen. a fost modificat prin art. II pct. 1 din O.U.G. nr. 18/2016;
8
C.C., dec. nr. 552/2015, publicată în M. Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015.
8
echitabil şi art. 142 alin. (2) din legea fundamentală, conform căruia justiţia este unică,
imparţială şi egală pentru toţi.
În aceste circumstanţe, judecarea unei cauze penale poate debuta în faţa instanţei de
judecată fără ca faza de urmărire penală să fi fost epuizată prin întocmirea actului procesual de
trimitere în judecată. În această ipoteză, caracterul atipic al procesului penal vizează judecarea
dosarului penal de către instanţă în condiţiile în care lipseşte rechizitoriul, ca act de sesizare9.
Dacă procesul penal nu traversează toate cele trei faze procesuale datorită soluţiilor ce
se pot dispune în cursul soluţionării cauzei penale (clasarea, renunţarea la urmărire penală10,
renunţarea la aplicarea pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal11), nu ne aflăm în
prezenţa unor procese penale cu structură atipică. Astfel, în aceleaşi cauze penale, dacă nu
erau dispuse soluţiile enumerate mai sus, ar fi fost posibilă parcurgerea celor trei faze ale
procesului, în conformitate cu dispoziţiile legale.
3.4.4 Noţiunea, obiectul şi sarcinile dreptului procesual penal

3.4.4.1 Aspecte privind noţiunea de „drept procesual penal”
Dreptul procesual penal, ca oricare altă ramură a dreptului, este compus dintr-un
ansamblu de norme juridice. Acest mănunchi de norme juridice aparţinând dreptului procesual
penal reglementează o anumită sferă a relaţiilor sociale, şi anume, aceea referitoare la
restabilirea ordinii de drept prin aplicarea de sancţiuni penale persoanelor care au săvârşit
infracţiuni.
3.4.4.2 Obiectul şi sarcinile dreptului procesual penal

Dreptul procesual penal este compus din normele juridice care vizează relaţiile sociale
ce iau naştere între subiecţii procesuali ce participă la activităţile ce se desfăşoară, în cadrul
procesului penal, în vederea tragerii la răspundere penală a persoanelor care au comis
infracţiuni. Aşa fiind, obiectul dreptului procesual penal îl constituie procesul penal12. În acest
sens, potrivit art. 1 alin. (1) C. pr. pen., normele de procedură penală reglementează
desfăşurarea procesului penal.
Dreptul procesual penal nu trebuie confundat cu procesul penal, acesta din urmă fiind un
ansamblu de activităţi, în vreme ce dreptul procesual penal reprezintă un ansamblu de norme
juridice care au menirea de a reglementa modul în care se desfăşoară aceste activităţi13.
Având în vedere complexitatea relaţiilor sociale pe care le reglementează, sarcinile
dreptului procesual penal sunt numeroase14.
9
M. Damaschin, Drept procesual penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p.
22;
10
În ipoteza dispunerii acestor soluţii, din cadrul procesului penal nu face parte faza de judecată şi faza
punerii în executare a hotărârilor penale rămase definitive;
11
În ipoteza acestei soluţii, procesului penal îi lipseşte ultima fază a procesului penal (punerea în
executare a hotărârii penale rămase definitive);
12
Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ed. a III-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 3;
13
Profesorul V. Dongoroz arată că procesul penal constituie o activitate concretă, un fenomen de viaţă
juridică, iar dreptul procesual penal este îndrumătorul legal şi obligatoriu al acestei activităţi. A se
vedea, în acest sens: V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii
teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1975,
vol. I, p. 16;
14
I. Neagu, op. cit., p. 34.
9
Astfel, o primă sarcină a dreptului procesual penal este aceea de a determina organele
competente a lua parte la derularea procesului penal precum şi stabilirea sferei atribuţiilor
acestor organe.
O altă sarcină a dreptului procesual penal este de a stabili care sunt persoanele care
trebuie să participe la desfăşurarea procesului penal precum şi ce drepturi şi obligaţii au aceşti
subiecţi procesuali.
Nu în ultimul rând, dreptul procesual penal trebuie să cuprindă normele juridice care
reglementează garanţiile procesuale penale, ca mijloace legale prin care se realizează
drepturile subiecţilor procesuali ce participă în procesul penal.
Încălcarea normei juridice penale, prin comiterea unei infracţiuni, conduce la naşterea
unui raport juridic penal substanţial de conflict. Aducerea acestui raport juridic de conflict în
faţa organelor judiciare dă naştere unor raporturi juridice procesual penale15; aceste din urmă
raporturi sunt, aşadar, acele relaţii sociale reglementate de normele juridice procesual penale
care apar în cursul procesului penal.
3.4.5 Izvoarele juridice ale dreptului procesual penal român

3.4.5.1 Aspecte privind noţiunea de izvor de drept procesual penal
Conceptul de ,,izvor de drept” se poate determina în sens material şi în sens formal.
În prima accepţiune, izvorul material de drept îl constituie viaţa, realitatea, condiţiile
materiale de existenţă care stau la baza reglementării juridice.
3.4.5.2 Izvoare juridice de drept procesual penal

Constituie izvoare juridice de drept procesual penal:
a) Constituţia României;
b) Codul de procedură penală;
c) Codul penal16;
d) Codul de procedură civilă17;
e) Codul civil18;
f) Legile de organizare judiciară;
g) Decretele cu putere de lege care cuprind dispoziţii procesuale;
h) Tratatele şi convenţiile internaţionale.
3.4.6 Aplicarea legii procesual penale române în spaţiu şi timp

3.4.6.1 Aspecte preliminare
Prin noţiunea de aplicare a legii procesual penale se înţelege îndeplinirea prevederilor
legii, executarea sau exerciţiul dispoziţiilor legii19.
Aplicarea legii procesual penale se raportează la două elemente fundamentale: spaţiul
şi timpul.
15
I. Neagu, op. cit., p. 39;
16
Actualul Cod penal al României a fost adoptat prin Legea nr. 286/2009 (publicată în M. Of. nr. 510
din 24 iulie 2009) şi a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014;
17
Codul de procedură civilă actual a fost adoptat prin Legea nr. 134/2010, cu modificările şi
completările ulterioare (republicată în M. Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015) şi a intrat în vigoare la data
de 10 aprilie 2015;
18
Codul civil în vigoare a fost adoptat prin Legea nr. 287/2009 (publicată în M. Of. nr. 511 din 24 iulie
2009), intrând în vigoare la data de 1 octombrie 2011, cu modificările ulterioare (republicată în M. Of.
nr. 505 din 15 iulie 2011);
19
Tr. Pop, op. cit., p. 198.
10
3.4.6.2 Aplicarea legii procesual penale române în spaţiu
Legea procesual penală se aplică tuturor cauzelor penale aflate spre soluţionare în faţa
organelor judiciare penale române, în vederea atingerii scopului acesteia. Acest mod de
aplicare a legii de procedură în spaţiu dă substanţă principiului constituţional al suveranităţii
României20.
Aplicarea în spaţiu a legii procesual penale este dirijată de principiul teritorialităţii (lex
regit actum). În acest sens, art. 13 alin. (2) C. pr. pen. arată că ,,legea procesuală penală română
se aplică actelor efectuate şi măsurilor dispuse pe teritoriul României, cu excepţiile prevăzute
de lege”21.
Astfel, cu titlu de principiu, actele procesuale nu capătă eficienţă juridică decât dacă
sunt efectuate potrivit legii procesual penale de la locul realizării lor (locus regit actum).
Nevoia cooperării statelor în vederea combaterii infracţionalităţii pe scară mondială,
precum şi politica de conlucrare în diferite domenii de activitate au impus, însă, existenţa unor
excepţii de la principiul teritorialităţii, anume:
a) cazurile în care anumite acte procedurale22 penale sunt realizate într-o ţară străină,
cu respectarea legii acelei ţări şi produc efecte juridice într-un proces penal desfăşurat în
România23;
b) situațiile în care, la cererea organului judiciar solicitant (organul judiciar român),
organul solicitat face aplicarea normelor procesual penale române cu prilejul efectuării unui
act procedural în străinătate24;
c) în cazul comisiei rogatorii internaţionale pasive;
d) în ipoteza recunoaşterii şi executării hotărârilor penale şi a actelor judiciare străine,
când aceste hotărâri sau acte dau naştere efectelor juridice pe teritoriul României;
e) în ipoteza recunoaşterii şi executării hotărârilor penale şi a actelor judiciare române
în străinătate25;
20
În art. 1 din Constituţie se menţionează: ,,(1) România este stat naţional, suveran şi independent,
unitar şi indivizibil; (2) Forma de guvernământ a statului român este republica; (3) România este stat
de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera
dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul
tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt
garantate; (4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă,
executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale; (5) În România, respectarea
Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. De asemenea, potrivit art. 2 ,,(1)
Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative,
constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum; (2) Niciun grup şi nicio
persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu”;
21
Cu privire la noţiunea juridică de ,,teritoriu”, a se vedea R. Stănoiu, Asistenţa juridică internaţională
în materie penală”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1975, pp. 30-31;
22
Actul procedural este acela prin care se aduce la îndeplinire un act sau o măsură procesuală (de
pildă, actul procesual al instanţei de judecată prin care se dispune audierea unui martor, suspect sau
inculpat este adus la îndeplinire prin citarea persoanelor ce urmează a fi audiate sau prin consemnarea
celor declarate de către aceste persoane cu prilejul ascultării în cuprinsul unei declaraţii);
23
24
Reluând exemplul arătat mai sus, excepţia de la principiul teritorialităţii s-ar realiza în ipoteza în care
martorul căruia i se ia declaraţia într-un stat străin va fi ascultat potrivit normelor procesual penale
române;
25
Potrivit Titlului V, Capitolul II din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în
materie penală, republicată.
11
f) în ipoteza imunităţii de jurisdicţie a reprezentanţilor diplomatici şi consulari, legea
procesual penală română nu este aplicabilă persoanelor care comit infracţiuni în statul de
reşedinţă.
3.4.6.3 Aplicarea legii procesual penale române în timp

Potrivit art. 13 alin. (1) C. pr. pen., legea procesual penală se aplică în procesul penal
actelor efectuate şi măsurilor dispuse, de la intrarea ei în vigoare şi până în momentul ieşirii
din vigoare, cu excepţia situaţiilor prevăzute în dispoziţiile tranzitorii.
Principiul activităţii legii procesual penale este de strictă interpretare. Acesta implică
atât efectuarea tuturor actelor procedurale potrivit dispoziţiilor legii în vigoare, cât şi
recunoaşterea ca valabile a actelor procedurale realizate înainte de intrarea legii în vigoare26.
Ca efect al principiului legalităţii procesului penal, sub aspect procedural, este
aplicabil doar principiul imediatei aplicări a legii de procedură. Astfel, această lege este
aplicabilă tuturor actelor efectuate şi măsurilor dispuse în activitatea procesuală, în perioada
de timp cât este în vigoare, indiferent de data comiterii infracţiunii pentru care este formulată
acuzaţia penală şi de data la care procesul penal debutează (înainte sau după intrarea în
vigoare a legii de procedură)27. Aşadar, în domeniul legilor de procedură este aplicabil numai
principiul tempus regit actum, neavând aplicabilitate principiul mitior lex28.
3.5 Rezumat
Procesul penal este definit ca fiind activitatea reglementată de lege, desfăşurată de
organele judiciare, cu participarea avocatului, a părţilor şi a subiecţilor procesuali, în vederea
constatării la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel ca orice
persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană
nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Dreptul procesual penal, ca oricare altă ramură a dreptului, este compus dintr-un
ansamblu de norme juridice. Acest mănunchi de norme juridice aparţinând dreptului procesual
penal reglementează o anumită sferă a relaţiilor sociale, şi anume, aceea referitoare la
restabilirea ordinii de drept prin aplicarea de sancţiuni penale persoanelor care au săvârşit
infracţiuni.
Conceptul de ,,izvor de drept” se poate determina în sens material şi în sens formal. În
prima accepţiune, izvorul material de drept îl constituie viaţa, realitatea, condiţiile materiale de
existenţă care stau la baza reglementării juridice. Izvoarele în sens juridic sunt următoarele:
Constituţia României; Codul de procedură penală; Codul penal; Codul de procedură civilă;
Codul civil; Legile de organizare judiciară; Decretele cu putere de lege care cuprind dispoziţii
procesuale; Tratatele şi convenţiile internaţionale.
Prin noţiunea de aplicare a legii procesual penale se înţelege îndeplinirea prevederilor
legii, executarea sau exerciţiul dispoziţiilor legii. Aplicarea legii procesual penale se
raportează la două elemente fundamentale: spaţiul şi timpul.
26
I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., pp. 50 şi 51;
27
Conform art. 13 alin. (1) teza a II-a C. pr. pen., pot exista excepţii de strictă interpretare de la
principiul activităţii legii procesuale, principiul retroactivităţii legii procesual penale noi, ori al
ultraactivităţii legii procesuale vechi, putându-se aplica doar în cazul legilor de procedură ce cuprind
prevederi tranzitorii cu privire la aplicarea normelor de procedură;
28
Retroactivitatea legii penale mai favorabile se aplică numai în ceea ce priveşte legea penală
substanţială.
12
3.6 Test de evaluare a cunoștințelor
1. În conformitate cu prevederile Codului de procedură penală, în procesul penal se
exercită*:
a. trei funcţii judiciare;
b. două funcţii judiciare;
c. patru funcţii judiciare.
2. În desfăşurarea aceluiaşi proces penal, exercitarea unei funcţii judiciare*:
a. este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare, fără excepţie;
b. este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare, cu excepţia funcţiei
de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de
urmărire penală, care este compatibilă cu funcţia de judecată;
c. este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare, cu excepţia funcţiei
de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată, care este compatibilă cu
funcţia de judecată, mai puţin când se dispune începerea judecăţii potrivit art. 341 alin.
(7) pct. 2 lit. c) C. pr. pen.
3. Potrivit principiului prezumţiei de nevinovăţie*:
a. după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii
organelor judiciare se interpretează în defavoarea suspectului sau inculpatului;
b. orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale
printr-o hotărâre penală chiar nedefinitivă;
c. după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii
organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.
(*grila poate avea una sau două variante de răspuns).
3.7 Bibliografie specifică

 M. Olariu, C. Marin, Drept procesual penal. Parte generală, Ed. Universul
 M. Olariu, C. Marin, Drept procesual penal. Teste grilă pentru admiterea în
magistratură şi avocatură, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2018;
 Codul de procedură penală, actualizat.
3.8 Răspunsuri la Test

1. c;
2. c;
3. c.
13
Principiile aplicării legii procesuale penale române
4.1 Introducere
Această unitate își propune să arate care sunt principiile fundamentale ale aplicării
legii procesuale penale române și să analizeze conținutul fiecăruia dintre aceste principii.
 Definiți noțiunea de „principii fundamentale ale procesului penal”;
 Arătați care sunt principiile fundamentale ale procesului penal;
 Arătați ce reprezintă principiul legalității procesului penal;
 Arătați ce reprezintă principiul separării funcţiilor judiciare;
 Arătați ce reprezintă principiul prezumţiei de nevinovăţie;
 Arătați ce reprezintă principiul aflării adevărului;
 Arătați ce reprezintă principiul ,,ne bis in idem”;
 Arătați ce reprezintă principiul obligativității punerii în mişcare şi a exercitării
acţiunii penale;
 Arătați ce reprezintă caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului
penal;
 Arătați ce reprezintă dreptul la libertate şi siguranţă în procesul penal;
 Arătați ce reprezintă dreptul la apărare în procesul penal;
 Arătați ce reprezintă principiul respectării demnităţii umane şi a vieţii private;
 Arătați care este limba oficială în procesul penal şi ce presupune dreptul la
interpret;
 Arătați ce reprezintă principiul egalităţii persoanelor în procesul penal.
4.4.1 Noțiuni introductive

În vederea atingerii scopului său, procesul penal este călăuzit de anumite principii de
bază ce fixează cadrul politico-juridic în conformitate cu care trebuie să aibă loc reacţia
societăţii faţă de cei care încalcă legea penală29. Prin principiile fundamentale ale procesului
penal sunt avute în vedere regulile generale cu aplicabilitate în tot cursul procesului penal, în
scopul asigurării fiabilităţii procesului şi pentru atingerea scopului acestuia.
Potrivit art. 2-12 C. pr. pen., constituie principii fundamentale: principiul legalităţii
procesului penal, separarea funcţiilor judiciare, prezumţia de nevinovăţie, principiul aflării
adevărului, principiul ,,ne bis in idem”, obligativitatea punerii în mişcare şi a exercitării
acţiunii penale, caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal, dreptul la
libertate şi siguranţă, dreptul la apărare, respectarea demnităţii umane şi a vieţii private,
limba oficială şi dreptul la interpret. De asemenea, menţionăm şi principiul egalităţii
persoanelor, regulă de bază ce nu a fost consacrată expres în noua legislaţie procesual penală,
29
I. Neagu, Drept procesual penal român, vol. I, Partea generală, Tipografia Universităţii Bucureşti,
1979, p. 41.
14
dar care constituie un principiu fundamental datorită normelor constituţionale precum şi a
existenţei numeroaselor prevederi procesual penale în acest sens30.
4.4.2 Principiul legalității procesului penal

Principiul legalităţii procesului penal constituie o transpunere pe plan special a
principiului general al legalităţii consacrat în Constituţie. Astfel, în art. 1 alin. (5) din legea
fundamentală se arată: ,,În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor
este obligatorie”. Consacrat ca un principiu fundamental al întregului proces penal, în art. 2 C.
pr. pen. se arată că procesul penal se desfăşoară potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.
Legea procesual penală reglementează o serie de garanţii în scopul asigurării efectivităţii
principiului legalităţii31:
a) aplicarea sancţiunii nulităţii cu privire la actele procesuale ori procedurale nelegale32;
b) aplicarea sancţiunii excluderii probelor nelegal ori neloial administrate;
c) aplicarea sancţiunii amenzii judiciare33;
d) controlul în privinţa legalităţii actelor procesuale: de către procuror în ceea ce
priveşte activitatea organelor de cercetare penală34; de către procurorul ierarhic superior
procurorului care a efectuat sau supravegheat urmărirea penală; de către judecătorul de cameră
preliminară în privinţa legalităţii sesizării, a întocmirii actelor de urmărire penală, precum şi a
administrării probelor35; de către judecătorul de cameră preliminară cu prilejul soluţionării
plângerii cu privire la soluţiile de clasare sau de renunţare la urmărire penală; de către instanţa
sesizată cu judecarea cauzei penale; de către instanţele penale de control judiciar învestite să
judece căile de atac.
De asemenea, încălcările majore ale legii procesual penale pot să constituie infracţiuni
(de exemplu, cercetarea abuzivă – art. 280 Cod penal; mărturia mincinoasă – art. 273 Cod
penal etc.).
4.4.3 Principiul separării funcțiilor judiciare

Separaţia funcţiilor judiciare constituie o regulă de bază a procesului penal, introdusă în
arhitectura procesual penală română pentru prima dată prin actualul Cod de procedură penală.
Acesta reprezintă o importantă garanţie în privinţa respectării independenţei şi imparţialităţii
şi a asigurării unui proces penal care să se desfăşoare sub semnul corectitudinii şi
echitabilităţii.
Codul de procedură penală intrat în vigoare la 1 februarie 2014 reglementează explicit
separaţia funcţiilor judiciare, arătând în art. 3 alin. (1) că: ,,În procesul penal se exercită
30
A se vedea, de pildă, art. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu modificările şi
completările ulterioare.
31
M. Udroiu, op. cit., p. 6;
32
Astfel, când legea nu a fost respectată cu prilejul dispunerii vreunui act procesual sau cu ocazia reali-
zării vreunui act procedural, există posibilitatea anulării acestuia (potrivit art. 280 şi art. 282 C. pr.
pen.); în ipoteza în care vătămarea procesuală este de neînlăturat, nulitatea dobândeşte caracter absolut
(conform art. 281 C. pr. pen.);
33
Conform art. 283 C. pr. pen., amenda judiciară se aplică diferenţiat, în funcţie de abaterile comise şi
are drept limite minime şi maxime suma de 100 de lei, respectiv suma de 5.000 lei;
34
Potrivit art. 300 alin. (1) C. pr. pen., procurorul, în exercitarea atribuţiei de a conduce şi
supraveghează activitatea organelor de cercetare penală, veghează ca actele de urmărire penală să fie
efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale;
35
Potrivit art. 345 alin. (2) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară se pronunţă în camera de
consiliu, prin încheiere, care se comunică de îndată procurorului, părţilor şi persoanei vătămate.
15
următoarele funcţii judiciare: funcţia de urmărire penală; funcţia de dispoziţie asupra
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală; funcţia de
verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată; funcţia de judecată”.
4.4.3.1 Funcția de urmărire penală

Funcţia de urmărire penală (de anchetă) este exercitată de procuror, precum şi de către
organele de cercetare penală. În exercitarea acestei funcţii judiciare, procurorul şi organele de
cercetare ale poliţiei judiciare strâng probele pentru a constata dacă există sau nu temeiuri
de trimitere în judecată a inculpatului [art. 3 alin. (4) C. pr. pen]. Astfel, prin particularizarea
scopului fiecărei funcţii judiciare se stabileşte, cu titlu de principiu, rolul pe care legea
procesual penală îl conferă fiecărui organ judiciar în procedura penală36.
Procurorul, în exercitarea atribuţiei de a conduce şi supraveghea activitatea organelor de
cercetare penală, veghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea
dispoziţiilor legale, potrivit art. 300 alin. (1) C. pr. pen. De asemenea, procurorul poate să
asiste la efectuarea oricărui act de cercetare penală sau să îl efectueze personal.
Funcţia de anchetă cuprinde: derularea investigaţiei faptei ulterior momentului sesizării
şi al începerii urmăririi penale, supravegherea urmăririi penale efectuate de organele de
cercetare penală de către procuror, strângerea probelor, punerea în mişcare a acţiunii penale,
aprecierea în privinţa necesităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată.
4.4.3.2 Funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale

ale persoanei în faza de urmărire penală
În privinţa actelor şi măsurilor din faza de urmărire penală, care restrâng drepturile şi
libertăţile fundamentale ale persoanei37 dispune, cu titlu de regulă, judecătorul de drepturi şi
libertăţi, care exercită această funcţie procesuală.
În exercitarea acestei funcţii judiciare, judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune cu
privire la:
 măsurile preventive;
 măsurile asigurătorii;
 măsurile de siguranţă cu caracter provizoriu;
 încuviinţarea percheziţiilor domiciliare sau informatice ori a utilizării metodelor şi
tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare, respectiv a altor procedee probatorii;
 alte proceduri reglementate de Codul de procedură penală.
4.4.3.3 Funcția de verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în

judecată
În lumina art. 342 C. pr. pen., obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie
verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum
şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de
urmărire penală.
Funcţia de verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată se exercită de
către judecătorul de cameră preliminară, acesta efectuând un control de legalitate a posteriori
a actului de trimitere în judecată, precum şi a probelor pe care acesta se întemeiază, respectiv a
actelor îndeplinite în faza de urmărire penală.
36
N. Volonciu, A. Vasiliu, R. Gheorghe, op. cit., pp. 16-17;
37
Dreptul la libertate, dreptul la viaţă privată etc..
16
În cadrul acestei ,,anticamere” a judecăţii propriu-zise, judecătorul de cameră preli-
minară nu evaluează în privinţa temeiniciei sau netemeiniciei trimiterii în judecată, ci numai
asupra legalităţii actelor şi probelor din faza de urmărire penală, în cadrul unui ,,filtru de
legalitate”38 ce are loc în procedură nepublică. Prin urmare, inculpatul poate contesta în cadrul
acestei proceduri numai legalitatea sesizării instanţei, a probelor şi a actelor procesuale sau
procedurale din faza de urmărire penală, iar nu şi temeinicia acuzaţiei procurorului.
4.4.3.4 Funcția de judecată

Funcţia de judecată este specifică fazei de judecată, exercitându-se de instanţa de
judecată, în complete legal constituite [art. 3 alin. (7) C. pr. pen.].
În cursul fazei de judecată, completul legal învestit să judece cauza penală evaluează
temeinicia acuzaţiei procurorului, garantându-se părţilor şi subiecţilor procesuali toate
drepturile prevăzute de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale.
Această funcţie judiciară rezidă în administrarea şi evaluarea probatoriului în scopul
pronunţării unei hotărâri judecătoreşti cu privire la temeinicia acuzaţiei penale formulate de
către procuror, precum şi pronunţarea hotărârii judecătoreşti care să rezolve conflictul de drept
penal cu care instanţa a fost învestită.
4.4.4 Principiul prezumției de nevinovăție

Prezumţia de nevinovăţie reprezintă un principiu constituţional în conformitate cu care,
până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este
considerată a priori nevinovată.
În noul Cod de procedură penală, sediul materiei este localizat în art. 4, potrivit căruia
,,orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre
penală definitivă”39.
Reținem că prezumția de nevinovăție :
 prezintă un caracter relativ (poate fi răsturnată prin dovedirea vinovăţiei pe parcursul
activităţii de probaţiune);
 constituie o regulă de procedură (fiind strâns legată de conceptul de imparţialitate a
instanţei, probele neputând fi administrate în mod corespunzător decât în faţa unei
instanţe independente şi imparţiale, în vederea stabilirii corecte a situaţiei faptice şi a
evitării erorilor judiciare);
 reprezintă atât o garanţie procedurală cât şi un veritabil drept subiectiv;
 constituie o regulă de fond ce reprezintă un real drept subiectiv al suspectului sau
inculpatului ce trebuie respectat de către legiuitor, de către organele judiciare şi de
către terţi40. Dacă prin actele unei persoane se aduce atingere acestei prezumţii, se
38
M. Udroiu, op. cit., p. 9.
39
Subliniem că prezumţia de nevinovăţie poate fi răsturnată nu numai printr-o hotărâre
judecătorească definitivă de condamnare. Astfel, prin raportare la modalităţile noi de rezolvare a
acţiunii penale reglementate de art. 396 alin. (3) şi (4) C. pr. pen., vinovăţia inculpatului nu se
constată doar printr-o hotărâre definitivă de condamnare, ci şi în acele situaţii în care instanţa a
pronunţat renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei. De asemenea, în temeiul
art. 18 C. pr. pen., inculpatul poate cere continuarea procesului penal, instanţa dispunând soluţia
încetării procesului penal în măsura în care nu constată vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 16
alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen.; în aceste ipoteze, dacă hotărârea judecătorească rămâne definitivă,
instanţa nu pronunţă condamnarea inculpatului, deşi constată vinovăţia acestuia;
40
17
poate angaja răspunderea delictuală a celui în culpă (conform
art. 1.349 sau art. 1.357 C. civ.)41.
Prezumţia de nevinovăţie este încălcată în situaţia existenţei unor motive (inclusiv în
absenţa unor constatări formale) care să insufle ideea că instanţa îl priveşte pe acuzat ca fiind
vinovat42. Reprezentanţii statului trebuie să se abţină de la a face declaraţii publice în care să
arate că acuzatul se face vinovat de comiterea unei infracţiuni, anterior ca vinovăţia acestuia
să fi fost stabilită, potrivit legii, de instanţa de judecată.
Prezumţia de nevinovăţie poate fi încălcată de către un judecător sau de către o instanţă
de judecată, dar şi de către o altă autoritate publică (de pildă, procurori, poliţişti).
Ulterior pronunţării hotărârii definitive de achitare, nevinovăţia este consfinţită cu efecte
erga omnes. Însă, prezumţia de nevinovăţie poate fi încălcată chiar şi după rămânerea
definitivă a hotărârii de achitare, în cazul în care instanţa judecătorească care soluţionează o
cerere de despăgubiri (conform dispoziţiilor art. 538-542 C. pr. pen.), face anumite aprecieri
din care rezultă existenţa unor suspiciuni privind nevinovăţia celui achitat.
Prezumţia de nevinovăţie, ca drept subiectiv, este proteguită şi prin incriminarea
inducerii în eroare a organelor judiciare43.
Prezumţia de nevinovăţie nu este încălcată în ipoteza efectuării unei percheziţii corpo-
rale ori domiciliare, a prelevării de probe biologice, a interceptării comunicărilor ori în cazul
dispunerii uneia dintre măsurile preventive enumerate limitativ de art. 202 alin. (4)
C. pr. pen. De asemenea, nu reprezintă o nesocotire a prezumţiei de nevinovăţie încheierea
acordului de recunoaştere a vinovăţiei sau admiterea cererii inculpatului de judecare în cazul
recunoaşterii învinuirii.
Cu caracter de noutate, actualul Cod de procedură penală a consacrat, ca element
definitoriu cu privire la prezumţia de nevinovăţie, principiul in dubio pro reo. În acest sens,
potrivit art. 4 alin. (2), după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea
convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.
4.4.5 Principiul aflării adevărului

Principiul aflării adevărului constituie o regulă de bază a procesului penal în con-
formitate cu care, organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea
adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana
suspectului sau inculpatului [art. 5 alin. (1) din C. pr. pen.].
Potrivit art. 5 alin. (2) teza a II-a C. pr. pen., organelor de urmărire penală le incumbă
obligaţia strângerii şi administrării probelor atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului
41
De exemplu, în ipoteza în care este adusă atingere onoarei şi reputaţiei; conform art. 72 C. civ.
,,(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă
onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor
prevăzute la art. 75”;
42
A se vedea C.E.D.O., hotărârea din 29 iunie 2006, în cauza Panteleyenco c. Ucrainei, parag. 67;
43
Potrivit art. 268 C. pen.: ,,(1) Sesizarea penală, făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la
existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către
o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3
ani sau cu amenda;
(2) Producerea sau ticluirea de probe nereale, în scopul de a dovedi existenţa unei fapte prevăzute de
legea penală ori săvârşirea acesteia de către o anumită persoană, se pedepseşte cu închisoarea de la unu
la 5 ani. (3) Nu se pedepseşte persoana care a săvârşit inducerea în eroare a organelor judiciare, dacă
declară, înainte de reţinerea, arestarea sau punerea în mişcare a acţiunii împotriva celui faţă de care s-a
făcut denunţul sau plângerea ori s-au produs probele, că denunţul, plângerea sau probele sunt nereale”.
18
sau inculpatului. Considerăm că exprimarea aleasă de către legiuitor cu privire la textul de
lege mai sus menţionat este defectuoasă întrucât probele se strâng sau se administrează în
scopul aflării adevăruui, şi nu în favoarea sau în defavoarea suspectului sau inculpatului44.
Probele nu pot fi apreciate astfel decât după ce au fost strânse sau administrate.
4.4.6 Ne bis in idem

Potrivit art. 6 C. pr. pen., nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru
săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o
hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică.
Astfel, art. 6 din noua reglementare procesual penală cuprinde trei garanţii diferite şi arată că
nicio persoană nu va putea fi urmărită penal, judecată sau pedepsită pentru aceeaşi infracţiune.
În vederea invocării autorităţii de lucru judecat, se impune a se constata întrunirea în
mod cumulativ a trei condiţii:
a) existenţa unei hotărâri penale definitive;
b) identitatea de persoană (eadem personae); astfel, între persoana faţă de care s-a
pronunţat o hotărâre penală definitivă şi persoana care ar trebui supusă unei proceduri
judiciare pentru aceeaşi faptă penală se impune să se constate identitatea;
c) identitatea de obiect (idem factum); se impune ca fapta în privinţa căreia s-a pro-
nunţat o hotărâre penală definitivă să fie aceeaşi cu fapta penală care ar urma să fie imputată,
din nou, aceleiaşi persoane45.
4.4.7 Obligativitatea punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale

Principiul obligativității este reglementat în art. 7 C. pr. pen. În acest sens, art. 7 alin. (1)
C. pr. pen. arată că ,,procurorul este obligat să pună în mişcare şi să exercite acţiunea penală
din oficiu atunci când există probe din care rezultă săvârşirea unei infracţiuni şi nu există
vreo cauză legală de împiedicare, alta decât cele prevăzute la alin. (2) şi (3)”. Este locul să
facem precizarea că formularea acestui text de lege este defectuoasă deoarece, prin referirea
neechivocă la vinovăţie este afectată prezumţia de nevinovăţie, exprimarea aleasă de legiuitor
fiind corespunzătoare unei legi de executare a pedepselor46. Astfel, despre comiterea unei
infracţiuni nu se poate discuta decât după rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti de
constatare a vinovăţiei, trăsătură esenţială a infracţiunii.
Potrivit doctrinei procesual penale47, obligativitatea constituie principiul fundamental în
baza căruia statul are dreptul şi datoria să realizeze pretenţia punitivă. Din această regulă de
bază derivă principiile: indisponibilităţii, oficialităţii şi legalităţii.
Constituie excepţii de la principiul obligativităţii acţiunii penale:
 renunţarea la urmărirea penală;
 lipsa plângerii prealabile;
 lipsa autorizării sau sesizării organului competent;
 cazurile prevăzute în art. 16 din Codul de procedură penală.
44
45
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că analiza ce trebuie întreprinsă în determinarea
noţiunii de idem prin raportare la criteriul fapte identice sau fapte care sunt în mod substanţial aceleaşi,
trebuie să se axeze pe faptele care constituie un set de împrejurări factuale concrete privind pe acelaşi
acuzat şi care sunt legate în timp şi spaţiu;
46
N. Volonciu, A. Vasiliu, R. Gheorghe, op. cit., p. 28;
47
Tr. Pop, Drept procesual penal, Tipografia Naţională, Cluj, 1946, vol. I, pp. 299 şi 230.
19
4.4.8 Caracterul echitabil și termenul rezonabil al procesului penal
4.4.8.1 Noțiuni introductive
Caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal, prin intermediul art. 8 C.
pr. pen., au cunoscut în premieră o consacrare în arhitectura sistemului nostru procesual penal
ca fiind reguli de bază ale aplicării legii procesuale penale.
Astfel, potrivit formulării cuprinse în art. 8 C. pr. pen., organele judiciare au obligaţia
de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respectarea garanţiilor procesuale şi a
drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să fie constatate la timp şi în mod
complet faptele care constituie infracţiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la
răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit
legii, într-un termen rezonabil.
4.4.8.2 Caracterul echitabil

În concordanţă cu art. 8 C. pr. pen., organelor judiciare le incumbă obligaţia de a
desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor
părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să fie constatate la timp şi în mod complet
faptele care constituie infracţiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere
penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, înăuntrul
unui termen rezonabil.
Astfel, legiuitorul nu face referire la vreuna dintre componentele esenţiale ale dreptului
la un proces echitabil, ci preia reglementarea scopului procesului penal din Codul de
procedură penală adoptat în 196848, accentuând necesitarea respectării ,,garanţiilor proce-
suale” şi a ,,termenului rezonabil al procesului”.
Titularii dreptului la un proces echitabil sunt persoanele acuzate de comiterea unei
infracţiuni, precum şi victimele infracţiunilor.
Cu caracter exemplificativ, în conţinutul dreptului la un proces echitabil este necesar a
se reţine49: dreptul la informare; dreptul la apărare; egalitatea armelor; legalitatea şi loialitatea
administrării probelor; publicitatea procesului penal etc.
4.4.8.2 Termenul rezonabil

Noţiunea de ,,termen rezonabil” nu se identifică, în mod obligatoriu, cu ,,operativitatea”
procesului penal50. Astfel, un proces penal derulat înăuntrul unui termen rezonabil presupune
întotdeauna respectarea operativităţii în activitatea organelor statului51.
48
Potrivit art. 1 alin. (1) din Codul de procedură penală anterior, ,,Procesul penal are ca scop constatarea
la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o
infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la
răspundere penală”;
49
50
I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 89;
51
Anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, în doctrina procesual penală au fost
exprimate numeroase opinii în vederea instituirii operativităţii drept principiu fundamental al
procesului penal. În acest sens, profesorul I. Tanoviceanu arată că ,,Justiţia în general, şi mai cu seamă
cea penală, trebuie să fie urgentă, foarte urgentă. (…) repeziciunea judecării proceselor este de o
nemărginită importanţă în justiţia represivă. (…). În schimb ce vedem în justiţia represivă atât la noi,
20
Beneficiază de dreptul la desfăşurarea procesului penal înăuntrul unui termen rezonabil
toate persoanele implicate în cadrul unei proceduri penale, fie că sunt sau nu în stare de arest.
Acest drept vizează proteguirea acestor persoane de lentoarea exagerată a procedurii52 şi
urmăreşte să asigure că justiţia este administrată fără întârzieri care ar putea să îi afecteze
credibilitatea sau eficienţa53.
Cu privire la analiza respectării termenului rezonabil este vizat ca punct de debut (dies a
quo) momentul în care este formulată oficial o ,,acuzaţie în materie penală”54 împotriva unei
persoane, respectiv momentul constituirii ca parte civilă în procesul penal sau data intervenţiei
în procesul penal ori a introducerii în procesul penal a părţii responsabile civilmente.
Perioada luată în calcul are ca moment final (dies ad quem) data pronunţării unei
hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare, amânarea aplicării pedepsei, renunţarea la
aplicarea pedepsei sau de achitare, respectiv încetarea procesului penal ori a unei soluţii de
netrimitere în judecată dispusă de către procuror55. În măsura în care instanţa de control
judiciar dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, durata procedurilor cu prilejul rejudecării
intră în calculul termenului56.
Nu sunt avute în vedere perioadele de timp cuprinse între momentul dispunerii soluţiei
de clasare şi data infirmării acestei soluţii şi reluării urmăririi penale, ori perioada în care
procesul penal a fost suspendat din cauza imposibilităţii inculpatului de a lua parte la derularea
procedurilor din motive medicale57.
În decursul timpului au fost stabilite următoarele criterii în vederea determinării
caracterului rezonabil al termenelor de rezolvare a cauzelor penale58:
- complexitatea cauzei penale supuse judecăţii59;
- comportamentul judiciar al părţilor;
- comportamentul judiciar al autorităţilor;
- miza cauzei judiciare.
Actualul Cod de procedură penală a reglementat contestaţia privind durata rezonabilă a
procesului penal (art. 4881-4886), instituindu-se, astfel, o garanţie majoră în vederea
respectării dreptului la desfăşurarea procesului penal într-un termen rezonabil60.
Astfel, dacă activitatea de urmărire penală sau de judecată nu se îndeplineşte într-o
durată rezonabilă, se poate face contestaţie, solicitându-se accelerarea procedurii. Contestaţia
poate fi introdusă de către suspect, inculpat, persoana vătămată, partea civilă şi partea
responsabilă civilmente. În cursul judecăţii, contestaţia poate fi introdusă şi de către procuror.
cât şi aiurea? O încetineală condamnabilă în mersul proceselor penale durând mai multe luni şi
uneori ani întregi (…)” (I. Tanoviceanu, op. cit., pp. 5-6).
52
Devansarea termenului rezonabil al procedurilor este, potrivit analizei jurisprudenţei Curţii
Europene, unul dintre cele mai frecvente capete de cerere invocate de către reclamanţi (circa 40%
dintre cauzele ce se află pe rolul instanţei europene);
53
Fr. Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Ed. Polirom, Bucureşti, 2006, p.
290;
54
Noţiunea de ,,acuzaţie în materie penală” semnifică notificarea oficială ce emană de la o autoritate
competentă potrivit legii, prin care se impută unui individ comiterea unei infracţiuni;
55
56
C.E.D.O., hotărârea din 23 septembrie 1998, în cauza I.A. c. Franţei, parag. 115;
57
C.E.D.O., hotărârea din 11 iulie 2006, în cauza Aliuţă c. României, parag. 16;
58
C.E.D.O., hotărârea din 27 iunie 2000, pronunţată în cauza Frydlender c. Franţei;
59
Un dosar penal complex poate să determine un termen de soluţionare mai lung, însă nu trebuie
apreciat că acest caracter complex dă naştere în mod obligatoriu unor termene lungi;
60
Conform art. 105 din Legea nr. 255/2013, dispoziţiile art. 4881-4886 C. pr. pen. se aplică numai
proceselor penale care au început după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală.
21
4.4.9 Dreptul la libertate și siguranță
Dreptul la libertate şi siguranţă constituie un principiu fundamental al procesului penal,
prevăzut în Constituţia României, Convenţia europeană şi Codul de procedură penală, în
conformitate cu care în cursul procesului penal nicio persoană nu poate fi reţinută, arestată sau
privată în alt mod de libertate şi nici supusă vreunei forme de restrângere a libertăţii, decât în
cazurile şi condiţiile prevăzute de lege61.
Dreptul la libertate semnifică dreptul la libertate fizică al persoanei (sensul clasic al
libertăţii individuale: liberté d’aller et de venir), ce rezidă în capacitatea acesteia de a se
mişca, de a se deplasa în mod liber.
Art. 9 din actualul Cod de procedură penală are următorul conţinut: (1) În cursul
procesului penal este garantat dreptul oricărei persoane la libertate şi siguranţă62. (2) Orice
măsură privativă sau restrictivă de libertate se dispune în mod excepţional şi doar în cazurile
şi în condiţiile prevăzute de lege. (3) Orice persoană arestată63 are dreptul de a fi informată
în cel mai scurt timp şi într-o limbă pe care o înţelege asupra motivelor arestării sale şi are
dreptul de a formula contestaţie împotriva dispunerii măsurii. (4) Atunci când se constată că
o măsură privativă sau restrictivă de libertate a fost dispusă în mod nelegal, organele
judiciare competente au obligaţia de a dispune revocarea măsurii şi, după caz, punerea în
libertate a celui reţinut sau arestat. (5) Orice persoană faţă de care s-a dispus în mod nelegal,
în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei
suferite, în condiţiile prevăzute de lege.
4.4.10 Dreptul la apărare

Dreptul la apărare constituie un set de garanţii procesuale acordat de lege părţilor şi
subiecţilor procesuali în cursul procesului penal sau în cadrul unei proceduri penale, în scopul
efectuării unei apărări eficiente a drepturilor şi intereselor legitime ale acestora.
Noul Cod de procedură penală, ca lege de bază ce reglementează derularea întregului
proces penal, înscrie, între regulile fundamentale ale acestei activităţi judiciare, dreptul la
apărare în cuprinsul art. 10, după cum urmează:
„(1) Părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul de a se apăra ei înşişi sau de a
fi asistaţi de avocat.
(2) Părţile, subiecţii procesuali principali şi avocatul au dreptul să beneficieze de
timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării.
(3) Suspectul are dreptul de a fi informat de îndată şi înainte de a fi ascultat despre
fapta pentru care se efectuează urmărirea penală şi încadrarea juridică a acesteia. Inculpatul
are dreptul de a fi informat de îndată despre fapta pentru care s-a pus în mişcare acţiunea
penală împotriva lui şi încadrarea juridică a acesteia.
61
I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Naturismul, Bucureşti, 1991, p. 72;
62
Actualul text de lege este mai cuprinzător, deoarece în legea veche se făcea vorbire numai despre
garantarea libertăţii persoanei, iar acum se face referire şi la dreptul la siguranţa personală;
63
Subliniem că acestă prevedere, care are rang de principiu fundamental este mai săracă în garanţii
decât dispoziţiile de detaliu. Astfel, potrivit acestei dispoziţii, doar persoana arestată s-ar bucura de
dreptul de a fi informată cu privire la motivele arestării sale, precum şi de dreptul de a formula
contestaţie. Însă, din reglementarea celorlalte măsuri de prevenţie rezultă că dreptul de a fi informată
cu privire la motivele ce au stat la baza aplicării măsurii îl deţine şi persoana faţă de care a fost
dispusă oricare dintre celelalte măsuri de prevenţie. Totodată, oricare dintre măsurile preventive
prevăzute de lege poate fi atacată de persoana faţă de care s-a dispus.
22
(4) Înainte de a fi ascultaţi, suspectului şi inculpatului trebuie să li se pună în vedere că
au dreptul de a nu face nicio declaraţie.
(5) Organele judiciare au obligaţia de a asigura exercitarea deplină şi efectivă a
dreptului la apărare de către părţi şi subiecţii procesuali principali în tot cursul procesului
penal.
(6) Dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună-credinţă, potrivit scopului pentru care
a fost recunoscut de lege”.
Sunt titulari ai dreptului la apărare, potrivit art. 10 alin. (1) C. pr. pen., părţile
(inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente) şi subiecţii procesuali principali
(suspectul şi persoana vătămată). Potrivit aceleiaşi reglementări, se face distincţie între un
drept propriu la apărare al persoanelor interesate în rezolvarea cauzei penale64 şi dreptul
persoanelor interesate de a fi asistate de către un avocat; aceste aspecte au un caracter
complementar, şi nu alternativ.
Reţine atenţia folosirea de către legiuitor a noţiunii de ,,avocat” în locul aceleia de
,,apărător”, în concordanţă cu dispoziţiile Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea
profesiei de avocat. Astfel, legea exclude posibilitatea ca apărarea în cadrul procesului penal
să fie realizată de o altă persoană decât un avocat, ţinând seama că noţiunile de ,,avocat” şi
,,apărător” nu se suprapun.
Este locul să remarcăm incongruenţa între prevederea de principiu din art. 10 alin. (1) C.
pr. pen. şi o altă prevedere de principiu, respectiv art. 31 C. pr. pen., în conformitate cu care
,,Avocatul asistă sau reprezintă părţile ori subiecţii procesuali în condiţiile legii”. Potrivit
acestui din urmă text de lege, beneficiază de asistenţă juridică în noua viziune procesual
penală şi martorul65.
Astfel, noua reglementare procesual penală nu a tranşat controversele doctrinare şi
jurisprudenţiale privitoare la dreptul de care beneficiază martorul de a fi asistat de către un
avocat. În practica organelor de urmărire penală şi a instanţelor de judecată se acceptă, uneori,
ca martorul să se prezinte în faţa organului judiciar însoţit de un avocat, existând posibilitatea
ca în urma audierii sale să rezulte anumite elemente faptice care să justifice bănuiala că
martorul ar putea să capete calitatea procesuală de suspect66.
Legiuitorul a instituit, de asemenea, în cuprinsul alin. (2) al aceluiaşi articol din actualul
Cod de procedură penală, regula de bază potrivit căreia părţile, subiecţii procesuali principali
şi avocatul au dreptul să beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării. Sunt
respectate, astfel, prevederile art. 6 par. 3 lit. b) din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Spre deosebire de formularea din legea veche, prevederea analizată constituie fără îndoială un
element de progres, deoarece dreptul de a beneficia de timpul şi înlesnirile necesare pentru
pregătirea apărării este asigurat şi garantat părţilor, subiecţilor procesuali principali, dar şi
avocaţilor acestora, în actualele condiţii putându-se vorbi de o apărare efectivă.
Organelor judiciare le incumbă, în mod corelativ, obligaţia de a asigura exercitarea
deplină şi efectivă a dreptului la apărare de către părţi şi subiecţii procesuali principali în
cursul procesului penal. Analiza situaţiei dacă o persoană a beneficiat de timpul necesar
pentru a-şi pregăti apărarea are loc in concreto, potrivit circumstanţelor fiecărei speţe67.
64
Părţile şi subiecţii procesuali principali;
65
Potrivit art. 34 C. pr. pen., martorul face parte din categoria altor subiecţi procesuali;
66
Subliniem că marea majoritate a legislaţiilor statelor membre ale Uniunii Europene cunosc statutul
de martor asistat;
67
C.E.D.O., hotărârea din 12 martie 2003, în cauza Oçalan c. Turciei, parag. 167-169.
23
De asemenea, obligaţia organelor judiciare de a învedera suspectului şi inculpatului,
anterior ascultării acestora, că beneficiază de dreptul de a nu face nicio declaraţie este ridicată
la rangul de regulă fundamentală.
În mod surprinzător, art. 10 alin. (6) C. pr. pen. arată că dreptul la apărare trebuie
exercitat cu bună-credinţă, potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege.
Opinăm că o astfel de prevedere expresă cuprinsă într-un text care reglementează
dreptul la apărare ca principiu fundamental al procesului penal şi al tuturor procedurilor
penale constituie o inechitate, aceasta inducând reaua-credinţă în exercitarea dreptului la
apărare68.
Totodată, prin introducerea acestui text de lege în noua reglementare procesual penală
este încălcat principiul egalităţii de arme, regulă fundamentală care garantează dreptul la
apărare în cursul procesului penal. Astfel, întrucât legiuitorul român a considerat că este
necesar să introducă această prevedere într-un titlu esenţial din noul Cod de procedură penală,
în mod simetric şi echilibrat trebuia să se prevadă că şi dreptul de a acuza al Ministerului
Public trebuie să se exercite cu bună-credinţă.
4.4.11 Principiul respectării demnității umane

Activităţile procesuale trebuie derulate în întregime cu respectarea demnităţii umane,
suspectul, inculpatul sau orice alt subiect procesual neputând fi supus la rele tratamente în
scopul obţinerii probelor.
Noul Cod de procedură penală reglementează principiul respectării demnităţii umane în
art. 11 alin. (1), potrivit căruia ,,Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de
judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane”.
Deşi, utilizând o interpretare declarativă, acest principiu fundamental ar avea aplica-
bilitate, aparent, doar în faza urmăririi penale şi a judecăţii, respectarea demnităţii umane
acţionează în tot cursul procesului penal69. Astfel, respectarea demnităţii umane se asigură şi
în cadrul locurilor de detenţie, persoanele private de libertate urmând a fi deţinute în condiţii
care sunt compatibile cu respectul demnităţii umane. De asemenea, se impune ca prin
modalităţile de executare a pedepsei sau a arestului preventiv, persoana privată de libertate să
nu fie supusă la o suferinţă a cărei intensitate depăşeşte limita inevitabilă a suferinţei pe care o
implică detenţia70.
4.4.12 Principiul respectării vieții private

Potrivit art. 11 alin. (2) teza I C. pr. pen., respectarea vieţii private71, a inviolabilităţii
domiciliului şi a secretului corespondenţei sunt garantate. Restrângerea exercitării acestor
drepturi nu este admisă decât în condiţiile legii şi dacă aceasta este necesară într-o societate
democratică.
Astfel, cu titlu de principiu, organele judiciare, prin activităţile pe care le desfăşoară, nu
trebuie să aducă atingere principiului respectării vieţii private.
68
Exercitarea oricărui drept procesual (nu doar a dreptului la apărare), în cadrul oricărei proceduri
judiciare se bucură de bună-credinţă. În cazul încălcării prezumţiei bunei-credinţe, se poate ajunge la
un abuz de drept, acesta fiind sancţionat în toate sistemele juridice;
69
70
C.E.D.O., hotărârea din 11 octombrie 2011, în cauza Ciobanu c. României, parag. 71;
71
A se vedea, pentru o analiză amănunţită a elementelor vieţii private, R. Chiriţă, Convenţia
europeană a drepturilor omului, comentarii şi explicaţii, vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pp.
38-50;
24
4.4.13 Desfăşurarea procedurilor penale în limba română. Dreptul la asistenţă
gratuită din partea unui interpret
Activitatea procesual penală, orală sau scrisă, trebuie efectuată în întregime în limba
română, aceasta fiind limba oficială în cadrul procedurilor penale. Utilizarea limbii române în
cursul acestor proceduri constituie o expresie a suveranităţii României72.
Potrivit art. 14 alin. (2) C. pr. pen., ,,cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale
au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, actele procedurale
întocmindu-se în limba română”. Astfel, este consacrată posibilitatea utilizării limbii materne
numai în faţa instanţei de judecată73.
Dreptul la interpret nu constituie un drept absolut decât în privinţa caracterului gratuit al
acestuia. Având în vedere că este posibil refuzul de a fi traduse unele părţi ale dosarului ori de
a fi numit un interpret, dacă reclamantul înţelege şi vorbeşte limba utilizată, dreptul la
interpret nu are, din acest punct de vedere, un caracter absolut74.
Legiuitorul a reglementat dreptul la asistenţă gratuită din partea interpretului în cazul în
care:
a) părţile şi subiecţii procesuali care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română ori nu se
pot exprima în limba română;
b) cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale doresc să îşi exercite dreptul de
a se exprima în limba maternă în faţa instanţelor de judecată.
4.4.14 Principiul egalității persoanelor în procesul penal

Deşi principiul egalităţii persoanelor în procesul penal nu este consacrat în mod expres
în Codul de procedură penală, ca principiu fundamental al aplicării legii procesuale penale
române, acesta rezultă din cuprinsul prevederilor constituţionale care reglementează principiul
general al egalităţii între cetăţeni, egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, precum şi
accesul liber la justiţie.
Principiul egalităţii persoanelor în procesul penal este evidenţiat, mai întâi, prin faptul că
aceleaşi reguli procesuale au aplicabilitate asupra tuturor persoanelor75. Această concluzie
rezultă din art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală, în care se prevede că cetăţenii sunt egali
în faţa legii76.
De asemenea, în materie procesual penală, principiul egalităţii persoanelor presupune că
instrumentarea şi soluţionarea cauzelor penale se efectuează de către aceleaşi organe judiciare.
Existenţa competenţei personale a organelor judiciare pentru ipoteza în care infracţiunile
sunt săvârşite de către persoane care deţin o anumită calitate (avocaţi, magistraţi, deputaţi,
senatori etc.), nu constituie o excepţie de la acest principiu, deoarece atragerea competenţei
unui anumit organ judiciar nu se întemeiază pe criterii de naţionalitate, rasă, sex, religie
ş.a.m.d.
72
Dacă anumite înscrisuri aflate în dosarul cauzei sau prezentate în faţa instanţei sunt redactate într-o
altă limbă decât cea română, acestea vor fi traduse prin intermediul unor traducători autorizaţi. Tot
astfel, convorbirile, comunicările sau conversaţiile înregistrate, potrivit legii, şi care au fost purtate
într-o altă limbă, sunt transcrise în limba română, prin intermediul interpretului;
73
În reglementarea procesual penală anterioară, acest drept se putea exercita în faţa organelor judiciare,
fiind vizate atât organele de urmărire penală, cât şi instanţele de judecată;
74
75
76
Aşadar, şi în faţa legii procesual penale.
25
În doctrina procesual penală77 s-a exprimat opinia conform căreia se impune o
consacrare expresă a acestui principiu în Codul de procedură penală, pornind şi de la
considerentul că în codurile de procedură penală ale altor state, principiul egalităţii
persoanelor este reglementat ca regulă fundamentală a procesului penal.
4.5 Rezumat
În vederea atingerii scopului său, procesul penal este călăuzit de anumite principii de
bază ce fixează cadrul politico-juridic în conformitate cu care trebuie să aibă loc reacţia
societăţii faţă de cei care încalcă legea penală. Prin principiile fundamentale ale procesului
penal sunt avute în vedere regulile generale cu aplicabilitate în tot cursul procesului penal, în
scopul asigurării fiabilităţii procesului şi pentru atingerea scopului acestuia.
Fiind definite astfel, regulile de bază ale procesului penal reprezintă idei diriguitoare şi
fundamentale în conformitate cu care este organizat sistemul procesual şi se derulează toate
activităţile procesual penale. Principiile fundamentale ale procesului penal oglindesc
trăsăturile esenţiale ale acestuia.
Potrivit art. 2-12 C. pr. pen., constituie principii fundamentale: principiul legalităţii
procesului penal, separarea funcţiilor judiciare, prezumţia de nevinovăţie, principiul aflării
adevărului, principiul ,,ne bis in idem”, obligativitatea punerii în mişcare şi a exercitării
acţiunii penale, caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal, dreptul la
libertate şi siguranţă, dreptul la apărare, respectarea demnităţii umane şi a vieţii private,
limba oficială şi dreptul la interpret. De asemenea, menţionăm şi principiul egalităţii
persoanelor, regulă de bază ce nu a fost consacrată expres în noua legislaţie procesual penală,
dar care constituie un principiu fundamental datorită normelor constituţionale precum şi a
existenţei numeroaselor prevederi procesual penale în acest sens.

1. Dreptul la apărare*:
a. este recunoscut numai subiecților procesuali principali;
b. trebuie să fie, întotdeauna, exercitat cu bună-credință, potrivit scopului pentru
care a fost recunoscut de lege;
c. nu este garantat tuturor participanților în procesul penal.
2. Prezumția de nevinovăție*:
a. constituie o prezumție relativă;
b. este consacrată expres de Constituția României;
c. reprezintă o prezumție absolută ce poate fi răsturnată numai printr-o hotărâre
penală definitivă.
3. Respectarea demnității umane*:
a. poate fi asigurată de către instanță prin declararea ședinței nepublice;
b. trebuie asigurată și în cadrul locurilor de detenție;
c. nu este un principiu prevăzut expres în noul Cod de procedură penală.
4. Dreptul de a asculta dosarul*:
a. este un drept absolut;
b. este un drept ce poate fi restrâns;
c. reprezintă o expresie a dreptului la apărare.
5. Constituie principii ale procesului penal, consacrate expres de actualul Cod de
procedură penală*:
a. garantarea dreptului la apărare;
77
I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 118.
26
b. garantarea dreptului la libertate și siguranță;
c. principiul rolului activ.

Bucureşti, 2018;

1. b, c;
2. a, b;
3. a, b;
4. b, c;
5. a, b.
27
5. Unitatea de învățare nr. 3: Participanții în procesul penal.
5.1 Introducere
Această unitate urmărește definirea noțiunii de „participanți” în procesul penal și
arătarea categoriilor de participanți care își desfășoară activitatea în cadrul procesului penal.
 Definiți noțiunea „participanți” în procesul penal;
 Arătați care sunt părțile în procesul penal;
 Arătați care sunt subiecții procesuali principali în procesul penal;;
 Arătați care sunt celelalte categorii de subiecți procesuali în procesul penal;
 Arătați care sunt organele judiciare în procesul penal;
5.4.1 Noțiune
Noţiunea de participanţi prezintă o semnificaţie distinctă în materia dreptului
procesual penal faţă de cea din dreptul penal; în vreme ce, sub aspectul dreptului penal
material, participanţii sunt persoanele ce au colaborat la comiterea infracţiunii (în calitate de
coautor, instigator sau complice), sub aspectul dreptului procesual penal, participanţii
reprezintă subiecţii procesuali care înfăptuiesc diferite activităţi procesuale.
Doctrina procesual penală78 conferă, pe de altă parte, noţiunii de participanţi în
procesul penal două accepţiuni. În sens larg, noţiunea de participanţi îi cuprinde pe toţi cei
care iau parte la derularea activităţilor în procesul penal (organele judiciare, părţile, apărătorul,
subiecţii procesuali principali, precum şi alţi subiecţi procesuali). În sens restrâns, participanţi
în cadrul procesului penal sunt doar organele judiciare, părţile, subiecţii procesuali principali
şi avocatul.
Având în vedere că între participanţii la procesul penal se fixează raporturi juridice
procesual penale, aceştia dobândesc şi calitatea de subiecţi procesuali79.
Subiecţii procesuali au fost clasificaţi80 în două categorii: subiecţi oficiali şi subiecţi
particulari. Din prima categorie fac parte subiecţii judiciari (persoane ce alcătuiesc organele
judiciare, respectiv magistraţii şi organele de cercetare penală) şi subiecţii extrajudiciari81. În
categoria subiecţilor particulari au fost înglobaţi subiecţii principali (părţile) şi cei secundari
(alte persoane).
5.4.2 Părțile
Potrivit Codului de procedură penală, părțile în procesul penal sunt:
 inculpatul;
 partea civilă;
 partea responsabilă civilmente.
78
79
A. L. Lorincz, op. cit., p. 51;
80
V. Dongoroz în V. Dongoroz şi colectiv, op. cit., p. 85;
81
Persoane care au atribuţii de conducere sau de control, comandanţii de nave sau aeronave etc., adică
organele de constatare.
28
5.4.3 Subiecții procesuali
Subiecții procesuali principali, sunt:
 suspectul;
 persoana vătămată.
Alți subiecți procesuali: martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele
speciale de constatare, precum și orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având
anumite drepturi, obligații sau atribuții în procedurile judiciare penale.
5.4.4 Organele judiciare

Organele judiciare participante la desfăşurarea procesului penal sunt următoarele:
 organele de cercetare penală;
 procurorul;
 judecătorul de drepturi şi libertăţi;
 judecătorul de cameră preliminară;
 instanţele de judecată.
5.5 Rezumat
Doctrina procesual penală conferă noţiunii de „participanţi în procesul penal” două
accepţiuni. În sens larg, noţiunea de participanţi îi cuprinde pe toţi cei care iau parte la
derularea activităţilor în procesul penal (organele judiciare, părţile, apărătorul, subiecţii
procesuali principali, precum şi alţi subiecţi procesuali). În sens restrâns, participanţi în cadrul
procesului penal sunt doar organele judiciare, părţile, subiecţii procesuali principali şi
avocatul.
Părțile în procesul penal sunt: inculpatul; partea civilă; partea responsabilă civilmente.
Subiecții procesuali principali sunt: suspectul și persoana vătămată. Noul cod de
procedură penală include în categoria altor subiecți procesuali: martorul, expertul, interpretul,
agentul procedural, organele speciale de constatare, precum și orice alte persoane sau organe
prevăzute de lege având anumite drepturi, obligații sau atribuții în procedurile judiciare
penale.
De asemenea, o altă categorie deosebit de importantă în desfășurarea procesului
penal este cea a organelor judiciare care sunt următoarele: organele de cercetare penală;
procurorul; judecătorul de drepturi şi libertăţi; judecătorul de cameră preliminară; instanţele de
judecată.

1. Sunt subiecți procesuali principali*:
a. suspectul și partea civilă;
b. inculpatul și persoana vătămată;
c. suspectul și persoana vătămată.
2. Sunt părți în procesul penal*:
a. inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente;
b. inculpatul, persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă
civilmente;
c. suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă
civilmente.
3. Este parte în procesul penal*:
a. condamnatul;
29
b. făptuitorul;
c. partea responsabilă civilmente.
4. Sunt părți în procesul penal*:
a. victima infracțiunii;
b. inculpatul;
c. suspectul.
5. Sunt subiecți procesuali principali*:
a. persoana vătămată;
b. avocatul părții civile;
c. suspectul.

Bucureşti, 2018;

1. c;
2. a;
3. c;
4. b;
5. a, c.
30
Părțile în procesul penal: inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente.
Subiecții procesuali principali. Apărătorul în procesul penal.
6.1 Introducere
Această unitate urmărește definirea noțiunii de „participanți în procesul penal”,
analiza privind organele judiciale, părțile, subiecții procesuali principali, succesorii,
reprezentanții și substituiții procesuali, precum și unele aspecte privind pe avocat.
 Definiți noțiunea de „participanți în procesul penal”;
 Arătați care sunt organele judiciare care participă la desfășurarea procesului
penal;
 Arătați care este distincția terminologică între noțiunea de „instanță
judecătorească” și cea de „instanță de judecată”;
 Enumerați instanțele judecătorești din România, structurate potrivit
principiului sistemului unitar;
 Arătați ce reprezintă Ministerul Public și care sunt principiile care guvernează
această instituție, precum și modul său de organizare;
 Arătați care sunt organele de cercetare penală, rolul acestora în desfășurarea
procesului penal și modul în care sunt clasificate;
 Arătați care sunt subiecții procesuali principali și ce reprezintă fiecare dintre
aceștia;
 Arătați care sunt părțile în procesul penal și ce reprezintă fiecare dintre
acestea;
 Definiți noțiunea de „succesori” în procesul penal;
 Definiți notiunea de „reprezentanți” în procesul penal;
 Definiți noțiunea de „substituiți procesuali”;
 Expuneți anumite aspecte legate de calitatea de avocat în lumina noii
reglementări procesuale penale.

Doctrina procesual penală82 conferă noţiunii de participanţi în procesul penal două
accepţiuni. În sens larg, noţiunea de participanţi îi cuprinde pe toţi cei care iau parte la
derularea activităţilor în procesul penal (organele judiciare, părţile, apărătorul, subiecţii
procesuali principali, precum şi alţi subiecţi procesuali). În sens restrâns, participanţi în cadrul
procesului penal sunt doar organele judiciare, părţile, subiecţii procesuali principali şi
avocatul.
6.4.2 Organele judiciare

6.4.2.1 Noțiune
organele de cercetare penală, procurorul, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de
82
31
cameră preliminară şi instanţele de judecată. Acestea au drepturi şi obligaţii procesuale în
apărarea intereselor generale ale societăţii şi acţionează în procesul penal în numele statului.
Cu caracter de noutate, în categoria organelor judiciare (subiecţi procesuali oficiali), au
fost introduşi judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră preliminară, cu
cometenţe specifice.
6.4.2.2 Instanțele judecătorești

În conformitate cu prevederile art. 2 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modi-
ficările şi completările ulterioare, justiţia se înfăptuieşte în numele legii, este unică, imparţială
şi egală pentru toţi, realizându-se prin instanţele judecătoreşti prevăzute în mod expres în lege.
Instanţele judecătoreşti, prin prisma sarcinilor ce le incumbă, se înfăţişează ca subiect
principal al activităţii procesual penale83.
Cu caracter de noutate, actuala reglementare procesual penală a introdus noi instituţii
care funcţionează în cadrul instanţelor judecătoreşti84, respectiv judecătorul de drepturi şi
libertăţi (prevăzut în art. 53 C. pr. pen.) şi judecătorul de cameră preliminară (prevăzut în art.
54 C. pr. pen.).
Din punct de vedere terminologic, se face distincţie85 între noţiunea de ,,instanţă
judecătorească” şi cea de ,,instanţă de judecată”. În acest sens, instanţa judecătorească
vizează o verigă a sistemului organelor judecătoreşti (judecătorie, tribunal, curte de apel,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie). Noţiunea de instanţă de judecată priveşte organul judiciar
concret (completul de judecată competent să judece sau să soluţioneze o anumită cauză
penală).
Astfel, în cadrul unei instanţe judecătoreşti îşi derulează activitatea mai multe instanţe
de judecată (în sens de complete de judecată).
Instanţele judecătoreşti din România sunt organizate şi îşi desfăşoară activitatea într-un
sistem unitar86, conform art. 126 alin. (1) din Constituţie87 şi art. 2 alin. (2) din Legea nr.
304/2004.
În conformitate cu principiul sistemului unitar, instanţele judecătoreşti din ţara noastră com-
pun un sistem unic de organizare, în fruntea căruia se află un organ judecătoresc suprem (Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie), care îndeplineşte controlul general asupra activităţii de judecată.
Instanţele judecătoreşti, în actuala structură, sunt următoarele:
a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
b) curţi de apel88;
c) tribunale;
d) tribunale specializate89;
83
84
Instanţele judecătoreşti înţelese ca unităţi ale sistemului prevăzut în legea fundamentală şi în Legea
nr. 304/2004;
85
N. Volonciu, op. cit., p. 147;
86
I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Universitatea Independentă ,,Titu Maiorescu”,
Ed. Naturismul, Bucureşti, 1991, p. 149;
87
Potrivit acestui text de lege, în România justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi
prin celelalte instanţe stabilite de lege;
88
Anterior reformei introduse prin Legea nr. 92/1992, din această structură lipseau curţile de apel,
instanţele fiind ordonate ierarhic în trei paliere. Actuala organizare a reintrodus în tabloul organelor
judecătoreşti curţile de apel, instanţe cu o veche tradiţie în ţara noastră şi care au funcţionat până în
anul 1947;
89
Tribunalele specializate au fost introduse în structura autorităţii judecătoreşti în anul 2004. Potrivit
art. 142 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, datele la care vor începe să funcţioneze tribunalele
32
e) instanţe militare;
f) judecătorii.
În ceea ce privește compunerea completului de judecată reținem că, în sens legal90,
noţiunea de complet de judecată priveşte numărul de judecători care participă la judecarea
unor categorii de cauze penale într-un anumit stadiu şi care pot lua hotărârea judecătorească,
în urma deliberării.
În literatura de specialitate91 se face distincţie între noţiunea de ,,compunere a instanţei”
şi cea de ,,constituire a instanţei”. În acest sens, prin compunerea instanţei se înţelege
numărul judecătorilor care fac parte din completul de judecată ca organ jurisdicţional
desemnat a rezolva o anumită cauză, în vreme ce, prin constituirea instanţei se are în vedere
nu numai organul jurisdicţional, ci alcătuirea instanţei cu procuror şi grefier.
În lumina dispoziţiilor constituţionale [art. 124 alin. (3)], judecătorii sunt independenţi
şi se supun numai legii. Reluând norma constituţională, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004
arată că judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali.
De asemenea, potrivit art. 125 alin. (1) din Constituţie, judecătorii numiţi de către
Preşedintele României sunt inamovibili92, în condiţiile legii. Această prevedere a fost preluată
şi în Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor, art. 2 alin. (1) şi (2) arătând că
judecătorii numiţi de către Preşedintele României sunt inamovibili şi pot fi mutaţi prin
transfer, delegare, detaşare sau promovare, numai cu acordul lor; tot astfel, aceştia nu pot fi
suspendaţi sau eliberaţi din funcţie decât în condiţiile legii.
6.4.2.3 Ministerul Public

Ministerul Public face parte, alături de instanţele judecătoreşti şi organele de cercetare
penală, din categoria organelor judiciare, ca participanţi în procesul penal93.
În lumina art. 131 din Constituţie, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă
interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile
cetăţenilor94.
Ministerul Public este condus de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie.
specializate, judeţele şi localităţile în care vor începe să funcţioneze, denumirea acestora, precum şi
domeniile în care vor funcţiona se stabilesc, în mod eşalonat, prin ordin al ministrului Justiţiei, cu
avizul conform al C.S.M.
90
A se vedea art. 54 din Legea nr. 304/2004, republicată;
91
I. Neagu, op. cit., pp. 139-140;
92
Inamovibilitatea reprezintă instituţia prin care se doreşte, în temeiul principiului separaţiei puterilor
în stat, evitarea imixtiunilor organelor de stat sau a administraţiei în cadrul activităţii anumitor categorii
de funcţionari. În acest sens, inamovibilitatea judecătorilor presupune ca, în absenţa consimţământului
acestora, ei nu pot fi transferaţi în interes de serviciu sau mutaţi, nici în ipoteza în care mutarea ar fi
consecinţa unei avansări;
93
Pentru distincte abordări asupra instituţiei Ministerului Public a se vedea, pe larg: Al. Ţuculeanu,
Raporturile Ministerului Public cu autoritatea executivă, în Dr. nr. 11/1996, pp. 56-59; N.
Ciochinescu, Totul despre Ministerul Public. Organizarea parchetelor. Statutul procurorilor.
Atribuţiile procurorilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000; A. Şt. Tulbure, A. M. Tatu, Tratat de drept
procesual penal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pp. 63-70; M. Ruja, Natura juridică a Ministerului
Public, în Dreptul nr. 4/1995, pp. 45-47;
94
Reluând dispoziţiile legii fundamentale, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, arată că
Ministerul Public reprezintă, în activitatea judiciară, interesele generale ale societăţii şi apără ordinea
de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
33
Ministerul Public îşi derulează activitatea, sub autoritatea ministrului Justiţiei, în
condiţiile prevăzute de lege, conform următoarelor principii:
 Principiul legalității care constituie unul dintre principiile fundamentale ale procesului
penal. Ca dominantă a activităţii Ministerului Public în sfera activităţilor judiciare95, principiul
legalităţii reprezintă transpunerea pe plan particular a principiului legalităţii procesului penal;
 Principiul imparţialităţii, caracterizant pentru activitatea acestei instituţii, decurge din
principiile legalităţii procesului penal şi obligativităţii acţiunii penale. Principiul analizat îl
obligă pe procuror să aibă aceeaşi manifestare (echidistantă) cu privire la toate persoanele care
au încălcat legea penală.
 Principiul controlului ierharhic. Subordonarea ierarhică a procurorilor reprezintă firul
roşu al activităţii în cadrul unităţilor de parchet96. În acest sens, potrivit art. 64 alin. (1) din
Legea nr. 304/2004, republicată, dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris şi în
conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine97.
Procurorul ierarhic superior are posibilitatea de a infirma motivat, prin intermediul unei
ordonanţe, din oficiu sau în urma sesizării pe calea plângerii declarate potrivit art. 336 C. pr.
pen., actele şi măsurile procesuale nelegale sau netemeinice dispuse de către procurorul din
subordinea sa98.
În cadrul Ministerului Public sunt organizate parchete pe lângă fiecare instanţă
judecătorească, acestea fiind independente în relaţiile cu instanţele, precum şi cu celelalte
autorităţi publice. Astfel, organizarea unităţilor de parchet se identifică cu cea a instanţelor
judecătoreşti, respectiv:
a) parchetele de pe lângă judecătorii;
b) parchetele de pe lângă tribunalele specializate pentru minori şi familie;
c) parchetele de pe lângă tribunale;
d) parchetele de pe lângă curţile de apel;
e) Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
De asemenea, parchetele militare sunt organizate potrivit Legii nr. 304/2004 şi sunt
următoarele:
a) parchetele militare de pe lângă tribunalele militare;
b) Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel Bucureşti.
Parchetele de pe lângă judecătorii, tribunale şi tribunale pentru minori şi familie sunt
conduse de prim-procurori99, în timp ce parchetele de pe lângă curţile de apel sunt conduse de
procurori generali100..
Conducerea parchetelor militare este reglementată în art. 99 din Legea nr. 304/2004.
Aceste parchete sunt conduse de un prim-procuror militar, ajutat de un prim-procuror militar
95
96
97
Procurorul este independent faţă de soluţiile pe care consideră că trebuie să le dispună în cauză sau
prin raportare la concluziile pe care le apreciază a le susţine în faţa instanţei de judecată, prin raportare
la probele administrate în cauză;
98
De exemplu, se poate dispune infirmarea unei ordonanţe de începere a urmăririi penale, a unei
ordonanţe de instituire a unei măsuri asigurătorii, a unei ordonanţe prin care se dispune o soluţie de
clasare sau de renunţare la urmărirea penală etc.;
99
Prin raportare la volumul de activitate, la parchetele de pe lângă tribunale, prim-procurorul poate fi
ajutat de 1-2 adjuncţi; la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, prim-procurorul poate fi ajutat de
1-3 adjuncţi;
100
Prin raportare la volumul de activitate, procurorii generali pot fi ajutaţi de 1-2 adjuncţi; procurorul
general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti poate fi ajutat de 1-3 adjuncţi.
34
adjunct101. Tot astfel, Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel este condus de un
procuror general militar, ajutat de un procuror general militar adjunct.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este condus de un procuror
general, ajutat de un prim-adjunct, un adjunct şi 3 consilieri, în conformitate cu art. 70
alin. (2) şi (3) din Legea nr. 304/2004, republicată.
Faţă de judecători, care sunt independenţi şi se supun numai legii, procurorii se subor-
donează ierarhic, activitatea Ministerului Public organizându-se pe principiul controlului
ierarhic. Astfel, procurorii nu sunt inamovibili, însă, conform art. 3 din Legea nr. 303/2004, se
bucură de stabilitate şi sunt independenţi, în condiţiile legii102.
6.4.2.4 Organele de cercetare panală

Organele de cercetare penală participă, alături de procuror, la instrumentarea fazei de
urmărire penală. Se poate afirma că cele mai multe dintre activităţile ce vizează derularea
urmăririi penale sunt efectuate de către organele de cercetare penală; acestea nu cooperează
niciodată în mod direct cu instanţele judecătoreşti la realizarea procesului penal103.
Organele de cercetare ale poliţiei judiciare
Trebuie făcută distincţia între organele de poliţie şi organele de cercetare penală ale
poliţiei judiciare104. Astfel, organele de cercetare penală au funcţionalitate judiciară, în vreme
ce organele de poliţie deţin sarcini administrative, în mod predominant.
În conformitate cu prevederile art. 55 alin. (4) C. pr. pen., funcţionează ca organe de
cercetare penală ale poliţiei judiciare:
a) lucrătorii specializaţi din cadrul Ministerului Afacerilor de Interne anume desemnaţi
în condiţiile legii speciale, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie105;
b) lucrătorii specializaţi din cadrul Ministerului Afacerilor de Interne anume desemnaţi
în condiţiile legii speciale, care au primit avizul procurorului desemnat în acest sens.
Organele de cercetare penală speciale
În conformitate cu art. 55 alin. (5) şi art. 57 alin. (2) C. pr. pen., sunt organe de cercetare
penală speciale ofiţerii anume desemnaţi în condiţiile legii, care au primit avizul conform al
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi care
întreprind acte de cercetare penală în următoarele ipoteze:
a) în cazul comiterii infracţiunilor de către militari;
Aceste organe de cercetare penală speciale sunt desemnate în conformitate cu
dispoziţiile legii speciale. Cu titlu de exemplu, art. 2 lit. b) şi art. 3 alin. (2) din Ordinul
nr. 216/2009 privind cercetarea penală a personalului de structurile Ministerului
Administraţiei şi Internelor, urmărirea penală a faptelor săvârşite de cadrele militare active în
101
Faţă de conducerea parchetelor de pe lângă instanţele civile, la toate parchetele militare
prim-procurorul militar este ajutat de un singur prim-procuror militar adjunct, în timp ce la parchetele de
pe lângă judecătorii, prim-procurorii pot fi ajutaţi de 1-2 adjuncţi;
102
Procurorii care se bucură de stabilitate nu pot fi mutaţi prin transfer, detaşare sau promovare decât
cu acordul lor; aceştia pot fi delegaţi, suspendaţi sau eliberaţi din funcţie numai în condiţiile legii;
103
104
A. L. Lorincz, op. cit., p. 67;
105
În acest sens, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 364/2004, organele de cercetare ale poliţiei
judiciare sunt lucrători specializaţi desemnaţi de ministrul Afacerilor de Interne, cu avizul favorabil al
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care îşi derulează
activitatea sub autoritatea acestuia din urmă.
35
minister se realizează de către procurori şi de către organele de cercetare penale speciale,
anume desemnate prin ordin de zi pe unitate al comandantului unităţii.
b) în cazul infracţiunilor de corupţie şi de serviciu prevăzute de noul Cod penal comise
de către personalul navigant al marinei civile, în situaţia în care fapta a pus sau a putut pune
în pericol siguranţa navei sau navigaţiei ori a personalului.
6.4.3 Subiecții procesuali principali

6.4.3.1 Noțiune
Art. 33 alin. (1) C. pr. pen. a înglobat în cadrul participanţilor la procesul penal o
categorie distinctă formată din suspect şi persoana vătămată, denumiţi subiecţi procesuali
principali.
6.4.3.2 Suspectul
Cu prilejul desfăşurării procesului penal, subiectul activ al infracţiunii106 dobândeşte
distincte calităţi procesuale, ce au semnificaţii diferite, cu rezonanţe specifice în structura
conţinutului raportului juridic procesual penal107.
Anterior începerii procesului penal, persoana care a comis infracţiunea deţine calitatea
de făptuitor. Calitatea de făptuitor este deseori menţionată în legea procesual penală [de pildă,
potrivit art. 289 alin. (2) C. pr. pen., printre elementele pe care trebuie să le cuprindă plângerea
se regăseşte şi indicarea făptuitorului, dacă acesta este cunoscut].
Ca subiect al raportului juridic conflictual, făptuitorul devine, după declanşarea
procesului penal, subiectul principal pasiv al raportului juridic de drept procesual penal.
Odată cu intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură penală, legiuitorul a renunţat
la calitatea procesuală de învinuit şi a introdus în scena procesului penal un nou participant,
suspectul108. Potrivit art. 77 C. pr. pen., persoana cu privire la care, din datele şi probele
existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală
se numeşte suspect.
Faţă de prevederile art. 305 C. pr. pen, care consacră o nouă procedură de începere a
urmăririi penale, se poate afirma că în vederea dobândirii calităţii de suspect nu mai are un
caracter determinant declanşarea acestei faze procesuale109. Astfel, începerea urmăririi penale
nu atrage, prin ea însăşi, dobândirea calităţii de suspect cu privire la persoana indicată de
autorul plângerii sau denunţului sau bănuită de organele de urmărire penală că ar putea fi
autorul faptei penale110.
În acest sens, când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, organul de
urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârşită ori a cărei
săvârşire se pregăteşte, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut [art. 305 alin. (1)
C. pr. pen111.]. Atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită
persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală şi nu există vreunul dintre
cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) C. pr. pen., organul de urmărire penală dispune ca
106
Avem în vedere noţiunea de „subiect activ” în sensul ei larg, în care înglobăm noţiunile de „autor”,
„instigator” şi „complice”;
107
I. Neagu, M. Damaschim, op. cit., p. 160;
108
Suspectul este subiect de drepturi şi obligaţii procesuale, în vreme ce făptuitorul nu este un
asemenea subiect, neexistând cadrul procesual legal în care acesta să deţină anumite drepturi şi
obligaţii (acest cadru se naşte concomitent cu începerea urmăririi penale);
109
110
111
Alin. (1)-(3) ale art. 305 C. pr. pen. au fost modificate prin art. II pct. 76 din O.U.G. nr. 18/2016.
36
urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de
suspect [art. 305 alin. (3) C. pr. pen.].
Astfel, suspectul apare în scena procesului penal în măsura în care sunt întrunite două
condiţii: a) a fost începută urmărirea penală prin ordonanţă; b) din materialul probator al
cauzei penale rezultă bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a comis fapta prevăzută de
legea penală substanţială pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale.
Calitatea de suspect se conferă prin ordonanţa organului de urmărire penală prin care se
constată că fapta prevăzută de legea penală pentru care s-a început urmărirea penală a fost
comisă de către o anumită persoană. În acest moment procesual, organului de urmărire penală
îi revine obligaţia de a aduce la cunoştinţa persoanei că a dobândit calitatea de suspect, fapta
pentru care este suspectată, încadrarea juridică a acesteia şi drepturile procesuale112.
Suspectul nu este parte în procesul penal şi nici subiect pasiv al acţiunii penale; acesta
are aceleaşi drepturi prevăzute de lege pentru inculpat, şi orice excepţie de la această regulă
trebuie arătată în mod expres. În privinţa dreptului suspectului de a consulta dosarul şi acelaşi
drept conferit de legea procesuală inculpatului, se observă o serie de deosebiri. Astfel, dreptul
inculpatului de a consulta dosarul nu poate fi limitat pe o durată mai mare de 10 zile în cursul
fazei de urmărire penală.
Faţă de inculpat, suspectul nu poate fi arestat preventiv sau arestat la domiciliu, după
cum nu poate fi suspus măsurii preventive a controlului judiciar (inclusiv pe cauţiune).
6.4.3.3 Persoana vătămată

Persoana vătămată este persoana fizică sau juridică care a suferit prin comiterea faptei
penale o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul penal.
Persoana vătămată prin săvârşirea unei fapte penale pentru care acţiunea penală se pune
în mişcare din oficiu şi care nu intenţionează să participe la desfăşurarea procesului penal
trebuie să înştiinţeze despre aceasta organul judiciar; în măsura în care apreciază ca fiind
necesar, organul judiciar o va putea audia în calitate de martor.
Legea prevede în mod expres care sunt drepturile procesuale ale persoanei vătămate,
enumerarea nefiind, însă, limitativă, în raport de dispoziţiile art. 81 alin. (1) lit. j) C. pr. pen.
Astfel, în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, persoana vătămată deţine următoarele
drepturi [art. 81 alin. (1) C. pr. pen.]:
a) dreptul de a fi informată cu privire la drepturile sale;
b) dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica
excepţii şi de a pune concluzii;
c) dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei;
d) dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil113, cu privire la stadiul urmăririi
penale, la cererea sa expresă, cu condiţia de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă
de poştă electronică sau mesagerie electronică, la care aceste informaţii să îi fie comunicate;
e) dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;
f) dreptul de a fi ascultată;
g) dreptul de a adresa întrebări inculpatului114, martorilor şi experţilor;
112
Această activitate este consemnată într-un proces-verbal, ulterior procedându-se la prima audiere a
suspectului;
113
Termenul rezonabil este, însă, nedeterminat; astfel, este de analizat dacă formularea aleasă de
legiuitor răspunde exigenţelor garantării efectivităţii exercitării drepturilor procesuale;
114
Potrivit actualei reglementări, în cursul urmăririi penale persoana vătămată beneficiază de dreptul de
a adresa întrebări inculpatului (precum şi martorilor şi experţilor), în timp ce inculpatul nu poate adresa
37
h) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se
exprimă bine sau nu poate comunica în limba română; în cazurile urgente se pot folosi
mijloace tehnice de comunicare, dacă se apreciază că acest lucru este necesar şi că nu
împiedică exercitarea drepturilor persoanei vătămate;
i) dreptul de a i se comunica traducerea într-o limbă pe care o înţelege a oricărei soluţii
de netrimitere în judecată, atunci când nu înţelege limba română;
j) dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată;
k) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
l) alte drepturi prevăzute de lege115.
Potrivit art. 111 alin. (2) C. pr. pen., organului de urmărire penală, anterior primei
ascultări a persoanei vătămate, îi incumbă obligaţia de a-i aduce la cunoştinţa persoanei
vătămate următoarele drepturi şi obligaţii:
a) dreptul de a fi asistată de avocat, iar în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i
se desemna un avocat din oficiu;
b) dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege;
c) dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune
concluzii, în condiţiile prevăzute de lege;
d) dreptul de a fi încunoştinţată cu privire la desfăşurarea procedurii, dreptul de a
formula plângere prealabilă, precum şi dreptul de a se constitui parte civilă;
e) obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare;
f) obligaţia de a comunica orice schimbare de adresă.
Dat fiind caracterul personal al drepturilor persoanei vătămate, decesul acesteia în cursul
procesului penal lasă un gol procesual, ea neputând fi înlocuită, drepturile sale stingându-se
odată cu titularul lor116.
Decesul persoanei vătămate în timpul procesului penal nu poate conduce la concluzia că
ar împiedica exercitarea în continuare a acţiunii penale. În asemenea ipoteze, acţiunea penală
va fi exercitată, în continuare, de către organul judiciar competent.
De asemenea, persoana vătămată are şi o serie de drepturi speciale prevăzute în art. 4
din Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor infracţiu-
nilor, cu modificările şi completările ulterioare. În acest sens, procurorilor, ofiţerilor şi
agenţilor de poliţie la care se prezintă persoanele vătămate le revine obligaţia să le încunoş-
tinţeze în scris sau verbal, într-o limbă pe care acestea o înţeleg, în privinţa:
a) serviciilor şi organizaţiilor care asigură consiliere psihologică sau orice alte forme de
asistenţă a victimei, potrivit necesităţilor acesteia;
b) organului de urmărire penală la care se poate face plângere;
întrebări persoanei vătămate, acesta având, însă, dreptul de a păstra tăcerea şi putând, astfel, refuza să
răspundă întrebărilor adresate de către persoana vătămată;
115
Potrivit art. 111 alin. (5) C. pr. pen., persoanei vătămate i se aduce la cunoştinţă cu ocazia primei
audieri faptul că, în cazul în care inculpatul va fi privat de libertate, respectiv condamnat la o pedeapsă
privativă de libertate, poate să fie informată cu privire la punerea în libertate în orice mod sau evadarea
acestuia. De asemenea, în cazurile expres prevăzute de lege, persoana vătămată poate stopa declanşarea
procesului penal, prin neintroducerea plângerii prealabile sau poate pune capăt procesului prin
retragerea plângerii prealabile; tot astfel, persoana vătămată se poate împăca cu suspectul sau
inculpatul, în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea prevede
în mod expres [de pildă, violenţa în familie (art. 199 C. pen.), înşelăciunea (art. 244 C. pen.),
înşelăciunea privind asigurările (art. 245 C. pen.) etc.];
116
V. Dongoroz, Curs de procedură penală, ed. a II-a, 1942, p. 31.
38
c) dreptului la asistenţă juridică şi instituţia unde se pot adresa în vederea exercitării
acestui drept;
d) condiţiilor şi procedurii pentru acordarea asistenţei juridice gratuite;
e) drepturilor procesuale ale persoanei vătămate şi ale părţii civile;
f) condiţiilor şi procedurii pentru a beneficia de prevederile art. 113 C. pr. pen., precum
şi de prevederile Legii nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată;
g) condiţiilor şi procedurii vizând acordarea compensaţiilor financiare de către stat;
h) dreptului de informare, dacă inculpatul va fi privat de libertate, cu privire la punerea
acestuia în stare de libertate în orice mod, potrivit noii reglementări procesual penale.
În cazul în care formulează pretenţii civile, persoana vătămată dobândeşte calitatea de
parte civilă, cumulând această calitate cu cea de subiect procesual principal.
Potrivit art. 296 alin. (1) din C. pr. pen., în ipoteza infracţiunilor pentru care acţiunea
penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, aceasta trebuie
formulată în termen de 3 luni de la data la care persoana vătămată a aflat despre comiterea
faptei.
Când persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de 3 luni curge de la
data când reprezentantul său legal a aflat despre săvârşirea faptei. Dacă făptuitorul este
reprezentantul legal al minorului sau incapabilului, termenul de 3 luni curge de la data numirii
unui nou reprezentant legal.
Persoana vătămată nu poate fi audiată ca martor în cadrul procesului penal, potrivit art.
115 alin. (1) C. pr. pen. În ipoteza în care a fost, totuşi, audiată, cu respectarea formelor cerute
pentru ascultarea martorilor, declaraţia sa este un mijloc de probă, putând servi la aflarea
adevărului în măsura în care se coroborează cu celelalte probe din dosar.
6.4.4 Părțile
6.4.4.1 Noțiune
Un rol deosebit în distribuţia procesuală îl au părţile117. Spre deosebire de reglementarea
procesual penală anterioară în care noţiunea de părţi nu era definită, actualul Cod de
procedură penală defineşte părţile în art. 32 alin. (1), ca fiind subiecţii procesuali care exercită
sau împotriva cărora se exercită o acţiune judiciară118.
În conformitate cu art. 32 alin. (2) C. pr. pen., sunt părţi în procesul penal: inculpatul,
partea civilă şi partea responsabilă civilmente.
6.4.4.2 Inculpatul
În conformitate cu prevederile art. 82 C. pr. pen, inculpatul este persoana fizică sau
juridică119 împotriva căreia a fost pusă în mişcare acţiunea penală.
117
118
Actuala definiţie legală a părţilor se regăseşte în doctrina de specialitate anterioară adoptării noului
Cod de procedură penală. Astfel, părţile au fost definite ca fiind persoane fizice sau juridice, care au
drepturi şi obligaţii ce izvorăsc în mod direct din exercitarea acţiunii penale şi a acţiunii civile în cadrul
procesului penal (a se vedea I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, ed. a III-a,
revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 171);
119
Înainte de modificarea Codului penal adoptat în 1968 prin Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi
completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi (publicată în M. Of.
nr. 601 din 12 iulie 2006), în cadrul procesului penal inculpat nu putea fi decât o persoană fizică. Prin
intermediul Legii nr. 278/2006 s-a generalizat în arhitectura sistemului nostru de drept răspunderea
penală a persoanei juridice. Pentru detalii, a se vedea, F. Streteanu, R. Chiriţă, Răspunderea penală a
persoanei juridice, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002.
39
Momentul punerii în mişcare a acţiunii penale este ales de către procuror şi are în vedere
existenţa probelor din care rezultă că o anumită persoană a comis o infracţiune şi nu există
vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute în art. 16 alin. (1) C. pr. pen. Astfel, se
presupune că procurorul şi-a format o convingere, pe bază de probe, care trece dincolo de o
îndoială rezonabilă. Având în vedere aceste aspecte, pentru a nu contraveni prevederilor art. 5
alin. (2) C. pr. pen., se impune ca sesizarea instanţei de judecată să aibă loc imediat după
punerea în mişcare a acţiunii penale întrucât procurorul care a dispus punerea în mişcare a
acţiunii penale nu ar mai putea să administreze în mod obiectiv probe şi în favoarea
inculpatului120.
Ordonanţa procurorului de punere în mişcare a acţiunii penale constituie unicul act
procesual prin intermediul căruia o persoană dobândeşte calitatea de inculpat121.
Spre deosebire de suspect122, inculpatul poate fi arestat preventiv, arestat la domiciliu
sau supus controlului judiciar sau controlului judiciar pe cauţiune.
Inculpatul dobândeşte calitatea de condamnat în momentul rămânerii definitive a
hotărârii judecătoreşti de condamnare; condamnatul nu este parte în cadrul procesului penal,
acesta fiind subiect în raportul juridic de drept execuţional penal. După cum a arătat prof. V.
Dongoroz, reglementarea procesual penală nu enumeră pe condamnat între părţile în procesul
penal, deoarece în desfăşurarea procesului penal condamnatul nu apare ca parte decât în
căile extraordinare de atac, dar chiar atunci ceea ce caracterizează poziţia sa procesuală este
calitatea de inculpat, aşa că nu este necesară o calificare suplimentară123.
De asemenea, faţă de inculpat se poate dispune încetarea procesului penal, renunţarea la
aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, după cum acesta poate fi şi achitat.
În cursul fazei de urmărire penală, inculpatul are anumite drepturi şi obligaţii, dintre
care menţionăm următoarele:
a) dreptul la informare asupra faptei penale pentru care este cercetat, precum şi asupra
încadrării juridice a acesteia;
b) dreptul de a da declaraţii în privinţa acuzaţiei aduse în sarcina sa;
c) dreptul de a păstra tăcerea, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu
va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii, acestea vor putea fi folosite
ca mijloace de probă împotriva sa;
d) dreptul de a fi informat cu referire la drepturile sale;
e) dreptul la apărare, putând formula cereri vizând: recuzarea organelor judiciare,
revocarea sau înlocuirea măsurilor preventive etc.;
f) dreptul de a face orice alte cereri privind soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei;
g) dreptul de a asista personal sau prin intermediul avocatului la efectuarea actelor de
urmărire penală;
h) dreptul de a consulta dosarul penal, în condiţiile art. 94 C. pr. pen.;
i) dreptul de a face plângere împotriva actelor de urmărire penală;
j) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile expres prevăzute de lege;
120
121
Potrivit legii vechi, acţiunea penală putea fi pusă în mişcare prin mai multe acte procesuale,
respectiv: ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, rechizitoriul, declaraţia orală a procurorului
(în ipoteza extinderii procesului penal) şi încheierea instanţei (în ipoteza extinderii procesului penal sau
în procedura plângerii împotriva actelor sau dispoziţiilor procurorului de netrimitere în judecată);
122
Singura măsură preventivă care poate fi luată faţă de suspect este reţinerea;
123
V. Dongoroz, Curs de procedură penală, ed. a II-a, 1942, p. 31.
40
k) obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare; în cazul neîndeplinirii
acestei obligaţii, se poate emite mandat de aducere împotriva sa şi, în ipoteza sustragerii,
judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă;
l) obligaţia de a se supune măsurilor dispuse de organele judiciare (de exemplu,
măsurile preventive, măsurile asigurătorii, percheziţia domiciliară etc.);
m) obligaţia de a comunica, în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei,
atrăgându-i-se atenţia că, în ipoteza neîndeplinirii acestei obligaţii, citaţiile şi orice alte acte
comunicate la prima adresă rămân valabile şi se consideră că le-a luat la cunoştinţă.
În procedura de cameră preliminară, inculpatul deţine următoarele drepturi:
a) dreptul de a primi comunicarea copiei certificate a rechizitoriului sau, după caz, a
traducerii autorizate a acestui act procesual;
b) dreptul de a fi informat asupra obiectului procedurii în camera preliminară;
c) dreptul de a-şi angaja apărător ales sau de a beneficia de un apărător desemnat din
oficiu în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie, conform art. 90 C. pr. pen.;
d) dreptul de a face, în scris, înăuntrul termenului stabilit de judecătorul de cameră
preliminară, cereri şi excepţii privind legalitatea şi administrarea probelor şi a efectuării
actelor de către organele de urmărire penală.
În cursul fazei de judecată, inculpatul are drepturi şi obligaţii procesuale dintre care
amintim următoarele:
a) dreptul de a lua parte la şedinţa de judecată şi de a fi încunoştinţat în legătură cu
aceasta prin citaţie;
b) dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale şi dreptul de a beneficia de timpul
şi înlesnirile necesare în vederea pregătirii unei apărări efective;
c) dreptul de a da declaraţii, de a propune administrarea de probe potrivit legii, dreptul
de a formula cereri, excepţii ori de a pune concluzii;
d) dreptul de a păstra tăcerea, atrăgându-i-se atenţia că în cazul în care refuză să dea
declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar în ipoteza în care va da declaraţii
acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;
e) dreptul de a-şi angaja un avocat ales şi, dacă nu îşi angajează unul, în situaţiile de
asistenţă juridică obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;
f) dreptul de a formula orice alte cereri privind soluţionarea laturii penale sau civile a
cauzei;
g) dreptul de a beneficia, în mod gratuit, de serviciile unui interpret atunci când nu
înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;
h) dreptul de a studia dosarul penal;
i) dreptul de a lua parte la audierea părţilor, personei vătămate sau a martorilor şi de a le
adresa întrebări;
j) dreptul de a introduce căi de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti;
k) dreptul de a apela la serviciile unui mediator, în cazurile expres prevăzute de lege;
l) dreptul de a avea ultimul cuvânt în faţa instanţei de judecată;
m) obligaţia de a păstra disciplina şedinţei de judecată;
n) obligaţia de a exercita cu bună-credinţă drepturile procesuale instituite prin lege;
o) obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenţia că,
în ipoteza încălcării acestei obligaţii, poate fi emis mandat de aducere împotriva sa, iar în
cazul sustragerii, judecătorul poate dispune măsura arestării preventive;
p) obligaţia de a comunica, în scris, înăuntrul termenului de 3 zile, orice schimbare a
adresei, atrăgându-i-se atenţia că, în ipoteza încălcării acestei obligaţii, citaţiile şi orice alte
acte comunicate la prima adresă rămân valabile şi se consideră că le-a luat la cunoştinţă.
41
6.4.4.3 Partea civilă
Comiterea unei infracţiuni poate avea drept consecinţă şi producerea unui prejudiciu
material sau moral în dauna unei persoane fizice sau a unui prejudiciu material în dauna unei
persoane juridice. Persoana vătămată are la îndemână, în scopul reparării prejudiciului produs,
instituţia acţiunii civile, pe care o poate exercita în cursul procesului penal.
Astfel, partea civilă este persoana fizică sau juridică vătămată care exercită acţiunea
civilă în cadrul procesului penal, cerând daune interese materiale şi/sau morale suspectului,
inculpatului sau părţii responsabile civilmente.
Calitatea de parte civilă a persoanei vătămate care a suportat o vătămare prin săvârşirea
infracţiunii nu înlătură dreptul acesteia de a lua parte în calitate de persoană vătămată în
aceeaşi cauză penală.
În conformitate cu prevederile art. 19 alin. (2) C. pr. pen., subiect activ al acţiunii civile
este persoana (fizică sau juridică) vătămată, precum şi succesorii acesteia, care se constituie
parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente.
De asemenea, dacă acţiunea civilă este exercitată din oficiu, statul, prin intermediul
Ministerului Public, poate deţine calitatea de subiect activ al acţiunii civile.
Subliniem că, în toate cazurile, temeiul constituirii părţii civile trebuie să fie o
infracţiune care, prin natura sa, poate produce prejudicii de ordin material sau moral124. Astfel,
obligaţia acordării despăgubirilor în cadrul procesului penal nu poate avea ca temei un fapt
ilicit extrapenal125.
Persoana fizică sau juridică care a suferit o vătămare materială sau morală în urma
săvârşirii infracţiunii poate solicita repararea prejudiciului existent fie prin promovarea
acţiunii civile în procesul penal, fie prin promovarea acţiunii civile în afara cadrului procesului
penal.
Alăturarea acţiunii civile procesului penal şi constituirea de parte civilă prezintă anumite
avantaje faţă de realizarea acţiunii civile pe cale separată126; în majoritatea cazurilor, persoana
vătămată alege prima cale în vederea realizării dezdăunării sale. Avantajele cele mai
importante sunt127: rapiditatea obţinerii despăgubirilor materiale, având în vedere că procesul
penal este caracterizat prin operativitate şi instanţa, rezolvând latura penală a cauzei, va
rezolva şi acţiunea civilă alăturată celei penale prin aceeaşi hotărâre, potrivit
art. 397 alin. (1) C. pr. pen.; probele urmează a fi administrate mult mai uşor, în cadrul
procesului penal putând fi utilizate anumite mijloace energice de administrare a probelor (de
pildă, cercetarea la faţa locului, percheziţia etc.).
De asemenea, în urma constituirii părţii civile în cadrul procesului penal se nasc
avantaje şi pentru activitatea de justiţie, facilitându-se rezolvarea acţiunii civile, acţiune care
are acelaşi izvor ca şi acţiunea penală, respectiv infracţiunea comisă128.
124
125
T.S., s. pen., dec. nr. 616/1976, în R.R.D. nr. 10/1976, p. 65;
126
N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996, p. 185;
127
Înainte de intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură penală, un alt avantaj al constituirii de
parte civilă în cadrul procesului penal era şi acela că acţiunea civilă exercitată în cursul procesului
penal era scutită de timbru, faţă de acţiunea civilă exercitată în procesul civil, ipoteză în care era
obligatorie plata taxei de timbru. De lege lata, potrivit art. 20 alin. (8) C. pr. pen., acţiunea civilă care
are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi a părţii responsabile civilmente, exercitată
la instanţa penală sau la instanţa civilă, este scutită de taxă de timbru;
128
N. Volonciu, op. cit., p. 185.
42
În conformitate cu prevederile noului Cod de procedură penală, în cazul în care
persoana vătămată a transmis pe cale convenţională dreptul la repararea prejudiciului unei alte
persoane, înainte de constituirea ca parte civilă, dobânditorul dreptului litigios nu va putea
exercita acţiunea civilă în cadrul procesului penal, ci numai în faţa instanţei civile. În ipoteza
în care transmiterea convenţională a dreptului la repararea prejudiciului are loc după
constituirea ca parte civilă, acţiunea civilă poate fi soluţionată în cadrul procesului penal sau
disjunsă, pentru a fi soluţionată separat de instanţa penală.
Potrivit art. 20 alin. (1) C. pr. pen., constituirea de parte civilă se poate face în tot cursul
urmăririi penale129, precum şi în faţa instanţei de judecată până la începerea cercetării
judecătoreşti130.
Dispoziţiile procedurale în vigoare obligă organele judiciare să cheme în vederea
audierii persoana care a suferit o vătămare prin infracţiune. Anterior primei audieri, persoanei
vătămate i se va pune în vedere că dacă a suferit o pagubă materială sau o daună morală are
posibilitatea de a se constitui ca parte civilă131. Tot astfel, acesteia i se va atrage atenţia că
declaraţia de constituire ca parte civilă se poate formula în tot cursul primei faze procesuale,
iar în faţa primei instanţe de judecată, până la începerea cercetării judecătoreşti.
Astfel, începerea cercetării judecătoreşti a fost ales de către legiuitor drept ultim
moment al constituirii părţii civile, deoarece, pe de o parte, inculpatul trebuie să cunoască,
încă de la începutul judecăţii şi pretenţiile persoanei vătămate prin infracţiune, în vederea
organizării apărării sale, atât pe latura penală, cât şi pe cea civilă a cauzei şi, pe de altă parte,
instanţa trebuie să aibă cunoştinţă despre acest aspect în vederea administrării probelor şi pe
latura civilă a procesului.
Potrivit art. 20 alin. (2) C. pr. pen., în cuprinsul declaraţiei de constituire de parte civilă,
persoana vătămată trebuie să indice clar natura şi întinderea pretenţiilor, motivele şi probele
pe care acestea se întemeiază132. În ipoteza în care constituirea de parte civilă se face oral,
organele de urmărire penală vor consemna aceasta în cuprinsul unui proces-verbal, iar instanţa
de judecată va consemna constituirea de parte civilă în încheierea de şedinţă133.
Cu caracter de noutate, art. 20 alin. (4) C. pr. pen. prevede în mod expres că
nerespectarea condiţiilor prevăzute de art. 20 alin. (1) şi (2) C. pr. pen. are ca efect faptul că
persoana vătămată sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în cadrul
129
Constituirea de parte civilă în cursul fazei de urmărire penală rămâne valabilă şi în ipoteza în care
persoana vătămată nu s-a prezentat în faţa instanţei cu ocazia judecării cauzei;
130
Potrivit actualei proceduri penale, începerea cercetării judecătoreşti este ulterioară citirii actului de
sesizare a instanţei de judecată, constând în etapa procesuală a administrării concrete a probelor încu-
viinţate de către instanţă;
131
Gh. Mateuţ, Unele probleme în legătură cu procedura constituirii de parte civilă în procesul penal,
în Dreptul nr. 9/1996, p. 75;
132
Prevederile art. 20 alin. (1) şi (2) C. pr. pen. se vor respecta şi în cazul în care persoana vătămată
este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, când acţiunea civilă este
exercitată în numele acesteia de către reprezentantul legal sau de către procuror;
133
Încălcarea exigenţelor privitoare la conţinutul declaraţiei de constituire ca parte civilă atrage consta-
tarea faptului că nu există o acţiune civilă legal exercitată în cadrul procesului; aceeaşi va fi procedura
şi în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de
exerciţiu restrânsă şi procurorul sau, după caz, reprezentantul legal nesocoteşte prevederile art. 20 alin.
(1) şi (2) din actualul Cod de procedură penală;
43
procesului penal, putând introduce acţiune la instanţa civilă, în conformitate cu regulile
prevăzute de Codul de procedură civilă134.
Conform actualului Cod de procedură penală, ulterior începerii cercetării judecătoreşti
nu se mai poate modifica cererea de constituire ca parte civilă. Totuşi, potrivit art. 20 alin. (5)
din noua reglementare, dacă acţiunea civilă s-a exercitat în mod legal în cadrul procesului
penal135, până la terminarea cercetării judecătoreşti şi chiar în lipsa consimţământului
inculpatului, partea civilă poate:
a) îndrepta erorile materiale din cuprinsul cererii de constituire ca parte civilă;
b) mări sau micşora întinderea pretenţiilor136;
c) solicita repararea prejudiciului material prin plata unei despăgubiri băneşti, dacă
repararea în natură nu mai este posibilă.
În practica judiciară s-a arătat, în mod constant, că nu este valabilă constituirea de parte
civilă după ce, anterior, în cursul procesului penal, persoana vătămată a declarat expres că nu
solicită despăgubiri inculpatului137.
Se poate constitui ca parte civilă în cadrul procesului penal în nume propriu şi persoana
îndrituită, conform legii, la întreţinere138 din partea celui care a decedat în urma săvârşirii
infracţiunii, precum şi persoana căreia victima, fără a avea o obligaţie legală, îi presta
întreţinere în mod curent, potrivit art. 1.390 C. civ.
Se pot constitui parte civilă în vederea reparării prejudiciului nepatrimonial ascen-
denţii, descendenţii, fraţii, surorile şi soţul victimei care a decedat în urma comiterii infrac-
ţiunii, pentru durerea încercată în urma decesului victimei, precum şi orice alte persoane care
ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu, potrivit art. 1.391 alin. (2) C. civ.
Tot astfel, se pot constitui ca parte civilă în nume propriu în cadrul procesului penal şi
moştenitorii persoanei fizice a cărei integritate corporală sau sănătate a fost vătămată în urma
comiterii infracţiunii, precum şi succesorii în drepturi sau lichidatorii persoanei juridice
vătămate prin infracţiune, dacă decesul persoanei fizice139 ori încetarea existenţei persoanei
juridice sau reorganizarea acesteia a survenit anterior constituirii ca parte civilă.
În ipoteza decesului persoanei fizice, care a suportat o vătămare a integrităţii corporale
sau a sănătăţii prin comiterea infracţiunii, care nu s-a constituit ca parte civilă în timpul vieţii,
moştenitorii acesteia nu au posibilitatea de a se constitui ca parte civilă decât cu privire la
prejudiciul material, nu şi cu privire la prejudiciul nepatrimonial. În acest sens, art. 1.391 alin.
(4) C. civ. arată că dreptul la despăgubire pentru daunele morale nu trece, în acest caz, la
moştenitori (aceştia îl pot, însă, exercita, doar dacă acţiunea s-a pornit de către defunct prin
constituirea de parte civilă în cadrul procesului penal).
134
Dacă persoana vătămată sau succesorii acesteia nu s-au constituit parte civilă înainte de începerea
cercetării judecătoreşti, după acest moment procesual nu mai pot exercita acţiunea civilă în cursul
procesului penal, nici măcar în cazul în care există acordul explicit sau tacit al inculpatului.
135
Inclusiv în ipoteza în care aceasta se exercită din oficiu;
136
Având în vedere prevederile art. 20 alin. (5) lit. b) C. pr. pen., subliniem că este inaplicabilă practica
judiciară potrivit căreia persoana fizică sau juridică prejudiciată material sau moral nu putea pretinde
despăgubiri mai mari ulterior momentului limită stabilit pentru constituire (T.S., s. pen., dec. nr.
2181/1980, în C.D. 1980,
p. 332);
137
T.S., s. pen., dec. nr. 212/1984 în R.R.D. nr. 2/1985, p. 76;
138
Persoanele între care există obligaţia de întreţinere şi ordinea în care aceasta este datorată sunt
arătate în art. 516-520 C. civ.;
139
Intervenit din cauze naturale.
44
Potrivit art. 22 alin. (1) C. pr. pen., partea civilă poate renunţa, personal sau prin
mandatar special, în tot sau în parte la pretenţiile civile formulate, până la terminarea
dezbaterilor în apel; renunţarea se poate realiza atât prin cerere scrisă, cât şi oral în şedinţa de
judecată şi nu conduce şi la pierderea calităţii de persoană vătămată. Este vorba despre o
aplicare a principiului disponibilităţii, care, ca şi irevocabilitatea renunţării la pretenţii (în tot
sau în parte), este caracteristic legii civile.
Renunţarea are, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, caracter definitiv, partea civilă
neavând posibilitatea de a reveni asupra acesteia chiar şi în ipoteza în care revenirea ar fi
formulată înainte de începerea cercetării judecătoreşti.
În ipoteza în care partea civilă renunţă la exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului
penal, nu va mai avea posibilitatea de a deschide, ulterior, un litigiu în faţa instanţei civile în
vederea reparării prejudiciului cauzat.
Potrivit art. 85 alin. (1) raportat la art. 81 C. pr. pen., partea civilă deţine, în cursul
procesului penal, un evantai larg de drepturi şi obligaţii, după cum urmează:
a) dreptul de a fi informată cu privire la drepturile sale;
b) dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica
excepţii şi de a pune concluzii;
c) dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei;
d) dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi
penale, la cererea sa expresă, cu condiţia de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă
de poştă electronică sau mesagerie electronică, la care aceste informaţii să îi fie comunicate;
e) dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;
f) dreptul de a fi ascultată;
g) dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor şi experţilor;
h) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se
exprimă bine sau nu poate comunica în limba română; în cazurile urgente se pot folosi
mijloace tehnice de comunicare, dacă se apreciază că acest lucru este necesar şi că nu se
împiedică exercitarea drepturilor părţii civile;
i) dreptul de a i se comunica traducerea într-o limbă pe care o înţelege a oricărei soluţii
de netrimitere în judecată, atunci când nu înţelege limba română;
j) dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată;
k) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
l) alte drepturi prevăzute de lege;
m) obligaţia de a se prezenta personal la chemarea organelor judiciare şi de a păstra
disciplina şedinţei de judecată;
n) obligaţia exercitării cu bună-credinţă a drepturilor procesuale conferite de lege.
6.4.4.4 Partea responsabilă civilmente

Partea responsabilă civilmente140 este persoana (fizică sau juridică) care, potrivit legii
civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau
140
Decizia Î.C.C.J. (Complet RIL) nr. 1/2016 (www.scj.ro): „În interpretarea şi aplicarea unitară a
dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală, stabileşte că: în cazul asigurării obligatorii de
răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are
calitate de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudicial cauzat prin
infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea
obligatorie de răspundere civilă”;
45
în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în procesul
penal141.
Pot fi părţi responsabile civilmente:
a) persoana care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătoreşti este
obligată să exercite supravegherea unui minor142 sau a unei persoane care a fost pusă sub
interdicţie;
b) comitenţii pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile încredinţate;
Având în vedere poziţia sa procesuală, drepturile şi obligaţiile pe care le deţine în cadrul
procesului penal, constituirea părţii responsabile civilmente în procesul penal se poate efectua
prin una dintre următoarele două modalităţi:
a) Introducerea în cadrul procesului penal a părţii responsabile civilmente se poate
realiza la cererea părţii civile143 în cursul fazei de urmărire penală sau în faţa instanţei de
judecată, până la începerea cercetării judecătoreşti144. Ulterior începerii cercetării judecă-
toreşti, introducerea părţii responsabile civilmente nu se poate realiza decât cu consim-
ţământul acesteia145.
b) În cazul în care nu a fost introdusă în cauza penală, partea responsabilă civilmente are
posibilitatea de a interveni în cadrul procesului penal până la terminarea cercetării
judecătoreşti la prima instanţă, luând procedura din stadiul în care se afla în momentul
intervenţiei146. Aceasta se explică prin faptul că partea responsabilă civilmente nu prejudiciază
drepturile niciunei alte părţi din cadrul procesului, ci, dimpotrivă, facilitează, prin participarea
sa, realizarea drepturilor pe care le deţine partea civilă, precum şi achitarea obligaţiilor pe care
le are inculpatul147.
Declaraţia de constituire de parte responsabilă civilmente în cadrul procesului penal
poate îmbrăca forma scrisă sau pe cea orală, ipoteză în care organul judiciar consemnează în
cuprinsul unui act constituirea de parte responsabilă civilmente (organul de urmărire penală
într-un proces-verbal, iar instanţa într-o încheiere de şedinţă)148.
Partea responsabilă civilmente are, în ceea ce privește acțiunea civilă, toate drepturile
prevăzute de lege pentru inculpat, iar în ceea ce privește acțiunea penală, toate drepturile pe
care legea le prevede pentru peroana vătămată.
141
Prin definiţia părţii responsabile civilmente prevăzută în art. 86 C. pr. pen., asigurătorul este
considerat parte responsabilă civilmente, fiind persoana căreia îi incumbă obligaţia contractuală de a
repara prejudiciul produs prin comiterea unei infracţiuni de către persoana asigurată.
142
Inclusiv în ipoteza în care minorul a devenit major la data sesizării instanţei de judecată;
143
Introducerea în cadrul procesului penal a părţii responsabile civilmente nu poate avea loc, astfel, la
cererea inculpatului sau a altei părţi responsabile civilmente;
144
Subliniem, astfel, că noua reglementare procesual penală nu mai permite introducerea părţii respon-
sabile civilmente în cadrul procesului penal din oficiu, de procuror sau de instanţa de judecată;
145
Dacă partea responsabilă civilmente a fost introdusă în procesul penal după începerea cercetării
judecătoreşti şi a formulat obiecţiuni, pretenţiile părţii civile faţă de partea responsabilă civilmente nu
se mai pot valorifica în cadrul procesului penal, ci doar pe calea unei acţiuni introduse la instanţa
civilă;
146
Partea responsabilă civilmente nu are, astfel, posibilitatea de a interveni, din proprie iniţiativă, în
proces în stadiul dezbaterilor în faţa instanţei de fond, sau cu ocazia judecării cauzei în apel;
147
148
Gh. Mateuţ, Unele probleme în legătură cu procedura constituirii de parte civilă în procesul penal,
în Dreptul nr. 9/1996, p. 74.
46
6.4.5 Succesorii, reprezentanții și substituiții procesuali
6.4.5.1 Noțiune
În ipoteza în care, în unele cauze penale, părţile nu se pot prezenta la desfăşurarea
anumitor activităţi procesuale sau procedurale, drepturile şi obligaţiile acestora vor fi preluate
de către alţi subiecţi procesuali care le înlocuiesc. Prin raportare la modul în care intervin în
cadrul procesului penal, precum şi faţă de natura drepturilor şi obligaţiilor pe care le deţin,
aceşti subiecţi procesuali pot fi: succesori, reprezentanţi sau substituiţi procesuali.
6.4.5.2 Succesorii
Succesorii sunt acele persoane fizice sau juridice care, în conformitate cu prevederile
legale, succed în drepturi sau obligaţii persoanelor fizice decedate sau persoanelor juridice
reorganizate, desfiinţate ori dizolvate. Astfel, prin această noţiune înţelegem moştenitorii
persoanei fizice decedate sau succesorii persoanei juridice reorganizate, desfiinţate ori
dizolvate149.
6.4.5.3 Reprezentanții
În mod normal, participarea părţilor sau a subiecţilor procesuali principali în procesul
penal presupune ca aceştia să îşi exercite drepturile şi să îşi apere interesele în mod nemijlocit.
În unele situaţii, însă, părţile sau subiecţii procesuali principali nu se pot prezenta la
desfăşurarea unor activităţi procesuale, apărând în scena procesului penal reprezentanţii.
În literatura juridică150, reprezentarea a primit o împărţire bipartită, respectiv: repre-
zentare convenţională (voluntară) şi reprezentare legală (obligatorie).
6.4.5.4 Substituiții procesuali

Substituiţii procesuali se înfăţişează ca subiecţi în scena procesului penal datorită unui
drept procesual al lor, însă pentru valorificarea unui interes al altuia151. Aceştia sunt liberi să
aprecieze dacă intervin în scopul realizării drepturilor procesuale pe care le au, nerăspunzând
de rămânerea în pasivitate sau de neglijenţă152.
6.4.6 Avocatul
Constituţia României rezervă un loc esenţial dreptului la apărare, subliniind, în
art. 24 alin. (1), că dreptul la apărare este garantat. De asemenea, alin. (2) al aceluiaşi articol
constituţional arată că, în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat,
ales sau numit din oficiu153.
Cu caracter de noutate, instituţia avocatului este reglementată în actualul Cod de
procedură penală în mod distinct154, fiind supusă unor reglementări largi, detaliate şi mult mai
numeroase decât cele existente în Codul de procedură penală adoptat în 1968155.
149
150
I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 311; I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., pp. 215-217;
151
152
Substituiţii procesuali deţin o legitimatio ad processum (având drepturi procesuale proprii), însă nu
au o legitimatio ad causam;
153
Tot astfel, potrivit art. 15 din Legea nr. 304/2004, republicată, dreptul la apărare este garantat,
părţile având dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate de un apărător,
ales sau numit din oficiu, potrivit legii;
154
A se vedea Capitolul VII (,,Avocatul. Asistenţa juridică şi reprezentarea”) din Titlul III
(,,Participanţii în procesul penal”) al noii reglementări procesual penale.
47
Codul de procedură penală prevede, în art. 29, că participanţii în procesul penal sunt:
organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii procesuali principali, precum şi alţi subiecţi
procesuali. Potrivit art. 88 alin. (1) C. pr. pen., avocatul asistă sau reprezintă, în procesul
penal, părţile ori subiecţii procesuali principali, în condiţiile legii.
Astfel, în lumina actualului Cod de procedură penală, avocatul este un participant
distinct în cadrul procesului penal, fiind înlăturate, astfel, opiniile doctrinare privitoare la
poziţia procesuală a avocatului în conformitate cu care acesta era considerat un simplu
intermediar între organele judiciare şi părţi.
Organizarea şi exercitarea profesiei de avocat este reglementată, în prezent, prin Legea
nr. 51/1995, republicată156 şi prin Statutul profesiei de avocat157.
6.5 Rezumat
Așa cum am menționat mai sus, doctrina procesual penală conferă noţiunii de
participanţi în procesul penal două accepţiuni. În sens larg, noţiunea de participanţi îi
cuprinde pe toţi cei care iau parte la derularea activităţilor în procesul penal (organele
judiciare, părţile, apărătorul, subiecţii procesuali principali, precum şi alţi subiecţi procesuali).
În sens restrâns, participanţi în cadrul procesului penal sunt doar organele judiciare, părţile,
subiecţii procesuali principali şi avocatul.
organele de cercetare penală, procurorul, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de
cameră preliminară şi instanţele de judecată.
Părțile în procesul penal sunt: inculpatul, partea civilă și partea responsabilă
civilmente.
Subiecții procesuali principali sunt: suspectul și persoana vătămată.
Un rol deosebit de important în desfășurarea procesului penal revine avocatului. Astfel,
art. 24 alin. (1) din Constituție arată că „dreptul la apărare este garantat”. De asemenea, alin.
(2) al aceluiaşi articol constituţional arată că, „în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie
asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”.

1. Suspectul*:
a. poate fi supus măsurii controlului judiciar;
b. nu este subiect pasiv al acțiunii penale;
c. poate fi arestat la domiciliu.
2. Are calitatea de inculpat*:
a. persoana față de care s-a dispus începerea urmăririi penale;
b. doar persoana citată în această calitate de instanța de judecată penală;
c. numai persoana față de care a fost pusă în mișcare acțiunea penală.
3. Persoana vătămată*:
155
Codul de procedură penală anterior menţiona avocatul numai în cuprinsul a două texte de lege,
respectiv art. 172 şi art. 173.
156
Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat a fost republicată în M. Of.
nr. 98 din 7 februarie 2011. După republicare, acest act normativ a fost succesiv modificat şi completat
(a se vedea, spre exemplificare Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Codului penal,
publicată în M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012);
157
Statutul profesiei de avocat a fost adoptat prin Hotărârea Consiliului U.N.B.R. nr. 64 din 3
decembrie 2011, fiind republicat în M. Of. nr. 33 din 16 ianuarie 2014.
48
a. are dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul
urmăririi penale, la cererea sa expresă, cu condiția de a indica o adresă pe
teritoriul României, o adresă de poștă electronică sau mesagerie electronică,
la care aceste informații să îi fie communicate;
b. are dreptul de a i se aduce la cunoștință cu ocazia primei audieri faptul că, în
cazul în care inculpatul va fi privat de libertate, repectiv condamnat la o
pedeapsă privativă de libertate, aceasta poate să fie informată cu privire la
punerea acestuia în libertate în orice mod sau evadarea acestuia;
c. nu are dreptul de a consulta dosarul.
4. Potrivit Codului de procedură penală, partea responsabilă civilmente*:
a. are, în cursul procesului penal, toate drepturile prevăzute de lege pentru
persoana vătămată;
b. are, în ceea ce privește acțiunea civilă, toate drepturile pe care legea le
prevede pentru inculpat;
c. poate interveni în procesul penal până la începerea cercetării judecătorești la
prima instanță de judecată, luând procedura din stadiul în care se află în
momentul intervenției.
5. Suspectul este persoana în privința căreia*:
a. s-a pus în mișcare acțiunea penală;
b. s-a dispus începerea urmăririi penale in rem;
c. s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale.

Bucureşti, 2018;

1. b;
2. c;
3. a, c;
4. a, b;
5. c.
49
7. Unitatea de învățare nr. 5: Acțiunile în procesul penal.
Acțiunea în justiție: dreptul la acțiune și cererea în justiție. Factorii acțiunii în
justiție. Acțiunea penală.
7.1 Introducere
Această unitate urmărește definirea noțiunii de „acțiune în justiție” în cadrul
procesului penal, definirea noțiunii de „drept la acțiune” și cea de „cerere în justiție”,
indicarea factorilor acțiunii în justiție, analiza privind acțiunea penală (definiție, obiect,
trăsături, punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, stingerea acțiunii penale).
 Definiți noțiunea de „acțiune în justiție”;
 Arătați ce reprezintă dreptul la acțiune;
 Arătați ce reprezintă cererea în justiție;
 Arătați care sunt factorii acțiunii în justiție;
 Definiți noțiunea de „acțiune penală”;
 Arătați care este obiectul acțiunii penale;
 Indicați care sunt trăsăturile acțiunii penale;
 Arătați care sunt etapele de desfășurare a acțiunii penale și în ce constă
fiecare dintre acestea;
 Arătați care sunt modurile de stingere a acțiunii penale în procesul penal;
 Indicați cazurile care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii
penale;
 Arătați care sunt cazurile în care se poate dispune continuarea acțiunii penale
la cererea suspectului sau inculpatului.
7.4.1 Noțiunea de „acțiunea în justiție”

Prin încălcarea normelor juridice se naşte un conflict de drept între făptuitor şi
persoana ale cărei interese legitime au fost atinse. Organele de justiţie sunt cele însărcinate cu
soluţionarea acestui raport conflictual.
Acţiunea în justiţie reprezintă mijlocul legal prin intermediul căruia conflictul de drept
este adus în faţa organelor judiciare, în vederea soluţionării acestuia158.
Prin raportare la norma de drept nesocotită, respectiv norma penală, civilă etc.,
acţiunea în justiţie va fi, după caz, acţiune penală, acţiune civilă sau de altă natură.
Dreptul lezat prefigurează în plan juridic o relaţie a unui individ faţă de o anume
valoare socială protejată de lege şi, totodată, indică poziţia acelui individ faţă de semenii săi
ori faţă de unele obiecte sau fapte159. În măsura în care, prin lezarea valorii sociale proteguite
este nesocotit acest drept, acţiunea în justiţie devine exercitabilă.
7.4.2 Dreptul la acțiune

Dreptul lezat nu trebuie a fi confundat cu dreptul la acţiune, acesta din urmă repre-
zentând un drept virtual înscris în norma care protejează o anume valoare socială, pe când
158
159
I. Gorgăneanu, Acţiunea penală, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 18.
50
dreptul lezat vizează, în mod concret, valoarea socială în legătură cu care este constituit160 (de
pildă, dreptul de proprietate se constituie în legătură cu valoarea socială concretizată în averea
unei persoane, valoare protejată de lege).
În măsura în care valoarea socială nu este atinsă, dreptul la acţiune pe care îl conţine
norma juridică ce protejează acea valoare socială, nu se poate folosi. Astfel, atâta vreme cât o
normă de drept nu este nesocotită, dreptul la acţiune poate să rămână drept virtual pe întreaga
durată de existenţă a respectivei norme161.
7.4.3 Cererea în justiție

În situaţia în care norma juridică se încalcă, dreptul virtual conţinut în normă devine
exercitabil şi se realizează prin cererea în justiţie. Aceasta reprezintă un act procesual prin
care se exploatează dreptul la acţiune, ca drept preexistent înglobat de norma juridică
nesocotită.
Aşadar, dreptul la acţiune reprezintă un drept virtual care dăinuie pe întreaga durată de
existenţă a normei juridice, dreptul lezat vizează în mod concret o anumită valoare socială faţă
de care se constituie, iar cererea în justiţie reprezintă actul procesual prin care se valorifică
dreptul la acţiune.
7.4.4 Factorii acțiunii în justiție

Sunt factori ai acţiunii în justiţie: temeiul acţiunii, obiectul acţiunii, subiecţii acţiunii şi
aptitudinea funcţională a acţiunii.
Temeiul acţiunii în justiţie reprezintă izvorul acesteia şi se înfăţişează sub două
modalităţi: temeiul de drept şi temeiul de fapt.
Temeiul de drept al acţiunii vizează norma juridică ce prevede fapta ilicită şi dreptul la
acţiune. Temeiul de fapt reprezintă însăşi fapta prin care s-a nesocotit norma juridică.
Obiectul acţiunii în justiţie este constituit din tragerea la răspundere juridică a indi-
vidului care a nesocotit o anumită normă juridică, prin acţiunea sau inacţiunea sa. Aceasta se
realizează prin declanşarea procedurii judiciare adecvate.
Subiecţii acţiunii sunt subiecţii raportului juridic conflictual care este adus în faţa
instanţei de judecată, spre soluţionare. Devenind subiecţi ai raportului juridic procesual,
aceştia dobândesc calităţi procesuale ce le conferă drepturi şi obligaţii specifice.
Aptitudinea funcţională a acţiunii în justiţie vizează întreaga serie de acte procesuale
care se pot naşte prin exercitarea acţiunii în cadrul legal specific ramurii dreptului în care este
înscrisă respectiva acţiune. Acest factor este dependent de existenţa celorlalţi factori ai acţiunii
în justiţie.
7.4.5 Acțiunea penală

7.4.5.1 Noțiune
Acţiunea penală reprezintă instrumentul procesual exercitat de Ministerul Public în
numele societăţii, prin care se efectuează procesul de tragere la răspundere penală a acelora
care au comis sau au participat la comiterea de infracţiuni. Acţiunea penală constituie
elementul central al procesului penal reprezentând acţiunea principală162.
160
161
162
51
7.4.5.2 Obiectul acțiunii penale
Obiectul acţiunii penale priveşte tragerea la răspundere penală a persoanelor fizice sau
juridice care au săvârşit infracţiuni, potrivit art. 14 alin. (1) C. pr. pen. Astfel, noua
reglementare a acţiunii penale cuprinde o formulare adecvată, deoarece prin intermediul
acţiunii penale organele judiciare urmăresc tragerea la răspundere penală, acţiunea penală
putându-se exercita, în concepţia legiuitorului, în tot cursul procesului penal163 [art. 14 alin.
(3) C. pr. pen.].
7.4.5.3 Trăsăturile acțiunii penale

a) Acţiunea penală este o acţiune socială, aparţine societăţii şi este exercitată prin
intermediul organelor specializate ale statului, în principiu, prin intermediul Ministerului
Public.
b) Acţiunea penală este obligatorie, statul fiind obligat să o exercite de fiecare dată când
sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege. Trăsătura în discuţie reprezintă o consecinţă
directă a principiului obligativităţii acţiunii penale
c) Acţiunea penală este indisponibilă (irevocabilă). Odată pusă în mişcare, statul, prin
intermediul Ministerului Public nu o mai poate retrage164, ci aceasta trebuie continuată până la
momentul epuizării ei, moment ce se petrece prin rămânerea definitivă a soluţiei date în cauza
penală. Această trăsătura este afectată în situaţia în care legea îi conferă posibilitatea persoanei
vătămate de a-şi retrage plângerea prealabilă sau de a face aplicabilă instituţia împăcării.
d) Acţiunea penală este indivizibilă, trebuind a fi exercitată împotriva tuturor parti-
cipanţilor la săvârşirea infracţiunii. În ipoteza în care, ulterior începerii urmăririi penale şi
punerii în mişcare a acţiunii penale, se descoperă un alt participant la comiterea infracţiunii,
organele judiciare au obligaţia de a extinde urmărirea penală şi acţiunea penală cu privire la
această persoană, potrivit art. 311 C. pr. pen..
e) Acţiunea penală este individuală (personală), la fel ca şi răspunderea penală a
autorului sau a participanţilor la comiterea infracţiunii. Aceasta nu se exercită decât împotriva
persoanelor care au participat la comiterea infracţiunii (autori, coautori, complici sau
instigatori), nicio altă persoană neputând pretinde să intervină în procesul penal pentru a
suporta consecinţele acţiunii penale, alături de inculpat sau în locul acestuia.
7.4.5.4 Punerea în mișcare a acțiunii penale

Punerea în mişcare a acţiunii penale constituie activitatea procesuală prin care
Ministerul Public declanşează acţiunea penală în ipoteza în care se constată, ulterior începerii
urmăririi penale, că există probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu
există vreunul dintre cazurile reglementate în art. 16 alin. (1) C. pr. pen.
163
Opinăm că formularea aleasă de legiuitor în art. 14 alin. (3) C. pr. pen. este deficitară, întrucât
acţiunea penală nu se poate exercita în tot cursul procesului. Astfel, având în vedere structura
procesului penal, acţiunea penală nu se poate exercita în faza de punere în executare a hotărârii
judecătoreşti rămase definitive. În acest sens, acţiunea penală se stinge în cursul fazei de judecată
prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei,
amânarea aplicării pedepsei, achitare sau încetare a procesului penal [art. 17 alin. (2) C. pr. pen.];
164
T. Pop, Drept procesual penal, vol. II, Tipografia Naţională, Cluj, 1946, p. 431.
52
7.4.5.5 Exercitarea acțiunii penale
Potrivit art. 14 alin. (3) C. pr. pen., precum şi art. 9 alin. (3) din Codul de procedură
penală adoptat în 1968, acţiunea penală poate fi exercitată în tot cursul procesului penal, în
condiţiile legii165.
Reprezentând cea de-a doua etapă în derularea acţiunii penale, exercitarea acesteia166
constă în efectuarea activităţilor privind efectuarea probaţiunii, dispunerea anumitor măsuri
procesuale, ridicarea de excepţii, formularea de cereri etc.167.
Sarcina exercitării acţiunii penale incumbă, cu titlu de principiu, subiecţilor activi ai
acesteia, care au dreptul şi obligaţia de a îndeplini toate actele procesuale şi procedurale
necesare pentru atingerea scopului procesului penal.
În acest sens, procurorul are sarcina exercitării acţiunii penale atât în cursul fazei de
urmărire penală, cât şi în timpul judecăţii, potrivit art. 7 C. pr. pen.168, precum şi potrivit
art. 55 alin. (3) lit. c) C. pr. pen.169. Tot astfel, şi organele de cercetare penală au, în cadrul
fazei de urmărire penală, sarcina exercitării acţiunii penale.
7.4.5.6 Stingerea acțiunii penale

Stingerea acţiunii penale în cursul fazei de urmărire penală. Potrivit art. 17
alin. (1) C. pr. pen., acţiunea penală se stinge, înaintea epuizării activităţii procesuale prin
desfăşurarea judecăţii, printr-o soluţie de clasare sau prin renunţarea la urmărirea penală, în
condiţiile legii.
Clasarea se dispune, potrivit art. 315 alin. (1) C. pr. pen., în următoarele ipoteze:
a) nu se poate începe urmărirea penală, nefiind îndeplinite condiţiile de fond şi formă
esenţiale ale sesizării;
b) există vreunul dintre cazurile arătate în art. 16 alin. (1) C. pr. pen.
Renunţarea la urmărirea penală se dispune, potrivit art. 318 alin. (1) C. pr. pen. în
ipoteza infracţiunilor pentru care legea penală prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa
închisorii de cel mult 7 ani, atunci când procurorul constată că nu există un interes public170 în
urmărirea faptei.
165
Textele de lege menţionate trebuie interpretate în mod restrictiv, având în vedere că acţiunea penală
nu poate fi exercitată în ultima fază a procesului penal (punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti
penale) deoarece, prin pronunţarea hotărârii de condamnare, acţiunea penală se stinge;
166
Pentru detalii, a se vedea: A. Crişu, Exercitarea acţiunii penale în procesul penal, în R.D.P. nr.
2/1997, pp. 19-24;
167
168
Acest text de lege reglementează obligativitatea punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale de
către procuror;
169
Potrivit acestui text de lege, procurorul are în cadrul procesului penal, următoarele atribuţii: „c)
exercită acţiunea penală”(…);
170
Potrivit art. 318 alin. (2) C. pr. pen., interesul public se realizează în raport cu: conţinutul faptei şi
împrejurările concrete de săvârşire a faptei; modul şi mijloacele de săvârşire a faptei; scopul urmărit;
urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii; eforturile organelor de
urmărire penală necesare pentru desfăşurarea procesului penal prin raportare la gravitatea faptei şi la
timpul scurs de la data săvârşirii acesteia; atitudinea procesuală a persoanei vătămate; existenţa unei
disproporţii vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfăşurarea procesului penal şi gravitatea
urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii. Când autorul faptei este
cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere şi persoana suspectului sau inculpatului,
conduita avută anterior comiterii infracţiunii, atitudinea suspectului sau a inculpatului după săvârşirea
infracţiunii şi eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii.
53
Stingerea acţiunii penale în cursul fazei de judecată. Soluţiile prin care acţiunea
penală se stinge în urma desfăşurării cauzei sunt următoarele: condamnarea definitivă,
renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea
procesului penal.
Soluţia condamnării se pronunţă, potrivit art. 396 alin. (2) C. pr. pen., în cazul în care
instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi
a fost săvârşită de inculpat.
Renunţarea la aplicarea pedepsei este pronunţată dacă instanţa de judecată constată,
dincolo de orice dubiu rezonabil, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost comisă de
inculpat în condiţiile art. 80-82 C. pen.
Amânarea executării pedepsei este pronunţată în cazul în care instanţa constată,
dincolo de orice dubiu rezonabil, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de
inculpat, în condiţiile art. 83-90 C. pen..
Achitarea şi încetarea procesului penal se pronunţă când instanţa de judecată constată
existenţa cazurilor prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. a)-d), respectiv în art. 16
alin. (1) lit. e)-j) C. pr. pen.
7.4.5.7 Cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii

penale
Cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale sunt expres
prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, art. 16 alin. (1) C. pr. pen. arată că acţiunea
penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată
dacă:
a) fapta nu există;
b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută
de lege;
c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea;
d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;
e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o
altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;
f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului sau al inculpatului persoană
fizică sau s-a dispus radierea suspectului sau inculpatului persoană juridică;
g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea
acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de
mediere în condiţiile legii;
h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
i) există autoritate de lucru judecat;
j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.
7.4.5.8 Continuarea procesului penal la cererea suspectului sau

inculpatului
În conformitate cu prevederile art. 18 C. pr. pen., în caz de amnistie, de prescripţie, de
retragere a plângerii prealabile, de existenţă a unei cauze de nepedepsire sau de
neimputabilitate ori în cazul renunţării la urmărirea penală, suspectul sau inculpatul poate
solicita continuarea procesului penal pentru a demonstra existenţa unui caz ce împiedică
punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) teza I
C. pr. pen., în scopul dispunerii de către procuror sau pronunţării de către instanţă a unei
soluţii de clasare, respectiv de achitare pentru unul dintre aceste temeiuri.
54
7.5 Rezumat
Acţiunea în justiţie reprezintă mijlocul legal prin intermediul căruia conflictul de drept
este adus în faţa organelor judiciare, în vederea soluţionării acestuia.
Din cele menționate mai sus reținem că dreptul la acţiune reprezintă un drept virtual
care dăinuie pe întreaga durată de existenţă a normei juridice, dreptul lezat vizează în mod
concret o anumită valoare socială faţă de care se constituie, iar cererea în justiţie reprezintă
actul procesual prin care se valorifică dreptul la acţiune.
Factorii acţiunii în justiţie sunt: temeiul acţiunii, obiectul acţiunii, subiecţii acţiunii şi
aptitudinea funcţională a acţiunii.
Acţiunea penală reprezintă instrumentul procesual exercitat de Ministerul Public în
numele societăţii, prin care se efectuează procesul de tragere la răspundere penală a acelora
care au comis sau au participat la comiterea de infracţiuni. Astfel, acțiunea penală are ca
obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor fizice sau juridice care au săvârşit
infracţiuni, potrivit art. 14 alin. (1) C. pr. pen. În ceea ce privește trăsăturile acțiunii penale,
reținem că aceasta este o acțiune socială, obligatorie, indisponibilă (irevocabilă), indivizibilă și
individuală (personală).
Desfăşurarea activităţilor procesuale care au drept temei folosirea acţiunii penale,
determină parcurgerea mai multor etape (denumite şi momente). Astfel, acţiunea penală
cunoaşte, în derularea sa, trei etape: punerea în mişcare a acţiunii penale, exercitarea acţiunii
penale şi stingerea acţiunii penale.

1. În cursul urmăririi penale acțiunea penală se stinge prin*:
a. renunțare la urmărirea penală, doar;
b. clasare sau prin renunțare la urmărire penală, în condițiile prevăzute de lege;
c. renunțare la aplicarea pedepsei.
2. Acțiunea penală*:
a. are ca obiect aplicarea unei sancțiuni penale;
b. are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit
infracțiuni;
c. se poate exercita în tot cursul procesului penal, în condițiile legii.
3. Continuarea procesului penal poate fi cerută numai de către*:
a. persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală;
b. subiecții procesuali princiali;
c. suspect sau inculpat.
4. Acțiunea penală este*:
a. indivizibilă și obligatorie;
b. personală și divizibilă;
c. indisponibilă și facultativă.
5. Punerea în mișcare a acțiunii penale*:
a. se face de către procuror, prin ordonanță;
b. se poate face prin încheierea instanței;
c. se poate face de către procuror, prin rezoluție.
55
Bucureşti, 2018;

1. b;
2. b, c;
3. c;
4. a;
5. a.
56
8. Unitatea de învățare nr. 6: Acțiunea civilă.
Condiții de exercitare. Elementele acțiunii civile. Exercitarea acțiunii civile. Cazuri
speciale de rezolvare a acțiunii civile.
8.1 Introducere
Această unitate își propune să arate ce reprezintă „acțiunea civilă” în procesul
penal, care sunt elementele acesteia, condițiile de exercitare precum și cazurile speciale de
soluționare a acțiunii civile.
 Definiți noțiunea de „acțiune civilă” în procesul penal;
 Arătați care sunt factorii acțiunii civile în cadrul procesului penal;
 Arătați care trăsăturile acțiunii civile în procesul penal;
 Arătați care sunt soluțiile ce pot fi adoptate în cazul exercitării acțiunii civile
în procesul penal;
8.4.1 Noțiune
Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal constituie instrumentul legal cu
ajutorul căruia persoana vătămată prin săvârşirea unei infracţiuni sau, după caz,
moştenitorii/succesorii acesteia solicită tragerea la răspundere civilă a inculpatului, a părţii
responsabile civilmente ori a moştenitorilor/succesorilor în drepturi ai acestora care au
acceptat succesiunea, în scopul reparării în totalitate a prejudiciului direct, material sau moral
produs prin comiterea infracţiunii171.
8.4.2 Factorii acțiunii civile în procesul penal

Ca şi acţiunea penală, acţiunea civilă în procesul penal are patru factori, respectiv:
temei, obiect, subiecţi şi aptitudine funcţională.
a) Temeiul acţiunii civile în procesul penal este acelaşi ca şi al acţiunii penale şi se
înfăţişează sub forma celor două modalităţi: temeiul de drept (priveşte norma juridică
încălcată) şi temeiul de fapt (priveşte fapta comisă, infracţiunea prin care s-a produs persoanei
vătămate un prejudiciu).
b) În lumina art. 19 alin. (1) C. pr. pen., acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului
penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit
legii civile172 pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii
penale173.
c) Subiecţii acţiunii civile în procesul penal
În măsura în care prin comiterea infracţiunii a fost cauzat şi un prejudiciu material sau
moral în paguba unei persoane fizice sau juridice, ia naştere un raport de conflict civil;
subiecţii acestui raport se înfăţişează ca subiecţi în acţiunea civilă, care se exercită în cadrul
procesului penal.
171
M. Udroiu, op. cit., pp. 62-63;
172
Inculpatul şi, după caz, partea responsabilă civilmente;
173
Potrivit art. 1.381 alin. (2) C. civ., dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar
dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat.
57
În conformitate cu prevederile art. 19 alin. (2) C. pr. pen., subiect activ al acţiunii
civile este persoana (fizică sau juridică) vătămată ori succesorii acesteia, care se constituie
parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente.
În ipoteza în care acţiunea civilă se exercită din oficiu, statul, prin intermediul
Ministerului Public, poate să deţină calitatea de subiect activ al acţiunii civile.
Poate avea calitatea de subiect pasiv al acţiunii penale: inculpatul, partea responsabilă
civilmente, moştenitorii inculpatului sau ai părţii responsabile civilmente care au acceptat
succesiunea, ori succesorii în drepturi ai persoanelor juridice care şi-au încetat existenţa în
vreunul dintre modurile prevăzute de lege ori, după caz, au fost reorganizate, statul, în măsura
în care nu există moştenitori sau nicio persoană dintre cele cu vocaţie succesorală nu a
acceptat moştenirea în condiţiile stabilite de lege.
d) Aptitudinea funcţională a acţiunii civile în procesul penal constă în capacitatea
acţiunii civile de a determina recuperarea prejudiciului în urma derulării unui proces penal.
Având în vedere că acţiunea civilă poate fi exercitată în cadrul procesului penal numai
dacă este alăturată acţiunii penale, aptitudinea funcţională a acţiunii civile depinde de
aptitudinea funcţională a acţiunii penale.
8.4.4 Condiții de exercitare a acțiunii civile

În vederea exercitării acţiunii civile în procesul penal, trebuie îndeplinite, în mod
cumulativ, mai multe condiţii174: a) să existe o faptă ilicită constând într-o infracţiune care să
fi produs un prejudiciu material sau moral; b) să existe o legătură de cauzalitate între
infracţiunea comisă şi prejudiciul produs; c) să existe vinovăţia făptuitorului în producerea
prejudiciului; d) prejudiciul trebuie să fie cert; e) prejudiciul să nu fi fost reparat; f) în cazul
persoanelor fizice cu capacitate deplină de exerciţiu sau persoanelor juridice să existe
cererea de constituire ca parte civilă în cadrul procesului penal; g) prin rezolvarea acţiunii
civile în cadrul procesului penal să nu se depăşească durata rezonabilă a procesului.
8.4.5 Trăsăturile acțiunii civile în procesului penal

Acţiunea civilă în procesul penal se caracterizează prin anumite trăsături specifice175,
după cum urmează:
a) este o acţiune accesorie acţiunii penale; astfel, aceasta se poate exercita în cadrul
procesului penal numai alături de acţiunea penală;
b) este o acţiune privată şi facultativă, fiind, prin urmare, la latitudinea persoanei care a
fost prejudiciată dacă o exercită sau nu;
c) este o acţiune patrimonială; aceasta se poate exercita atât împotriva participanţilor la
comiterea infracţiunii, cât şi a părţii responsabile civilmente sau a moştenitorilor, respectiv a
succesorilor în drepturi ai acestora176;
d) este o acţiune disponibilă, persoana prejudiciată având posibilitatea de a renunţa la
exercitarea acesteia177;
e) este o acţiune divizibilă; astfel, persoana prejudiciată poate cere tragerea la
răspundere civilă a uneia sau a unora dintre persoanele care au produs prejudiciul178;
174
175
176
Răspunderea civilă se poate transmite pe cale convenţională sau succesorală;
177
Cu excepţia persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă,
ipoteze în care acţiunea civilă este exercitată din oficiu (acesta fiind un caz de indisponibilitate);
178
Subiectul activ al acţiunii civile determină, strict, cadrul procesual pe latura civilă a procesului
penal.
58
8.4.6 Soluții cu privire la acțiunea civilă exercitată în procesul penal
De lege lata, aspectele referitoare la rezolvarea acţiunii civile în cadrul procesului
penal, sunt prevăzute atât în art. 25 C. pr. pen., cât şi în art. 397 din Partea specială, în
secţiunea privind deliberarea şi hotărârea instanţei.
Acţiunea civilă urmează a fi rezolvată în cadrul procesului penal numai dacă aceasta a
fost alăturată acţiunii penale şi, împreună, au ajuns în faţa instanţei penale179.
În ipoteza în care dispune trimiterea în judecată, procurorul nu se pronunţă şi cu
privire la acţiunea civilă.
În situaţia în care dispune clasarea, persoana prejudiciată prin comiterea infracţiunii
are posibilitatea de a părăsi calea penală şi de a se adresa cu cerere de chemare în judecată
instanţei civile împotriva persoanei care a produs prejudiciul180.
De asemenea, dacă dispune clasarea, procurorul poate lua măsuri în privinţa restituirii
lucrurilor sau poate să sesizeze judecătorul de cameră preliminară în vederea desfiinţării totale
ori parţiale a unui înscris falsificat.
Tot astfel, potrivit art. 315 alin. (2) lit. a) C. pr. pen., procurorul poate ridica sau
menţine măsurile asigurătorii privind reparaţiile civile şi restabilirea situaţiei anterioare
comiterii infracţiunii; acestea se vor desfiinţa de drept dacă persoana vătămată nu introduce
acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la comunicarea ordonanţei de clasare.
În ipoteza în care pronunţă o soluţie de condamnare181 ori o soluţie de renunţare la
aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, instanţa de judecată poate admite în
totalitate sau în parte acţiunea civilă şi obliga inculpatul şi/sau partea responsabilă civilmente
la plata de daune materiale şi/sau morale către partea civilă ori poate respinge ca neîntemeiată
acţiunea civilă (de exemplu, dacă partea civilă nu a probat producerea unui prejudiciu).
Prin excepţie, în ipoteza în care soluţia de condamnare ori soluţia de renunţare la
aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei a fost dispusă de către instanţa de
judecată în urma admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei iar între părţi nu a fost
încheiată o tranzacţie sau un acord de mediere în privinţa laturii civile, instanţa urmează a
lăsa acţiunea civilă nesoluţionată.
În ipoteza în care instanţa de judecată pronunţă achitarea inculpatului:
a) urmează a respinge ca neîntemeiată acţiunea civilă, dacă achitarea a fost pronunţată în
temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) sau c) C. pr. pen.;
b) poate să admită în tot sau în parte acţiunea civilă şi să oblige inculpatul şi/sau partea
responsabilă civilmente la plata de daune materiale şi/sau morale către partea civilă ori poate
să respingă acţiunea civilă în ipoteza achitării în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b)
teza a II-a sau lit. d) C. pr. pen.;
c) lasă nesoluţionată acţiunea civilă în ipoteza soluţiei de achitare pronunţate pe temeiul
reglementat în art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr. pen.
În ipoteza în care instanţa de judecată dispune încetarea procesului penal:
179
Procurorul, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau judecătorul de cameră preliminară nu au posi-
bilitatea de a se pronunţa în privinţa admisibilităţii sau temeiniciei acţiunii civile exercitate în procesul
penal şi nici nu pot dispune lăsarea acesteia nesoluţionată;
180
Ordonanţa prin care procurorul dispune soluţia clasării nu poate fi invocată cu autoritate de lucru
judecat în faţa instanţei civile cu referire la constatările privind existenţa unei fapte ilicite, autorul
acesteia ori forma de vinovăţie;
181
Cu executarea pedepsei în regim de detenţie ori cu suspendarea sub supraveghere a executării
pedepsei.
59
a) urmează să lase nesoluţionată acţiunea civilă dacă soluţia de încetare a procesului
penal a fost pronunţată pe temeiul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. e), f), i) sau lit. j)
C. pr. pen. De asemenea, instanţa va lăsa nesoluţionată acţiunea civilă şi în ipoteza pronunţării
încetării procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile;
b) are posibilitatea de a admite în tot sau în parte acţiunea civilă şi de a obliga inculpatul
şi/sau partea responsabilă civilmente la plata de daune materiale şi/sau morale către partea
civilă, sau, după caz, de a respinge acţiunea civilă în ipoteza în care soluţia de încetare a
procesului penal a fost pronunţată pe temeiul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. h)
C. pr. pen.
Potrivit art. 23 alin. (1) C. pr. pen., în cursul procesului penal, cu referire la pretenţiile
civile, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente au posibilitatea de a încheia o
tranzacţie sau un acord de mediere, în conformitate cu prevederile legii.
Inculpatul, cu acordul182 părţii responsabile civilmente183, poate recunoaşte, în tot sau
în parte, pretenţiile părţii civile. În cazul recunoaşterii pretenţiilor civile, instanţa de judecată
obligă la despăgubiri în măsura recunoaşterii; în privinţa pretenţiilor civile nerecunoscute, pot
fi administrate probe, potrivit art. 23 alin. (3) C. pr. pen. De asemenea, vor fi administrate
probe şi cu privire la pretenţiile civile recunoscute de inculpat fără acordul părţii responsabile
civilmente.
În ipoteza în care admite acţiunea civilă, instanţa de judecată va examina necesitatea
dispunerii măsurilor asigurătorii privind reparaţiile civile, în cazul în care asemenea măsuri nu
au fost luate anterior. Dispoziţiile din hotărâre privind luarea măsurilor asigurătorii sunt
executorii, potrivit art. 397 alin. (4) C. pr. pen.
Dacă instanţa de judecată a respins acţiunea civilă, nu are posibilitatea de a dispune
luarea unei măsuri asigurătorii; dacă o asemenea măsură de indisponibilizare a bunurilor a fost
luată anterior în scopul garantării reparării pagubei produse prin comiterea infracţiunii, va
dispune revocarea măsurii asigurătorii.
Potrivit art. 397 alin. (5) C. pr. pen., în cazul în care instanţa de judecată a lăsat
nesoluţionată acţiunea civilă, măsurile asigurătorii dispuse în cauză se menţin. Acestea vor
înceta de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen
de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.
8.5 Rezumat
Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal constituie instrumentul legal cu
ajutorul căruia persoana vătămată prin săvârşirea unei infracţiuni sau, după caz,
moştenitorii/succesorii acesteia solicită tragerea la răspundere civilă a inculpatului, a părţii
responsabile civilmente ori a moştenitorilor/succesorilor în drepturi ai acestora care au
acceptat succesiunea, în scopul reparării în totalitate a prejudiciului direct, material sau moral
produs prin comiterea infracţiunii.
Ca şi acţiunea penală, acţiunea civilă în procesul penal are patru factori, respectiv:
temei, obiect, subiecţi şi aptitudine funcţională.
În vederea exercitării acţiunii civile în procesul penal, trebuie îndeplinite, în mod
cumulativ, mai multe condiţii: să existe o faptă ilicită constând într-o infracţiune care să fi
182
Acordul menţionat de lege se impune doar pentru a face opozabilă faţă de partea responsabilă
civilmente obligaţia asumată de către inculpat prin recunoaşterea pretenţiilor civile. Absenţa
acordului are drept rezultat obligarea doar a inculpatului la plata despăgubirilor în măsura
recunoaşterii, afară de ipoteza în care din probele administrate sunt dovedite pretenţiile civile
recunoscute de către inculpat;
183
În cazul în care aceasta a fost introdusă sau a intervenit în cauza penală.
60
produs un prejudiciu material sau moral; să existe o legătură de cauzalitate între infracţiunea
comisă şi prejudiciul produs; să existe vinovăţia făptuitorului în producerea prejudiciului;
prejudiciul trebuie să fie cert; prejudiciul să nu fi fost reparat; în cazul persoanelor fizice cu
capacitate deplină de exerciţiu sau persoanelor juridice să existe cererea de constituire ca
parte civilă în cadrul procesului penal; prin rezolvarea acţiunii civile în cadrul procesului
penal să nu se depăşească durata rezonabilă a procesului.
În ceea ce privește trăsăturile acțiunii civile, reținem că aceasta este o acțiune
accesorie, privată (facultativă), patrimonială, disponibilă și divizibilă.
Aspectele referitoare la rezolvarea acţiunii civile în cadrul procesului penal sunt
prevăzute atât în art. 25 C. pr. pen., cât şi în art. 397 din Partea specială, în secţiunea privind
deliberarea şi hotărârea instanţei. Acţiunea civilă urmează a fi rezolvată în cadrul procesului
penal numai dacă aceasta a fost alăturată acţiunii penale şi, împreună, au ajuns în faţa instanţei
penale.

1. Acțiunea civilă este*:
a. facultativă și indisponibilă;
b. privată și indivizibilă;
c. divizibilă și disponibilă.
2. Pot avea calitatea de subiect pasiv al acțiunii civile*:
a. inculpatul și partea responsabilă civilmente, doar;
b. inculpatul și partea responsabilă civilmente, moștenitorii inculpatului ori ai
părții responsabile civilmente care au acceptat succesiunea;
c. statul.
3. Constituirea ca parte civilă*:
a. se poate face până la începerea cercetării judecătorești;
b. poate fi făcută oral;
c. se poate face până la terminarea cercetării judecătorești.
4. Acțiunea civilă în procesul penal*:
a. se poate exercita de către procuror;
b. se poate exercita numai de către persoana vătămată sau de succesorii acesteia,
care se constituie parte civilă împotriva inculpatului și, după caz, a părții
responsabile civilmente;
c. are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor
responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea
faptei care face obiectul acțiunii penale.
5. Față de acțiunea penală, acțiunea civilă este*:
a. indivizibilă;
b. disponibilă;
c. publică.

61
Bucureşti, 2018;

1. c;
2. b, c;
3. a, b;
4. a, c;
5. b.
62
9. Unitatea de învățare nr. 7: Competența în materie penală
9.1 Introducere
Această unitate își propune să definească noțiunea de „competență” în procesul
penal și să analizeze fiecare dintre formele fundamentale ale competenței în materie penală.
 Definiți noțiunea de „competență” în procesul penal;
 Arătați care sunt formele fundamentale ale competenței în materie penală;
 Arătați ce reprezintă competența funcțională, materială, teritorială, personală
și specială în cadrul procesului penal;
 Arătați care este competența judecătoriei;
 Arătați care este competența tribunalului în cadrul procesului penal;
 Arătați care este competența tribunalului militar;
 Arătați care este competența Curții de apel în cadrul procesului penal;
 Arătați care este competența Curții militare de apel;
 Arătați care este competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în cadrul
procesului penal;

Competenţa constituie aptitudinea recunoscută de lege unui organ judiciar184 de a
urmări, respectiv a judeca o anumită cauză, ori de a se pronunţa asupra cererilor, propunerilor,
plângerilor, contestaţiilor sau oricăror altor sesizări ce vizează acte şi măsuri care restrâng
drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei ori asupra legalităţii actului procesual de
trimitere în judecată, a probelor pe care este fundamentat acesta ori a actelor efectuate în faza
urmăririi penale, precum şi cu privire la legalitatea soluţiilor de netrimitere în judecată185.
9.4.2 Formele fundamentale ale competenței în materie penală

 Competenţa funcţională desemnează categoriile de activităţi pe care le desfăşoară
fiecare organ judiciar în cadrul competenţei sale de ordin general. Astfel, conform acestei
forme fundamentale se face distincţie între organele judiciare, prin raportare la atribuţiile lor
funcţionale.
 Competenţa materială desemnează criteriul prin intermediul căruia se desemnează
care dintre organele judiciare de grade diferite pot instrumenta anumite categorii de cauze
penale. După cum s-a arătat în doctrină186, această competenţă funcţionează pe linie verticală.
Dispoziţiile procedurale care reglementează competenţa materială a instanţelor constituie
norme imperative, astfel că, nesocotirea acestora, prin judecarea cauzei penale de către o
184
Organ de urmărire penală, judecător de drepturi şi libertăţi, judecător de cameră preliminară sau
instanţă de judecată;
185
186
S. Kahane, op. cit., p. 100.
63
instanţă penală inferioară în grad instanţei competente material, atrage, potrivit art. 281 alin.
(1) lit. b) C. pr. pen., sancţiunea nulităţii absolute187.
Excepţia de necompetenţă materială a instanţei inferioare celei competente conform
prevederilor legale poate fi ridicată, potrivit art. 47 alin. (1) din actuala reglementare, în tot
cursul judecăţii, până la momentul pronunţării hotărârii definitive.
Excepţia de necompetenţă materială sau după calitatea persoanei a instanţei superioare
celei competente conform legii se poate invoca, în consonanţă cu prevederile
art. 47 alin. (2) C. pr. pen., până la momentul începerii cercetării judecătoreşti.
 Competenţa teritorială reprezintă forma de competenţă prin intermediul căreia cauzele
penale sunt repartizate din punct de vedere teritorial, pe linie orizontală, între organele
judiciare de acelaşi grad. Au competenţă teritorială la nivelul întregii ţări: organele de
cercetare penală de la nivel central188, Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, precum şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Potrivit legii, fiecărui organ judiciar îi
corespunde o anumită rază teritorială; prin raportare la organizarea administrativ-teritorială,
există mai multe circumscripţii pe a căror rază îşi desfăşoară activitatea fiecare organ
judiciar189. Cu titlu preliminar, observăm că legiuitorul a păstrat criteriile legale de stabilire a
competenţei teritoriale din Codul de procedură penală anterior, existând şi anumite diferenţe
de formulare. În acest sens, noţiunea de ,,făptuitor" a fost înlocuită cu aceea de „suspect” sau
„inculpat”, având în vedere că legea nu mai prevede instituţia actelor premergătoare.
Potrivit art. 41 alin. (1) C. pr. pen., competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti
pentru infracţiunile comise de persoanele fizice sau juridice pe teritoriul României190 este
determinată, în ordine, de următoarele criterii legale:
a) locul săvârşirii infracţiunii (locus delicti commissi); prin locul săvârşirii infracţiunii se
înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau în parte, ori locul unde
s-a produs urmarea acesteia (principiul ubicuităţii)191;
b) locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul persoană fizică (locus deprehensionis);
187
Per a contrario, nesocotirea prevederilor procedurale care reglementează competenţa materială a
organelor de urmărire penală poate atrage sancţiunea nulităţii relative în măsura în care sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de art. 282 alin. (1) C. pr. pen.;
188
De pildă, Direcţia de Investigaţii Criminale sau Direcţia de Investigare a Fraudelor din cadrul
Inspectoratului General al Poliţiei Române;
189
Conform prevederilor Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, judecătoriile funcţionează în
fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, iar circumscripţiile lor teritoriale sunt stabilite prin hotărâre a
Guvernului la propunerea ministrului Justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii. De
asemenea, în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti funcţionează un tribunal cu sediul în localitatea de
reşedinţă a judeţului, în circumscripţia fiecărui tribunal fiind cuprinse toate judecătoriile din judeţ sau,
după caz, din municipiul Bucureşti. Tot astfel, fiecare curte de apel îşi exercită competenţa într-o
circumscripţie care înglobează mai multe tribunale (în momentul de faţă există un număr de 15 curţi de
apel). Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are ca rază teritorială întreg teritoriul ţării, având competenţa de
a rezolva, potrivit atribuţiilor sale, cauze penale ce pot să provină de la orice judecătorie, tribunal sau
curte de apel;
190
Potrivit art. 8 alin. (3) Cod pen., prin infracţiune săvârşită pe teritoriul României se înţelege orice
infracţiune comisă pe întinderea de pământ, marea teritorială şi apele cu solul, subsolul şi spaţiul
aerian, cuprinse între frontierele de stat ale României sau pe o navă sub pavilion românesc ori pe o
aeronavă înmatriculată în România;
191
Dacă activitatea infracţională este efectuată în raza teritorială a unui organ judiciar, iar rezultatul
acesteia se produce în circumscripţia altuia, ambele organe judiciare sunt competente din punct de vedere
teritorial.
64
c) locuinţa suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul inculpatului
persoană juridică, la momentul la care a comis fapta (locus domicilii);
d) locuinţa sau, după caz, sediul persoanei vătămate (locus domicilii victimae).
Ordinea de prioritate prezentată mai sus (preferinţa legală192) îşi găseşte aplica-
bilitatea193:
a) în ipoteza în care două sau mai multe instanţe sunt sesizate simultan atunci când
urmărirea penală a fost efectuată cu respectarea acestei ordini;
b) în toate cazurile în care urmărirea penală s-a efectuat cu nerespectarea acestei ordini,
chiar şi în ipoteza în care există sesizări succesive ale mai multor instanţe.
Instanţa mai întâi sesizată este competentă în următoarele cazuri:
a) când sunt sesizate succesiv două sau mai multe instanţe judecătoreşti dintre cele care ar
avea competenţa să judece cauza penală conform ordinii prevăzute în art. 41 alin. (1) din
Codul de procedură penală, iar urmărirea penală a fost efectuată cu respectarea acestei ordini;
b) când niciunul dintre locurile prevăzute în art. 41 alin. (1) C. pr. pen. nu este cunoscut.
În ipoteza în care o infracţiune a fost comisă în raza teritorială a mai multor instanţe
judecătoreşti, oricare dintre acestea este competentă să judece cauza penală; dacă există un
conflict de competenţă între acestea, competenţa revine instanţei mai întâi sesizate.
Urmărirea penală a infracţiunilor comise pe teritoriul României este efectuată de către
organul judiciar din circumscripţia instanţei competente să judece cauza penală, dacă legea nu
dispune altfel. Dacă urmărirea penală nu a fost efectuată cu respectarea ordinii prevăzute de
art. 41 alin. (1) C. pr. pen., sesizarea instanţei competente conform acestei ordini are caracter
obligatoriu.
Potrivit art. 41 alin. (6) C. pr. pen., infracţiunea săvârşită pe teritoriul României, pe o
navă sub pavilion românesc este de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află
primul port român în care ancorează nava, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
În ipoteza în care infracţiunea a fost comisă pe teritoriul României, pe o aeronavă
înmatriculată în România, competenţa teritorială revine instanţei în a cărei circumscripţie se
află primul loc de aterizare pe teritoriul român, potrivit art. 41 alin. (7) C. pr. pen.194.
Potrivit art. 42 alin. (2) C. pr. pen., infracţiunile comise în afara teritoriului României
sunt judecate de către instanţele în a căror circumscripţie se află locuinţa suspectului sau
inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul inculpatului persoană juridică.
În ipoteza în care inculpatul nu locuieşte sau, după caz, nu are sediul în România, iar
infracţiunea este de competenţa judecătoriei, aceasta se judecă de Judecătoria Sectorului 2
Bucureşti, iar în celelalte situaţii, de instanţa competentă după materie ori după calitatea
persoanei din municipiul Bucureşti, în afara cazului în care prin lege se dispune altfel.
Potrivit art. 42 alin. (3) din actuala reglementare, infracţiunea comisă pe o navă195 şi
care atrage aplicarea legii penale române este de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie
se află primul port român în care ancorează nava, în afara cazului în care prin lege se dispune
altfel.
Tot astfel, potrivit art. 42 alin. (4) C. pr. pen., infracţiunea comisă pe o aeronavă
(neînmatriculată în România) este de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află
primul loc de aterizare pe teritoriul român.
192
N. Volonciu, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 137;
193
M. Udroiu, op. cit., pp. 144-145;
194
În ipoteza în care nava nu ancorează într-un port român sau dacă aeronava nu aterizează pe teritoriul
român, iar competenţa nu poate fi stabilită potrivit prevederilor art. 41 alin. (1) C. pr. pen., competenţa
revine instanţei mai întâi sesizate;
195
Textul de lege vizează nave care nu se află sub pavilion românesc.
65
În situaţia în care nava nu ancorează într-un port român sau dacă aeronava nu
aterizează pe teritoriul României, competenţa urmează a fi stabilită potrivit art. 41 alin. (1) şi
(2), criteriul prevăzut de lege fiind locul unde se află locuinţa inculpatului persoană fizică sau
sediul inculpatului persoană juridică.
Încălcarea regulilor de competenţă teritorială atrage sancţiunea nulităţii relative în
măsura în care prin nerespectarea dispoziţiilor legale instituite în materie s-a produs o
vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care se poate înlătura
numai prin desfiinţarea actului.
Excepţia de necompetenţă teritorială se poate invoca până la începerea cercetării
judecătoreşti, din oficiu, de către procuror, de către persoana vătămată sau de către părţi,
potrivit art. 47 C. pr. pen.
Potrivit art. 63 alin. (1) C. pr. pen., prevederile art. 42, privitoare la determinarea
competenţei teritoriale pentru infracţiunile comise în afara teritoriului României, se aplică în
mod corespunzător şi în cursul urmăririi penale.
 Competenţa personală reprezintă forma subsidiară de competenţă determinată de o
anumită calitate a subiectului activ al infracţiunii, ce stabileşte, derogând de la competenţa
materială, care dintre organele judiciare pot să urmărească sau să judece o anumită cauză,
respectiv care este instanţa unde funcţionează judecătorii de drepturi şi libertăţi sau de cameră
preliminară ce se vor pronunţa în conformitate cu competenţele stabilite prin noul Cod de
procedură penală.
În privinţa competenţei personale interesează, în principiu, numai calitatea suspectului
sau inculpatului, calitatea celorlalte părţi sau a persoanei vătămate neavând nicio relevanţă pe
acest plan196.
Subliniem că nu orice calitate pe care o deţine subiectul activ al infracţiunii atrage
competenţa personală a organelor judiciare penale, ci doar acea calitate prevăzută în mod
expres de lege. Calitatea personală care determină competenţa personală trebuie să existe la
momentul consumării sau epuizării infracţiunii (de exemplu, calitatea de senator, deputat,
ministru etc.).
În conformitate cu prevederile art. 48 alin. (1) C. pr. pen., când competenţa este deter-
minată de calitatea suspectului sau inculpatului, pierderea calităţii după săvârşirea infracţiunii
nu determină modificarea competenţei personale a instanţei de judecată sau, după caz, a
parchetului, dacă fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale suspectului sau inculpatului,
ori dacă s-a dat citire actului de sesizare a instanţei197.
În ipoteza în care infracţiunea ce i se impută inculpatului care şi-a pierdut calitatea
personală după comiterea faptei nu are legătură cu atribuţiile de serviciu ale acestuia şi nu
s-a dat citire actului de sesizare a instanţei, instanţa de judecată sesizată în considerarea
calităţii personale îşi va declina competenţa în favoarea altei instanţe determinate conform
prevederilor de la competenţa materială.
196
Prin excepţie, art. 40 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată,
completele şi secţiile specializate pentru minori şi familie de la tribunal şi curţile de apel, precum şi
tribunalele specializate pentru minori şi familie judecă atât infracţiunile săvârşite de minori, cât şi
infracţiunile săvârşite asupra minorilor;
197
Astfel, faţă de legea veche, dacă pierderea calităţii are loc după citirea actului de sesizare a instanţei,
dar anterior pronunţării unei hotărâri judecătoreşti în primă instanţă, competenţa se va determina
conform regulilor de la competenţa personală, chiar dacă fapta nu are legătură cu atribuţiile de serviciu
ale suspectului sau inculpatului; regulile menţionate au aplicabilitate şi în situaţia în care cauza se află
în cursul urmăririi penale.
66
Potrivit art. 48 alin. (2) C. pr. pen., în ipoteza în care dobândirea calităţii are loc
ulterior comiterii infracţiunii, stabilirea competenţei se va realiza potrivit dispoziţiilor din
materia competenţei materiale. Prin excepţie, dobândirea, după comiterea infracţiunii, a unei
calităţi ce determină competenţa personală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, competenţa se
va stabili potrivit regulilor competenţei personale198.
De asemenea, competenţa personală a organelor de cercetare penală constituie
competenţa dată de lege după calitatea persoanei, organelor de cercetare penală speciale şi
priveşte competenţa efectuării actelor de urmărire penală potrivit specializării structurii din
care fac parte199.
Faţă de competenţa personală a parchetului, procurorul efectuează obligatoriu
urmărirea penală, conform competenţei personale, pentru infracţiunile expres prevăzute de
lege (urmărire penală proprie)200. În cazul infracţiunilor comise de militari, urmărirea penală
se va efectua, obligatoriu, de către procurorul militar. Dispoziţiile procedurale care
reglementează competenţa personală a instanţelor judecătoreşti constituie norme imperative.
Încălcarea acestora atrage, potrivit art. 281
alin. (1) lit. b) C. pr. pen., sancţiunea nulităţii relative201. În lumina actualei reglementări,
încălcarea dispoziţiilor vizând competenţa materială sau personală, în cursul judecăţii, când
judecata a fost efectuată de către o instanţă inferioară instanţei legal competente poate fi
invocată drept motiv de recurs în casaţie, conform art. 438 alin. (1) pct. 1 C. pr. pen.
 Competenţa specială. Noţiunea de competenţă specială este definită202 ca fiind
competenţa unică şi exclusivă pe care o deţin anumite organe judiciare penale de a rezolva
cauze privind infracţiuni ce aduc atingere unui anumit mănunchi de relaţii sociale.
9.4.3 Competența funcțională, materială și personală a instanțelor

judecătorești
9.4.3.1 Competența judecătoriei
Judecătoria judecă în primă instanţă sau soluţionează203 unele cauze date în
competenţa acesteia prin lege.
Pe planul competenţei materiale, judecătoria are plenitudine de competenţă, judecând
în primă instanţă toate infracţiunile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor
198
Începând cu momentul dobândirii calităţii personale, efectuarea urmăririi penale este în competenţa
exclusivă a Parchetului General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar judecata numai în
competenţa instanţei supreme;
199
200
De exemplu, intră în competenţa personală de urmărire penală proprie a procurorului: a)
infracţiunile comise de judecătorii de la judecătorii, tribunale şi de procurorii de la parchetele care
funcţionează pe lângă aceste instanţe; b) infracţiunile săvârşite de avocaţi, notari publici, executori
judecătoreşti, de controlorii financiari ai Curţii de Conturi, precum şi auditorii publici externi; c)
infracţiunile comise de magistraţii asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de judecătorii de la
curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de lângă aceste
instanţe; d) infracţiunile comise de membrii Curţii de Conturi, de preşedintele Consiliului Legislativ,
de Avocatul Poporului, de adjuncţii Avocatului Poporului şi de chestori etc.;
201
Per a contrario, nesocotirea prevederilor procedurale care reglementează competenţa personală a
organelor de urmărire penală poate atrage sancţiunea nulităţii relative, în măsura în care sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 282 alin. (1) C. pr. pen.;
202
203
În cadrul atribuţiilor pe care le au instanţele, se face distincţia între activitatea de judecată, în care se
rezolvă fondul cauzei penale şi activitatea de soluţionare a anumitor probleme care nu privesc fondul
cauzei.
67
instanţe, potrivit art. 35 alin. (2) C. pr. pen. Astfel, ori de câte ori legea nu prevede competenţa
materială a unei anumite instanţe, competentă va fi judecătoria.
9.4.3.2 Competența tribunalului

De lege lata, tribunalul are, pe planul competenţei funcţionale, următoarele atribuţii:
a) judecă în primă instanţă204;
b) soluţionează conflictele de competenţă ivite între judecătoriile din circumscripţia sa,
precum şi contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorie în cazurile
prevăzute de lege;
c) soluţionează şi alte cauze expres prevăzute de lege.
Sub aspectul competenţei materiale a tribunalului, aceasta este determinată în mod
concret. Astfel, potrivit art. 36 C. pr. pen., tribunalul judecă în primă instanţă infracţiunile
strict şi limitativ prevăzute de lege, după cum urmează:
a) infracţiunile prevăzute de Codul penal la art. 188-191 (omor, omor calificat, uciderea
la cererea victimei, determinarea sau înlesnirea sinuciderii), art. 209-211 (sclavia, traficul de
persoane, traficul de minori), art. 254 (distrugerea calificată), art. 2561 (faptele care au produs
consecinţe deosebit de grave)205, art. 263 (traficul de migranţi), art. 282 (tortura), art. 289-294
(luare de mită, dare de mită, trafic de influenţă, cumpărare de influenţă, luare sau dare de mită
săvârşite de membrii unei instanţe de arbitraj sau în legătură cu aceştia, luare de mită, dare de
mită, trafic de influenţă, cumpărare de influenţă comise de funcţionari străini sau în legătură
cu aceştia), art. 303 (divulgarea informaţiilor secrete de stat), art. 304 (divulgarea informaţiilor
secrete de serviciu sau nepublice), art. 306 (obţinerea ilegală de fonduri), art. 307 (deturnarea
de fonduri), art. 309 (infracţiunile de serviciu incriminate mai grav în măsura în care au
produs consecinţe deosebit de grave), art. 345 (nerespectarea regimului materialelor nucleare
sau a altor materii radioactive), art. 346 (nerespectarea regimului materiilor explozive), art.
354 (transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit) şi art. 360-367 (accesul ilegal la un
sistem informatic, interceptarea ilegală a unei transmisii de date informatice, alterarea
integrităţii datelor informatice, perturbarea funcţionării sistemelor informatice, transferul
neautorizat de date informatice, operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice,
constituirea unui grup infracţional organizat);
b) infracţiunile săvârşite cu intenţie depăşită care au avut ca urmare: moartea unei
persoane, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 195 C. pen.), întreruperea cursului
sarcinii care a avut ca urmare moartea femeii însărcinate [art. 201 alin. (3) teza a II-a Cod
penal], lipsirea de libertate care a avut ca urmare moartea victimei [art. 205 alin. (4) C. pen.],
violul care a avut ca urmare moartea victimei [art. 218 alin. (4) C. pen.], tortura care a avut ca
urmare moartea victimei [art. 282 alin. (3) C. pen.] etc.
c) infracţiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către Direcţia de
Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau Direcţia Naţională
Anticorupţie, dacă nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe ierarhic superioare;
d) infracţiunile de spălare a banilor şi infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art.
9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările
ulterioare;
204
Astfel tribunalul nu mai are competenţa funcţională de a judeca în apel, judecând în primă instanţă
cauze cu un grad mai ridicat de complexitate sau cauzele penale în care urmărirea penală a fost
instrumentată de D.N.A. sau D.I.I.C.O.T;
205
Potrivit art. 2561 C. pen., dacă faptele prevăzute în art. 228, 229, 233, 234, 235, 239, 242, 244,
245, 247, art. 249-251 au produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei
prevăzute de lege se majorează cu jumătate.
68
e) alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa (de pildă, potrivit art. 36 şi 37 din
Legea nr. 191/2003, infracţiunile la regimul transportului naval sunt judecate în primă instanţă
la tribunal).
În lumina modificărilor legislative de dată recentă, observăm eliminarea competenţei
personale a tribunalelor.
În privinţa tribunalului specializat pentru minori şi familie, sub aspectul competenţei
funcţionale şi materiale, învederăm următoarea competenţă:
a) judecă în primă instanţă atât infracţiunile comise de minori, cât şi infracţiunile comise
asupra minorilor, cu condiţia ca acestea să fie dintre cele prevăzut în mod expres în art. 36
alin. (1) C. pr. pen.;
b) soluţionează conflictele de competenţă apărute între judecătoriile din circumscripţia sa,
precum şi contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorie în cazurile
prevăzute de lege;
c) soluţionează şi alte cauze expres prevăzute de lege.
De asemenea, având în vedere specializarea acestei instanţe în cauze cu minori, subli-
niem existenţa unei competenţe personale, atât cu privire la subiectul activ al infracţiunii, cât
şi în privinţa persoanei vătămate.
9.4.3.3 Competența Curții de apel

În conformitate cu prevederile art. 38 C. pr. pen., sub aspectul competenţei funcţionale,
curtea de apel desfăşoară următoarele activităţi:
a) judecă în primă instanţă;
b) judecă apelurile formulate împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă
de judecătorii şi tribunale;
c) soluţionează conflictele de competenţă apărute între instanţele din circumscripţia sa,
altele decât cele prevăzute la art. 36 alin. (2) C. pr. pen.206, precum şi contestaţiile formulate
împotriva hotărârilor pronunţate de tribunal în cazurile expres prevăzute de lege;
d) soluţionează şi alte cauze expres prevăzute de lege;
În privinţa competenţei materiale şi personale, potrivit art. 38 alin. (1) C. pr. pen.,
curtea de apel judecă în primă instanţă:
a) infracţiunile contra securităţii naţionale prevăzute în Codul penal, cu excepţia
infracţiunii de înaltă trădare, şi infracţiunile de genocid, contra umanităţii şi de război;
b) infracţiunile privind securitatea naţională a României, prevăzute în legi speciale207;
c) infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii, tribunale şi de procurorii de la
parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe;
d) infracţiunile săvârşite de avocaţi208, notari publici, executori judecătoreşti, de
controlorii financiari ai Curţii de Conturi, precum şi auditori publici externi;
206
Astfel, un conflict de competenţă ivit între Judecătoria Slobozia şi Judecătoria Călăraşi este
soluţionat de către Curtea de Apel Bucureşti, ambele fiind situate în circumscripţia acestei instanţe;
207
Textul de lege vizează, în principal, infracţiunile prevăzute în Legea nr. 51/1991 privind securitatea
naţională a României (republicată în M. Of. nr. 190 din 18 martie 2014) şi în Legea nr. 535/2004
privind prevenirea şi combaterea terorismului (M. Of. nr. 1161 din 8 decembrie 2004);
208
În cazul în care o persoană exercită profesia de avocat în afara cadrului legal determinat prin Legea
nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, iar obiectul judecăţii îl
constituie exercitarea fără drept a profesiei de avocat, competenţa revine judecătoriei, iar nu curţii de apel
(Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1063/2008, disponibilă pe site-ul instanţei supreme); competenţa curţii de apel
vizează persoanele care au calitatea de avocat, indiferent dacă la data comiterii infracţiunii această calitate
69
e) infracţiunile săvârşite de şefii cultelor religioase organizate în condiţiile legii şi de
ceilalţi membri ai înaltului cler, care au cel puţin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia;
f) infracţiunile săvârşite de magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la
parchetele de pe lângă aceste instanţe;
g) infracţiunile săvârşite de membrii Curţii de Conturi, de preşedintele Consiliului
Legislativ, de Avocatul Poporului, de adjuncţii Avocatului Poporului şi de chestori209.
Cu caracter de noutate, subliniem că infracţiunea de conflict de interese iese din aria de
competenţă a curţii de apel şi intră în cea a judecătoriei.
9.4.3.4 Competența tribunalului militar și Curții militare de apel

Competenţa tribunalului militar210
Având în vedere că tribunalul militar teritorial a fost desfiinţat, tribunalul militar a
devenit primă instanţă cu plenitudine de competenţă.
Tribunalul militar este competent să judece dosarele penale numai în primă instanţă,
fiind egal în grad cu judecătoria sub aspect funcţional. Astfel, această instanţă judecătorească
reprezintă primul palier de justiţie militară.
Potrivit art. 37 C. pr. pen., tribunalul militar judecă în primă instanţă toate infracţiunile
comise de militari până la gradul de colonel inclusiv (indiferent de natura infracţiunii şi
indiferent dacă acestea sunt sau nu în legătură cu atribuţiile de serviciu ale militarilor), cu
excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe.
De asemenea, tribunalul militar soluţionează şi alte cauze expres prevăzute de lege.
Cu caracter de noutate, remarcăm o sporire a competenţei personale a tribunalului
militar. În acest sens, dacă potrivit Codului de procedură penală adoptat în 1968 (art. 26),
tribunalul militar judeca în primă instanţă doar infracţiunile prevăzute în art. 331-352 din
Codul penal anterior211, precum şi alte infracţiuni comise de militari până la gradul de colonel
inclusiv în legătură cu îndatoririle de serviciu, conform noii reglementări procesual penale,
orice infracţiune comisă de militari, indiferent de natura acesteia, se va judeca de tribunalul
militar, cu excepţia infracţiunilor care se judecă în primă instanţă de curtea militară de apel.
Competenţa curţii militare de apel
În conformitate cu dispoziţiile art. 39 C. pr. pen., curtea militară de apel, sub aspectul
competenţei funcţionale, desfăşoară următoarele activităţi:
b) judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de
tribunalele militare212;
c) soluţionează conflictele de competenţă apărute între tribunalele militare din raza sa
teritorială şi contestaţiile introduse împotriva hotărârilor pronunţate de tribunalele militare în
cazurile prevăzute de lege;
era suspendată, întrucât suspendarea calităţii de avocat nu echivalează cu încetarea acestei calităţi
(Î.C.C.J., s. pen., încheierea nr. 397/03.03.2009, www.legalis.ro).
209
Cu caracter de noutate, conform noii reglementări procesual penale, intră în competenţa personală a
curţilor de apel şi infracţiunile comise de auditori publici externi, de adjuncţii Avocatului Poporului şi
de chestori;
210
Această instanţă judecătorească purta, anterior anului 1992, denumirea de „tribunal de mare
unitate”;
211
Textele de lege vizează infracţiuni contra capacităţii de apărare a ţării;
212
Astfel, Curtea militară de apel este singura instanţă militară de control judiciar în calea de atac a
apelului.
70
d) soluţionează şi alte cauze expres prevăzute de lege (în această categorie intră, de
pildă, soluţionarea cererilor de strămutare de la un tribunal militar la un alt tribunal militar sau
a cererilor în domeniul cooperării judiciare internaţionale în materie penală).
Potrivit art. 39 alin. (1) C. pr. pen., curtea militară de apel judecă în primă instanţă:
a) infracţiunile prevăzute de art. 394-397 din actualul Cod penal, art. 399-412
[infracţiunile contra securităţii naţionale, cu excepţia art. 398 (înalta trădare) şi art. 438-445
din actualul Cod penal (infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război) comise de
militari;
b) infracţiunile privind securitatea naţională a României, prevăzute în legi speciale,
săvârşite de militari;
c) infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalelor militare şi de procurorii militari de la
parchetele militare care funcţionează pe lângă aceste instanţe;
d) infracţiunile săvârşite de generali, mareşali şi amirali.
9.4.3.5 Competența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Organizarea şi funcţionarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este reglementată de
prevederile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, ale Regulamentului
privind organizarea şi funcţionarea administrativă a instanţei supreme213, precum şi de
dispoziţiile Codului de procedură penală.
Sub aspectul competenţei funcţionale, potrivit art. 40 C. pr. pen., Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie desfăşoară următoarele activităţi:
b) judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de curţile
de apel şi de Curtea Militară de Apel;
c) judecă contestaţiile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de
curţile de apel, de Curtea Militară de Apel şi de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie;
d) judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecăto-
reşti, de orice natură, care nu se pot ataca pe nicio cale, iar cursul judecăţii s-a întrerupt în faţa
curţilor de apel;
e) judecă recursurile în casaţie împotriva hotărârilor definitive, potrivit legii;
f) soluţionează sesizările în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea unei probleme de drept;
g) soluţionează conflictele de competenţă în cazurile în care este instanţa superioară
comună instanţelor aflate în conflict şi cererile de strămutare în cazurile prevăzute de lege;
h) soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege214.
În conformitate cu prevederile art. 40 alin. (1) C. pr. pen., sub aspectul competenţei
personale şi al competenţei materiale, instanţa supremă judecă în primă instanţă infracţiunile
de înaltă trădare, infracţiunile comise de senatori, deputaţi şi membri din România în
Parlamentul European, de membrii Guvernului215, de judecătorii Curţii Constituţionale, de
213
Regulamentul din 25 septembrie 2004 privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost republicat în M. Of. nr. 1076 din 30 noiembrie 2005;
214
De pildă, soluţionează cererea procurorului de desemnare a unei alte curţi de apel decât cea căreia
i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, potrivit art. 76 C. pr. pen.;
215
Funcţia de secretat de stat nu este asimilată celei de membru a Guvernului şi, prin urmare, Î.C.C.J.
nu are competenţa de a judeca în primă instanţă infracţiunile săvârşite de secretarii de stat (Î.C.C.J., s.
pen., sentinţa nr. 1/12.01.2009, în B. J., 2009, p. 816).
71
membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
9.5 Rezumat
Competenţa constituie aptitudinea recunoscută de lege unui organ judiciar de a urmări,
respectiv a judeca o anumită cauză, ori de a se pronunţa asupra cererilor, propunerilor,
plângerilor, contestaţiilor sau oricăror altor sesizări ce vizează acte şi măsuri care restrâng
drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei ori asupra legalităţii actului procesual de
trimitere în judecată, a probelor pe care este fundamentat acesta ori a actelor efectuate în faza
urmăririi penale, precum şi cu privire la legalitatea soluţiilor de netrimitere în judecată.
Competenţa funcţională desemnează categoriile de activităţi pe care le desfăşoară
fiecare organ judiciar în cadrul competenţei sale de ordin general. Astfel, conform acestei
forme fundamentale se face distincţie între organele judiciare, prin raportare la atribuţiile lor
funcţionale.
Competenţa materială desemnează criteriul prin intermediul căruia se desemnează
care dintre organele judiciare de grade diferite pot instrumenta anumite categorii de cauze
penale.
Competenţa teritorială reprezintă forma de competenţă prin intermediul căreia cauzele
penale sunt repartizate din punct de vedere teritorial, pe linie orizontală, între organele
judiciare de acelaşi grad.
Competenţa personală reprezintă forma subsidiară de competenţă determinată de o
anumită calitate a subiectului activ al infracţiunii, ce stabileşte, derogând de la competenţa
materială, care dintre organele judiciare pot să urmărească sau să judece o anumită cauză,
respectiv care este instanţa unde funcţionează judecătorii de drepturi şi libertăţi sau de
cameră preliminară ce se vor pronunţa în conformitate cu competenţele stabilite prin noul
Cod de procedură penală.
Competenţa specială este definită ca fiind competenţa unică şi exclusivă pe care o
deţin anumite organe judiciare penale de a rezolva cauze privind infracţiuni ce aduc atingere
unui anumit mănunchi de relaţii sociale.

1. Tribunalul judecă în primă instanță*:
a. infracțiunea de spionaj (art. 400 C. pen);
b. infracțiunile privind securitatea națională a României, prevăzută de legi
speciale;
c. infracțiunea de distrugere calificată (art. 254 C. pen).
2. Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în primă instanță infracțiunile săvârșite
de*:
a. generali, mareșali și amirali;
b. Avocatul Poporului;
c. deputați.
3. Potrivit Codului de procedură penală, tribunalul are competența funcțională de a
judeca*:
a. în apel;
b. în primă instanță;
c. recursurile în casație împotriva hotărârilor definitive, în condițiile prevăzute
de lege.
4. Judecătoria judecă în primă instanță*:
72
a. infracțiunea de trafic de influență (art. 291 C. pen);
b. toate infracțiunile, cu excepția celor date de lege în competența altor
instanțe;
c. infracțiunile de spălare a banilor și infracțiunile de evaziune fiscală
prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea
evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare.
5. Curtea de apel judecă*:
a. în primă instanță infracțiunile săvârșite de adjuncții Avocatului Poporului;
b. apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă instanță de
judecătorii și de tribunale;
c. în primă instanță infracțiunile săvârșite de membri din România în
Parlamentul European.
9.7 Temă de control

Rezolvarea temei de control se va transmite prin e-mail la adresa:
olariu.mihai@profesor.rau.ro.
În ceea ce privește competența teritorială a instanțelor judecătorești în procesul
penal, arătați care este ordinea de prioritate (preferința legală) în cazul infracţiunilor comise
de persoanele fizice sau juridice pe teritoriul României și care sunt ipotezele în care aceasta își
găsește aplicabilitatea.

Bucureşti, 2018;

1. c;
2. c;
3. b;
4. b;
5. a, b.
73
Probleme legate de competență în materie penală.
Prorogarea de competență. Incompatibilitatea, abținerea și recuzarea.
Declinarea de competență, conflictele de competență și excepțiile de
necompetență. Strămutarea cauzelor penale. Desemnarea alei instanțe
pentru judecarea cauzei. Trimiterea cauzei la un alt parchet.
10.1 Introducere
Această unitate își propune să analizeze problemele ce se pot ivi în legătură cu
competența în materie penală.
 Arătați care sunt situațiile ce se pot ivi în legătură cu competența în materie
penală;
 Definiți noțiunea de „prorogare de competență”;
 Arătați care sunt modalitățile în care poate avea loc prorogarea de
competență;
 Arătați ce reprezintă „reunirea cauzelor” în procesul penal;
 Indicați cazurile obligatorii în care se dispune reunirea cauzelor;
 Indicați cazurile facultative în care poate fi dispusă reunirea cauzelor;
 Arătați ce reprezintă disjungerea și care este modul în care aceasta operează;
 Definiți noțiunea de „chestiuni prealabile” în procesul penal;
 Descrieți modul în care operează schimbarea calificării faptei și schimbarea
încadrării juridice;
 Arătați care sunt incompatibilitățile în procesul penal;
 Arătați ce reprezintă abținerea și recuzarea;
 Arătați ce reprezintă declinarea de competență, conflictele de competență și
care sunt excepțiile de necompetență;
 Arătați ce reprezintă instituția strămutării cauzelor penale, a desemnării altei
instanțe pentru judecarea cauzei și ce a trimiterii cauzei la un alt parchet.
10.4.1 Prorogarea de competență

Prorogarea de competenţă presupune prelungirea competenţei normale (materiale sau
teritoriale) a unui organ de urmărire penală sau a unei instanţe de judecată216, asupra unor
cauze care, în mod normal, revin altor organe judiciare217.
Prorogarea de competenţă poate avea loc în următoarele ipoteze: existenţa unei cauze
de reunire, a chestiunilor prealabile, a schimbării calificării faptei, precum şi a schimbării
încadrării juridice.
216
Prorogarea de competenţă poate interveni atât în privinţa organelor de urmărire penală, cât şi în
privinţa instanţelor de judecată, concluzie ce se desprinde din cuprinsul dispoziţiilor art. 45 C. pr. pen.;
217
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Dreptul procesual civil, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p.
186.
74
10.4.1.1 Reunirea cauzelor
Reunirea cauzelor este instituţia care determină rezolvarea împreună a două sau mai
multor cauze penale având în vedere legătura care există între infracţiuni sau între făptuitori.
Noul Cod de procedură penală reglementează în cuprinsul art. 43, denumit reunirea
cauzelor, ipotezele de conexitate şi indivizibilitate prevăzute în Codul de procedură penală
anterior. Actuala reglementare nu mai prevede conexitatea şi indivizibilitatea, ca instituţii de
drept procesual penal, legea făcând referire doar la legături.
1. Reunirea obligatorie a cauzelor
În conformitate cu prevederile art. 43 alin. (1) C. pr. pen., instanţei îi incumbă
obligaţia de a dispune reunirea cauzelor în următoarele trei ipoteze:
a) în cazul infracţiunii continuate218;
b) în cazul concursului formal de infracţiuni219;
c) în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură
infracţiune; în această ipoteză se înscriu, de pildă: infracţiunea continuă, complexă sau de
obicei.
2. Reunirea facultativă a cauzelor
În conformitate cu prevederile art. 43 alin. (2) C. pr. pen., instanţa de judecată poate
dispune reunirea cauzelor, dacă prin aceasta nu se întârzie judecata, în următoarele cazuri:
a) când două sau mai multe infracţiuni au fost comise de aceeaşi persoană (concursul
real de infracţiuni220);
b) când la comiterea unei infracţiuni au participat în calitate de coautori, instigatori,
complici două sau mai multe persoane (participaţia penală);
c) când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se
impune pentru buna înfăptuire a justiţiei (de pildă, există un astfel de caz de conexitate în
ipoteza în care organele de cercetare penală descoperă în acelaşi timp comiterea mai multor
infracţiune prin care este păgubită o singură persoană vătămată; se impune, astfel, reunirea
dosarelor în vederea cercetării ansamblului cauzelor care au generat infracţiunile respective).
De asemenea, reunirea cauzelor poate fi dispusă şi atunci când în faţa aceleiaşi instanţe
de judecată se află mai multe cauze cu acelaşi obiect (de exemplu, dacă diferite cereri de
contopire ale aceloraşi pedepse au fost înregistrate, succesiv, de către persoana condamnată pe
rolul aceleiaşi instanţe).
218
În ipoteza în care o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi
rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte,
conţinutul aceleiaşi infracţiuni, iar cu privire la o parte dintre acţiuni sau inacţiuni s-a dispus trimiterea
în judecată într-o cauză, în timp ce pentru celelalte într-o altă cauză;
219
În ipoteza în care o acţiune sau o inacţiune comisă de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a
avut loc sau a urmărilor produse, realizează conţinutul mai multor infracţiuni, iar pentru o parte dintre
infracţiuni procurorul a dispus trimiterea în judecată într-o cauză, în timp ce pentru celelalte într-o altă
cauză;
220
Potrivit art. 38 alin. (1) C. pen., există concurs real de infracţiuni când două sau mai multe
infracţiuni au fost comise de aceeaşi persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte de a fi
condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele; există concurs real de infracţiuni şi atunci când una
dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni. Astfel, va fi adusă în
discuţie posibilitatea reunirii cauzelor în ipoteza concursului real de infracţiuni, cu toate modalităţile de
manifestare ale acestuia (concurs real omogen sau eterogen, concurs real cu conexitate etiologică sau
cu conexitate consecvenţională).
75
3. Aspecte procedurale
Reunirea cauzelor poate fi dispusă la solicitarea procurorului, a părţilor, a persoanei
vătămate221 şi din oficiu de către instanţa de judecată competentă, potrivit art. 45 alin. (1)
C. pr. pen.
Prorogarea de competenţă în ipoteza reunirii cauzelor operează, potrivit art. 45
alin. (2) din actuala procedură penală, numai în următoarele situaţii222:
a) toate cauzele se află în faza urmăririi penale;
b) toate cauzele se află în procedura de cameră preliminară;
c) toate cauzele se află în faza de judecată, în etapa procesuală a judecăţii în primă
instanţă, chiar după desfiinţarea cu trimitere spre rejudecare;
d) toate cauzele se află în apel, cu condiţia ca instanţele de apel să fie egale în grad.
4. Disjungerea
Disjungerea constituie operaţia prin care cauzele reunite se despart. Spre deosebire de
legea veche, în care cazurile de disjungere erau limitate, în lumina Codului de procedură
penală actual nu mai există o asemenea limitare.
Pentru motive temeinice privind mai buna desfăşurare a judecăţii, instanţa poate
dispune disjungerea acesteia cu privire la unii dintre inculpaţi sau la unele dintre infracţiuni,
potrivit art. 46 alin. (1) C. pr. pen.
Se impune ca disjungerea să fie folosită cu circumspecţie pentru ca separarea unor
aspecte complexe să nu prejudicieze rezolvarea unitară a cauzei penale223; aceasta apare
necesară, de regulă, în legătură cu intervenirea anumitor împrejurări obiective (de pildă, starea
de boală a inculpatului, necesitatea rezolvării cu precădere a anumitor aspecte etc.).
Disjungerea are caracter facultativ, putând fi dispusă de către instanţă, prin încheiere,
din oficiu sau la cererea procurorului ori a părţilor, potrivit art. 46 alin. (2) C. pr. pen.
Nu se poate dispune disjungerea în cazul concursului formal de infracţiuni, al infrac-
ţiunii continue, continuate, complexe sau de obicei, ori al unităţii naturale colective224.
10.4.1.2 Chestiunile prealabile

Chestiunile prealabile reprezintă chestiuni extrapenale (de drept civil, dreptul familiei
etc.) de a căror soluţionare depinde rezolvarea cauzei penale; astfel, aceste probleme de natură
extrapenală trebuie soluţionate anterior rezolvării cauzei penale.
Potrivit art. 52 alin. (1) C. pr. pen., instanţa penală este competentă să judece orice
chestiune prealabilă soluţionării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de
competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor în care competenţa de soluţionare nu aparţine
organelor judiciare.
Chestiunile prealabile se diferenţiază de chestiunile preliminare225, care sunt de natură
penală şi se soluţionează înaintea rezolvării cauzei penale, însă nu au influenţă asupra fondului
221
Anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 18/2016, persoana vătămată nu avea dreptul de a cere
reunirea cauzelor, aspect care o punea într-o poziţie de inferioritate procesuală. Soluţia iniţială la
care s-a oprit legiuitorul era nejustificată, având în vedere că reunirea cauzelor se poate dispune şi
din oficiu şi afectează caracterul echitabil al procesului penal;
222
M. Udroiu, op. cit., pp. 147-149. Legiuitorul nu a mai preluat ipoteza cauzelor aflate în recurs,
având în vedere că această cale ordinară de atac nu mai există;
223
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Dreptul procesual civil, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p.
186;
224
225
76
cauzei (spre exemplu, formularea unei cereri de recuzare sau de amânare a cauzei pentru lipsa
apărării).
Chestiunile prejudiciale, prin excepţie, reprezintă chestiuni prealabile ce vor fi
rezolvate, cu precădere, de către un alt organ judiciar decât instanţa la care se află pendinte
cauza (de exemplu, excepţia de nelegalitate incidentă în materia actelor administrative
unilaterale226). De asemenea, excepţia de neconstituţionalitate reprezintă tot o chestiune preju-
dicială; dacă se invocă această excepţie, iar instanţa apreciază că sesizarea Curţii
Constituţionale este admisibilă, va dispune sesizarea instanţei de control constituţional,
suspendarea judecării cauzei nefiind obligatorie.
Tot o chestiune prejudicială o reprezintă şi cererea privitoare la formularea unor
întrebări preliminare pentru interpretarea dreptului U.E. incident într-o cauză penală, de către
Curtea de Justiţie de la Luxembourg.
Chestiunile prejudiciale sunt probleme asupra cărora instanţa s-a pronunţat prin hotărâre
definitivă şi care au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, cu excepţia
împrejurărilor care privesc infracţiunea, potrivit art. 52 alin. (3) C. pr. pen.
Orice chestiune prejudicială reprezintă şi o chestiune prealabilă, însă, nu orice chestiune
prealabilă este şi o chestiune prejudicială.
Rezolvarea chestiunii prealabile se efectuează înainte ca instanţa de judecată penală să
se pronunţe asupra fondului cauzei. Astfel, în vederea reţinerii infracţiunii de violenţă în
familie [art. 199 alin. (1) raportat la art. 188 C. pen.], în urma săvârşirii infracţiunii de omor
asupra soţului cu care inculpatul era în proces de divorţ, instanţa urmează să constate dacă
hotărârea de divorţ a devenit irevocabilă, conform legii din materia dreptului civil, anterior
comiterii infracţiunii.
Chestiunea prealabilă se judecă de către instanţa penală, potrivit regulilor şi mijloacelor
de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune, conform art. 52
alin. (2) C. pr. pen.
Hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile
în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, cu excepţia
împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii [art. 52 alin. (3) C. pr. pen.].
Instanţa penală are competenţa de a judeca orice chestiune prealabilă rezolvării cauzei,
chiar dacă prin natura acesteia, respectiva chestiune este de competenţa unei alte instanţe, cu
excepţia cazurilor în care competenţa de soluţionare nu revine organelor judiciare,
instituindu-se, astfel, o prorogare a competenţei instanţei de judecată.
10.4.1.3 Schimbarea calificării faptei

Schimbarea calificării faptei reprezintă o manifestare de voinţă a legiuitorului, spre
deosebire de schimbarea încadrării juridice, care reprezintă o operaţiune pusă în practică de
către organele judiciare penale227.
În ipoteza în care schimbarea calificării faptei printr-o nouă lege are loc în cursul fazei
de urmărire penală şi noua calificare juridică atrage competenţa materială a altui parchet,
procurorul va dispune declinarea de competenţă în favoarea acestuia228.
226
Astfel, art. 4 din Legea nr. 55/2004 arată că legalitatea unui asemenea act se poate cerceta oricând în
cadrul procesului. Instanţa penală, constatând că de acest act depinde soluţionarea litigiului pe fond, va
sesiza (prin încheiere motivată) instanţa de contencios administrativ competentă;
227
228
Cu toate acestea, procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare au posibilitatea de a dispune,
potrivit art. 325 C. pr. pen., preluarea cauzei de competenţa unui parchet ierarhic inferior în vederea
efectuării urmăririi penale.
77
Conform art. 49 alin. (2) C. pr. pen., schimbarea calificării faptei printr-o lege nouă,
intervenită în cursul judecării cauzei, nu atrage necompetenţa instanţei, în afară de cazul când
prin acea lege s-ar dispune altfel; astfel, instanţa va continua să rezolve cauza prin prorogare
de competenţă, chiar dacă, după schimbarea calificării faptei, instanţa învestită cu soluţionarea
cauzei penale nu ar mai avea în competenţă aceeaşi faptă sub noua calificare.
10.4.1.4 Schimbarea încadrării juridice a faptei

Încadrarea juridică a faptei constituie dispoziţia din legea penală aplicabilă faptei
concrete săvârşite de suspect sau inculpat.
Schimbarea de încadrare juridică este un act procesual prin care procurorul, în cursul
fazei de urmărire penală sau instanţa de judecată229, în cursul fazei judecăţii, schimbă
încadrarea juridică a faptei care i se impută suspectului sau inculpatului într-o altă infracţiune
sau altă formă a infracţiunii ce face obiectul procesului penal (de pildă, tentativă în loc de
infracţiune consumată).
Potrivit art. 49 alin. (1) C. pr. pen., instanţa sesizată cu judecarea unei infracţiuni rămâne
competentă a o judeca, chiar dacă, după schimbarea încadrării juridice, infracţiunea este de
competenţa instanţei inferioare230. Per a contrario, prorogarea de competenţă nu operează în
ipoteza în care instanţa de judecată sesizată cu judecarea unei infracţiuni, după schimbarea
încadrării juridice, constată că infracţiunea ce face obiectul judecăţii este de competenţa
instanţei superioare.
Astfel, dacă noua încadrare juridică atrage competenţa materială a instanţei ierarhic
superioare, va fi dispusă declinarea competenţei de judecare a cauzei la instanţa superioară231.
În cursul fazei de urmărire penală, dacă se dispune schimbarea încadrării juridice de
către procuror şi noua încadrare atrage competenţa materială a altui parchet, se va dispune
declinarea competenţei în favoarea acestuia.
10.4.2 Declinarea de competență, conflictele de competență și excepțiile de

necompetență
10.4.2.1 Declinarea de competență
Declinarea de competenţă constituie actul procesual prin intermediul căruia organul
judiciar (organul de urmărire penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră
preliminară sau instanţa de judecată), din oficiu ori la solicitarea părţilor sau a subiecţilor
procesuali principali, dispune trimiterea cauzei la un alt organ de urmărire penală, respectiv la
o altă instanţă judecătorească, în măsura în care apreciază că acesteia/acestuia din urmă îi
revine competenţa să o soluţioneze232; declinarea de competenţă este dispusă de către procuror
prin ordonanţă, de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de judecătorul de cameră preliminară
prin încheiere (nesupusă căilor de atac), iar de instanţa de judecată prin sentinţă definitivă.
229
Judecătorul de drepturi şi libertăţi/judecătorul de cameră preliminară nu poate dispune schimbarea
încadrării juridice;
230
Potrivit art. 41 alin. (1) din legea veche, instanţa sesizată cu judecarea unei infracţiuni rămânea
competentă a o judeca în cazul în care constata, după efectuarea cercetării judecătoreşti, că infracţiunea
este de competenţa instanţei inferioare;
231
Nu este posibilă restituirea cauzei la parchet în această fază procesuală, prezumându-se că urmărirea
penală, în urma hotărârii judecătorului de cameră preliminară de începere a judecăţii, îndeplineşte toate
exigenţele de legalitate;
232
78
În acest sens, art. 50 alin. (1) C. pr. pen. prevede că instanţa care îşi declină compe-
tenţa trimite, de îndată, dosarul instanţei de judecată desemnate ca fiind competentă prin
hotărârea de declinare233.
Instanţa în favoarea căreia s-a declinat competenţa poate să îşi decline, la rândul ei,
competenţa către prima instanţă care s-a dezînvestit (ivindu-se un conflict negativ de
competenţă) sau către o altă instanţă; în ipoteza în care instanţa supremă îşi declină
competenţa soluţionării cauzei în favoarea altei instanţe, hotărârea de declinare reprezintă atât
declinator de competenţă, cât şi regulator de competenţă.
Declinarea de competenţă poate să intervină, în cazul necompetenţei materiale sau
personale, în orice fază procesuală ori numai până la începerea cercetării judecătoreşti la
prima instanţă, în ipoteza necompetenţei teritoriale.
Legea procesual penală prevede în ce măsură actele sau măsurile dispuse de către
instanţa iniţial învestită cu rezolvarea cauzei penale îşi mai produc efectele.
Sub acest aspect, art. 50 alin. (2) C. pr. pen., arată că, dacă declinarea a fost deter-
minată de competenţa materială sau după calitatea persoanei, instanţa căreia i s-a trimis
cauza poate menţine, motivat, probele administrate, actele îndeplinite şi măsurile dispuse de
instanţa care şi-a declinat competenţa234.
În schimb, în cazul declinării pentru necompetenţă teritorială, probele administrate,
actele îndeplinite şi măsurile dispuse se menţin în mod obligatoriu.
10.4.2.2 Conflictele de competență

Conflictul de competenţă reprezintă împrejurarea în care se găsesc două sau mai multe
organe judiciare care se recunosc a fi competente asupra aceleiaşi cauze (conflict pozitiv de
competenţă), sau, dimpotrivă, îşi declină competenţa succesiv unul celuilalt (conflict negativ
de competenţă235).
Dacă declinările de competenţă nu sunt reciproce, nu ne aflăm în prezenţa unui
conflict negativ de competenţă, neexistând un circuit închis, condiţie a conflictului real de
competenţă236.
Conflictul de competenţă poate să aibă loc doar între organe ce desfăşoară aceeaşi
activitate procesuală237. Aşadar, nu poate să existe un conflict de competenţă între o instanţă
judecătorească şi un organ de urmărire penală.
De asemenea, poate exista conflict de competenţă şi între judecătorii de drepturi şi
libertăţi sau de cameră preliminară în ipoteza în care două sau mai multe dintre aceste organe
judiciare se declară competente sau îşi declină succesiv unul altuia competenţa de a se
pronunţa, în conformitate cu prevederile competenţei specifice prevăzute de lege.
Pentru ipoteza în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îşi declină competenţa de
soluţionare a unei cauze în favoarea unei alte instanţe, hotărârea de declinare a instanţei
supreme reprezintă atât declinator de competenţă, cât şi regulator de competenţă, fiind
obligatorie pentru instanţa de judecată căreia i se va trimite cauza spre judecată; excepţia o
reprezintă cazul în care, în urma noii situaţii de fapt ce reiese din efectuarea cercetării
233
Art. 50 C. pr. pen. îşi găseşte corespondentul în art. 42 din legea veche. În plus, legiuitorul
actualului Cod de procedură penală a prevăzut obligaţia trimiterii dosarului penal de îndată instanţei
competente.
234
Aceasta constituie o excepţie de la principiile sancţiunii nulităţii absolute;
235
Există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe organe judiciare îşi declină reciproc
competenţa;
236
237
Fie numai de judecată, fie numai de urmărire penală.
79
judecătoreşti, se constată că fapta este o infracţiune care este dată prin lege în competenţa unei
alte instanţe.
În lumina art. 51 alin. (1) C. pr. pen., în faza de judecată, conflictul de competenţă ivit
între două sau mai multe instanţe de judecată se va soluţiona de instanţa ierarhic superioară
comună instanţelor aflate în conflict238. Conflictul de competenţă dintre o instanţă civilă şi o
instanţă militară este soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în calitate de instanţă
ierarhic superioară comună.
Potrivit art. 51 alin. (2) C. pr. pen., instanţa ierarhic superioară comună este sesizată, în
caz de conflict pozitiv, de către instanţa care s-a declarat cea din urmă competentă, iar în caz
de conflict negativ, de către instanţa care şi-a declinat cea din urmă competenţa.
Sesizarea instanţei ierarhic superioare comune se poate face şi de procuror sau de părţi
[art. 51 alin. (3) C. pr. pen.], iar nu şi de persoana vătămată. Apreciem că aceste dispoziţii
trebuie, de lege ferenda, modificate întrucât produc o inegalitate procesuală şi se încalcă
principiul fundamental reglementat în art. 8 C. pr. pen. care face vorbire despre caracterul
echitabil al procesului penal.
În ipoteza în care instanţa sesizată cu soluţionarea conflictului de competenţă constată
că acea cauză este de competenţa altei instanţe decât cele între care a intervenit conflictul şi
faţă de care nu este instanţă superioară comună, trimite dosarul instanţei superioare comune.
Potrivit art. 51 alin. (4) C. pr. pen., până la soluţionarea conflictului pozitiv de com-
petenţă, judecata se suspendă239. Instanţa care şi-a declinat competenţa ori care s-a declarat
competentă cea din urmă ia măsurile şi efectuează actele ce reclamă urgenţă (de exemplu, se
pronunţă asupra menţinerii, revocării sau înlocuirii măsurilor preventive).
Conflictul de competenţă este soluţionat de către instanţa competentă în şedinţă
publică, cu citarea părţilor, printr-o încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac,
denumită regulator de competenţă, care este obligatorie pentru instanţa căreia i se trimite
cauza penală spre judecată240.
Hotărârea regulatoare de competenţă fiind pronunţată de o instanţă superioară celor
aflate în conflict şi fiind rezultatul unui control judiciar parţial, purtat exclusiv asupra
competenţei, are caracter definitiv, nefiind supusă niciunei căi de atac241.
Instanţa căreia i s-a trimis cauza penală spre judecată, în aplicarea prevederilor art. 50
din noul Cod de procedură penală, poate menţine, motivat, probele administrate, actele
îndeplinite şi măsurile dispuse de instanţa desesizată pentru necompetenţă materială sau
personală.
Dacă declinarea de competenţă s-a datorat normelor de competenţă teritorială, probele
administrate, actele îndeplinite şi măsurile dispuse de instanţa desesizată se menţin.
238
În acest sens, conflictul de competenţă ivit între două judecătorii din raza teritorială a aceluiaşi
tribunal va fi soluţionat de această din urmă instanţă; în schimb, conflictul de competenţă ivit între
judecătorii din raza teritorială a două tribunale, aflate însă în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel, va fi
soluţionat de această din urmă instanţă; tot astfel, conflictul de competenţă ivit între două judecătorii
aflate în raza teritorială a două curţi de apel diferite, urmează a fi soluţionat de Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie;
239
Legea procesual penală nu prevede o ipoteză de suspendare a judecăţii cauzei în situaţia existenţei
unui conflict negativ de competenţă;
240
Cu excepţia în care, în urma noii situaţii faptice care rezultă din completarea cercetării judecătoreşti,
instanţa constată că fapta penală constituie o infracţiune dată prin lege în competenţa altei instanţe;
241
C.S.J., s. pen., decizia nr. 600/11.03.1997, www.legalis.ro.
80
În cursul fazei de urmărire penală, potrivit art. 63 alin. (4) C. pr. pen., conflictul de
competenţă ivit între doi sau mai mulţi procurori este soluţionat de către procurorul superior
comun celor aflaţi în conflict.
Tot astfel, conflictul de competenţă apărut între două sau mai multe organe de cerce-
tare penală se soluţionează de către procurorul care exercită supravegherea asupra activităţii
de cercetare a acestor organe. În cazul în care procurorul nu exercită supravegherea activităţii
tuturor organelor de cercetare penală între care s-a ivit conflictul, competenţa se stabileşte de
către prim-procurorul parchetului în circumscripţia căruia se află organele de cercetare penală.
10.4.2.3 Excepția de necompetență

Reglementate în prevederile art. 47 C. pr. pen., excepţiile de necompetenţă sunt privite
ca modalităţi procesuale prin intermediul cărora procurorul sau părţile pot invoca
necompetenţa unui organ judiciar242.
Definim excepţia de necompetenţă ca fiind un mijloc procesual prin care se invocă
lipsa de competenţă a unui organ judiciar sesizat cu o cauză penală, solicitându-se totodată
trimiterea cauzei la organul judiciar competent.
Cu titlu preliminar, observăm că art. 47 C. pr. pen. consacră expres principiul în
conformitate cu care „cine poate mai mult poate şi mai puţin”, regulă fundamentată pe
premisa că la instanţa ierarhic superioară funcţionează judecători care deţin o mai bună
pregătire şi experienţă profesională şi care pot, astfel, soluţiona cauze penale date de lege în
competenţa instanţelor inferioare243.
Excepţia de necompetenţă se poate invoca din oficiu, de către procuror, de către părţi,
precum şi de către suspect sau de către persoana vătămată.
Excepţiile de necompetenţă prezintă un regim procesual distinct, prin raportare la
forma competenţei avute în vedere. În acest sens, potrivit art. 47 alin. (1) C. pr. pen., excepţia
de necompetenţă materială sau după calitatea persoanei a instanţei inferioare celei
competente potrivit legii poate fi invocată în tot cursul judecăţii, până la pronunţarea hotărârii
definitive.
În schimb, excepţia de necompetenţă materială sau după calitatea persoanei a
instanţei superioare celei competente potrivit legii, precum şi excepţia de necompetenţă
teritorială244 pot fi invocate până la începerea cercetării judecătoreşti.
Instanţa de judecată se pronunţă cu privire la excepţia de necompetenţă prin încheiere, în
ipoteza în care respinge excepţia; aceasta poate fi atacată numai odată cu fondul cauzei.
În ipoteza în care admite excepţia de necompetenţă, instanţa de judecată dispune prin
sentinţă definitivă declinarea competenţei judecării cauzei de către o altă instanţă jude-
cătorească245.
242
Gr. Theodoru, Drept procesual penal român. Partea specială, vol. II, Universitatea „Al. I. Cuza”,
Facultatea de Drept, Iaşi, 1974, p. 106;
243
244
Nesocotirea acestei forme de competenţă se sancţionează cu nulitatea relativă, neputându-se invoca
după începerea cercetării judecătoreşti – termen de decădere; dacă a fost depăşit momentul începerii
cercetării judecătoreşti, instanţa rămâne competentă teritorial să judece cauza penală, chiar şi în ipoteza în
care, în cursul cercetării judecătoreşti, sunt descoperite fapte sau împrejurări noi, care, dacă ar fi fost
cunoscute de instanţă înainte de începerea cercetării judecătoreşti, ar fi condus la determinarea
competenţei teritoriale în favoarea altei instanţe;
245
În faţa instanţei la care s-a trimis cauza penală se poate invoca o nouă excepţie de necompetenţă;
aceasta poate fi admisă, putându-se declina competenţa în favoarea primei instanţe care s-a dezînvestit
(conflict negativ de competenţă) ori către altă instanţă, sau poate fi respinsă.
81
Judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră preliminară se pronunţă cu
privire la excepţia de necompetenţă prin încheiere care nu este supusă vreunei căi de atac.
În cursul urmăririi penale, procurorul se pronunţă asupra excepţiei de necompetenţă
prin ordonanţă, atât în cazul în care respinge excepţia ca neîntemeiată, cât şi în ipoteza în care
admite excepţia şi declină competenţa de efectuare a urmăririi penale unităţii de parchet
competente246.
10.4.3 Incompatibiliatea, abținerea și recuzarea

10.4.3.1 Noțiuni introductive
Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea constituie remedii procesuale prin care un
subiect oficial din cadrul organelor judiciare este înlăturat sau se abţine de la soluţionarea unei
cauze penale.
Instituţia incompatibilităţii priveşte următoarele categorii de persoane care îşi desfăşoară
activitatea în cadrul organelor judiciare: judecători, procurori, magistraţi-asistenţi, organe de
cercetare penală, grefieri, experţi şi interpreţi.
10.4.3.2 Incompatibilitatea judecătorului, procurorului, magistraților-

asistenți, organelor de cercetare panală, grefierilor, experților și interpreților.
Codul de procedură penală prevede, în art. 64, următoarele cazuri de incompatibilitate
în ceea ce-l privește pe judecător:
a) judecătorul este incompatibil să judece cauza dacă a fost reprezentant sau avocat al
vreuneia dintre părţi, ori al unui subiect procesual principal, chiar şi în altă cauză
[art. 64 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală];
b) judecătorul este incompatibil să judece cauza dacă este rudă sau afin, până la gradul
al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul
penal247 cu una dintre părţi, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu
reprezentantul acestora [art. 64 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală];
c) judecătorul este incompatibil să judece cauza dacă a fost expert sau martor, în cauză
[art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală];
d) judecătorul este incompatibil să judece cauza dacă este tutore sau curator al unei
părţi sau al unui subiect procesual principal [art. 64 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură
penală];
e) judecătorul este incompatibil să judece dacă a efectuat, în cauză, acte de urmărire
penală248 sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfăşurată în faţa unui
judecător sau a unei instanţe de judecată [art. 64 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură
penală]249;
246
Conform art. 294 alin. (1) C. pr. pen., la primirea sesizării, organul de urmărire penală procedează la
verificarea competenţei sale şi, în ipoteza prevăzută de art. 58 alin. (3) din acelaşi Cod, înaintează
procurorului cauza, împreună cu propunerea de trimitere a sesizării organului competent;
247
Conform art. 177 C. pen., prin membru de familie se înţelege: a) ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi
surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude; b)
soţul; c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii,
în cazul în care convieţuiesc;
248
De exemplu, a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva persoanei trimise în judecată, a
încheiat un acord de recunoaştere a vinovăţiei etc.;
249
Acest caz de incompatibilitate are corespondent în art. 48 alin. (1) lit. a) teza I din Codul de
procedură penală anterior, potrivit căruia era incompatibil judecătorul care, în calitate de procuror, a
pus în mişcare acţiunea penală, a dispus trimiterea în judecată ori a pus concluzii la instanţa de
judecată. Pe cale de consecinţă, incompatibilitatea atrasă de derularea unor activităţi de urmărire
82
f) judecătorul este incompatibil să judece cauza dacă există o suspiciune rezonabilă că
imparţialitatea judecătorului este afectată [art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură
penală];
g) judecătorii care sunt soţi, rude sau afini între ei, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori
se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177 din noul Cod penal250 nu pot face
parte din acelaşi complet de judecată [art. 64 alin. (2) din Codul de procedură penală];
h) judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la
judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după desfiinţarea ori
casarea hotărârii [art. 64 alin. (3) din Codul de procedură penală]251;
i) judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate participa, în aceeaşi cauză, la procedura
de cameră preliminară, la judecata în fond sau în căile de atac [art. 64 alin. (4) din Codul de
procedură penală];
j) judecătorul de cameră preliminară care a participat la soluţionarea plângerii
împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa, în aceeaşi
cauză, la judecata în fond sau în căile de atac [art. 64 alin. (5) din Codul de procedură
penală];
k) judecătorul care s-a pronunţat cu privire la o măsură supusă contestaţiei nu poate
participa la soluţionarea contestaţiei [art. 64 alin. (6) din Codul de procedură penală].
Existenţa unui caz de incompatibilitate constituie, conform art. 426 lit. d) C. pr. pen.,
un motiv de formulare a contestaţiei în anulare, cale extraordinară de atac.
Judecarea cauzei penale de către un judecător care se găseşte în vreunul dintre cazurile
prevăzute de art. 64 din noul Cod de procedură penală atrage sancţiunea nulităţii absolute a
hotărârilor pronunţate de către acesta întrucât nu sunt respectate prevederile imperative ale
Codului de procedură penală şi ale Convenţiei europene în privinţa compunerii completului.
Art. 65 C. pr. pen. prevede că dispozițiile prevăzute la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) și f) se
aplică procurorului și organului de cercetare panală, dispozițiile art. 64 alin. (1) se aplică și
magistratului-asistent și grefierului, dispozițiile prevăzute la art. 64 alin. (2) se aplică
procurorului și magistratului-asistent sau, după caz, grefierului, când cauza de
incompatibilitate există între ei sau între vreunul dintre ei și judecătorul de drepturi și libertăți,
judecătorul de cameră preliminară sau unul dintre membrii completului de judecată. De
asemenea, același articol prevede că procurorul care a participat ca judecător într-o cauză nu
poate, în aceeași cauză, să exercite juncția de urmărire penală sau să pună concluzii la
judecarea acelei cauze în primă instanță și în căile de atac.
10.4.3.3 Abținerea
Abţinerea constituie instrumentul juridic prin care persoana aflată în incompatibilitate
solicită să nu participe la rezolvarea unei anumite cauze penale de care se leagă cazul de
incompatibilitate.
penală în cauză, în calitate de procuror, are o arie mai extinsă decât cea din reglementarea anterioară,
nemaifiind limitată doar de efectuarea anumitor acte de procedură.
250
Conform art. 177 C. pen., prin membru de familie se înţelege: a) ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi
surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude; b)
soţul; c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii,
în cazul în care convieţuiesc;
251
Potrivit art. 47 alin. (1) din Codul de procedură penală anterior, „judecătorul care a luat parte la
soluţionarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la
judecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii cu trimitere în apel sau după casarea cu trimitere în
recurs”.
83
Persoana incompatibilă este obligată să declare, după caz, preşedintelui instanţei,
procurorului care supraveghează urmărirea penală sau procurorului ierarhic superior că se
abţine de a participa la procesul penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate şi a temeiurilor
de fapt care constituie motivul abţinerii, potrivit art. 66 alin. (1) C. pr. pen.
Declaraţia de abţinere se face de îndată ce persoana obligată la aceasta a luat cunoş-
tinţă de existenţa cazului de incompatibilitate [art. 66 alin. (2) C. pr. pen.].
10.4.3.4 Recuzarea
Potrivit art. 67 alin. (1) C. pr. pen., în cazul în care persoana incompatibilă nu a făcut
declaraţie de abţinere, părţile, subiecţii procesuali principali sau procurorul, pot face cerere de
recuzare, de îndată ce au aflat despre existenţa cazului de incompatibilitate.
Cererea de recuzare se formulează oral sau în scris, cu arătarea, pentru fiecare
persoană în parte, a cazului de incompatibilitate invocat şi a temeiurilor de fapt cunoscute la
momentul formulării cererii. Cererea de recuzare formulată oral se consemnează într-un
proces-verbal sau, după caz, în încheierea de şedinţă [art. 67 alin. (4) C. pr. pen.].
Potrivit art. 67 alin. (2) C. pr. pen., cererea de recuzare se formulează doar împotriva
persoanei din cadrul organului de cercetare penală, a procurorului sau a judecătorului care
efectuează activităţi judiciare în cauză252. Este inadmisibilă recuzarea judecătorului sau a
procurorului chemat să decidă asupra recuzării.
Potrivit instanţei supreme, cererea de recuzare care priveşte judecătorii întregii instanţe,
iar nu numai pe acei judecători care compun completul de judecată, este inadmisibilă253.
Cererea de recuzare se formulează imediat ce persoana interesată a aflat despre cazul
de incompatibilitate şi cel mai târziu până la încheierea dezbaterilor.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau completul în
faţa căruia s-a formulat recuzarea, cu participarea judecătorului recuzat, se pronunţă asupra
măsurilor preventive, în măsura în care actul de dispoziţie se impune în cauză.
Abţinerea sau recuzarea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a judecătorului de
cameră preliminară se soluţionează de un judecător de la aceeaşi instanţă [art. 68 alin. (1)
C. pr. pen.].
Abţinerea sau recuzarea judecătorului care face parte din completul de judecată se
soluţionează de un alt complet de judecată254.
Abţinerea sau recuzarea magistratului-asistent se soluţionează de completul de jude-
cată (în această ipoteză, vizăm completele de judecată care funcţionează în cadrul instanţei
supreme).
Abţinerea sau recuzarea grefierului se soluţionează de judecătorul de drepturi şi
libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de completul de judecată.
Potrivit art. 68 alin. (8) C. pr. pen., când pentru soluţionarea abţinerii sau a recuzării nu
poate fi desemnat un judecător din cadrul aceleiaşi instanţe sau, în cazul instanţelor organizate
pe secţii, din cadrul aceleiaşi secţii şi nici din cadrul unei secţii cu aceeaşi specializare, cererea
se soluţionează de un judecător de la instanţa ierarhic superioară.
Soluţionarea abţinerii sau recuzării se face, în cel mult 24 de ore, în camera de con-
255
siliu . Dacă apreciază necesar pentru soluţionarea cererii, judecătorul sau completul de
252
De asemenea, se poate cere numai recuzarea magistratului-asistent sau a grefierului din completul
care soluţionează cauza respectivă;
253
Î.C.C.J., C9, încheierea nr. 204/2007, disponibilă pe site-ul instanţei supreme;
254
Completul de judecată va avea acelaşi număr de judecători cu cel care este învestit să rezolve cauza
penală;
84
judecată, după caz, poate efectua orice verificări şi poate asculta procurorul, subiecţii pro-
cesuali principali, părţile şi persoana care se abţine sau a cărei recuzare se solicită, potrivit art.
68 alin. (5) C. pr. pen.
În caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele
îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin. Încheierea prin care se soluţionează abţinerea ori
recuzarea (indiferent de soluţia adoptată) nu este supusă niciunei căi de atac [art. 68 alin. (7)
C. pr. pen.].
Potrivit art. 68 alin. (9) C. pr. pen., la instanţele care nu sunt organizate pe secţii, în
cazul în care se admite abţinerea sau recuzarea şi nu se poate desemna un judecător de la
instanţa competentă pentru soluţionarea cauzei, judecătorul de la instanţa ierarhic superioară
desemnează o altă instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a formulat declaraţia de
abţinere sau cererea de recuzare, din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel sau din
circumscripţia unei curţi de apel învecinate256.
În cazul în care se admite abţinerea sau recuzarea, dacă instanţa competentă pentru
soluţionarea cauzei este organizată pe secţii şi nu se poate desemna un judecător de la secţia
corespunzătoare a acestei instanţe, soluţionarea cauzei se realizează de o altă secţie a aceleiaşi
instanţe, care are aceeaşi specializare. Dacă nu există o secţie cu aceeaşi specializare,
judecătorul de la instanţa ierarhic superioară desemnează o altă instanţă egală în grad cu
instanţa în faţa căreia s-a formulat declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare, din
circumscripţia aceleiaşi curţi de apel sau din circumscripţia unei curţi de apel învecinate [art.
68 alin. (91) C. pr. pen.].
Asupra abţinerii sau recuzării persoanei care efectuează urmărirea penală se pronunţă
procurorul care supraveghează urmărirea penală, potrivit art. 69 alin. (1) C. pr. pen.
Cererea de recuzare se adresează fie persoanei recuzate, fie procurorului. În cazul în
care cererea este adresată persoanei care efectuează urmărirea penală, aceasta este obligată să
o înainteze împreună cu lămuririle necesare, în termen de 24 de ore, procurorului, fără a
întrerupe cursul urmăririi penale [art. 69 alin. (2) C. pr. pen.].
Primind cererea de recuzare, procurorului îi incumbă obligaţia de a o soluţiona în cel
mult 48 de ore, prin ordonanţă care nu este supusă niciunei căi de atac; în caz de admitere a
abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se
menţin. Astfel, observăm că legiuitorul a menţinut dispoziţiile art. 53 din legea veche, cu
distincţia că termenul de soluţionare a cererii a fost redus de la 3 zile la 48 de ore.
Subliniem că dispoziţiile art. 70 C. pr. pen., referitoare la procedura de soluţionare a
abţinerii sau recuzării procurorului au fost declarate neconstituţionale. Astfel, prin decizia
pronunţată în şedinţa din 26 octombrie 2016, Curtea Constituţională a constatat că soluţia
legislativă cuprinsă în art. 70 C. pr. pen., care stabileşte că asupra cererii de recuzare a
procurorului, formulate în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, în procedura de cameră
preliminară sau în faza de judecată, se pronunţă procurorul ierarhic superior este
neconstituţională.
10.4.4 Strămutarea cauzelor penale

Strămutarea reprezintă instituţia procesuală cu ajutorul căreia o anumită cauză penală
este luată din competenţa unei instanţe judecătoreşti, fiind dată spre rezolvare unei alte
instanţe de grad egal257; astfel, cererea de strămutare a judecării unei cauze aflate pe rolul
255
Judecarea cererii de recuzare în şedinţă publică atrage nulitatea relativă a încheierii prin care s-a
soluţionat cererea.
256
Această situaţie constituie un caz special în care operează strămutarea cauzei penale;
257
85
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, este inadmisibilă, nicio altă instanţă
judecătorească din ţară nefiind egală în grad cu aceasta258.
Potrivit art. 71 C. pr. pen., judecarea unei cauze se strămută de la instanţa competentă
teritorial la o altă instanţă egală în grad, în următoarele două cazuri259:
a) când există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorilor instanţei este
afectată datorită împrejurărilor cauzei, calităţii părţilor;
b) când există pericolul de tulburare a ordinii publice (de pildă, din cauza naturii
infracţiunii imputate inculpatului, a consecinţelor pe care aceasta le-ar fi produs sau a
numărului ridicat de persoane vătămate din aceeaşi zonă geografică).
Competenţa de a dispune cu privire la cererea de strămutare aparţine Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, în cazul în care se solicită strămutarea judecării cauzei de la curtea de apel
competentă la altă curte de apel, respectiv curţii de apel, în ipoteza în care se cere strămutarea
judecării cauzei de la un tribunal, sau, după caz, de la o judecătorie din raza sa teritorială la o
altă instanţă egală în grad din circumscripţia sa; de asemenea, potrivit noului Cod de
procedură penală, competenţa de a dispune asupra cererii de strămutare aparţine curţii militare
de apel, dacă se solicită strămutarea judecării cauzei penale de la un tribunal militar la alt
tribunal militar.
Cererea de strămutare (însoţită de înscrisurile pe care aceasta se întemeiază) se depune
la instanţa de unde se solicită strămutarea (iar nu la instanţa competentă să soluţioneze
strămutarea) şi trebuie să cuprindă indicarea temeiului de strămutare, precum şi motivarea în
fapt şi în drept [art. 72 alin. (2) C. pr. pen.]. Cererea de strămutare trebuie să cuprindă şi
menţiunea dacă inculpatul este supus unei măsuri preventive.
Cererea se înaintează de îndată după depunerea acesteia la instanţa la care se află
cauza penală pe rol, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel competente împreună
cu înscrisurile anexate.
Potrivit art. 72 alin. (8) din C. pr. pen., introducerea unei cereri de strămutare nu
suspendă judecarea cauzei260 şi, în consecinţă, nu afectează celeritatea procesului penal.
258
Î.C.C.J., s. pen., încheierea nr. 1696/2007, disponibilă pe site-ul instanţei supreme.
259
Înainte de adoptarea Legii nr. 356/2006, Codul de procedură penală anterior nu făcea nicio
menţiune în ceea ce priveşte temeiul strămutării, arătând numai necesitatea ca instituţia strămutării să
poată asigura normala derulare a procesului penal. Aşa fiind, în formularea largă cuprinsă în art. 55
alin. (1) din Codul de procedură penală anterior se puteau încadra, ca temei al strămutării, ipotezele
care impuneau asigurarea imparţialităţii judecării cauzei, necesitatea de a fi asigurată liniştea publică
sau atmosfera născută ca urmare a comiterii unei infracţiuni ce a iscat o puternică indignare în
localitatea unde urma a avea loc judecata. După adoptarea Legii
nr. 356/2006, art. 55 alin. (1) din legea veche prevedea expres că judecarea unei cauze penale se strămută
de la instanţa competentă teritorial la o altă instanţă egală în grad, în următoarele cazuri: a)
imparţialitatea judecătorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejurărilor cauzei, duşmăniilor locale sau
calităţii părţilor; a) există pericolul de tulburare a ordinii publice; c) una dintre părţi are o rudă
apropiată sau un afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, printre judecătorii sau procurorii, asistenţii
judiciari sau grefierii instanţei. De asemenea, în Codul de procedură penală anterior erau prevăzute şi
anumite cazuri speciale de strămutare; în acest sens, art. 52 alin. (5) din legea veche prevedea că, în
cazul în care pentru soluţionarea declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare nu poate fi alcătuit
completul de judecată, abţinerea sau recuzarea se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară,
care, în ipoteza în care găseşte întemeiată abţinerea sau recuzarea, desemnează, în vederea judecării
cauzei penale, o instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a produs abţinerea sau recuzarea;
260
Potrivit legii vechi, dacă se aprecia că era necesar, numai completul care a primit spre soluţionare
cererea de strămutare putea să dispună suspendarea judecării cauzei, conform art. 56 alin. (3) din Codul
de procedură penală anterior; anterior modificării acestui articol prin Legea nr. 356/2006, suspendarea
86
Soluţionarea unei cereri de strămutare are în vedere efectuarea anumitor demersuri
pentru adunarea de informaţii ce vizează existenţa cauzei de strămutare necesare pentru
pronunţarea unei hotărâri în cauză.
În acest sens, potrivit art. 72 alin. (6) C. pr. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau
curtea de apel competentă poate solicita informaţii de la preşedintele instanţei de unde se
solicită strămutarea sau de la preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află
cauza a cărei strămutare se cere, comunicându-i totodată termenul fixat pentru judecarea
cererii de strămutare. Când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa ierarhic superioară,
informaţiile se cer preşedintelui curţii de apel la care se află cauza a cărei strămutare se cere.
Când curtea de apel competentă este instanţa ierarhic superioară, informaţiile se cer
preşedintelui tribunalului la care se află cauza a cărei strămutare se cere.
Preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza ia măsuri pentru
încunoştinţarea părţilor261 despre introducerea cererii de strămutare, despre termenul fixat
pentru soluţionarea acesteia, cu menţiunea că părţile pot trimite memorii şi se pot prezenta la
termenul fixat pentru soluţionarea cererii. În informaţiile trimise Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie sau curţii de apel se face menţiune expresă despre efectuarea încunoştinţărilor,
ataşându-se şi dovezile de comunicare a acestora, potrivit art. 73 alin. (2) şi (3) C. pr. pen.
Soluţionarea cererii de strămutare se face în şedinţă publică, cu participarea
procurorului, în cel mult 30 de zile de la data înregistrării cererii, potrivit art. 73 alin. (1) din
Codul de procedură penală. Neprezentarea părţilor nu împiedică soluţionarea cererii. În cazul
în care inculpatul se află în stare de arest preventiv sau arest la domiciliu, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă poate dispune aducerea acestuia la judecarea
strămutării, dacă apreciază că prezenţa sa este necesară pentru soluţionarea cererii.
Potrivit art. 73 alin. (5) C. pr. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel
competentă acordă cuvântul părţii care a formulat cererea de strămutare, celorlalte părţi
prezente, precum şi procurorului. Dacă procurorul a formulat cererea, acestuia i se acordă
primul cuvântul.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă soluţionează cererea
de strămutare prin sentinţă motivată care nu este supusă niciunei căi de atac, potrivit art. 74
alin. (1) şi (6) C. pr. pen.
Desemnarea instanţei la care se va strămuta cauza penală nu este lăsată la aprecierea
instanţei care admite cerere de strămutare, art. 74 alin. (2) C. pr. pen. arătând că, în cazul în care
găseşte cererea întemeiată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune strămutarea judecării
cauzei la o curte de apel învecinată curţii de la care se solicită strămutarea, iar curtea de apel
dispune strămutarea judecării cauzei la una dintre instanţele de acelaşi grad cu instanţa de la
care se solicită strămutarea din circumscripţia sa.
De asemenea, în ipoteza admiterii cererii de strămutare, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie sau curtea de apel competentă hotărăşte în ce măsură se menţin actele îndeplinite în
faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza262.
Dacă instanţa de la care a fost strămutată cauza a procedat între timp la judecarea
cauzei, hotărârea pronunţată este desfiinţată prin efectul admiterii cererii de strămutare
[art. 74 alin. (5) C. pr. pen.]263.
judecării cauzei putea fi dispusă fie de către preşedintele instanţei supreme, la primirea cererii, fie de
către instanţa supremă, ulterior învestirii.
261
Persoana vătămată nu este încunoştinţată despre judecarea cererii de strămutare. De lege ferenda,
se impune modificarea art. 73 alin. (2) C. pr. pen. în sensul încunoştiinţării şi persoanei vătămate
având în vedere că, prin O.U.G. nr. 18/2016, i s-a acordat dreptul de a formula o astfel de cerere;
262
Admiterea cererii nu aduce nicio atingere actelor realizate în cursul fazei de urmărire penală;
87
Instanţa de la care a fost strămutată cauza, precum şi instanţa la care s-a strămutat
cauza vor fi înştiinţate de îndată despre admiterea cererii de strămutare [art. 74 alin. (4)
C. pr. pen.].
În vederea preîntâmpinării tergiversării judecării cauzei, art. 72 alin. (7) C. pr. pen.
prevede că, în cazul respingerii cererii de strămutare, în aceeaşi cauză nu mai poate fi
formulată o nouă cerere pentru aceleaşi motive; per a contrario, poate fi făcută în aceeaşi
cauză o nouă cerere de strămutare în cazul în care aceasta se fundamentează pe motive noi,
necunoscute instanţei supreme sau curţii de apel competente la soluţionarea cererii anterioare
ori ivite după aceasta.
Ulterior admiterii cererii de strămutare, contestaţiile formulate în materia măsurilor
preventive, precum şi celelalte căi de atac vor fi judecate de instanţele corespunzătoare din
circumscripţia instanţei la care a fost strămutată cauza penală.
În ipoteza în care s-a dispus strămutarea judecării cauzei în apel, iar instanţa de control
judiciar a dispus rejudecarea cauzei de către prima instanţă, competentă să rejudece cauza este
instanţa de fond din raza teritorială a instanţei de control judiciar unde a fost strămutată
judecarea cauzei în apel, iar nu instanţa care a pronunţat sentinţa264.
Când strămutarea se dispune în cursul procedurii de cameră preliminară, judecarea
cauzei se efectuează de către instanţa la care s-a strămutat cauza, iar procurorul căruia i-a fost
restituit dosarul, dacă dispune din nou trimiterea în judecată, va sesiza tot instanţa la care s-a
strămutat cauza, cu excepţia situaţiei în care aceasta nu mai este competentă [art. 75 alin. (3)
C. pr. pen265.].
Potrivit art. 75 alin. (4) C. pr. pen., în cazul în care se dispune strămutarea judecării
căii de atac a apelului, rejudecarea cauzei, în caz de desfiinţare a sentinţei cu trimitere spre
rejudecare, se va efectua de către instanţa corespunzătoare în grad celei care a soluţionat
fondul din circumscripţia celei la care s-a strămutat cauza, indicată prin decizia de
desfiinţare.
10.4.5 Desemnarea altei instanțe pentru judecarea cauzei

Potrivit art. 76 alin. (1) C. pr. pen., procurorul care efectuează sau supraveghează
urmărirea penală poate cere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să desemneze o altă curte de
apel decât cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie
sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul, în măsura în care există dovezi din care să
rezulte vreunul dintre cazurile în care se poate dispune strămutarea unei cauze penale.
De asemenea, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate
cere curţii de apel competente să desemneze un alt tribunal sau, după caz, o altă judecătorie
decât cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizate
263
Efectul admiterii cererii de strămutare, constând în desfiinţarea hotărârii pronunţate de instanţa de la
care s-a cerut strămutarea, prevalează asupra dispoziţiei de menţinere a actelor îndeplinite, întrucât
menţinerea actelor are loc numai atunci când judecarea cauzei nu a fost finalizată prin pronunţarea unei
hotărâri judecătoreşti, pentru că în caz contrar ar fi anulat efectul strămutării. În consecinţă, dacă
instanţa la care se află cauza a cărei strămutare se cere a procedat între timp la judecarea cauzei,
împotriva hotărârii pronunţate de aceasta fiind declarat apel prin efectul admiterii cererii de strămutare,
hotărârea este desfiinţată, acest efect prevalând asupra dispoziţiei de menţinere a actelor îndeplinite,
cuprinsă în încheierea de admitere a cererii de strămutare (Î.C.C.J., s. pen., încheierea nr. 2272/2006,
www.legalis.ro);
264
C.S.J., s. pen., decizia nr. 739 din 13 februarie 2013, www.legalis.ro;
265
Alin. (3) al art. 75 C. pr. pen. a fost modificat prin art. II pct. 11 din O.U.G. nr. 18/2016.
88
în cazul în care se va emite rechizitoriul, în măsura în care există dovezi din care să rezulte
vreunul dintre cazurile în care se poate dispune strămutarea unei cauze penale.
Faţă de strămutarea de drept comun, procedura desemnării altei instanţe pentru
judecarea cauzei nu implică existenţa etapei informării sau a încunoştinţării părţilor.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă soluţionează cererea în
camera de consiliu, în termen de 15 zile de la primirea cererii procurorului; fixarea termenului
de 15 zile, precum şi soluţionarea cererii în condiţii de nepublicitate constituie, de asemenea,
alte elemente de diferenţiere faţă de procedura tradiţională a strămutării.
Tot astfel, iniţierea procedurii desemnării altei instanţe pentru judecarea cauzei
reprezintă atributul exclusiv al procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea
penală.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă dispune, prin încheiere
definitivă motivată, fie respingerea cererii, fie admiterea cererii şi desemnarea unei instanţe
egale în grad cu cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie
sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul.
În cazul respingerii cererii de desemnare a altei instanţe pentru judecarea cauzei
formulate, în aceeaşi cauză nu mai poate fi formulată o nouă cerere pentru aceleaşi motive.
10.4.6 Trimiterea cauzei la un alt parchet

Potrivit legii, competenţa de a dispune trimiterea dosarului penal la un alt parchet egal
în grad, din altă circumscripţie teritorială, revine procurorului general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu266 sau la solicitarea părţilor.
În vederea dispunerii trimiterii cauzei la un alt parchet trebuie să se constate faptul că
toţi procurorii care funcţionează în cadrul unei unităţi de parchet (nu numai cel căruia i-a fost
repartizată cauza penală) nu pot efectua în mod obiectiv sau eficient activitatea de urmărire
penală267.
10.5 Rezumat
În doctrina procesuală penală, instituțiile legate de competența în materie penală
sunt: prorogarea de competență; declinarea de competență, conflictele de competență,
excepțiile de necompetență; incompatibilitatea, abținerea și recuzarea; strămutarea cauzelor
penale; desemnarea altei instanțe pentru judecarea cauzei și trimiterea cauzei la un alt
parchet.
Prorogarea de competenţă presupune prelungirea competenţei normale (materiale sau
teritoriale) a unui organ de urmărire penală sau a unei instanţe de judecată, asupra unor cauze
care, în mod normal, revin altor organe judiciare.
Prorogarea de competenţă poate avea loc în următoarele ipoteze: existenţa unei cauze
de reunire, a chestiunilor prealabile, a schimbării calificării faptei, precum şi a schimbării
încadrării juridice.
Declinarea de competenţă constituie actul procesual prin intermediul căruia organul
judiciar (organul de urmărire penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră
preliminară sau instanţa de judecată), din oficiu ori la solicitarea părţilor sau a subiecţilor
procesuali principali, dispune trimiterea cauzei la un alt organ de urmărire penală, respectiv la
o altă instanţă judecătorească, în măsura în care apreciază că acesteia/acestuia din urmă îi
266
În această ipoteză, însuşi procurorul care efectuează sau, după caz, supraveghează urmărirea penală
poate să întocmească un referat prin intermediul căruia să informeze Procurorul General în privinţa
necesităţii trimiterii cauzei penale la un alt parchet;
267
89
revine competenţa să o soluţioneze; declinarea de competenţă este dispusă de către procuror
prin ordonanţă, de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de judecătorul de cameră preliminară
prin încheiere (nesupusă căilor de atac), iar de instanţa de judecată prin sentinţă definitivă.
Conflictul de competenţă reprezintă împrejurarea în care se găsesc două sau mai multe
organe judiciare care se recunosc a fi competente asupra aceleiaşi cauze (conflict pozitiv de
competenţă), sau, dimpotrivă, îşi declină competenţa succesiv unul celuilalt (conflict negativ
de competenţă).
Reglementate în prevederile art. 47 C. pr. pen., excepţiile de necompetenţă sunt privite
ca modalităţi procesuale prin intermediul cărora procurorul sau părţile pot invoca
necompetenţa unui organ judiciar. Definim excepţia de necompetenţă ca fiind un mijloc
procesual prin care se invocă lipsa de competenţă a unui organ judiciar sesizat cu o cauză
penală, solicitându-se totodată trimiterea cauzei la organul judiciar competent.
Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea constituie remedii procesuale prin care un
subiect oficial din cadrul organelor judiciare este înlăturat sau se abţine de la soluţionarea unei
cauze penale. Instituţia incompatibilităţii priveşte următoarele categorii de persoane care îşi
desfăşoară activitatea în cadrul organelor judiciare: judecători, procurori, magistraţi-asistenţi,
organe de cercetare penală, grefieri, experţi şi interpreţi.
Strămutarea reprezintă instituţia procesuală cu ajutorul căreia o anumită cauză penală
este luată din competenţa unei instanţe judecătoreşti, fiind dată spre rezolvare unei alte
instanţe de grad egal. Potrivit art. 71 C. pr. pen., judecarea unei cauze se strămută de la
instanţa competentă teritorial la o altă instanţă egală în grad (de către Curtea de apel sau ÎCCJ,
după caz), în următoarele două situații: a) când există o suspiciune rezonabilă că
imparţialitatea judecătorilor instanţei este afectată datorită împrejurărilor cauzei, calităţii
părţilor; b) când există pericolul de tulburare a ordinii publice.
Potrivit art. 76 alin. (1) C. pr. pen., procurorul care efectuează sau supraveghează
urmărirea penală poate cere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să desemneze o altă curte de
apel decât cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie
sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul, în măsura în care există dovezi din care să
rezulte vreunul dintre cazurile în care se poate dispune strămutarea unei cauze penale. De
asemenea, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate cere curţii de
apel competente să desemneze un alt tribunal sau, după caz, o altă judecătorie decât cea căreia
i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizate în cazul în care se
va emite rechizitoriul, în măsura în care există dovezi din care să rezulte vreunul dintre
cazurile în care se poate dispune strămutarea unei cauze penale.
În vederea dispunerii trimiterii cauzei la un alt parchet trebuie să se constate faptul că
toţi procurorii care funcţionează în cadrul unei unităţi de parchet nu pot efectua în mod
obiectiv sau eficient activitatea de urmărire penală. Potrivit legii, competenţa de a dispune
trimiterea dosarului penal la un alt parchet egal în grad, din altă circumscripţie teritorială,
revine procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din
oficiu sau la solicitarea părţilor.

1. Prorogarea de competență în cazul reunirii cauzelor operează dacă*:
a. toate cauzele se află în apel, chiar dacă instanțele de apel nu sunt egale în
grad;
b. toate cauzele se află în cameră preliminară;
c. toate cauzele se află în etapa procesuală a judecății în primă instanță, inclusiv
după desființarea cu trimitere spre rejudecare.
90
2. Instanța poate dispune reunirea cauzelor*:
a. la cererea suspectului;
b. din oficiu;
c. la cererea persoanei vătămate.
3. Organul de cercetare penală poate fi recuzat de către*:
a. procuror;
b. suspect;
c. persoana vătămată.
4. Soluționarea cererii de strămutare se face*:
a. în ședință publică;
b. fără participarea procurorului;
c. în cel mult 20 de zile de la data înregistrării cererii.
5. Excepția de necompetență*:
a. poate fi invocată numai din oficiu sau de către părți;
b. se poate invoca de către orice subiect procesual;
c. materială a instanței superioare celei competente potrivit legii poate fi
invocată până la începerea cercetării judecătorești.

Bucureşti, 2018;

1. b, c;
2. b, c;
3. b, c;
4. a;
5. c.
91
Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii
11.1 Introducere
Această unitate își propune să definească noțiunile de „probă”, „mijloace de probă”,
„procedee probatorii” și „probatoriu” în procesul penal, să arate ce reprezintă obiectul
probei, care sunt cerințele probei, modalitatea de administrare a probelor în cadrul
procesului penal, aprecierea probelor și sancțiunea care intervine în cazul probelor
administrate în mod nelegal.
 Definiți noțiunea de „probă” în procesul penal;
 Definiți noțiunea de „mijloace de probă” în procesul penal;
 Definiți noțiunea de „procedeu probatoriu”;
 Definiți noțiunea de „probatoriu”;
 Arătați care este obiectul probei în procesul penal;
 Arătați care sunt cerințele probei în procesul penal;
 Arătați care este modalitatea de administrare a probelor în procesului penal;
 Arătați care este modul de apreciere a probelor în procesul penal;
 Indicați modalitatea de sancționare a probelor administrate în mod nelegal.
11.4.1 Noțiune
În accepţiunea actualului Cod de procedură penală [art. 97 alin. (1) C. pr. pen.], consti-
tuie probe elementele de fapt care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei unei
infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare
pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal268.
Mijloacele de probă reprezintă acele mijloace prevăzute de lege prin care se stabilesc
faptele sau împrejurările ce constituie probe. Legat de definiţia dată în literatura de specialitate
mijloacelor de probă, prof. V. Dongoroz a arătat că acestea sunt „mijloacele de investigaţie
sau de descoperire a probelor şi de administrare a dovezilor în procesul penal”269.
Proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace [art. 97 alin. (2)
C. pr. pen.]:
a) declaraţiile suspectului sau ale inculpatului;
b) declaraţiile persoanei vătămate;
c) declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente;
d) declaraţiile martorilor;
e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace
materiale de probă;
f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.
268
Potrivit art. 63 din legea veche, prin probe se înţeleg faptele sau împrejurările care servesc la
constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la
cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei;
269
V. Dongoroz, Curs de procedură penală, Bucureşti, 1942, p. 207.
92
Procedeul probatoriu reprezintă modalitatea prin care este obţinut un mijloc de probă
(de exemplu, efectuarea unei expertize, ascultarea părţilor, confruntarea etc.).
Între probe, mijloace de probă şi procedee probatorii există o strânsă legătură. În acest
sens, ascultarea suspectului reprezintă procedeul probatoriu prin care se obţine mijlocul de
probă reprezentat de declaraţia suspectului, prin care se determină faptele sau împrejurările ce
privesc săvârşirea faptei penale care reprezintă probe în cauza penală.
Probatoriul reprezintă ansamblul probelor administrate într-o cauză penală.
11.4.2 Obiectul probei

11.4.2.1 Noțiune
Prin obiect al probei (thema probandum), înţelegem ansamblul faptelor sau împre-
jurărilor de fapt ce trebuie dovedite în scopul rezolvării cauzei penale270.
În sensul art. 98 C. pr. pen., constituie obiect al probei:
a) existenţa infracţiunii şi săvârşirea ei de către inculpat;
b) faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când există parte civilă constituită în
cauză;
c) faptele şi împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii;
d) orice împrejurare necesară pentru justa soluţionare a cauzei.
11.4.2.2 Faptele și împrejurările care trebuie dovedite

În cadrul obiectului probaţiunii sunt incluse fapte sau împrejurări ce prezintă relevanţă
asupra fondului cauzei şi fapte sau împrejurări care vizează normala derulare a procesului
penal271. Constituie fapte sau împrejurări de fapt care trebuie dovedite (în mod obligatoriu) în
cadrul procesului penal272:
a) Faptele principale (res probanda), respectiv faptele sau împrejurările de fapt
privitoare la fapta penală şi persoana care a comis-o (obiectul cauzei penale);
b) Faptele probatorii (res probantes) sunt, sub aspectul clasificării probelor, probe
indirecte (prin informaţiile pe care le furnizează, conduc la determinarea, pe cale indirectă, a
faptelor principale);
c) Faptele care privesc normala desfăşurare a procesului penal (aşa cum sunt, de
exemplu, cele ce vizează suspendarea procesului penal sau cele ce privesc formularea unei
propuneri de arestare în lipsă).
11.4.2.3 Faptele sau împrejurările care pot fi dovedite

Acestea reprezintă fapte sau împrejurări faptice cu privire la care există posibilitatea,
iar nu obligaţia, de a fi dovedite în cadrul procesului penal.
a) Faptele auxiliare sunt faptele sau împrejurările de fapt care, în ciuda faptului că nu se
referă direct la fapta penală şi la persoana care a comis-o (faptul principal), pot să furnizeze
informaţii privind rezolvarea cauzei penale273.
b) Faptele similare (de aceeaşi natură) sunt faptele care se aseamănă cu faptul principal
fără a se afla, însă, în vreo legătură de cauzalitate cu acesta.
270
I. Doltu, Unele aspecte ale probaţiunii penale, în R.D.P., nr. 2/1999, p. 97-105;
271
A. Crişu, Drept procesual penal, ed. a II-a, revăzută şi actualizată, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011,
pp. 223 şi 224;
272
273
De pildă, poate fi considerată ca un fapt auxiliar afirmaţia unei persoane cu privire la sinceritatea
sau nesinceritatea unui martor care a fost audiat într-un proces penal, martor a cărui declaraţie este pusă
sub semnul întrebării de către organele judiciare.
93
c) Faptele negative sau pozitive determinate (de pildă, alibiul, care este apărarea prin
care suspectul sau inculpatul demonstrează că nu poate fi, în mod obiectiv, autor sau
participant la comiterea infracţiunii care i se impută, deoarece, la momentul comiterii acesteia
se găsea în alt loc decât acela în care a fost săvârşită infracţiunea).
11.4.2.4 Faptele sau împrejurările care nu trebuie dovedite (dispensă de

probă)
Există dispensă de probă în ceea ce priveşte274:
a) Prezumţiile legale relative (iuris tantum); în cazul acestora se poate face, însă,
dovada contrară (astfel, se poate dovedi printr-o expertiză medico-legală psihiatrică faptul că
un minor de 15 ani a comis o infracţiune cu discernământ); nu există dispensă de probă pentru
prezumţiile judiciare.
b) Faptele notorii (notorium non est probandum) sau evidente; faptele notorii sunt cele
cunoscute de un cerc foarte larg de persoane275; de exemplu, este notoriu că oraşul Constanţa
este în România şi este evident că întotdeauna, în România, la ora 24 este noapte.
c) Faptele necontestate de toţi participanţii la proces; ca excepţie, dacă părţile sau
ceilalţi participanţi la proces nu contestă anumite fapte sau împrejurări de fapt determinante
pentru rezolvarea cauzei penale, organele judiciare pot să procedeze la administrarea de probe
în scopul aflării adevărului în cauză276.
11.4.2.5 Faptele sau împrejurările care nu pot forma obiectul probațiunii

Probaţiunea nu este admisibilă în privinţa:
a) prezumţiilor legale absolute (astfel, minorul sub 14 ani este prezumat absolut de lege
că nu are discernământ);
b) faptelor negative sau pozitive nedeterminate (de exemplu, faptul că o persoană nu a
deţinut vreodată atribuţii de gestionar);
c) faptele contrare concepţiei comune despre lume (de exemplu, faptul că moartea unei
persoane a fost provocată de fantome).
11.4.3 Cerințele probei

Pentru a putea fi administrată într-o cauză penală, proba trebuie să întrunească urmă-
toarele exigenţe:
- să fie admisă de lege (admisibilitatea);
- să aibă legătură cu rezolvarea cauzei penale (pertinenţa);
- să aibă un rol hotărâtor în soluţionarea cauzei penale (concludenţa);
- să fie posibilă administrarea acesteia;
- să fie necesară administrarea probei (utilitatea).
a) Admisibilitatea probei
În principiu, orice probă este admisibilă. În acest sens, art. 99 alin. (3) C. pr. pen. arată
că, în procesul penal, persoana vătămată, suspectul şi părţile au dreptul de a propune organelor
274
275
Notorietatea unor fapte poate fi generală sau locală; ipoteza în care se constată incidenţa dispensei
de probă este prevăzută expres în dispoziţiile art. 100 alin. (4) lit. c) C. pr. pen., în conformitate cu care
organele judiciare pot respinge o cerere referitoare la administrarea unor probe atunci când proba nu
este necesară, întrucât faptul este notoriu;
276
În această modalitate pot fi evitate înţelegerile frauduloase dintre inculpat şi persoana vătămată în
vederea absolvirii de vinovăţie a acestuia.
94
judiciare administrarea de probe, aceste solicitări neputând fi respinse dacă sunt întrunite
cerinţele probelor.
Cererilor de probaţiune ale părţilor sau, după caz, ale subiecţilor procesuali principali
nu li se vor da curs, însă, în cazul în care administrarea probei este contrară legii, potrivit art.
100 alin. (4) lit. f) din actuala reglementare procesual penală. Tot astfel, cererea de
administrarea a unei probe urmează a fi respinsă ca inadmisibilă în cazul în care cererea a fost
făcută de o persoană neîndreptăţită, potrivit art. 100 alin. (4) lit. e) C. pr. pen.
De asemenea, potrivit art. 139 alin. (4) C. pr. pen., raportul dintre avocat şi persoana pe
care o asistă sau o reprezintă nu poate forma obiectul supravegherii tehnice decât dacă există
date că avocatul săvârşeşte ori pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute
expres de lege. Dacă pe parcursul sau după executarea măsurii rezultă că activităţile de
supraveghere tehnică au vizat şi raporturile dintre avocat şi suspectul ori inculpatul pe care
acesta îl apără, probele obţinute nu pot fi folosite în cadrul niciunui proces penal, urmând a fi
distruse, de îndată, de către procuror.
Tot astfel, organele judiciare vor respinge ca fiind inadmisibile cererile de probaţiune
vizând fapte sau împrejurări care nu sunt în consonanţă cu concepţia noastră despre lume şi
societate.
b) Pertinenţa probei
Probele sunt pertinente în măsura în care au legătură cu rezolvarea procesului penal,
cu faptele şi împrejurările care necesită a fi dovedite (de pildă, relatarea de către martor a
modului în care inculpatul a lovit victima infracţiunii).
În scopul de a contribui la rezolvarea cauzei penale, este insuficient ca proba să fie
pertinentă, aceasta trebuind să fie, de asemenea, şi concludentă.
c) Concludenţa probei
Probele sunt concludente în măsura în care acestea sunt esenţiale în cauză, având o
contribuţie hotărâtoare la rezolvarea procesului penal (de pildă, relatarea unui martor că a
văzut cum făptuitorul a sustras portofelul în care persoana vătămată avea bani şi acte).
O probă este concludentă în cazul în care poate să clarifice elemente necunoscute ale
cauzei penale277.
După cum, pe bună dreptate, s-a arătat în doctrina procesual penală278, toate probele
concludente sunt pertinente, având legătură cu cauza, însă nu orice probă pertinentă este şi
concludentă. În acest sens, relaţiile de duşmănie existente între autorul infracţiunii de omor şi
victima acestei infracţiuni reprezintă o probă pertinentă, nu însă şi concludentă, aceasta
deoarece nu vine cu noi informaţii esenţiale şi edificatoare pentru soluţionarea cauzei penale.
d) Administrarea probei trebuie să fie posibilă
În conformitate cu art. 100 alin. (4) lit. d) C. pr. pen., organele judiciare pot să respingă
o cerere privitoare la administrarea unor probe atunci când proba este imposibil de obţinut.
Proba solicitată poate apărea ca fiind imposibil de administrat de la început, soluţia de
respingere a acesteia fiind vădită. Această soluţie va fi dată, de pildă, în ipoteza în care se
277
În practica instanţelor judecătoreşti, solicitarea inculpatului de a se dispune efectuarea unei
expertize medico-legale din care să rezulte că nu putea comite infracţiunea de viol, fiind impotent,
formulată la 2 ani de la data săvârşirii faptei, urmează a fi respinsă, având în vedere că, în condiţiile în
care nu se poate determina retroactiv potenţa sexuală, proba nu ar avea nicio semnificaţie cu privire la
rezolvarea cauzei, fiind neconcludentă (Curtea de Apel Bacău, dec. pen. nr. 70/R din 13 februarie
1997, în Jurisprudenţa penală pe anul 1997,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pp. 164 şi 165);
278
Gr. Theodoru, L. Moldovan, op. cit., p. 119.
95
solicită audierea unui martor în privinţa căruia organele judiciare au date din care reiese că
acesta a decedat.
În alte cazuri, ulterior admiterii cererii de administrare a unei probe, se poate constata
faptul că proba a devenit imposibil de obţinut. În acest sens, după ce instanţa admite proba
testimonială constând în ascultarea unui martor, nu se poate proceda la audierea acestuia
întrucât a dispărut de la adresa de domiciliu; constatându-se că respectivul martor nu poate fi
localizat şi identificat de către organele judiciare, instanţa de judecată urmează a aprecia că
ascultarea acestuia a devenit imposibil de realizat, iar cererea probatorie va fi respinsă.
e) Utilitatea probei
Probele sunt utile în ipoteza în care, fiind concludente, se impune administrarea lor în
procesul penal. Astfel, sunt utile probele care, prin informaţiile pe care le furnizează, sunt
necesare pentru rezolvarea cauzei penale.
Se consideră a fi utilă proba care poate clarifica anumite fapte sau împrejurări care nu
au fost dovedite prin intermediul altor probe.
Toate probele utile sunt concludente, însă nu orice probă concludentă este şi utilă279.
Utilitatea reprezintă atributul unei probe concludente care poate aduce noi informaţii
faţă de probele administrate anterior, în vederea lămuririi anumitor aspecte legate de cauza
respectivă.
11.4.4 Administrarea probelor

Administrarea probelor constituie activitatea procesuală prin care, potrivit legii,
organele judiciare penale, din oficiu sau la cererea părţilor şi a subiecţilor procesuali
principali, strâng elementele de fapt necesare pentru rezolvarea cauzei penale sub toate
aspectele, în scopul aflării adevărului în procesul penal280.
În conformitate cu prevederile art. 99 alin. (1) C. pr. pen., în acţiunea penală sarcina
probei incumbă, în principal, procurorului281. Această dispoziție are aplicabilitate şi în cursul
judecăţii, procurorul exercitând, de asemenea, sarcina probaţiunii; instanţa de judecată poate
avea rol activ în probaţiune, administrând probe din oficiu, atunci când consideră necesar
pentru formarea convingerii sale. Astfel, potrivit art. 100 alin. (2) C. pr. pen., în cursul
judecăţii, instanţa administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a
părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea
convingerii sale.
Cu privire la acţiunea civilă, sarcina probei aparţine părţii civile sau, după caz procu-
rorului care exercită acţiunea civilă în cazul în care persoana vătămată este lipsită de
capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, potrivit art. 99 alin. (1)
C. pr. pen. De asemenea, în cursul fazei de judecată, sarcina probei revine, în subsidiar, şi
instanţei de judecată.
279
Astfel, dacă într-o cauză penală există mai mulţi martori oculari, care, prin depoziţiile lor, au
contribuit la formarea convingerii instanţei cu referire la un anumit aspect al cauzei, cererea
inculpatului de a fi audiaţi şi alţi martori, cu privire la acelaşi aspect, va fi respinsă ca inutilă întrucât
aspectele respective au fost deja lămurite;
280
Potrivit legii vechi, sarcina probaţiunii (onus probandi) revenea, cu titlu de obligaţie, organelor de
urmărire penală şi instanţei. Astfel, conform art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală anterior,
sarcina probelor era stabilită în competenţa organului de urmărire penală şi a instanţei. Sub imperiul
noului Cod de procedură penală, această regulă a fost atenuată, sarcina probaţiunii fiind stabilită
diferenţiat, în funcţie de administrarea probelor în latura penală sau civilă a cauzei;
281
Opinăm că această obligaţie revine, în egală măsură şi organului de cercetare penală, în faza de
urmărire penală.
96
În conformitate cu prevederile art. 100 alin. (4) C. pr. pen., organele judiciare (de
urmărire penală sau, după caz, instanţa de judecată) pot respinge o cerere privitoare la
administrarea unor probe atunci când:
a) proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii din cauză (proba este
nepertinentă sau neconcludentă);
b) se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei
au fost administrate suficiente mijloace de probă (proba este inutilă)
c) proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu (proba este inutilă);
d) proba este imposibil de obţinut;
e) cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită282;
f) administrarea probei este contrară legii (probă nelegală).
Astfel, cu caracter de noutate, actualul Cod de procedură penală prevede în mod
expres principiul loialităţii administrării probelor, care se subsumează dreptului la un proces
echitabil.
Principiul loialităţii administrării probelor este reglementat expres în art. 101 din
Codul de procedură penală, fiind avute în vedere următoarele trei interdicţii:
a) este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere,
precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe; nerespectarea acestor
dispoziţii constituie infracţiunea de cercetare abuzivă283;
b) nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei
de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul
probei284; interdicţia se aplică chiar dacă persoana ascultată îşi dă consimţământul la utilizarea
unei asemenea metode sau tehnici de ascultare285;
c) este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acţionează pentru
acestea (de exemplu, investigatorii sub acoperire, investigatorii cu identitate reală sau
colaboratorii) să provoace o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte
penale, în scopul obţinerii unei probe.
11.4.5 Sancțiunea excluderii probelor obținute în mod nelegal

Sancţiunea excluderii probelor nelegal sau neloial administrate are un domeniu
special de aplicare (materia probelor), deosebindu-se, astfel, de sancţiunea nulităţii ce se
aplică doar actelor procesuale sau procedurale.
Excluderea probelor nelegal sau neloial administrate se poate invoca de instanţa de
judecată din oficiu, de procuror sau de oricare dintre părţi, în faza de urmărire penală, precum
şi în cea a judecăţii.
Sancţiunea excluderii probelor nelegal sau neloial administrate reprezintă sancţiunea
procesuală aplicabilă în materia probelor administrate cu nesocotirea principiului legalităţii,
loialităţii, precum şi în ipoteza în care s-au încălcat drepturile şi libertăţile fundamentale
garantate de Convenţia Europeană.
282
De exemplu, proba cerută de un denunţător sau de un martor;
283
Astfel, potrivit art. 280 alin. (1) C. pen., „întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe
împotriva unei persoane urmărite sau judecate într-o cauză penală, de către un organ de cercetare
penală, un procuror sau un judecător, pentru a o determina să dea ori să nu dea declaraţii, să dea
declaraţii mincinoase ori să îşi retragă declaraţiile, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi
interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică”;
284
De exemplu, hipnozei sau a penthotalului;
285
De exemplu, în cazul în care un martor îşi dă consimţământul să fie audiat după ce a fost hipnotizat
de către un specialist hipnotolog.
97
Art. 102 alin. (1) din actualul Cod de procedură penală arată că probele obţinute prin
286
tortură , precum şi probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal.
De asemenea, probele derivate se exclud dacă au fost obţinute în mod direct din probele
obţinute în mod nelegal şi nu puteau fi obţinute în alt mod.
Probele derivate constituie o noutate în legislaţia procesual penală din România, fiind
o consecinţă a teoriei fructelor pomului otrăvit287. Astfel, în conformitate cu prevederile art.
102 alin. (1) şi (4) din noul Cod de procedură penală, probele derivate din probe obţinute prin
tortură, precum şi probele derivate din alte probe obţinute nelegal se exclud.
Probele derivate din probe administrate prin tortură vor fi excluse întotdeauna, indiferent
că au fost obţinute în mod direct sau indirect din probele administrate prin tortură288; de
asemenea, nu are relevanţă dacă aceste probe derivate puteau fi obţinute şi în alt mod.
Probele derivate din probe administrate în mod nelegal (cu excepţia acelora administrate
prin tortură) urmează a fi excluse din materialul probator al cauzei, cu întrunirea cumulativă a
următoarelor condiţii: a) probele derivate au fost obţinute în mod direct din probe administrate
în mod nelegal; b) probele derivate nu puteau fi obţinute în alt mod289.
Probele derivate sunt probe obţinute în mod legal, excluderea acestora din materialul
probator fiind determinată de strânsa legătură cu probele obţinute în mod nelegal.
Cu privire la procedura de excludere a probelor obţinute în mod nelegal, noua
reglementare procesual penală face trimitere la condiţiile nulităţii. În acest sens, în art. 102
alin. (2) din noul Cod de procedură penală este enunţat principiul în conformitate cu care
probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.
11.4.6 Aprecierea probelor

Aprecierea probelor reprezintă unul dintre cele mai importante momente ale proce-
sului penal întrucât întregul volum de muncă depus de către organele judiciare, de către părţi
286
Aflarea adevărului în cauzele penale nu se poate fundamenta pe probe obţinute prin tortură, această
practică fiind incompatibilă cu exigenţele statului de drept şi cu prevederile art. 6 din Convenţia
europeană a drepturilor omului; a se vedea, pentru detalii, hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului în cauza Othman (Abu Qatada) c. Marii Britanii (12 ianuarie 2012), disponibilă în
baza de date electronic HUDOC;
287
În literatura juridică engleză regăsim această problematică tratată sub denumirea de fruits of the
poisonous tree; această teorie a rezultat din cauza Silverthorne Lumber c. Statelor Unite ale Americii,
în care, Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a stabilit că agenţii federali, plecând de la
folosirea anumitor documente fiscale confiscate în mod nelegal, i-au imputat unei persoane comiterea
unor infracţiuni la regimul fiscal, probele derivate din aceste documente fiscale obţinute în mod nelegal
fiind, finalmente, excluse din cauză;
288
289
De pildă, inculpatul reţinut, audiat în lipsa participării unui avocat (ales sau desemnat din oficiu),
dezvăluie identitatea coautorului; acesta din urmă, fiind audiat, într-o primă declaraţie recunoaşte
participarea la comiterea infracţiunii, însă, ulterior neagă această participare, care nu este probată
printr-un alt element informativ din dosar. În acest context, proba obţinută prin nesocotirea
prevederilor relative la asigurarea asistenţei juridice obligatorii este nelegală şi va fi exclusă din
materialul probator al cauzei penale, aceasta generând obţinerea unei probe derivate (respectiv,
recunoaşterea iniţială a coautorului), ce nu ar fi putut fi administrată în alt mod şi care nu se
coroborează cu vreo altă probă din dosar; dacă proba obţinută ulterior probei nelegale ar fi putut fi
obţinută şi în alt mod (respectiv, prin coroborarea informaţiei cu alte mijloace de probă), sancţiunea
excluderii nu este incidentă;
98
şi subiecţii procesuali principali este concretizat în soluţia ce se va pronunţa în urma acestei
activităţi290.
În lumina Codului de procedură penală în vigoare, ca şi în legea veche, aprecierea
probelor este guvernată de principiul liberei aprecieri a probelor [art. 103 alin. (1)
C. pr. pen.]. În conformitate cu acest principiu, organele judiciare au dreptul de a aprecia în
mod liber atât valoarea fiecărei probe administrate (în raport cu celelalte), indiferent de faza
procesuală în care au fost administrate, cât şi credibilitatea acestora291.
Aprecierea probelor se realizează, întotdeauna, motivat, organele judiciare având
obligaţia justificării soluţiilor sau hotărârilor pe care le iau.
De la principiul liberei aprecieri a probelor, legiuitorul a prevăzut şi o derogare. Astfel,
potrivit art. 103 alin. (3) C. pr. pen., hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea
pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe
declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi; per a contrario,
celelalte mijloace de probă prin care au fost obţinute probe directe pot conduce autonom,
într-o modalitate determinantă, la pronunţarea uneia dintre soluţiile menţionate mai sus.
În conformitate cu prevederile art. 103 alin. (2) din actualul Cod de procedură penală,
în luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte
motivat, cu trimitere la toate probele evaluate.
În cazul în care soluţia pronunţată este cea de condamnare, în urma parcurgerii
procesului de apreciere a probelor, instanţa trebuie să ajungă la convingerea existenţei
vinovăţiei dincolo de orice îndoială rezonabilă; astfel, instanţa de judecată va putea dispune
soluţia condamnării numai în circumstanţele înlăturării principiului in dubio pro reo.
11.5 Rezumat
Potrivit art. 97 alin. (1) C. pr. pen., constituie probe elementele de fapt care servesc la
constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o
şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la
aflarea adevărului în procesul penal.
Mijloacele de probă reprezintă acele mijloace prevăzute de lege prin care se stabilesc
faptele sau împrejurările ce constituie probe.
Proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace [art. 97 alin. (2)
C. pr. pen.]: declaraţiile suspectului sau ale inculpatului; declaraţiile persoanei vătămate;
declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente; declaraţiile martorilor;
înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale
de probă; orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.
Procedeul probatoriu reprezintă modalitatea prin care este obţinut un mijloc de probă
(de exemplu, efectuarea unei expertize, ascultarea părţilor, confruntarea etc.).
Probatoriul reprezintă ansamblul probelor administrate într-o cauză penală.
Prin obiect al probei (thema probandum), înţelegem ansamblul faptelor sau împre-
jurărilor de fapt ce trebuie dovedite în scopul rezolvării cauzei penale. În sensul art. 98 C. pr.
pen., constituie obiect al probei: existenţa infracţiunii şi săvârşirea ei de către inculpat; faptele
290
291
99
privitoare la răspunderea civilă, atunci când există parte civilă constituită în cauză; faptele şi
împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii; orice împrejurare necesară pentru justa
soluţionare a cauzei.
Pentru a putea fi administrată într-o cauză penală, proba trebuie să întrunească urmă-
toarele cerințe: să fie admisă de lege (admisibilitatea); să aibă legătură cu rezolvarea cauzei
penale (pertinenţa); să aibă un rol hotărâtor în soluţionarea cauzei penale (concludenţa); să fie
posibilă administrarea acesteia; să fie necesară administrarea probei (utilitatea).
Administrarea probelor constituie activitatea procesuală prin care, potrivit legii,
organele judiciare penale, din oficiu sau la cererea părţilor şi a subiecţilor procesuali
principali, strâng elementele de fapt necesare pentru rezolvarea cauzei penale sub toate
aspectele, în scopul aflării adevărului în procesul penal.
Cu caracter de noutate, actualul Cod de procedură penală prevede în mod expres
principiul loialităţii administrării probelor, care se subsumează dreptului la un proces
echitabil. Principiul loialităţii administrării probelor este reglementat expres în art. 101 din
Codul de procedură penală, fiind avute în vedere următoarele trei interdicţii:
a) este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere,
precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe; nerespectarea acestor
dispoziţii constituie infracţiunea de cercetare abuzivă;
b) nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei
de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei;
interdicţia se aplică chia r dacă persoana ascultată îşi dă consimţământul la utilizarea unei
asemenea metode sau tehnici de ascultare;
c) este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acţionează pentru
acestea (de exemplu, investigatorii sub acoperire, investigatorii cu identitate reală sau
colaboratorii) să provoace o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte
penale, în scopul obţinerii unei probe.
Sancţiunea excluderii probelor nelegal sau neloial administrate reprezintă sancţiunea
procesuală aplicabilă în materia probelor administrate cu nesocotirea principiului legalităţii,
loialităţii, precum şi în ipoteza în care s-au încălcat drepturile şi libertăţile fundamentale
garantate de Convenţia Europeană.
În lumina Codului de procedură penală în vigoare, ca şi în legea veche, aprecierea
probelor, care reprezintă cel mai important moment al procesului penal, este guvernată de
principiul liberei aprecieri a probelor [art. 103 alin. (1)
C. pr. pen.]. În conformitate cu acest principiu, organele judiciare au dreptul de a aprecia în
mod liber atât valoarea fiecărei probe administrate (în raport cu celelalte), indiferent de faza
procesuală în care au fost administrate, cât şi credibilitatea acestora.

1. Constituie mijloace de probă*:
a. fotografiile;
b. confruntările;
c. efectuarea unei expertize.
2. Constituie fapte sau împrejurări ce nu trebuie dovedite*:
a. faptele notorii;
b. faptele similare;
c. prezumțiile legale relative.
3. Sarcina administrării probei în procesul penal revine*:
a. instanței de judecată;
100
b. inculpatului;
c. organului de urmărire penală.
4. Constituie fapte sau împrejurări ce nu pot fi dovedite*:
a. faptele auxiliare;
b. faptele negative sau pozitive nedeterminate;
c. faptele similare.
5. Admiterea sau respingerea cererii pentru administrarea unei probe*:
a. se realizează de către organul judiciar în fața căruia s-a făcut respectiva
cerere;
b. se motivează;
c. nu se motivează.

Bucureşti, 2018;

1. a;
2. a, c;
3. a, c;
4. b;
5. a, b.
101
Mijloace de probă. Procedee probatorii.
12.1 Introducere
Această unitate urmărește definirea noțiunii de „mijloace de probă” în procesul
penal, enumerarea și analizarea mijloacelor de probă în procesul penal, definirea noțiunii de
„procedee probatorii”.
 Definiți noțiunea de „mijloace de probă” în procesul penal;
 Enumerați mijloacele de probă în procesul penal;
 Arătați ce reprezintă și care este procedura în cazul declarațiilor suspectului
sau inculpatului;
 Arătați ce reprezintă și care este procedura în cazul declarațiilor persoanei
vătămate, părții civile și părții responsabile civilmente;
 Arătați ce reprezintă și care este procedura în cazul declarațiilor martorilor în
cadrul procesului penal;
 Definiți noțiunea de „procedee probatorii”.
12.4.1 Noțiunea de „mijloc de probă”

În vederea realizării rolului de a furniza informaţiile necesare rezolvării cauzei penale,
probele trebuie aduse la cunoştinţa organelor judiciare, deci trebuie administrate. Instrumentul
prevăzut de lege prin care proba este administrată în procesul penal este mijlocul de probă292.
Potrivit noului Cod de procedură penală, proba se obţine în procesul penal prin
următoarele mijloace:
a) declaraţiile suspectului sau ale inculpatului;
b) declaraţiile persoanei vătămate;
c) declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente;
d) declaraţiile martorilor;
e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace
materiale de probă;
f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.
292
102
12.4.2 Declarațiile părților și ale subiecților procesuali principali
12.4.2.1 Declarațiile suspectului sau ale inculpatului
A. Noțiune
Declaraţiile suspectului sau ale inculpatului reprezintă un drept al acestuia, iar nu o
obligaţie (nemo tenetur edere contra se), suspectul sau inculpatul putând invoca dreptul la
tăcere. În alte cuvinte, audierea suspectului sau inculpatului reprezintă un demers obligatoriu
al organelor judiciare, cu excepţia cazului în care persoana vizată nu doreşte să dea declaraţie.
Dreptul la tăcere şi privilegiul împotriva autoincriminării constituie o garanţie a
echitabilităţii procedurii de care se bucură persoana căreia i se impută comiterea unei infrac-
ţiuni atât în cazul procedurilor care se derulează în faţa organelor de poliţie sau a procurorului,
cât şi a procedurilor din faţa instanţei de judecată293. Faţă de caracterul autonom al noţiunii de
,,acuzaţie în materie penală”, deţine acest drept şi martorul, în măsura în care prin declaraţia
pe care o face s-ar putea autoincrimina294.
B. Procedura de obţinere a declaraţiilor suspectului sau inculpatului şi valoarea
probantă a acestora
Procedura obţinerii declaraţiei suspectului sau inculpatului are loc pe parcursul a trei
etape295: a) stabilirea situaţiei personale a persoanei audiate; b) comunicarea drepturilor şi
obligaţiilor; c) procedura de ascultare propriu-zisă.
a) Stabilirea situaţiei personale a suspectului sau inculpatului
Potrivit art. 107 alin. (1) C. pr. pen., la începutul primei audieri, organul judiciar
adresează întrebări suspectului sau inculpatului cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi
locul naşterii, codul numeric personal, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, starea civilă,
situaţia militară, studiile, profesia ori ocupaţia, locul de muncă, domiciliul şi adresa unde
locuieşte efectiv şi adresa la care doreşte să îi fie comunicate actele de procedură,
antecedentele penale sau dacă împotriva sa se desfăşoară un alt proces penal296, dacă solicită
un interpret în cazul în care nu vorbeşte sau nu înţelege limba română ori nu se poate exprima,
precum şi cu privire la orice alte date pentru stabilirea situaţiei sale personale.
Conform art. 107 alin. (2) C. pr. pen., aceste întrebări se pot repeta, cu prilejul unor
audieri ulterioare, numai dacă organul judiciar apreciază că este necesar.
b) Comunicarea drepturilor şi obligaţiilor
Potrivit art. 108 alin. (1) C. pr. pen., organul judiciar comunică suspectului sau
inculpatului calitatea în care este audiat; această obligaţie a organelor judiciare decurge, de
asemenea, şi din prevederile art. 10 alin. (3), art. 307 şi art. 309 alin. (2) C. pr. pen.
Totodată, suspectului i se comunică fapta penală pentru care a fost începută urmărirea
penală şi încadrarea juridică a acesteia; inculpatului i se comunică fapta prevăzută de legea
penală şi încadrarea juridică a acesteia pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii
penale.
c) Procedura de ascultare propriu-zisă
293
A se vedea C.E.D.O., hotărârea din 17 octombrie 2006, în cauza Gocmen c. Turciei, parag. 71;
294
A se vedea C.E.D.O., hotărârea din 20 octombrie 1997, în cauza Serves c. Franţei, parag. 42-47;
295
296
Faţă de legea veche, actualul Cod de procedură penală prevede ca între întrebările prealabile care i
se adresează suspectului sau inculpatului să fie şi cele privitoare la adresa la care doreşte să îi fie
comunicate actele de procedură, precum şi dacă împotriva sa se derulează un alt proces penal, nu doar
existenţa/inexistenţa antecedentelor penale.
103
Ulterior parcurgerii primelor două etape, suspectul sau inculpatul este lăsat să declare tot
ceea ce doreşte referitor la fapta prevăzută de legea penală care i-a fost comunicată297, după
care i se pot pune întrebări298.
Comparativ cu vechiul Cod de procedură penală, noua reglementare nu mai prevede că
ascultarea suspectului sau inculpatului nu poate începe cu citirea sau reamintirea declaraţiilor
pe care acesta le-a dat anterior în cauză.
De asemenea, actualul Cod de procedură penală nu mai prevede în mod expres faptul că
în cadrul urmăririi penale regula este că suspectul sau inculpatul este audiat separat de ceilalţi
suspecţi sau inculpaţi din cauza penală, fiind lăsată la aprecierea organului de urmărire penală
alegerea strategiei optime de audiere.
Potrivit art. 109 alin. (2) C. pr. pen., suspectul sau inculpatul are dreptul să se consulte
cu avocatul atât înainte, cât şi în cursul audierii, iar organul judiciar, când consideră necesar,
poate permite acestuia să utilizeze însemnări şi notiţe proprii. Astfel, un important element de
noutate este dat de dreptul suspectului sau inculpatului de a se consulta cu avocatul său şi în
timpul audierii sale.
După finalizarea relatării libere, organul judiciar poate adresa întrebări suspectului sau
inculpatului; în cursul urmăririi penale, cu titlu de regulă, întrebările se formulează de către
organul judiciar care desfăşoară audierea suspectului sau inculpatului.
De lege lata, întrebările pot fi puse şi de către persoana vătămată, partea civilă sau
partea responsabilă civilmente.
Potrivit art. 378 alin. (1) C. pr. pen., pentru audierea care are loc în faza de judecată,
inculpatului i se pot pune întrebări în mod nemijlocit de către procuror, de persoana vătămată,
de partea civilă, de partea responsabilă civilmente, de ceilalţi inculpaţi, precum şi de avocaţii
acestora şi de avocatul inculpatului a cărui audiere se face. Preşedintele şi ceilalţi membri ai
completului pot, de asemenea, pune întrebări, dacă apreciază necesar, pentru justa soluţionare
a cauzei.
Astfel, se desprinde concluzia potrivit căreia audierea propriu-zisă a suspectului sau
inculpatului implică două diviziuni299, respectiv:
a) relatarea liberă;
b) audierea prin adresarea de întrebări la care suspectul sau inculpatul are posibilitatea
să răspundă, în mod direct sau după consultarea cu avocatul său. Art. 109 alin. (3)
C. pr. pen. arată în acest sens că în cursul audierii, suspectul sau inculpatul îşi poate exercita
dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este
întrebat300.
297
Această relatare liberă poate fi orală sau se poate materializa în conţinutul unei declaraţii olografe,
în cuprinsul căreia suspectul sau inculpatul arată propria sa versiune faţă de învinuirea adusă;
298
Sub imperiul Codului de procedură penală anterior [art. 70 alin. (2)], înainte de luarea declaraţiei,
învinuitului sau inculpatului i se punea în vedere să declare tot ce ştie cu privire la faptă şi la învinuirea
ce i se aduce în legătură cu aceasta; noul Cod de procedură penală a eliminat această reglementare
întrucât darea unei declaraţii constituie un drept al suspectului sau inculpatului, pe care acesta îl poate
exercita sau nu, or, în condiţiile menţionate, procedura de a-l informa în legătură cu obligaţia de a
declara tot ce ştie cu privire la faptă şi la învinuirea adusă se afla în contradicţie cu dreptul la tăcere;
299
300
Astfel, în cursul ascultării, dreptul la tăcere poate fi exercitat total sau parţial, prin refuzul
suspectului sau inculpatului de a răspunde anumitor întrebări; în ambele ipoteze, refuzul de a da
declaraţii sau, după caz, de a răspunde la unele întrebări se consemnează în cuprinsul unui
proces-verbal.
104
Potrivit art. 110 alin. (1) C. pr. pen., declaraţiile suspectului sau inculpatului se con-
semnează în scris301. În declaraţie se consemnează întrebările adresate pe parcursul ascultării,
menţionându-se cine le-a formulat, şi se menţionează de fiecare dată ora începerii şi ora
încheierii ascultării.
Suspectul sau inculpatul are posibilitatea de a verifica dacă cele relatate de el au fost
consemnate în mod corespunzător în declaraţia scrisă. Astfel, suspectul sau inculpatul citeşte
personal declaraţia consemnată de către organul judiciar ori, în măsura în care se impune, i se
citeşte conţinutul acesteia; dacă suspectul sau inculpatul este de acord cu conţinutul
declaraţiei, o semnează302.
În măsura în care suspectul sau inculpatul are de făcut completări, rectificări ori
precizări, acestea vor fi indicate în finalul declaraţiei, fiind urmate de semnătura suspectului
sau inculpatului.
De asemenea, declaraţia scrisă este semnată şi de organul de urmărire penală care a
procedat la audierea suspectului sau a inculpatului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi ori de
preşedintele completului de judecată şi de grefier, de avocatul suspectului, inculpatului, al
persoanei vătămate, părţii civile sau părţii responsabile civilmente, dacă aceştia au fost
prezenţi, precum şi de interpret când declaraţia a fost luată printr-un interpret.
Cu caracter de noutate, potrivit art. 110 alin. (5) C. pr. pen., în cursul urmăririi penale,
audierea suspectului sau inculpatului se înregistrează cu mijloace tehnice audio sau
audiovideo303. Atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se consemnează în
declaraţia suspectului sau inculpatului, cu indicarea concretă a motivului pentru care
înregistrarea nu a fost posibilă, având în vedere că dispoziţiile analizate sunt imperative. În
cursul judecăţii, desfăşurarea şedinţei de judecată se înregistrează cu mijloace tehnice audio,
potrivit art. 369 alin. (1) C. pr. pen.
În cazul în care, în cursul ascultării, suspectul sau inculpatul prezintă semne vizibile de
oboseală excesivă sau simptomele unei boli care îi afectează capacitatea fizică sau psihică de a
lua parte la audiere, organul judiciar dispune întreruperea audierii şi, dacă este cazul, ia măsuri
pentru ca suspectul sau inculpatul să fie consultat de un medic.
În cazuri excepţionale, suspectul sau inculpatul aflat în stare de detenţie poate fi ascultat
la locul de deţinere304, prin videoconferinţă, în măsura în care organul judiciar apreciază că
aceasta nu aduce atingere bunei derulări a procesului penal ori drepturilor şi intereselor
părţilor.
Legea procesual penală nu acordă o valoare probantă superioară acestui mijloc de probă,
indiferent de conţinutul305 declaraţiei suspectului sau inculpatului, fiind aplicabil, astfel,
principiul liberei aprecieri a probelor prevăzut de art. 103 alin. (1) C. pr. pen.; astfel, aceste
declaraţii vor servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt evaluate toate probele
administrate în cauza penală.
Deşi potrivit actualului Cod de procedură penală nu mai este reglementată necesitatea
coroborării declaraţiei suspectului sau inculpatului cu fapte sau împrejurări ce rezultă din
301
Observăm caracterul pleonastic al formulării se consemnează în scris;
302
Când suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze, organul judiciar consemnează acest
lucru în declaraţia scrisă;
303
Înregistrarea audio-video a declaraţiilor suspectului sau inculpatului în cadrul urmăririi penale
reprezintă o garanţie importantă împotriva supunerii la rele tratamente pe perioada ascultării;
304
În prezenţa avocatului suspectului sau inculpatului la locul de deţinere;
305
În legislaţia procesual penală modernă, declaraţia suspectului sau inculpatului nu mai este
considerată „regina probelor” (regina probationum), astfel cum aceasta era apreciată în sistemul
probelor formale.
105
ansamblul probelor existente în cauza penală306, totuşi, aceste declaraţii, fiind evaluate în
contextul analizei ansamblului probator privit în integralitatea sa, trebuie să fie concordante cu
celelalte probe administrate307.
Declaraţia suspectului sau inculpatului este divizibilă, putând fi acceptată în tot sau în
parte, după modul în care se coroborează cu celelalte probe administrate şi retractabilă308
(suspectul sau inculpatul putând să revină ulterior şi să retracteze, în tot sau în parte, o
declaraţie dată309).
Potrivit instanţei supreme, retractarea totală sau parţială ori modificarea unor declaraţii
succesive date de inculpat nu este de natură, prin ea însăşi, să înlăture declaraţia retractată cât
timp acesta nu dovedeşte că declaraţia a fost dată în condiţii nelegale310.
12.4.2.2 Declarațiile persoanei vătămate, ale părții civile și ale părții

respnsabile civilmente
A. Noțiune
Persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot fi ascultate în
cadrul procesului penal în scopul administrării unor probe necesare soluţionării cauzei penale,
fiind persoane care au informaţii în legătură cu săvârşirea infracţiunii şi cu privire la făptuitor.
B. Procedura de obţinere a declaraţiilor persoanei vătămate, a părţii civile şi a
părţii responsabile civilmente şi valoarea probantă a acestora
Audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente implică
parcurgerea următoarelor trei etape: a) stabilirea situaţiei personale a persoanei ascultate; b)
comunicarea drepturilor şi obligaţiilor; c) procedura de audiere propriu-zisă311.
a) Stabilirea situaţiei personale
La începutul primei audieri, organul judiciar adresează întrebări persoanei vătămate,
părţii civile sau părţii responsabile civilmente cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi
locul naşterii, codul numeric personal, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, starea civilă,
situaţia militară, studiile, profesia ori ocupaţia, locul de muncă, domiciliul şi adresa unde
locuieşte efectiv şi adresa la care doreşte să îi fie comunicate actele de procedură,
antecedentele penale sau dacă împotriva sa se desfăşoară un alt proces penal, dacă solicită un
interpret în cazul în care nu vorbeşte sau nu înţelege limba română ori nu se poate exprima,
precum şi cu privire la orice alte date pentru stabilirea situaţiei sale personale.
b) Comunicarea drepturilor şi obligaţiilor
306
Potrivit art. 69 din Codul de procedură penală anterior, declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului
date în cursul procesului penal puteau servi la aflarea adevărului numai dacă se coroborau cu fapte sau
împrejurări ce rezultau din ansamblul probelor existente în cauză;
307
308
Retractarea nu se acceptă în orice condiţii; astfel, s-a arătat că se poate da eficienţă posibilităţii de a
retracta declaraţiile anterioare numai în împrejurările unei temeinice justificări prin fapte şi
circumstanţe convingătoare că exprimă realitatea (Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 392/2005), în I. Neagu,
Tratat de procedură penală. Partea generală, ed. a III-a, revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2013, p. 466.
309
În ipoteza declaraţiilor contradictorii, organele judiciare penale vor putea să reţină la stabilirea
situaţiei faptice acea declaraţie a suspectului sau inculpatului care se coroborează cu ansamblul
probelor administrate în cauză;
310
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4220/2005, www.legalis.ro;
311
Ascultarea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente are loc, în principiu,
după reguli comune; prin excepţie, în cazul persoanei vătămate au fost prevăzute drepturi suplimentare.
106
Conform actualului Cod de procedură penală, persoanei vătămate i se aduce la
cunoştinţă cu ocazia primei audieri faptul că, în cazul în care inculpatul va fi privat de
libertate, respectiv condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, aceasta poate să fie
informată cu privire la punerea în libertate în orice mod sau evadarea acestuia.
c) Procedura de ascultare propriu-zisă
În mod similar ascultării suspectului sau inculpatului, în cadrul urmăririi penale
întrebările se adresează de către organul judiciar şi către de suspect ori părţile în proces, prin
intermediul avocaţilor care participă la audiere.
Potrivit art. 380 alin. (2) C. pr. pen., în cursul judecăţii, persoanelor menţionate li se pot
adresa, în mod nemijlocit, întrebări de către procuror, inculpat, avocatul inculpatului, persoana
vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi avocaţii acestora; de asemenea,
preşedintele şi ceilalţi membri ai completului de judecată pot adresa întrebări, dacă apreciază
necesar, pentru justa soluţionare a cauzei penale.
Potrivit legii, declaraţiile persoanei vătămate, părţii civile sau părţii responsabile
civilmente se consemnează conform aceleiaşi proceduri ca şi declaraţiile suspectului sau
inculpatului.
Audierea persoanei vătămate, a părţii civile sau a părţii responsabile civilmente se poate
întrerupe de către organul judiciar în cazul în care persoana indicată prezintă semne vizibile de
oboseală excesivă sau simptomele unei boli care îi afectează capacitatea fizică ori psihică de a
participa la audiere, urmând a fi luate măsuri în vederea asigurării unui consult medical.
În mod similar suspectului sau inculpatului, persoana vătămată, partea civilă sau partea
responsabilă civilmente care este deţinută poate fi ascultată prin videoconferinţă, la locul de
deţinere.
Potrivit art. 113 din noul Cod de procedură penală, atunci când sunt îndeplinite con-
diţiile prevăzute de lege referitoare la statutul de martor ameninţat sau vulnerabil ori pentru
protecţia vieţii private sau a demnităţii, organul de urmărire penală poate dispune faţă de
persoana vătămată ori faţă de partea civilă măsurile de protecţie prevăzute la art. 124 – 130 C.
pr. pen., care se aplică în mod corespunzător.
Procurorul sau instanţa de judecată poate dispune faţă de persoana vătămată sau faţă de
partea civilă măsurile de protecţie arătate la art. 124-130 C. pr. pen. . De asemenea, în cazul
persoanelor vătămate, pentru care a fost stabilită în condiţiile legii existenţa unor nevoi
specifice de protecţie, organul judiciar poate dispune una sau mai multe măsuri de
desfășurare a audierii, atunci când este posibil şi când acesta apreciază că nu se aduce
atingere bunei desfăşurări a procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor:
Dacă persoana vătămată este minor, înregistrarea audierii acesteia prin mijloace
tehnice audio sau audiovideo este obligatorie în toate cazurile. Atunci când înregistrarea nu
este posibilă, acest lucru se consemnează în declaraţia persoanei vătămate, cu indicarea
concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă [art. 111
alin. (8) C. pr. pen.].
De asemenea, legiuitorul a prevăzut în art. 111 alin. (9) C. pr. pen. că audierea
persoanei vătămate de către organul judiciar care a înregistrat plângerea cu privire la
comiterea unei infracţiuni se desfăşoară de îndată, iar, dacă acest lucru nu este posibil, se va
realiza ulterior depunerii plângerii, fără întârzieri nejustificate. Declaraţia dată de persoana
vătămată în aceste condiţii constituie mijloc de probă chiar dacă a fost administrată înainte
de începerea urmăririi penale.
Potrivit art. 111 alin. (4) C. pr. pen., în cursul urmăririi penale, audierea persoanei
vătămate se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, atunci când organul de
urmărire penală consideră necesar sau atunci când persoana vătămată a solicitat aceasta în
107
mod expres, iar înregistrarea este posibilă; tot astfel, potrivit art. 112 alin. (1) din actuala
reglementare, audierea părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se face potrivit
dispoziţiilor art. 111 alin. (1), (3) şi (4) C. pr. pen., care se aplică în mod corespunzător.
Declaraţiile persoanei vătămate, părţii civile sau părţii responsabile civilmente sunt
supuse principiului liberei aprecieri a probelor, Codul de procedură penală neprevăzând
dispoziţii exprese din care să rezulte că acestea au o valoare probantă condiţionată.
12.4.2.3 Declarațiile martorului

A. Noțiune
Existenţa unei condamnări anterioare pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie
mincinoasă nu reprezintă o incompatibilitate pentru persoana respectivă să fie martor într-un
alt proces penal.
Calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de expert sau de avocat, de mediator
ori de reprezentant al uneia dintre părţi sau al unui subiect procesual principal, cu referire la
faptele şi împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această
calitate [art. 114 alin. (3) C. pr. pen.]. Astfel, legiuitorul subliniază că în procesul penal
primează interesul aflării adevărului şi, în consecinţă, orice persoană care are cunoştinţă cu
privire la împrejurări de fapt ce pot conduce la stabilirea adevărului trebuie să depună
mărturie, excepţiile fiind de strictă interpretare.
Potrivit art. 114 alin. (4) C. pr. pen., pot fi audiate în calitate de martor şi persoanele
care au întocmit procese-verbale de constatare a săvârşirii de infracţiuni.
De asemenea, denunţătorul poate fi ascultat în calitate de martor în cadrul procesului
penal, acesta având cunoştinţă, direct sau indirect, despre săvârşirea faptei penale.
Faptul că declaraţiile unor martori cuprind inadvertenţe se explică prin aceea că nivelul
de percepţie al aceluiaşi eveniment de către mai multe persoane este diferit, că cele relatate
provin de la martori indirecţi, care au fost mai mult sau mai puţin interesaţi de cele
întâmplate312.
Reţine atenţia că martorul are dreptul de a păstra tăcerea şi de a nu contribui la propria
incriminare, în ipoteza în care prin declaraţia pe care o face s-ar putea autoincrimina.
B. Persoanele care nu pot fi audiate ca martor
În conformitate cu prevederile procesual penale în vigoare, nu pot fi ascultate ca martor
în cadrul procesului penal313:
a) părţile şi subiecţii procesuali principali;
b) persoana incapabilă să relateze în mod conştient fapte sau împrejurări de fapt
conforme cu realitatea;
c) persoanele care au obligaţia păstrării secretului ori a confidenţialităţii.
C. Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declarații ca martor
Potrivit art. 117 alin. (1) C. pr. pen., au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de
martor următoarele persoane:
a) soţul, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi surorile
suspectului sau inculpatului (nu şi alte persoane care ar putea fi calificate că au o viaţă de
familie cu suspectul sau inculpatul: concubinii, afinii, persoanele logodite potrivit Codului
civil etc.);
312
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1707/2005, www.legalis.ro;
313
Nu sunt avute în vedere persoane care nu pot avea calitatea de martor în nicio cauză penală, ci
persoane care, în unele cauze penale concrete şi în privinţa anumitor fapte sau împrejurări, nu pot fi
chemate ca martor ori persoane care în anumite cauze nu pot fi ascultate doar cu referire la unele fapte
sau împrejurări.
108
b) persoanele care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului.
D. Procedura obţinerii declaraţiilor martorului şi valoarea probantă a
acestora
Procedura obţinerii declaraţiilor martorilor parcurge mai multe etape314: stabilirea
situaţiei personale a martorului; comunicarea drepturilor şi obligaţiilor; depunerea jură-
mântului sau a declaraţiei solemne; procedura de audiere propriu-zisă315.
a) stabilirea situaţiei personale a martorului;
Conform art. 119 alin. (1) raportat la art. 107 C. pr. pen., la începutul primei audieri,
organul judiciar adresează întrebări suspectului sau inculpatului cu privire la nume, prenume,
poreclă, data şi locul naşterii, codul numeric personal, numele şi prenumele părinţilor,
cetăţenia, starea civilă, situaţia militară, studiile, profesia ori ocupaţia, locul de muncă,
domiciliul şi adresa unde locuieşte efectiv şi adresa la care doreşte să îi fie comunicate actele
de procedură, antecedentele penale sau dacă împotriva sa se desfăşoară un alt proces penal,
dacă solicită un interpret în cazul în care nu vorbeşte sau nu înţelege limba română ori nu se
poate exprima, precum şi cu privire la orice alte date pentru stabilirea situaţiei sale
personale316.
În caz de îndoială asupra identităţii martorului, aceasta poate fi stabilită prin orice mijloc
de probă.
Ulterior, martorului i se comunică obiectul cauzei şi apoi este întrebat dacă este membru
de familie sau fost soţ al suspectului, inculpatului, persoanei vătămate ori al celorlalte părţi din
procesul penal, dacă se află în relaţii de prietenie sau de duşmănie cu aceste persoane, precum
şi dacă a suferit vreo pagubă în urma săvârşirii infracţiunii, potrivit art. 119 alin. (2) C. pr. pen.
Cu caracter de noutate, martorului nu i se adresează întrebările privind persoana sa
atunci când faţă de acesta s-a dispus o măsură de protecţie a datelor de identitate.
b) comunicarea drepturilor şi obligaţiilor;
c) depunerea jurământului sau a declaraţiei solemne;
Înainte de a fi audiat de organele de urmărire penală, de judecătorul de drepturi şi
libertăţi (în procedura audierii anticipate) sau de instanţa de judecată, martorul este întrebat
dacă înţelege să depună jurământ sau să facă o declaraţie solemnă.
Jurământul constituie afirmaţia solemnă prin intermediul căreia martorul se angajează să
declare adevărul în faţa organelor judiciare, garantând sinceritatea acestuia.
În cazul în care martorul optează să depună jurământ, va rosti următoarea formulă: Jur
că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!.
Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă în funcţie de credinţa religioasă a
martorului. În timpul depunerii jurământului, cu excepţiile impuse de credinţa religioasă,
martorul ţine mâna dreaptă pe cruce sau pe Biblie317.
În cazul în care martorul alege să facă o declaraţie solemnă, textul acesteia este
următorul: Mă oblig că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu.
d) procedura de audiere propriu-zisă.
314
I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., pp. 467-470;
315
Martorul poate fi audiat în cadrul urmăririi penale, de către organele de urmărire penală sau de către
judecătorul de drepturi şi libertăţi, în procedura audierii anticipate (atunci când există riscul ca martorul
să nu mai poată fi audiat în cursul judecăţii), precum şi în cursul judecăţii, de către instanţa de judecată;
316
Întrebările menţionate se repetă la ascultările ulterioare numai atunci când organul judiciar
consideră necesar;
317
Apartenenţa martorului la o anumită religie sau, după caz, faptul că martorul nu are o confesiune se
reţine de către organul judiciar pe baza afirmaţiilor făcute de martor.
109
Potrivit art. 122 alin. (1) C. pr. pen., fiecare martor este audiat separat şi fără prezenţa
altor martori. Astfel, în cursul urmăririi penale, organul judiciar competent stabileşte
ascultarea martorilor în intervale de timp diferite; în cursul judecăţii, în scopul audierii
separate, art. 373 alin. (1) C. pr. pen. arată că, preşedintele completului, după apelul marto-
rilor, va solicita acestora să părăsească sala de şedinţă, punându-le în vedere să nu se
îndepărteze fără încuviinţarea sa. După ce au fost ascultaţi, martorii rămân în sală, la dispo-
ziţia instanţei de judecată, până la epuizarea actelor de cercetare judecătorească ce au loc în
şedinţă.
Organul judiciar îi aduce la cunoştinţă martorului, înainte de a proceda la audierea
acestuia, obiectul cauzei şi îi arată care sunt faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora
a fost propus ca martor, cerându-i-se să declare tot ce ştie cu referire la acestea; ascultarea
martorului se poate extinde asupra tuturor împrejurărilor necesare în vederea verificării
credibilităţii sale.
Potrivit legii, audierea martorului nu poate începe cu citirea sau reamintirea declaraţiilor
pe care acesta le-a dat anterior în cauză; martorul nu poate prezenta sau citi o declaraţie pe
care a redactat-o anterior, însă are posibilitatea de a se folosi de însemnări asupra amănuntelor
greu de reţinut.
După ce persoana ascultată în calitate de martor a relatat ceea ce ştie cu privire la cauza
penală în care are loc audierea, i se pot adresa întrebări nemijlocit de către părţi, subiecţii
procesuali principali, procuror, de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de instanţa de
judecată, cu privire la faptele şi împrejurările ce trebuie constatate în cauza penală, cu privire
la persoana părţilor, precum şi în ce mod a luat cunoştinţă despre cele declarate.
Cu privire la faza de judecată, potrivit art. 381 alin. (2) şi (3) C. pr. pen., dacă martorul a
fost propus de către procuror, acestuia i se pot pune în mod nemijlocit întrebări de către
procuror, inculpat, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente. Dacă
martorul a fost propus de către una dintre părţi, i se pot pune întrebări de către aceasta, de
către procuror, persoana vătămată şi de către celelalte părţi. Preşedintele şi ceilalţi membri ai
completului pot adresa întrebări martorului ori de câte ori consideră necesar, pentru justa
soluţionare a cauzei.
Martorului nu i se pot adresa întrebări privind opţiunile politice, ideologice sau
religioase ori alte circumstanţe personale şi de familie, cu excepţia cazului în care acestea sunt
strict necesare pentru aflarea adevărului în cauză sau pentru verificarea credibilităţii
martorului, potrivit art. 122 alin. (3) C. pr. pen.
În ipoteza în care, în cursul audierii, martorul prezintă semne vizibile de oboseală
excesivă sau simptomele unei boli care îi afectează capacitatea fizică ori psihică de a participa
la audiere, organul judiciar va dispune întreruperea ascultării; dacă se impune, organul judiciar
va lua măsuri pentru ca martorul să fie consultat de un medic.
Declaraţiile martorului se consemnează în scris, potrivit art. 123 alin. (1) din noul Cod
de procedură penală. În cuprinsul declaraţiei se consemnează întrebările adresate în cadrul
audierii, menţionându-se cine le-a formulat; tot astfel, se menţionează, de fiecare dată, ora
începerii şi ora încheierii audierii.
În măsura în care este de acord cu conţinutul declaraţiei scrise, martorul o semnează; de
asemenea, declaraţia scrisă se semnează şi de organul de urmărire penală care a procedat la
ascultarea martorului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi ori de preşedintele completului de
judecată şi de grefier, de avocatul suspectului/inculpatului, al persoanei vătămate, părţii civile
sau părţii responsabile civilmente, în ipoteza în care aceştia au fost prezenţi şi de interpret, dacă
declaraţia a fost luată printr-un interpret.
110
Potrivit art. 123 alin. (2) C. pr. pen., în cursul urmăririi penale, audierea martorului se
înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, dacă organul de urmărire penală
consideră necesar sau dacă martorul solicită expres aceasta şi înregistrarea este posibilă.
Potrivit dispoziţiilor art. 124 C. pr. pen., audierea martorului minor în vârstă de până la
14 ani are loc în prezenţa unuia dintre părinţi, a tutorelui sau a persoanei ori a reprezentantului
instituţiei căreia îi este încredinţat minorul spre creştere şi educare.
Dacă persoanele arătate mai sus nu pot fi prezente sau au calitatea de suspect, inculpat,
persoană vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente ori martor în cauză ori există
suspiciunea rezonabilă că pot influenţa declaraţia minorului, audierea acestuia are loc în
prezenţa unui reprezentant al autorităţii tutelare sau a unei rude cu capacitate deplină de
exerciţiu, stabilite de organul judiciar318.
Dacă se consideră necesar, la cerere sau din oficiu, organul de urmărire penală sau
instanţa dispune ca la audierea martorului minor să asiste un psiholog. Audierea martorului
minor trebuie să evite producerea oricărui efect negativ asupra stării psihice a acestuia.
Martorii cu anumite dizabilităţi (orbi, surzi etc.) pot fi audiaţi prin intermediul unui
interpret în privinţa faptelor sau împrejurărilor de fapt pe care le-au perceput cu celelalte
simţuri.
Declaraţia martorului este divizibilă; astfel, aceasta poate fi acceptată în tot sau în parte
de organele judiciare. Declaraţia martorului nu este, însă, şi retractabilă; retractarea
declaraţiilor anterioare date în cauza penală poate antrena răspunderea penală a martorului
pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă.
Declaraţiile martorilor sunt supuse principiului liberei aprecieri a probelor. Aprecierea
declaraţiilor martorilor se realizează prin raportare la numeroase elemente, cum sunt:
împrejurări privitoare la persoana martorului (raporturile cu cauza şi cu părţile din procesul
penal, starea morală a martorului etc.), modalitatea în care s-a petrecut perceperea faptelor şi a
împrejurărilor de fapt, sursa din care provine mărturia etc.
12.4.3 Noțiunea de „procedeu probator”

Procedeul probator reprezintă modalitatea legală de obţinere a mijlocului de probă (de
exemplu, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice, confruntarea, ascultarea
părţilor etc.).
12.5 Rezumat
În vederea realizării rolului de a furniza informaţiile necesare rezolvării cauzei penale,
probele trebuie aduse la cunoştinţa organelor judiciare, deci trebuie administrate. Instrumentul
prevăzut de lege prin care proba este administrată în procesul penal este mijlocul de probă.
Potrivit noului Cod de procedură penală, proba se obţine în procesul penal prin
următoarele mijloace: declaraţiile suspectului sau ale inculpatului; declaraţiile persoanei
vătămate; declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente; declaraţiile
martorilor; înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mij-
loace materiale de probă; orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.
Declaraţiile suspectului sau ale inculpatului reprezintă un drept al acestuia, iar nu o
obligaţie (nemo tenetur edere contra se), suspectul sau inculpatul putând invoca dreptul la
tăcere. În alte cuvinte, audierea suspectului sau inculpatului reprezintă un demers obligatoriu
318
Nerespectarea prevederilor legale referitoare la asigurarea prezenţei uneia dintre persoanele
menţionate mai sus la ascultarea martorului sub 14 ani determină nulitatea declaraţiei doar dacă, în
acest fel, a fost adusă o vătămare asupra drepturilor părţilor ori subiecţilor procesuali principali, care nu
se poate înlătura altfel decât prin excluderea probei astfel obţinute.
111
al organelor judiciare, cu excepţia cazului în care persoana vizată nu doreşte să dea declaraţie.
Procedura obţinerii declaraţiei suspectului sau inculpatului are loc pe parcursul a trei etape: a)
stabilirea situaţiei personale a persoanei audiate; b) comunicarea drepturilor şi obligaţiilor; c)
procedura de ascultare propriu-zisă.
Persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot fi ascultate în
cadrul procesului penal în scopul administrării unor probe necesare soluţionării cauzei penale,
fiind persoane care au informaţii în legătură cu săvârşirea infracţiunii şi cu privire la făptuitor.
Astfel, prevederile procesual penale care disciplinează faza de urmărire penală şi cea de
judecată reglementează posibilitatea ascultării persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii
responsabile civilmente atât în cadrul primei faze procesuale, cât şi în cursul cercetării
judecătoreşti. Audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente
implică parcurgerea următoarelor trei etape: a) stabilirea situaţiei personale a persoanei
ascultate; b) comunicarea drepturilor şi obligaţiilor; c) procedura de audiere propriu-zisă.
În ceea ce privește mijlocul de probă ce constă în declarațiile martorului, reținem în
primul rând că, martorul este persoana fizică ce deţine cunoştinţe privind o împrejurare
determinantă care vizează fapta penală comisă de către o altă persoană şi care poate să fie
audiată de organele judiciare penale într-o cauză.
Declaraţiile martorilor reprezintă relatările făcute în faţa organelor judiciare de către
persoanele ce deţin anumite cunoştinţe care pot servi la aflarea adevărului în procesul penal.
Persoanele care nu pot fi audiate ca martor sunt: a) părţile şi subiecţii procesuali
principali; b) persoana incapabilă să relateze în mod conştient fapte sau împrejurări de fapt
conforme cu realitatea; c) persoanele care au obligaţia păstrării secretului ori a
confidenţialităţii.
Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declarații ca martor sunt: a) soţul,
ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi surorile suspectului sau
inculpatului (nu şi alte persoane care ar putea fi calificate că au o viaţă de familie cu suspectul
sau inculpatul: concubinii, afinii, persoanele logodite potrivit Codului civil etc.); b) persoanele
care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului.
Procedura obţinerii declaraţiilor martorilor parcurge mai multe etape: stabilirea situaţiei
personale a martorului; comunicarea drepturilor şi obligaţiilor; depunerea jurământului sau a
declaraţiei solemne; procedura de audiere propriu-zisă.
Procedeul probator reprezintă modalitatea legală de obţinere a mijlocului de probă (de
exemplu, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice, confruntarea, ascultarea
părţilor etc.).

1. Constituie mijloace de probă*:
a. interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice;
b. declarațiile suspectului sau inculpatului;
c. elementele de fapt care servesc la constatarea existenței sau inexistenței unei
infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea
împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei.
2. Declarațiile suspectului sau inculpatului*:
a. constituie un drept al acestuia;
b. constituie o obligație a acestuia;
c. sunt supuse principiului liberei aprecieri a probelor.
3. Poate refuza să depună ca martor*:
a. soțul persoanei vătămate;
112
b. orice membru de familie al inculpatului;
c. fostul soț al suspectului.
4. Declarația inculpatului*:
a. poate fi acceptată în tot sau în parte;
b. nu este retractabilă;
c. nu este divizibilă.
5. Declarația martorului*:
a. este divizibilă și retractabilă;
b. este retractabilă, însă nu este și divizibilă;
c. este divizibilă, însă nu este și retractabilă.

Bucureşti, 2018;
12.8 Temă de control

Rezolvarea temei de control se va transmite prin e-mail la adresa
olariu.mihai@profesor.rau.ro .
Dați trei exemple de procedee probatorii care pot fi utilizate în cadrul procesului
penal și arătați, în maxim o pagină, ce reprezintă fiecare dintre aceste procedee.

1. b;
2. a, c;
3. c;
4. a;
5. c.
113
13. Unitatea de învățare nr. 11: Măsurile preventive
13.1 Introducere
Această unitate își propune să definească noțiunea de „măsuri preventive” în
procesul penal și să analizeze măsurile preventive enumerate limitativ în cadrul procesului
penal (reținerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu și
arestul preventiv).
 Definiți noțiunea de „măsuri preventive”;
 Enumarați categoriile de măsuri preventive în procesul penal;
 Arătați ce reprezintă reținerea în procesul penal;
 Arătați ce reprezintă controlul judiciar;
 Arătați ce reprezintă controlul judiciar pe cauțiune;
 Arătați ce reprezintă arestul la domiciliu;
 Arătați ce reprezintă arestarea preventivă.
13.4.1 Noțiune
Măsurile preventive sunt măsurile privative sau restrictive de libertate sau de drepturi ce
pot fi dispuse în acele cauze penale în care există o suspiciune rezonabilă privind comiterea
unei infracţiuni, în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal ori pentru a
împiedica sustragerea suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori
al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.
În actualul Cod de procedură penală, măsurile preventive sunt enumerate în mod
limitativ [art. 202 alin. (4)]: reţinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune,
arestul la domiciliu şi arestarea preventivă. Astfel, alte măsuri procesuale, care chiar dacă
sunt restrictive de libertate, nu intră în categoria măsurilor preventive.
13.4.2 Reținerea
Noul Cod de procedură penală reglementează măsura reţinerii în art. 209, aceasta putând
fi luată după începerea urmăririi penale de către organul de cercetare penală319 sau de către
procuror, prin ordonanţă, ulterior oferirii calităţii de suspect; judecătorul de drepturi şi
libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată nu pot dispune măsura
reţinerii; de asemenea, deşi legea procesual penală arată că în cazul infracţiunilor flagrante
orice persoană are dreptul să îl prindă pe făptuitor şi să îl aducă în faţa organelor judiciare,
această privare de libertate nu echivalează cu măsura reţinerii320.
Între măsurile preventive privative de libertate, reţinerea constituie măsura cea mai
uşoară, fiind singura dintre acestea care poate fi dispusă faţă de suspect, celelalte măsuri
preventive privind doar inculpatul; de asemenea, reţinerea este singura măsură preventivă care
poate fi dispusă de organele de cercetare penală.
319
Dacă reţinerea a fost dispusă de organul de cercetare penală, acestuia îi revine obligaţia de a-l
informa pe procuror cu privire la luarea măsurii preventive, de îndată şi prin orice mijloace;
320
114
Deşi, conform art. 13 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Serviciului Român de Informaţii, astfel cum au fost modificate prin intermediul O.U.G.
nr. 6/2016, organele acestuia pot să fie desemnate organe de cercetare penală speciale în
vederea punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică potrivit art. 58 alin. (2) teza
finală C. pr. pen., acestea nu au competenţa de a dispune reţinerea ca măsură de prevenţie sau
ca măsură administrativă.
Condiţiile necesare pentru dispunerea măsurii reţinerii sunt cele generale, art. 209 alin.
(1) C. pr. pen. făcând trimitere la dispoziţiile art. 202 C. pr. pen., respectiv:
a) să existe probe (directe sau indirecte) ori indicii temeinice din care rezultă suspi-
ciunea rezonabilă că o persoană a comis o infracţiune;
b) măsura reţinerii să fie necesară în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului
penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori inculpatului de la urmărirea penală sau de la
judecată ori al prevenirii comiterii unei alte infracţiuni;
c) măsura preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse
persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin
dispunerea acesteia;
d) să nu existe vreo cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii
penale prevăzută de art. 16 din noul Cod de procedură penală;
e) audierea prealabilă a suspectului sau inculpatului în prezenţa avocatului ales sau
desemnat din oficiu321.
Cu caracter de noutate, subliniem că reţinerea poate fi dispusă şi în ipoteza în care
infracţiunea se pedepseşte numai cu amenda, dacă se constată proporţionalitatea măsurii
preventive cu gravitatea acuzaţiei imputate suspectului sau, după caz, inculpatului322.
Cu privire la durata măsurii reţinerii, reglementarea procesual penală în vigoare prevede
că aceasta este de cel mult 24 de ore (durată ce nu poate fi prelungită) din care se deduce
durata conducerii administrative, conform art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea
nr. 218/2002. Noul Cod de procedură penală prevede [art. 209 alin. (3)] că din cele 24 de ore nu
se mai deduce ,,timpul strict necesar conducerii suspectului sau inculpatului la sediul
organului judiciar, conform legii” [adică, în toate ipotezele de conducere administrativă pe
care dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 218/2002 le presupun, iar nu doar în ipoteza arătată în
art. 31 alin. (1) lit. b) din această lege].
Calculul duratei reţinerii se realizează potrivit art. 271 C. pr. pen., ora la care începe
reţinerea şi ora la care aceasta încetează intrând în durata măsurii procesuale.
321
În afara condiţiilor menţionate, în cazul anumitor persoane legea impune întrunirea şi a anumitor
condiţii suplimentare pentru a putea fi dispusă măsura reţinerii. Astfel, deputaţii sau senatorii nu pot fi
reţinuţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, care se poate dispune numai după ascultarea lor,
cu excepţia cazurilor în care infracţiunea este flagrantă, când nu este necesară încuviinţarea prealabilă,
dar există obligaţia organelor de urmărire penală de a-l informa pe ministrul Justiţiei; acesta trebuie să
informeze neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii, potrivit art. 72 alin. (2) din Constituţie.
De asemenea, judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi pot fi reţinuţi numai cu încuviinţarea secţiei
C.S.M. corespunzătoare, cu excepţia cazurilor în care infracţiunea este flagrantă, când nu este necesară
încuviinţarea prealabilă; există, totuşi, obligaţia organelor de urmărire penală care au luat măsura
reţinerii de a informa C.S.M., potrivit art. 95 alin. (2) din Legea
nr. 303/2004. Tot astfel, Avocatul Poporului poate fi reţinut numai cu încuviinţarea preşedinţilor celor
două Camere ale Parlamentului, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 35/1997;
322
Potrivit Codului de procedură penală anterior, reţinerea putea fi dispusă dacă pentru fapta comisă
legea prevedea pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori pedeapsa închisorii.
115
De asemenea, măsura reţinerii poate fi luată numai după audierea suspectului sau
inculpatului, în prezenţa avocatului ales ori numit din oficiu, conform art. 209 alin. (5)
C. pr. pen. Astfel, indiferent dacă pe parcursul fazei de urmărire penală asistenţa juridică are,
sau nu, caracter obligatoriu potrivit legii, în procedura reţinerii ascultarea este obligatorie (cu
excepţia cazului în care suspectul sau inculpatul înţelege să se folosească de dreptul de a
păstra tăcerea), iar asistenţa juridică are, de asemenea, caracter obligatoriu.
De asemenea, cu privire la asistenţa juridică, faţă de legea veche, noul Cod de procedură
penală arată, în cuprinsul art. 209 alin. (6) şi (7), că suspectul sau inculpatul poate să solicite
prezenţa avocatului său ales, având dreptul de a-l încunoştinţa personal sau de a solicita
organului de cercetare penală ori procurorului să îl încunoştinţeze pe acesta. Modul de
realizare a încunoştinţării se consemnează într-un proces-verbal. Exercitarea dreptului de a
face personal încunoştinţarea nu se poate refuza decât pentru motive temeinice, care vor fi
consemnate în procesul-verbal.
Potrivit art. 209 alin. (8) C. pr. pen., avocatul ales are obligaţia de a se prezenta la sediul
organului judiciar în termen de cel mult două ore de la încunoştinţare. În caz de neprezentare
a avocatului ales, organul de cercetare penală sau procurorul numeşte un avocat din oficiu. În
ipoteza în care avocatul ales nu a putut să fie încunoştinţat, se va numi, întotdeauna, un avocat
din oficiu.
Reţinerea se dispune de organul de cercetare penală sau de procuror prin ordonanţă,
care va cuprinde motivele care au determinat luarea măsurii, ziua şi ora la care reţinerea
începe, precum şi ziua şi ora la care reţinerea se sfârşeşte [art. 209 alin. (10) din Codul de
procedură penală]; astfel, potrivit noii reglementări procesual penale, în cursul urmăririi
penale toate actele procurorului se dispun prin ordonanţă (nemaiexistând distincţia între
ordonanţă şi rezoluţie). De asemenea, nu se emite mandat de reţinere, ordonanţa reprezentând
actul prin intermediul căruia persoana este privată de libertate.
Suspectului sau inculpatului i se înmânează un exemplar al ordonanţei de reţinere şi i se
aduc la cunoştinţă, de îndată, în limba pe care o înţelege, infracţiunea de care este suspectat,
precum şi motivele reţinerii. De asemenea, persoanei reţinute i se comunică, sub semnătură, în
scris: drepturile prevăzute în art. 83 din Codul de procedură penală; dreptul la încunoştinţarea
membrilor de familie sau a reprezentanţilor diplomatici, dreptul de acces la asistenţă medicală
de urgenţă, durata maximă pentru care se poate dispune măsura reţinerii; dreptul de a face
plângere împotriva măsurii dispuse.
Pe perioada reţinerii, organul de cercetare penală sau procurorul care a dispus măsura
poate proceda la fotografierea şi amprentarea suspectului sau inculpatului [art. 209
Cu privire la încunoştinţarea după măsura reţinerii, art. 210 C. pr. pen. arată că imediat
după reţinere, persoana reţinută are dreptul de a încunoştinţa personal sau de a solicita
organului judiciar care a dispus măsura să încunoştinţeze un membru al familiei sale ori o altă
persoană desemnată de aceasta despre luarea măsurii reţinerii şi despre locul unde este
reţinută.
Cu caracter de noutate, noua reglementare procesual penală arată că dacă persoana
reţinută nu este cetăţean român, aceasta are şi dreptul de a încunoştinţa sau de a solicita
încunoştinţarea misiunii diplomatice ori oficiului consular al statului al cărui cetăţean este sau,
după caz, a unei organizaţii internaţionale umanitare, dacă nu doreşte să beneficieze de
asistenţa autorităţilor din ţara sa de origine, ori a reprezentanţei organizaţiei internaţionale
competente, dacă este refugiat sau, din orice alt motiv, se află sub protecţia unei astfel de
organizaţii. Inspectoratul General pentru Imigrări este informat în toate situaţiile cu privire la
116
dispunerea măsurii preventive faţă de această categorie de persoane [art. 210 alin. (2) C. pr.
pen.].
Previzibilitatea respectării drepturilor prevăzute de art. 5 paragraful 1 din Convenţie
implică informarea familiei de fiecare dată când locul de privare de libertate este modificat.
În acest sens, încunoştinţarea membrilor familiei, a misiunilor diplomatice, a organizaţiilor
internaţionale umanitare se efectuează de fiecare dată când, în cursul măsurii reţinerii, locul de
deţinere se schimbă, iar nu doar când respectiva persoană este introdusă în primul loc de
deţinere.
De asemenea, art. 209 alin. (16) C. pr. pen. prevede că procurorul sesizează judecătorul
de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, în vederea luării măsurii arestării preventive
faţă de inculpatul reţinut, cu cel puţin 6 ore înainte de expirarea duratei reţinerii acestuia.
Considerăm că acest termen este unul de recomandare, în cauzele de o anumită complexitate
neexistând timpul necesar în vederea pregătirii unei apărări concrete şi efective în cursul fazei
de urmărire penală.
În mod similar vechii reglementări procesual penale, împotriva ordonanţei de reţinere se
poate formula plângere la procurorul ierarhic superior căruia îi incumbă obligaţia de a o
soluţiona anterior expirării măsurii reţinerii. Astfel, sub aspectul căii de atac a ordonanţei de
reţinere lucrurile sunt similare între vechiul Cod de procedură penală şi actuala reglementare.
În ipoteza în care constată că reţinerea este legală şi temeinică323, procurorul dispune o
ordonanţă de respingere a plângerii. În conformitate cu art. 339 alin. (5) C. pr. pen., ordonanţa
prin care procurorul soluţionează plângerea formulată de suspect sau inculpat se comunică
acestuia şi nu mai poate fi atacată cu plângere la procurorul ierarhic superior.
În cazul infracţiunilor de audienţă, art. 360 C. pr. pen. arată că, dacă în cursul şedinţei
se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, preşedintele completului de judecată constată
acea faptă şi îl identifică pe făptuitor. În cazul în care procurorul participă la judecată, poate
declara că începe urmărirea penală, pune în mişcare acţiunea penală şi îl poate reţine pe
suspect sau pe inculpat324.
Potrivit art. 243 alin. (2) din Codul de procedură penală, organele de urmărire penală pot
dispune reţinerea minorului cu vârsta între 14 şi 18 ani numai dacă efectele pe care privarea
de libertate le-ar avea asupra personalităţii şi dezvoltării acestuia nu sunt disproporţionate
faţă de scopul urmărit prin luarea măsurii; în ipoteza în care s-a dispus reţinerea unui suspect
sau inculpat minor, se impune să fie încunoştinţat reprezentantul legal al acestuia sau, după
caz, persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul.
Astfel, observăm că deşi legea penală substanţială a modificat regimul răspunderii
penale a minorului, acestuia putându-i fi aplicate doar măsuri educative, actuala procedură
penală nu mai face nicio distincţie cu privire la durata măsurilor preventive.
13.4.3 Controlul judiciar

Controlul judiciar reprezintă o măsură preventivă ce constă în îndatorirea inculpatului
căruia i se impută comiterea unei infracţiuni, de a se supune obligaţiilor legale sau impuse de
organul judiciar care a dispus măsura în vederea bunei desfăşurări a procesului penal.
Cu privire la condiţiile luării controlului judiciar, art. 211 C. pr. pen. face trimitere la
dispoziţiile art. 202 alin. (1) din acelaşi cod. Astfel, această măsură se poate dispune când
323
Procurorul este obligat să verifice şi dacă măsura reţinerii este întemeiată, nu doar legală. În acest
sens, potrivit art. 304 alin. (1) C. pr. pen., când procurorul constată că o măsură procesuală este
neîntemeiată, o infirmă motivat;
324
În această ipoteză, legea procesual penală nu prevede obligaţia audierii prealabile a suspectului sau
inculpatului în prezenţa unui avocat;
117
există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a
săvârşit o infracţiune325 şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a
procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea
penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.
Tot astfel, în vederea dispunerii controlului judiciar nu trebuie să existe vreun impe-
diment dintre cele prevăzute în art. 16 C. pr. pen. De asemenea, se impune ca inculpatul să fie,
în prealabil, audiat în prezenţa avocatului ales sau desemnat din oficiu (măsura controlului
judiciar privindu-l numai pe inculpat, iar nu şi pe suspect326). În acest sens, audierea
inculpatului este, în toate cazurile, obligatorie327 la dispunerea măsurii controlului judiciar, în
conformitate cu dispoziţiile art. 212 alin. (3) C. pr. pen., astfel că, măsura controlului judiciar
nu poate fi dispusă în lipsă.
Măsura controlului judiciar poate fi dispusă în cursul fazei de urmărire penală, de
procuror, prin ordonanţă motivată, sau de judecătorul de drepturi şi libertăţi328, prin înche-
iere, în cadrul procedurii de cameră preliminară, de judecătorul de cameră preliminară, sau în
cursul fazei de judecată, de instanţă, prin încheiere.
Pe parcursul fazei de urmărire penală, controlul judiciar poate fi dispus de către
procuror prin ordonanţă motivată. În acest sens, procurorul va dispune citarea inculpatului
aflat în stare de libertate sau aducerea inculpatului aflat în stare de reţinere; inculpatului i se
aduc la cunoştinţă, de îndată, în limba pe care o înţelege, infracţiunea de care este suspectat şi
motivele luării controlului judiciar.
În conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură penală, în procedura de cameră
preliminară, judecătorului de cameră preliminară îi incumbă obligaţia procedurală de a
verifica legalitatea şi temeinicia controlului judiciar; de asemenea, instanţei de judecată îi
revine aceeaşi obligaţie, în ipoteza în care judecătorul de cameră preliminară dispune
începerea judecăţii.
Conform art. 215 alin. (1) C. pr. pen., pe timpul cât se află sub control judiciar,
inculpatul trebuie să respecte următoarele obligaţii:
a) să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau
la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;
b) să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află
cauza cu privire la schimbarea locuinţei;
c) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa de către organul
judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de
poliţie sau ori de câte ori este chemat.
Remarcăm faptul că, din cele trei obligaţii pe care inculpatul trebuie să le respecte în
toate cazurile, nu se naşte o limitare a libertăţii de circulaţie a persoanei. O astfel de limitare
poate fi impusă în condiţiile art. 215 alin. (2) C. pr. pen., articol ce arată că organul judiciar
325
Legea procesual penală nu distinge cu privire la aceasta, putându-se dispune controlul judiciar indi-
ferent de limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru respectiva infracţiune, sau dacă punerea în
mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă sau din oficiu.
326
Astfel, măsura controlului judiciar poate fi luată numai cu privire la inculpat, spre deosebire de
Codul de procedură penală anterior, în conformitate cu care măsurile restrictive de libertate, cât şi
liberarea provizorie sub control judiciar puteau fi dispuse şi faţă de învinuit;
327
Excepţie face cazul în care inculpatul prezent uzează de dreptul la tăcere;
328
Judecătorul de drepturi şi libertăţi are posibilitatea dispunerii măsurii controlului judiciar în cadrul
unor proceduri de soluţionare a unor contestaţii având ca obiect alte măsuri preventive sau în proceduri
de luare a altor măsuri de prevenţie;
118
care a dispus măsura poate impune inculpatului ca, pe timpul controlului judiciar, să respecte
una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:
a) să nu depăşească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu
încuviinţarea prealabilă a acestuia329;
b) să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se deplaseze
doar în locurile stabilite de acesta;
c) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere;
d) să nu revină în locuinţa familiei, să nu se apropie de persoana vătămată sau de
membrii familiei acesteia, de alţi participanţi la comiterea infracţiunii, de martori ori experţi
sau de alte persoane anume desemnate de organul judiciar şi să nu comunice cu acestea direct
sau indirect, pe nicio cale;
e) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a
săvârşit fapta;
f) să comunice periodic informaţii relevante despre mijloacele sale de existenţă;
g) să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în special în
scopul dezintoxicării;
h) să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice;
i) să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar;
j) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte arme;
k) să nu emită cecuri.
Supravegherea respectării de către inculpat a obligaţiilor care îi revin pe durata contro-
lului judiciar se realizează de către instituţia, organul sau autoritatea anume desemnate de
organul judiciar care a dispus măsura, în condiţiile legii330 [art. 215 alin. (4) C. pr. pen.].
Instituţia, organul sau autoritatea cu atribuţii în asigurarea respectării controlului judiciar
verifică periodic respectarea obligaţiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată
încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de
cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţa de judecată, în cursul
judecăţii.
În cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar, inculpatul încalcă, cu
rea-credinţă, obligaţiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie
o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa,
judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată,
la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura
arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege [art. 215 alin.
(7) C. pr. pen.].
329
În măsura în care a fost dispusă această obligaţie, menţionându-se interdicţia de a părăsi o anumită
localitate sau ţara, actul procesual prin care s-a luat măsura se va comunica, în copie, în ziua emiterii
sau, după caz, a pronunţării, inculpatului, unităţii de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte, precum
şi celei în a cărei circumscripţie are interdicţia de a se afla acesta, serviciului public comunitar de
evidenţă a persoanelor, Poliţiei de Frontieră Române şi Inspectoratului General pentru Imigrări, în
situaţia celui care nu este cetăţean român, în vederea asigurării respectării de către inculpat a obligaţiei
care îi revine. Organele în drept dispun darea inculpatului în consemn la punctele de trecere a
frontierei;
330
De pildă, interdicţia de a exercita o anumită profesie este controlată de organismul în cadrul căruia
figurează exercitarea profesiei respective, cum ar fi Uniunea Naţională a Barourilor din România, în
cazul avocaţilor;
119
Potrivit art. 215 alin. (8) C. pr. pen.331, în cursul urmăririi penale, procurorul poate
dispune, din oficiu sau la cererea motivată a inculpatului, prin ordonanţă, impunerea unor noi
obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial, dacă apar motive
temeinice care justifică aceasta, după ascultarea inculpatului. Împotriva ordonanţei
procurorului, inculpatul poate face plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa
căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, dispoziţiile art. 213 aplicându-se în mod
corespunzător. Aceste dispoziţii sunt aplicabile, potrivit modificărilor legislative de dată
recentă, şi în cazul în care măsura a fost luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi [art.
215 alin. (81) C. pr. pen.].
De asemenea, dispoziţiile alin. (8) teza I C. pr. pen. se aplică în mod corespunzător şi în
procedura de cameră preliminară sau în cursul judecăţii, când judecătorul de cameră
preliminară ori instanţa de judecată dispune, prin încheiere, la cererea motivată a procurorului
sau a inculpatului ori din oficiu, după ascultarea inculpatului. Încheierea poate fi contestată în
condiţiile art. 205 şi, respectiv, art. 206 C. pr. pen., care se aplică în mod corespunzător [art.
215 alin. (9) C. pr. pen.].
În privinţa duratei controlului judiciar, dispoziţiile art. 2151 alin. (1) C. pr. pen.332 arată
că, în cursul urmăririi penale, măsura controlului judiciar se poate dispune de către procuror
sau de către judecătorul de drepturi şi libertăţi pe o durată de cel mult 60 de zile333. În cursul
urmăririi penale, controlul judiciar poate fi prelungit de către procuror, prin ordonanţă, dacă se
menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi care să justifice
prelungirea acestuia, fiecare prelungire neputând depăşi 60 de zile. Aceste dispoziţii sunt
aplicabile şi în cazul în care măsura a fost luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi.
Ordonanţa procurorului prin care s-a prelungit măsura controlului judiciar se comunică
în aceeaşi zi inculpatului. Împotriva acestui act procesual, inculpatul poate face plângere la
judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza
în fond, dispoziţiile art. 213 C. pr. pen. aplicându-se în mod corespunzător [art. 2151 alin. (5)
C. pr. pen.]. Observăm că textul de lege analiat nu prevede dacă plângerea formulată de
inculpat împotriva ordonanţei de prelungire a măsurii preventive se soluţionează înaintea
expirării duratei măsurii dispuse anterior. În acest sens, opinăm că, în condiţiile în care
procurorul este obligat să se pronunţe asupra prelungirii controlului judiciar înainte de
expirarea duratei măsurii luate anterior, se impune ca şi calea de atac declarată împotriva
ordonanţei de prelungire să se soluţioneze în acelaşi termen.
Odată cu prelungirea măsurii, organul judiciar poate modifica, din oficiu sau la cererea
inculpatului conţinutul controlului judiciar.
În cursul urmăririi penale, durata măsurii controlului judiciar nu poate să depăşească un
an, dacă pedeapsa prevăzută de legea penală este amenda sau închisoarea de cel mult 5 ani,
respectiv 2 ani, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai
331
Alin. (8) al art. 215 C. pr. pen. a fost modificat prin art. II pct. 45 din O.U.G. nr. 18/2016.
332
Este locul să menţionăm că art. 2151 C. pr. pen. a fost introdus în Codul de procedură penală prin
art. I pct. 3 din O.U.G. nr. 82/2014, ca urmare a Deciziei nr. 712/2014 a Curţii Constituţionale
(publicată în M. Of. nr. 33 din 15 ianuarie 2015), prin care s-a constatat că prevederile art. 211-217
C. pr. pen. contravin dispoziţiilor art. 53 din Legea fundamentală, deoarece ofereau posibilitatea
organelor judiciare de a dispune măsurile de prevenţie ale controlului judiciar şi ale controlului
judiciar pe cauţiune pentru perioade nelimitate;
333
Durata maximă iniţială a măsurii controlului judiciar în cursul fazei de urmărire penală, de 60 de
zile, nu are corespondent în Codul de procedură penală anterior, măsura obligării de a nu părăsi
localitatea sau ţara dispunându-se pe o durată de cel mult 30 de zile;
120
mare de 5 ani [art. art. 2151 alin. (6) C. pr. pen.]334. Considerăm că era potrivit ca legiuitorul să
prevadă că şi în cursul fazei de urmărire penală durata măsurii să nu poată depăşi un termen
rezonabil, astfel cum a fost prevăzut pentru cursul judecăţii în primă instanţă.
De asemenea, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară,
sau instanţa, în cursul judecăţii, poate dispune luarea măsurii controlului judiciar faţă de
inculpat pe o durată ce nu poate depăşi 60 de zile [art. 2151 alin. (7) C. pr. pen.].
În cursul judecăţii în primă instanţă, durata totală a controlului judiciar nu poate depăşi
un termen rezonabil şi, în toate cazurile, nu poate depăşi 5 ani de la momentul trimiterii în
judecată [art. 2151 alin. (8) C. pr. pen.]. La expirarea acestor termene, instanţa de judecată
poate dispune luarea unei alte măsuri preventive, în condiţiile legii.
Potrivit art. 330 C. pr. pen., când procurorul dispune trimiterea în judecată a
inculpatului, rechizitoriul poate să cuprindă şi propunerea de luare, menţinere, revocare sau de
înlocuire a unei măsuri preventive ori a unei măsuri asigurătorii. Astfel că, procurorul nu poate
dispune, prin rechizitoriu, luarea măsurii controlului judiciar; în situaţia în care măsura
controlului judiciar nu a fost dispusă în cursul fazei de urmărire penală prin ordonanţă,
procurorul are posibilitatea ca, prin intermediul rechizitoriului să propună judecătorului de
cameră preliminară luarea acestei măsuri.
13.4.4 Controlul judiciar pe cauțiune

Controlul judiciar pe cauţiune reprezintă măsura preventivă ce constă în îndatorirea ce
revine inculpatului căruia i se reproşează comiterea unei infracţiuni de a se supune obligaţiilor
impuse de legea procesual penală sau de organul judiciar competent care a dispus măsura şi de
a depune cauţiunea în vederea asigurării prezenţei sale în faţa organelor judiciare şi a
respectării obligaţiilor stabilite.
În conformitate cu dispoziţiile art. 216 C. pr. pen., condiţiile ce trebuie întrunite în
vederea luării acestei măsuri preventive sunt următoarele: constatarea îndeplinirii condiţiilor
prevăzute în art. 223 alin. (1) şi (2), respectiv în art. 202 alin. (1) C. pr. pen. şi depunerea
cauţiunii.
Astfel, deşi în vederea dispunerii controlului judiciar se impun a fi întrunite condiţiile
generale prevăzute de art. 202 alin. (1) C. pr. pen., pentru luarea măsurii controlului judiciar
pe cauţiune trebuie îndeplinite condiţiile prevăzute de lege în materia arestării preventive [art.
223 alin. (1) şi (2) din actuala reglementare].
În situaţia în care, cu toate acestea, organul judiciar dispune luarea controlului judiciar
pe cauţiune în lipsa solicitării inculpatului, nedepunerea cauţiunii nu poate reprezenta temei
pentru luarea arestului preventiv sau a arestului la domiciliu, aceste măsuri preventive
privative de liberate neputând fi dispuse decât cu întrunirea exigenţelor art. 218 şi, respectiv,
art. 223 C. pr. pen.
Potrivit art. 216 alin. (3) C. pr. pen., dispoziţiile art. 212-2151 din actuala reglementare
(privitoare la luarea măsurii controlului judiciar de către procuror, la calea de atac împotriva
măsurii controlului judiciar dispuse de procuror, la luarea măsurii controlului judiciar de către
judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, precum şi cele privitoare la
conţinutul şi durata controlului judiciar) se aplică în mod corespunzător.
334
Astfel, durata totală a controlului judiciar în cursul primei faze procesuale se aseamănă cu durata
maximă a măsurilor preventive restrictive de libertate reglementate în Codul de procedură penală
anterior, legiuitorul reducând, însă, pedepsele prevăzute de legea penală la care se raportează această
durată.
121
Astfel, condiţiile luării măsurii controlului judiciar pe cauţiune sunt cele prevăzute în
materia arestării preventive, în schimb, procedura dispunerii şi conţinutul controlului judiciar
pe cauţiune sunt cele reglementate în materia controlului judiciar.
Astfel, controlul judiciar pe cauţiune poate fi dispus în cursul urmăririi penale de
procuror, prin ordonanţă, sau de judecătorul de drepturi şi libertăţi, prin încheiere, în cadrul
procedurii de cameră preliminară de judecătorul de cameră preliminară sau în cursul
judecăţii, de instanţa de judecată, prin încheiere.
Cauţiunea constituie o sumă de bani pe care inculpatul (sau un substituit procesual) se
obligă să o depună în numerar ori la care se raportează garanţia reală mobiliară sau
imobiliară adusă, în vederea garantării participării inculpatului la derularea procesului penal,
precum şi a respectării de către acesta a obligaţiilor stabilite de către organul judiciar
competent.
Potrivit art. 217 alin. (2) C. pr. pen., valoarea cauţiunii este de cel puţin 1.000 lei, limita
maximă nefiind, însă, determinată de lege. Noul Cod de procedură penală determină, însă,
criteriile în funcţie de care magistratul urmează a se raporta la stabilirea conţinutului cauţiunii
(gravitatea acuzaţiei aduse inculpatului, situaţia materială335 şi obligaţiile legale ale acestuia).
Astfel, inculpatul are dreptul să conteste cuantumul cauţiunii stabilite, în cazul în care
organele judiciare nu au respectat aceste criterii.
Organul judiciar competent (judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră
preliminară sau instanţa de judecată), din oficiu sau la solicitarea motivată a procurorului,
poate dispune înlocuirea controlului judiciar pe cauţiune cu măsura arestării preventive sau a
arestului la domiciliu, în condiţiile art. 217 alin. (9) C. pr. pen., respectiv: pe durata măsurii
controlului judiciar pe cauţiune, inculpatul încalcă, cu rea-credinţă, obligaţiile care îi revin;
există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a comis, cu intenţie, o nouă infracţiune pentru care
s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa. În această ipoteză, cauţiunea se
confiscă.
Potrivit legii, cauţiunea se restituie în următoarele cazuri:
- când se revocă controlul judiciar pe cauţiune;
- în cazul în care dispune o soluţie de netrimitere în judecată336; astfel, chiar şi în ipoteza
în care au fost încălcate, cu rea-credinţă, obligaţiile prevăzute de lege, procurorul va dispune
restituirea cauţiunii în cazul în care emite o soluţie de netrimitere în judecată;
- când se pronunţă o hotărâre chiar nedefinitivă prin care se dispune renunţarea la
aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal, însă
numai în măsura în care nu s-a dispus plata din cauţiune a despăgubirilor băneşti acordate
pentru repararea pagubelor cauzate de infracţiune, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii;
- când se pronunţă condamnarea la pedeapsa închisorii cu executare în regim de detenţie
sau la pedeapsa amenzii, însă numai în măsura în care nu s-a dispus plata din cauţiune a
despăgubirilor băneşti acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracţiune, a
cheltuielilor judiciare sau a amenzii;
- în orice alt caz în care nu se dispune confiscarea cauţiunii.
Suma de bani care a fost depusă cu titlu de cauţiune urmează a fi restituită prin
hotărârea judecătorească prin care instanţa de judecată se pronunţă cu privire la cauza penală,
prin ordonanţa procurorului prin care se dispune clasarea sau renunţarea la urmărirea penală
sau prin încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară
335
În cazul în care inculpatul nu dezvăluie organului judiciar situaţia sa patrimonială, cuantumul
cauţiunii se poate stabili avându-se în vedere orice alt mijloc de probă prin care i se poate determina
averea sau prin raportare la un patrimoniu ipotetic;
336
Clasarea sau renunţarea la urmărire penală;
122
sau a instanţei de judecată prin care se dispune revocarea măsurii preventive a controlului
judiciar.
Cauţiunea nu se restituie atunci când măsura controlului judiciar pe cauţiune a fost
înlocuită cu măsura arestării preventive sau a arestului la domiciliu în ipoteza în care, pe
durata măsurii controlului judiciar pe cauţiune, inculpatul a încălcat, cu rea-credinţă,
obligaţiile stabilite; nu prezintă relevanţă soluţia pe care instanţa o va pronunţa pe fondul
cauzei penale, confiscarea cauţiunii putând interveni în acest caz şi în ipoteza în care s-a
dispus o soluţie de renunţare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau
încetarea procesului penal337.
Persoana juridică poate fi obligată la depunerea unei cauţiuni constând într-o sumă de
bani care nu poate fi mai mică de 10.000 lei în vederea respectării măsurilor de prevenţie care
pot fi dispuse împotriva sa, potrivit art. 493 alin. (2) C. pr. pen.
Cauţiunea se restituie la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, de
amânare a aplicării pedepsei, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de încetare a procesului
penal, pronunţate în cauză, dacă persoana juridică a respectat măsura sau măsurile preventive,
precum şi în cazul în care, prin hotărâre definitivă, s-a dispus achitarea persoanei juridice.
Cauţiunea nu se restituie în cazul nerespectării de către persoana juridică a măsurii sau a
măsurilor preventive luate, făcându-se venit la bugetul de stat la data rămânerii definitive a
hotărârii pronunţate în cauză, precum şi dacă s-a dispus plata din cauţiune, în ordinea
următoare, a despăgubirilor băneşti acordate pentru repararea pagubelor cauzate de
infracţiune, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii.
13.4.5 Arestul la domiciliu

Arestul la domiciliu reprezintă cea mai nouă măsură preventivă introdusă de noul Cod
de procedură penală, legiuitorul român inspirându-se după modelul Codului de procedură
penală italian; astfel, art. 284 din acest cod reglementează posibilitatea judecătorului de a
dispune arestul la domiciliu (arresti domiciliari), constând în obligarea inculpatului de a nu se
îndepărta de propria locuinţă, de o altă locuinţă privată sau de o instituţie publică de îngrijire
sau asistenţă.
Astfel, măsura arestului la domiciliu poate fi dispusă dacă sunt îndeplinite următoarele
condiţii:
a) să existe probe din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a comis o
infracţiune;
b) măsura arestului la domiciliu să fie necesară în scopul asigurării bunei desfăşurări a
procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la
judecată ori al prevenirii comiterii unei alte infracţiuni;
c) măsura arestului la domiciliu trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei
aduse persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin
dispunerea acesteia;
d) să nu existe o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii
penale;
e) să nu existe suspiciunea rezonabilă că inculpatul a comis o infracţiune asupra unui
membru de familie;
f) inculpatul să nu fi fost anterior condamnat definitiv pentru infracţiunea de evadare;
337
Confiscarea intervine numai dacă nu s-a dispus plata din cauţiune a despăgubirilor civile, a
cheltuielilor judiciare şi a amenzii. În situaţia în care, ulterior efectuării acestor plăţi rămâne un rest de
cauţiune, confiscarea vizează doar acest rest.
123
g) inculpatul trebuie audiat, în prezenţa avocatului ales sau numit din oficiu;
h) să fie întrunite condiţiile prevăzute în art. 223 din Codul de procedură penală.
De asemenea, actuala reglementare prevede şi două condiţii cu caracter specific luării
măsurii arestului la domiciliu, prevăzute în art. 218 alin. (3) C. pr. pen. În acest sens, măsura
nu poate fi dispusă cu privire la inculpatul faţă de care există suspiciunea rezonabilă că a
săvârşit o infracţiune asupra unui membru de familie şi cu privire la inculpatul care a fost
anterior condamnat definitiv pentru infracţiunea de evadare.
În cursul fazei de urmărire penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa
căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa
corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul unde s-a constatat
săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează
sau supraveghează urmărirea penală poate dispune, la propunerea motivată a procurorului,
arestul la domiciliu al inculpatului [art. 219 alin. (1) C. pr. pen.].
Concomitent cu luarea măsurii arestului la domiciliu, persoanei arestate îi revin, în mod
obligatoriu, o serie de obligaţii, potrivit art. 221 alin. (2) C. pr. pen. Conţinutul măsurii constă
în obligaţia principală impusă inculpatului, pe perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul338
unde locuieşte, în lipsa permisiunii organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia
se află cauza.
Art. 221 alin. (3) C. pr. pen. prevede şi o obligaţie facultativă, care nu este de esenţa
arestului la domiciliu. Astfel, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră
preliminară sau instanţa de judecată poate dispune ca pe durata arestului la domiciliu
inculpatul să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere. Impunerea sau, după
caz, ridicarea acestei obligaţii se poate realiza inclusiv în cursul executării măsurii preventive.
Nerespectarea obligaţiilor impuse poate să determine înlocuirea măsurii arestului la
domiciliu cu o măsură procesuală mai grea, respectiv cu măsura arestării preventive.
Conform art. 221 alin. (5) C. pr. pen., pe durata măsurii inculpatul poate părăsi imobilul
unde locuieşte pentru prezentarea în faţa organelor judiciare, la chemarea acestora.
De asemenea, potrivit alin. (6) al aceluiaşi articol, la cererea scrisă şi motivată a
inculpatului, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa
de judecată, prin încheiere, îi poate permite acestuia părăsirea imobilului pentru prezentarea la
locul de muncă, la cursuri de învăţământ sau de pregătire profesională ori la alte activităţi
similare sau pentru procurarea mijloacelor esenţiale de existenţă, precum şi în alte situaţii
temeinic justificate, pentru o perioadă determinată de timp, dacă acest lucru este necesar
pentru realizarea unor drepturi ori interese legitime ale inculpatului.
Tot astfel, în vederea exercitării dreptului la apărare, persoana în cauză poate face,
potrivit legii, cerere pentru a asista la orice act de urmărire penală, având, astfel, posibilitatea
de a părăsi imobilul în care locuieşte.
În cazuri urgente, pentru motive întemeiate, inculpatul poate părăsi imobilul, fără
permisiunea judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a
instanţei de judecată, pe durata de timp strict necesară, informând imediat despre aceasta
instituţia, organul sau autoritatea desemnată cu supravegherea sa şi organul judiciar care a luat
338
În conformitate cu art. 126 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor
privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, prin imobil în care se
execută arestul la domiciliu se înţelege locuinţa inculpatului, încăperea, dependinţa sau locul
împrejmuit ţinând de acestea. În acest sens, dacă inculpatul locuieşte într-un apartament dintr-un
bloc, acesta nu poate părăsi apartamentul, iar nu „imobilul” în care este situat apartamentul;
124
măsura arestului la domiciliu ori în faţa căruia se află cauza, potrivit alin. (7) al art. 221 C. pr.
pen339.
Prin „cazuri urgente” urmează să se înţeleagă situaţiile care nu au putut fi prevăzute din
timp, în vederea solicitării permisiunii organului judiciar şi care necesită o soluţionare
imediată340.
Executarea măsurii preventive a arestului la domiciliu este supravegheată de instituţii
specializate, anume desemnate de către organul judiciar care a dispus măsura. Astfel, potrivit
art. 221 alin. (8) C. pr. pen., copia încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului
de cameră preliminară sau a instanţei de judecată prin care s-a luat măsura arestului la domiciliu
se comunică, de îndată, inculpatului şi instituţiei, organului sau autorităţii desemnate cu
supravegherea sa, organului de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte acesta, serviciului
public comunitar de evidenţă a persoanelor şi organelor de frontieră.
Instituţia, organul sau autoritatea desemnate de organul judiciar care a dispus arestul la
domiciliu verifică periodic respectarea măsurii şi a obligaţiilor de către inculpat, iar în cazul în
care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale,
judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţa de
judecată, în cursul judecăţii.
Pentru supravegherea respectării măsurii arestului la domiciliu sau a obligaţiilor impuse
inculpatului pe durata acesteia, organul de poliţie poate pătrunde în imobilul unde se execută
măsura, fără învoirea inculpatului sau a persoanelor care locuiesc împreună cu acesta.
13.4.5 Arestarea preventivă

Arestarea preventivă este cea mai aspră măsură preventivă şi constă în deţinerea persoanei
faţă de care s-a luat această măsură în locuri anume destinate celor privaţi de libertate în cauzele
penale341; aceasta înlătură libertatea fizică a persoanei în cauzele şi cu procedura prevăzută de
lege, înainte de soluţionarea definitivă a unei cauze penale, în scopul asigurării bunei desfăşurări
a procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la
judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.
Cazuri de arestare preventivă independente de condiţia pericolului pentru ordinea
publică [art. 223 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală]
În vederea dispunerii arestării preventive faţă de inculpat, trebuie întrunite următoarele
condiţii:
a) să existe probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit
o infracţiune;
Spre deosebire de Codul de procedură penală adoptat în 1968, actualul Cod de
procedură penală nu mai prevede o condiţie privind maximul special prevăzut de lege în
privinţa infracţiunii pentru care există probe din care rezultă suspiciunea rezonabilă că
inculpatul a săvârşit-o.
Astfel, măsura arestării preventive poate fi dispusă indiferent de infracţiunea a cărei
comitere se impută inculpatului. Cu toate acestea, trebuie avută în vedere şi condiţia
proporţionalităţii, prevăzută în cuprinsul art. 202 C. pr. pen., potrivit căreia orice măsură
339
În conformitate cu art. 127 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor
privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, se află în situaţia
prevăzută la art. 221 alin. (7) C. pr. pen., inculpatul care a părăsit imobilul pentru a salva de la un
pericol imediat viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important
al său ori al altei persoane sau un interes general;
340
N. Volonciu, A. Vasiliu, R. Gheorghe, op. cit., p. 408.
341
L. Coraş, Arestarea preventivă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 78;
125
preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care
este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.
Pot fi avute în vedere atât probele directe, cât şi probele indirecte din care să reiasă
suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune, nu şi indiciile temeinice, noul
Cod de procedură penală nemaifăcând referire la acestea342.
Definiţia suspiciunii rezonabile rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului, fiind vizate aspecte de natură a convinge un observator obiectiv şi imparţial cu privire
la posibilitatea ca inculpatul să fi comis o infracţiune.
Condiţia analizată implică necesitatea verificării existenţei unei baze factuale a acuzaţiei
în vederea evitării privărilor de libertate arbitrare343.
Măsura arestării preventive se poate lua atât în cazul infracţiunilor pentru care prevede
pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, cât şi în cazul infracţiunilor pentru care legea
stipulează pedeapsa închisorii alternativ cu pedeapsa amenzii penale ori numai pedeapsa
amenzii penale.
Tot astfel, arestarea preventivă se poate dispune şi în cazul infracţiunilor pentru care
acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate ori pentru care
este posibilă intervenirea instituţiei împăcării344. Nu are relevanţă forma în care a fost săvârşită
infracţiunea: tentativă, faptă consumată sau epuizată.
b) să nu existe vreo cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea
acţiunii penale prevăzută de lege;
În ipoteza în care există vreunul dintre impedimentele prevăzute de art. 16 din Codul de
procedură penală la punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, acesta trebuie să
conducă la dispunerea unei soluţii de clasare, nefiind posibilă dispunerea unei măsuri pre-
ventive în cauza penală.
c) pentru infracţiunea pentru care există suspiciunea rezonabilă că a fost săvârşită
de inculpat să fie pusă în mişcare acţiunea penală;
Conform noilor prevederi procesual penale, nu este suficient ca într-o cauză penală să fi
fost începută urmărirea penală şi dispusă continuarea acesteia faţă de suspect pentru ca
procurorul să poată solicita luarea măsurii arestării preventive, aceasta putând fi dispusă
numai faţă de inculpat.
d) să existe unul dintre următoarele cazuri [prevăzute de art. 223 alin. (1)
lit. a)-d) din Codul de procedură penală]:
i) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la
judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte [art. 223 alin. (1)
lit. a) din actuala reglementare];
ii) inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un
martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace mate-
riale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament
[art. 223 alin. (1) lit. b) din actuala reglementare];
iii) inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă o înţelegere
frauduloasă cu aceasta [art. 223 alin. (1) lit. c) din actuala reglementare];
342
Potrivit art. 681 din Codul de procedură penală din 1968 sunt indicii temeinice atunci când din datele
existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte
premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit fapta;
343
344
M. Olariu, C. Marin, op. cit., p. 97;
126
e) măsura arestării preventive să fie necesară în scopul asigurării bunei desfăşurări
a procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de
la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni;
f) măsura arestării preventive să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse
inculpatului şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia;
g) audierea prealabilă a inculpatului de către judecător în prezenţa avocatului ales
sau desemnat din oficiu.
II. Cazuri de arestare preventivă dispusă în considerarea pericolului pentru
ordinea publică pe care îl prezintă persoana inculpatului [art. 223 alin. (2) din Codul de
procedură penală]
În vederea luării măsurii arestării preventive a inculpatului trebuie să fie întrunite
următoarele condiţii:
a) să existe probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit: o
infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală
sau moartea unei persoane345, o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de Codul
penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de droguri, de efectuare de operaţiuni ilegale
cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, o infracţiune
privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor
explozive, trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, spălare a banilor;
falsificare de monede, timbre sau de alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate în mod ilegal,
evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin
sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică sau o altă infracţiune pentru care
legea prevede pedeapsa de 5 ani ori mai mare, prin raportare la maximul special al pedepsei
prevăzute de lege pentru forma consumată a infracţiunii.
b) să nu existe vreo cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii
penale prevăzută de lege;
c) pentru infracţiunea pentru care există suspiciunea rezonabilă că a fost săvârşită de
inculpat să fie pusă în mişcare acţiunea penală;
d) privarea de libertate să fie necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru
ordinea publică;
e) măsura arestării preventive să fie necesară în scopul asigurării bunei desfăşurări a
procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la
judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni;
f) măsura arestării preventive să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse
inculpatului şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia;
g) audierea prealabilă a inculpatului de către judecător în prezenţa avocatului ales sau
desemnat din oficiu.
În cursul primei faze procesuale, măsura arestării preventive poate fi dispusă, de către
în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie
se află locul de reţinere, locul unde s-a constatat comiterea infracţiunii ori sediul parchetului
din care face parte procurorul care întocmeşte propunerea de arestare preventivă. Competenţa
alternativă a fost prevăzută de legiuitor pentru motive de operativitate a soluţionării
propunerii.
În conformitate cu prevederile art. 224 alin. (1) C. pr. pen., procurorul, dacă apreciază că
sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, întocmeşte o propunere motivată de luare a măsurii
345
În ambele cazuri se impune ca fapta să fi fost săvârşită cu intenţie sau praeterintenţie.
127
arestării preventive faţă de inculpat, cu indicarea temeiului de drept346; această propunere,
împreună cu dosarul cauzei, se prezintă judecătorului de drepturi şi libertăţi competent.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi competent stabileşte termenul de soluţionare a
propunerii de arestare preventivă, fixând data şi ora la care soluţionarea va avea loc
[art. 225 alin. (1) C. pr. pen.].
În cursul urmăririi penale, durata totală a arestării preventive a inculpatului în cursul
urmăririi penale nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de 180 de zile
[art. 236 alin. (4) C. pr. pen.].
Judecătorul de cameră preliminară poate dispune măsura arestării preventive a
inculpatului în procedura de cameră preliminară în următoarele cazuri347:
a) arestarea preventivă a inculpatului trimis în judecată în stare de privare de libertate;
în această ipoteză, se procedează la o verificare a măsurii preventive, potrivit
art. 207 din Codul de procedură penală
b) arestarea preventivă a inculpatului trimis în judecată în stare de libertate, din oficiu sau la
solicitarea motivată a procurorului, în măsura în care se constată necesitatea privării de
libertate în cursul procedurii de cameră preliminară;
c) arestarea preventivă a inculpatului trimis în judecată în stare de libertate şi care a
mai fost arestat anterior, în cursul urmăririi penale.
În cursul judecăţii, măsura arestării preventive poate fi dispusă din oficiu sau la
propunerea motivată a procurorului de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, în
compunerea prevăzută de lege. În acest caz, mandatul de arestare preventivă este emis de către
preşedintele completului [art. 238 alin. (2) C. pr. pen.].
Ca şi în cazul dispunerii măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul procedurii
de cameră preliminară, în faza de judecată pot fi remarcate următoarele cazuri:
a) arestarea preventivă a inculpatului trimis în judecată în stare de privare de libertate;
în această ipoteză, se procedează la o verificare a măsurii preventive, potrivit
art. 208 din Codul de procedură penală;
b) arestarea preventivă a inculpatului trimis în judecată în stare de libertate, din oficiu
sau la solicitarea motivată a procurorului, în măsura în care se constată necesitatea privării
de libertate în cursul fazei de judecată;
c) arestarea preventivă a inculpatului trimis în judecată în stare de libertate şi care a
mai fost arestat anterior.
Potrivit Codului de procedură penală, măsura arestării preventive poate fi dispusă pentru
o perioadă de cel mult 30 de zile, pentru aceleaşi temeiuri şi în conformitate cu aceleaşi
condiţii ca şi arestarea preventivă dispusă de judecătorul de drepturi şi libertăţi în cursul
primei faze procesuale.
Pe toată durata fazei de judecată, instanţa, din oficiu, prin încheiere, trebuie să verifice
periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au stat la baza
menţinerii măsurii arestării preventive.
Potrivit art. 239 alin. (1) C. pr. pen., în cursul judecăţii în primă instanţă, durata totală a
arestării preventive a inculpatului nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare
de jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracţiunea care face obiectul
sesizării instanţei de judecată.
În toate cazurile, durata arestării preventive în primă instanţă nu poate depăşi 5 ani.
346
Propunerea poate fi făcută de procuror din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală;
347
128
13.5 Rezumat
Măsurile preventive sunt măsurile privative sau restrictive de libertate sau de drepturi
ce pot fi dispuse în acele cauze penale în care există o suspiciune rezonabilă privind comiterea
unei infracţiuni, în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal ori pentru a
împiedica sustragerea suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori
al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.
În actualul Cod de procedură penală, măsurile preventive sunt enumerate în mod
limitativ [art. 202 alin. (4)]: reţinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune,
arestul la domiciliu şi arestarea preventivă.
Reţinerea constituie măsura cea mai uşoară, fiind singura dintre acestea care poate fi
dispusă faţă de suspect, celelalte măsuri preventive privind doar inculpatul; de asemenea,
reţinerea este singura măsură preventivă care poate fi dispusă de organele de cercetare penală.
Controlul judiciar reprezintă o măsură preventivă ce constă în îndatorirea inculpatului
căruia i se impută comiterea unei infracţiuni, de a se supune obligaţiilor legale sau impuse de
organul judiciar care a dispus măsura în vederea bunei desfăşurări a procesului penal.
Controlul judiciar pe cauţiune reprezintă măsura preventivă ce constă în îndatorirea ce
revine inculpatului căruia i se reproşează comiterea unei infracţiuni de a se supune obligaţiilor
impuse de legea procesual penală sau de organul judiciar competent care a dispus măsura şi de
a depune cauţiunea în vederea asigurării prezenţei sale în faţa organelor judiciare şi a
respectării obligaţiilor stabilite.
Arestul la domiciliu reprezintă cea mai nouă măsură preventivă introdusă de noul Cod
de procedură penală, legiuitorul român inspirându-se după modelul Codului de procedură
penală italian; astfel, art. 284 din acest cod reglementează posibilitatea judecătorului de a
dispune arestul la domiciliu (arresti domiciliari), constând în obligarea inculpatului de a nu se
îndepărta de propria locuinţă, de o altă locuinţă privată sau de o instituţie publică de îngrijire
sau asistenţă.
Arestarea preventivă este cea mai aspră măsură preventivă şi constă în deţinerea
persoanei faţă de care s-a luat această măsură în locuri anume destinate celor privaţi de libertate
în cauzele penale; aceasta înlătură libertatea fizică a persoanei în cauzele şi cu procedura
prevăzută de lege, înainte de soluţionarea definitivă a unei cauze penale, în scopul asigurării
bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea
penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.

1. Constituie măsuri preventive*:
a. arestul la domiciliu;
b. internarea medicală provizorie;
c. controlul judiciar.
2. Reținerea se poate dispune*:
a. înaintea începerii urmăririi penale;
b. de judecătorul de drepturi și libertăți;
c. față de suspect.
3. Măsura controlului judiciar poate fi dispusă*:
a. față de suspect;
b. de către organele de cercetare penală, în cursul urmăririi penale;
c. de către procuror, prin ordonanță motivată.
4. Măsura arestării preventive poate fi prelungită*:
a. din oficiu;
129
b. de judecătorul de drepturi și libertăți, doar;
c. în cursul urmăririi penale, doar.
5. Măsura controlului judiciar pe cauțiune poate fi dispusă*:
a. față de suspect sau inculpat, în cursul fazei de urmărire penală, doar de către
procuror;
b. față de inculpat, în cursul fazei de urrmărire penală, de către procuror și de
către judecătorul de drepturi și libertăți;
c. față de inculpat, în cursul procedurii de cameră preliminară, de către
judecătorul de cameră preliminară.

Bucureşti, 2018;

1. a, c;
2. c;
3. c;
4. b, c;
5. b, c.
130
Măsurile de ocrotire. Măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor și
restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii.
14.1 Introducere
Această unitate își propune să aducă o analiză cu privire la măsurile de siguranță cu
caracter medical, măsurile asigurătorii în general, măsurile asigurătorii privite în special
(sechestrul propriu-zis, poprirea, notarea ipotecară), restituirea lucrurilor și restabilirea
situației anterioare.
 Arătați ce reprezintă obligarea provizorie la tratament medical;
 Arătați ce reprezintă internarea medicală provizorie;
 Definiți noțiunea de „măsuri asigurătorii” în procesul penal;
 Arătați care sunt bunurile cu privire la care se pot lua măsuri asigurătorii;
 Arătați care sunt bunurile cu privire la care nu se pot lua măsuri asigurătorii;
 Arătați care este procedura de luare a măsurilor asigurătorii în general;
 Arătați ce reprezintă sechestrul propriu-zis;
 Arătați ce reprezintă poprirea;
 Arătați ce reprezintă notarea ipotecară;
 Arătați care este procedura de restituire a lucrurilor în procesul penal;
 Arătați care este procedura de restabilire a situației anterioare în procesul
penal;
14.4.1 Măsurile de siguranță cu caracter medical

14.4.1.1 Obligarea provizorie la tratament medical
În lumina art. 108 C. pen., măsurile de siguranţă sunt: obligarea la tratament medical;
internarea medicală; interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii;
confiscarea specială; confiscarea extinsă. Dintre măsurile de siguranţă menţionate, obligarea
la tratament medical şi internarea medicală se pot dispune, în mod provizoriu, în cursul
procesului penal, devenind, potrivit legii, măsuri procesuale348.
Conform art. 245 alin. (1) C. pr. pen. raportat la art. 109 alin. (1) C. pen., obligarea
provizorie la tratament medical este măsura procesuală ce poate fi dispusă în cursul urmăririi
penale, în procedura de cameră preliminară sau în faza judecăţii, cu privire la suspectul sau
inculpatul care prezintă pericol pentru societate din cauza unei boli, inclusiv cea provocată de
consumul cronic de alcool sau de alte substanţe psihoactive349.
Astfel, în vederea dispunerii acestei măsuri procesuale, trebuie îndeplinite în mod cumu-
lativ următoarele condiţii:
 starea de boală a suspectului sau inculpatului;
 existenţa unui pericol pentru societate.
348
349
În această categorie sunt cuprinse substanţele ilegale (de pildă, canabis, cocaină, LSD), precum şi
substanţele legale, cum sunt alcoolul sau etnobotanicele; consumul substanţelor psihoactive poate să
determine apariţia dependenţei, cu influenţe directe asupra sistemului nervos.
131
Măsura de siguranţă analizată poate fi dispusă de către judecătorul de drepturi şi
libertăţi, pe durata urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în cursul procedurii
camerei preliminare, sau instanţă, în cursul fazei de judecată.
În conformitate cu dispoziţiile art. 246 alin. (1) C. pr. pen., în cursul urmăririi penale sau
al procedurii de cameră preliminară, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de
lege, procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi sau judecătorului de cameră
preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă o
propunere motivată de luare faţă de inculpat a măsurii obligării provizorii la tratament
medical.
Propunerea procurorului va fi însoţită, în principiu, de o expertiza medico-legală din
care să rezulte necesitatea aplicării măsurii procesuale350; tot astfel, procurorul înaintează
judecătorului competent copii numerotate şi certificate de grefa parchetului de pe actele
dosarului ori numai de pe cele care au legătură cu propunerea formulată, potrivit art. 287 alin.
(2) C. pr. pen.
Soluţionarea cererii se realizează cu celeritate; în acest sens, judecătorul competent
fixează termen de soluţionare a propunerii în cel mult 5 zile de la data înregistrării acesteia şi
dispune citarea suspectului sau inculpatului [art. 246 alin. (3) C. pr. pen.].
Judecătorul competent soluţionează propunerea de luare a măsurii obligării la tratament
medical în camera de consiliu, în aplicarea regulii generale reglementate în
art. 203 alin. (5) C. pr. pen.; participarea procurorului este obligatorie.
Când suspectul sau inculpatul este prezent, soluţionarea propunerii se face numai după
audierea acestuia, în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. Propunerea se
soluţionează şi în lipsa suspectului sau inculpatului, atunci când acesta nu se prezintă, deşi a
fost legal citat, dar numai în prezenţa avocatului, ales sau numit din oficiu, căruia i se dă
cuvântul pentru a pune concluzii.
Suspectul sau inculpatul are dreptul ca la soluţionarea propunerii de luare a măsurii
obligării provizorii la tratament medical să fie asistat şi de către un medic desemnat de acesta,
care poate prezenta concluzii judecătorului competent; suspectul sau inculpatul are dreptul să
fie asistat de medicul specialist desemnat de acesta şi la alcătuirea planului terapeutic [art. 246
Judecătorul se pronunţă asupra propunerii printr-o încheiere motivată, care poate fi
contestată în 5 zile de la pronunţare. Contestarea nu suspendă punerea în aplicare a măsurii de
siguranţă.
În cazul luării măsurii procesuale, suspectul sau inculpatul este obligat să urmeze în
mod regulat tratamentul medical prescris de un medic de specialitate, până la însănătoşire sau
până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol pentru societate.
Actualul Cod de procedură penală nu prevede care este perioada pentru care poate fi
dispusă obligarea provizorie la tratament medical; astfel, măsura procesuala va dura până la
rămânerea definitivă a hotărârii, cu excepţia situaţiei în care se dispune ridicarea ei351.
În cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, potrivit procedurii reglementate pentru
faza de urmărire penală şi pentru procedura de cameră preliminară, din oficiu sau la solicitarea
procurorului, inculpatul poate fi obligat provizoriu la tratament medical de către instanţa în
350
Cererea procurorului poate fi admisă şi în lipsa expertizei medico-legale; astfel, potrivit art. 246
alin. (8) C. pr. pen., dacă admite propunerea, judecătorul dispune obligarea provizorie la tratament
medical a suspectului sau inculpatului şi efectuarea unei expertize medico-legale, în cazul în care
aceasta nu a fost depusă;
351
Potrivit art. 162 alin. (1) din Codul de procedură penală anterior, în cursul urmăririi penale, măsura
de siguranţă putea fi dispusă pe o durată maximă de 180 de zile.
132
faţa căreia se află cauza penală, care solicita acte medicale concludente în acest sens sau
dispune efectuarea expertizei medico-legale.
Unitatea sanitară la care făptuitorul a fost repartizat în vederea efectuării tratamentului
medical comunică judecătorului competent (în funcţie de stadiul procesului penal): dacă
persoana obligată la tratament s-a prezentat pentru a urma tratamentul; dacă persoana obligată
la tratament se sustrage de la efectuarea tratamentului, ulterior prezentării; dacă, din cauza
înrăutăţirii stării de sănătate a persoanei faţă de care s-a dispus măsura procesuală, este
necesară internarea medicală; dacă, datorită ameliorării stării de sănătate a persoanei faţă de
care s-a dispus măsura procesuală, efectuarea tratamentului medical nu se mai impune.
În cazul când după dispunerea măsurii s-a produs însănătoşirea suspectului sau
inculpatului ori a intervenit o ameliorare a stării sale de sănătate care înlătură starea de pericol
pentru siguranţa publică, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau judecătorul de cameră
preliminară care a luat măsura dispune, la sesizarea procurorului ori a medicului de
specialitate sau la cererea suspectului ori inculpatului sau a unui membru de familie al
acestuia, ridicarea măsurii luate [art. 246 alin. (9) C. pr. pen.].
Dacă suspectul sau inculpatul încalcă cu rea-credinţă măsura obligării provizorii la
tratament medical, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau
instanţa care a luat măsura ori în faţa căreia se află cauza dispune, la sesizarea procurorului
sau a medicului de specialitate ori din oficiu, internarea medicală provizorie a suspectului sau
inculpatului, în condiţiile legii.
În cazul în care dispune o soluţie de netrimitere în judecată, procurorul sesizează
judecătorul de cameră preliminară pentru confirmarea ori, după caz, înlocuirea sau încetarea
măsurii. Acesta, în camera de consiliu, cu participarea procurorului, ascultă, dacă este
posibil, persoana supusă măsurii provizorii, în prezenţa avocatului său, şi, după efectuarea
unei expertize medico-legale, se pronunţă prin încheiere motivată. Împotriva încheierii se
poate formula contestaţie, în termen de 3 zile de la pronunţare, care se soluţionează de către
judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate sau, după
caz, de completul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în camera de consiliu
[art. 246 alin. (13) C. pr. pen352.].
14.4.1.2 Internarea medicală provizorie

În lumina art. 247 alin. (1) C. pr. pen., internarea medicală provizorie este măsura
procesuală privativă de libertate ce poate fi luată în cursul urmăririi penale, pe durata
procedurii camerei preliminare sau în faza judecăţii, cu privire la suspectul sau inculpatul
bolnav mintal ori consumator cronic de substanţe psihoactive, dacă luarea măsurii este
necesară pentru înlăturarea unui pericol concret şi actual pentru siguranţa publică353.
Astfel, în vederea luării acestei măsuri de siguranţă trebuie îndeplinite în mod cumulativ
două condiţii, respectiv: starea de boală mintală a suspectului sau inculpatului ori altă boală,
cauzată de consumul cronic de substanţe psihoactive; existenţa unui pericol concret şi actual
pentru siguranţa publică.
Măsura procesuală analizată constă în internarea medicală nevoluntară a suspectului sau
inculpatului în cadrul unei unităţi specializate de asistenţă medicală, până la însănătoşire sau
352
Art. 246 alin. (13) C. pr. pen. a fost introdus prin art. II pct. 60 din O.U.G. nr. 18/2016;
353
Măsura procesuală analizată se diferenţiază de cea a internării nevoluntare în vederea efectuării unei
expertize psihiatrice care are drept unic scop asigurarea posibilităţii realizării, în bune condiţii, a
procedeului probatoriu, iar nu starea de pericol pe care o prezintă suspectul sau inculpatul pentru
siguranţa publică.
133
până la ameliorare, care înlătură starea de pericol concret şi actual pentru siguranţa publică ce
a determinat luarea măsurii.
De asemenea, internarea medicală provizorie poate fi dispusă şi în ipoteza în care
suspectul sau inculpatul faţă de care s-a luat măsura obligării provizorii la tratament medical
nu îşi respectă, cu rea-credinţă, obligaţiile impuse sau în situaţia în care în cursul acestei
măsuri starea de sănătate a suspectului sau inculpatului se agravează, impunându-se internarea
sa.
Măsura procesuală privativă de libertate poate fi dispusă de către judecătorul de
drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în cadrul
procedurii de cameră preliminară, sau instanţă, în cursul fazei judecăţii.
În conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. pr. pen., în cursul urmăririi penale sau
al procedurii de cameră preliminară, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de
lege, procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi sau judecătorului de cameră
preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă o
propunere motivată de luare faţă de suspect sau inculpat a măsurii internării medicale
provizorii354; procurorul sesizează judecătorul competent din oficiu sau la sesizarea organelor
de cercetare penală.
Propunerea procurorului va fi însoţită de acte medicale concludente sau de expertiza
medico-legală psihiatrică355; tot astfel, procurorul va înainta judecătorului competent copii
numerotate şi certificate de grefa parchetului de pe actele dosarului ori numai de pe cele care
au legătură cu propunerea formulată.
Dacă propunerea procurorului de luare a măsurii internării medicale provizorii priveşte
suspectul sau inculpatul bolnav psihic şi nu este însoţită de expertiza medico-legală, instanţa
competentă dispune efectuarea acesteia, putând lua şi măsura internării necesare pentru
efectuarea expertizei.
Judecătorul competent fixează de îndată termen de soluţionare a propunerii şi dispune
aducerea cu mandat a suspectului sau a inculpatului; soluţionarea propunerii are loc în camera
de consiliu.
Soluţionarea propunerii se face numai după audierea suspectului sau inculpatului, dacă
starea sa de sănătate o permite, în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. Când
suspectul sau inculpatul se află deja internat într-o unitate de asistenţă medicală şi deplasarea
sa nu este posibilă, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau, după caz, judecătorul de cameră
preliminară procedează la audierea acestuia, în prezenţa avocatului, în locul unde se află;
participarea procurorului este obligatorie.
Suspectul sau inculpatul are dreptul ca la soluţionarea propunerii de luare a măsurii
internării medicale ori la alcătuirea concretă a planului terapeutic să fie asistat şi de către un
medic desemnat de acesta, ale cărui concluzii sunt înaintate judecătorului de drepturi şi
libertăţi sau, după caz, judecătorului de cameră preliminară.
Judecătorul competent se pronunţă de îndată asupra propunerii, printr-o încheiere
motivată care poate fi contestată în 5 zile de la pronunţare. Contestarea nu suspendă punerea
în aplicare a măsurii de siguranţă [art. 248 alin. (8) C. pr. pen.].
Dacă admite propunerea, judecătorul dispune internarea medicală provizorie a
suspectului sau inculpatului într-o unitate specializată de asistenţă medicală, până la
însănătoşire sau până la ameliorarea sănătăţii care înlătură starea de pericol ce a determinat
354
În ipoteza sesizării judecătorului de cameră preliminară, „propunerea” la care se referă textul de
lege se efectuează prin intermediul rechizitoriului, în cazul trimiterii în judecată a inculpatului;
355
Expertiza medico-legală psihiatrică furnizează informaţii cu privire la boala psihică a suspectului
sau inculpatului şi efectele acesteia asupra siguranţei publice.
134
luarea măsurii; astfel, în privinţa măsurii procesuale analizate, legea nu a menţionat o durată
maximă a acesteia.
În cursul judecăţii în primă instanţă sau, după caz, în apel, în mod similar procedurii
reglementate pentru urmărirea penală sau camera preliminară, din oficiu sau la solicitarea
procurorului, instanţa în faţa căreia se află cauza penală poate dispune măsura internarea
medicală provizorie, pe baza expertizei medico-legale.
Dacă după dispunerea măsurii s-a produs însănătoşirea suspectului sau inculpatului ori a
intervenit o ameliorare a stării sale de sănătate care înlătură starea de pericol, judecătorul de
drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată care a
luat măsura dispune, prin încheiere, la sesizarea procurorului ori a medicului curant sau la
cererea suspectului ori inculpatului sau a unui membru de familie al acestuia, efectuarea unei
expertize medico-legale psihiatrice în vederea ridicării măsurii aplicate [art. 248 alin. (11) C. pr.
pen.].
Dispoziţiile art. 246 alin. (13) se aplică în mod corespunzător.
14.4.2 Măsurile asigurătorii

Măsurile asigurătorii reprezintă măsuri procesuale cu caracter real constând în
indisponibilizarea în cursul procesului penal a bunurilor mobile sau imobile ale suspectului,
inculpatului şi, în anumite situaţii ale părţii responsabile civilmente ori ale altor persoane în
vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a
cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile.
Cu caracter de noutate, remarcăm dezvoltarea situaţiilor premisă care reclamă luarea
acestor măsuri procesuale; în acest sens, constatăm posibilitatea dispunerii unor măsuri
asigurătorii şi în scopul executării confiscării extinse, respectiv în vederea garantării executării
cheltuielilor judiciare.
Funcţionalitatea acestor măsuri procesuale este numai asigurătorie, nu şi reparatorie356;
astfel, în cazul în care măsura asigurătorie este luată în vederea reparării pagubei, instanţa de
judecată trebuie să oblige, prin hotărâre judecătorească, pe inculpat sau partea responsabilă
civilmente la acoperirea prejudiciului.
În conformitate cu prevederile noului Cod de procedură penală (art. 252-254) rezultă că
sunt reglementate 3 categorii diferite de măsuri asigurătorii, respectiv: sechestrul propriu-zis,
notarea ipotecară şi măsura popririi, ultimele două măsuri procesuale fiind considerate forme
speciale ale sechestrului.
Bunurile cu privire la care sunt instituite măsuri asigurătorii sunt indisponibilizate,
neputând fi înstrăinate sau grevate cu sarcini, sustragerea lor ori distrugerea unui sigiliu legal
aplicat constituind infracţiunile de sustragere a bunurilor legal sechestrate357, respectiv rupere
de sigilii legal aplicate358.
356
357
Potrivit art. 261 C. pen., sustragerea unui bun care este legal sechestrat se pedepseşte cu închisoare
de la 3 luni la un an sau cu amendă. Dacă fapta a fost săvârşită de custode, pedeapsa este închisoarea
de la 6 luni la 2 ani sau amenda;
358
Potrivit art. 260 C. pen., înlăturarea ori distrugerea unui sigiliu legal aplicat se pedepseşte cu
închisoarea de la 3 luni la un an sau cu amendă. Dacă fapta a fost săvârşită de custode, pedeapsa este
închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau amenda.
135
14.4.2.2 Bunurile cu privire la care se pot lua măsuri asigurătorii
Potrivit art. 249 alin. (3) C. pr. pen., măsurile asigurătorii pentru garantarea executării
pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului, până la
maximul special al pedepsei amenzii prevăzute de lege.
Potrivit art. 249 alin. (4) C. pr. pen., măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale
sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor
persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.
Potrivit art. 249 alin. (5) C. pr. pen., măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei
produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra
bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente359, până la
concurenţa valorii probabile a prejudiciului cauzat şi a cheltuielilor prilejuite de derularea
procesului penal.
Organele judiciare competente să dispună luarea măsurilor asigurătorii necesare în
vederea evitării ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor
care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la
garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare sunt următoarele:
procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de
judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura camerei preliminare ori în cursul
fazei de judecată.
În lumina art. 249 alin. (6) C. pr. pen., măsurile asigurătorii necesare garantării reparării
pagubei produse prin infracţiune sau executării cheltuielilor judiciare se pot lua, în cursul
urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, şi la cererea părţii civile;
măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare pot folosi şi părţii civile360.
În conformitate cu dispoziţiile art. 494 C. pr. pen., măsurile asigurătorii se pot dispune şi
faţă de persoana juridică, în cazul în care inculpatul este persoană juridică; tot astfel, în scopul
confiscării speciale sau confiscării extinse, organele judiciare competente pot dispune măsuri
asigurătorii cu privire la bunurile unor persoane juridice în proprietatea sau posesia cărora se
află bunurile care urmează a fi confiscate, fără ca aceasta să aibă calitate procesuală.
14.4.2.3 Bunurile cu privire la care nu se pot lua măsuri asigurătorii

Potrivit art. 249 alin. (8) C. pr. pen., nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei
autorităţi sau instituţii publice ori unei alte persoane de drept public şi nici bunurile exceptate
de lege; în privinţa ultimei categorii, nu pot face obiectul măsurilor asigurătorii bunurile
exceptate de la urmărirea silită conform dispoziţiilor legii civile – insesizabile absolut sau
relativ361.
Bunurile care au fost declarate prin convenţia părţilor inalienabile nu sunt şi
insesizabile, astfel că pot face obiectul unei măsuri asigurătorii; în acest sens, art. 2.329
alin. (2) C. civ. prevede că numai bunurile care potrivit legii sunt inalienabile sunt şi
insesizabile.
359
În măsura în care valoarea bunurilor inculpatului cu privire la care s-au luat măsuri asigurătorii
depăşeşte valoarea pagubei (a cărei acoperire este certă), nu se vor putea lua măsuri asigurătorii şi
asupra bunurilor părţii responsabile civilmente;
360
Astfel, art. 249 alin. (6) teza finală din noul Cod de procedură penală reprezintă o derogare de la
principiul disponibilităţii;
361
În acest sens, bunurile proprietate publică sunt, în lumina art. 861 C. civ., inalienabile,
imprescriptibile şi insesizabile; renta viageră cu titlu gratuit, în limita cuantumului necesar
credirentierului pentru asigurarea întreţinerii, dacă a fost declarată insesizabilă prin contract, potrivit
art. 2.253 C. civ.;
136
Alte categorii de bunuri care, potrivit legii, nu pot fi sechestrate sunt prevăzute în
dispoziţiile art. 726-728 C. pr. civ.362; de pildă, nu sunt supuse urmăririi silite următoarele
bunuri mobile:
a) bunurile de uz personal sau casnic indispensabile traiului debitorului şi familiei sale şi
obiectele de cult, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel;
b) obiectele indispensabile persoanelor cu handicap şi cele destinate îngrijirii bolnavilor;
c) alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de 3 luni, iar dacă debitorul se
ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele necesare până la noua recoltă, animalele destinate
obţinerii mijloacelor de subzistenţă şi furajele necesare pentru aceste animale până la noua
recoltă;
d) combustibilul necesar debitorului şi familiei sale socotit pentru 3 luni de iarnă;
e) scrisorile, fotografiile şi tablourile personale sau de familie şi altele asemenea;
f) bunurile declarate neurmăribile în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege363.
14.4.2.4 Procedura de luare a măsurilor asigurătorii în general

Sub imperiul noului Cod de procedură penală, luarea măsurilor asigurătorii este, în
principiu, facultativă, putându-se dispune din oficiu364, la cererea părţii civile365 sau la
solicitarea procurorului; acesta din urmă poate solicita luarea măsurii fie prin rechizitoriu, fie
separat în cadrul procedurii de cameră preliminară sau în cursul judecăţii.
În lumina art. 249 alin. (7) C. pr. pen., măsurile asigurătorii sunt obligatorii în cazul în
care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă.
De asemenea, potrivit art. 32 din Legea nr. 656/2002, în cazul în care s-a săvârşit o
infracţiune de spălare a banilor sau de finanţare a actelor de terorism, luarea măsurilor
asigurătorii este obligatorie; art. 33 alin. (6) din acelaşi act normativ prevede că pentru a
garanta ducerea la îndeplinire a confiscării bunurilor, este obligatorie luarea măsurilor
asigurătorii prevăzute de Codul de procedură penală.
Tot astfel, conform art. 20 din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi
sancţionarea faptelor de corupţie, în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune dintre cele
prevăzute în această lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.
Aplicarea dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000, care impun, în mod obligatoriu,
luarea unei măsuri asigurătorii în cursul procesului penal, nu are ca efect dispunerea automată
a confiscării speciale, măsură de siguranţă cu privire la care instanţa de judecată se pronunţă
cu ocazia rezolvării fondului cauzei penale366.
Măsurile asigurătorii se pot dispune în cursul primei faze procesuale de către procuror,
prin ordonanţă (nu şi de organele de cercetare penală), de judecătorul de cameră preliminară,
în procedura de cameră preliminară prin încheiere, respectiv de către instanţă, în cursul
judecăţii prin încheiere.
362
Noul Cod de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010 (publicată în M. Of. nr. 545 din
3 august 2012), a intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013.
363
Pentru detalii, a se vedea: S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, Drept procesual civil. Executarea silită,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, vol. I-II; G. Boroi şi alţii, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2014;
364
Măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare penale pot folosi şi părţii civile;
365
În ipoteza în care măsura se solicită în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune;
366
Î.C.C.J., s. pen., încheierea din 4 martie 2011, www.scj.ro.
137
În ipoteza în care măsurile asigurătorii nu au fost luate pe parcursul procesului penal,
înainte de soluţionarea cauzei în primă instanţă, instanţa de judecată poate să dispună luarea
acestora prin sentinţă.
Măsura asigurătorie luată durează pe tot parcursul procesului penal, în măsura în care
aceasta nu este revocată.
14.4.2.5 Procedura de luare a măsurilor asigurătorii în general

Potrivit legii, persoanele ale căror bunuri au fost indisponibilizate prin luarea unei
măsuri asigurătorii de către organele judiciare, precum şi orice altă persoană interesată pot
face contestaţie atât împotriva acestor măsuri, cât şi contra modului de aducere la îndeplinire a
acestora367.
Prin raportare la organul judiciar penal care a dispus luarea măsurii asigurătorii,
art. 250 din noul Cod de procedură penală reglementează două proceduri de contestare
diferite, respectiv:
 contestaţia împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de
aducere la îndeplinire a acesteia;
 contestaţia împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii
luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată.
În cursul urmăririi penale, contestaţia împotriva măsurii asigurătorii luate de
procuror368 sau a modului de aducere la îndeplinire369 poate fi formulată de suspect, inculpat
sau de orice altă persoană interesată.
Potrivit art. 250 alin. (1) C. pr. pen., competenţa de soluţionare a contestaţiei aparţine
judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece
cauza în primă instanţă. Cu caracter de noutate, dacă până la soluţionarea contestaţiei a fost
sesizată instanţa prin rechizitoriu, contestaţia se înaintează, spre competentă soluţionare,
judecătorului de cameră preliminară [art. 250 alin. (51) C. pr. pen.370.]
De asemenea, subliniem faptul că persoana interesată poate formula, în cursul primei
faze procesuale, plângere la procurorul ierarhic superior procurorului care a dispus măsura, în
conformitate cu dispoziţiile art. 336-339 C. pr. pen., care poate dispune, astfel, în privinţa
legalităţii şi temeiniciei măsurii asigurătorii; tot astfel, art. 304 alin. (2) din actuala
reglementare îi oferă procurorului ierarhic superior posibilitatea ca, din oficiu, să verifice în
cursul fazei de urmărire penală actele procurorului ierarhic inferior şi, dacă apreciază că
acestea nu sunt legale sau temeinice, să dispună infirmarea lor.
Potrivit legii, contestaţia la judecătorul de drepturi şi libertăţi poate fi formulată în
termen de 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii asigurătorii sau de la data
aducerii la îndeplinire a acesteia.
Contestaţia nu este suspensivă de executare, astfel că bunurile rămân indisponibilizate
pe parcursul procedurii de contestare.
În vederea soluţionării contestaţiei, judecătorul de drepturi şi libertăţi va solicita dosarul
cauzei, procurorul având obligaţia de a înainta dosarul în termen de 24 de ore de la solicitarea
judecătorului.
367
V. Stoica, Măsurile asigurătorii în procesul penal. Căi de atac, în S.C.J., nr. 3/1995, p. 214;
368
De exemplu, cu privire la faptul că măsura este luată asupra unor bunuri a căror valoare depăşeşte
cu mult valoarea prejudiciului stabilit în cauză ori asupra anumitor bunuri care nu sunt susceptibile să
facă obiectul confiscării etc.;
369
De exemplu, împotriva procesului-verbal prin care a fost pusă în executare măsura asigurătorie.
370
Alin. (51) al art. 250 a fost introdus prin art. II pct. 62 din O.U.G. nr. 18/2016;
138
Soluţionarea contestaţiei se face în camera de consiliu, cu citarea celui care a făcut
contestaţia şi a persoanelor interesate, prin încheiere motivată, care este definitivă, putând
dispune admiterea contestaţiei şi revocarea măsurii asigurătorii ori a formelor de executare
nelegal întocmite sau respingerea contestaţiei ca tardivă sau neîntemeiată. Participarea
procurorului este obligatorie371.
Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la soluţionarea
contestaţiei.
Contestaţia împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de
către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată poate fi formulată,
potrivit art. 250 alin. (6) C. pr. pen., de procuror, suspect ori inculpat sau orice altă persoană
interesată, în termen de 3 zile de la data punerii în executare a măsurii; contestaţia, privind
activitatea de aducere la îndeplinire a hotărârii judecătoreşti, derulată de către un alt organ decât
judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, se va soluţiona de către organul
judiciar care a dispus măsura asigurătorie372.
Contestaţia nu suspendă executarea şi se soluţionează, în şedinţă publică, prin încheiere
motivată, cu citarea părţilor, în termen de 5 zile de la înregistrarea acesteia. Participarea
procurorului este obligatorie.
Judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată soluţionează
contestaţia prin încheiere definitivă putând dispune admiterea contestaţiei şi revocarea
formelor de executare nelegal întocmite sau respingerea contestaţiei ca tardivă sau
neîntemeiată.
După rămânerea definitivă a hotărârii, se poate face contestaţie potrivit legii civile
numai asupra modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii373.
Potrivit art. 250 alin. (9) C. pr. pen., în toate cazurile de soluţionare a contestaţiei
formulate, întocmirea minutei este obligatorie.
În lumina modificărilor legislative de dată recentă374, împotriva încheierii prin care s-a
dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanţa
de judecată sau de instanţa de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană interesată
poate face contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la
comunicare. Contestaţia se depune, după caz, la judecătorul de cameră preliminară, instanţa
de judecată sau instanţa de apel care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează,
împreună cu dosarul cauzei, după caz, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa
ierarhic superioară, respectiv instanţei ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la
înregistrare [art. 2501 alin. (1) C. pr. pen.].
Potrivit legii, contestaţia nu este suspensivă de executare şi se soluţionează în termen
de 5 zile de la înregistrare, în şedinţă publică, cu participarea procurorului şi cu citarea
inculpatului şi a părţilor interesate care au formulat-o. Prevederile art. 4251 şi următoarele
din Codul de procedură penală (care reglementează calea ordinară de atac a contestaţiei) se
aplică în mod corespunzător
371
În cursul acestei proceduri, asistenţa juridică nu are caracter obligatoriu, cu excepţia cazului în care
aceasta este obligatorie în prima fază procesuală privită în ansamblu.
372
De pildă, poate fi contestat modul în care a fost evaluat bunul sechestrat, persoana ale cărei bunuri
au fost indisponibilizate arătând că, din cauza evaluării eronate a bunurilor sechestrate, în masa
acestora au fost înglobate mai multe bunuri decât erau necesare în vederea garantării acoperirii
prejudiciului produs prin infracţiune;
373
Astfel, nu mai poate fi formulată contestaţie la titlu (actul procesual prin care a fost dispusă
măsura), ci doar cu privire la modul de aducere la îndeplinire a măsurii luate;
374
Art. 2501 C. pr. pen. a fost introdus prin art. II pct. 63 din O.U.G. nr. 18/2016.
139
Contestaţia împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară de la
Secţia penală a Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie a luat o măsură asigurătorie se
soluţionează de un complet format din 2 judecători de cameră preliminară, iar contestaţia
împotriva încheierii prin care Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în primă
instanţă sau în apel, a luat o măsură asigurătorie se soluţionează de Completul de 5
judecători [art. 2501 alin. (2) C. pr. pen.].
Măsurile asigurătorii sunt aduse la îndeplinire de către alţi subiecţi procesuali decât cei
care dispun luarea acestor măsuri. Astfel, ordonanţa de luare a măsurii asigurătorii se aduce la
îndeplinire de către organele de cercetare penală, precum şi de către organele competente
potrivit legii, din dispoziţia organului de urmărire penală sau a judecătorului de cameră
preliminară ori a instanţei, după caz [art. 251 C. pr. pen375.].
În privinţa măsurilor asigurătorii dispuse de judecătorul de cameră preliminară sau de
instanţa de judecată, acestea vor fi aduse la îndeplinire de executorul judecătoresc, în
conformitate cu dispoziţiile art. 7 lit. e) din Legea nr. 188/2000 privind executorii
judecătoreşti376.
14.4.2.6 Măsurile asigurătorii privite în special

După cum am arătat anterior, indisponibilizarea bunurilor, ca măsură asigurătorie, are
loc prin instituirea unui sechestru penal care poate îmbrăca una dintre următoarele forme:
- sechestrul penal propriu-zis;
- notarea ipotecară;
- poprirea.
Sub aspectul obiectului măsurii asigurătorii, sechestrul penal propriu-zis este instituit pe
bunurile mobile, notarea ipotecară se aplică bunurilor imobile, iar poprirea are ca obiect
sumele de bani datorate suspectului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente.
1. Sechestrul propriu-zis
Sechestrul penal propriu-zis reprezintă măsura asigurătorie cea mai des întâlnită în
practica organelor judiciare penale, având ca obiect indisponibilizarea bunurilor mobile377.
Potrivit art. 252 alin. (1) C. pr. pen., organul care procedează la aplicarea sechestrului
este obligat să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge, dacă este cazul, la
evaluatori sau experţi.
Ca regulă, bunurile sechestrate rămân în posesia persoanei căreia îi aparţin, cu obligaţia
ca aceasta să nu le înstrăineze sau greveze. Bunurile sechestrate sunt puse sub sigiliu sau
ridicate, putându-se numi un custode; sigiliul a fost definit ca fiind o măsură a autorităţii prin
care se urmăreşte conservarea unei anumite situaţii de fapt378.
Potrivit legii, există anumite categorii de bunuri care, în ipoteza în care sunt sechestrate,
vor fi ridicate în mod obligatoriu.
În acest sens, potrivit art. 252 alin. (2) C. pr. pen., urmează a fi ridicate, în cazul în care
sunt sechestrate, bunurile perisabile, obiectele din metale sau pietre preţioase, mijloacele de
plată străine, titlurile de valoare interne, obiectele de artă şi de muzeu, colecţiile de valoare,
precum şi sumele de bani care fac obiectul sechestrului, după cum urmează:
a) bunurile perisabile, care se predau autorităţilor competente, potrivit profilului de
activitate, care sunt obligate să le primească şi să le valorifice de îndată;
375
Art. 251 C. pr. pen. a fost modificat prin art. II pct. 64 din O.U.G. nr. 18/2016;
376
Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti a fost republicată în M. Of. nr. 738 din 20
octombrie 2011;
377
I. Ivănescu, N. Conea, Luarea măsurii asigurătorii a sechestrului penal, în Dreptul nr. 5/1995;
378
140
b) metalele sau pietrele preţioase ori obiectele confecţionate cu acestea şi mijloacele de
plată străine se depun la cea mai apropiată instituţie bancară; potrivit art. 252 alin. (6) C. pr.
pen., dacă obiectele sunt strict necesare urmăririi penale, procedurii de cameră preliminară sau
judecăţii, depunerea se face ulterior, dar nu mai târziu de 48 de ore de la pronunţarea în cauză
a unei soluţii definitive;
c) titlurile de valoare interne, obiectele de artă sau de muzeu şi colecţiile de valoare se
predau spre păstrare instituţiilor de specialitate; tot astfel, potrivit art. 252 alin. (6) C. pr. pen.,
dacă obiectele sunt strict necesare urmăririi penale, procedurii de cameră preliminară sau
judecăţii, depunerea se face ulterior, dar nu mai târziu de 48 de ore de la pronunţarea în cauză
a unei soluţii definitive;
Toate obiectele sechestrate se păstrează până la ridicarea sechestrului.
Potrivit art. 252 alin. (8) C. pr. pen., sumele de bani rezultate din valorificarea făcută
potrivit alin. (3) al art. 252 C. pr. pen., precum şi sumele de bani ridicate potrivit alin. (2) al
art. 252 C. pr. pen. se depun în contrul constituit potrivit legii speciale, în termen de cel mult 3
zile de la ridicarea banilor ori de la valorificarea bunurilor.
Potrivit legii, după ce organul care aplică sechestrul a identificat şi evaluat bunurile,
întocmeşte un proces-verbal în cuprinsul căruia arată activităţile realizate, descriind în
amănunt bunurile sechestrate, cu indicarea valorii lor. De asemenea, potrivit art. 253
alin. (1) C. pr. pen., în procesul-verbal se arată şi bunurile exceptate de lege de la urmărire,
găsite la persoana căreia i s-a aplicat sechestrul; tot astfel, se consemnează obiecţiile
suspectului sau inculpatului ori ale părţii responsabile civilmente, precum şi cele ale altor
persoane interesate.
Totodată, în procesul-verbal se menţionează şi faptul că părţile au fost încunoştinţate
că:
a) pot solicita valorificarea bunului sau bunurilor sechestrate;
b) în cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, bunurile
mobile asupra cărora s-a instituit sechestrul asigurător pot fi valorificate de către organul
judiciar, chiar şi fără consimţământul proprietarului, dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru
valorificarea acestora.
În conformitate cu dispoziţiile art. 253 alin. (3) C. pr. pen., un exemplar al
procesului-verbal se lasă persoanei asupra bunurilor căreia s-a aplicat sechestrul, iar în lipsa
acesteia, celor cu care locuieşte, administratorului, portarului sau celui care în mod obişnuit îl
înlocuieşte ori unui vecin. În cazul când o parte din bunuri sau totalitatea lor au fost predate
unui custode, se lasă acestuia o copie de pe procesul-verbal. Un exemplar se înaintează şi
organului judiciar care a dispus luarea măsurii asigurătorii, în termen de 24 de ore de la
încheierea procesului-verbal.
Cazuri speciale de valorificare a bunurilor mobile sechestrate
În lumina dispoziţiilor art. 2521 C. pr. pen., organele judiciare pot dispune valorificarea
bunurilor mobile cu privire la care s-a instituit sechestrul asigurător, fie la solicitarea
proprietarului, fie în lipsa consimţământului proprietarului, cu titlu excepţional, în cazurile
expres prevăzute de legea procesual penală.
În acest sens, în cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive,
procurorul sau instanţa de judecată care a instituit sechestrul poate dispune de îndată
valorificarea bunurilor mobile sechestrate, la cererea proprietarului bunurilor sau atunci când
există acordul acestuia.
Potrivit art. 2521 alin. (2) C. pr. pen., în cursul procesului penal, înainte de pronunţarea
unei hotărâri definitive, atunci când nu există acordul proprietarului, bunurile mobile asupra
141
cărora s-a instituit sechestrul asigurător pot fi valorificate, în mod excepţional, în următoarele
situaţii:
a) atunci când, în termen de un an de la data instituirii sechestrului, valoarea bunurilor
sechestrate s-a diminuat în mod semnificativ, respectiv cu cel puţin 40% în raport cu cea de la
momentul dispunerii măsurii asigurătorii379;
b) atunci când există riscul expirării termenului de garanţie sau când sechestrul
asigurător s-a aplicat asupra unor animale sau păsări vii;
c) atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra produselor inflamabile sau
petroliere;
d) atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra unor bunuri a căror depozitare sau
întreţinere necesită cheltuieli disproporţionate în raport cu valoarea bunului.
Potrivit art. 2521 alin. (4) C. pr. pen., sumele de bani rezultate din valorificarea bunurilor
mobile făcută potrivit art. 2521 alin. (1), (2) şi (3) C. pr. pen. se depun în contul constituit
potrivit legii speciale.
Cu privire la procedura valorificării bunurilor mobile sechestrate în cursul fazei de
urmărire penală, atunci când nu există acordul proprietarului, dacă procurorul care a instituit
sechestrul apreciază că se impune valorificarea bunurilor mobile sechestrate, îl sesizează cu o
propunere motivată de valorificare a bunurilor sechestrate pe judecătorul de drepturi şi
libertăţi.
Potrivit art. 2522 alin. (2) C. pr. pen., judecătorul de drepturi şi libertăţi competent
fixează un termen, care nu poate fi mai scurt de 10 zile, la care sunt chemate părţile, precum şi
custodele bunurilor, atunci când a fost desemnat unul; participarea procurorului este
obligatorie.
La termenul fixat, în cameră de consiliu, se aduce la cunoştinţa părţilor şi a custodelui
faptul că se intenţionează valorificarea bunurilor mobile sechestrate şi li se pune în vedere că
au dreptul de face observaţii sau cereri legate de bunurile ce urmează a fi valorificate. După
examinarea obiecţiilor şi cererilor făcute de părţi sau custode, judecătorul de drepturi şi
libertăţi dispune prin încheiere motivată asupra valorificării bunurilor mobile, în lipsa
consimţământului proprietarului; lipsa părţilor legal citate nu împiedică desfăşurarea
procedurii.
Potrivit art. 2522 alin. (4) C. pr. pen., împotriva încheierii judecătorului de drepturi şi
libertăţi prin care a fost dispusă valorificarea bunurilor mobile sechestrare, se poate face
contestaţie la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară de către părţi,
custode, procuror, precum şi de către orice altă persoană interesată în termen de 10 zile;
termenul curge de la comunicare pentru procuror, părţi sau custode sau de la data când au luat
la cunoştinţă de încheiere în cazul altor persoane interesate.
Părţile sau custodele pot face contestaţie numai împotriva încheierii prin care judecăto-
rul de drepturi şi libertăţi a dispus valorificarea bunurilor mobile sechestrate. Procurorul poate
face contestaţie numai împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi a
respins propunerea de valorificare a bunurilor mobile sechestrate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 2522 alin. (7) C. pr. pen., contestaţia împotriva
încheierii este suspensivă de executare. Judecarea cauzei se face de urgenţă şi cu precădere, iar
hotărârea prin care se soluţionează contestaţia este definitivă.
Cu privire la procedura valorificării bunurilor mobile sechestrate în cursul judecăţii,
potrivit art. 2523 alin. (1) C. pr. pen., instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea
379
Această situaţie implică existenţa unei evaluări efectuate de către organul care aplică sechestrul sau,
în anumite situaţii, de evaluatori sau experţi.
142
procurorului, a uneia dintre părţi sau a custodelui, poate dispune asupra valorificării bunurilor
mobile sechestrate. În acest scop, instanţa de judecată fixează un termen, care nu poate fi mai
scurt de 10 zile, la care sunt citate în camera de consiliu părţile, precum şi custodele bunurilor,
atunci când a fost desemnat unul. Participarea procurorului este obligatorie.
La termenul fixat, se pune în discuţia părţilor, în camera de consiliu, valorificarea
bunurilor mobile sechestrate şi li se pune în vedere că au dreptul de a face observaţii sau cereri
legate de acestea; lipsa părţilor legal citate nu împiedică desfăşurarea procedurii.
Asupra valorificării bunurilor mobile sechestrate, precum şi cu privire la cererile
formulate, instanţa de judecată dispune prin încheiere motivată; încheierea instanţei este
definitivă.
2. Poprirea
Poprirea este una dintre formele speciale380 ale sechestrului penal, constând în indis-
ponibilizarea sumelor de bani datorate suspectului, inculpatului sau părţii responsabile
civilmente.
După cum, pe bună dreptate, s-a apreciat în literatura juridică381, specificul popririi ca
măsură asigurătorie îl constituie caracterul triunghiular al acestei operaţii juridice procesuale,
care, în principiu, presupune participarea indispensabilă a trei subiecţi procesuali: creditorul
popritor, debitorul poprit şi terţul poprit382.
Potrivit art. 254 alin. (1) C. pr. pen., sumele de bani datorate cu orice titlu suspectului ori
inculpatului sau părţii responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de către cel
păgubit sunt poprite în mâinile acestora, în limitele prevăzute de lege, de la data primirii
ordonanţei sau încheierii prin care se înfiinţează sechestrul.
Potrivit legii, aceste sume vor fi consemnate de către debitori, după caz, la dispoziţia
organului judiciar care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de 5 zile de la
scadenţă, recipisele urmând a fi predate procurorului, judecătorului de cameră preliminară ori
instanţei de judecată în termen de 24 de ore de la consemnare.
3. Notarea ipotecară
Notarea ipotecară reprezintă o formă specială383 a sechestrului, cu caracter real,
aplicabilă în cazul bunurilor imobile384.
În lumina art. 253 alin. (4) C. pr. pen., pentru bunurile imobile sechestrate, procurorul,
judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată care a dispus instituirea
sechestrului cere organului competent notarea ipotecară asupra bunurilor sechestrate, anexând
380
381
I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 63;
382
În privinţa raporturilor juridice care se nasc în cadrul popririi asigurătorii, se arată că: „Această
operaţie presupune existenţa a două raporturi juridice de la creditor la debitor, distincte, şi anume: un
raport între creditorul popritor şi debitorul poprit şi între debitorul poprit şi terţul poprit. Ambele
raporturi preced înfiinţarea unei popriri executorii. În temeiul popririi executorii (ca şi în temeiul
popririi asigurătorii) se naşte un al treilea raport juridic, între creditorul popritor şi terţul poprit, în
conţinutul căruia intră obligaţiile terţului de a nu face nicio plată din suma poprită până la definitivarea
popririi, precum şi obligaţia de a face, la această dată, plata direct către creditorul popritor” (ibidem,
pp. 65 şi 66).
383
384
Determinarea bunurilor imobile care fac obiectul acestei măsuri asigurătorii se face având în vedere
dispoziţiile din Codul de procedură civilă (Cartea a V-a, Despre executarea silită, Titlul al II-lea,
Urmărirea silită asupra bunurilor debitorului, Capitolul al II-lea, Urmărirea imobiliară, art. 812 şi
urm.) şi din Codul civil;
143
copie de pe ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus sechestrul şi un exemplar al
procesului-verbal de sechestru.
Notarea ipotecară are ca efect indisponibilizarea bunului cu privire la care a fost dispusă
măsura; întreaga procedură a notării ipotecare este subsumată Legii nr. 7/1996 a cadastrului şi
a publicităţii imobiliare.
După cum s-a apreciat în practica judiciară, în cazul în care un imobil cu privire la care
a fost instituit sechestrul asigurător, a fost valorificat prin vânzare la licitaţie publică şi o parte
din preţul rezultat a fost distribuit creditorilor, menţinerea măsurii asigurătorii instituite asupra
bunului nu mai este justificată, iar sechestrul asigurător urmează a fi menţinut numai asupra
sumei nedistribuite creditorilor şi asupra altor bunuri ale inculpatului, până la concurenţa
valorii prejudiciului cauzat385.
În cazul notării ipotecare nu poate fi comisă infracţiunea de sustragere de sub sechestru
întrucât bunurile imobile nu pot constitui obiectul material al infracţiunii prevăzute de art. 261
C. pen.
Conform art. 253 alin. (5) C. pr. pen., procedura aplicabilă în ipoteza sechestrării unor
bunuri imobile este valabilă şi în ipoteza dispunerii înscrierii unei ipoteci asupra anumitor
bunuri mobile; astfel, în lumina art. 2.389 C. civ., pot fi ipotecate unele bunuri mobile,
respectiv: creanţe constatate prin titluri nominative, la ordin sau la purtător; conturi bancare;
acţiuni şi părţi sociale, valori mobiliare şi alte instrumente financiare; petrolul, gazul natural şi
celelalte resurse minerale care urmează a fi extrase; recoltele care urmează a fi culese;
pădurile care urmează a fi tăiate; efectivele de animale etc.
14.4.3 Restituirea lucrurilor

În vederea preîntâmpinării înstrăinării de către suspect sau inculpat a lucrurilor sustrase
de la persoana vătămată, legea procesual penală a instituit posibilitatea restituirii lor acesteia
din urmă.
Restituirea lucrurilor este o măsură procesuală cu caracter real, luată în cursul
procesului penal în vederea reparării în natură a pagubei produse prin infracţiune.
Restituirea lucrurilor reprezintă măsura procesuală ce constă în restituirea lucrurilor
ridicate de la suspect ori inculpat sau de la orice persoană care le-a primit spre păstrare,
persoanei vătămate sau altei persoane din posesia sau detenţia cărora lucrurile au fost luate pe
nedrept, iar prin restituire nu sunt îngreunate stabilirea situaţiei faptice şi justa soluţionare a
cauzei penale386.
Restituirea lucrurilor, ca măsură procesuală, are caracter provizoriu. Astfel, în
momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care se rezolvă şi acţiunea civilă în cadrul
procesului penal, dacă instanţa admite acţiunea civilă, restituirea lucrurilor devine modalitate
de reparare în natură a pagubei.
Prin raportare la dispoziţiile art. 255 C. pr. pen., lucrurile pot fi restituite numai în
măsura în care sunt întrunite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:
- lucrurile ridicate de la suspect, inculpat sau de la oricare altă persoană care le-a primit
spre păstrare sunt proprietatea persoanei vătămate sau a altei persoane ori au fost luate pe
nedrept din posesia sau deţinerea acestora;
- restituirea lucrurilor nu îngreunează stabilirea situaţiei faptice şi justa soluţionare a
cauzei.
385
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3507/2006, disponibilă pe site-ul instanţei supreme.
386
144
Potrivit legii, restituirea lucrurilor poate fi dispusă de către procuror sau judecătorul de
drepturi şi libertăţi, în cursul fazei de urmărire penală, de judecătorul de cameră preliminară
sau instanţa de judecată, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, prin
ordonanţă sau încheiere, la cerere sau din oficiu.
Potrivit art. 255 alin. (2) C. pr. pen., persoanei căreia i-au fost restituite lucrurile îi
incumbă obligaţia de a le păstra până la pronunţarea unei soluţii definitive în procesul penal.
14.4.4 Restabilirea situației anterioare

Restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii constituie, ca şi restituirea
lucrurilor, o măsură procesuală care are ca scop repararea în natură a pagubei produse prin
infracţiune.
Restabilirea situaţiei anterioare comiterii infracţiunii, în cursul procesului penal, prezintă
caracter provizoriu. La data rezolvării definitive a cauzei penale, în măsura în care se admite
acţiunea civilă, restabilirea situaţiei anterioare se va transforma, din măsură procesuală, în
modalitate de reparare în natură a pagubei produse prin infracţiune.
Măsura procesuală analizată trebuie dispusă de către instanţă în timp util, şi nu numai
după rezolvarea definitivă a cauzei penale387.
În lumina art. 256 C. pr. pen., instanţa de judecată, în cursul judecăţii, poate lua măsuri
de restabilire a situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, când schimbarea acelei situaţii a
rezultat din comiterea infracţiunii, iar restabilirea este posibilă.
Cu caracter de noutate, remarcăm faptul că instituţia restabilirii situaţiei anterioare
reprezintă un atribut de competenţa exclusivă a instanţei de judecată; astfel, repararea
provizorie a prejudiciului prin intermediul acestei măsuri procesuale nu poate fi făcută de
procuror sau de către judecătorul de cameră preliminară.
Cu caracter exemplificativ, poate face obiectul unei reparaţii a prejudiciului prin
restabilirea situaţiei anterioare restituirea unei sume de bani plătite în plus de către inculpat, cu
titlu de despăgubiri; astfel, instanţa de judecată (chiar dacă nu există constituire de parte
civilă) se pronunţă cu privire la repararea pagubei, fiind vorba de restabilirea situaţiei
anterioare comiterii infracţiunii, când acţiunea civilă se exercită din oficiu388, potrivit art. 397
alin. (2) C. pr. pen.
De asemenea, se va dispune restabilirea situaţiei anterioare în cazul infracţiunii de
nerespectare a hotărârilor judecătoreşti [art. 287 alin. (1) lit. g) C. pen.], constând în
împiedicarea unei persoane de a folosi, în tot sau în parte, un imobil deţinut în baza unei
hotărâri judecătoreşti, de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea; în ipoteza în care poate fi
dispusă reintegrarea în locuinţa a cărei posesie a fost pierdută ca urmare a încălcării hotărârii
judecătoreşti, instanţa de judecată dispune restabilirea situaţiei anterioare prin îndepărtarea din
locuinţă a inculpatului care a ocupat, în mod abuziv, spaţiul respectiv.
14.5 Rezumat
În lumina art. 108 C. pen., măsurile de siguranţă sunt: obligarea la tratament medical;
internarea medicală; interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii;
confiscarea specială; confiscarea extinsă. Dintre măsurile de siguranţă menţionate, obligarea
la tratament medical şi internarea medicală se pot dispune, în mod provizoriu, în cursul
procesului penal, devenind, potrivit legii, măsuri procesuale.
387
C. Crişu, Restabilirea situaţiei de fapt anterioare săvârşirii infracţiunii, în R.R.D. nr. 5/1968,
pp. 92-99;
388
145
Conform art. 245 alin. (1) C. pr. pen. raportat la art. 109 alin. (1) C. pen., obligarea
provizorie la tratament medical este măsura procesuală ce poate fi dispusă în cursul urmăririi
penale, în procedura de cameră preliminară sau în faza judecăţii, cu privire la suspectul sau
inculpatul care prezintă pericol pentru societate din cauza unei boli, inclusiv cea provocată de
consumul cronic de alcool sau de alte substanţe psihoactive.
În lumina art. 247 alin. (1) C. pr. pen., internarea medicală provizorie este măsura
procesuală privativă de libertate ce poate fi luată în cursul urmăririi penale, pe durata
procedurii camerei preliminare sau în faza judecăţii, cu privire la suspectul sau inculpatul
bolnav mintal ori consumator cronic de substanţe psihoactive, dacă luarea măsurii este
necesară pentru înlăturarea unui pericol concret şi actual pentru siguranţa publică.
Măsurile asigurătorii reprezintă măsuri procesuale cu caracter real constând în
indisponibilizarea în cursul procesului penal a bunurilor mobile sau imobile ale suspectului,
inculpatului şi, în anumite situaţii ale părţii responsabile civilmente ori ale altor persoane în
vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a
cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile.
În conformitate cu prevederile noului Cod de procedură penală (art. 252-254) rezultă că
sunt reglementate 3 categorii diferite de măsuri asigurătorii, respectiv: sechestrul propriu-zis,
notarea ipotecară şi măsura popririi, ultimele două măsuri procesuale fiind considerate forme
speciale ale sechestrului.
Restituirea lucrurilor este o măsură procesuală cu caracter real, luată în cursul
procesului penal în vederea reparării în natură a pagubei produse prin infracţiune. Restituirea
lucrurilor reprezintă măsura procesuală ce constă în restituirea lucrurilor ridicate de la suspect
ori inculpat sau de la orice persoană care le-a primit spre păstrare, persoanei vătămate sau altei
persoane din posesia sau detenţia cărora lucrurile au fost luate pe nedrept, iar prin restituire nu
sunt îngreunate stabilirea situaţiei faptice şi justa soluţionare a cauzei penale.
Restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii constituie, ca şi restituirea
lucrurilor, o măsură procesuală care are ca scop repararea în natură a pagubei produse prin
infracţiune.

1. Restituirea lucrurilor se poate dispune de către*:
a. organele de cercetare penală;
b. procuror;
c. judecătorul de cameră preliminară.
2. Restabilirea situației anterioare*:
a. se poate dispune numai de către judecătorul de drepturi și libertăți;
b. poate fi dispusă de instanța de judecată în ipoteza în care pronunță o soluție
de renunțare la aplicarea pedepsei;
c. poate fi dispusă de procuror.
3. Măsurile asigurătorii*:
a. se iau doar după începerea urmăririi penale;
b. nu sunt niciodată obligatorii;
c. pot fi luate și în procedura de cameră preliminară.
4. În cazul aplicării sechestrului, vor fi ridicate în mod obligatoriu*:
a. obiectele de artă și de muzeu;
b. colecțiile de voaloare;
c. obiectele a căror proveniență nu poate fi justificată.
5. Măsurile asigurătorii*:
146
a. sunt aduse la îndeplinire de către organele de cercetare penală;
b. nu pot viza bunuri imobile;
c. pot viza bunuri perisabile.

Bucureşti, 2018;

1. b, c;
2. b;
3. a, c;
4. a, b;
5. a, c.
147
Actele procesuale și procedurale comune
15.1 Introducere
Această unitate urmărește definirea noțiunii de „act procesual”, definirea noțiunii de
„act procedural”, analizarea categoriilor de acte procedurale comune (citare, mandat de
aducere, accesul la bazele de date electronice), analiza privind modificarea actelor
procedurale, îndreptarea erorilor materiale şi înlăturarea unor omisiuni vădite.
 Definiți noțiunea de „act procesual”;
 Definiți noțiunea de „act procedural”;
 Definiți noțiunile de „citare” și „citație” în procesul penal;
 Arătați ce reprezintă mandatul de aducere;
 Arătați ce reprezintă accesul la bazele de date electronice;
 Discutați chestiuni privind modificarea actelor procedurale, îndreptarea
erorilor materiale şi înlăturarea unor omisiuni vădite.
15.4.1 Actul procesual

Activităţile procesuale derulate în cursul procesului penal sunt realizate prin efectuarea
anumitor acte de către diferiţii subiecţi procesuali participanţi la soluţionarea unei cauze
penale.
Actele prin care se efectuează activităţile procesuale penale se divid în acte procesuale
şi acte procedurale.
Actele procesuale constituie manifestări de voinţă prin care organele judiciare penale şi
părţile din proces dispun, în limitele drepturilor lor, cu privire la desfăşurarea procesului
penal.
Sunt acte procesuale: plângerea prealabilă, sentinţa, decizia, rechizitoriul, ordonanţa
procurorului prin care se dispune punerea în mişcare a acţiunii penale, încheierea prin care se
dispune luarea măsurii arestării preventive, plângerea prealabilă etc.
În principiu, actele procesuale au o autonomie în cadrul procesului penal, emiterea lor
valabilă raportându-se numai la condiţiile legale, iar nu şi la existenţa prealabilă a altor acte
procesuale. Există, însă, şi acte procesuale a căror emitere valabilă este condiţionată de
existenţa prealabilă a altor acte, de exemplu, începerea urmăririi penale, în cazul anumitor
infracţiuni, este condiţionată de formularea unei plângeri prealabile a persoanei vătămate.
În vederea folosirii acestora în cauza penală, actele procesuale trebuie întocmite de către
organul judiciar competent cu întrunirea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege389.
Reprezintă acte procesuale comune asistenţa juridică şi reprezentarea.
389
Legea nu reglementează drept condiţie de valabilitate a tuturor actelor procesuale întocmirea lor în
formă scrisă; astfel, acestea pot fi realizate şi pe cale verbală, cu precădere în faza judecăţii;
148
15.4.2 Actul procedural
Actul procedural reprezintă mijlocul prin care sunt aduse la îndeplinire sarcinile care
decurg din actele şi măsurile procesuale390. Astfel, dispoziţiile existente în actele procesuale
sunt efectuate prin intermediul actelor procedurale; în acest sens, mandatul de arestare
reprezintă actul încheiat în temeiul încheierii prin care s-a dispus măsura arestării preventive,
pentru aducerea la îndeplinire a acesteia.
Tot astfel, actul procesual al organului de urmărire penală sau al instanţei prin care se
dispune audierea unui martor, suspect sau inculpat va fi adus la îndeplinire prin citarea
persoanelor ce vor fi audiate sau prin consemnarea declaraţiilor acestora cu ocazia ascultării în
cuprinsul unei declaraţii.
Actele procedurale sunt dependente de existenţa prealabilă a unui act sau a unei măsuri
procesuale, ele neavând caracter autonom391.
Pentru utilizarea lor în cadrul procesului penal, actele procedurale trebuie încheiate de
către organul judiciar competent cu respectarea condiţiilor legale de fond şi de formă; actele
procedurale se întocmesc întotdeauna în limba română.
De regulă, actele procedurale nu pot avea caracter privat; există, însă, situaţii când
anumite acte procedurale sunt făcute de către părţi (de exemplu, organul de urmărire penală
dispune prin ordonanţă prezentarea şi predarea unui obiect, iar persoana care îl deţine îl
predă).
15.4.3 Actele procedurale comune

15.4.3.1 Citarea
15.4.3.1.1 Noțiunile de citare și citație
Pentru ca procesul penal să se deruleze în conformitate cu prevederile legii, se impune
ca la activităţile procesuale să participe, în afara organelor judiciare, şi părţile, subiecţii
procesuali principali sau alte categorii de persoane.
Instituţia cu ajutorul căreia organele judiciare penale asigură prezenţa părţilor, a
subiecţilor procesuali principali sau a altor persoane la activitatea procesuală este citarea;
dispoziţia de citare reprezintă actul procesual, iar citaţia constituie actul procedural.
Citarea nu este singura modalitate prin care se poate asigura prezenţa părţilor sau a
subiecţilor procesuali la activitatea judiciară; astfel, din economia noului Cod de procedură
penală rezultă că prezenţa poate fi asigurată şi cu ajutorul altor instituţii, cum sunt
încunoştinţarea [de pildă, potrivit art. 92 alin. (2) C. pr. pen., avocatul suspectului sau
inculpatului va fi încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală prin
notificare telefonică, fax, e-mail etc.], înştiinţarea [de exemplu, potrivit art. 260 alin. (2) C. pr.
pen., dacă persoana citată refuză să primească citaţia, persoana însărcinată să comunice citaţia
va afişa pe uşa destinatarului o înştiinţare] sau chemarea [de pildă, potrivit art. 175 alin. (7) C.
pr. pen., expertul are obligaţia de a se prezenta în faţa organelor de urmărire penală sau a
instanţei de judecată ori de câte ori este chemat].
În lumina art. 257 alin. (2) C. pr. pen., comunicarea citaţiilor şi a tuturor actelor de
procedură se va face, din oficiu, prin agenţii procedurali ai organelor judiciare sau prin orice
alt salariat al acestora, prin intermediul poliţiei locale ori prin serviciul poştal sau de curierat.
Cu titlu de excepţie, în anumite cazuri, legea procesual penală oferă organelor judiciare
penale posibilitatea de a chema prin intermediul citaţiei anumite persoane sau entităţi în
390
N. Iliescu, în V. Dongoroz şi colectiv, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român,
op. cit., p. 346.
391
149
cadrul procesului [de exemplu, conform art. 505 alin. (2) C. pr. pen., când suspectul sau
inculpatul este un minor care a împlinit 16 ani, la orice audiere sau confruntare a acestuia,
dacă organul judiciar consideră necesar, citează părinţii minorului sau, după caz, pe tutore,
curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar minorul, precum şi
direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copilului din localitatea unde are loc
ascultarea; tot astfel, conform art. 531 C. pr. pen., în procedura reabilitării judecătoreşti,
instanţa competentă va dispune citarea persoanelor a căror audiere o consideră necesară].
De asemenea, legiuitorul a stabilit cazuri în care activitatea jurisdicţională are loc fără
citarea părţilor [de exemplu, potrivit art. 405 alin. (2) C. pr. pen., la pronunţarea hotărârii
părţile nu se citează; potrivit art. 168 alin. (4) C. pr. pen., cererea prin care se solicită
încuviinţarea efectuării percheziţiei informatice se soluţionează în camera de consiliu, fără
citarea părţilor etc.].
15.4.3.1.2 Mandatul de aducere
În vreme ce citarea reprezintă modalitatea de invitare a unei persoane în faţa organelor
judiciare, mandatul de aducere constituie actul prin care se ordonă conducerea unei persoane
în faţa organelor judiciare.
Mandatul de aducere este actul procesual prin care se ordonă conducerea unei persoane
în faţa organelor judiciare penale, iar aducerea propriu-zisă (actul de executare a mandatului)
reprezintă un act procedural cu caracter de constrângere.
Potrivit art. 265 alin. (1) C. pr. pen., o persoană poate fi adusă în faţa organului de
urmărire penală sau a instanţei de judecată pe baza unui mandat de aducere, dacă, fiind
anterior citată, nu s-a prezentat, în mod nejustificat, iar ascultarea ori prezenţa ei este necesară,
sau dacă nu a fost posibilă comunicarea corespunzătoare a citaţiei şi împrejurările indică
fără echivoc că persoana se sustrage de la primirea citaţiei.
Suspectul sau inculpatul poate fi adus cu mandat de aducere, chiar înainte de a fi chemat
prin citaţie, dacă această măsură se impune în interesul rezolvării cauzei [art. 265 alin. (2) C.
pr. pen.].
În privinţa suspectului sau inculpatului persoană juridică, mandatul de aducere urmează
a fi emis cu privire la reprezentantul legal sau convenţional al acestuia392.
În cursul urmăririi penale mandatul de aducere se emite de către organul de urmărire
penală, prin ordonanţă, iar în cursul judecăţii de către instanţă, prin încheiere; în temeiul
acestor acte procesuale, este emis mandatul de aducere (act procedural). De asemenea,
judecătorul de drepturi şi libertăţi sau judecătorul de cameră preliminară pot dispune emiterea
unui mandat de aducere în cazul în care apreciază că se impune prezenţa inculpatului, cu
prilejul soluţionării unei cereri sau propuneri privind măsurile preventive.
Potrivit art. 266 alin. (1) C. pr. pen., mandatul de aducere se execută prin organele de
cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de ordine publică (de exemplu, prin organele
jandarmeriei române); executarea mandatelor de aducere privind pe militari se face prin
comandantul unităţii militare sau prin poliţia militară, conform alin. (5) al aceluiaşi articol.
Persoana căreia i se încredinţează executarea mandatului transmite mandatul persoanei
pentru care acesta a fost emis şi îi solicită să o însoţească. În cazul în care persoana indicată în
mandat refuză să însoţească persoana care execută mandatul sau încearcă să fugă, aceasta va
fi adusă prin constrângere, conform art. 266 alin. (1) din actuala procedură penală; astfel, în
lumina noilor dispoziţii procesual penale, orice persoană care face obiectul unui mandat de
aducere393, poate fi adusă prin constrângere la sediul organelor judiciare.
392
Mandatar sau practician în insolvenţă;
393
Inclusiv persoana vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente.
150
În mod excepţional, dacă persoana arătată în mandatul de aducere nu poate fi adusă din
motive de boală, cel însărcinat cu executarea mandatului constată aceasta într-un
proces-verbal, care se înaintează de îndată organului de urmărire penală sau, după caz,
instanţei de judecată.
Dacă cel însărcinat cu executarea mandatului de aducere nu găseşte persoana prevăzută
în mandat la adresa indicată, face cercetări şi, dacă acestea au rămas fără rezultat, încheie un
proces-verbal care va cuprinde menţiuni despre cercetările făcute. Procesul-verbal se
înaintează, de îndată, organului de urmărire penală sau, după caz, instanţei de judecată.
Potrivit art. 266 alin. (6) C. pr. pen., activităţile desfăşurate cu ocazia executării
mandatului de aducere sunt consemnate într-un proces-verbal, care trebuie să cuprindă:
a) numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;
b) locul unde este încheiat;
c) menţiuni despre activităţile desfăşurate.
Organele care execută mandatul de aducere emis de organele de urmărire penală nu au
dreptul de a pătrunde în orice mod în locuinţa persoanei ce urmează a fi adusă în faţa
organelor judiciare. Astfel, dacă persoana ce trebuie adusă se găseşte în spaţiul său privat,
mandatul de aducere poate fi executat numai dacă aceasta îşi manifestă consimţământul în
sensul accesului în locuinţă sau dacă părăseşte acest spaţiu de bunăvoie394.
În ipoteza în care accesul într-un spaţiu privat s-a efectuat în baza unui mandat de
percheziţie care a fost emis de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, organele de urmărire
penală au posibilitatea de a aduce persoanele găsite în spaţiul privat la sediul lor pentru
audiere, în baza mandatului de aducere emis de procuror sau, după caz, de organele de
cercetare penală.
În ipoteza în care pentru executarea mandatului de aducere se impune accesul, fără
consimţământ, într-un domiciliu sau sediu, noua reglementare procesual penală prevede că, în
faza de urmărire penală, mandatul de aducere se poate dispune, la cererea procurorului, de
în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei rază teritorială
se află parchetul din care face parte procurorul.
15.4.3.1.3 Accesul la bazele de date electronice

În conformitate cu dispoziţiile art. 267 alin. (1) C. pr. pen., în vederea realizării
procedurii de citare, a comunicării actelor de procedură sau a aducerii cu mandat la
desfăşurarea procedurilor, procurorul sau instanţa au drept de acces direct la bazele electronice
de date deţinute de organele administraţiei de stat.
Organele administraţiei de stat care deţin baze electronice de date sunt obligate să
colaboreze cu procurorul sau cu instanţa de judecată în vederea asigurării accesului direct al
acestora la informaţiile existente în bazele electronice de date, în condiţiile legii.
Astfel, noul Cod de procedură penală consacră accesul direct al procurorului sau, după
caz, al instanţei de judecată la informaţiile necesare în vederea comunicării cu participanţii în
procesul penal.
394
151
15.4.4 Modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor materiale şi
înlăturarea unor omisiuni vădite
15.4.4.1 Modificarea actelor procedurale
Forma scrisă a actelor procedurale de constatare395 este de natură să excludă
contestarea ulterioară a existenţei sau conţinutului acestora, permite efectuarea unui control cu
privire la modul de aducere la îndeplinire a actelor procesuale şi obligă organele judiciare
penale să respecte prevederile legii referitoare la derularea activităţilor necesare pentru
rezolvarea cauzelor penale396.
În conformitate cu dispoziţiile art. 277 alin. (1) C. pr. pen., orice adăugare, corectură ori
suprimare făcută în cuprinsul unui act procedural este luată în considerare numai dacă aceste
modificări sunt confirmate în scris, în cuprinsul sau la sfârşitul actului, de către cei care l-au
semnat.
În vederea evitării adăugărilor ce ar putea fi efectuate în cuprinsul actelor procedurale
constatatoare, legea procesual penală prevede, în anumite situaţii, obligaţia ca toate paginile
actului întocmit să fie semnate397.
Dacă în cuprinsul actului procedural scris se efectuează modificări neconfirmate, dar
care nu schimbă înţelesul frazei, acestea rămân valabile, conform art. 277 alin. (2) C. pr. pen.
Locurile nescrise în cuprinsul unei declaraţii trebuie barate, astfel încât să nu se poată face
adăugări.
15.4.4.2 Îndreptarea erorilor materiale

Eroarea materială reprezintă o greşeală evidentă strecurată cu prilejul încheierii unui
act procedural (de exemplu, tehnoredactarea eronată a anumitor date, nume sau menţiuni);
eroarea materială este evidentă când rezultă din compararea a ceea ce s-a consemnat greşit cu
datele existente în conţinutul dosarului penal sau al însuşi actului în care s-a strecurat eroarea
materială.
Îndreptarea erorii materiale constituie instrumentul juridic prin care este corectată
eroarea materială evidentă strecurată în cuprinsul unui act procesual sau procedural.
Potrivit art. 278 alin. (1) C. pr. pen., erorile materiale evidente din cuprinsul unui act
procedural se îndreaptă de însuşi organul de urmărire penală, de judecătorul de drepturi şi
libertăţi sau de cameră preliminară ori de instanţa care a întocmit actul, la cererea celui
interesat ori din oficiu.
În vederea îndreptării erorii, părţile pot fi chemate spre a da lămuriri, potrivit art. 278
alin. (2) C. pr. pen.398.
Despre îndreptarea efectuată organul judiciar întocmeşte, după caz, un proces-verbal sau
o încheiere, făcându-se menţiune şi la sfârşitul actului corectat.
Procedura reglementată de art. 278 C. pr. pen. nu se poate folosi în situaţia în care
greşelile pe care le conţin anumite acte procedurale scrise au avut sau, după caz, pot avea
consecinţe cu privire la desfăşurarea procesului penal sau asupra răspunderii penale a
395
Documentele în care se consemnează modalitatea de efectuare a anumitor acte şi măsuri procesuale
sunt denumite acte procedurale de constatare; a se vedea, în acest sens: Gr. Theodoru, op. cit., p. 234;
396
S. Kahane, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 176.
397
Astfel, conform art. 199 alin. (2) C. pr. pen., procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la
sfârşit de cel care îl încheie, precum şi de persoanele prezente la întocmirea procesului-verbal, res-
pectiv persoanele la care se referă procesul-verbal;
398
Textul de lege invocat trebuie interpretat în mod extensiv, în sensul că lămuririle pot fi solicitate şi
subiecţilor procesuali principali;
152
inculpatului399. În acest sens, citarea sub un nume şi un prenume greşit, care a avut ca urmare
desfăşurarea judecăţii în lipsa persoanei greşit citate, nu constituie eroare materială400.
Potrivit instanţei supreme, indicarea corectă în minută, precum şi în considerentele
hotărârii, a datei de la care se deduce din durata pedepsei pronunţate timpul arestării
preventive şi menţionarea în dispozitivul hotărârii a aceleiaşi zile şi luni, dar a altui an decât în
minută, nu constituie motiv de casare, ci o evidentă eroare materială, ce se îndreaptă de
instanţa de judecată care a pronunţat hotărârea401.
Încheierile de îndreptare a erorilor materiale sau cele date pentru înlăturarea unor
omisiuni vădite nu pot fi atacate separat, ci numai odată cu hotărârea fondului, calea de atac
declarată împotriva sentinţei socotindu-se făcută şi împotriva acestor încheieri, chiar dacă au
fost date după pronunţarea hotărârii402.
15.4.4.3 Înlăturarea unor omisiuni vădite

Omisiunea vădită presupune absenţa anumitor menţiuni pe care trebuie să le cuprindă
actul procedural, menţiuni care vizează soluţionarea de către organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată a anumitor aspecte care privesc rezolvarea cauzei penale.
În lumina art. 279 C. pr. pen., sunt considerate omisiuni vădite cazurile în care organele
judiciare nu s-au pronunţat cu privire la sumele pretinse de martori, experţi, interpreţi, avocaţi,
cu titlu de cheltuieli judiciare, precum şi cu privire la restituirea lucrurilor sau la ridicarea
măsurilor asigurătorii.
Nepronunţarea cu privire la un capăt de cerere sau asupra confiscării speciale, în ipoteza
în care aceasta este obligatorie, nu este considerată urmarea unei omisiuni vădite403.
Procedura de înlăturare a omisiunilor vădite este aceeaşi ca şi în cazul îndreptării
erorilor materiale.
15.5 Rezumat
Actele prin care se efectuează activităţile procesuale penale se divid în acte procesuale
şi acte procedurale.
Actele procesuale constituie manifestări de voinţă prin care organele judiciare penale şi
părţile din proces dispun, în limitele drepturilor lor, cu privire la desfăşurarea procesului
penal.
Actul procedural reprezintă mijlocul prin care sunt aduse la îndeplinire sarcinile care
decurg din actele şi măsurile procesuale.
Pentru ca procesul penal să se deruleze în conformitate cu prevederile legii, se impune
ca la activităţile procesuale să participe, în afara organelor judiciare, şi părţile, subiecţii
procesuali principali sau alte categorii de persoane.
Instituţia cu ajutorul căreia organele judiciare penale asigură prezenţa părţilor, a
subiecţilor procesuali principali sau a altor persoane la activitatea procesuală este citarea;
dispoziţia de citare reprezintă actul procesual, iar citaţia constituie actul procedural.
În vreme ce citarea reprezintă modalitatea de invitare a unei persoane în faţa organelor
judiciare, mandatul de aducere constituie actul prin care se ordonă conducerea unei persoane
în faţa organelor judiciare. Mandatul de aducere este actul procesual prin care se ordonă
399
400
T.S., s. pen., dec. nr. 737/1980, în R.R.D. nr. 12/1980, p. 60;
401
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 107/09.01.2004, www.legalis.ro.
402
Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3745/06.07.2004, în M. Udroiu, op. cit., p. 668;
403
T. jud. Botoşani, dec. pen. nr. 408/1974, în R.R.D., nr. 3/1975, p. 63.
153
conducerea unei persoane în faţa organelor judiciare penale, iar aducerea propriu-zisă (actul
de executare a mandatului) reprezintă un act procedural cu caracter de constrângere.
În conformitate cu dispoziţiile art. 267 alin. (1) C. pr. pen., în vederea realizării
procedurii de citare, a comunicării actelor de procedură sau a aducerii cu mandat la
desfăşurarea procedurilor, procurorul sau instanţa au drept de acces direct la bazele electronice
de date deţinute de organele administraţiei de stat.
În legătură cu modificările actelor procedurale, în conformitate cu dispoziţiile art. 277
alin. (1) C. pr. pen., orice adăugare, corectură ori suprimare făcută în cuprinsul unui act
procedural este luată în considerare numai dacă aceste modificări sunt confirmate în scris, în
cuprinsul sau la sfârşitul actului, de către cei care l-au semnat.
Îndreptarea erorii materiale constituie instrumentul juridic prin care este corectată
eroarea materială evidentă strecurată în cuprinsul unui act procesual sau procedural.
Omisiunea vădită presupune absenţa anumitor menţiuni pe care trebuie să le cuprindă
actul procedural, menţiuni care vizează soluţionarea de către organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată a anumitor aspecte care privesc rezolvarea cauzei penale.

1. Constituie acte procedurale*:
a. mandatul de arestare;
b. decizia;
c. rechizitoriul.
2. Constituie acte procesuale*:
a. sentința;
b. mandatul de aducere;
c. plângerea prealabilă.
3. Mandatul de aducere*:
a. este un act procesual;
b. nu se poate executa decât prin organele de cercetare penală ale poliției
judiciare și organele de ordine publică;
c. este un act procedural.
4. Comunicarea citațiilor*:
a. nu se poate face prin intermediul poliției comunitare;
b. nu se poate face prin alți salariați ai organelor judiciare decât agenții
procedurali;
c. se face din oficiu.
5. Actele procesuale*:
a. nu se întocmesc întotdeauna în limba române;
b. comune sunt asistența juridică și reprezentarea;
c. nu pot fi realizate pe cale verbală.

154
Bucureşti, 2018;

1. a;
2. a, c;
3. c;
4. c;
5. b.
155
16. Unitatea de învățare nr. 14: Instituții legate de actele procesuale și
procedurale. Considerații preliminare. Termenele. Sancțiunile procedurale
penale. Cheltuielile judiciare și amenda judiciară.
16.1 Introducere
Această unitate urmărește analizarea instituțiilor legate de actele procesuale și
procedurale (termenele și sancțiunile procedurale penale), analizarea unor aspecte privind
cheltuielile judiciare și amenda judiciară.
 Definiți noțiunea de „termene”;
 Arătați care este modul de calcul al termenelor;
 Arătați care sunt actele considerate ca făcute în termen;
 Arătați ce reprezintă sancțiunile procedurale penale;
 Arătați ce reprezință „inexistența”;
 Arătați ce reprezință „decăderea”;
 Arătați ce reprezință „inadmisibilitatea”;
 Arătați ce reprezință excluderea probelor în procesul penal;
 Definiți noțiunea de „nulitate” în procesul penal;
 Arătați modul de clasificare a nulităților în procesul penal;
 Arătați care sunt efectele nulităților;
 Arătați ce reprezintă cheltuielile judiciare;
 Arătați ce reprezintă amenda judiciară.
16.4.1 Instituții legate de actele procesuale și procedurale

16.4.1.1 Termenele
16.4.1.1.1 Noțiune
Termenele sunt intervale de timp înăuntrul cărora sau după epuizarea cărora pot fi
îndeplinite acte şi măsuri procesuale sau procedurale404. Astfel, organele judiciare penale,
părţile şi subiecţii procesuali principali trebuie să îşi manifeste voinţa în sensul exercitării unui
anumit drept în intervalul de timp prevăzut de dispoziţiile legale; or, manifestarea de voinţă
prin care organele judiciare penale, părţile sau subiecţii procesuali principali dispun în limitele
drepturilor pe care aceştia le deţin, constituie tocmai acte procesuale cu privire la derularea
procesului penal405.
În anumite cazuri, legiuitorul nu a fixat intervale de timp limitate, arătând însă că
organelor judiciare le incumbă obligaţia de a dispune operativ realizarea acestora406; astfel,
404
Gr. Theodoru, op. cit., p. 247;
405
406
Actele în a căror privinţă nu au fost fixate sau prefigurate intervale de timp pot fi realizate oricând,
prin raportare la aspectele concrete ale fiecărei cauze penale.
156
această obligaţie a organelor judiciare penale este prefigurată, de pildă, prin următoarele
expresii: imediat407, de urgenţă408, de îndată409.
În literatura juridică410, termenele au fost clasificate prin raportare la mai multe criterii,
respectiv:.
a) În funcţie de natura drepturilor şi intereselor pe care le ocrotesc, termenele se divid în:
 termene substanțiale;
 termene procedurale.
b) În funcţie de caracterul lor sau de efectele pe care le generează, termenele pot fi:
 termene peremptorii (imperative);
 termene dilatorii (prohibitive).
c) În funcţie de durata lor, termenele pot fi:
 termene pe ore;
 termene pe zile;
 termene pe luni;
 termene pe ani;
 termene nedeterminate.
d) Prin raportare la factorul care stabileşte durata termenelor, acestea se împart în:
 termene legale;
 termene judiciare.
e) În raport cu conţinutul timp, termenele se împart în:
 termene fixe;
 termene minime;
 termene maxime.
f) După modul de calcul, termenele sunt: de succesiune şi de regresiune.
 termene de succesiune;
 termene de regresiune.
16.4.1.1.2 Modul de calcul al termenelor

a) Calculul termenelor substanţiale
Potrivit legii, calculul termenelor substanţiale pe ore şi pe zile se face în sensul că ora
sau ziua la care începe şi la care se sfârşeşte termenul intră în durata acestuia; astfel, potrivit
art. 271 C. pr. pen., în calculul termenelor privind măsurile preventive sau orice măsuri
restrictive de drepturi411, ora sau ziua de la care începe şi cea la care se sfârşeşte termenul intră
în durata acestuia.
407
De pildă, potrivit art. 142 alin. (4) C. pr. pen., procurorul are obligaţia de a înceta imediat
supravegherea tehnică înainte de expirarea duratei mandatului dacă nu mai există temeiurile care au
justificat măsura, informând de îndată despre aceasta judecătorul care a emis mandatul;
408
De pildă, potrivit art. 328 alin. (1) C. pr. pen., în cauzele cu inculpaţi arestaţi, verificarea
rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior se face de urgenţă şi înainte de expirarea duratei
arestării preventive;
409
De pildă, potrivit art. 594 alin. (1) C. pr. pen., instanţa care a dispus întreruperea executării pedepsei
comunică de îndată această măsură instanţei de executare, locului de deţinere şi organului de poliţie.
410
411
Opinăm că în această categorie, legiuitorul a avut în vedere nu doar măsurile preventive
propriu-zise (reţinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune, arestul la domiciliu şi
arestarea preventivă), ci şi orice alte instituţii de drept procesual penal prin instituirea cărora se aduce o
atingere drepturilor persoanei [de pildă, termenul maxim de 15 zile pentru care se poate emite mandatul
de percheziţie domiciliară, conform art. 158 alin. (7) lit. d) C. pr. pen.].
157
În acest sens, în ipoteza reţinerii, termenul de 24 de ore care a început să curgă, de pildă,
pe 22 ianuarie 2014, la ora 7, a expirat la 23 ianuarie 2014 la aceeaşi oră; tot astfel, în cazul
unei arestări preventive dispuse pe o durată de 15 zile, de pildă, în cazul în care măsura a fost
luată pe data de 6 a lunii, aceasta expiră în ziua de 20 a aceleiaşi luni412.
Cu privire la modul de calcul al termenelor substanţiale pe luni şi ani, semnalăm
incidenţa prevederilor art. 186 alin. (1) teza finală din Codul penal, în conformitate cu care
luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au
început să curgă.
b) Calculul termenelor procedurale
În conformitate cu dispoziţiile art. 269 alin. (1) C. pr. pen., la calcularea termenelor
procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul prevăzut în actul care a provocat
curgerea termenului, în afară de cazul când legea dispune altfel.
Termenele pe ore sau pe zile se calculează, potrivit art. 269 alin. (2) C. pr. pen., pe
unităţi libere de timp în sensul că nu se socoteşte ora sau ziua de la care începe să curgă
termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte; în acest sens, un termen de trei zile
care începe să curgă într-o zi de luni, se împlineşte vineri (termenul are trei zile libere: marţi,
miercuri şi joi).
Termenele socotite pe luni sau pe ani expiră, după caz, la sfârşitul zilei corespunzătoare
a ultimei luni ori la sfârşitul zilei şi lunii corespunzătoare din ultimul an. Dacă această zi cade
într-o lună care nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acelei luni.
Astfel, în cazul termenelor pe luni sau pe ani, intră în durata termenului ziua de la care
acesta începe să curgă, însă nu intră în durata termenului ziua în care acesta se împlineşte; de
pildă, un termen de o lună care începe să curgă la 23 ianuarie expiră la sfârşitul zilei de 23
februarie.
Potrivit art. 269 alin. (4) C. pr. pen., când ultima zi a unui termen cade într-o zi
nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează; textul de lege
invocat vizează calculul termenelor pe zile, luni sau ani413.
16.4.1.1.3 Acte considerate ca făcute în termen

Potrivit art. 270 alin. (1) C. pr. pen., actul depus înăuntrul termenului prevăzut de lege la
administraţia locului de deţinere ori la unitatea militară sau la oficiul poştal prin scrisoare
recomandată414 este considerat ca făcut în termen. În aceste ipoteze, înregistrarea sau atestarea
făcută de către administraţia locului de deţinere pe actul depus, recipisa oficiului poştal,
precum şi înregistrarea ori atestarea făcută de unitatea militară pe actul depus servesc ca
dovadă a datei depunerii actului.
În cazul în care un act care trebuia făcut într-un anumit termen a fost comunicat sau
transmis, din necunoaştere ori dintr-o greşeală vădită a expeditorului, înainte de expirarea
termenului, unui organ judiciar care nu are competenţă, se consideră că a fost depus în termen,
chiar dacă actul ajunge la organul judiciar competent după expirarea termenului fixat.
Actul efectuat de procuror (cu excepţia căilor de atac) este considerat ca făcut în termen
dacă data la care a fost trecut în registrul de ieşire al parchetului este înăuntrul termenului
cerut de lege pentru efectuarea actului [art. 270 alin. (3) C. pr. pen.].
412
Pentru calculul perioadei totale s-au numărat atât prima zi a termenului, cât şi ultima zi a acestuia;
413
De pildă, în ipoteza unui termen de trei zile care începe să curgă miercuri, momentul final al
acestuia este luni la orele 24 întrucât zilele libere sunt joi, vineri şi sâmbătă; termenul expiră duminică,
însă această zi este nelucrătoare, astfel că termenul se prorogă până la sfârşitul zilei de luni;
414
Nu şi prin scrisoare simplă sau printr-un serviciu de curierat.
158
16.4.2 Sancțiunile procedurale penale
Pentru ca actele procesuale şi procedurale să fie valabile, acestea trebuie realizate cu
respectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege, altfel spus trebuie respectate
toate prevederile legale care reglementează activitatea procesuală ce presupune efectuarea
respectivelor acte.
Mijloacele cu ajutorul cărora actele procesuale şi procedurale realizate în mod nelegal
devin lipsite de valabilitate sunt sancţiunile procedurale415.
Sancţiunile procedurale constituie remedii procedurale care au rolul de a înlătura sau
zădărnici producerea consecinţelor juridice în ipoteza în care legea a fost nesocotită cu prilejul
îndeplinirii activităţii procedurale416.
În sens larg, noţiunea de „sancţiuni procedurale” cuprinde: inexistenţa, decăderea,
inadmisibilitatea, excluderea şi nulitatea; în sens restrâns, această noţiune cuprinde numai
nulitatea417.
16.4.2.2 Inexistența
Inexistenţa, ca sancţiune procedurală penală nu este reglementată de legea procesual
penală.
După cum, pe bună dreptate, s-a apreciat în literatura de specialitate418, este inexistent
acel act care nu a luat fiinţă juridică întrucât nu s-a produs în condiţiile esenţiale necesare
pentru a se naşte.
Astfel, inexistenţa reprezintă sancţiunea procedurală care vizează nevalabilitatea actelor
care au numai aparenţa unei existenţe juridice, reprezentând, în esenţă, simple realităţi de
fapt419 (de exemplu, este considerată inexistentă o citaţie întocmită către unul dintre subiecţii
procesuali principali sau o hotărâre judecătorească redactată de către procuror).
Faţă de nulitate, care presupune refacerea actului anulat, inexistenţa nu are un asemenea
efect juridic; tot astfel, nulitatea constă în invalidarea unui act care există din punct de vedere
juridic, în vreme ce inexistenţa vizează un act care există doar în fapt.
16.4.2.3 Decăderea
Potrivit art. 268 alin. (1) C. pr. pen., când pentru exercitarea unui drept procesual legea
prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi
nulitatea actului făcut peste termen.
Astfel, decăderea, ca sancţiune procedurală, constă în pierderea exerciţiului unui drept
care nu a fost exercitat în cadrul termenului imperativ (peremptoriu) prevăzut de lege.
Cu titlu exemplificativ, decăderea, ca sancţiune procedurală, operează în cazul în care,
persoana căreia i s-a cauzat un prejudiciu material prin comiterea infracţiunii nu s-a constituit
parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti420; tot astfel, poate fi decăzută din
exerciţiul dreptului procesual şi persoana care nu a declarat contestaţie, apel sau orice altă cale
de atac înăuntrul termenului prevăzut de lege.
415
416
V. Dongoroz, Curs de procedură penală, ed. a II-a, 1942, p. 167;
417
N. Giurgiu, Cauzele de nulitate în procesul penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 28;
418
Tr. Pop, Drept procesual penal. Partea generală, vol. III, Tipografia Naţională, Cluj, 1947, p. 65;
419
N. Giurgiu, op. cit., p. 265;
420
În ipoteza prezentată, persoana vătămată pierde exerciţiul dreptului în cadrul procesului penal, însă
are dreptul subiectiv şi se poate adresa cu acţiune civilă în faţa instanţei civile.
159
Faţă de inadmisibilitate, în cazul căreia lipsa dreptului de a realiza un act există din
primul moment, în situaţia decăderii, ab initio dreptul a existat însă a fost pierdut prin
neexercitare421.
Spre deosebire de nulitate, care se referă la actele procesuale, decăderea priveşte
drepturile procesuale; tot astfel, nulitatea se referă la un act efectuat, în vreme ce decăderea
vizează un act care nu mai poate lua fiinţă întrucât a expirat termenul prevăzut de lege422.
Actul făcut în temeiul unui drept din care o persoană a fost decăzută este nul şi nu poate
fi refăcut decât în cazul în care instanţa de judecată a dispus repunerea în termenul de
exercitare a respectivului drept (de exemplu, repunerea în termenul de apel).
16.4.2.4 Inadmisibilitatea
Inadmisibilitatea reprezintă sancţiunea procesuală prin intermediul căreia se împiedică
efectuarea unui act pe care legea nu îl prevede ori îl interzice423, sau care intervine când este
exercitat un drept procesual epuizat deja printr-o altă cale procedurală424 (de exemplu, este
inadmisibilă formularea căii de atac a apelului împotriva deciziei pronunţate de instanţa de
apel).
Deşi inadmisibilitatea nu este reglementată expres în Codul de procedură penală, ca
sancţiune procedurală, există numeroase dispoziţii legale care fac referire la această sancţiune.
În acest sens: potrivit art. 341 alin. (9) teza finală din Codul de procedură penală, contestaţia
formulată împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară a admis plângerea
împotriva soluţiei de clasare sau renunţare la urmărirea penală se va respinge ca inadmisibilă
dacă nu este motivată; potrivit art. 459 alin. (5) C. pr. pen., cererea de revizuire va fi respinsă
ca inadmisibilă pentru mai multe considerente, de exemplu, dacă faptele şi mijloacele de
probă în baza cărora este formulată cererea au mai fost prezentate într-o cerere anterioară de
revizuire etc.
Sancţiunea inadmisibilităţii poate viza atât actele părţilor şi ale subiecţilor procesuali
principali, cât şi actele procurorului sau ale altor participanţi în procesul penal [de pildă,
potrivit art. 471 alin. (3) C. pr. pen., cererea de recurs în interesul legii trebuie să fie însoţită,
sub sancţiunea respingerii ca inadmisibilă, de copii ale hotărârilor judecătoreşti definitive din
care rezultă că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod
diferit de instanţele judecătoreşti; de asemenea, formularea de către procuror sau de un martor
a unui apel inadmisibil].
Aplicarea sancţiunii analizate nu este condiţionată de existenţa unei vătămări (ca în
cazul sancţiunii nulităţii) şi nici nu poate fi acoperită425.
Actul inadmisibil este nul (inadmisibilitatea producând efecte prin intermediul nulităţii)
şi nu poate fi refăcut.
421
422
D. Pavel, Constatarea nulităţii actelor efectuate cu încălcarea dispoziţiilor legale în procesul penal,
în R.R.D. nr. 9/1971, pp. 28-29;
423
De pildă, recuzarea întregii instanţe sau a judecătorului de drepturi şi libertăţi care urmează să solu-
ţioneze cererea de recuzare; tot astfel, este considerat inadmisibil apelul declarat de persoana vătămată
cu privire la latura civilă a cauzei penale;
424
425
160
16.4.2.5 Excluderea probelor
Sancţiunea excluderii probelor nelegal sau neloial administrate are un domeniu special
de aplicare (materia probelor), deosebindu-se, astfel, de sancţiunea nulităţii ce se aplică doar
actelor procesuale sau procedurale426.
În ipoteza în care procurorul sau instanţa de judecată dispune excluderea unei probe
constatând că aceasta nu a fost legal sau loial administrată, acea probă nu va mai putea fi
folosită în cadrul procesului penal; excluderea probelor nelegal sau neloial administrate se
poate invoca de instanţa de judecată din oficiu, de procuror sau de oricare dintre părţi, în faza
de urmărire penală, precum şi în cea a judecăţii.
Sancţiunea excluderii probelor implică administrarea acestora în condiţii de legalitate,
fiind vizate: a) probele obţinute prin tortură, precum şi probele derivate din acestea [art. 102
alin. (1) şi (2) C. pr. pen.]; b) orice alte probe obţinute în mod nelegal, precum şi probele
derivate din acestea [art. 102 alin. (2) şi (4) C. pr. pen.].
16.4.2.6 Nulitățile
16.4.2.6.1 Noțiune
Nulitatea este sancţiunea procedurală tipică ce intervine atunci când un act procesual
sau procedural a fost efectuat prin nesocotirea prevederilor legale, conducând la înlăturarea
consecinţelor juridice ale acestuia; nulităţile sunt considerate a fi cele mai importante sancţiuni
procedurale427.
Sancţiunea nulităţii afectează atât actele procesuale, cât şi pe cele procedurale. Deoarece
actele procedurale sunt derivate din actele procesuale, de regulă, nulitatea actelor procesuale
atrage şi nulitatea actelor procedurale (de pildă, nulitatea citării atrage şi nulitatea procedurii
de înmânare a citaţiei).
Nulitatea este aplicabilă numai actelor procesuale sau procedurale şi presupune existenţa
unei nelegalităţi cu privire la conţinutul sau forma actului procesual sau procedural și trebuie
constatată şi dispusă de către un organ judiciar.
Cu privire la efectele nulităţii, art. 280 alin. (2) C. pr. pen. arată că actele îndeplinite
ulterior actului care a fost declarat nul sunt la rândul lor lovite de nulitate, atunci când există
o legătură directă între acestea şi actul declarat nul. În ipoteza în care anumite acte nu puteau
fi efectuate în lipsa altui act care este lovit de nulitate, urmează ca toate actele să fie lovite
de nulitate (fiind interdependente cu actul nul).
De asemenea, s-a arătat că nulitatea unui act poate atrage şi nulitatea actelor anterioare
acestuia; în acest sens, neîntocmirea minutei atrage şi nulitatea actelor anterioare, instanţa de
control judiciar urmând a dispune trimiterea cauzei spre rejudecare428.
Potrivit art. 280 alin. (3) C. pr. pen., atunci când constată nulitatea unui act, organul
judiciar dispune, când este necesar şi dacă este posibil, refacerea acelui act cu respectarea
dispoziţiilor legale. Refacerea este realizată de organul judiciar care a efectuat actul dacă acest
organ constată nulitatea. În cazul în care nulitatea este constatată de un alt organ judiciar,
refacerea actului poate fi efectuată fie de organul care a efectuat actul, fie de un alt organ.
Nu se va proceda la refacerea actului în cazul în care acest lucru nu mai este posibil (de
exemplu, în cazul constatării de către procuror a nulităţii ordonanţei de reţinere dispuse de
către organul de cercetare penală, în ipoteza în care infirmarea s-a dispus la o scurtă durată de
timp înaintea expirării duratei de 24 de ore a reţinerii).
426
Pentru detalii, a se vedea Capitolul VI, Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii,
Secţiunea I, Probele, § 5. Sancţiunea excluderii probelor obţinute în mod nelegal, din prezenta lucrare;
427
N. Volonciu, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 266;
428
161
16.4.2.6.2 Clasificare
În literatura de specialitate429, nulităţile au fost clasificate, în principal, avându-se în
vedere două criterii, respectiv: modul de exprimare în norma juridică şi modul de aplicare şi
efectele pe care le pot produce.
În acest sens, avându-se în vedere modul de exprimare în norma juridică, nulităţile pot fi
exprese şi virtuale.
Nulităţile exprese sunt acelea aplicabile în ipoteza încălcării unor anumite norme
procesuale individualizate în lege. Sunt nulităţi exprese numai nulităţile absolute; în acest
sens, în art. 281 alin. (1) C. pr. pen. se arată că sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, între
altele, dispoziţiile referitoare la publicitatea şedinţei de judecată, la compunerea completului
de judecată, la participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit
legii etc.
Nulităţile virtuale sunt nulităţi ce nu sunt explicit prevăzute de legea procesual penală.
Sunt nulităţi virtuale numai nulităţile relative. Nulităţile virtuale rezultă din reglementarea
generală privind respectarea legii în procesul penal430.
De asemenea, nulităţile pot fi totale (vizând nulitatea întregului act procesual sau
procedural nelegal) sau parţiale (vizând nulitatea numai a unei părţi a actului procesual sau
procedural).
După modul de aplicare şi efectele pe care le produc, nulităţile se împart în absolute şi
relative.
Nulităţile absolute intervin în cazurile expres prevăzute de lege [art. 281 alin. (1)
C. pr. pen.431], fiind constatate din oficiu sau la cerere.
Nulităţile relative sunt incidente în situaţia nesocotirii oricărei alte dispoziţii legale decât
cele prevăzute în art. 281 alin. (1) C. pr. pen. Acestea pot fi invocate de procuror, suspect,
inculpat, celelalte părţi sau persoana vătămată, atunci când există un interes procesual
propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate.
16.4.2.6.3 Nulitatea absolută

Nulitatea absolută reprezintă nulitatea prevăzută în mod expres de legea procesual
penală. În materia nulităţilor absolute, vătămarea procesuală este prezumată absolut şi nu se
poate înlătura decât prin anularea actului; astfel, în ipoteza nulităţii absolute trebuie dovedite
numai nerespectarea prevederilor strict şi limitativ prevăzute de lege.
Nulităţile absolute se pot invoca de procuror, subiecţii procesuali principali şi orice parte
din procesul penal, indiferent de existenţa sau inexistenţa unui interes procesual propriu; de
asemenea, acestea se iau în considerare chiar din oficiu.
Art. 281 alin. (1) C. pr. pen. arată că determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea
dispoziţiilor privind:
a) compunerea completului de judecată;
b) competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci
când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente432;
429
I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 706; M. Udroiu, op. cit., p. 430-435;
430
431
În Codul de procedură penală din 1968, nulităţile absolute erau prevăzute în art. 197 alin. (2);
432
În reglementarea oferită de Codul de procedură penală din 1968, indiferent de faza procesului penal,
necompetenţa după materie sau după calitatea persoanei era tratată din perspectiva nulităţii absolute. În
reglementarea anterioară, nu erau sancţionate cu nulitatea absolută actele de cercetare care nu sufereau
amânare, efectuate de către organele de cercetare penală, chiar dacă acestea priveau o cauză ce nu era
162
c) publicitatea şedinţei de judecată;
d) participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii;
e) prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie
potrivit legii;
f) asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte
părţi, atunci când asistenţa este obligatorie.
Potrivit art. 281 alin. (3) C. pr. pen., încălcarea dispozițiilot legale prevăzute la alin (1)
lit. a)-d), poate fi invocată în orice stare a procesului, în timp ce dispozițiile art. 281 alin. (4)
C. pr. pen. prevede că, încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin (1) lit. e) și f) trebuie
invocată:
a) până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în
cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare;
b) în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii;
c) în orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a intervenit încălcarea,
când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei.
16.4.2.6.4 Nulitatea relativă

Nerespectarea oricăror prevederi legale în afara celor arătate în art. 281 C. pr. pen.
determină nulitatea actului în măsura în care prin încălcarea cerinţei legale s-a adus o
vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată
decât prin desfiinţarea actului433; vătămarea drepturilor procesuale trebuie dovedită, aceasta
nefiind prezumată de legea procesual penală.
Nulitatea relativă poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte părţi sau
persoana vătămată434 care trebuie să dovedească435:
- încălcarea prevederii legale;
- vătămarea procesuală;
- faptul că vătămarea nu se poate înlătura decât prin anularea actului;
- existenţa unui interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate (de
exemplu, persoana vătămată nu poate invoca lipsa apărătorului inculpatului la audierea
acesteia).
Cu privire la art. 282 alin. (2) C. pr. pen., remarcăm faptul că şi procurorul este
enumerat printre persoanele care pot invoca nulitatea relativă atunci când există un interes
procesual propriu în respectarea dispoziţiei încălcate. Interesul procesual propriu al
procurorului nu trebuie interpretat în mod limitativ doar cu privire la interesul în acuzare,
subzistând obligaţia de ordin general a procurorului de a strânge probe atât în favoarea, cât şi
în defavoarea suspectului sau a inculpatului.
Nulitatea relativă se invocă în cursul sau imediat după efectuarea actului ori cel mai
târziu în cadrul termenelor prevăzute în alin. (4) al art. 282 C. pr. pen., respectiv:
a) până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în
cursul urmăririi penale sau în această procedură;
de competenţa lor, întrucât art. 213 teza I din Codul de procedură penală din 1968 permitea efectuarea
acestora;
433
Astfel, cu privire la nulităţile relative, noul Cod de procedură penală menţine regula consacrată în
art. 197 alin. (1) din Codul de procedură penală anterior în conformitate cu care aceste sancţiuni sunt
dependente de o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea respectivului act;
434
Spre deosebire de reglementarea anterioară, potrivit actualului Cod de procedură penală, instanţa nu
poate invoca din oficiu nulităţile relative;
435
163
b) până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, dacă încălcarea a
intervenit în cursul urmăririi penale, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a
vinovăţiei;
c) până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a
intervenit în cursul judecăţii.
Cu caracter de noutate, art. 282 alin. (5) C. pr. pen. prevede că nulitatea relativă se
acoperă atunci când persoana interesată nu a invocat-o în termenul prevăzut de lege sau când
persoana interesată a renunţat în mod expres la invocarea nulităţii.
16.4.2.6.5 Efectele nulităților

Indiferent de categoria din care face parte (nulitate absolută sau relativă, nulitate expresă
sau virtuală), odată constatată şi declarată potrivit dispoziţiilor legale, nulitatea produce două
efecte principale, consecutive436:
- atrage nevalabilitatea juridică a actelor realizate cu încălcarea legii, actul fiind
considerat nul din momentul efectuării lui (ex tunc) şi nu din momentul constatării nulităţii (ex
nunc);
- atrage obligativitatea restabilirii legalităţii, impunându-se refacerea actului procesual
sau procedural declarat nul, atunci când este posibil; astfel, potrivit art. 280 alin. (3) din Codul
de procedură penală, atunci când constată nulitatea unui act, organul judiciar dispune, când
este necesar şi dacă este posibil, refacerea acelui act cu respectarea dispoziţiilor legale.
De regulă, actul este refăcut de către acelaşi organ judiciar care l-a efectuat iniţial sau, în
unele cazuri, de către un alt organ judiciar [de pildă, potrivit art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de
procedură penală, instanţa de apel admite apelul, desfiinţează sentinţa primei instanţe şi
dispune rejudecarea de către o altă instanţă de judecată decât aceea a cărei hotărâre a fost
desfiinţată].
Potrivit art. 280 alin. (2) C. pr. pen., actele îndeplinite ulterior actului care a fost declarat
nul sunt la rândul lor lovite de nulitate, atunci când există o legătură directă între acestea şi
actul declarat nul.
16.4.3 Cheltuielile de judecată

16.4.3.1 Noțiune
Cheltuielile efectuate de stat, prin organele judiciare ori de către părţi sau subiecţii
procesuali principali în vederea desfăşurării procedurilor penale, poartă denumirea de
cheltuieli judiciare437 (de pildă, cheltuielile necesare pentru realizarea actelor de procedură,
administrarea probelor, sumele cuvenite martorilor, experţilor şi interpreţilor, onorariile
avocaţilor, precum şi orice alte cheltuieli prilejuite de desfăşurarea procesului penal).
Cheltuielile judiciare sunt de două feluri: cheltuieli de procedură şi cheltuieli de
judecată.
Potrivit art. 272 alin. (2) C. pr. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat, sunt cuprinse
distinct, după caz, în bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei, al Ministerului
Public, precum şi al altor ministere de resort.
436
N. Giurgiu, op. cit., p. 147;
Cheltuielile judiciare nu se confundă cu despăgubirile civile, acestea din urmă putând fi acordate
437
numai dacă infracţiunea a cauzat prejudicii materiale sau morale.

164
16.4.3.2 Sumele cuvenite martorului, expertului și interpretului
Martorul, expertul şi interpretul chemaţi de organul de urmărire penală ori de instanţă au
dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi a altor cheltuieli
necesare, prilejuite de chemarea lor.
Potrivit art. 273 alin. (2) C. pr. pen., martorul, expertul şi interpretul care sunt salariaţi
au dreptul la venitul de la locul de muncă, pe durata lipsei de la serviciu pricinuite de
chemarea la organul de urmărire penală sau la instanţă.
Tot astfel, martorul care nu este salariat, dar are venit din muncă, este îndreptăţit să
primească o compensare a pierderii materiale aferente zilei în care s-a deplasat la sediul
organelor judiciare penale.
De asemenea, potrivit art. 273 alin. (4) C. pr. pen., expertul şi interpretul au dreptul la o
retribuţie pentru îndeplinirea însărcinării date, în cazurile şi în condiţiile prevăzute prin
dispoziţii legale.
Toate sumele de bani menţionate constituie cheltuieli judiciare şi se plătesc pe baza
dispoziţiilor luate de organul care a dispus chemarea şi în faţa căruia s-a prezentat martorul,
expertul sau interpretul, din fondul cheltuielilor judiciare special alocat; toate aceste sume de
bani sunt plătite martorului imediat după înfăţişare, iar expertului şi interpretului, după ce
şi-au îndeplinit însărcinările.
În lumina Codului de procedură penală anterior, era prevăzut că martorul avea dreptul la
plata imediată a sumelor care constituie cheltuielile făcute veniturile pierdute pentru a se
prezenta în faţa organelor judiciare, menţiune care, din nefericire, nu a mai fost păstrată de
legiuitor în actualul Cod de procedură penală.
16.4.3.3 Cheltuielile judiciare avansate de stat (cheltuielile de procedură)

Potrivit legii procesual penale, cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate:
1) de suspect sau inculpat:
a) în ipoteza în care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală;
b) în cazul în care s-a pronunţat condamnarea, amânarea aplicării pedepsei sau
renunţarea la aplicarea pedepsei, instanţa reţinând în sarcina acestuia o culpă infracţională;
c) în ipoteza în care instanţa de judecată a pronunţat achitarea, dar inculpatul a fost
obligat la repararea prejudiciului produs prin infracţiune438;
d) în ipoteza în care organul judiciar a dispus o soluţie de clasare sau de încetare a
procesului penal pentru motivul existenţei unei cauze de nepedepsire439;
e) în ipoteza în care organul judiciar dispune soluţia clasării pentru alte cazuri decât cele
arătate în prevederile art. 16 alin. (1) lit. a)-c) C. pr. pen. ori încetarea procesului penal, în
măsura în care inculpatul solicită continuarea procesului penal440.
2) de persoana vătămată441:
a) în ipoteza în care organul judiciar dispune clasarea în cursul fazei de urmărire penală
sau achitarea în faza judecăţii şi este reţinută o culpă procesuală a persoanei vătămate;
438
În această situaţie nu poate fi reţinută o culpă procesuală a persoanei vătămate constituite parte
civilă în cadrul procesului penal, ci a inculpatului;
439
În cursul primei faze procesuale, în măsura în care în cauză nu s-a pus în mişcare acţiunea penală
până la dispunerea soluţiei de clasare, cheltuielile judiciare urmează a fi suportate de către suspect;
440
În cursul urmăririi penale, în măsura în care în cauză nu s-a pus în mişcare acţiunea penală până la
dispunerea soluţiei de clasare, cheltuielile judiciare urmează a fi suportate de către suspect;
441
În cazul în care persoanele vătămate sunt obligate la suportarea cheltuielilor judiciare, instanţa
decide cu privire la partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare dintre acestea.
165
b) în ipoteza în care în cauză s-a dispus clasarea sau încetarea procesului penal în cazul
retragerii plângerii prealabile ori în ipoteza în care plângerea prealabilă a fost tardiv
formulată;
c) în ipoteza în care suspectul sau inculpatul a solicitat, potrivit legii, continuarea
procesului penal, în cazul în care persoana vătămată şi-a retras plângerea prealabilă ori s-a
dispus clasarea în temeiul prevederilor art. 16 alin. (1) lit. a)-c) din noul Cod de procedură
penală sau achitarea inculpatului, în măsura în care i se reţine o culpă procesuală442.
3) de partea civilă căreia i-au fost respinse în totul pretenţiile civile, în cauzele
penale în care a fost dispusă achitarea inculpatului, în cazul în care cheltuielile judiciare au
fost provocate de aceasta;
4) de partea responsabilă civilmente în solidar cu inculpatul cu privire la care s-a
dispus condamnarea, amânarea aplicării pedepsei sau renunţarea la aplicarea pedepsei, în
măsura în care partea responsabilă civilmente a fost obligată solidar cu inculpatul la repararea
pagubei;
5) de suspect sau inculpat şi de persoana vătămată în ipoteza în care organul judiciar
a dispus clasarea sau, după caz, încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii instituţiei
împăcării;
6) de persoana căreia i s-a respins sau care şi-a retras apelul, recursul în casaţie,
contestaţia sau cererea443, organele judiciare reţinând culpa lor procesuală;
7) de persoana căreia i-a fost respinsă plângerea împotriva actelor şi măsurilor
dispuse de către organele de urmărire penală;
8) de partea arătată în cuprinsul acordului de mediere, în ipoteza intervenirii
medierii penale;
9) de stat, în caz de restituire a cauzei penale la parchet în procedura de cameră
preliminară; tot astfel, în celelalte cazuri, cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Cheltuielile judiciare avansate de stat vor fi puse în executare potrivit aceloraşi reguli ca şi
amenda penală.
16.4.3.4 Cheltuielile judiciare avansate de persoana vătămată sau de partea

civilă (cheltuielile de judecată)
Potrivit art. 276 alin. (1) C. pr. pen., în caz de condamnare, renunţare la urmărirea
penală, renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei444, inculpatul este
obligat să plătească persoanei vătămate, precum şi părţii civile căreia i s-a admis acţiunea
civilă cheltuielile judiciare făcute de acestea.
În ipoteza în care în cauza penală există şi parte responsabilă civilmente, aceasta, în
cazul în care este obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei, este obligată în mod
solidar cu acesta şi cu privire la plata cheltuielilor judiciare către persoana vătămată sau partea
civilă.
Potrivit art. 276 alin. (2) C. pr. pen., când acţiunea civilă este admisă numai în parte,
instanţa îl poate obliga pe inculpat la plata totală sau parţială a cheltuielilor judiciare.
În caz de renunţare la pretenţiile civile, precum şi în caz de tranzacţie, mediere ori recu-
noaştere a pretenţiilor civile, instanţa dispune asupra cheltuielilor conform înţelegerii părţilor.
Conform art. 276 alin. (6) C. pr. pen., în celelalte cazuri, instanţa stabileşte obligaţia de
restituire potrivit legii civile.
442
În situaţia în care persoana vătămată este minoră, cheltuielile prilejuite de judecarea cauzei penale
urmează a fi suportate de minorul persoană vătămată, prin intermediul reprezentantului legal;
443
De exemplu, cererea de revocare a măsurii arestului la domiciliu;
444
Nu şi în ipoteza achitării sau a încetării procesului penal.
166
Punerea în executare a cheltuielilor judiciare se face în conformitate cu dispoziţiile legii
civile.
16.4.3.5 Cheltuielile judiciare avansate de inculpat sau de partea

responsabilă civilmente
În lumina art. 276 alin. (5) C. pr. pen., în caz de achitare, persoana vătămată sau partea
civilă este obligată să plătească inculpatului şi, după caz, părţii responsabile civilmente
cheltuielile judiciare făcute de aceştia, în măsura în care au fost provocate de persoana
vătămată sau de partea civilă.
Punerea în executare a cheltuielilor judiciare se face în conformitate cu dispoziţiile legii
civile.
16.4.4 Amenda judiciară

Amenda judiciară reprezintă sancţiunea pecuniară prevăzută de legea procesual penală
pe care o poate aplica organul de urmărire penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi,
judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată persoanei care a săvârşit o abatere
disciplinară.
În actualul Cod de procedură penală, faptele care reprezintă abateri judiciare au fost
preluate într-o paletă mai largă, noile dispoziţii în materie fiind de natură să contribuie la buna
desfăşurare a procesului penal, responsabilizarea participanţilor şi soluţionarea cauzelor
penale în termen rezonabil445.
Potrivit art. 283 alin. (1) C. pr. pen., următoarele abateri săvârşite în cursul procesului
penal se sancţionează cu amendă judiciară de la 100 lei la 1.000 lei:
a) neîndeplinirea în mod nejustificat sau îndeplinirea greşită ori cu întârziere a lucrărilor
de citare sau de comunicare a actelor procedurale, de transmitere a dosarelor, precum şi a
oricăror alte lucrări, dacă prin aceasta s-au provocat întârzieri în desfăşurarea procesului
penal;
b) neîndeplinirea ori îndeplinirea greşită a îndatoririlor de înmânare a citaţiilor sau a
celorlalte acte procedurale, precum şi neexecutarea mandatelor de aducere.
Lipsa nejustificată a martorului, precum şi a persoanei vătămate, părţii civile sau părţii
civilmente responsabile, chemate să dea declaraţii, sau părăsirea, fără permisiune ori fără un
motiv întemeiat, a locului unde urmează a fi audiate se sancţionează cu amendă judiciară de la
250 lei la 5.000 lei.
Conform art. 283 alin. (3) C. pr. pen., lipsa nejustificată a avocatului ales sau desemnat
din oficiu, fără a asigura substituirea, în condiţiile legii, sau refuzul nejustificat al acestuia de a
asigura apărarea, în condiţiile în care s-a asigurat exercitarea deplină a tuturor drepturilor
procesuale, se sancţionează cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei. Baroul de avocaţi
este informat cu privire la amendarea unui membru al baroului.
Tot astfel, potrivit art. 283 alin. (4) C. pr. pen., se sancţionează cu amendă judiciară de
la 500 lei la 5.000 lei următoarele abateri comise în cadrul procesului penal:
a) împiedicarea în orice mod a exercitării, în legătură cu procesul, a atribuţiilor care
revin organelor judiciare, personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al
parchetelor, experţilor desemnaţi de organul judiciar în condiţiile legii, agenţilor procedurali,
precum şi altor salariaţi ai instanţelor şi parchetelor;
b) lipsa nejustificată a expertului sau interpretului legal citat;
c) tergiversarea de către expert sau interpret a îndeplinirii însărcinărilor primite;
445
N. Volonciu, A. Vasiliu, R. Gheorghe, op. cit., p. 530.
167
d) neîndeplinirea de către orice persoană a obligaţiei de prezentare, la cererea organului
de urmărire penală sau a instanţei de judecată, a obiectelor ori înscrisurilor cerute de acestea,
precum şi neîndeplinirea aceleiaşi obligaţii de către reprezentantul legal al persoanei juridice
sau de cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii;
e) nerespectarea obligaţiei de păstrare a obiectelor identificate cu prilejul percheziţiei
domiciliare şi care nu pot fi ridicate;
f) neluarea de către reprezentantul legal al persoanei juridice în cadrul căreia urmează a
se efectua o expertiză a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la
timp a expertizei, precum şi împiedicarea de către orice persoană a efectuării expertizei în
condiţiile legii;
g) nerespectarea de către părţi446, avocaţii acestora, martori, experţi, interpreţi sau orice
alte persoane a măsurilor luate de către preşedintele completului de judecată în scopul
desfăşurării nepublice a şedinţei de judecată sau pentru asigurarea ordinii şi solemnităţii;
h) nerespectarea de către avocaţii părţilor a măsurilor luate de către preşedintele
completului de judecată pentru asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată, cu
excepţia situaţiilor când aceştia susţin cereri, excepţii, concluzii pe fondul cauzei, precum şi
atunci când procedează la audierea părţilor, martorilor şi experţilor;
i) manifestările ireverenţioase ale părţilor, martorilor, experţilor, interpreţilor sau ale
oricăror alte persoane faţă de judecător sau procuror;
k) nerespectarea de către suspect sau inculpat a obligaţiei de a încunoştinţa în scris, în
termen de cel mult 3 zile, organele judiciare despre orice schimbare a locuinţei pe parcursul
procesului penal;
l) neîndeplinirea de către martor a obligaţiei de a încunoştinţa organele judiciare, în
termen de cel mult 5 zile, despre schimbarea locuinţei pe parcursul procesului penal;
m) neîndeplinirea în mod nejustificat de către organul de cercetare penală a dispoziţiilor
scrise ale procurorului, în termenul stabilit de acesta;
n) abuzul de drept constând în exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale şi
procedurale de către părţi, reprezentanţii legali ai acestora ori consilierii juridici;
o) neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 142 alin. (2) sau a obligaţiei prevăzute la
art. 152 alin. (3) C. pr. pen. de către furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate
publicului;
o1) neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 1461 alin. (7) C. pr. pen. de către instituţiile
de credit sau entităţile financiare care efectuează tranzacţiile financiare447;
p) neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 147 alin. (5) C. pr. pen. de către unităţile
poştale ori de transport sau orice alte persoane fizice ori juridice care efectuează activităţi de
transport sau transfer de informaţii;
q) neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 153 alin. (3) C. pr. pen. de către furnizorul
de servicii sau de persoana în posesia căreia sunt sau care are sub control datele prevăzute la
art. 153 alin. (1) din acelaşi Cod.
Amenzile judiciare aplicate constituie venituri la bugetul de stat, cuprinzându-se distinct
în bugetul Ministerului Public sau al Ministerului Administraţiei şi Internelor, al Ministerului
Justiţiei, după caz, potrivit legii.
În lumina art. 283 alin. (6) din Codul de procedură penală, aplicarea amenzii judiciare
nu înlătură răspunderea penală, în cazul în care fapta constituie infracţiune448.
446
Sau de către persoana vătămată;
447
Lit. o1) a alin. (4) al art. 283 C. pr. pen. a fost introdusă prin art. II pct. 71 din O.U.G. nr. 18/2016.
448
De pildă, în ipoteza neîndeplinirii obligaţiei de prezentare, la solicitarea organului de urmărire
penală sau instanţei de judecată, a obiectelor sau a înscrisurilor cerute de acestea, poate fi aplicată
168
De asemenea, aplicarea amenzii judiciare este compatibilă cu aplicarea şi a unor
sancţiuni de natură disciplinară, în măsura în care abaterea constituie în mod simultan şi o
încălcare a regulilor de deontologie profesională449.
Amenda se aplică de organul de urmărire penală prin ordonanţă, iar de judecătorul de
drepturi şi libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară şi de instanţa de judecată, prin
încheiere.
Potrivit art. 284 alin. (2) C. pr. pen., persoana amendată poate cere anularea ori
reducerea amenzii. Cererea de anulare sau de reducere se poate face în termen de 10 zile de la
comunicarea ordonanţei ori a încheierii de amendare. Dacă persoana amendată justifică de ce
nu şi-a putut îndeplini obligaţia, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră
preliminară sau instanţa de judecată poate dispune anularea ori reducerea amenzii.
Cu caracter de noutate, art. 284 alin. (4) C. pr. pen. prevede că cererea de anulare sau de
reducere a amenzii aplicate prin ordonanţă va fi soluţionată de judecătorul de drepturi şi
libertăţi, prin încheiere; cererea de anulare sau de reducere a amenzii aplicate prin încheiere va
fi soluţionată de un alt judecător de drepturi şi libertăţi, respectiv de un alt judecător de cameră
preliminară ori de un alt complet, prin încheiere.
16.5 Rezumat
Termenele sunt intervale de timp înăuntrul cărora sau după epuizarea cărora pot fi
îndeplinite acte şi măsuri procesuale sau procedurale.
În ceea ce privește modul de calcul al termenelor, avem în vedere : calculul termenelor
substanţiale și calculul termenelor procedurale (termenele pe ore sau pe zile și termenele
socotite pe luni sau pe ani).
Pentru ca actele procesuale şi procedurale să fie valabile, acestea trebuie realizate cu
respectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege, altfel spus trebuie respectate
toate prevederile legale care reglementează activitatea procesuală ce presupune efectuarea
respectivelor acte. Mijloacele cu ajutorul cărora actele procesuale şi procedurale realizate în
mod nelegal devin lipsite de valabilitate sunt sancţiunile procedurale.
Sancțiunile procedurale în procesul penal sunt: inexistența, decăderea,
inadmisibilitatea, excluderea probelor și nulitatea.
Cheltuielile efectuate de stat, prin organele judiciare ori de către părţi sau subiecţii
procesuali principali în vederea desfăşurării procedurilor penale, poartă denumirea de
cheltuieli judiciare (de pildă, cheltuielile necesare pentru realizarea actelor de procedură,
administrarea probelor, sumele cuvenite martorilor, experţilor şi interpreţilor, onorariile
avocaţilor, precum şi orice alte cheltuieli prilejuite de desfăşurarea procesului penal).
Amenda judiciară reprezintă sancţiunea pecuniară prevăzută de legea procesual penală
pe care o poate aplica organul de urmărire penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi,
judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată persoanei care a săvârşit o abatere
disciplinară.

1. Termenul procedural*:
a. poate fi un termen de regresiune;
b. poate fi suspendat;
amenda judiciară şi se poate proceda la începerea urmăririi penale pentru infracţiunea prevăzută în art.
275 din noul Cod penal;
449
De pildă, răspunderea disciplinară a avocatului ca urmare a săvârşirii unei abateri disciplinare grave.
169
c. poate fi întrerupt.
2. Inadmisibilitatea*:
a. produce efecte prin intermediul nulității;
b. nu poate privi actele procurorului;
c. este condiționată de existența unei vătămări.
3. Nulitatea*:
a. se aplică numai actelor procesuale sau procedurale;
b. operează de drept;
c. presupune existența unei nelegalități cu privire la conținutul sau forma actului
procesual sau procedural.
4. Decăderea*:
a. produce efecte prin intermediul nulității;
b. trebuie constatată și dispusă de un organ judiciar;
c. presupune expirarea termenului peremptoriu în care trebuia exercitat dreptul
procesual.
5. Pot aplica amenda judiciară*:
a. numai organul de urmărire penală și instanța de judecată;
b. judecătorul de cameră preliminară;
c. judecătorul de drepturi și libertăți, prin proces-verbal.

Bucureşti, 2018;

1. a;
2. a;
3. a, c;
4. a, c;
5. b.
170

Universitatea Româno-Americană, București Facultatea de Drept

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea Româno-Americană, București Facultatea de Drept

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA ROMÂNO-AMERICANĂ, BUCUREȘTI

PROFESOR TITULAR: CONF. UNIV. MIHAI OLARIU

ANUL UNIVERSITAR 2020/2021

3. UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 1: NOȚIUNEA ȘI SISTEMUL

4. UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 2: PRINCIPIILE FUNDAMENTALE

5. UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 3: PARTICIPANȚII ÎN PROCESUL

6. UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 4: PĂRȚILE ÎN PROCESUL PENAL.

7. UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 5: ACȚIUNILE ÎN PROCESUL

8. UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 6: ACȚIUNEA CIVILĂ ÎN

9. UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 7: COMPETENȚA ÎN MATERIE

10. UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 8: PROBLEME LEGATE DE

12. UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 10: MIJLOACELE DE PROBĂ.

13. UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 11: MĂSURILE PREVENTIVE.

14. UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 12: MĂSURILE DE OCROTIRE.

15. UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 13: ACTELE PROCESUALE ȘI

16. UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 14: INSTITUȚII LEGATE DE

3.4.1 Noţiunea de „proces penal”

3.4.2 Scopul procesului penal

3.4.3 Fazele procesului penal român

3.4.3.2 Noul model de proces penal

3.4.3.3 Forme atipice ale procesului penal român

3.4.4 Noţiunea, obiectul şi sarcinile dreptului procesual penal

3.4.4.2 Obiectul şi sarcinile dreptului procesual penal

3.4.5 Izvoarele juridice ale dreptului procesual penal român

3.4.5.2 Izvoare juridice de drept procesual penal

3.4.6 Aplicarea legii procesual penale române în spaţiu şi timp

3.4.6.3 Aplicarea legii procesual penale române în timp

3.7 Bibliografie specifică

3.8 Răspunsuri la Test

4.4.1 Noțiuni introductive

4.4.2 Principiul legalității procesului penal

4.4.3 Principiul separării funcțiilor judiciare

4.4.3.1 Funcția de urmărire penală

4.4.3.2 Funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale

4.4.3.3 Funcția de verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în

4.4.3.4 Funcția de judecată

4.4.4 Principiul prezumției de nevinovăție

4.4.5 Principiul aflării adevărului

4.4.6 Ne bis in idem

4.4.7 Obligativitatea punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale

4.4.8.2 Caracterul echitabil

4.4.8.2 Termenul rezonabil

4.4.10 Dreptul la apărare

4.4.11 Principiul respectării demnității umane

4.4.12 Principiul respectării vieții private

4.4.14 Principiul egalității persoanelor în procesul penal

4.6 Test de evaluare a cunoștințelor

4.7 Bibliografie specifică

4.8 Răspunsuri la Test

5.4.4 Organele judiciare

5.6 Test de evaluare a cunoștințelor

5.7 Bibliografie specifică

5.8 Răspunsuri la Test

6.4.1 Noțiuni introductive

6.4.2 Organele judiciare

6.4.2.2 Instanțele judecătorești

6.4.2.3 Ministerul Public

6.4.2.4 Organele de cercetare panală

6.4.3 Subiecții procesuali principali

6.4.3.3 Persoana vătămată

6.4.4.4 Partea responsabilă civilmente

6.4.5.4 Substituiții procesuali

6.6 Test de evaluare a cunoștințelor