Matematica. Baze Pentru Invatamantul Prescolar Si Primar

Mirela TÂRNOVEANU
MATEMATICĂ
Baze pentru învăţământul preşcolar şi primar
BRAŞOV
2010
Introducere
Cursul de faţă se adresează studenţilor anului II specializarea Pedagogia

Învăţământului Primar şi Preşcolar.
Materialul conţine partea teoretică, un bogat material exemplificativ şi în acelaşi timp
propune o serie de probleme spre rezolvarea celor interesaţi.
Conţinutul este structurat în zece unităţi de învăţare concise care corespund tipului de
învăţământ la distanţă.
Obiectivele cursului
Se urmăreşte reactualizarea unor cunoştiiţe de matematică liceală,
completarea şi extinderea acestora, astfel încât după parcurgerea acestui curs
studentul să stăpânescă fundamentul ştiinţific al matematicii necesar procesului de
predare, învăţare şi evaluare pe care acesta îl va desfăşura în activitatea
următoare.
Competenţe conferite
După parcurgerea materialului studentul va fi capabil să rezume cerinţele
şi enunţul unui conţinut matematic, să descrie un raţionament logic, să definească
relaţii şi proprietăţi folosite în matematica elementară.
Resurse şi mijloace de lucru

Alături de cursul de faţă se pot folosi culegeri de probleme şi manuale
alternative ce poartă avizul Ministerului Educaţiei şi Cercetării.
Structura cursului
Cursul conţine 10 unităţi de învăţare, fiecare urmărind aceaşi
structură.(obiective conţinut matematic necesar exemplificări ale sarcinilor de
lucruru, teste de autoevaluare şi lucrări de evaluare). Sunt formulate 2 teme de
control: prima la finele unităţii de învăţarea numărul 5, iar cea de-a doua la fienle
unităţii de învăţare numărul 10.
Cerinţe preliminare
În vederea bunei parcurgeri al acestui curs ar fi necesar studierea unui
1
curs de logică şi reactualizarea operaţiilor cu numere reale.
Discipline deservite
Didactica matematică şi ştiinţele sunt cursurile care se vor bucura de
competenţele dobândite în urma studierii acestui modul.
Durata medie de studiu individual

Fiecare unitatea de învăţare ar trebui să fie descifrată în maxim 2-3 ore.
Evaluarea
- 50% din nota finală o reprezintă examenul.
- 25% din nota finală o reprezintă temele de control.
- 25% din nota finală o reprezintă verificările pe parcurs.
2
Cuprins
Pentru cursurile structurate pe MODULE
Introducere ................................ ................................ ................................ ................................ . 1
Chestionar evaluare prerechizite ................................ ................................ ............................... 4
Unitatea de învăţare nr. I.Elemete de logică matematică ................................ .......... 6
1.1. Introducere ................................ ................................ ........................ 6
1.2. Competenţe ................................ ................................ ........................ 6
1.3. Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare...........................6
1.4. Conţinut............................................................ ..................................7
1.5. Rezumat.............................................................................................1 5
1.6. Test de evaluare a cunoştinţelor..................................................... ..15
1.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor.................................................1 6
1.8. Bibliografie...................................................................... ...................17
Unitatea de învăţare nr. II.Mulţimi................................ ................................ ........... 18
2.1. Introducere ................................ ................................ ...................... 18
2.2. Competenţe ................................ ................................ ...................... 18
2.3. Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare.........................18
2.4. Conţinut.................................................................... ........................ 19
2.5. Rezumat.............................................................................................26
2.6. Test de evaluare a cunoştinţelor.......................................................27
2.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor.................................................2 8
2.8. Bibliografie......................................................................................... 29
Unitatea de învăţare nr. III.Relaţii binare ................................ ................................ ............... 30
3.1. Introducere ................................ ................................ ...................... 30
3.2. Competenţe ................................ ................................ ...................... 30
3.3. Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare............... 31
3.4. Conţinut........................................................................... ................. 31
3.5. Rezumat............................................................................................. 37
3.6. Test de evaluare a cunoştinţelor....................................................... 38
3.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor................................................. 38
3 .8. Bibliografie......................................................................................... 40
Unitatea de învăţare nr. IV.Noţiunea de aplicaţie (Funcţii) ................................ .................... 41
4.1. Introducere ................................ ................................ ...................... 41
4.2. Competenţe ................................ ................................ ...................... 41
4.3. Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare........................42
4.4. Conţinut.............................................................. ..............................42
4.5. Rezumat............................................................................................. 49
3
4 .8. Bibliografie........................................................... ..............................51
Unitatea de învăţare nr. V.Structuri algebrice................................ ................................ ......... 52
5.1. Introducere................................ ................................ ............................ 52
5.2. Competenţe ................................ ................................ ........................... 52
5.3. Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare..............................53
5.4. Conţinut............ ........................................................ ..............................53
5.5. Rezumat....................... ........................................................................... 61
5.6. Test de evaluare a cunoştinţelor................... ......................................... 61
5.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor....... ............................................... 62

5.8. Bibliografie.............................. ................................. ..............................63
5.9. Tema de control nr. 1....................... .......................................................63
Unitatea de învăţare nr. VI.Numere naturale................................ ................................ ........... 64

6.1. Introducere ................................ ................................ ...................... 64
6.2. Competenţe ................................ ................................ ...................... 64
6.4. Conţinut.............................................................. ..............................65
6.5. Rezumat............................................................................................. 69
6 .8. Bibliografie........................................................... ..............................71
Unitatea de învăţare nr. VII.Sisteme de numeraţie. Baze de numeraţie ................................ .. 72
7.1. Introduce ................................ ................................ ......................... 72
7.2. Competenţe ................................ ................................ ...................... 73
7.4. Conţinut.............................................................. .......................... ....73
7.5. Rezumat............................................................................................. 80
7.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor.................. ..............................80
7 .8. Bibliografie............................. ............................ ................................82
Unitatea de învăţare nr. VIII.Teorema împărţirii întregi. Divizibilitatea nr. naturale........... 83
8.1. Introducere ................................ ................................ ...................... 83
8.2. Competenţe ................................ ................................ ...................... 83
8.4. Conţinut................................................ .............. ..............................84
8.5. Rezumat............................................................................................. 97
8.6. Test de evaluare a cunoştinţelor.......................................... .............98
4
8 .8. Bibliografie................................................... ....................................101
Unitatea de învăţare nr. IX Mulţimile Z, Q, R................................. ................................ ....... 102
9.1. Introducere ................................ ................................ .................... 102
9.2. Competenţe ................................ ................................ .................... 102
9.3. Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare.......................103
9.4. Conţinut............................................... ............... ............................103
9.5. Rezumat........................................................................................... 112
9.6. Test de evaluare a cunoştinţelor........................................... ..........112
9.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor.................. .............................112
9 .8. Bibliografie......................................................................... ..............113
Unitatea de învăţare nr. X.Rapoarte şi proporţii. Şir de rapoarte egale. .............................. 114
10.1. Introducere ................................ ................................ .................. 114
10.2. Competenţe ................................ ................................ .................. 114
10.3. Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare.....................115
10.4. Conţinut......................................... ................... ............................115
10.5. Rezumat........... .............................. ................................................ 130
10.6. Test de evaluare a cunoştinţelor................................................... 130
10.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor.............................................131
10 .8. Bibliografie............... .......................................... ............... .............132
10.9. Tema de control nr. 2...................... ................................................132
Chestionar evaluare prerechizite
Chestionarul va viza testarea cunoştinţelor apriori ale studenţilor în domeniul

disciplinei curente. Rezultatul obţinut la chestionar va fi utilizat pentru:
– introducerea, în cadrul activităţilor tutoriale, a unor noţiuni menite să
reamintească/fixeze anumite aspecte necesare parcurgerii materiei
curente;
– împărţirea studenţilor pe grupe de niveluri diferite de cunoştinţe;
– adaptarea aplicaţiilor realizate în cadrul activităţilor tutoriale (AT) sau a
celor aplicative (AA) la nivelul cunoştinţelor studenţilor.
Chestionarul nu va avea mai mult de 10 – 20 întrebări.
5
Unitatea de învăţare nr. 1: ELEMENTE DE LOGICĂ MATEMATICĂ
Cuprins
I. 1. Introducere................................ ................................ ................................ ............... 5
1.1 Definirea noţiunii de propoziţie logică. Valoarea de adevăr a unei propoziţii 6

logice. Diferenţa dintre enunţ matematic şi propoziţie matematică
1.2 Definirea operatorilor logici 6
1.3 Noţiunea de predicat (unar,binar…). Predicate logic echivalente 8
1.4 Propoziţii universale şi existenţiale. Teoremă reciprocă, contrară şi contrara 110
reciprocei
1.5 Probleme rezolvate 12
1.6 Probleme propuse pentru evaluare 13
Introducere
Această unitatea are drept scop dezvoltarea gândirii logice şi a limbajului
matematic (simbolic) şi formarea unor capacităţi de aplicare a elementelor de
logică a propoziţilor, în instruire.
Competenţe
După studierea acestei unităţi stundetul va fi capabil: 
� Să determine valoarea de adevăr a propoziţiei folosind definiţiile
operatorilor logici;
� Să transcrie un enunţ din limbaj natural în limbaj simbolic (şi
invers), folosind operatori şi cuantificatori logici;
� Să efectueze corect operaţia de negare a unei propoziţii;
� Să construiască teoremele reciprocă, contrara reciprocei pentru o
teoremă dată (teorema directă);
� Să formuleze explicaţii didactice pentru jocurile logico-matematice
pornind de la metodele abstracte care le guvernează.
Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 3 ore.
6
Conţinutul primei unităţi de învăţare.
Este cunoscut faptul că logica matematică studiază procesele de raţionament (produse
superioare ale gândirii), cu mijloace matematice. Dascălilor le revine sarcina să cultive
elevilor limbajul corect (chiar logic), să efectueze o analiză logică a unei probleme, să-şi
argumenteze afirmaţiile făcute, să utilizeze forme simple de raţionament, să-şi poată construi
demonstraţii riguroase. Consideraţiile făcute mai sus sunt doar câteva dintre argumentele
care constituie o motivaţie a studierii capitolului “elemente de logică matematică” de către
studenţi şi profesori.
PROPOZIŢII
Definiţie: În logică, prin propoziţie înţelegem un enunţ care poate fi adevărat sau
fals.
Oricărei propoziţii i se asociază o valoare de adevăr: este sau adevărată şi atunci
spunem că are valoarea de adevăr 1, sau falsă şi atunci spunem că are valoarea de adevăr 0.
Nici o propoziţie nu este în acelaşi timp adevărată şi falsă.
Exemple de propoziţii:
� “2 + 3 = 6 “,
� “ Bucureşti este capitala României”,
� “ 5 este număr prim”
Prima din aceste propoziţii are valoarea de adevăr 0 şi celelalte două au valoarea de
adevăr 1.
Propoziţiile interogative sau exclamative ale limbii nu sunt propoziţii în logică. De
asemenea definiţiile nu sunt propoziţii. De exemplu, enunţul “ un număr întreg divizibil cu 2
se numeşte număr par” nu este o propoziţie. Însă enunţul “ orice număr par este divizibil cu
2” este o propoziţie, şi are valoarea de adevăr 1.
OPERATORII LOGICI
Cu ajutorul operatorilor logici, din una sau două propoziţii date se pot forma noi
propoziţii a căror valoare de adevăr depinde numai de valoarea de adevăr a propoziţiilor
date. Vom indica această valoare de adevăr cu ajutorul unor tabele: în partea stângă a
tabelului apar toate valorile de adevăr posibile ale propoziţiilor date în partea dreaptă,
valoarea de adevăr a propoziţiei nou formate.
Definiţie: Operatorii logici sunt:  (negaţia),  (conjuncţia),  (disjuncţia),
(implicaţia),  ( echivalenţa).
Definiţie: Negaţia unei propoziţii A este propoziţia “non A” sau “nu este adevărat că
A” care se notează  A sau A . Propoziţia  A este adevărată dacă si numai dacă propoziţia
A este falsă. Putem indica valoarea de adevăr a propoziţiei  A în următorul tabel ( tabla de
adevăr):
A A
1 0
0 1
7
Exemplu: Propoziţia B = ”nu este adevărat că 9 este par” care coincide cu “9 nu
este număr par” este negaţia propoziţiei .
A = “ 9 este număr par”
Propoziţia A este falsă şi propoziţia B =  A este adevărată.
Definiţie: Conjuncţia propoziţiilor A şi B este propoziţia “A şi B” care se notează A

 B. Propoziţia A  B este adevărată dacă şi numai dacă ambele propoziţii A şi B sunt
adevărate. Tabla de adevăr a conjuncţiei este deci:
A B AB
1 1 1
1 0 0
0 1 0
0 0 0
Exemplu: Propoziţia “ 7 este număr prim şi 6 este număr impar” este o propoziţie
falsă fiind conjuncţia a două propoziţii : “7 este număr prim” şi “ 6 est e număr impar”, prima
fiind adevărată şi a doua falsă.
Definiţie: Disjuncţia propoziţiilor A şi B este propoziţia “A sau B” care se notează A

V B. Propoziţia A V B este falsă dacă şi numai dacă ambele propoziţii A şi B sunt false.
Tabla de adevăr a disjuncţiei este:
A B AVB
1 1 1
1 0 1
0 1 1
0 0 0
Exemplu: Propoziţia “7 este număr prim sau 6 este număr impar” este adevărată fiind
disjuncţia a două propoziţii dintre care una este adevărată.
Definiţie: Implicaţia propoziţiilor A şi B este propoziţia “A implică B “ care se mai

poate citi “dacă A atunci B” sau “din A rezultă B” şi se notează
A B.
Propoziţia A B se mai numeşte şi implicaţia de sursă A şi capăt B. Ea este o

propoziţie falsă dacă şi numai dacă sursa este o propoziţie adevărată, iar capătul o propoziţie
falsă. Tabla de adevăr a implicaţiei este:
A B AB
1 1 1
1 0 0
0 1 1
0 0 1
Exemple: Propoziţia “dacă 5 este număr prim atunci 6 + 2 = 4 ” este o propoziţie falsă
fiind o implicaţie a cărei sursă este o propoziţie adevărată în timp ce capătul este o propoziţie
8
falsă. Propoziţia “ dacă 2 + 2 = 5 atunci 6 este număr impar” este adevărată fiind o implicaţie
a cărei sursă este o propoziţie falsă.
Dacă propoziţia A B este adevărată scriem A  B şi spunem că B este o consecinţă

logică a lui A.
De exemplu avem:
“ 2 + 2 = 5 “ “6 este număr impar”
dar nu avem (nu este adevărat că ) “5 este număr prim”  “ 6 + 2 = 4”.
Definiţie: Echivalenţa propoziţiilor A si B este propoziţia “A echivalent cu B” care se

mai poate citi “ A dacă şi numai dacă B” şi se notează A B .
Propoziţia AB este o propoziţie adevărată dacă şi numai dacă propoziţiile A şi B au

aceeaşi valoare de adevăr. Tabla de adevăr a echivalenţei este:
A B AB
1 1 1
1 0 0
0 1 0
0 0 1
Exemplu: Propoziţia: “4>5 dacă şi numai dacă 1+1=3” este o propoziţie adevărată
fiind echivalenţa a două propoziţii ambele false.
Dacă propoziţia A  B este adevărată, scriem A B şi spunem că propoziţiile A şi

B sunt echivalente logic.
LEGILE CALCULULUI PROPOZIŢIONAL
Calculul propoziţional studiază din punct de vedere logic expresiile obţinute din
literele p, q, r, …, cu ajutorul operatorilor logici: , , V, ,  după anumite reguli.
Definiţie: Literele p, q, r, …, se numesc variabile propoziţionale sau formule

elementare, iar expresiile obţinute din ele cu ajutorul operatorilor logici se numesc formule,
regulile de formare a formulelor fiind următoarele:
 varibilele propoziţionale p,q, r, …, sunt formule;

 dacă A şi B sunt formule, atunci (A), (AB), (AVB), (AB) şi
(AB) sunt de asemenea formule.
Exemple: Expresiile:
p,(  p), ((r  s)  (  p)), (r  (s (  (p))), ((p V (  q)  (p  q)),
sunt formule ale calculului propoziţional.
9
Deoarece abundenţa parantezelor în unele formule devine greoaie, perechea de
paranteze exterioare nu se mai scrie, iar ordinea în care se aplică operatorii logici este
următoarea: , , V, , . Astfel expresiile date ca exemple mai sus se scriu astfel:
p,  p, r  s   p, r  (s   p), p V  q  (p  q).
Dacă într-o formulă în scrierea căreia intră variabilele propoziţionale p,q,r, …,

înlocuim aceste variabile cu diverse propoziţii, obţinem o nouă propoziţie a cărei valoare de
adevăr depinde numai de valoarea de adevăr atribuită variabilelor propoziţionale componente.
Definiţie: O formulă a calculului propoziţional se numeşte lege, tautologie sau

formulă identic adevărată, dacă orice valoare de adevăr ar avea variabilele propoziţionale care
intră în compunerea sa, valoarea de adevăr a propoziţiei obţinute este 1.
Pentru a demonstra că o anumită formulă a calculului propoziţional este o tautologie,

atribuim variabilelor propoziţionale care intră în compunerea ei valori de adevăr în toate
modurile posibile şi calculăm de fiecare dată, pe baza tabelelor de adevăr ale operatorilor
logici, valoarea de adevăr a formulei; dacă de fiecare dată valoarea obţinută este 1, înseamnă
că formula respectivă este o tautologie.
Astfel avem:
p p pVp
1 0 1
0 1 1
Rezultă că formula p V  p este o tautologie (care se numeşte legea terţului exclus).
Dăm ca exemplu şi legea negării implicaţiei:
 (p q)  p   q
A(x) = “x < 0” şi B(x) = “x  0”
care au sens pentru x număr real, avem:
 A(x)  B(x) şi A(x)   B(x).
Relaţiile de consecinţă logică şi echivalenţă logică pot fi definite şi între predicatele n-

are, unde n  2, într-un mod evident. De exemplu, dacă considerăm predicatele:
x > y, y > 0 şi x 2 > y2,
care au sens când x şi y sunt numere reale, avem:
x > y  y > 0  x 2 > y2,
De asemenea,
10
 (x - y = 2)  x – y  2.
Orice teoremă în matematică se formulează de regulă, spunând că un anumit

predicat este o consecinţă logică a unui alt predicat, deci are forma:
A(x 1, x2, …,x n)  B(x 1, x2, …,x n).
Astfel, teorema “înălţimile unui triunghi sunt concurente” are forma:
A(x,y,z)  B(x,y,z)
unde A(x,y,z) este predicatul “x,y,z sunt înălţimile unui triunghi” şi B (x,y,z) este
predicatul “x,y,z sunt concurente”.
Teorema “diagonalele unui romb sunt perpendiculare” are forma:
A(x,y)  B(x,y)
unde A(x,y) este predicatul “x,y sunt diagonalele unui romb” şi B(x,y) este predicatul
“x, y sunt perpendiculare”.
PROPOZIŢII UNIVERSALE ŞI EXISTENŢIALE
Definiţie. Fie A(x) un predicat unar. Propoziţia “pentru orice valoare permisă a
variabilei x, A(x) este o propoziţie adevărată” se numeşte propoziţie universală asociată
predicatului A(x) şi se notează ( x) A(x).
De exemplu, dacă A(x) şi B(x) sunt două predicate, avem:
A(x)  B(x)
dacă şi numai dacă propoziţia
( x) (A(x)  B(x)) este adevărată.
De asemenea
A(x)  B(x)
dacă şi numai dacă propoziţia
( x) (A(x)  B(x)) este adevărată.
Considerând predicatul: “x 2 > 0”, unde x este un număr real, propoziţia
11
( x) (x 2 > 0)
nu este însă o propoziţie adevărată. Într-adevăr, avem predicatul: A(x) = “x 2 > 0”,
unde x este un număr real şi propoziţia A(0) nu este o propoziţie adevărată.
Definiţie. Propoziţia existenţială asociată unui predicat unar oarecare A(x) este “există
cel puţin o valoare x 0 a variabilei x astfel ca A(x 0) să fie o propoziţie adevărată” şi se notează
(x) A(x).
Exemplu: Considerând predicatul: A(x) = “ x + 2 = 0”,unde x este număr întreg,

propoziţia A(-2) este adevărată pe când A(3) este falsă.
Definiţie: Teorema contrară a unei teoreme se obţine înlocuind ipoteza şi concluzia

teoremei date prin negaţiile lor.
Exemplu: Se consideră teorema:
“dacă produsul a două numere reale este zero, atunci cel puţin unul dintre ele este
zero”.
Ea are forma:
“xy = 0  x = 0  y = 0”
Contrara acestei teoreme este :
“xy  0  x  0  y  0”
adică, dacă produsul a două numere reale este diferit de zero, atunci ambele numere
sunt diferite de zero.
Fiind dată o teoremă:
A(x 1,x2,…,xn)  B(x 1,x2,…,xn)
putem forma:
• teorema reciprocă:
B(x 1,x2,…,xn)  A(x 1,x2,…,xn)
• teorema contrară:
 A(x 1,x2,…,xn)   B(x 1,x2,…,xn)
• teorema contrară reciprocei ( sau, ceea ce este acelaşi lucru, teorema reciprocă
contrarei):
12
 B(x 1,x2,…,xn)   A(x 1,x2,…,xn)
Datorită tautologiei
(p  q)  ( q   p) ,
din calculul propoziţional, teorema directă:
A(x 1,x2,…,xn)  B(x 1,x2,…,xn)
este adevărată dacă şi numai dacă contrara reciprocei sale:
 B(x 1,x2,…,xn)   A(x 1,x2,…,xn)
este adevărată.
Pe această observaţie se bazează metoda demonstraţiei prin reducere la absurd, prin

care, în loc să demonstrăm teorema directă, demonstrăm contrara reciprocei. Metoda
demonstraţiei prin reducere la absurd este foarte utilă în matematică, deoarece de multe ori
demonstraţia teoremei directe este foarte dificilă.
Exemplu: Să consideram teorema:
Teoremă: Dacă a şi b sunt numere reale astfel încât a 2 + b 2 = 0 atunci
a = 0 şi b = 0.
Ea are forma:
x2 + y2 = 0  x = 0  y = 0.
Contrara reciprocei este teorema:
x  0  y  0  x 2 + y2  0.
Dacă a şi b sunt numere reale şi cel puţin unul din ele este diferit de zero atunci a 2 + b2
0
Am numit teoremă orice propoziţie adevărată care stabileşte că unul sau mai
multe obiecte matematice posedă o anumită proprietate. Dar, de obicei, astfel de rezultate se
numesc propoziţii şi numai rezultatele cele mai importante, cu o semnificaţie deosebită
poartă numele de teoreme. Se numesc, de regulă, corolarii acele propoziţii care rezultă
imediat din alte teoreme sau propoziţii şi leme acele rezultate care pregătesc demonstraţia
unei propoziţii mai complicate sau a unei teoreme.
PROBLEME REZOLVATE
1. Să se nege propoziţiile următoare, în care literele reprezintă numere reale:
13
P1: (x-1)(x-2)(x-3) = 0
P2: x4-16 = 0
Soluţie:
P1 : (x - 1)(x - 2)(x – 3) = 0  (x - 1 = 0)  (x - 2 = 0)  (x - 3 = 0) 
(x = 1)  (x = 2)  (x =3).
Non P1: [(x = 1) (x = 2) (x =3)≠0(x  1)  (x  2)  (x  3)
Analog P2.
2. Formulaţi un enunţ logic care să răspundă următoarei soluţii:
R A C R = Raluca
r x   A = Anca
d - x - C = Claudiu
c - - x r = rezolvă probleme
d = dansează
c = citeşte
PROBLEME PROPUSE PENTRU EVALUARE
 1 1 1 1 
1. Fie mulţimea M    4 ,  2 ,  ,  , 0 , , , 2 , 4  .
 2 4 4 2 
Să se nege propoziţiile P1, P2, P3 şi să se precizeze care dintre propoziţiile P1, P2,
P3,  P1,  P2,  P3 sunt adevărate şi care false.
P1: oricare ar fi x  M, există y  M astfel încât x + y = 0.
P2: oricare ar fi x  M, există y  M astfel încât x · y = 1.
P3: oricare ar fi x  M, există y  M astfel încât x · y  4x.
2 Fie propoziţiile:
P1: Punctele A, B şi C nu sunt coliniare.
P2: Unghiul BAC este drept.
P3: Punctul D este situat pe drepta BC (D  BC).
P4: Dreapta AD este perpendiculară pe drepata BC, AD  BC.
14
P5: AD2 = DB · DC.
Care dintre implicaţiile următoare sunt adevărate şi care sunt false?
1) ( P1  P2  P3  P4)  P5;
2) ( P1  P3  P4  P5)  P2;
3) ( P1  P2  P3  P5)  P4;
4) ( P1  P2  P4  P5)  P3.
3. Să se nege propoziţiile următoare şi să se spună care negaţii sunt false şi care
adevărate.
P1: “Oricare ar fi dreptele paralele d 1, d2 şi oricare ar fi secanta d, unghiurile

corespondente formate de aceste drepte sunt egale”.
P2: “Oricare ar fi dreptele d 1, d2 şi d astfel ca d să formeze cu d 1 şi d2 două unghiuri

alterne interne egale, dreptele d1 şi d2 sunt paralele”.
Rezumat
 Definirea noţiunii de propoziţie logică;

 Valoarea de adevăr a unei propoziţii logice;
 Diferenţa dintre enunţ matematic şi propoziţie matematică;
 Definirea operatorilor logici;
 Definirea noţiunii de predicat (unar,binar…);
 Predicate logic echivalente;
 Teoremele privite ca o consecinţă a echivalenţei şi implicaţiei
predicatelor;
 Transcrierea din limbajul natural în limbaj logic (şi invers) folosind
operatorii şi cuantificatorii logici;
Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Să se nege propoziţiile P1, P2, P3 şi să se precizeze care dintre
propoziţiile P1, P2, P3,  P1,  P2,  P3 sunt adevărate şi care false.
15
P1: oricare ar fi x  M, există y  M astfel încât x + y = 0.
P2: oricare ar fi x  M, există y  M astfel încât x · y = 1.
P3: oricare ar fi x  M, există y  M astfel încât x · y  4x.
2 Fie propoziţiile:
P1: Punctele A, B şi C nu sunt coliniare.
P2: Unghiul BAC este drept.
P3: Punctul D este situat pe drepta BC (D  BC).
P4: Dreapta AD este perpendiculară pe drepata BC, AD  BC.
P5: AD 2 = DB · DC.
Care dintre implicaţiile următoare sunt adevărate şi care sunt false?
5) ( P1  P2  P3  P4)  P5;
6) ( P1  P3  P4  P5)  P2;
7) ( P1  P2  P3  P5)  P4;
8) ( P1  P2  P4  P5)  P3.
Test de autoevaluare a cunoştinţelor
1. Să se nege propoziţiile următoare şi să se spună care negaţii sunt
false şi care adevărate.
P1: “Oricare ar fi dreptele paralele d1, d2 şi oricare ar fi secanta d,

unghiurile corespondente formate de aceste drepte sunt egale”.
P2: “Oricare ar fi dreptele d1, d2 şi d astfel ca d să formeze cu d1 şi d2

două unghiuri alterne interne egale, dreptele d 1 şi d2 sunt paralele”.
16
Bibliografie.
1. CÂRJAN F., SĂVULESCU D., Curs de matematică pentru institutori, Editura

Fundaţiei Humanitas, Bucureşti, 2002.
2. LAVROV I.A., MAKSIMOVA L.L., Probleme de teoria mulţimilor şi logică
matematică, Editura Tehnică, 1974
3. NĂSTĂSESCU C., NIŢĂ C., BRANDIBURU M., JOIŢA D., Exerciţii şi
probleme de algebră pentru clasele IX –XII, E.D.P.,1981
4. TÂRNOVEANU M., PURCARU M., TÂRNOVEANU C., Fundamente de
matematică şi metodică, Editura Tehnopress Iaşi, 2005
17
Unitatea de învăţare nr. II: MULŢIMI
Cuprins
II. 1. Introducere ................................ ................................ ................................ ........... 17
2.1 Noţiunea de mulţime 18

2.2 Definirea principalelor operaţii cu mulţimi 19
2.3 Proprietăţile operaţiilor cu mulţimi şi privirea lor ca tautologii logice 20
Introducere
În decursul istoriei omenirii, omul s-a eliberat treptat de apăsarea grea a
necunoaşterii condiţiilor fizice care-i limitau universul. Progresele ştiinţei şi
tehnicii i-au permis omului să-şi lărgească universul.
Marele matematician danez Georg Cantor (1845-1918) a fost unul dintre
primii care a subliniat importanţa noţunii de mulţime în matematică, iar naşterea
şi dezvoltarea teoriei mulţimilor este considerată, în general că stă la baza
matematicii moderne.
Georg Cantor a fost fiul unui negustor danez, născut în Rusia în anul 1845 şi
şi-a desfăşurat mare parte a activităţii în universităţile germane de la Gottingen,
Berlin şi Halb.
Primele sale studii asupra teoriei mulţimilor datează din 1872.
Competenţele unităţii de învăţare
După parcurgerea acestei unităţi cursanţii vor putea:
 Să conceptualizeze noţiunea de mulţime;

 Să generalizeze şi abstractizeze această noţiune;
 Să-şi însuşească principalele operaţii cu mulţimi şi proprietăţile
acestora;
 Să interpreteze pe baza diagramelor Venn-Euler proprietăţi ale
operaţiilor cu mulţimi.
18
Conţinutul unităţii nr. II de învăţare:
NOŢIUNEA DE MULŢIME
Noţiunea de mulţime şi relaţia de a fi element al unei mulţimi fac parte din

rândul acelor obiecte matematice care nu se pot defini (sunt noţiuni primare ale unei
teorii matematice).
O mulţime este”o colecţie de obiecte (elementele mulţimii) de natură oarecare, bine
determinate şi distincte”. (G. CANTOR)
Vom nota mulţimile cu litere mari. Dacă A este o mulţime şi a este un element al său, vom
scrie a  A şi vom citi “a aparţine lui A”. Negaţia propoziţiei a  A este o propoziţie pe care
o notăm a  A şi dacă aceatsă propoziţie este adevărată vom citi “a nu aparţine lui A”. Deci
def
a  A 
  (a  A)
Fiecare mulţime A defineşte un predicat unar, anume x  A. Fie acum A şi B două mulţimi.
Definiţie: Dacă predicatul x  A este consecinţa logică a predicatului x  B, adică:
x  B  x  A,
spunem că,”mulţimea B este inclusă în mulţimea A” sau că “mulţimea B este submulţime a
lui A”, şi scriem B  A. Deci,
def
B  A 
 () x (x  B  x  A).
Dacă propoziţia B  A nu este adevărată, adică “mulţimea B nu este inclusă în mulţimea
A”, scriem B  A. Deci,
def
B  A 
  (B  A)  () x (x  B  x  A).
Dacă predicatele x  B şi x  A sunt echivalente, adică
x A  x  B,
Spunem că “mulţimile A şi B sunt egale” şi scriem A = B.
Prin urmare,
def
A = B 
 () x (x  A  x  B).
În virtutea tautologiei
(p  q)  [(p  q)  (q  p)],
din calculul propoziţional avem:
Este cunoscut faptul că numărul submulţimilor cu k elemente al unei mulţimi cu n elemente

este:
C kn (0  k  n) .
Deci numărul de submulţimi ale mulţimii M cu câte 0,1,2,…, n elemete este:
n
k
C n  (1  1) n  2 n
k 0
19
OPERAŢII CU MULŢIMI
Definiţie: Fie A şi B două mulţimi. Atunci predicatul x  A  x B defineşte o nouă
mulţime notată A B şi numită reuniunea mulţimilor A şi B:
xA B  x  A  x  B,
A B = {x  x  A  x  B}.
Cu alte cuvinte reuniunea mulţimilor A şi B este mulţimea tuturor elementelor care aparţin
cel puţin uneia din mulţimile A sau B.
Definiţie: Predicatul x  A  x  B (unde A şi B sunt două mulţimi) defineşte o nouă
mulţime notată A  B şi numită intersecţia mulţimilor A şi B:
x  A  B  x  A  x  B,
A  B = { x  x  A  x  B}.
Cu alte cuvinte, intersecţia mulţimilor A şi B este mulţimea tuturor elementelor care aparţin
şi lui A şi lui B.
Definiţie:Predicatul x  A  x  B defineşte o nouă mulţime notată A – B şi numită
diferenţa mulţimilor A şi B:
x  A – B  x  A  x  B,
A – B = { x  x  A  x  B}.
(adică, A – B este mulţimea tuturor elementelor care aparţin lui A şi nu aparţin lui B).
Pentru orice două mulţimi A şi B avem:
A B = A – (A – B).
Într-adevăr, dacă:
x  A – (A – B)  x  A   (x  A – B) 
 x  A   (x  A  x  B) 
 x  A  (x  A  x  B) 
 (x  A  x  A)  (x  A  x  B) (datorită legii de distributivitate din calculul
propoziţional).
Dacă x  A  x  B (deoarece x  A  x  A este o propoziţie falsă pentru orice valoare a
variabilei x)  x  A B.
Aplicând tautologiile echivalenţei din calculul propoziţional, rezultă imediat următoarele
proprietăţi ale reuniunii şi intersecţiei:
A A=A 
 (legile de idempotenţă),
A A=A 
A B= BA 
 (legile de comutativitate),
A  B= B A 
A  (B  C) = (A  B)  C 
 (legile de asociativitate),
A  (B  C) = (A  B)  C 
20
A  (B  C) = (A  B)  (A  C) 
 (legile de distributivitate),
A  (B  C) = (A  B)  (A  C) 
A  (A  B) = A 
 (legile de absorbţie).
A  (A  B) = A 
În cele ce urmează se demonstrează ca (exemplu) asociativitatea reuniunii şi
distributivitatea reuniunii faţă de intersecţie.
(1) Dacă x A  (B  C)  (xA)  (xBC)  (xA)  (xB)  (xC) 
 ((xA)  (xB))  (xC) (folosind proprietăţile operatorilor ,  din logica
matematică);
 (xAB)  (xC)  x(AB) C
Deci: x A(B C)  x(AB) C  A (B C) = (A B) C.
(2) Dacă xA(B C)  (xA)  (xBC)  (xA)  (xB  xC)  [(xA) 
(xB)] [(xA)  (xC)] (proprietăţile operatorilor logici) 
 (xAB)  (xAC)  x(AB)  (A C)
Deci: xA(B C)  x(AB)(A C) demonstrează A(B C) = (AB)
(AC).
Fie E o mulţime şi A şi B două submulţimi ale lui E. Atunci A B şi A B sunt de
asemenea submulţimi ale lui E. În plus, pentru orice submulţime A a lui E, diferenţa E-A este
de asemenea o submulţime a lui E numită complementara lui A în raport cu E, notată CE (A):
CE(A) = {x  E  x  A}.
Legile lui De Morgan din calculul propoziţional implică următoarele egalităţi:
CE (A B) = CE (A) C E (B),
CE (A B) = CE (A) C E (B),
valabile pentru orice două submulţimi A şi B ale lui E, egalităţi care se numesc tot legile lui
De Morgan.
Două submulţimi privilegiate ale lui E sunt mulţimea vidă Ø şi mulţimea E însăşi.
Pentru orice submulţime A a lui E avem:
A Ø = A,
A E = A.
O altă operaţie între două mulţimi ar fi diferenţa simetrică.
Definiţie: Fie A şi B două mulţimi(submulţimi ale lui E). Mulţimea
(A-B) (B-A) se numeşte diferenţa simetrică dintre mulţimea A şi B şi se notează A  B.
A  B = (A-B)  (B-A) = (A  C EB) (B  C EA)
Fie a şi b două obiecte. Mulţimea {{a}, {a, b}} se numeşte perechea ordonată cu prima
componentă a, şi a doua componentă b şi se notează (a, b).
Propoziţie: Pentru orice două perechi ordonate (a,b) şi (c, d) avem (a,b) = (c,d) avem
(a,b) = (c,d) dacă şi numai dacă a = c şi b = d.
Demonstraţie: Dacă a = c şi b = d, avem evident (a,b) = (c, d). Reciproc, presupunem
(a,b) = (c,d) = {{c}, {c,d}}, adică {c}  (a,b) şi {c,d}  (a,b).
21
Rezultă
(1) {c} = {a} sau (2) {c} = {a,b}
(3) {c,d} = {a} sau (4) {c,d} = {a,b}.

Egalitatea (2) are loc dacă şi numai dacă a = c = b. În acest caz (3) şi (4) coincid şi deci c =
d = a. În acest mod a = c = b = d şi propoziţia este demonstrată. În mod analog, se
demonstrează propoziţia când are loc egalitatea (3). Rămâne să demonstrăm propoziţia în
cazul în care au loc egalităţile (1) şi (4). Din (1) rezultă c = a şi din (4) rezultă c = b sau d =
b; când c = b suntem în cazul (2), iar când d = b, avem a = c şi b = d şi pro poziţia este
demonstrată.
Corolar: Avem (a,b) = (b,a) dacă şi numai dacă a = b.

Definiţie:Fie A şi B două mulţimi. Mulţimea
A  B = {(x,y)  x  A  y  B}
se numeşte produsul cartezian al mulţimilor A şi B.
Exemple: Fie A = {1,2} şi B = {1,2,3}. Atunci:
A x B = {(1,1), (1,2), (1,3), (2,1), (2,2), (2,3)} şi
B x A = {(1,1), (1,2), (2,1), (2,2), (3,1), (3,2)}.
Se observă că A x B  B x A deoarece, de exemplu (3,1)  B x A iar perechea (3,1)  A x B.
Fie R mulţimea numerelor reale. Mulţimea R2 = R x R se poate reprezenta ca mulţimea
tuturor punctelor unui plan în care s-a fixat un sistem de axe rectangulare x Oy, asociind la
fiecare element (x,y)  R 2 punctul P(x,y) din plan, de abscisă x şi ordonată y. Dacă A = [1,2],
B = [1,3], atunci A x B este evident o submulţime a lui R2 = R x R şi are ca reprezentare în
plan dreptunghiul haşurat PQRS din (fig. 2.1), unde P(1,1) , Q(1,3), R(2,3), S(2,1).
y
Q R
3
1
P S
0 1 2
x
Fig.2.1
22
Produsul cartezian a n mulţimi “A1xA2x…An” se numeşte produsul cartezian al mulţimilor
A1,A2, …, A n.
A1xA2x…An = { (x1, x2 ,…, x n )(x1A1)( x2A2) … ( xnAn)}
În cazul când A1 = A2 = … = An= A produsul cartezian se notează cu An. Dacă
mulţimea areA este finită şi are m elemente atunci An are mn elemente (se pot forma mn
grupări cu n elemente distincte).
Definiţie: O familie de mulţimi este o mulţime {Ai  i  I} = {Ai}iI ale cărei elemente
sunt mulţimile A i, i I. Spunem că {A i}iI este o familie de mulţimi indexată cu mulţimea I.
Fie {Ai}iI o familie de mulţimi. Reuniunea sa (reuniunea mulţimilor A i, iI), este mulţimea:
Ai = {x  i (x  Ai)}.
iI
Intersecţia familiei date (intersecţia mulţimilor A i, iI) este mulţimea:

Ai = {x  i (xAi)}.
iI
În cazul când I = {1,2, …, n}, scriem:

n
Ai = A1 A2 ... An  Ai ,
iI i 1
n
şi Ai  A1 A2 ... An  Ai .
iI i 1
2 2
(Evident, pentru n = 2, Ai (şi Ai ) este exact reuniunea A1 A2 (intersecţia A1 A2 ) a
i 1 i 1
mulţimilor A1 şi A2 aşa cum s-a definit anterior reuniunea (intersecţia) a două mulţimi.
Pentru n = 3:
3
Ai  A1 ( A2 A3 )  ( A1 A2 ) A3 şi
i 1
3
Ai  A1 ( A2 A3 )  ( A1 A2 ) A3 .
i 1
PROBLEME REZOLVATE
1. Verificaţi proprietăţile de distributivitate în cazul particular
A={1,2,3},B={4,5,6} şi C={3,4,7}:
a) A (B C) = (A B) (A C):
Soluţie: {1,2,3} ({4,5,6}) {3,4,7} = ({1,2,3} {4,5,6}) ({1,2,3} {3,4,7})
{1,2,3} {4} = {1,2,3,4,5,6} {1,2,3,4,7}
{1,2,3,4} = {1,2,3,4}
b) A (B C) = (A B) (A C)
Soluţie:{1,2,3} ({4,5,6} {3,4,7})=({1,2,3} {4,5,6}) ({1,2,3} {3,4,7})
{1,2,3} {3,4,5,6,7} = Ø {3}
23
{3} = {3}
2. Reprezentaţi într-un sistem de axe rectangulare produsele carteziene ale
următoarelor mulţimi:
1) X = {1,2,3}; Y = {4,5,6}:
X x Y = {(1,4), (1,5), (1,6), (2,4), (2,5), (2,6), (3,4), (3,5), (3,6)};
Y x X = {(4,1), (4,2), (4,3), (5,1), (5,2), (5 ,3), (6,1), (6,2), (6,3)};
Să reprezentăm aceste perechi ordonate pe un sistem de axe rectangulare (fig.2.1 şi 2.2).
y y
6 X X X
Y xX
5 X X X
XxY
4 X X X
3
2 3 X X X
1 2 X X X
1 X X X
0 1 2 3 4 5 6 0 1 2 3 4 5 6
2) X = {1,2,3}; Y x= {3,4,5}: x
Fig. 2.2 Fig. 2.3
X  Y = {(1,3), (1,4), (1,5), (2,3), (2,4), (2,5), (3,3), (3,4), (3,5)};
Y x Y = {(3,1), (3,2), (3,3), (4,1), (4,2), (4,3), (5,1), (5,2), (5,3)}
3) X = {1,2,3,4}; Y = {2,3}:
y y
y y
5 X X X
XxY Y xX
4 X X X 4
Y xX
3 X X X 34 X
X X
X X
X xY
23 X X X X 23 X XX X X
12 X X X X 12 X XX X X
1 1 X X
0 1 2 3 4 5
0 1 2 3 4 5
x x
0 1 2 3 4 5 2.5
5 0 1 2 3Fig.
4
Fig. 2.4 x x
Fig. 2.6 Fig. 2.7
X x Y = {(1,2), (1,3), (2,2), (2,3), (3,2), (3,3), (4,2), (4,3)};
Y x X = {(2,1), (2,2), (2,3), (2,4), (3,1), (3,2), (3,3), (3,4)}.
4) al unei mulţimi cu ea însăşi.
X = {1,2,3}; X = {1,2,3}:
2
X x X = X = {(1,1), (1,2), (1,3), (2,1), (2,2), (2,3), (3,1), (3,2), (3,3)} (fig.2.8)
24
5) X = {2}; Y = [3,8]:
X x Y = {segmentul reprezentat în fig. 2.9}
6) X = [2,5]; Y = [3,8]:
X x Y = [2,5]  [3,8] = {coordonatele punctelor din interiorul şi de pe conturul
dreptunghiului MNPQ}. (fig. 2.10, 2.11)
y
8
y
7
6
5
4
X x X = X2
3
3 X X X 2
2 X X X 1
1 X X X
0 1 2 3 4 5 X 0 1 2 3 4 X
y y Fig. 2.9
Fig. 2.8
8
D C
7
6 6
5 5
Q P
4 4
3 3
2 2
A B M N
1 1
0 1 2 3 4 5 6 7 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9
x x
Fig. 2.10 Fig. 2.11
7. Într-o şcoală cu 1284 elevi se organizează o excursie, vizionarea unui
spectacol de teatru şi o întrecere aportivă. Se ştie că un elev participă la cel
puţin o activitate şi că:
a) 51 participă la spectacol şi la întrecerea sportivă dar nu şi la excursie;
b) 63 participanţi numai la spectacol;
c) 720 merg în excursie;
d) 90 merg numai în excursie şi la întrecerea sportivă.
e) numărul celor care merg numai în excursie şi la spectacol este de trei
ori mai mare decât al celor care participă la toate activităţile şi este egal cu al celor care
participă numai la întrecerea sportivă.
Câţi elevi merg numai în excursie?
Soluţie: Pe diagrama Venn notăm cu:
E-mulţimea elevilor care merg în excursie
S- mulţimea elevilor care merg la spectacol
F- mulţimea elevilor care participă la întrecerea sportivă
25
E S
630 -4n 63
3n
n
90 51
3n
F
Fie n numărul elevilor care participă la toate activităţile.

Card (E  S  F) = n.
Din e)  Card [(E  S) – (E  S  F)] = 3n (numărul elevilor care participă numai la
excursie şi spectacol);
Din e)  Card [F-((E F)(FES)(FS))] = 3n (numărul elevilor care participă
numai la întrecerea sportivă.
Ţinând cont de aprecierile anterioare şi de condiţia (c) numărul elevilor care merg
numai în excursie este:
Card {E-[(EF)(F ES)(ES)]} = 720-90-n-3n=630-4n
Numărul total de elevi 1284 = 630+90+51+63+3n.
Este cunoscut faptul că o GAM musical este o submulţime construită pornind de la
mulţimea notelor:
{do, do #, re, re #,mi, fa, fa #, sol, sol #, la, la #, si }
Notăm do = 0, do # = 1,…., la # =10, si = 11, prin convenţie tot ce depăşeşte 11 sare
la începutul mulţimii
O gamă este notată pribn P x= {x+0, x+2, x+4, x+5, x+7, x+9, x+11 }
Pentru x = 0  P0 = { 0, 2, 4, 5, 7, 9, 11 } = { do, re, mi, fa, sol, la, si } se ident ifică
prin P0 –gama do major.
Pentru x = 2  P2 = { 2, 4, 6, 7, 9, 77, 1 } = { re, mi, fa #, sol, la, si, do # } se
identifică prin P 2 –gama re major.
Gama din muzica chineză se găseşte P 0 ∩ P2 ∩ P7 ={ re, mi, sol, la, si }.
Muzica scoţiană foloseşte numai P0 ∩ P7 sau P 2 ∩ P7.
Muzica clasică reprezintă o reuniune de intersecţii de mulţimi P x unde x=0,1,…,11.
Rezumat
 Definirea noţiunii de mulţime;
 Definirea principalelor operaţii cu mulţimi;
 Proprietăţile operaţiilor cu mulţimi şi privirea lor ca tautologii logice;
 Definirea noţiunii de submulţime şi mulţime de mulţimi;
 Probleme rezolvate;
 Probleme propuse pentru evaluare.
26
Simbol Simbol Notaţia Definiţia relaţiei Exprimarea
operaţie operator relaţiei sau sau operaţiei logico-simbolică
logic operaţiei
 → AB x x  A  x  B  p(x)→q(x)
= ↔ A=B x x  A  x  B  p(x)↔q(x)
  AB x x  A sau p(x)  q(x)
x  B
  AB x x  A şi x  B p(x)  q(x)
- nu are A-B x x  A şi x  B p(x)  q  x 
CE nu are CE A x x  E şi x  A px 
Proprietăţi ale operaţiilor cu mulţimi Dualele acestora în logica

Proprietăţi ale incluziunii propoziţiilor
Proprietăţi ale implicaţiei
a) A  A a) p → p
b) dacă A  B şi B  C atunci A  C b) ((p→q)  (q→r)) → (p → r)
c) dacă A  B şi B  A atunci A = B c) ((p→q)  (q→p))  (p ↔ q)
Proprietăţi ale reuniunii şi Proprietăţi ale disjuncţiei şi
intersecţiei conjuncţiei
a) A  B= B  A; A  B= B  A a) p  q  q  p; p  q  q  p
b) (A  B)  C=A  (B  C) b) (p  q)  r  p  (q  r)
(A  B)  C=A  (B  C) (p  q)  r  p  (q  r)
c)A  (B  C)=(A  B)  (A  C) c)p  (q  r)  (p  q)  (p  r)
Proprietăţi ale complementarei Proprietăţi ale negaţiei
a)C(CA)=A a) p  p
b)C(A  B)=(CA)  (CB)
C(A  B)=(CA)  (CB) b) p  q  p  q
c)A  B↔(CA)  (CB) pq  pq

c)  p  q   q  p 

1. Care din următoarele răspunsuri (A), (B), (C) sau (D) sunt soluţii ale
problemei:
Mulţimile X şi Y care îndeplinesc condiţiile:
a) XY={1,3,5,7};
b) Propoziţia “Există xX şi yY astfel ca {x} {y}(XY) este falsă ;
(A) X={1,3} şi Y={5,7};
(B) X=Y={1,3,5,7};
(C) X={1,5} şi Y={3,7};
(D) X={1,3,5} şi Y={7}.
2. Să se găsească părţile A,B,C ale mulţimii {1,2,3,4,5,6} astfel ca următoarele
condiţii să fie îndeplinite simultan:
27
a) ABC={1,2,3,4,5,6};
b) ABC={5};
c) A-B={1,3,6};
d) A-C={1,2,4}.
3. Fie mulţimile N*={1,2,3,4,…}, N={0,1,2,3,…}, Z={…, -2,-1,0,1,2,…},
Z_={-1,-2,-3,…}, R +={xR x > 0}, R-={xR x < 0}, Q - mulţimea numerelor
raţionale iar I=R-Q - mulţimea numerelor iraţionale.
Să se precizeze mulţimile: C ZN ; C ZZ - ; C RR - ; C RR+ ; C RQ ; C RI .

4. Să se determine mulţimile A şi B incluse în E, a stfel ca:
a) A  B={2,4,5,8,9,10};
b) AB={1,3};
c) CEA={5,6,7,9,10};
d) E={1,2,3,4,5,6,7,8,9,10}.
5. Să se rezolve ecuaţiile:
a) {1,2,3}  x = {2,3,4};
b) ({1,2}  x)  {1,2,3} = {1,2,3,4}.
6. Fie mulţimile:
A={ x  x = 5m – 2 , m  N*};
B={ x  x =503 – 3n – 2, n N*};
C={ x  x =503 – 15p , p N*,p  33}.
Să se demonstreze că A B=C.
7. Să se cerceteze care dintre afirmaţiile a) A B, b)B C, c)A=B sunt adevărate
28
Bibliografie
1. ATANASIU, GH., TÂRNOVEANU,M.,”Matematica”, Editura

Universităţii “Transilvania” Braşov, 2002
2. CĂLUGĂREANU, G., “Exerciţii şi probleme de raţionament,
perspicacitate, ingeniozitate”, Editura Expert, Cluj-Napoca, 1990
3. GEORGESCU-BUZĂU,E., MATEI,N.,”Probleme actuale de matematică
în liceu”, Editura Albatros, 1975
29
Unitatea de învăţare nr. III: RELAŢII BINARE
Cuprins
III. 1. Introducere ................................ ................................ ................................ .......... 29
3.1 Definirea noţiunii de relaţie binară şi de graf asociat acesteia prin multiple 30
exemplificări
3.2 Definirea proprietăţilor de reflexivitate, simetrie, antisimetrie şi tranzitivitate ale 31
relaţiilor binare
3.3 Clasificarea relaţiilor binare în relaţii de ordine, preordine şi echivalnţă 33
3.4 Exemplificarea proprietăţilor pe relaţii binare pe care actualul student le va folosi 33
în activitatea viitoare
3.6 Probleme şi teme propuse pentru evaluare 37
Introducere
Definirea noţiunii de relaţie binară şi de graf asociat acesteia prin multiple
exemplificări
Se introduce operaţia de compunere a două relaţii binare, precum şi cea de
inversă (reciprocă) a unei relaţii
Definirea proprietăţilor de reflexivitate, simetrie, antisimetrie şi tranzitivitate ale
relaţiilor binare
Clasificarea relaţiilor binare în relaţii de ordine, preordine şi echivalnţă
Exemplificarea proprietăţilor pe relaţii binare pe care actualul student le va
folosi în activitatea viitoare
Se introduce noţiunea de clasă de echivalenţă şi cea de mulţime cât utilizându-se
numeroase exemple
Se prezintă probleme rezolvate în care sunt studiate atât proprietăţile unei relaţii,
relaţii inverse, graficul unei relaţii
Probleme rezolvate
Probleme şi teme propuse pentru evaluare
Competenţe
După ce vor studia această unitate cursanţii vor putea:
 Să cunoscă graful unei relaţii când ea este reprezentată în diferite moduri

(diagramă sau analitic);
 Să fie capabili să studieze proprietăţile de reflexivitate, simetrie, antisimetrie
şi tranzitivitate pe orice relaţie dată;
30
 Să poată clasifica relaţiile binare în funcţie de proprietăţile acestora;
 Să poată opera compuneri de relaţii şi să poată determina inversa unei relaţii
date:
 Să poată da exemple şi contraexemple pentru toate tipurile de relaţii studiate;
 Să găsească exemple de relaţii binare din diferite domenii ale ştiinţei.
Conţinutul unităţii nr. III de învăţare:

Definiţie: Fie A şi B două mulţimi. O submulţime R  A  B a produsului cartezian A  B
se numeşte relaţie între elementele lui A şi elementele lui B.
Pentru o pereche ordonată (a,b)  A  B, putem avea (a,b)  R, în care caz
scriem a R b şi citim “a este în relaţie R cu b”, sau avem (a,b)  R, în care caz scriem a
R b şi citim “a nu este în relaţie R cu b”. Deci :
x R y  (x,y)  R
şi
R = {(x,y)  A x B x R y}.
În cazul particular când A = B,
Definţie: O relaţie R  A x A se numeşte relaţie între elementele lui A, sau mai simplu
relaţie pe A.
Exemplu: O relaţie pe R este
G = {(x,y)  R2  y = -x +1}.
Aici xGy  y = -x + 1.
Relaţia G are ca reprezentare în plan dreapta de ecuaţie y = -x + 1.
1 x
Fig. 3.1
Fie A, B, C trei mulţimi şi se consideră relaţiile R  AxB şi S  BxC. Relaţia
S o R = {(x,z)  A xC  y((x,y)  R  (y,z)  S)}
31
între elementele lui A şi elementele lui C se numeşte compunerea relaţiilor R şi S:
x(SoR)z  y(xRy  ySz).
Exemple: Fie A = {1,2}, B = {1,2,3},
R = {(1,1), (1,2), (2,1), (2,3)}  A x B
şi
S = {(1,1), (1,3), (2,1), (2,2), (3,2), (3,3)}  B x B.
Avem
SoR = {(1,1), (1,3), (1,2), (2,1), (2,3), (2,2)}  A x B
şi
SoS = {(1,1), (1,3), (1,2), (1,3), (2,1), (2,3), (3,1), (3,2)}  B xB.
2) Relaţia “prenume / prenume”: “ … un prenume care începe cu aceeaşi literă ca
prenumele lui…”.
În acest grafic ori de câte ori se desenează o săgeată de la a către b (aRb), trebuie să se
deseneze şi o săgeată de la b spre a. (Dacă prenumele meu începe cu aceeaşi literă ca şi
dacă
a b
atunci
prenumele tău, atunci şi prenumele tău începe cu aceeaşi literă ca şi prenumele meu).
În orice punct al noului grafic trebuie să se deseneze o buclă (prenumele meu începe cu
aceeaşi literă ca şi prenumele meu).
În grafic dacă o săgeată merge de la a spre b şi o săgeată de la b spre c trebuie să se

deseneze o săgeată de la a spre c.
Pentru orice a,b,c avem: “dacă prenumele lui a începe cu aceeaşi literă ca şi prenumele
lui b, şi prenumele lui b începe cu aceeaşi literă ca şi prenumele lui c, atunci prenumele lui a
a
începe cu aceeaşi literă ca şi prenumele lui c”.
b
dacă dacă
a c
atunci
32
Într-o mulţime de elevi putem întălni ca şi grafic al acestei relaţii următorul tablou:
RELAŢII DE ECHIVALENŢĂ
Definiţie: Fie R o relaţie pe mulţimea A (deci R este o submulţime a produsului caretezian

AxA). Relaţia R se numeşte
reflexivă dacă: x A  xRx,
simetrică dacă: xRy  yRx,
şi tranzitivă dacă: xRy  yRz  xRz.
Relaţia R se numeşte relaţie de echivalenţă dacă este reflexivă, simetrică şi tranzitivă.
Propoziţie: Fie R o relaţie pe mulţimea A.
a) R este reflexivă dacă şi numai dacă 1 A  R.
b) R este simetrică dacă şi numai dacă R -1  R (in care caz R -1 = R).
c) R este tranzitivă dacă şi numai dacă R o R  R.
d) R este relaţie de echivalenţă dacă şi numai dacă 1A  R, R-1 = R şi R o R =
R.
Demonstraţie:
a) Dacă R este reflexivă avem (x,y)  1A  x = z  xRy = (x,y), deci 1 A  R,
Reciproc, dacă 1 A  R, avem x A  (x,x)  1A  (x,x)  R  xRx, deci R este reflexivă.
b) Dacă R este simetrică avem (x,z)  R-1  (y,x)  R  yRx  xRy  (x,y) 
R, deci R  R. De asemenea (x,y) R  xRy  yRx  (y, x)  R-1, deci R  R-1.
-1
Reciproc, dacă R -1  R, avem:

xRy  (x,y)  R  (y,x)  R -1  (y,x)  R  zRx,
Deci R este simetrică.
c) Dacă R este tranzitivă avem:
(x,z)  RoR  y(xRz  yRz)  xRy  (x,z)  R,
deci RoR  R. Reciproc, presupunem xă RoR  R. Atunci:
xRy  yRz  (x,z)  R o R  (x,z) R  xRz. Deci R este tranzitivă.
d) Dacă R este o relaţie de echivalenţă am văzut deja că 1 A  R, R -1 = R,
RoR  R; în plus deoarece R este reflexivă (x,y)  R  xRy  xRy  yRy  (x,y) 
RoR, deci R  RoR, adică R = RoR. Reciproc, dacă 1 AR,
33
R-1 = R, RoR=R rezultă din a), b) şi c) că R este reflexivă, simetrică şi tranzitivă,
deci, că R este o relaţie de echivalenţă.
- două clase de echivalenţă M şi N care au intersecţia nevidă au un reprezentant
comun: x  M  N şi atunci ele coincid: M = N = R x.
- orice element x  A este reprezentant al unei clase de echivalenţă: x  Rx.
Exemple:
1) Relaţia de egaliate. Evident relaţia de egalitate 1A  A  A este o relaţie de
echivalenţă pe A. Deoarece x 1A y  x = y ave (1A)x = {x}, adică orice clasă de
echivalenţă modulo 1 A are un unic reprezentant şi:
A1A = {{x}  x  A},
este mulţimea tuturor submulţimilor cu cu un singur element ale lui A.
2) Relaţia grosieră. Relaţia R = A  A  A  A este de asemenea o relaţie de
echivalenţă pe A care se numeşte relaţia grosieră pe A. Fixând un element x0  A, avem
x0Rx pentru orice x  A, deci Rxo = A. Astfel relaţia grosieră R are o singură clasă de
echivalenţă şi orice element din A este reprezentant al acestei clase. Avem
A  R = {A}.
3) Fie A = {1,2,3,4} şi R = {(1,1), (2,2), (3,3), (1,4), (1,2), (2,1)}. Evident R este o
relaţie de echivalenţă pe A. Clasele de echivalenţă sunt:
R1 = R 2 = {1,2}, R 3 = {3}, R 4 = {4},
A  R = {{1,2}, {3}, {4}},
RELAŢII DE ORDINE
Definiţie: O relaţie R pe mulţimea A se numeşte antisimetrică dacă:
xRy  yRx  x =y
Relaţia R pe mulţimea A se numeşte relaţie de ordine, dacă este reflexivă,
antisimetrică şi tranzitivă.
Pentru o relaţie de ordine R se foloseşte adesea notaţia “  ”. În această notaţie condiţia
ca “  ” să fie o relaţie de ordine se scrie astfel:
 reflexivtatea x A  x  x,
 antisimetria x  y  y  x  x = y,
 tranzitivitatea x  y  y  z  x  z.
PROBLEME REZOLVATE
 
1) Mulţimea C 1 , C 1 , C 1 ,... formată cu aceste clase de echivalenţă o numim mulţime cât
 1 2 3 
şi o notăm N x N R .
1) Fie D mulţimea dreptelor din plan, paralele cu o direcţie dată, numită şi
mulţime cât în raport cu relaţia de paralelism pe care o notăm “” (fig. 3.4). Spunem că
paralelismul este o relaţie de echivalenţă, pentru că:
E1: Relaţia este reflexivă: d 1 d1 (orice dreaptă este paralelă cu ea însăşi).
E2: Relaţia este simetrică: dacă d 1d2 şi d 2d1.
34
E3: Relaţia este tranzitivă: dacă d 1d2 şi d 2d3  d1d3.
D d1 d2 d3 d4
2) Relaţia de congruenţă a triunghiurilor este tot o relaţie de echivalenţă. Fie T1,
Fig. dat,
T2, T3, T4 … triunghiuri într-un plan 3.4 care prin suprapunere coincid.
Congruenţa acestor triunghiuri este tot o relaţie de echivalenţă pentru că:
E1: Relaţia este reflexivă: T 1  T1 (orice triunghi este congruent cu el însuşi);
E2: Relaţia este simetrică: dacă T 1  T2 şi T2  T1;
E3: Relaţia este tranzitivă: dacă T 1  T2 şi T2  T3  T1  T3.
Mulţimea triunghiurilor congruente din plan este mulţimea cât în raport cu
congruenţa şi o scriem: triunghiuri congruente/ congruenţa triunghiurilor (triunghiuri
congruente / ).
3) Relaţia de asemănare a triunghiurilor este tot o relaţie de echivalenţă. Ştim că
două sau mai multe triunghiuri sunt asemenea dacă:
a) au unghiurile respectiv egale;
b) au un unghi egal cuprins între laturi omoloage proporţionale, sau
c) au toate laturile proporţionale.
Fie S1, S2, S3, S4… o mulţime de triunghiuri într-un plan dat, triunghiuri care au
unghiurile respective egale. Spunem că asemănarea este o relaţie de echivalenţă, pentru
că:
E1: Relaţia este reflexivă: S 1 ~ S1 (orice triunghi este asemenea cu el însuşi);
E2: Relaţia este simetrică: dacă S 1 ~ S2 şi S2 ~ S1;
E3: Relaţia este tranzitivă: dacă S 1 ~ S2 şi S2 ~ S3  S1 ~ S3.
Mulţimea triunghiurilor asemenea este o mulţime cât şi o notăm: triunghiuri asemenea / ~.
4) Ştim că două sau mai multe triunghiuri care au o bază dată “a” şi o înălţime
dată “h” au aceeaşi arie. Ariile acestor triunghiuri sunt egale fără ca triunghiurile să fie
egale. Ştim din geometrie că două suprafeţe care au aceeaşi arie se numesc suprafeţe
L K M
N
h h h
h
A a B C a D E a F G a H
35
Fig. 3.5
echivalente
Avem:
ah ah
A1 = A(LAB) = ; A2 = A(KCD) = ;
2 2
ah ah
A3 = A(MEF) = ; A4 = A(NGH) = ;
2 2
Deoarece triunghiurile nu sunt egale, nu putem folosi semnul egalităţii. Din acest motiv
vom scrie: A 1  A2  A3  A4  …
Semnul  este semnul echivalenţei.
În mulţimea triunghiurilor A1, A2, A3, A4, … expresia “triunghiurile cu aceeaşi arie şi
formă diferită” este o relaţie de echivalenţă pentru că:
E1: Relaţia este reflexivă: A 1  A1;
E2: Relaţia este simetrică: dacă A 1  A2 şi A2  A1;
E3: Relaţia este tranzitivă: dacă A 1  A2 şi A2  A3  A1  A3.
5) Să cercetăm dacă relaţia de divizibilitate din mulţimea numerelor naturale
este o relaţie de echivalenţă:
a , b, c, 
 
Fie   trei numere naturale.
4, 12, 36,
 
E1: Relaţia este reflexivă: a a (4 divide pe 4);
E2: Relaţia nu este simetrică: dacă a b, b a (dacă 4 divide pe 12, 12 nu divide pe 4);
E3: Relaţia este tranzitivă: dacă ab şi bc  a c (4 divide pe 12, 12 divide pe 36,
rezultă că şi 4 divide pe 36).
Deci relaţia de divizibilitate în mulţimea numerelor naturale nu este o relaţie de
echivalenţă. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre relaţia de divizibilitate în mulţimea
numerelor întregi Z.
Observaţie:
a) Din exemplul de mai sus rezultă că relaţia de divizibilitate nu este o relaţie de
echivalenţă pentru că:
E1: Relaţia este reflexivă.
E2: Relaţia nu este simetrică, deci este antisimetrică. a b, ba numai în cazul când a
= b.
E3: Relaţia este tranzitivă.
a) O relaţie care este reflexivă, antisimetrică şi tranzitivă se numeşte relaţie de
ordine parţială. Să mai dăm un exemplu din teoria mulţimilor.
Fie relaţia de incluziune între mulţimi.
E1: Relaţia este reflexivă: A  A (orice mulţime este considerată ca submulţime a ei
însăşi);
E2: Relaţia nu este simetrică. A  B şi B  A  A = B ;
E3: Relaţia este tranzitivă. A  B; B  C  A  C.
Deci relaţia de incluziune este o relaţie de ordine parţială.
La fel, relaţia de incluziune în mulţimea părţilor unei mulţimi este o relaţie de ordine
parţială.
36
b) O relaţie care este ireflexivă, antisimetrică şi tranzitivă se numeşte relaţie de
ordine totală.
Exemplu: Relaţia “<” în mulţimea numerelor naturale N, este o relaţie de ordin e totală.
E1: Relaţia este ireflexivă: nu putem avea a < a (un număr nu poate fi mai mic
decât el însuşi);
E2: Relaţia este antisimetrică : dacă a < b, b nu poate fi mai mic decât a;
E3: Relaţia este tranzitivă: dacă a < b şi b < c  a < c.
6) Să cercetăm dacă relaţia de perpendicularitate în mulţimea dreptelor din plan
este o relaţie de echivalenţă (fig.3.6).
E1: Relaţia nu este reflexivă, dreapta D 1 nu poate fi perpendiculară pe ea însăşi.
E2: Relaţia este simetrică: dacă D 1  D2 şi D2  D1.
E3: Relaţia nu este tranzitivă: dacă D 1  D2 şi D3  D2  D1  D3 (D1 şi D3 sunt
paralele: de altfel ştim că două drepte perpendiculare pe a treia dreaptă sunt paralele
între ele). Deci relaţia de perpendicularitate nu este o relaţie de echivalenţă.
7) Dacă scriem mulţimea numerelor naturale în felul următor:

0 2 4 6 8 . . , 2n, . . . (1)
D1
D3
D2
1 3 5 D2 7 9 .. , 2n+1, . . (2)
Fig. 3.6
observăm că toate numerele din rândul (1) sunt pare, iar numerele din rândul (2) sunt
impare.
Rezumat
 Definirea noţiunii de relaţie binară şi de graf asociat acesteia prin multiple
exemplificări;
 Se introduce operaţia de compunere a două relaţii binare, precum şi cea de
inversă (reciprocă) a unei relaţii;
 Definirea proprietăţilor de reflexivitate, simetrie, antisimetrie şi tranzitivitate ale
relaţiilor binare;
 Clasificarea relaţiilor binare în relaţii de ordine, preordine şi echivalnţă;
 Exemplificarea proprietăţilor pe relaţii binare pe care actualul student le va folosi
în activitatea viitoare;
 Se introduce noţiunea de clasă de echivalenţă şi cea de mulţime cât utilizându-se
numeroase exemple;
 Se prezintă probleme rezolvate în care sunt studiate atât proprietăţile unei relaţii,
relaţii inverse, graficul unei relaţii;
 Probleme şi teme propuse pentru evaluare.
Exemplu de relaţie Proprietăţile relaţiei Clasificarea relaţiei
37
“=” Da Da Da - de echivalenţă
“” Da Da Da - de echivalenţă
“” - - Da Da strict de ordine parţială
““  ” Da - Da Da larg de ordine
”<” - - Da Da strict de ordine totală
“” Da - Da Da larg de ordine
“ ” Da - Da Da de ordine
“~” Da - Da Da de ordine

1. Desenaţi un grafic care să poată fi cel al relaţiei “ …are ca
soră…” într-o mulţime de fete şi băieţi.
a) Acest grafic poate prezenta bucle?
b) Dacă o săgeată merge de la a spre b, avem totdeauna o săgeată de la b
spre a?
c) Dacă o săgeată merge de la a spre b şi alta de la b spre c,
avem totdeauna o
săgeată de la a spre c?
2. Relaţia “… are ca soră…” într-o mulţime de fete răspundeţi la
aceleaşi întrebări ca şi la problema 1.
3. Să se scrie relaţia “” (“divide”) în {1,2,3,5,7,6, 15,350,0} ca mulţime
de perechi.

1. În relaţia “… are ca tată…” determinaţi valoarea de adevăr a propoziţiilor:
a) Din fiecare punct pleacă cel mult o săgeată pentru graficul
acestei relaţii!
b) Nu are nici o buclă!
c) Dacă o săgeată merge de la a spre b, există o săgeată de
la b spre a pe graficul acestei relaţii!
d) Dacă o săgeată merge de la a spre b, iar o săgeată de la b
spre c, nu există nici o săgeată de la a spre c!
2. Găsiţi inversa R-1 (reciproca) relaţiilor următoare:
a) “…are ca tată…” într-o mulţime de persoane de două
sexe.
b) “… are ca soră…” în mulţimea fetelor şi băieţilor . Sunt
cele două mulţimi egale?
38
c) “” relaţia “divide” în mulţimea N.
3. Împărţiţi mulţimea numerelor naturale în clase de resturi modulo 3.
a) Ce proprietăţi au aceste clase?
b) Ce fel de relaţie este congruenţa modulo 3?
4.Sunt reflexive următoarele relaţii binare definite pe R?
a) x2 = y 2 ;
b) x2 + x = y 2 + y ;
39
Bibliografie

3. GEORGESCU-BUZĂU,E., MATEI,N.,”Probleme actuale de
matematică în liceu”, Editura Albatros, 1975
4. PAPY,D.,”Matematica modernă” vol.1, Editura Tineretului, 1967
5. TÂRNOVEANU M., PURCARU M., TÂRNOVEANU C.,
“Fundamente de matematică şi metodică”, Editura Tehnopress Iaşi, 2005
40
Unitatea de învăţare nr. IV: NOŢIUNEA DE APLICAŢIE (FUNCŢII)
Cuprins
IV. 1. Introducere ................................ ................................ ................................ .......... 40
4.1 Definirea noţiunii de funcţie cu ajutorul noţiunii de relaţie binară; 41
4.2 Exemple şi contraexemple de funcţii reprezentate în diferite moduri; 42
4.4 Echivalnţa dintre relaţia identică şi aplicaţia identică 1 A; 43
4.5 Compunerea funcţiilor. Definire şi proprietăţi; 43
4.7 Funcţii bijective. Funcţii inverse; 44
4.8 Interpretarea geometrică a sistemelor de ecuaţii liniare 2x2; 44
4.9 Probleme rezolvate; 48
4.10 Probleme propuse pentru evaluare. 49
Introducere
Definirea noţiunii de funcţie cu ajutorul noţiunii de relaţie binară;
Exemple şi contraexemple de funcţii reprezentate în diferite moduri;
Graficul unei funcţii. Egalitatea a două funcţii;

Compunerea funcţiilor. Definire şi proprietăţi;
Funcţii injective şi surjective. Proprietăţi ale compunerii acestora;
Funcţii bijective. Funcţii inverse;
Exemple de funcţii elementare şi proprietăţile acestora;
Probleme rezolvate;
Probleme propuse pentru evaluare.
Competenţe
După ce vor studia această unitate cursanţii vor putea:
 Să poată decide când o relaţie binară este sau nu funcţie;
 Să cunoască mai multe moduri de a defini o funcţie (tabele de valori,
diagrame, expresii analitice);
 Să perceapă analogia dintre compunerea relaţiilor şi a funcţiilor, precum şi
proprietăţile care se desprind din acesta;
 Să cunoască condiţia necesară compunerii a două funcţii;
 Să demonstreze pe exemple proprietăţile de injectivitate, surjectivitate şi
bijectivitate ale funcţiilor;
 Să poată verifica proprietăţi ale funcţiilor, utilizând graficele acestora;
 Să contrapună operaţia de inversare a unei relaţii binare cu cea de inversare
a unei funcţii;
 Să definească şi să analizeze prin prisma proprietăţilor, funcţii din alte
domenii ştiinţifice decât matematica.
 Să interpreteze, geometric un sistem de două ecuaţii liniare cu două
necunoscute
41
Conţinutul unităţii nr. IV de învăţare:

RELAŢII FUNCŢIONALE
Definiţie: Fie A şi B două mulţimi şi R o relaţie între elementele lui A şi elementele lui
B. Spunem că R este o aplicaţie sau o funcţie definită pe A cu valori în B dacă sunt satisfăcute
următoarele condiţii:
(a) xA  y(xRy),
(b) xRy  xRy’  y = y’.
Fie R  AxB o aplicaţie definită pe mulţimea A cu valori în mulţimea B. Condiţiile (a)
şi (b) din definiţia aplicaţiei, arată că pentru fiecare element x  A există un unic element y 
B astfel ca xRy (existenţa este asigurată de condiţia (a) şi unicitatea decondiţia (b));
Definiţie: Acest unic element y  B pentru care avem xRy se notează cu f(x) şi se
numeşte imaginea lui x prin aplicaţia R sau valoarea elementului x  A prin aplicaţia R.
def
Deci, y = f(x)   xRy.
E clar că aplicaţia R  AxB este determinată dacă se cunosc toate valorile f(x) ale
elementelor x  A prin aplicaţia R. Din acest motiv în loc să spunem că R  AxB este
f
aplicaţia, spunem că f: A B sau A  B este aplicaţia şi definiţia aplicaţiei se dă
indicând pentru fiecare element x  A valoarea sa f(x) prin R.
Cu această terminologie relaţia R ca relaţie între elementele lui A şi elementele lui B
se numeşte graficul aplicaţiei f: A  B, mulţimea A se numeşte domeniul (sau domeniul de
definiţie) al aplicaţiei f, iar mulţimea B se numeşte codomeniul aplicaţiei (sau domeniul
valorilor lui f). Două aplicaţii f şi f’ sunt egale dacă au acelaşi domeniu A, acelaşi codomeniu
B şi coincid ca relaţii între elementele lui A şi elementele lui B, ceea ce revine la a spu ne că:
x  A  f(x) = f’(x).
Exemple:
1. Fie A = {1,2,3} şi B = {a,b,c,}. Relaţia:
R = {(1,a), (2,b)}  AxB ,
Nu este o aplicaţie definită pe mulţimea A cu valori în mulţimea B deoarece pentru
elementul 3  A nu există nici un element y  B cu 3Ry.
1 2 3 4
s o r : A  A, s o r   ; şi
3 2 2 4
1 2 3 4 
r o s : A  A, r o s   .
1 3 3 2 
1) Fiind date aplicaţiile:
r: R R, r(x) = x 2; s: R R, s(x) = x + 1.
Atunci:
r o s : R R, (r o s) (x) = r(s(x)) = s 2(x) = (x + 1)2
şi
s o r : R R, (s o r) (x) = s(r(x)) = r(x) + 1 = x 2 + 1.
2) Pentru orice două mulţimi A şi B şi pentru orice aplicaţie f : A B avem:
f o 1 A = f = 1 A o f.
42
APLICATII INJECTIVE, SURJECTIVE SI BIJECTIVE
Definiţie: Fie A şi B două mulţimi. O aplicaţie f:A B se numeşte injectivă dacă:

f(x) = f(x’)  x = x’
sau, echivalent
x  x’  f(x)  f(x’),
altfel spus, aplicaţia f este injectivă dacă şi numai dacă elementele distincte din A au
imagini distincte prin f. Graficul unei aplicaţii injective AB poate fi caracterizat în
mulţimea relaţiilor R  AxB astfel:
Propoziţie: Fie R  AxB o relaţie între elementele lui A şi elementele lui B.

Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
a) R este o aplicaţie injectivă (sau, mai clar spus, R este graficul unei
aplicaţii injective definite pe A cu valori în B);
b) 1A = R-1o R şi R o R -1  1B.
Demonstraţie:
a) b). Prin ipoteză R este graficul unei aplicaţii injective f: A B, avem:
1A  R-1oR şi R o R-1  1B, deoarece f este aplicaţie. În plus, deoarece f este aplicaţie
injectivă, avem:
x(R-1oR)x’  y(xRy y R-1x’)  y(xRy x’Ry)  y(f(x) = y f(x’) = y)
 f(x) = f(x’)  x = x’  x1Ax’.
Aceasta demonstrează că R -1oR  1A, deci R -1oR = 1A.
b) a). Avem 1 A  R-1oR şi Ro R -1  1B, deci, R este graficul unei aplicaţii
f: A B. În plus, deoarece R -1oR = 1 A, avem:
f(x) = f’(x)  y(r(x) = y  r(x’) = y)  y(xRy  x’Ry) 
y(xRy  yR-1x’) x(R-1oR)x’  x1Ax’ x = x’,
ceea ce arată că f este aplicaţie injectivă.
Exemple:
1) Fie A o mulţime şi A’ o submulţime a lui A. Aplicaţia:
i : A’  A, cu I(x) = x pentru orice x  A’,
se numeşte incluziunea (sau scufundarea) canonică a lui A’ în A. O astfel de
aplicaţie este evident o aplicaţie injectivă. În particular, aplicaţia identică
1A: A A este o aplicaţie injectivă.
 1 2 3
2) Fie A = {1,2,3}, B = {1,2,3,4}. Aplicaţia f: A B, f =   este injectivă .
 4 2 1
În general, dacă A = {a 1,a2,…, am}, B = {b 1,b2,…, bn}, o aplicaţie:
 a a2 ... a m 
f : A  B, f   1 
 f a 1  f a 2  ... f a m 
este injectivă dacă şi numai dacă elementele de pe linia a doua a tabloului sunt
distincte două câte două.
3) Aplicaţia f: RR, f(x) = x2 nu este injectivă deoarece f(-1) = f(1) şi –1  1.
Însă aplicaţia:
g: [0,   )  R, g(x) = x 2
este injectivă. Într-adevăr,
g(x) = g(y)  x2 = y2  x = y  x = -y.
Dacă y>0, avem –y<0 ceea ce arată că nu putem avea x = -y. Prin urmare:
43
g(x) = g(y)  x = y
şi aplicaţia g este injectivă.
În general, dacă A şi B sunt mulţimi de numere reale, o aplicaţie f : A  B este
injectivă dacă şi numai dacă pentru orice y B paralela dusă prin punctul de ordonată y la
axa absciselor intersectează graficul aplicaţiei în cel mult un punct.
Pentru exemplificare dăm mai jos graficele aplicaţiilor f şi g descrise anterior

(fig. a şi b).
y y
y = f(x)
y = g(x)
1 0 1 x 0 1 x
Fig. a Fig. b
Fig. 4.1
Definiţie: O aplicaţie f : A  B se numeşte surjectivă dacă:
y x (y = f(x))
altfel spus, aplicaţia f este surjectivă dacă şi numai dacă orice element y B este
imagine prin f a cel puţin unui element x  A). Graficul unei aplicaţii surjective AB poate fi
caracterizat în mulţimea relaţiilor R  AxB astfel:
Propoziţie: Fie R  AxB o relaţie între elementele lui A şi elementele lui B.

Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
a) R este graficul unei aplicaţii surjective f: A B.
b) 1A  R-1 o R şi R o R -1 = 1B.
Demonstraţie:
a)b). Prin ipoteză R este graficul unei aplicaţii surjective f: A  B, avem 1A  R-
1
oR şi Ro R -1  1B. În plus, deoarece f este aplicaţie surjectivă avem:
yB  x (y = f(x))  x (xRy)x(y R -1x  xRy)  y(Ro R -1)y,
ceea ce arată că 1 B  Ro R -1, deci, 1 B = Ro R -1.
b)a). Avem 1A  R-1 oR şi Ro R-1  1B, deci R este graficul unei aplicaţii f:
AB. În plus, deoarece Ro R -1=1B, avem:
yB  y1By  y(Ro R-1)y  x(yR-1x  xRy)  x(xRy)  x(y = f(x)),
ceea ce arată că f este aplicaţie surjectivă.
Exemple:
1) Fie A o mulţime şi R o relaţie de echivalenţă pe A. Aplicaţia : AA/R cu
(x) = Rx (= clasa de echivalenţă a lui x modulo R ) se numeşte proiecţia canonică a lui A
pe A/R. Această aplicaţie este evident surjectivă. Să presupunem că proiecţia canonică :
AA/R este injectivă. Atunci
xRy  Rx = R y  (x) = (y)  x = y  y1Ay,
44
adică R = 1A. Reciproc, dacă R = 1 A e clar că proiecţia canonică : AA/R este
injectivă. Prin urmare, proiecţia canonică : AA/R este injectivă dacă şi numai dacă R
= 1 A.
2) Fie A o mulţime şi A’ o submulţime a lui A. Incluziunea canonică i: A’ A este
o aplicaţie surjectivă dacă şi numai dacă A’=A. În particular, aplicaţia identică 1A: AA
este şi injectivă şi surjectivă.
1 2 3 4
3) Fie A = {1,2,3,4}, B = {1,2,3}. Aplicaţia f:A B, f   este
3 2 1 2
surjectivă. În general, dacă A = {a 1, a 2, ..,a m}, B ={b 1, b 2, …, b n}, o aplicaţie
 a a2 ... a m 
f : A  B, f   1 
 f a 1  f a 2  ... f a m 
este surjectivă dacă şi numai dacă pe a doua linie a tabloului apar toate
elementele b1, b 2, …, b n ale mulţimii B.
4) Aplicaţia f: R R, f(x) = x2 nu este surjectivă deoarece pentru orice număr
real x avem x2  0, deci f(x) = x 2  -1 pentru orice xR. Aplicaţia g:R 
[0,   ), g(x) = x2 este surjectivă, deoarece, pentru orice y≥0 , avem y R şi
g( y ) = ( y )2 = y. În general, dacă A şi B sunt mulţimi de numere reale, o aplicaţie
AB este surjectivă dacă şi numai dacă pentru orice yB, paralela dusă prin punctul de
ordonată y la axa absciselor întâlneşte graficul aplicaţiei în cel puţin un punct.
Definiţie: O aplicaţie f: A B se numeşte bijectivă dacă este injectivă şi
surjectivă.
INTERPRETAREA GEOMETRICĂ A SISTEMELOR DE ECUAŢII LINIARE CU DOUĂ

NECUNOSCUTE
Dacă în expresia funcţiei liniare f:R→R, f(x) = ax + b, notăm f(x) cu y obţinem

ecuaţia cu două necunoscute y = ax + b sau forma ei generală ax + by + c = 0.
Mulţimea soluţiilor ecuaţiei ax+by+c=0 o reprezintă Gf (graficul funcţiei) f:R→R, f(x)
a c
=  x  x , iar imaginea geometrică a lui Gf este o dreaptă, dreapta de ecuaţie
b b
(d):ax+by+c=0
Dacă mai considerăm o dreaptă ( d1 ): a 1x + b1y + c1 = 0 ne punem întrebarea în ce
condiţii sistemul format de cele două ecuaţii are soluţie?
 ax  bz  c  0
Fie (S) :  .
a1 x  b1 y  c1  0
În cazul în care d∩d1=∩{M} sistemul este compatibil determinat are soluţie unică:
xM=(a1c-ac1)/(ab1-a1b) cu condiţia ab 1≠a1b
yM=( b1c-bc1)/(ab1-a1b)
d.n.d. a/a 1≠b/b1.
Dacă a/a1=b/b1=c/c1=k cele două drepte coincid caz în care sistemul este compatibil
nedeterminat; mulţimea soluţiilor lui coincide cu mulţimea soluţiilor uneia din ecuaţii.
Dacă a/a1=b/b1≠c/c1 cele două drepte sunt paralele (au aceeaşi pantă ce are tangenta
–a/b =-a1/b1 caz în care sistemul este incompatibil, nu are nici o soluţie .
Observaţie: Pentru obţinerea soluţiei în cazul sistemelor compatibile determinate se
pot folosii metodele cunoscute (reducere, substituţie, regula lui Cramer,...)
45
PROBLEME REZOLVATE.
1. Fie E = {1,2,3,4} şi F = {a,b,c,d}. Care dintre diagramele reprezentate în figura

4.2.1 reprezintă o funcţie definită pe E cu valori în F şi care nu ?
1 a 1 a
b
2 b
2 c
3 c
3 d
4 4 d
a
b i
1 a 1 a
2 b 2 b
3 c 3 c
4 d 4 d
c Fig. 4.2.1 d
i
Soluţie: Prin diagrama (a) este dată o funcţie definită pe E cu valori în F. Diagrama
(b) nu reprezintă o funcţie definită pe E cu valori în F, deoarece nu este indicată
imaginea lui 3.
Diagrama (c) nu reprezintă o funcţie deoarece lui 1 îi corespund două elemente din F,
a şi b. Nici diagrama (d) nu reprezintă o aplicaţie a lui E în F, căci lui 2 îi corespund
două elemente din F, anume b,c, iar lui 4 nu îi corespunde nici un element.
2. Fie E = {2,4,6} şi F = {a, b}. Să se scrie toate funcţiile definite pe E cu valori în F
indicându-se diagrama respectivă.
2 2 2
a a a
4 4 6
b
6 b b
6 4
2 2 2
a a a
4 4
4 b b
6 6 6 b
46
2 2
a a
4 4
b b
6 6
Numărul total al funcţiilor este 23 (dacă domeniul funcţiei are n elemente şi

1.1 numărul total de
codomeniul m elemenete, F funcţii este m n).
ig. pentru
3. Fie f :{1,2}  R o funcţie 4.2.2 care f(1) = 2 şi f(2) = 4. Să se construiască
o prelungire g: R  R, a funcţiei f de forma g(x) = ax + b.
Soluţie: Deoarece pentru x  {1,2} trebuie să avem f(x) = g(x), rezultă f(1) =
g(1), adică a + b = 2 şi f(2) = g(2), adică 2a + b = 4.
Din a + b = 2 şi 2a + b = 4 rezultă a = 2 , b= 0 şi deci o prelungire a lui f la R este
g : R  R, g(x) = 2x.
4. Fie E = {1,2,3,4} şi F = {a, b,c}. Să se întocmească diagramele
corespunzătoare la două funcţii definite pe E cu valori în F nesurjective.
Soluţie: Diagramele a două funcţii surjective definite pe E cu valori în F sunt
(fig. 4.2.3)
1 1
a a
2
b 2 b
4 4
c c
3 3
Fig. 4.2.3
Diagramele a două funcţii nesurjective definite de E cu valori în F sunt (fig. 4.2.4)
5. Să se calculeze compunerile funcţiilor f,g : R  R

x  2 daca x  (-,3) i

f (x)   si g(x)  - x  4 .
2 x  5 daca x  [3,)

Soluţie: Deoarece atât domeniul cât şi codomeniul sunt R putem pune în evidenţă atât
f o g cât şi g o f.
g ( x )  2 daca g ( x )  (,3)
Pentru f g ( x )  f g ( x )   
2g ( x )  5 daca g ( x )  [3, )
g(x)  (-  , 3)  -x + 4  3  - x  -1  x  1
Analog, g(x)  (-  , 3)  x  1.
 x  4  2 daca x  1  x  2 daca x  1   
 
f g  f g
2 x  4   5 daca x  1  2 x  3 daca x  (,1]
 
 x  2  4 daca x  (,3)
pentru g o f avem: g f ( x )  g f ( x )   f ( x )  4  
 2 x  5  4 daca x  [3, )
47
 x  6 daca x  (,3)
g f 
 2 x  9 daca x  [3, )
Temă: Reprezentaţi grafic f o g şi g o f şi studiaţi pe baza acestora dacă funcţiile
obţinute sunt sau nu inversabile.
6. Determinaţi funcţia liniară f: R  R cu proprietatea că
f (1-x) + f(2x+5)=-3x-4 oricare ar fi x R.
Soluţie: Se ştie că f este funcţie liniară deci are forma f(x) = ax + b , a,b  R:
f(1-x) = a(1-x)+b
f(2x+5) = a(2x+5)+b
f(1-x) + f(2x+5) = -3x-4  a(1-x)+b+a(2x+5)+b= -3x-4
ax+6a+2b= -3x-4
a  3 a  3
identificând coeficienţii  
6a  2b  4 b  7
f(x)= -3x+7.
7. Fie f : R  R astfel încât f(-2) = 5 şi f(1) = 1. Determinaţi a R şi b R
ştiind că a f(x-1) + b f(-x) = 2x + 1, pentru orice x R.
Soluţie: Relaţia dată fiind adevărată, pentru orice xR se vor alege acele valori ale
lui x pentru care să putem folosi ipoteza ( f(-2)= 5 şi f(1) = 1).
1.1.1 Pentru x = -1 avem: a f(-2) + b f(1) = -2+1
a f(-2) + b f(1) = -1
Pentru x = 2 avem: a f(1) + b f(2 ) = 4+1
a f(1) + b f(2) = 5
 5
a
5a  b  1  12
Se obţine sistemul   
a  5b  5 b  13
 12
8. Stabiliţi dacă pentru orice m R, reprezntările graficelor f m: R R
fm (x) = (2m +1)x - 12m + 2 au un punct comun.
Soluţie: Pentru a avea un punct comun toate graficele trebuie să treacă printr-un
punct fix. Cu alte cuvinte ecuaţia: f m (xo) = yo - nu depinde de m.
(2m+1) xo-12m + 2 = y o  m(2xo-12)+ xo+ 2 - yo= 0 
2xo=12  xo + 2- yo=0
xo = 6 ; y o = 8
punctul este (6,8).
9. Să se determine funcţia f: R R care are proprietatea că
f(1-2x) = 4x - 3 pentru orice x R.
1 t
Soluţie: Metoda 1) Notăm 1 - 2x = t , (  ) xR şi tR  x  atunci
2
1 t
f(t) = 4   3  f(t) =-2t –1 pentru (  ) tR astfel se obţine legea de definire a
2
acestei funcţii: f: R R f(x) = -2 x –1.
Metoda 2) Dacă în membrul drept punem în evidenţă argumentul funcţiei, se obţine:
4x-3 = -2(1-2x) -1 atunci:f(1-2x) = -2(1 – 2x)-1 f(x)=-2x-1, (  ) xR.
48
Rezumat
 Definirea noţiunii de funcţie cu ajutorul noţiunii de relaţie binară;

 Exemple şi contraexemple de funcţii reprezentate în diferite moduri;
 Graficul unei funcţii. Egalitatea a două funcţii;
 Echivalenţa dintre relaţia identică şi aplicaţia identică 1A;
 Compunerea funcţiilor. Definire şi proprietăţi;
 Funcţii injective şi surjective. Proprietăţi ale compunerii acestora;
 Funcţii bijective. Funcţii inverse;
 Exemple de funcţii elementare şi proprietăţile acestora;
 Să interpreteze, geometric un sistem de două ecuaţii liniare cu două
necunoscute

1. Următoarele exprimări sunt greşite. Să se explice de ce şi să se
corecteze:
3
a) “Fie funcţia f: R R , f ( x )  2 ”
x 4
b) “Fie funcţia f: [0,5] [0,2] , f(x) = x-1 ”
c) “Fie funcţia f: [0,+  ][3,4], f(x)=x2 ”
2. În mulţimea Q a numerelor raţionale definim relaţia care face ca
fiecărui număr
p p2  q2
raţional , r,q Z , q  0 să-i corespundă 2 . Este această
q p  q2
p
relaţie o funcţie? Dar corespondenţa  pq?
q
1. Prin exemple şi contra exemple generaţi funcţii analizând în
acelaşi timp proprietăţile acestora.
2. Daţi exemple de funcţii utilizate în alte domenii de activitate decât
matematica.
3. Fie funcţia f : R-{-1,0,1} definită astfel:
 1 daca x  0

f ( x )  sign x  0 daca x  0
1 daca x  0

a) Este aceasta funcţie bijectivă?
b) Să se demonstreze că oricare ar fi xR avem: x
sign x = x .
3. Fie mulţimea E={0,1} şi funcţia f: R R :
x 2  1 daca x  E
f (x)  
x  3 daca x  R - E
Să se verifice bijectivitatea lui f.
4. Să se determine inversele următoarele funcţii:
49
a) f: R R f(x) = 2x – 3;
b) g: R R g(x) = -x + 4.

1. Să se compună funcţiile f şi g : R R definite prin relaţiile:
f(x) = x-1 şi g(x) = x 2 –3x + 4.
2. Determinaţi funcţia liniară f: R R care îndeplineşte condiţia
f 2(x) – f(x) + f(x+2) = 4x 2 – 4x + 5.
Să se reprezinte grafic funcţia determinată.
10. Se dă funcţia f: RR care îndeplineşte condiţia f(x-2)= -
4x + 11 pentru
orice x real.
a) Să se deteremine funcţia şi să se reprezinte
grafic;
b) Dacă A şi B sunt puncte de intersecţie ale
graficului cu axele, să se
calculeze aria AOB.
3. Fie funcţia f: R R dată prin:
f(2+x) + 3f(0) = 2m +6x –mx oricare ar fi x R.
a) Calculaţi f(0);
b) Determinaţi f(x) şi stabiliţi dacă pentru orice mR
graficul funcţiei trece
prin punctul A (1,m+3).
a  2) x  b  3 daca x  0
4. Fie funcţia f(x) = 
(b - 2)x  a - 2 daca x  0
Determinaţii a şi b ştiind că A(-2,-6), B(1,-1) aparţin reprezentării
grafice ale funcţiei f.
Cercetaţi dacă f este inversabilă şi în caz că este, să se calculeze f –1.
50
Bibliografie


3. GEORGESCU-BUZĂU,E., MATEI,N.,”Probleme actuale de
matematică în liceu”, Editura Albatros, 1975
4. PAPY,D.,”Matematica modernă” vol.1, Editura Tineretului, 1967
5. TÂRNOVEANU M., PURCARU M., TÂRNOVEANU C., “Fundamente
de matematică şi metodică”, Editura Tehnopress Iaşi, 2005
51
Unitatea de învăţare nr. V: STRUCTURI ALGEBRICE
Cuprins
V. 1. Introducere ................................ ................................ ................................ ........... 51
5.1 Lege de compoziţie internă. Parte stabilă; 52

5.2 Proprietăţile unei legi de compoziţie internă. Asociativitate. Comutativitate. 53
Existenţa elementului neutru. Existenţa elementului inversabil;
5.3 Monoid. Grup. Subgrup; 53
5.4 Inel. Inel cu divizori ai lui zero. Corp; 54
Introducere
Lege de compoziţie internă. Parte stabilă;
Proprietăţile unei legi de compoziţie internă. Asociativitate. Comutativitate.
Monoid. Grup. Subgrup;

Inel. Inel cu divizori ai lui zero. Corp;
Exemple
Competenţe
După ce vor studia această unitate studenţii vor putea:
 Să definescă noţiunea de lege de definiţie internă şi să fie capabili să privescă
operaţiile aritmetice ca legi interne pe mulţimi numerice;
 Să studieze proprietăţile unei legi de compoziţie şi să poată întocmi tabla unei
operaţii definite pe o mulţime finită;
 Să clasifice mulţimile înzestrate cu o operaţie în structuri algebrice care se
bucură de anumite proprietăţi;
 Să clasifice mulţimile înzestrate cu două legi de compoziţie internă în structuri
algebrice pe baza proprietăţilor pe care acestea le au;
 Să poată, în final abstractiza mulţimea şi operaţia internă, părăsind nivelul de
mulţime numerică şi operaţie aritmetică.
52
Conţinutul unităţii nr. V de învăţare:

OPERAŢIA ALGEBRICĂ INTERNĂ
Definiţie: Fiind dată o mulţime nevidă M, se numeşte operaţie algebrică

internă sau lege de compoziţie internă, definită pe M, orice funcţie
:M  MM
(x,y)   (x,y).
În acest capitol, fiind vorba numai de operaţii algebrice interne, vom spune pe scurt
operaţie algebrică în loc de operaţie internă.
Exemple: 1) Adunarea şi înmulţirea în mulţimea N a numeralelor naturale, în
mulţimea Z a numerelor întregi, în mulţimea Q a numerelor raţionale, În mulţimea R a
numerelor reale şi în mulţimea C a numerelor complexe sunt oparaţii algebrice.
2) Pe mulţimea Z a numerelor întregi, scăderea este o operaţie algebrică. Ea este
definită astfel:
s:Z  ZZ
s (x,y) = x + (-y) = x – y.
De asemenea, scăderea este operaţie algebrică şi pe mulţimile: Q,R,C. Însă, pe
mulţimea N a numerelor naturale scăderea nu este operaţie algebrică, deoarece rezultatul
acesteia nu este întotdeauna un număr natural.
3) Dacă M este o mulţime, pe mulţimea
F (M) = {f  f : M  M}
a funcţiilor de la M la M, putem defini operaţia algebrică de compunere. Dacă
f,g  F (M), atunci se defineşte compunerea g o f ca fiind funcţia
g o f : M  M, (g o f) (x) = g (f(x)).
4) Dacă M este o mulţime nevidă, iar
P (M) = {X X  M}
este mulţimea părţilor lui M, atunci reuniunea
(X,Y)  X  Y, X,Y  P (M)
şi intersecţia
(X,Y)  X  Y, X,Y  P (M)
sunt operaţii algebrice pe M.
LEGI ASOCIATIVE. LEGI COMUTATIVE.
Definiţii: O lege de compozţie T între elementele unei mulţimi E se numeşte asociativă

dacă:
(x T y) T z = x T (y T z), oricare ar fi x,y,z din E.
x.x....x
În cazul unei legi de compoziţie asociative, notată multiplicativ, elementul se
n factori
notează cu xn.
O lege de compoziţie T între elementele unei mulţimi E, peste tot definită, se numeşte
comutativă, dacă x T y = y T x, oricare ar fi x şi y din E.
53
ELEMENT NEUTRU. ELEMENTE SIMETRICE.
Definiţii: Fie T o lege de compoziţie între elementele unei mulţimi E, peste tot
definită. Un element e  E se numeşte element neutru faţă de legea T, dacă:
x T e = x, oricare ar fi x din E şi
e T x =x , oricare ar fi x din E.
Elementul neutru dacă există este unic şi ar trebui să aparţină mulţimii pe care este
definită operaţia algebrică.
Fie T o lege de compoziţie între elementele unei mulţimi E peste tot definită, faţă de
care există un element neutru e. Un element x  E se numeşte simetrizabil dacă există x’  E,
astfel încât:
x T x’ = e
x’ T x = e.
Elementul x ‘ care îndeplineşte condiţiile anterioare se numeşte simetricul lui x.
Dacă legea T este asociativă atunci un element x admite cel mult un simetric.
LEGI DISTRIBUTIVE
Definiţie: Fie T şi  două legi de compoziţie între elementele unei mulţimi E, peste tot
definite. Se spune că legea T este distributivă faţă de legea  dacă:
x T (y  z) = (x T y)  (x T z) , oricare ar fi x,y,z din E şi
(y  z) T x = (y T x)  (z T x) , oricare ar fi x,y, z din E (distributiv itate la dreapta).
MONOIZI
Definiţie: O lege de compoziţie T între elementele unei mulţimi M determină pe M o
structură de monoid dacă:
P. este peste tot definită;
A. este asociativă;
N. există element neutru faţă de T.
GRUPURI
Definiţii: O lege de compoziţie T între elementele unei mulţimi G determină pe G o
structură de grup dacă:
P. este peste tot definită;
A. este asociativă;
N. există element neutru faţă de legea T;
S. orice element admite un simetric.
Mulţimea G înzestrată cu legea T, poartă numele de grup. Grupul
determinat pe G de legea T se mai notează cu (G, T).
Dacă legea T este şi comutativă atunci grupul se spune că este comutativ sau abelian.
Fie H o parte a lui G. Dacă legea indusă pe H de legea lui G, detrmină pe H o
structură de grup, se spune că H este un subgrup al lui G.
Fie (G, T) şi (G’, T) două grupuri. O aplicaţie f : G  G’ se spune că este
54
omomorfism dacă f (x Ty) = f(x)  f(y). Dacă în plus, aplicaţia f este bijectivă, atunci
se numeşte izomorfism.
Un omomorfism f:G  G se numeşte endomorfism.
Un izomorfism f:G G se numeşte automorfism.
INELE. CORPURI.
Definiţii: Două legi de compoziţie notate “*” şi “o” determină pe o mulţime A nevidă
o structură de inel dacă:
P. ambele legi sunt peste tot definite;
A.A. (x*y) * z = x* (y * z) oricar e ar fi x,y,z din A;
A.C. x * y = y * x oricare ar fi x,y  A;
A.N. Există în A un element neutru notat cu e*astfel încât x*e* = e** x= x oricare ar fi
x  A;
A.S. Pentru orice x  A, există un element x‘  A astfel încât x * x’ = x’ * x =e *.
A.A. (x o y) o z = x o (y o z) oricare ar fi x, y, z din A.
A.D. distributivitatea legii a doua faţă de prima :
x o ( y * z) = (x o y) * (x o z) oricare ar fi x, y, z din A
(y * z) o x = ( y o x) * (z o x) oricare ar fi x,y,z  A ,
atunci (A, *, o) poartă numele de inel.
Dacă în A există un element neutru faţă de legea “o” atunci inelul A este cu element
unitate.
Definiţie: Un inel A cu element unitate în care pentru orice x  e*

(element diferit de elementul neutru al primei legi), există un element inversabil
x-1 astfel încât:
x o x’ = x -1 o x = e 0 , () x, x-1, e0  A ,
poartă numele de corp.
Un inel, respectiv un corp în care cea de-a doua lege este comutativă poartă
numele de inel sau corp comutativ.
Definiţie: Inelul A este un inel cu divizori ai lui zero, dacă există în A două elemente a
 e* şi b  e* astfel încât a o b = e*. În acest caz a şi b se numesc divizori ai lui zero. Un inel
comutativ fără divizori ai lui zero se numeşte domeniu de integritate.
Observaţie: Într-un corp nu există divizori ai lui zero.

Fie S  A şi S   . Dacă legile induse pe A de * şi o determină pe S o structură de
inel, respectiv corp atunci (S, *, o) se numeşte subinel, respectiv subcorp al inelului, respectiv
corpului (A, *, o).
Două legi de compoziţie , prima notată aditiv şi a doua notată multiplicativ,

determină pe o mulţime A o structură de inel dacă:
P. ambele legi sunt peste tot definite;
A.A. (x + y) + z = x + (y + z), oricare ar fi x,y, z din A;
A.C. x + y = y + x, oricare ar fi x  A şi y  A;
A.N. Există în A un element notat cu 0, astfel încât x + (-x) = 0;
A.S. Pentru orice x  A, există un element –x  A, astfel încât x + (-x) = 0;
A.A. (x · y) · z = x · (y · z), oricare ar fi x,y, z din A;
55
A. D. x · (y + z) = xy + xz, oricare ar fi x,y,z din A;
(y + z) · x = yx + zx, oricare ar fi x,y,z din A.
Mulţimea A înzestrată cu cele două legi de compoziţie poartă numele de
inel. Inelul determinat pe A de legile +, ·, se mai notează cu (A, +, ·).
Dacă în A există un element notat cu 1 astfel încât x · 1= x şi 1·x = x, oricare ar fi x 
A, atunci se spune că inelul A este cu element unitate.
Un inel A cu element unitate în care, pentru orice x  0 există un element x-1, astfel
încât:
x · x -1 = 1 (1)
şi
x -1· x = 1 , (2)
poartă numele de corp.
Un inel, respectiv corp, în care înmulţirea este comutativă, poartă numele de inel,
respectiv corp comutativ.
Se spune că un inel A este inel cu divizori ai lui 0, dacă există în A două elemente a 
0 şi b  0, astfel încât a · b = 0. În acest caz elementele a şi b se numesc divizori ai lui 0.
Într-un corp nu există divizori ai lui 0.
Un inel comutativ, fără divizori ai lui 0, se numeşte domeniu de integritate.
Fie (A, +, ·) un inel, respectiv corp şi S o parte a lui A. Dacă legile induse pe A de
“+” şi de “·” determină pe S o structură de inel, respectiv corp, atunci inelul , respectiv
corpul (S, +, ·) se numeşte subinel, respectiv subcorp, al inelului, respectiv corpului (A, +, ·).
Observaţii: Este important ca elevii să vadă în proprietăţile operaţiilor aritmetice căi
de a efectua mai rapid şi cu mai multă uşurinţă calculele (rolul asocierii termenilor sau
factorilor), cât şi stabilirea unor raţionamente în rezolvarea exerciţiilor şi problemelor.
PROBLEME REZOLVATE
1. Fie H o parte a unui grup G (H  G), a cărui lege de compoziţie este notată cu
semnul T. Dacă:
1) H este o mulţime finită;
2) Oricare ar fi x  H şi y  H, x T y  H atunci H este un subgrup al lui
G.
Soluţie:
1) Legea indusă pe H este evident asociativă.

2) Fie H = {x 1,x2…, xn}. Elementele x 1x1, x1x2, …., x1xn sunt din H în virtutea
condiţiei 2 şi sunt distincte deoarece din x1xi = x1xj, rezultă înmulţind cu x 11 (element
din G), xi = xj. Aşadar, există x kH, astfel încât x 1xk = x1, de unde x k = e şi deci e  H.
Deoarece e  H, există x e astfel încât x1xe = e de unde rezultă că x e = x 11 şi deci x 11 
H. În mod analog se demonstrează că x 2 1 , x 31 , …, x n 1 sunt în H.
2. a) Să se arate că pe mulţimea G = (2, +∞) legea “T” definită prin x
T y = xy – 2x – 2y + 6 determină o structură de grup comutativ;
b) Să se arate că pe mulţimea G’ = (3, +∞) legea x*y = xy – 3x – 3y + 12
determină o structură de grup comutativ;
56
c) Să se arate că între grupul de la punctul (a) şi grupul de la punctul (b) există un
izomorfism f:(2, +∞)  (3, +∞) de forma f(x) = x + 1 şi să se verifice că funcţia f
transformă elementul neutru al grupului G, în elementul neutru al grupului G’.
Soluţie:
a) Fie x  (2, +∞) şi y  (2, +∞). x T y = (x – 2) (y – 2) + 2 > 2, deci x T y 

 (2,+∞). Legea T este peste tot definită (este o operaţie internă). Oricare ar fi x,y,z
 (2, +∞), avem (x T y) T z = x T (y T z) = xyz – 2xy – 2xz – 2yz + 4x + 4y + 4z – 6. Legea T
este asociativă. Legea T este evident şi comutativă. Avem: x T e = x  xe –2x – 2e +6 = x 
e(x – 2) = 3(x – 2)  e = 3. Elementul e = 3 este element neutru (3  (2, +∞)) şi este unic.
2x  3
Avem x T x’ = e  xx’ – 2x – 2x’ + 6 = = 3  x’(x - 2) = 2x – 3  x '  . Dacă x > 2,
x2
2x  3
atunci .> 2 
x2
 2x + 3 > 2x – 4  3 > -4.
2x  3
Ultima inegalitate fiind adevărată, rezultă că . > 2 şi deci x’  (2, +∞).
x2
Deci legea T determină pe (3,+∞) o structură de grup.
b) Acest punct se rezolvă în mod analog cu punctul a) . Se obţine elemetul

neutru
u = 4.
c) Avem f(x T y) = (x T y) + 1 = xy – 2x – 2y +7 şi f(x) * f(y) = (x +1) * (y +1) =

= (x + 1)(y + 1) – 3(x +1) – 3(y+1) + 12 = xy – 2x – 2y + 7, deci f(x T y) =
= f(x)*f(y).
Funcţia f este evident injectivă. Fie y = x + 1, adică x = y – 1. Dacă y > 3, atunci x >
2. Aşadar, pentru orice y > 3 există x > 2 astfel încât y = f(x) şi anume x = y – 1. Funcţia
este deci surjectivă. Aşadar, f este bijectivă. Avem f(3) = 4, adică f(e) = u.
57
Observaţie: Faptul că funcţia f: (2, +∞)  (3, +∞) este bijectivă se putea deduce şi
utilizând reprezentarea grafică din figura 1. Se observă că orice paralelă
la Ox dusă prin punctele mulţimii (3, +∞), reprezentată pe Oy, taie graficul într -un
0 2
x
Fig. 1
singur punct şi deci funcţia f este bijectivă.
3. a)Să se arate că legea de compoziţie x T y = xy - 3x - 3y + 12 determină pe

intervalul (3, +∞) o structură de grup comutativ.
b) Să se arate că între grupul multiplicativ al numerelor reale strict pozitive şi
grupul de la punctul a) există un izomorfism f: R +  (3, +∞) de forma f(x) = mx + n.
n n
c) Notăm cu T x = x T x T … T x. Să se demonstreze că T x = (x – 3)n + 3
folosindu-se rezultatul obţinut la punctul b).
Soluţie: a) 1) Fie x > 3, y > 3. D in x T y = (x – 3)(y – 3) + 3 rezultă x T y > 3, adică
legea T este peste tot definită.
2)Avem: (x T y) T z = (xy – 3x – 3y + 12) T z = xyz – 3yz + 12z – 3xy + 9x –9y – 36
– 3z + 12 = xyz – 3xy – 3yz – 3zx + 9x + 9y + 9z –24 şi x T (y T z) = = x T (yz – 3y –
3z + 12) = xyz – 3xy – 3xz +12x – 3x – 3yz + 9y + 9z – 36 +12= = xyz – 3xy – 3yz – 3xz + 9x
– 9y – 9z –24. Deci (x T y) T z = x T (yT z) şi legea este asociativă.
3) Este evident că x T y = y T x, adică legea este comutativă.

4) Avem x T e = x  xe – 3x – 3 e + 12 = x  e(x-3) = 4(x-3)  e = 4.
Aşadar x T 4 = x, oricare ar fi x > 3. Elementul 4  (3, +∞) este element neutru.
58
3x  8
5) Avem x T x’ = e  xx’ – 3x – 3x’ + 12 = 4  x’ = şi
x3
3x  8
>3
x3
 3x – 8 > 3x – 9  -8 > -9. Deci orice element x  (3, +∞) admite un simetric
x’(3, +∞).
b) Avem: f (x ·y) = f(x) T f(y)  mxy + n = (mx + n) T (my +n)  mxy
+ n = m 2xy + (mn –3m)x + (mn –3m)y +n2 – 6n +12  m2 = m şi mn – 3m = 0 şi n 2
– 6n +12 = n..
Soluţia m = 0 nu este acceptabilă deoarece funcţia f (x) = n nu este bijectivă, fiind o
funcţie constantă. Obţinem m = 1 şi n = 3.
Deci relaţia f(xy) = f(x) T f(y) este adevărată când f(x) = x + 3.
Să arătăm că acestă funcţie este bijectivă.
Avem f(x 1) = f(x 2)  x1+ 3 = x 2 + 3  x1 = x2 şi deci f este injectivă. Din y
= x +3 cu y > 3, rezultă că x = y – 3 cu x > 0 şi deci f este surjectivă.
n
d) Avem f(x-3) = x. Cum f(x n) = T f(), punând  = x – 3 obţinem
n n
f((x - 3)n) = T f(x – 3), adică (x –3)n + 3 = T x.
a
4. Fie C un corp comutativ. Notăm cu elementul ab-1 (b0).
b
a) Să se arate că:
a a c a b ac  b
 a,  (b  0, c  0), a   (c  0),
1 bc b c c
b ab a c ad  bc
a   (c  0),   (b  0, d  0),
c c b d bd
a b ab a c ac
  (d  0),   (b  0, d  0).
d d d b d bd
b) Să se calculeze în corpul claselor de resturi modulo 11.

 3̂ 
  5̂  8̂  7̂   9̂ .
 4̂ 3̂ 6̂  2̂

59
a c ad  bc
Soluţie: a)Vom verifica numai egalităţile   (b  0, d  0) şi
b d bd
a c ac
  (b  0, d  0) , celelalte cazuri tratându-se în mod analog.
b d bd
Avem:
a c cd  bc
  ab 1  cd 1 şi  (ad  bc)(bd ) 1  (ad  bc)b 1d 1  ab 1  cd 1 .
b d bd
a c ad  bc a c
Deci,   ;   ab 1  cd 1  acb 1d 1 şi
b d bd b d
ac a c ac
 ac(bd ) 1 acd 1 b 1  ab 1cd 1 , deci   .
bd b d bd
 3̂ 8̂ 7̂  9̂
c) Elementul   5̂     se poate calcula prin două metode:
 4̂ 3̂ 6̂  2̂
a
1) prin aplicarea definiţiei elementului ;
b
2) prin aplicarea regulilor demonstrate la a).
3̂
1)Avem:  3̂  4̂ 1  3̂  3̂  9̂,
4̂
8̂ ^
 8̂  3̂ 1  8̂  4̂  10,
3̂
7̂
 7̂  6̂ 1  7̂  2̂  3̂,
6̂
9̂
 9̂  2̂ 1  9̂  6̂  1̂0.
2̂
 3̂ 8̂ 7̂  9̂
Deci,   5̂     = (9̂  5̂  1̂0  3̂)  1̂0  (3̂  8̂)  1̂0  0̂  1̂0  0̂.
 4̂ 3̂ 6̂  2̂
 3̂ 8̂ 7̂  9̂  3̂  4̂  5̂ 4̂  7̂  9̂ 1̂  3̂  2̂  4̂ 9̂ 0̂ 9̂
2)Avem:   5̂     =          0̂.
 4̂ 3̂ 6̂  2̂  4̂ 3̂  3̂  2̂ 4̂  3̂ 2̂ 4̂  3̂ 2̂
60
Rezumat
 Lege de compoziţie internă. Parte stabilă;
 Proprietăţile unei legi de compoziţie internă. Asociativitate. Comutativitate.
 Monoid. Grup. Subgrup;
 Inel. Inel cu divizori ai lui zero. Corp;
 Morfisme de grupuri, inele şi corpuri. Proprietăţi;
 Exemple.
Test de evaluare a cunoştinţelor:

11. Pe R se defineşte legea de compoziţie “*” prin :
x*y = xy-(x+y) 2 +2+ 2 , x,y R .
a) Să se arate că legea “*” este comutativă.

b) Să se arate că intervalul ( 2 , +∞) este parte stabilă a lui
R în raport cu legea “*”.
c) Să se determine y [ 2 , ∞) astfel încât x*y = x ,oricare ar
fi x[ 2 ,+∞).
d) Să se deducă existenţa elementului neutru al legii”*” pe
[ 2 , +∞).
e) Pentru a( 2 , +∞) fixat, să se determine y( 2 , +∞)
care verifică relaţia a*y=1+ 2 .
1 x 
12. Se consideră mulţimea G = {A(x) M2(R)A=   , xR}.
0 x
a) Să se arate că:
1)A(x)·A(y)=A(x+y), oricare ar fi x,y R;
2) A(x)·A(0)=A(x), oricare ar fi x R;

3) A(x)·A(-x)=A(0), oricare ar fi x R;
4) (G,·) este grupcomutativ.
b) Să se calculeze A n(3), n N*.

13. Pe mulţimea G=(3, +∞) se defineşte legea “*” prin x*y = xy-
3(x+y)+12.
a) Să se arate că (G, *) este grup comutativ.
b) Să se rezolve ecuaţia x * 8 = 13.
61
1. Se consideră mulţimea numerelor R şi submulţimea sa,
G={a+b 2 a,b Z, a 2-2b2=1}
a) Să se demonstreze că, dacă a,b,c,d Z şi a+b 2 , atunci a
= c şi b = d.
b) Să se demonstreze că G este parte stabilă a lui R faţă de
operaţia de înmulţire a numerelor reale.
c) Să se arate că, dacă x = a+b 2 şi xG, atunci x0 şi
1
G.
x
2. Se consideră M2(C), mulţimea matricelor pătratice de ordine doi peste C,
 z  w
şi submulţimea sa, H = {A=   , z,w C}.
w z 
a) Să se demonstreze că pentru ( ) A,B H matricea AB H.
b) Să se demonstreze că, dacă A H şi are determinantul zero,
atunci A=O2.
c) Să se arate că, dacă A H şi A O2, atunci A -1H.
d) Să se găsească A,B H având AB BA.
 1  
 cos  sin   
3. Să se arate că pe mulţimea G =  2   R  înmulţirea
 
  2 sin  cos   
matricilor determină o structură de grup abelian.
62
Bibliografie

2. BECHEANU, M., DINCĂ,A., ION, D.,I., şi alţii, « Algebră pentru
perfecţionarea profesorilor », E.D.P. Bucureşti, 1983
3. TÂRNOVEANU M., PURCARU M., TÂRNOVEANU C., Fundamente de
matematică şi metodică, Editura Tehnopress Iaşi, 2005
Tema de control nr. 1:

- se transmite tutorelui în format electronic sau caligrafic până în 5 decembrie 2009.
1. Alegeţi o relaţie de ordine pe N şi studiaţi-i proprietăţile.
2. Verificaţi proprietăţile reuniunii, intersecţiei şi complementarei pe trei mulţimi
alese de dumneavoastră.
3. Fie mulţimea G=(4, +∞) şi operaţia xTy=xy-4x-4y+20. Arătaţi că mulţimea
înzestrată cu operaţia formează structură de grup comutativ.
63
Unitatea de învăţare nr. VI: NUMERE NATURALE
Cuprins
VI. 1. Introducere ................................ ................................ ................................ .......... 63
6.1 Număr cardinal. Operaţii cu numere cardinale; 64

6.2 Mulţime succesoare şi axioma infinitului; 64
6.3 Număr natural. Mulţimea numerelor naturale; 65
Introducere
Dezvoltarea în secolul trecut a teoriei mulţimilor a creat condiţii favorabile
definirii riguroase a numărului natural. Lucrări ale unor matematicieni celebri ca
G. Cantor sau W.R. Dedekind, conţin diverse variante ale definiţiei numărului
natural în manieră constructivistă.
Aceştia au pornit de la ideea comparării grupelor finite de obiecte, utilizând
corespondenţa bijectivă (făcând abstracţie de particularităţile acestora). Astfel,
două colecţii finite, între care se poate stabili o corespondenţă bijectivă, au prin
definiţie tot atâtea elemente.

 Să abstractizeze noţiunea de număr natural prin introducerea numărului

cardinal;
 Să-şi însuşească cunoştinţele privitoare la mulţimile succesive şi asupra
axiomatizării noţiunii de infinit;
 Să concretizeze principiul inducţiei matematice într-o metodă de rezolvare a
unei anumite clase de probleme;
 Să poată defini operaţii cu numere naturale pe baza rigorilor introduse în
această temă;
 Să determine, şi în condiţiile prezentei teme, structurilor algebrice definite de
operaţiile cu numere naturale pe mulţimea N;
 Să partzicularizeze relaţiile de echivalenţă şi ordine definite pe N x N.
64
Conţinutul unităţii nr. VI de învăţare:
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
În definirea conceptului de număr natural vom parcurge următoarele etape:
a) Număr cardinal. Operaţii cu numere cardinale;

b) Mulţime succesoare şi axioma infinitului;
c) Număr natural;
d) Mulţimi finite şi mulţimi infinite;
e) Mulţimea numerelor naturale.
Pornind de la această definiţie, numărul natural apare ca o idee abstractă comună,

asociată tuturor colecţiilor finite de obiecte distincte care se pot pune între ele câte două, în
corespondenţă bijectivă. În virtutea acestei definiţii, numărul natural doi se asociază tuturor
perechilor de obiecte distincte;numărul natural trei se obţine prin adăugarea unui obiect la o
pereche de obiecte distincte (triplete) etc. Această definiţie este foarte apropiată de ideea
intuitivă despre numerele naturale, dar prezintă dezavantaje din punct de vedere logic şi
matematic, ce pot genera paradixe. Ideea iniţială a lui G.Cantor a fost abandonată şi s-a recurs
la adoptarea unor numere naturale “etalon” satisfăcând rigoarea cerută de maematică. Astfel,
ţinând cont că în teoria mulţimilor nu dispunem decât de clase şi mulţimi, este natural să
căutăm printre mulţimile “standard” pe acelea care ar putea ajuta la definirea numerelor
naturale. După cum vom vedea în această secţiune, putem lua ca mulţime “standard”
mulţimea nevidă. Acest procedeu este acceptat aproape în unanimitate în literatura
matematică privind metoda constructivistă de definire a numerelor naturale. Pentru o bună
înţelegere a conceptului de număr natural, se vor face câteva consideraţii despre clase şi
mulţimi şi despre relaţia dintre ele. Este necesar să se facă distincţie între noţiunea de clasă şi
cea de mulţime. Astfel, prin clasă se înţelege o colecţie de obiecte oarecare, nelegată de alte
condiţii. Termenul de mulţime delimitează acele clase care aparţin ca element unei clase
prealabil definite. Deci o clasă a este mulţime dacă există o clasă b care să o conţină ca
element. Această distincţie exclude unele din paradoxurile imlicate de vechea terminologie,
cum este, de exemplu, cel referitor la “mulţimea tuturor mulţimilor”, (noţiune contradictorie).
Vom accepta că există o mulţime şi numai una care prin definiţie nu conţine nici un
element şi anume mulţimea vidă notată cu  . În limbaj simbolic
avem :  ={xx  x}.
Următoarea teoremă ne asigură antisimetria acestei relaţii binare.
Teoremă: (Bernstein). Fie a =A şi b = B. Dacă a  b şi b  a atunci a=b.

Relaţia binară  definită pe mulţimea numerelor cardinale este o relaţie de ordine iar
acest fapt este determinant în definirea relaţiei de ordine între numerele naturale.
NUMERELE NATURALE
În definirea conceptului de număr natural, noţiunea de număr cardinal, definită în

paragraful precedent, este fundamentală.
Definiţie: Dacă X este o mulţime, atunci mulţimea X’ = X  {X} se numeşte
succesoarea mulţimii X.
Conform definiţiei, rezultă că pentru cazul particular X=, avem următoarele mulţimi
succesoare:
65
’={},
{}’={}{{}}={;{}},
{;{’}}’={;}}{{;{}}}={;{};{;{}}} etc.
Observăm că fiecare din aceste mulţimi, dacă conţine un element atunci îl include. Să
exprimăm de exemplu {’}. Dacă u{‘}, atunci evident că u=  sau u={}. Dacă u=,
atunci u={’}; dacă u= , atunci este evident că u={;{’}}.
În continuare vom prezenta două axiome de bază ale teoriei mulţimilor care sunt
necesare în definirea conceptului de număr natural, respectiv în construirea mulţimii
numerelor naturale.
Fie U clasa tuturor mulţimilor.
Axioma infinitului:
Există cel puţin o mulţime PU care satisface condiţiile:
1) P;
2) (  ) mulţimea XPX’P.
Axioma de regularitate
Oricare ar fi o mulţime X avem X  X (nici o mulţime nu se include ca element).
În definirea numărului natural vom considera clasa mulţimilor care satisfac
următoarele proprietăţi:
1) conţin mulţimea vidă ;
2) dacă conţin o mulţime ca element, atunci conţin şi succesorul acestei
mulţimi.
Axioma infinitului asigură existenţa unor astfel de mulţimi care se vor numi mulţimi
autosuccesoare.
Se notează cu N clasa mulţimilor construită după cum urmează:
,{},{,{}},{,{},{,{}}}…
Considerăm că mulţimea N satisface axioma infinitului şi faptul că nici o mulţime din
N nu se autoinduce ca element. Mai mult, observăm că mulţimile astfel construite satisfac
condiţiile 1) şi 2). Considerând clasa  a tuturor mulţimilor autosuccesoare, remarcăm, faptul
că N  şi are proprietatea de minimalitate, fiind element al oricărei mulţimi din . Deci N
 P.
P
Definiţie: Cardinalul unei mulţimi X din N se numeşte număr natural.
Prin urmare ,  = 0 este număr natural zero;
{}=1 este număr natural 1;
{,{}}=2 este număr natural 2 etc.
Definiţie: Mulţimea cardinalelor elementelor mulţimii N o numim mulţimea
numerelor naturale.
Fie n un număr natural. Conform definiţiei, există o mulţime A N astfel ca
n=A,iar A şi {A} sunt disjuncte. Prin urmare:A’=A{A}=
=A+{A} = n+1.
Notăm cu n’=n+1 şi spunem că n’ este succesorul numărului natural n.
Mulţimea N are următoarele proprietăţi:
1. {}{X’X N };
2. Oricare ar fi mulţimea A şi B din N , dacă există o aplicaţie f:AB injectivă,
atunci A  B ;
3. Pentru orice două mulţimi A,B N avem A~B  A=B.
Aceste trei proprietăţi sunt necesare înţelegerii noţiunii de număr natural.
66
Vom nota cu N ={0,1,2,3,4…,n,…} mulţimea numerelor naturale. Este evident că
aplicaţia care asociază fiecărei mulţimi X N numărul X= N este bijectivă, conform
propoziţiei precedente şi prin urmare N~N. În baza acestor considerente au loc următoarele
proprietăţi:
(P1) Pentru orice n N avem 0  n’(numărul natural 0 nu este succesorul nici unui
număr natural). Dacă n’=0, conform proprietăţii 2, rezultă că =X’, unde n=X, X N;
acest lucru este fals deoarece avem XX’.
(P2) Dacă m’=n’ atunci m=n (două numere naturale care au acelaş succesor sunt
egale).
(P3) Fie M  N care să satisfacă condiţiile:0M şi nMn’M atunci M= N.
Proprietăţile (P1),(P2),(P3) se numesc axiomele lui Peano. Un studiu sistematic al
numerelor naturale se poate dezvolta pornind de la aceste axiome. Proprietatea (P3) este
cunoscută în literatura de specialitate ca principiul inducţiei matematice şi are un rol
important în aplicaţii. Varianta utilizată în practică este cuprinsă în următoarea teoremă:
Teoremă: Fie P 0,P1,P2,… un şir de propoziţii. Dacă:
(1) P0 este adevărată;
(2) Pentru orice număr natural n, P n implică Pn+1, atunci propoziţiile
P0,P1,P2,… sunt adevărate.
Demonstraţie:
Fie M mulţimea tuturor numerelor naturale n, pentru care P n este adevărată. Condiţia
(1) spune că 0M . Cea de-a doua condiţie afirmă că pentru un nM, P nPn+1 adevărată; deci
n+1M. Este evident că sunt îndeplinite condiţiile proprietăţii (P3) şi avem M=N , tocmai ce
trebuia demonstrat.
Aplicaţie: Pentru orice număr natural n suma primelor cuburi de numere naturale este
2 2
n n  1
2
12 1  1 4
Pn  . Pentru n=1 avem 13    1 , deci propoziţia (P1) este adevărată.
4 4 4
Arătăm că P nPn+1 este adevărată, (  ) nN.
n 2 (n  1) 2
Presupunem P n adevărată P n:13+23+33+…+n3= adevărată.
4
2 2
3 n ( n  1) (n  1) 2 2
3 3 3 3
Pn+1: 1 +2 +3 +…+n +(n+1) =
4
3
 (n  1)   4

n  4(n  1) 
( n  1) 2 ( n 2
 4n  4) ( n  1) 2 ( n  2 ) 2
  ,
4 4
deci Pn+1 adevărată. Prin urmare propoziţia P n este adevărată.
Prezentăm în încheierea acestui paragraf un rezultat deosebit de util în aplicaţii.
Teoremă: Oricare ar fi numerele naturale m şi p, m diferit de 0, există un număr
natural n astfel încât n·m>p.
Demonstraţie: Vom demonstra această afrmaţie prin inducţie după p. Dacă p=0, atunci
luăm n=1 şi teorema este adevărată. Fie m un număr natural oarecare fixat, cu m  0, şi p  0.
Presupunând că există nN astfel ca n·m>p, avem n’·m=(n+1)·m=n·m+m>p+m  p+1=p’.
Deci n’·m>p’ şi afirmaţia este demonstrată, q.e.d.
Acest rezultat apare în literatura matematică în diverse variante, fiind cunoscut sub
numele de axioma lui Arhimede.
Observaţii:
67
a) Elevilor nu le putem vorbi despre mulţimi cardinal echivalente, dar
trebuie conştientizată ideea că numărul 5 (de exemplu) înseamnă o mulţime de cinci
elemente, abstracţie făcând de natura lor.
b) Se poate da elevilor să formeze o mulţime cu tot atâtea elemente câte
are o mulţime dată (corespondenţa bijectivă).
Exemple de relaţii pe N:
a) “=” pe N (este reflexivă, simetrică şi tranzitivă) este o relaţie de
echivalenţă fiecare număr formează propria lui clasă.
b) “<” pe N (este tranzitivă şi antisimetrică), este o relaţie de
ordine stictă-
totală.
c) “  ”pe N (reflexivă, tranzitivă, antisimetrică), este o relaţie de
ordine
nestrictă totală.
PROBLEME REZOLVATE
1. Să se arate că A={2,3,4,…} este echipotentă cu N.

Soluţie: Se arată că aplicaţia f:NA f(n)=n+2 este bijectivă.
a) injectivitatea:  n1,n2N din f(n1) = f(n 2) n1+2 = n2+2
n1=n2
 funcţie injectivă;
b) surjectivitatea:  yA (  )nN astfel ca f(n) = y  n+2 = y

 n = y-2 cu yA nN, deci f este şi surjectivă.
Din a) şi b) rezultă bijectivitatea lui f.
2. Se dau mulţimile: A={1,2,3,4,…,1000000} şi B = {0,1,2,3,4,…,1000000}.
Arătaţi că A  B.
Soluţie: Se observă că B=A{0}şi B=A+{0}=A+1.
3. Se aleg în mod arbitrar 10 numere naturale distincte. Determinaţi numărul
perechilor relaţiei  .
Soluţie: Fie ni < ni+1 , i= 1,9 . Cu cel mai mic număr se formează 9 perechi ordonate de
 , pentru cel de-al II lea 8 perechi, iar între ultimele două o pereche. Numărul total al
perechilor este 9+8+7+..+1=45.
4. Elevii unei şcoli participă la trei acţiuni : 96 la cor, 120 la activităţi sportive şi
108 la cercul de matematică. Ştiind că 30 participă la toate activităţile, 40 numai la cor şi
sport, 52 numai la cor şi cercul de matematică, iar 66 la cercul de matematică şi sport, se
cere:
a) Câţi elevi participă numai la două acţiuni?
b) Câţi elevi participă la o singură acţiune?
c) Câţi elevi are şcoala?
Soluţie:
a) Fie C-mulţimea elevilor care participă la cor; S-mulţimea elevilor care
participă la activităţile sportive; M-mulţimea elevilor care participă la cercul de matematică.
Numărul elevilor care participă la două acţiuni este dat de:
CS+SM+MC-3·CSM.
40 + 66 + 52 - 3  30 = 68 elevi.
b) Numai la cercul de matematică participă 108-(52+66-2·30)=50.
Numai la activităţi sportive 120-(40+66-2·30)=74 elevi.
68
Numai la cor participă 96-(40+52-230) = 64 elevi.
c) Numărul elevilor din şcoală este dat de cardinalul mulţimii
CSM.
Acest număr este dat şi de numărul elevilor participanţi la trei acţiuni însumat cu a
celor care participă la două acţiuni şi cu al celor care participă la o singură acţiune.
30+64+50+74+64=278.
Rezumat
 Număr cardinal. Operaţii cu numere cardinale;
 Mulţime succesoare şi axioma infinitului;
 Număr natural. Mulţimea numerelor naturale;
 Operaţii cu numere naturale şi proprietăţile acestora;
 Relaţia de egalitate definită pe N x N şi proprietăţile acesteia ;
 Relaţie de ordine definită pe N x N;

1. Arătaţi că : {0}+{0}  {0}{0}.
2. Toţi cei 27 de elevi ai clasei a IX-a practică cel puţin baschet sau
handbal.
a) Dacă 18 elevi joacă handbal, câţi practică
baschetul?
b) Dacă 15 elevi practică ambele sporturi. Iar
baschet numai 8 elevi, câţi
practică numai handbal?
3. Dacă A=17,B=24 şiAB=25, calculaţi:AB,A-B,
B-A.
4. Să se arate că dacă numerele naturale a,b,c,d satisfac relaţiile
a  b şi b  c atunci:
a) a+c  b+d ;
b) ac  bd .
5. Împăratul Roşu îi spune fiului său: “Dacă averea mea s-ar
compune din atâţia galbeni câte numere naturale există, ţi-aş putea da o
jumătate fară să sărăcesc!”. Este adevărată afirmaţia? Justificare.

1. Câte cuvinte de trei litere se pot forma care să înceapă cu o vocală şi să se
termine cu o consoană?
2. Să se arate folosind metoda inducţiei complete, următoarele afirmaţii:
a) 1+3+5+…+(2n+1)=n2, pentru orice n>0;
69
n n  12n  1
b) 12+22+32+…+n2= , pentru orice
6
număr natural n>0;
c) 3n>2n+7n, pentru orice număr natural n>3;
d)   n n 1
3·5·17·…· 1  2 2  2 2  1 , pentru orice n N.
3. Fie A mulţimea divizorilor naturali ai lui 60 şi B mulţimea divizorilor
naturali ai lui 38. Să se calculeze Card (A B).
4. Fie E mulţimea multiplilor lui 4, fie F mulţimea multiplilor lui 3 şi fie G
mulţimea divizorilor lui 546. Să se calculeze: Card[(EG)(F G)].
5. Se consideră mulţimea A={2,3,5}. Să se calculeze Card(A x A x A x A) şi
Card P(A).
70
Bibliografie

2. CUCUREZEANU, I., “Probleme de aritmetici şi teoria
numerelor”, Editura Tehnică, 1976
3. GEORGESCU-BUZĂU,E., MATEI, N., “Exerciţii de teoria
mulţimilor”, E.D.P. Bucureşti, 1975
“Fundamente de matematică şi metodică”, Editura Tehnopress
Iaşi, 2005
71
Unitatea de învăţare nr. VII: Sisteme de numeraţie. Baze de numeraţie.
Cuprins
VII. 1. Introducere ................................ ................................ ................................ ......... 71
7.1 Sistem de numeraţie. Bază de numeraţie; Baza zece; 72

7.2 Teorema fundamentală a sistemelor de numeraţie; 74
7.3 Sisteme de numeraţie poziţionale cu baze oarecare ; 75
7.4 Transformarea unui număr natural din baza zece într-o bază oarecare de 76
numeraţie şi invers
7.5 Operaţii cu numere naturale scrise într-o bază oarecare; 77
7.6 Aplicaţii ale sistemelor de numeraţie, altele decât cele în baza zece; 77
Introducere
.
Numeraţia a parcurs de-a lungul istoriei omenirii un lung şir

de transformări până s-a ajuns la forma acceptată în zilele noastre pentru
scrierea şi citirea numerelor naturale. În urmă cu patru milenii, popoarele
cele mai evoluate (egiptenii, caldeenii, etc) ştiau să folosească numerele şi
să le scrie. O dată cu apariţia literelor au apărut şi cifrele, ca simboluri
speciale care să facilizeze operarea în scris cu numere. În esenţă, din
considerente practice, a fost necesar să se definească o mulţime finită de
simboluri distincte cu ajutorul cărora să se poată scrie orice număr. Astfel
este cunooscut sistemul de numeraţie roman care utiliza şapte semne
grafice şi reguli complicate de scriere a numerelor mai mari de 4000. Fără
a insista asupra acestei scieri, amintim cifrele romane (corespondenţele lor
în paranteze): I(1); II(2); III(3); IV(4); V(5); X(10); L(50); C(100); D(500);
M(1000). Numeraţia poziţională zecimală, cunoscută în India cu peste
1500 de ani în urmă, s-a răspândit în Europa începând cu secolul VIII d.H.,
adusă de arabii care au cucerit teritoriile Spaniei. Numită scriere arabă,
scrierea care utilizează mulţimea de simboluri {0,1,2,3,4,5,6,7,8,9} are un
caracter practic ce permite operarea cu numere de orice tip. Faptul că
omul dispune de “o maşină de calcul” naturală- cele zece degete de la
mâini- permite ca de la vârsta cea mai fragedă să efectueze calcule
simple, iar o dată cu însuşirea conştientă a scisului- să opereze la nivel
conceptual. În paragrafele următoare vor fi tratate pe larg sistemele de
numeraţie şi operaţii cu numere naturale scrise într-o bază oarecare.
72
Definiţie: Numim sistem de numeraţie ansamblul regulilor de grupare a
elementelor unei mulţimi în scopul numărării lor şi de reprezentare simbolică a
numărului obţinut. Simbolurile grafice cu ajutorul cărora reprezentăm unităţile de
ordin diferit ale unui număr se numesc cifre.
Definiţie: Numărul care arată câte unităţi de un anumit ordin formează o

unitate de ordin imediat superior se numeşte baza sistemului de numeraţie.
Orice număr natural n  2 poate fi considerat bază pentru un sistem de

numeraţie. Astfel sistemul de numeraţie cu baza 2 sau binar utilizează în scrierea
numerelor naturale cifrele 0 şi 1; sistemul de numeraţie cu baza 10 sau zecimal
utilizează cifrele 0,1,2,3,4,5,6,7,8,9;

 Să cunoască noţiunile de sistem de numeraţie şi bază a sistemului de

numeraşie şi cu ce simboluri se operează în bazele 2-16;
 Să poată opera cu uşurinţă în baza zece.(Citirea numerelor naturale, scrierea
sistematică a lor);
 Să fie capabili să aplice corect algoritmii de trecere dintr-o bază de numeraţie
în alta.;
 Să efectueze corect operaţii de adunare, scădere, înmulţire şi împărţire în
orice bază de numeraţie.
Conţinutul unităţii nr. VII de învăţare:
SCRIEREA NUMERELOR ÎNTREGI ÎN BAZA ZECE
Pentru sistemul zecimal luăm o mulţime finită de obiecte care reprezintă numărul
natural dat.
Cu obiecte date care sunt în număr finit, formăm grupe de câte zece obiecte.
Prin formarea de grupe de câte zece obiecte înţelegem că are loc una din
următoarele situaţii:
a) obţinerea, printr-un mijloc oarecare, doar a unui număr finit de grupe
cu
câte zece obiecte date;
b) obţinerea, printr-un mijloc oarecare, a unui număr finit de grupe de
câte
zece obiecte date şi rămânerea în afara acestor grupe a unui număr mai mic
ca zece din obiectele date;
73
c) păstrarea neschimbată a mulţimii finite de obiecte considerată atunci
când în această mulţime finită avem mai puţine obiecte decăt zece.
Posibilitatea formării de grupe de câte zece obiecte se demonstrează cu ajutorul
teoremei împărţirii numerelor întregi, deoarece, conform acestei teoreme, dacă a este
numărul natural considerat, avem:
a = 10q + r, 0  r  10 ,
q şi r fiind numere întregi nenegative,pentru că 0  r şi 0<a=10q + r < 10q + 10 =
= 10(q + 1), de 0<unde 10(q + 1), deci 0 < q + 1 sau 1  q+ 1 sau 0  q şi deci dacă
r = 0 avem q>0, fiindcă atunci a=10q, iar a>0, deci avem cazul a), q reprezentând numărul
de grupe de câte zece obiecte, iar dacă q=0 avem cazul c), fiindcă atunci a=r deci 0<a<10,
deoarece a este un număr natural, alte cazuri nemaiputându-se prezenta.
Exemplu: Fie următoarele 21 de obiecte:
XXXXXXXXXXXXXXXXXXXXX
al căror număr vrem să-l înscriem cu ajutorul unei combinaţii de un număr finit de cifre.
Pentru aceasta numărăm câte zece obiecte şi formăm noi obiecte din câte zece obiecte. Noile
obiecte sunt ovale cu câte zece obiecte iniţiale în interiorul lor:
XXXXXXXXXX XXXXXXXXXX X
Fig.7.1.
După ce am format grupe de câte zece obiecte a mai rămas un obiect, deci ao=1.
Grupele de obiecte noi formate sunt mai puţine decăt zece şi avem două astfel de grupe, deci
a1=2 şi cu aceasta încheiem operaţia de obţinere a combinaţiei de cifre cu care se notează
numărul natural considerat. Rezultatul se notează dec cu 21 şi se constată că numărul întreg
2, care este prima cifră de la stânga combinaţiei scrise, este diferit de zero.
Definiţie: Semnele 0,1,2,3,4,5,6,7,8,9 se numesc cifre în baza zece sau cifre
zecimale. Cu excepţia lui 0 toate celelalte cifre, anume 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, se
numesc cifre semnificative.
Definiţie: Scrierea numerelor naturale cu ajutorul cifrelor 0, 1, 2, 3, 4, 5,
6, 7, 8, 9 sub forma:
am…a1ao, unde a m  0,
a numerelor întregi negative sub forma:
+am…a1ao, unde a m  0
şi a lui zero sub forma 0 se numeşte scrierea numerelor întregi în baza zece.
Exemplu: În cazul celor douăzeci şi unu de obiecte, pe care le-am numărat prin
formarea de grupe de căte zece obiecte sau prin formarea de grupe de câte două obiecte,
dacă le vom număra cu duzina, vom obţine:
XXXXXXXXXXXX XXXXXXXXX
74
STOP
Fig. 7.2.
Rămân 9  ao=9 şi rămâne o grupă negrupată  a1=1.
Rezultatul este 19 , deoarece după ce am format o grupă de douăsprezece obiecte au
mai rămas doar nouă obiecte. Avem :
21=1·12+9.
TEOREMA FUNDAMENTALĂ A SISTEMELOR DE NUMERAŢIE
Am exemplificat posibilitatea scrierii numerelor întregi în câteva baze, anume

în baza zece, doi şi doisprezece, adică am arătat că putem alege semne diferite
două câte două numai pentru un număr finit de numere întregi, în baza zece aceste
aceste semne fiind 0,1,2,3,4,5,6,7,8,9, şi că cu ajutorul acestor semne şi al lui –
(minus) putem nota orice număr întreg.
Din exemplificările date rezultă că se pun două probleme, anume existenţa şi
unicitatea siustemelor de numeraţie.
Prin existenţa sistemelor de numeraţie se înţelege posibilitatea determinării unui
număr finit de numere nenegative, denumite cifre, astfel încât fiecate număr natural să poată
fi notat printr-o combinaţie de un număr finit de astfel de cifre, prima cifră de la stânga fiind
diferită de zero.
Prin unicitatea sistemelor de numeraţie se înţelege că pentru fiecare număr nu se
poate determina doar o singură astfel de combinaţie de cifre.
E de la sine înţeles că pe zero îl vom nota totdeauna cu 0, iar fiecare număr negativ
va fi notat prin combinaţia de cifre corespunzătoare numărului natural egal cu valoarea sa
absolută, precedată de semnul minus.
Teorema fundamentală a sistemelor de numeraţie. Orice număr natural n poate fi
scris sub forma:
n=ambm+ am-1bm-1+…+ a2b2+ a1b+ aobo.
Un alt sistem de numeraţie este sistemul hexazecimal utilizează atât cifre cât şi litere
( spunem că sunt caractere de tip alfanumeric): 0,1,2,3,4,5,6,7,8,9, A,B,C,D,E,F.
Deci , notând cu B baza sistemului de numeraţie, numărul de simboluri utilizat ăn
scrierea numerelor este egal cu B. După cum am menţionat, un sistem de numeraţie este
poziţionat dacă simbolurile grafice se caracterizează atât prin valoarea cifrică, cât şi prin
valoarea poziţională. Valoarea cifrică este dată de cardinalul mulţimii considerate şi este
egală cu numărul indicat de simbolul respectiv. Valoarea poziţională este dată de locul pe
care simbolul îl ocupă în scrierea numărului.
SCRIEREA NUMERELOR ÎN BAZA 10
În sistemul de numeraţie zecimal scrierea munerelor naturale se face utilizând cifrele

0,1,2,3,4,5,6,7,8,9, care indică unităţile simple sau unităţile de ordinul I. Unităţile de ordinul
II sau zecimale se formează şi se numără astfel:
0·10;1·10;2·10;3·10;4·10;5·10;6·10;7·10;8·10;9·10.
Pentru sute sau unităţi de ordinul III avem:
0·102;1·10 2;2·10 2;3·102;4·10 2;5·10 2;6·10 2;7·102;8·10 2;9·10 2.
În general, pentru unităţi de ordin k avem :
0·10k-1;1·10 k-1;2·10 k-1;3·10 k-1;4·10 k-1;5·10 k-1;6·10 k-1;7·10 k-1;8·10 k-1;9·10 k-1.
Trei ordine consecutive formează o clasă. În tabelul alăturat sunt evidenţiate clasele
des utilizate în practică:
Tabelul.1.
75
Clasa miliardelor Clasa milioanelor Clasa miilor Clasa unităţilor
Sute Zeci Unităţi Sute Zeci Unităţi Sute Zeci Unităţi Sute Zeci
Pentru citirea numerelor naturale, grupăm cifrele fiecărei clase, menţionând
la sfârşitul fiecărui grup de trei cifre clasa corespunzătoare. Astfel numărul 34598 se va citi
34 de mii 598, numărul 120309065234 se va citi 120 de miliarde 309 milioane 65 de mii 234,
etc. După cum se observă din exemplele prezentate, precizarea unei poziţii libere se face cu
cifra zero. Studierea numerelor naturale prin punerea în evidenţă a unităţilor de diferite
ordine o numim scriere sistematică. Din clasele primare este bine cunoscută scrierea
sistematică în baza 10 a numerelor de mai multe cifre, ca în exemplele următoare: 23 =
2·10+3,
679=6·100+7·10+9. În general, notând cu a o, a2 ,a3 , … ,an cifrele numărului
a n a n 1a n  2 ...a 2 a 1a o , cu ai  {0,1,2,3,4,5,6,7,8,9}, an  0, scriem
a n a n 1a n  2 ...a 2 a 1a o  a n  10 n  a n 1  10 n 1  a n  2  10 n  2  ...  a 2  10 2  a 1  10  a o .
Exemple: 379 10   3  10 2  7·10+9;
40725 10  =4·104+0·103+7·102+2·10+5.
SISTEME DE NUMERAŢIE POZIŢIONALE CU BAZĂ OARECARE.
Într-un sistem de numeraţie poziţional cu baza numărul natural k  2, unităţile de

diferite ordine se formează astfel:
- unităţi de ordinul I: 0,1,2, …, k -2,k-1;
- unităţi de ordinul II: 0·k,1·k,2·k, …, (k-2)·k,(k-1)·k;
…………………………………………………………..
- unităţi de ordinul n : 0·k n-1,1· k n-1,2· k n-1, …, (k-2)· kn-1,(k-1)· k n-1.
Proprietate : Orice număr natural a se scrie în mod unic, în funcţie de baza k, în

modul următor: a = bm·km + bm-1 · km-1+,…, +b1· k+bo, unde bo, b1, b2,…, bm şi k  2 sunt
numere naturale satisfăcând condiţia k  a i  0 pentru i {0,1,2,…,m}.
Demonstraţie: Proprietatea 1 mai poartă denumirea de teorema fundamentală a
sistemelor de numeraţie.
Aplicând teorema împărţirii cu rest obţinem egalităţile:
a= kqo+bo, 0  bo<k,
qo= kq1+b1, 0  b1<k,
………………………….
qm-2= kqm-1+bm-1, 0  bm-1<k,
qm--1= kqm+bm, 0  bm<k.
În unele domenii de aplicabilitate ale matematicii – informatica, electronica, teoria
codurilor - se utilizează din raţiuni practice scrierea numerelor în baze diferite de baza 10.
În cele ce urmează prezentăm succint algoritmul de trecere a unui număr natural
dintr-o bază în altă bază de numeraţie.
TRANSFORMAREA NUMERELOR SCRISE ÎN BAZA 10

ÎNTR-O BAZĂ B
În general, transformarea unui număr natural A scris în baza 10, în baza B urmează
următorul algoritm:
A=q1·B+ro , r o=ao<B cu ao unităţi de ordinul I ,
q1=q2·B+r1 , r 1=a1<B cu a1 unităţi de ordinul II ,
76
…………………………………………………….
qn+1=qn·B+rn-1 , r n-1=an-1<B cu an-1 unităţi de ordinul n.
La penultimul pas q n<B şi vom avea:
Qn=0·B+rn , r n=an<B cu an unităţi de ordinul n+1.
Prin urmare, A (10) = a n a n 1a n  2 ...a 2 a 1a o (B).
Exemplu: Să transformăm în baza 8 numărul 287 (10). Vom scrie împărţirile succesive
în modul următor: 287 10   437 8  .
287 8
7 35 8
3 4
4
Fig. 7.4.
TRANSFORMAREA DIN BAZA B ÎN BAZA 10
Observăm că schema de la exemplul precedent ne sugerează şi o modalitate

de transformare a unui număr natural scris într-o bază oarecare, în baza 10. Astfel,
conform exemplului de mai sus avem:
4·8=32 unităţi de gradul III ,
(32+3)·8=280 unităţi de gradul II ,
(280+7)=287 unităţi de gradul I ,
sau (4·8+3)·8+7=4·82+3·8+7=287(10).
În general:
a n a n 1a n  2 ...a 2 a 1a o (B) = (((an·B + an-1)· B+ a n-2)·B+,…, +a 1)· B+ao =

an·Bn + an-1 · Bn-1+,…, +a 1· B+ao.
Deci transformarea din baza B în baza 10 se obţine prin scrierea sistematică a

numărului în baza dată B şi efectuarea calculelor.
Transformarea unui număr natural din baza B în baza B’ se efectuează prin
intermediul bazei 10. Astfel avem:
X(B) =Y (10) = X’(B’) ,
35 (6) = 23 (10) = 113 (4) .
OPERAŢII CU NUMERE NATURALE SCRISE ÎNTR-O BAZĂ OARECARE
Adunarea.
Proprietăţile ooperaţiilor cu numere naturale şi regulile de efectuare a acestora se
păstrează, indiferent de baza de numeraţie ăn care sunt scrise numerele. Să considerăm
numerele naturale a,b scrise în baza B:
a= an·Bn + an-1 · B n-1+,…, +a 1· B+ao;

b= bn·Bn + bn-1 · B n-1+,…, +b 1· B 1+bo.
77
Suma a+b este numărul natural a cărui exprimare în baza B este:
a+b= (an+ bn)·Bn + (an-1+ bn-1) · B n-1+,…, +(a 1+ b1)· B+ao,
unde ai+ bi, cu i{0,1,2,…,n}, reprezintă suma cifrelor de ordinul i+1. Dacă a i+
bi  B , se efectuează transformarea de unităţi de ordin imediat superior, astfel: a i+ bi =
n·B+ri, B  ri  0 unde n reprezintă numărul unităţilor de ordin i+2, iar r i sunt unităţi de
ordinul i+1.
Exemplu:
   
3145(6) + 2534(6) = 3  6 3  1  6 2  4  61  5  2  6 3  5  6 2  3  61  4 
3 3 2 1 4 3 2 1
= 5  6  6  6  1  6  2  6  3  1  6  0  6  1  6  2  6  3  101236 
În cazul scăderii numerelor naturale scrise într-o bază oarecare B, se va proceda la
fel ca în cazul bazei 10. Este evident că în cazul în care unităţile de ordin i+1 ale
descăzutului sunt mai puţine decât unităţile de acelaşi ordin ale scăzătorului, vom transforma
o unitate de ordin imendiat superior .
APLICAŢII ALE SISTEMULUI DE NUMERAŢIE BINAR ÎN PRELUCRAREA

INFORMAŢIEI
Apariţia şi introducerea în viaţa societăţii moderne a calculatorului electronic au

condus la necesitatea implementării sistemelor informatice. Prin conţinutul lor, sistemele
informatice reprezintă ansambluri corelate şi structurale de metode, proceduri şi mijloace
tehnice, care sunt aplicate unui organism social, economic, ştiinţific, cultural, etc., în vederea
atingerii unor obiective predeterminate, pe baza gestionării şi prelucrării automate a
informaţiilor. O cerinţă de bază a sistemelor informaţionale şi informatice este ca
informaţiile să fie riguros definite, ordonate, clasate şi codificate.
Codificarea reprezintă un capitol important, cu implicaţii majore în prelucrarea
automată a datelor. Codificarea entităţilor într-un sistem informatic se realizează prin coduri
numerice, coduri alfabetice sau alfanumerice, care sunt combinaţii ale primelor două.
Măsurarea cantităţii de informaţie şi exprimarea acesteia cu ajutorul unei unităţi
etalon îşi are originile în cercetările şi studiile efectuate de savanţii americani R.V. Hartley şi
E.C. Shannon. Unitatea de măsură a informaţiei se numeşte bit şi reprezintă cantitatea de
informaţie dobândită prin precizarea unei variante din două egal posibile. Intuitiv, să ne
imaginăm bitul ca fiind un fir de sârmă: dacă în fir se află curent, bitul conţine informaţia 1
(indiferent de cantitatea de curent); dacă în fir nu se află curent, bitul conţine informaţia 0.
S-a adoptat utilizarea cifrelor 0,1 ale sistemului de numeraţie binar pentru
reprezentarea informaţiei utile. Informaţiile sunt exprimate astfel cu ajutorul biţilor şi a
multiplilor care sunt puteri ale lui 2:1 byte (octet)=23 biţi; 1 word (cuvânt) = 24 biţi; 1
Kilobyte=210 byte; 1 Megabyte = 2 20 byte, etc. Reprezentarea în calculator a datelor
numerice (şi nu numai) se efectuează prin codificarea binară. Astfel fiecărui număr sau
informaţie i se asociază o secvenţă de cifre binare (biţi).
Se numeşte cod binar ponderat un cod prin care unui număr scris în baza 10 îi
corespunde o secvenţă binară în care fiecare rang i are asociată o anumită pondere P i.
Aceasta înseamnă că un număr w = z m z m 1 ...z1 z 0 , unde zk{0,1,2,3,4,…,9} va avea fiecare
cifră reprezentată printr-o secvenţă binară ce satisface relaţia:
zk= anPn + an-1Pn-1+,…, +ai Pi ,…,+ a 2P2 + a1P1 unde ai {0,1}.
Pi reprezintă ponderea corespunzătoare rangului i, iar n este numărul de biţi din
secvenţa binară asociată prin cod cifrei sau numărului scris în baza 10.
În prezent sunt mai multe modele de reprezentare a secvenţelor de cod, în funcţie de
domeniul de aplicabilitate (decriptări de mesaje, cibernetică, electronică, informatică).
78
Practica actuală a codificării utilizează ca mulţime a simbolurilor elementare mulţimea
binară înzestrată cu operaţii de adunare şi înmulţire în baza 2.
PROBLEME REZOLVATE
1. Să se determine un număr de patru cifre în care cifrele nu se repetă care se

poate scrie de forma: n = abc  bca  cab .
Soluţie: Deoarece  numerele abc, bca şi cab scrise în sistemul zecima a,b,c 
{1,2,3,…,9},
n = 10 2·a+b·10+c+10 2·b+c·10+a+10 2·c+a·10+b,
n = 111(a+b+c)
Pentru a obţine un număr de 4 cifre trebuie ca a+b+c  10 şi pentru că a,b şi c au fost
cifre a+b+c  27 .
Datorită factorului 111 şi a condiţiei ca cifrele numărului n să nu se repete, trebuie ca
la înmulţire să avem trecere peste ordin.
Dacă a+b+c= pq cu p,q cifre,
a+b+c=(10p+q),
111(a  b  c)  111(10 p  q )  1110  p  111  q  p ( p  q )( p  q )q .
Datorită repetării ordinelor doi şi trei în mod obligatoriu q=9 şi p=1 
 n=111·19=2109.
Pentru q =2 şi p=2 depăşim limita în care (a+b+c) poate lua valori. Numărul căutat
este unic (2109).
2. În ce bază de numeraţie numerele 13 şi 31 sunt puteri consecutive ale lui doi şi
care sunt acestea?
Soluţie: Fie a baza căutată, atunci 13 (a)=2x şi 31 (a)=2x+1.
1 a  3  2x
 2(a  3)  3a  1 ,
3  a  1  2 x 1
2a + 6 = 3a + 1  a = 5.
Deci baza de numeraţie căutată este 5.
13(5)=23 şi 31 (5)=24, puterile consecutive ale lui 2 sunt 3 şi 4.
3. Să se determine numărul natural x, ştiind că:143 (x)·110(x-1)=110(x-2)·212(x+1).
Soluţie: Pentru a putea exista numărul 143(x) trebuie ca x  5 ecuaţia devine:
(1·x2+4·x+3)[1·(x-1)2+(x-1)+0]=[ (x-2)2+(x-2)][ 2·(x+1)2+(x+1)+2] ,
(x2+4x+3)(x-1)x=(x-2)(x-1)[2x2+5x+5] ,
x (x2+4x+3) =(x-2)[2x2+5x+5] .
Ecuaţia are ca soluţie x =5 .
4. Să de determine x şi y care verifică relaţia xyy (7)= yxx (6).
Soluţie: Trecând numerele din baza dată 10 obţinem:
xyy ( 7 )  x  7 2  y  7  y  49 x  7 y  y

yxx ( 6 )  y  6 2  x  6  x  36 y  6 x  x
 49x+8y =36y+7x 
 42x=28y 
 3x=2y  x=2,
y=3.
Singurele cifre care verifică şi condiţiile iniţiale impuse bazei de numeraţie x şi y <6.
Soluţia este x=2 şi y=3.
79
5. Să se arate că numerele de forma abbab -2b sunt divizibile cu 7.
Soluţie: Diferenţa celor două numere este:
a·104+b·103+b·102+a·10+b-2b = a·10010+b·1099=7(1430a+157).
Deci numărul abbab -2 = 7(1430a+157) care conform definiţiei divizibilităţii este
divizibil cu 7.
6. Prima cifră a unui număr este 1. Mutând această cifră la sfârşit, obţinem un
număr de trei ori mai mare. Să se afle numărul.
Soluţie: Un număr cu prima cifră 1 se scrie 10n+a, unde prin a a fost notat un număr
de n cifre. Trecând cifra 1 la sfârşit, se obţine 10a+1. Din condiţia problemei avem,
(10n+a)3=10a+1, adică 3·10n =7a+1. Efectuând împărţitrile la 7 ale numerelor de forma
3·10n, numărul calculat se va obţine pentru restul1. Astfel, 3.000.000=7·42.857+1 şi numărul
va fi 142.857.
Rezumat
 Sistem de numeraţie. Baza zece;

 Teorema fundamentală a sistemelor de numeraţie;
 Sisteme de numeraţie poziţionale cu baze oarecare ;
 Transformarea unui număr natural din baza zece într-o bază oarecare de
numeraţie şi invers;
 Transformarea dintr-o bază oarecare de numeraţie în baza zece;
 Operaţii cu numere naturale scrise într-o bază oarecare;
 Aplicaţii ale sistemelor de numeraţie, altele decât cele în baza zece;

1. Să se transforme numerele 21,34,52,68,173,213, scrise în baza 10
în baza: a) 2, b) 3, c) 5, d) 7.
2. Să se transforme 324(6), 1101110 (2), 31423 (5), 5407 (9) în baza 10.
3. Găsiţi toate numerele din sistemul zecimal care se scriu în
sistemul binar: a) cu două cifre; b) cu trei cifre.
4. Aflaţi două numere naturale scrise în baza 10, care verifică
următoarele condiţii: a) suma lor, scrisă în baza 3, este 2020 (3); b) diferenţa
lor, scrisă în baza 2, este 100100 (2).
5. Media aritmetică a numerelor 7528, 10223, 8429, X10 este 23546.
Să se afle X 9.

1. Fie numerele n1 = abc 10 şi n2 = cba 10 cu a>b>0 . Să se arate că n1-n2 nu
este pătrat perfect.
2. Aflaţi valorile x şi y care satisfac relaţia 12 (x)+42(y) = 43 (10).
3. Efectuaţi: (3x:3:32:3)5 – 315y+19940 , dacă 26 (x)= 20 şi 3y02 (4) = 210.
80
4. Să se rezolve ecuaţia ( x  1) x ( x  3) ( 6 )  ( x  2) x ( x  1) ( 5) , unde x, x+1,
x+2 şi x+3 sunt cifre în bazele respective.
81
Bibliografie
1. ASAFTEI, P., CHIRILĂ, C., ASAFTEI,D.C., “Elemente de

aritmetică şi teoria numerelor” Ed. Polirom, Iaşi, 1998
3. COLECTIV DE REDACŢIE AL “GAZETEI MATEMATICE”
Colecţia 2000-2001
Iaşi, 2005
82
Unitatea de învăţare nr. VIII: Teorema împărţiri cu rest. Divizibilitatea numerelor naturale
Cuprins
VIII.. 1. Introducere ................................ ................................ ................................ ...... 82
8.1 Teorema împărţirii cu rest a două numere naturale.Existenţă şi unicitate; 83

8.2 Criteriul general de divizibilitate. Algoritmul sistemelor de numeraţie; 85
8.3 Definirea relaţiei de divizibilitate;Proprietăţile relaţiei de divizibilitate; 87
8.4 Cel mai mare divizor comun (c.m.m.d.c.) şi cel mai mic multiplu comun 87
[c.m.m.m.c.] a două sau mai multe numere naturale;
8.5 Număr prim. Numerele prime între ele; 90
8.6 Criterii de divizibilitate uzuale; 91
Introducere
În acest capitol vom enunţa şi demonstra prima teoremă de o importanţă
considerabilă pentru întregul studiu care urmează. Până la demonstraţia lui
Zermelo a teoremei fundamentale a aritmeticii, dată în secolul trecut, teorema
împărţirii cu rest deschidea singura cale pentru demonstrarea teoremei
fundamentale a aritmeticii dată de Euclid acum două mii de ani.
Competenţe
 Să generalizeze împărţirea exactă a două numere naturale prezentă în tema
precedentă;
 Să poată extinde noţiunea de împărţire cu rest a numerelor naturale la
numere întregi;
 Să cunoască şi să poată opera cu relaţia de divizibilitate şi cu proprietăţile
acesteia.;
 Să-şi însuşească noţiunile de divizor comun, multiplu comun a două numere
naturale (cu exemplificări de utilizare ale acestora);
 Să poată utiliza corect algoritmii care stau la baza determinării c.m.m.d.c. şi
al numerelor prime;
 Să fie capabili să rezolve probleme cu conţinut aplicativ folosind noţiunile
prezentate în această temă.
83
Conţinutul unităţii nr. VIII de învăţare:

TEOREMA ÎMPĂRŢIRII ÎNTREGI ÎN CAZUL NUMERELOR NATURALE
În cazul numerelor naturale vom enunţa şi demonstra numai un aspect al teoremei

împărţirii întregi cu scopul de a folosi acest lucru în demonstraţia teoremei împărţirii întregi,
în cazul general al numerelor întregi. Procedând în acest fel, se scoate, în acelaşi timp în
evidenţă şi modul în care ajungem la teorema împărţirii întregi, în cazul în care cel puţin
unul din numerele întregi considerate nu este număr natural.
Teoremă: Dacă a,b sunt numere naturale, iar a  b, atunci există o pereche de
numere naturale (q şi r), q denumit cât, şi r denumit rest, astfel încât:
a = bq + r şi 0  r  b .
Demonstraţie: Se face în mai multe etape.
Etapa I. Determinarea câtului q. Vom considera multiplii lui b, diferiţi doi câte doi,
cuprinşi între b şi a, atunci când aceştia există, precum şi multiplul de b egal cu b cât şi cel
egal cu a, dacă a este multiplu de b. Astfel de multipli de b există, deoarece un astfel de
multiplu de b este chiar b. Mulţimea considerată a multiplilor de b este o mulţime finită,
deoarece sau conţine numai pe b dacă a=b,sau dacă b<a coincide cu mulţimea care conţine
pe b, pe a şi pe fiecare dintre numerele întregi aflate între b şi a, atunci când aceştia există,
ceea ce se întâmplă atunci când b=1, sau este o submulţime proprie a acestei mulţimi care
este o mulţime finită, conform proprietăţii, care spune că între două numere întregi diferite
care nu sunt consecutive se află doar un număr finit de numrere naturale diferite două câte
două, şi conform teoremei care spune că reuniunea a două mulţimi disjuncte finite este o
mulţime finită. Mărimea considerată a multiplilor de b fiind o mulţime finită, putem
determina pe cel mai mare dintre ei.
Să notăm cu qb acest multiplu de b şi atunci:
qb  a şi a<(q+1)b,
deoarece fiecare multiplu de b din mulţimea considerată era cel mult egal cu a, iar
dacă am avea (q+1)b  a, atunci, din cauză că qb<(q+1)b, qb n-ar fi cel mai mare multiplu
de b dintre multiplii de b consideraţi.
Numărul natural q care apare în multiplul qb este câtul căutat.
Etapa II. Determinarea restului r. Numărul natural r din
r = a-qb
este restul căutat.
Etapa III. Demonstraţia relaţiilor a=bq+r şi 0  r < b.
Din r = a-qb rezultă:
a = qb + r,
iar din qb  a şi a <(q+1)b, deducem 0  a-qb<b, deci 0  r şi r<b sau
0  r<b.
ALGORITMUL ÎMPĂRŢIRII CU REST
Se folosesc blocurile de calcul în care R = R – B , iar Q = Q + 1. Aceste operaţii
trebuie înţelese în sensul că valoarea anterioară a lui R se înlocuieşte cu
84
R – B, iar valoarea anterioară a lui Q se înlocuieşte cu Q+1.
START
CITEŞTE
A, B
Q=0
R=A
R<B DA SCRIE
Q,R STOP
NU
R = R-B
Q=Q+1
Algoritmul teoremei împărţirii cu rest:

START;
CITEŞTE A;
CITEŞTE B;
ATRIBUIE Q = 0;
ATRIBUIE R = A;
DECIDE R < B. Dacă R < B treci la pasul 8;
CALCULEAZĂ R = R – B;
ATRIBUIE Q = Q + 1. Treci la pasul 5;
SCRIE Q;
SCRIE R;
10. STOP.
CRITERIUL GENERAL DE DIVIZIBILITATE
Teorema împărţirii întregi ne permite să recunoaştem că un număr întreg b, diferit

de zero, este sau nu divizor al unui număr întreg a. În acest sens avem următoarea teoremă:
Teoremă: (a divizorilor unui număr întreg a)

Un număr întreg b, diferit de zero, divide un număr întreg a dacă
85
şi numai dacă restul împărţirii lui a prin b este egal cu zero.
Observaţie: Prin restul împărţirii lui a prin b, unde b  0 înţelegem numărul întreg
r definit prin teorema împărţirii cu rest:
a = bq+r, 0  r  b
sau prin varianta teoremei împărţirii cu rest:
a = bq+r şi r  b .
Demonstraţie: Dacă restul împărţirii lui a prin b, unde b  0, este egal cu zero
înseamnă că:
a = bq+0, 0  0  b
dacă aplicăm teorema împărţirii întregi sau
a = bq+0, 0  b ,
dacă aplicăm varianta teoremei împărţirii întregi. Dar a = bq+0 se scrie a=bq şi
deoarece q este număr întreg, rezultă b a.
Reciproc, dacă ba avem a=bc, unde c este un număr întreg. Dacă aplicăm teorema
împărţirii întregi lui a şi b, unde b  0, vom obţine:
a = bq+r, 0  r  b .
Deoarece relaţia a=bc poate fi scrisă sub forma:
a = bc+0, 0  0  b
şi deoarece câtul şi restul sunt unice avem q=c şi r=0, deci restul împărţirii lui a prin b este
egal cu zero dacă b a. Dacă aplicăm varianta teoremei împărţirii întregi lui a şi b, unde
b  0, vom obţine:
a = bq+r , r  b .
Având şi a=bc, unde c este număr întreg, ceea ce rezultă din b a, obţinem, înlocuind
în a = bq+r , că bc=bq+r sau b(c-q)=r. Se demonstrează că r=0.
Acest algoritm va permite trecerea unui număr a din baza zece în baza b folosind de
un număr finit de ori, teorema împărţirii cu rest
86
START
CITEŞTE
a,b
i= 0
n=0
ÎMP(a,b)
n = n + r10i
DA
q=0 scrie STOP
n
NU
a=q
i = i +1
Algoritmul se scrie:
0. START;
1. CITEŞTE a;
2. CITEŞTE b;
3. ATRIBUIE i = 0;
4. ATRIBUIE n = 0;
5. ÎMPARTE a la b şi a = b q + r;
6. CALCULEAZĂ n = n + r 10i;
7. DECIDE q = 0, Dacă q = 0 treci la pasul 10 ;
8. ATRIBUIE a = q;
9. ATRIBUIE i = i + 1;
10. SCRIE n;
11. STOP.
87
PROPRIETĂŢILE RELAŢIEI DE DIVIZIBILITATE
Teoremă: Relaţia de diviziblitate pe N are următoarele proprietăţi:

1. aa,  a  N. (reflexivitate)
2. ab şi b a  a = b. (antisimetrie)
3. a b şi b c  a c. (tranzitivitate)
Demonstraţie:
1. a = a 1 fapt ce demonstrază reflexivitatea.
2. Deoarece a b şi b a  () k1, k2N astfel încât b=k1a, a = k 2b 
a= (k1k2)a. dacă a = 0  b=0 şi, prin urmare, a=b. Fie a  0 şi f: N Ma,
f(k) = ka,  kN. Deoarece f este bijecţie deducem că k1=k2=1 (k1k2=1) şi, prin
urmare, a=b.
3. b=k1a, c=k2b  c = (k 1k2) a  ac.
Relaţia binară “” (divide) este o relaţie de ordine pe N. Deoarece această relaţie
nu are loc pentru orice două numere naturale, spunem că este o relaţie de ordine parţială. Se
notează cu (N, ) faptul că pe mulţimea numerelor naturale am definit relaţia de
divizibilitate.
Teoremă: Fie (N, ). Atunci au loc următoarele afirmaţii:
1. ab  acc, (  )c N;
2. ab ac  a(bx+cy), (  )x,y N;
n
3. dai, i 1, n ,d N şi aiN  d  x i a i , () x i  N, i  1, n ;
i 1
4. a b  da  db  d(a-b).

Exerciţiu: Să se demonstreze teorema precedentă.
CEL MAI MARE DIVIZOR COMUN (C.M.M.D.C) SI CEL MAI MIC MULTIPLU COMUN
(C.M.M.M.C) A DOUA SAU MAI MULTE NUMERE NATURALE
Definiţie: Se numeşte divizor comun al numerelor naturale a şi b un număr dN cu

proprietatea că d a şi d b.
Astfel, numerele 6 şi 18 au divizori comuni 1,2,3,6, numerele 100, 150 şi 200 au
divizori comuni 1,2,5,10,25,50 sau pentru numerele 13 şi 7 mulţimea divizorilor comuni este
formată din numărul 1.
Definiţie: Numărul natural d se numeşte cel mai mare divizor comun al numerelor a
şi b (notat c.m.m.d.c) dacă satisface condiţiile:
da db;
dacă d’a şi d’b  d’d.
Notăm c.m.m.d.c al numerelor a şi b cu (a,b).
În general, c.m.m.d.c. al numerelor naturale a 1,a2,…,an se notează cu (a 1,a2,…,an).
88
def
Observaţie: Definiţia c.m.m.d.c. este echivalentă cu următoarea: d  (a,b) dacă
d=max(DaDb), unde cu max(A B) am notat elementul maximal al mulţimii AB, cu A şi B
mulţimi finite (A=Da şi B=D b).
Propoziţie: Cel mai mare divizor comun al numerelor naturale a şi b este unic
determinat.
Demonstraţie: Fie d = (a,b). Dacă d 1N satisface condiţiile definiţiei c.m.m.d.c.

arătăm că d=d1. Într-adevăr, dacă d1a  d1b, cum d=(a,b) rezultă că d1d. analog dd1 şi
prin urmare () u,v N astfel încât: d = u d1  d1 = vd.
Deci d=uvd1. Dacă d=0  d1=0  d=d1; dacă d 0uv=1  u=v=1  d=d1.
În următoarea teoremă vom stabili o serie de proprietăţi importante pentru
c.m.m.d.c a două numere naturale (aceste proprietăţi pot fi extinse şi în Z).
Teoremă: Pe mulţimea numerelor naturale c.m.m.d.c.are următoarele proprietăţi:

((a,b),c) = (a, (b,c)), ( )a,b,c N;
b(a,c)=(ba, b c), pentru b c 0;
(a,b) = 1  (a,c) = 1  (a,bc) = 1;
ab c(a,b)=1  ac;
ac  bc (a,b)=1  a bc.
Demonstraţie:
d1=(a,b), d2=(d1,c), d3=(b,c), d 4=(a,d3), d2d1  d1a  d1b  d2a  d2b.
Dar d2c şi din faptul că d2bd2c d2d3. Din d2a  d2d3  d2  d4. Analog se
arată că d 4d2. Deci d2=d4.
Dacă ba rezultă că bcac. Deci (bc, ac)=bc=c(a,b).Dacă b nu divide
numărul a, aplicând teorema împărţirii cu rest obţinem şirul resturilor r1,r2,…,rn cu
r1>r2>…>rn. Deoarece cr1> cr2>…>crn şi crncrn-1 rezultă că crn=(ac,bc). În
concluzie c(ab)=(ca, cb).
1=(a,b)=(a,b (a,c))=(a,(b a,bc))=((a,b a),bc)=(a,b c).
(a,c)=(a,(a,b)c)=(a,(ac,bc))=((a,a c),bc)=(a,bc)=a.
(ab,c)=(ab,(a,b)c)=(ab,(ac,bc))=((a b,ac),bc)=(a(b,c),bc)=(ab,bc)=
=b(a,c)=baabc, q.e.d.
Teorema precedentă ne sugerează o metodă de determinare a c.m.m.d.c. a două

numere naturale, numită algoritmul lui Euclid.
89
ALGORITMUL LUI EUCLID.
Acest algoritm este utilizat pentru determinarea celui mai mare divizor comun a
două numere întregi A,B. Se vor considera aceste numere nenegative ţinând seama şi de
proprietatea conform căreia (A,B) = ( A,B).
(Vom nota această schemă cu CMMDC(A,B))
STAR
T
CITEŞT
E
A,B
IMP(A,B)
R=0 DA
D= SCRIE STOP
B D
NU
A=B
B=R
Algoritmul va avea următorii paşi:

0 START;
1 CITEŞTE A;
2 CITEŞTE B;
3 CALCULEAZĂ A=BQ+R;
4 DECIDE R=0. Dacă R=0 treci la pasul 7;
5 ATRIBUIE A=B;
6 ATRIBUIE B=R. Treci la pasul 3;
7 ATRIBUIE D=B;
8 SCRIE D;
9 STOP.
În schema logică şi algoritm am notat cu D cel mai mare divizor comun al
numerelor A şi B. Deoarece utilizăm schema IMP la fiecare repetare a acesteia ne vor apăre a
scrise câturile şi resturile intermediare, care, de altfel, apar şi în algoritmul lui Euclid.
Exemplu: Să se determine c.m.m.d.c. al numerelor 240 şi 32.
Avem 240=327+16; 32=16 2; Deci (240,32)=16.
Definiţie: Numerele naturale a şi b spunem că sunt prime între ele dacă (a,b)=1.
Exemplu: Să se arate că 257 şi 18 sunt prime între ele.
257=184+5
18=53+3
5=31+2
90
2=12. Deci (257,18)=1.
Definiţie: Fie a şi b două numere naturale. Vom numi cel mai mic multiplu comun
(c.m.m.m.c) al lui a şi b numărul natural m care satisface condiţiile:
am  bm;
()m’N, a m’  bm’ mm’.
Vom nota c.m.m.m.c . m =[a,b]. În cazul mai multor numere naturale a 1,a2,…,an,
notăm c.m.m.m.c cu [a 1,a2,…,an]. După cum se poate observa, condiţiile din definiţie pot fi
sintetizate într-o singură relaţie:
(*) m = min(M aMb).
Teoremă: Fie a,b N*. Dacă d este c.m.m.m.c. al numerelor naturale a şi b, atunci
numărul natural m=(ab):d este c.m.m.m.c. al lui a şi b.
Demonstraţie: Ne propunem să arătăm că m=(a b):d este c.m.m.m.c. al lui a şi b.
Notăm cu d=(a,b) cel mai mare divizor comun al numerelor a şi b şi avem: a=d a1, b=db1,
(a1,b1)=1. Deci m=a1b=ab1 şi, prin urmare, am şi bm, satisfăcând prima condiţie din
definiţia c.m.m.m.c. (m este multiplu comun al lui a şi b).
Fie m’N astfel încât am’ şi bm’. Rezultă că există k1 şi k2N, astfel încât
m’=k1a=k2b. Atunci m’=k 1da1=k2db1 ceea ce implică k 1a1=k2b2.
Deoarece a1şi b1 sunt prime între ele, rezultă că b1k1a1 şi a1k2b1. Deci b1k1 şi
există k3N cu proprietatea că k1=k3b1. Prin urmare, k1a=k3b1a=k3m=m’ şi rezultă că
mm’ (condiţia 2 din definiţiea c.m.m.m.c.). Deci m=(a b):d este c.m.m.m.c. al numerelor a şi
b. Unicitatea c.m.m.d.c. d al numerelor a şi b implică unicitatea lui m.
Observaţii:
1) Utilizând acestă teoremă, putem determina cel mai mic multiplu comun
a două numere naturale. Astfel, pentru a şi b numere naturale, cu
m =[a,b] m=a b:(a,b).
2) Fie a1,a2, …,an numere naturale cu n 3. Atunci:
[[a1,a2, …,an-1],an]=[ a1,a2, …,a n] .
Exemplu: Să se afle c.m.m.m.c. al numerelor 4110, 210 şi 90. În conformitate cu
observaţia 2) avem [4110,210,90]=[[4110,210],90]. Determinăm c.m.m.d.c. al numerelor
4110 şi 210 aplicând algoritmul lui Euclid, după cum urmează:
4110=21019+30, 210=30 7+0; [4110 210]=(4110210):30=28770.
Aflăm (28870,90)=60. Deci [28870,90]=86310.
În concluzie [4110,210,90]=86310.
NUMERE PRIME
Definiţie: Se numeşte număr prim un număr natural p2 care are ca divizori numai
numerele 1 şi p (divizori improprii).
Numărul natural 2 este singurul număr prim par. Orice număr natural a 4 cu
prorpietatea că D a {1,a} se numeşte număr compus.
Numerele 2,3,5,7,11,13 sunt numere prime, iar 4,6,8,10,12,15 sunt numere compuse.
Observaţie: În anumite probleme se întâlneşte noţiunea de număr ireductibil.
Spunem că numărul natural p>1 este ireductibil dacă din faptul că dp rezultă că d=1 sau
d=p. În cazul numerelor naturale, noţiunile de număr prim şi număr ireductibil sunt
echivalente.
În continuare prezentăm o caracterizare a numerelor prime.
Teoremă: Un număr natural p2 este prim dacă şi numai dacă oricare ar fi a,b N
cu proprietatea p ab implică pa sau p b.
91
Demonstraţie: “”: Fie p – număr prim, a,b N astfel încât pab şi d=(a,p). Dacă
dp  d {1,p}. Dacă d=p, cum d a  pa.
Dacă d=1 atunci (p,a)=1 şi avem pab  pb.
“” : Fie d Dp. Atunci există d’N astfel încât p=dd; deci pdd` şi, conform
ipotezei, pd sau p d’. Dacă p d, cum d p  p=d  d’=1. Dacă p d’,
cum d’p p=d’  d=1. Deci d {1,p} şi prin urmare p este număr prim.
Introducerea noţiunii de număr prim permite o reprezentare a numerelor naturale
(cu extindere la numerele întregi) sub formă de produs de factori primi. În acest context,
prezentăm una dintre cele mai importante teoreme din aritmetică şi anume teorema
fundamentală a aritmeticii. Deşi se cunoştea din antichitate acest enunţ (forme echivalente
apar în cartea a VIIa a lui Euclid), formularea completă şi demonstraţia apar pentru prima
dată în 1801, în cartea celebrului matematician K.F. Gauss, Disquisitiones Arithmeticae.
Teoremă: Oricare ar fi numărul natural n, n 2, acesta admite o descompunere unică
în produs de factori primi (excepţie făcând ordinea factorilor).
Observaţie: În descompunere s-ar putea să avem numai e factori primi diferiţi, cu
en. Deci putem scrie: n  p11  p 2 2  ...  p e e ,  1  1,...,  e  1.
Aceasta este descompunerea în produs de puteri de factori primi a numărului
natural n.
Exemplu: 120=2335; p 1=2; 1=3; p 2=3; 2=1; p3=5; 3=1.
Teoremă: (Teorema lui Euler) Fie a,b şi k numere naturale, unde k este numărul
tuturor numerelor mai mici decât a şi prime cu a şi (a,b) = 1. Atunci:
bk 1(mod a).
Demonstraţie: Se consideră r 1,r2, …, r k, r1= 1 numere prime cu a. Dintre multiplii lui
b alegem r1b, r2b, …, rkb care la împărţirea cu a dau aceleaşi resturi r1, r2, ..,rk (eventual în
altă ordine). Deci r1b r2b …  rkb  r1 r2 … rk (mod a) adică
bk  1(mod a).
Notă: Simbolul pentru desemnarea relaţiei de congruenţă a fost introdus de K.F.
Gauss în jurul anului 1800, derivând din relaţia de egalitate (şi având proprietăţi comune),
dar fiind distinct de aceasta.
CRITERIUL GENERAL DE DIVIZIBILITATE
În clasele gimnaziale se studiază o serie de condiţii necesare şi suficiente de

divizibilitate a numerelor naturale şi întregi, numite criterii de divizibilitate. Astfel, sunt bine
cunoscute criteriile de divizibilitate cu 2,3,4,5,9, 25 sau 10 n, n N.
Cu ajutorul congruenţelor vom face o prezentare unitară a criteriilor de
divizibilitate. Paticularizând, se obţin criteriile de divizibilitate cunoscute.
Fie m N*. Dacă a N, atunci există q,r N* astfel ca a=mq+r, 0r <m, conform
teoremei împărţirii cu rest. Fie rk=10k(mod m), k {0,1,…,n}. Scriem pe a în baza 10, a =
an10n+an-110n-1+…a110 + a 0 Definim numerele:
Tm= anrn+an-1rn-1+…+a1r1+a0.
Deoarece 10k rk(mod m), k {0,1,2, …,n}, avem a  Tm(mod m). Cele prezentate mai
sus pot fi sintetizate în următorul rezultat (criteriul general de divizibilitate):
Criteriul general de divizibilitate. Fie a,m  N şi T m dat de relaţia
Tm= anrn+an-1rn-1+…+a1r1+a0.
Atunci au loc afirmaţiile:( ) a  Tm(mod m);
(  ) m a  m T m .
Exemplu: Criteriul de divizibilitate cu 3 (respectiv cu 9). Un număr natural
92
a este divizibil cu 3 (respectiv cu 9) dacă şi numai dacă suma cifrelor sale este
divizibilă cu 3 (cu 9).
a = a n10n+an-110n-1+…a110 + a 0  an+an-1+…a1+ a0 (mod 3), deoarece
k
10  1(mod 3). Dacă 3a atunci a  0 (mod 3) şi din relaţia de mai sus rezultă că şi
an+ an-1+…a1+ a0  0 (mod 3). Deci suma cifrelor numărului a este divizibilă cu 3. Reciproca
este evidentă şi analog se procedează pentru divizibilitatea cu 9.
Pentru m=2 obţinem criteriul de divizibilitate cu 2. Din faptul că
k
10  0 (mod 2), k 1, rezultă T m=a0. Urmează 2a  2Tm  2a0 
 a0{0,2,4,6,8}.
PROBLEME REZOLVATE
1. Găsiţi cel mai mic dintre numerele naturale care împărţite la 123 dau restu l 75.
Soluţie: Cel mai mic dintre numerele naturale se obţine considerând câtul împărţirii
egal cu 0, deci n = 123 0 + 75 (teorema împărţirii cu rest pentru câtul ales şi împărţitorul şi
restul date).
Deci n = 75.
2. Găsiţi cel mai mare număr natural de patru cifre care împărţit la 107 dă restul 31.
Soluţie: Se ştie că cel mai mare număr natural de patru cifre este 9999.
Dacă-l împărţim pe 9999 la 107 se obţine câtul q = 93 şi restul r = 48.
Cum restul este mai mare decât restul cerut, numărul căutat se obţine aplicând
teorema împărţirii cu rest cu câtul găsit şi restul dat în enunţul problemei: N=93 107+31.
Deci numărul căutat este N = 9982.
3. Găsiţi cel mai mare număr de patru cifre care împărţit la 107 dă restul 91
Soluţie: Procedând în acelaşi mod ca la problema precedentă se observă că restul
obţinut la împărţirea lui 9999 la 107 este 48, deci mai mic decât 91 (restul din enunţ).
În acest caz pentru a păstra condiţia ca numărul să fie de patru cifre trebuie să
scădem cu o unitate câtul obţinut şi să păstrăm restul 91.
Deci N = 107 (97-1) + 91;
N = 9935.
4. Să se determine ce mai mic şi cel mai mare număr de forma 619 x 7 y (10 ) care se divid cu 18.
Soluţie: Se aplică criteriile de divizibilitate cu 2 şi 9. (deoarece 2 şi 9 sunt prime
între ele). Din divizibilitatea cu 2  y{0,2,4,6,8}. Pentru fiecare valoare a lui y se verifică
criteriul cu 9. Pentru y=0  6 +1 + 9 + x + 7 + 0 = 23 + x .
23 + x = M 9  x = 4 numărul obţinut 619470.
Pentru y = 2  6+1+9+x+7+2 = 25+x  x=2 şi numărul este 619272.
Pentru y = 4  6+1+9+x+7+4 = 27 +x  x= 0 sau x = 9 se obţin două numere şi
anume 619074 şi 619974.
Pentru y = 6  6+1+9+x+7+6= 29+x  x = 7  619776.
Pentru y = 8  6+1+9+x+7+8 = 31 + x  x=5  619578.
Cel mai mic număr căutat fiind 619074 iar cel mai mare 619974.
5. Numerele naturale x,z,y satisfac simultan condiţiile:
93
a) 23(3x + 13y +8z);
b) 23(x+y+z).
Să se arate că 23  (4x+18y+11z).
Soluţie: 4x +18y +11z = 4(x+y+z)+7(2y+z). Dar 5 (2y+z) = (3x+13y+8z) –
-3 (x+y+z). Deoarece diferenţa a două numere divizibile cu 23 este divizibilă cu 23
şi cum 23 nu divide pe 5 rezultă că 23(2y+z). Din cele arătate şi din condiţia b) rezultă că
23 (4x+18y+11z).
6. Să se determine numerele naturale pătrate perfecte de trei cifre care se divid cu produsul
cifrelor componente.
Soluţie: Fie numerele abc scrise în baza 10 care satisfac cerinţele problemei. Cum
abc divide abc şi a divide abc rezultă că a bc sau ac pentru b=0. Să considerăm numărul
:
2
xy  abc, 10  xy  31, abc  (10  x  y) 2  10  (10 x 2  2  x  y)  y 2 .
2
Dacă c este impar, atunci y este impar şi deducem că cifra zecilor b din xy este
pară. Dar b abc şi prin urmare abc este par, contradicţie cu alegerea lui c (impar). Deci c
este cifră pară c{4,6}, c0. Atunci abc {144,324,484,784}. Singurul număr care verifică
condiţiile este 144.
7. Fie a,b,c,d,p numere naturale şi a d bc. Dacă p(10a-b) şi p(10c-d). Să se arate că
p(ad-bc).
Soluţie: Din proprietăţile divizibilităţii avem că p(10a-b)c, p(10c-d)a şi prin
urmare p(10a-b)c – (10c-d)a. Deci p (ad-bc).
Să se determine Numărul natural n în cazurile:
i) (n+1) (n2+1);
ii) (n-3)(n3-3).
Soluţie: i) n2+1 = (n-1)(n+1)+2. Deci (n+1)2 şi avem că n {0,1}.
ii) Vom scrie n 3 –3 = (n-3)(n2+3n+9)+24. Deci n-3 este divizor al lui 24. (n-
3){1,2,3,4,6,8,12,24}  n{4,5,6,7,9,11,15,27}.
Să se arate că orice număr natural mai mare decât 2 se scrie ca sumă de numere
prime.
Soluţie: Dacă n par, n= 2k  n= 2 + 2+…+2;
k ori
Dacă n impar, n=2k+1  n=3+2+2+…+2.
k-1 ori
8. Să se afle numărul divizorilor numerelor : 3458,2345,10008.
Soluţie: Fie N numărul divizorilor unui număr. Se aplică formula
N = (1+1) (2+1)…(s+1), unde 1,2,… s sunt exponenţii factorilor primi din
descompunerea numerelor date.
3458=217113119  N = (1+1)(1+1)(1+1)(1+1)= 2 4=16 divizori.
3 2
458 7
1 13
729 19
2
47
1
9
94
9. Să se găsească un număr natural care are exact 15 divizori, iar singurii săi divizori primi
sunt 7 şi 11.
Soluţie: Notând cu n numărul căutat avem relaţiile: n = 7 1  111 şi
(1+1)(2+1)=15.
 1  1  1
Din   1 = 0  nu conţine 7 (F);
 2  1  15
 1  1  3   1  2
Din   n=72 114;
 2  1  5   2  4
 1  1  5   1  4
Din   n=74 112.
 2  1  3   2  2
Aflaţi numerele prime a,b,c ştiind că a+b-c=1986 şi a-b=6.
Soluţie: a-b = par  a+b par atunci din a+b-c= par  c = 2 singurul număr prim
şi par rămâne a-b=6 şi a+b = 1988 deci a=997 şi b=991.
Rămâne de arătat că 997 şi 991 sunt prime.
Să se arate că orice două numere naturale consecutive sunt prime între ele.
Soluţie: Dacă d = (n,n+1) rezultă că d (n+1)-n=1
Să se arate că (21n+4, 14n+3)=1, oricare ar fi n număr natural.
Soluţie: Fie d=(21n+4,14n+3). Atunci d3(14n+3)-2(21n-4)=1.
Să se arate că pentru orice număr natural n0, numărul 8 n+1 este compus.
Soluţie: 8=23 , 8 n+1=(2n)3+1=(2n+1)(22n+2n+1).
Împărţind un număr mai mic decât 2001 pe rând la 18, 24 şi 30 se obţine mereu restul 7. Să
se afle numerele naturale care satisfac această condiţie.
Soluţie: Din enunţ se deduce că necunoscuta este un deâmpărţit. Scriind teorema
împărţirii cu rest pentru fiecare împărţitor în parte se obţin relaţiile:
D = 18c1+7;
D = 24c2+7;
D = 30c3+7.
Scăzând din fiecare egalitate 7 (restul împărţirii) rezultă relaţiile :
D-7 = 18c1;
D-7 = 24c2;
D-7 = 30c3.
Pentru c1,c2,c3  0 (D-7) este un multiplu comun al numerelor 18,24,30.
Putem determina c.m.m.m.c. (18,24,30) =2 3 32 5 = 360 ;
D-7=360  D = 367.
Multiplicând c.m.m.m.c. cu 2 obţinem D = 727, cu 3  D = 1087,cu 4  D
= 1447, cu 5  D = 1807, cu 6  D = 2167 > 2001 (F).
Soluţie a problemei este şi numărul 7 care prin împărţire la fiecare dintre
numerele date are câtul egal cu 0.
Numerele căutate sunt {7, 367, 727, 1087, 1447, 1807}.
Aflaţi cel mai mic număr natural care împărţit pe rând la 6,7 şi 8 se obţin respectiv resturile
4,5 şi 6 şi câturile nenule.
Soluţie: Din teorema împărţirii cu rest avem: N = 6c1+4;
N = 7c 2+5;
N = 8c 3+6.
Se observă că diferenţa dintre fiecare rest şi împărţitorul corespunzător este de 2
atunci fiecărei egalităţi îi adunăm câte un 2 şi obţinem:
95
N+2=6c1+6 = 6(c 1+1)6(N+2);
N+2=7c2+7 = 7(c 2+1)7(N+2);
N+2=8c3+8 = 8(c 3+1)8(N+2).
Deci N+2 este un multiplu comun de 6,7 şi 8.
Este căutat cel mai mic număr cu această proprietate N+2 = c.m.m.m.c. (6,7,8) = 2 3 3 7
=168, atunci N=168-2, deci N=166.
Să se determine numerele naturale a şi b ştiind că (a;b)=12 şi a b=2160.
Soluţie: Din (a;b)=12 (c.m.m.d.c. al numerelor a şi b este 12)  a = 12p,
b = 12q ;
(p;q) = 1 cu condiţia ca numerele naturale p şi q să fie prime între ele.
ab = 2160  12p12q = 2160  144pq = 2160  pq = 15;
p 1 3 5 15
q 15 5 3 1
atunci a=1 12 sau a=36 sau a=60 sau a=180

b=1512 b=60 b=36 b=12
Produsul a două numere naturale a şi b este 525 iar [a;b]=105. Aflaţi numerele.
Soluţie: Este cunoscută relaţia între produsul a două numere c.m.m.d.c. şi
c.m.m.m.c. al lor.
ab=(a;b)[a;b].
Din ipoteză 525=(a;b)105  (a;b)=5 ;
Din (a;b)=5 a = 5p ;
b = 5q ;
(p;q)=1, p,q N* ;
ab=525  5p5q=525  pq = 525 : 25  pq = 21 ;
p 1 3 7 21
q 21 7 3 1
deci a = 5 sau a=15 sau a=35 sau a=105

b=105 b=35 b=15 b=5
Suma a două numere naturale a şi b este 100 iar (a;b)=5. Afla ţi numerele.
Soluţie: Din (a;b)=5  a=5p, b=5q, (p;q)=1, p,q N* (p şi q prime între ele).
a+b=100  5(p+q)=100  p+q=20.
96
p 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 …
q 19 18 17 16 15 14 13 12 11 10 9 …
deci a = 1 5 sau a=3 5 sau a=7 5 sau a=95

b=19 5 b=17 5 b=13 5 b=11 5
şi datorită comutativităţii sumei şi a c.m.m.d.c. soluţiile se repetă.
Observaţie: Numerele tăiate din tabel au suma 20 dar nu sunt prime între ele deci nu
sunt soluţii ale problemei (nesatisfăcând (a;b)=5).
Numerele 1241, 6525, 1819 împărţite prin acelaşi număr natural dau respectiv resturile 11, 0
şi 4. Aflaţi împărţitorul.
Soluţie: Notăm împărţitorul prin n.
Din teorema împărţirii cu rest avem relaţiile : 1241= nc 1 + 11 cu n > 11;
6525= nc2;
1819= nc 3 + 4 cu n > 4.
Scăzând din prima egalitate 11 şi din a treia pe 4 obţinem: 1230= nc 1 ;
6525= nc 2 ;
1815= nc 3 .
Relaţii din care deducem că n 1230, n 6525, n 1815, deci n este divizor comun al
numerelor 1230,6525,1819, divizor comun care trebuie să fie mai mare decât 11 (condiţie
impusă între împărţitor şi rest din teorema împărţirii cu rest).
1230= 23541;
6525= 325229;
1815= 3 5112;
c.m.m.d.c. =15 >11 (A ).
Rezumat
 Teorema împărţirii cu rest a două numere naturale.Existenţă şi unicitate;

 Criteriul general de divizibilitate. Algoritmul sistemelor de numeraţie;
 Definirea relaţiei de divizibilitate;Proprietăţile relaţiei de divizibilitate;
 Cel mai mare divizor comun (c.m.m.d.c.) şi cel mai mic multiplu comun
[c.m.m.m.c.] a două sau mai multe numere naturale;
 Număr prim. Numerele prime între ele;
 Criterii de divizibilitate uzuale;
97
1. Găsiţi cel mai mic dintre numerele naturale care împărţit la 235
dau restul 93.
2. Găsiţi cel mai mare număr natural de trei cifre care împărţit la 33
dă restul 29.
3. Aflaţi numărul natural care împărţit la alt număr natural mai mic
decât 452, se
obţine câtul 23 şi restul 450.
4. La împărţirea a două numere naturale deîmpărţitul este 54 şi
restul 3. Aflaţi împărţitorul şi câtul ştiind că sunt diferite de 1 şi
împărţitorul este mai mare decât câtul.
5. Folosind algoritmul lui Euclid să se afle c.m.m.d.c. al următoarelor
perechi de numere: (7469, 2464); (1109, 4999). Precizăm că notăm c.m.m.d.c. cu
paranteze rotunde, iar pentru c.m.m.m.c. notăm cu paranteze pătrate.
6. Să se determine c.m.m.d.c. şi c.m.m.m.c.:
a) 36; 429; 1230;
b) 120, 264, 312, 336;
c) 1848, 420, 784.
7. Să se determine numerele naturale a şi b în următoarele cazuri:
i) (a,b) = 10 şi [a,b] = 100;
ii)(a,b,c) = 10 şi [a,b,c] = 100;
(R: i) {(1,10);(2,5);(10,1)}; ii) {(10,1,1);(2,5,1)}).
8. Descompuneţi următoarele numere în puteri de numere prime:
111, 3456, 4567.
9. Suma a două numere prime este 103. Să se afle numerele.
(R: 2,101).
10. Determinaţi numărul prim p pentru care 17p+1 este pătrat
perfect. (R: 19).
11. Împărţind un număr natural mai mic decât 199, pe rând la 6,7,8
se obţine mereu restul 5. Să se afle numărul.
12. Aflaţi cel mai mic număr natural care împărţit pe rând la 7,6,5,4 se
obţin resturile 6,5,4, respectiv 3 şi câturile nenule.
13. Aflaţi cel mai mic număr natural care împărţit pe rând la 5,6 şi 8 se
obţin resturile 4, 5 , respectiv 7 şi câturile nenule.
14. Numerele 2435, 342, 4527 împărţite prin acelaşi număr natural dau
resturile 35, 42, 27. Aflaţi împărţitorul.
15. Să se determine numerele naturale a şi b care satisfac condiţiile (a;b)
= 15 şi a b = 6300.
16. Suma a două numere naturale a şi b este 84. Să se afle numerele
ştiind că (a;b) = 7.
17. Rezolvaţi în N ecuaţia x(x+1) = 6642.

18. Aflaţi numărul n = 2 xy3 2 xy3 3 .
19. Aflaţi numărul n = 49a 4b ştiind că 28 n şi 9 ( ab +1).
20. Determinaţi n N astfel încât suma cifrelor numărului A = 2n5n-1 să
fie 99.
21. Să se determine cel mai mic număr natural care împărţit la 5,8 şi 9 dă
98
de fiecare dată restul 3 şi câtul nenul.

1. Să se determine cel mai mic număr natural care împărţit pe rând la 5,
8, 11 dă de fiecare dată restul 2 şi câtul nenul.
2. Numerele 9679, 6675 şi 3185 împărţite la acelaşi număr dau respectiv
resturile 159; 235; 105. Să se afle împărţitorul.
3. Împărţind un număr mai mic de 1778, pe rând la 11, 5 şi 6 se obţin
resturile 9, 3 şi 4 (în această ordine). Să se afle numerele care
satisfac această condiţie.
4. Determinaţi numerele naturale a şi b care au suma 81 şi c.m.m.d.c =
9.
5. Determinaţi două numere naturale care au produsul 108 şi [a,b] = 36.
6. Determinaţi a, b N* cu proprietatea că (a; b) ‘ 6 şi a 2+b2= 180.
7. Determinaţi a,b N* cu proprietăţile [a;b] = 35 şi (a;b) = 5.
8. Aflaţi numerele 3a 4b divizibile cu 36.
9. Aflaţi numerele 5x 6 y divizibile cu 45.
10. Arătaţi că numărul a = 22n. 22n+1. 52n + 4n+1. 32n. 52n se divide prin
2100, oricare ar fi n N*.
11. Să se afle numerele de forma x 346 y divizibile cu 45.
12.Să se afle numerele de forma x 427 y divizibile cu 18.
13. Să se arate că numărul xy53  6  xy este divizibil cu 53.
1x 7 y
14. Să se determine cea mai mică fracţie reductibilă cu 15.
4a 3b
3x 5 y
15. Să se determine cea mai mare fracţie reductibilă prin 18.
6a 3b
16. Cercetaţi dacă numerele (3n+119) şi (2n+79) sunt prime între ele
()nN*.
3n  119
17. Cercetaţi dacă fracţia este ireductibilă.
2n  79
2n  1
18. Cercetaţi dacă fracţia este ireductibilă pentru ()nN*.
5n  3
3n  5
19. Să se arate că fracţia este ireductibilă pentru ( )nN*.
7 n  12
3n  5
4n  7
4  7n  3
5  7n  4
99
100
Bibliografie
1. ASAFTEI, P., CHIRILĂ, C., ASAFTEI,D.C., “Elemente de aritmetică şi

teoria numerelor” Ed. Polirom, Iaşi, 1998
2. ATANASIU, GH., TÂRNOVEANU,M.,”Matematica”, Editura Universităţii
“Transilvania” Braşov, 2002
3. COLECTIV DE REDACŢIE AL “GAZETEI MATEMATICE” Colecţia
2000-2005
4. TÂRNOVEANU M., PURCARU M., TÂRNOVEANU C., “Fundamente de
matematică şi metodică”, Editura Tehnopress Iaşi, 2005
101
Unitatea de învățare nr. IX: Mul�imile Z, Q, R.
Cuprins
IX. 1. Introducere ................................ ................................ ................................ ........ 101
9.1 Număr întreg. Operaţii pe Z ; 102

9.2 Relaţia ”  ” , relaţie de ordine pe Z; 103
9.3 Corpul de fracţii al lui Z. Numere raţionale; 104
9.4 Fracţii simple. Partea întreagă şi partea fracţionară a unui număr raţional; 105
9.5 Fracţii zecimale. Fracţie zecimală exactă, periodică simplă, periodică mixtă; 106
9.6 Inegalitatea numerelor raţionale; 108
9.7 Numere reale; 109
Introducere
Pornind de la mulţimea numerelor naturale N, matematicienii Cantor şi
Dedekind au formulat procedee efective de construcţie a unui corp complet
ordonat, deci a corpului numerelor reale R.
Presupunând cunoscută noţiunea de număr natural, precum şi proprietăţile

acestora, vom prezenta în acest capitol numerele întregi, concepute şi ele ca
nişte clase de echivalenţe.
Ideea acestei construcţii este determinată, pe de o parte, de modul în care
acestea sunt percepute în activitatea concretă, precum şi de evidenţierea unor noi
aspecte calitative ale numerelor naturale.
Competenţe
 Să înţeleagă construcţia mulţimilor Z,Q,R folosind relaţiile de echivalenţă,
mulţimile factor raportate la acestea şi clasele de echivalenţă;
 Să poată utiliza corect noţiunile de valoare absolută, fracţie ireductibilă, parte
întreagă şi parte fracţionară a unui număr raţional;
 Să cunoască procedeul de trecere a unui număr zecimal, număr periodic
simplu sau mixt în fracţie ireductibilă ;
 Să se familiarizeze cu câteva inegalităţi celebre pe care să le poată şi
demonstra, folosindu-se de conţinutul acestei teme;
 Să fie capabili să opereze corect cu toate relaţiile de ordine şi echivalenţă şi
chiar cu operaţiile definite pe aceste mulţimi numerice.
102
Conţinutul unităţii nr. IX de învăţare:
NUMERE ÎNTREGI
Definiţie: Considerăm mulţimea N  N şi (a,b), (c,d)  N  N. Vom defini relaţia “ ~ “

în felul următor:
(a,b) ~ (c,d)  a + d = b + c.
Teorema T1: Relaţia este o relaţie de echivalenţă pe N  N.
Demonstraţie:
a) reflexivitatea: Dacă (a,b)  N  N, atunci (a,b) ~ (a,b), deoarece
a+b= a+b;
b) simetria: Dacă (a,b) ~ (c,d), rezultă a + d = b + c, de unde deducem
c + b = d + a (folosind comutativitatea adunării pe N), adică (c,d) ~ (a,b)  (a,b)
şi (c,d)  N  N ;
c) tranzitivitatea: Dacă (a,b) ~ (c,d) şi (c,d) ~ (e,f), rezultă a + d = b + c şi c + f = d
+ e , de unde:
(a + d) + (c + f) = (b + c) + (d + e)  (a + f) + (d + c) = (b + e) + (d + c) 
 a + f = b + e  (a,b) ~ (e,f)  (a,b), (c,d), (e,f)  N  N.
Din a, b, c, rezultă că relaţia ” ~ “ este de echivalenţă.
Pe N  N putem considera mulţimea claselor de echivalenţă în raport cu
relaţia de echivalenţă ( ” ~ “).
Definiţie: Vom numi număr întreg o clasă de echivalenţă pe N  N în raport cu relaţia
de echivalenţă ( ” ~ “).
Trebuie evidenţiate următoarele observaţii: dacă pentru perechile (a,b) şi (c,d) avem a
> b şi c > d , atunci a + d = b + c  a  b = c  d  N.
În consecinţă, vom nota o clasă de echivalenţă de acest fel cu n  N ,
n = a  b = c  d.
Pentru perechile de forma (a,b), (c,d) cu a = b şi c = d , convenim să notăm
clasa lor de echivalenţă cu 0.
Pentru perechile (a,b), (c,d) pentru care a < b şi c < d , vom nota clasa lor de
echivalenţă cu n , unde n = b  a = d  c.
Mulţimea numerelor întregi o vom nota cu Z, iar numerele de forma n le vom numi
numere întregi negative.
Cu identificarea propusă rezultă că N  Z, numerele naturale fiind considerate numere
întregi pozitive.
Elementul notat cu “0“ va fi numit “zero” sau “elementul nul”.
Două numere întregi vor fi egale dacă, şi numai dacă, clasele lor de echivalenţă sunt
egale. Evident, relaţia de egalitate a numerelor întregi este o relaţie de echivalenţă pe Z.
OPERAŢII CU NUMERE ÎNTREGI
103
Fie x,y  Z, iar (m,n)  x şi (p,q)  y câte un reprezentant al acestora.
Definiţie: Adunarea (suma) numerelor întregi x şi y o vom nota cu x + y şi va avea ca
reprezentant perechea (m + p , n + q).
Alegând alţi reprezentanţi (m’, n’)  x şi (p’, q’)  y se arată că (m + p,
n + q) ~ (m’ + p’, n’ + q’), deci suma x + y nu depinde de alegerea reprezentanţilor
numerelor x, y.
x, y se vor numi termenii adunării (sumei).
Într-adevăr, deoarece (m,n), (m’,n’) reprezintă acelaşi număr întreg x, (m,n) ~
(m’,n’), m + n’ = m’ + n.
De asemenea (p,q) ~ (p’,q’), adică p + q’ = p’ + q.
Adunând relaţiile anterioare: (m + p) + (n’ + q’) = (n + q) + (m’ + p’) , adică
(m + p, n + q) ~ (m’ + p’, n’ + q’). Adunarea numerelor întregi va fi o lege de compoziţie
internă pe Z.
Mulţimea N este parte stabilă a lui Z în raport cu adunarea din Z.
Teoremă: Mulţimea Z înzestrată cu operaţia de adunare are o structură algebrică de
grup abelian.
Scăderea numerelor întregi.

Pentru oricare două numere întregi x, y vom nota cu x  y = x + (y) şi o vom numi
diferenţa numerelor x şi y. Operaţia de obţinere a diferenţei, numită scădere, va fi o lege de
compoziţie internă pe Z.
d) Relaţia de inegalitate este tranzitivă, adică:
() x, y, z  Z a.î. x < y şi y < z  x < z ;
e) Dacă x, y  Z , n  N , x < y atunci
nx <ny.
Definiţie: Un număr întreg y este mai mare sau egal decât x, dacă y > x sau y = x.
Notând cu y  x relaţia astfel definită avem:
y  x  y > x sau y = x.
Analog se poate defini şi relaţia “ ” , “mai mic sau egal”:
y  x  y < x sau y = x.
Teoremă: Relaţia “ ” este o relaţie de ordine pe Z.
Demonstraţie:
• reflexivitatea: Fie x  Z. Atunci x  x deoarece x = x.
• antisimetria: Fie x, y  Z a.î. x  y şi y  x  y = x (teorema anterioară)
• tranzitivitatea: Fie x, y, z  Z a.î. x  y şi y  z. Cum relaţia de inegalitate strictă şi
cea de egalitate sunt tranzitive va rezulta că x  z .
In consecinţă, vom spune, similar cu definiţia pentru numere naturale, că oricare două
numere întregi sunt comparabile şi că Z este o mulţime total ordonată.
CORPUL DE FRACŢII AL LUI Z. NUMERE RAŢIONALE.
Considerăm inelul Z al numerelor întregi şi Z  = Z  0 .

Definiţie: Pe Z  Z  introducem relaţia binară “ ~” astfel:
(a,b) ~ (a’,b’)  ab’ = a’b () a,a’  Z , b,b’  Z  .
Propoziţie: Relaţia binară definită este o relaţie de echivalenţă.
Demonstraţie:
• reflexivitatea : (a,b) ~ (a,b)  ab = ba ;
104
• simetria: (a,b) ~ (a’,b’)  ab’ = a’b  (a’,b’) ~ (a,b) ;
• tranzitivitatea: (a,b) ~ (a’,b’) şi (a’,b’) ~ (a”,b”)  ab’ = a’b şi
a’b” = a”b’ .
Înmulţind prima dintre aceste relaţii cu b” şi a doua cu b se obţine relaţia:
ab’b” = a” b b’, de unde ab” = a”b, adică (a,b) ~ (a”,b”).
a
Considerând mulţimea factor Z  Z   ~ = Q notăm cu (sau a ) clasa elementului
b b

(a,b)  Z  Z .
Introducem pe Q următoarele operaţii aritmetice:
a a ' ab' a ' b
  , (adunarea)
b b' bb'
a a' a  a'
  , (înmulţirea)
b b' b  b'
Deoarece cele două operaţii sunt definite cu ajutorul unor reprezentanţi ai claselor de
echivalenţă, trebuie să demonstrăm că nu depind de alegerea acestora.
a a'
Fie (a1,b1) 
b
 
şi a '1 , b '1  . De aici rezultă că:
b'
' ' '
a1b =ab1 şi a 1 b1  a b 1 .
Ar trebui să demonstrăm că, în Z, are loc relaţia:
   
bb ' a 1 b '1  a '1 b1  b1 b '1 ab '  a ' b . Ţinând cont de relaţia anterioară avem:
   
bb ' a 1 b '1  a '1 b1  ba 1 b ' b '1  b ' a '1 bb 1  ab1 b ' b '1  a ' b '1 bb 1 ,
' ' ' '
a b a b
1 1 ab  a b
1 1
de unde: '
 sau
b1 b1 bb '
a 1 a 1' a a '
   , deci adunarea este corect definită.
b1 b1' b b '
Într-o manieră similară se demonstrează şi că:
a 1  a 1' a a'
 , deci şi înmulţirea este corect definită.
b1  b1' b  b '
Teoremă: a) (Q,+, ) este un inel comutativ cu element unitate.
a
b) Orice element  Q , b  0 este inversabil.
b
a a a b 1
Demonstraţie: Fie  Q , a  0 , atunci  Q şi   ,
b b b a 1
b a
deci este inversul lui . q.e.d.
a b
Elementele lui Q le vom numi fracţii sau numere raţionale, deci (Q,+,) va fi corpul
numerelor raţionale.
a
Definiţie: Se numeşte număr raţional subunitar un număr raţional cu
b
a
0 < a  b . În cazul în care 0 < b  a , atunci numărul raţional va fi numit supraunitar.
b
Propoziţie: Orice număr raţional supraunitar se va scrie ca suma dintre un număr
întreg şi un număr raţional subunitar pozitiv.
105
a
Demonstraţie: Fie un număr raţional. Putem, evident, presupune b > 0.
b
Aplicând teorema împărţirii cu rest, rezultă că există q, r  Z , astfel încât
q
a = bq + r , 0  r < b. Dacă identificăm q cu numărul raţional se poate observa că:
1
a r
q .
b b
r
Cum 0  r < b rezultă număr raţional subunitar pozitiv.
b
a  r a 
Prin definiţie q    ,    se vor numi partea întreagă   , respectiv partea
b b b
a
fracţionară   a numărului raţional .
b
Având în vedere unicitatea câtului şi restului din teorema de împărţire cu rest a
numerelor întregi, precum şi definiţia părţii întregi, respectiv părţii fracţionare a unui număr
a
raţional, rezultă că acestea sunt unic determinate pentru numărul .
b
a
Propoziţie: Dacă este un număr raţional, atunci:
b
a  a a  a  a a  a 
 b   b   b   1 ;  b   b   b  , cu 0   b   1 .
14 14
Exemplu: Să se determine partea întreagă şi partea fracţionară a numerelor: ,  .
3 3
Vom avea, aplicând teorema împărţirii cu rest:
14 2 14  14  2
14 = 4  3 + 2 sau  4 deci  3   4 ,  3   3 ;
3 3
14 1  14   14  1
 14 = 5  3 + 1 sau   5  deci    5 ,    .
3 3  3  3 3
FRACŢII ZECIMALE
Consideraţiile ce urmează vor fi făcute considerând numerele întregi reprezentate în

sistemul zecimal.
a
Definiţie: Vom numi fracţie zecimală o fracţie cu b = 10 n , n  N.
b
În conformitate cu această definiţie, fracţii zecimale vor fi, spre exemplu
3 7 19 115
, 2 , - 3 , 2 s.a.m.d.
10 10 10 10
a
Fracţiile de forma  cu  < 10 ,   N se vor numi fracţii zecimale simple.
10
Pentru acestea facem următoarea convenţie de notaţie (notaţia va utiliza virgula). Astfel
vom nota:
106
a1 a1 a
 0, a 1 , 2
 0, a 2 ,…, nn  0, 0 0a n ;
10 10 10 n 1ori
0 < a i < 10 , i = 1, n .
Adunarea acestor fracţii zecimale cu virgulă va fi similară cu definiţia pentru adunarea
în baza 10, numai că toate operaţiile se vor desfăşura la dreapta virgulei.
a a a
Deci 1  22   nn  0, a 1a 2 a n
10 10 10
a 1 , a 2 , , a n se vor numi zecimale, respectiv prima, a doua,…, a n-a zecimală, iar cifrele de
la dreapta virgulei vor forma partea zecimală a fracţiei.
Partea zecimală va reprezenta de fapt o scriere ca fracţie zecimală cu virgulă a părţii
fracţionare a unui număr raţional pozitiv.
Să considerăm acum o fracţie ireductibilă subunitară pozitivă oarecare, al cărei
numitor are ca divizori numai pe 5 sau 2.
a
Fie deci fracţia p q , p  0 , q  0 , iar n = max(p,q) .
5 2
a  5 n  p  2 n q
Amplificând fracţia dată cu 5 n-p  2n-q , vom obţine: .
10 n
Fracţia fiind subunitară, scriindu-l pe a  5n-p  2n-q în baza 10 vom avea:
a  5n-p  2n-q = an + an-1  10 +…+a1  10n-1 , 0  i < 10 , i = 1, n .
Înlocuind vom obţine o descompunere în fracţii zecimale simple a numărului natural
a a a a
considerat, adică: p q  nn  nn11   1 .
5 2 10 10 10
În consecinţă, obţinem fracţie zecimală cu virgulă:
a
= 0,a 1a2…an .
5  2q
p
Fracţia zecimală cu virgulă, obţinută va fi o fracţie zecimală exactă, deoarece numărul

de zecimale este finit.
Dacă fracţia va fi o fracţie zecimală exactă, aşa cum este cazul expus mai sus,
algoritmul se va opri după n paşi.
13
Exemplu: Să considerăm fracţia .
125
104
Observăm că 125 = 5 3. Amplificând fracţia cu 2 3 vom obţine 3  0,104 .
10
Folosind împărţirea vom avea:
130 125
125 0,104
500
500
=
Sunt însă şi situaţii când, aplicând algoritmul împărţirii cu virgulă, vom obţine fracţii
zecimale infinite.
2 4 16
De exemplu = 0,666… sau = 0,307692307692… sau =
3 13 35
0,4571428571428… etc.
107
Observăm că la aceste fracţii zecimale anumite cifre sau grupuri de cifre se repetă. De
aceea aceste fracţii se vor numi fracţii zecimale periodice.
Şi pentru fracţiile zecimale periodice se vor distinge două cazuri:
a) fracţii zecimale periodice simple (partea zecimală conţine numai o cifră sau un grup
de cifre ce se repetă periodic).
b) fracţii zecimale periodice mixte (partea zecimală conţine atât un grup de cifre care
nu se repetă, cât şi un grup de cifre ce se repetă periodic).
Pentru uşurinţa scrierii, părţile periodice (formate din cifra sau grupul de cifre care se
repetă) vor fi marcate cu paranteze rotunde. Cifra sau grupul de cifre din partea zecimală
care nu se repetă se va numi partea neperiodică a fracţiei. Astfel pentru exemplele
considerate:
2 4 16
= 0,(6) , = 0,(307692) vor fi fracţii zecimale periodice simple, iar =
3 13 35
0,4(571428) va fi fracţie zecimală mixtă.
Pornind de la aceste exemple se poate demonstra următoarea:
Teoremă: O fracţie ireductibilă subunitară pozitivă se transformă într-o fracţie
zecimală periodică simplă dacă numitorul ei nu conţine ca divizori nici pe 2, nici pe 5.
Fracţia se transformă într-o fracţie zecimală periodică mixtă dacă numitorul său pe lângă 2
sau 5 conţine şi alţi divizori primi. Partea neperiodică va avea un număr de cifre egal cu cea
mai mare putere a lui 2 sau 5 din descompunerea numitorului.
Transformarea numerelor zecimale în fracţii:
 semnul se copiază (dacă este cazul) ;
 întregul se trece în faţa liniei de fracţie ;
 la numărător se scrie tot numărul de după virgulă ;
 la numitor  1 urmat de atâtea zerouri câte cifre sunt după virgulă .
bcdef
Exemple: 1) a,bcdef = a ;
100000
159
2) 3,0159 = 3 .
10000
Transformarea numerelor periodice simple:
 semnul se copiază ;
 întregul se scrie în faţa liniei de fracţie ;
 la numărător  tot numărul din perioadă ;
 la numitor  atâtea cifre de 9 câte cifre are perioada .
bcde
Exemple: 1) a,(bcde) = a ;
9999
902
2) 3,(902) = 3 .
999
Transformarea numerelor periodice mixte:
 semnul se copiază ;
 întregul se scrie în faţa liniei de fracţie ;
 la numărător  se scrie tot numărul de după virgulă (inclusiv perioada) din care se
scade neperioada ;
 la numitor  atâtea cifre de 9 câte cifre are perioada urmat de atâtea cifre de “0”
câte cifre are neperioada .
cdefg  cd
Exemple: 1) ab,cd(efg) = ab ;
99900
108
15105  15
2) 2,15(105) = 2 .
99900
INEGALITATEA NUMERELOR RAŢIONALE
Pe mulţimea numerelor raţionale Q putem defini următoarea relaţie de ordine:

a a' a
Definiţie: Fie ,  Q. Atunci vom spune că numărul raţional este mai mic, sau
b b' b
a'
egal cu numărul raţional .
b'
a a' a" a ' a a"
  ()  Q+  0 a.î.  
b b' b" b' b b"
Observaţie: Pentru a putea compara două numere raţionale este recomandabilă
aducerea lor la acelaşi numitor.
a a'
În cazul în care  şi relaţia “” definită anterior se va transforma în “<” care
b b'
este relaţia de inegalitate strictă.
Teoremă: Mulţimea Q pe care s-a definit relaţia “ ” este o mulţime total ordonată.
a a ' a"
Propoziţie: Pentru oricare numere raţionale , , avem:
b b' b"
a a' a a" a ' a"
a)      ;
b b' b b" b' b"
a a' a " a a " a ' a"
b)  , "     ;
b b' b b b" b' b"
a a' a' a
c)    ;
b b' b' b
2
a a' a a'2
d) 0 <   2  2 .
b b' b b'
NUMERE REALE
Nu vom prezenta aici construcţia numerelor reale.

Vom considera totuşi un exemplu menit să facă o distincţie mai clară între Q şi R.
Acest exemplu se bazează pe afirmaţia conform căreia nu există nici un număr raţional
al cărui pătrat să fie egal cu 2.
Demonstraţia acestei afirmaţii se face prin reducere la absurd. Astfel presupunem că
p p2
există  Q , (p,q) = 1 , astfel încât 2 = 2. Aşadar vom avea:
q q
p2
2
= 2, de unde p 2 = 2q 2 , deci p 2 este număr par.
q
109
Se poate arăta că dacă p2 este număr par, atunci şi p este număr par (presupunând că p
este impar va rezulta că şi p 2 este impar).
Dacă p este număr par atunci p = 2m , m  Z. Deci va rezulta q2 = 2m2 . În consecinţă,
şi q va fi număr par, deci (p,q) = 2, ceea ce contrazice ipoteza făcută.
Cea mai sintetică definiţie a numerelor reale este aceea de corp complet ordonat. În
acest fel corpul numerelor reale este unic determinat, abstracţie făcând de un izomorfism de
corpuri ordonate.
Definiţie: Prin corp ordonat se înţelege un quadruplet (K,+,  , ) unde K este o

mulţime, “+” şi “  “ două legi de compoziţie interne pe K şi “” o relaţie binară pe K şi
care satisfac axiomele:
a) (K,+,  ) este un corp comutativ ;
b) (K, ) este o mulţime total ordonată ;
x  z  y  z () z  K;
c) () x, y  K , x  y 
xz  yz () z  K , z  0.
Definiţie: Un corp ordonat (K,+,  , ) se va mai numi corp complet ordonat dacă orice
mulţime majorată   K admite margine superioară.
PROBLEME REZOLVATE
1. Să se determine a 2000 a cifră a numărului raţional N = 5,3(421).

Soluţie: 2000  1 = 1999 (1 reprezintă numărul cifrelor din neperioadă) ;
1999 : 3 (câte cifre are perioada), iar restul acestei împărţiri a câta cifră din perioadă este
cea de-a 2000a.
C = 666 şi R = 1 ;
A 2000a zecimală este 4 (adică prima cifră din perioadă).
2. Arătaţi că: a , (b)  b, (c)  c, (a )  a , b(c)  b, c(a )  c, a (b) ; numerele
sunt scrise în sistemul de numeraţie zecimal.
Soluţie: Numerele din membrul stâng sunt periodice simple, iar cele din membrul drept sunt
periodice mixte. Transformările lor în fracţii sunt:
b 9a  b
a , ( b)  a  ;
9 9
c 9b  c
b, ( c )  b  ;
9 9
a 9c  a
c, (a )  c  ;
9 9
bc  b 10b  c  b 9b  c 90a  9b  c
a , b (c)  a a a  .
90 90 90 90
90b  9c  a
Analog b, c(a )  ;
90
90c  9a  b
c, a (b)  .
90
Membrul stâng devine:
9a  b  9b  c  9c  a 10(a  b  c)
a , (b) + b, (c) + c, (a )   .
9 9
Membrul drept devine:
110
a , b(c) + b, c(a ) + c, a (b) =
90a  9b  c  90b  9c  a  90c  9a  b 100(a  b  c) 10(a  b  c)
   ;
90 90 9
10(a  b  c) 10(a  b  c)
 egalitatea este demonstrată: = .
9 9
1x  x 2
3. Să se determine cifra x ştiind că este o fracţie echiunitară (numerele 1x şi x 2
67
sunt scrise în baza 10).
Soluţie: Fracţia echiunitară este egală cu 1.
Atunci 1x  x 2  67  10 + x + x  10 + 2 = 67  11x = 55  x = 5.
4  7n  3
4. Arătaţi că fracţia n
este ireductibilă pentru () n  N .
57  4
Soluţie: Presupunem prin absurd că fracţia se poate simplifica prin p  Z , p  1 atunci:
p (4  7 n  3) şi p (5  7 n  4) folosind proprietăţile divizibilităţii ;
p5 (4  7 n  3) şi p4 (5  7 n  4) şi p (20  7 n  16  20  7 n  15) ;
(amplificările precedente au fost făcute cu scopul reducerii termenilor ce conţin n). 
p1 (contrazice presupunerea p  1 ) deci fracţia este ireductibilă.
4n  3
5. Determinaţi n  N astfel încât fracţia să fie reductibilă.
7n  6
3 1
Soluţie: Se observă că n = 0 este o soluţie a problemei    .
6 2
Presupunem că fracţia se simplifică prin p:
p (4n  3) şi p (7 n  6) , deci
p7 (4n  3) şi p4 (7 n  6)  p (28n  21) şi p (28n  24) ,
deci p divide şi diferenţa lor p  (28n  24  28n  21) deci p3,
fapt care dovedeşte că această fracţie se poate simplifica prin 3.
Deci: n = 0 , n = 3 , n = 6 , n = 9 ,…, n = 3k , k  N.
8
6. Aflaţi numerele naturale x, y astfel încât fracţia să fie echiunitară.
x  2y  1
Soluţie: 8 = (x + 2)(y  1) y  N  y  1. Deci x + 2 şi y  1 trebuie să fie divizori
naturali ai lui 8.
x  2  2 x  2  4 x  2  8
 sau  sau  , soluţiile fiind (0,5) , (2,3) şi (6,2).
y  1  4 y  1  2 y  1  1
1 1
7. Arătaţi că 1  2
 2
este număr raţional n  N şi scrieţi rezultatul sub formă de
n n  1
fracţii simple.
Soluţie: Aducând la acelaşi umitor sub radical:
111
2 2
n 2 n  1  n  1  n 2 n 4  2n 3  n 2  n 2  2n  1  n 2
2
= 2
=
n 2 n  1 n 2 n  1
=
n 4  1  n 2  2n 3  2n 2  2n
=
n 2
 n 1 2
=
n2  n 1
= =1+
1
=1+
n n  1
2 2
n n  1
2 2
n n  1 n n  1
n 1 n 1 1
= 1+  ;
n n  1 n n 1
Rezumat
 Număr întreg. Operaţii pe Z ;
 Relaţia ”  ” , relaţie de ordine pe Z;
 Corpul de fracţii al lui Z. Numere raţionale;
 Fracţii simple. Partea întreagă şi partea fracţionară a unui număr raţional;
 Fracţii zecimale. Fracţie zecimală exactă, periodică simplă, periodică mixtă;
 Inegalitatea numerelor raţionale;
 Numere reale;

 n 1 
1. Determinaţi mulţimea n  Q | x   Z .
 5n  1 

 n 2  2n  3 
1. Determinaţi elementele mulţimii A  x  Z | x  ; n  Z .
 2n  1 
112
Bibliografie

Iaşi, 2005
113
Unitatea de învățare nr. X: Rapoarte �i p�ropor�ii. �ir de rapoarte egale.
Propor�ionalitate directă, Regula de trei simplă �i trei compusă.
Cuprins
X. 1. Introducere ................................ ................................ ................................ ......... 113
10.1 Rapoarte şi proporţii. Operaţii cu rapoarte. Proprietatea fundamentală a 114

proporţiilor. Proporţii derivate;
10.2 Şiruri de rapoarte egale. Proprietăţi; 116
10.3 Proporţionalitate directă şi proporţionalitate inversă; 117
10.4 Împărţirea unui număr în părţi direct sau invers proporţionale cu anumite 117
numere date;
10.5 Procente şi promile. Procente din procente; 118
10.6 Aplicaţii ale procentelor în calcule financiare; 118
10.7 Regula de trei simplă şi de trei compusă; 119
Introducere
Familiarizarea cu noţiunile de raport şi proporţie necesare rezolvării a
numeroase tipuri de probleme de aritmetică şi geometrie, şi nu numai.
Competenţe
După parcurgerea acestei teme studenţii vor fi capabili :
 Să cunoască şi să opereze uşor cu noţiunile de raport, proporţie, procent;
 Să fie capabili să aplice proprietăţile proporţiilor în lecţiile de geometrie;
 Să înţeleagă tipurile de proporţionalitate şi modul de aplicare al acestora în
cazul regulilor de trei simplă şi de trei compusă;
 Să facă corelaţii între noţiunile prezentei teme şi alte domenii. Să fie capabili
să dea exemple.
114
Conţinutul unităţii nr. X de învăţare:

RAPOARTE ŞI PROPORŢII
Propoziţie: Fie a, b  Q+ , b  0. Atunci există q  Q+ unic determinat atfel încât a=

b  q.
Demonstraţie: Existenţa. Numărul raţional a : b verifică relaţia a = b  q.
Unicitatea. Presupunem că există q1, q 2  Q+ , q 1  q2 , astfel încât
a = b  q1 , a = b  q2. Deci b  q1 = b  q2 şi rezultă că q 1 = q2.
a a
Definiţie: Fie a, b  Q+ , b  0. Notăm  q şi spunem că este raportul numerelor
b b
a
raţionale a şi b, iar q este valoarea raportului . Numerele a şi b se numesc termenii
b
raportului, iar semnul “ “ semnifică operaţia de împărţire în Q +
0,12
Exemplu: este raportul numerelor 0,12 şi 0,3. Valoarea acestui raport este
0,3
rezultatul împărţirii 0,12 : 0,3 = 0,4.
a an a:n
Propoziţie: Dacă  q şi n  Q atunci  q şi  q.
b bn b:n
a an
Demonstraţie:  q  a = b  q  a  n = (b  n)  q şi q;
b bn
a a:n
 q  a = b  q  a : n = (b : n)  q   q.
b b:n
OPERAŢII CU RAPOARTE
a c a c
Adunarea. Fie rapoartele , . Suma rapoartelor , este dată de
b d b d
a c a d  bc a c
  . Într-adevăr, fie  p şi  q . Atunci a = b  p , c = d  q şi
b d bd b d
a  d = (b  d)  p, b  c = (b  d)  q. Adunând membru cu membru ultimele două
a d  bc
egalităţi, se obţine a  d + b  c = b  d  (p + q). adică  pq.
bd
a c a c
Scăderea . Fie rapoartele , , p  q. Diferenţa rapoartelor , este dată de
b d b d
a c a d  bc
  . Pentru a arăta că este bine definită operaţia de scădere, procedăm ca şi
b d bd
la adunare.
a c a c a c
Înmulţirea. Produsul rapoartelor , este un raport definit astfel:   .
b d b d bd
a c
Deci valoarea raportului este egală cu produsul valorilor rapoartelor factorilor. Într-
bd
115
a c
adevăr, fie  p şi  q . Deci a = b  p şi c = d  q şi efectuând produsul membru cu
b d
membru avem:
a c
a  c =(b  d)(p  q), adică  pq.
bd
a c
Împărţirea. Dacă  p,  q cu c  0, definim împărţirea rapoartelor astfel:
b d
a c a d a d
:  . Valoarea raportului este p: q. Într-adevăr, deoarece
b d bc bc
a d
a  c = (b c) p şi a  c = (a d) q , rezultă că a  d = (b  c)  (p : q), adică  p:q.
bc
Observaţie: Se defineşte raportul măsurilor a două mărimi măsurate cu aceeaşi
unitate de măsură ca fiind raportul numerelor prin care se exprimă cele două mărimi.
15m 15 13kg 13 18h 2
Exemplu:  ,  ,   2.
23m 23 25kg 25 9h 1
PROPORTII
a an
Considerând raportul  p şi n  Q+, avem  p . Notăm cu a 1 = a  n şi b 1
b bn
a a
= b  n şi observăm că şi 1 au aceeaşi valoare p. În acest caz se observă că
b b1
a a
rapoartele sunt egale şi scriem  1 .
b b1
a a1
Definiţie: Egalitatea a două rapoarte se numeşte proporţie. Deci  este o
b b1
proporţie , iar a, b, a1, b1 se numesc termenii proporţiei. Numerele a şi b1 se numesc extremi,
iar b şi a 1 se numesc mezi.
0,12 0,06
Exemplu: În proporţia  , 0,12 şi 3 sunt extremi, iar 0,06 şi 6 sunt mezi.
6 3
PROPRIETATEA FUNDAMENTALA A UNEI PROPORTII
a c
Proprietate: Numerele a, b, c, d  Q+ , b  d  0 formează proporţia  dacă şi
b d
numai dacă a  d = b  c (produsul mezilor este egal cu produsul extremilor).
a
Demonstraţie:  p  a = b  p  a  d = (b  d)  p .
b
c
Deoarece  p  b  c = (b  d)  p , aplicând tranzitivitatea relaţiei de egalitate vom
d
a c
avea a  d = b  c . Reciproc, să considerăm  p şi  q .
b d
Deoarece a = b  p şi c = d  q vom avea a  d = (b  d)p şi b  c = (b  d)q.
Dar a  d = b  c şi urmează că (b  d)p = (b  d)q. Deci p = q , b  d  0 , q.e.d.
116
Rezultatele anterioare permit deducerea de noi proprietăţi ale proporţiilor şi găsirea
celui de-al patrulea termen când se cunosc trei termeni ai unei proporţii. Astfel, dacă în
x c bc
proporţia  , x este termenul necunoscut, atunci x  .
b d d
x 0,12 3  0,12
Exemple: 1)  x   x = 0,06.
3 6 6
18 9 18  7
2)  x2   x  14  2  x = 12.
x2 7 9
PROPORŢII DERIVATE
În geometrie şi o serie de aplicaţii este convenabil să se folosească forme echivalente

a c
ale unei proporţii date. Astfel, pornind de la proporţia  se pot scrie 7 proporţii cu
b d
c a d c c d b a a b b d
aceiaşi termeni, după cum urmează:  ,  ,  ,  ,  ,  ,
d b b a a b d c c d a c
d b
 (simetria relaţiei de egalitate, răsturnarea rapoartelor, schimbarea mezilor între ei,
c a
a c
schimbarea extremilor între ei). De asemenea, pornind de la proporţia  se obţin noi
b d
proporţii cu termeni diferiţi:
ab cd a c a ac
1)  ,  ,  .
b d ab cd b bd
ab cd a c
2)  , a > b, c > d ,  , a > b, c > d ,
b d ab cd
ab cd ab cd a a c ac c
 .  ,  , a > c, b > d ;  , a > c, b > d .
ab cd ab cd b bd bd d
an c a:n c a n cn a c a:n c:n
3)  ,  ,  ,  ,  .
bn d b:n d b d bn dn b d
a c
 , n  Q + .
b:n d:n
an cn a:n c:n
4)  ,  unde m, n  Q+ .
bm dm b:m d :m
ab cd a c
Prezentăm ca model demonstraţia în cazul proporţiei  . Se ştie că  ,
ab cd b d
iar valoarea rapoartelor o notăm cu p. Deci a = b  p şi c = d  p. Prin urmare, înlocuind în
a  b b  p  b bp  1 p  1
membrul stâng vom obţine    . Efectuând calculele şi în
a  b b  p  b bp  1 p  1
c  d dp  d d p  1 p  1
membrul drept, va rezulta că    .
c  d dp  d d p  1 p  1
117
a b ma  n b
Exemplu: Pentru  să determinăm valoarea raportului , m, n  Q+.
5 4 nb
a 5 ma 5m
Aplicând proprietăţile de mai sus proporţiei  se obţine:  . Deci
b 4 n b 4n
m  a  n  b 5m  4 n
 .
nb 4n
Exerciţiu: Să se demonstreze proprietăţile 1, 2, 3 şi 4.
ŞIRURI DE RAPOARTE EGALE
Se consideră numerele raţionale pozitive a1, a2,…, an, b1, b2,…,bn cu bi  0 pentru i 
a a
1, n şi i  q , i  1, n . Deoarece toate rapoartele i au aceeaşi valoare q, iar relaţia de
bi bi
a a a
egalitate a fracţiilor este tranzitivă, egalitatea 1  2  ...  n se numeşte şir de rapoarte
b1 b 2 bn
egale.
n
a1 a 2 a aj ak
Propoziţie: Dacă   ...  n , atunci  k 1
n
, j  1, n .
b1 b 2 bn bj
 bk
k 1
(Suma numărătorilor raportată la suma numitorilor este egală cu fiecare raport).
n
ak n n ak
k 1
Demonstraţie:  p  ak = bk  p. Deci  a k  p   b k  n
 p . Cum
bk k 1 k 1
 bk
k 1
valoarea fiecărui raport din şir este p, rezultă că proporţia este adevărată, q.e.d.
Propoziţia precedentă admite următoarea generalizare:
n
a1 a 2 a aj  mk  a k
Dacă   ...  n , atunci  k 1
n
, j  1, n , m k  Q+.
b1 b 2 bn bj
 mk  bk
k 1
ak
Demonstraţia se face analog, ţinând cont că mk  ak = mk  bk  p,  p pentru k 
bk
1, n .
x y z
Exemplu: Ştiind că    34 , să se calculeze valoarea raportului
a b c
12 x  13y  14z
. În generalizarea propoziţiei prezentată mai sus vom lua a 1 = x,
12a  13b  14c
a2 = y, a3 = z, b1 = a, b2 = b, b3 = c, m1 = 12, m2 = 13, m3 = 14 şi p = 34. Se obţine
12 x  13y  14z
 34 .
12a  13b  14c
Dacă primul raport al şirului dat îl amplificăm cu 12, pe al doilea cu 13 şi pe al
treilea cu 14 şi aplicăm rezultatul propoziţiei obţinem acelaşi rezultat.
PROPORŢIONALITATE DIRECTĂ ŞI PROPORŢIONALITATE INVERSĂ
118
Clase din cele mai diverse de probleme, atât teoretice, cât şi practice, conţin
mărimi proporţionale care fie că sunt cunoscute, fie că trebuie determinate în raport
cu situaţia dată.
Definiţie: Se consideră mulţimile finite de numere raţionale strict pozitive
A = a 1 , a2,…, a n  şi B  b1 , b 2 ,..., b n . Spunem că între mulţimile A şi B s-a stabilit
o proporţionalitate directă dacă există k  Q+ astfel încât a i =k  bi ,
i  1, n .
a
Este evident faptul că i  k şi prin urmare elementele celor două mulţimi
bi
a a a
formează un şir de rapoarte egale 1  2  ...  n  k .
b1 b 2 bn
Definiţie: Se consideră mulţimile finite de numere raţionale strict pozitive
A  a 1 , a 2 ,..., a n  şi B  b1 , b 2 ,..., b n . Spunem că între mulţimile A şi B s-a stabilit o
proporţionalitate inversă dacă există k  Q+ astfel încât a i  bi = k , i   1, n .
Din modul de definire a proporţionalităţii inverse deducem că între numerele mulţimii
A şi inversele numerelor din mulţimea B se stabileşte o proporţionalitate directă. Prin urmare
a a a
putem scrie a1  b1 = a2  b2 =…= an  bn = k sau 1  2  ...  n  k ( direct
1 1 1
b1 b2 bn
proporţionalitate între A  a 1 , a 2 ,..., a n  şi.
1 1 1
B =  , ,...,  .
 b1 b 2 bn 
ÎMPĂRŢIREA UNUI NUMĂR ÎN PĂRŢI DIRECT SAU INVERS

PROPORŢIONALE CU ANUMITE NUMERE DATE
1) Se consideră numerele raţionale pozitive N, b1, b2,…,bn. Se pune problema

împărţirii numărului N în n părţi x 1, x2,…,xn direct proporţionale cu
b1, b2,…,bn . Pentru determinarea părţilor xi se aplică definiţia direct
proporţionalităţii.
x x  x 2  ...  x n N
Deoarece i = 1 = , pentru fiecare i  1, n ,
bi b1  b 2  ...  b n b1  b 2  ...  b n
N  bi
rezultă că xi = , i  1, n . (prin egalarea fiecărui raport).
b1  b 2  ...  b n
Exemplu: Să împărţim numărul a = 11625 în părţi direct proporţionale cu 2,5,7 şi 11.
2  11625 5  11625
Suma acestor numere părţi este 25 şi avem x 1  , x2  ,
25 25
7  11625 11  11625
x3  , x4  .
25 25
2) Se consideră numerele raţionale pozitive N, b 1, b2,…,bn şi se pune problema
împărţirii numărului N în n părţi x 1, x2,…,xn invers proporţionale cu
b1, b 2,…,bn .
Pentru determinarea părţilor x i se aplică definiţia invers proporţionalităţii.
119
xi N 1 a
Deoarece = , i  1, n , rezultă că xi =  ,i
1 1 1 1 bi 1 1 1
  ...    ... 
bi b1 b 2 bn b1 b 2 bn
 1, n .
Exemplu: La împărţirea numărului 3108 în părţi invers proporţionale cu numerele 1,
3108
3, 5 şi 9 se obţin părţile: x 1 = = 14  135 = 1890,
222
135
1 3108 1 3108 1 3108
x2 =  = 630 , x 3 =  = 378 , x 4 =  = 210.
3 222 5 222 9 222
135 135 135
Verificare: 1890 + 630 + 378 + 210 = 3108.
3) Împărţirea în părţi proporţionale când se cunosc rapoartele diferitelor părţi.
Să împărţim numărul N  Q+ în n părţi x 1, x2,…,xn astfel ca
x1 x x
 k 1 , 2  k 2 ,…, n 1  k n 1 , unde kj  Q+ , j  1, n  1 , sunt numere date.
x2 x3 xn
x x x
Scriind rapoartele date în forma echivalentă 1  x 2 , 1  x 3 ,…, n 1  x n
k1 k2 k n 1
x1 x2
se obţine şirul de rapoarte egale = = …=
k 1  k 2  ...  k n 1 k 2  k 3  ...  k n 1
x N
= n = .
1 k 1  k 2  ...  k n 1  k 2  k 3  ..  k n 1  ...  k n 1  1
N  k p  k p 1  ...  k n 1
Deci xp = , p  1, n  1 , iar
k 1  k 2  ...  k n 1  k 2  k 3  ..  k n 1  ...  k n 1  1
N
xn = .
k 1  k 2  ...  k n 1  k 2  k 3  ..  k n 1  ...  k n 1  1
x 1
Exemplu: Să împărţim numărul 3569 în patru părţi x1, x2, x3 şi x4 , ştiind că 1  ,
x2 2
x 2 6 x 3 25
 ,  . În conformitate cu relaţiile stabilite pentru cazul general, vom avea şirul
x 3 5 x 4 18
x1 x2 x x 3564 3564
de rapoarte = = 3 = 4 == = = 729.
1 6 25 6 25 25 1 1 6 25 6 25 25 88
        1
2 5 18 5 18 18 2 5 18 5 18 18 18
5 5
Deci x1 =  729, x 2 =  729 ,
6 3
25
x3 =  729 , x 4 = 729.
18
120
PROCENTE ŞI PROMILE
Aplicaţiile practice din diverse domenii de activitate utilizează, pentru exprimarea

raportului a două mărimi măsurate cu aceeaşi unitate de măsură, fracţii cu numitorul 100,
1000 etc.
p
Definiţie: Fie p  Q+. Numărul notat cu p% se numeşte p-procente (în limba
100
latină centus înseamnă o sută, iar precentum înseamnă pentru o sută).
p
Numărul se numeşte p-promile şi se notează cu p o/oo.
1000
Exemplu: La începutul unui an se depune la CEC suma S cu dobândă p%. Să se afle
dobânda după un an. Notăm cu x dobânda şi considerăm mulţimile 100, S şi p, x. Între
cele două mulţimi avem proporţionalitate directă.
p
Deci x =  S = p%  S.
100
În exemplul de mai sus calculul dobânzii aferente sumei S este dat de produsul dintre S
şi p%. Mai general, pentru a afla p% dintr-un număr A calculăm
p
A (folosind notaţia procentuală, efectuăm A  p%).
100
p a p
Fie a = p% din A. Egalitatea a = A  este echivalentă cu  .
100 A 100
Exemple: 1) Să se calculeze 4,25% din 560. Conform relaţiei de mai sus avem 4,25% 
4,25
560 =  560 = 23,8;
100
5
2) Să se afle un număr ştiind că 5% din el este 30. Notând cu A numărul cerut, 
100
30  100
A = 30 , A = = 600.
5
Fie a, b  Q+. Numim raport procentual al numerelor a şi b numărul p  Q+ care
satisface condiţia a = p%  b.
21
Exemplu: Să se afle raportul procentual al numerelor 21 şi 35. Cum raportul
35
21 60
poate fi adus la numitorul 100   atunci 21 = 60%  35. Deci 21 reprezintă 60%
35 100
din 35.
PROCENTE SUCCESIVE
În unele situaţii se cere să se calculeze reduceri sau creşteri ale unei cantităţi
C cu p%, cu q% din C + p%  C sau C  p%  C. Astfel, să presupunem că o cantitate
C se reduce într-o primă etapă cu p%, iar în a doua etapă cu q% din rest, 0 < q, p < 1.
Notăm cu C1 cantitatea rămasă după prima reducere. Deci C 1 = C  p%  C = C  (1  p%).
În a doua etapă cantitatea C 2 care rămâne se va calcula astfel: C2 = (1  q%)  C1 = (1 
q%)  (1  p%)  C. În cazul măririi succesive a cantităţii C cu p%, respectiv cu q% din
cantitatea obţinută după prima mărire, se obţine următoarea relaţie: C 2 = (1 + q%)  (1 +
p%)  C.
121
Exemple: 1) O carte costă 1.000.000 de lei. La o primă majorare de preţ valoarea
cărţii creşte cu 4%, iar la o nouă majorare valoarea cărţii creşte cu 5% din ultimul preţ. Cât
costă cartea după a doua majorare? Notând cu P preţul cărţii după a doua majorare vom
avea:
P = (1 + 4%)  (1 + 5%)  1.000.000 lei = 1.092.000 lei;
2) Din canitatea de 280 tone cartofi, 25% este repartizată magazinului M 1, iar 40%
din rest magazinului M2. Să se afle ce cantitate de cartofi a fost repartizată la M 2? Notând cu
x cantitatea de cartofi repartizată la magazinul M 2 se obţine:
x = 40%  (1  25%)  280 = 84 t.
DOBÂNDA COMPUSĂ
Se numeşte dobândă compusă preţul plătit de împrumutat pentru suma reprezentând

capitalul plus dobânda capitalizată pe o perioadă.
Dacă se împrumută suma S0 cu dobânda p% pe an , la sfârşitul perioadei suma totală
 p  p
devine S0  1   . Coeficientul u = 1  se numeşte factor de fructificare.
 100  100
Pentru al doilea an se consideră împrumutată suma S0  u şi nu suma S0, astfel că la
sfârşitul celui de-al doilea an suma capitalizată va fi S = S0  u2. Continuând raţionamentul,
după t ani suma finală va fi: S t = S0  ut.
Relaţia obţinută s-a dedus considerând că t este un număr întreg de ani. Dacă se
efectuează calculul pentru unităţi de timp mai mici de un an (trimestru, lună, zi) formula
r
rămâne valabilă. Astfel, dacă t = n + , unde n este natural şi r < k, se obţine
k
 p r
St = S0  u[t]  1   .
 100 k 
Exemplu: Se depune la o bancă suma de 100.000 u.m. (unităţi monetare) cu dobânda
compusă de 5% anual. Ce sumă va fi în cont după 3 ani şi 5 luni ? Înlocuind în (), pentru t =
5
3+ se va obţine:
12
3
 5   5 5
St = 100.000  1    1    = 118.170 u.m.
 100   100 12 
REGULA DE TREI SIMPLĂ ŞI REGULA DE TREI COMPUSĂ
Ne vom referi mai întâi la probleme care se rezolvă cu aşa numita “regulă de trei
simplă”. Acestea sunt probleme în care intervin două mărimi direct sau invers proporţionale.
În final va rezulta o proporţie în care sunt cunoscuţi trei termeni şi trebuie determinat
cel de-al patrulea.
Regula de trei simplă reprezintă o schemă de aşezare a datelor şi de utilizare a
acestora în orientarea şi desfăşurarea procesului de gândire care intervine în examinarea şi
rezolvarea unei anumite probleme.
Să considerăm două mărimi A, B, ale căror valori sunt a 1, a2, respectiv valorile
corespunzătoare b1, b 2.
Dacă mărimile A, B sunt direct proporţionale obţinem proporţiile:
a 1 b1 a a
 sau 1  2 , în care unul din termeni este necunoscut.
a 2 b2 b1 b 2
122
Dacă mărimile A, B sunt invers proporţionale obţinem proporţiile:
a1 b 2 a a
 sau 1  2 , în care, de asemenea, unul din termeni este
a 2 b1 b 2 b1
necunoscut.
În ambele situaţii prezentate mai sus, determinarea termenului necunoscut din
proporţiile respective (aflarea celui de-al patrulea proporţional) se poate face utilizând
proprietatea fundamentală a proporţiilor.
Această metodă poartă numele de metoda proporţiilor.
O altă metodă care se utilizează în rezolvarea problemelor prin regula de trei simplă
este metoda reducerii la unitate.
Faţă de cea anterioară aceasta presupune, după cum se va vedea, o etapă
intermediară în care se evidenţiază o valoare a raportului ce corespunde unităţii.
În cazul în care mărimile sunt direct proporţionale schema de aşezare a datelor va fi:
 mărimile: A B
a1 b2
 valorile: a2 b2 (b2 necunoscut)
Mărimile de acelaşi fel sunt aşezate unele sub altele. Din cauza proporţionalităţii lor
directe, proporţia care se formează este cea obţinută prin egalarea rapoartelor mărimilor din
a b 
schemă  1  1  .
 a 2 b2 
Reducerea la unitate presupune un raţionament exprimat astfel:
Dacă la a1 unităţi corespunde valoarea b1, atunci la 1 unitate corespunde valoarea
b1 b a
, iar la a 2 unităţi corespunde valoarea 1  a2, deci b 2 = b1  2 .
a1 a1 a1
În cazul în care mărimile sunt invers proporţionale schema de aşeza re a datelor va fi:
 mărimile: A B
a1 b1
 valorile: a2 b2 (b2 necunoscut)
Dacă într-o problemă la creşterea unei mărimi îi corespunde o micşorare a celeilalte

mărimi avem de-a face cu o proporţionalitate inversă, din această cauză unul dintre
a b
rapoartele proporţiei se răstoarnă: 1  2 .
a 2 b1
Reducerea la unitate presupune un raţionament exprimat astfel:
Dacă la a1 unităţi corespunde valoarea b1, atunci la 1 unitate corespunde valoarea
ba
b1a1, iar la a 2 unităţi corespunde valoarea 1 1 .
a2
123
Reţinem ca un fapt mai important că înainte de trecerea la rezolvarea unei probleme
prin regula de trei simplă este imperios necesar să se stabilească dependenţa directă sau
inversă între mărimile ce intervin în problemă.
Exemplul 1: Un autoturism parcurge distanţa de 244 km în 4 ore. Considerând viteza
constantă, să se afle distanţa pe care o va parcurge în 13 ore.
Rezolvare: Mărimile spaţiu şi timp sunt direct proporţionale. Obţinem următoarea
schemă de aşezare a datelor:
 mărimile: T = timpul D = spaţiul

t1 = 4 ore d1 = 244 km
 valorile: t2 = 13 ore d2 = ?
Utilizând metoda reducerii la unitate obţinem următorul raţionament:

244
Dacă în 4 ore se parcurg 244 km, atunci într-o oră se parcurg km = 61 km, în 13 ore se
4
parcurg 13  61 km = 793 km (de 13 ori mai mult).
Prin metoda proporţiilor obţinem schema:
4 ore………………………..244 km
13 ore……………………..……x km de unde:
4 244 244  13
 x= = 793 (km).
13 x 4
Exemplul 2: Un autoturism parcurge o anumită distanţă în 4 ore mergând cu viteza
constantă de 60 km/oră. În cât timp va parcurge aceeaşi distanţă un alt autoturism mergând
cu viteza constantă de 80 km/oră ?
Rezolvare: În problemă intervin mărimile V = viteza şi T = timpul, care sunt mărimi
invers proporţionale.
Schema de aşezare a datelor va fi:
 mărimile: V = viteza T = timpul
v1 = 60 km/oră t1 = 4 ore
 valorile: v2 = 80 km/oră t2 = ? (x)
a) Prin metoda proporţiilor, mărimile fiind invers proporţionale,

obţinem:
60 x 60  4
 x= = 3 (ore).
80 4 80
b) Cu metoda reducerii la unitate obţinem raţionamentul:
Dacă cu viteza de 60 km/oră distanţa este parcursă în 4 ore, atunci cu viteza de 1
km/oră distanţa va fi parcursă în 60  4 ore = 240 ore, iar cu viteza de 80 km/oră distanţa va
240
fi parcursă în ore = 3 ore.
80
În numeroase probleme de aritmetică, ce pot ilustra sau nu aspecte cu caracter
aplicativ sau teoretic, pot interveni mai mult de două mărimi aflate în dependenţă direct sau
invers proporţională. Rezolvarea acestora presupune aplicarea succesivă a regulii de trei
124
simplă, deci problemele despre care vorbim vor fi cu un grad de complexitate mai ridicat
decât cele anterioare.
Vom considera în continuare probleme în care intervin trei mărimi, dintre care una se
află în dependenţă direct sau invers proporţională cu celelalte două.
Una dintre mărimi va conţine şi necunoscuta problemei.
Rezolvarea acesteia se va face prin “regula de trei compusă”.
Regula de trei compusă reprezintă o schemă de aşezare a datelor pe baza căreia se
orientează şi se desfăşoară procesul de gândire care intervine în examinarea şi rezolvarea
unei probleme.
Dacă A ia valorile a1, a2, B ia valorile b1, b2, iar C ia valorile c1, c2, atunci schema de
aşezare a datelor va fi:
 mărimile: A B C
a1 b1 c1
 valorile: a2 b2 c2 (c2 necunoscut)
Vom presupune că mărimea C conţine necunoscuta c 2.

În funcţie de dependenţa direct sau invers proporţională existentă între cele trei
mărimi vom evidenţia mai multe tipuri. Astfel:
a) Dacă mărimea C este direct proporţională cu mărimile A, B, atunci
raţionamentul va fi efectuat ca o succesiune de aplicare a regulii de trei
simplă, considerând mai întâi mărimea B = b1, constantă, iar apoi
considerând constantă mărimea A = a2, valoarea lui C corespunzătoare lui
c2 din prima aplicare a regulii de trei simplă fiind C = c ' 2 . În prima etapă de
aplicare a regulii de trei simplă menţinând B = b1 constant atunci mărimea
C va depinde numai de A. Schema de aşezare a datelor se va reduce la:
a1 b1 c1
 valorile: a2 b1 c ' 2 ( c ' 2 necunoscut) p.d.
a1 c ca
din care se obţine proporţia  '1  c ' 2  1 2 .
a2 c 2 a1
Observaţie: Mărimea constantă se neglijează.
Valoarea c ' 2 este o valoare intermediară calculată în cazul în care B = b1 constant şi
corespunzătoare lui A = a2. În a doua etapă de aplicare a regulii de trei simplă schema de
aşezare a datelor va fi:
a2 b1 c'2
125
 valorile: a2 b2 c2 (c2 necunoscut) p.d.
În acest caz mărimea C va depinde numai de B şi deci obţinem proporţia:

b1 c ' 2 b
  c2 = c ' 2  2 .
b2 c2 b1
În final vom obţine:
a b c a b
c2 = c1  2  2 sau 2 = 2  2 .
a 1 b1 c1 a 1 b1
b) Dacă mărimea C este direct proporţională cu A şi invers proporţională cu B,
rezolvarea prin regula de trei compusă presupune, de asemenea, aplicarea succesivă a
regulii de trei simplă, rezultând proproţiile evidenţiate la începutul capitolului pentru cele
două tipuri de dependenţe.
Deci, după prima etapă de aplicare a regulii de trei simplă, obţinem o valoare
'
c 2 intermediară pentru C corespunzătoare lui B = b1 constant:
a
c ' 2 = c1 2 ,
a1
iar după a doua etapă de aplicare a regulii de trei simplă, deoarece C este invers
proporţional cu B, vom obţine:
b1
c2 = c ' 2  , deci
b2
a b c a b
c2 = c1  2  1 sau 2 = 2  1 .
a1 b 2 c1 a1 b 2
c) Dacă mărimea C este invers proporţională cu A şi direct proporţională cu B, atunci
cu un raţionament similar cu cel de la b), obţinem:
a b c a b
c2 = c1  1  2 sau 2 = 1  2 .
a 2 b1 c1 a 2 b1
d) Dacă mărimea C este invers proporţională cu A şi B, vom avea:
a b c a b
c2 = c1  1  1 sau 2 = 1  1 .
a 2 b2 c1 a 2 b2
Sunt necesare câteva observaţii.

Mai întâi, ca şi la regula de trei simplă, de fiecare dată din analiza datelor problemei
trebuie să evidenţiem tipul de dependenţă existent între mărimile ce intervin în problemă.
Deoarece aplicarea regulii de trei compusă presupune aplicarea succesivă a regulii
de trei simplă, în acest caz putem deosebi ca metode de raţionament în vederea rezolvării:
metoda reducerii la unitate, metoda proporţiilor, şi în unele situaţii, metoda rezolvării prin
părţi.
126
PROBLEME REZOLVATE
2 a
1. Fie a = 1 şi b = 2,4. Calculaţi raportul şi cât la sută din a reprezintă numărul
3 b
b.
5 24 12 a 5 12 a 5 12 a
Soluţie: Numărul a = şi b = = atunci = : ; =   =4
3 10 5 b 3 5 b 3 5 b
x x 5 12 x 3  12
x% din a este b   a = b   =  = 
100 100 3 5 100 25
x 3  12  4 x 144
 =  = ,
100 25 100 100
144
deci b reprezintă din a sau b = 144%  a.
100
2. Distanţa dintre două oraşe este de 250 km.
1
a) Dacă harta are scara care va fi distanţa între cele două
500000
localităţi pe această hartă ?
b) Dacă distanţa de pe hartă este de 4 cm între cele două localităţi, care
este scara hărţii ?
Soluţie: Se ştie că scara unei hărţi reprezintă raportul dintre distanţa de pe hartă şi
d
distanţa din teren: s = h . Atunci:
dt
1 dh 250 km 25000000 cm
a) =  dh = = = 50 cm;
500000 250 km 500000 500000
4cm 4cm 1
b) s = = = .
250 km 25000000 cm 6250000
2
3. Raportul măsurilor a două unghiuri suplementare este . Aflaţi măsurile celor două
3
unghiuri.
Soluţie: Fie x şi y măsurile celor două unghiuri. Din condiţia ca ele să fie
x 2
suplementare avem x + y = 1800, iar din raportul lor  (x < y). Folosind o proporţie
y 3
x  y 2  3 180 0 5 3  180 0
derivată a acesteia     y= 
y 3 y 3 5
 y = 1080 şi x = 72 0.
x 3 x  y 3x  2 y
4. Dacă  , calculaţi , .
y 4 y  x 2x  y
x 3 x  y 3 4
Soluţie: Dacă  , o proporţie derivată a acesteia este = 
y 4 yx 43
xy
 = 7.
yx
127
În cazul în care proporţia derivată nu o observăm uşor, se poate aplica o metodă mai
x 3 x y
generală: din    (proporţia obţinută prin schimbarea extremilor între ei).
y 4 3 4
Atunci:
x y
 = k (notăm cu k valoarea acestui raport);
3 4
x = 3k;
y = 4k şi înlocuind în expresia căutată obţinem:
x  y 3k  4k 7 k
= = = 7;
y  x 4k  3k k
3x  2 y 3  3k  2  4k 9k  8k k 1
=    .
2x  y 2  3k  4k 2k 2k 2
2a 2 a 3a  b
5. Stiind că  calculaţi şi .
3b 10 b 5a  b
a
Soluţie: Pentru aflarea lui putem proceda în mai multe moduri:
b
 scriem proprietatea fundamentală ataşată aceste proporţii 2a  10 =
3b  2 
a 6 a 3
20a = 6b     ;
b 20 b 10
 putem proporţiei date să-i împărţim numărătorii prin 2 şi numitorii
prin 3 şi
a 2:2 a 1 a 3
obţinem:      ;
b 10 : 3 b 10 : 3 b 10
2a 2 2 a 2
 putem gândi că  provine din   
3b 10 3 b 10
a 2 2 a 2 3 a 3
 :      ;
b 10 3 b 10 2 b 10
3a  b
Pentru calculul expresiei vom folosi metoda prezentată la problema
5a  b
a b 3a  b 3  3k  10k 19k 19
precedentă:  = k  a = 3k şi b = 10k ; =   .
3 10 5a  b 5  3k  10k 5k 5
3y  2 x 7 x
6. Ştiind că = , calculaţi valoarea rapotului şi cât la sută din y reprezintă
4 x  8 y 16 y
x.
Soluţie: Proporţiei date îi aplicăm proprietatea fundamentală:
16(3y + 2x) = 7(4x + 8y)  48y + 32x = 28x + 56y (separăm într-un membru
termenii ce conţin x şi în celălalt ce conţin y):
x 8 x 200
4x = 8y  =  = 2 şi x = 2y  x = y  x = 200%y.
y 4 y 100
7. Preţul de producţie al unui obiect este 900.000 lei. Aflaţi preţul obiectului după o
aplicare a T.V.A. cu 19% şi apoi după o reducere de preţ cu 20%.
Soluţie: Preţul obiectului după aplicarea T.V.A. este
900.000 lei + 19%  900.000 lei = 900.000 lei + 171.000 lei = 1.071.000 lei.
20
Reducerea este de 20% din noul preţ, adică  1.071.000 lei = 214.200 lei.
100
128
Preţul după aplicarea T.V.A. şi apoi după reducere este:
1.071.000  214.200 = 856.800 (lei).
Dacă preţul ar fi fost redus (după un timp) cu 19%, s-ar fi ajuns la preţul iniţial?
Răspunsul la întrebare este nu, deoarece procentul de 19% se aplică o dată sumei
iniţiale
şi după aceea sumei mărite.
Verificare în cazul problemei date:
reducere 19%  1.071.000 = 203.490 (lei);
preţul nou 1.071.000  203.490 = 867.510 (lei).
8. După două reduceri consecutive de câte 15%, preţul uni obiect devine 289.000 lei.
Aflaţi preţul iniţial al obiectului.
Soluţie: Notăm cu x preţul iniţial al obiectului.
15
Prima reducere R1 =  x;
100
15  15 
Preţul după prima reducere este x   x = x 1  ;
100  100 
15
Prima reducere R1 =  x.
100
15  15 
A doua reducere R 2 =  x 1  .
100  100 
2
 15  15  15   15 
Preţul după a doua reducere este x 1    x 1   = x 1   .
 100  100  100   100 
85 2
Ecuaţia problemei este: x  = 289.000 lei ,
100 2
289.000  10.000
x= = 400.000 lei
7.225
Preţul iniţial al obiectului este 400.000 lei.
9. După două reduceri consecutive un obiect costă 1.440.000 lei. Ştiind că preţul iniţial
a fost de 2.000.000 lei şi că prima reducere a fost de 10%, care este procentul celei
de-a doua reduceri ?
Soluţie: Preţul după prima reducere este:
10
2.000.000 lei   2.000.000 = 1.800.000 lei.
100
Fie p% procentul celei de-a doua reduceri, atunci preţul după cea de-a doua reduceri
este:
p 100  p
1.800.000   1.800.000 = 1.800.000  .
100 100
Ecuaţia din care se determină p este 18.000(100  p) = 1.440.000 lei.
1440
100  p =  p = 100  80  p = 20.
18
Cea de-a doua reducere a fost de 20% din noul preţ.
10. Trei elevi rezolvă în două zile 50 de probleme. Câţi elevi vor rezolva în 5 zile 250 de
probleme de acelaşi grad de dificultate (colectivul de elevi fiind omogen)?
Soluţie: Rezolvare prin regula de trei simplă:
3 elevi………...………..2 zile…………...……….50 probleme
x elevi…………...……..5 zile………….……….250 probleme
Stabilim fără a restrânge din generalitate numărul de zile acelaşi:
129
3 elevi..............................2 zile................................50 probleme 
 d.p.
x ' elevi.............................2 zile...............................250 probleme
___________________________________________________
3 50
'
  x ' = 15 (elevi).
x 250
x '  15 elevi.......................2 zile............................250 probleme 
 i.p.
x elevi................................5 zile.............................250 probleme
___________________________________________________
15 5 2  15
 x=  x = 6 (elevi).
x 2 5
Soluţia problemei nu s-ar fi schimbat dacă prima schemă am fi raportat-o la
numărul de probleme din ipoteză (50). Cantităţile egale din schemă se neglijează şi
rămâne o regulă de trei simplă, la care în mod obligatoriu se studiază tipul de
proporţionalitate.
Lăsăm ca exerciţiu rezolvarea acestei probleme prin metoda reducerii la unitate.
Rezumat
 Rapoarte şi proporţii. Operaţii cu rapoarte. Proprietatea fundamentală a
proporţiilor. Proporţii derivate;
 Şiruri de rapoarte egale. Proprietăţi;
 Proporţionalitate directă şi proporţionalitate inversă;
 Împărţirea unui număr în părţi direct sau invers proporţionale cu anumite
numere date;
 Procente şi promile. Procente din procente;
 Aplicaţii ale procentelor în calcule financiare;
 Regula de trei simplă şi de trei compusă;

1. Dacă a = 0,(3) şi b = 0,0(3) atunci: a) raportul lor este….
b) b reprezintă …..% din a.
1
2. Pe o hartă cu scara distanţa dintre două oraşe este de 10 cm.
500000
Care este distanţa reală (din teren) dintre cele două oraşe ?
x y xy
3. Dacă  , atunci : a) = …..
6 8 xy
3x  2 y
b) =….
5y  2x
17 x  5 y y
4. Dacă  3 , atunci: a) = …..
3x  2 y x
130
34 x  10 y
b) = …..
3x  2 y
5. Aflaţi numerele nenegative a; b; c direct proporţionale cu 2; 3; 5 ştiind
că
2ab + 3bc  ac = 423.
(R: (6; 9; 15)).
6. Împărţiţi numărul 790 în trei părţi invers proporţionale cu numerele 3;
5 şi 8. Aflaţi cele trei părţi.
(R: (400; 240; 150)).
7. Un obiect costă 450.000 lei. Calculaţi preţul obiectului după o
scumpire cu 20% şi apoi o reducere de 20%.
(R: 432.000 lei).
8. O carte costă 120.000 lei . După două reduceri succesive preţul ei
devine 89.760 lei. Ştiind că prima reducere a fost de 15% calculaţi în
procente (şi în lei) cât a reprezentat ce-a de-a doua reducere.
(R: 12%)
9. În prima lună preţul unui produs a crescut cu 12%. În a doua lună
preţul a scăzut cu 25%. S-a constatat că faţă de preţul iniţial, după cele
două luni, costă cu 100.000 lei mai puţin.Preţul iniţial a fost:
A) 1.000.000 ;B) 725.000 ; C) 625.000 ; D) 1.200.000.
10. Barbu are 57 de ani, vârsta lui Dan este media aritmetică a vârstelor lui
Barbu şi Ion, iar Ion are 13 ani. Vârsta lui Dan este:
A) 30 ani ; B) 35 ani ; C) 40 ani ; D) 60 ani;
a) Cu câţi ani în urmă vârsta lui Barbu a fost de 12 ori mai
mare decât vârsta lui Dan ?
A) cu 30 ani ; B) cu 35 ani ; C) cu 33 ani ; D) cu 20 ani;
b) Peste câţi ani vârstele lui Barbu, Dan şi Ion vor fi direct
proporţionale cu numerele 7 ; 5 şi respectiv 3 ?
A) peste 10 ani ; B) peste 20 ani ; C) peste 33 ani ; D) peste 35 ani.

1. Să se împartă în părţi invers proporţionale numărul 1258:
a) cu numerele 1 ; 3 ; 5 ; 9.
b) cu numerele 0,2(27) ; 0,(63) ; 0,8(3).
3
2. Patru loturi au în total 783 ha. Dacă primul ar avea cu mai puţin
13
2 3
din suprafaţa sa , al doilea cu mai puţin, al treilea cu mai puţin,
7 8
1
iar al patrulea cu mai puţin decât suprafaţa sa, atunci cele patru
3
loturi ar fi egale. Să se determine suprafaţa fiecărui lot.
Indicaţie: Notăm cu s1, s2, s3 şi s4 suprafeţele celor patru loturi, acestea
satisfăcând condiţia s1 + s2 + s3 + s4 = 783. Între mulţimile S = s1 , s 2 , s 3 s 4  şi
131
 1 2 3 1
T = 1  ,1  ,1  ,1   avem o proporţionalitate inversă. Deci
 13 7 8 3
 1  2  3  1
1    s1 = 1    s2 = 1    s3 = 1    s4 etc.
 13   7  8  3
3. Rapoartele pe care le formează volumele V1, V2, V3, V4 a patru încăperi
3 7 8
sunt respectiv egale cu rapoartele , , . Ştiind că suma volumelor
4 5 5
este egală cu 1304 m3, să se determine volumul fiecărei încăperi.
V 3 V 7 V 8
Indicaţie: Din ipoteza problemei avem 1 = , 2 = , 3 = şi
V2 4 V3 5 V4 5
3 7 8
   1304
V1 = 4 5 5 = 336.
3 7 8 7 8 8
     1
4 5 5 5 5 5
(R: V1 = 336; V 2 = 488; V 3 = 320; V 4 = 200)
4. Pentru realizarea unui produs se cheltuiesc 82.600 lei, ceea ce
reprezintă 40% din valoarea sa. Să se afle valoarea produsului.
(R: 206.500 lei)
5. La un concurs de tir un concurent A atinge ţinta de 23 de ori din 40 de
cartuşe trase, iar un alt concurent B, din 30 de cartuşe trase nimereşte
ţinta de 19 ori. Dacă pentru fiecare procent realizat se acordă 2
puncte, să se afle care din cei doi concurenţi obţine punctajul mai mare
(calculul se face cu două zecimale exacte).
Indicaţie: Se calculează raportul procentual pentru fiecare concurent.
6. Sporul natural (diferenţa între numărul naşterilor şi numărul
deceselor) al unei ţări a fost în anul 1996 de 6 0/00. Dacă în anul 1997
sporul natural a fost de
6,5 0/00, iar populaţia totală a anului 1994 a fost de 22.937.000, să se
afle populaţia la sfârşitul anului 1997.
Indicaţie: Utilizând formulele deduse la procente succesive se
calculează
Np = 22.937.000  (1 + 6 0/00)  (1 + 6,5 0/00), unde Np este populaţia la
sfârşitul anului 1997.
7. Sumele depuse de o persoană la trei bănci sunt proporţionale cu
numerele 3, 7 şi 9, iar dobânzile sunt respectiv de 50%, 45% şi 30%.
După un an şi jumătate suma dobânzilor simple este de 220.500 u.m.
Să se afle sumele depuse iniţial şi dobânzile corespunzătoare.
(R: 600.000; 1.400.000 ; 1.800.000.
Dobânzile corespunzătoare sunt: 30.000; 63.000; 54.000)
8. O lucrare trebuie terminată în 8 zile. După 4 zile 5 muncitori au
realizat 20% din lucrare. Câţi muncitori mai trebuie angajaţi pentru a
termina lucrarea la termen ?
(R: 15 muncitori).
9. Transportul cu avionul a 30 de persoane pe o distanţă de 250 km costă
2.250.000 lei. Cât se va plăti pentru transportul a 50 de persoane pe o
distanţă de 400 km ?
132
Bibliografie

Iaşi, 2005
Tema de control nr. 2

- se transmite tutorelui în format electronic sau caligrafic până în 15 ianuarie 2010.
1. Să se determine cel mai mic număr natural care împărţit pe rând la 5, 8, 11 dă de
fiecare dată restul 2 şi câtul nenul..
1x 7 y
2. Să se determine cea mai mică fracţie reductibilă cu 15.
4a 3b
3. Să se împartă în părţi invers proporţionale numărul 1258:
c) cu numerele 1 ; 3 ; 5 ; 9.
d) cu numerele 0,2(27) ; 0,(63) ; 0,8(3).
4. Sumele depuse de o persoană la trei bănci sunt proporţionale cu numerele 3, 7 şi 9,
iar dobânzile sunt respectiv de 50%, 45% şi 30%. După un an şi jumătate suma
dobânzilor simple este de 220.500 u.m. Să se afle sumele depuse iniţial şi dobânzile
corespunzătoare.
(R: 600.000; 1.400.000 ; 1.800.000.
Dobânzile corespunzătoare sunt: 30.000; 63.000; 54.000)
133

Matematica. Baze Pentru Invatamantul Prescolar Si Primar

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Matematica. Baze Pentru Invatamantul Prescolar Si Primar

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mirela TÂRNOVEANU

Cursul de faţă se adresează studenţilor anului II specializarea Pedagogia

Resurse şi mijloace de lucru

Durata medie de studiu individual

5.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor....... ............................................... 62

Unitatea de învăţare nr. VI.Numere naturale................................ ................................ ........... 64

Chestionar evaluare prerechizite

Chestionarul va viza testarea cunoştinţelor apriori ale studenţilor în domeniul

1.1 Definirea noţiunii de propoziţie logică. Valoarea de adevăr a unei propoziţii 6

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 3 ore.

Definiţie: Operatorii logici sunt:  (negaţia),  (conjuncţia),  (disjuncţia),

A = “ 9 este număr par”

Propoziţia A este falsă şi propoziţia B =  A este adevărată.

Definiţie: Conjuncţia propoziţiilor A şi B este propoziţia “A şi B” care se notează A

Definiţie: Disjuncţia propoziţiilor A şi B este propoziţia “A sau B” care se notează A

Definiţie: Implicaţia propoziţiilor A şi B este propoziţia “A implică B “ care se mai

Propoziţia A B se mai numeşte şi implicaţia de sursă A şi capăt B. Ea este o

Dacă propoziţia A B este adevărată scriem A  B şi spunem că B este o consecinţă

“ 2 + 2 = 5 “ “6 este număr impar”

dar nu avem (nu este adevărat că ) “5 este număr prim”  “ 6 + 2 = 4”.

Definiţie: Echivalenţa propoziţiilor A si B este propoziţia “A echivalent cu B” care se

Propoziţia AB este o propoziţie adevărată dacă şi numai dacă propoziţiile A şi B au

Dacă propoziţia A  B este adevărată, scriem A B şi spunem că propoziţiile A şi

LEGILE CALCULULUI PROPOZIŢIONAL

Definiţie: Literele p, q, r, …, se numesc variabile propoziţionale sau formule

 varibilele propoziţionale p,q, r, …, sunt formule;

p,(  p), ((r  s)  (  p)), (r  (s (  (p))), ((p V (  q)  (p  q)),

sunt formule ale calculului propoziţional.

Dacă într-o formulă în scrierea căreia intră variabilele propoziţionale p,q,r, …,

Definiţie: O formulă a calculului propoziţional se numeşte lege, tautologie sau

Pentru a demonstra că o anumită formulă a calculului propoziţional este o tautologie,

Dăm ca exemplu şi legea negării implicaţiei:

A(x) = “x < 0” şi B(x) = “x  0”

care au sens pentru x număr real, avem:

 A(x)  B(x) şi A(x)   B(x).

Relaţiile de consecinţă logică şi echivalenţă logică pot fi definite şi între predicatele n-

x > y, y > 0 şi x 2 > y2,

care au sens când x şi y sunt numere reale, avem:

x > y  y > 0  x 2 > y2,

Orice teoremă în matematică se formulează de regulă, spunând că un anumit

A(x 1, x2, …,x n)  B(x 1, x2, …,x n).

Astfel, teorema “înălţimile unui triunghi sunt concurente” are forma:

Teorema “diagonalele unui romb sunt perpendiculare” are forma:

PROPOZIŢII UNIVERSALE ŞI EXISTENŢIALE

De exemplu, dacă A(x) şi B(x) sunt două predicate, avem:

dacă şi numai dacă propoziţia

( x) (A(x)  B(x)) este adevărată.

dacă şi numai dacă propoziţia

( x) (A(x)  B(x)) este adevărată.

Considerând predicatul: “x 2 > 0”, unde x este un număr real, propoziţia

Exemplu: Considerând predicatul: A(x) = “ x + 2 = 0”,unde x este număr întreg,

Definiţie: Teorema contrară a unei teoreme se obţine înlocuind ipoteza şi concluzia

Exemplu: Se consideră teorema:

Contrara acestei teoreme este :

Fiind dată o teoremă:

A(x 1,x2,…,xn)  B(x 1,x2,…,xn)

din calculul propoziţional, teorema directă:

A(x 1,x2,…,xn)  B(x 1,x2,…,xn)

este adevărată dacă şi numai dacă contrara reciprocei sale:

 B(x 1,x2,…,xn)   A(x 1,x2,…,xn)

Pe această observaţie se bazează metoda demonstraţiei prin reducere la absurd, prin

Exemplu: Să consideram teorema:

Teoremă: Dacă a şi b sunt numere reale astfel încât a 2 + b 2 = 0 atunci