Rolul Judecătorului În Procesul Civil - Gheorghe Liviu Zidaru, Andrea-Anamaria Chiș

Cauzele
care înlătură caracterul penal al faptei
1

Andrea‐Annamaria Chiş
Gheorghe‐Liviu Zidaru

ROLUL JUDECĂTORULUI
ÎN PROCESUL CIVIL

ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL
2

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei
3

Andrea‐Annamaria Chiş
Gheorghe‐Liviu Zidaru

ROLUL JUDECĂTORULUI
ÎN PROCESUL CIVIL

Universul Juridic
Bucureşti
‐2015‐

4
Editat de S.C. Universul Juridic S.R.L.
Copyright © 2015, S.C. Universul Juridic S.R.L.
Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin

S.C. Universul Juridic S.R.L.
Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul
scris al S.C. Universul Juridic S.R.L.
NICIUN EXEMPLAR DIN PREZENTUL TIRAJ NU VA FI

COMERCIALIZAT DECÂT ÎNSOŢIT DE SEMNĂTURA ŞI
ŞTAMPILA EDITORULUI, APLICATE PE INTERIORUL
ULTIMEI COPERTE.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CHIŞ, ANDREA-ANNAMARIA
Rolul judecătorului în procesul civil / Andrea-Annamaria
Chiş, Gheorghe-Liviu Zidaru. - Bucureşti : Universul Juridic, 2015
Bibliogr.
ISBN 978-606-673-392-2
I. Zidaru, Gheorghe-Liviu
34(498)
REDACŢIE: tel./fax: 021.314.93.13

tel.: 0732.320.666
e-mail: redactie@universuljuridic.ro
DEPARTAMENTUL tel.: 021.314.93.15
DISTRIBUŢIE: fax: 021.314.93.16
e-mail: distributie@universuljuridic.ro
www.universuljuridic.ro
5

= Judecătorului și tuturor celor
în slujba cărora înfăptuiește dreptatea '

6

7
Abrevieri
alin. alineat
apud citat după
art. articol
C. Ap. Curtea de Apel
C. civ. 1864 Codul civil din 1864
C. pr. civ. 1865 Codul de procedură civilă din 1865
C. pr. civ. fr. Codul de procedură civilă francez
CEDO Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Convenție Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăților fundamentale (Convenția europeană
a drepturilor omului)
CSJ Curtea Supremă de Justiție
CSM Consiliul Superior al Magistraturii
dec. decizie
Dreptul revista „Dreptul” – serie nouă
e.g. exempli gratia
Ed. Editura
ed. ediția
H.G. Hotărârea Guvernului
ibidem acelaşi autor, aceeaşi lucrare
ICCJ Înalta Curte de Casație şi Justiție
Jud. Judecătoria
lit. litera
M. Of. Monitorul Oficial al României, Partea I
n.n. nota noastră (a autorilor)
NCC Noul Cod civil
NCPC Noul Cod de procedură civilă republicat
O.G. Ordonanța Guvernului
O.U.G. Ordonanța de urgență a Guvernului
8
op. cit. opera citată
p. pagina
pp. paginile
PR revista „Pandectele Române”
RRDP Revista română de drept privat
s.n. sublinierea noastră (a autorilor)
Trib. Tribunalul
vol. volumul
Prefaţă
9
Prefaţă

”The function of the judge occupies the central
stage of the juridical system, for it is his or her
interpretive activity more than anything else that
guarantees the integrity of law and thus the
independence of the judiciary” (I. Copoeru,
A Schutzian Perspective on the Phenomenology of
Law in the Context of Positivistic Practices, studiu
publicat online în revista „Springer Science+
Business Media”, B.V., 2008, p. 7).

Alegerea temei acestei cărți se datorează, în primul rând, pro‐
fesiei noastre, a autorilor, care suntem judecători de carieră și am
simțit nevoia de a vorbi despre rolul judecătorului în cadrul pro‐
cesului civil, într‐un mod care să reflecte complexitatea poziției pe
care o ocupă acest participant în proces, inclusiv o incursiune în
mintea sa atunci când rezolvă dilemele de orice natură pe care le
implică luarea deciziei.
Am ales o abordare nouă, renunțând să tratăm sistemele pri‐
vind rolul judecătorului și atribuțiile sale în diverse etape ale pro‐
cesului. Ceea ce ne‐am propus a fost să ne ridicăm, cumva, dea‐
supra textelor concrete ale Codului de procedură civilă și să pri‐
vim prerogativele judecătorului din perspectiva principiilor drep‐
tului, în general, și ale dreptului procesual civil, în special.
Astfel, apreciem că principiile dreptului sunt mijloace, instru‐
mente de lucru folosite de judecător pentru a interpreta textele
neclare sau imperfecte ale Codului.
De aceea, nici nu abordăm atribuțiile judecătorului în con‐
textul fiecărei instituții juridice, ci în aplicarea principiilor centrale
10
ale dreptului și ale procesului civil, încercând să oferim o metodă
de gândire care se ridică deasupra perisabilității textelor concrete
ale Codului la un moment dat.
Explicând rolul judecătorului din perspectiva principiilor, am
utilizat multe dintre instituțiile reglementate de Cod, fără a avea
nici pe departe pretenția că am epuizat orice exemplu posibil sau
toată problematica textelor de lege evocate, ci doar în scopul de a
oferi soluții ce pot fi utilizate în multe alte situații ce se ivesc ori se
pot ivi în practica judiciară de fiecare zi.
Lucrarea este structurată în cinci capitole, patru dintre acestea
raportându‐se la acele principii fundamentale care conturează
principalele prerogative ale judecătorului în procesul civil, capi‐
tolul final fiind o sinteză care explică modul în care judecătorul
gândește cauza și legea, respectiv activitatea sa creatoare în inter‐
pretarea și aplicarea legii și în găsirea celor mai potrivite soluții
pentru toate părțile din proces.
Fiecare capitol începe cu un preambul, care explică scopul
urmărit, și se termină cu concluzii succinte, care oferă o radio‐
grafie a conținutului.
Cartea se adresează fiecărui judecător, reprezentând, credem,
un drum pe care pot păși în siguranță, indiferent de problema
concretă cu care se confruntă la un moment dat. Aceasta, spre
exemplu, deoarece, de multe ori, judecătorul cauzei este reticent în
a avea un dialog constructiv cu părțile, de teamă să nu se ante‐
pronunțe, sau în a interpreta un text de lege în spiritul, și nu
neapărat în litera sa, iar o lucrare de specialitate în domeniu poate
constitui un reper pentru soluții curajoase, novatoare, care să țină
seama de nevoile unei societăți în permanentă schimbare.
Aceasta se adresează și altor participanți din procesul civil,
specialiști ai dreptului sau justițiabili, în scopul declarat de a face
lumină cu privire la chestiunile concrete pe care aceștia le pot
solicita judecătorului, respectiv cu privire la așteptările pe care le
pot avea cu privire la conduita acestuia.

AUTORII
Principiul disponibilităţii – conexiuni şi limitări
11
CAPITOLUL I
Principiul disponibilităţii –
conexiuni și limitări

”All natural rights may be abridged or
modified in their exercise by law” – T. Jefferson,
Official Opinion, 1790.

Preambul
Așa cum am arătat deja în introducere, am ales să analizăm
rolul judecătorului prin raportare la principiile fundamentale ale
procesului civil.
Dintre acestea, principiul disponibilității constituie pilonul cen‐
tral, ceea ce deosebește fundamental procesul civil de cel penal. În
acest prim capitol, vom arăta că, deși principiul disponibilității este
unul pervaziv, el producând efecte asupra tuturor instituțiilor drep‐
tului procesual civil, acesta nu este unul absolut, limitele sale fiind
stabilite de legiuitor.
În acest joc al libertății părții și limitării acestei libertăți, jude‐
cătorul joacă un rol de instrument al legiuitorului, adevărat, un
instrument creativ și uneori plin de personalitate, așa cum vom
demonstra în special în ultimul capitol al acestei monografii, inti‐
tulat sugestiv „Rolul judecătorului în crearea legii”.
Totuși, părțile și reprezentanții acestora, în special profesio‐
niștii implicați în procesul civil, avocați, consilieri juridici, trebuie
să înțeleagă că judecătorul, atunci când limitează un drept subiec‐
tiv al părții, nu o face cu de la sine putere, ci doar în aplicarea voin‐
ței legiuitorului, chiar dacă uneori are o marjă de interpretare
creativă a acesteia. Această marjă, la rândul ei, este permisă de
legiuitor, așa cum rezultă din puterea de apreciere pe care acesta o
12
acordă judecătorului, căreia îi fixează doar niște jaloane generale
în textul art. 22 alin. (7) NCPC.

1.1. Sisteme procedurale privind rolul judecătorului –
opţiunea legiuitorului român
Deşi procesul civil este guvernat de principiul disponibilității,
judecătorul are un rol important în influențarea mersului acestuia
sub multiple aspecte, pe care le vom analiza succint.
Pentru a înțelege rolul judecătorului în actualul Cod de proce‐
dură civilă, trebuie să cunoaştem câteva chestiuni legate de solu‐
țiile procedurale avansate de diverse sisteme de drept, care au
plasat poziția judecătorului în procesul civil între două extreme,
oscilând între a‐i acorda un rol pasiv, neutru, de simplu arbitru –
sistemul acuzatorial – sau, dimpotrivă, unul activ, energic, cu posi‐
bilitatea de a interveni în dezbateri – sistemul inchizitorial1.
Astfel, în procedura acuzatorială, părțile sunt cele care orga‐
nizează cauza, ele decid ce fapte să prezinte în fața judecătorului,
care nu le poate solicita lămuriri suplimentare, părțile decid ce
calificare să dea cererilor formulate, ce probe să propună, ordinea
în care să fie administrate, judecătorul neputând să administreze
probe din oficiu, chiar dacă apreciază că ar fi necesare pentru
aflarea adevărului, neavând vreo posibilitate de a pune capăt
procesului atunci când consideră că au fost administrate probe
suficiente. În acest sistem, părțile se pot desista oricând, fără ca
1 Pentru o prezentare detaliată a celor două sisteme, a se vedea C.E. Alexe,
Judecătorul în procesul civil, între rol activ şi arbitrar, vol. I, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2008, p. 355 şi urm. Pentru o abordare monografică a celor două
sisteme, a se vedea M. Kengyel, A bírói hatalom és a felek rendelkezési joga a
polgári perben, Osiris Kiadó, Budapesta, 2003. Pentru o abordare a rolului jude‐
cătorului în sistemul de drept german, a se vedea U. Haas, The Relationship between
the Judge and the Parties under German Law, în „Reforms of Civil Procedure in
Germany and Norway”, edited by Volker Lipp and Haukeland Fredriksen, Mohr
Siebeck, 2011, pp. 87‐114. Poate fi găsit şi accesând http://www.rwi.uzh.ch
/lehreforschung/alphabetisch/haas/TheRelationship2011.pdf.
13
actul lor de dispoziție să poată fi cenzurat de judecător. Judecătorul
este un simplu arbitru care decide cine a câştigat duelul judiciar.
În procedura inchizitorială, dimpotrivă, controlul asupra pro‐
cesului se mută de la părți la judecător. Judecătorul are puteri largi,
el verificând calitatea părților, reprezentarea acestora, putând să le
solicite lămuriri cu privire la starea de fapt expusă de acestea,
precum şi cu privire la calificarea juridică dată cererilor. De ase‐
menea, el poate administra probe pentru aflarea adevărului, poate
stabili ordinea în care sunt administrate probele şi care este forța
probantă a acestora. Judecătorul are posibilitatea de a cenzura
anumite acte procesuale ale părților pentru a împiedica amânări
sau suspendări ce ar prelungi durata procesului sau pentru a pro‐
teja drepturile anumitor categorii de persoane. El poate aprecia
când este cazul să încerce împăcarea părților, dispunând, eventual,
înfățişarea lor.
Aşa cum s‐a statuat deja, nu există sistem care să fie în între‐
gime inchizitorial, pentru că judecătorul trebuie sesizat ca să se
pronunțe, după cum nu există vreun sistem pur acuzatorial, pen‐
tru că judecătorul nu poate face abstracție de propriile sale cunoş‐
tințe de drept şi de experiența sa, atât cu privire la aspectele de
fapt, cât şi la cele de drept ale cauzei1.
Din modul de reglementare a rolului judecătorului în procesul
civil român, se deduce opțiunea legiuitorului pentru un sistem
mixt, mai apropiat de cel inchizitorial, împrumutând elemente şi
din procedura acuzatorială.

1.2. Sediul materiei privind rolul judecătorului în procesul
civil
Sediul materiei privind rolul judecătorului în procesul civil îl
constituie, în principal, dispozițiile art. 22, intitulat „Rolul judecă‐
torului în aflarea adevărului”, rol care, pentru a fi înțeles pe deplin,
1 A se vedea, în acest sens, J.A. Jolowicz, On civil procedure, Cambridge
University Press, Cambridge, 2000, seria Cambridge Studies in International

and Comparative Law, p. 175, apud C.E. Alexe, op. cit., pp. 369‐370.
14
trebuie raportat şi la alte principii, cum ar fi cel al disponibilității,
al contradictorialității, al dreptului la apărare, al oralității, al publi‐
cității, al încercării de împăcare a părților etc. Conform textului
art. 22 NCPC: „(1) Judecătorul soluționează litigiul conform
regulilor de drept care îi sunt aplicabile. (2) Judecătorul are înda‐
torirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni
orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii
faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei
hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situația de
fapt şi motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul
este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să
pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de
drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare,
să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare,
precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se
împotrivesc. (3) Judecătorul poate dispune introducerea în cauză a
altor persoane, în condițiile legii. Persoanele astfel introduse în
cauză vor avea posibilitatea, după caz, de a renunța la judecată sau
la dreptul pretins, de a achiesa la pretențiile reclamantului ori de a
pune capăt procesului printr‐o tranzacție. (4) Judecătorul dă sau
restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse jude‐
cății, chiar dacă părțile le‐au dat o altă denumire. În acest caz jude‐
cătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică
exactă. (5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denu‐
mirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui
acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune,
au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au
înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile
sau interesele legitime ale altora. (6) Judecătorul trebuie să se
pronunțe asupra a tot ceea ce s‐a cerut, fără însă a depăşi limitele
învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. (7) Ori
de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau
îi cere să țină seama de toate circumstanțele cauzei, judecătorul va
ține seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de
cerințele echității şi de buna‐credință”.
15
Aşa cum rezultă din formularea textului, rolul judecătorului
este văzut ca o limitare a principiului disponibilității părților în
procesul civil, sub mai multe aspecte, după cum principiul disponi‐
bilității, la rândul său, limitează măsura în care judecătorul poate
interveni în mersul procesului.

1.3. Principiul disponibilităţii – sediul materiei
Consacrat expres prin art. 9 NCPC sub denumirea „Dreptul de
dispoziție al părților”, principiul disponibilității este unul dintre
cele mai importante principii ale procesului civil, care îl deose‐
beşte esențial de procesul penal, guvernat de principiul oficiali‐
tății, reglementat de art. 7 alin. (1) NCPP, potrivit căruia „pro‐
curorul este obligat să pună în mişcare şi să exercite acțiunea
penală din oficiu atunci când există probe din care rezultă săvâr‐
şirea unei infracțiuni şi nu există vreo cauză legală de împiedicare
(…)”1 (s.n.).
Art. 9 NCPC prevede: „(1) Procesul civil poate fi pornit la
cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la
cererea altei persoane, organizații ori a unei autorități sau insti‐
tuții publice ori de interes public. (2) Obiectul şi limitele proce‐
sului sunt stabilite prin cererile şi apărările părților. (3) În con‐
dițiile legii, partea poate, după caz, renunţa la judecarea cererii de
chemare în judecată sau la însuşi dreptul pretins, poate recunoaşte
pretențiile părții adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune
capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea
căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea
poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege”
(s.n.).
În procesul civil, regula este că părțile sesizează instanța cu
cereri sau apărări asupra cărora ea trebuie să se pronunțe, situațiile
1 Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, astfel cum a fost
modificată prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010
privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte
normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în M. Of. nr. 515 din
14 august 2013. Noul Cod de procedură penală a intrat în vigoare la data de
1 februarie 2014.
16
în care aceasta se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane,
organizații, autorități sau instituții publice ori de interes public
constituind excepții.

1.4. Conţinutul principiului disponibilităţii
Principiul disponibilității, aşa cum este reglementat de art. 9
NCPC şi cum rezultă dintr‐o serie de aplicații particulare cuprinse
în alte dispoziții ale Codului, se referă la categorii de drepturi ce
pot fi pot fi grupate în funcție de fazele şi etapele procesului în care
sunt exercitate în: dreptul de a sesiza instanța sau de a formula
apărări, dreptul de a exercita căile de atac, dreptul de a solicita
executarea silită. Pentru că toate acestea sunt drepturi, şi nu
obligații ale părților, acestea pot să stabilească limitele de exer‐
citare şi pot alege între a finaliza sau nu faza sau etapa procesului
pe care au declanşat‐o, putând opta şi pentru alte căi de stingere a
litigiului.

1.5. Dreptul de a sesiza instanţa şi de a formula apărări
De remarcat este faptul că noul Cod priveşte drepturile păr‐
ților din proces dintr‐o dublă perspectivă: ofensivă, reprezentată
de formularea unei pretenţii de către cel care sesizează instanța
(reclamant – cererea de chemare în judecată, pârât – cererea
reconvențională, intervenient principal – cererea de intervenție
principală etc.), şi defensivă, constând în formularea unor apărări
în sens larg, apărări ce pot fi apărări de fond, prin care se tinde la
respingerea pe fond a cauzei, fundamentate pe dispozițiile drep‐
tului substanțial (cum ar fi invocarea de către pârât a nulității
relative a contractului a cărui executare se solicită de către recla‐
mant, invocarea uzucapiunii tabulare sau a efectului achizitiv al
publicității materiale a cărții funciare în caz de contestare a drep‐
tului înscris în cartea funciară, a excepției de neexecutare a con‐
tractului etc.), sau excepţii procesuale, fundamentate pe încălcarea
unor norme de drept procesual civil (excepția de necompetență,
17
excepția lipsei capacității de exercițiu a reclamantului sau a pârâ‐
tului etc.). Această viziune a Codului rezultă şi din modul în care
este definită acțiunea civilă în art. 29, ca fiind un ansamblu de mij‐
loace procesuale prevăzute de lege în scopul protejării dreptului
subiectiv pretins de una dintre părți, precum şi pentru asigurarea
apărării părților din proces. Aşa cum vom vedea în cele ce urmează,
atunci când vom discuta despre rolul judecătorului în aflarea ade‐
vărului, această dublă perspectivă este foarte importantă pentru a
înțelege măsura în care judecătorul se poate implica în limitarea
dreptului de dispoziție al părților din proces.
a) Din punct de vedere ofensiv, aşa cum rezultă din alin. (1) al
art. 9 NCPC, regula este că procesul civil poate fi pornit la cererea
celui interesat, cel interesat fiind titularul dreptului subiectiv con‐
testat, în procedura contencioasă (uneori a unei situații juridice,
cum ar fi în cazul acțiunilor posesorii al căror obiect îl constituie
apărarea posesiei), sau cel care are nevoie de intervenția instanței,
deşi nu urmăreşte stabilirea unui drept potrivnic față de o altă
persoană, în procedura necontencioasă.
Codul prevede excepţii de la această regulă, constând în drep‐
tul altor persoane sau autorități de a sesiza instanța, precum şi în
posibilitatea acesteia de a se sesiza din oficiu. Astfel, art. 92
alin. (1) NCPC stabileşte dreptul procurorului de a porni o acțiune
civilă pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale
minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție şi ale dispăruților,
precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. În acest caz însă, titu‐
larul cererii va fi introdus în proces şi va putea încheia, în con‐
dițiile legii, acte procesuale de dispoziție, precum renunțarea la
judecată ori chiar la dreptul pretins sau tranzacția (art. 93 NCPC).
Art. 37 NCPC recunoaşte legitimarea procesuală şi altor persoane,
organizaţii, instituţii sau autorităţi (sindicate, asociații pentru
protecția consumatorilor, direcția județeană pentru protecția copi‐
lului, prefectul, Avocatul Poporului etc.), care, fără a justifica un
interes personal, acționează pentru apărarea drepturilor sau inte‐
reselor legitime ale unor persoane aflate în situații speciale sau în
scopul ocrotirii intereselor unor grupuri. Uneori, instanța este
18
obligată să se pronunţe din oficiu asupra unor cereri, cum ar fi, de
pildă, în cazul cererilor accesorii obligatorii în materie de divorț
[numele soților după divorț, exercitarea autorității părinteşti,
contribuția părinților la cheltuielile de creştere şi educare a
copiilor – art. 919 alin. (2) şi (3) NCPC] sau în alte cazuri prevăzute
de lege [îndreptarea erorilor materiale din hotărâre – art. 442
alin. (1) NCPC etc.]. De asemenea, există situații în care o instanţă
de judecată sesizează o altă instanţă de judecată cu soluționarea
unei cereri, cum ar fi aceea în care instanța învestită cu soluțio‐
narea unei cereri de constatare a nulității absolute sau de anulare
a unui act juridic apreciază că se impune luarea unor măsuri de
ocrotire față de una dintre părți, cum ar fi punerea sub interdicție,
situație în care sesizează instanța de tutelă [art. 165 raportat la
art. 111 lit. d) NCC].
b) Din perspectivă defensivă, pârâtul din cererea de chemare
în judecată, precum şi alte părți din proces care au calitate proce‐
suală pasivă, adică față de care se invocă un drept subiectiv sau un
interes legitim în procedura contencioasă prin alte cereri formu‐
late în proces (chematul în garanție, cel arătat ca titular al drep‐
tului, reclamantul în cererea reconvențională a pârâtului, recla‐
mantul şi pârâtul în cererea de intervenție principală etc.), au
dreptul de a formula apărări prin care tind la respingerea cererii
formulate împotriva lor sau la amânarea judecății. Am exempli‐
ficat deja posibilitatea invocării unui motiv de nulitate relativă a
titlului de care se prevalează reclamantul, a unei excepții de ne‐
competență teritorială relativă etc.
Apărările rămân la latitudinea părții interesate doar atunci
când este vorba despre încălcarea unor norme de ordine privată. În
cazul încălcării unor norme de ordine publică, cum ar fi, de
exemplu, motivele de nulitate absolută a convenției pe care recla‐
mantul îşi fundamentează pretențiile, excepția de necompetență
materială a instanței în soluționarea cauzei etc., apărările pot fi
formulate şi de procuror, dacă acesta participă la judecată, sau de
instanță din oficiu [art. 178 alin. (1) NCPC].
Pârâtul poate să se apere față de pretenția reclamantului şi
solicitând pe cale de cerere reconvenţională anularea titlului pe
19
care acesta îşi fundamentează acțiunea, aceasta reprezentând o
atitudine ofensivă, sau poate să invoce nulitatea relativă ca apărare
de fond pentru a cere să fie respinsă acțiunea, alegând să adopte o
atitudine defensivă. În această din urmă situație, judecătorul nu va
putea desființa titlul, ci doar, admițând apărarea de fond, poate
respinge acțiunea, întrucât, dacă ar anula titlul, s‐ar pronunța extra
petita.

1.6. Dreptul de a exercita căile de atac sau de a achiesa la
hotărâre
Partea care a pierdut procesul are dreptul de a exercita calea
de atac prevăzută de lege împotriva hotărârii sau poate lăsa să se
împlinească termenul de exercitare a căii de atac prevăzute de
lege fără să uzeze de acest drept [fiind decăzută din dreptul de a o
mai exercita – art. 185 alin. (1) NCPC], poate renunța la dreptul de
a exercita calea de atac (adică să achieseze expres la hotărâre –
art. 463 şi art. 464 NCPC) ori poate executa de bunăvoie dispoziția
cuprinsă în dispozitiv, deşi se află în termenul prevăzut de lege
pentru a exercita o cale de atac ce ar suspenda executarea hotă‐
rârii (achiesare tacită).
De asemenea, partea mulțumită de soluția instanței, care nu a
exercitat în termen calea de atac a apelului sau recursului, poate
formula apel sau recurs incident ori provocat la apelul sau
recursul formulat de cealaltă parte (art. 472, art. 473 şi art. 491
NCPC). Acest drept există chiar și atunci când partea a achiesat
anterior expres la hotărârea pronunțată, întrucât achiesarea
expresă are ca efect doar renunțarea la dreptul de a formula apel
principal [art. 467 alin. (1) NCPC]. Dacă însă partea a invocat o
excepție procesuală despre care apreciază că a fost greșit respinsă
de către instanță, câștigând procesul pe fond, iar partea adversă
declară apel doar cu privire la soluția pe fond (de exemplu, în situ‐
ația în care pârâtul invocă excepția prescripției extinctive, respinsă
de instanță, iar acțiunea este respinsă pe fond), partea interesată în
admiterea excepției trebuie să declare apel incident, criticând
respingerea excepției (indiferent dacă această soluție a fost
20
pronunțată printr‐o încheiere premergătoare ori prin hotărârea
finală), nefiind suficient să reitereze excepția ca apărare față de
apelul celeilalte părți, chiar dacă excepția ar fi de ordine publică.
Aceasta deoarece, dacă nu o face, soluția asupra excepției rămâne
definitivă. Tot astfel, partea a cărei cerere de chemare în garanție a
fost respinsă, întrucât nu a căzut în pretenții în cererea principală,
trebuie să exercite apel sau recurs provocat, după caz, dacă do‐
rește soluționarea acțiunii în regres în cadrul aceluiași proces,
altminteri fiind obligată să reia de la capăt demersul judiciar, prin
introducerea unei noi cereri de chemare în judecată.
Legea limitează posibilitatea părții de a exercita un recurs
incident sau provocat omisso medio. Astfel, în exemplele prece‐
dente, partea care a câștigat procesul în primă instanță și nu a
formulat apel incident sau provocat și care câștigă și în apel nu va
putea formula un recurs incident sau provocat, întrucât este vorba
despre aspecte pe care nu le‐a criticat pe calea apelului, deși avea
această posibilitate [art. 488 alin. (2) NCPC].
Rămân valabile cele arătate la dreptul de a sesiza instanța în
privința procurorului şi altor organe etc. (cu excepția instanței), în
sensul că acestea pot exercita şi căile de atac. Procurorul poate
exercita calea de atac prevăzută de lege împotriva hotărârii chiar
dacă nu a fost el cel care a sesizat instanța, însă numai pentru
situațiile în care ar fi avut calitatea să o facă sau când a participat,
punând concluzii [art. 92 alin. (4) NCPC].

1.7. Dreptul de a solicita executarea silită a hotărârii
judecătoreşti sau a altui titlu executoriu
Faza de executare silită nu este una obligatorie, ea putând să
lipsească, printre altele, şi în situația în care cel care deține o hotă‐
râre judecătorească sau un alt titlu executoriu (contract autentic
notarial ce constată o creanță certă, lichidă şi exigibilă, contract de
asistență juridică etc.) nu solicită punerea în executare a acestuia,
lăsând să se împlinească termenul de prescripție a dreptului de a
solicita executarea silită sau renunțând la acest drept. În virtutea
principiului disponibilității, aşadar, titularul unui drept subiectiv
21
sau al unui interes legitim recunoscut printr‐un titlu executoriu
poate opta să pună sau nu în executare silită dispozițiile acestuia.
Procurorul poate cere executarea silită chiar dacă titularul
dreptului sau interesului legitim nu a făcut‐o, în acele situații în
care ar fi avut calitatea de a sesiza instanța [art. 92 alin. (5) NCPC].

1.8. Dreptul de a alege calea procesuală
Cel care sesizează instanța are dreptul de a alege o anumită
cale procesuală din mai multe care îi sunt puse la dispoziție prin
lege, precum şi dreptul de a determina cadrul procesual sub as‐
pectul obiectului şi al celor cu care se judecă.
Astfel, de exemplu, în ceea ce priveşte alegerea căii procesuale,
cel care este titularul unui drept de creanță rezultând dintr‐un
contract de vânzare sau dintr‐un contract de împrumut cuprins
într‐un înscris sub semnătură privată poate solicita obligarea de‐
bitorului său la plata sumei cuprinse în contract pe calea dreptului
comun sau folosind procedura ordonanței de plată (art. 1.014‐
1.025 NCPC) ori cea cu privire la cererile cu valoare redusă, atunci
când valoarea cererii principale nu depăşeşte 10.000 lei
(art. 1.026‐1.033 NCPC); proprietarul unui imobil ocupat fără
drept poate opta între exercitarea acțiunii în revendicare şi
procedura evacuării din imobilele folosite pe nedrept (art. 1.034‐
art. 1.049 NCPC) etc. Partea poate uza de un drept de opțiune doar
atunci când legea îi permite expres să aleagă între mai multe căi
procesuale, cum ar fi art. 1.027 alin. (1) NCPC – în materia cere‐
rilor cu valoare redusă, art. 1.035 alin. (1) NCPC – în materia pro‐
cedurii speciale a evacuării, sau opțiunea dintre procedura de
drept comun și cea a ordonanței președințiale (de altfel, art. 1.001
NCPC permite transformarea cererii de ordonanță președințială
într‐o cerere de drept comun) sau cel puțin din ansamblul regle‐
mentării rezultă că o astfel de opțiune este posibilă, cum este cazul
opțiunii între acțiunea în revendicare și acțiunea (personală) în
evacuare de drept comun, în cazul în care reclamantul cumulează
mai multe calități juridice și are la dispoziție mai multe acțiuni, în
22
funcție de dreptul de care înțelege să se prevaleze, real sau de
creanță, pentru a obține aceeași finalitate, situație în care se
vorbește despre o dualitate de acțiuni. De exemplu, în cazul în care
proprietarul care a închiriat imobilul dorește să intre în posesia
acestuia la expirarea locațiunii, în funcție de interesul concret, se
poate prevala de dreptul de proprietate pe calea acțiunii în reven‐
dicare sau de dreptul de creanță decurgând din calitatea de loca‐
tor, exercitând acțiunea în evacuare de drept comun. În astfel de
situații, instanța nu ar putea să recalifice cererea reclamantului,
fiind ținută de principiul disponibilității.
Dreptul de dispoziție al părții se poate manifesta şi în faza de
executare silită, în ceea ce priveşte modalitatea în care alege să
efectueze executarea silită, atunci când poate opta între mai multe
forme de executare. De exemplu, în cazul în care creditorul deți‐
nător al unui titlu executoriu doreşte să recupereze o sumă de
bani (situație în care vorbim de executare silită indirectă), acesta
poate alege între poprirea conturilor debitorului, urmărirea mobi‐
liară, urmărirea fructelor şi veniturilor imobilelor acestuia şi
urmărirea imobiliară.
Dimpotrivă, în cazul în care un astfel de drept de opţiune nu
există, ci calea procesuală este imperativ prevăzută de lege, recla
mantul nu poate eluda cerinţele imperative ale legii, invocând nor
mele aplicabile unei alte căi procesuale, care nu este incidentă în
cauză. Bunăoară, debitorul care urmărește să obțină suspendarea
provizorie a executării silite, înainte de soluționarea cererii de sus‐
pendare a executării silite formulate în cadrul contestației la exe‐
cutare, trebuie să respecte cerințele art. 719 alin. (7) NCPC, inclu‐
siv cele referitoare la plata cauțiunii, aceste cerințe neputând fi
eludate prin formularea cererii de suspendare provizorie pe calea
ordonanței președințiale. Astfel, reclamantul nu ar putea invoca
îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 997 alin. (1) NCPC pri‐
vind ordonanța președințială, de vreme ce o normă derogatorie
prevede o cale specială, obligatorie pentru obținerea finalității
dorite. Atunci când legiuitorul a dorit ca procedura ordonanței
președințiale să fie aplicabilă într‐o atfel de situație, a prevăzut
23
expres acest lucru [a se vedea, în acest sens, art. 450 alin. (5) NCPC
privind suspendarea executării provizorii în apel].

1.9. Dreptul de a determina limitele cererilor şi apărărilor
Referitor la obiect sau pretenția concretă dedusă judecății,
reclamantul poate opta între a cere desființarea contractului ca
urmare a unei cauze de ineficacitate (nulitate) sau neexecutării
culpabile din partea pârâtului a obligației născute din contract
(rezoluțiune), atunci când subzistă mai multe motive de inefica‐
citate, ori poate alege între mai multe cauze de nulitate sau anula‐
bilitate; în cazul existenței unei clauze de arvună ce funcționează
ca o clauză penală, vânzătorul poate cere restituirea dublului
avansului ori se poate mulțumi doar cu restituirea avansului din
preț achitat de cumpărător; în ipoteza unui contract de împrumut
cu dobândă, împrumutătorul poate solicita obligarea împrumu‐
tatului la plata capitalului, a dobânzii remuneratorii şi a daunelor
moratorii sau poate solicita doar o parte din acestea (de exemplu,
numai capitalul etc.). Reclamantul poate să modifice la primul
termen de judecată cererea, transformând, de exemplu, o acțiune
în anulare într‐una în rezoluțiune (art. 204 NCPC).
Instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor
[art. 22 alin. (6), art. 397 alin. (1) NCPC], neputând să lase nesolu‐
ționată o cerere (minus petita). Dacă totuşi instanța lasă nesolu‐
ționată o cerere, această omisiune poate fi îndreptată la cererea
părţii, pe calea completării hotărârii (art. 444 NCPC) sau, în
anumite condiții, pe calea revizuirii [art. 509 alin. (1) pct. 1 NCPC].
Instanța poate acorda părții doar ceea ce a cerut (omnia petita),
fără a putea să se pronunțe plus petita sau extra petita, adică să
acorde mai mult decât s‐a cerut ori ceea ce nu s‐a cerut, fiind
ținută de limitele învestirii [art. 22 alin. (6) NCPC]. Depăşirea
limitelor învestirii poate fi invocată în căile de atac (apel sau
revizuire). Nu este o situație de depăşire a limitelor învestirii
aceea în care instanța soluționează cereri accesorii obligatorii.
Cu privire la cei chemaţi în judecată, rămâne la alegerea recla‐
mantului cu cine se judecă. Dacă acesta nu a chemat în judecată
24
toate persoanele a căror participare în proces este impusă de
natura raportului juridic litigios (litisconsorțiu procesual subiectiv
obligatoriu), în cazul procedurii contencioase, instanța poate să
pună în discuție necesitatea introducerii în cauză şi a altor per‐
soane, însă, ca regulă, nu poate trece peste voința părților de a
lărgi sau nu cadrul procesual [art. 78 alin. (2) NCPC]. De exemplu,
dacă se solicită de către un terț anularea unei autorizații de
construire şi este chemată în judecată doar autoritatea emitentă
(preşedintele consiliului județean, primarul etc.), instanța va pune
în discuția reclamantului necesitatea introducerii în cauză a titu‐
larului autorizației (art. 161 din Legea contenciosului administrativ
nr. 554/2004); dacă promitentul cumpărător cere anularea vân‐
zării încheiate cu nerespectarea promisiunii și îl cheamă în jude‐
cată doar pe vânzător, instanța va pune în discuția părților nece‐
sitatea introducerii în cauză şi a cumpărătorului etc. În cazul pro‐
cedurii necontencioase şi în cazurile expres prevăzute de lege în
ipoteza procedurii contencioase, judecătorul va dispune intro‐
ducerea din oficiu a altor persoane. De exemplu, în materia asigu‐
rărilor pentru răspundere civilă delictuală (procedură conten‐
cioasă), citarea persoanei responsabile de producerea accidentului
în calitate de intervenient forțat este obligatorie [art. 54 alin. (1)
din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în
România, modificată].
Despre stabilirea limitelor judecății se poate vorbi şi în căile
de atac, instanța de control judiciar fiind ținută de nemulțumirile
exprimate de cel ce exercită calea de atac, cuprinse în cererea prin
care se declară calea de atac (tantum devolutum quantum apellatum
– art. 477 NCPC). De exemplu, chiar dacă cererea de chemare în
judecată prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la
plata sumei împrumutate şi a dobânzilor a fost respinsă în tota‐
litate, reclamantul poate exercita apel doar cu privire la soluția
dată asupra capătului de cerere privind capitalul, fără să mai do‐
rească reevaluarea soluției asupra dobânzilor. Instanța de apel
poate invoca totuşi din oficiu motivele de ordine publică (cum ar fi
nulitatea sentinței pentru nesemnarea minutei de către judecător),
25
însă numai în limitele fixate de apelant, deci numai cu privire la
soluția dată asupra capătului de cerere privind capitalul [art. 479
alin. (1) NCPC].
De asemenea, în cazul în care partea care a pierdut procesul a
ales să exercite calea de atac doar împotriva hotărârii act final al
judecății, fără a ataca şi o încheiere prin care a fost soluționată o
apărare de fond sau o excepție de ordine publică, instanța de con‐
trol judiciar nu mai poate invoca acea apărare sau excepție ca
motiv de ordine publică (aşa cum ar fi putut să o facă dacă nu ar fi
fost deloc invocată în fața primei instanțe), pentru că ar încălca
principiul disponibilității şi autoritatea de lucru judecat a înche‐
ierii prin care a fost soluționată apărarea respectivă, întrucât
aceasta, nefiind atacată de partea interesată, a rămas definitivă.

1.10. Dreptul de a exercita anumite acte de dispoziţie
Învestirea instanței cu o cerere sau cu o apărare aflată doar la
îndemâna unei părți nu duce în mod obligatoriu la pronunțarea
unei hotărâri judecătoreşti asupra acestora, părțile putând re‐
nunța la acestea. Astfel, reclamantul poate renunța la judecată
(art. 406 NCPC), situație în care instanța va lua act de această
manifestare de voință, fără să se pronunțe pe fondul cererii, exis‐
tând posibilitatea exercitării unei noi acțiuni. El poate renunța la
însuşi dreptul dedus judecății, iar instanța va respinge pe fond
acțiunea sa (art. 408 NCPC). Părțile pot alege să stingă litigiul pe
calea unei tranzacții, pe care instanța o consfințeşte printr‐o hotă‐
râre de expedient (art. 438 NCPC). Partea care a invocat o excepție
relativă (necompetența teritorială relativă) sau o apărare de fond
având regimul juridic al unei excepții relative (de exemplu, nuli‐
tatea relativă a titlului reclamantului, prescripția extinctivă, uzuca‐
piunea tabulară etc.) poate renunța la invocarea ei şi instanța
trebuie să ia act de această renunțare, neputându‐se pronunța
asupra apărării. Apreciem însă că acest raționament nu poate fi
aplicat în situația în care pârâtul invocă decăderea reclamantului
din dreptul de a‐şi modifica cererea după primul termen de
26
judecată, în cazul în care judecata se desfăşoară între un reclamant
şi un pârât – art. 204 şi art. 185 NCPC –, iar, ulterior, renunță la
invocarea ei, întrucât textul Codului cere acordul său expres în
sensul primirii cererii modificate la dosar, și nu unul dedus pe cale
de interpretare. Acelaşi drept de dispoziție îl au părțile şi în alte
faze sau etape ale procesului. Astfel, partea care a declarat o cale
de atac poate să o retragă, cea care a solicitat executarea silită a
unui titlu executoriu poate renunța ulterior la executare etc.
Actele de dispoziție ale părților pot fi supuse cenzurii instanței
în anumite condiții, atunci când este vorba de ocrotirea intereselor
anumitor persoane, ce pot fi părți în proces sau terți față de acesta
[art. 81 alin. (2), art. 22 alin. (5) NCPC].

1.11. Alte drepturi de care părţile pot dispune
Art. 9 alin. (3) teza finală NCPC prevede că partea poate dis‐
pune de drepturile ei în orice mod permis de lege, Codul regle‐
mentând o serie de aplicații particulare, precum: mărturisirea
judiciară, care, prin ipoteză, privește drepturi de care partea poate
dispune și care constituie o dovadă deplină împotriva celui care o
face [art. 349 alin. (1) și (4) NCPC]; în cazul în care pârâtul recu‐
noaște, total sau parțial, pretențiile reclamantului, acesta poate
cere instanței să pronunțe o hotărâre de admitere (după caz,
parțială sau finală) în măsura recunoașterii pretențiilor (art. 436
NCPC), iar instanța este, în principiu, obligată să admită cererea,
fără a mai administra alte probe (tocmai pentru că hotărârea astfel
pronunțată este rezultatul exercitării dreptului de dispoziție al
părții, ea nu este supusă decât recursului, iar nu și apelului, potri‐
vit art. 437 NCPC); la cererea reclamantului, în pricinile referitoare
la bunuri, instanța poate încuviința executarea provizorie a
hotărârii, dacă temeinicia dreptului reclamantului este vădită ori
dacă debitorul este insolvabil sau amânarea executării ar fi vădit
prejudiciabilă pentru creditor [art. 449 alin. (1) NCPC]; părțile pot
achiesa la hotărârea pronunțată (art. 463 NCPC), situație în care
nu mai pot formula apel principal în ceea ce privește partea din
27
hotărâre la care au achiesat (art. 467 NCPC); o hotărâre suscep‐
tibilă de apel și recurs poate fi atacată, înăuntrul termenului de
apel, direct cu recurs, la instanța care ar fi fost competentă să
judece recursul împotriva hotărârii date în apel, dacă părțile
consimt expres prin înscris autentic sau prin declarație verbală
dată în fața instanței a cărei hotărâre se atacă [art. 459 alin. (2)
NCPC]; în tot cursul executării silite, sub supravegherea execu‐
torului judecătoresc, creditorul și debitorul pot conveni ca aceasta
să se efectueze, în total sau în parte, numai asupra veniturilor
bănești sau altor bunuri ale debitorului, ca vânzarea bunurilor
supuse urmăririi să se facă prin bună învoială sau ca plata obli‐
gației să se facă în alt mod admis de lege (art. 630 NCPC).

1.12. Rolul părţilor şi al judecătorului în stabilirea stării
de fapt deduse judecăţii. Deosebirea dintre pretenţii (cereri)
şi apărări de ordine publică
Aşa cum rezultă din textul art. 22 alin. (6), ce îşi găseşte cores‐
pondent şi în alte texte ale Codului [art. 397 alin. (1)], judecătorul
trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce i‐au cerut părțile, fără
să poată depăşi limitele învestirii decât în cazurile prevăzute de
lege. Ceea ce cer părțile judecătorului, aşa cum am arătat deja,
trebuie privit dintr‐o dublă perspectivă: una ofensivă, când vorbim
de pretenții, şi una defensivă, atunci când avem în vedere apărările
[art. 9 alin. (2) şi art. 29 NCPC].
Pretențiile sau apărările părților se fundamentează întot‐
deauna pe o stare de fapt expusă de acestea. Starea de fapt nu se
confundă cu pretenția însăşi şi nici cu calificarea juridică dată de
parte. Pretenția este obiectul cererii de chemare în judecată, în
timp ce starea de fapt este motivarea în fapt a pretenției [dacă ne
raportăm la textul art. 194 lit. c) şi d) NCPC], cele două fiind indi‐
solubil legate una de alta [constituind elemente esențiale ale
cererii de chemare în judecată, aşa cum rezultă din prevederile
art. 196 alin. (1) NCPC], pentru că, de exemplu, pretinderea unei
sume de bani fără a arăta motivul în fapt (prejudiciu suferit în
28
urma unui accident de circulație, chirie restantă, împrumut ne‐
restituit, preț neachitat etc.) nu permite determinarea limitelor
învestirii instanței şi a elementelor autorității de lucru judecat.
Deşi art. 14 alin. (3) NCPC, în cadrul principiului contradic‐
torialității, prevede obligația părților de a expune starea de fapt în
mod complet, fără a denatura sau omite fapte ce le sunt cunoscute,
atunci când acestea nu dau curs acestei îndatoriri1 şi, din probele
administrate, rezultă împrejurări de fapt ce nu au fost menționate
în cerere sau întâmpinare, dar au legătură cu aflarea adevărului în
cauza dedusă judecății, judecătorul are posibilitatea, conform
art. 22 alin. (1) NCPC, să pună în dezbaterea părților aceste împre‐
jurări şi să le ceară explicații. Desigur, judecătorul are posibilitatea
să ceară părților explicații în legătură cu starea de fapt şi în situ‐
ația în care, din modul în care este formulată cererea de chemare
în judecată sau întâmpinarea, aceasta nu este suficient conturată
din perspectiva sa ori susținerile părților sunt contradictorii.
Care sunt însă limitele în care poate uza judecătorul de acest
drept? Revenind la dubla perspectivă – atac versus apărare sau
ofensivă versus defensivă –, judecătorul nu poate pune în discuția
părților propriile concluzii cu privire la o altă stare de fapt decât
cea expusă în cererea de chemare în judecată, pentru că astfel s‐ar
antepronunța şi ar fi recuzat sau ar trebui să se abțină de la solu‐
ționarea cauzei2. Tot astfel, dacă realizează că starea de fapt susți‐
nută de reclamant nu se confirmă, însă acesta ar putea avea câştig
de cauză dacă ar invoca o altă stare de fapt rezultând din probe,
care, eventual, ar duce şi la o altă calificare a cererii, nu o poate
face, pentru că ar încălca principiul disponibilității. De exemplu,
1 În dreptul german se distinge între obligația propriu‐zisă (Verpflichtung),
a cărei neîndeplinire atrage obligarea debitorului la plata daunelor‐interese, și
îndatorire (Obliegenheit), care constituie norme de conduită a căror încălcare
nu atrage sancțiunea daunelor‐interese, însă neîndeplinirea îndatoririi poate
atrage anumite dezavantaje pentru poziția juridică a celui cărui îi incumbă
(precum decăderea din drepturi, de drept material ori procesual). A se vedea
D. Looschelders, Schuldrecht. Allgemeiner Teil (Teoria obligaţiilor. Partea
generală), ed. a 8‐a, Ed. Franz Vahlen, München, 2010, p. 10.
2 În acelaşi sens, a se vedea I. Rebeca, Introducere în procedura civilă.
Principiile procesului civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 245.
29
reclamantul solicită anularea contractului de vânzare pentru
stabilirea unui preț derizoriu [art. 1.665 alin. (2) NCC], ceea ce nu
se confirmă prin expertiza de evaluare dispusă în cauză, însă
contractul ar fi lovit de nulitate absolută pentru nerespectarea
formei autentice cerute ad validitatem, pentru că are ca obiect un
imobil (art. 1.244 NCC), împrejurare care rezultă din înscrisul sub
semnătură privată în care acesta este consemnat, anexat cererii de
chemare în judecată. Dacă însă reclamantul solicită executarea
contractului, de exemplu, plata prețului, judecătorul poate invoca
o stare de fapt rezultând din probe pe care să fundamenteze o
apărare, invocând nulitatea absolută a contractului (e.g., pentru
lipsa formei ad validitatem) şi, ca urmare a admiterii acestei
apărări, să respingă acțiunea.
Judecătorul poate solicita explicaţii cu privire la starea de fapt
fără vreo limitare, atunci când nu este lămurit1, dar nu poate
extinde starea de fapt decât atunci când invocă o apărare, chiar
dacă, aparent, acest lucru este doar în beneficiul uneia dintre părți,
respectiv al celei care se apără (în exemplul dat, al pârâtului)2. De
1 În dreptul german, instanța poate dispune înfățişarea părților în per‐
soană în acest scop, în condițiile art. 141 Zivilprozessordnung („ZPO”). Înfăți‐
șarea personală a părții se dispune pentru a înlătura lacunele și aspectele
neclare cuprinse în cererile și apărările părților cu privire la situația de fapt.
Instanța trebuie să respecte principiul disponibilității faptelor (a se vedea nota
următoare), dar, în aceste limite, poate pune orice fel de întrebări pentru a‐și
forma o părere cuprinzătoare cu privire la faptele litigioase (inclusiv aspecte care
privesc relația anterioară a părților). În acest sens, a se vedea Zöller/Greger,
Zivilprozessordnung (Codul de procedură civilă), ed. a 29‐a, Ed. Otto Schmidt,
Köln, 2012, pp. 659‐661; de asemenea, a se vedea U. Haas, op. cit., pp. 99‐100.
Codul de procedură civilă român nu prevede expres acest drept al instanței [ca
în cazul încercării de împăcare a părților – art. 227 alin. (1) NCPC], însă, chiar
dacă nu există un text expres în acest sens în art. 22 alin. (2) NCPC, ce prevede
posibilitatea judecătorului de a solicita explicații părților oral sau în scris, cre‐
dem că acesta poate dispune înfățişarea părților în acest scop, în caz de neîn‐
deplinire de către acestea a obligației stabilite de instanță putând să le aplice o
amendă, în temeiul art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. i) NCPC (împiedicarea în orice
mod a exercitării, în legătură cu procesul, a atribuțiilor ce revin judecătorilor).
2 În dreptul german, potrivit principiului disponibilității faptelor
(„Beibringungsgrundsatz”), instanța nu poate lua în considerare şi nu se poate
întemeia în hotărările sale (fie că acestea privesc aspecte de procedură, fie că
30
remarcat însă este faptul că judecătorul poate invoca din oficiu
doar apărări rezultând din încălcarea unor norme de drept
substanțial sau procesual de ordine publică1 şi doar sub acest
aspect poate extinde starea de fapt dedusă judecății, neputând
invoca apărări ce țin de încălcarea unor norme de ordine privată,
întrucât aceasta constituie apanajul pârâtului (de exemplu, nuli‐
tatea relativă pentru preț derizoriu)2. Nu este exclusă însă ipoteza
unor apărări formulate în favoarea reclamantului în vederea
respingerii unei apărări a pârâtului (excepție la excepție, dacă
motivul care tinde la respingerea excepției este, la rândul său, de
ordine publică, de exemplu, tardivitatea invocării unei excepții
raportat la o anumită fază sau etapă a procesului; bunăoară, dacă
pârâtul invocă tardiv excepția de necompetență teritorială rela‐
tivă, instanța va invoca din oficiu decăderea din dreptul de a
invoca excepția, necompetența neinvocată în termen acoperindu‐se
definitiv).
Există însă situații de excepţie în care judecătorului îi este
permis să extindă din oficiu starea de fapt din cererea de chemare
în judecată, deşi nu este chemat să se pronunțe din oficiu asupra
unei cereri, şi anume atunci când este vorba despre verificarea
competenței materiale, ce nu permite reclamantului să‐şi aleagă
privesc chestiuni de fond) decât pe faptele introduse de părți în proces, nefiind
îndreptățită să aibă în vedere o situație de fapt la care părțile nu s‐au referit; ca
urmare, dacă expunerile de fapt ale părții sunt incomplete şi insuficiente pentru
a putea trage o concluzie cu privire la admisibilitate, instanța trebuie să‐i pună
în vedere părții să‐şi completeze susținerile (art. 139 ZPO). A se vedea
L. Rosenberg, K.H. Schwab, P. Gottwald, Zivilprozessrecht (Drept procesual civil),
ed. a 17‐a, Ed. C.H. Beck, München, 2010, p. 514 (lucrare citată în continuare
„Rosenberg/Schwab/Gottwald”).
1 În acelaşi sens, a se vedea H. Motulsky, Le rôle respectif du juge et le
parties dans l'allégation des faits, în „Écrits. Études et notes de procédure civile”,
ed. a 2‐a, Dalloz, Paris, 2010, pp. 54‐55.
2 Pentru invocarea din oficiu a dreptului Uniunii Europene în funcție de
diferite etape ale procesului, a se vedea H. Snijders, Interpretation of national
rules for ex officio raising of points of Community law by national courts, în
H. Snijders, S. Vogenauer, Content and Meaning of National Law in the Context of
Transnational Law, Sellier – european law publishers, Institute of European and
Comparative Law – University of Oxford Faculty of Law, E.M. Meijers Instituut ‐
Institute of Legal Studies, 2009, pp. 133‐156.
31
instanța, uzând de principiul disponibilității. Bunăoară, atunci
când reclamantul cere o plată parțială din creanță, instanța va ține
seama de partea devenită exigibilă, chiar dacă suma pretinsă în
concret de reclamant este mai mică (art. 102 NCPC)1.
În contextul stabilirii cadrului procesual obiectiv, judecătorul
poate formula apărări încă în etapa scrisă şi înainte de implicarea
pârâtului, când procedura nu a devenit una contencioasă, în proce‐
dura regularizării, dacă cererea de chemare în judecată nu conține
toate elementele prevăzute de art. 194 NCPC, punându‐i în vedere
reclamantului să o completeze şi putând să o anuleze, dacă acesta
nu se conformează.
În căile de atac, indiferent de partea care exercită calea de
atac, judecătorul poate invoca din oficiu motive de ordine publică
menite să ducă la admiterea căii de atac [art. 479 alin. (1) şi
art. 489 alin. (3) NCPC], chiar dacă cel care exercită calea de atac
este cel aflat în ofensivă, acesta putând fi chiar reclamantul căruia i
s‐a respins acțiunea. Admiterea căii de atac nu înseamnă însă
automat şi admiterea acțiunii şi în niciun caz nu înseamnă
invocarea unui motiv nou de fapt al cererii de chemare în judecată
în calea de atac, neinvocat în fața primei instanțe, întrucât, în calea
de atac, nu poate fi lărgit cadrul procesual sub aspectul obiectului
[art. 478 alin. (1) și (3) NCPC]2 şi nici încălcat principiul
1 În acelaşi sens, a se vedea Gh.‐L. Zidaru, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae
(coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I – Art. 1526,
Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 305. În sens contrar, a se vedea
A. Constanda, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe
articole, vol. I – Art. 1526, Ed. Hamangiu, București, 2013, pp. 296‐297.
2 A se vedea însă, pentru unele precizări cu privire la posibilitatea părților
de a‐și explicita pretențiile cuprinse implicit în cererile sau apărările formulate
în fața primei instanțe, și V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Cl.C. Dinu,
M. Stancu, Gh.‐L. Zidaru, Unele consideraţii referitoare la efectul devolutiv al
apelului, cu privire specială asupra noţiunii de „explicitare a pretenţiilor”, cuprinsă
în art. 478 alin. (4) NCPC, și asupra invocării necompetenţei în această cale de atac,
studiu disponibil pe http://www.juridice.ro/388203/uneleconsideratiireferi
toarelaefectuldevolutivalapeluluicuprivirespecialaasupranotiuniideexpli
citareapretentiilorcuprinsainart478alin4ncpcsiasuprainvo.html
(publicat la data de 23 iulie 2015).
32
disponibilității, din rațiuni ce au fost deja indicate la posibilitatea
instanței de a extinde starea de fapt la împrejurări neinvocate de
părți. Instanța de control judiciar poate invoca, aşadar, din oficiu
motive de ordine publică referitoare la nulitatea hotărârii, pentru
greşita compunere sau constituire a completului de judecată,
pentru nesemnarea minutei de către judecător etc.
Desigur, şi în calea de atac instanța poate invoca apărări de
ordine publică ce tind la respingerea acesteia, cum ar fi tardivi‐
tatea formulării căii de atac, nulitatea pentru lipsa timbrajului sau
pentru nemotivare în cazul recursului, inadmisibilitatea căii de
atac etc.
Odată clarificată posibilitatea instanței de a extinde starea de
fapt în cazul formulării unor apărări, este necesar să răspundem la
întrebarea dacă mai poate face acest lucru în situația în care din
perspectiva unei părți este vorba de apărare, în timp ce din a
celeilalte părți este vorba despre un motiv care vine în susținerea
pretențiilor sale. Bunăoară, în cazul în care reclamantul solicită
executarea unei obligații născute din contract, iar pârâtul, pe calea
unei cereri reconvenționale, invocă un motiv de nulitate relativă,
solicitând repunerea părților în situația anterioară, motiv care este
nefondat, existând însă unul de nulitate absolută. Motivul de nuli‐
tate absolută a actului juridic pe care reclamantul îşi fundamen‐
tează pretențiile poate fi invocat şi din oficiu de către judecător,
conform art. 1.254 NCC. În exemplul dat însă, dacă o face, aparent,
din perspectiva cererii reconvenționale, în care pârâtul este cel
care formulează o pretenție, extinde starea de fapt cu privire la o
cerere, şi nu la o simplă apărare. Credem că situarea părților pe o
poziție de atac şi apărare în acelaşi timp nu limitează posibilitatea
judecătorului de a invoca împrejurări de fapt noi, pentru că, în
realitate, acesta nu formulează un capăt de cerere în locul pârâ‐
tului, ci invocă doar un motiv ce poate duce la respingerea cererii
principale formulate de reclamant. Dacă motivul de nulitate rela‐
tivă invocat de pârât nu este fondat şi acesta are şi un capăt de
cerere de repunere a părților în situația anterioară, acest capăt de
cerere din reconvențională va fi respins, pentru că se fundamentează
33
pe un motiv de ineficacitate a contractului ce a fost găsit nefondat
de instanță.

1.13. Rolul judecătorului în calificarea juridică a cererilor
şi apărărilor – iura novit curia
Art. 22 alin. (1) NCPC prevede că judecătorul soluționează
litigiul potrivit normelor de drept ce îi sunt aplicabile. Acest text
trebuie privit în legătură cu cel cuprins în art. 7 NCPC, ce consacră
principiul legalității, prin normele de drept aplicabile înțelegându‐se
atât cele de drept substanțial, cât şi cele de drept procesual, pre‐
cum şi cu cel cuprins în art. 5 alin. (3) NCPC privind îndatoriri în
soluționarea cererilor, text ce reglementează aplicarea analogiei, a
uzanțelor, a principiilor generale ale dreptului, în situațiile ce
scapă reglementării legii. Textele invocate consacră, de fapt, un
principiu fundamental al procesului civil, iura novit curia, statuând
autoritatea judecătorului în ceea ce priveşte identificarea, inter‐
pretarea şi aplicarea normelor de drept incidente (direct sau prin
analogie, atunci când aceasta este permisă), inclusiv a uzanțelor
sau principiilor generale de drept, în lipsa legii1, ținând seama de
cadrul procesual stabilit de cererile şi apărările cu care a fost
învestit2.
Care este raportul dintre rolul judecătorului în stabilirea nor‐
mei aplicabile şi principiul disponibilității părților? Pot părțile
limita puterea judecătorului în ceea ce priveşte calificarea juridică
dată cererilor şi apărărilor lor? Este ținut judecătorul de califi‐
carea juridică dată de părți cererilor şi apărărilor formulate în
proces?
Răspunsul la aceste întrebări îl găsim în textul art. 22 alin. (4)
NCPC, potrivit căruia judecătorul este cel care dă sau restabileşte
1 În cele ce urmează vom vorbi doar despre norma de drept aplicabilă,
prin aceasta înțelegând însă şi aplicarea analogiei, atunci când aceasta este
posibilă, a uzanțelor sau principiilor generale de drept, în lipsa legii.
2 Pentru această interpretare a textului art. 22 alin. (1) NCPC, a se vedea
Gh.‐L. Zidaru, teză de doctorat, p. 155.
34
calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecății, dar este
obligat să pună în discuția părților această calificare, pentru
respectarea principiului contradictorialității [art. 14 alin. (4)
NCPC]. Aşadar, chiar dacă reclamantul susține o altă calificare
juridică a cererii sale sau pârâtul a apărării invocate, judecătorul
poate trece peste calificarea dată de parte, fără ca prin aceasta să
încalce principiul disponibilității, pentru că legea prevede că aceasta
constituie atributul său, el fiind ținut doar de starea de fapt invocată
de părți, cu excepțiile deja arătate la principiul disponibilității, stare
de fapt pe care însă el este cel chemat să o califice juridic.
Aşadar, între judecător şi părți, atribuțiile procesuale se îm‐
part, în sensul că părțile stabilesc faptele deduse judecății (cu
excepțiile arătate deja privind apărările de ordine publică), în timp
ce calificarea juridică a acestora este apanajul judecătorului1. Este
necesar a se face distincție între motivele de fapt şi cele de drept
ale pretenției (cererii) sau apărării, circumstanțele de fapt invo‐
cate de părți pentru stabilirea unui drept subiectiv fiind calificate
juridic de judecător2.
Din interpretarea sistematică a art. 22 alin. (4) şi (5) NCPC
rezultă că părțile pot limita calificarea juridică şi motivele de drept
asupra cărora poartă dezbaterile numai prin acordul lor expres, în
cazul în care pot dispune de drepturile şi obligațiile deduse
judecății [art. 22 alin. (5) NCPC]. A contrario, în lipsa acestui acord
expres ori dacă litigiul poartă asupra unor drepturi de care părțile
nu pot dispune, instanța poate da ori restabili calificarea juridică
exactă, ceea ce nu se rezumă doar la indicarea normei de drept
aplicabile, ci şi la identificarea naturii juridice reale a cererii, a
categoriei ori instituției juridice aplicabile. Dacă reclamantul
1 A se vedea, în acest sens, H. Motulsky, Le rôle respectif du juge et le
parties…, op. cit., p. 41.
2 Pentru opinia potrivit căreia cauza cererii constă în circumstanțele de
fapt invocate pentru a stabili existența unui drept subiectiv prin care se
traduce, din punct de vedere juridic, pretenția formulată, calificarea juridică
fiind, aşadar, exterioară noțiunii de cauză, a se vedea H. Motulsky, La cause de la
demande dans la délimitation de l'office du juge, în „Écrits. Études et notes de
procédure civile”, ed. a 2‐a, Dalloz, Paris, 2010, pp. 103‐105.
35
insistă în calificarea juridică pe care a dat‐o inițial cererii sale,
considerăm că instanța este în drept să recalifice juridic cererea,
chiar în pofida opoziției reclamantului [în pofida unei soluții larg
răspândite în practica judiciară, conform căreia într‐o asemenea
ipoteză instanța ar fi ținută de temeiul propus de reclamant şi ar
urma să respingă cererea, credem că legiuitorul a rezolvat contro‐
versa în sens contrar prin art. 22 alin. (5) NCPC], însă, pentru a
respecta exigențele impuse de dreptul la un proces echitabil, va
trebui să explice în hotărârea pronunțată de ce calificarea juridică
propusă de reclamant nu poate fi reținută. Cu alte cuvinte, instanța
nu poate ignora argumentele părților, ci trebuie să le ofere un
răspuns motivat şi pertinent. În măsura în care părțile se înțeleg
cu privire la calificarea juridică, instanța este ținută de calificarea
propusă de părți.
O problemă delicată o constituie chestiunea de a ști dacă
instanța de control judiciar poate da calificarea juridică corectă ce‐
rerii de chemare în judecată, dacă prima instanță nu a făcut apli‐
carea art. 22 alin. (4) NCPC și a judecat cererea doar sub aspectul
calificării propuse de reclamant, calificare care însă se vădește a fi
greșită.
De vreme ce apelul este o cale de atac devolutivă, care are ca
efect verificarea aplicării legii de către prima instanță, considerăm
că și instanța de apel este în drept să dea cererii de chemare în
judecată calificarea juridică exactă, diferită de cea analizată de
prima instanță, fără a se putea susține că în felul acesta s‐ar
schimba cauza cererii de chemare în judecată sau că s‐ar încălca
dublul grad de jurisdicție. În primul rând, chiar dacă prima
instanță de fond nu a analizat deloc fondul cauzei, admițând greșit
o excepție procesuală peremptorie ori pronunțându‐se în mod
eronat asupra altei cereri decât cea cu care a fost învestită, legiui‐
torul a instituit regula anulării sentinței și a evocării fondului,
pentru a da eficiență reală efectului devolutiv al apelului și a ga‐
ranta dreptul părților la finalizarea litigiului într‐un termen rezo‐
nabil, drept care nu trebuie să fie periclitat de erorile imputabile
36
primei instanțe [art. 480 alin. (3) NCPC]1. Ca urmare, dacă prima
instanță a judecat fondul, dar în temeiul unei calificări juridice
greșite, cu atât mai mult se impune analiza calificării corecte
pentru prima oară în instanța de apel. Despre o cauză nouă nu se
poate vorbi, în condițiile în care am convenit că, în ceea ce ne
privește, cauza o reprezintă situația de fapt calificată juridic, însă
situația de fapt este elementul imutabil (și, într‐adevăr, instanța de
apel nu ar putea analiza o împrejurare faptică complet distinctă de
cea invocată la prima instanță), iar calificarea juridică poate fi
schimbată de instanță, potrivit art. 22 alin. (4) și (5) NCPC. Prin
urmare, ceea ce poate face prima instanță poate face și instanța de
apel, apelul fiind, dintr‐o anumită perspectivă, o prelungire a
judecății în fond în fața instanței de control judiciar. În fond, nu
vedem de ce o schimbare a calificării juridice ar fi considerată mai
gravă pentru părți decât o schimbare a situației de fapt reținute;
or, este de ordinul evidenței că instanța de apel este în drept să
reaprecieze probele administrate la prima instanță și să rețină o
situație de fapt diferită [art. 479 alin. (2) NCPC], iar, în acest din
urmă caz, va face pentru prima oară aplicarea legii faptelor corect
reținute.
În aceeași ordine de idei, în cazul în care prima instanță a
admis (în mod greșit) petitul principal și nu l‐a mai analizat pe cel
formulat în subsidiar, credem că nesoluționarea capătului de
cerere subsidiar nu reprezintă o eroare de judecată de natură să
atragă anularea cererii, nici un motiv de completare a hotărârii,
întrucât prima instanță a procedat în mod corect dacă s‐a rezumat
să arate că nu se mai impune analizarea capătului de cerere sub‐
sidiar, de vreme ce a fost admis petitul principal. În această ipo‐
teză, instanța de apel este în drept, în virtutea efectului devolutiv
1 A se vedea, pentru detalii cu privire la soluțiile instanței de apel, în parti‐
cular cu privire la evocarea fondului, Gh.‐L. Zidaru, Efectele apelului, judecata și
soluţiile în apel, material disponibil pe www.inmlex.ro, http://www.inmlex.ro/
NCPC/doc/Brosura%20NCPC.pdf (vizitat la 11 aprilie 2014).
37
al apelului, să schimbe sentința apelată și să analizeze ea însăși,
pentru prima oară, cererea subsidiară.
În schimb, dacă instanța de recurs, învestită cu o critică refe‐
ritoare la greșita interpretare și aplicare a normelor de drept
material incidente în cauză [art. 488 alin. (1) pct. 8 NCPC], dă
cererii deduse judecății o calificare juridică diferită de cea reținută
de instanțele de fond, ea trebuie să caseze decizia apelată cu
trimitere la instanța de apel, pentru reluarea judecății în al doilea
grad de jurisdicție în fond, dacă este vorba despre Înalta Curte de
Casație și Justiție [art. 497 alin. (1) teza I NCPC]. Atunci când
recursul este de competența curții de apel – cum ar fi în materia
contenciosului administrativ, în cauzele soluționate în primă
instanță de tribunal – soluția ar trebui să fie de casare cu reținere,
având în vedere că prima instanță a soluționat fondul cauzei, chiar
dacă eronat [art. 498 alin. (1) NCPC], nesubzistând motivele de
casare cu trimitere prevăzute de art. 498 alin. (2).
Conform alin. (5) al art. 22 NCPC, atunci când părțile ajung la
un acord expres cu privire la calificarea juridică dată asupra cererii
sau apărării, judecătorul va fi ținut de această calificare, cu o
singură rezervă, aceea de a nu se încălca drepturile sau interesele
legitime ale altora, chiar dacă aceste persoane nu sunt părți în
proces, textul neprevăzând o astfel de condiție.
Aşadar, judecătorul este „stăpânul” calificării juridice a cere‐
rilor şi apărărilor, dar rolul său poate fi limitat de principiul dispo‐
nibilității în condiții restrictive, respectiv doar cu acordul tuturor
părţilor (prin părți înțelegându‐se nu doar reclamantul şi pârâtul,
ci şi intervenientul voluntar sau forțat, cu unele discuții în ceea ce
priveşte situația intervenientului accesoriu, a cărui poziție este
subsumată celei a părții în favoarea căreia intervine1), iar disponi‐
bilitatea părților poate fi, la rândul ei, limitată de rolul judecăto‐
rului, atunci când se pune problema ocrotirii drepturilor sau inte‐
reselor legitime ale terților.
Ce înseamnă faptul că judecătorul este ținut de calificarea
juridică dată de părți, prin acordul lor expres, în condițiile art. 22
1 A se vedea infra, Capitolul II, pct. 2.9.
38
alin. (5) NCPC? Înseamnă că, dacă se confirmă starea de fapt
susținută de reclamant, el va admite acțiunea şi va stabili obligația
ce incumbă pârâtului raportat la calificarea juridică dată de părți
sau, dacă se confirmă starea de fapt susținută de pârât în formu‐
larea unei apărări de fond (nulitatea relativă a titlului invocat de
reclamant), o va admite ținând seama de calificarea dată acesteia
de părți şi va respinge acțiunea?
Răspunsul credem noi că trebuie nuanțat, după cum este
vorba despre drepturi de care părţile pot sau nu să dispună, respec‐
tiv după cum se pune problema aplicării unor norme supletive sau
de ordine publică1.
Dacă, de exemplu, părțile califică cererea, în condițiile art. 22
alin. (5) NCPC, ca fiind fundamentată pe dispozițiile răspunderii
civile delictuale pentru a stabili întinderea prejudiciului, iar jude‐
cătorul apreciază că, din starea de fapt expusă de părți, răspun‐
derea este una contractuală, va admite acțiunea, dacă din proba‐
țiunea administrată poate stabili condițiile răspunderii civile şi,
ținând seama de acordul părților, va stabili întinderea prejudi‐
ciului raportat la regulile răspunderii delictuale2. Aceasta, desigur,
cu condiția să nu fie prejudiciat vreun terț nechemat în judecată,
1 În sensul că judecătorul poate să țină seama de calificarea juridică dată
de părți atunci când este vorba despre norme supletive, însă nu poate fi ținut de
o calificare ce ar încălca norme de ordine publică, a se vedea H. Motulsky, La
cause de la demande…, op. cit., pp. 108‐109. Acelaşi autor arată însă că judecă‐
torul trebuie să invoce oricum calificarea juridică corectă şi să o pună în
discuția părților chiar şi atunci când este vorba de norme supletive, întrucât el
este ținut să aplice legea pentru că e lege, şi nu doar pentru că este de ordine
publică (p. 120).
2 Convenția părților de a se aplica regulile răspunderii civile delictuale, iar
nu contractuale pentru stabilirea prejudiciului, deși incidentă este răspunderea
contractuală, nu contravine dispozițiilor art. 1.350 alin. (3) NCC, ci, dimpotrivă,
reprezintă o consecință logică a aplicării acestora. Din textul de lege rezultă că
partea interesată nu are un drept de opțiune între regimul răspunderii contrac‐
tuale și alt regim juridic care i‐ar fi, eventual, mai favorabil. Nefiind suficientă
manifestarea de voință unilaterală a reclamantului, numai prin convenția părți‐
lor s‐ar putea deroga de la regimul răspunderii contractuale, stabilit prin norme
supletive, și opta pentru alt regim juridic în ceea ce privește dimensionarea
prejudiciului.
39
care ar putea fi obligat alături sau pentru pârât la repararea preju‐
diciului1.
Dacă însă este vorba despre drepturi de care părțile nu pot să
dispună, fie pe tărâmul dreptului substanțial, fie pe cel al dreptului
procesual, judecătorul va respinge acțiunea ca inadmisibilă. De
exemplu, reclamantul îl cheamă în judecată pe pârât într‐o acțiune
de drept comun de evacuare (nu în procedura specială regle‐
mentată de art. 1.040‐1.045 NCPC), susținând că el este proprie‐
tarul unui apartament pe care pârâtul îl ocupă fără niciun drept,
instanța pune în discuția părților calificarea acțiunii ca fiind una în
revendicare imobiliară fundamentată pe dispozițiile art. 563 NCC,
iar acestea, în baza unui acord expres, insistă în calificarea ei ca
fiind o acțiune în evacuare. În această situație, judecătorul va sta‐
bili competența materială şi teritorială, taxa judiciară de timbru şi
calea de atac împotriva hotărârii raportat la calificarea dată de
părți, dar va respinge acțiunea ca inadmisibilă, nefiind vorba des‐
pre o simplă acțiune în evacuare, ci despre una în revendicare,
părțile neputând eluda, prin acordul lor de voință, normele impe‐
rative privind stabilirea competenței materiale, a taxei judiciare de
timbru, a căilor de atac după valoare şi a competenței teritoriale
(exclusive) după locul situării imobilului.

1.14. Rolul judecătorului în propunerea probelor
Potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) NCPC, părțile au obligaţia
să îşi probeze pretențiile şi apărările, iar, conform art. 22 alin. (2)
NCPC, judecătorul are îndatorirea de a stărui prin toate mijloacele
legale pentru aflarea adevărului, fiind în drept să dispună adminis‐
trarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se
opun.
În aplicarea acestor texte, în materie de probe, în art. 254
alin. (1) NCPC se prevede că probele se propun, sub sancțiunea
1 Pentru opinia potrivit căreia instanța nu ar putea soluționa litigiul pe
baza calificării juridice greşite date de părți decât dacă acesta este stins prin
tranzacție sau pe calea medierii, a se vedea I. Rebeca, op. cit., p. 247.
40
decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată,
iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel1.
În alin. (5) al aceluiaşi articol se arată că instanța va dispune ca
părțile să completeze probele, dacă apreciază că cele propuse nu
sunt îndestulătoare, putând, din oficiu, să pună în discuția părților
administrarea altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă
părțile se împotrivesc. Acest rol al judecătorului în administrarea
probelor este atenuat prin dispoziția cuprinsă în alin. (6) al
art. 254, care nu permite părților să invoce în calea de atac omi‐
siunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu leau
propus şi administrat în condiţiile legii.
Punând în balanță rolul părților şi cel al judecătorului în admi‐
nistrarea probelor, pe baza textelor enunțate, am putea conchide,
la prima vedere, că părțile au obligația să propună probe pentru
dovedirea cererilor şi pretențiilor lor, în condițiile prevăzute de
lege, sub sancțiunea decăderii, iar judecătorul poate sau trebuie să
propună din oficiu (unele texte conduc spre ideea de obligație,
altele spre aceea de facultate2) doar acele probe care nu au fost
propuse de părți, fără ca neîndeplinirea acestei atribuții să fie
supusă vreunei sancțiuni în căile de atac. În realitate, este lipsit de
logică să concluzionăm că judecătorul va respinge o probă ca fiind
tardiv propusă de partea interesată, chiar dacă apreciază că este
necesară aflării adevărului, însă, dacă partea nu ar fi propus proba,
judecătorul putea să o ordone din oficiu. Apreciem, aşadar, că rolul
judecătorului în aflarea adevărului înlătură sancţiunea decăderii
1 Situațiile în care părțile pot propune și ulterior probe sunt arătate în
alin. (2) al aceluiaşi articol şi în alte texte ale Codului, cum ar fi art. 204 privind
modificarea cererii de chemare în judecată de către reclamant şi propunerea
probelor la primul termen de judecată.
2 Pentru opinia că aceasta reprezintă o facultate pentru judecător, a se
vedea, de exemplu, D.N. Theohari, M. Eftimie, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de
procedură civilă…, op. cit., p. 62, iar, pentru opinia potrivit căreia „instanța nu
poate abdica de la îndatorirea ce‐i revine pentru a descoperi adevărul, deci
trebuie să administreze toate probele necesare justei soluționări a cauzei” (s.n.),
a se vedea V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de
procedură civilă…, op. cit., p. 58.
41
din dreptul de a propune o probă1, judecătorul fiind în drept să
încuviințeze din oficiu chiar probe care au fost propuse tardiv de
părți. Cu privire la administrarea probei, dacă aceasta implică
cheltuieli pe care părțile se împotrivesc să le avanseze, deşi nu se
află în situația de a avea nevoie de ajutor public judiciar, instanța
va putea aplica sancțiunile prevăzute de Cod.
De remarcat este însă faptul că, spre deosebire de rolul său în
stabilirea cadrului procesual obiectiv, limitat de invocarea apără‐
rilor de ordine publică, rolul judecătorului în administrarea pro‐
belor nu cunoaşte aceleaşi limitări, el putând ordona probe şi cu
privire la pretenţii, şi cu privire la apărările de ordine privată.
Aşadar, de îndată ce partea interesată s‐a prevalat de norma sau
instituția juridică de ordine privată, invocând‐o în susținerea pre‐
tențiilor sale sau, după caz, în apărare, judecătorul este liber să
dispună chiar din oficiu administrarea probelor necesare pentru a
stabili adevărata situație de fapt, tocmai pentru a se pronunța în
mod temeinic cu privire la pretențiile şi apărările formulate.

1.15. Rolul judecătorului în stabilirea cadrului procesual
subiectiv
Am arătat deja, atunci când am vorbit despre principiul dispo‐
nibilității şi dreptul părților de a stabili cadrul procesual subiectiv,
că judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor per‐
soane, în condițiile legii [art. 22 alin. (3) şi art. 78 NCPC], astfel că
nu vom mai reveni asupra acestui aspect.

1.16. Posibilitate versus obligaţie
De remarcat este că între ce înseamnă posibilitate şi ce repre‐
zintă o obligație pentru judecător există o delimitare fragilă, pentru
1 Pentru opinia potrivit căreia judecătorul poate asigura atenuarea unor
dispoziții legale restrictive, cum ar fi sancțiunea decăderii din dreptul de a
propune probe, a se vedea V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.),
Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., p. 59.
42
că, de multe ori, simpla formulare care aduce a posibilitate poate
însemna o obligație pentru judecător, cum ar fi aceea a invocării
din oficiu a unor motive de ordine publică de apel sau de recurs1, a
unor motive de nulitate absolută a unor acte de procedură etc.
Bunăoară, în materia recursului, art. 489 alin. (3) NCPC prevede că
motivele de casare de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de
către instanță. Această formulare nu înseamnă nicidecum că
instanța are posibilitatea de a alege între a invoca sau nu motivele
de ordine publică pe care le‐a observat, ci că poate și ea să le
invoce, dacă recurentul nu a făcut‐o prin motivele de recurs,
altminteri, invocarea lor este obligatorie [chiar dacă neinvocarea
nu atrage vreo sancțiune, nefiind motiv de exercitare a vreunei căi
de atac de retractare, mai exact a unei contestații în anulare –
art. 503 alin. (2) pct. 4 și alin. (3) NCPC]. De aceea, credem că, dacă
vreuna dintre părți observă după împlinirea termenului de
motivare a căii de atac existența unui motiv de ordine publică și îl
invocă (chiar în procedura filtrului), instanța de recurs nu poate să
îl ignore, fiind obligată să se pronunțe asupra lui. Tot astfel, în alte
situații în care părțile ar fi decăzute din dreptul de a invoca
anumite apărări, cum ar fi excepția nulității absolute a unui act de
procedură, motivul existând la data când a fost deja invocat un alt
motiv de nulitate de către parte, sancțiunea prevăzută de art. 178
alin. (5) NCPC2 poate fi înlăturată în mod similar, decăderea nefi‐
ind aplicabilă instanței și ea neputând ignora solicitarea părții de a
constata o nulitate absolută, întrucât era ea însăși obligată să o
observe din oficiu, sensul art. 178 alin. (1) NCPC3 trebuind interpretat
1 În sensul că judecătorul poate să invoce motive de ordine publică în apel şi
recurs, şi nu este obligat să facă acest lucru, mai cu seamă când ar duce la casare,
cu consecința reluării judecății, a se vedea: D.N. Theohari, M. Eftimie, în G. Boroi
(coord.), Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., p. 62; O. Spineanu‐Matei, în
G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., p. 944.
2 Textul art. 178 alin. (5) NCPC este următorul: „Toate cauzele de nulitate a
actelor de procedură deja efectuate trebuie invocate deodată, sub sancțiunea
decăderii părţii din dreptul de a le mai invoca” (s.n.).
3 Textul art. 178 alin. (1) NCPC este următorul: „Nulitatea absolută poate fi
invocată de orice parte din proces, de judecător sau, după caz, de procuror, în
orice stare a judecății cauzei, dacă legea nu prevede altfel” (s.n.).
43
similar cu cel al textului art. 489 alin. (3) NCPC1. Sunt însă situații
când judecătorul are o putere discreționară în a aprecia dacă este
cazul să ia sau nu anumite măsuri, legea lăsând aceasta în mod
explicit la latitudinea sa şi părțile neputând să‐i impună o altă
conduită, cum ar fi situațiile în care poate sau nu să dispună
citarea, respectiv ascultarea părților (în cazul îndreptării erorii
materiale din hotărâre, al soluționării cererii de recuzare, în cadrul
procedurii necontencioase, în cadrul procedurii cu privire la cere‐
rile cu valoare redusă etc.), părțile neputând invoca încălcarea
principiului contradictorialității, al dreptului la apărare, al orali‐
tății dacă se prezintă fără a fi citate şi judecătorul refuză să le
asculte concluziile2.

1.17. Puterea de apreciere a judecătorului
Potrivit art. 22 alin. (7) NCPC, ori de câte ori legea îi rezervă
judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să țină seama de
toate circumstanțele cauzei, judecătorul va ține seama, între altele,
de principiile generale ale dreptului, de cerințele echității și de
buna‐credință. Judecătorul nu face o simplă aplicare mecanică a
legii. Numeroase dispoziții legale au caracter general ori folosesc
anumite concepte deschise, precum rezonabil, echitate, bună‐
credință, caracter proporțional ori, dimpotrivă, vădita dispropor‐
ție, motive temeinice, interesul superior al copilului etc. În acest
caz, legea recunoaște judecătorului un drept de apreciere, el fiind
ținut să caute o soluție justă, care să pună în balanță în mod
corespunzător drepturile și interesele legitime ale părților. Așadar,
dreptatea și echitatea nu sunt indiferente judecătorului, ci,
dimpotrivă, dezideratul dreptății este cea mai înaltă justificare a
funcției judiciare. Chiar dacă nu întotdeauna o soluție conformă
1 În sensul că, în absența unei sancțiuni, instanța nu este împiedicată să
invoce și ulterior motivele de nulitate absolută în virtutea principiului rolului
activ, a se vedea L.‐Al. Viorel, Regula invocării concomitente sau, după caz, „de
îndată” a unor nulităţi, în RRDP nr. 3/2013, p. 136, par. 6.3.
2 În sens contrar, a se vedea D.N. Theohari, M. Eftimie, în G. Boroi (coord.),
Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., p. 46.
44
legii apare ca fiind echitabilă (îndeosebi părților din conflictul juri‐
dic le va fi foarte greu să admită că nu au dreptate, potrivit dispo‐
zițiilor legale incidente, astfel cum acestea au fost aplicate prin
hotărârea judecătorească), este în interesul certitudinii juridice să
existe o regulă de drept cu caracter general, formulată pe temeiul
unei evaluări și ierarhizări abstracte a intereselor aflate în conflict,
chestiuni care sunt de resortul puterii legislative. Nu ar fi de dorit
și nici posibil ca de fiecare dată formularea regulii de drept să fie
lăsată la îndemâna instanței, întrucât s‐ar ajunge la soluții diver‐
gente, pe temeiul sentimentului subiectiv și particular al fiecărui
judecător, despre ceea ce este just și echitabil1.
Cu toate acestea, este incontestabil că există numeroase situ‐
ații în care legea fie are un caracter general, utilizând noțiuni al
căror conținut prin raportare la cazul concret trebuie să fie deter‐
minat și de judecător, pe temeiul unei judecăți de valoare parțial
extrinseci normei aplicate, fie în care o anumită situație este nere‐
glementată, caz în care, în lipsa uzanțelor, judecătorul trebuie să
recurgă fie la analogia legii, aplicând dispoziții edictate pentru
situații asemănătoare celei rămase nereglementate, fie chiar la
analogia dreptului, făcând aplicarea principiilor generale ale drep‐
tului. În toate aceste cazuri, judecătorul va căuta să dea o inter‐
pretare care să ducă la o soluționare echitabilă, dreaptă a cazului
dedus judecății. Rostul dispozițiilor art. 22 alin. (7) NCPC este să
consacre explicit standardele generale pe care judecătorul trebuie
să le aplice când își exercită dreptul de apreciere, precum și să
permită cenzurarea măsurii luate, pe calea controlului judiciar,
atunci când aceasta nu ține seama de respectivele standarde ori le
aplică greșit2.
1 Cu privire la echitate, ca izvor de drept, a se vedea M. Nicolae, Codex Iuris
Civilis. Tomul I. Noul Cod Civil – ediţie critică, Ed. Universul Juridic, București,
2012, p. 33. Pentru o viziune critică asupra rolului judecătorului continental în
crearea normei de drept, a se vedea Fr. Terré, Un juge créateur de droit? Non
merci!, în „La création du droit par le juge, Archives de philosophie du droit”,
tome 50, Dalloz, Paris, 2007, pp. 305‐311.
2 Cu privire la semnificația referirii la noțiunea de echitate din cuprinsul
art. 5 alin. (3) și corelația acestuia cu dispozițiile art. 22 alin. (7) NCPC, a se
45
Pentru a da numai câteva exemple de norme cuprinse în
Codul de procedură civilă care conferă judecătorului un drept de
apreciere, menționăm: posibilitatea recunoscută instanței de a cita
sau nu părțile [cum ar fi art. 442 alin. (2) teza a II‐a NCPC – în ma‐
teria îndreptării erorilor materiale din hotărâri, art. 532 alin. (1)
teza a II‐a NCPC – în cazul procedurii necontencioase, art. 999
alin. (2) teza I NCPC – în materia ordonanței președințiale,
art. 1.030 alin. (2) NCPC – în cazul cererilor cu valoare redusă];
facultatea recunoscută instanței de a reduce, chiar și din oficiu,
motivat, partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul
avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport
cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată
de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei [art. 451
alin. (2) NCPC]; posibilitatea de a obliga partea la plata unei cau‐
țiuni, atunci când aceasta este facultativă [cum ar fi art. 953
alin. (1) – în materia sechestrului asigurător, art. 975 alin. (2) – în
materia sechestrului judiciar] etc.

Concluzii
Rolul judecătorului în dreptul procesual civil român poate fi
înțeles numai prin raportare la celelalte principii fundamentale ale
procesului civil. Un interes deosebit îl reprezintă raportul dintre
principiul disponibilității, definitoriu pentru procesul civil, care
este un proces al intereselor preponderent private, și rolul judecă‐
torului în asigurarea legalității și aflarea adevărului în procesul
civil.
Dacă titularul cererii deduse judecății alege care este preten‐
ția pe care o deduce judecății și situația de fapt pe care se înte‐
meiază și propune, totodată, o calificare juridică, judecătorul, care
vedea: V.M. Ciobanu, Comentariu sub art. 5, în Noul Cod de procedură civilă
comentat și adnotat, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 11; M. Nicolae,
Recursul în interesul legii și dezlegarea, în prealabil, a unei chestiuni de drept noi
de către Înalta Curte de Casaţie și Justiţie în lumina noului Cod de procedură
civilă, în Dreptul nr. 2/2014, pp. 26‐27, nota 37.
46
trebuie să se pronunțe în limitele învestirii sale, este în drept, în
virtutea prerogativelor sale jurisdicționale, să dea cererii califi‐
carea juridică exactă și să facă aplicarea normelor juridice inci‐
dente (iura novit curia).
Totodată, dacă incumbă părților obligația de a‐și motiva cere‐
rile, de a formula apărările și de a propune probele necesare, jude‐
cătorul este în drept să invoce din oficiu chestiunile de ordine
publică, să pună în discuția părților împrejurări de fapt și de drept
aflate în legătură cu cererile și cu apărările formulate, să învede‐
reze necesitatea completării probatoriului și, la nevoie, să dispună
din oficiu administrarea probelor necesare.
Credem că noul Cod de procedură civilă a instituit un echilibru
just între principiul disponibilității și rolul judecătorului în desfă‐
șurarea procesului civil. Domeniul predilect al activității judecă‐
torului, acela de a face aplicarea corectă a legii, a fost consolidat,
consacrându‐se la nivel legislativ consecințele care decurg din
adagiul iura novit curia. În ceea ce privește stabilirea faptelor, s‐a
conturat mai bine responsabilitatea preponderentă a părților, fără
a fi abandonat rolul activ al judecătorului în materie probatorie,
care constituie o garanție suplimentară pentru a atinge dezide‐
ratul procedurii civile, anume pronunțarea unor soluții juste, în
conformitate cu legea.
Iura novit curia
47
CAPITOLUL II
Prerogativele instanţei referitoare la stabilirea
corectă a calificării juridice.
Semnificaţia principiului iura novit curia
Preambul
În practica judiciară anterioară noului Cod, se regăseşte frec‐
vent afirmația potrivit căreia, dacă reclamantul insistă în califi‐
carea juridică dată cererii sale, instanța este ținută de această cali‐
ficare, sub cuvânt că așa ar impune principiul disponibilității.
Deși această optică relevă o anumită doză de pragmatism ale
cărei avantaje nu sunt de subestimat, mai ales în condițiile numă‐
rului mare de cauze aflate pe rolul instanțelor judecătorești, în
cadrul prezentului capitol vom demonstra că soluția anterior men‐
ționată se întemeiază pe premise greșite (anume o înțelegere ero‐
nată a noțiunii de cauză a cererii de chemare în judecată și, impli‐
cit, a principiului disponibilității) și ignoră în mod nepermis sem‐
nificația principiului iura novit curia, care exprimă, în mod con‐
centrat, esența funcției jurisdicționale a judecătorului: aceea de a
spune dreptul, de a aplica legea faptelor introduse de părți în pro‐
ces și constatate pe bază de probe („da mihi factum, dabo tibi ius”).
Această dimensiune a funcției jurisdicționale nu poate fi
amputată prin limitarea judecătorului la calificarea juridică ero‐
nată propusă de parte ori prin condiționarea părții să ofere o
calificare juridică cererii sale, calificare de care ulterior judecă‐
torul să se considere ținut1.
1 Pentru o analiză densă, conexă chestiunilor abordate în prezentul
capitol, a se vedea A.‐A. Chiș, Gh.‐L. Zidaru, Rolul judecătorului și principiul
disponibilităţii în procesul civil – conexiuni și limitări (în curs de apariție); de
asemenea, a se vedea Gh.‐L. Zidaru, Este instanţa îndreptăţită să schimbe
calificarea juridică a cererii formulate? Reflecţii din perspectiva principiului iura
novit curia, în RRDP nr. 2/2014, pp. 168‐203.
48
Concluzia pe care am schițat‐o deja este nu doar în acord cu
soluțiile reținute de autori de prestigiu din spațiul juridic euro‐
pean, ci și în deplină concordanță cu dispozițiile noului Cod de
procedură civilă (dacă nu cumva chiar și cu ale vechiului Cod...).
După scurte incursiuni în dreptul comparat (ne vom raporta,
pe rând, la dreptul german și la cel francez), limitate la strictul
necesar pentru a înțelege soluțiile noului Cod în materie1, vom
analiza, pe rând, soluțiile adoptate sub imperiul vechii legislații,
pentru a examina apoi clarificările aduse de noul Cod.

2.1. Sediul materiei
Art. 22. Rolul judecătorului în aflarea adevărului
(1) Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de
drept care îi sunt aplicabile.
(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloa
cele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea ade
vărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea
corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi
legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în
drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le
ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezba
terea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă
nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună
administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi
alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.
(…)
(4) Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a
actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile leau dat o
altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în
discuţia părţilor calificarea juridică exactă.
1 În al doilea studiu citat în nota precedentă, secțiunea dedicată princi‐
piului iura novit curia în dreptul german este tratată mai amplu, pentru a faci‐
lita celor interesați o mai bună cunoaștere a problemelor teoretice și practice
referitoare la determinarea obiectului litigiului în dreptul german. În cele ce
urmează, ne vom limita la prerogativele instanței de a stabili calificarea juridică
exactă.
Iura novit curia
49
(5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denu
mirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui
acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune,
au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora
au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă
drepturile sau interesele legitime ale altora.
(…)

2.2. Principiul iura novit curia în dreptul procesual civil
german
Potrivit teoriei dominante, preluată în general şi de jurispru‐
dență, obiectul cererii (Streitgegenstand) este determinat de petitul
cererii reclamantului (Antrag) şi de complexul faptelor expuse
pentru motivarea acestuia (Lebenssachverhalt)1. Literal, noțiunea
de Lebenssachverhalt înseamnă „situație de viață”. Este vorba
despre înlănțuirea obiectivă a faptelor, astfel cum acestea s‐au
petrecut în realitate, de care dreptul obiectiv leagă o consecință
juridică la a cărei realizare sau recunoaştere tinde cererea
reclamantului.
Ca urmare, în această concepție, obiectul litigiului are două
elemente echivalente, petitul şi faptele pe care se întemeiază şi
care îl justifică. Calificarea juridică este exterioară obiectului
litigiului, fiind o prerogativă care aparține exclusiv instanței2.
Obiectul litigiului este, așadar, o noţiune procesuală, autonomă
față de dreptul subiectiv sau de drepturile subiective care stau la
1 A se vedea, spre exemplu, H.‐J. Musielak (coord.), Kommentar zur
Zivilprozessordnung (ZPO) mit Gerichtsverfassungsgesetz (Comentariul Codului

de procedură civilă şi a Legii de organizare judiciară), ed. a 8‐a, Ed. C.H. Beck,
2011 (lucrare consultată în baza de date www.beckonline.de), Introducere,
pct. 72 şi urm.
2 Pentru expunerea teoriei, cu variantele sale, a se vedea, e.g.: H.‐J. Musielak
(coord.), Introducere, pct. 72 şi urm.; F. Stein, M. Jonas (întemeietorii
comentariului)/H. Roth, Kommentar zur Zivilprozessordnung (Comentariul
procedurii civile), ed. a 22‐a, Ed. Mohr Siebeck, Tübingen, 2003, vol. II, p. 10 şi
urm. (lucrare citată în continuare „Stein/Jonas/colaboratorul autor al secțiunii
respective”); Rosenberg/Schwab/Gottwald, p. 506 şi urm.
50
baza pretențiilor formulate. În măsura în care petitul este identic,
iar faptele pe care se întemeiază pretenția sunt aceleași, obiectul
litigiului este unic, indiferent dacă pretenția decurge din mai multe
drepturi subiective, care pot fi invocate alternativ (pluralitatea de
drepturi), sau dacă dreptul subiectiv este unic, decurgând din mai
multe norme juridice (pluralitatea de temeiuri de drept)1. În
consecință, noţiunea procesuală de pretenţie nu se poate identifica
cu dreptul subiectiv (material) dedus judecăţii2.
Am insistat asupra acestei chestiuni întrucât se pare că în
dreptul român nu a fost încă depășită concepția potrivit căreia, în
cazul în care aceeași pretenție poate fi întemeiată pe temeiuri
juridice alternative, ar exista un cumul de cereri. Spre exemplu,
dacă acțiunea ilicită imputată pârâtului constituie deopotrivă o
contrafacere a dreptului exclusiv asupra mărcii și un act de
concurență neloială, în practica judiciară s‐a reținut uneori că am
fi în prezența unui cumul de cereri. Or, în realitate, cererea este
unică, iar faptele care justifică pretenţia formulată sunt aceleași. Ca
atare, obiectul litigiului este unitar. Instanţa competentă se
stabilește în funcţie de oricare dintre calificările juridice alternative
(în măsura în care acestea ar atrage, fiecare în parte, competențe
diferite), iar competenţa sa se întinde asupra cererii, în ansamblul
său, instanţa fiind ţinută să se pronunţe asupra tuturor temeiurilor
1 Situația unei pluralităţi de drepturi, întemeiate pe o pluralitate de
temeiuri juridice (Anspruchskonkurrenz, concurs de drepturi – spre exemplu,

dreptul de a primi plata prețului ori dreptul de a pretinde echivalentul
îmbogățirii fără justă cauză, dacă actul translativ de proprietate nu ar fi valabil),
nu trebuie confundată cu situația în care acelaşi drept subiectiv se întemeiază
pe mai multe norme juridice, caz în care nu există un cumul de drepturi, ci un
cumul de norme juridice din care decurge un drept unic (Gesetzeskonkurrenz,
concurs de norme). În ambele cazuri, potrivit opiniei dominante există o
singură cerere (o singură pretenție cu caracter unitar), întrucât, după cum vom
vedea, opinia unanimă a doctrinei şi a practicii este că obiectul nu poate
depinde de norma de drept invocată de reclamant, invocarea adițională sau
alternativă a unei norme diferite fiind un simplu argument care nu schimbă
limitele sesizării, mai ales întrucât instanța este obligată să determine şi să
aplice normele de drept relevante (iura novit curia).
2 A se vedea Stein/Jonas/Roth, 2008, vol. IV, p. 10 şi urm.
Iura novit curia
51
juridice invocate. Soluția se impune în lumina principiului iura
novit curia și al economiei procesuale, care se opun unor disjun‐
geri artificiale, de natură să fragmenteze litigiul și să genereze
riscul unor soluții contradictorii. Fără a intra aici în detalii,
chestiunea a fost amplu discutată în dreptul german și rezolvată
jurisprudențial în sensul celor de mai sus.
O chestiune practică ce se ivește în situații precum cea
exemplificată anterior privește timbrajul. Dacă din perspectiva
unei calificări taxa este una fixă (precum în cazul acțiunii în
contrafacere), iar din perspectiva celeilalte calificări invocate (ori
luate în considerare din oficiu de instanță) taxa se calculează la
valoare? Fără a intra în amănunte, credem că în această situație,
față de unicitatea cererii, se datorează o singură taxă de timbru
[art. 34 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de
timbru, interpretat a contrario și, mai departe, a fortiori – dacă mai
multe capete de cerere cu o finalitate unică sunt supuse unei taxe
unice, cu atât mai mult această soluție se impune pentru o cerere
unică, chiar întemeiată pe calificări juridice alternative], anume
cea calculată la valoarea obiectului cererii [art. 3 alin. (1) din
O.U.G. nr. 80/2013], soluție care constituie dreptul comun în
materia cererilor patrimoniale.
Potrivit juristului elvețian Walther Habscheid1, petitul cererii
constă în susținerea reclamantului că i se cuvine o anumită
prestație, din punct de vedere juridic. El afirmă, aşadar, un drept
(Rechtsbehauptung), dar acest drept este privit în mod abstract,
neidentificându‐se cu dreptul subiectiv, material. Reclamantul nu
susține că îi revine un drept cu o anumită calificare juridică
(decurgând dintr‐un împrumut, din îmbogățire fără justă cauză
etc.), calificare juridică ce îi este, în cele din urmă, indiferentă, ci
doar un drept cu un anumit conţinut (dreptul de a primi de la pârât
1 W. Habscheid, Die neuere Entwicklung der Lehre vom Streitgegenstand im
Zivilprozess (Evoluţii mai noi ale teoriei obiectului litigiului în procesul civil), în

„Festschriftfür Karl‐Heinz Schwab” („Liber amicorum Karl‐Heinz Schwab“),
1990, p. 182.
52
o anumită sumă de bani ori altă prestație sau de a pretinde
pârâtului o abstențiune etc.).
„Teoria procesuală” – zice Habscheid – „înfăptuieşte aşadar
adagiul «dabo mihi facta, dabo tibi jus», unde acel «dabo tibi jus»
trebuie întregit cu «iura novit curia». «Iura novit curia», asta
înseamnă că instanţa trebuie să aplice dreptul, care îi este cunoscut,
aşa încât trebuie să verifice pretenţia (juridică) formulată din
perspectiva tuturor categoriilor de drept substanţial – adică spre
exemplu contract, îmbogăţire fără justă cauză, delict – până când va
da răspunsul că acţiunea este întemeiată ori neîntemeiată.
Se poate formula şi în felul următor: nu afirmarea concretă a
unui drept substanțial de o anumită calitate – de exemplu, dreptul
de a primi prețul bunului vândut – este obiectul litigiului, ci
afirmația reclamantului, inclusă în petitul cererii sale, că are
dreptul de a i se plăti 100.000 DM, adică un drept cu un anumit
conţinut. Numai aşa obține reclamantul o protecție juridică
optimă, numai aşa se asigură că hotărârea este cu adevărat
«finală», aşadar, spre exemplu, că cererea de plată a sumei de bani,
respinsă pentru inexistența contractului de vânzare, nu se
reiterează cu susținerea potrivit căreia bunul vândut a fost
consumat, aşa încât pretenția este întemeiată, de această dată, pe
îmbogățirea fără justă cauză”1 (s.n.).
Așadar, în dreptul procesual german, potrivit teoriei expuse,
reclamantul (chiar asistat de avocat şi chiar în cazurile unde
asistența avocațială este obligatorie) nu trebuie decât să spună ce
vrea (ce pretenție formulează) şi din ce motiv (prin motiv se
înțelege însă situația de fapt din care deduce pretenția formulată,
iar nu încadrarea în drept). Calificarea juridică a pretenției
formulate se face de către instanță.
Cu alte cuvinte, chiar dacă reclamantul s‐ar întemeia explicit
pe un anumit temei juridic – şi, când spunem temei juridic, nu ne
referim în niciun caz la norma de drept, ci la instituția sau
categoria juridică din care rezultă dreptul a cărui protecție se
1 A se vedea W. Habscheid, Die neuere Entwicklung der Lehre..., op. cit.,
p. 184.
Iura novit curia
53
solicită – instanţa nu este limitată la temeiul juridic invocat (care
poate fi eronat sau incomplet), ci este ţinută să verifice în ce măsură
situaţia de fapt expusă poate fi subsumată ipotezei oricărei norme
juridice din a cărei dispoziţie ar putea decurge pretenţia formulată.
Cu alte cuvinte, instanţa trebuie să verifice pretenţia formulată din
perspectiva întregului drept substanţial, cel puțin în principiu.
Astfel, Curtea Federală de Justiție a reținut că „în obiectul
cererii poate fi inclus şi un drept substanțial, pe care reclamantul
nu şi‐a susținut în mod expres cererea. Conform concepției
dominante astăzi despre obiectul litigiului, prin cererea de
chemare în judecată nu se invocă un anumit drept subiectiv;
obiectul litigiului este pretenția în sens procesual, care tinde către
o anumită consecință juridică şi este determinată de petitul cererii
introductive, care concretizează consecința juridică pe care o
urmăreşte reclamantul, şi de situația de fapt (motivul pretenției),
din care reclamantul deduce efectul juridic dorit. Dacă din situația
de fapt relatată de reclamant rezultă şi un alt drept substanțial
decât cel indicat expres în acțiune, el constituie de asemenea
obiect al litigiului”1.
1 A se vedea BGH (Bundesgerichtshof, Curtea Federală de Justiție a
Germaniei, instanța supremă a jurisdicției de drept comun; vom folosi

abrevierea uzuală „BGH”), hotărârea din 18 noiembrie 1982, apud NJW 1983, p.
389 (Neue Juristische Wochenzeitschrift, Noua Revistă Săptămânală de Drept,
citată „NJW, an, pagină”).
Este interesant de observat că, deşi invocarea unui alt temei de drept nu
duce, în principiu, la un obiect litigios nou, este foarte posibil ca, în raport cu
noul temei juridic invocat, reclamantul să trebuiască să introducă în proces noi
fapte (să le susțină, iar dacă sunt contestate, se pune şi problema probei), care
să fie suficient de diferențiate de faptele expuse anterior încât să nu se mai
poată vorbi de un obiect unic, ci, după caz, de un cumul de cereri ori de o
modificare a cererii introductive. Într‐o asemenea situație, adoptarea soluției
din dreptul german (numai situația de fapt alcătuieşte cauza, nu şi calificarea
acesteia juridică) nu diferă de soluția îndeobşte adoptată în temeiul dreptului
român (cauza este situația de fapt calificată juridic).
Numai dacă faptele sunt în mare aceleaşi şi sunt susceptibile de a primi
calificări juridice distincte este posibil ca, în măsura în care la definirea cauzei în
dreptul român s‐ar pune accentul pe calificarea juridică oferită de reclamant, să
se ajungă la concluzia că fiecare calificare juridică ar alcătui o cauză distinctă.
54
Mai mult, în concepția Curții, obiectul cererii este determinat
de faptele „istorice”, obiective, astfel cum acestea s‐au petrecut în
realitate, în toată complexitatea lor, indiferent dacă reclamantul
lea expus sau nu în mod complet în cuprinsul cererii introductive
din procesul anterior şi indiferent chiar de împrejurarea dacă lea
cunoscut sau nu. Ca urmare, autoritatea lucrului judecat împiedică
afirmarea, în al doilea proces, nu doar a acelor fapte petrecute
anterior primei hotărâri şi cunoscute reclamantului, ci chiar şi a
acelor fapte care nu au fost prezentate în proces de reclamant
(indiferent dacă acesta le‐a cunoscut sau nu), în măsura în care
sunt anterioare primei hotărâri, iar din perspectiva unui obser‐
vator neutru, fac parte în mod natural din aceeaşi împrejurare de
viață (Lebenssachverhalt)1.
Rezultă, prin urmare, că situația de fapt pe care se întemeiază
cererea trebuie concepută într‐o manieră largă, simpla expunere
adițională a unor aspecte de detaliu, de natură să imprime faptelor
şi alte conotații juridice ori chiar să fundamenteze pretenții pe
temeiuri distincte (de exemplu, dolul, ca temei adițional față de
viciul ascuns invocat în primul proces), nefiind de natură să
înlăture identitatea de obiect sau de materie litigioasă, câtă vreme
faptele noi fac parte, în mod obiectiv, din „aceeaşi împrejurare de
viață”.
În doctrină s‐a arătat că, de regulă, reclamantul nu este
îndreptățit să limiteze prin cererea sa temeiurile juridice supuse
examinării instanței. O asemenea soluție ar contraveni funcției
Nu vom expune aici o părere cu privire la această chestiune în dreptul român
actual, ci o vom face mai încolo.
1 A se vedea BGH, hotărârea din 19 noiembrie 2003, apud BGHZ
(„Entscheidungen des Bundesgerichtshofes in Zivilsachen”, „Hotărârile Curții

Federale de Justiție în materie civilă”) 157, p. 47.
Observăm, aşadar, că, din punct de vedere practic, teoria germană
transferă riscul afirmării unor fapte sau încadrări juridice incomplete din
sarcina pârâtului – care, într‐o accepțiune mai restrânsă a obiectului şi cauzei,
s‐ar putea confrunta cu o nouă pretenție având acelaşi obiect, altfel
fundamentată – în sarcina reclamantului, care nu va avea posibilitatea de a
prezenta într‐un litigiu ulterior fapte neinvocate în primul proces, dar aflate în
strânsă legătură cu împrejurările analizate cu acea ocazie.
Iura novit curia
55
dreptului procesual de a asigura pacea socială şi certitudinea
juridică, prin soluționarea cuprinzătoare a litigiului dintre părți1.
Instanța este, aşadar, îndreptățită şi chiar obligată să verifice
litigiul sub toate aspectele, indiferent dacă reclamantul încearcă
limitarea chestiunilor juridice deduse judecății şi chiar dacă
ambele părţi ar conveni această limitare, întrucât se opune adagiul
iura novit curia2.
Reclamantul nu poate eluda această regulă nici prin omisi‐
unea de a prezenta în proces fapte care ar putea fi subsumate
ipotezei normelor a căror aplicare nu o doreşte (în litigiul respec‐
tiv), având în vedere că, aşa cum am arătat deja, din complexul
faptic ce intră în structura obiectului litigiului fac parte toate
faptele care ar fi de natură a justifica pretenția formulată, aşa cum
1 A se vedea şi J. von Ungern‐Sternberg, Grundfragen des Streitgegenstands
bei wettbewerbsrechtlichen Unterlassungsklagen (Probleme de principiu privind

obiectul litigiului în cazul acţiunilor în încetarea unei conduite în materia
dreptului concurenţei), GRUR (Gewerblicher Rechtsschutz und Urheberrecht –
Proprietate industrială şi drept de autor) 2009, p. 901 şi urm. În sensul inadmi‐
sibilității limitării, de către reclamant, a aspectelor juridice asupra cărora
poartă dezbaterea, a se vedea şi R. Zöller (întemeietorul comentariului)/M.
Vollkommer, Zivilprozessordnung (Codul de procedură civilă), ed. a 29‐a, Ed.
Otto Schmidt, Köln, 2012, p. 17.
2 În acest sens, a se vedea BGH, hotărârea din 13 decembrie 1968, apud MDR
(Monatsschrift des Deutschen Rechts – Revista Lunară de Drept German), 1969,
p. 468, unde s‐a reținut că, chiar dacă ambele părți privesc ca valabil un act nul
pentru lipsa formei, instanța este obligată să ia în considerare din oficiu nulitatea,
fiind vorba despre o chestiune de drept sustrasă dreptului de dispoziție al părților
(numai faptele care nu sunt explicit contestate impunându‐se instanței, potrivit
principiului disponibilității). Curtea a reținut că „dreptul părților de a dispune de
proces nu este nicidecum nelimitat; el priveşte faptele introduse în proces, în
vreme ce judecătorul este liber să aplice legea la situația de fapt stabilită; părțile
nu pot limita ori exclude, printr‐o opinie juridică concordantă, posibilitatea
instanței de a califica juridic faptele altfel decât vor ele”.
Considerăm că citatul expus este cât se poate de clar, iar ideea pe care o
conține trebuie avută în vedere şi în dreptul procesual civil român, unde prea
lesne se admitea, sub imperiul vechii reglementări, a se judeca un proces doar
sub aspectul anumitor temeiuri de drept invocate de reclamant, cu ignorarea
adagiului iura novit curia şi a limitelor principiului disponibilității în ceea ce
priveşte dreptul aplicabil.
56
s‐au petrecut în materialitatea lor, indiferent dacă au fost expuse
de reclamant sau nu şi indiferent de norma aplicabilă – acesta
suportând, aşadar, riscul unor susțineri faptice incomplete1.
Tocmai de aceea, temeiurile juridice expuse ori normele de
drept invocate de reclamant nu prezintă relevanță, acesta nefiind
de altfel obligat de lege să îşi motiveze în drept cererea.
Desigur, această aplicare generoasă a principiului iura novit
curia înseamnă o degrevare majoră a reclamantului de grija
calificării (corecte a) pretenției sale; aceasta constituie avantajul
net al teoriei procesuale a obiectului litigiului, care, în tot cazul,
priveşte ca nerelevantă concepția juridică exprimată de reclamant
în cuprinsul cererii sale şi nu limitează obiectul litigiului la un
anumit temei juridic. În acest fel, se creează într‐adevăr premisele
unei soluționări cuprinzătoare a cauzei, de natură să excludă alte
procese.
Ca un corolar al acestei posibilități foarte largi a instanței de a
examina cererea chiar sub aspecte juridice pe care reclamantul nu
le‐a invocat, instanța este obligată să asigure o contradictorialitate
efectivă a dezbaterilor, învederând părților atât aspectele juridice
din perspectiva cărora este examinată cererea, cât şi necesitatea
completării faptelor expuse, tocmai pentru a verifica posibila
incidență a unei norme sau a alteia (art. 139 ZPO). Ca urmare,
instanța trebuie să aibă un rol activ în ceea ce priveşte dezbaterea
chestiunilor de fapt şi de drept pertinente în cauză şi să aibă o
conduită „transparentă”, expunându‐şi cel puțin sub forma unor
ipoteze diferitele variante care o preocupă şi, ca atare, faptele
necesare pentru a „umple” modelul juridic luat în considerare2.
1 A se vedea Stein/Jonas/Roth, vol. IV, pp. 45‐46. S‐a arătat, de asemenea,
că „reținerea unei cauze unitare a cererii formulate nu este împiedicată de
împrejurarea că mai multe drepturi subiective aflate în concurs necesită,
pentru a fi concludent argumentate, expunerea unor fapte mai mult sau mai
puțin diferite. Expunerea unor noi fapte, care îndeplinesc ipoteza altei norme
de drept substanțial, nu este de natură a duce în mod necesar la reținerea altui
obiect al litigiului”. A se vedea J. von Ungern‐Sternberg, loc. cit., p. 905, şi
jurisprudența acolo citată.
2 A se vedea W. Habscheid, Die neuere Entwicklung der Lehre..., op. cit.,
pp. 185‐187. Vom vedea că soluția expusă în text se impune și judecătorului
Iura novit curia
57
Numai în acest fel, riscul pe care îl comportă teoria expusă
pentru reclamant, de a constata că puterea lucrului judecat se
extinde şi asupra unor temeiuri juridice pe care el nu le‐a invocat
(din neştiință sau din orice alte considerente), neexistând astfel
posibilitatea unui nou litigiu sub o nouă calificare, poate fi contra‐
balansat în aşa manieră încât să păstreze un nivel rezonabil şi
acceptabil. De asemenea, inconvenientul sesizat în teorie, conform
căruia există riscul ca autoritatea lucrului judecat să se extindă şi
asupra unor aspecte ce nu au format obiectul dezbaterilor şi al
judecății, poate fi prevenit printr‐o definire mai strictă a situației
de fapt ce a stat la baza cererii formulate, în cazul verificării auto‐
rității lucrului judecat.
Este însă de observat, în final, că, în pofida tuturor dificultă‐
ților sale, această manieră de a privi obiectul litigiului şi partajarea
prerogativelor părților, respectiv ale instanței, pune lucrurile în
ordine, fiind firesc ca părțile să se „ocupe” de faptele pe care îşi
întemeiază pretențiile şi apărările, fapte pe care trebuie să le
susțină în mod concludent şi să le probeze, iar instanța să se
„ocupe” de dreptul aplicabil (iura novit curia), iar nu invers,
respectiv ca instanța să administreze din oficiu probe, căutând „să
afle adevărul”, adesea chiar împotriva voinței părților, iar recla‐
mantul să limiteze aspectele juridice sub care instanța „are voie”
român, potrivit concepției noului Cod. Este adevărat că judecătorului german îi
incumbă obligația adițională de a purta o veritabilă discuție juridică cu partea,
în care anticipează inclusiv care ar putea fi soluția în cauză, chestiune care
depășește, credem, soluția la care s‐a oprit legiuitorul român (pentru detalii, a
se vedea infra, Capitolul III); judecătorul român poate însă, la rândul său, să
pună în discuție calificarea juridică corectă, să atragă atenția părților asupra
problemelor de fapt și de drept relevante în cauză, asupra cărora urmează să se
raporteze în apărările și concluziile lor, după cum poate soluționa prin încheieri
interlocutorii excepții procesuale, incidente procesuale și alte chestiuni liti‐
gioase (art. 235 NCPC), toate acestea fiind de natură a prefigura, într‐o anumită
măsură, soluția ce va fi pronunțată în cauză. Așadar, diferențele nu (mai) sunt
atât de nete, cel puțin nu din perspectiva concepției legislative. Diferențele sunt
marcante în practică, judecătorii români fiind, deocamdată, mai degrabă
obișnuiți să nu se exteriorizeze, îndeosebi cu privire la chestiuni de drept,
având o atitudine rezervată.
58
să examineze cauza, succesul sau insuccesul cererii fiind practic
determinat de (in)abilitatea reclamantului de a‐şi susține intere‐
sele (ori de congruența opiniei juridice a reclamantului cu opinia
juridică a instanțelor!)1.

2.3. Noţiunea de cauză și principiul iura novit curia în
dreptul francez
În mod justificat s‐a spus în doctrina franceză că noțiunea de
cauză prezintă relevanță pe tot parcursul procesului, în ceea ce
priveşte chestiunile de admisibilitate de ordin procedural (com‐
petența, litispendența, conexitatea, chestiunile prejudiciale de‐
curgând din adagiul: penalul ţine în loc civilul), dreptul la acțiune
(cererile cu caracter nou, în considerarea cauzei diferite, autori‐
tatea de lucru judecat) şi fondul cauzei (principiul imutabilității
litigiului)2.
Diversitatea opiniilor în discuție îşi are un corespondent în
discuțiile asupra cauzei în doctrina franceză. Astfel, s‐a arătat că
asupra cauzei au fost exprimate, în esență, următoarele trei opinii:
1) cauza constituie regula de drept invocată ori principiul sau
categoria juridică pe care se întemeiază cererea; 2) intermediar,
cauza a fost privită ca fiind actele sau faptele care servesc drept
fundament al dreptului, calificate juridic; 3) într‐o a treia opinie,
atribuită lui Motulsky, dar pe care acesta însuşi o regăseşte la
Glasson şi Tissier, cauza constă în circumstanțele de fapt invocate
pentru a stabili existența dreptului subiectiv prin care se traduce,
din punct de vedere juridic, pretenția formulată; calificarea
juridică este însă exterioară noțiunii de cauză.
1 Opinie pe care, pentru ca aleatoriul şi riscul procesual să fie crescute la
maximum, părțile nu o află în timp util, în timpul procesului, ci abia la finalul
acestuia, uneori prin veritabile hotărâri‐surpriză.
2 A se vedea, pentru un studiu amplu şi pertinent, H. Motulsky, La cause de
la demande…, op. cit., p. 100 şi urm. Pentru o opinie mai reținută cu privire la

utilitatea noțiunii de cauză în dreptul francez actual, a se vedea L. Cadiet,
E. Jeuland, Droit judiciaire privé, ed. a 7‐a, Ed. Lexis Nexis, Paris, 2011, p. 376.
Iura novit curia
59
În această din urmă opinie, pretenția însăşi are ca obiect un
rezultat economic ori social, care corespunde unei categorii juri‐
dice, însă nu se identifică cu aceasta din urmă. Reclamantul tinde
la obținerea unui rezultat, pe temeiul unor fapte de natură să‐i
justifice pretenția, nefiind ținut să califice juridic aceste pretenții
(e.g., „cu titlu de daune‐interese”); dacă totuşi reclamantul impri‐
mă cererii sale o „coloratură juridică”, aceasta nu leagă instanța,
care nu poate respinge pretenția dedusă judecății pe motiv că
reclamantul şi‐a calificat juridic insuficient ori greşit pretenția for‐
mulată. Din acest punct de vedere, se aplică cu strictețe o deli‐
mitare între fapte şi drept: primele trebuie introduse de părți în
proces şi trebuie probate; ele nu pot fi modificate de judecător
(„da mihi factum…”). Judecătorul este însă „stăpânul” dreptului,
fiind ținut să aplice norma de drept incidentă în cauză, indiferent
de calificarea juridică propusă de părți ori de susținerile acestora
(„…dabo tibi jus”)1. În această concepție2, cauza este reprezentată
de un „complex faptic” care constituie fundamentul dreptului care
justifică pretenția formulată. Cu alte cuvinte, reclamantul formu‐
lează o pretenție şi expune nişte fapte în motivarea acesteia (e.g.,
călătorul care cere Căilor Ferate plata unei sume de bani cu titlu de
despăgubiri pentru că s‐a rănit pe scara de acces din gară nu tre‐
buie să indice dacă fundamentul pretenției sale este unul delictual
ori contractual, dacă se întemeiază pe obligația de securitate ine‐
rentă contractului de transport, pe obligația generală de a amenaja
în mod corespunzător instalațiile deschise publicului ori pe răs‐
punderea pentru „fapta lucrului”); judecătorul, din proprie iniția‐
tivă, trebuie să identifice şi să aplice norma de drept în a cărei ipo‐
teză se subsumează faptele pretinse, respectiv a cărei dispoziție
legitimează, fundamentează pretenția formulată. Aşadar, cauza
constă în elementele de fapt generatoare ale dreptului în chestiune.
Dacă, în virtutea principiului disponibilității, s‐a spus că păr‐
țile sunt stăpâne pe materia litigioasă, aceasta, înțeleasă corect, se
1 În acest sens, a se vedea H. Motulsky, Le rôle respectif du juge et le
parties…, op. cit., p. 38 şi urm.
2 Citată şi rezumată pertinent de A. Nicolae, Relativitatea şi opozabilitatea
efectelor hotărârii judecătoreşti, Ed. Universul Juridic, București, 2008, pp. 77‐78.
60
constituie din pretenția formulată şi din faptele introduse în pro‐
ces, care nu pot fi schimbate; în acest fel, principiul disponibilității
se conciliază cu exigențele funcției jurisdicționale (care presupune
obligația pentru judecător de a spune dreptul – iura novit curia –
indiferent dacă aplicarea normei incidente a fost cerută de părți
sau nu). După cum s‐a spus cu temei despre judecător, le droit est
son domaine; la Justice est sa vocation1.
De esența funcției jurisdicționale este, aşadar, ca judecătorul
să dea eficiență din oficiu normei juridice aplicabile, indiferent că
aceasta este de ordine publică ori supletivă (în măsura în care
părțile nu au derogat de la ea, aceasta se impune părților şi deci şi
instanței), şi fără a fi ținut de o calificare juridică eronată dată de
parte. În exemplul călătorului care cere daune Căilor Ferate, se
admite că, dacă reclamantul nu şi‐a calificat juridic cererea, instanța
este liberă să dea calificarea juridică exactă; în aceste condiții, dacă
reclamantul se înşală asupra calificării juridice şi îşi întemeiază
cererea pe răspunderea delictuală, este interzis judecătorului să
deceleze în exact aceeaşi situație de fapt elementele încălcării unei
obligații contractuale de securitate? Un asemenea rezultat, s‐a
spus, este flagrant ilogic şi nu poate fi primit.
În raport de cele expuse şi în text, aderăm la această concep‐
ție, pe care credem că o regăsim, cel puțin în trăsăturile sale gene‐
rale, şi în opinia dominantă în literatura noastră (însă mult mai
puțin în practica judiciară): calificarea juridică nu face parte din
„cauza” care se impune întocmai judecătorului şi care este imu‐
tabilă. Limitele posibilității judecătorului de a da cererii calificarea
juridică exactă privesc, pe de o parte, ipoteza în care prin schim‐
barea calificării juridice se schimbă în mod semnificativ şi ele‐
mentele de fapt care justifică pretenția formulată, din perspectiva
noii calificări, ceea ce face ca şi cauza să fie alta, iar, pe de altă
parte, necesitatea ca noua calificare juridică să fie pusă de jude‐
cător în discuția părților, pentru a se respecta principiul contra‐
dictorialității şi al dreptului la apărare2.
1 A se vedea H. Motulsky, La cause de la demande…, op. cit., p. 128.
2 A se vedea, pe larg, H. Motulsky, La cause de la demande…, op. cit., passim.
Iura novit curia
61
Caracterul preponderent factual al noțiunii de cauză, susținut
de H. Motulsky (într‐o manieră apropiată de cea afirmată și în
dreptul german)1 a fost reținut și de Curtea de Casație franceză în
hotărârea adunării plenare din data de 7 iulie 2006, pronunțată în
cauza Césaréo2, în care s‐a reținut că, în condițiile în care s‐a
formulat aceeași pretenție (plata unei remunerații pentru munca
prestată de reclamant în folosul defunctului său tată) între aceleași
părți (moștenitori având calitatea de frați), identitatea de cauză și
deci autoritatea de lucru judecat au fost reținute în mod legal prin
hotărârea Curții de Apel, neavând relevanță că în primul proces
pretenția a fost întemeiată pe dispoziții ale Codului rural, în vreme
ce în al doilea proces s‐a invocat îmbogățirea fără justă cauză.
Curtea de Casație a statuat că reclamantul nu poate înlătura iden‐
titatea de cauză a celor două cereri prin invocarea unui fundament
(temei) juridic nou, pe care s‐a abținut să‐l invoce în termen util în
primul proces. Această decizie a fost confirmată în jurisprudența
ulterioară a Curții de Casație3.
Ca urmare, s‐a arătat în doctrină că noţiunea de cauză a fost
„redusă” doar la elementele de fapt ale litigiului, ceea ce interzice, pe
viitor, invocarea ulterioară a unui fundament (temei) juridic diferit
1 Nu putem să nu observăm asemănarea ideilor lui Henry Motulsky cu
concepția lui Walther Habscheid (expusă supra, pct. 2.2) asupra a ceea ce în
doctrina franceză şi română se numeşte „cauză”, iar în cea germană, o
componentă a „obiectului litigiului”. Ambele concepții reflectă în mod just ra‐
portul dintre principiul disponibilității şi principiul iura novit curia. Ca amănunt
biografic, notăm că Motulsky a studiat în perioada interbelică la Ludwig‐
Maximilians – Universität München, ceea ce poate explica în mod plauzibil
apropierea vădită a teoriei sale de punctele de vedere exprimate în doctrina
germană.
2 Cass. fr. ass. plén., disponibilă online pe www.legifrance.gouv.fr
(http://www.legifrance.gouv.fr /affichJuriJudi.do?oldAction=rechJuriJudi&idTexte=
JURITEXT000007054984&fastPos=1, pagină vizitată la data de 9 mai 2014).
3 A se vedea Cass. fr. civ. 1re, hotărârea din 1 iulie 2010, în care s‐a reținut
autoritatea de lucru judecat, pe motiv că recurenții (reclamanți în al doilea
proces și pârâți în primul) trebuiau să înfățișeze în primul proces ansamblul
motivelor care ar fi putut justifica respingerea cererii formulate împotriva lor),
disponibilă online pe www.jurisprudentes.net (http://www.jurisprudentes.net/L
incontournableprincipede.html, pagină vizitată la 9 mai 2014).
62
în susţinerea unei cereri având același obiect și formulată între
aceleași părţi1.
În doctrina recentă se rețin trăsăturile esențiale ale teoriei lui
Motulsky, arătându‐se, față de dispozițiile art. 12 C. pr. civ. fr.2, că,
sub sancțiunea denegării de dreptate, judecătorul este obligat să
califice faptele alegate de părți în scopul de a determina regula de
drept adecvată soluționării litigiului3. Este, așadar, incontestabil că
judecătorul este obligat să dea calificarea juridică exactă.
Controversa privește însă chestiunea de a ști dacă în prezența
unei calificări juridice date de reclamant, care este însă eronată,
judecătorul poate să schimbe calificarea juridică, dând‐o pe cea
exactă, ori este obligat să procedeze în acest mod? Notăm că nu se
pune problema ca judecătorul să fie ținut de calificarea juridică
eronată dată de parte, această teză nefiind susținută (aproape)4 de
nimeni.
În această privință jurisprudența Curții de Casație nu a fost
unitară, oscilând între soluția obligaţiei de a restabili calificarea
1 A se vedea L. Cadiet, E. Jeuland, op. cit., p. 376. Deși autorii arată că, din
punct de vedere teoretic, cauza constă în ansamblul elementelor de fapt și de
drept care justifică pretenția, respectiv în situația de fapt calificată juridic, arată
ulterior că, prin raportare la dispozițiile Codului de procedură civilă francez și
la jurisprudența Curții de Casație, controversa cu privire la ceea ce intră în
componența „cauzei” este fără relevanță practică; utilitatea noțiunii de cauză
servește determinării a ceea ce reprezintă o cerere nouă și a autorității de lucru
judecat, or, în materia cererilor noi, art. 565 C. pr. civ. fr. permite schimbarea
fundamentului juridic al pretențiilor în apel („Les prétentions ne sont pas
nouvelles dès lors qu'elles tendent aux mêmes fins que celles soumises au premier
juge même si leur fondement juridique est différent”), iar în materia autorității de
lucru judecat, schimbarea fundamentului juridic nu este de natură să înlăture
identitatea de cauză, după cum rezultă din cauza Césaréo (ibidem, pp. 375‐376).
2 Potrivit acestui text, identic din punct de vedere semantic cu art. 22
alin. (1) NCPC român, „le juge tranche le litige conformément aux règles de droit
qui lui sont applicables”.
3 A se vedea L. Cadiet, E. Jeuland, op. cit., p. 408, precum și jurisprudența
acolo citată; de asemenea, a se vedea J. Héron, Th. Le Bars, Droit judiciaire privé,
ed. a 4‐a, Ed. Montchrestien, Paris, 2010, p. 224 și urm.
4 Cu privire la unele decizii izolate în acest sens, a se vedea totuși J. Héron,
Th. Le Bars, op. cit., p. 227.
Iura novit curia
63
juridică exactă (cu consecința casării deciziilor care nu au pro‐
cedat în acest fel) și cea a facultăţii de a proceda în acest mod. Prin
hotărârea adunării plenare din data de 21 decembrie 2007, Curtea
de Casație a decis că instanța nu este obligată, sub rezerva unor
dispoziții contrare, să schimbe fundamentul juridic invocat de
parte în sprijinul pretenției sale1.
Soluția a fost însă criticată, cu argumentul că distincția dintre
situația reclamantului care nu a indicat niciun temei juridic (caz în
care instanța este obligată să dea calificarea juridică exactă) și cea
a reclamantului care a indicat un astfel de temei (caz în care
restabilirea calificării corecte ar fi facultativă) este nejustificată,
întrucât este diminuat dreptul la o bună justiție al părții care a
înțeles să contribuie la rezolvarea juridică a litigiului2.
Chiar și în optica adoptată în cele din urmă de Curtea de
Casație franceză, restabilirea calificării juridice exacte este
obligatorie în cazul în care legea dispune astfel, în cazul normelor
de ordine publică și în cazul în care jurisprudența Curții de Justiție
a Uniunii Europene impune instanțelor naționale să invoce din
oficiu anumite reguli, precum în materia dreptului consumației3.
1 Cass. fr. ass. plén., disponibilă online pe www.courdecassation.fr
(http://www. courdecassation.fr/publications_26/bulletin_information_cour_ca
ssation_27/bulletins_information_2008_2590/n_680_2699/jurisprudence_2702/#
arreta, pagină vizitată la 9 mai 2014). Sesizate cu o cerere având ca obiect
garanția pentru vicii ascunse ale unui autoturism vândut, instanțele de fond au
respins acțiunea, întrucât pretinsele vicii ascunse nu au fost dovedite. Recursul,
formulat cu motivarea că instanța de apel a omis să dea cererii calificarea juri‐
dică exactă și să analizeze pretențiile formulate din perspectiva lipsei confor‐
mității autoturismului cu calitățile convenite, a fost respins de Curtea de
Casație, cu motivarea expusă în text. Din perspectiva dreptului român, soluția în
sine ne pare corectă, însă nu cu motivarea că instanțele nu ar fi obligate să dea
cererii calificarea juridică exactă (vom reveni în text asupra chestiunii), ci cu
motivarea că reclamantul care a propus un anumit fundament juridic nu ar
putea invoca pentru prima oară în recurs o calificare juridică nouă, fiind vorba
despre un motiv nou, care nu a fost propus în condițiile art. 488 alin. (2) NCPC
român.
2 În acest sens, reluând practic argumentele lui Motulsky în această
privință, a se vedea J. Héron, Th. Le Bars, op. cit., p. 226.
3 A se vedea L. Cadiet, E. Jeuland, op. cit., p. 408.
64
În ceea ce privește chestiunea de a ști dacă judecătorul este
obligat să schimbe calificarea juridică propusă în mod eronat de
parte, s‐a făcut o distincție judicioasă între următoarele două
situații1:
1) în cazul în care în susținerea pretenției formulate recla‐
mantul a invocat în mod concludent2 faptele care corespund ipo‐
tezei normei de drept, iar aceste fapte rezultă din dosar, aplicarea
corectă a respectivei norme (neinvocate) constituie o activitate
„de drept pur”, care nu mai necesită constatări de fapt supli‐
mentare; în această ipoteză, judecătorul este obligat să dea cererii
calificarea juridică exactă;
2) în cazul în care faptele necesare aplicării unei norme
juridice diferite de cea invocată nu au fost alegate în mod conclu‐
dent și nici nu rezultă din actele dosarului, ceea ce înseamnă că ar
fi necesare constatări de fapt suplimentare, judecătorul nu este
obligat să pună în discuție și să rețină o calificare juridică diferită.
Spre exemplu, dacă reclamantul cere anularea contractului de
vânzare, invocând eroarea – viciu de consimțământ, fără a alega în
mod concludent, conturat fapte de natură să susțină posibila
existență a unui dol, judecătorul nu este obligat să pună în discuție
calificarea juridică alternativă a pretenției formulate, întrucât
aceasta s‐ar întemeia pe fapte neintroduse în proces și s‐ar ajunge
la schimbarea cauzei cererii.

român
Considerațiile de drept comparat ce precedă sunt concludente
pentru demersul de a găsi interpretarea potrivită a regulilor
1 A se vedea J. Héron, Th. Le Bars, op. cit., pp. 224‐225.
2 Este vorba despre o invocare caracterizată, cu intenția ca respectivele
fapte să susțină pretenția formulată, iar judecătorul să statueze asupra lor, iar
nu doar despre menționarea incidentală, eliptică a unor fapte asupra cărora nu
se insistă. Și în această privință doctrina franceză prezintă anumite similitudini
cu cea germană, unde se cere ca faptele susținute de reclamant să fie complete,
clare și concludente („schlüssig”), de natură ca, dacă ar fi adevărate, să justifice ele
însele aplicarea normei de drept incidente și admiterea cererii reclamantului.
Iura novit curia
65
instituite de noul Cod în această materie. În același scop, al înțele‐
gerii corecte a noii reglementări, este necesar să examinăm în
prealabil și controversele ivite sub imperiul vechii reglementări
referitoare la posibilitatea sau imposibilitatea instanței judecă‐
torești de a schimba calificarea juridică dată de titularul cererii.

2.5. Istoricul noţiunii de cauză a cererii de chemare în
judecată
În doctrină se arată că actul de procedură prin care partea
interesată se adresează instanței pentru a invoca aplicarea legii la
un caz determinat, punând în mişcare acțiunea civilă, poartă denu‐
mirea de chemare în judecată1. Această definiție conține cele două
elemente care configurează obiectul judecății (în sens larg): o
pretenție concretă, întemeiată pe „un caz determinat”, anume, pe o
anumită împrejurare de fapt de care legea leagă anumite conse‐
cințe juridice.
S‐a arătat astfel că „obiect al procesului îl constituie ceea ce
părțile înțeleg să supună judecății, ceea ce ele pretind ca judecă‐
torii să verifice, să aprecieze, să constate, să judece. Deci, acțiunea
aduce în discuție o problemă de fapt şi o problemă de drept (…)”2.
1 A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Drept procesual civil. Curs
selectiv. Teste grilă, ed. a 5‐a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 196 (lucrare
citată în continuare „Curs selectiv”).
S‐a arătat că „petiția în justiție este actul introductiv de instanță, prin care
forul judecătoresc este sesizat de cererea reclamantului şi prin care instanța
este legată şi obligată de a lua în cercetare pretențiile petiționarului. Această
obligație este consecința naturală a principiului fundamental al egalității şi
libertății fiecărui cetățean în fața legilor, după care, organele puterii publice
stau la dispoziție tuturor cetățenilor țărei (ca şi străinilor) pentru apărarea
drepturilor fiecăruia, fără nici o distincțiune”. În acest sens, a se vedea
V.G. Cădere, Tratat de procedură civilă – după legile de unificare şi legile în
vigoare în Vechiul Regat şi în Transilvania, Ed. Cultura Națională, Bucureşti,
1928, p. 271.
2 În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de
procedură civilă, vol. I, Ed. Național, Bucureşti, 1997, p. 262.
66
Potrivit art. 69 C. pr. civ. (forma în vigoare din anul 1900)1,
petiția introductivă va cuprinde, între altele, obiectul cererii şi
faptele pe care se sprijină [lit. b)], iar neindicarea temeiurilor de
fapt şi de drept pe care se sprijină cererea îndreptățesc partea
interesată de a cere amânarea şi comunicarea lor [lit. d)]2.
Dispoziții în mare măsură similare cu cele actuale au fost
introduse prin prima Lege de accelerare a judecăților din 19253,
1 Codul de procedură civilă a suferit modificări importante în acel an, fiind
republicat în M. Of. nr. 281 din 15 martie 1900.
2 După cum rezultă din expunerea de motive a Legii din 1900 (apud
Em. Dan, Codul de procedură civilă adnotat, Atelierele grafice Socec & Co.,
Bucureşti, 1910, p. 80; lucrare citată în continuare, brevitatis causa, „Em. Dan,
p. …”), pentru prima oară, această lege a obligat părțile să fixeze punctele de fapt
şi de drept asupra cărora poartă litigiul, întrucât trebuie să se ştie dinainte ce
chestiune trebuie să dezlege judecătorul. Anterior, se permitea părților să
modifice, oral, obiectul litigiului chiar şi în cursul dezbaterilor pe fond, ceea ce
ducea la „amăgiri în dezbateri şi greşeli în hotărâri” (ibidem, p. 79).
Petiția este nulă, dacă nu cuprinde obiectul cererii (Cas. I, dec. din
22 septembrie 1889, apud Em. Dan, p. 83); cu o oarecare laxitate, corespun‐
zătoare lipsei sancțiunilor exprese din lege, jurisprudența a admis modificarea
obiectului (Cas. I, dec. din 20 decembrie 1896, apud Em. Dan, p. 84) şi a cauzei
(Trib. Romanați, sent. din 11 decembrie 1907, apud Em. Dan, p. 85) până la
închiderea dezbaterilor în primă instanță.
3 Legea din 19 martie 1925 privitoare la unificarea unor dispozițiuni de
procedură civilă şi comercială şi accelerarea judecăților înaintea tribunalelor şi
curților de apel, precum şi pentru unificarea competenței judecătoriilor, apud
E. Herovanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, organizare judecăto
rească şi competinţă, vol. I, Institutul de Arte Grafice „Viața Românească”, Iaşi,
1926, p. 429 şi urm. Printr‐un concis, dar elocvent comentariu, autorul subliniază
că scopul legii a fost concentrarea judecăților, disciplina formelor procedurale,
prin sancțiuni riguroase pentru neîndeplinirea obligațiilor stabilite de lege,
structurarea procesului în două faze distincte: procedura preparatorie şi
procedura de judecată: „E uşor de spus că «o bună aplicație a legei vechi ar putea
asigura celeritatea judecăților». Dovada cea mai bună c’acest lucru nu e cu putință
e că de 60 de ani de când această lege se aplică în vechiul regat ea n’a putut realiza
o asemenea celeritate. (…) Da, legea veche e bună, fără discuție. Dar marea putere
de apreciere a judecătorilor, unită cu nepăsarea şi cu reaua credință a părților, au
dus fatal la diformațiunea totală a principiilor sale şi la creiarea în practică, a unui
sistem cu totul diferit de acel pe care l’a voit legea”. (ibidem, pp. 446‐447). Aceste
Iura novit curia
67
care prevedea, în art. 1, că cererea de chemare în judecată trebuie
să cuprindă şi obiectul cererii şi valoarea lui, după aprecierea
reclamantului, când este susceptibil de evaluare [lit. c)], precum şi
„indicațiunea lămurită a tuturor motivelor de fapt şi de drept pe
cari se întemeiază cererea” [lit. d)]1, dispoziții prevăzute sub
sancțiunea expresă a nulității [art. 3 alin. (1)]. Dispoziții similare
se regăseau în art. 1 din Legea de accelerare a judecăților din
1929, respectiv în succesoarea acesteia din 1943, precum şi în
art. 112 pct. 3 şi 4 C. pr. civ. 1865 (forma în vigoare din anul 1948).
În ceea ce priveşte obiectul şi cauza cererii, s‐a arătat, în
doctrina mai veche, că obiectul cererii „are însemnătate din mai
multe puncte de vedere: arată pârâtului ceea ce îi cere recla‐
mantul, punându‐l în măsură să‐şi dea seama dacă poate consimți
la această cerere sau cu ce mijloace poate să se opună; constitue
un element în determinarea competenței şi a autorității lucrului
judecat”. Cererea trebuie să cuprindă şi motivele de fapt, înțelese
ca „împrejurările de ordin material din care derivă pretenția”,
respectiv motivele de drept, prin care „se înțelege titlul juridic din
care derivă pretenția, care poate fi o obligație, un testament, o
donație. Prin motive de drept se înțelege şi cauza juridică, ce în
convenții înseamnă echivalentul unei îndatoriri, iar în procedură
fundamentul juridic al pretenției (…). În arătarea motivelor de
drept nu este nevoe de formule sacramentale, de înşirarea tuturor
textelor de lege, mai ales când ele nu există, ci de formularea
limpede, completă, a principiilor juridice, pentru a nu surprinde
partea adversă”2.
cuvinte ar putea fi adresate şi astăzi susținătorilor ideii că adoptarea unui nou cod
de procedură civilă nu ar fi fost, de fapt, necesară.
1 „Prin indicațiunea lămurită, evident se înțelege că nu poate fi vorba de o
înşirare vagă şi sumară, ci de o indicațiune cât mai precisă şi documentată
asupra fiecărui cap de cerere (…) o concluziune scrisă anticipată, desvoltată şi
documentată aşa fel, încât instanța să poată hotărî chiar în lipsa părții”. Trib.
Iaşi, II, 1930, apud C. Zotta, vol. I, p. 117.
2 În acest sens, a se vedea P. Vasilescu, Tratat teoretic şi practic de
procedură civilă, vol. III, Institutul de Arte Grafice „Alexandru A. Țerek”, Iaşi,
1940, pp. 158‐159. Autorul surprinde corect faptul că adesea nici nu există,
68
S‐a arătat că, deşi textele anterioare, echivalente fostului
art. 112 pct. 3 C. pr. civ. 1865, vorbind despre obiectul cererii şi
despre valoarea lui, par a induce o confuzie între obiectul proce‐
sului – petitul cererii, ceea ce reclamantul pretinde a fi judecat – şi
obiectul dreptului pretins, de vreme ce se face referire la „valoarea
obiectului” şi la individualizarea imobilelor, această confuzie nu
este dăunătoare, pentru că obiectul dreptului pretins intră în mod
logic în conținutul obiectului procesului.
În mod just s‐a subliniat că simpla indicare a obiectului
dreptului nu este suficientă pentru a determina obiectul cererii;
este, aşadar, nevoie de date care să „precizeze întreaga problemă
de fapt şi de drept adusă în discuție”1.
De asemenea, s‐a arătat că „prin motive de drept şi de fapt,
textul designează toate acele fapte, circumstanțe şi date a căror
cunoaştere e neapărat necesară pentru explicaţiunea şi lămurirea
obiectului procesului în toată întinderea lui – cu dreptul afirmat de
reclamant, cu obligația pusă în sarcina pârâtului şi cu tot ce ne
poate informa despre natura raportului juridic şi despre cauza lui.
(...) o cerere având de obiect evacuarea sau predarea unei case,
fără nici o lămurire alta, fără nimic în conținutul ei care să conducă
la caracterizarea şi justificarea pretențiunei ridicate, e o cerere
neconcludentă, inadmisibilă (după împrejurări, neserioasă chiar) şi
cu privire la care nici un tribunal nar putea statua printro
hotărâre favorabilă, adecă de admitere; deşi o asemenea cerere de
evacuare ar fi la prima vedere o cerere cu obiect precis, deci con‐
formă cu cerințele legei. Că pentru ca judecătorul so poată lua în
cercetare, ar trebui ca el să cunoască ce semnificaţie juridică are
evacuarea sau predarea imobilului, pe ce temeiu juridic se bazează,
propriu‐zis, un text de lege care să fundamenteze în drept pretenția formulată,
aceasta sprijinindu‐se pe anumite reguli şi principii ale dreptului, deduse din
normele dreptului pozitiv, dar care nu sunt consacrate nemijlocit de acesta. S‐a
decis că „arătarea unui principiu de drept, atunci când nu ar exista un text
precis de lege, este suficientă spre a constata motivarea acțiunei în drept”. Trib.
Prahova, I, jurnal nr. 6370 din 14 mai 1926, apud C. Zotta, vol. I, p. 115.
1 A se vedea E. Herovanu, Legea pentru accelerarea judecăţilor din 11 iulie
1929 explicată şi adnotată, Ed. Cultura Poporului, Bucureşti, 1937, pp. 48‐49.
Iura novit curia
69
ce o provoacă şi ce o legitimează. Căci evacuarea nu e scop în sine;
şi pentru cazul nostru, obiect de sine stătător. Într‐o privință, ea nu
e decât consecința unui act iregular; în altă privință, mijlocul
practic de a restabili ordinea de drept tulburată prin actul iregular.
Evacuarea şi predarea unui imobil poate fi deci concluzia unei
acțiuni posesorii, a unei acțiuni în revendicare, a unei acțiuni în
rezoluțiunea sau anularea unui contract de locațiune; ea poate
astfel rezulta dintr‐un drept de proprietate, de uzufruct, de habi‐
tație, de concesiune, de folosință şi aşa mai departe”1 (s.n.).
Reținem, din expunerile profesorului Herovanu, următoarele
idei importante:
1) obiectul cererii constituie petitul, pretenția dedusă judecății;
acesta este necesar „pentru a se verifica şi cunoaşte competința
instanței sesizate”2;
2) obiectul cererii, singur, nu este suficient pentru a caracteriza
obiectul judecății, limitele învestirii instanței şi ale procesului; un
petit nemotivat este neconcludent şi inadmisibil, instanța nefiind
în măsură să judece3; reclamantul trebuie să indice împrejurări,
fapte, motive de natură a explica şi lămuri integral obiectul pro‐
cesului4;
1 A se vedea E. Herovanu, op. cit., pp. 50‐53.
2 Ibidem, p. 49.
3 Bunăoară, dacă reclamantul cere plata unei sume de bani, această sin‐
gură precizare, fără indicarea motivelor de fapt care justifică pretenția formu‐
lată (restituirea unui împrumut, plata unui preț sau a unei despăgubiri etc.), nu
este suficientă pentru conturarea valabilă a raportului juridic litigios.
4 Încercând o paralelă, desigur, imperfectă, cu teoriile germane despre
obiectul litigiului („Streitgegenstand”), vom observa în mod limpede că teoriile
uzuale la noi echivalează, în ceea ce priveşte structura obiectului judecății, cu
teoria dualității elementelor care compun obiectul litigiului – în Germania,
pretenția şi faptele care o întemeiază; în România, obiectul şi cauza cererii.
Felul în care profesorul Herovanu descrie funcțiile obiectului şi cauzei converg
fără îndoială în acest sens. Este evident, în ceea ce ne priveşte, că nu poate fi
formulată o pretenție nemotivată, că întotdeauna reclamantul trebuie să
expună faptele din care rezultă pretenția sa, pentru ca aceasta să fie deter‐
minată, pentru a da posibilitatea pârâtului să se apere, iar instanței, să efec‐
tueze calificările juridice necesare.
70
3) o expunere clară şi ordonată a faptelor este necesară şi, de
cele mai multe ori, suficientă pentru a permite caracterizarea juri‐
dică a cererii. Uneori însă, este indispensabil ca reclamantul să
invoce instituții şi categorii juridice precum prescripția, capaci‐
tatea, ordinea publică, posesia de bună‐credință ş.a.1.
Nu se pune însă problema ca reclamantul să fie nevoit să in‐
voce el însuși normele de drept pe care se fundamentează preten‐
ția sa. În privința acestora este aplicabil pe deplin adagiul iura
novit curia2. Jurisprudența Curții de Casație era în acest sens3.
În acelaşi sens, în doctrina din a doua jumătate a secolului al
XX‐lea s‐a arătat că prin obiect se înțelege ceea ce se cere prin
acțiune: o sumă de bani, un lucru, rezilierea unui contract etc.
Determinarea obiectului fixează limitele judecății şi permite
pârâtului să se apere, valoarea obiectului cererii fiind importantă
pentru determinarea competenței. În ceea ce priveşte motivarea,
aceasta constă în împrejurările de fapt pe care se întemeiază
1 S‐a decis însă şi că neindicarea, fie şi succintă, a motivelor de drept a
cererii cauzează pârâtului o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin
anularea actului; motivarea în drept trebuie arătată în cuprinsul cererii şi nu
poate fi dedusă din probele propuse de reclamant – Trib. Ilfov, I, sent. nr. 212
din 12 februarie 1936, apud C. Zotta, Supliment, p. 49.
2 Legea „impune obligațiunea reclamantului de a arăta, între altele, şi
motivele de drept ale acțiunei care obligațiune nu are a fi înțeleasă în sensul că
este necesară arătarea textelor de lege, pentru că încadrarea faptelor în texte
este de atributul instanţei de judecată după administrarea probelor şi desbaterea
procesului. Reclamantul este obligat a arăta motivele de drept pe cari se sprijină
acțiunea de ex. prescripțiunea, incapacitatea, buna sau reaua credință, eroarea,
dolul, violența (…)” (s.n.). În acest sens, a se vedea Em. Dan, Noua procedură
accelerată din 1929 adnotată, apud C. Zotta, vol. I, p. 110. S‐a decis că
„motivarea incomplectă a unei acțiuni, atât în fapt cât şi în drept, nu poate
atrage nulitatea ei, pentru că încadrarea faptelor în textele legei aparține
instanțelor de judecată” – Trib. Ilfov, II, sent. din 1 februarie 1927, apud C. Zotta,
vol. I, p. 116.
3 „Dacă în principiu părțile sunt libere să‐şi caracterizeze cum cred de
cuviință pretențiunile ce formulează prin acțiune, ceea ce dă însă adevăratul
caracter juridic unei acțiuni nu este calificarea făcută de părți, ci aceea făcută de
judecători şi se întemeiază pe însăşi obligațiunea din care naşte acțiunea şi pe
concluziunile puse de părți asupra acestei chestiuni” – Cas. III, dec. nr. 778 din
24 aprilie 1934, apud C. Zotta, vol. IV, p. 47.
Iura novit curia
71
cererea reclamantului, precum şi în temeiul juridic al acțiunii
(spre pildă, contractul de împrumut, contractul de vânzare, săvâr‐
şirea unui fapt ilicit etc.). Reclamantul nu este obligat să indice
chiar textele de lege corespunzătoare, fiind suficientă enunțarea
fundamentului juridic al cererii, încadrarea acesteia în textele de
lege fiind opera judecătorului. Se admite însă că, în exercițiul
rolului activ, instanța poate da calificarea juridică exactă a cererii
formulate, alta decât cea dată de reclamant prin cererea introduc‐
tivă, dar numai după ce a pus această chestiune în discuția părți‐
lor, pentru ca acestea să nu fie surprinse şi să‐şi poată face o apă‐
rare corespunzătoare1.

2.6. Controverse cu privire la posibilitatea schimbării
cauzei, sub imperiul vechii reglementări
Dacă în privința obiectului există, în esență, unitate de vederi
asupra împrejurării că acesta constă în pretenția dedusă judecății,
în doctrina anterioară noului Cod întâlnim abordări nuanțate (și
care produc reverberații până în prezent) cu privire la noțiunea de
cauză a cererii de chemare în judecată, atât în ceea ce priveşte
ponderea sau importanța temeiului juridic ori de drept indicat de
reclamant, cât şi (în strânsă legătură cu primul aspect) referitor la
posibilitatea instanței de a schimba calificarea juridică dată de
reclamant (ori lipsa acestei posibilități).
Motivele practice pentru care această chestiune prezintă
interes sunt multiple. Pentru a da un exemplu, în măsura în care
instanța este ținută de calificarea juridică dată de reclamant
pretențiilor sale, ea va trebui să‐şi stabilească competența și să
aprecieze admisibilitatea și concludența probelor tot în raport cu
această calificare juridică, chiar dacă ea este greşită. Dimpotrivă,
dacă instanța poate da ori restabili calificarea juridică corectă a
cererii, atunci trebuie să ajungem la concluzia că instanța se va
raporta în primul rând la obiectul cererii şi la motivele de fapt,
1 A se vedea I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria
generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, pp. 458‐459.
72
fiind liberă să dea calificarea juridică corectă, în vederea verificării
competenței sale, a admisibilității căii procesuale alese, a admisi‐
bilității și concludenței probelor, respectiv în vederea aplicării
corecte a normelor de drept substanțial1.
De asemenea, dacă instanța ar fi ținută de calificarea juridică
propusă de reclamant și ar găsi că aceasta este eronată, ea ar
trebui să respingă cererea, fără a avea posibilitatea de a da califi‐
carea corectă și de a pronunța o soluție justă în cauză. Soluția este
diametral opusă dacă se recunoaște instanței prerogativa firească
de a da ori de a restabili calificarea juridică corectă.
În doctrina ulterioară anului 1990 s‐a arătat că motivarea în
fapt a cererii va fi însoțită şi de motivarea în drept, adică recla‐
mantul va indica şi cauza cererii sale, temeiul juridic al acesteia.
Cauza constituie însă actul sau faptul juridic care constituie
fundamentul dreptului reclamat; aceasta nu trebuie căutată în
normele de drept, ci în „principiul generator al dreptului recla‐
mat”. Reclamantul nu este ținut, aşadar, să indice chiar textele de
lege pe care se întemeiază, fiind suficient să arate că cererea sa are
temeiul juridic într‐un contract, în succesiune etc. Judecătorul nu
este însă ținut de temeiul juridic indicat, ci trebuie să dea califi‐
carea legală corectă cererii, respectând principiul contradicto‐
rialității2.
1 A doua variantă se apropie (desigur, doar în linii mari) de soluția
jurisprudenței şi a doctrinei germane, respectiv franceze.
2 A se vedea V.M. Ciobanu, Tratat…, vol. II, pp. 30‐31, precum şi doctrina şi
jurisprudența acolo citate; în acelaşi sens, a se vedea: M. Tăbârcă, Drept
procesual civil, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2005, pp. 363 şi 461;
I. Leş, Tratat de drept procesual civil, ed. a 5‐a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010,
p. 461; s‐a arătat însă (corect) că judecătorul nu poate transforma însăşi natura
acțiunii (e.g., din acțiune în revendicare în acțiune posesorie) ori să schimbe
natura apărării pârâtului (ibidem, p. 51). În altă lucrare s‐a vorbit însă şi de
menționarea „încadrării în drept” a faptelor, prin indicarea textului de lege
încălcat, ceea ce nu considerăm a fi exact. A se vedea A. Tabacu, Drept procesual
civil, ed. a 6‐a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 186. Alți autori au
definit cauza ca fiind „situația de fapt calificată juridic”; cauza nu se poate situa
exclusiv nici pe tărâmul faptelor, nici pe tărâmul dreptului, motiv pentru care,
pentru a defini cauza, nu se poate face abstracție nici de fapte, nici de drept (a
Iura novit curia
73
S‐a arătat, de asemenea, şi că instanța este ținută de cauza
cererii de chemare în judecată, înțeleasă ca situația de fapt califi‐
cată juridic, neexistând niciun text de lege care să‐i acorde dreptul
de a schimba din oficiu fundamentul pretenției deduse judecății,
respectiv împrejurările de fapt şi de drept pe care reclamantul îşi
întemeiază pretenția. „Regula iura novit curia nu este de natură să
conducă la soluția că judecătorul ar putea să schimbe din oficiu
cauza cererii de chemare în judecată, deoarece prin această regulă
se înțelege faptul că judecătorul nu este ținut de textul de lege
indicat de parte, ci trebuie să aplice acel text de lege care cores‐
punde situației de fapt calificată juridic de către parte, în măsura
în care situația de fapt respectivă este confirmată de probele
administrate în cauză. Aşadar, calificarea juridică a situației de fapt
şi aplicarea textului de lege sunt două operațiuni distincte, ce nu
trebuie confundate, cea din urmă presupunând‐o pe cea dintâi.
Supunând o pretenție judecății, reclamantul şi‐o fundamentează
pe o anumită situație de fapt, pe care apoi o califică din punct de
vedere juridic, astfel încât pretenția respectivă să apară ca fiind
justificată (…). judecătorul va stabili situația de fapt a speței,
reținând din împrejurările de fapt prezentate de părți numai pe
acelea care au fost probate, fără să poată da o altă calificare
juridică, iar apoi va aplica textul de lege corespunzător acestei
situații, indiferent de eventualele dispoziții legale indicate de
părți”1 (s.n.). Am redat in extenso această opinie pentru a con‐
cluziona că, cel puțin la prima vedere, din ea nu rezultă neapărat
altceva decât din punctele de vedere exprimate imediat anterior.
În realitate însă, „miezul” problemei este ce anume se înțelege
prin „calificarea juridică” a cererii. Ce se întâmplă dacă situația de
fapt expusă de reclamant este calificată greşit de acesta – de
exemplu, acesta se întemeiază pe răspunderea delictuală, deşi
se vedea: G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat,
ed. a 2‐a, Ed. All, Bucureşti, 1995, p. 176; G. Boroi, Codul de procedură civilă
comentat şi adnotat, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 305).
Diversitatea opiniilor în discuție îşi are un corespondent în discuțiile
asupra cauzei în doctrina franceză, redate supra, pct. 2.3.
1 În acest sens, a se vedea G. Boroi, op. cit., vol. I, p. 143.
74
între părți există un contract, iar faptele pe care se întemeiază
pretenția fac referire (şi) la un contract încheiat între părți, ori
invers, cererea se întemeiază pe răspunderea contractuală, deşi
faptele relevă o gestiune de afaceri, ori o îmbogățire fără justă
cauză? În ultima opinie citată, se pare că nu se admite posibilitatea
ca instanța să îndrepte calificarea juridică greşită1, opinie de care
ne îndepărtăm, întrucât priveşte prea restrictiv rolul instanței în
ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptelor litigioase.
Aceasta cuprinde, în mod incontestabil, identificarea şi apli‐
carea corectă a normelor deduse judecății, indiferent dacă acestea
sunt cunoscute ori invocate (sau chiar acceptate) de parte sau nu,
întrucât principiul disponibilității nu poate avea nicio înrâurire
asupra obligației şi îndreptățirii instanței de a cunoaşte dreptul
aplicabil şi de a‐i da eficiență, potrivit principiului iura novit curia2.
Mai mult însă, succesul ori insuccesul unei acțiuni nu poate
depinde, cel puțin nu în mod determinant, de abilitatea reclaman‐
tului de a‐şi califica juridic corect cererea3.
1 Astfel, luându‐se ca exemplu cererea de plată a contravalorii bunului dat
în comodat, pierit fortuit în cursul executării convenției, s‐a arătat că, „dacă
reclamantul şi‐a fundamentat pretenția, în mod greşit, pe răspunderea civilă
delictuală, hotărârea nu va putea fi pronunțată pe temeiul răspunderii civile
contractuale” (a se vedea G. Boroi, op. cit., vol. I, p. 144).
2 Consecința acestei abordări este că simpla invocare a unui text de lege
diferit nu este de natură să justifice concluzia unei cauze diferite şi deci nu este
de natură să înlăture autoritatea lucrului judecat. În acest sens, a se vedea A.
Nicolae, op. cit., pp. 82‐83.
3 Dacă, spre exemplu, reclamantul contestă legalitatea unui act administrativ
şi se întemeiază pe dispozițiile Codului civil în materia executării obligațiilor de
a face, cererea sa va fi tratată drept o cerere în materie civilă şi deci respinsă de
plano? Or, dacă reclamantul revendică un bun, dar indică drept temei normele
şi principiile răspunderii delictuale, cererea nu poate fi primită? Sau dacă
angajatorul, care cheamă în judecată salariatul şi cere daune pentru pretinse
abateri comise în exercițiul funcției, se întemeiază pe răspunderea delictuală în
loc să invoce răspunderea contractuală, în condițiile Codului muncii, cererea sa
va fi respinsă pentru acest considerent? Credem că răspunsul nu poate fi decât
negativ, iar instanța trebuie să pună în discuția părților adevărata natură juri‐
dică a cererii.
Iura novit curia
75
Dacă o pretenție se fundamentează pe un contract, este limpede
că instanța nu ar putea, spre exemplu, admite cererea pe fundamen‐
tul unui raport delictual, izvorât dintr‐o faptă distinctă de con‐
tractul pretins. Dacă însă faptele litigioase au fost greşit calificate
juridic, iar finalitatea cererii impune stabilirea unei calificări
juridice diferite, pentru a face posibilă desfăşurarea unei judecăți
echitabile şi cu o finalitate efectivă, reală, iar nu doar declarativă şi
formală, considerăm că instanța este obligată să recalifice juridic
cererea, fiind, în principiu, îndreptățită să procedeze în acest mod,
chiar în condițiile în care reclamantul, din neştiință ori din alte
considerente, s‐ar opune acestei recalificări1.
1 În practica judiciară anterioară noului Cod de procedură civilă, dacă
reclamantul stăruia într‐un temei juridic greşit, se tindea la respingerea cererii
ca inadmisibilă, iar nu la calificarea sa corectă, dar în contra cererii recla‐
mantului. E.g., s‐a judecat că este inadmisibilă cererea în revendicare, care tre‐
buie soluționată pe calea dreptului comun, dacă reclamantul stăruie asupra
întemeierii acesteia pe Legea contenciosului administrativ – CSJ, s. cont. adm.,
dec. nr. 37/1992, apud G. Boroi, O. Spineanu‐Matei, Codul de procedură civilă
adnotat, ed. a 3‐a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 259.
În sens contrar (şi corect, după părerea noastră), s‐a statuat că, dacă prima
instanță a calificat natura juridică a unei acțiuni în anularea unor certificate de
atestare a dreptului de proprietate (acte administrative), întemeiată pe art. 111
C. pr. civ. 1865, ca fiind o cerere în contencios administrativ, motivul de recurs
invocat de reclamantă, care a invocat că „acțiunea este una civilă ,iar nu de
contencios administrativ, părțile având dreptul să‐şi aleagă cadrul procesual şi
natura acțiunii”, este nefondat, întrucât, în raport cu „natura dreptului invocat
şi scopul urmărit de către reclamantă, anume desființarea celor 2 acte adminis‐
trative, Curtea reține că prezenta cauză este una de contencios administrativ,
iar nu de drept civil. Contrar celor afirmate de către recurentă, instanța nu este
ținută de temeiul de drept invocat de către reclamant, respectiv dispozițiile
art. 111 C. pr. civ., ci, în virtutea rolului activ statuat de dispozițiile art. 129
C. pr. civ., aceasta este obligată sa dea acțiunii calificarea juridică necesară” –
C. Ap. Bucureşti, s. a VIII‐a cont. adm., dec. nr. 1591 din 17 iunie 2010, disponibilă
pe www.cab1864.eu. Mai adăugăm că în doctrină este controversată calificarea
acțiunii în nulitate absolută ca fiind una în constatare, și, chiar dacă s‐ar accepta
această calificare, art. 111 C. pr. civ. 1865, respectiv art. 35 NCPC nu este un temei
„specific civil”, acțiunea în constatarea existenței ori inexistenței putând privi un
drept ce intră în conținutul unui raport juridic de drept public.
În acelaşi sens, s‐a decis că, dacă cererea are ca obiect un conflict de
muncă, deşi în drept sunt invocate prevederile Legii nr. 554/2004, competența
76
Credem, așadar, că și sub imperiul fostei reglementări instanța
era îndreptățită și obligată să dea cererii calificarea juridică exactă,
fără ca, în principiu cel puțin, reclamantul să se fi putut opune,
limitând dezbaterile asupra calificării juridice propuse prin ce‐
rerea de chemare în judecată. Cu alte cuvinte, aplicarea corectă a
legii este o prerogativă esențială a instanței judecătorești, în virtu‐
tea prerogativelor sale jurisdicționale, și nu poate face obiectul
dispoziției părților decât acolo unde legea o permite expres.

2.7. Soluţia noului Cod de procedură civilă: restabilirea
semnificaţiei firești a principiului iura novit curia
Această soluție este consacrată fără echivoc în dispozițiile
noului Cod de procedură civilă.
Astfel, art. 22 alin. (1) NCPC prevede că „judecătorul soluțio‐
nează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile”.
Aparent banal – ori subînțeles –, acest text consacră principiul
fundamental iura novit curia, restabilind astfel deplina autoritate a
judecătorului, în ceea ce priveşte identificarea, interpretarea şi
aplicarea normelor de drept incidente, desigur, în raport cu cadrul
procesual stabilit de cererile cu care a fost învestit, precum şi cu
apărările formulate de pârât.
Art. 22 alin. (4) NCPC prevede că judecătorul dă sau resta
bileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecății,
chiar dacă părțile le‐au dat o altă denumire, dar judecătorul este
obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă.
Totuşi, după cum rezultă din art. 22 alin. (5) NCPC, judecătorul nu
poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care
părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care,
potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele
de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă
astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.
materială aparține tribunalului, potrivit art. 2 alin. (1) lit. e) C. pr. civ. 1865, iar
nu curții de apel, ca instanță de contencios administrativ – ICCJ, s. civ. propr.
int., dec. nr. 1019 din 17 februarie 2010, disponibilă pe www.scj.ro.
Iura novit curia
77
2.8. Conţinutul principiului iura novit curia
Dispozițiile art. 22 alin. (1) NCPC trebuie coroborate cu
art. 252 alin. (1) NCPC, potrivit căruia instanța de judecată trebuie
să ia cunoştință din oficiu de dreptul în vigoare în România. Este
evident că instanța trebuie să ia cunoștință din oficiu de dreptul în
vigoare, pentru a identifica norma juridică aplicabilă și a‐i da de‐
plină eficiență în cauza dedusă judecății, nefiind vorba despre o
simplă cunoaștere abstractă a regulilor de drept – cunoaștere pe
care, de altfel, adagiul nemo censetur ignorare legem o pune în sar‐
cina tuturor subiectelor de drept.
Folosind sintagma „dreptul în vigoare”, legiuitorul atrage
atenția asupra faptului că nu este vorba numai despre lege, în sens
formal, ca act normativ adoptat de Parlament, ori despre acte nor
mative cu putere de lege adoptate de legiuitorul derivat (Guvernul),
ci despre ansamblul actelor normative în vigoare, precum și despre
norme juridice cuprinse în alte izvoare formale ale dreptului.
Cu titlu de excepție de la regula enunțată anterior, art. 252
alin. (2) NCPC prevede că textele care nu sunt publicate în Monitorul
Oficial al României sau întro altă modalitate anume prevăzută de
lege, convenţiile, tratatele şi acordurile internaţionale aplicabile în
România, care nu sunt integrate întrun text de lege, precum şi
dreptul internaţional cutumiar trebuie dovedite de partea interesată.
S‐a arătat cu temei că instanța este ținută să colaboreze cu părțile în
vederea probării conținutului actelor normative nepublicate1, în
exercitarea atribuțiilor sale pentru aflarea adevărului în cauză
[art. 22 alin. (2) NCPC]2, spre exemplu, prin emiterea unor adrese
prin care se solicită instituțiilor emitente să comunice un exemplar
1 Este vorba despre acte normative cu forță juridică inferioară legilor și
hotărârilor de guvern, întrucât în cazul acestora din urmă nepublicarea atrage
sancțiunea inexistenței, după cum rezultă din prevederile art. 78 și art. 108
alin. (4) din Constituție. Pentru această observație judicioasă, a se vedea
V. Dănăilă, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., vol. I,
p. 566.
2 În acest sens, a se vedea M. Fodor, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.),
Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 665.
78
scris al actului normativ nepublicat, în forma în vigoare la zi. Cre‐
dem că obligația cunoașterii (și aplicării) din oficiu a dreptului
aplicabil se extinde de plin drept și asupra dreptului Uniunii
Europene, întrucât reglementările comunitare1 cu caracter obliga‐
toriu se aplică în mod prioritar față de legile interne, iar auto‐
ritatea judecătorească are obligația de a asigura această aplicare
prioritară [art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție].
Așa fiind, în cazul actelor normative cu efect obligatoriu, adop‐
tate de către instituțiile Uniunii Europene și publicate în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene, cunoașterea, invocarea lor din oficiu și
aplicarea lor de către instanțele române este obligatorie, întocmai
ca și în cazul dreptului intern.
Obligația de cunoaștere cuprinde întocmai și obligația de cu‐
noaștere a normelor de drept internaţional privat, așadar, a nor‐
melor conflictuale de drept material ori procesual, care indică
instanța competentă și dreptul (material ori procesual) aplicabil,
în cazul raporturilor juridice litigioase cu elemente de extra‐
neitate. Așadar, nu trebuie confundată cunoașterea legii străine,
supusă unor dispoziții speciale, cu însăși cunoașterea normelor de
drept internaţional privat care indică, pe de o parte, instanța com‐
petentă (conflictul de jurisdicții), iar, pe de altă parte, dreptul apli‐
cabil, procesual sau substanțial (conflictul de legi), care poate fi cel
român sau cel străin, în privința acestora din urmă fiind pe deplin
incident adagiul iura novit curia. Aceasta pentru că norma de drept
internaţional privat care soluţionează conflictul de jurisdicţii sau cel
de legi este parte a dreptului intern ce trebuie cunoscut de judecător.
Tocmai de aceea, atunci când partea se adresează unei instanțe
române necompetente internațional, instanța va trebui să‐și veri‐
fice din oficiu competența, potrivit regulilor aplicabile, și să decidă
în consecință, păstrând spre soluționare litigiul sau respingându‐l
ca nefiind de competența instanțelor române.
1 Nu credem că sintagma „drept comunitar” este una eronată, chiar dacă,
în urma Tratatului de la Lisabona, Comunitatea Europeană a fost înlocuită de
Uniunea Europeană. În tot cazul, termenul este unul sugestiv, nu lasă loc de
îndoială asupra normelor juridice desemnate și nici nu are ecouri istorice
nefericite, precum sintagma „drept unional”, pe care preferăm să o evităm.
Iura novit curia
79
De asemenea, atunci când, în calificarea juridică a cererii sale,
partea invocă aplicabilitatea unei anumite legi substanțiale, române
sau străine, instanța, din oficiu, va trebui să restabilească, atunci
când aceasta a fost indicată greșit, legea aplicabilă. Bunăoară, în
cazul unui raport juridic cu element de extraneitate, este indicată
legea aplicabilă ca fiind cea germană, dar instanța constată, pu‐
nând în discuția părților norma de drept internațional privat care
soluționează conflictul de legi, că dreptul substanțial aplicabil este
cel român sau unul străin, altul decât cel german invocat de parte.
La fel, în cazul în care, din circumstanțele cauzei, rezultând din sta‐
rea de fapt relevată de reclamant în cuprinsul cererii de chemare
în judecată, rezultă existența unui element de extraneitate care nu
este invocat expres, instanța, din oficiu, aplicând principiul iura
novit curia, trebuie să pună în discuția părților norma de drept
internațional privat aplicabilă și, în funcție de conținutul acesteia,
să stabilească legea substanțială (și, dacă este cazul, procesuală)
aplicabilă.
Desigur, s‐ar putea ridica – legitim – întrebarea dacă instanța
mai trebuie să facă acest lucru dacă apreciază că dreptul aplicabil
este cel român. Credem că răspunsul trebuie să fie unul pozitiv,
întrucât judecata judecătorului nu este una infailibilă, iar părțile ar
putea să îi releve aspecte la care nu s‐a gândit și care ar putea
determina aplicarea altei legi substanțiale sau, pur și simplu, dacă
li s‐ar aduce la cunoștință această posibilitate, atunci când norma
de drept internațional este supletivă și permite aceasta, să aleagă
ele însele legea aplicabilă.
În ceea ce privește cunoașterea dreptului străin, art. 253 NCPC
dispune că instanța poate lua cunoștință din oficiu de dreptul unui
stat străin, cu condiția ca acesta să fie invocat. Proba legii străine
se face conform dispozițiilor Codului civil referitoare la conținutul
legii străine.
În primul rând, apreciem că posibilitatea invocării dreptului
străin aplicabil nu aparține doar părților, ci și instanței judecă‐
torești din oficiu, cu atât mai mult cu cât aceasta este obligată să
cunoască normele de drept internațional privat aplicabile, și nu
80
doar să le cunoască, ci și să le dea eficiență, supunând dezbaterii
părților sistemul de drept aplicabil.
În al doilea rând, chiar dacă stricto sensu adagiul iura novit
curia nu se aplică dreptului străin, părțile și instanța sunt ținute să
colaboreze pentru stabilirea conținutului și sensului normelor de
drept străin aplicabile în cauză, rolul activ al judecătorului fiind pe
deplin incident și în această materie1.
Astfel, potrivit art. 2.562 NCC: „(1) Conținutul legii străine se
stabileşte de instanța judecătorească prin atestări obținute de la
organele statului care au edictat‐o, prin avizul unui expert sau
printr‐un alt mod adecvat.
(2) Partea care invocă o lege străină poate fi obligată să facă
dovada conținutului ei.
(3) În cazul imposibilității de a stabili, într‐un termen rezo‐
nabil, conținutul legii străine, se aplică legea română”.
În condițiile contemporane, în care accesul la informație este
mult mai facil (inclusiv prin intermediul internetului, unde se
găsesc baze de date cu legislație tradusă în limbi de circulație
internațională), iar mecanismele de cooperare judiciară interna‐
țională sunt mult mai dezvoltate, îndeosebi în interiorul Uniunii
Europene, credem că aplicarea alin. (3) ar trebui să fie una cu totul
excepțională, iar nu o obișnuință de natură să ducă la eludarea
aplicării normelor de drept străin.
Subliniem că, după cum am arătat deja, instanța trebuie să ia
cunoștință din oficiu de dreptul în vigoare în România, iar nu doar
de normele dreptului pozitiv; cunoașterea dreptului în vigoare în
România implică deopotrivă cunoașterea jurisprudenţei, îndeosebi
a jurisprudenţei obligatorii a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie și a
Curţii Constituţionale.
Astfel, potrivit art. 517 alin. (4) NCPC, dezlegarea dată pro‐
blemelor de drept prin deciziile date în interesul legii este obliga‐
torie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul
Oficial al României, Partea I. Totodată, potrivit art. 521 alin. (3)
1 A se vedea și M. Fodor, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de
procedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 668.
Iura novit curia
81
NCPC, dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie
pentru instanța care a solicitat dezlegarea de la data pronunțării
deciziei, iar pentru celelalte instanțe, de la data publicării deciziei
în Monitorul Oficial al României, Partea I. Suntem, așadar, în pre‐
zența unor izvoare de drept interpretative, care fac corp comun cu
norma juridică interpretată, astfel cum rezultă și din art. 518 și
art. 521 alin. (4) NCPC.
Totodată, în condițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, deci‐
ziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al
României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi
au putere numai pentru viitor. Au caracter obligatoriu nu doar de‐
ciziile prin care a fost admisă obiecția ori excepția de neconstitu‐
ționalitate, ci și deciziile prin care sesizarea a fost respinsă,
reținându‐se constituționalitatea textului de lege criticat.
Revenind la jurisprudență, subliniem că judecătorii trebuie să
cunoască și jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, în solu
ţionarea recursurilor, având în vedere că misiunea constituţională a
Înaltei Curţi, de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii
de către celelalte instanţe judecătorești, potrivit competenței lor
[art. 126 alin. (2) din Constituție], nu se referă doar la instru‐
mentele de unificare a practicii judiciare anterior menționate
(recursul în interesul legii și sesizarea în vederea pronunțării unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), ci se
exercită într‐o măsură apreciabilă și prin soluționarea recursurilor.
Avem în vedere, astfel, cu precădere dispozițiile art. 483
alin. (3) NCPC, potrivit cărora recursul urmărește să supună
Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a
conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, dar și
întreaga reglementare a recursului, din care rezultă că acesta este
conceput de legiuitor ca un instrument de unificare a practicii
judiciare, prin interpretările oferite de instanța supremă normelor
de drept material și procesual incidente, atunci când răspunde
motivelor de casare invocate, motive care privesc doar aspecte de
nelegalitate (art. 488 NCPC).
Cu toate că, formal, deciziile Înaltei Curți sau ale oricărei alte
instanțe de recurs sunt obligatorii doar pentru instanța de trimitere,
82
în caz de casare cu trimitere spre rejudecare [art. 501 alin. (1)
NCPC], în măsura în care practica judiciară a Înaltei Curți este
unitară și constantă1, ea poate fi asimilată unui izvor de drept
interpretativ, cerința previzibilității jurisprudenței și a certitudinii
raporturilor juridice fiind, după părerea noastră, de natură să
împiedice ignorarea jurisprudenței instanței supreme de către
celelalte instanțe judecătorești, dar și de către autoritățile publice
și de către participanții la circuitul civil, care ar trebui să își con‐
formeze conduita față de regulile de drept, astfel cum acestea sunt
interpretate unitar și constant în jurisprudență.
În fine, este recomandabilă cunoașterea jurisprudenței altor
instanțe de control judiciar, respectiv a curților de apel ori a tribu‐
nalelor, îndeosebi atunci când acestea pronunță hotărâri defi‐
nitive, în recurs (în cazurile anume prevăzute de lege) ori în apel,
în numeroasele situații când hotărârea instanței de apel este
definitivă, nefiind supusă recursului [cf. în acest sens art. 483
alin. (2) NCPC și art. XVIIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013].
Apreciem totodată că, deși nu este vorba despre un izvor de
drept, buna cunoaștere a doctrinei juridice relevante constituie un
instrument indispensabil pentru înțelegerea dreptului în vigoare,
care presupune nu doar cunoașterea regulilor de drept, ci și a prin‐
cipiilor fundamentale ale dreptului, respectiv a principiilor apli‐
cabile unor instituții juridice, precum și a regulilor de interpretare.

2.9. Corelarea dispoziţiilor art. 22 alin. (1) cu cele ale
alin. (4) al aceluiaşi articol NCPC
Din interpretarea sistematică a acestor texte de lege2 rezultă
că părțile pot limita calificarea juridică şi motivele de drept asupra
cărora poartă dezbaterile numai prin acordul lor expres, în cazul
1 De altfel, aceasta este situația normală, astfel cum vom vedea infra,
Capitolul V.
2 Pentru judicioase considerații asupra dispozițiilor referitoare la rolul
judecătorului, inclusiv din perspectiva principiului contradictorialității, a se

vedea V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură
civilă…, op. cit., vol. I, pp. 23‐27 şi 54‐60, precum și jurisprudența acolo citată.
Iura novit curia
83
în care pot dispune de drepturile şi obligațiile deduse judecății
[art. 22 alin. (5)]1. A contrario, în lipsa acestui acord expres2 ori
dacă litigiul poartă asupra unor drepturi de care părțile nu pot
dispune, instanța poate da ori restabili calificarea juridică exactă,
ceea ce, după cum am arătat, nu se rezumă doar la indicarea
normei de drept aplicabile, ci şi la identificarea naturii juridice
reale a cererii, a categoriei ori instituției juridice aplicabile. Pentru
a nu lăsa loc de îndoială, menționăm că textele își găsesc aplicare
indiferent dacă titularul cererii este sau nu asistat ori reprezentat
de avocat3.
1 Am văzut că în jurisprudența germană nu se admite limitarea dezba‐
terilor la anumite motive de drept nici măcar cu acordul tuturor părților,
instanța fiind obligată să analizeze toate motivele ce ar putea fi luate în discuție
şi să pronunțe o hotărâre în raport de acestea. Este o soluție pe care o apreciem,
dar care, în strictețea ei, nu se înscrie în tradițiile dreptului nostru. De aceea,
socotim mai judicioasă soluția nuanțată a legiuitorului noului Cod de procedură
civilă.
2 Acordul expres va preexista rareori litigiului. De regulă, credem că acest
acord va putea fi formulat atunci când, în condițiile în care instanța pune în
discuție schimbarea calificării juridice date de părți pretențiilor și apărărilor
lor, partea care a invocat calificarea inițială insistă în menținerea acesteia, iar
toate celelalte părți își manifestă expres acordul pentru limitarea dezbaterilor
asupra respectivei calificări juridice. Ca urmare, acordul expres va rezulta din
pozițiile concordante ale părților, exprimate verbal și consemnate fără echivoc
în cuprinsul încheierii de ședință, pentru a se putea verifica ulterior înde‐
plinirea condițiilor prevăzute de art. 22 alin. (5) NCPC.
3 Recent, s‐a reiterat opinia mai restrictivă, exprimată de unul dintre autori
și sub imperiul reglementării anterioare, potrivit căreia calificarea juridică nu
poate fi schimbată fără a încălca principiul disponibilității, apreciindu‐se chiar că,
prin recalificare, judecătorul ar încălca principiul imparțialității, de vreme ce
recalificarea ar avea loc în scopul de a admite acțiunea, iar nu de a o respinge
(G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 2‐a, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2015, pp. 16‐17). Nu subscriem acestei interpretări, față de redactarea clară a
dispozițiilor art. 21 alin. (1) și (4) NCPC, precum și față de împrejurarea că
situațiile în care părțile pot limita, prin voința lor, prerogativa judecătorului de a
da calificarea juridică corectă – iar nu doar de a stabili textul de lege aplicabil ori
de a îndrepta o simplă eroare de denumire, ceea ce era posibil, fără putință de
tăgadă, și în vechea reglementare – sunt stabilite în mod expres de art. 22 alin. (5)
NCPC, din care rezultă că această limitare presupune nu doar poziția recla
mantului, de a insista în calificarea propusă inițial, ci acordul expres al tuturor
84
Cu alte cuvinte, este vădit eronată interpretarea potrivit
căreia, dacă reclamantul insistă în calificarea juridică dată în
cuprinsul cererii, instanța ar fi ținută de respectiva calificare juri‐
dică. Această optică nu mai poate fi menținută față de dispozițiile
exprese ale art. 22 alin. (5) NCPC, care prevăd că numai părţile [se
subînțelege: toate părțile, cu excepția intervenientului accesoriu,
care nu ar putea susține, în privința calificării juridice a cererii
deduse judecății, o altă poziție procesuală față de cea a părții în
folosul căreia intervine, în raport cu dispozițiile art. 67 alin. (2)
NCPC], prin acordul lor expres, manifestat în scris, în cadrul
procedurii scrise prevăzute de art. 201 NCPC, ori verbal, în fața
instanței judecătorești, pot limita calificarea juridică şi motivele de
drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile. Așadar,
simpla manifestare de voință în acest sens a reclamantului,
neurmată de acordul expres al pârâtului, este lipsită de eficiență
juridică. În caz, contrar, textul art. 22 alin. (5) NCPC ar fi perfect
inutil și ar putea foarte bine să fie abrogat, or, se știe că un text de
lege trebuie interpretat în sensul în care să producă efecte.
Mai mult, art. 22 alin. (5) NCPC trebuie interpretat și aplicat în
mod strict, limitarea dezbaterilor asupra unei anumite calificări
juridice fiind posibilă doar cu îndeplinirea cumulativă a tuturor
condițiilor acolo prevăzute, întrucât art. 22 alin. (5) nu este nimic
altceva decât o excepție, concepută în mod restrictiv, față de
regimul de drept comun instituit de art. 22 alin. (4) NCPC. Or,
părţilor, or, în interpretarea cu care nu suntem de acord acest text de lege ar fi
nu doar superfluu, ci pur și simplu nesocotit. În plus, credem că stabilirea ori,
după caz, restabilirea calificării juridice corecte nu înseamnă nicidecum că
acțiunea va fi admisă, întrucât în urma administrării probelor și din dezbateri
va rezulta dacă condițiile instituțiilor juridice care sunt incidente în cauză sunt
sau nu îndeplinite (e.g., dacă reclamantul se întemeiază în mod eronat pe
răspunderea delictuală în loc de cea contractuală, stabilirea incidenței celei din
urmă nu înseamnă că cererea va fi de plano admisă, întrucât trebuie verificată
îndeplinirea condițiilor răspunderii contractuale; sperăm că acest exemplu este
suficient de edificator pentru a fundamenta concluzia că recalificarea nu face
altceva decât să creeze premisele unei dezbateri utile, care să rezolve în fond
litigiul dintre părți, iar nu să ducă la respingerea acțiunii pe motiv că
reclamantul și‐a întemeiat în mod eronat în drept cererea).
Iura novit curia
85
acesta instituie o regulă foarte clară: instanța poate restabili califi‐
carea juridică exactă, dacă cea propusă de titularul cererii este
inexactă. Această regulă se coroborează pe deplin cu principiul
enunțat în art. 22 alin. (1) NCPC.
Mai mult, deși art. 22 alin. (4) NCPC se referă la situația în care
părțile au dat o altă denumire, ceea ce într‐o lectură grăbită ar
putea îndemna la concluzia că legiuitorul a avut în vedere o simplă
eroare în denumirea cererii, iar nu o calificare juridică dată în mod
deliberat, simpla eroare referitoare la denumirea unei cereri este
reglementată de art. 152 NCPC1, în vreme ce art. 22 alin. (4) are în
vedere o cu totul altă chestiune, anume denumirea greșită dată
actelor și faptelor deduse judecăţii, cu alte cuvinte, calificarea juri
dică a însuși raportului juridic de drept substanțial dedus jude‐
cății, calificare pe care judecătorul este în drept să o dea sau să o
restabilească potrivit legii2.

2.10. Schimbarea calificării juridice de către instanţa
judecătorească. Obligaţia de a califica corect și apărările
formulate
Desigur, întrucât în faza dezbaterilor judecătorul nu decide, ci
participă el însuşi la dialogul judiciar3, el va pune calificarea juri‐
dică corectă în discuția părților, dar nu într‐o manieră ultimativă
ori exclusivă, ci sub forma unei ipoteze – care însă nu poate fi
sibilinică sau eliptică, sub cuvânt de a evita „antepronunțarea”, ci
clar formulată şi motivată – de natură a semnala părților că
1 Sub denumirea marginală elocventă „Cererea greșit denumită”, textul
prevede că „cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de
atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită”. Pentru amănunte,
a se vedea Gh. Florea, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de
2 A se vedea și I. Deleanu, Tratat, 2013, vol. I, p. 230.
3 A se vedea și: V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul
Cod de procedură civilă..., op. cit., p. 25; V.M. Ciobanu, Tr.C. Briciu, Cl.C. Dinu,
Drept procesual civil. Drept execuţional civil. Arbitraj. Drept notarial. Curs de
bază pentru licenţă și masterat, seminare și examene, Ed. Național, București,
2013, p. 97.
86
cererea poate fi privită şi dintr‐o perspectivă pe care, eventual, au
ignorat‐o ori au înlăturat‐o în mod nejustificat.
Pentru a concilia această facultate a judecătorului cu prin‐
cipiul disponibilității, considerăm că, atunci când judecătorul dis‐
pune recalificarea juridică a cererii împotriva voinței titularului
acesteia, el va invita părțile să formuleze motive şi apărări, respec‐
tiv să administreze probe, dacă este cazul, şi sub aspectul calificării
juridice noi, dar va explica în cuprinsul hotărârii și de ce nu este
incidentă calificarea juridică asupra căreia reclamantul insistă1.
După cum vom arăta imediat, schimbarea calificării juridice
încă pe parcursul judecății, iar nu abia prin actul final al judecății
în primă instanță, este importantă pentru a permite părților să for‐
muleze apărările corespunzătoare și, dacă este cazul, să propună
probe noi2.
În ceea ce privește momentul procesual la care instanța ar
trebui să pună în discuție calificarea juridică a cererii, credem că
se impune o distincție între cele două ipoteze avute în vedere de
art. 22 alin. (4) NCPC. Astfel, în măsura în care reclamantul nu și‐a
motivat în drept cererea ori motivarea în drept este atât de
generală, încât nu permite concluzii cu privire la instituția ori
1 Cu alte cuvinte, instanța nu ar putea pur şi simplu să ignore la motivarea
hotărârii calificarea juridică şi argumentele asupra cărora reclamantul a insistat
şi să se raporteze exclusiv la propria sa calificare, întrucât, procedând astfel,
s‐ar nesocoti principii fundamentale ale procesului civil, respectiv disponi‐
bilitatea, contradictorialitatea şi dreptul la apărare; după cum rezultă şi din
jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, nu este suficient ca
instanța să „audă” un argument, ci mai este necesar să‐l trateze, cel puțin în
substanță, în cuprinsul hotărârii sale, arătând motivat de ce anumite pretenții şi
apărări au fost primite ori înlăturate. Cu privire la motivarea hotărârilor
judecătorești, din perspectiva art. 6 din Convenție, se vedea C. Bîrsan, Convenţia
europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, ed. a 2‐a, Ed. C.H. Beck,
București, 2010, pp. 512‐515.
2 Așa cum vom vedea infra, pct. 13, există totuși situații de excepție când
instanța va schimba calificarea juridică abia prin hotărâre, însă punând în
discuția părților posibilitatea unei alte calificări juridice ce rezultă din starea de
fapt care s‐a modificat pe parcursul procesului, ca urmare a administrării unor
probe, iar una dintre părți se prevalează de această nouă stare de fapt.
Iura novit curia
87
categoria de drept invocată, calificarea juridică lipsește; în acest
caz, instanța este ținută să dea cererii calificarea juridică exactă.
De vreme ce această calificare juridică este necesară atât pentru a
permite instanței o corectă verificare a competenței, la primul
termen la care părțile sunt legal citate (art. 131 NCPC), cât și
pentru o discuție rațională, pertinentă cu privire la probele care
pot duce la dezlegarea pricinii, credem că instanța ar trebui să
pună în discuție cu prioritate calificarea juridică, asupra căreia ar
urma să se pronunțe în cuprinsul încheierii, la începutul cercetării
procesului, de preferință chiar la primul termen la care părțile
sunt legal citate.
Mutatis mutandis, aceeași soluție ar fi recomandabilă și în
măsura în care reclamantul a propus o anumită calificare juridică,
însă aceasta este (considerată de instanță) greșită, iar instanța
pune în discuție restabilirea calificării juridice corecte. Nu
excludem însă ca instanța să descopere necesitatea schimbării
calificării juridice pe parcursul cercetării procesului, eventual
chiar către finalul acesteia, eventual chiar cu ocazia deliberării, caz
în care se impune repunerea cauzei pe rol.
În acest din urmă caz, ar urma ca părțile să își poată completa
susținerile de fapt și de drept, din perspectiva calificării juridice
propuse de instanță, dar și să propună probe noi, dacă este cazul,
întrucât nevoia acestora a reieșit din cercetarea procesului, iar
părțile nu aveau obligația de a anticipa schimbarea calificării
juridice, la inițiativa instanței [art. 254 alin. (2) pct. 2 NCPC].
Este, așadar, necesar ca instanța să pronunțe schimbarea cali‐
ficării juridice pe calea unei încheieri interlocutorii, de preferință,
la primul termen la care părțile sunt legal citate (în niciun caz nu
pot fi antamate chestiuni care țin de corecta calificare juridică în
etapa regularizării și comunicării cererii, reglementată de art.
200‐201 NCPC) ori, în tot cazul, de îndată ce descoperă necesitatea
schimbării calificării juridice, întrucât este esențial ca părțile să‐și
formuleze apărările prin raportare la calificarea sub care cererea
va fi judecată, iar nu cu privire la o calificare considerată de
instanță greșită și care, ulterior, va fi înlăturată.
88
Pentru a oferi un exemplu inspirat din practica judiciară, în
măsura în care debitorul obligației de restituire a unui credit
bancar decedează, ratele rămase urmând a fi plătite de societatea
de asigurare, în temeiul asigurării de viață contractate odată cu
creditul, iar moștenitorul care a plătit totuși unele rate după deces
se îndreaptă împotriva asigurătorului și solicită restituirea ratelor
plătite, pe temeiul plăţii nedatorate (întrucât asigurătorul a reținut
contravaloarea ratelor plătite de moștenitor), apărarea asigură‐
torului va fi foarte simplă, anume că nu el a primit plata neda‐
torată. Dacă însă instanța ar recalifica cererea, ca întemeindu‐se pe
îmbogăţirea fără justă cauză (nu moștenitorului, ci asigurătorului
îi incumba obligația de plată a creditului restant la data decesului),
asigurătorul ar putea formula alte apărări, referitoare la modali‐
tatea în care a intervenit decesul și dacă acesta constituie sau nu
un caz asigurat.
Cu toate că în cele ce precedă ne‐am raportat cu precădere la
stabilirea calificării juridice corecte a pretenţiei formulate, dispo‐
zițiile art. 22 alin. (4) NCPC, care se referă la calificarea juridică a
actelor și faptelor deduse judecății, sunt în egală măsură aplicabile
și apărărilor. Judecătorul poate, pornind de la faptele alegate de
pârât în apărarea sa, să ceară explicații1 și, dacă întrevede posibi‐
litatea unei calificări juridice utile a apărării, chiar de ordine pri‐
vată, trebuie să pună în discuția părții respectiva calificare și să
întrebe partea dacă înțelege să invoce respectivul mijloc de apărare.
Pentru a da un exemplu, efectul achizitiv al publicității mate‐
riale a cărții funciare constituie o apărare de ordine privată, fiind
la latitudinea pârâtului să o invoce. Instanța nu ar putea să suge‐
reze pârâtului formularea acestei apărări, fără ca pârâtul să fi făcut
vreo referire la împrejurarea că a dobândit imobilul cu bună‐
credință, cu titlu oneros și întemeindu‐se pe cuprinsul cărții fun‐
ciare, nefiind menirea instanței să pună la îndemâna părții astfel
de apărări noi, care nu au fost invocate anterior și care pot duce la
1 Cu privire la obligația părților de alegare a faptelor considerate ca fiind
relevante în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, a se vedea infra, Capitolul
IV, pct. 4.4‐4.6.
Iura novit curia
89
respingerea acțiunii reclamantului, întrucât, în felul acesta, instanța
ar încălca principiul imparțialității (al neutralității) și s‐ar trans‐
forma în avocatul părții. Dacă însă pârâtul a arătat în cuprinsul
întâmpinării toate împrejurările mai sus menționate, în motivarea
solicitării sale de respingere a cererii formulate, apărarea a fost
invocată, în substanţă, de pârât, chiar dacă acesta nu a fost în mă‐
sură (eventual, din cauza necunoașterii legii) să desemneze princi‐
piul juridic aplicabil (publicitatea materială a cărților funciare) și
textele de lege incidente. În acest caz, instanța ar comite o dene‐
gare de dreptate dacă n‐ar pune în discuție calificarea juridică
exactă a apărării formulate, pentru a pune apoi în vedere pârâtului
să indice expres (și în cunoștință de cauză) dacă înțelege sau nu să
se prevaleze în apărare de respectiva regula juridică. Mutatis
mutandis, aceeași discuție s‐ar putea ivi în contextul uzucapiunii
tabulare, dacă pârâtul invocă exercitarea posesiei pe o durată și în
condiții suficiente pentru a putea fi luată în considerare instituția
uzucapiunii, fără însă ca aceasta să fie desemnată și invocată ca
atare.
Din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului re‐
zultă însă că instanța este obligată să pună în discuția părților cali‐
ficarea juridică pe care o decelează implicit în apărările formulate,
pentru a permite părții adverse să își formuleze apărarea în
deplină cunoștință de cauză – partea adversă nefiind obligată să
abordeze din proprie inițiativă o posibilă calificare juridică ce s‐ar
putea dovedi nefavorabilă poziției sale procesuale1.
1 A se vedea hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată la
data de 16 februarie 2006 în cauza Prikyan și Angelova c. Bulgariei (44624/98),
apud D. Bogdan, Procesul civil echitabil în jurisprudenţa CEDO, vol. II – Echitatea
stricto sensu, Ed. Hamangiu, București, 2011, pp. 166‐167 (în cauză, pârâții,
chemați în judecată într‐o acțiune în revendicare, invocaseră elemente de fapt
precum posesia îndelungată și buna‐credință, care permiteau calificarea acestei
apărări ca tinzând la invocarea uzucapiunii; această calificare nu a fost făcută
de instanțele de fond, care au admis cererea în revendicare, ci direct de Curtea
Supremă, care a considerat că s‐a invocat uzucapiunea și, pe acest temei, a
respins cererea pe fond, fără a pune această împrejurare în discuția părților).
90
2.11. Corelaţii cu principiul contradictorialităţii
Acest rol sporit acordat instanței în ceea ce priveşte calificarea
juridică corectă a normelor juridice aplicabile este în strânsă legă‐
tură cu contradictorialitatea sporită a dezbaterilor, instituită de
noul Cod. Acesta, ni se pare nouă, îl concepe pe judecător ca pe un
participant la dialogul judiciar, ca pe un partener al părților şi al
celorlalți participanți în proces, iar nu doar ca pe un arbitru „mut”.
Astfel, într‐o amplă reglementare dedicată principiului contra‐
dictorialității, art. 14 NCPC1 consacră dreptul părților de a‐şi
exprima un punct de vedere argumentat față de toate chestiunile
de fapt şi de drept invocate de participanții la proces, inclusiv de
instanță din oficiu; se interzice totodată pronunțarea unor
aşa‐numite hotărâri‐surpriză, prin care instanța expune în consi‐
derente motive de fapt şi de drept pe care nu le‐a pus anterior în
discuția părților, nedându‐le astfel posibilitatea de a‐şi exprima
poziția, de a‐şi adapta susținerile şi cererile punctelor relevate de
instanță, dacă acestea se vădesc a fi pertinente, ori, după caz, de a
învedera instanței aspecte ori argumente pe care aceasta nu le‐a
văzut dintru început.
Subliniem că, atât atunci când instanța dă o calificare actelor și
faptelor deduse judecății, în lipsa unei calificări propuse de către
titularul cererii sau apărării, cât și atunci când instanța pune în
discuție schimbarea calificării juridice (greșite) propuse și resta‐
bilirea celei corecte, art. 22 alin. (4) NCPC prevede în mod impe‐
rativ că „judecătorul este obligat să pună în discuția părților
calificarea juridică exactă”. Așadar, sintagma „în acest caz”, cu care
începe teza a II‐a, se referă la ambele ipoteze cuprinse în teza I
(atât când se dă, cât și când se restabilește calificarea juridică
exactă).
Soluția noului Cod este firească, întrucât, atunci când recla‐
mantul propune o calificare juridică, pârâtul va formula apărări în
raport cu această calificare, iar, atâta vreme cât instanța nu pune
în discuție o calificare juridică alternativă, ambele părți se pot
1 A se vedea infra, Capitolul III.
Iura novit curia
91
încrede, în mod legitim, că pricina va fi examinată din perspectiva
motivelor de drept înfățișate de ele. În măsura în care instanța
pune în discuție o calificare diferită, părțile vor avea posibilitatea
de a susține, respectiv de a combate punctul de vedere al instanței,
nefiind exclus ca în urma dezbaterii contradictorii instanța să
întrevadă că a greșit, fiind preferabil modelul juridic propus de
parte. Dacă însă instanța stabilește o calificare juridică distinctă,
părțile urmează a se raporta la aceasta, dreptul la apărare fiindu‐le
astfel garantat.
Totodată, atunci când reclamantul nu propune nicio calificare
juridică – fie că sunt expuse doar faptele care justifică pretenția,
fără niciun fel de tentativă de a argumenta în drept, fie că există
doar un rudiment de raționament juridic ori o simplă înșiruire de
texte de lege care nu constituie o veritabilă motivare în drept
(„invocăm dispozițiile Codului civil”) –, „ar trebui ca pârâtul să
aibă în vedere absolut toate regulile de drept susceptibile de a se
aplica faptelor expuse de adversarul său, căci judecătorul ar putea
aplica în secret regula pe care ar estima‐o incidentă acelor fapte”1,
ceea ce, desigur, ar constitui o sarcină exorbitantă pentru pârât și
o diferențiere de tratament cu nimic justificată față de ipoteza în
care se pune în discuție substituirea unei calificări greșite cu alta
corectă.
Faptul că instanța se pronunță asupra calificării juridice a
cererii de chemare în judecată (ori a altei cereri având aceeași
natură sau, după cum vom vedea imediat, a unei apărări for‐
mulate) printr‐o încheiere interlocutorie constituie o soluție
neobișnuită în raport cu practica de până acum a instanțelor civile
(doar instanțele penale aveau obligația de a pune în discuție
schimbarea unei încadrări juridice pe care, prin ipoteză, rechizi‐
toriul procurorului o conține întotdeauna; chiar și așa, multe
instanțe preferau să se pronunțe efectiv asupra schimbării de înca‐
drare juridică doar odată cu soluționarea fondului cauzei). Ca un
corolar al acestei inapetențe a instanțelor pentru o dezbatere con‐
tradictorie asupra motivelor de drept, respectiv asupra calificării
1 A se vedea J. Héron, Th. Le Bars, op. cit., p. 246 (traducerea ne aparține).
92
juridice corecte, acestea preferau să se considere ținute de califi‐
carea indicată de parte, aceasta din urmă suportând riscul unei
calificări greșite. Noul Cod promovează o soluție diametral opusă a
acestei practici, optând în primul rând pentru conferirea (sau, mai
degrabă, restabilirea, dincolo de controverse și practici contrare)
unor prerogative extinse judecătorului în ceea ce privește opera‐
țiunea de calificare juridică și aplicarea regulilor de drept real‐
mente incidente, dincolo de ceea ce invocă părțile. În al doilea
rând, legiuitorul noului Cod a avut grijă ca exercițiul acestei pre‐
rogative firești a judecătorului – firești, întrucât dreptul este
domeniul său, după cum spunea Henri Motulsky, iar succesul ori
insuccesul unei pretenții sau apărări nu trebuie să depindă în mod
determinant de abilitățile juridice ale părții sau avocatului său – să
fie unul rațional, în conformitate cu exigențele dreptului la un
proces echitabil, exigențe care presupun ca motivele de drept pe
care judecătorul intenționează să le ia în considerare din oficiu să
fie puse, în prealabil, în discuția părților1. După cum s‐a spus, în
acest fel judecătorul va scăpa, cel puțin uneori, din capcana pro‐
priilor erori, va obține încrederea justițiabililor, printr‐un stil
transparent, deschis, care va releva cunoașterea dosarului și cău‐
tarea unei rezolvări adecvate, din perspectiva cunoștințelor sale
juridice, și va preveni surprinderea părților, care la momentul
hotărârii vor fi cunoscut deja o parte din raționamentul utilizat de
instanță la soluționarea cauzei.
Mai adăugăm că necesitatea unei conduite transparente a
judecătorului, de natură să asigure efectiv, iar nu doar declarativ și
formal, contradictorialitatea dezbaterilor, decurge și din juris‐
1 „Respectarea principiului contradictorialității este cerută de bunul‐simț:
cu cât puterile unei persoane sunt mai întinse, cu atât aceasta trebuie să le
exercite mai prudent. Respectul sistematic al contradictorialității constituie din
partea judecătorului o simplă măsură de precauție. Ca toți ceilalți juriști,
judecătorul se poate înșela, iar o discuție cu părțile permite uneori evitarea
unor greșeli nefericite. De altfel, secretul suscită suspiciuni. Cel mai bun mod de
a întreține încrederea justițiabililor este de a face totul la lumina zilei”. A se
vedea, pentru acest pasaj magistral și care nu necesită alte elaborări, J. Héron,
Th. Le Bars, op. cit., p. 243 (traducerea ne aparține).
Iura novit curia
93
prudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Potrivit acesteia,
este necesar ca părțile să nu fie surprinse de motivele de drept
invocate din oficiu de către judecător (indiferent dacă acestea sunt
de procedură sau privesc însuși fondul cererii deduse judecății).
Judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea
juridică pe care o invocă din oficiu, potrivit principiului iura novit
curia, principiul contradictorialității fiind încălcat dacă o chestiune
de drept invocată din oficiu și de care depinde soluționarea cauzei
nu a fost supusă dezbaterii1.
În practică, instanțele manifestă reticență față de adoptarea
unui rol activ în ceea ce priveşte dezbaterea procesului pe motiv
de a nu se „antepronunța”, însă, cel puțin sub imperiul noului Cod,
problema este rezolvată și aceste reticențe nu‐și mai găsesc
justificarea (admițând că și‐au găsit‐o vreodată2).
Exercitarea îndatoririlor expres stabilite de art. 14 NCPC
constituie un standard procesual de asigurare a unei dezbateri
transparente, efective, de la care judecătorul nu se poate abate și a
cărui realizare nu‐l face, în niciun caz, incompatibil. Pe de altă
parte, pentru a înlătura orice fel de reticență, art. 42 alin. (1) pct. 1
NCPC stabilește în mod expres că judecătorul este, de asemenea,
incompatibil de a judeca atunci când şi‐a exprimat anterior pă‐
rerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o
judece. Punerea în discuția părților, din oficiu, a unor chestiuni de
fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) şi (5), nu îl face pe
1 A se vedea D. Bogdan, op. cit., pp. 129‐135, precum și jurisprudența acolo
citată.
2 Și art. 129 alin. (4) C. pr. civ. 1865 autoriza (dacă nu chiar obliga)
judecătorul să asigure contradictorialitatea reală, efectivă a dezbaterilor,

adresând întrebări [„judecătorul este în drept să le ceară acestora (părților –
n.n.) să prezinte explicații, oral sau scris”] și punând în discuția părților „orice
împrejurare de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în
întâmpinare”. Ca și sub imperiul actualei reglementări, o interpretare rațională,
sistematică a textelor nu poate fi una prin care o normă a Codului de procedură
civilă – cea care impune instanței să participe la contradictorialitatea dezba‐
terilor, aducând în discuție motivele de fapt şi de drept pe care le ia în
considerare – ar fi anihilată prin alta – norma care prevede că poate fi recuzat
judecătorul care şi‐a spus părerea asupra soluției în cauză.
94
judecător incompatibil. Acest caz de incompatibilitate trebuie
interpretat restrictiv, fiind aplicabil doar când judecătorul îşi
anunță determinarea de a hotărî într‐un anumit fel, dând de înțe‐
les că părerea sa este deja definitiv formată1. Teza finală nu lasă
loc de îndoială asupra faptului că nu devine incompatibil jude‐
cătorul care își îndeplinește obligațiile care rezultă într‐o manieră
imperativă din dispozițiile art. 14 alin. (4)‐(6) NCPC, de a pune în
discuția părților împrejurările și motivele de fapt și de drept
relevante în cauză, și care vor fi avute în vedere la pronunțarea
hotărârii.
Totodată, în cazul încheierii interlocutorii prin care judecătorul
schimbă calificarea juridică, aceasta nu constituie o antepro
nunţare, ci o veritabilă pronunţare, întrucât judecătorul, statuând
asupra unei chestiuni litigioase (anume calificarea juridică), nu mai
poate reveni ulterior asupra încheierii respective, astfel cum rezultă
din art. 235 NCPC.

2.12. Posibile confuzii între obiectul și cauza cererii de
chemare în judecată
Dacă reducem cei doi termeni la cea mai simplă semnificație,
am putea spune că obiectul desemnează ce cere reclamantul [sau
cel care are poziția de reclamant într‐o cerere reconvențională sau
într‐o cerere de intervenție voluntară (principală) sau forțată] de
la pârât, în timp ce cauza cererii de chemare în judecată indică
motivul pentru care acesta cere ceea ce cere (sau de ce cere).
Cu alte cuvinte, imaginându‐ne un exemplu, obiectul este
suma de bani solicitată de reclamant de la pârât, iar cauza este
motivul acestei pretenții, starea de fapt descrisă în cererea de
chemare în judecată, care poate fi: neplata prețului dintr‐un
contract de vânzare, restituirea unui împrumut, plata unui salariu,
repararea prejudiciului cauzat prin fapta proprie etc., stare de fapt
ce ulterior este calificată juridic de instanța de judecată. Cele două
instituții par atât de clar definite, încât o posibilă confuzie între ele
1 A se vedea și infra, Capitolul III.
Iura novit curia
95
este aparent imposibilă. Cu toate acestea, în practică au existat
astfel de situații și se pot ivi altele în viitor, astfel că înțelegerea lor
exactă e foarte importantă. Între obiect și motivarea în fapt există
o strânsă legătură, întrucât, revenind la exemplul dat, simpla
solicitare a unei sume de bani de către reclamant nu îl informează
pe pârât asupra existenței sau inexistenței dreptului subiectiv de
care se prevalează adversarul său atât timp cât nu știe circumstan‐
țele în care acesta s‐a născut. De exemplu, dacă reclamantul cere o
sumă de bani întrucât câinele pârâtului i‐a distrus grădina cu flori,
se poate întâmpla ca pârâtul nici măcar să nu cunoască această
împrejurare, dacă nu a fost înștiințat înaintea chemării sale în
judecată. Între părți pot exista multiple raporturi juridice care să
dea naștere unor obligații ale pârâtului de a plăti o sumă de bani,
cum ar fi încheierea mai multor contracte de împrumut sau a mai
multor contracte de vânzare ori a unor tipuri diferite de contracte
din care s‐au născut astfel de obligații (împrumut, vânzare, partaj
cu sultă, antrepriză, prestări servicii etc.), iar pârâtul trebuie să
știe în legătură cu care dintre acestea a fost chemat în judecată.
Tocmai pentru că obiectul este insuficient caracterizat fără
indicarea motivului de fapt al cererii, prin art. 196 alin. (1) teza I
NCPC legiuitorul a introdus un nou motiv de nulitate expresă a
cererii de chemare în judecată, inexistent în art. 133 alin. (1) C. pr.
civ. 1865, acela privind lipsa motivelor de fapt.
Ambele elemente țin de principiul disponibilităţii, judecătorul
neputând interveni pentru a modifica voința părții care formu‐
lează o pretenție întemeiată pe o anumită stare de fapt, nefiindu‐i
permis să extindă nici obiectul pretenției (cu excepția cererilor
accesorii obligatorii), nici starea de fapt pe care se fundamentează
acesta1.
Reține atenția, în acest context, jurisprudența recentă a Înaltei
Curți de Casație și Justiție, respectiv Decizia nr. 1 din 19 ianuarie
1 Pentru amănunte, a se vedea supra, Capitolul I „Principiul disponibilității –
conexiuni și limitări”, pct. 1.12, „Rolul părţilor şi al judecătorului în stabilirea
stării de fapt deduse judecăţii. Deosebirea dintre pretenţii (cereri) şi apărări de
ordine publică”.
96
2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație şi Justiție în dosarul
nr. 5/20141, privind interpretarea şi aplicarea dispozițiilor art. 50
alin. (2) şi 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul
juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie
1945‐22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi comple‐
tările ulterioare, prin care instanța supremă a statuat că „instanța
de judecată învestită cu soluționarea unei cereri în plata prețului
de piață, întemeiată pe prevederile art. 501 alin. (1) din Legea
nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulte‐
rioare, poate acorda reclamantului prețul actualizat plătit la mo‐
mentul încheierii contractului de vânzare‐cumpărare în temeiul
Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor
imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului,
cu modificările ulterioare, în cazul în care constată ca fiind înde‐
plinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50 alin. (2) din
Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, numai dacă sa formulat un capăt de cerere distinct în
acest sens” (s.n.).
Înalta Curte a fost sesizată cu recursul în interesul legii chiar
de Colegiul de conducere al acestei instanțe, arătându‐se că, în
practica judiciară, s‐au pronunțat soluții diferite cu privire la
posibilitatea instanței de judecată învestite cu soluționarea unei
acțiuni în plata prețului de piață, întemeiată pe prevederile art. 501
din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile
preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945‐22 decembrie
1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de a
acorda reclamantului, în lipsa unui capăt de cerere distinct, prețul
actualizat plătit la momentul încheierii contractului de vânzare‐
cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea
situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute
în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, în cazul în care
constată ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile
1 ICCJ, dec. nr. 1 din 19 ianuarie 2015, pronunțată în recurs în interesul
legii, a fost publicată în M. Of. nr. 197 din 25 martie 2015.
Iura novit curia
97
art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările
şi completările ulterioare.
Rezumând conținutul soluțiilor divergente, o parte dintre
instanțe au considerat că ține de principiul disponibilității obiec‐
tul, care este suma de bani solicitată și motivele de fapt, adică
starea de fapt invocată de reclamant, care este pierderea dreptului
de proprietate ca urmare a pronunțării unei hotărâri judecăto‐
rești, astfel că instanța, fiind cea care restabilește calificarea juri‐
dică a cererii, în virtutea principiului iura novit curia, poate acorda
mai puțin, adică nu valoarea de piață a imobilului solicitată prin
cerere, atunci când apreciază că nu sunt întrunite condițiile
art. 501 din Legea nr. 10/2001, ci doar prețul achitat, actualizat cu
rata inflației, în condițiile art. 50 alin. (2) din același act normativ.
Alte instanțe, dimpotrivă, au susținut că indicarea textului de lege
determină regimul juridic al unei cu totul alte acțiuni, astfel că
instanța trebuie să se pronunțe ținând seama exclusiv de temeiul
juridic indicat de parte.
Problema juridică a fost atât de controversată încât, așa cum
rezultă din chiar cuprinsul considerentelor deciziei Înaltei Curți,
au fost întocmite două rapoarte, conținând concluzii diferite,
favorabile ambelor orientări jurisprudențiale.
În final, Înalta Curte s‐a pronunțat în sensul deja arătat, cu
motivarea, din care spicuim, în sensul că, „din examinarea compa‐
rativă a modalităților în care se poate realiza acoperirea prejudi‐
ciului creat prin deposedarea de bun, în cele două cazuri rezultă cu
evidență că este vorba de un conţinut diferit al obligaţiei de răspun
dere pentru evicţiune a statului, ce presupune verificarea unor
condiţii specifice, pentru a se aprecia asupra temeiniciei pretenţiilor
reclamantului” (s.n.). Pentru a se determina în ce măsură se poate
vorbi despre încălcarea principiului disponibilității, este necesar a
se determina obiectul cererilor de chemare în judecată şi cauza
acestora, în vederea stabilirii limitelor obiective ale învestirii
instanțelor. În ceea ce priveşte obiectul, reține Înalta Curte, acesta
constă în ceea ce părțile înțeleg să supună judecății, ceea ce ele
pretind ca judecătorii să verifice, să aprecieze, să constate, să
98
judece, acţiunea aducând în discuţie o problemă de fapt şi una de
drept. Atunci când reclamantul arată expres (motivându‐şi ca
atare cererea) că solicită prețul de piață, doar prin ignorarea ele‐
mentelor cererii se poate susține că s‐a solicitat o despăgubire în
general, ca urmare a evicțiunii produse, şi că particularizarea preț
actualizat/preț de piață ar ține doar de întinderea pretențiilor, de
valoarea obiectului cererii, în realitate acestea fiind pretenții dis‐
tincte, cu reglementări şi premise juridice diferite. În acelaşi timp,
obiectul nu se determină în funcţie de probele administrate, pentru
că aceasta ar însemna ca stabilirea obiectului să se facă după închi‐
derea dezbaterilor şi abia în acel moment să se stabilească limitele
învestirii instanței, ceea ce este contrar prevederilor legale. Atunci
când reclamantul pretinde acordarea prețului de piață, arătând în
motivarea cererii sale că a încheiat contractul cu respectarea dis‐
pozițiilor legale, iar din probe rezultă contrariul, instanța nu poate,
sub pretextul calificării juridice, să rețină că, de fapt, s‐a solicitat
restituirea prețului actualizat, pentru că la acesta este îndreptățită
partea. O asemenea interpretare ar însemna ca, în toate situațiile,
instanţa să acorde ceea ce consideră că i sar cuveni reclamantului,
aşa cum rezultă din probele administrate. De exemplu, dacă s‐a
solicitat nulitatea unui contract, iar din probe rezultă că nu este
vorba despre o cauză de nulitate, ci de una de neexecutare a aces‐
tuia, să pronunțe rezoluțiunea, nesocotind astfel limitele învestirii,
doar sub pretextul că astfel dă satisfacție pretenției părții de a
vedea lipsit de efecte contractul. În ceea ce priveşte cauza juridică
a acţiunii (adică faptul juridic ce reprezintă fundamentul dreptului
pretins), aceasta nu poate consta în evingere, la modul general,
pentru că ar însemna ca judecătorul să judece cauza în abstract,
fără particularizare la speţă. Or, judecătorul nu este interesat doar
de producerea evicțiunii, ci de cauza acestei evicţiuni la cazul
concret, iar fundamentul pretenției, aşa cum este el dat de moti‐
vele de fapt şi de drept ale cererii, îşi are izvorul în cauza evic‐
țiunii, având în vedere că legea reglementează modalități diferite
de asigurare a reparației, în funcție de felul producerii acesteia.
Cauza juridică a celor două tipuri de acțiuni supuse analizei este
Iura novit curia
99
diferită. În prima situație, izvorul pretențiilor se află în depose‐
darea de un bun deținut în temeiul unui contract încheiat cu
eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulte‐
rioare, desființat printr‐o hotărâre judecătorească irevocabilă, deci
temeiul deținerii bunului este unul nelegitim. În cea de‐a doua
situație, dimpotrivă, temeiul deținerii bunului este unul legitim,
întrucât reclamantul se prevalează de un titlu valabil, respectiv de
un contract de vânzare‐cumpărare încheiat cu respectarea dispo‐
zițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Am reprodus partea pe care am considerat‐o semnificativă
din considerente pentru a ilustra dificultatea problemei tratate.
Argumentarea seducătoare a Înaltei Curți nu este însă la adăpostul
oricăror critici. Bunăoară, în astfel de cauze, de regulă, reclamantul
care cere plata valorii de piață a imobilului invocă faptul că hotă‐
rârea judecătorească prin care contractul său a fost desființat nu
analizează deloc motivul de nulitate și buna‐credință a cumpără‐
torului, aplicând doar automat principiul desființării actului
subsecvent (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis), după ce
constată nulitatea titlului de preluare de către stat. De aceea, recla‐
mantul solicită instanței învestite cu soluționarea acțiunii în despă‐
gubiri împotriva statului să statueze asupra legitimității sau nele‐
gitimității titlului său raportat la prevederile Legii nr. 112/1995.
Instanța, în funcție de probele administrate, stabilește dacă, în
realitate, contractul a fost încheiat sau nu cu respectarea dispo‐
zițiilor legii care a permis încheierea lui și, în funcție de aceasta,
statuează asupra cuantumului despăgubirilor solicitate. Așadar,
s‐ar putea susține că starea de fapt cu care instanța este învestită
se raportează la hotărârea judecătorească temei al deposedării (ca
să folosim terminologia Înaltei Curți), iar instanța învestită cu
acțiunea în pretenții este ținută să analizeze temeiul deposedării
ținând cont de considerentele sau lipsa unor considerente din
hotărârea invocată ca temei al acțiunii. Compararea unor astfel de
acțiuni cu cea în rezoluțiune, respectiv nulitate, deși nu este lipsită
de temei, nu este atât de ilustrativă (în primul rând, pentru că acolo
obiectul este mai clar diferit, în vreme ce aici vorbim despre o parte
100
dintrun întreg), pentru că, în materiile legilor speciale de resti‐
tuire, interpretarea textelor privind valabilitatea unor contracte de
vânzare‐cumpărare nu era una univocă, generatoare de jurispru‐
dență unitară și previzibilă, ci, dimpotrivă, una diversă și impre‐
vizibilă, existând situații în care contracte vizând apartamente din
același imobil au fost anulate sau menținute de completuri diferite
ale aceleiași instanțe, care au judecat în ultimă instanță (recurs,
sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865). De asemenea,
unele instanțe au desființat contractele de vânzare‐cumpărare,
reținând buna sau reaua‐credință a cumpărătorului ori omițând să
se pronunțe asupra acesteia, în timp ce altele doar au comparat
titlurile, acordând preferință celui exhibat de fostul proprietar al
cărui imobil a fost preluat de stat abuziv.
Un exemplu similar l‐ar putea constitui dobânda solicitată în
materia restituirii taxelor de primă înmatriculare, de poluare sau
pentru emisii poluante, jurisprudența instanțelor nefiind una
constantă în ceea ce privește obiectul și cauza cererii de chemare
în judecată. Este adevărat că, prin decizia nr. 14 din 22 iunie 2015
a Înaltei Curți de Casație şi Justiție, dată în recurs în interesul
legii1, problema de drept a fost dezlegată în sensul că aceasta este
dobânda fiscală prevăzută de dispozițiile art. 124 alin. (1) şi (2)
C. pr. fisc. în vigoare, republicat, cu modificările şi completările
ulterioare, coroborate cu dispozițiile cu art. 120 alin. (7) din
acelaşi act normativ, și nu dobânda legală în materie civilă, regle‐
mentată de art. art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 9/2000, aprobată de
Legea nr. 356/2002, cu modificările şi completările ulterioare,
respectiv de art. 1 din O.G. nr. 13/2011, aprobată de Legea
nr. 43/2012, cu modificările şi completările ulterioare, și se dato
rează de la data plăţii acestor taxe.
Acele instanțe care au considerat că statul datorează cu titlu
de daune moratorii dobânda legală, și nu pe cea fiscală, au avut o
practică divergentă în aprecierea necesităţii formulării unui capăt
1 Publicată în M. Of. nr. 728 din 29 septembrie 2015 şi disponibilă pe
www.scj.ro.
Iura novit curia
101
de cerere privind o astfel de solicitare. Astfel, în lipsa unei solicitări
exprese în acest sens, formulată cel puțin ca un capăt de cerere
subsidiar, unele instanțe au respins cererea accesorie privind
acordarea dobânzii fiscale, spunând că se datorează doar dobânda
legală, însă aceasta nu a fost solicitată, în timp ce altele au apreciat
că obiectul îl constituie daunele moratorii, instanța fiind cea care
trebuie să stabilească temeiul juridic al acordării acestora, respec‐
tiv dacă este vorba despre Codul de procedură fiscală sau actele
normative ce reglementează dobânda legală în materie civilă, iar,
în cazul în care a fost solicitată dobânda prevăzută de Codul de
procedură fiscală, al cărei cuantum este mai ridicat, instanța poate
admite doar în parte cererea și acorda dobânda în materie civilă.
Există și multe alte exemple practice privind rolul uneori
dificil al judecătorului de a delimita cele două concepte juridice
(distincție care, iată, din acest motiv, se dovedește nu doar de
importanță teoretică, cum am fi înclinați să credem la prima ve‐
dere, ci, mai cu seamă, practică). Bunăoară, în cazul antrenării unei
răspunderi contractuale, în care se solicită daunele stabilite printr‐o
clauză penală nulă, se pune problema dacă, atunci când instanța
admite apărarea de fond privind nulitatea clauzei penale, ea va
respinge pur și simplu acțiunea sau va aplica normele supletive
privind despăgubirile stabilite de lege (art. 1.531‐1.537 NCC) ori,
în cazul în care, în urma unui accident de circulație, pietonul care
se deplasa regulamentar pe loc marcat cheamă în judecată șoferul
autoturismului care nu a încheiat asigurare de răspundere civilă
delictuală (pentru a nu se ridica problema calității procesuale pa‐
sive a șoferului sau a asigurătorului) și solicită obligarea acestuia
la despăgubiri pentru fapta proprie, în temeiul art. 1.357 și urm.
NCC, iar, în cursul procesului, se dovedește că accidentul s‐a dato‐
rat unei defecțiuni tehnice ce nu putea fi prevăzută, deci ar fi vorba
de răspunderea pentru fapta lucrului prevăzută de art. 1.376 şi
art. 1.377 NCC, instanța va respinge acțiunea, pentru că s‐a soli‐
citat antrenarea răspunderii pentru fapta proprie, sau va aprecia
că ceea ce s‐a solicitat a fost stabilirea despăgubirilor ca urmare a
producerii accidentului de circulație, din probațiune urmând să
102
rezulte temeiul răspunderii ce va fi stabilit de judecător. Şi exem‐
plele ar putea continua.
Reamintindu‐ne argumentele Înaltei Curți din considerentele
deciziei nr. 1/2015 date în recurs în interesul legii, nu ar trebui să
fie posibil ca instanța să stabilească temeiul juridic al cererii pe
baza probelor administrate și să surprindă partea prin stabilirea
acestui temei abia în considerentele hotărârii. Argumentul este pe
deplin valabil în ceea ce privește luarea părții pârâte prin surprin‐
dere, întrucât, procedând astfel, instanța ar încălca dispozițiile
art. 14 alin. (6) NCPC privind principiul contradictorialității. Dar să
facem un mic exercițiu de imaginație și să ne gândim care ar fi
consecințele dacă instanța ar respinge pur și simplu acțiunea, fără
ca partea reclamantă să aibă vreo vină în modul în care și‐a for‐
mulat cererea. În primul exemplu, bunăoară, poate că pârâtul in‐
vocă nulitatea clauzei penale, stabilită ulterior încheierii contrac‐
tului inițial, pentru lipsa discernământului la momentul încheierii
acesteia, nulitate ce nu afectează valabilitatea obligației principale
[art. 1.540 alin. (1) teza a II‐a NCC] și care necesită o probațiune
vastă, audierea unor martori, expertiză medio‐legală etc., procesul
durând un timp îndelungat, astfel încât o nouă cerere de chemare
în judecată întemeiată pe normele privind prejudiciul stabilit de
lege ar fi respinsă ca prescrisă. La fel s‐ar întâmpla și în al doilea
exemplu, dacă probele administrate pentru stabilirea cauzei preju‐
diciului ar necesita termen îndelungat (interogatorii, audiere de
martori, expertiză auto etc.). În plus, dacă am aprecia că evocarea
clauzei penale sau indicarea răspunderii pentru fapta proprie țin
de obiectul cererii de chemare în judecată, fundamentat pe starea
de fapt ce‐l completează, reclamantul nu ar mai putea să‐și modi‐
fice cererea de chemare în judecată pe parcursului procesului,
întrucât ar avea nevoie de acordul expres al pârâtului, conform
art. 204 alin. (3) NCPC, acord pe care, cel mai probabil, nu l‐ar
obține.
Așadar, în astfel de situații, un reclamant inocent s‐ar vedea
fără vreo reparație, ceea ce contravine rolului judecătorului în
aprecierea unor chestiuni de drept ținând seama de cerinţele
echităţii, rol rezultând din dispoziţiile art. 22 alin. (7) NCPC.
Iura novit curia
103
Chiar dacă o altă acțiune nu ar fi prescrisă, respingerea celei
dintâi și determinarea exercitării uneia noi, cu un alt fundament,
ar cauza cheltuieli de judecată părților și ar încărca volumul de
activitate a instanțelor.
De aceea, fără să avem pretenția de a oferi panacee tuturor
problemelor de acest gen ce se pot ivi în practică, opinăm că,
atunci când judecătorul are puterea de a aprecia cum să califice
juridic astfel de chestiuni, acesta ar trebui să se gândească la toate
consecințele (desigur, pe măsura nivelului său de cunoaștere) și să
găsească o soluție pentru a nu priva vreo parte de un drept
subiectiv, pentru a nu produce părților cheltuieli inutile și pentru a
nu încărca inutil rolul instanțelor.
Considerăm, prin urmare, că obiectul cererii trebuie privit ca
fiind rezultatul concret spre care tinde reclamantul, fără ca acest
rezultat concret să îmbrace o coloratură juridică ori, cel puțin, fără
ca această coloratură juridică să fie privită într‐o manieră îngustă,
ceea ce ar determina o suprapunere nejustificată între obiectul și
calificarea juridică a cererii. Bunăoară, în cazul controversei refe‐
ritoare la natura juridică a daunelor moratorii cuvenite credito‐
rilor obligației de restituire a taxei de poluare încasate cu încăl‐
carea dreptului UE, reclamantul cere plata dobânzii, calificarea (și
implicit calcularea) acesteia ca fiind dobândă legală, în sensul
dreptului comun, ori ca fiind dobândă fiscală, fiind o chestiune
care trebuie calificată juridic de instanță, potrivit art. 22 alin. (4)
NCPC. Totodată, reamintim că, în ceea ce ne privește, cauza cererii
are un caracter preponderent factual, referindu‐se la faptele ale‐
gate de reclamant în susținerea pretenției sale, în vreme ce califi‐
carea juridică constituie un element mutabil, fiind supusă conse‐
cințelor care decurg din adagiul iura novit curia, astfel cum acesta
se găsește concretizat în cuprinsul art. 22 alin. (4) și (5) NCPC.
În exemplele precedente, credem că nu ar trebui respinsă de
plano acțiunea, ci judecătorul ar trebui să aprecieze că este sesizat
cu o cerere în despăgubiri (obiect), pe o stare de fapt expusă de
parte la nivelul ei de cunoaștere din acel moment (motivele de
fapt) și care se poate completa pe parcurs și, dacă partea se
prevalează de modificarea stării de fapt pe baza probelor adminis
104
trate (aceasta pentru a respecta principiul disponibilității), să
pună în discuția părților calificarea juridică și pe baza acestei stări
de fapt. Desigur, într‐o astfel de situație, instanța va stabili starea
de fapt abia prin hotăre și, în funcție de aceasta, calificarea juridică a
cererii, neputând‐o face prin încheiere interlocutorie, pentru că s‐ar
antepronunța, încălcând dispozițiile art. 42 alin. (1) teza I NCPC.

2.13. Aspecte noi cu privire la rolul judecătorului, din
perspectiva adagiului iura novit curia
Aşadar, dacă în reglementarea anterioară s‐a spus că rolul
activ al judecătorului se manifestă preponderent în materie
probatorie1, în concepția noului Cod, rolul activ capătă noi valențe,
exprimându‐se într‐o mare măsură din perspectiva aplicării efec‐
tive a regulilor de drept incidente și a principiului contradicto‐
rialității, chiar dacă şi în materie probatorie prerogativele actuale
ale judecătorului se păstrează2.
De aici rezultă, credem, că, deşi în noua reglementare cauza
nu poate fi localizată exclusiv pe tărâmul faptelor, ci s‐ar putea
spune, cel puțin la o primă examinare, că îşi păstrează, într‐o
formă atenuată, structura sa binară tradițională (elemente de fapt
şi de drept), motivarea în fapt, adică împrejurările de fapt pe care
se întemeiază pretenția formulată, capătă o importanță prepon‐
derentă3, întrucât, pe de o parte, ele determină limitele învestirii
1 În acest sens, a se vedea G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., p. 91.
2 A se vedea şi infra, Capitolul IV.
3 Aceste valențe ale noii reglementări au fost remarcate şi în literatura de
specialitate. În acest sens, se arată că „ne‐am ataşa observațiilor doctrinare că
noţiunea de «cauză» a cererii este una dintre cele mai delicate probleme în
dreptul procesual: este dificil, adeseori, să se distingă între «obiect» şi «cauză»,
între «motivele de drept» şi «cauză», între «motivele de drept» şi «argumente».
Faptele alegate de părți în susținerea pretențiilor sau apărărilor lor fac parte
integrantă din «cauza» cererii. Aşa înţelegând, «cauza» este un concept
«factual». (…) Puterea de apreciere a părților asupra «motivelor de drept» şi,
implicit, asupra «cauzei» nu poate fi contestată; dar, pe de altă parte, cum
rezultă din prevederile legale, calificarea cererii făcută de părți nu se impune
judecătorului, care trebuie să «soluționeze litigiul conform regulilor de drept
care îi sunt aplicabile» [art. 22 alin. (1) C. pr. civ.] şi, dacă este cazul, să
Iura novit curia
105
instanței şi nu pot fi schimbate (faptele sunt, aşadar, elementul
„imutabil” al cauzei, în vreme ce calificarea juridică este elementul
„mutabil”), iar, pe de altă parte, lipsa lor este sancționată cu nuli‐
tatea cererii, potrivit dispozițiilor exprese ale legii1.
Efectul pozitiv al acestei optici este o degrevare parțială a
reclamantului de obligația calificării juridice corecte a cererii sale,
ca obligație a cărei neîndeplinire ar atrage un final inexorabil, de
respingere a cererii sale. Reclamantul este, în continuare, obligat
să încerce, cel puțin, identificarea instituției ori categoriei juridice
pe care se întemeiază (ceea ce constituie o notă particulară față de
legislația germană, spre exemplu, unde o asemenea obligație nu
este formal prevăzută de lege). Mai mult, s‐a observat cu temei că,
dacă cererea este formulată de un avocat, neindicarea (corectă a)
textelor de lege nu poate produce o bună impresie, avocatul fiind
primul judecător al cazului pe care îl deduce soluționării instanței2.
Calificarea juridică eronată ori identificarea incompletă a nor‐
melor şi argumentelor juridice incidente nu‐l vatămă însă ireme‐
diabil, instanța fiind în drept şi chiar obligată să califice corect
cererea, să identifice şi să dea eficiență dreptului aplicabil, potrivit
adagiului iura novit curia. Aceasta numai cu respectarea deplină a
principiului contradictorialității, definit riguros şi extins prin noul
Cod de procedură civilă, în ceea ce priveşte obligațiile instanței de
a purta un dialog cu părțile.
Ce se întâmplă însă cu autoritatea lucrului judecat? Este sufi‐
cientă simpla posibilitate a judecătorului de a califica corect
restabilească ori să dea calificarea juridică adecvată actelor şi faptelor deduse
judecății. (…) legiuitorul român, inspirându‐se din reglementarea franceză, a
consacrat teza lui Motulsky cu privire la caracterul «factual» al noțiunii de
«cauză», tranşând astfel o amplă controversă doctrinară” (s.n.). În acest sens, a
se vedea I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. Wolters Kluwer România,
București, 2011, p. 751, inclusiv nota 3.
1 Spre deosebire de reglementarea anterioară, art. 196 alin. (1) NCPC a
instituit în mod judicios sancțiunea expresă a nulității şi pentru lipsa motivelor
de fapt ale cererii de chemare în judecată, întrucât instanța nu poate califica
juridic cererea de chemare în judecată, dacă nu cunoaşte împrejurările de fapt
pe care reclamantul îşi întemeiază pretențiile.
2 În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 31.
106
cererea pentru a considera că există autoritate de lucru judecat şi
asupra calificării care se impunea, dar care nu a fost făcută şi nici
analizată de instanță?
Într‐o variantă mai restrictivă, s‐ar putea răspunde că auto‐
ritatea de lucru judecat nu se poate întinde decât asupra teme‐
iurilor (calificărilor) juridice – care nu echivalează cu norma de
drept – care au fost efectiv analizate de instanță, pentru a nu aduce
atingere dreptului părților la un proces echitabil.
Totuși, de vreme ce autoritatea de lucru judecat prezintă o
importanță primordială pentru ordinea publică şi pacea socială,
fiind de natură a pune capăt proceselor repetate cu privire la
aceeaşi chestiune litigioasă, considerăm că s‐ar putea face urmă‐
toarea distincție: în măsura în care noul temei juridic se rapor‐
tează la aceleaşi fapte – e.g., se invocă răspunderea delictuală, în
loc de cea contractuală, prin raportare la acelaşi eveniment; se
cere anularea pentru dol (prin reticență), în loc de anulare pentru
eroare, tot prin raportare la acelaşi act juridic şi la aceeaşi con‐
duită a părții adverse; se formulează aceeaşi pretenție, o dată pe
temeiul unei obligații pretinse a fi contractuale, iar altă dată pe
temeiul îmbogățirii fără justă cauză – cum ar fi situația în care
chiriaşul cade întâi în pretenții pe temei contractual, întrucât
contractul nu‐i permitea să obțină despăgubiri pentru îmbu‐
nătățiri care nu au fost autorizate de locator, iar ulterior formu‐
lează aceeaşi cerere pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză –
atunci există autoritate de lucru judecat, obiectul şi cauza fiind
identice (prin raportare la preeminența caracterului factual al
cauzei). Credem că a nu accepta această concluzie – constantă în
dreptul german (a se vedea supra, pct. 2.2) şi care, în dreptul
francez, a fost consacrată recent de adunarea plenară a Curții de
Casație (a se vedea supra, pct. 2.3) – înseamnă a subția foarte mult
efectele autorității lucrului judecat şi a permite reclamantului
„să‐şi încerce norocul” de mai multe ori, cu privire la aceeaşi pre‐
tenție, derivată din aceleaşi fapte, doar cu sensibile diferențe de
calificare juridică, ceea ce nu poate fi admis, fiind de natură a pre‐
judicia grav partea adversă şi a aglomera nejustificat sistemul
Iura novit curia
107
judiciar cu mai multe cauze care privesc, în substanță, acelaşi
diferend juridic1.
Dacă însă temeiurile juridice sunt substanțial diferite, de aşa
natură încât şi faptele expuse în sprijinul lor trebuie să fie diferite,
atunci nu poate fi vorba despre autoritate de lucru judecat, cauza
fiind diferită (e.g., inițial s‐a cerut anularea actului pentru dol sau
eroare, iar ulterior se cere anularea pentru violență, invocându‐se
alte fapte de amenințare ori de intimidare din partea pârâtului, ori
pentru leziune, invocându‐se disproporția între prestații şi
celelalte condiții prevăzute în prezent de art. 1.221 NCC).
Notăm că, şi în această interpretare, soluția rămâne în parte
diferită de cea preconizată de dreptul german, unde nu se iau în
considerare, pentru configurarea obiectului litigiului, doar faptele
expuse, prezentate de reclamant – considerându‐se că acesta nu
poate păstra „în rezervă” anumite motive de fapt pentru un proces
ulterior –, ci şi cele care, fiind în legătură obiectivă cu motivele
expuse în primul proces, trebuiau să fie înfățişate, întrucât privesc
în esență aceleaşi împrejurări de fapt litigioase.
Învederăm însă că și în dreptul român simpla adăugare a unor
detalii, circumstanțe inițial omise cu privire la împrejurările de
fapt relevate, în mod esențial, și în primul proces nu înlătură
identitatea de cauză.

2.14. Dispoziţiile art. 22 alin. (4) NCPC au caracter
imperativ, acestea constituind o obligaţie, și nu o facultate
pentru judecător, inclusiv în ceea ce privește aplicarea
normelor supletive, în orice stadiu al procesului, dacă legea
nu prevede altfel
Considerăm că darea sau restabilirea calificării juridice co‐
recte constituie o obligație pentru judecător, de îndată ce dispune
1 Cu privire la noțiunea de lucru implicit judecat, care corespunde scopului
instituției autorității lucrului judecat, de a împiedica reiterarea unei cereri cu
aceeaşi cauză, a se vedea H. Motulsky, La cause de la demande…., op. cit., p. 102.
108
de faptele necesare în acest sens1, iar nu o simplă facultate, și
aceasta indiferent de împrejurarea dacă reclamantul nu și‐a moti‐
vat în drept cererea și nu a indicat niciun temei de drept ori dacă
în cuprinsul cererii a fost efectuată o calificare juridică, dar aceasta
este eronată. Art. 22 alin. (1) și (4) NCPC nu autorizează nicio
distincție în privința obligației judecătorului de a stabili calificarea
juridică exactă și de a da deplină eficiență normelor juridice în
mod real aplicabile, iar nu a celor invocate2.
De aici rezultă o seamă de consecințe în plan procesual, pe
care le vom enunța într‐o manieră succintă.

2.14.1. Principiul iura novit curia vizează atât aplicarea
normelor imperative, cât și a celor supletive, dacă părţile nu au
derogat de la acestea
Judecătorul este obligat să dea sau să restabilească justa cali‐
ficare juridică a cererii atât în ipoteza în care fondului raportului
juridic litigios îi sunt aplicabile norme de ordine publică (mai exact,
norme imperative edictate pentru protejarea unor interese cu
caracter general ori a unor interese cu caracter particular consi‐
derate suficient de importante de legiuitor pentru a li se conferi o
protecție similară intereselor generale, precum în cazul nulității
absolute de care sunt lovite clauzele abuzive din contractele de
1 În cazul în care motivarea în fapt a cererii este neclară sau, deși clară,
este incompletă și nu se poate decela dacă o calificare juridică alternativă intră
în discuție, judecătorul este în drept să ceară reclamantului să‐și completeze
susținerile în fapt cu privire la anumite împrejurări care vor fi menționate în
mod expres [art. 22 alin. (2) NCPC]. Pe baza susținerilor în fapt completate și,
eventual, a noilor probe administrate, judecătorul poate pune în discuție o
calificare juridică alternativă. Precizăm însă, în drept, că judecătorul este liber
să aprecieze succesiunea actelor sale procesuale, respectiv dacă pune în
discuție, mai întâi, calificarea juridică nouă și cere explicații suplimentare din
perspectiva acesteia ori dacă înțelege să pună în discuție noua calificare doar
după ce constatările de fapt au fost completate.
2 Cu privire la această chestiune (controversată) în dreptul francez, a se
vedea supra, pct. 2.3.
Iura novit curia
109
adeziune încheiate între profesioniști și consumatori1), cât și
atunci când normele juridice nesocotite au caracter supletiv,
întrucât, de vreme ce părţile nu au derogat de la aceste norme, ele
sunt aplicabile raportului juridic litigios întocmai ca normele
imperative. Astfel, în cazul contractelor, art. 1.272 alin. (1) NCC
dispune că contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce
este expres stipulat, dar și la toate urmările pe care practicile sta‐
tornicite între părți, uzanțele, legea sau echitatea le dau con‐
tractului, după natura lui. S‐a arătat cu temei în doctrină2 că refe‐
rirea la lege are în vedere în primul rând normele supletive de la
care părțile nu au derogat și care, în consecință, s‐au încorporat în
cuprinsul contractului, având valoarea unor clauze tacite, obliga‐
torii pentru părți.

2.14.2. Modificarea cererii prin invocarea unui temei
juridic nou
În primul rând, de vreme ce, în structura cauzei cererii,
elementul factual este cel preponderent și imutabil, de vreme ce
calificarea juridică nu este la dispoziția părții, ci poate fi schimbată
de judecător, trebuie admis, pentru consecvență, că, dacă partea
indică o altă calificare juridică a pretențiilor sale, dar fără ca
obiectul cererii și motivele de fapt să sufere modificări, instanța
trebuie mai întâi să verifice pe fond dacă respectiva calificare
juridică este cea corectă și nu se poate rezuma să respingă cererea
de schimbare a calificării juridice ca tardiv formulată, prin
raportare la dispozițiile art. 204 alin. (1) și (3) NCPC. Doar dacă
instanța apreciază că noua calificare propusă nu este corectă,
decăderea prezintă relevanță practică, întrucât partea nu va putea
pretinde instanței să analizeze, în cuprinsul hotărârii pronunțate, o
1 Cf. art. 1 alin. (3), art. 4 și art. 12 alin. (4) din Legea nr. 193/2000 privind
clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori,

republicată în M. Of. nr. 543 din 3 august 2012.
2 A se vedea I.‐F. Popa, în L. Pop, I.‐F. Popa, S.I. Vidu, Curs de drept civil.
Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 107.
110
calificare juridică pe care nu a invocat‐o în termenul legal, în
condițiile în care instanța nu a făcut uz de dispozițiile art. 22
alin. (4) NCPC.

2.14.3. Invocarea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) NCPC în apel
În al doilea rând, partea interesată poate critica pe calea
apelului omisiunea primei instanțe de a sesiza greșita calificare
juridică a cererii introductive și de a da calificarea juridică corectă.
Această concluzie se impune prin raportare la caracterul obliga‐
toriu al art. 22 alin. (4) NCPC, omisiunea de a‐i face aplicarea fiind,
așadar, o eroare cu caracter procedural, care, mediat, are drept
consecință și o eroare de drept substanțial (eroare de calificare
juridică a actelor și faptelor deduse judecății). Or, potrivit art. 479
alin. (1) NCPC, instanța de apel va verifica, în limitele cererii de
apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima
instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu.
Se poate observa că omisiunea primei instanțe de a restabili
calificarea juridică exactă poate fi luată în considerare din oficiu de
către instanța de apel, corecta calificare juridică fiind un motiv de
ordine publică, în sensul art. 479 alin. (1) NCPC, indiferent dacă
normele juridice nesocotite au caracter imperativ sau supletiv,
Desigur, consecința ridicării din oficiu a acestui motiv de către
a doua instanță de fond – ceea ce înseamnă că motivul de ordine
publică este pus în dezbaterea părților, pentru a preveni
surprinderea lor și a le permite să formuleze apărări și să ceară
probe noi – constă în rejudecarea fondului din perspectiva noii
calificări juridice1. Drept rezultat al rejudecării, apelul poate fi
1 Ce se întâmplă însă dacă motivul a fost invocat în termen de apelant? Mai
poate instanța de apel să „semnaleze” părților că intenționează să rejudece
cauza din perspectiva calificării juridice invocate prin motivele de apel, fără să
se „antepronunțe”? Pentru a surmonta acest obstacol practic întrevedem două
soluții: prima, instanța de apel atrage atenția intimatului că a fost pusă în
dezbatere o calificare juridică alternativă [ceea ce art. 476 alin. (2) și art. 478
alin. (2), ambele interpretate a contrario, permit, fiind vorba despre un motiv
nou, iar nu despre o schimbare a cauzei] și supune dezbaterii părților
Iura novit curia
111
admis, caz în care sentința va fi schimbată, în tot sau în parte, ori
poate fi respins, dacă soluția la care s‐a oprit prima instanță este în
sine corectă, însă, în acest caz, va opera practic o substituire a
motivării (cel puțin a celei în drept)1.
Dispozițiile art. 478 alin. (3) NCPC, ce prevăd că în apel nu se
poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și
nu se pot formula pretenții noi, nu se opun soluției aici reținute,
întrucât acestea interzic formularea unor pretenții noi (obiectul
cererii nu este schimbat de apelant) și schimbarea cauzei, or, am
reținut deja în repetate rânduri că doar elementul factual al cauzei
este imutabil, în vreme ce calificarea juridică constituie o
prerogativă a instanței (chiar dacă nu exclusivă), potrivit adagiului
iura novit curia. Așadar, invocarea unei noi calificări juridice nu
constituie o cauză nouă, dacă faptele pe care se întemeiază noile
motive de drept nu sunt diferite față de cele alegate la prima
instanță2.
împrejurările de fapt și de drept relevante, determinând administrarea

probelor necesare, iar a doua ar fi o judecată „în doi timpi”, în care instanța de
apel anulează sentința pentru viciul procedural constând în ignorarea
dispozițiilor art. 22 alin. (1) și (4) NCPC și reține procesul spre judecare din
perspectiva calificării juridice considerate corecte, astfel cum a fost reținută
prin decizia intermediară de anulare, conform art. 480 alin. (6) NCPC. Credem
că a doua soluție este preferabilă doar atunci când prima instanță a comis o
eroare procedurală, precum în cazul în care s‐a considerat fără temei ținută de
calificarea propusă de parte și a respins acțiunea pentru singurul motiv că
norma invocată de titularul cererii nu este aplicabilă în cauză (ceea ce consti‐
tuie o denegare de dreptate și o încălcare a principiului iura novit curia, care
presupune ca norma incidentă să fie și aplicată în mod efectiv).
1 Admiterea apelului pentru greșita motivare a unei soluții corecte inter‐
vine doar în condițiile art. 461 alin. (2) NCPC, text care nu este incident în
ipoteza aici discutată.
2 În considerentele deciziei în interesul Legii nr. 1/2005 a Înaltei Curți de
Casație și Justiție s‐a arătat, la un moment dat, că, „pe de altă parte, atunci când
ne aflăm în prezenţa unei operaţiuni propriuzise de calificare şi încadrare
corectă, din punct de vedere juridic, a pretenţiilor deduse judecăţii, permisă
judecătorului în temeiul rolului activ, ea se poate realiza, în mod evident, numai
în faţa primei instanţe, iar nu direct în apel sau în recurs, căi de atac în care
trebuie păstrat cadrul judecăţii, în raport cu care se efectuează controlul judi
112
Un argument de text suplimentar în sprijinul soluției pe care o
reținem îl constituie dispozițiile art. 478 alin. (4) NCPC, potrivit
cărora părțile pot să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse
implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe. Or,
noțiunea de „explicitare” cuprinde şi dezvoltarea unei calificări
juridice care, deşi nu a fost menționată la prima instanță, este
compatibilă cu pretenția formulată şi cu motivele de fapt invocate
în fața acesteia din urmă1.
Dacă s‐ar adopta soluția contrară, s‐ar ajunge la situația greu
de acceptat în care prima instanță ar fi în drept (şi totodată
obligată) să dea calificarea juridică corectă, însă, dacă nu a
procedat în acest fel, instanța de apel ar avea prerogative mai
restrânse decât prima instanță şi ar fi ținută de calificarea juridică
discutată în fața acesteia din urmă, ceea ce bineînțeles că nu poate
fi admis, întrucât ar contraveni funcțiilor controlului judiciar. În
plus, apelul este o cale de atac devolutivă, care permite verificarea
tuturor aspectelor de fapt şi de drept ale pricinii.

ciar”. Concluzia instanței supreme nu ni se pare deloc „evidentă”, ci eronată,
pentru motivele explicate pe larg în text. Precizăm că acest considerent are
valoare de obiter dictum, adică de simplă statuare incidentală asupra unei
chestiuni care nu a format obiectul sesizării Înaltei Curți, nici obiectul practicii
judiciare neunitare și care, ca atare, putea să și lipsească, nefiind de natură să
explice dispozitivul deciziei. Ca atare, el nu are caracter obligatoriu, ci o simplă –
și îndoielnică – valoare argumentativă. Dacă însă problema discutată de noi în
text va face obiectul unei sesizări a Înaltei Curți, sperăm ca argumentele
serioase care pledează pentru soluția contrară să fie examinate efectiv, fără a se
trage concluzii „evidente” (și nemotivate) asupra unor chestiuni de mare
subtilitate juridică și de o la fel de mare importanță practică.
1 Pentru alte observații asupra noțiunii de „explicitare”, a se vedea S. Spinei,
Reglementarea căilor de atac în dreptul procesual civil – drept român și drept
comparat, Ed. Universul Juridic, București, 2013, pp. 63‐64. S‐a arătat cu temei
că instanțele de apel trebuie să examineze cu atenție cererile și apărările
părților în apel, pentru a decela sensul lor și a nu decide eronat că este vorba
despre cereri noi. În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu,
M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 1080.
Iura novit curia
113
2.14.4. Invocarea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) NCPC în
recurs
Nu este în schimb posibilă invocarea unei noi calificări juridice
direct în recurs, întrucât se opun dispozițiile art. 488 alin. (2)
NCPC, conform cărora „motivele de casare prevăzute la alin. (1) nu
pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea
apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în
termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra
lor”. Acest text de lege se aplică fără a face distincție după cum
motivul invocat direct în recurs ar fi de ordine publică sau de
ordine privată, având în vedere că recursul nu poate fi, de regulă,
exercitat omisso medio [art. 459 alin. (2) teza I NCPC]. Din art. 488
alin. (2) rezultă că recursul este exercitat omisso medio nu doar
atunci când este formulat cu privire la o soluție care nu a fost
criticată pe calea apelului, ci și atunci când apelul a fost exercitat,
dar fără ca pe această cale să fie invocată critica de nelegalitate
formulată ulterior pentru prima dată în recurs1.
Desigur, acest principiu nu este aplicabil în ipoteza în care
motivul privind greșita calificare juridică a fost invocat în apel și
ulterior soluția instanței de apel este criticată în recurs sau, în
cazul recursului în contencios administrativ, în această materie
singura cale de atac de reformare fiind recursul, încălcarea sau
greșita aplicare a normelor de drept substanțial constituind moti‐
vul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 NCPC.
În ceea ce privește calificarea juridică a cererii într‐o acțiune
în contencios, singura problemă ar putea viza natura juridică a
acțiunii, respectiv că, în realitate, nu este vorba despre o acțiune în
contencios administrativ, ci despre una civilă.
Dacă există consecințe pe plan procesual într‐o astfel de situ‐
ație, ca și în alte cazuri când calificarea juridică este schimbată în
căile de atac, vom vedea în cele ce urmează.
1 Pentru alte observații, a se vedea și A.‐A. Chiș, Gh.‐L. Zidaru, loc. cit., p. 18;
de asemenea, a se vedea infra, Capitolul III.
114
2.14.5. Poate influenţa schimbarea calificării juridice în
căile de atac normele de drept procesual civil aplicabile?
Am căzut deja de acord asupra împrejurării că instanța de
control judiciar, în apel sau în recurs, în situațiile deja învederate,
poate restabili calificarea juridică corectă a cererii, atunci când
instanța a cărei hotărâre constituie obiectul controlului judiciar a
stabilit o calificare juridică greșită, fie însușindu‐și calificarea dată
de reclamant în cererea de chemare în judecată, fie dând cererii o
altă calificare, la solicitarea pârâtului sau din oficiu.
În esență, se ridică întrebarea dacă această împrejurare poate
afecta motivul de inadmisibilitate privind lipsa procedurii pre‐
alabile, competența primei instanțe, natura juridică a căii de atac
sau taxa judiciară de timbru.
Dacă vreuna dintre părți a semnalat greșita calificare juridică,
care ar fi atras o altă competență, invocând în condițiile prevăzute
de art. 130 alin. (2) și (3) NCPC, adică prin întâmpinare sau la
primul termen de judecată, necompetența materială sau teritorială
atrasă de această calificare1, sau, eventual, a ridicat prin întâm‐
pinare o excepție de inadmisibilitate a acțiunii pentru lipsa plân‐
gerii prealabile, așa cum cere art. 193 alin. (2) NCPC, modul în care
prima instanță a soluționat toate aceste chestiuni și excepții sau a
lăsat nesoluționate unele dintre ele (de exemplu, a respins recali‐
ficarea și nu a mai soluționat excepția de necompetență sau/și cea
a lipsei procedurii prealabile) fiind supus controlului judiciar pe
calea apelului sau recursului (în cazul acțiunii în contencios),
instanța de control judiciar va anula sau casa sentința și va trimite
cauza spre judecare instanței competente sau o va reține spre
competentă soluționare în primă instanță, în temeiul art. 480
alin. (4) sau (5) NCPC, în cazul apelului, respectiv art. 497 și art.
498 alin. (2) teza finală NCPC, în cazul recursului.
Dacă însă problema greșitei calificări a cererii s‐ar pune
pentru prima dată în calea de atac, fie de către partea interesată,
1 Pentru simplificarea argumentației, nu vom trata aici probelemele
privind necompetența internațională sau cea generală.
Iura novit curia
115
fie de instanță din oficiu, în aplicarea imperativă a principiului iura
novit curia, chiar dacă instanța ar recalifica cererea, iar recalifi‐
carea ar atrage o altă competență sau necesitatea unei proceduri
prealabile, nici excepţia de necompetenţă a primei instanţe, nici cea
a inadmisibilităţii pentru lipsa procedurii prealabile nu mai pot fi
invocate direct în calea de atac, iar dacă totuși ar fi, instanța de
control judiciar le‐ar respinge ca tardive. În cazul în care vă puneți
problema că, în exemplele date, prima instanță nu ar fi soluționat
cauza pe fond, de aceea, în toate situațiile, se impune anularea sau
casarea și trimiterea spre rejudecare, care ar presupune luarea de
la capăt a procesului sub toate aspectele, o astfel de opinie este
greșită, pentru că prima instanță a stabilit o stare de fapt pe baza
probelor administrate, ceea ce înseamnă că a soluționat cauza pe
fond, greșita calificare juridică a acţiunii nefiind motiv de nulitate a
hotărârii, ci de schimbare a acesteia, în cazul apelului, în temeiul
art. 480 alin. (2) NCPC, sau de casare cu reţinere, în cazul recursului
de competența altor instanțe decât Înalta Curte de Casație şi
Justiție, în temeiul art. 498 alin. (1) NCPC (Înalta Curte, în caz de
admitere a recursului, fiind obligată să caseze hotărârea cu
trimitere spre rejudecare, conform art. 497 teza I NCPC), însă
rejudecarea va avea loc, de regulă, în fața instanței de apel.
În ceea ce privește posibilitatea recalificării căii de atac de
reformare, nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 457 alin. (4) NCPC
pentru simplul fapt că greșita aplicare a legii, adică greșita califi‐
care juridică a cererii, constituie motivul de ordine publică al
exercitării căii de atac (indiferent că este invocat de parte sau de
instanță din oficiu), iar asupra unui motiv instanţa de control judi
ciar se poate pronunţa doar cu ocazia soluţionării căii de atac, adică
prin decizie, nefiind o chestiune ce poate fi soluționată prin înche‐
iere interlocutorie, ca în cazul recalificării cererii de către prima
instanță. Astfel, de exemplu, dacă, într‐o acțiune în contencios, s‐ar
fi invocat doar în calea de atac a recursului natura civilă a acțiunii,
care ar fi atras altă cale de atac, respectiv cea a apelului și poate,
ulterior, a recursului la Înalta Curte de Casație şi Justiție, în
condițiile art. 483 alin. (1) și (3) NCPC, instanța de control judiciar
116
rămâne să se pronunțe asupra recursului prin hotărâre definitivă,
putând, eventual, casa cu reținere și chiar completa probațiunea în
temeiul noii calificări, soluționând recursul în doi pași, respectiv
pronunțând o decizie de casare, iar, ulterior, una de rejudecare a
acțiunii. Asta dacă nu cumva prima instanță a respins acțiunea în
temeiul unei excepții, de exemplu, pentru lipsa procedurii pre‐
alabile (care nu era aplicabilă într‐o acțiune civilă), situație în care
instanța de control judiciar va casa sentința și va trimite cauza
spre rejudecare aceleiași instanțe sau uneia de același grad, în
condițiile art. 498 alin. (2) tezele I și a II‐a NCPC (necompetența
primei instanțe neputând fi invocată direct în calea de atac). Într‐o
astfel de situație, sentința dată în rejudecare de prima instanță va
fi supusă căii de atac prevăzute de lege pentru acțiunea civilă, nu
pentru cea în contencios.
Referitor la taxa judiciară de timbru, credem că instanța de
control judiciar trebuie să pună în discuţia contradictorie a părţilor
nu doar restabilirea calificării juridice, ci și taxa judiciară de
timbru aferentă acţiunii recalificate, dacă este cazul completării
acesteia, iar, prin decizia pronunțată în calea de atac, ea va da în
debit reclamantul pentru diferența de taxă judiciară de timbru
aferentă cererii de chemare în judecată, iar pe cel care a exercitat
calea de atac, pentru cea datorată în calea de atac, în temeiul
art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru1.
Aceasta deoarece greșeala primei instanțe în calificarea cererii nu
poate scuti automat partea de plata diferenței de taxă judiciară de
timbru, scutirea putând fi acordată doar prin lege sau de către
instanță în cazul formulării unei cereri de ajutor public judiciar.
Această dispoziție din decizie poate fi atacată de partea sau părțile
interesate cu cerere de reexaminare în termen de 3 zile de la
comunicare, în temeiul art. 39 din același act normativ. Fiind o
cerere de reexaminare împotriva unei dispoziții cuprinse într‐o
decizie, un alt complet al aceleiași instanțe se va pronunța prin
1 O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru a fost publicată în
M. Of. nr. 392 din 29 iunie 2013, fiind modificată ulterior prin Legea
nr. 138/2014.
Iura novit curia
117
decizie, și nu prin încheiere, așa cum prevede art. 39 alin. (2) din
O.U.G. nr. 80/2013, care se referă la reexaminarea taxelor judi‐
ciare de timbru stabilite prin încheiere, aplicându‐se prin analogie
dispozițiile art. 424 alin. (4) NCPC privind denumirea hotărârilor
judecătorești date în căile de atac de retractare. Este adevărat că
textul art. 39 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 prevede că cererea de
reexaminare se soluționează prin încheiere, așa cum dispune,
bunăoară, și textul art. 191 alin. (3) NCPC, privind reexaminarea
încheierii de aplicare a amenzii judiciare. Și atunci, aparent, am
avea un argument de text, ca în cazul îndreptării erorii materiale
dintr‐o hotărâre, art. 442 alin. (2) NCPC prevăzând expres că,
indiferent de hotărârea (încheiere, sentință, decizie) obiect al
îndreptării, aceasta se face prin încheiere. Am spus aparent, pentru
că, în ceea ce privește textul art. 39 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013
și cel al art. 191 alin. (3) NCPC, acestea se referă la reexaminarea
încheierilor de stabilire a taxei judiciare de timbru și, respectiv, de
aplicare a amenzii judiciare. În realitate, atât taxa judiciară de
timbru, în exemplul evocat mai sus, cât și amenda judiciară pot fi
stabilite și prin sentință sau decizie. În materia amenzii judiciare,
de fapt, amenda prevăzută de art. 187 alin. (1) lit. a) NCPC, pentru
introducerea cu rea‐credință a unei cereri principale, accesorii,
adiționale sau incidentale ori pentru exercitarea unei căi de atac
vădit netemeinice nu poate fi aplicată decât prin hotărârea act
final al judecății, care este sentinţă sau decizie. Așadar, această
situație nu este, de fapt, acoperită de textul art. 191 NCPC, care
vorbește în alin. (1) doar despre încheiere de aplicare a amenzii,
omițând să reglementeze situația în care amenda este aplicată
prin sentință sau decizie. Oricum, valabilitatea hotărârii prin care
este soluţionată cererea de reexaminare nu este afectată de
denumirea ei (greșită), iar ceea ce este important de reținut este
faptul că, indiferent de actul prin care instanţa dispune o anumită
măsură, această împrejurare nu poate lua dreptul părţii de a
formula cerere de reexaminare. Așadar, dacă v‐ați gândi cumva că
textul art. 39 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 este de strictă inter‐
pretare, în sensul că doar taxa judiciară de timbru stabilită prin
118
încheiere este supusă unei cereri de reexaminare, vă spunem că o
astfel de interpretare este contrară legii, pentru că ar însemna să
lase la latitudinea judecătorului posibilitatea exercitării unei căi de
atac, el putând opta să stabilească taxa judiciară de timbru doar prin
decizia finală, or, calea de atac (sau lipsa ei) este prevăzută de
legiuitor și nu poate fi dată sau luată de judecător.
Și într‐o astfel de situație, partea poate solicita ajutor public
judiciar, pentru a fi scutită de plata diferenței de taxă ori în alte
forme (reducere, eșalonare sau combinarea acestora), chiar dacă
această cerere este formulată după pronunțarea deciziei în calea
de atac, partea neputând fi privată de un drept procesual doar
datorită momentului în care i‐a fost stabilită obligația de achitare a
taxei judiciare de timbru.

Concluzii
Iura novit curia – aceasta înseamnă că instanța judecătorească
trebuie să soluționeze litigiul conform normelor de drept care îi
sunt aplicabile [art. 22 alin. (1) NCPC], indiferent dacă acestea au
fost sau nu invocate de titularul cererii.
Dacă nu s‐ar admite acest principiu elementar, s‐ar ajunge la
situația în care, printr‐un artificiu procesual (anume neinvocarea
regulilor de drept incidente, din neștiință, considerente tactice sau
chiar cu rea‐credință), normele legale care au fost edictate pentru
a guverna raporturile juridice stabilite între subiectele de drept să
nu‐și găsească aplicare, să fie adică lipsite de eficiență juridică! Or,
aceasta este de neadmis, cu atât mai puternic cuvânt cu cât ar fi
vorba despre norme de drept substanțial de ordine publică, dar
chiar și dacă ar fi vorba despre reguli supletive, întrucât, dacă
părțile nu au derogat de la aceste reguli, ele trebuie să‐și găsească
integral aplicarea, întocmai ca niște norme imperative, pe temeiul
voinței legiuitorului [cf. art. 1.271 alin. (1) NCC].
Pentru a da un exemplu elementar, dacă raportul juridic
litigios este guvernat de Codul civil din 1865, invocarea de către
reclamant a noului Cod civil nu poate știrbi cu nimic aplicarea legii
incidente în mod real, efectiv în cauză. De asemenea, invocarea
Iura novit curia
119
greșită a legii aplicabile nu înseamnă, în niciun caz, că acțiunea va
fi respinsă de plano ca nefondată ori ca inadmisibilă, pe temeiul
constatării că legea aplicabilă ar fi alta. Procedând astfel, judecă‐
torul ar face doar o parte din oficiul care îi incumbă (anume ar
stabili care este norma incidentă), dar mai departe ar comite o
denegare de dreptate, întrucât, în loc să dea eficiență legii apli‐
cabile, s‐ar rezuma la constatarea că aceasta nu a fost invocată. Or,
invocarea corectă a legii aplicabile nu a fost și nici nu este o con‐
diție materială ori procesuală pentru ca normele de drept sub‐
stanțial incidente să‐și găsească aplicare.
Mai mult, în lipsa calificării juridice a faptelor pe care se înte‐
meiază pretențiile reclamantului, judecătorul este ținut să dea el
însuși calificarea juridică exactă, verificând în acest scop incidența
instituțiilor de drept substanțial pe care trebuie să le cunoască,
stabilind calificarea din perspectiva căreia pretenția reclamantului
ar putea fi fondată, dacă faptele alegate de acesta în sprijinul
pretenției sale se dovedesc a fi reale.
Spre deosebire de inerția conceptuală a unei bune părți din
practica judiciară de sub imperiul vechiului Cod de procedură
civilă, ca și a multor practicieni, noul Cod stabilește în mod impe‐
rativ (iar nu facultativ, la îndemâna bunului plac al judecătorului!)
că judecătorul restabilește calificarea juridică exactă a actelor și
faptelor juridice deduse judecăţii – așadar, a raportului juridic
litigios însuși și, implicit, a pretenţiei formulate și a cauzei acesteia,
nefiind vorba despre o simplă eroare de denumire – chiar dacă
reclamantul le‐a dat o calificare juridică ce se vădește a fi greșită și,
în mod eronat, insistă asupra acestei calificări, chiar după ce
instanța a pus în discuție calificarea juridică exactă. Această
concluzie se impune cu forța evidenței din analiza coroborată a
dispozițiilor art. 22 alin. (4) și (5) NCPC, nefiind recunoscut
dreptul reclamantului de a dispune de calificarea juridică a cererii
sale, limitând astfel prerogativa instanței de a da sau de a restabili
calificarea juridică exactă, dimensiune esențială a funcției sale
jurisdicționale. Similar situației din dreptul francez, numai acordul
expres al părților poate limita instanța la a verifica doar calificarea
120
juridică susținută de titularul cererii și aceasta numai în privința
unor drepturi de care părțile pot dispune și cu condiția adițională
ca astfel să nu fie încălcate drepturile sau interesele legitime ale
altora.
Spre exemplu, dacă reclamantul invocă normele aplicabile
răspunderii contractuale, iar judecătorul, verificând faptele ale‐
gate, constată că de fapt este incidentă răspunderea delictuală, ori
dacă reclamantul susține că între părți s‐a încheiat un contract de
vânzare, deși în realitate contractul este unul de schimb cu plata
unei sulte, sau dacă se cere plata unei sume pe temeiul garanției
pentru evicțiune reglementate de o lege specială, deși în cauză
sunt incidente normele generale ale Codului civil, instanța jude‐
cătorească este obligată să pună în discuția părților calificarea
juridică exactă și să dea această calificare, chiar în pofida opoziției
reclamantului, sub rezerva acordului expres la care se referă
Prin această optică, foarte apropiată de cea susținută de Henri
Motulsky în dreptul francez, legiuitorul român se apropie în mare
măsură și de soluția dreptului german.
Rezultă de aici, ar putea obiecta unii, o sarcină suplimentară, o
povară pentru judecător, și așa excedat de mulțimea atribuțiilor
sale. Misiunea de a aplica corect legea incidentă realmente în
cauză, indiferent de ceea ce susțin părțile în această privință,
constituie însă esența funcției jurisdicționale1 și noul Cod de pro‐
cedură civilă nu face altceva decât să restabilească firescul
lucrurilor, înlăturând (într‐o manieră subtilă, dar fermă) erorile
practicii judiciare, conform cărora judecătorul ar fi ținut să se
pronunțe exclusiv în raport de calificarea juridică sau, chiar mai
rău (și în mod vădit nelegal, chiar și sub imperiul vechii regle‐
mentări), asupra temeiului de drept invocat de reclamant. Așadar,
elementul novator constă tocmai în clarificarea sensului originar
al funcției jurisdicționale a judecătorului, care trebuie să cunoască
legea, și nu doar atât, trebuie să o și aplice.
1 Judecătorul ar putea fi degrevat de alte atribuții care îi revin, nu însă și în
ceea ce privește atribuția sa esențială, de identificare și de aplicare corectă a
legii.
Contradictorialitate şi drept la apărare
121
CAPITOLUL III
Realizarea principiilor contradictorialităţii
şi dreptului la apărare
Preambul
Cele două principii, al contradictorialității și al dreptului la apă‐
rare, consacrate prin dispozițiile art. 14 și art. 13 NCPC, se află într‐o
strânsă legătură, principiul contradictorialității fiind o garanţie a
dreptului la apărare1, motiv pentru care am ales să le tratăm îm‐
preună, desigur, raportat la tema lucrării, abordându‐le din perspec‐
tiva rolului judecătorului în realizarea lor, rol manifestat în diverse
etape ale procesului civil.
În cele ce urmează, vom încerca să elucidăm care sunt dreptu‐
rile și obligațiile părților raportat la cele două principii, care sunt
atribuțiile judecătorului referitoare la acestea, care este puterea de
apreciere a judecătorului în ceea ce privește luarea unor măsuri,
criteriile pe care acesta trebuie să le aibă în vedere și în ce măsură
puterea sa de apreciere poate fi supusă controlului judiciar.
Incidental, vom aduce în discuție și alte principii, cum ar fi cel
al oralității, al continuității completului de judecată și al rolului
judecătorului în încercarea de împăcare a părților.

1 În același sens, a se vedea D.N. Theohari, M. Eftimie, în G. Boroi (coord.),
Noul Cod de procedură civilă..., op. cit., p. 45, pct. 1. Într‐o opinie, s‐a arătat că, de
fapt, contradictorialitatea nu este decât o aplicație a dreptului la apărare. A se
vedea, în acest sens, H. Motulsky, Le Droit naturel dans la pratique jurispru
dentielle: le respect des droits de la défense en procédure civile, în „Écrits. Études
et notes de procédure civile”, ed. a 2‐a, Dalloz, Paris, 2010, p. 68.
122
Secțiunea 1
Principiul contradictorialităţii

Sediul materiei îl constituie, așa cum am arătat deja, dispo‐
zițiile art. 14 NCPC:

Art. 14. Contradictorialitatea
(1) Instanţa nu poate hotărî asupra unei cereri decât după
citarea sau înfăţișarea părţilor, dacă legea nu prevede altfel.
(2) Părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp
util, direct sau prin intermediul instanţei, după caz, motivele de
fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, pre
cum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel
încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea.
(3) Părţile au obligaţia de a expune situaţia de fapt la care
se referă pretenţiile și apărările lor în mod corect și complet, fără
a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute. Părţile au
obligaţia de a expune un punct de vedere propriu faţă de afirma
ţiile părţii adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în
cauză.
(4) Părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chesti
une de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către
orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu.
(5) Instanţa este obligată, în orice proces, să supună dis
cuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt
sau de drept invocate.
(6) Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de
fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost
supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

1.2. Puterea de apreciere a instanţei în ceea ce privește
citarea părţilor. Măsuri de administrare judiciară versus
dispoziţii ce pot constitui obiect al căilor de atac
Principiul contradictorialității, ca garanție a dreptului la apă‐
rare al părților din proces, presupune, în primul rând, ca acestea să
123
cunoască existența procesului (în cazul pârâtului și al interve‐
nienților forțați, care nu au un rol în sesizarea instanței, fiind atrași
în proces prin cererile formulate de alte părți) și termenele de
judecată stabilite în vederea soluționării cauzei. Citarea are rolul
de a le aduce la cunoștință aceste împrejurări.
Procesul se desfășoară, de regulă, cu citarea părților, așa cum
rezultă din dispozițiile de principiu cuprinse în art. 14 alin. (1)
NCPC, precum și din alte dispoziții ale Codului referitoare la citare,
respectiv ale art. 153 NCPC, având denumirea marginală „Obligația
de a cita părțile”, ce prevăd că instanța nu poate hotărî asupra unei
cereri decât dacă părțile au fost legal citate, cu respectarea cerin‐
țelor prevăzute de lege, în caz contrar fiind obligată să dispună
amânarea judecății și refacerea procedurii de citare, sub sancți‐
unea nulității, precum și ale art. 219 NCPC – „Verificări privind
prezența părților” –, ce obligă instanța, atunci când constată lipsa
părților, să verifice dacă procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Excepţiile de la regulă pot fi grupate în două categorii1. O primă
categorie o constituie procedurile în cadrul cărora legiuitorul sta‐
bilește că o anumită cerere se soluționează fără citarea părţilor,
cum ar fi, de exemplu2, art. 133 NCPC – soluționarea conflictului de
competență, art. 143 NCPC – suspendarea judecării procesului,
art. 230 NCPC – preschimbarea termenului, art. 493 NCPC – pro‐
cedura de filtrare a recursurilor, art. 641 NCPC – învestirea cu for‐
mulă executorie, art. 954 NCPC – soluționarea cererii de sechestru
asigurător etc.3. O altă categorie de proceduri sunt acelea în cazul
cărora legiuitorul lasă judecătorului posibilitatea de a aprecia dacă
are sau nu nevoie de concursul părților în soluționarea unei cereri
și, în funcție de aceasta, să dispună sau nu citarea acestora, ca în
1 A se vedea, în acest sens, A. Tabacu, Citarea și comunicarea actelor de
procedură civilă, Ed. Universul Juridic, București, 2013, pp. 54‐57.
2 Pentru mai multe exemple, a se vedea A. Tabacu, Citarea și comunicarea
actelor…, op. cit., pp. 54‐56.
3 În cazul acestor din urmă proceduri, așa cum s‐a arătat în doctrină,
contradictorialitatea este restabilită în căile de atac, unde părțile sunt citate.
A se vedea, în acest sens, V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.),
Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., p. 39, pct. 2.
124
cazul art. 362, art. 364 NCPC – asigurarea probelor, constatarea de
urgență a unei stări de fapt, art. 442 NCPC – îndreptarea erorilor
din hotărâre, art. 532 NCPC – procedura necontencioasă, art. 999
NCPC – ordonanța președințială etc.1.
În alin. (7) al art. 22 – „Rolul judecătorului în aflarea ade‐
vărului”, legiuitorul vorbește despre puterea de apreciere a judecă
torului și limitele acesteia (circumstanțele cauzei, principiile gene‐
rale ale dreptului, echitatea, buna‐credință), fără a distinge însă
între situațiile în care modalitatea de apreciere poate constitui sau
nu obiect al unei căi de atac. Este adevărat că există situații în care
legiuitorul a înțeles să sustragă controlului judiciar puterea de
apreciere a judecătorului asupra oportunității unor măsuri, ca în
cazul aprecierii de către judecător asupra necesității administrării
unor probe din oficiu, în dispozițiile art. 254 NCPC – „Propunerea
probelor. Rolul instanței” –, alin. (6), prevăzându‐se că „părțile nu
pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din
oficiu probe pe care ele nu le‐au propus și administrat în condițiile
legii”2.
Putem deduce de aici că, în principiu, ca regulă generală, toc‐
mai pentru că legiuitorul stabilește criteriile de care judecătorul
trebuie să țină seama atunci când exercită puterea de apreciere ce
i‐a fost atribuită, modul în care a exercitat‐o în concret constituie
obiect al controlului judiciar, excepţie fiind situațiile în care există
o derogare expresă.
În contextul dat, se ridică în mod legitim întrebarea dacă apre‐
cierea judecătorului de a cita sau nu părțile poate fi supusă sau nu
controlului judiciar.
Știm cu toții că nu există un text în acest sens, similar cu cel
cuprins în art. 254 alin. (6) NCPC. Cu toate acestea, răspunsul nu
este unul evident, întrucât, în opinia noastră, răspunsurile posibile
sunt în număr de două, și anume: 1) greșita apreciere asupra
oportunității citării părților, mai exact, luarea unei decizii de a nu
1 Pentru mai multe exemple, a se vedea V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu,
M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., p. 57.
2 Cu unele nuanțări pe care le vom discuta cu altă ocazie.
125
dispune citarea acestora, încalcă principiul contradictorialității (și,
implicit, așa cum vom vedea în cele ce urmează, al dreptului la
apărare), putând fi supusă controlului judiciar și putând deter‐
mina o soluție de anulare sau casare, inclusiv cu trimitere spre
rejudecare; 2) opțiunea de a nu cita părțile reprezintă o simplă
măsură de administrare judiciară, care, potrivit art. 465 NCPC, nu
poate face obiectul vreunei căi de atac.
Codul nu definește ce înțelege prin măsuri de administrare
judiciară, iar doctrina a arătat că acestea sunt măsuri ce se situ‐
ează în afara procedurilor contencioase sau necontencioase (în
cadrul cărora judecătorul pronunță hotărâri prin care rostește
dreptul), fiind doar măsuri pentru buna organizare a serviciului în
cadrul unei instanțe, cum ar fi repartizarea judecătorilor pe secții
și completuri, trimiterea apelului sau recursului la completul ce a
fost primul învestit, dacă s‐au formulat mai multe astfel de căi de
atac în același dosar și au fost înregistrate separat, fixarea unui
termen de judecată1, preschimbarea termenului de judecată, dis‐
jungerea administrativă a unor capete de cerere2.
Apreciem că dispoziţia privind (ne)citarea părților este o
simplă măsură de administrare judiciară, ținând de modul în care
judecătorul înțelege să își organizeze ședința de judecată, exact ca
și stabilirea sau preschimbarea termenului de judecată, astfel că
scapă controlului în căile de atac.
Tot astfel, opinăm că alegerea modului de citare a părţii, în
sensul art. 154 NCPC, mai cu seamă pentru asigurarea celerității
procedurii conform art. 241 NCPC, este doar o măsură de adminis
trare judiciară, partea neputând supune controlului judiciar opțiu‐
nea instanței pentru una sau alta dintre modalitățile alternative de
comunicare prevăzute de lege. Credem că instanța poate alege o
metodă alternativă de citare și în situaţia în care partea nu a
indicato în vreo cerere adresată instanţei în sensul art. 148
alin. (1) teza a II‐a NCPC (cererea de chemare în judecată,
1 A se vedea, în acest sens, V.M. Ciobanu, op. cit., 2013, p. 1051.
2 A se vedea, în acest sens, C. Negrilă, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de
procedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 866 pct. 7 și 8.
126
întâmpinare, intervenție voluntară sau forțată etc.), pentru că,
deși, aparent, textul art. 241 alin. (3) teza a III‐a NCPC prevede că
poate recurge la astfel de metode dacă partea lea indicat în cursul
judecății, cel al art. 154 alin. (8) NCPC permite instanței ca, în
scopul obținerii datelor și informațiilor necesare realizării pro‐
cedurii de comunicare a citațiilor și altor acte de procedură, să
acceseze bazele de date electronice sau sistemele de informare
deţinute de autorităţi sau instituţii publice. Așadar, textul art. 241
alin. (3) teza a II‐a NCPC nu trebuie interpretat restrictiv, pentru
că legiuitorul nu spune „doar dacă”, ci sensul coroborat al celor
două texte este că, dacă părțile au indicat aceste date, instanța le
va avea în vedere; dacă nu le‐au indicat, instanța poate să se infor‐
meze singură cu privire la acestea, inclusiv din bazele de date ale
instituțiilor și autorităților publice, desigur, în măsura în care
astfel de informații există în astfel de baze de date, serviciile de
telefonie, de exemplu, nefiind autorități sau instituții publice1.
Spunem inclusiv, pentru că textul nu este unul limitativ, astfel că
instanța s‐ar putea informa cu privire la aceste date și din alte
surse, cum ar fi, de exemplu, site‐ul unei părți, mai cu seamă dacă
aceasta este o autoritate publică (în cazul acțiunilor în contencios
administrativ, de exemplu) sau un profesionist persoană fizică sau
juridică (de exemplu, o întreprindere, un notar, un avocat, un
arhitect etc.). Partea nu poate supune controlului judiciar simpla
opțiune a instanței pentru o altă formă de citare de care instanța a
luat singură cunoștință, dacă procedura a fost îndeplinită conform
acelei forme. În situația în care, bunăoară, în exemplul privind
site‐ul, partea ar invoca și dovedi faptul că acesta nu a fost actualizat
și numărul de telefon sau de fax ori adresa de e‐mail la care a fost
citată nu au fost corecte, această împrejurare ar constitui motiv de
exercitare a căii de atac, pentru că procedura de citare nu a fost
îndeplinită și a fost încălcat, astfel, principiul contradictorialității.
1 În sensul că instanța poate folosi mijloacele alternative de comunicare fie
valorificând informațiile furnizate de părți, fie prin accesarea directă a bazelor
de date electronice sau a altor sisteme de informare deținute de autorități sau
instituții publice, a se vedea Gh. Florea, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.),
127
În art. 229 alin. (2) pct. 4 NCPC, legiuitorul permite judecă‐
torului să aprecieze necesitatea citării unei părţi pentru fiecare
termen, chiar dacă sar încadra în situaţiile în care aceasta ar putea
primi termen în cunoștinţă. În doctrină1, s‐a arătat că judecătorul
ar putea aprecia astfel în cazul unei persoane nedeplasabile, dar
care nu este în situația în care ar trebui să i se desemneze un
reprezentant în condițiile art. 58 NCPC, pentru că, de exemplu,
este un avocat sau un judecător pensionar, care își poate face
singur apărarea. Oricum, chiar dacă partea este citată la fiecare
termen, ea nu poate lua cunoștință de toate actele de procedură
pentru că nu toate se comunică și ar putea face acest lucru doar
urmărind actele dosarului pe portalul instanței de judecată,
utilizând contul comunicat pe citație2. Dacă face acest lucru, poate
urmări și termenul de judecată, deci citarea sa nu ar mai fi nece‐
sară, atunci când poate lua termen în cunoștință. Din perspectiva
problemei analizate, și aprecierea asupra necesității citării părții
în această situație este doar o măsură de administrare judiciară,
partea neputând exercita vreo cale de atac atunci când instanța i‐a
acordat termen în cunoștință cu respectarea celorlalte dispoziții
legale, nici măcar în situația în care a solicitat instanței să fie citată
la fiecare termen, iar aceasta i‐a respins cererea, chiar nemotivat.
Totuși, judecătorul trebuie să își exercite puterea de apreciere
în mod diligent, ceea ce presupune ca, atunci când este cazul, să își
motiveze opțiunea (pentru citare sau necitare, în exemplul dat),
chiar dacă actul său nu mai poate fi supus cenzurii vreunei alte
instanțe. Am spus „atunci când este cazul” pentru că nu întot‐
deauna este necesar să facă acest lucru, cum ar fi, spre exemplu, în
situația în care decide să îndrepte din oficiu eroarea materială din
hotărâre, fără a dispune pentru aceasta citarea părților.
De menționat este faptul că, în contextul art. 14 alin. (1) NCPC,
înfățișarea părților vizează doar acoperirea unei citări neregulate,
în sensul art. 153 alin. (1) NCPC.
1 A se vedea, în acest sens, A. Tabacu, Citarea și comunicarea actelor…,
op. cit., p. 66.
2 Menționăm că, în prezent, o astfel de facilitate există doar în cazul unor
instanțe, cum ar fi cele clujene, însă, în viitorul apropiat, cel puțin conform
promisiunilor Ministerului Justiției, va fi extinsă la nivelul întregii țări.
128
1.3. Citarea părţilor în funcţie de puterea de apreciere a
instanţei înlătură sau nu caracterul obligatoriu al suspendării
în caz de lipsă nejustificată a părţilor?
În ipotezele în care rămâne în puterea de apreciere a judecă‐
torului dacă să citeze sau nu părțile, se pune problema dacă poate
trece totuși la judecarea cauzei în lipsa lor nejustificată, în situa‐
țiile în care acestea nu au cerut judecarea în lipsă, sau vor fi apli‐
cate prevederile art. 411 alin. (1) pct. 2 NCPC, privind suspendarea
voluntară, care, precum știm, este un caz de suspendare obliga‐
torie. Credem că răspunsul, în principiu, trebuie să fie unul negativ,
întrucât, atunci când a apreciat necesară citarea părților, judecă‐
torul nu poate purcede la soluționarea cauzei peste voința lor,
pentru că ar încălca principiul disponibilității și al dreptului la
apărare. Într‐o astfel de situație, de regulă, nu există vreo diferență
față de ipoteza în care citarea părților este obligatorie potrivit
legii, fără a rămâne la latitudinea judecătorului.
Cu toate acestea, apreciem că, în cazul îndreptării erorilor
materiale din hotărâre, procedură care poate fi declanșată și din
oficiu de judecător, potrivit dispozițiilor art. 442 alin. (1) NCPC,
chiar dacă acesta dispune citarea părților, apreciind că are nevoie
de lămuriri din partea lor, el poate să purceadă la soluționarea
cauzei în cazul lipsei lor nejustificate, pentru că îndreptarea
erorilor materiale din hotărâre este o chestiune de ordine publică,
ce nu ține de principiul disponibilității părților, iar acestea, fiind
citate, puteau să expună sau nu un punct de vedere argumentat,
nefiind încălcat în vreun fel dreptul lor la apărare. De altfel, ar fi
greu de imaginat perimarea unei astfel de proceduri declanșate
din oficiu, cu atât mai mult cu cât, oricând, instanța ar putea iniția
o altă procedură de aceeași natură. Situația nu este diferită atunci
când cererea de îndreptare a erorilor materiale din hotărâre este
formulată de părți, întrucât simplul fapt că este declanșată la
solicitarea părții nu înseamnă că judecarea sau suspendarea ei
intră în sfera disponibilității părților1.
1 A se vedea, în acest sens, încheierea civilă din 2 octombrie 2014, din
dosarul nr. 57/117/2004 al C. Ap. Cluj, s. I civ., nepublicată.
129
1.4. Comunicarea actelor de procedură
Diferit de situația citării1, în cazul comunicării actelor de
procedură, regula este că acestea nu se comunică părților lipsă,
excepțiile, chiar dacă mai numeroase decât în cazul citării, fiind
expres prevăzute de lege2. Nu vom intra în analiza amănunțită a
cazurilor de comunicare pentru că nu ține de problematica pre‐
zentei lucrări, ci dorim doar să menționăm că, tot în virtutea unui
drept de apreciere, în măsura în care nu aduce atingere dreptului
vreunei părți și nu produce cheltuieli suplimentare, judecătorul
poate dispune și comunicarea unor acte de procedură în afara
cazurilor prevăzute de lege. Bunăoară, raportul de expertiză nu se
comunică părților nici măcar în situația în care a fost depus cu
încălcarea termenului prevăzut de art. 336 NCPC, în această
situație doar acordându‐se, chiar fără a fi formulată o cerere în
acest sens, un nou termen de judecată, în vederea studierii rapor‐
tului de expertiză din dosar de către părți. Dacă însă partea lipsă la
termenul de judecată pentru care a fost depus raportul de
expertiză nu are termen în cunoștință, urmând oricum a fi citată,
instanța poate dispune să îi fie comunicat și raportul de expertiză,
pentru că, în această modalitate, nu sunt cauzate cheltuieli supli‐
mentare bugetului instanței. Tot astfel, deși art. 201 alin. (2) NCPC
prevede că pârâtul va lua cunoștință de răspunsul la întâmpinare
din dosarul cauzei, nimic nu împiedică instanța să comunice acest
act de procedură pârâtului, câtă vreme oricum dispune citarea sa
pentru primul termen de judecată3.
1 Cu privire la sensul termenului de comunicare, în doctrină s‐a arătat că
acesta include atât încunoștințarea părții asupra termenului, cât și comunicarea
actelor de procedură, citarea fiind doar o modalitate a comunicării. A se vedea,
în acest sens, A. Tabacu, Citarea și comunicarea actelor…, op. cit., p. 36. Opinia
este reluată după cea exprimată de un alt autor – este vorba despre I. Deleanu,
Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Wolters Kluwer România, București, 2013,
p. 645, citat de autoare.
2 A. Tabacu, Citarea și comunicarea actelor…, op. cit., p. 68.
3 Apreciem că principiul contradictorialității impune depunerea răspun‐
sului la întâmpinare în numărul de exemplare necesar comunicării către părțile
adverse, întrucât art. 201 alin. (2) teza a II‐a NCPC, potrivit căruia „pârâtul va
130
1.5. Obligaţia de a pune în discuţia părţilor, din oficiu,
toate cererile, excepţiile și apărările care nu au fost
soluţionate în cursul cercetării procesului, în temeiul art. 390
NCPC. Principiul oralităţii. Exercitarea cu bunăcredinţă a
drepturilor procesuale. Sancţiuni
Dacă pentru părți este un drept acela de a‐și expune punctul
de vedere asupra oricărei chestiuni de fapt sau de drept invocate
în cursul procesului de orice participant la proces (altă parte,
martor sau expert pe cheltuieli legate de administrarea probei
etc.), inclusiv de instanță din oficiu, pentru instanță constituie o
obligaţie punerea în discuția părților a tuturor cererilor, excep‐
țiilor, împrejurărilor de fapt sau de drept invocate, așa cum rezultă
din textul art. 14 alin. (5) NCPC.
Astfel, de exemplu, dacă una dintre părți formulează în scris,
prin cererea de chemare în judecată, cererea de intervenție for‐
țată, întâmpinarea, cererea de exercitare a unei căi de atac etc., o
pretenție, o excepție, o cerere în probațiune etc., fără a se prezenta
la proces să o susțină, instanța este obligată să o pună în discuția
părților prezente, conform art. 223 alin. (2) NCPC. Părțile nu sunt
obligate să își amintească toate cererile formulate, toate excepțiile
ridicate de participanții la proces, în schimb, instanța este obligată
să aibă memoria tuturor acestora, așa cum rezultă și din textul
art. 390 NCPC – Chestiuni prealabile dezbaterilor în fond –, ce
prevede că, înainte de a trece la dezbaterea fondului, instanța
pune (nu doar poate să pună) în discuția părților, din oficiu sau la
solicitarea lor, cererile, excepțiile procesuale și apărările ce nu au
fost soluționate în cursul procesului.
Totuși, și părțile trebuie să‐și exercite drepturile procesuale
cu bunăcredinţă, așa cum le cere art. 12 NCPC. Sunt frecvente
situațiile în care părțile, de regulă, prin avocat, depun la dosar acte
lua cunoștință de răspunsul la întâmpinare de la dosarul cauzei”, nu trebuie
înțeles în mod literal, în sensul că pârâtului nu i s‐ar comunica un exemplar de
pe răspuns și ar fi nevoit să citească exemplarul depus la dosar, ci în sensul că
pârâtul nu este îndreptățit să solicite un termen pentru a lua cunoștință de actul
de procedură depus de reclamant.
131
de procedură intitulate „note de ședință” (care sunt, de fapt, în
majoritatea lor, cereri ce pot fi formulate oral și consemnate în
încheierea de ședință), prin care invocă apărări de fond sau
excepții (de fond sau de procedură), formulează cereri în
probațiune în temeiul art. 254 alin. (2) NCPC (sau chiar tardive) și,
mai puțin sub imperiul noului Cod, cereri adiționale [mai puțin,
datorită faptului că textul art. 204 alin. (1) și (3) permite recla‐
mantului să își modifice cererea inițială doar până la primul
termen de judecată la care acesta este legal citat, ulterior acestui
moment putând să o facă doar cu acordul expres al celorlalte părți,
acord care, de asemenea, în virtutea principiului contradictoria‐
lității, trebuie solicitat de instanță]. Considerăm utilă formularea
unor astfel de solicitări în scris [cererea adițională, oricum se
formulează obligatoriu în această formă, sub rezerva cazurilor la
care se referă art. 204 alin. (2) NCPC], pentru că, pe de o parte,
previne, în special în cazul excepțiilor, luarea prin surprindere a
celeilalte părți și, ca să fim pe deplin sinceri, și a instanței (dar ea
poate să își rezerve dreptul să se pronunțe la un termen următor),
iar, pe de altă parte, ușurează controlul judiciar, mai cu seamă în
situațiile în care instanța omite să se pronunțe asupra unora din‐
tre acestea. Nu puține sunt însă cazurile în care se încalcă princi‐
piul loialității procesuale1 [consacrat implicit inclusiv prin dispo‐
zițiile art. 14 alin. (3) NCPC], prin calificarea acestor cereri de către
parte (de exemplu, în loc de cerere adițională, se folosește expre‐
sia „note de ședință” sau „precizare de acțiune”, care ar putea in‐
duce în eroare celelalte părți și judecătorul cu privire la cuprinsul
acesteia, în lumina noului Cod precizarea fiind și aceea a temeiului
juridic, a cuantumului pretențiilor etc.), prin modul în care astfel
de cereri sunt depuse la dosar, odată cu și printre alte înscrisuri
depuse în probațiune, fără a se preciza acest lucru și fără a se
anexa măcar un opis al acestora, atunci când sunt numeroase, sau se
creează confuzii prin stilul de formulare imprecis sau slab struc‐
turat al cererilor depuse (se strecoară o excepție în motivarea
1 Cu privire la acest principiu, a se vedea I. Deleanu, Tratat, op. cit., vol. I,
pp. 203‐204.
132
solicitării cererii în probațiune), ceea ce face ca instanța să nu se
pronunțe asupra acestor cereri sau excepții pe parcursul pro‐
cesului, ajungându‐se la incidența art. 390 NCPC.
Ce se întâmplă dacă instanța omite să acorde cuvântul părților
prezente cu privire la una dintre aceste cereri?
La o primă vedere, răspunsul ar fi că se încalcă principiul
contradictorialității, hotărârea fiind lovită de nulitate, deoarece
instanța nu și‐a îndeplinit obligația prevăzută de art. 390 NCPC, iar
textul art. 12 NCPC prevede doar amenzi și despăgubiri pentru
exercițiul abuziv al unui drept de către o parte1. Așadar, oricare
dintre părți poate invoca în controlul judiciar inclusiv faptul că
instanța nu i‐a pus în discuție o excepție invocată chiar de ea
(adică de partea care declară calea de atac) și chiar dacă ea nu a
solicitat expres acest lucru înainte de începerea dezbaterilor
asupra fondului.
În opinia noastră, răspunsul nu poate fi tranșant unul pozitiv,
ci trebuie nuanţat. Astfel, atunci când partea prezentă, întrebată
fiind dacă mai are cereri sau excepții de formulat, răspunde
negativ, ea nu își poate invoca în calea de atac propria omisiune de
a reitera cererea respectivă.
Luând pe rând categoriile de cereri la care am făcut referire, în
ceea ce privește excepţiile relative, acestea nu mai pot fi invocate în
calea de atac, pentru că ar fi încălcat termenul prevăzut de art. 247
alin. (2) NCPC, iar partea nu mai poate invoca faptul că, deși
invocate în termen în fața primei instanțe, de exemplu, aceasta le‐a
1 Pentru opinia potrivit căreia exercitarea abuzivă a drepturilor proce‐
suale se sancționează prin plata unor despăgubiri, la cererea părții interesate,
aplicarea unor amenzi civile, precum și sancțiuni specifice în cazurile prevăzute
de lege (neacordarea cheltuielilor de judecată, revenirea asupra asistenței juri‐
dice gratuite încuviințate, nulitatea actelor de procedură ce au urmat citării
prin publicitate, suspendarea judecății când părțile exercită abuziv dreptul de a
solicita amânarea și chiar respingerea unor cereri, cum ar fi cele de recuzare
sau strămutare), a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv,
pp. 52‐53. Despre principiul interdicției de a te contrazice în detrimentul altuia
sau regula estoppel și posibile aplicații în noul Cod de procedură civilă, a se
vedea A.C. Ciurea, Despre teoria estoppel sau noi instrumente de filtrare a
acţiunilor în justiţie, în RRDP nr. 4/2012, pp. 53‐76.
133
lăsat nesoluționate, deși partea a fost prezentă când au început
dezbaterile și nu a solicitat instanței să supună dezbaterii excepția
invocată, fapt permis de art. 390 NCPC, pentru că și‐ar invoca
propria culpă (indiferent de forma pe care o îmbracă aceasta,
respectiv chiar dacă este una neintenționată, de exemplu, din
neglijență, fiind frecvente situațiile în care avocatul nou‐angajat în
calea de atac observă aceste împrejurări, și nu avocatul angajat în
fața instanței a cărei hotărâre se atacă, care, din neglijență, nu a
semnalat împrejurarea, sau poate chiar cu intenție, pentru a‐și
preconstitui un motiv de exercitare a căii de atac).
În cazul excepţiilor absolute, acestea pot fi invocate și în calea
de atac, cu unele discuții în cazul nulităților absolute, pentru că,
atunci când există mai multe motive, acestea trebuie să fie invo‐
cate simultan de parte. În ceea ce ne privește, ne raliem opiniei
potrivit căreia termenul de decădere prevăzut de art. 178 alin. (5)
NCPC nu se aplică instanței1, astfel că și instanța de control judi‐
ciar ar putea invoca nulitatea din oficiu, deci, în principiu, partea
nu ar fi oricum prejudiciată de nepunerea în discuție a excepției
absolute de instanța a cărei hotărâre o atacă, de vreme ce există alt
remediu pentru îndreptarea neregularității decât anularea hotă‐
rârii prin care instanța a omis să se pronunțe asupra excepțiilor
aici discutate.
Cu privire la probe, dacă prima instanță nu s‐a pronunțat
asupra lor, acestea pot fi reiterate în cererea de apel. Oricum, omi‐
siunea pronunțării asupra lor nu este un motiv de trimitere spre
rejudecare de către instanța de apel, așa cum rezultă din dispo‐
zițiile art. 480 NCPC. Nu este mai puțin adevărat însă că partea ar
putea fi prejudiciată în situația în care a invocat anumite probe în
1 A se vedea, în acest sens, L.‐Al. Viorel, Regula invocării concomitente sau,
după caz, „de îndată” a unor nulităţi, motive și, respectiv, mijloace de apărare.
Principiul loialităţii, în RRDP nr. 3/2013, pp. 135‐136. Pentru opinia contrară, a
se vedea: Gh. Florea, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură
civilă, op. cit., vol. I, p. 507, pct. 6; D.N. Theohari, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de
procedură civilă..., op. cit., vol. I, p. 422, pct. 3; M. Tăbârcă, Drept procesual civil,
vol. I – Teoria generală, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 779, pct. 30.
134
apel, iar instanța a omis să se pronunțe asupra acestora, cererea
neputând fi reiterată în recurs, pentru că probele invocate sunt
altele decât înscrisurile sau pentru că, deși înscrisuri noi pot fi
depuse și în recurs (art. 492 NCPC), motivele ar viza doar apre‐
cierea instanței de apel asupra stării de fapt făcută în lipsa lor și
care a condus spre o greșită stabilire a stării de fapt, motiv care nu
se încadrează în cele prevăzute de art. 488 alin. (1) NCPC1. Partea
nu poate invoca motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1)
pct. 5 NCPC, referitor la încălcarea de către instanță a regulilor de
procedură ce ar atrage sancțiunea nulității, pentru că, prezentă
fiind la termenul de judecată la care a fost dezbătut fondul, între‐
bată fiind de instanță, în temeiul art. 390 NCPC, dacă mai sunt
cereri sau excepţii nesoluţionate pe parcursul procesului, a dat un
răspuns negativ, renunţând, astfel, implicit, la cererea în probațiune
formulată, aceasta putând fi făcută inclusiv prin reprezentant,
pentru că renunțarea la probă nu este un act de dispoziție. Dacă
cealaltă parte a fost prezentă la ultimul termen, la rândul ei, nu
poate invoca în calea de atac faptul că nu a putut să își însușească
proba în temeiul art. 257 alin. (1) NCPC, pentru că, dacă dorea să
fie administrată, trebuia să spună expres acest lucru în fața
instanței, raportat la renunțarea, chiar nespecificată, a părții ce a
propus proba. Dacă însă partea nu a fost prezentă, credem că s‐ar
impune casarea hotărârii ultimei instanțe de fond, în temeiul
art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPC, omisiunea acestei instanțe de a se
pronunța asupra cererii în probațiune cauzând părții o vătămare
ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii și reluarea
judecății în fața instanței de fond respective.
În cazul cererilor adiţionale asupra cărora instanța a omis să
se pronunțe, partea oricum nu poate exercita apel, ci, cel mult,
poate solicita completarea hotărârii, în temeiul art. 444 NCPC.
Dacă pentru cererea formulată în termen sau care are acceptul
1 Cu alte cuvinte, înscrisurile noi sunt depuse în recurs în dovedirea
motivelor de casare, iar nu pentru dovedirea altei situații de fapt decât cea
stabilită de ultima instanță de fond.
135
expres al celorlalte părți nu poate fi formulat apel, așa cum rezultă
din dispozițiile art. 445 NCPC, cu atât mai puțin ar putea fi formulat
apel în considerarea nesoluționării unei cereri tardiv introduse.
Este, oare, aplicabilă procedura completării hotărârii pentru o
cerere tardiv formulată care nu a fost pusă în discuția părților,
pentru a se verifica acceptul prevăzut de art. 204 alin. (3) NCPC?
Raționamentul privind probele referitor la renunțarea implicită la
cererea în probațiune nu poate fi aplicat în această situație, având
în vedere că, de data aceasta, fiind vorba despre o renunţare la
judecată, este un act de dispoziție, care trebuie să fie expres și
neechivoc, iar, dacă este făcută prin mandatar, necesită procură
specială1, conform art. 406 alin. (2) NCPC. Credem că nimic nu se
opune utilizării procedurii completării hotărârii într‐o astfel de
situație, cu specificitatea că instanța va întreba mai întâi celelalte
părți dacă își dau acordul expres și, în funcție de poziția acestora,
va soluționa cererea pe fond sau pe excepție, ținând seama de
dispozițiile art. 185 alin. (1) NCPC privind sancțiunea aplicabilă
actului de procedură în caz de nerespectare a unui termen de
decădere.
Exemplul dat, adevărat, se referă la situația în care cererea
adițională este un capăt nou de cerere față de cele formulate prin
cererea inițială de chemare în judecată. Nu în puține situații însă,
cererile adiționale sunt cereri ce „transformă” cu totul cererea
inițială. Art. 204 NCPC nu definește ce înseamnă cerere modifica
toare, iar în doctrină s‐a arătat că cererea ce modifică pretenția
formulată prin cererea inițială de chemare în judecată nu poate fi
cu totul diferită, fără vreo legătură cu cererea inițială, pentru că nu
ar mai justifica prorogarea competenței, conform art. 123 NCPC2.
Oricum, trebuie să acceptăm că cererea inițială poate fi înlocuită
1 A se vedea, în acest sens, A. Constanda, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de
procedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 751, pct. 2.1 și 2.2.
2 A se vedea, în acest sens, Gh.‐L. Zidaru, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae
(coord.), Noul Cod de procedură civil…, op. cit., p. 360, pct. 27. Se exemplifică
înlocuirea unei cereri de natură civilă cu una în contencios administrativ sau a
unei cereri personale cu una reală imobiliară.
136
cu o altă cerere ce are o legătură suficient de caracterizată cu ea
pentru a constitui o modificare de cerere. Exemplele pot fi multe,
însă aici ne mulțumim să amintim câteva pentru a ilustra ideea. Un
astfel de exemplu ar fi, bunăoară, situația de înlocuire a cauzei de
ineficacitate a actului juridic, când, în loc de nulitate, se solicită
rezoluțiunea sau se declară unilateral, iar restituirea prestațiilor
dobândește un nou fundament în fapt și în drept, invocându‐se o
altă situație de fapt, respectiv, în loc de o cauză de ineficacitate a
actului juridic, neexecutarea culpabilă a obligației contractuale.
Tot astfel, poate fi înlocuit un motiv de nulitate a actului juridic cu
un alt motiv de nulitate, lipsa de discernământ cu un viciu de
consimțământ; un viciu de consimțământ cu altul și exemplele ar
putea continua. Ceea ce dorim să învederăm aici este că, în această
situație, nu mai poate fi aplicată a fortiori procedura completării
hotărârii, pentru că nu este vorba de un capăt de cerere rămas
nesoluționat, ci instanța, pronunțându‐se asupra cererii inițiale, cu
ignorarea celei adiționale, la o primă vedere, s‐a pronunțat asupra
a altceva decât s‐a cerut, pentru că partea nu a mai dorit soluțio‐
narea cererii inițiale, transformând‐o în mod expres într‐o altă
cerere. Întrebarea care se ridică este dacă suntem în prezența unui
motiv de apel fundamentat pe împrejurarea că instanța s‐a pro‐
nunțat asupra a ceea ce nu s‐a cerut. Credem că răspunsul trebuie
să fie unul negativ în situația în care partea a fost prezentă la ter‐
menul de judecată la care au început dezbaterile pe fond și ea
însăși a pus concluzii pe cererea inițială, pentru că, în această
situație, instanța nu a făcut decât să se pronunțe pe ceea ce a cerut
finalmente. Până la urmă, nu poate fi cu totul ignorat principiul
oralităţii, consacrat de art. 15 NCPC, acordându‐se eficiență doar
cererilor formulate în scris, în detrimentul susținerilor verbale
(consemnate, la rândul lor, în încheierea ședinței de judecată).
Ceea ce am dorit să subliniem cu aceste exemple și revenind la
exercitarea cu bună‐credință a drepturilor procesuale este că între
instanță și părți trebuie să existe un raport de colaborare; partea
nu poate să invoce în toate situațiile obligația de diligență a instan‐
137
ței fundamentată pe principiul contradictorialității pentru a‐și
acoperi propria omisiune și a‐și preconstitui, astfel, un motiv de
apel1.
Concluzionând, instanța nu este în toate situațiile memoria vie
sau opisul respirator al dosarului, părțile, la rândul lor, având o
obligaţie de diligenţă raportat la cererile și apărările pe care
singure le‐au invocat, chiar dacă textul art. 14 alin. (4) și (5) ar
sugera la o primă vedere că părțile au doar drepturi în acest sens,
doar instanța singură fiind cea care are obligații.
În fața acestor argumente, s‐ar părea că e mai favorabil părții
ca ea să lipsească la termenul de judecată la care încep dezbaterile
asupra fondului, mai cu seamă când a cerut judecarea în lipsă,
formulându‐și toate cererile și apărările în scris, pentru că, în
această situație, judecătorul este obligat să se pronunțe și asupra
cererilor, excepțiilor și apărărilor ei, indiferent dacă adversarul ei
este prezent sau nu, conform dispozițiilor art. 233 NCPC, omisiu‐
nea pronunțării semnificând, în această situație, încălcarea prin‐
cipiului contradictorialității. În realitate, nu este în interesul părţii
să lipsească de la termenul de judecată la care se dezbate cauza pe
fond, aceasta pentru a evita situația în care cealaltă parte sau
instanța invocă probe noi sau excepții și, nu în ultimul rând,
pentru că, implicit, renunță la posibilitatea de a formula concluzii
orale, care pot avea o influență hotărâtoare asupra soluției finale.
Revenind la principiului oralităţii, pentru a i se da eficiență, părțile
trebuie să formuleze, ca regulă, concluzii orale, rolul acestora fiind
acela de a argumenta un punct de vedere și de a aduce, atunci când
este cazul, contraargumente la punctul de vedere prezentat de
adversarul din proces, în încercarea de a convinge instanța.
Aceasta deoarece decizia judecătorului nu este pe deplin formată
la momentul intrării în sală (chiar dacă el cunoaște starea de fapt
1 În acest sens, a se vedea A.‐A. Chiș, Probleme de drept soluţionate neunitar
în practica instanţelor de judecată. Moartea părţii în cursul procesului.
Neintroducerea în cauză a moștenitorilor în etapa procesuală respectivă.
Exercitarea căilor de atac. Calificarea nulităţii. Remedii, în PR nr. 5/2012,
pp. 145‐155.
138
și a pus deja în discuția părților calificarea juridică), un argument
în plus putând schimba soluția prefigurată la citirea dosarului.

1.6. Principiul continuităţii completului de judecată și
pronunţarea asupra excepţiilor procesuale
În practică, nu de puține ori, mai cu seamă atunci când este
luată prin surprindere de invocarea unei excepții procesuale,
instanța evită să se pronunțe de îndată asupra acesteia. Într‐o
astfel de situație, dacă este vorba despre o excepție peremptorie,
care ar duce la anularea sau respingerea cererii ori, cel puțin, la
dezînvestirea instanței (cum ar fi în majoritatea situațiilor de
invocare a excepției privind necompetența instanței), instanța,
după ce acordă cuvântul părților prezente, rămâne în pronunțare
asupra acesteia, putând inclusiv amâna pronunțarea. Nimic nu o
împiedică însă să acorde un nou termen de judecată, pentru a nu
pierde beneficiul termenului în cunoștință în cazul în care ar
respinge excepția, aceasta cu atât mai mult cu cât art. 248 alin. (3)
NCPC, privind procedura de soluționare a excepțiilor procesuale,
prevede expres că, dacă instanța nu se poate pronunța de îndată
asupra excepției invocate, va amâna judecata și va stabili un
termen scurt în vederea soluționării acesteia. Instanța va recurge
la această posibilitate în toate situațiile în care soluționarea
excepției nu duce la dezînvestirea instanței în sensul art. 429
NCPC, desigur, dacă nu se poate pronunța de îndată asupra
acesteia. Se ridică legitim întrebarea dacă, în cazul modificării
componenței completului de judecată în urma amânării cauzei,
s‐ar putea pune problema încălcării principiului continuității. Cu
alte cuvinte, noul complet se poate pronunța asupra excepției
înainte de a trece la orice alte chestiuni sau trebuie să acorde din
nou cuvântul părților prezente pentru a pune concluzii cu privire
la aceasta? Deși textul art. 214 NCPC, privind continuitatea
instanței, coroborat cu cel al art. 488 alin. (1) pct. 2 teza I NCPC,
referitor la motivul de casare vizând pronunțarea hotărârii de un
alt judecător decât cel în fața căruia părțile au pus concluzii, par să
139
vizeze doar ipoteza dezbaterilor asupra fondului, în realitate,
intenţia legiuitorului credem că a fost ca pronunţarea să fie făcută
de judecătorul în faţa căruia părţile au pus concluzii, chiar dacă se
referă doar la o excepție procesuală, cu atât mai mult atunci când
este vorba despre una peremptorie1, altminteri putându‐se invoca
nulitatea hotărârii pentru încălcarea principiului continuității
completului de judecată. Aceasta deoarece acest principiu urmă‐
rește, de fapt, să acorde posibilitatea judecătorului de a se lămuri
ascultând părțile, indiferent că este vorba despre fondul cauzei sau
o excepţie, chiar invocată din oficiu.

1.7. Puterea de apreciere a instanţei de a invoca din oficiu
excepţii procesuale, apărări de fond și motive de ordine
publică. Excepţiile procesuale și principiul non reformatio in
peius
Textele alin. (4) și (5) ale art. 14 NCPC, vizând drepturile
părţilor și obligaţia instanţei de judecată raportat la realizarea
principiului contradictorialității2, diferă ușor, întrucât alin. (4)
vorbește despre chestiuni de fapt și de drept invocate în cursul
procesului de către orice participant, în timp ce alin. (5) se referă
la cereri, excepţii, împrejurări de fapt sau de drept invocate (fără a
se indica expres că este vorba despre cele invocate de orice parti
cipant, inclusiv instanţă din oficiu, dar acest lucru se subînțelege,
aceasta fiind intenția legiuitorului). În realitate, orice excepție sau
cerere se fundamentează pe o stare de fapt și o argumentare
juridică, astfel că, în realitate, cele două texte, din acest punct de
vedere, pot fi considerate „sinonime”. De altfel, legiuitorul spune
acest lucru expres într‐un text vizând incompatibilitățile de ordine
1 A se vedea, în acest sens, încheierea civilă din 2 octombrie 2013, dosarul
nr. 20.013/211/2012 al Jud. Cluj‐Napoca, s. civ., nepublicată.
2 Un text similar este cuprins și în art. 224 NCPC – Discutarea cererilor și
excepţiilor –, ce prevede că „instanța este obligată, în orice proces, să pună în
discuția părților toate cererile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept
prezentate de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu”.
140
privată, respectiv în textul art. 42 alin. (1) pct. 1 NCPC, în care
prevede că punerea în discuția părților a unor chestiuni de fapt
sau de drept în temeiul art. 14 alin. (4) și (5) NCPC nu îl face pe
judecător incompatibil.
Nu este cazul și nici spațiul aici să discutăm problematica
apărărilor procesuale în sensul art. 31 NCPC, despre acestea
existând deja monografii substanțiale1. În ceea ce ne privește, ne
vom mărgini să ne aplecăm asupra câtorva chestiuni de care
judecătorul se lovește în practică în contextul invocării lor din oficiu.
Astfel, conform art. 247 alin. (1) NCPC, excepțiile absolute pot
fi invocate și din oficiu de instanță, în orice stare a procesului. În
mod similar, art. 178 alin. (1) NCPC, ca aplicație particulară a acestei
reguli, prevede că nulitatea absolută a unui act de procedură poate
fi invocată și de judecător din oficiu, în orice stare a judecății, dacă
legea nu prevede altfel, nulitatea actelor de procedură invocându‐se,
în realitate, tot pe calea excepțiilor procesuale2.
De menționat este că excepţiile vizând procedura în fața pri‐
mei instanțe pot fi invocate în căile de atac ca motive de exercitare
a acestora3, dacă nu au fost invocate în fața primei instanțe sau
dacă, invocate fiind, aceasta le‐a lăsat nesoluționate. De exemplu,
1 A se vedea, în acest sens: M. Tăbârcă, Excepţiile în procesul civil, ed. a 2‐a,
revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2006; A.C. Ciurea, Excep
ţiile procesuale în materie civilă, Ed. Wolters Kluwer România, București, 2009;
Al. Suciu, Excepţiile procesuale în Noul Cod de procedură civilă, Ed. Universul
Juridic, București, 2012; A. Vasile, Excepţiile procesuale în noul Cod de procedură
civilă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013.
2 De menționat este că nulitatea actului de procedură poate fi invocată și
ca motiv de exercitare a unei căi de atac, precum și, în condițiile legii, pe calea
contestației la executare. În același sens, a se vedea L.‐Al. Viorel, op. cit., p. 137.
3 A se vedea, în acest sens, V. Dănăilă, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de
procedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 551, pct. 1. În același sens, a se vedea
Al. Suciu, op. cit., p. 41. Pentru opinia potrivit căreia, deși legea vorbește de
„motive de ordine publică”, în cazul în care acestea nu sunt invocate prin
cererea de apel, ci ulterior, în realitate, este vorba despre „excepții de ordine
publică”, pentru că am fi într‐o ipoteză în care procesul se află pe rolul instanței
și deci neregularitatea se invocă pe cale de excepție, a se vedea V.M. Ciobanu, în
V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., vol. I,
p. 1089, pct. 1, și p. 1128, pct. 2.
141
lipsa calității procesuale active a reclamantului într‐o acțiune în
revendicare, decurgând din împrejurarea că el susține încă în
cererea de chemare în judecată că este doar promitent cumpă‐
rător al imobilului obiect al litigiului, constituie o excepție de fond,
dacă este invocată în fața primei instanțe. Dacă nu a fost invocată
pe cale de excepție în fața primei instanțe sau, invocată fiind,
prima instanță a lăsat‐o nesoluționată, admițând acțiunea pe fond,
poate fi invocată ca motiv de apel de către pârâtul care a declarat
apel sau de instanța de apel din oficiu, în apelul acestuia, în
temeiul art. 479 alin. (1) teza a II‐a NCPC.
Dar ceea ce putea fi invocat pe cale de excepţie sau apărare de
fond în fața primei instanțe poate fi invocat în continuare astfel și
în apel. Bunăoară, revenind la exemplul dat, dacă acțiunea este
respinsă pe fond de prima instanță, reclamantul este cel care
declară apel, iar pârâtul, prin întâmpinare, sau instanța de apel,
din oficiu, invocă excepția lipsei calității procesuale active în ceea
ce privește formularea pretenției cuprinse în cererea de chemare
în judecată.
Așadar, în apel se menține configurația acțiunii civile raportat
la textul art. 29 NCPC, ce o divide în atac și apărare1, pentru că,
atunci când instanța pune în discuția părților o excepție proce‐
suală vizând judecata în primă instanță sau o apărare de fond ce
nu a fost invocată în fața primei instanțe, aceasta poate fi calificată
ca motiv de apel de ordine publică, în situația în care „i‐ar profita”
apelantului, adică ar tinde la admiterea apelului acestuia sau ca
excepţie ori apărare de fond, atunci când ar fi „favorabilă” intima‐
tului, vizând respingerea apelului. Într‐o astfel de situație, inti‐
matul, la rândul său, ar putea invoca excepția respectivă prin
întâmpinarea depusă în apel sau în cursul soluționării apelului.
A nu se face însă confuzie între motivele de ordine publică vizând
excepţii ce nu au fost invocate în fața instanței a cărei hotărâre este
supusă controlului judiciar și motivarea recursului raportat la
1 Pentru amănunte cu privire la această chestiune, trimitem la un studiu
scris în colaborare cu Gh.‐L. Zidaru, intitulat Rolul judecătorului și principiul
disponibilităţii, din volumul Liber amicorum Liviu Pop, în curs de apariție la
Ed. Universul Juridic, București, 2015.
142
considerentul pentru care instanţa a respins sau admis respectiva
excepţie (în funcție de partea care are interes să declare calea de
atac). Bunăoară, excepția autorității de lucru judecat poate fi
invocată direct în recurs, conform art. 432 teza I NCPC. Dacă însă
ea a fost invocată în fața instanței de apel și soluționată într‐un fel
sau altul (respectiv prin admitere sau respingere) de către aceasta,
iar partea declară recurs, pe care nu îl motivează, ea nu poate
invoca faptul că autoritatea de lucru judecat constituie un motiv de
ordine publică și instanța de recurs trebuie din oficiu să cenzureze
modul în care instanța de apel a soluționat această excepție. Aceasta,
desigur, în situația în care instanța de apel, în exemplul dat, și‐a
motivat soluția asupra excepției, nemotivarea hotărârii sub acest
aspect constituind motiv de ordine publică, ce poate fi invocat și
de instanță din oficiu, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și art. 425
alin. (1) lit. b) NCPC.
O problemă care se impune a fi lămurită este aceea dacă, în
caz de admitere a unei excepții procesuale referitoare la proce‐
dura în fața primei instanțe sau a unei apărări de fond ce ar profita
intimatului, în apelul declarat doar de una dintre părți, s‐ar putea
pune problema înrăutățirii situației acesteia în propria cale de
atac? Bunăoară, ar fi înrăutățită situația reclamantului care a de‐
clarat apel, atunci când acțiunea sa a fost respinsă pe fond sau
admisă doar în parte de prima instanță, dacă pârâtul sau instanța
din oficiu ar invoca o excepție absolută sau o apărare de ordine
publică în această etapă a procesului? Putem spune că art. 481
NCPC este un text de lege ce nu permite aceasta, față de preve‐
derea cuprinsă chiar în art. 247 alin. (1) teza I, ce dispune că
excepțiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanță din
oficiu, în orice etapă a procesului, dacă prin lege nu se prevede
altfel? Credem că nimic nu împiedică, în exemplul dat, invocarea
(de către pârât sau instanță) pe cale de excepţie a lipsei calității
procesuale active a reclamantului. Aceasta deoarece instanța de
apel, ținând cont de ea, nu va admite apelul și nu va schimba solu‐
ția primei instanțe, respingând acțiunea ca urmare a admiterii
excepției, ci va menține hotărârea primei instanțe de respingere
143
pe fond a acțiunii sau de admitere în parte (cum ar fi în cazul unor
acțiuni având ca obiect plata unor sume de bani). Nu se înrău‐
tățește, astfel, situația în propria cale de atac, pentru că este păs‐
trată soluția primei instanțe, dar se va arăta în considerente care
este excepția absolută sau apărarea de ordine publică incidentă în
cauză. În niciun caz instanța de apel nu va ignora încălcarea unui
text de ordine publică și nu va trece la analiza pe fond a preten‐
țiilor doar aplicând principiul non reformatio in peius.
O problemă interesantă poate să o constituie situația în care
prima instanță, având în vedere ordinea de soluţionare a unor
excepţii, raportat la dispozițiile art. 248 alin. (3) NCPC, admite în
mod greșit una și respinge, în consecință, acțiunea, lăsându‐le
nesoluționate pe celelalte. În această situație, reclamantul este cel
care exercită apel, fiind singurul interesat. Dacă instanța de apel
apreciază că excepția a fost greșit admisă de prima instanță, însă
acțiunea se impune a fi oricum respinsă ca urmare a admiterii unei
excepții rămase nesoluționate, trebuie să distingem după cum
excepţiile rămase nesoluţionate sunt absolute sau relative. Aceasta
deoarece, în cazul celor absolute, instanța le poate invoca și din
oficiu direct în calea de atac, aplicându‐se deja raționamentul de
mai sus, în timp ce, în cazul celor relative, acest lucru nu este po‐
sibil. În cazul acestora din urmă, dacă pârâtul apreciază că excep‐
ția admisă de prima instanță ar putea fi respinsă de instanța de
apel și nu dorește să se ajungă la soluționarea pe fond a cauzei,
acesta trebuie să formuleze cerere de apel incident, în temeiul
art. 472 alin. (1) NCPC, solicitând pe această cale ca instanța de
apel să rediscute excepția relativă invocată în termen în fața
primei instanțe și nesoluționată de aceasta. De exemplu, dacă
prima instanță a admis greșit excepția lipsei calității procesuale
active a reclamantului, lăsând nesoluționată excepția prescripției
extinctive, pârâtul va trebui să solicite pe calea apelului incident
rediscutarea excepției relative. Dacă însă prima instanță a respins
acțiunea ca inadmisibilă pentru lipsa procedurii prealabile privind
verificarea evidențelor succesorale, în temeiul art. 193 alin. (3)
NCPC, iar instanța de apel apreciază că excepția a fost greșit
144
admisă, însă reclamantul nu are calitate procesuală activă, această
din urmă excepție rămânând nesoluționată de prima instanță,
instanța de control judiciar va putea invoca în apel excepția lipsei
calității procesuale active, fără a fi necesară formularea unui apel
incident de către pârât. În această situație, admițând apelul recla‐
mantului, va schimba parțial soluția primei instanțe, în temeiul
art. 480 alin. (2) și (3) NCPC, în sensul că va respinge excepția lipsei
procedurii prealabile și va admite excepția lipsei calității procesuale
active, menținând respinsă acțiunea. Nu se pune problema înrău‐
tățirii situației părții în propria cale de atac, pentru că acțiunea ei a
fost oricum respinsă pe excepție și de prima instanță, instanța de
apel nefăcând decât să schimbe excepţia peremptorie a cărei con
secinţă o constituie respingerea acţiunii.
Excepția lipsei calității procesuale active în calea de atac în
procedura contencioasă ar mai putea viza calitatea de a exercita
calea de atac, și nu doar aceea de a formula cererea de chemare în
judecată, fiind vorba despre situația în care o persoană străină de
proces (nefiind parte sau succesor al vreunei părți) exercită calea
de atac. Desigur, în calea de atac pot fi invocate excepții de pro‐
cedură sau de fond vizând exercitarea acesteia (nulitatea, inadmi‐
sibilitatea, calitatea procesuală activă), competența, constituirea
instanței de control judiciar sau procedura desfășurată în fața
acesteia1.
În cazul excepțiilor care au fost ridicate în fața unei instanțe,
fiind admise sau respinse de aceasta, modul de soluţionare poate fi
invocat ca motiv de exercitare a căii de atac2.
Dacă au fost soluționate printr‐o încheiere premergătoare,
neindicarea expresă a acestei împrejurări nu poate constitui motiv
de nulitate a apelului pentru lipsa arătării hotărârii ce constituie
obiect al său, întrucât hotărârea (în sens larg de încheiere, sentință
1 Pentru opinia potrivit căreia excepția procesuală trebuie să vizeze
neregularități ale judecății specifice fazei procesuale în care se află litigiul, a se
vedea V. Dănăilă, , în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă…, op. cit.,
vol. I, precum și, în același volum, D.N. Theohari, p. 422, pct. 4.
2 A se vedea, în acest sens, Al. Suciu, op. cit., p. 41.
145
sau decizie) atacată poate fi determinată nu doar prin mențio‐
narea datei pronunțării și a numărului, atunci când este cazul, ci și
prin alte elemente, cum ar fi dosarul în care a fost pronunțată, iar,
în cazul încheierilor premergătoare, soluția care a fost dată în
cuprinsul lor, referirea la modul de soluționare a excepției însem‐
nând că partea a înțeles să atace și încheierea, nu doar sentința sau
decizia finală. Dacă însă partea invocă doar critici privind sentința
sau decizia finală, fără a formula motive referitoare la modul de
soluționare a unei excepții procesuale printr‐o încheiere premer‐
gătoare, înseamnă, raportat la efectul devolutiv al apelului rezul‐
tând din dispozițiile art. 476 NCPC, că a înțeles să atace doar solu‐
ția finală, încheierea prin care prima instanță a soluționat excepția
rămânând, astfel, definitivă, nici instanța nemaiputând să invoce
din oficiu ca motiv de apel de ordine publică greșita soluționare a
acesteia de către prima instanță. Bunăoară, dacă prima instanță
respinge, printr‐o încheiere interlocutorie, excepția lipsei calității
procesuale active a reclamantului invocată de pârât, admițând
acțiunea pe fond, iar, ulterior, pârâtul formulează apel invocând
doar motive vizând soluția pe fond, instanța de apel nu mai poate
invoca modul de soluționare a excepției ca motiv de ordine
publică, pentru că a fost limitată de pârât la a verifica doar soluția
finală dată asupra fondului1.
Așadar, posibilitatea instanței de control judiciar de a invoca
motive de ordine publică se raportează la limitele în care aceasta a
fost învestită de parte în soluționarea căii de atac.
Judecătorul poate invoca excepţii absolute sau motive de
ordine publică și după ce partea este decăzută din dreptul de a le
invoca. Astfel, în cazul nulităţilor absolute ale actelor de procedură,
care, așa cum am arătat, se invocă tot pe cale de excepţie, dacă
1 Pentru opinia potrivit căreia, în caz de atacare parțială a hotărârii, ceea
ce nu s‐a atacat intră în autoritate de lucru judecat, a se vedea C. Negrilă, în
G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă..., op. cit., vol. I, p. 900, pct. 2. În
același sens, a se vedea M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II – Procedura
contencioasă în faţa primei instanţe. Procedura necontencioasă judiciară.
Proceduri speciale conform noului Cod de procedură civilă, Ed. Universul Juridic,
București, 2013, pp. 261‐262, pct. 155.
146
există mai multe motive de nulitate, acestea trebuie invocate deo‐
dată, sub sancțiunea decăderii pentru parte. Sancțiunea decăderii
nu se aplică însă și instanței, astfel că ea poate invoca motivul de
nulitate absolută și ulterior1, inclusiv ca motiv de ordine publică în
apel sau recurs, cu condiția să nu încalce regula omisso medio
rezultând din dispozițiile art. 488 alin. (2) NCPC.
În cazul motivelor de ordine publică neinvocate de parte în
cererea de apel, aceasta le poate invoca și ulterior, deși, aparent,
textul art. 479 NCPC coroborat cu cel art. 471 NCPC pare să nu mai
permită părții să completeze motivele de apel în fața instanței de
apel. În realitate însă, dacă aruncăm o privire asupra textului
art. 247 alin. (1) NCPC, acesta prevede că excepţiile absolute pot fi
invocate în orice stare a procesului, de părţi sau din oficiu, dacă prin
lege nu se prevede altfel. Așa cum am arătat deja, ceea ce în fața
primei instanțe ar constitui excepție, în calea de atac, de regulă,
este motiv de exercitare a acesteia. Așadar, inclusiv în calea de atac
a apelului, apelantul poate invoca excepțiile absolute neinvocate în
fața primei instanțe, în cadrul motivelor de apel din cererea de
apel sau completându‐le ulterior, cu depășirea termenului pre‐
văzut de art. 468 și art. 471 alin. (3) NCPC, completare pe care o
poate face până la momentul începerii dezbaterilor asupra fon‐
dului apelului (așa cum rezultă din textul art. 390 NCPC, aplicabil
și în apel, conform art. 482 NCPC)2. Instanța de apel, la rândul ei,
poate să invoce motive de apel din oficiu, așa cum rezultă din
dispozițiile art. 479 alin. (1) teza a II‐a NCPC.
Ce se întâmplă în situația în care judecătorul observă în cursul
dezbaterii asupra fondului căii de atac un motiv de ordine publică
neinvocat până la acel moment sau descoperă un astfel de motiv
doar cu ocazia deliberării? Poate el să redeschidă dezbaterile,
pentru a‐l pune în discuția părților, sau chiar să repună cauza pe
rol în temeiul art. 400 NCPC în acest scop? Credem că răspunsul
1 A se vedea, în acest sens, L.‐Al. Viorel, op. cit., pp. 135‐136.
2 În același sens, a se vedea M. Tăbârcă, op. cit., 2013, vol. I, p. 110, pct. 161.
147
este unul pozitiv, dat fiind că decăderea, ca sancțiune procesuală,
lui nu i se aplică.
Ce se întâmplă dacă partea este cea care învederează un nou
motiv de ordine publică în timpul dezbaterilor asupra fondului sau
prin concluziile scrise pe care le formulează după amânarea pro
nunţării1? Credem că instanța poate să dispună redeschiderea
dezbaterilor sau repunerea cauzei pe rol, dacă apreciază că moti‐
vul de ordine publică este probat până la acel moment și nu
necesită amânare în vederea completării probațiunii, într‐o astfel
de situație partea trebuind să manifeste o diligenţă sporită față de
aceea în care a invocat un astfel de motiv anterior începerii dezba‐
terilor asupra fondului, urmând ca asupra acestei probleme să
revenim pe larg în ipoteza particulară a recursului. Instanța nu
trebuie, ci doar poate să redeschidă dezbaterile, atunci când
motivul de ordine publică este invocat pe parcursul acestora,
pentru că și în cazul excepțiilor absolute (care pot fi motive de
ordine publică în apel) există un moment limită, chiar dacă acesta
este diferit de cel în care pot fi invocate excepțiile relative. Astfel,
potrivit art. 247 alin. (1) NCPC, excepțiile absolute pot fi invocate
în orice stare a procesului, dacă legea nu prevede altfel, în timp ce
alin. (2) al aceluiași articol, referindu‐se la excepțiile relative, arată
că trebuie invocate până cel târziu la primul termen următor cu
procedura completă, însă doar în etapa cercetării judecătorești,
dacă această etapă se încheie la termenul respectiv. În cazul excep‐
țiilor absolute, acest moment limită este începerea dezbaterilor
asupra fondului, așa cum rezultă din dispozițiile art. 390 NCPC,
care este ulterior încheierii fazei cercetării procesului, inclusiv în
situația în care ambele au loc la același termen de judecată
(art. 244 NCPC). Cu atât mai mult instanța poate aprecia dacă să
repună sau nu cauza pe rol în cazul invocării unor astfel de motive
după închiderea dezbaterilor, în condițiile în care, pentru actele de
procedură efectuate în acest răstimp, art. 394 alin. (3) NCPC pre‐
1 Menționăm că art. 394 alin. (2) NCPC permite părților, în caz de amânare
a pronunțării, să depună completări la notele întocmite potrivit art. 244 NCPC,
chiar dacă instanța nu le‐a solicitat acest lucru.
148
vede sancțiunea neluării în seamă, pentru a nu fi încălcat principiul
contradictorialității.
În cazul recursului nemotivat, în mod similar apelului, art. 489
alin. (3) NCPC permite instanței de recurs să invoce motivele de
ordine publică din oficiu, chiar după împlinirea termenului de
motivare a recursului, spune textul1.
În doctrină, s‐a arătat că este greu de imaginat un recurs
nemotivat, în condițiile în care acesta trebuie obligatoriu redactat
de un avocat sau consilier juridic, conform art. 83 alin. (3) NCPC2,
sau, oricum, de un licențiat în drept, am spune noi, ținând seama
de dispozițiile art. 13 alin. (2) NCPC, privind dreptul la apărare, ce
stabilesc că și partea sau mandatarul acesteia, soț ori rudă până la
gradul al doilea, poate redacta și susține cererea de recurs, dacă
este licențiată în drept3. În realitate, nu de puține ori, un recurs,
chiar redactat de un specialist al dreptului, poate fi doar aparent
motivat, motivele invocate neîncadrându‐se în cele prevăzute de
art. 488 alin. (1) NCPC, situație în care tot nul este, conform dispo‐
zițiilor art. 489 alin. (2) NCPC. Între timp, chestiunea obligativității
declarării și susținerii recursului prin avocat în cazul persoanelor
fizice și juridice a fost tranșată de Curtea Constituțională, în sensul
1 Instanța de recurs nu are cum să invoce motive de ordine publică din
oficiu înainte de termenul de motivare a recursului. A se vedea, în acest sens,
I. Deleanu, Tratat de procedură civilă. Noul Cod de procedură civilă, vol. II,
Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 223. Ceea ce a vrut să sublinieze aici
legiuitorul a fost că instanța nu este ținută de termenul de motivare a recursului
prevăzut de art. 487 raportat la art. 485 NCPC.
2 Ibidem.
3 Conform dispozițiilor art. XI din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri
pentru degrevarea instanțelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii
în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (publicată în
M. Of. nr. 89 din 12 februarie 2013): „în aplicarea dispozițiilor art. 13 alin. (2) din
Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cazul
instanțelor judecătoreşti şi parchetelor, în recurs, cererile şi concluziile pot fi
formulate şi susținute de către preşedintele instanței sau de către conducătorul
parchetului, de către consilierul juridic ori de către judecătorul sau procurorul
desemnat, în acest scop, de preşedintele instanței ori de conducătorul parchetului”.
O vom denumi în continuare Legea de degrevare a instanțelor.
149
considerării acestei împrejurări ca fiind o încălcare a accesului la
justiție, textul fiind declarat, așadar, neconstituțional1.
Credem că problema nu se pune neapărat doar în cazul
recursului nemotivat, ci poate fi extinsă chiar la situația celui ale
cărui motive se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) NCPC și,
cu toate acestea, partea (prin reprezentantul specializat, atunci
când este cazul), observând ulterior un motiv de ordine publică, îl
învederează instanței de recurs cu depășirea termenului de
motivare a recursului prevăzut de art. 487 alin. (1) raportat la
Cu privire la această posibilitate a părții de a invoca în recurs
motive de ordine publică cu depășirea termenului de decădere, în
doctrină au fost exprimate păreri diferite, unii autori susținând că,
în fapt, textul art. 489 alin. (3) NCPC permite în continuare părții
să invoce motive de ordine publică și după împlinirea termenului
de motivare a recursului2, în timp ce alți autori arată că aceasta
constituie prerogativa exclusivă a instanței3, întrucât textul
1 A se vedea, în acest sens, decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, pe
http://www.ccr.ro/files/products/Dec_4622014.pdf, iar, mai recent, cu privire

la persoanele juridice, decizia nr. 485 din 23 iunie 2015, pe https://www.ccr.ro/
files/products/4852015.pdf.
2 A se vedea, în acest sens, V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae
(coord.), Noul Cod de procedură civilă, vol. I, p. 1128, cu motivarea că, potrivit

art. 178 alin. (1) NCPC, nulitatea absolută poate fi invocată de orice parte, nu
doar de instanță din oficiu, în orice stare a procesului. În sensul că motivele de
ordine publică pot fi invocate și de parte după împlinirea termenului de recurs,
a se vedea și I. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole,
vol. I – Art. 1621, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 638, şi, de la același
autor, Tratat, 2013, vol. II, op. cit., p. 224, unde arată că partea poate invoca
motive de ordine publică ce îi profită chiar în fața instanței de recurs. Acest
autor susține că motivele respective pot fi invocate inclusiv după începerea
dezbaterilor asupra fondului, până la închiderea acestora. De menționat este
faptul că autorul a revenit asupra acestei opinii, așa cum rezultă din studiul
intitulat Eseu asupra nulităţilor atipice ale actelor de procedură, publicat în
Dreptul nr. 4/2014, pp. 90‐91, apreciind că doar judecătorul poate invoca
motive de casare de ordine publică după împlinirea termenului de recurs și că,
la întrebarea dacă aceasta este o posibilitate sau o obligație a judecătorului,
trebuie evitat un răspuns categoric pozitiv sau negativ.
3 A se vedea, în acest sens, O. Spineanu‐Matei, în G. Boroi (coord.), Noul
Cod de procedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 944, pct. 3.
150
art. 489 alin. (3) NCPC este modificat față de cel din art. 306
alin. (2) C. pr. civ. 1865, pentru că vechiul text prevedea că
motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu, ceea ce
însemna că de părți și de instanță, în timp ce noua reglementare,
mai restrictivă, prevede că motivele de casare de ordine publică
pot fi invocate din oficiu de către instanţă (deci textul trebuie
interpretat în sensul că numai de instanță). Pentru că aceasta
constituie un atribut al instanței, rămâne la aprecierea ei să invoce
sau să‐și însușească motivele de ordine publică semnalate de părți
în cursul dezbaterilor, chiar dacă această atitudine a instanței
poate părea discreţionară1.
Credem că, atunci când partea invocă excepţii absolute sau
motive de ordine publică cu depășirea termenului prevăzut de lege,
puterea de apreciere a instanţei, de a și le însuși sau nu, nu este una
discreționară, pentru că, deși formularea textului este aparent
permisivă (poate), în realitate, este vorba despre o obligaţie a
instanţei de a le invoca atunci când le observă. Poate, în acest
context, înseamnă, așadar, că instanța poate să le invoce dacă
partea nu a făcut‐o deja și, bineînțeles, dacă, la rândul ei, observă
motivul respectiv, fie de una singură, fie pentru că i‐a fost
învederat de parte2.
1 Ibidem. Pentru opinia că instanța de recurs, în baza rolului activ, poate să
își însușească un motiv de recurs de ordine publică invocat peste termen, a se
vedea și I. Leș, Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole. Art. 11133,
Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 691, pct. 15.
2 În doctrină s‐a arătat că instanța nu ar putea să invoce decât motive de
ordine publică ce nu implică examinarea în fond a recursului, cum ar fi nemoti‐
varea hotărârii, necompetența generală a instanței, lipsa dispozitivului hotă‐
rârii etc., și că doar partea poate invoca motive de recurs ce i‐ar putea profita.
A se vedea, în acest sens, I. Deleanu, Tratat, 2013, vol. II, op. cit., p. 224. În opinia
noastră, din concepția de ansamblu a Codului rezultă un alt răspuns, întrucât
Codul permite instanței să invoce excepții sau apărări de fond absolute, care ar
profita, inevitabil, pârâtului, ducând la respingerea acțiunii. Tot astfel, în căile
de atac, invocarea unor motive de ordine publică sau excepții, după distincțiile
arătate mai sus, profită uneia sau alteia dintre părți, motivul de ordine publică
celui care a exercitat calea de atac, tinzând la admiterea acesteia, iar excepția,
intimatului, urmărind respingerea căii de atac. De altfel, chiar în exemplele
date, cu excepția necompetenței generale (care nu poate fi invocată, oricum,
151
În ceea ce privește partea care semnalează instanței excepția
absolută sau motivul de ordine publică după împlinirea terme‐
nului prevăzut de lege, opinăm că trebuie să manifeste o diligenţă
sporită față de situația în care ar fi făcut‐o în termen. Aceasta
deoarece, atunci când efectuează actul de procedură în termenul
prevăzut de lege, s‐ar putea pune problema rolului instanţei în
aflarea adevărului și necesității de a administra probe cu privire la
excepția sau motivul invocat, chiar dacă partea nu le‐a propus sau
suplimentar față de cele propuse de parte, în timp ce, în cazul în
care partea cere instanței să invoce din oficiu excepția sau motivul
de ordine publică, ea trebuie să o (îl) probeze până la acel moment.
Refuzul instanței de recurs de a‐și însuși motivul de ordine
publică invocat cu depășirea termenului de motivare a recursului
scapă controlului judiciar, pentru că nu se încadrează în motivele
de exercitare a căilor de atac de retractare. Se ridică însă legitim
întrebarea dacă puterea de apreciere a instanței de apel de a
invoca un motiv de nulitate absolută la solicitarea părții care a
pierdut termenul prevăzut de art. 178 alin. (5) NCPC poate fi
cenzurată pe calea recursului, atunci când decizia pronunțată în
apel este susceptibilă de recurs1. Am arătat deja că, în opinia
noastră, puterea de apreciere a instanței nu este una discreționară,
de aceea, refuzul nejustificat al instanței de apel de a reține un
motiv de nulitate absolută a unui act de procedură (care poate fi
inclusiv hotărârea primei instanțe) învederat și dovedit de parte
poate constitui motiv de exercitare a căii de atac a recursului,
încadrându‐se în prevederile art. 488 alin. (1), pct. 5 NCPC –
instanța a încălcat normele de procedură prevăzute sub sancțiu‐
nea nulității (în situația în care instanța a ignorat cu totul motivul
invocat de parte); fiind vorba despre o nulitate virtuală, intrinsecă,
omisso medio), în celelalte situații exemplificate, soluția este de casare cu trimi‐
tere, atunci când este vorba despre un recurs soluționat de Înalta Curte de Casație
și Justiție, așa cum rezultă din dispozițiile art. 497 NCPC, or, o astfel de soluție
profită, inevitabil, părții care a pierdut procesul în apel.
1 Pentru hotărârile ce pot constitui obiect al recursului, a se vedea art. 483
alin. (1) și (2) NCPC.
152
ce presupune dovada vătămării, conform art. 175 NCPC, sau în
motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 – atunci când instanța
are în vedere motivul invocat de parte, însă nu argumentează
refuzul, ambele constituind motive de recurs de ordine publică ce
pot fi invocate din oficiu și de instanța de recurs1, fără a se pune
problema aplicării regulii omisso medio, tocmai pentru că pro‐
blema a fost ridicată deja în fața instanței de apel. Instanța de
recurs, desigur, poate invoca aceste motive din oficiu cu respec‐
tarea caraterului devolutiv al recursului, determinate de ce a
recurat partea interesată. Este adevărat că textul art. 488 alin. (2)
NCPC vorbește de motive de apel invocate în termen, însă reamin‐
tim că, în cazul motivelor de ordine publică, nu se pune problema
termenului, pentru că pot fi invocate, inclusiv de părți, și ulterior,
în cursul judecării apelului, până la începerea dezbaterilor asupra
fondului, așa cum rezultă din textul art. 390 NCPC, aplicabil și în
recurs, conform art. 494 NCPC, rămânând valabile discuțiile pri‐
vind posibilitatea instanței de a‐și însuși motivele invocate de
părți ori de a invoca din oficiu motive de ordine publică și după
acest moment. Un motiv de recurs de ordine publică care cu
1 De remarcat este că ambele motive vizează nulitatea hotărârii pentru
nerespectarea unei condiții intrinseci, ce presupune existența vătămării, iar, în
cazul nulităților virtuale, dovada ei, vătămarea fiind prezumată doar în cazul
nulităților exprese. Aparent, atunci când este necesară dovada vătămării, partea
fiind cea care suferă o vătămare, nulitatea nu ar putea fi invocată din oficiu,
pentru că instanța nu ar avea cum să dovedească vătămarea, mai cu seamă
având în vedere textul art. 492 NCPC, potrivit căruia, în recurs, singurele probe
ce pot fi produse sunt înscrisurile. În realitate, în situația menționată, vătă‐
marea este atât de evidentă, rezultând din împrejurarea că, dacă motivul era
luat în discuție, putea duce la o altă soluție, favorabilă părții, încât judecătorul
din recurs poate utiliza prezumţia judiciară ca mijloc de probă. Nu este locul aici
să discutăm admisibilitatea probelor în recurs, dorim doar să menționăm că
textul vorbește de „producerea” probelor, cu alte cuvinte, de probe ce trebuie
aduse în faţa judecătorului. Credem că prezumțiile (indiferent de clasificarea
lor) nu pot fi încadrate în cadrul probelor ce nu pot fi „produse” în recurs,
pentru simplul fapt că ele nu presupun aducerea lor în fața judecătorului, ci
aplicarea unui simplu raționament din partea acestuia la împrejurări rezultând
din elementele dosarului.
153
siguranță ar trebui să determine redeschiderea dezbaterilor este
autoritatea de lucru judecat, pentru că, dacă nu s‐ar admite această
posibilitate, s‐ar putea ajunge la hotărâri contradictorii, ceea ce ar
determina exercitarea unei căi de atac de retractare, aceea a
revizuirii, întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC1.
Acesta este și motivul pentru care legiuitorul permite, în art. 432
teza I NCPC, invocarea acestei excepții direct în recurs (fiind
vorba, în realitate, în această situație, de un motiv de ordine pu‐
blică ce ar putea duce la înrăutățirea situației părții în calea de
atac), textul reprezentând o excepție de la regula consacrată în
Tot astfel, în cazul în care prima instanță refuză să invoce din
oficiu motivul de nulitate absolută a unui act de procedură
semnalat de parte cu depășirea termenului prevăzut de art. 178
alin. (5) NCPC, acesta poate constitui un motiv de apel de ordine
publică.

1.8. Motivele vizând aplicarea tratatelor privind drepturile
omului și regula non omisso medio
În doctrină, s‐a arătat că „instanța de recurs trebuie să țină
seama, din oficiu, de normele convenționale și europene, primare
sau derivate, care sunt norme de ordine publică de imediată și
preeminentă aplicare și cu valoare interpretativă constituțională”,
și că aceste motive s‐ar încadra în cele prevăzute de art. 488
alin. (1) pct. 3 și 4 NCPC2. Nu a fost însă analizată posibilitatea
instanței de recurs de a face acest lucru direct în recurs, respectiv
dacă, făcând aceasta, ar încălca sau nu regula non omisso medio.
1 Menționăm că există autori care susțin că autoritatea de lucru judecat nu
poate fi invocată de instanța de recurs din oficiu, ci numai de părți, deși textul
art. 432 teza I NCPC prevede că „excepția autorității de lucru judecat poate fi
invocată de instanţă sau de părți în orice stare a procesului, chiar înaintea
instanţei de recurs” (s.n.). A se vedea, în acest sens, I. Deleanu, Tratat, 2013,
vol. II, op. cit., p. 229.
2 A se vedea, în acest sens, I. Deleanu, Tratat, 2013, vol. II, op. cit., p. 274.
154
Textul art. 488 alin. (2) NCPC stabilește că motivele de casare
nu pot fi primite decât dacă nu au putut fi invocate pe calea sau în
cursul judecării apelului ori, deși invocate în termen, instanța a
omis să se pronunțe asupra lor. Deși în textul ce consacră regula
non omisso medio nu se prevede expres „cu excepția cazurilor
prevăzute de lege”, o astfel de concepție a legiuitorului rezultă din
modul în care a reglementat posibilitatea invocării excepției auto‐
rității de lucru judecat direct în recurs.
Având în vedere rațiunea reglementării unei astfel de excepții
de la regulă, rațiune deja învederată mai sus, respectiv aceea de a
se evita exercitarea unei căi de atac de retractare (revizuirea), la o
primă vedere, s‐ar putea afirma că și încălcarea textului unui tratat
sau al unei convenții privind drepturile omului ar putea fi invocată
direct în recurs, pentru a se preveni revizuirea fundamentată pe
motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 10 NCPC (constatarea de
către Curtea Europeană a Drepturilor Omului1 a încălcării datorate
unei hotărâri judecătorești a drepturilor și libertăților fundamen‐
tale ale omului).
Un alt răspuns posibil ar fi că motivul nu poate fi invocat
direct în recurs, din două considerente, unul de oportunitate și
altul de legalitate. Astfel, în realitate, așa cum am constatat în
practică, încălcarea tratatelor privind drepturile și libertățile
fundamentale este invocată frecvent în mod nejustificat, existând
posibilitatea reală ca instanța națională să nu anticipeze corect o
soluție a Curții. La acest argument se adaugă un altul, fundamentat
pe însuși textul Convenției europene a drepturilor omului2,
respectiv pe cel al art. 35 par. 1, referitor la condițiile de admisi‐
bilitate a sesizării Curții, text ce prevede că aceasta poate fi făcută
doar după epuizarea căilor de atac interne3, or, partea, neinvocând
acest motiv în apel, nu a epuizat această cale de atac, ceea ce nu îi
mai permite accesul la instanța de recurs pe acest considerent și,
mai departe, la instanța europeană.
1 O vom denumi în continuare Curtea.
2 O vom denumi în continuare Convenția.
3 Pentru textul Convenției în limba română, a se vedea http://www.echr.
coe.int/Documents/Convention_RON.pdf, accesat la 7 septembrie 2014.
155
Credem că răspunsul corect este, totuși, cel pozitiv, întrucât,
din jurisprudența Curții, rezultă că nu este necesar ca partea sau
instanța să invoce în cursul soluționării unui proces în mod ex‐
plicit încălcarea vreunui text din Convenție, pentru a fi întrunită
condiția de admisibilitate prevăzută de art. 35 par. 1 din Con‐
venție, nici măcar atunci când ar fi vorba despre aplicarea unor
norme de drept substanțial, cum ar fi în cazul încălcării art. 1 din
Protocolul nr. 1, privind protecția proprietății1. Nu este însă mai
puțin adevărat că partea trebuie să fi invocat dreptul ocrotit de
Convenție, chiar dacă nu a invocat explicit neconvenționalitatea
normei interne. Bunăoară, în exemplul dat, partea trebuie să fi
invocat dreptul ce constituie „bunul” său2. Așadar, este necesar ca
partea să fi invocat anterior, în substanță, încălcarea dreptului
respectiv, nefiind posibil ca, sub cuvânt de neconvenționalitate, să
se invoce în recurs un motiv cu totul nou, căci se opune caracte‐
rului extraordinar al căii de atac, care se reflectă în dispozițiile
categorice ale art. 488 alin. (2) NCPC.

1.9. Motivarea invocării din oficiu a excepţiilor procesuale,
apărărilor de fond și motivelor de ordine publică și antepro
nunţarea
Atunci când o parte invocă excepții procesuale, apărări de
fond sau motive de exercitare a căilor de atac, ea este obligată să
indice motivele de fapt și de drept pe care le are în vedere, pentru
ca cealaltă parte să își poată formula apărarea, iar instanța să
poată aprecia temeinicia solicitării. Instanța, la rândul ei, nu este
1 Pentru interpretarea textului art. 1 din Protocolul nr. 1, a se vedea:
C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole,
vol. I – Drepturi și libertăţi, Ed. C.H. Beck, București, 2005, pp. 962‐1060,
R. Chiriță, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicaţii,
vol. II, Ed. C.H. Beck, București, 2007, pp. 349‐385.
2 Pentru opinia potrivit căreia neconvenționalitatea unei norme interne
poate fi invocată direct și în calea de atac, întrucât nu reprezintă un aspect nou
dedus judecății, dacă norma internă încălcată a fost invocată până în acel
moment, a se vedea A. Vasile, Excepţiile procesuale în noul Cod de procedură
civilă, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 9.
156
scutită de această obligație, pentru că, dacă ar invoca o excepție
procesuală, o apărare de fond sau un motiv de ordine publică doar
cu indicarea denumirii acestora, părțile nu ar putea să pună con‐
cluzii în cunoștință de cauză, iar principiul contradictorialității în
astfel de situații ar fi respectat doar formal, fiind golit de conținut,
încălcându‐se oricum dreptul la apărare, chiar și în cazul părții
asistate de avocat1. Aceasta deoarece în rare situații ar putea
părțile să intuiască motivele de fapt și, pornind de la acestea, cele
de drept avute în vedere de instanță atunci când ridică din oficiu o
astfel de chestiune. Bunăoară, atunci când se invocă nulitatea
absolută a titlului de care se prevalează reclamantul într‐o acțiune
în revendicare, de exemplu, această apărare de fond ar putea avea
ca temei încălcarea unor condiții de fond sau de formă. Uneori,
partea poate să își dea seama de motivare doar din indicarea
explicită a motivului – de exemplu, nerespectarea formei prevă‐
zute de lege. Și aceasta doar în cazul părții asistate de avocat. Dacă
însă instanța invocă o cauză ilicită ce reiese din relatările părților,
nici măcar avocații părților nu pot în toate situațiile să deducă
starea de fapt avută în vedere de instanță atunci când a invocat
nulitatea absolută, pentru a putea pune concluzii în cunoștință de
cauză. Dacă instanța invocă nulitatea unui act de procedură, de
exemplu, a modificării cererii de chemare în judecată, aceasta
poate avea la bază o serie de motive, cum ar fi o condiție intrin‐
secă, neindicarea motivului de fapt, fundamentată pe dispozițiile
art. 196 alin. (1) NCPC, sau una derivând din formularea ei după
primul termen de judecată cu procedura completă cu reclamantul,
fără ca celelalte părți să își dea acordul expres [art. 204 alin. (1) și
(3), art. 185 alin. (1) NCPC]2.
1 În același sens, a se vedea M. Tăbârcă, Drept procesual civil, 2013, vol. I,
op. cit., p. 107, pct. 156.
2 De menționat este faptul că, în ceea ce privește sancțiunea aplicabilă
actului de procedură efectuat cu depășirea unui termen imperativ, în urma
adoptării textului art. 185 alin. (1) NCPC, în doctrină s‐au formulat mai multe
opinii. Într‐o opinie, s‐a arătat că, în această situație, sancțiunea ar fi tot
decăderea, dar soluția pe care o va pronunța instanța va fi aceea a nulității,
raportat la prevederea expresă din textul de lege. A se vedea, în acest sens,
O. Spineanu‐Matei, în Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 930, pct. 4.
157
Așadar, instanța este obligată să motiveze explicit și inteligibil
excepția sau apărarea invocată. În astfel de situații, judecătorul nu
devine incompatibil pentru că s‐ar fi antepronunțat, legiuitorul
însuși introducând în noul Cod un text de protecție în acest sens,
în art. 42 alin. (1) pct. 1, privind incompatibilitățile de ordine
privată, în care se prevede că punerea în discuția părților, din
oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit dispozițiilor
art. 14 alin. (4) și (5) NCPC, nu constituie antepronunțare.
S‐ar putea susține că, în situația în care judecătorul, atunci
când invocă o excepție procesuală, o apărare de fond sau un motiv
de ordine publică, relevă toate argumentele pe care le‐a avut în
vedere, părților nu le mai rămâne nimic de făcut. În realitate,
tocmai în această situație părțile au posibilitatea să invoce argu‐
mente la care judecătorul nu s‐a gândit și care ar putea să îl
determine să respingă excepția pe care a invocat‐o din oficiu.

1.10. Apelul nemotivat. Motive ce trebuie puse în discuţia
părţilor de instanţă din oficiu
Noul Cod de procedură civilă introduce o etapă scrisă în cazul
depunerii cererii de apel, președintele instanței a cărei hotărâre se
atacă sau persoana desemnată de acesta putând să pună în vedere
părții să‐și motiveze apelul și să îi acorde, conform dispozițiilor
art. 471 alin. (3) NCPC, un termen de 5 zile peste cel stabilit de
Într‐o altă opinie, pornindu‐se de la formularea textului, s‐a spus că, dacă un act
de procedură nu este întocmit în termenul imperativ prevăzut de lege, partea
este decăzută din drept, iar, dacă totuși îl întocmește după ce instanța a consta‐
tat decăderea, acesta va fi lovit de nulitate, această nouă sancțiune fiind o con‐
secință a decăderii, și nu a nerespectării normei juridice care reglementează
termenul imperativ. A se vedea, în acest sens, D.N. Theohari, în Noul Cod de
procedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 438, pct. 1.4. Credem că este greu de imaginat
o situație în care instanța ar putea pronunța decăderea înainte de întocmirea
actului de procedură. Aceasta ar însemna ca partea să‐și anunțe intenția peste
termen și instanța „să‐i taie aripile”, pronunțând decăderea. În sensul că nuli‐
tatea determinată de nerespectarea termenelor de procedură diferă de nulită‐
țile propriu‐zise, a se vedea și. I. Leș, Noul Cod de procedură civilă…, op. cit.,
p. 307, par. 33‐35.
158
art. 468 alin. (1) și art. 470 alin. (5) NCPC1. Probabil că, datorită
acestor prevederi, situațiile privind apeluri nemotivate vor fi mai
puține în practică. În cazul în care se vor ivi însă, art. 476 alin. (2)
NCPC prevede că instanța de apel se va pronunța, în fond, numai
pe baza celor invocate la prima instanță.
Aplicarea acestui text poate ridica probleme serioase, pentru
că, în cazul în care apelul este declarat de pârâtul care nu a depus
întâmpinare în fața primei instanțe și nici nu s‐a prezentat în fața
acesteia pentru a formula apărări, neprezentându‐se nici în fața
instanței de apel, reclamantul intimat nu poate pune concluzii
decât pe susținerea cererii sale, așa cum a făcut‐o în fața primei
instanțe2.
1 De menționat este că, potrivit art. XIII din Legea de degrevare a instan‐
țelor, dispozițiile privitoare la pregătirea dosarului de apel sau, după caz, de
recurs de către instanța a cărei hotărâre se atacă se aplică în procesele pornite
începând cu data de 1 ianuarie 2016. În procesele pornite începând cu data
intrării în vigoare a acestei legi şi până la data de 31 decembrie 2015 se aplică
dispozițiile art. XIV‐XVII, pe care nu le reproducem aici, din lipsă de spațiu și
întrucât nu țin strict de tema analizată.
2 A se vedea, în acest sens, C. Ap. Cluj, dec. civ. nr. 2890 din 8 septembrie
2011, pronunțată în recurs, secția civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru
minori şi de familie, nepublicată. În considerentele acestei decizii, Curtea reține
că, „aşa cum rezultă din dispozițiile art. 292 şi 295 C. pr. civ., apelul este o cale
de atac devolutivă, ceea ce înseamnă că instanța se va pronunța asupra stării de
fapt fără a fi limitată la probe. În ceea ce priveşte limitele devoluțiunii, instanța
este ținută la motivele arătate în cererea de apel, în măsura în care apelul a fost
motivat. Dacă apelul nu a fost motivat, instanța de apel trebuie să aibă în vedere
cele invocate de apelant în fața primei instanțe, spune textul art. 292 alin. 2
C. pr. civ. Atunci când este vorba de reclamant, o astfel de verificare a motivelor
invocate în fața primei instanțe este simplă, pentru că motivele apar în cererea
sa de chemare în judecată, care trebuie să întrunească condițiile prevăzute de
art. 112 C. pr. civ. În ceea ce‐l priveşte pe pârât, acesta trebuie să depună întâm‐
pinare, conform art. 118 alin. 1 C. pr. civ., întâmpinare ce cuprinde poziția sa,
conform dispozițiilor art. 115, însă sancțiunea nedepunerii întâmpinării este
doar decăderea din dreptul de a invoca excepțiile relative. În situația în care
pârâtul nu depune întâmpinare, evident, acesta nu‐şi exprimă poziția față de
cererea de chemare în judecată în fața primei instanțe. Dacă declară apel şi nu‐l
motivează, cum este situația în speță, instanța de apel, tocmai având în vedere
caracterul devolutiv al apelului, va aprecia starea de fapt din toate punctele de
159
Dacă instanța de apel consideră că apelul este fondat, trebuie
sau nu să pună în discuția intimatului prezent motivele pe care le
are în vedere atunci când preconizează o astfel de soluție?
Credem că este necesar a se face distincție între posibila
reapreciere a stării de fapt pe baza probelor administrate (în fața
primei instanțe sau chiar în apel, din dispoziția instanței de control
judiciar care a apreciat că starea de fapt nu este pe deplin sta‐
bilită), situație în care instanța are chiar obligația să nu devoaleze
ce are în vedere să arate în considerentele hotărârii, pentru că,
altminteri, s‐ar antepronunța, și chestiunile ce ar putea constitui
motive de apel de ordine publică, ce pot fi invocate de instanță din
oficiu, referitoare fie la excepțiile sau apărările de ordine publică
ce puteau fi ridicate în fața primei instanțe și nu au fost, fie la nuli‐
tatea hotărârii primei instanțe, fie la calificarea juridică corectă,
principiul iura novit curia permițând instanței de apel să stabi‐
lească temeiul juridic corect al cererii direct în apel. În această din
urmă situație, dorim să subliniem că nu este vorba despre schim
barea cauzei în apel, în sensul art. 478 alin. (3) NCPC, ci de stabi
lirea temeiului juridic corect abia în apel. Schimbarea cauzei în
sensul textului evocat înseamnă schimbarea motivelor de fapt care
apoi sunt calificate juridic. De exemplu, aceeași sumă de bani este
solicitată cu alt titlu, respectiv, în loc de un contract de vânzare‐
cumpărare, se invocă unul de împrumut. Considerăm stabilirea
temeiului juridic corectă în apel ca fiind motiv de ordine publică,
pentru că ține de aplicarea legii, chiar dacă norma aplicabilă în
concret este una supletivă. Aceasta deoarece, pentru a se stabili
caracterul normei, instanța trebuie ca premisă să stabilească dacă
este sau nu aplicabilă în cauză, această chestiune rămânând,
așadar, în sarcina sa, conform art. 22 alin. (4) NCPC, aplicabil și în
vedere, tocmai pentru că nu sunt fixate limitele devoluțiunii prin motivele de
apel, putând avea în vedere orice împrejurare ce ar fi favorabilă pârâtului
apelant. Este adevărat că, aşa cum susțin reclamanții, aceasta pare a fi un
premiu pentru pârâtul aflat în pasivitate, însă, pe de altă parte, acesta suportă
riscul ca instanța să nu observe o împrejurare de natură să schimbe soluția
adoptată prin hotărârea obiect al căii de atac”.
160
apel1. Instanța de apel are obligația, pentru a respecta principiul
contradictorialității, să supună motivele de apel de ordine publică
discuției reclamantului prezent, pentru a‐i da acestuia posibilita‐
tea să‐și formuleze apărarea. Dacă nu ar proceda astfel, recla‐
mantul intimat ar fi pus în situația de a fi luat prin surprindere de
considerentele hotărârii, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 14
alin. (6), asupra cărora vom reveni în cele ce urmează.
Argumentele rămân valabile și în cazul apelului nemotivat al
reclamantului sau al oricărei alte părți, atunci când instanța de
apel are în vedere motive de ordine publică ce ar putea conduce la
admiterea căii de atac.
Revenind la chestiunea probelor, este adevărat că instanța de
apel nu poate pune în discuția părților reaprecierea acestora, dar
cu siguranță are obligația de a le pune în discuție insuficienţa
probaţiunii, atunci când este cazul, neputând lua prin surprindere
reclamantul respingând acțiunea ca nefondată (pentru că nu au
fost probate pretențiile) în apelul nemotivat sau motivat pe alte
chestiuni al pârâtului. Discuția rămâne valabilă în cazul în care
probațiunea privește excepții sau apărări de fond soluționate de
prima instanță, însă insuficient probate, în opinia instanței de apel.

1.11. Lipsa din practica a menţiunii privind punerea în
discuţie a unor chestiuni de fapt sau/și de drept, excepţii,
apărări de fond în cazul hotărârii date în lipsa părţilor
Principiul contradictorialității trebuie văzut în strânsă legă‐
tură cu cel al oralităţii, deși contradictorialitatea poate fi asigurată
și în scris, existând proceduri, cum ar fi în cazul procedurii filtrului
în recurs (art. 493 NCPC), ce nu presupun deloc prezența părților,
excluzând astfel oralitatea.
1 Reamintim că textul alin. (5) al art. 22 îngrădeşte acest atribut al judecă‐
torului, atunci când părțile, prin acord expres, fiind vorba despre drepturi de
care pot dispune, stabilesc o anume calificare juridică. În realitate, și în această
situație, judecătorul va rămâne la opinia sa privind calificarea juridică, respin‐
gând acțiunea în temeiul unei excepții.
161
Numai că, pentru a respecta principiul contradictorialității în
sensul cerut de art. 14 alin. (5) NCPC și cel al oralității, consacrat
de art. 15 NCPC, instanța trebuie să aibă cui să pună în discuție
chestiunile la care face referire textul de lege. Ea nu are obligația
să corespondeze cu părțile atunci când invocă o excepție, apărare
de fond sau motiv de ordine publică, părțile fiind cele care au
obligația să urmărească desfășurarea procesului, așa cum rezultă
din dispozițiile art. 10 alin. (1) NCPC. Dacă nu se prezintă niciuna
dintre părți, nu i se poate imputa instanței că nu a respectat
această obligație, indiferent dacă este vorba despre excepții,
apărări sau motive de ordine publică invocate de părți sau de
unele pe care instanța dorea să le invoce din oficiu. Aceasta mai cu
seamă în condițiile în care, în fața primei instanțe, faza cercetării
judecătorești se realizează în camera de consiliu, conform art. 213
alin. (1) NCPC1, inclusiv faza dezbaterii pe fond putând avea loc în
camera de consiliu, dacă părțile solicită expres aceasta sau cer
judecarea în lipsă, așa cum rezultă din dispozițiile art. 244 alin. (3)
și (4) NCPC. Ar însemna ca instanța să vorbească, practic, singură
la o sală goală și să se înregistreze, conform art. 231 alin. (2) NCPC,
ceea ce frizează limitele absurdului. În căile de atac, s‐ar putea
pune problema încălcării principiului publicităţii ședinței de
judecată, ceea ce ar atrage o nulitate necondiționată de existența
unei vătămări, conform art. 176 pct. 5 NCPC. Pentru că nu este loc
și spațiu să discutăm aici chestiunea nulităților necondiționate
reglementate de noul Cod, ne mărginim să menționăm doar că este
greu de imaginat ce anume ocrotește într‐o astfel de situație
principiul publicității, întrucât publicului din sală, dacă există
[pentru că, în viitorul apropiat, ar fi normal ca procesele să fie
1 De menționat este că, potrivit dispozițiilor art. XII din Legea de degrevare
a instanțelor: „(1) Dispozițiile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură
civilă, republicată, privind cercetarea procesului şi, după caz, dezbaterea
fondului în camera de consiliu se aplică proceselor pornite începând cu data de
1 ianuarie 2016. (2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a
prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015, cercetarea procesului şi,
după caz, dezbaterea fondului se desfăşoară în şedință publică, dacă legea nu
prevede altfel”.
162
programate pe ore, din economie de timp pentru participanți,
soluție prevăzută de art. 215 alin. (1) NCPC], îi este greu să înțe‐
leagă o excepție, apărare, motiv de ordine publică invocat/ă de
părți în cursul procesului sau de instanță din oficiu asupra căreia
instanța rămâne în pronunțare, fără să existe o dezbatere contra‐
dictorie în acest sens.
Dacă din practicaua hotărârii lipsește mențiunea privind invo‐
carea unei excepții, apărări sau a unui motiv de ordine publică de
către instanță, iar, în dispozitivul și considerentele ei, se regăsește
soluția asupra acestora, există două posibilități: fie instanța nu le‐a
invocat oral în ședință, fie le‐a invocat, dar s‐a omis consemnarea
acestei împrejurări. Dacă au fost invocate, omisiunea consemnării
poate fi corectată urmându‐se procedura îndreptării erorii mate‐
riale din hotărâre, reglementată de art. 442 NCPC. Dacă nu au fost
deloc invocate, pentru că părțile au lipsit, rămâne valabilă discuția
anterioară. Dacă nu au fost invocate, deși părțile sau măcar una
dintre ele a fost prezentă, a fost încălcat principiul contradicto‐
rialității, întrucât hotărârea cuprinde chestiuni ce nu au fost puse
în discuția părților.

1.12. Hotărârea cuprinzând chestiuni ce nu au fost puse
în discuţia părţilor versus hotărârea nemotivată. Contestaţia
în anulare pentru nemotivarea hotărârii. Încălcarea art. 6
par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului în cazul
apelului soluţionat prin hotărâre definitivă nemotivată
Textul art. 14 alin. (6) NCPC nu este decât un corolar al alinea‐
telor precedente [(4) și (5)], pentru că, dacă instanța este obligată
să pună în discuția părților orice chestiune de fapt sau de drept
invocată de acestea sau de instanță din oficiu pentru ca părțile să
poată pune concluzii cu privire la acestea, este firesc ca în hotărâre
să se regăsească doar ceea ce s‐a discutat pe parcursul procesului,
instanța neputând lua prin surprindere părțile reținând în consi‐
derente chestiuni pe care nu le‐a supus dezbaterii. Bunăoară, nu
va putea respinge acțiunea ca urmare a admiterii unei excepții,
dacă tot ce s‐a discutat în contradictoriu a fost fondul cauzei. Nu va
163
putea administra o probă după ce a închis dezbaterile, cum ar fi
atașarea unui alt dosar aflat pe rolul ei. Nu poate ține seama de o
lege străină a cărei probă nu s‐a făcut în condițiile Codului civil,
așa cum cere art. 253 NCPC, și fără să pună aplicarea acesteia în
discuția părților. Nu poate recalifica o cerere sau schimba funda‐
mentul juridic indicat de reclamant sau altă parte (intervenient
principal, de exemplu). Mai mult, nu poate avea în vedere nici
argumente, motive de drept substanțial la care părțile nu s‐au
referit, fără a le pune în prealabil în discuția părților. Insistăm
asupra acestui punct, întrucât art. 14 alin. (6) nu distinge și, la drept
cuvânt, nu are motive să o facă: principiul contradictorialității,
aplicat în deplinătatea sa, presupune ca orice motiv sau argument
nou, de drept substanțial sau procesual, avut în vedere de instanță
din oficiu și care stă la baza soluției pronunțate, să fi fost pus în
prealabil în discuția părților, pentru ca acestea să aibă posibilitatea
de a lămuri instanța cu privire la respectiva problemă de drept (sau,
dimpotrivă, de a se lămuri ele însele cu privire la soluția care se
impune, potrivit legii, caz în care gradul de acceptare a unei
eventuale soluții defavorabile crește, iar rata de exercitare a căii
de atac ar trebui să scadă în mod corespunzător). Desigur, după
cum am mai arătat, în etapa cercetării judecătorești sau anterior
începerii dezbaterilor asupra fondului1, instanța nu pune în
discuția părților soluții ultimative, ci raționamente posibile (dar
clar formulate, pentru a fi înțelese), pentru a stimula dezbaterile,
iar nu pentru a le descuraja; se cere un anumit tact al judecă‐
torului, în ceea ce privește invocarea argumentelor de drept
substanțial din oficiu, fiind preferabilă formularea unei întrebări
(„ce părere aveți cu privire la dispozițiile art. …”) sau a unei ipo‐
teze („instanța pune în discuție posibila incidență a dispozițiilor
art. …”).
1 Vorbim aici de două momente diferite, ca regulă, raportat la dispozițiile
art. 244 NCPC, ce prevăd regula fixării unui nou termen de judecată pentru dez‐
baterea fondului, după ce etapa cercetării judecătorești este finalizată. Aceasta
în scopul de a acorda posibilitatea părților, după ce au o imagine completă
asupra dosarului, să poată pregăti concluziile pe fond, inclusiv în scris.
164
Instanța însă nu poate pune în discuția părților o altă apre
ciere a stării de fapt reținute pe baza probelor administrate decât
cea susținută de acestea, pentru că s‐ar antepronunța, și aceasta,
așa cum vom vedea în cele ce urmează, nici măcar în situația în
care încearcă împăcarea părților. Instanța poate însă și chiar ar
trebui, în virtutea rolului ei în aflarea adevărului, să indice părților
faptul că probele administrate, fie la solicitarea lor, fie din oficiu,
sunt insuficiente pentru stabilirea stării de fapt, punându‐le în
discuție necesitatea completării probațiunii1.
Dacă introducerea în hotărâre a unor motive nepuse în
discuția părților încalcă principiul contradictorialităţii, lipsa din
hotărâre a motivelor pentru care a fost respinsă o cerere, o
excepție sau o apărare de fond pusă în prealabil în discuția părților
constituie o încălcare a dreptului la apărare, pentru că partea nu
poate fi sigură de faptul că judecătorul a examinat motivele
invocate2, partea interesată neputând să supună considerentele
cenzurii instanței de control judiciar, atunci când este cazul.
Tocmai de aceea, nemotivarea hotărârii constituie motiv distinct
de recurs [art. 488 alin. (1) pct. 6 NCPC] față de cel privind
1 A se vedea, în acest sens, C. Ap. Cluj, s. a II‐a civ., cont. adm. fisc., dec. civ.
nr. 8290 din 16 octombrie 2014, nepublicată. În considerentele acesteia,
instanța reține: „Conform art. 22 alin. (2) C. pr. civ., judecătorul are îndatorirea
să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a afla adevărul, stabilind corect
faptele, scop în care poate să ceară părților explicații, să le pună în dezbatere
orice împrejurare de fapt sau de drept şi să administreze orice probă pe care o
consideră necesară. Este adevărat că, potrivit dispozițiilor art. 254 alin. 6
C. pr. civ., părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona
din oficiu probele pe care ele nu le‐au propus în condițiile legii. Cu toate
acestea, Curtea apreciază că, atunci când judecătorul se consideră nelămurit de
probațiunea propusă de parte, trebuie să‐i învedereze acest aspect pentru a‐i
permite să‐şi completeze probațiunea, mai cu seamă în ipoteza, cum este şi cea
în speță, în care partea nu mai poate uza de calea de atac a apelului, devolutivă,
care îi permite să invoce orice motive de nemulțumire față de hotărârea atacată
şi să administreze probe noi în vederea dovedirii lor. Partea nu avea cum să
anticipeze faptul că judecătorul nu se consideră lămurit de contractul de
vânzare‐cumpărare încheiat în Germania, subzistând, astfel, motivul de recurs
prevăzut de art. 488 pct. 5 C. pr. civ., privind încălcarea regulilor de procedură”.
2 A se vedea, în acest sens, H. Motulsky, Le Droit naturel…, op. cit., p. 81.
165
încălcarea de către instanță a normelor de procedură prevăzute
sub sancțiunea nulității [art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPC], iar, atunci
când intervine în recurs, constituie motiv de exercitare a
contestației în anulare specială reglementată de art. 503 alin. (2)
pct. 3 NCPC.
De remarcat este că, așa cum rezultă din dispozițiile art. 503
alin. (3) NCPC, nu poate fi exercitată contestație în anulare pentru
acest motiv împotriva hotărârilor date în apel nesusceptibile de
recurs, deși nu există o explicație plauzibilă pentru această
opțiune a legiuitorului. În doctrină, s‐a arătat că această opțiune
decurge din caracterul ordinar și devolutiv al apelului1. Credem că
explicația este insuficientă, câtă vreme faptul că se poate invoca
orice motiv pentru exercitarea căii de atac, nu doar cele expres
prevăzute de lege, ca în cazul recursului, și se poate stabili o altă
stare de fapt, administrându‐se orice fel de probe, nu scutește
nicidecum judecătorul din apel de motivarea opțiunii sale. Față de
această alegere a legiuitorului, în cazul apelului soluţionat prin
hotărâre definitivă, judecătorul are o putere discreţionară de
apreciere, ce nu poate fi cenzurată, nemotivarea soluției rămânând
lipsită de sancțiune, ceea ce este greu de acceptat, încălcând art. 6
par. 1 din Convenție.
Credem că, în cazul în care instanța de apel care a pronunțat
hotărârea ar fi sesizată cu o contestație în anulare și aceasta ar
constata că, în fapt, a fost încălcat dreptul la un proces echitabil
consacrat de art. 6 par. 1 din Convenţie prin nemotivarea hotărârii,
ea ar putea aplica această procedură reglementată de Cod la
situația similară reținută. Aceasta deoarece, folosind un alt
exemplu deja întâlnit în jurisprudență, fără a ne pronunța asupra
justeței soluției, nu există vreun text de lege care să prevadă
posibilitatea reducerii sau eșalonării cauțiunii în caz de instituire a
unui sechestru asigurător asupra bunurilor debitorului la solici‐
tarea creditorului, care nu dispune încă de un titlu executoriu
1 A se vedea, în acest sens, Tr.C. Briciu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae
(coord.), Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., p. 1153, pct. 10.
166
pentru a porni executarea silită [art. 953 alin. (2) NCPC] ori în
cazul în care se cere de către debitor suspendarea executării silite
până la soluționarea contestației la executare (art. 719 NCPC), în
ambele situații cauțiunea având drept scop asigurarea reparării
prejudiciului cauzat celeilalte părți (prin indisponibilizarea bunu‐
rilor sau temporizarea executării silite, în cele două exemple, după
caz), dacă nu se obține finalmente titlul executoriu sau este respinsă
contestația la executare. În practică, astfel de cereri au fost admise,
instituția reducerii sau eșalonării plății unei sume de bani fiind
cunoscută în materia ajutorului public judiciar, reglementată în
O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă,
modificată1, însă numai în ceea ce privește taxa judiciară de timbru,
plata avocaților, experților, traducătorilor, interpreților, mediato‐
rilor sau executorului judecătoresc (art. 6), dar nu și în vederea
avansării cauțiunii de către stat. În plus, de prevederile Ordonanței
de urgență beneficiază doar persoanele fizice, în cazul celor juridice
existând o reglementare în art. 42‐44 din O.U.G. nr. 80/2013 pri‐
vind taxele judiciare de timbru2, dar numai în ceea ce privește scu‐
tirea, eșalonarea sau reducerea taxei judiciare de timbru, nu și în
cazul altor forme de ajutor public judiciar. În practică, instanțele
au admis astfel de cereri, aplicând prin analogie instituțiile cunos‐
cute deja în materia ajutorului public judiciar3, analogia fiind per‐
misă de art. 5 alin. (3) NCPC credem că tocmai pentru astfel de
1 Publicată în M. Of. nr. 327 din 25 aprilie 2008. Ordonanța de urgență a
suferit o serie de modificări prin Legea nr. 193/2008, Legea nr. 251/2011 și
Legea nr. 76/2012.
2 O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru a fost publicată în
M. Of. nr. 392 din 29 iunie 2013. Ordonanța a fost modificată prin Legea
nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind
Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor
acte normative conexe.
3 A se vedea, în acest sens, încheierea civilă fără număr, dată în ședință în
camera de consiliu din 28 august 2012, în dosarul nr. 5983/211/2010 al C. Ap.
Cluj, s. I civ., nepublicată, sau încheierea din 2 martie 2009 a Jud. Slatina, cu
comentariu de A.C. Mitrache și notă de B. Dumitrache, în RRDJ nr. 6/2009,
pp. 127‐134, precum și A. Vasile, op. cit., pp. 10‐11.
167
situații, și nu în general1. Aceasta deoarece, atunci când constată
încălcarea dreptului la un proces echitabil, judecătorul naţional nu
poate crea proceduri, dar poate utiliza procedurile deja regle
mentate de legiuitor în situaţii nereglementate de acesta.
În cazul contestației în anulare în ipoteza sus‐menționată, nu
putem vorbi despre aplicarea analogiei, în sensul art. 5 alin. (3)
NCPC, pentru că analogia presupune o omisiune de reglementare,
așadar, un vid normativ, care se cere complinit. Aici nu este cazul,
pentru că suntem în prezența unei opțiuni legislative explicite. Cu
toate acestea, din rațiunile deja arătate, credem că judecătorul
poate aplica și în situația omisă intenționat de legiuitor procedura
contestației în anulare, pentru a fi respectat dreptul la un proces
echitabil. Aceasta cu atât mai mult cu cât partea dintr‐o procedură
ce presupune pronunțarea unei hotărâri susceptibile doar de apel
este mult defavorizată față de cea care mai are calea de atac a
recursului, care poate exercita această cale pentru nemotivarea
hotărârii din apel [art. 488 alin. (1) pct. 6 NCPC], precum și con‐
testație în anulare împotriva hotărârii prin care recursul ei este
respins sau admis doar în parte, fără a fi analizat acest motiv
[art. 503 alin. (2) pct. 3 NCPC].
Judecătorul trebuie însă să uzeze cu mare grijă de această
posibilitate, mai exact, având în vedere doar motive de apel foarte
clar formulate, a căror analiză nu se regăsește deloc în hotărârea
pronunțată în apel, nesusceptibilă de recurs. În niciun caz nu poate
fi utilizată această cale în situația apelului nemotivat sau insufi‐
cient motivat. Nu excludem posibilitatea unei sesizări a Curții
Constituționale în vederea pronunțării unei decizii cu rezervă de
interpretare în această ipoteză, cu sublinierile indicate, întrucât
textul art. 503 alin. (3) NCPC încalcă, sub acest aspect, art. 20
alin. (2) din Constituție referitor la prevalența tratatelor interna‐
ționale privind drepturile omului. Deocamdată însă, Curtea
1 Reamintim că art. 10 NCC interzice analogia, dar numai în cazul legilor care
derogă de la dispoziții generale și care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau
care prevăd sancțiuni civile, dispozițiile cuprinse în acestea aplicându‐se limitativ.
168
Constituțională a apreciat că prevederile art. 503 alin. (3) NCPC
sunt constituționale1.
Având însă în vedere considerentele de principiu cuprinse în
Decizia nr. 29/2011 pronunțată de Înalta Curte, Completul compe‐
tent să soluționeze recursul în interesul legii2, potrivit cărora
1 Recent, prin Decizia nr. 483 din 23 iunie 2015, publicată în M. Of. nr. 633
din 20 august 2015, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituțio‐
nalitate a dispozițiilor art. 503 alin. (3) NCPC, cu unanimitate de voturi, și a
reținut, în acest sens, următoarele: „15. Curtea reține că textul de lege criticat,
respectiv art. 503 alin. (3) din Codul de procedură civilă, extinde obiectul contes‐
tației în anulare speciale şi la hotărârile instanțelor de apel care, potrivit legii, nu
pot fi atacate cu recurs şi prevede, astfel, că dispozițiile alin. (2) pct. 1, 2 şi 4 din
acest articol se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanțelor de apel care,
potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs. Aşa fiind, instanța care a ridicat excepția
susține că nereglementarea ca motiv de contestație în anulare – în cazul hotărâ‐
rilor instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs – a omisiunii
cercetării unui motiv de casare este contrară art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din
Constituție.
16. Curtea reține că această critică nu poate fi primită, deoarece motivul
contestației în anulare specială – omisiunea cercetării unui motiv de casare –
priveşte exclusiv hotărârile instanțelor de recurs, cale extraordinară de atac care
poate fi exercitată numai pentru motivele de casare expres şi limitativ prevăzute
la art. 488 din Cod. Or, apelul este o cale de atac ordinară şi devolutivă – prin care
se rejudecă în fond cauza – spre deosebire de recurs, care are caracter nede‐
volutiv în configurația actualului Cod de procedură civilă. Totodată, apelul poate fi
formulat pentru orice motiv de fapt şi de drept. Fiind o cale de atac ordinară,
legea nu stabileşte în mod expres motivele pentru exercitarea apelului şi, prin
urmare, acesta poate fi formulat pentru orice motiv de netemeinicie sau de
nelegalitate a hotărârii atacate, precum şi pentru oricare din motivele pe care
legea le prevede pentru exercitarea căilor extraordinare de atac.
17. În concluzie, Curtea reține că lipsa posibilității de a exercita contestația
în anulare pentru omisiunea instanței de apel de a cerceta «un motiv de casare»
este o consecință firească a caracterului ordinar şi devolutiv al apelului, fără a
aduce atingere principiului egalității în fața legii şi accesului liber la justiție.
18. Curtea reține că instanța care a formulat critica de neconstituționalitate
face referire la situația de fapt în care instanța care a soluționat apelul nu s‐a
pronunțat asupra unui motiv de apel. Or, acesta nu constituie un motiv de
neconstituționalitate a textului de lege criticat, ci o modalitate de interpretare şi
aplicare a legii la un caz determinat”.
2 Publicată în M. Of. nr. 925 din 27 decembrie 2011 și disponibilă pe
www.scj.ro.
169
„controlul obiectiv, in abstracto, realizat de Curtea Constituțională
în ceea ce privește compatibilitatea dintre Legea nr. 119/2010 și
art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nu exclude posi‐
bilitatea instanțelor judecătorești de drept comun de a efectua o
analiză nemijlocită, directă, de convenționalitate raportată la situ‐
ația particulară din fiecare speță în temeiul art. 1 din Protocolul
nr. 1 adițional la Convenție, ca obiect al încălcării reclamate în
fiecare litigiu”, credem că instanţele judecătorești sunt îndreptăţite
să verifice în concret în ce măsură prin lipsa oricărui considerent
asupra unui motiv de apel de sine stătător, motivat în fapt și în
drept, se aduce atingere exigenţelor art. 6 par. 1 din Convenţie,
urmând ca, în virtutea principiului subsidiarităţii, încălcarea drep
tului la un proces echitabil să fie înlăturată prin aplicarea prioritară
a Convenţiei, cu consecinţa admiterii contestaţiei în anulare și a
verificării motivului de apel omis.
De lege ferenda, credem că, având în vedere aceste nuanțări,
contestația în anulare ar trebui să devină un instrument de control
și cu privire la hotărârea nemotivată pronunțată în apel, ceea ce ar
da eficiență caracterului subsidiar al mecanismului de control insti‐
tuit de Convenția europeană a drepturilor omului, asigurându‐se
astfel un remediu intern, eficace pentru hotărârile definitive ne‐
motivate, în conformitate cu standardele art. 6 par. 1 din Convenție.

1.13. Nepronunţarea hotărârii în ședinţă publică în lipsa
oricărei audienţe
Potrivit dispozițiilor art. 402 NCPC, cu excepția situației în
care a fost amânată pronunțarea, când hotărârea poate fi pusă la
dispoziția părților prin mijlocirea grefei, dacă președintele com‐
pletului de judecată a stabilit astfel, hotărârile judecătorești se pro
nunţă în ședinţă publică, textul fiind o aplicație particulară a princi
piului publicităţii ședinţei de judecată, consacrat prin dispozițiile
art. 17 NCPC1.
1 A se vedea, în acest sens, de exemplu, D.N. Theohari, M. Eftimie, în
G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., pp. 53‐54, pct. 3.
170
Dacă, pentru respectarea principiului contradictorialității,
este suficient ca părțile să fie citate, chiar dacă nu se prezintă ulte‐
rior în fața instanței, pentru realizarea principiului publicității este
necesară prezenţa publicului în sala de judecată la pronunţarea
hotărârii. Nu poate fi vorba despre încălcarea acestui principiu în
situația în care, la momentul când judecătorul dorește să pronunțe
hotărârea (de fapt, minuta prevăzută de art. 401 NCPC), în sala de
judecată nu se află nimeni, astfel că judecătorul se vede în situația
de a nu avea în fața cui să pronunțe hotărârea, ședința nefiind, în
concret, publică. Simpla virtualitate referitoare la posibilitatea de a
intra publicul în timpul pronunțării este insuficientă pentru a
realiza publicitatea ședinței de judecată, în sensul cerut de textul
de lege. Ar trebui să facă judecătorul pronunțarea hotărârii într‐o
sală goală, ca să ne exprimăm plastic, vorbind pereților? Credem
că este absurdă practica unor colegi judecători care pronunță
hotărârea judecătorească în astfel de condiții, înregistrându‐se,
conform art. 231 alin. (2) NCPC. Procedura are rolul de a proteja
drepturile părților și interesul justiției, nu de a stabili reguli fără
vreo noimă. Intenția legiuitorului cu siguranță nu a fost aceea de
a‐l face pe judecător să vorbească singur1 (aceeași fiind situația și
în cazul invocării din oficiu sau punerii în discuție a unor excepții,
apărări de fond sau motive deja invocate de părți, în lipsa lor).
Desigur, s‐ar putea obiecta că încălcarea publicității ședinței
de judecată este motiv de nulitate necondiționată de existența
unei vătămări, conform prevederilor art. 176 pct. 6 NCPC, și abso‐
lută, pentru că este vorba despre un principiu fundamental al
1 De vreme ce înregistrarea are ca scop să permită verificarea ulterioară a
exactității susținerilor părților, ea nu are rațiune în cazul procedurilor care nu
presupun citarea părților. Spunem aceasta pentru a contracara o tendință forma‐
listă, constatată din păcate în practică, de a merge în sala de ședință pentru a
„înregistra” că instanța rămâne în pronunțare asupra unui anumit dosar. Această
interpretare excesiv de formalistă nu folosește nimănui, ci, dimpotrivă, îngreu‐
nează inutil activitatea instanței, impunându‐se o interpretare teleologică restric‐
tivă. Nu este pertinent argumentul potrivit căruia art. 231 alin. (2) nu distinge,
acesta urmând a fi coroborat cu art. 153 alin. (1) NCPC, care instituie regula citării
părților.
171
procesului civil. Numai că nu se poate vorbi de încălcarea publi‐
cității într‐o ședință fără public, pentru că ar fi o contradicție în
termeni, neexistând temeiul nulității.
S‐ar putea argumenta că ar fi greu de verificat dacă instanța a
intrat în sala de judecată pentru a pronunța ședința, deși o astfel
de problemă nu s‐a pus nici în perioada în care ședința de judecată
nu era înregistrată, pentru că mențiunea din hotărâre putea fi
combătută doar prin înscriere în fals.
O problemă similară se poate ridica în cazul în care nu în toate
dosarele sunt prezente părțile sau persoane mandatate de acestea
pentru a lua la cunoștință hotărârea pronunțată. Așa cum, în cursul
ședinței de judecată, judecătorul nu este obligat să soluționeze
cauzele în ordinea înscrisă pe lista de ședință, tot astfel poate stabili
să pronunțe cu prioritate hotărârile referitoare la persoanele aflate
în sala de judecată la momentul pronunțării. Există judecători care,
tocmai pentru a pregăti pronunțarea hotărârii, dispun ca grefierul
să intre în sala de judecată în vederea pronunțării anterior com‐
pletului de judecată (așa cum intră înaintea completului și anterior
ședinței de judecată, pentru a permite părților sau reprezentanților
lor să studieze dosarele), să facă prezența persoanelor interesate de
hotărârile ce urmează a fi pronunțate în acea zi și să le așeze cu
prioritate pe masa completului de judecată în vederea pronunțării.
Într‐o astfel de situație, de regulă, pe măsura pronunțării acestor
hotărâri, sala de judecată se eliberează, pentru ca, în final, pentru
celelalte, să nu mai fie public deloc, ceea ce face inutilă pronunțarea
lor, exact ca în cazul anterior învederat. S‐ar putea obiecta că, dacă
judecătorul ar pronunța hotărârile în ordinea de pe lista de ședință,
atunci ar putea fi public în sală până la ultima hotărâre uneori.
Numai că, la o astfel de abordare, se poate replica faptul că cei inte‐
resați pot rămâne să asiste la pronunțarea oricărei hotărâri, în timp
ce, pentru cei care nu au un astfel de interes, pronunțarea în concret
rămâne lipsită de relevanță, pentru că, de regulă, nici nu o urmăresc,
nici nu o înțeleg.
172
În fine, semnalăm un fapt îndeobște cunoscut, anume că sub
imperiul vechii reglementări există o practică, destul de răspândită,
potrivit căreia nu are loc o pronunțare efectivă în ședință publică,
în sensul propriu al termenului, în care judecătorul intră în sala de
judecată și citește minuta, ci soluția este adusă la cunoștință
printr‐o formalitate echivalentă, respectiv prin publicare în con‐
dica de ședință și, mai nou, în sistemul informatic ECRIS. Suntem,
așadar, în prezența unei pronunțări „simbolice”. Chiar dacă în cele
ce precedă am discutat pronunțarea în ședință publică în logica
textelor Codului, ne îngăduim să apreciem, ca practicieni, că per‐
petuarea practicii descrise nu pune probleme din perspectiva
principiului publicității și deci a dreptului părților la un proces
echitabil, cu atât mai puternic cuvânt cu cât însuși Codul consacră
această modalitate alternativă, prevăzând, în cuprinsul art. 396
alin. (1) NCPC, că, în cazul amânării pronunțării, „preşedintele,
odată cu anunțarea termenului la care a fost amânată pronun‐
țarea, poate stabili că pronunțarea hotărârii se va face prin pu‐
nerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței”.
Pentru identitate de rațiune, credem că această soluție este posi‐
bilă și în cazul în care nu se amână pronunțarea, iar soluția este în
concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

1.14. Încercarea de împăcare a părţilor
Ne‐am propus să tratăm acest subiect tot în cadrul princi‐
piului contradictorialității, din rațiuni ce țin de redactarea textului
prezentei monografii, pentru că tema, atât cât dorim noi să abor‐
dăm din ea, nu este suficient de vastă pentru a constitui un capitol
distinct, dar și din motive de conexiune cu principiul contradicto‐
rialității, pentru că judecătorul nu își poate exercita acest atribut
decât discutând cu părțile, punând anumite aspecte ale procesului
în discuția lor, pentru a le determina să‐l soluționeze amiabil,
atunci când acest lucru este posibil.
173
Sediul materiei îl constituie textul art. 21 NCPC – „Încercarea
de împăcare a părților”1 – și cel al art. 227 NCPC – „Prezența per‐
sonală a părților în vederea soluționării amiabile a litigiului”2.
Stingerea litigiului prin încheierea unui compromis are nume‐
roase avantaje, atât pentru părți, cât și pentru sistemul judiciar,
reprezentând un mijloc prin care sunt economisite resurse mate‐
riale și umane, pentru că părțile sunt scutite, cel puțin parțial, de
cheltuielile unui proces, scade volumul de activitate al instanțelor,
hotărârea prin care se ia act de compromis este executorie, este o
soluție acceptată de părți în litigii în care, altminteri, punerea în
executare ar crea dificultăți3, părțile au șansa de a păstra relația
umană pe care o aveau înainte de proces etc.4.
1 Textul art. 21 NCPC este următorul: „(1) Judecătorul va recomanda părților
soluționarea amiabilă a litigiului prin mediere, potrivit legii speciale. (2) În tot
cursul procesului, judecătorul va încerca împăcarea părților, dându‐le îndrumările
necesare, potrivit legii”.
2 Textul art. 227 NCPC este următorul: „(1) În tot cursul procesului, judecă‐
torul va încerca împăcarea părților, dându‐le îndrumările necesare, potrivit legii.
În acest scop, el va solicita înfățişarea personală a părților, chiar dacă acestea sunt
reprezentate. Dispozițiile art. 241 alin. (3) sunt aplicabile. (2) În litigiile care, potrivit
legii, pot face obiectul procedurii de mediere, judecătorul poate invita părțile să
participe la o şedință de informare cu privire la avantajele folosirii acestei pro‐
ceduri. Când consideră necesar, ținând seama de circumstanțele cauzei, judecătorul
va recomanda părților să recurgă la mediere, în vederea soluționării litigiului pe
cale amiabilă, în orice fază a judecății. Medierea nu este obligatorie pentru părți.
(3) În cazul în care judecătorul recomandă medierea, părțile se vor prezenta la
mediator, în vederea informării lor cu privire la avantajele medierii. După infor‐
mare, părțile decid dacă acceptă sau nu soluționarea litigiului prin mediere. Până la
termenul fixat de instanță, care nu poate fi mai scurt de 15 zile, părțile depun
procesul‐verbal întocmit de mediator cu privire la rezultatul şedinței de informare.
(4) Prevederile alin. (3) nu sunt aplicabile în cazul în care părțile au încercat
soluționarea litigiului prin mediere anterior introducerii acțiunii. (5) Dacă, în
condițiile alin. (1) sau (2), părțile se împacă, judecătorul va constata învoiala lor în
cuprinsul hotărârii pe care o va da. Dispozițiile art. 440 sunt aplicabile”.
3 Cu privire la acest avantaj al medierii, a se vedea A.‐A. Chiș, Procedura
prealabilă a medierii și regularizarea cererii de chemare în judecată în lumina
noului Cod de procedură civilă, în RRDA nr. 4/2013, p. 35.
4
În ceea ce privește medierea, Directiva 2008/52/CE a Parlamentului
European și a Consiliului din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii în
174
Modalitățile prin care judecătorul poate contribui la stingerea
procesului prin încheierea unei înțelegeri între părțile litigante
sunt în număr de două: 1) fie le îndrumă la mediator (persoană
specializată în relațiile de comunicare dintre părți aflate sau care
sunt pe cale de a se angaja într‐un conflict judiciar); 2) fie le dă el
însuși sfaturi de împăcare. Legislația noastră nu permite judecă‐
torului să efectueze el însuși medierea, chiar dacă nu ar fi implicat
în vreo procedură judiciară nici măcar conexă cu cea în cauză, așa
cum permite Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European și a
Consiliului din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii
în materie civilă și comercială, legiuitorul român optând pentru o
altă modalitate de transpunere a acesteia în dreptul intern, prin
Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de
mediator, modificată1.
Ceea ce nu spune textul de lege este care sunt criteriile după
care ar trebui să se orienteze judecătorul pentru a alege unul din‐
tre cele două mijloace de soluționare a conflictului pe cale amia‐
bilă și care sunt în concret atribuțiile sale în legătură cu acestea.
Din teama de a nu se antepronunța și a deveni, astfel, incom‐
patibil în sensul art. 42 alin. (1) pct. 1 NCPC, judecătorul dezvăluie
prea puțin părților din ceea ce gândește cu privire la starea de fapt
conturată pe baza cererilor și apărărilor formulate în etapa scrisă
sau ulterior acesteia sau a probelor administrate în vederea
dovedirii stării de fapt. Spre deosebire de alte sisteme de drept,
cum ar fi cel german, care permite judecătorului să releve părților,
materie civilă și comercială, în alin. (6) al expunerii de motive, arată că „poate
asigura o soluționare extrajudiciară eficientă din perspectiva costurilor și rapidă a
litigiilor în materie civilă și comercială prin intermediul unor proceduri adaptate
nevoilor părților. Este mai probabil ca acordurile rezultate din mediere să fie
respectate voluntar și să mențină o relație amiabilă și durabilă între părți. Aceste
avantaje sunt și mai pronunțate în situațiile care prezintă elemente de
extraneitate”. Directiva poate fi găsită pe http://eurlex.europa.eu.
1 Legea a fost publicată în M. Of. nr. 441din 22 mai 2006, fiind modificată
ulterior prin Legea nr. 370/2009, O.G. nr. 13/2010; Legea nr. 202/2010; Legea nr.
115/2012; O.U.G. nr. 90/2012; O.U.G. nr. 4/2013; Legea nr. 76/2012; O.U.G. nr.
80/2013; Legea nr. 214/2013; Legea nr. 255/2013; Decizia Curții Constituționale
nr. 266 din 7 mai 2014. O vom denumi în continuare Legea medierii.
175
într‐o etapă timpurie a cauzei, caracterul vădit nefondat al cererii
(cererilor), pentru a preîntâmpina efectuarea unor cheltuieli inu‐
tile prin continuarea procesului1, judecătorul român nu poate
decât să le învedereze părților insuficiența probațiunii, în virtutea
rolului său în aflarea adevărului și a principiului contradicto‐
rialității, fără a avea posibilitatea de a indica fiecărei părți ce are de
pierdut sau de câștigat raportat la starea de fapt conturată până la
un anumit moment al procesului. Credem însă că judecătorul
poate să învedereze părților practica uzuală a instanţei cu privire
la anumite chestiuni de drept fără ca aceasta să constituie o
antepronunțare.
Revenind la criteriile de care trebuie să țină seama judecătorul
pentru a alege una sau alta dintre modalitățile prin care se poate
ajunge la realizarea unui compromis între părți, la o primă vedere,
s‐ar părea că trebuie să aleagă încercarea de împăcare ori de câte
ori apreciază că poate realiza această sarcină de unul singur, în
această modalitate evitând cheltuieli suplimentare ocazionate
litiganților. În realitate, dacă reușesc să încheie un acord de me‐
diere, în temeiul art. 63 alin. (2) din Legea medierii, părțile au
posibilitatea să‐și recupereze, în anumite categorii de litigii, o
parte din taxa judiciară de timbru achitată2, astfel că există posi‐
bilitatea ca recurgerea la mediatorul profesionist, în ciuda onora‐
riului ce trebuie achitat acestuia, să fie mai puțin costisitoare.
De aceea, nu credem că este indicat să dăm un răspuns tran‐
șant, în sensul că judecătorul va încerca mai întâi împăcarea, iar în
subsidiar trimiterea la mediator. Nici măcar premisa de la care am
pornit, în sensul că trebuie să aleagă între una și alta dintre
modalități, nu este întru totul exactă, pentru că, în realitate, nimic
nu îl împiedică să uzeze de ambele, în funcție de aprecierea sa,
raportat la natura sau complexitatea cauzei. Astfel, poate încerca
1 A se vedea, în acest sens, W. Habscheid, Die neuere Entwicklung der Lehre...,
op. cit., pp. 185‐187.
2 Cu privire la posibilitatea recuperării taxei judiciare de timbru în funcție de
etapa procesuală în care este încheiat acordul de mediere, a se vedea A.‐A. Chiș,
Procedura prealabilă a medierii…, op. cit., pp. 43‐45.
176
împăcarea părților, iar, dacă acestea ajung la o înțelegere ca urmare
a sfaturilor sale, le poate îndruma să o încheie prin mediator, dacă
aceasta le‐ar fi avantajoasă din perspectiva costurilor, respectiv a
posibilității de restituire a unei părți din taxa judiciară de timbru1.
Ce anume trebuie să le spună judecătorul părților atunci când
încearcă împăcarea lor? Deși, în principiu, așa cum am arătat deja,
nu poate spune ce șanse de câștig acordă cererilor formulate de
acestea, judecătorul poate să le învedereze care ar fi durata proce‐
sului în cazul în care nu se înțeleg, inclusiv ținând seama de căile
de atac ce pot fi exercitate (este deci mai mult decât estimarea
duratei cercetării procesului în etapa procesuală desfășurată
înaintea sa, obligație a judecătorului rezultând din art. 238 NCPC).
Poate, de asemenea, să estimeze costurile necesare administrării
probelor, cele privind taxele judiciare de timbru, onorariile avoca‐
țiale etc. Poate chiar să le arate că rezultatul procesului nu este
unul previzibil, oricare dintre părți având șansa să câștige, dar și
să piardă, și că, în loc de totul sau nimic, poate ar fi mai bine să
împartă posibilul câștig sau posibila pierdere (de exemplu, în cazul
acțiunilor având ca obiect stabilirea calității de moștenitor și
partajul succesoral, al celor privind partajul dintre soți etc.). În
exercitarea atribuției de a pune în discuția părților argumentele pe
care intenționează să își întemeieze soluția, așa cum am arătat
1 Nu putem să ne abținem să remarcăm absurditatea situației, pentru că
legiuitorul, dorind să stimuleze medierea ca metodă alternativă de soluționare a
disputelor, a oferit acest avantaj în caz de încheiere a acordurilor de mediere, care
nu sunt altceva decât tranzacții încheiate prin mediator, fără a o reglementa și în
cazul tranzacțiilor încheiate la sugestia judecătorului sau cu concursul doar al
părților sau al apărătorilor acestora. Este adevărat că exista un text în fosta lege a
taxelor judiciare de timbru, este vorba despre art. 23 alin. (21) din Legea
nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, având următorul conținut: „În
cazul în care, până la prima zi de înfățişare, părțile încheie tranzacție sau renunță
la judecată, suma achitată cu titlu de taxă judiciară de timbru se restituie în
întregime, iar în cazul în care tranzacția ori renunțarea la judecată intervin
ulterior primei zile de înfățişare, se restituie până la jumătate din suma achitată,
ținând seama de actele procesuale deja îndeplinite”. Acest text a fost însă abrogat
prin art. XVII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea
soluționării proceselor, nemaifiind reiterat în O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele
judiciare de timbru.
177
deja, judecătorul le poate învedera acestora și faptul că, asupra
unei anumite chestiuni, există o practică consolidată a instanței.
Atunci când este vorba despre dezlegări obligatorii date de Înalta
Curte de Casație și Justiție, fie printr‐o decizie în cadrul unui
recurs în interesul legii, fie printr‐o hotărâre prealabilă pentru
dezlegarea unei chestiuni de drept, judecătorul este chiar obligat
să facă acest lucru. Mai mult decât atât, atunci când pune în
discuție o hotărâre prealabilă, întrucât aceasta, spre deosebire de
cea pronunțată într‐un recurs în interesul legii, are în vedere o
stare concretă de fapt la care se aplică textul de lege a cărui inter‐
pretare se cere1, judecătorul trebuie să pună în discuția părților
inclusiv circumstanțele concrete ale cauzei deduse judecății ra‐
portat la cele din cauza ce a format obiectul sesizării Înaltei Curți.
Toate acestea contribuie la edificarea părților cu privire la soluția
ce poate fi dată în cauză sau, cel puțin, asigură că acestea cunosc
coordonatele corecte pe baza cărora pot aprecia propriile șanse de
succes. De asemenea, nimic nu îl împiedică pe judecător să le
indice părților posibilele dificultăți în punerea în executare a hotă‐
rârii (demolarea unei părți dintr‐o construcție, stabilirea legă‐
turilor personale cu minorul etc.). Putem admite chiar că ar putea
să le dea sfaturi privind menținerea relațiilor existente anterior
declanșării conflictului (între părinți, între părinți și copii, între
rude, între vecini etc.), în cazul în care părțile sunt în raporturi ce
le obligă să aibă în continuare contacte personale frecvente.
În ce situații va trimite judecătorul părțile la mediere? Credem
că judecătorul va proceda astfel în situațiile în care încercările sale
de a le împăca au rămas fără rezultat și apreciază că totuși un
profesionist în comunicare (care nu are obligația de a se abține în
1 Pentru deosebirile dintre cele două căi de uniformizare a jurisprudenței, a
se vedea M. Nicolae, Recursul în interesul legii și dezlegarea, în prealabil, a unei
chestiuni de drept noi de către Înalta Curte de Casaţie și Justiţie în lumina noului
Cod de procedură civilă, în Dreptul nr. 2/2014, pp. 13‐73. În sensul că „este posibil
ca același text legal să poată face, succesiv, obiectul mai multor întrebări
prealabile, în funcție de circumstanţele concrete ale litigiului, pe când în cadrul
recursului în interesul legii se tinde la lămurirea completă a textului în cauză”
(s.n.), a se vedea M. Nicolae, Recursul în interesul legii…, op. cit., p. 59.
178
a le învedera părților aspecte care din perspectiva judecătorului ar
constitui antepronunțare) ar putea să le aducă la un numitor
comun. El va putea recurge direct la această alternativă atunci
când apreciază că locul de desfășurare a ședinței de judecată (mai
cu seamă în căile de atac, unde ședința este publică, cu excepțiile
prevăzute de lege) nu este unul propice pentru a se ajunge la un
compromis. În cele din urmă, rămâne o chestiune de apreciere în
sensul art. 22 alin. (7) NCPC.
Dacă pentru respectarea principiului contradictorialității este
suficientă citarea părților, acestea având dreptul de a se prezenta
sau nu în fața instanței (putând opta să nu se apere ori să se apere
doar în scris), pentru ca judecătorul să își poată realiza atribuția
de încercare de împăcare rezultând din dispozițiile art. 227
alin. (1) NCPC este necesară înfăţișarea în persoană a părţilor, ce
poate fi dispusă chiar și atunci când acestea sunt reprezentate (in‐
clusiv asistate de un avocat), așa cum rezultă din chiar cuprinsul
textului de lege teza a II‐a, precum și din dispozițiile art. 13
alin. (3) NCPC, privind dreptul la apărare.
Nu trebuie să tragem de aici concluzia că judecătorul va
dispune în fiecare etapă procesuală înfățișarea părților pentru a
încerca împăcarea lor, deși are această obligație pe tot parcursul
procesului, conform art. 227 alin. (1) teza I, ci doar că poate să o
facă atunci când apreciază că sunt șanse ca acestea să se împace. El
poate chiar să aplice părții recalcitrante, care nu se înfățișează, o
amendă între 100 și 1.000 lei, în temeiul art. 187 alin. (1) pct. 2
lit. i) NCPC (împiedicarea în orice mod a exercitării, în legătură cu
procesul, a atribuțiilor ce revin judecătorilor)1.
În cazul în care îndrumă părțile să recurgă la mediere, jude‐
cătorul le poate aplica acestora o amendă pentru refuzul de a se
prezenta în fața mediatorului doar dacă acestea au acceptat, așa
1 Pentru opinia potrivit căreia nu sunt prevăzute sancțiuni procedurale
pentru cazul în care părțile nu se prezintă în fața judecătorului în vederea
încercării împăcării, a se vedea M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, op. cit.,
p. 140, pct. 210.
179
cum rezultă din dispozițiile art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. f), și doar
pentru neparticiparea la ședința de informare, nu și în cazul în
care informarea asupra avantajelor medierii a fost făcută chiar de
judecător, în temeiul art. 2 alin. (13) din Legea medierii, iar părțile
s‐au obligat doar să urmeze ceilalți pași prevăzuți de legea spe‐
cială. Aceasta deoarece legiuitorul nu s‐a gândit la ipoteza respec‐
tivă, lăsând‐o nesancționată, iar analogia nu este permisă atunci
când este vorba despre aplicarea unor sancțiuni civile, așa cum
rezultă din dispozițiile art. 10 NCC.

Secțiunea a 2‐a
Principiul dreptului la apărare

Sediul materiei îl constituie dispozițiile art. 13 – „Dreptul la
apărare”; art. 57 – „Capacitatea procesuală de exercițiu”; art. 58 –
„Curatela specială”; art. 80‐89 NCPC, Secțiunea a 4‐a, „Reprezen‐
tarea părților în judecată”, din Titlul II, „Participanții la procesul
civil”, al Cărții I, „Dispoziții generale”, din noul Cod de procedură
civilă; art. 151 – „Cererea formulată prin reprezentant”, precum și
alte texte ale Codului de procedură civilă și din legi speciale. În
această secțiune dorim să abordăm doar câteva aspecte legate de
rolul judecătorului raportat la câteva elemente de noutate ale
noului Cod, dar nu numai.

2.2. Sensul termenului
Dreptul la apărare poate fi abordat dintr‐o dublă perspectivă,
așa cum rezultă din chiar dispozițiile art. 13 alin. (2) și (3) NCPC.
Astfel, alin. (3) relevă conţinutul dreptului la apărare, con‐
stând în posibilitatea părților de a fi încunoștințate de existența
procesului, de cuprinsul dosarului, de a‐și exprima sau nu punctul
de vedere cu privire la acestea, de a exercita sau nu căile de atac.
180
Sub acest aspect, dreptul la apărare coincide în mare măsură cu
contradictorialitatea1.
Alin. (2) are în vedere modalitatea concretă, forma în care se
realizează conținutul, în concret, posibilitatea sau, după caz, obli‐
gația părților de a‐și exercita conținutul dreptului prin recurgere
la asistență calificată.
Încălcarea principiului contradictorialității atrage întotdeauna
și încălcarea dreptului la apărare, însă există situații în care, deși a
fost respectat principiul contradictorialității, dreptul la apărare
este încălcat, cum ar fi cazul în care instanța pune în discuția
părților cererile sau apărările formulate, însă nu le oferă în concret
posibilitatea de a pune concluzii în cunoștință de cauză, ele având
nevoie uneori de timp sau asistență calificată pentru a putea
răspunde, sau împrejurarea în care, deși instanța pune în discuția
părților cererile și apărările din dosar, nu motivează ulterior
soluția dată asupra acestora.

2.3. Principiul contradictorialităţii și cel al dreptului la
apărare. Ordinea de soluţionare a excepţiilor procesuale
Importanța celor două principii se reflectă inclusiv în ordinea
de soluționare a excepțiilor procesuale. Art. 248 alin. (1) și (2) NCPC
1 În doctrină, au fost exprimate mai multe păreri în legătură cu conținutul
dreptului la apărare. Într‐o opinie, s‐a arătat că are două accepțiuni, și anume: una
materială, cuprinzând un complex de drepturi și garanții instituite de lege
constând în dreptul de a formula cereri, de a lua cunoștință despre actele de la
dosar, de a propune probe, de a recuza judecătorul, de a participa la dezbateri, de
a exercita căile de atac, și una formală, având un sens mai restrâns, constând în
posibilitatea părții de a‐și angaja avocat sau un consilier juridic, în cazul
persoanelor juridice. A se vedea, în acest sens, I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept
procesual civil. Teoria generală, Ed. Didactică și Pedagogică, Bucureşti, 1977,
pp. 107‐108. Într‐o altă opinie, fundamentată inclusiv pe dispozițiile noului Cod,
s‐a considerat că, în legătură cu prevederea în sensul că dreptul la apărare este
garantat, trebuie avut în vedere faptul că realizarea sa este asigurată prin modul
în care funcționează instanțele judecătorești, prin dispoziții procedurale prevă‐
zute de legi și prin reprezentarea/asistarea de către avocat. A se vedea, în acest
sens, V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură
civilă…, vol. I, op. cit., p. 35, pct. 2.
181
oferă criterii raportate la calificarea acestora (în excepții de
procedură și de fond, cele de procedură fiind soluționate, de regulă,
înaintea celorlalte), precum și cu privire la efectele pe care acestea
le produc.
Pentru respectarea principiului contradictorialității, premisa
necesară, așa cum rezultă din dispozițiile art. 14 alin. (1) NCPC, o
constituie citarea părților. Orice cerere sau apărare trebuie pusă
de instanță în discuția contradictorie a părților, iar, pentru ca
acestea să poată exprima un punct de vedere, dacă doresc, este
necesar ca ele să fi fost legal citate.
Numai că simpla cunoaștere sau virtualitatea cunoașterii cere‐
rilor și apărărilor formulate de celelalte părți sau de alți partici‐
panți din proces (procuror, instanță, expert, executor etc.) prin
urmărirea lucrărilor dosarului, în sensul art. 10 alin. (1) NCPC, nu
echivalează cu posibilitatea concretă a părții de a exprima un
punct de vedere în cunoștință de cauză, uneori aceasta având
nevoie de asistență juridică calificată în acest scop.
De aceea, în ordinea de soluționare a excepțiilor, prima este
întotdeauna lipsa procedurii de citare, pentru că soluționarea
oricărei cereri sau apărări cu încălcarea acestei premise încalcă
principiul contradictorialității sub celelalte aspecte deja analizate
(și cel al dreptului la apărare, sub aspectul conținutului). Impor‐
tanța realizării acestei cerințe rezultă și din modul de reglemen‐
tare a căilor de atac, pentru că pronunțarea unei hotărâri cu încăl‐
carea procedurii de citare duce la nulitatea acesteia, fiind motiv de
exercitare a căilor de atac de reformare, inclusiv a contestației în
anulare, cale de atac de retractare ce poate fi promovată chiar în
cazul hotărârilor nesusceptibile de căi de atac de reformare [cum
ar fi cea pronunțată asupra cererii de strămutare, așa cum rezultă
din dispozițiile art. 144 alin. (2) NCPC]; iar, în caz de admitere a
căii de atac de reformare, poate determina trimiterea cauzei spre
rejudecare, pentru a nu priva partea de un grad de jurisdicție
[pentru condițiile, limitativ prevăzute, în care s‐ar putea dispune
trimiterea cauzei spre rejudecare de către instanța de apel sau de
recurs, urmează a se avea în vedere dispozițiile art. 480 alin. (3) și
art. 498 alin. (2) NCPC].
182
Excepția lipsei procedurii de citare este urmată întotdeauna
de cea privind reprezentarea părții în proces [care, uneori, este
legată inclusiv de îndeplinirea procedurii de citare, în cazul celor
lipsiți de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu
restrânsă, art. 155 alin. (1) pct. 7 NCPC prevăzând că incapabilii
sau cei cu capacitate de exercițiu restrânsă sunt citați prin repre‐
zentanții sau ocrotitorii lor legali, la domiciliul ori sediul acestora,
după caz, iar, în caz de numire a unui curator special, potrivit
art. 58, citarea se va face prin acest curator, la sediul său profe‐
sional]. Aceasta deoarece, așa cum am arătat deja, pentru discu‐
tarea oricărei chestiuni, în vederea realizării principiului publi‐
cității și dreptului la apărare, instanța trebuie să verifice mai întâi
dacă partea știe de proces și de termenul de judecată, iar apoi cine
anume poate pune concluzii în numele părții cu privire la chestiuni
de fapt și de drept invocate în dosar de participanții la proces.

2.4. Atribuţiile instanţei în cazul mandatului verbal dat în
faţa ei de o persoană fizică unui mandatar neavocat1
Conform dispozițiilor art. 85 alin. (1) NCPC, mandatarul per‐
soanei fizice care nu este avocat își dovedește această calitate prin
înscris autentic. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, dreptul de
reprezentare poate fi dat și prin declaraţie verbală, făcută în fața
instanței și consemnată în încheierea de ședință, cu arătarea
limitei și duratei reprezentării.
În ceea ce privește conţinutul mandatului, art. 87 alin. (1)
NCPC prevede că mandatul se presupune a fi dat pentru toate
actele procesuale îndeplinite în fața aceleiași instanțe, dar acesta
poate fi restrâns expres la anumite acte. Așadar, dacă mandatul nu
cuprinde vreo dispoziție specială, se aplică norma supletivă din
textul invocat, însemnând că a fost dat pentru toate actele
1 Ne‐am însușit acest termen folosit de doctrină, întrucât ni se pare adecvat,
fiind sugestiv și scurt, față de o posibilă alternativă constând în mandatarul care
nu are calitatea de avocat. A se vedea, în acest sens, M. Tăbârcă, Drept procesual
civil, vol. I, 2013, op. cit., p. 425.
183
procesuale întocmite în fața acelei instanțe (care poate fi prima
instanță sau instanța dintr‐o cale de atac de reformare sau de
retractare). Pe cale convenţională însă, partea poate deroga, limi‐
tând mandatul la anumite acte de procedură, cum ar fi solicitarea
unei amânări a cauzei, propunerea unei probe, depunerea unui
înscris la dosar etc.
Art. 83 alin. (1) NCPC introduce însă o limitare legală în cazul
mandatarului care nu are calitatea de avocat, stipulând că acesta
nu poate pune concluzii asupra excepţiilor și asupra fondului decât
prin avocat. Nu vom insista prea mult în acest spațiu asupra
interpretării textului de lege, amintim însă doar că în doctrină1 s‐a
conchis că limitarea vizează toate categoriile de excepții proce‐
suale (de fond sau procedură), precum și apărările de fond (care
țin, de fapt, de fondul cauzei) și fondul cauzei. Rămâne, așadar, în
puterea mandatarului neavocat să propună probe pentru partea
pe care o reprezintă sau să pună concluzii cu privire la probele
propuse de celelalte părți, să pună concluzii asupra unor incidente,
cum ar fi amânarea cauzei, suspendarea judecății, cererea de
repunere pe rol etc. Nu suntem însă de acord cu opinia potrivit
căreia, deși nu poate pune concluzii asupra excepțiilor procesuale,
mandatarul neavocat le poate invoca, fără însă ca ulterior să le
poată susține2. Pentru a invoca o excepție trebuie să învederezi
instanței motivele pentru care ar trebui să o admită, iar asta nu
înseamnă altceva decât să o susții, deci să pui concluzii cu privire
la aceasta. Putem admite, eventual, reluând discuția purtată în
cadrul principiului contradictorialității privind excepțiile absolute
sau motivele de ordine publică neinvocate de părți în termen, că,
atunci când este vorba despre excepții absolute, mandatarul
neavocat poate să învedereze instanței că ar putea să le invoce din
oficiu, dacă înțelege să și le însușească, dovedite fiind până la acel
moment. Așa cum rezultă din dispozițiile art. 83 alin. (2) NCPC,
aceste limitări nu se aplică în cazul în care mandatarul are cali‐
tatea de soț sau rudă până la gradul al doilea inclusiv cu partea.
1 Ibidem, pp. 425‐427, pct. 337‐339.
2 Ibidem, p. 426, pct. 338.
184
Alin. (3) al art. 83 introduce încă o limitare legală în cazul
mandatarului neavocat, prevăzând că acesta nu poate declara sau
susține o cerere de recurs, din cuprinsul acestui text coroborat cu
cel al art. 490 alin. (1) teza a II‐a NCPC rezultând că cerința vizează
și mandatarul neavocat al intimatului, care nu poate formula
întâmpinare și nu o poate susține în recurs. Nu intrăm aici într‐o
discuție elaborată privind interpretarea textului alin. (4) al art. 83,
care prevede că dispozițiile cuprinse în alineatele precedente se
aplică și contestaţiei în anulare și revizuirii. Intenționăm doar să
arătăm că, și în cazul acestora, fiind vorba de căi extraordinare de
atac ca și recursul, limitate la motivele expres prevăzute de lege,
presupunând, în unele cazuri, cerințe speciale de admisibilitate, se
impune existența unor cunoștințe juridice pentru declararea și
susținerea lor, precum și a apărărilor împotriva acestora, firesc
fiind să se aplice, sub acest aspect, regulile de la recurs privind
asistarea obligatorie de către avocat, chiar dacă respectiva cale de
retractare vizează hotărârea primei instanțe sau una pronunțată
în apel. Limitările legale arătate nu se aplică mandatarului soț sau
rudă până la gradul al doilea, dacă este licențiat în drept [art. 83
alin. (2) și (3) și art. 13 alin. (2) NCPC]. Menționăm că textele
art. 83 alin. (3) și art. 13 alin. (2) au fost declarate neconstitu‐
ționale prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014 a Curții
Constituționale1, pe motiv că ar încălca dreptul fundamental de
acces la justiție, astfel că aceste discuții, aparent, devin de prisos în
cazul persoanei fizice. O perioadă de timp acestea și‐au păstrat
actualitatea în ceea ce privește persoana juridică, textul art. 84
alin. (2) NCPC nefiind declarat neconstituțional prin decizia
amintită a Curții. Ulterior însă, prin decizia dată în ședința din 25
iunie 2015, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale și
dispozițiile art. 13 alin. (2) teza a II‐a, ale art. 84 alin. (2), precum
şi ale art. 486 alin. (3) NCPC, cu referire la mențiunile care decurg
din obligativitatea formulării şi susținerii cererii de recurs de către
persoanele juridice prin avocat sau consilier juridic2.
1 Poate fi găsită pe site‐ul Curții Constituționale, la http://www.ccr.ro/ju
risprudentadeciziideadmitere?search_item=462&letter=&year=2014.
2 Poate fi găsită pe site‐ul Curții Constituționale, la https://www.ccr.ro/files/
products/4852015.pdf.
185
În realitate, în ceea ce ne privește, credem că dreptul de acces
la justiție este încălcat tocmai prin lipsa obligativității asistenței de
specialitate, întrucât, cunoaștem din jurisprudența anterioară
acestor modificări, că multe dintre căile de atac extraordinare
declarate de partea fără cunoștințe juridice sunt constatate nule
sau respinse ca inadmisibile.
În afară de aceste limitări, art. 81 alin. (1) NCPC prevede obli‐
gativitatea mandatului special în cazul actelor de dispoziție, cum ar
fi renunțarea la judecată, la dreptul subiectiv dedus judecății,
tranzacția sau orice alt act procedural de dispoziție.
Revenind la rolul instanței, în temeiul art. 7 alin. (2) NCPC, ea
are îndatorirea de a asigura respectarea dispozițiilor legale pri‐
vind realizarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părților din
proces1. În executarea acestei obligații, în cazul mandatului verbal
dat în fața ei de către o persoană fizică unui mandatar neavocat,
trebuie să verifice dacă acesta este sau nu licențiat în drept și soț
sau rudă până la gradul al doilea cu partea și, în funcție de aceasta,
să aducă la cunoștința părții limitele legale ale mandatului. De
asemenea, în virtutea aceleiași obligații și așa cum rezultă și din
dispozițiile art. 85 alin. (2) NCPC, judecătorul trebuie să lămu‐
rească conținutul mandatului, în sensul art. 87 alin. (1) NCPC,
respectiv dacă este dat pentru toate actele procesuale îndeplinite
în fața instanței respective (cu excepția celor de dispoziție, pentru
care trebuie mandat special) ori doar pentru anumite acte sau pe o
perioadă limitată de timp.

2.5. Limitele mandatului acordat avocatului. Nelegalitatea
art. 126 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat2
Pentru că tot am vorbit despre mandatul special cerut în cazul
actelor de dispoziție, art. 81 alin. (1) NCPC nu face distincție între
1 Textul corespunde oarecum celui cuprins în art. 129 alin. (2) C. pr. civ.
1865, ce prevedea obligația judecătorului de a pune în vedere părților drepturile
și obligațiile lor procesuale.
2 Poate fi găsit la adresa http://www.unbr.ro/fisiere/file/Statut/Statut_
profesiei_2011_republicat_pt_site_080911.pdf. Menționăm că forma nu este una

actualizată, suferind modificări ulterioare, însă textul art. 126 este același.
186
mandatarul avocat și cel neavocat1. Cu toate acestea, art. 126
alin. (3) din Statutul profesiei de avocat prevede că, „pentru activi‐
tățile prevăzute expres în cuprinsul obiectului contractului de
asistență juridică, acesta reprezintă un mandat special, în puterea
căruia avocatul poate încheia, sub semnătură privată sau în formă
autentică, acte de conservare, administrare ori dispoziţie în
numele și pe seama clientului” (s.n.).
În doctrină, s‐a arătat că, în temeiul acestui text, pentru a
putea efectua acte procedurale de dispoziție, avocatul trebuie doar
să prezinte contractul de asistență juridică prin care este împuter‐
nicit în general să efectueze acte de dispoziţie2.
În opinia noastră, textul din Statut încalcă dispozițiile Codului
de procedură civilă, și nu doar textul art. 81 alin. (1), privind man‐
datul special în cazul unui act de dispoziție, ci și pe cel al art. 269,
privind noțiunea de act autentic. Aceasta deoarece, de exemplu,
renunțarea la dreptul subiectiv dedus judecății trebuie să îmbrace
forma autentică, potrivit dispozițiilor art. 408 alin. (3) NCPC.
Tranzacția având ca obiect transferul unui drept real imobiliar
trebuie să îmbrace, la rândul ei, forma autentică, art. 1.244 NCC
reglementând, sub sancțiunea nulității absolute, obligativitatea
formei autentice pentru convenții ce strămută sau constituie
drepturi reale imobiliare. Și exemplele ar putea continua. În aceste
situații, și mandatul dat avocatului pentru efectuarea unui astfel
de act de dispoziție trebuie să îmbrace forma cerută pentru înche‐
ierea actului, în virtutea principiului simetriei actelor juridice, așa
cum rezultă din prevederile art. 2.013 NCC, potrivit cărora man‐
datul trebuie să respecte forma cerută pentru încheierea actului
juridic, sub sancțiunea aplicabilă actului însuși. Forma mandatului,
reglementată de art. 85 NCPC (ce prevede forma autentică doar în
cazul mandatarului neavocat, mandatarul avocat dovedindu‐și
1 Reamintim că art. 81 NCPC se referă la toate formele de reprezentare
reglementate în art. 80 NCPC (legală, convențională, judiciară), nu doar la cea
convențională, pe care o tratăm în prezenta secțiune.
2 A se vedea, în acest sens, M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, 2013, op.
cit., p. 431, pct. 349.
187
împuternicirea prin înscrisul prevăzut de legea de organizare a
profesiei, care nu este act autentic), se referă la mandatul dat în
vederea reprezentării în proces, cu conținutul stabilit potrivit dis‐
pozițiilor art. 87 NCPC, fără a avea în vedere limitele reprezentării
din art. 81 NCPC.
Dispoziția din Statutul profesiei de avocat reprezintă, astfel, o
depășire a delegării legislative acordate Uniunii Barourilor de
către legiuitor prin art. 112 lit. b) din Legea nr. 51/1995 pentru
organizarea şi exercitarea profesiei de avocat1, republicată, pentru
că, prin textul art. 126 alin. (3) din Statutul profesiei, fie se declară
autentic contractul de asistență juridică, fie că se derogă de la
regula simetriei consacrată de Codul civil.
Fiind un act normativ, instanța nu poate invoca excepția de
nelegalitate, întrucât, așa cum rezultă din dispozițiile art. 4 alin. (1)
din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, republi‐
cată, actualizată2, aceasta poate avea ca obiect doar acte adminis‐
trative individuale. Statutul nu poate constitui nici obiect al excep‐
ției de neconstituționalitate, aceasta vizând doar legile și ordo‐
nanțele guvernului, conform dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea
nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,
republicată3. Singura modalitate în care poate fi desființat textul
respectiv pare să fie o acțiune în contencios, în temeiul art. 7
alin. (11), art. 11 alin. (4) ş.a. din Legea contenciosului administrativ.
Totuși, pentru că judecătorul este cel care aplică legea, în
cadrul acestei activități, el poate constata prevalenţa unui act nor‐
mativ (Codul de procedură civilă – lege organică) față de un alt act
normativ (Statutul profesiei de avocat, adoptat de Uniunea
Barourilor din România), atunci când această atribuție cade în sar‐
cina instanței de judecată și nu constituie o chestiune prejudicială
de competența unui organ din afara instanțelor judecătorești, în
1 Poate fi accesată pe http://lege5.ro/gratuit/ge2danzsga/legeanr511995
pentruorganizareasiexercitareaprofesieideavocat.
2 Poate fi accesată pe http://www.euroavocatura.ro/legislatie/1145/LEGEA_
554_2004,_Actualizata_2014,_a_contenciosului_administrativ.
3 Poate fi accesată pe http://www.ccr.ro/Legeanr471992.
188
sensul art. 124 alin. (1) NCPC. Judecătorul oricărei cauze poate
înlătura, astfel, aplicarea textului din actul normativ cu forță juri‐
dică inferioară, fără a fi nevoit să aștepte ca vreo persoană intere‐
sată să exercite o acțiune în contencios administrativ în acest sens.
Revenind la problema de la care am plecat, așadar, avocatul
are nevoie de mandat special pentru efectuarea unor acte de
dispoziție în numele părții, iar, în cazul în care aceste acte trebuie
să îmbrace forma autentică, și mandatul trebuie să îmbrace
aceeași formă.

2.6. Reprezentarea judiciară a părţii care nu se poate
apăra singură și nu este în situaţia de a solicita ajutor public
judiciar sau reprezentarea judiciară împotriva voinţei părţii.
Ajutorul public judiciar în materie civilă și puterea de
apreciere a instanţei
Așa cum am arătat deja, principiul contradictorialității și cel al
dreptului la apărare se află într‐o strânsă legătură, presupunând
din partea instanței o serie de atribuții referitoare nu doar la
salvgardarea dreptului părții de a pune concluzii în legătură cu
orice cerere, apărare, excepție, incident procedural invocat în
cauză, ci și la asigurarea faptului că partea va putea pune concluzii
în cunoștinţă de cauză, fie pentru că înțelege singură obiectul
asupra căruia i se cere să se pronunțe, fie pentru că dispune de
asistența juridică necesară realizării acestui scop. În realizarea
acestei atribuții, noul Cod pune la dispoziția judecătorului o insti‐
tuție ce nu exista în vechiul Cod, ci doar în Codul de procedură
penală, ce îi permite desemnarea unui apărător din oficiu.
Astfel, în art. 80 alin. (4) NCPC se arată că, atunci „când
circumstanțele cauzei o impun pentru a se asigura dreptul la un
proces echitabil, judecătorul poate numi pentru oricare parte din
proces un reprezentant în condițiile art. 58 alin. (3), arătând în
încheiere limitele și durata reprezentării”.
Din cuprinsul textului de lege, putem desprinde câteva idei
pentru a contura rolul judecătorului în punerea în practică a
acestei instituții.
189
Astfel, judecătorul are puterea de a aprecia [în sensul art. 22
alin. (7) NCPC] care sunt acele circumstanțe care impun desem‐
narea unui reprezentant judiciar, urmând a avea în vedere o serie
de criterii, cum ar fi complexitatea cauzei, gradul de pregătire a
părții etc.1. Oricum, în concret, judecătorul trebuie să evalueze
dacă partea înțelege problema de drept asupra căreia i se cere
să‐și exprime părerea și care sunt consecințele pe care soluția
asupra acesteia le‐ar putea atrage asupra părții, respectiv dacă
acestea ar putea fi atât de grave încât să afecteze dreptul ei
fundamental la un proces echitabil. De exemplu, dacă se pune în
discuția părții excepția lipsei calității procesuale active, a cărei
admitere ar duce la respingerea acțiunii, iar, din concluziile părții,
rezultă că aceasta nu a înțeles excepția invocată în pofida oricăror
încercări din partea instanței de a reduce problema de drept la
nivelul de înțelegere a părții. Puterea de apreciere a judecătorului
în astfel de situații poate constitui obiect al controlului judiciar, în
căile de atac putându‐se invoca încălcarea dreptului la apărare,
ceea ce ar constitui motiv de nulitate a hotărârii2. Aceasta însă
circumstanțiat, avându‐se în vedere și atitudinea părții, ținându‐se
seama de împrejurarea dacă aceasta a învederat sau nu instanței
lipsa cunoștințelor necesare pentru a pune concluzii raportat la
problema pusă în discuție de judecător, dacă a cerut termen
pentru pregătirea apărării etc.
Desemnarea unui reprezentant judiciar nu are nicio legătură
cu posibilitatea părții de a beneficia de ajutor public judiciar sub
forma asistenței judiciare gratuite3. Aceasta deoarece, ipotetic, pot
exista situații în care partea dispune de puterea financiară de a‐și
angaja orice avocat, doar că nu dorește acest lucru, nerealizând
1 A se vedea, în acest sens, M. Tăbârcă, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.),
Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., p. 226, pct. 3, lit. c).
2 Ibidem, pp. 226‐227, pct. 5.
3 Pentru opinia potrivit căreia faptul că partea nu îndeplinește condițiile legii
speciale pentru a beneficia de asistență juridică gratuită poate constitui un
criteriu de care instanța trebuie să țină seama atunci când recurge la această
instituție, a se vedea M. Tăbârcă, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de
procedură civilă…, op. cit., p. 226, pct. 3, lit. c).
190
necesitatea unei asistențe juridice calificate. Într‐o astfel de situ‐
ație, instanța va desemna pentru ea un reprezentant judiciar
dintre membrii baroului, în condițiile art. 58 alin. (3) NCPC,
punându‐i în sarcină obligația de plată a acestuia în condițiile
prevăzute de art. 58 alin. (4) NCPC și art. 48 alin. (1) din O.U.G.
nr. 80/20131. Dacă partea nu este în măsură să achite onorariul
acestui reprezentant, art. 48 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 pre‐
vede că instanța poate stabili ca avansarea remunerației curato‐
rului să se facă de cealaltă parte, atunci când aceasta este în inte‐
resul continuării procesului2, sau ca suma să fie avansată de stat,
în cazuri urgente, urmând a fi recuperată de la partea care pierde
procesul, iar, dacă aceasta este chiar partea care a beneficiat de
numirea curatorului, iar aceasta îndeplinește condițiile acordării
ajutorului public judiciar, cheltuielile rămân în sarcina statului
(art. 49 din același act normativ).
Instanța are, de asemenea, puterea de a aprecia dacă partea
are nevoie de asistență judiciară pe toată durata unei anumite
etape a procesului derulate în fața ei (primă instanță, cale de atac)
sau doar cu privire la anumite acte de procedură. Pe toate acestea
le va arăta în încheierea prevăzută de art. 80 alin. (4) NCPC.
Ea poate înlocui reprezentantul judiciar numit de aceasta
dintre membrii baroului, atunci când apreciază că acesta nu înde‐
plinește atribuțiile avute în vedere de instanță atunci când a decis
numirea sa.
1 Nu putem să ne abținem de la a remarca actul normativ ales de legiuitor
pentru a reglementa această instituție, și anume Legea taxelor de timbru, care nu
are vreo legătură cu instituția asistenței juridice gratuite. Credem că era mai
potrivită reglementarea ei în cadrul O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public
judiciar în materie civilă.
2 Este adevărat că textul se referă la toate ipotezele numirii unui curator în
condițiile art. 58 alin. (3) NCPC, fiind mai greu de imaginat că instanța ar recurge
la acest mijloc în cazul analizat, ci, mai degrabă, în situația numirii unui curator
pentru pârâtul cu domiciliul necunoscut, în condițiile art. 167 alin. (3) NCPC, ori
pentru incapabilul aflat în conflict de interese cu reprezentantul său legal sau, în
situații de urgență, pentru incapabilul ce nu are desemnat reprezentant legal, la
cererea părții interesate, în condițiile art. 58 alin. (1) și (2) NCPC.
191
Instanța nu va putea însă aprecia caracterul insuficient al apă‐
rării în cazul în care partea și‐a angajat singură avocat și decide
necesitatea numirii unui reprezentant judiciar, în condițiile art. 80
alin. (4) NCPC, întrucât instanța poate evalua munca depusă de
avocat doar în contextul stabilirii cheltuielilor de judecată în sar‐
cina celeilalte părți, putând să îi reducă onorariul în condițiile ce
urmează a fi analizate în secțiunea ce urmează1.

2.7. Câteva probleme legate de reducerea onorariului
avocaţial
În spațiul acestei secțiuni, nu ne‐am propus să dezbatem pe
larg chestiunea atribuțiilor instanței în ceea ce privește reducerea
acelei părți din onorariul avocațial care intră în componența chel‐
tuielilor de judecată suportate de partea care a pierdut procesul,
existând o vastă jurisprudență în acest sens, ci dorim doar să
abordăm două chestiuni legate de dispozițiile cuprinse în noua
reglementare.
Textul art. 451 alin. (2) teza I NCPC diferă de cel al art. 274
alin. (3) C. pr. civ. 1865. Astfel, textul vechiului Cod prevedea că
judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile
avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor mini‐
male, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de
mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau de munca depusă de
avocat. Noul Cod prevede că instanța poate, „chiar și din oficiu, să
reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând
onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat
în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea
desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei”.
În principiu, noul Cod nu face decât să reflecte expres criteriile
1 În sensul că, întrucât textul nu distinge, judecătorul ar putea să aplice
prevederile art. 80 alin. (4) NCPC chiar dacă partea are reprezentant legal, con‐

vențional sau judiciar, a se vedea M. Tăbârcă, Drept procesual civil, 2013, vol. II,
op. cit., p. 421, pct. 330. Suntem de acord cu faptul că instanța poate numi un
reprezentant judiciar și în cazul reprezentării convenționale a persoanei fizice,
dar numai în situația în care aceasta și‐a desemnat mandatar neavocat.
192
deja cristalizate în practică privind evaluarea muncii depuse de
avocat. Ceea ce constituie o modificare de substanță totuși este
termenul „vădit”, care înseamnă mai mult decât „nepotrivit”, ne‐
fiind suficient ca onorariul să fie mai mare decât cel reclamat de
munca concretă depusă de avocat, având în vedere criteriile ară‐
tate în textul de lege, ci disproporția trebuie să fie una evidentă și
mare. Aprecierea acestei împrejurări rămâne, oricum, la latitu‐
dinea judecătorului, care, atunci când va estima că există o astfel
de disproporție, va ajusta onorariul până la cuantumul pe care îl
apreciază proporţional raportat la criteriile rezultând din textul de
lege.
Aici s‐ar putea ridica o problemă de previzibilitate a practicii
unei instanțe în ceea ce privește cauzele repetitive. Bunăoară, în
materia restituirii a ceea ce generic am putea denumi „taxa auto”,
jurisprudența Curții de Apel Cluj, în ceea ce privește cuantumul
onorariului avocațial în aceste categorii de cauze sub imperiului
vechiului Cod de procedură civilă, era în sensul de a stabili un ono‐
rariu avocațial de maximum 500 lei pentru fond și de maximum
300 lei pentru recurs. În condițiile noului Cod, s‐ar putea susține,
de exemplu, că un onorariu de 600 lei pentru fond este „vădit”
disproporționat? Până la urmă va rămâne tot la aprecierea instan‐
ței, care va avea în vedere toate criteriile, pentru că, dacă am da un
răspuns general negativ, atunci, teoretic, cuantumul acestor ono‐
rarii poate fi ridicat în timp gradual (600, 700, 800 etc.), fără ca
instanța să își poată exercita vreodată puterea de cenzură.
Nu vom insista foarte mult asupra criteriilor stabilite de textul
art. 451 alin. (2) NCPC, pentru că, așa cum am arătat deja, criteriile
sunt preluate de legiuitor din practica deja cristalizată a instan‐
țelor sub imperiul vechiului Cod. Aici dorim să discutăm doar
criteriul referitor la participarea avocatului (părții care a câștigat
procesul) la termenele de judecată, existând o practică, în special a
marilor firme de avocatură, de a percepe onorarii pentru partici‐
parea la fiecare termen de judecată, indiferent de prestația avoca‐
tului, mai cu seamă în cazul deplasării acestuia în altă localitate.
Credem că și simpla deplasare în caz de amânare fără discuție
193
justifică plata unui onorariu avocațial, atunci când amânarea nu
era previzibilă. De exemplu, nulitatea procedurii de citare poate fi
acoperită prin prezența părții sau a reprezentantului ei [art. 160
alin. (1) și (2) NCPC], deci nu există o previziune clară în ceea ce
privește amânarea cauzei, dar, într‐un alt exemplu, depunerea
raportului de expertiză cu nerespectarea termenului de 10 zile
prevăzut de art. 336 alin. (1) teza I NCPC permite părții să solicite
o amânare în vederea studierii acestuia, așadar, în cazul pre‐
zentării avocatului doar pentru a solicita amânarea în acest scop
(ceea ce putea face și printr‐o cerere scrisă adresată instanței)
poate determina o reducere substanțială a onorariului pentru acel
termen.
Având în vedere principiul consacrat prin dispozițiile art. 6
NCPC, referitor la dreptul la un proces echitabil, în termen optim și
previzibil, credem că avocatul nu trebuie neapărat recompensat
pentru participarea la mai multe termene de judecată, cu atât mai
puțin în situațiile în care aceasta se datorează unor manevre vexa‐
torii, dilatorii, ce tind spre prelungirea duratei procesului, după
cum nici nu poate fi sancționat pentru că a pregătit foarte bine
cauza, iar aceasta s‐a judecat la primul termen. Activitatea avoca‐
tului constă și în pregătirea litigiului, formularea cererii de che‐
mare în judecată, a întâmpinării și a celorlalte acte de procedură
depuse în etapa scrisă a procesului, etapă scrisă al cărei scop
constă tocmai în pregătirea cuprinzătoare a soluționării cauzei și,
prin aceasta, în reducerea numărului de termene de judecată
necesare soluționării cauzei. Cu alte cuvinte, un avocat care mani‐
festă diligență în etapa scrisă, formulând cererile și apărările în
termenele și condițiile prevăzute de lege, contribuie în mod semni‐
ficativ la scurtarea duratei procesului, iar clientul său nu trebuie în
niciun caz „sancționat” pe tărâm pecuniar, pe motiv că procesul a
avut o durată scurtă, dezideratul cuprins în art. 6 NCPC fiind
imposibil de atins fără cooperarea părților și, îndeosebi, a avoca‐
ților lor. Așa fiind, considerăm că numărul redus de termene ar
putea fi luat în considerare pentru aplicarea art. 451 alin. (2) NCPC
numai în măsura în care complexitatea pricinii și activitatea
194
depusă de avocat sunt reduse (de exemplu, cauze repetitive sau
foarte simple).

Concluzii
În realizarea principiului contradictorialității, noul Cod de
procedură civilă distribuie echilibrat roluri părților și judecătorului.
Contrar aparenței create la o lectură sumară a textelor, părțile nu au
doar drepturi, ci și obligații, alături de judecător, în legătură cu acest
principiu fundamental al procesului civil.
Cu condiția de a cunoaște mijloacele potrivite, părțile pot folosi
în favoarea lor rolul activ al judecătorului, în acele situații în care au
decăzut din dreptul de a efectua anumite acte de procedură, știut
fiind că sancțiunea decăderii nu se aplică instanței.
Cunoscând filosofia Codului în distribuirea rolurilor între cele
două categorii de participanți la proces, devine posibilă găsirea
soluțiilor în situații particulare care cer aplicarea principiului con‐
tradictorialității, prezentul capitol abordând doar câteva aspecte
considerate de noi importante.
Cu privire la principiul dreptului la apărare, rolul instanței
dobândește noi valențe, judecătorul având obligația de a se asi‐
gura că partea beneficiază de o apărare adecvată.
La stabilirea cheltuielilor de judecată, atunci când abordează
problema sensibilă a cenzurării onorariului avocațial, judecătorul
trebuie să aibă în vedere ansamblul muncii depuse de avocat și
mai puțin numărul termenelor de judecată la care acesta a parti‐
cipat, recompensând, dar și sancționând, atunci când este cazul,
contribuția sau piedicile puse de acesta în ceea ce privește reali‐
zarea dezideratului unui proces echitabil, ce se desfășoară într‐o
durată de timp ce se poate circumscrie sintagmei de „termen
optim și previzibil”, consacrată de dispozițiile art. 6 din Cod.
Dezideratul aflării adevărului...
195
CAPITOLUL IV
Dezideratul aflării adevărului și rolul
judecătorului în administrarea probelor
„Atitudinea raţională poate fi exprimată cel
mai bine prin frazele: poate că tu ai dreptate, și
poate că eu nu am dreptate; iar dacă în discuţia
noastră critică poate nu vom decide definitiv care
din noi are dreptare, totuși putem spera că după
o asemenea discuţie să vedem lucrurile ceva mai
limpede ca înainte. Putem învăţa amândoi unul
de la altul, atâta vreme cât nu uităm că nu este
atât de important ca unul să aibă dreptate, ci mai
degrabă să ne apropiem de adevărul obiectiv.
Deoarece pentru amândoi este important ade
vărul obiectiv" (K. Popper, În căutarea unei lumi
mai bune. Conferinţe și eseuri din trei decenii,
Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 221).

Preambul
Rolul activ al judecătorului în materie probatorie constituie o
constantă a procedurii civile române moderne, începând cu Legea
de reformă din anul 1900 a Codului de procedură civilă adoptat în
1865, continuând cu Legile de accelerare a judecăților din anii
1925, 1929 și 1943, care au lărgit considerabil prerogativele jude‐
cătorului în ceea ce privește intervenția activă în dezbateri, for‐
mularea de întrebări, punerea în discuție a chestiunilor de fapt și
de drept relevante, respectiv în ceea ce privește administrarea
probelor, și culminând cu dispozițiile Legii nr. 18/1948, care au
extins prerogativele preexistente ale judecătorului, soluția fiind
păstrată, în linii mari, până în prezent1.
1 Pentru o expunere detaliată și pertinentă a evoluției reglementării, a se
vedea C.E. Alexe, op. cit., pp. 392‐424.
196
În pofida unor critici formulate după anul 1989, potrivit
cărora principiul rolului activ ar fi de sorginte comunistă1 și ar
trebui abandonat, în doctrină s‐a arătat că sursa principală a
art. 129 C. pr. civ. 1865 (modificat în anii 1948 și 2000) o
reprezintă dispozițiile fostului art. 95 C. pr. civ. 1865 (în forma
anterioară anului 1948), rolul activ al judecătorului în desfă‐
șurarea dezbaterilor și administrarea probatoriului fiind o trăsă‐
tură caracteristică a legiuirilor moderne2.
Noul Cod de procedură civilă a păstrat, în ansamblu, soluția
unui rol semnificativ al instanței judecătorești în ceea ce privește
administrarea probelor, procedând însă atât la o actualizare
terminologică – nu se vorbește, in terminis, despre „rol activ”,
sintagmă care a suferit un proces de erodare, printr‐o prea
frecventă și inexactă invocare, deși ea nu se regăsea ca atare nici în
vechiul Cod –, cât și, mult mai important, la o nouă calibrare fină a
principiului rolului activ în materie probatorie în raport cu
principiul disponibilității și cu obligația părților de a introduce în
proces în timp util, respectiv în mod corect și complet faptele pe
care se întemeiază [art. 14 alin. (2) și (3) NCPC] și de a‐și proba
pretențiile și apărările [art. 10 alin. (1) NCPC].
Preeminența obligației părților de a‐și proba pretențiile și
apărările rezultă cu precădere din dispozițiile art. 254 alin. (1), (5)
și (6) NCPC, însăși succesiunea textelor fiind grăitoare3: probele se
propun de către reclamant prin cererea de chemare în judecată și
de către pârât prin întâmpinare, sub sancțiunea decăderii [art. 254
alin. (1)]. Doar în mod subsidiar, dacă probele propuse și adminis‐
trate nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a
1 S‐a arătat cu temei că în anul 1948, apoi în perioada dictaturii comuniste,
rolul activ al judecătorului a fost exacerbat; în acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu,
Tr.C. Briciu, Cl.C. Dinu, op. cit., p. 100.
2 A se vedea V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de
3 Aceeași constatare se impune și prin raportare la ansamblul dispozițiilor
art. 129 C. pr. civ. 1865, a cărui structură este similară.
197
procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele
[art. 254 alin. (5) teza I], fiind însă lăsată la aprecierea sa (care,
după cum vom vedea, nu este discreționară) forma cea mai ener‐
gică de rol activ, respectiv ordonarea probelor din oficiu [art. 254
alin. (5) teza a II‐a]. Pentru a înlătura orice dubiu, s‐a prevăzut că
părțile nu se pot plânge în calea de atac de omisiunea instanței de
a ordona din oficiu probe pe care nu le‐au propus și la a căror
administrare nu și‐au dat concursul în condițiile legii [art. 254
alin. (6)].
Credem că această calibrare fină constituie un demers bine‐
venit, de restabilire a unei corelații firești dintre principiile
fundamentale ale procesului civil, rolul activ al judecătorului fiind
sensibil atenuat, pentru a nu mai permite ca pe calea invocării
rolului activ să fie eludate obligațiile ce incumbă părților, precum
și regulile referitoare la sarcina probei. Nu mai puțin însă, prero‐
gativele extinse ale judecătorului în materie de probațiune sunt
păstrate, judecătorul fiind obligat să le exercite într‐o manieră
diligentă, pentru lămurirea situației de fapt și aflarea adevărului în
cauză.
Pornind de la aceste considerații generale, după o succintă
trecere în revistă a sediului materiei (ocazie cu care ne vom re‐
zuma la principalele dispoziții referitoare la rolul judecătorului în
administrarea probelor) și după examinarea chestiunii prealabile,
din punct de vedere conceptual, a obligației de susținere (alegare)
a faptelor litigioase, vom examina chestiunea faptelor necontes‐
tate, respectiv principalele etape în care se manifestă preroga‐
tivele instanței în materie probatorie: propunerea, dezbaterea
contradictorie, încuviințarea sau respingerea motivată a probelor
propuse de părți, administrarea probelor, punerea în discuție a
insuficienței probelor administrate, ordonarea din oficiu a pro‐
belor, pentru ca, în final, să examinăm problema sancțiunii inci‐
dente în cazul neexercitării prerogativelor conferite de lege
judecătorului în materie probatorie.
198
4.1. Sediul materiei – prevederile legale relevante cuprinse
în noul Cod de procedură civilă

Art. 10. Obligaţiile părţilor în desfășurarea procesului
(1) Părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură
în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de jude
cător, săşi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfă
şurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finali
zarea acestuia.
(2) Dacă o parte deţine un mijloc de probă, judecătorul
poate, la cererea celeilalte părţi sau din oficiu, să dispună înfăţi
şarea acestuia, sub sancţiunea plăţii unei amenzi judiciare.

Art. 14. Contradictorialitatea
(…)
(3) Părţile au obligaţia de a expune situaţia de fapt la care
se referă pretenţiile şi apărările lor în mod corect şi complet, fără
a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute. Părţile au
obligaţia de a expune un punct de vedere propriu faţă de afirma
ţiile părţii adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în
cauză.
(…)

Art. 16. Nemijlocirea
Probele se administrează de către instanţa care judecă
procesul, cu excepţia cazurilor în care legea stabileşte altfel.

Art. 22. Rolul judecătorului în aflarea adevărului
(…)
(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate
mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea
adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea
corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi
legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în
drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le
ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezba
terea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă
nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună
199
administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi
alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Art. 237. Scopul şi conţinutul cercetării procesului
(1) În etapa de cercetare a procesului se îndeplinesc, în
condiţiile legii, acte de procedură la cererea părţilor ori din oficiu,
pentru pregătirea dezbaterii în fond a procesului, dacă este cazul.
(2) În vederea realizării scopului prevăzut la alin. (1),
instanţa:
(…)
3. va examina fiecare pretenţie şi apărare în parte, pe baza
cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la
întâmpinare şi a explicaţiilor părţilor, dacă este cazul;
4. va constata care dintre pretenţii sunt recunoscute şi care
sunt contestate;
(…)
6. va lua act de renunţarea reclamantului, de achiesarea
pârâtului sau de tranzacţia părţilor;
7. va încuviinţa probele solicitate de părţi, pe care le găseşte
concludente, precum şi pe cele pe care, din oficiu, le consideră
necesare pentru judecarea procesului şi le va administra în
condiţiile legii;
(…)
9. va dispune ca părţile să prezinte dovada efectuării verifi
cărilor în registrele de evidenţă ori publicitate prevăzute de
Codul civil sau de legi speciale;
10. va îndeplini orice alt act de procedură necesar soluţio
nării cauzei, inclusiv verificări în registrele prevăzute de legi
speciale.

Art. 254. Propunerea probelor. Rolul instanţei
(1) Probele se propun, sub sancţiunea decăderii, de către
reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât
prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Ele pot fi propuse
şi oral, în cazurile anume prevăzute de lege.
(2) Dovezile care nu au fost propuse în condiţiile alin. (1) nu
vor mai putea fi cerute şi încuviinţate în cursul procesului, în
afară de cazurile în care:
1. necesitatea probei rezultă din modificarea cererii;
200
2. nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecă
torească şi partea nu o putea prevedea;
3. partea învederează instanţei că, din motive temeinic
justificate, nu a putut propune în termen probele cerute;
4. administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii;
5. există acordul expres al tuturor părţilor.
(3) În cazurile prevăzute la alin. (2), partea adversă are
dreptul la proba contrară numai asupra aceluiaşi aspect pentru
care sa încuviinţat proba invocată.
(4) În cazul amânării, pentru motivele prevăzute la alin. (2),
partea este obligată, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a
administra proba încuviinţată:
a) să depună lista martorilor în termen de 5 zile de la
încuviinţarea probei, când se cere proba cu martori;
b) să depună copii certificate de pe înscrisurile invocate cu
cel puţin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată, dacă sa
încuviinţat proba cu înscrisuri;
c) să depună interogatoriul în termen de 5 zile de la încuvi
inţarea acestei probe, în cazurile în care interogatoriul trebuie
comunicat, potrivit legii;
d) să depună dovada plăţii cheltuielilor necesare efectuării
expertizei, în termen de 5 zile de la numirea expertului sau în
termenul stabilit de instanţă potrivit dispoziţiilor art. 331 alin.
(2), dacă sa încuviinţat proba expertizei.
(5) Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru
lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca
părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate,
din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării
altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se
împotrivesc.
(6) Cu toate acestea, părţile nu pot invoca în căile de atac
omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu
leau propus şi administrat în condiţiile legii.

Art. 255. Admisibilitatea probelor
(1) Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă
la soluţionarea procesului.
(2) Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori ne
contestat, instanţa va putea decide, ţinând seama de circumstan
ţele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui.
201
(3) Uzanţele, regulile deontologice şi practicile statornicite
între părţi trebuie probate, în condiţiile legii, de către cel care le
invocă. Regulamentele şi reglementările locale trebuie dovedite
de către cel care le invocă numai la cererea instanţei.
(4) La cererea instanţei, autorităţile competente sunt
obligate să îi comunice, în termenul stabilit, toate informaţiile,
înscrisurile ori reglementările solicitate.

Art. 261. Locul administrării probelor
(1) Administrarea probelor se face în faţa instanţei de jude
cată sesizate, în camera de consiliu, dacă legea nu dispune altfel.
(…)

4.2. Motivarea în fapt a pretenţiilor și apărărilor formulate
Am arătat deja1 că părțile au obligația de a‐și motiva în fapt
pretențiile și apărările, cu alte cuvinte, de a contura obiectul liti‐
giului, nu doar din perspectiva pretențiilor și apărărilor formulate,
ci și a împrejurărilor de fapt pe care acestea se sprijină [art. 14
alin. (2), art. 194 lit. d) şi art. 205 alin. (2) lit. c) NCPC].
Motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată (ori a altei
cereri având aceeași natură juridică) este un element esențial al
acesteia, a cărui lipsă atrage nulitatea cererii2, întrucât, în lipsa sus‐
ținerii (alegării) unor împrejurări de fapt care justifică pretenția
formulată, aceasta este insuficient conturată, instanței fiindu‐i
imposibil să califice juridic cererea, iar pârâtului, să formuleze
apărări3.
1 A se vedea supra, Capitolul I – „Principiul disponibilității – conexiuni şi
limitări”.
2 Credem că lipsa, dar și insuficiența ori imprecizia vădită a motivelor de fapt
expuse în susținerea pretenției formulate justifică parcurgerea procedurii de

regularizare prevăzute de art. 200 alin. (2) NCPC și, în lipsa regularizării, soluția
corectă este anularea cererii informe, potrivit art. 200 alin. (3). Situația este
diferită în cazul în care cererea de chemare în judecată nu cuprinde probele
propuse de reclamant, situație în care este incidentă sancțiunea decăderii, după
cum vom arăta ulterior.
3 A se vedea supra, Capitolul II.
202
4.3. Corelaţie cu principiul disponibilităţii
Motivele de fapt expuse de părți în susținerea pretențiilor și
apărărilor lor conturează limitele învestirii instanței judecătorești
[cf. art. 9 alin. (2) NCPC], care nu este îndreptățită să se pronunțe
asupra unui complex faptic cu totul diferit decât cel introdus în
proces de părți. Prerogativele judecătorului de a introduce noi
fapte în proces sunt limitate, judecătorul fiind în drept să ceară
părților explicații în legătură cu starea de fapt, în măsura în care
susținerile lor în legătură cu împrejurările de fapt litigioase sunt
sumare, insuficiente, confuze ori contradictorii. Este adevărat, așa
cum am arătat cu altă ocazie1, judecătorul, atunci când invocă din
oficiu o excepție sau o apărare de fond de ordine publică, ine‐
vitabil, se referă și la o stare de fapt rezultând din probele de la
dosar, stare de fapt la care, până la acel moment, este posibil ca
niciuna dintre părți să nu fi făcut vreo referire.

4.4. Obligaţia de alegare a faptelor litigioase, premisa
indispensabilă a probaţiunii
În măsura în care părțile dau curs solicitării instanței, acestea
vor introduce fapte complementare în proces, obligaţia de alegare
a faptelor2 fiind îndeplinită în mod corect. Doar pe baza unor sus‐
țineri complete cu privire la faptele litigioase devine posibilă și
rațională probațiunea.
Noul Cod de procedură civilă consacră în mod explicit această
soluție, stabilind în mod imperativ că „părțile trebuie să îşi facă
cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin intermediul
instanței, după caz, motivele de fapt şi de drept pe care îşi înte‐
meiază pretențiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de
care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi
poată organiza apărarea” [art. 14 alin. (2) NCPC]. Însă noul Cod nu
1 A se vedea supra, Capitolul I, pct. 1.12.
2 A se vedea H. Motulsky, Le “manque de base légale”, pierre de touche de la
technique juridique, în „Écrits. Études et notes de procédure civile”, Dalloz, Paris,
2010, p. 32.
203
se mulțumește cu atât, obligând părțile să expună „situația de fapt
la care se referă pretențiile și apărările lor în mod corect și com‐
plet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute”
[art. 14 alin. (3) teza I NCPC], părțile fiind, așadar, obligate să își
dea concursul pentru înfăptuirea unei justiții corecte, eficiente și
rapide.

4.5. Obligaţia de a expune un punct de vedere propriu
faţă de susţinerile părţii adverse
Totodată, în măsura în care o parte își îndeplinește obligația
de alegare a faptelor, prezentând motivele de fapt care îi justifică
pretențiile (în cazul reclamantului) sau apărările (în cazul pârâ‐
tului), adversarul nu poate să rămână într‐o simplă expectativă,
așteptând ca cel care a făcut o susținere de fapt să o și dovedească.
Obligația de devoalare a propriului punct de vedere îi incumbă și
celui față de care se fac anumite susțineri de fapt, întrucât „părțile
au obligația de a expune un punct de vedere propriu față de
afirmațiile părții adverse cu privire la împrejurări de fapt rele‐
vante în cauză” [art. 14 alin. (3) teza a II‐a NCPC].
Așadar, pentru a oferi câteva exemple, în măsura în care
reclamantul formulează pretenții decurgând dintr‐un contract
despre care pretinde că a fost încheiat între părți și ulterior a fost
executat necorespunzător de pârât, acesta din urmă nu poate să
facă o simplă referire la sarcina probei ce‐i incumbă reclaman‐
tului, ci este obligat să arate, la rândul său, în cuprinsul întâm‐
pinării, în ce măsură contractul a fost încheiat, care au fost preve‐
derile relevante și care sunt condițiile în care a avut loc executarea
obligației litigioase. Similar, pârâtul chemat în judecată într‐un
proces de partaj, în virtutea calității sale de succesibil, trebuie să
declare dacă a acceptat sau nu succesiunea și să exhibe eventualul
certificat de moștenitor care îi atestă calitatea, nefiind admisibil să
refuze să se pronunțe în legătură cu un fapt care îi este, în mod evi‐
dent, cunoscut, respectiv acceptarea sau neacceptarea succesiunii.
204
4.6. Obligaţia de a formula declaraţii sincere și complete
cu privire la faptele relevante
Generalizând, partea este obligată să formuleze declarații sin‐
cere și complete cu privire la fapte personale și la alte fapte care îi
sunt cunoscute; în măsura în care este vorba despre faptele unor
terți sau despre împrejurări obiective de care partea nu are cunoș‐
tință, ea este obligată să arate acest lucru. Desigur, în cazul în care,
ulterior, din probațiune, rezultă că aceste susțineri nu sunt cores‐
punzătoare adevărului, întrucât partea cunoștea o anumită împre‐
jurare relevantă, pe care a tăinuit‐o față de instanță și față de par‐
tea adversă, partea va răspunde pentru prejudiciul cauzat [con‐
form art. 12 alin. (2) NCPC, precum și dispozițiilor dreptului comun
în materie], fiind obligată, de pildă, să suporte cheltuielile aferente
probei a cărei necesitate a rezultat doar din conduita sa proce‐
suală dolosivă. Totodată, partea poate fi obligată la plata unei
amenzi judiciare. Ca atare, nu se poate susține că obligația de a
expune corect și complet faptele cunoscute părții ar fi lipsită de
sancțiune. De altfel, judecătorul poate administra din oficiu proba
cu interogatoriu pe aspectele de fapt asupra cărora partea refuză
să se pronunțe din proprie inițiativă, iar refuzul de a răspunde,
precum şi răspunsul vag, neclar ori nefundamentat pot fi valo‐
rificate, cu titlu de prezumție, în sensul permis de art. 358 NCPC1.
Așadar, în mod ideal, probațiunea nu are menirea de a acoperi
lacune deliberate în expunerea faptelor, lacune datorate dorinței
de a tergiversa, de a șicana, de a întârzia aflarea adevărului și nici
de a infirma susțineri mincinoase, părțile fiind obligate să spună
adevărul și să‐și dea concursul în mod loial la înfăptuirea justiției.
Odată faptele relevante alegate (susținute, introduse în pro‐
ces) în etapa scrisă a procesului, respectiv pe calea cererii de
chemare în judecată, a întâmpinării și a răspunsului la întâmpinare,
judecătorul dispune de suficiente elemente care conturează cadrul
1 Un alt exemplu de sancțiune ar putea fi art. 1.019 alin. (3) NCPC, în materia
procedurii speciale a ordonanței de plată, ce permite instanței să considere lipsa
întâmpinării ca o recunoaștere a pretențiilor creditorului.
205
litigios, putând constata deopotrivă ce clarificări se impun cu
privire la calificarea juridică a cererii, respectiv ce fapte sunt rele‐
vante din perspectiva calificării juridice corecte. După stabilirea
faptelor care sunt relevante pentru soluționarea procesului, jude‐
cătorul trebuie să examineze, în mod suplimentar, în ce măsură
aceste fapte sunt recunoscute, respectiv contestate, pentru a face,
eventual, aplicarea art. 255 alin. (2) NCPC.

4.7. Corelarea textelor
Această succesiune logică a operațiunilor mentale desfă‐
șurate, desigur, cu ocazia pregătirii ședinței de judecată și studierii
dosarului, rezultă acum in terminis din dispozițiile art. 237 alin. (2)
pct. 3 și 4 NCPC, redate în cele ce precedă.
Dispozițiile art. 237 alin. (2) pct. 4 NCPC nu își relevă sensul
deplin decât în urma coroborării lor cu art. 255 alin. (2) NCPC, care
prevede că, „dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori ne‐
contestat, instanța va putea decide, ținând seama de circumstanțele
cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui”.
Așadar, neîndeplinirea obligației de a expune un punct de
vedere propriu față de afirmațiile părții adverse cu privire la îm‐
prejurări de fapt relevante în cauză poate produce în anumite con‐
diții consecințe pe plan probatoriu.

4.8. Ce constituie însă un fapt necontestat? Când se poate
vorbi despre o „necontestare” a faptelor alegate (susţinute)
de reclamant, spre exemplu?
Spre deosebire de alte sisteme procesuale, mult mai exigente
în această privință, sistemul de drept român îngăduie pârâtului să
nu se prezinte la proces, fără a deduce că această atitudine pasivă
semnifică o recunoaștere a pretențiilor formulate. În dreptul ger‐
man, de pildă, pârâtul este obligat să arate explicit în ce măsură
recunoaște sau contestă faptele alegate de reclamant, simpla sa
tăcere având, ex lege, semnificația unei recunoașteri a faptelor care
206
nu au fost contestate expres și argumentat [art. 138 alin. (3) ZPO1],
de unde rezultă că reclamantul este dispensat de probă în privința
acestora. În condițiile în care pârâtul nu își declară intenția de a se
apăra în proces în termenul acordat în acest scop, iar, ulterior, nu
depune întâmpinare sau nu formulează apărări în termenele fixate,
el este considerat absent, ceea ce îngăduie reclamantului să ceară
instanței o hotărâre pronunțată în lipsă (Versäumnisurteil – art. 331
și urm. ZPO). În cadrul acestei proceduri simplificate, instanța nu
mai verifică temeinicia faptelor relatate de reclamant, care sunt dis‐
pensate de probă, ci doar concludenţa lor (Schlüssigkeit) – respectiv
în ce măsură ele, dacă sunt prezumate adevărate, justifică în drept
admiterea pretenției formulate. Ca un corectiv împotriva acestei
soluții drastice, care alocă un risc procesual semnificativ pârâtului
care nu se apără în proces (pe temeiul prezumției că decizia de a
nu se apăra este una conștientă, pârâtul știind că nu are dreptate,
iar faptele expuse de reclamant sunt corecte), pârâtul poate for‐
mula opoziție (Einspruch), în urma căreia hotărârea pronunțată în
lipsă este lipsită de efecte, iar procedura contencioasă reîncepe
(ceea ce produce efecte similare unei repuneri în termenul de a
formula apărări de fond)2. Acest sistem – conform cu dreptul la un
proces echitabil, întrucât pârâtul dispune de posibilități rezonabile
de a se apăra, iar instanța verifică oricum concludența faptelor
afirmate, respectiv în ce măsură acestea se subsumează ipotezei
unei norme juridice care justifică admiterea pretenției – simplifică
în mod semnificativ activitatea instanței, care nu este ținută să ad‐
ministreze probe în prezența simplei „tăceri” a pârâtului, necu‐
noașterea poziției procesuale a acestuia fiind uneori de natură să
îngreuneze semnificativ aflarea adevărului.
1 Potrivit acestui text de lege, „faptele care nu sunt contestate în mod explicit
trebuie privite ca recunoscute, dacă intenția de a le contesta nu rezultă din
celelalte declarații ale părții”. Cu privire la acest text, a se vedea Zöller/Greger,
Zivilprozessordnung, op. cit., pp. 650‐653.
2 Indiferent dacă opoziția formulată duce la menținerea soluției inițiale sau
la pronunțarea uneia diferite, cheltuielile suplimentare cauzate de pronunțarea

unei hotărâri în lipsă și de procedura opoziției rămân în sarcina oponentului.
Cf., pentru detalii, art. 338‐344 ZPO, iar pentru observații doctrinare, a se vedea
Zöller/Greger, Zivilprozessordnung, op. cit., pp. 1172‐1180.
207
Dreptul român nu a preluat această soluție, care ar fi fost ris‐
cantă, fie și numai din perspectiva cunoștințelor de ordin juridic
foarte reduse ale majorității populației, lipsei mijloacelor finan‐
ciare, situației frecvente în care domiciliul faptic nu corespunde cu
cel declarat și unde partea poate fi citată, subzistând, așadar, o
incertitudine asupra motivelor care au dus la neprezentare (simpla
nepăsare, necunoașterea procesului, întrucât partea nu a luat
cunoștință de citație, recunoașterea tacită a pretențiilor formulate,
situația în care partea nu are timp și resurse să formuleze apărări
într‐o cauză etc.)1. În plus, asistența juridică nu este obligatorie
nici în cazul reclamantului, iar standardul etic al avocaților și al
părților este, în viața reală, foarte divers, motiv pentru care ipo‐
teza unor acțiuni abuzive, șicanatorii ori pur și simplu temerare nu
este doar teoretică.

4.9. Relevanţa probatorie a faptelor necontestate
Așadar, în procedura contencioasă de drept comun, există
argumente solide pentru a nu considera că simpla neprezentare a
pârâtului l‐ar putea dispensa de probă pe reclamant, potrivit
dispozițiilor art. 255 alin. (2) NCPC2. Aplicarea acestui articol ar
1 Cu toate acestea, în cadrul unor dezbateri cu judecători din alte state
europene, îndeosebi cele al căror sistem de drept este influențat de dreptul
german sau austriac, s‐a putut constata o mare uimire în legătură cu soluția legii
române, de a‐l obliga pe judecător să administreze probe, chiar dacă pârâtul nu se
apără în proces. S‐a observat (nu fără temei) că în acest fel se pune o sarcină
excesivă asupra instanței judecătorești, care trebuie să aloce un efort uneori
semnificativ unor dosare care, în sistemele care cunosc hotărârea pronunțată în
lipsă, sunt rezolvate într‐o manieră simplă și expeditivă. Facem această
observație nu din dorința de a introduce instituția hotărârii pronunțate în lipsă
(riscantă și neadecvată în contextul actual, astfel cum am arătat în text), ci pentru
a sublinia că nu toate soluțiile legislative pe care, uneori, le socotim subînțelese
sunt adoptate și în alte state ale Uniunii Europene.
2 Însă, în procedura ordonanței de plată, art. 1.019 alin. (3) NCPC prevede că,
în cazul nedepunerii întâmpinării, „instanța, față de împrejurările cauzei, poate
considera aceasta ca o recunoaștere a pretențiilor creditorului”. Textul – se pare,
inspirat de dispozițiile art. 5 alin. (1) din fosta Directivă (CE) 2000/35 privind
combaterea întârzierii efectuării plăților în tranzacțiile comerciale, înlocuită cu
208
trebui făcută doar atunci când pârâtul se prezintă și formulează
apărări, fără a contesta (decât o parte din) faptele alegate de
reclamant1.
Chestiunea de a ști în ce măsură un fapt necontestat este totuși
necesar a fi dovedit sau, dimpotrivă, va fi socotit recunoscut, pe
temeiul unei prezumții judiciare îngăduite (dar nu impuse) de
text, este lăsată, în mod prudent, la aprecierea instanței judecă‐
torești. Cum va fi exercitat însă acest drept de apreciere?
Directiva 2011/7/UE, cu aceeași denumire, care conține o prevedere similară în
art. 10 alin. (1) – permite, așadar, instanței să tragă o prezumție de recunoaștere
din împrejurarea că debitorul, citat legal, nu înțelege să formuleze apărări în
procedura ordonanței de plată. Soluția legii este rațională, întrucât, în măsura în
care creditorul opune debitorului o creanță certă, lichidă și exigibilă, lipsa unei
apărări se poate datora, în multe cazuri, conștiinței că pretenția este întemeiată,
nefiind posibil ca debitorul să se opună cu succes admiterii cererii.
Când însă ar trebui să facă instanța uz de această prezumție? Dintru început
trebuie spus că, atunci când pretenția creditorului este pe deplin dovedită prin
înscrisurile depuse la dosar, prezumția (adițională) de recunoaștere este lipsită
de interes practic. Cel mult, instanța o poate folosi ca argument suplimentar, în
motivarea hotărârii de admitere a cererii. Dacă, dimpotrivă, creditorul nu depune
niciun înscris doveditor, avem îndoieli cu privire la soluția de admitere a cererii
doar pe temeiul prezumției de recunoaștere. Așadar, ar urma ca instanța să dea
eficiență prezumției menționate în completarea unei probațiuni care face ca
existența creanței pretinse să fie verosimilă, chiar probabilă, fără însă ca
înscrisurile respective să facă o dovadă deplină [e.g., se depun mai multe facturi
emise de creditor, care însă, deși comunicate debitorului, nu au fost nici acceptate
expres, nici contestate în vreun fel; între părți s‐a încheiat un contract‐cadru, iar
ulterior sunt emise facturi neacceptate care atestă actele de executare ale
acordurilor de voință subsecvente (comenzi acceptate), precum livrarea unor
mărfuri, prestarea unor servicii etc.]. În acest caz, trebuie sancționată atitudinea
debitorului, care refuză să coopereze cu instanța și să formuleze un punct de
vedere, în speranța că cererea va fi respinsă în considerarea unui probatoriu care
nu este pe deplin edificator.
1 Pentru o viziune mai restrictivă asupra semnificației faptelor necontestate,
în sensul că pare a fi vorba doar despre cele explicit recunoscute, a se vedea:
V. Dănăilă, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă…, vol. I, p. 575;
M. Tăbârcă, op. cit., vol. II, p. 301. Se tinde, după părerea noastră nejustificat, la
asimilarea faptelor necontestate cu cele explicit recunoscute, caz în care suntem
mai degrabă în sfera mărturisirii judiciare decât a aplicării dispozițiilor art. 255
alin. (2) NCPC. În plus, adoptând această opinie, prevederile art. 14 alin. (3) teza a
II‐a NCPC, discutate anterior, ar rămâne fără semnificație practică.
209
Considerăm că, ori de câte ori litigiul pune în discuție doar
drepturile și interesele părților litigante, fără ca natura dreptului
litigios ori alte circumstanțe ale pricinii să releve probabilitatea
atingerii unor interese legitime generale ori aparținând unor terți
(spre exemplu, în discuție este un drept de creanță izvorât dintr‐un
raport juridic obligațional ale cărui părți sunt reclamantul și
pârâtul, neexistând indicii verosimile care ar face plauzibilă ideea
fraudării intereselor unor terți determinați1), instanța ar trebui să
dispenseze cu mai multă ușurință de probe faptele necontestate,
pe temeiul prezumției raționale că, în ipoteza în care acele fapte
nu ar corespunde adevărului, partea căreia i se opun și față de care
ar produce consecințe nefavorabile le‐ar contesta în mod explicit,
expunând propria sa versiune asupra faptelor. Bunăoară, dacă
succesibilii (dovediți ca atare prin depunerea actelor de stare
civilă corespunzătoare) declanșează un proces de partaj succe‐
soral, fără a‐și contesta reciproc calitatea de moștenitor acceptant,
ar fi nejustificat și de neînțeles ca instanța, din oficiu, să pună la
îndoială acceptarea în termen a moștenirii și să dispună adminis‐
trarea de dovezi în privința unui fapt care, fiind necontestat de
către cei cărora le‐ar profita ipotetica neacceptare, trebuie privit
ca recunoscut, procesul civil fiind cu precădere unul al intereselor
private.
Dimpotrivă, dacă litigiul privește drepturi reale (e.g., acțiune
în revendicare, grănițuire, rectificare de carte funciară etc.), simpla
necontestare sau chiar recunoaștere a pârâtului este în sine necon‐
cludentă, dacă reclamantul nu face dovada dreptului invocat,
întrucât, în această situație, există posibilitatea ca dreptul să apar‐
țină altei persoane, iar crearea unei aparențe (greșite) de drept în
favoarea reclamantului ar fi de natură să îl prejudicieze pe ade‐
văratul titular al dreptului2. Situația se prezintă similar atunci
1 Într‐o astfel de situație, dacă tot se înțeleg, părțile ar putea depune un
înscris, chiar redactat ulterior, prin care să recunoască actul juridic preexistent.
2 În plus, dacă este vorba despre un bun imobil, transferul dreptului de
proprietate presupune un titlu constând într‐un act autentic (art. 1.244 NCC),
astfel că simpla recunoaștere a dreptului din partea pârâtului nu poate suplini
existența titlului.
210
când litigiul privește drepturi de care părțile nu pot dispune în
mod liber (e.g., expropriere, plata despăgubirilor pentru bunurile
preluate abuziv de statul totalitar comunist, în cazul cărora iden‐
tificarea bunurilor ridică uneori dificultăți probatorii apreciabile).
În aceste cazuri, instanța trebuie să aibă un rol activ mai accentuat
și să dispună chiar din oficiu administrarea de probe pentru aflarea
adevărului, chiar dincolo de ceea ce susțin părțile, dispunând, spre
exemplu, verificarea registrelor de publicitate imobiliară, a isto‐
ricului de rol fiscal, a evidențelor autorităților implicate în procesul
de restituire a imobilelor preluate în perioada regimului comunist,
precum și, dacă este cazul, efectuarea unei expertize tehnice topo‐
grafice pentru identificarea corectă a amplasamentului imobilului la
care se referă titlurile de proprietate.
Instanța poate dispune, de asemenea, administrarea de probe
pentru dovedirea faptului necontestat atunci când dispune de indi‐
cii temeinice care fac plauzibilă existența unei înțelegeri fraudu‐
loase a părților, în detrimentul terților1. Soluția decurge atât din
caracterul permisiv al art. 255 alin. (2) NCPC, care lasă necesitatea
probării faptelor necontestate la aprecierea instanței, cât și din
argumentul a fortiori: de vreme ce se admite că actele de dispo‐
ziție (exprese) ale părților pot fi cenzurate în cazul existenței unor
indicii temeinice care fac plauzibilă existența intenției de a frauda
interesele unor terți determinați2, cu atât mai mult trebuie admis
că instanța poate administra probe cu privire la împrejurări de
fapt cu privire la care părțile nu fac recunoașteri exprese, dar nici
nu le contestă.
Dacă părțile doresc să treacă peste voinţa judecătorului de a
administra probe atunci când este vorba despre drepturi de care
1 Pentru un exemplu pertinent, a se vedea M. Tăbârcă, op. cit., 2013, vol. II,
p. 301.
2 Circumstanțierile din text nu sunt întâmplătoare, întrucât credem că
instanța nu ar putea cenzura actele de dispoziție ale părților, nici verifica din
oficiu faptele necontestate în temeiul unei bănuieli cu caracter general, aprioric că
astfel de acte sau atitudini procesuale ar putea servi unor scopuri frauduloase.
Prin urmare, din circumstanțele cauzei ar trebui să rezulte atât probabilitatea
unei înțelegeri frauduloase (nu simpla posibilitate), cât și cine sunt terții care ar
putea fi vătămați, în concret.
211
acestea pot dispune, pârâtul recunoscând pretențiile reclaman‐
tului, reclamantul trebuie să solicite pronunțarea unei hotărâri în
condițiile art. 436 NCPC, hotărârea pronunțată într‐o astfel de situ‐
ație nebucurându‐se însă de autoritate de lucru judecat, tocmai
pentru că nu au la bază verificări jurisdicționale ale instanței1.

4.10. Clarificarea susţinerilor părţilor
În fine, în măsura în care instanța are dubii asupra semnifi‐
cației reale a necontestării explicite a unor fapte relevante de către
partea căreia i se opun (bunăoară, reclamantul nu depune răspuns
la întâmpinare ori nu răspunde în cuprinsul acestuia susținerii
pârâtului, potrivit căreia a operat compensația, novația ori o remi‐
tere, fie și parțială, de datorie), ea este în drept să solicite părții
să‐și completeze susținerile, oral sau în scris, fiind astfel înlăturate
ambiguitățile cu privire la faptele a căror stabilire necesită sau nu
administrarea altor probe [prezumția judiciară îngăduită de
art. 255 alin. (2) NCPC fiind ea însăși o probă].

4.11. Dezbaterea cu privire la obiectul probaţiunii
Notăm, așadar, că, cel puțin atunci când susținerile părților
prezintă o anumită complexitate, este recomandat ca, anterior
încuviințării probelor, instanța să învedereze părților acele împre‐
jurări de fapt2 pe care le consideră relevante, precum și princi‐
palele chestiuni de fapt care vor trebui lămurite prin probele
1 A se vedea, în acest sens, A. Nicolae, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.),
2 În ceea ce privește dreptul aplicabil, art. 252 alin. (1) NCPC prevede că
instanța de judecată trebuie să ia cunoştință din oficiu de dreptul în vigoare în
România, regulă care dă expresie accepțiunii celei mai uzitate a adagiului iura
novit curia. Cu titlu de excepție, art. 252 alin. (2) NCPC prevede că textele care nu
sunt publicate în Monitorul Oficial al României sau într‐o altă modalitate anume
prevăzută de lege, convențiile, tratatele şi acordurile internaționale aplicabile în
România, care nu sunt integrate într‐un text de lege, precum şi dreptul
internațional cutumiar trebuie dovedite de partea interesată. A se vedea supra,
Capitolul II.
212
administrate [art. 14 alin. (4) și (5), art. 22 alin. (2) NCPC]1. După
cum am arătat deja pe larg2, în acest mod, instanța dă o eficiență
reală, iar nu doar declarativă și formală contradictorialității dezba‐
terilor, ajutând părțile să formuleze cereri utile în cauză, inclusiv
în ceea ce privește probațiunea. Cu alte cuvinte, dacă în prezența
unei instanțe „opace” părțile ar putea înclina spre a propune o
probațiune mai amplă decât cea cu adevărat necesară, pentru a
acoperi toate posibilitățile ulterioare de apreciere, o conduită
activă și transparentă a instanței, orientată spre stabilirea punc‐
telor de fapt și de drept litigioase, va duce la o concentrare și rațio‐
nalizare a dezbaterilor, urmând a fi administrate doar probele
care sunt concludente și utile cauzei. În acest fel, se dă eficiență și
dreptului părților la desfășurarea procesului într‐un termen optim
și previzibil [art. 6 alin. (1) NCPC].

4.12. Scurte observaţii asupra succesiunii actelor procesuale
la începutul cercetării procesului, din perspectiva încuviinţării
probatoriului
Instanța se pronunță motivat asupra cererilor de probe for‐
mulate, de regulă, în etapa scrisă [ori, în cazurile limitativ pre‐
văzute de art. 254 alin. (2) NCPC, ulterior, în cursul procesului],
desigur, în urma dezbaterilor contradictorii purtate cu privire la
admisibilitatea și concludența probelor propuse [art. 255 alin. (1)
NCPC].
Discutarea probelor nu este însă primul act de procedură în‐
făptuit în cursul cercetării procesului, după cum rezultă și din enu‐
merarea, desigur, orientativă, dar nicidecum aleatorie, cuprinsă în
1 Învederăm, de altfel, că, încă din anul 1900, procedura civilă obliga instanța
„ca prin întrebări puse părților să deslușească punctele nelămurite ale pricinei”
[art. 95 alin. (1) C. pr. civ. 1865, modificat în anul 1900], de unde rezultă că teama
de a adresa întrebări lămuritoare (desigur, sub spectrul nejustificat al „antepro‐
nunțării”) nu are niciun fundament, nici măcar sub imperiul vechii legislații și cu
atât mai puțin în prezent.
2 A se vedea supra, Capitolul III.
213
Considerăm că, în primul rând, instanța trebuie să supună
dezbaterii contradictorii a părților verificarea competenței sale și
să se pronunțe motivat asupra eventualelor excepții invocate de
părți sau din oficiu, prin încheiere interlocutorie, potrivit
art. 130‐131 NCPC.
Ulterior, instanța va examina celelalte excepții procesuale
invocate de părți sau din oficiu1, ceea ce poate implica o dezbatere
separată asupra probelor propuse în susținerea, respectiv comba‐
terea excepției, întrucât, de regulă, instanța se pronunță mai întâi
asupra excepțiilor procesuale care fac inutilă, în tot sau în parte,
administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei
[art. 248 alin. (1) NCPC]. Drept urmare, trebuie încuviinţate și
administrate în mod prioritar probele necesare pentru soluţionarea
excepţiei, urmând ca instanța să se pronunțe asupra acesteia înainte
de a da cuvântul asupra probelor (adiționale2) necesare pentru
soluționarea fondului. Unirea excepției cu administrarea probelor
sau cu fondul cauzei rămâne, în concepția Codului, o măsură cu
caracter de excepție (deși frecvent uzitată în practica judiciară,
inclusiv în ipoteze neavute în vedere de legiuitor3), fiind permisă
1 A se vedea supra, Capitolul III.
2 Desigur, nu poate fi exclus ca proba necesară pentru soluționarea excepției
procesuale să fie în continuare utilă și cu ocazia examinării fondului raportului
juridic litigios.
3 În mod relativ frecvent, instanțele dispun unirea excepției cu fondul atunci
când argumentele necesare pentru soluționarea acesteia antamează într‐o

anumită măsură fondul cauzei. În aceste situații trebuie însă examinat cu atenție
dacă suntem în prezența unei veritabile excepții procesuale ori a unei apărări de
fond, care urmează a fi recalificată ca atare, acesta fiind remediul corect (art. 152
NCPC). În măsura în care este vorba despre o veritabilă excepție procesuală, este
preferabil ca instanța să o soluționeze motivat, chiar dacă din motivarea încheierii
interlocutorii rezultă anumite dezlegări și cu privire la aspecte de fond. Aceasta
întrucât dezlegarea unor chestiuni litigioase, nu neapărat de ordin procedural, ci
și de ordin substanțial, este permisă de formularea generală a art. 235 teza a II‐a
NCPC, iar instanța se dezînvestește de aspectul dezlegat, nefiind posibilă reve‐
nirea asupra lui, motiv pentru care nu poate fi în niciun fel vorba despre o
„antepronunțare”, ci chiar despre o „pronunțare” care leagă instanța în cursul
ulterior al procesului. În plus, am arătat pe larg și nu mai revenim la faptul că, în
concepția noului Cod, instanța trebuie să se manifeste deschis în cursul
214
doar atunci când probele necesare pentru judecarea excepțiilor
sunt comune cu cele necesare pentru finalizarea etapei cercetării
procesului sau, după caz, pentru soluționarea fondului [art. 248
alin. (4) NCPC]1.
Tot în contextul măsurilor prealabile discutării și încuviințării
probelor, art. 237 alin. (2) pct. 2 NCPC menționează examinarea
cererilor de intervenție formulate de părți sau de terțe persoane,
desigur, în măsura în care aceste cereri au fost formulate în etapa
scrisă ori chiar la debutul cercetării procesului [cu privire la
propunerea probelor în contextul formulării cererilor de inter‐
venție, a se vedea art. 65 alin. (2) și (3), art. 69 alin. (3), art. 74
alin. (2) și (3), art. 77 alin. (2) NCPC].

4.13. Necesitatea indicării precise a probelor solicitate
Dispozițiile noului Cod urmăresc o concentrare a probațiunii,
pentru a se evita surprinderea adversarului prin probe propuse (și
administrate) tardiv. Instanța va pune în discuția părților probele
a căror administrare a fost cerută în etapa scrisă a procesului,
respectiv a probelor cerute ulterior, în condițiile art. 254 alin. (2)
NCPC.
Probele se cer de către reclamant prin cererea de chemare în
judecată [art. 194 lit. d)] și de către pârât prin întâmpinare
[art. 205 alin. (2) lit. d)], sub sancțiunea decăderii [art. 208 alin. (2)
şi art. 254 alin. (1)].
Considerăm că reclamantul este în drept să propună prin
răspunsul la întâmpinare acele probe a căror necesitate a rezultat
din întâmpinarea formulată de pârât, iar soluția este rațională,
întrucât nu se poate cere reclamantului ca, chiar la momentul
dezbaterilor și să pună în discuție probleme de fapt sau de drept, chiar dacă
transpare părerea sa provizorie asupra chestiunilor invocate, despre „antepro‐
nunțare” putând fi vorba doar dacă judecătorul, prealabil discutării unei ches‐
tiuni, o pune în discuție de așa manieră încât rezultă fără echivoc că părerea sa
este definitiv formată, nefiind dispus spre a examina în mod real argumentele
părților.
1 Pentru amănunte, a se vedea Al. Suciu, op. cit., pp. 43‐44.
215
formulării cererii, să anticipeze probele ce vor fi necesare în
contraprobă faţă de apărările expuse și de probele cerute de pârât
în cuprinsul întâmpinării. De vreme ce răspunsul la întâmpinare
este obligatoriu, acest drept constituie totodată o obligație, așa
încât reclamantul nu va mai putea cere probele a căror necesitate
a rezultat din întâmpinare într‐un stadiu ulterior al procesului. În
ceea ce privește temeiurile juridice care ar putea fi invocate în
sprijinul acestei soluții, pe lângă finalitatea instituției răspunsului
la întâmpinare, ar putea fi luate în considerare atât dispozițiile
art. 254 alin. (2) pct. 2 NCPC, aplicabil prin analogie, în temeiul
unui argument a fortiori (de vreme ce este permisă propunerea
unor probe a căror necesitate a rezultat din cercetarea procesului,
cu atât mai mult trebuie permis reclamantului să propună încă în
etapa scrisă acele probe a căror necesitate rezultă din cunoașterea
apărărilor formulate și probelor invocate de pârât prin întâm‐
pinare), cât și cele ale art. 254 alin. (2) pct. 4 NCPC, neputându‐se
considera, în principiu, că administrarea unei probe suplimentare
propuse prin răspunsul la întâmpinare ar duce la o amânare supli‐
mentară a judecății, față de situația în care proba ar fi fost propusă
dintru început, în cuprinsul cererii de chemare în judecată.
Decăderea poate fi invocată și de instanță din oficiu1 (vom
vedea însă că tot la inițiativa instanței, în exercițiul prerogativelor
care îi sunt conferite în această materie, decăderea poate fi înlătu‐
rată), câtă vreme simplul acord tacit al părții adverse cu privire la
proba propusă tardiv nu este suficient; potrivit art. 254 alin. (2)
pct. 5 NCPC, probele pot fi propuse și peste termen, dacă există
acordul expres al tuturor părților, ceea ce reprezintă o manifestare
specifică a principiului disponibilității2, similară soluției alese de
legiuitor în privința modificării peste termen a cererii de chemare
în judecată [art. 204 alin. (3) NCPC]. În ambele cazuri, legiuitorul a
conciliat posibilitatea instanței de a lua în considerare din oficiu
1 În acest sens, a se vedea: M. Tăbârcă, op. cit., 2013, vol. II, op. cit.,
pp. 292‐293; G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 423.
2 În sensul opiniei expuse în text, cu o argumentație amplă, a se vedea
V. Dănăilă, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 569.
216
decăderea cu dreptul părților de a dispune (expres) de aspecte
esențiale privind soarta procesului, precum modificarea cererii
introductive de instanță ori încuviințarea probelor. De menționat
însă este faptul că acordul părților vizează doar înlăturarea sanc‐
țiunii decăderii, fără a obliga instanța să accepte administrarea
probei dacă aceasta nu este admisibilă și nu consideră că este de
natură să ducă la soluționarea procesului, conform cerințelor
rezultând din dispozițiile art. 255 alin. (1) NCPC.
Pentru a nu se eluda termenele de decădere prevăzute de lege
și pentru a permite părții adverse o apărare eficientă, cunoscând
în mod real probele care i se opun, este imperios necesar ca partea
care propune o probă să o indice cât mai exact, indicând fie și
rezumativ înscrisurile care urmează a fi depuse în cadrul proba‐
țiunii, martorii a căror audiere se solicită, expertizele care se
solicită a fi administrate și, fie și orientativ, obiectivele generice ale
acestora, explicându‐se, totodată, care sunt faptele ce urmează a fi
probate. Așadar, nu sunt suficiente mențiuni precum „solicităm
probele cu înscrisuri, martori, interogatoriu și expertiză tehnică”,
asemenea formule imprecise echivalând cu nepropunerea în
termen a probelor1. Totuși, apreciem că, de exemplu, în ceea ce
privește proba cu martori, atunci când este vorba de un număr
mare de persoane care au asistat la producerea faptului generator
al raportului juridic dedus judecății sau al unuia conex de natură
să conducă la dezlegarea cauzei, indicarea faptului ce se dorește a
fi probat și a împrejurării că vor fi propuși o parte dintre cei
prezenți la producerea lui este suficientă pentru ca solicitarea în
probațiune să fie determinabilă, aceștia putând fi indicați în
concret la momentul discutării probei. Aceasta cu atât mai mult cu
cât judecătorul ar putea dispune administrarea unei astfel de
probe din oficiu, solicitând concursul părților în identificarea
martorilor despre care se face vorbire în actul de procedură prin
care au fost propuși (cerere de chemare în judecată, întâmpinare,
răspuns la întâmpinare etc.), dacă apreciază, desigur, că ascultarea
lor ar duce la aflarea adevărului în cauză.
1 În același sens, a se vedea V. Dănăilă, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de
217
Cel mai frecvent totuși, această problemă se ivește în cazul
probei cu înscrisuri, datorită manierei imprecise în care această
probă este propusă și, ulterior, încuviințată de instanță. Noua
reglementare urmărește să evite însă surprinderea adversarului
prin înscrisuri depuse tardiv, precum și tergiversarea judecății,
prin solicitarea imprecisă de amânare a judecății pentru „depu‐
nerea de înscrisuri” (neprecizate), situație în care, nu arareori, se
constată că la termenul acordat nu se mai depune niciun înscris.
Chiar dacă proba cu înscrisuri este încuviințată adesea într‐o
manieră imprecisă, generică („înscrisuri”), credem că instanța
trebuie să întrebe partea care sunt faptele ce urmează a fi probate,
nefiind suficiente mențiuni golite de conținut precum „înscrisuri
pe situația de fapt”1, precum și să ceară menționarea, fie și rezu‐
mativă, a înscrisurilor ce urmează a fi depuse. În caz contrar,
instanța nu poate exercita un veritabil control asupra concludenței
și utilității probei și nici nu are instrumente eficiente pentru a
limita în timp administrarea probei cu înscrisuri, prevenind
abuzul de drept, la care am făcut anterior referire.
Subliniem că, în cazul prezumţiilor judiciare (cf. art. 327 și
art. 329 NCPC), există o particularitate, în sensul că nu suntem în
prezența unei probe a cărei administrare ar trebui solicitată de
părți în anumite termene, după cum instanța, dacă dorește să
tragă o astfel de prezumție, nu trebuie să pună această chestiune în
discuţie și să dispună din oficiu „proba cu prezumţii judiciare”.
Credem că această soluție se impune, întrucât prezumția repre‐
zintă un raţionament întemeiat pe celelalte probe administrate în
cauză, raționament care are loc, de regulă, cu ocazia deliberării
asupra fondului și se reflectă în cuprinsul hotărârii pronunțate.
Astfel, prezumțiile reprezintă un instrument logic inerent stabilirii
1 Evident că înscrisurile, ca mijloace de probă, nu puteau privi situația de
drept, cel puțin nu în situația cea mai frecventă, în care este aplicabil dreptul
român, pe care instanța este obligată să îl cunoască – iura novit curia [art. 252
alin. (1) NCPC], regulă care se extinde, credem, și asupra dreptului Uniunii
Europene, publicat în condițiile cerute de lege. Situația este diferită în cazul în
care este aplicabil dreptul străin, care face obiectul probei în condițiile art. 253
NCPC și ale art. 2.562 NCC. A se vedea, pentru detalii, supra, Capitolul II, pct. 2.8.
218
situației de fapt, pe temeiul probelor administrate1, motiv pentru
care reținerea sau nu a unei prezumții judiciare va face obiectul
concluziilor pe fond ale părților, care vor solicita instanței să tragă
o anumită concluzie, cu privire la un fapt care nu este pe deplin
dovedit ori nu este privit de lege ca deplin dovedit2. Desigur,
instanța va avea în vedere dispozițiile art. 329 partea finală NCPC,
potrivit cărora prezumțiile judiciare pot fi primite numai în
cazurile în care legea admite dovada cu martori.
Situația este însă diferită în cazul prezumțiilor legale, instanța
fiind datoare să pună în discuția părților incidența dispoziției
legale care instituie respectiva prezumție, chiar dacă niciuna
dintre părți nu s‐a referit la aceasta, pentru a preveni surprinderea
și pentru a permite părților să formuleze concluzii pe acest aspect.

4.14. Corelaţii cu procedura regularizării
În ceea ce ne privește, considerăm că instituirea expresă a
sancțiunii decăderii pentru nepropunerea în termen a probelor
[art. 208 alin. (2), art. 254 alin. (1) NCPC] este de natură să
1 S‐a arătat, de altfel, că prezumțiile n‐ar fi mijloace de probă, ci simple
raționamente, în vreme ce alți autori au arătat că cel puțin prezumțiile legale
trebuie socotite probe indirecte. A se vedea, pentru această discuție, Tr.C. Briciu,
în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., vol. I,
p. 782, precum și doctrina acolo citată.
2 Spre exemplu, potrivit art. 310 NCPC: „(1) Se socoteşte început de dovadă
scrisă orice scriere, chiar nesemnată şi nedatată, care provine de la o persoană
căreia acea scriere i se opune ori de la cel al cărui succesor în drepturi este acea
persoană, dacă scrierea face credibil faptul pretins. (2) Constituie început de
dovadă scrisă şi înscrisul, chiar nesemnat de persoana căreia acesta i se opune,
dacă a fost întocmit în fața unui funcționar competent care atestă că declarațiile
cuprinse în înscris sunt conforme celor făcute de acea persoană. (3) Începutul de
dovadă scrisă poate face dovada între părți numai dacă este completat prin alte
mijloace de probă, inclusiv prin proba cu martori ori prin prezumții”. Mai
învederăm că, potrivit art. 276 NCPC, înscrisurile sub semnătură privată pentru
care nu s‐au îndeplinit cerințele prevăzute la art. 274 și art. 275 vor putea fi
socotite ca început de dovadă scrisă. Pentru alte precizări cu privire la prezumțiile
legale, respectiv judiciare, a se vedea Tr.C. Briciu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae
(coord.), Noul Cod de procedură civilă…., op. cit., vol. I, pp. 782‐790.
219
înlăture incidența art. 200 alin. (3) NCPC, în cazul în care în
cuprinsul cererii de chemare în judecată nu se propun probe. Cu
alte cuvinte, nu este posibilă anularea cererii de chemare în jude‐
cată în etapa regularizării sub cuvânt că reclamantul nu a propus
probe, întrucât este posibil ca pârâtul să recunoască pretențiile
formulate, caz în care reclamantul ar putea cere pronunțarea unei
hotărâri în măsura recunoașterii, iar, în această ipoteză, problema
propunerii altor probe nu se mai pune (art. 436‐437 NCPC). După
cum s‐a relevat în mod just în literatura de specialitate1, există
situații în care sarcina probei este inversată, incumbând pârâtului,
precum în cazul litigiilor de muncă ori în cazul în prezumțiilor
legale relative, când sarcina probei este inversată. În tot cazul,
stabilirea probelor necesare a fi administrate implică parcurgerea
integrală a etapei scrise prevăzute de art. 201 NCPC, o dezbatere
contradictorie, precum și o veritabilă judecată cu privire la conse‐
cințele neprobării pretențiilor, respectiv apărărilor formulate. Ca
urmare, ea excedează verificării formale a cererii de chemare în
judecată pe care o impune lectura corectă a art. 200 NCPC (cu alte
cuvinte, judecătorul nu ar putea să verifice în acest stadiu dacă
este incidentă o regulă referitoare la inversarea sarcinii probei și,
în funcție de aceasta, să anuleze sau nu cererea pentru neindicarea
probelor, întrucât, procedând astfel, ar efectua o veritabilă jude‐
cată asupra fondului, cu încălcarea principiului contradictorialității).
Situația este însă parțial diferită în cazul propunerii imprecise
a unor probe indicate doar generic (în mod deliberat ori din
neglijență), precum am ilustrat în text. În acest caz, instanța este în
drept să ceară părții să desemneze într‐o manieră rezonabilă atât
proba propusă, cât și teza probatorie. Folosim termenul „rezo‐
nabil”, întrucât nu credem că este cazul ca partea să fie obligată să
enumere fiecare înscris (anexat cererii) și nici să detalieze obiec‐
tivele expertizei propuse, întrucât aceste aspecte pot fi clarificate
în mod suplimentar la termenul de încuviințare a probelor. Ar fi,
1 A se vedea: Gh. Florea, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de
procedură civilă…., op. cit., vol. I, p. 563; G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 420.
220
așadar, suficient, bunăoară, ca partea să arate că solicită proba cu
expertiză topometrică pentru identificarea terenului la care se
referă cererea. În principiu, nu credem însă că, din perspectiva exi‐
genței proporționalității care trebuie să existe între sancțiunea
anulării cererii ca informă (prin definiție, foarte gravă și aducând o
restrângere, fie și temporară, dreptului de acces liber la justiție) și
gravitatea abaterii, imprecizia felului în care se solicită probe ar fi
de natură să justifice anularea cererii în procedura regularizării,
fiind preferabilă aplicarea ulterioară a sancțiunii decăderii1. Aceasta
cu atât mai mult cu cât judecătorul poate dispune administrarea
unor probe din oficiu.

4.15. Încheierea de încuviinţare a probelor
În ceea ce privește încheierea de încuviințare a probelor,
aceasta „va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de
probă încuviințate, precum şi obligațiile ce revin părților în
legătură cu administrarea acestora” [art. 258 alin. (2)]. Desigur,
față de multitudinea încheierilor de acest gen, pronunțate în cursul
unei ședințe de judecată, este rezonabil să spunem că toate
elementele arătate de text trebuie indicate limpede (îndeosebi
faptele ce urmează a fi dovedite trebuie conturate clar, iar
martorii, precis identificați), dar în mod concis. Este totodată
suficient, față de prevederile art. 255 alin. (1) NCPC, ca instanța să
arate că probele sunt „admisibile și concludente” fiind, așadar: a)
legale și verosimile; și b) de natură să ducă la soluționarea
procesului, fiind totodată utile cauzei.
Obligația de motivare este însă mai întinsă atunci când se
poartă dezbateri contradictorii asupra admisibilității, ca și atunci
când instanța respinge o probă ca neconcludentă.
1 Pentru alte detalii cu privire la procedura de regularizare, a se vedea:
A.‐A. Chiș, Procedura prealabilă a medierii…, op. cit., p. 47 și urm.; Gh.‐L. Zidaru,
Unele aspecte privind regularizarea cererii de chemare în judecată și noua
reglementare a taxelor judiciare de timbru, în RRDP nr. 3/2013, p. 149 și urm., și,
într‐o formă actualizată, disponibilă pe www.inmlex.ro și pe www.juridice.ro.
221
4.16. Neconcludenţa probei din perspectiva problemei de
drept ridicate în speţă
Câteva observații adiționale se impun cu privire la această din
urmă ipoteză: cum va proceda instanța dacă cererea (sau un anu‐
mit capăt de cerere) va fi oricum respinsă, indiferent dacă faptele
alegate de reclamant sunt sau nu reale, întrucât acestea, chiar dacă
ar fi probate, nu justifică în drept pretenția formulată?
Pentru a da un exemplu inspirat din practica judiciară, dacă
reclamantul cere anularea unui contract de vânzare imobiliară,
sub cuvânt că prețul de 200.000 euro ar fi derizoriu, cel real fiind
de 300.000 euro, este destul de limpede că nu suntem în prezența
unui preț derizoriu, în sensul art. 1.665 alin. (2) NCC, care ar
justifica anulabilitatea contractului (cel puțin ca vânzare) pentru
lipsa contraprestației; în măsura în care reclamantul nici măcar nu
a susţinut că a fost indus în eroare cu privire la valoare, prin ma‐
nopere viclene, ori, după caz, că pârâtul a profitat de starea sa de
nevoie, de lipsa sa de experiență ori de cunoștințe, instanța nu
dispune nici de un temei factual suficient (alegat, desigur; pro‐
blema probei este subsecventă) pentru a pune în discuție recali‐
ficarea cererii, ca tinzând la anulare pentru dol (art. 1.214 NCC) ori
pentru leziune (art. 1.221 NCC).
În acest caz, administrarea probei cu expertiză tehnică imo‐
biliară este în esență neconcludentă, întrucât, chiar dacă s‐ar do‐
vedi că imobilul avea o valoare de 300.000 euro la data vânzării,
aceasta nu ar avea nicio consecință asupra valabilității contractului,
neputându‐se susține, în drept, că suma de 200.000 euro ar repre‐
zenta un preț derizoriu.
La fel, în cazul în care se propune proba cu expertiză contabilă
pentru determinarea unui prejudiciu cauzat printr‐o pretinsă
faptă ilicită, însă instanța constată că, în mod vădit, respectiva
faptă are caracter licit, fiind în acord cu ordinea de drept, proce‐
dează corect instanța dacă administrează totuși proba respectivă?
Chiar dacă la prima vedere răspunsul ar fi pozitiv, în această ipo‐
teză instanța va avea în vedere la motivarea soluției de respingere
222
doar lipsa caracterului ilicit al faptei, existența prejudiciului
devenind nerelevantă; ca atare, post factum, se va constata că s‐a
pierdut timp și s‐au cheltuit bani pentru administrarea unei probe
care nu a servit la soluționarea cauzei.
De asemenea, dacă locatarul cere proba cu expertiză pentru a
dovedi contravaloarea unor îmbunătățiri aduse bunului închiriat,
în lipsa acordului prealabil al locatorului, instanța ar trebui să
pună, în prealabil, în discuție necesitatea probării acestui acord [cf.
art. 1.823 alin. (1) NCC] și, în lipsa acestei probe, să respingă ca
neconcludentă proba cu expertiză, care nu poate influența cu
nimic soluția în cauză.
Argumentul principal pentru a încuviința totuși proba în astfel
de situații ar fi că, altminteri, instanța s‐ar antepronunţa, exami
narea temeiniciei pretenţiei formulate urmând a avea loc doar după
închiderea dezbaterilor asupra fondului.

4.17. Evaluarea concludenţei probei se raportează la un
model juridic. Necesitatea pregătirii temeinice a cauzei din
această perspectivă
Totuși, conducerea rațională a procesului implică cu nece‐
sitate ca judecătorul să urmărească un model juridic [după cum
am arătat deja, acesta poate fi reprezentat de calificarea juridică
propusă de titularul cererii sau, în condițiile art. 22 alin. (4) NCPC,
de calificarea juridică restabilită, în mod corect, de instanță, în
urma dezbaterilor purtate asupra acestei chestiuni] la care trebuie
să raporteze faptele introduse de părți în proces, pentru a vedea
care dintre acestea sunt relevante, fiind susceptibile de a fi sub‐
sumate în ipotezele normelor juridice aplicabile în cauză. Numai
faptele relevante, cu privire la care se constată, în urma unui exa‐
men ipotetic, că stabilirea lor ar influența soluționarea procesului,
constituie obiectul probațiunii; ca atare, numai probele suscep‐
tibile de a duce la lămurirea respectivelor fapte sunt concludente.
Așadar, examinarea concludenței, la care judecătorul cauzei
este obligat [cf. dispozițiile tranșante ale art. 258 alin. (1), cu refe‐
223
rire la art. 255 NCPC], nu poate fi disociată de o prefigurare preli‐
minară a modelului juridic ce va fi avut în vedere la soluționarea
cauzei. Mai ales judecătorul primei instanțe trebuie să depună
diligențe pentru a face această operațiune mentală încă din stadiul
incipient al dosarului și, în orice caz, la începerea cercetării proce‐
sului, întrucât, în caz contrar, verificarea competenței, soluționa‐
rea excepțiilor procesuale și încuviințarea probatoriului vor avea
loc pe temeiul unor premise logice neclare, existând riscul unor
încheieri intermediare greșite și al unor măsuri neadecvate, care
nu pregătesc în bune condiții dezbaterea în fond a procesului și
nici soluționarea temeinică și legală a cauzei. Altfel spus, judecă‐
torul nu poate avea o conduită pasivă, rezumându‐se la a da curs
cererilor părților și la a examina aspectele de fapt și de drept
relevante doar după închiderea dezbaterilor, întrucât, procedând
în acest mod, ar putea descoperi că au fost administrate o serie de
probe inutile și că, dimpotrivă, nu au fost administrate toate
probele necesare aflării adevărului – pentru a nu mai vorbi despre
faptul că nici obligația de a stabili calificarea juridică exactă a
cererii [art. 22 alin. (4)], nici obligația de a pune în discuția părților
împrejurările de fapt și de drept relevante, solicitând părților
clarificările necesare [art. 14 alin. (5) și (6), art. 22 alin. (2)], nu pot
fi exercitate dacă judecătorul examinează problemele de drept din
dosar doar cu ocazia deliberării.
Pentru motivele expuse, credem că judecătorul este dator să
examineze concludența probelor solicitate inclusiv din perspectiva
temeiului juridic incident, stabilind dacă faptele ce se solicită a fi
probate sunt sau nu relevante pentru aplicarea legii în cauză. În
caz negativ, se impune ca proba să fie respinsă ca neconcludentă1.
1 Desigur, procedând astfel, judecătorul trebuie să manifeste o anumită
prudență, întrucât în prezența unei probleme de drept controversate în doctrină
și jurisprudență, dacă proba ar putea fi relevantă din perspectiva unei
interpretări pe care judecătorul cauzei nu o împărtășește (dar care nu este
nerezonabilă), este preferabilă administrarea ei. Prin urmare, proba ar trebui
respinsă numai dacă este evident neconcludentă, din perspectiva calificării
juridice incidente.
224
4.18. Motivarea respingerii probei, premisă a exercitării
controlului judiciar
Cum va motiva instanța această măsură? O motivare exhaus‐
tivă nu apare ca posibilă, de vreme ce ea ar presupune, într‐o anu‐
mită măsură, o antamare a fondului ce ar putea constitui, uneori, o
veritabilă exprimare a părerii asupra soluției ce va fi dată în cauză,
deci o antepronunțare, în sensul art. 42 alin. (1) pct. 1 NCPC. Ar
urma, așadar, ca motivarea soluției de respingere a probei să aibă
loc în doi timpi: într‐o primă etapă, în cuprinsul încheierii de respin
gere a probei, instanța se va rezuma să arate că proba nu este con‐
cludentă, prin raportare la obiectul cauzei, precum și la celelalte
probe administrate, respectiv care se vor administra. Într‐o a doua
etapă însă, instanța este obligată ca, în cuprinsul hotărârii pronun
ţate, să motiveze detaliat care sunt considerentele de drept pentru
care proba nu putea duce la soluționarea cauzei, întrucât soluția
de respingere a unei probe este supusă controlului judiciar, nefi‐
ind lăsată la aprecierea discreționară a instanței de fond. Chiar
dacă în mod tradițional se vorbește despre un drept suveran de
apreciere al instanței de fond asupra probelor încuviințate și
administrate, această apreciere trebuie să se exercite într‐o ma‐
nieră diligentă, cu luarea în considerare a bunelor practici rezul‐
tate dintr‐un exercițiu îndelungat al profesiei, cu bună‐credință și
urmărind realizarea scopului probațiunii, anume aflarea adevă‐
rului, deslușirea adevăratelor raporturi dintre părți. Respectarea
acestor criterii poate fi verificată numai pe temeiul unui raționa‐
ment judiciar explicit, care să justifice în fapt și în drept soluția
dată cererii de probe. În caz contrar, respingerea nemotivată și,
finalmente, greșită a unei probe ce ar fi fost necesară pentru afla‐
rea adevărului este de natură să producă o vătămare părții care a
propus‐o, aceasta fiind în drept să exercite calea de atac de re‐
formare deschisă de lege și să invoce nulitatea încheierii, res‐
pectiv, în mod derivat, a hotărârii pronunțate în cauză.

225
4.19. Lămurirea temeinică a situaţiei de fapt
Trebuie, așadar, încuviințate toate probele solicitate în con‐
dițiile legii și care sunt necesare aflării adevărului, fiind de evitat
soluția comodă a respingerii unor probe a căror administrare ne‐
cesită un efort din partea instanței (care constă, e.g., în fixarea
obiectivelor expertizei, audierea martorului, formularea unor
întrebări pertinente și consemnarea corectă a răspunsurilor aces‐
tuia, luarea interogatoriului, reformularea și explicitarea între‐
bărilor formulate de parte, formularea unor întrebări din oficiu
etc.). Raționamentul judiciar întemeiat pe o situație de fapt sta‐
bilită superficial și lacunar este îndoielnic, întocmai ca și soluția
pronunțată1.
1 Menționăm doar incidental, întrucât excedează într‐o anumită măsură
temei aici discutate, că trebuie evitată tendința nemotivării sentinței (îndeosebi)
sau deciziei (instanței de apel) în ceea ce privește situația de fapt. Situația de fapt
trebuie reținută în concret, cu trimiteri concrete la piesele dosarului. Ceea ce
contează nu este menționarea etapizată a înscrisurilor care au fost depuse la
fiecare termen de judecată, respectiv de fiecare parte (practică uzitată în unele
hotărâri judecătorești, dar pe care o socotim greșită, pentru că hotărârea nu este
un rezumat al celor petrecute de‐a lungul procesului, dublând încheierile de
ședință, și nu trebuie să devină prolixă, prin detalii inutile cu privire la chestiuni
care rezultă din dosar), nici existența unei enumerări cuprinzătoare a înscri‐
surilor depuse (practică mai puțin dăunătoare, dar în esență inutilă, întrucât
nimeni nu citește acel opis), ci o analiză punctuală, dar concretă și motivată a
acelor acte din dosar care servesc la stabilirea situaţiei de fapt. Exceptând cauzele
foarte simple, stabilirea situației de fapt nu se poate face prin trimiteri foarte
generale, precum „din înscrisurile depuse/din probele administrate rezultă că…”,
fără alte circumstanțieri, întrucât în această manieră reținerea situației de fapt
apare ca nemotivată, îndeosebi în cazurile în care susținerile părților cu privire la
situația de fapt nu concordă, iar probatoriul administrat nu converge limpede
spre o concluzie unică. În măsura în care situația de fapt este reținută în mod
corect, exhaustiv (trebuie totuși evitate detalii care, fără a servi la elaborarea
raționamentului juridic subsecvent, îngreunează excesiv lectura hotărârii,
instanța fiind, așadar, ținută să rețină doar faptele relevante, iar nu să facă o
înșiruire nediferențiată a tuturor faptelor aflate într‐o legătură oarecare cu
litigiul), cu trimiteri concrete la probele administrate [cf. art. 264 alin. (1) NCPC,
potrivit căruia „instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe
toate în ansamblul lor”], ulterior devine facilă aplicarea în concret a normelor
juridice la situația de fapt expusă, precum și înlăturarea motivată a susținerilor și
226
4.20. Statuarea asupra admisibilităţii probei
Deși încheierea de încuviințare a probelor este dată în mod
uzual ca exemplu de încheiere preparatorie1, asupra căreia instanța
argumentelor care nu au fost reținute de instanță [cf., cu privire la motivarea
hotărârii judecătorești, art. 425 alin. (1) lit. b) NCPC]. În mod natural, odată
reținută cum se cuvine și în mod corect situația de fapt, considerentele în drept
vor fi concrete, pertinente, particularizate la împrejurările din dosar, iar hotă‐
rârea nu va mai cuprinde pasaje întregi de reproduceri din manuale de drept
destinate cu precădere studenților (e.g., nu este necesară copierea a două pagini
despre tranzacție dintr‐un manual de drept procesual civil pentru a pronunța o
hotărâre de expedient), nici citarea in extenso a jurisprudenței Curții Europene a
Drepturilor Omului sau a Curții de Justiție a Uniunii Europene (care trebuie mai
degrabă aplicată în spiritul ei, decât citată pe larg, pentru a face o paradă de
cunoștințe), nici inserarea unor definiții uzuale și de nimeni contestate. Ținem, de
asemenea, să remarcăm că nu este recomandabilă și, în orice caz, nu este con‐
formă cu exigențele legii preluarea întocmai (de regulă, prin scanare, uneori chiar
prin copiere) a susținerilor cuprinse în cererea introductivă de instanță, respectiv
în întâmpinare, întrucât art. 425 alin. (1) lit. b) NCPC prevede fără echivoc că
aceste susțineri vor fi evocate doar „pe scurt”, fără detalii inutile, pentru a permite
cititorului să deslușească limitele învestirii și esența pretențiilor și apărărilor
formulate – și, adăugăm noi, chiar judecătorului care motivează hotărârea,
întrucât acesta trebuie să structureze, prin esențializare, motivele cărora trebuie
să le răspundă. Cel care dorește să lectureze pe larg cererile părților o va face în
mod direct, neavând nevoie de reproducerea servilă a acestora în cuprinsul
hotărârii judecătorești. Cu alte cuvinte, raportându‐ne la structura uzuală a consi‐
derentelor, esența motivării se regăsește după fraza tip „analizând materialul
probator, instanţa reţine…” (sau orice expresie echivalentă), în vreme ce partea ce
precede este doar o introducere, care nu ar trebui să depășească decât în mod
excepțional, ca întindere, partea centrală a motivării și care, în fond, este cea care
reflectă ce a reținut instanța și care sunt motivele care justifică soluția cuprinsă în
dispozitiv. Pentru o amplă și pertinentă expunere referitoare la motivarea
hotărârilor judecătorești, a se vedea A. Nicolae, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae
(coord.), Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., vol. I, pp. 922‐935, precum și
doctrina și jurisprudența acolo citate.
1 Mai recent, a se vedea: V. Dănăilă, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de proce
dură civilă…, op. cit., vol. I, p. 579; M. Tăbârcă, op. cit., 2013, vol. II, p. 233, unde se
susține chiar că încheierea ar avea caracter preparatoriu, chiar dacă partea
adversă se opune, invocând inadmisibilitatea probei. În alt loc (p. 304), autoarea
arată totuși că unicul motiv pentru care instanța ar putea reveni asupra unor
dovezi încuviințate „îl constituie faptul că administrarea acestora nu mai este
necesară”, afirmație care susține cele expuse de noi în text: instanța nu poate
227
poate reveni motivat, în realitate, trebuie operată o distincţie între
chestiunile admisibilităţii, respectiv concludenţei/utilităţii probei.
În ceea ce privește admisibilitatea probei, considerăm că în
cheierea are caracter interlocutoriu, atât în situația – mai evidentă –
în care există o dezbatere contradictorie cu privire la admisibilitate,
una dintre părți cerând instanței să nu încuviințeze o anumită
probă, întrucât este contrară legii, cât și în situația în care instanța
încuviințează proba în lipsa unei astfel de contestări, afirmând –
implicit, dar logic necesar – că proba este admisibilă potrivit legii. În
ipoteza contestării admisibilității, suntem în prezența unei „ches‐
tiuni litigioase”, în sensul art. 235 teza a II‐a NCPC, iar instanța
trebuie să motiveze explicit de ce consideră proba admisibilă sau,
dimpotrivă, cu trimitere la temeiurile de drept aplicabile.
Așadar, numai în ceea ce privește concludenţa probei se poate
susține că încheierea are caracter preparatoriu, cu precizarea că
instanța nu poate reveni în mod necondiționat asupra unei probe
anterior încuviințate, ci numai „dacă, după administrarea altor
probe, apreciază că administrarea vreuneia nu mai este necesară.
Instanța este însă obligată să pună această împrejurare în discuția
părților” (art. 259 NCPC). Simetric invers, în cazul în care o probă a
fost inițial respinsă ca neconcludentă/inutilă cauzei, iar ulterior
instanța o încuviințează, ar trebui să arate elementele de noutate
ori cel puțin rațiunile1 care au determinat revenirea asupra solu‐
ției inițiale.

4.21. Conduita instanţei în cazul în care partea îndreptăţită
nu se opune administrării probei
O chestiune frecvent discutată în doctrină privește conduita
instanței în situația în care o parte propune proba testimonială în
reveni asupra statuării sale referitoare la admisibilitatea probei, ci poate
reaprecia numai concludența și utilitatea acesteia.
1 Nu excludem ca reaprecierea probei să nu se datoreze unor împrejurări
noi, iar instanța pur și simplu să‐și fi dat seama că a greșit când a respins proba ca
neconcludentă. Într‐o asemenea situație, credem că este preferabil ca proba să fie
totuși pusă din nou în discuție, încuviințată și administrată.
228
împrejurări în care o normă imperativă de ordine privată interzice
această probă [cum ar fi dovedirea unui act juridic al cărui obiect
are o valoare mai mare de 250 lei ori împotriva sau peste ceea ce
cuprinde un înscris, cf. art. 309 alin. (2) teza I și alin. (5) NCPC]:
este instanța ținută să învedereze părții interesate că are dreptul
să se opună administrării acestei probe, în exercitarea atribuției
prevăzute de art. 7 alin. (1) NCPC, sau, dimpotrivă, o atare interven‐
ție este în contradicție cu rolul judecătorului în aflarea adevărului,
întrucât restrânge posibilitățile probatorii, în loc să le extindă?
Judecătorul nu este dator să învedereze părții posibilitatea de a
se opune probei, întrucât în discuție este o normă de ordine privată,
a cărei încălcare poate fi invocată doar de către partea interesată.
Dacă ar pune în vedere părții interesate că se poate opune unei
probe la care poate și achiesa tacit ori, de pildă, că poate invoca
excepția prescripției extinctive, în condițiile prevăzute de art. 2.512
alin. (1) și art. 2.513 NCC, judecătorul ar încălca principiul neutra‐
lității și s‐ar transforma în avocatul unei părți, furnizându‐i un
mijloc de apărare care provoacă celeilalte părți un dezavantaj ne‐
mijlocit, prin respingerea cererii ca prescrisă ori a probei propuse
ca inadmisibilă (ceea ce poate determina, mediat, pierderea pro‐
cesului).
În ceea ce privește acordul tacit la care se referă art. 309
alin. (4) pct. 4 NCPC, acesta nu poate fi dedus din simpla absență la
termen a părții adverse, ci presupune ca partea care este prezentă
la propunerea probei testimoniale să nu formuleze obiecțiuni, ba
mai mult, eventual să propună alt martor în contraprobă. În sine,
absența părții la termenul la care se încuviințează proba constituie
o conduită echivocă, care nu poate valora acord expres. Cel mult,
instanța ar putea să acorde un termen pentru ca partea care
lipsește să‐și exprime un punct de vedere (fără a fi însă obligată să
o facă), însă dacă partea nu răspunde, tăcerea nu poate fi consi‐
derată acord tacit, în lipsa unei dispoziții legale similare cu cea
cuprinsă în art. 406 alin. (4) teza finală NCPC. În consecință, proba
va fi respinsă ca inadmisibilă, aplicarea normei supletive fiind obli
gatorie, dacă părţile nu au derogat de la ea.
229
4.22. Limitele obligaţiei judecătorului de a pune în vedere
părţilor drepturile și obligaţiile ce le revin în proces
Prin urmare, art. 7 alin. (2) NCPC trebuie interpretat în sensul
că se referă, cu precădere, la obligația judecătorului de a învedera
părților incidența unor norme de ordine publică sau de a le aduce
la cunoștință anumite drepturi al căror exercițiu este menit să
asigure liberul acces la justiție, precum dreptul de a cere, în con‐
dițiile legii, acordarea ajutorului public judiciar. În acest din urmă
caz, dacă judecătorul învederează titularului cererii incidentale ori
adiționale1 că poate formula cerere de ajutor public judiciar, sub
forma scutirii, reducerii ori eșalonării taxei judiciare de timbru, el
nu face altceva decât să asigure caracterul efectiv al dreptului de
acces liber la justiție, fără ca această măsură să dezavantajeze în
mod necuvenit partea adversă, care n‐ar putea invoca un interes
legitim ca cel care l‐a chemat în judecată să nu beneficieze de
ajutor public judiciar. Pentru a rămâne în sfera probelor, aceleași
considerente sunt valabile atunci când partea nu este în măsură să
suporte costurile unei expertize, iar judecătorul îi pune în vedere
dreptul de a solicita ajutor public judiciar.

4.23. Principiul nemijlocirii
În acest context, nu ne propunem să examinăm în detaliu
regulile referitoare la administrarea probelor, acestea fiind tratate
în mod amplu în alte lucrări, ci numai anumite aspecte care
1 În cazul cererii de chemare în judecată netimbrate sau insuficient timbrate,
„reclamantului i se pune în vedere, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I din Codul
de procedură civilă, obligația de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanță
şi de a transmite instanței dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de
cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanței. Prin aceeaşi comunicare
instanța îi pune în vedere reclamantului posibilitatea de a formula, în condițiile
legii, cerere de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru, în termen
de 5 zile de la primirea comunicării” [art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013
privind taxele judiciare de timbru]. Prin urmare, și în acest caz i se pune în vedere
reclamantului dreptul de a formula cerere de ajutor public judiciar, însă
comunicarea are loc în scris.
230
prezintă o conexiune mai accentuată cu rolul judecătorului. Acest
din urmă rol este preeminent în administrarea probatoriului, care
se face, de regulă, în fața instanței sesizate [principiul nemijlocirii –
art. 260 alin. (1) NCPC; de la această regulă există excepția, nesem‐
nificativă din punctul de vedere al aplicării practice, a adminis‐
trării probelor prin avocați – art. 366 și urm. NCPC, precum și
instituția comisiei rogatorii – art. 261 alin. (2)‐(5) NCPC], în camera
de consiliu, dacă legea nu dispune altfel [însă, potrivit art. XII din
Legea nr. 2/2013, dispozițiile noului Cod de procedură civilă
privind cercetarea procesului în camera de consiliu se aplică doar
proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016, în vreme
ce în cazul celor pornite anterior cercetarea procesului are loc în
ședință publică]1.

4.24. Ordinea administrării probelor
Ordinea în care vor fi administrate probele este stabilită de
instanță [art. 260 alin. (1) NCPC], probele urmând a fi administrate,
când este posibil, chiar în ședința în care au fost încuviințate.
Pentru administrarea celorlalte probe se va fixa termen, luându‐se
totodată măsurile ce se impun pentru prezentarea martorilor,
1 Dispozițiile art. 215 alin. (1) teza finală NCPC, referitoare la fixarea unor
intervale orare orientative pentru strigarea cauzelor, sunt în vigoare, ele nefiind
amânate prin dispozițiile Legii nr. 2/2013. Fixarea unor intervale orare
orientative pentru strigarea unor cauze ori grupe de cauze nu este indisolubil
legată de cercetarea procesului în camera de consiliu, ci poate contribui și la o
activitate mai rațională în cursul ședinței de judecată, precum și la menajarea
timpului avocaților, al părților și al martorilor. Deși în prezent acest text pare să
nu fie aplicat – deși nu întrevedem temeiul juridic pentru aceasta –, recomandăm,
cel puțin, ca în cazul în care se acordă termen pentru administrarea unor probe
precum interogatorii reciproce mai numeroase ori audierea mai multor martori,
în cauza respectivă să fie fixată și ora dezbaterilor, către finalul ședinței de
judecată, după ce vor fi fost rezolvate majoritatea pricinilor aflate pe lista de
ședință. Avantajele sunt evidente: instanța se va putea concentra pe adminis‐
trarea probatoriului, fără a resimți presiunea părților din alte dosare, aflate în
așteptare, iar martorii (totuși, terți față de litigiu) nu vor pierde o zi întreagă
pentru a‐și da depoziția.
231
efectuarea expertizelor, aducerea înscrisurilor și a oricăror alte
mijloace de probă [art. 260 alin. (2) NCPC]1.
Singura regulă edictată de legiuitor în privința succesiunii
propriu‐zise a administrării probelor este cea cuprinsă în art. 260
alin. (5) NCPC, potrivit căruia, „dacă s‐a dispus o cercetare la fața
locului, aceasta se va efectua, când este cazul, mai înainte de admi‐
nistrarea celorlalte probe”. Chiar și această normă trebuie privită
ca o recomandare, întrucât, pe de o parte, ea nu prevede nicio
sancțiune, iar, pe de altă parte, din punct de vedere practic, efec‐
tuarea cercetării la fața locului s‐ar putea impune tocmai în urma
efectuării expertizei, pentru lămurirea concluziilor acesteia (e.g.,
expertul apreciază că terenul este „liber”, fiind ocupat de „construc‐
ții dezafectate”, însă acestea nu sunt simple noțiuni de fapt, ci
noțiuni cu relevanță juridică certă în contextul anumitor norme,
aprecierile expertului fiind, așadar, supuse cenzurii instanței, care
poate aprecia motivat că terenul nu este totuși „liber” – fiind, spre
exemplu, la intrarea într‐o școală, este necesar pentru accesul
elevilor în bune condiții; expertul propune două variante de acces
pentru exercitarea servituții ori pentru grănițuirea proprietăților,
sensibil egale, iar instanța vrea să își formeze o impresie proprie,
discutând și cu părțile la fața locului ș.a.m.d.). Reținem, așadar, ca
regulă generală, că ordinea administrării probelor încuviințate se
stabilește de instanță, desigur, ținând seama și de cererile părților în
această privință, precum și de posibilitățile concrete de adminis‐
trare a unor probe (e.g., se poate lăsa la urmă audierea unui martor
plecat pentru o perioadă ceva mai lungă în străinătate).
1 S‐a învederat în mod just că instanța „trebuie să asigure accesul părților la
cunoașterea acestor informații, fie prin înștiințarea părții la termen, fie prin
identificarea acestor măsuri (…) într‐un mod clar, în încheierea de ședință”.
Instanța nu are totuși obligația de a comunica părților (care lipsesc la termen)
printr‐o modalitate specifică (precum citarea cu mențiuni exprese referitoare la)
măsurile dispuse, părțile având obligația de a urmări finalizarea procesului. Se
admite totuși că, în anumite ipoteze concrete (în opinia noastră, o asemenea
ipoteză poate fi aceea în care partea care domiciliază la mare distanță a solicitat
judecarea cauzei în lipsă, accesul său faptic la dosarul cauzei fiind îngreunat),
instanța poate lua aceste măsuri suplimentare de încunoștințare, fără a fi însă
obligată la aceasta. A se vedea V. Dănăilă, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de pro
cedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 583.
232
4.25. Recomandări privind ordinea administrării probelor
Apreciem că proba cu înscrisuri va fi administrată, de regulă,
cu prioritate, înscrisurile urmând a fi depuse odată cu cererea de
chemare în judecată, cu întâmpinarea, cu răspunsul la întâm‐
pinare, în măsura în care necesitatea lor a rezultat din cuprinsul
întâmpinării și, în cazurile prevăzute de art. 254 alin. (2) NCPC, și
într‐un stadiu ulterior al procesului, caz în care partea trebuie să
depună copii certificate de pe înscrisurile invocate cu cel puțin
5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată [art. 254 alin. (4)
lit. b) NCPC]. Așadar, de regulă, încuviințarea înscrisurilor depuse
peste termen (prin urmare, ulterior cererii de chemare în jude‐
cată, respectiv întâmpinării și, în condițiile deja menționate,
răspunsului la întâmpinare) va duce la amânarea judecății, chiar
dacă înscrisurile ar fi depuse chiar în ședința în care au fost pro‐
puse, întrucât partea adversă este în drept să solicite termen
pentru a lua cunoștință de ele, după cum rezultă din dispozițiile
generale în materia dreptului la apărare, cuprinse în art. 13 alin. (3).
Nu vor fi, așadar, îndeplinite condițiile ipotezei de excepție cu‐
prinse în art. 254 alin. (2) pct. 4 NCPC, cu excepția situației în care
partea adversă declară că nu solicită termen pentru a lua cunoș‐
tință de înscrisurile care i‐au fost comunicate chiar în ședința în
care a fost propusă proba.
Fără a fi în prezența unei reguli imutabile, credem că proba cu
interogatoriu ar trebui administrată cu prioritate față de proba
testimonială, pentru ca instanța să ia act de acordul și recunoaș‐
terile părților asupra anumitor chestiuni litigioase și să audieze
martorii cu precădere asupra chestiunilor contestate.
Prin urmare, chiar dacă încuviințarea probelor se face, de re‐
gulă, la un singur moment procesual (nu considerăm totuși con‐
trară legii soluția prorogării discutării unei probe a cărei utilitate
nu poate fi apreciată înainte de administrarea altor probe)1, este
recomandabil ca administrarea probelor testimoniale și cu expertiză
1 Pentru o critică a acestui procedeu, a se vedea totuși V. Dănăilă, în G. Boroi
(coord.), Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 579.
233
să fie prorogate până după administrarea probelor cu înscrisuri și
cu interogatoriu. Repetăm, acestea sunt doar recomandări, întru‐
cât instanța va decide de la caz la caz, în raport cu particularitățile
probațiunii în fiecare dosar.

4.26. Aspecte particulare privind proba testimonială
Principiul nemijlocirii prezintă o importanță particulară în
cazul probei testimoniale, instanța formându‐și nemijlocit con‐
vingerea cu privire la gradul de onestitate și cu privire la relevanța
probatorie a declarațiilor martorului în urma contactului direct,
vizual și auditiv, cu acesta. Instanța nu trebuie să pornească de la
părerea preconcepută că martorul va spune adevărul ori că va
minți, ci va trebui să examineze cu atenție care sunt relațiile mar‐
torului cu părțile litigante, precum și modalitatea în care martorul
a luat cunoștință de împrejurările de fapt relatate. Așadar, nu este
suficient să se consemneze afirmații precum „știu că părţile au
purtat discuţii...”, asemenea enunțuri urmând a fi verificate și
circumstanțiate temeinic, prin întrebări referitoare la modul în
care martorul a luat cunoștință de faptele relatate (în mod direct,
caz în care valoarea probatorie a declarației este ridicată, ori în
mod indirect, eventual doar din relatările unei singure părți, caz în
care declarația trebuie privită cu circumspecție). Totodată, în
măsura în care martorul se rezumă la afirmații imprecise și gene‐
rale, imposibil de verificat ca atare și care tind să exprime judecăți
de valoare și aprecieri subiective proprii („reclamantul venea
târziu acasă și nu o ajuta cu nimic pe pârâtă”, „pârâta se purta urât
cu reclamantul”), valoarea probatorie apare ca fiind redusă, iar
sinceritatea martorului trebuie verificată prin cerința de a con‐
cretiza, de a da exemple și de a relata în concret cum a luat cunoș‐
tință de faptele relatate, pentru a preveni relatările învățate sau
inventate. Cu alte cuvinte, instanța nu trebuie să preia necritic
declarația martorului, ci trebuie să o treacă prin filtrul propriu,
examinând și potențialul interes (moral sau chiar material) al
martorului în pronunțarea unei anumite soluții. Numai în măsura
în care instanța și‐a format convingerea că martorul a spus ade‐
234
vărul, iar faptele au fost percepute cu o anumită exactitate urmează
ca declarația acestuia să fie avută în vedere la soluționarea cauzei
(spre exemplu, declarația soției celui sancționat contravențional
pentru o abatere de la regimul circulației rutiere urmează a fi exa‐
minată și din perspectiva relației martorului cu partea). Desigur, în
măsura în care instanța are rezerve semnificative asupra relevanței
probatorii a declarațiilor luate, ar urma, pentru a preveni surprin‐
derea părților, să întrebe dacă acestea sunt în măsură să completeze
probațiunea, propunând audierea altor martori [cf. art. 254 alin. (5)
NCPC].

4.27. Punerea în discuţie a insuficienţei probelor
administrate
Generalizând, ori de câte ori constată că probele propuse și
administrate nu sunt suficiente pentru lămurirea raportului
juridic litigios, existând totuși date din care rezultă posibilitatea
administrării altor probe, instanța este datoare să pună în discuția
părților completarea probelor, potrivit art. 254 alin. (5) teza I
NCPC. În pofida formulării relativ eliptice a textului, instanța nu va
formula un „ordin”, nu va „dispune” în mod imperativ, categoric, ca
părțile să completeze probatoriul, întrucât, în caz contrar, ar
anticipa prea mult stabilirea finală a situației de fapt, creând to‐
todată un sentiment de inferioritate părții căreia i se pune în
vedere că probatoriul este insuficient, dar nu dispune de probe
suplimentare. Este, așadar, necesară o abordare fină, cu tact a
problemei. Credem că instanța va pune în discuția părților în ce
măsură se impune suplimentarea probatoriului cu privire la o
chestiune de fapt care trebuie desemnată cât mai precis (e.g., cuan‐
tumul daunelor‐interese, calitatea mărfurilor livrate, formularea
unor eventuale contestații cu privire la aceasta etc.). În acest fel, în
măsura în care partea căreia îi incumbă sarcina probei învede‐
rează că nu mai are alte probe de propus, nu se va crea senti‐
mentul (îndreptățit sau nu) unei antepronunțări, al unei aprecieri
cvasidefinitive a situației de fapt, fiind păstrat echilibrul procesual.
Spre exemplu, în măsura în care reclamantul cere daune‐interese
235
de la pârâtul care a pierdut în mod imputabil controlul asupra
volanului și a intrat cu autoturismul în vitrina magazinului recla‐
mantului, ocazie cu care au fost distruse mai multe bunuri, exis‐
tența unui prejudiciu apare ca fiind certă, iar, dacă probele sunt
insuficiente pentru cuantificarea acestuia, instanța va pune în
vedere părții necesitatea suplimentării probatoriului (e.g., depu‐
nerea înscrisurilor care atestă achiziția bunurilor distruse, foto‐
grafii care atestă starea anterioară a lucrurilor, eventual, efec‐
tuarea unei expertize mobiliare pentru evaluarea ipotetică a bunu‐
rilor distruse). Soluția este evident mult mai justă decât respin‐
gerea acțiunii, în considerarea nedovedirii cuantumului prejudi‐
ciului, chestiune pe care însă instanța n‐a pus‐o în discuție în
cursul cercetării procesului.
În schimb, în măsura în care instanța constată că în mod cert
este necesară administrarea unei probe a cărei posibilitate de
administrare este, de asemenea, certă (e.g., în măsura în care
pârâtul chemat în judecată de asociația de proprietari contestă
corectitudinea calculelor reclamantei, referindu‐se la pretinse
erori contabile, i se va învedera necesitatea administrării unei
expertize contabile pentru dovedirea apărărilor formulate, care
riscă, altminteri, să rămână simple susțineri neverificabile), atunci
va pune în discuția părților, într‐o manieră limpede, directă, chiar
necesitatea administrării probei (de regulă, acesta va fi cazul
consultării unor registre sau evidențe publice, respectiv al
expertizei)1.
1 Această din urmă ipoteză ridică o problemă delicată de delimitare a acestei
prime forme de rol activ (învederarea necesității unei probe, rămânând însă la
latitudinea părții dacă o cere sau nu) și ordonarea nemijlocită a probei, din oficiu,
chiar împotriva voinței părților. În măsura în care instanța întrevede necesitatea
unei probe din perspectiva obligației părții de a‐și proba susținerile și apărările,
credem că este preferabilă prima formă de rol activ, cea aici discutată, respectiv
punerea în discuție a necesității probei, urmând ca partea să decidă ce conduită
corespunde mai bine intereselor sale. Dacă însă instanța este convinsă de
necesitatea probei pentru a se lămuri pe deplin asupra situației de fapt și a
pronunța o hotărâre în cunoștință de cauză, va ordona administrarea probei din
oficiu.
236
De asemenea, dacă, în cadrul unei expertize contabile fiscale,
se constată că expertul a făcut referire la documente justificative
care nu se află la dosarul cauzei, judecătorul va pune în vedere
părților necesitatea depunerii la dosar a respectivelor documente,
pentru ca principiul nemijlocirii să fie respectat și pentru a fi posi‐
bilă verificarea susținerilor expertului1.

4.28. Sancţiunea în cazul nerespectării dispoziţiilor
art. 254 alin. (5) NCPC
Față de formularea textului („va dispune”), suntem în prezența
unei obligații a instanței, instituită de legiuitor pentru a preveni
surprinderea părții care, dacă ar cunoaște că instanța apreciază
probatoriul ca fiind insuficient, ar formula cererile necesare pentru
completarea probatoriului. Astfel, neîndeplinirea obligației aici
discutate constituie o încălcare a principiului contradictorialității
[cf. art. 14 alin. (4) și (6) NCPC], ceea ce poate atrage nulitatea
hotărârii, dacă vătămarea creată nu poate fi înlăturată în alt mod
[art. 175 alin. (1) şi art. 177 alin. (1) NCPC]. Vătămarea poate fi
înlăturată în alt mod în apel, dacă această cale de atac este
1 Într‐o cauză, Înalta Curte de Casație şi Justiție a hotărât că instanța de fond
nu a realizat o cercetare judecătorească efectivă a fondului cauzei, aspect de

natură a prejudicia dreptul la un proces echitabil al uneia dintre părți, în condițiile
în care a îmbrățișat opinia expertului contabil referitoare la existența docu‐
mentelor justificative ale societății intimate pentru perioada de referință, fără a
motiva înlăturarea celor reținute de organele fiscale prin raportul de inspecție
fiscală cu privire la inexistența documentelor justificative şi fără a face o analiză
proprie a realității și necesității studiilor și a conținutului economic efectiv al
respectivelor operațiuni, cu atât mai mult cu cât expertul s‐a limitat la a consemna
existența unor documente justificative pentru perioada supusă controlului, fără
însă a le ataşa ca anexă la raportul de expertiză depus la dosarul cauzei. În conse‐
cință, Înalta Curte a reținut că judecătorul fondului nu a evaluat întregul material
probator, nu a examinat, prin prisma dispozițiilor legale din materie, dacă probele
administrate fac dovada celor susținute de intimata‐reclamantă, astfel că recu‐
rentei i s‐a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin
casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță
de fond (ICCJ, s. cont. adm. fisc., dec. nr. 2483 din 28 mai 2014, disponibilă pe
www.scj.ro și www.juridice.ro).
237
deschisă, apelantul fiind în drept să propună probe noi, potrivit
art. 478 alin. (2) NCPC (fiind vorba despre probele a căror nece‐
sitate a rezultat din hotărârea de respingere a cererii, în consi‐
derarea neîndeplinirii sarcinii probei)1. În schimb, dacă singura
cale de atac deschisă este recursul, hotărârea va fi casată pe te‐
meiul art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPC, încălcarea dispozițiilor art. 254
alin. (5) NCPC fiind de natură să atragă nulitatea hotărârii, în con‐
siderarea încălcării principiului contradictorialității2. Precizăm că
posibilitatea prevăzută de art. 492 NCPC, de a administra proba cu
înscrisuri în recurs, nu este de natură să înlăture vătămarea, întru‐
cât înscrisurile pot fi administrate pentru dovedirea motivelor de
casare care privesc chestiuni de nelegalitate (bunăoară, aspecte
1 Chiar dacă s‐ar considera că hotărârea primei instanțe este lovită de
nulitate, în pofida posibilității suplimentării probatoriului în apel (abordare pe
care o socotim formalistă), efectele practice ar fi, în esență, aceleași, întrucât
instanța de apel ar fi ținută să anuleze hotărârea apelată și să rețină procesul spre
judecare în apel, potrivit art. 480 alin. (6) NCPC, nefiind posibilă trimiterea cauzei
spre rejudecare primei instanțe, întrucât, prin ipoteză, prima instanță a soluționat
cauza în fond, iar insuficiența probatoriului nu poate fi în niciun fel asimilată
nejudecării fondului. Ca atare, dispozițiile art. 480 alin. (3) NCPC nu sunt inci‐
dente.
2 Astfel, în practica judiciară s‐a decis că, „conform art. 22 alin. 2 C. pr. civ.,
judecătorul are îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a afla
adevărul, stabilind corect faptele, scop în care poate să ceară părților explicații, să
le pună în dezbatere orice împrejurare de fapt sau de drept şi să administreze
orice probă pe care o consideră necesară. Este adevărat că, potrivit dispozițiilor
art. 254 alin. 6 C. pr. civ., părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței
de a ordona din oficiu probele pe care ele nu le‐au propus în condițiile legii.
Cu toate acestea, Curtea apreciază că, atunci când judecătorul se consideră
nelămurit de probațiunea propusă de parte, trebuie să‐i învedereze acest aspect
pentru a‐i permite să‐şi completeze probațiunea, mai cu seamă în ipoteza, cum
este şi cea în speță, în care partea nu mai poate uza de calea de atac a apelului,
devolutivă, care îi permite să invoce orice motive de nemulțumire față de
hotărârea atacată şi să administreze probe noi în vederea dovedirii lor. Partea nu
avea cum să anticipeze faptul că judecătorul nu se consideră lămurit de contractul
de vânzare‐cumpărare încheiat în Germania, subzistând, astfel, motivul de recurs
prevăzut de art. 488 pct. 5 C. pr. civ., privind încălcarea regulilor de procedură”
(C. Ap. Cluj, s. a II‐a civ., cont. adm. fisc., dec. nr. 8290 din 16 noiembrie 2014,
nepublicată).
238
referitoare la încălcarea regulilor privind repartizarea aleatorie ori
care interesează legala citare a părții), nu însă și pentru reținerea
altei situații de fapt decât cea reținută de instanța de fond, întrucât
reglementarea actuală nu mai cunoaște o dispoziție similară fostului
art. 3041 C. pr. civ. 18651.
Îndeplinirea obligației prevăzute de art. 254 alin. (5) NCPC
trebuie consemnată în încheiere ori, după caz, în partea intro‐
ductivă a hotărârii pronunțate la același termen.

4.29. Caz adiţional de înlăturare a sancţiunii decăderii
Prin ipoteză, aplicarea textului aici discutat intervine spre
finalul cercetării procesului, când se constată insuficiența probelor
deja administrate pentru dovedirea unor pretenții sau, după caz,
apărări. Prin urmare, s‐ar putea ridica problema incidenței sanc‐
țiunii decăderii, la care se referă art. 254 alin. (1) NCPC. În măsura
în care instanța pune în discuția părților necesitatea completării
1 „În ce privește critica referitoare la imposibilitatea depunerii înscrisurilor
doveditoare referitoare la renovarea biroului notarial, aceasta nu poate fi primită,
întrucât recurenta‐reclamantă avea obligația de a depune înscrisurile doveditoare
odată cu cererea de chemare în judecată, sub sancțiunea decăderii (art. 254 alin. 1
NCPC), nefiind invocate ori dovedite împrejurările prevăzute de art. 254 alin. 2
NCPC, care să fi justificat amânarea judecății la termenul din 8.10.2014, pentru
depunerea de noi înscrisuri, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a
fost depusă la 9.04.2014.
Ca atare, înscrisurile depuse în recurs, potrivit art. 492 NCPC, sunt menite
doar să facă dovada motivelor de casare, care privesc doar chestiuni de
nelegalitate, iar nu să stabilească altă situație de fapt decât cea reținută de
instanța ori instanțele de fond, instanța de recurs nefiind îndreptățită să
reaprecieze situația de fapt, pe temeiul probelor (noi) administrate cu privire la
aceasta. Desigur, în măsura în care s‐ar găsi întemeiat un motiv de casare, în urma
casării se rejudecă fondul, ca regulă (art. 498 alin. 1 NCPC, art. 20 din Legea
nr. 554/2004 a contenciosului administrativ), însă etapa rejudecării după casare
nu poate fi confundată cu recursul însuși, or, în cauză se constată că nu s‐a
demonstrat incidența vreunui motiv de casare, ceea ce duce la respingerea
recursului, ca nefondat, potrivit art. 496 alin. (1) NCPC” (C. Ap. București, s. a
VIII‐a cont. adm. fisc., dec. nr. 1410 din 9 martie 2015, în revista „Tax Magazine”
nr. 6/2015, pp. 318‐320).
239
probatoriului, iar partea căreia îi incumbă sarcina probei formu‐
lează o cerere corespunzătoare de suplimentare a probelor, i s‐ar
putea opune sancțiunea decăderii? Răspunsul nu poate fi decât
negativ, intervenția instanței, în exercițiul rolului activ, fiind de
natură să înlăture incidența decăderii, chiar dacă instanța nu dis‐
pune în mod nemijlocit administrarea probei, ci lasă la îndemâna
părții interesate formularea cererii corespunzătoare. Ca urmare,
interpretarea teleologică a art. 254 alin. (5), a cărui finalitate constă
în completarea probelor și soluționarea temeinică a cauzei, impune
concluzia că suntem în prezența unui caz distinct de înlăturare a
decăderii pentru nesolicitarea probelor în condițiile dreptului
comun.
Nu excludem nici interpretarea potrivit căreia, în acest caz,
decăderea este înlăturată, întrucât necesitatea administrării pro‐
bei rezultă din dezbateri, respectiv din punerea în discuție a
acestei chestiuni de către instanță [art. 254 alin. (2) pct. 1 NCPC].
Desigur, s‐ar putea obiecta că instanța învederează părții nece‐
sitatea unei probe pe care partea o putea prevedea dintru început,
cea de‐a doua condiție a textului nefiind îndeplinită. De aceea, pre‐
ferăm interpretarea propusă în text, potrivit căreia suntem în
prezența unui caz adițional de înlăturare a decăderii.

4.30. Ordonarea din oficiu a probelor
Cea mai energică formă de manifestare a rolului activ în ma‐
terie probatorie o constituie prerogativa instanței de a ordona din
oficiu administrarea probelor pe care le socotește necesare, chiar
dacă părțile se împotrivesc [art. 254 alin. (5) teza finală NCPC]1.
Dacă instanța este obligată să pună în vedere părților insufi‐
ciența probatoriului, pentru a le permite acestora să‐și îndepli‐
nească sarcina probei și pentru a preveni surprinderea lor, instanța
1 S‐a arătat că „ordonarea probelor din oficiu este una dintre formele cele
mai importante sub care se manifestă rolul activ al judecătorului (…)”. În acest
sens, a se vedea V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de
240
poate să dispună, în mod direct (fără a mai aștepta, așadar, o cerere
corespunzătoare), administrarea probelor pe care le socotește
necesare. Suntem, așadar, în prezența, în primul caz, a unei obli
gaţii, iar, în al doilea caz, a unei facultăţi1.
Apreciem că nu suntem în prezența unei facultăți supuse unui
exercițiu discreţionar, instanța fiind obligată să cerceteze în mod
diligent în ce măsură ordonarea din oficiu a unei probe este utilă
aflării adevărului, prin lămurirea adițională a împrejurărilor de
fapt relevante în cauză.
Chiar în măsura în care instanței i s‐ar recunoaşte, în mod
excepțional, o facultate de apreciere foarte largă, sustrasă în mare
măsură controlului judiciar (precum în cazul disjungerii2 ori al
1 În sensul că ordonarea probelor din oficiu are caracter facultativ, a se
vedea: D.N. Theohari, M. Eftimie, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură
civilă…, op. cit., vol. I, p. 62; M. Tăbârcă, op. cit., 2013, vol. I, pp. 142‐144, şi vol. II,
p. 292.
2 Menționăm în treacăt că disjungerea nu trebuie totuși dispusă într‐o
manieră artificială, nesocotind unitatea naturală a litigiului, precum și regulile

imperative din materia prorogării de competență (art. 123 NCPC), ori posibi‐
litatea coparticipării procesuale active, în cazul în care obiectul litigiului privește
un drept sau o obligație comună, ori dacă, cel puțin, între drepturile și obligațiile
părților există o strânsă legătură, împrejurările de fapt și de drept deduse jude‐
cății fiind cel puțin în parte comune. În asemenea cazuri, soluția disjungerii
pentru a multiplica, statistic, numărul dosarelor și al hotărârilor pronunțate apare
ca artificială și dăunătoare, atunci când nu este pur și simplu nelegală. Realități
din practica recentă ne obligă să constatăm că există situații în care o cerere de
chemare în judecată formulată de un sindicat în numele mai multor salariați ori o
cerere formulată de mai mulți consumatori care invocă nulitatea aceleiași clauze,
cuprinsă în același tip de contract, este disjunsă în atâtea dosare câți reclamanți
sunt, din motive (trebuie să o spunem) preponderent statistice. Pe lângă incon‐
venientele inerente oricărei disjungeri (menționăm doar că nu este optim să
judeci în dosare care cuprind doar înscrisuri fotocopiate, pentru a nu mai vorbi de
timpul pierdut de grefier și de resursele materiale suplimentare folosite), se neso‐
cotește posibilitatea, recunoscută de lege, a existenței coparticipării procesuale
active în asemenea cazuri (fiind, așadar, nesocotită opțiunea perfect legitimă a
reclamanților) și, totodată, însăși rațiunea instituției coparticipării procesuale (și
a conexității), de a permite judecarea împreună a unor cereri care ridică pro‐
bleme de fapt și de drept în mare parte similare, prevenind astfel pronunțarea
241
conexării1), în cazul instanței nu se poate vorbi niciodată de o
simplă facultate de acțiune, care ar putea fi exercitată în orice fel.
Dimpotrivă, instanței îi revin o serie de obligații în desfăşurarea
procesului civil: în primul rând, aceea de a lua măsurile necesare
unei soluționări legale, raționale şi drepte a cauzei deduse jude‐
cății sale, cu respectarea principiilor procesului civil şi a dreptu‐
rilor părților, fără a exista întârzieri nejustificate2.
Așadar, în măsura în care este convinsă că o probă este nece‐
sară soluționării cauzei, instanța este obligată să pună în discuția
părților necesitatea administrării probei și, la nevoie, să o dispună
chiar și din oficiu.

unor soluții contradictorii. Inconvenientul disjungerii operate de prima instanță

devine și mai evident la nivelul instanțelor de control judiciar, unde se vor pro‐
nunța, spre exemplu, 60 de decizii în loc de una singură, de către completuri
diferite, ceea ce generează și riscul apreciabil al unor soluții contradictorii, pro‐
fund inechitabile pentru părțile implicate și dăunătoare pentru buna administrare
a justiției. În fond, singurul argument (informal) pentru asemenea conduite
procesuale dăunătoare îl reprezintă „reflectarea justă a volumului de activitate”,
însă un atare argument nu poate fi contrapus în mod serios tuturor conside‐
rentelor ce precedă, judecătorul nefiind un funcționar care colectează „puncte”
ce‐i reflectă „volumul de activitate” – de altfel, este inamovibil, neputând fi sancți‐
onat pentru că soluționează dosare „puține” și nici nu poate spera să fie recom‐
pensat pentru multiplicarea numerică a activității sale –, ci are o menire mai
înaltă, aceea de a înfăptui justiția.
1 Cu privire la problema controlului judiciar în cazul conexării, a se vedea
Gh.‐L. Zidaru, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă…,
op. cit., vol. I, pp. 431‐432.
2 Am arătat cu altă ocazie că dualitatea prerogativelor date de lege instanței
judecătoreşti, chiar acelora care constituie, la prima vedere, o simplă facultate,
este exprimată foarte bine de art. 6 alin. (1) NCPC: „Orice persoană are dreptul la
judecarea cauzei sale în mod echitabil, într‐un termen optim şi previzibil, de către
o instanță independentă, imparțială şi stabilită de lege. În acest scop, instanța este
datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu
celeritate a judecății” (s.n.). A se vedea Gh.‐L. Zidaru, teză de doctorat, p. 92.
Concluzia este evidentă: instanța este datoare să își exercite rațional și, uneori,
chiar exhaustiv prerogativele, pentru a‐și împlini finalitatea, aceea de a face
dreptate.
242
4.31. Cum va proceda instanţa în cazul în care partea
învederează concludenţa unei probe propuse peste termen,
solicitând instanţei săși exercite rolul activ și să înlăture
astfel, mediat, decăderea care sancţionează lipsa de diligenţă
a părţii [prin ipoteză, nu este incident niciunul dintre cazurile
prevăzute de art. 254 alin. (2) NCPC]?
Credem că, în acest caz, administrarea probei nu poate fi de
plano impusă, dar nici exclusă. În mod evident, trebuie contracarată
tendința de a abuza de rolul activ al judecătorului, transformându‐l
într‐un „panaceu”, respectiv într‐un substitut pentru neîndeplinirea
obligațiilor ce incumbă, potrivit legii, părților în ceea ce privește
propunerea probelor. Nu în mod întâmplător stabilește legea în
primul rând obligația părților de a‐și proba pretențiile și apărările,
stabilind rolul activ al judecătorului ca un corectiv auxiliar, com‐
plinitor1. „Motorul probațiunii” nu ar trebui să fie judecătorul (care
trebuie lăsat să se concentreze asupra misiunii sale primordiale, de
a rosti dreptul)2, ci părțile (că în practică se întâmplă frecvent altfel
este regretabil, atât în considerarea faptului că procesul civil este cu
precădere al intereselor private, cât și în considerarea supra‐
încărcării cronice a instanțelor, ceea ce face ca exercitarea unui rol
activ, diligent să fie o adevărată provocare). Așadar, credem că jude‐
cătorul trebuie să supună sugestia părții – care constituie, în fapt, o
cerere tardivă de suplimentare a probatoriului – unei evaluări pro‐
prii, exigente și să dispună din oficiu proba nu doar dacă aceasta ar
putea fi utilă cauzei, ci în măsura în care probabilitatea acestei uti‐
lități, rezultată din împrejurările cauzei, este vecină cu certitudinea.
Simplu spus, dacă proba „învederată” de parte este în mod evident
1 S‐a arătat în mod elocvent că „judecătorul nu trebuie să se substituie
părților, să suplinească automat pasivitatea părții care pretinde sau se apără”. În
acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod
de procedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 58. A se vedea și C.E. Alexe, op. cit., vol. I,
pp. 617‐618.
2 În sensul că funcția esențială a judecătorului este aceea de a judeca, de a
pronunța dreptul în conflictul cu care a fost sesizat, a se vedea V.M. Ciobanu, în

V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., vol. I,
p. 55.
243
necesară, instanța ar trebui să o dispună din oficiu, exercitându‐și
într‐o manieră pozitivă rolul activ în materie probatorie.
Aceasta inclusiv în considerarea împrejurării că, în sistemul
noului Cod, de regulă, hotărârea primei instanțe este supusă
apelului, calea de atac în care decăderea din dreptul de a cere
probe noi este înlăturată [art. 478 alin. (2) NCPC]1, iar instanța
verifică deopotrivă temeinicia hotărârii apelate, fiind în drept să
încuviințeze administrarea probelor noi, pe care le consideră
necesare. Așadar, în loc să amâne administrarea probei vădit nece‐
sare pentru etapa apelului, încurajând astfel (mediat) exercitarea
căii de atac, judecătorul ar trebui să depună diligențele necesare
pentru lămurirea pricinii, încă de la prima instanță.

4.32. Încalcă exercitarea rolului activ principiul imparţia
lităţii instanţei?
Din capul locului trebuie spus că scopul prefigurat de instanță
la momentul dispunerii din oficiu a unei probe nu poate fi acela de
a crea un avantaj unei părți, ajutând‐o pe aceasta să câștige
1 Din această reglementare, care nu este la adăpostul unor critici, rezultă o
judecată de valoare a legiuitorului, care nu poate fi ignorată nici de judecătorul
primei instanțe: în cele din urmă, legiuitorul acordă o importanță mai mare aflării
adevărului, prin suplimentarea probatoriului, decât soluționării rapide, concen‐
trate a cauzei, care este în mod evident facilitată de aplicarea strictă a sancțiunii
decăderii. De aici rezultă că în legislația noastră procesuală există un echilibru fin
și, uneori, precar între deziderate care cel puțin în parte sunt divergente, respec‐
tiv soluționarea cauzei într‐un termen optim și previzibil, pe de o parte, și aflarea
adevărului prin administrarea de probe cuprinzătoare, pe de altă parte.
Mai trebuie notat că nu întotdeauna, a priori și apodictic, suplimentarea pro‐
batoriului duce la o mai corectă stabilire a faptelor. S‐ar putea ca probele adițio‐
nale să nu producă altceva decât o tergiversare, fără a aduce lămuriri suplimen‐
tare, ba dimpotrivă; dacă, de exemplu, martorul propus și audiat abia în apel este
„instruit”, în disperare de cauză, să declare altceva decât s‐a reținut de către prima
instanță ori expertiza readministrată în apel este mai puțin bine întocmită, se ajunge
la situația în care, în cel mai bun caz, instanța de apel trebuie să motiveze de ce
înlătură probele noi, iar în cel mai rău caz, se reține o situație de fapt nereală, pe
temeiul noilor probe. Așadar, uneori chiar și un exces de probațiune poate dăuna
aflării adevărului.
244
procesul. În acest fel, credem că trebuie înțelese susținerile din
doctrină, potrivit cărora judecătorul nu trebuie să acționeze ca un
avocat al unei părți, acționând pentru a o favoriza, întrucât în acest
fel s‐ar rupe în mod necuvenit echilibrul procesual.
Apreciem însă ca fiind puțin realist postulatul (de altfel, ne‐
prevăzut de lege) ca intervenția judecătorului, concretizată în
dispunerea din oficiu a unei probe, să nu profite unei părți,
respectiv să dăuneze celeilalte1. Deși seducătoare, această idee
este inaplicabilă: în condițiile în care părțile se află pe poziții
antagonice, iar proba dispusă din oficiu este, prin ipoteză, con‐
cludentă și utilă, fiind, așadar, de natură a duce la dezlegarea
pricinii, întrucât contribuie la lămurirea faptelor litigioase, este
evident că, de multe ori, proba va profita unei părți și, în aceeași
măsură, va dăuna celeilalte, întrucât, prin lămurirea raporturilor
juridice litigioase, va putea fi dezlegat fondul raportului juridic
litigios.
Ceea ce este, așadar, esențial este perspectiva din care acțio‐
nează instanța, sensibil diferită de cea a părților. Scopul instanţei
este acela de a afla adevărul, de a se lămuri cât mai deplin, pentru o
justă soluţionare a cauzei, iar nu de a ajuta vreuna dintre părţi să
câștige procesul2. În acest scop, instanța poate dispune neîngrădit
de toate probele pe care le consideră necesare, și aceasta chiar
dacă administrarea respectivei probe va avea drept consecință
mediată și dovedirea unor împrejurări favorabile uneia dintre
părți (și, fatalmente, defavorabile celeilalte). Trebuie, așadar,
distins între scopul urmărit de instanţă, care este unul neutru și
supraordonat intereselor părților, și consecinţa iniţiativelor pro
cesuale ale acesteia, care vor profita, respectiv dăuna părților în
raport cu poziția procesuală a fiecăreia dintre ele (e.g., prin
invocarea din oficiu și prin admiterea unei excepții procesuale
peremptorii se creează o situație favorabilă pârâtului, însă nu
acesta a fost scopul urmărit de instanță, care este obligată să dea
1 A se vedea, spre exemplu, I. Deleanu, Tratat, 2013, op. cit., p. 963, nota 1.
2 A se vedea și V. Dănăilă, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă…,
op. cit., vol. I, p. 572.
245
eficiență normelor imperative de ordine publică ce au determinat
admiterea respectivei excepții).
Prin urmare, măsurile luate de instanță cu privire la adminis‐
trarea probatoriului nu pot da naștere unei incompatibilități, iar o
eventuală cerere de recuzare formulată de partea nemulțumită va
trebui – cel puțin ca o regulă generală, exceptând situații de o
anormalitate vădită, izbitoare, în care măsurile luate ating sfera
neinteligibilului și nescuzabilului pentru orice observator neutru –
să fie respinsă, ca reprezentând expresia unui abuz de drept, care
deturnează instituția recuzării de la finalitatea sa [cf. pentru
consecințele unei astfel de conduite procesuale și dispozițiile
art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. b) NCPC], întrucât recuzarea nu se poate
substitui controlului judiciar.
Simetric invers, nici refuzul instanței de a‐și exercita rolul
activ în materie probatorie, în situația în care una dintre părți,
decăzută din termenul de a cere ea însăși proba, sugerează o astfel
de soluție, nu este de natură a ridica suspiciuni cu privire la impar‐
țialitatea instanței.

4.33. Nu se poate dispune din oficiu administrarea de
probe în procedura regularizării
În fine, în raport cu unele soluții greșite ivite în practica
judiciară, în care judecătorul a pus în vedere reclamantului, în
cadrul procedurii de regularizare, să depună la dosar anumite
probe – apreciate necesare din oficiu –, iar ulterior a anulat
cererea în procedura prevăzută de art. 200 alin. (3) NCPC, în con‐
siderarea nedepunerii probelor solicitate, observăm că faza regu‐
larizării nu trebuie în niciun fel amestecată cu faza administrării
probatoriului, etapă căreia i se subsumează și dispunerea din
oficiu a unor probe. Din economia textelor rezultă în mod limpede
această delimitare, cel mai timpuriu moment procesual la care
judecătorul poate lua măsuri pentru administrarea probelor,
solicitând, spre exemplu, reclamantului să depună la dosar copie
de pe titlul său de proprietate, extras de carte funciară, certificat
246
de moștenitor, copie de pe contractele invocate etc., fiind cel la
care se referă art. 203 NCPC. Astfel, aceste măsuri, prin definiție
provizorii și preparatorii, ele fiind supuse dezbaterii contradictorii
a părților la primul termen de judecată la care acestea sunt legal
citate, pot fi luate doar după epuizarea atât a eventualei proceduri
de regularizare, cât și a procedurii prevăzute de art. 201 NCPC,
care privește, în esență, comunicarea cererii de chemare în
judecată către pârât și a întâmpinării acestuia către reclamant.
Așadar, măsurile la care se referă art. 203 NCPC vor fi luate, de
regulă, odată cu fixarea termenului de judecată și, în tot cazul, doar
după epuizarea fazei scrise, moment la care instanța cunoaște
susținerile părților și poate examina care dintre acestea sunt con‐
cordante ori, dimpotrivă, divergente și contestate, fiind, așadar, în
măsură să facă aprecierile cuvenite cu privire la probele ce trebuie
administrate.
Prin urmare, anticiparea cercetării procesului, fază în care se
discută probele în contradictoriu și cu respectarea dreptului la
apărare, și amestecarea procedurii prevăzute de art. 203, respec‐
tiv de art. 254 alin. (5) NCPC cu procedura regularizării prevăzute
de art. 200 NCPC conduce la încălcarea unor principii fundamen‐
tale ale procesului civil (ne referim îndeosebi la contradicto‐
rialitate și la dreptul la apărare), precum și a logicii sancțiunilor
prevăzute de Cod: neîndeplinirea sarcinii probei nu poate atrage
niciodată anularea cererii, ci va atrage pierderea procesului de
către partea care nu și‐a probat pretențiile, respectiv apărările,
printr‐o hotărâre pronunțată în urma unor dezbateri contra‐
dictorii și susceptibilă de a intra în autoritatea lucrului judecat.

4.34. Corelaţii cu sancţiunea suspendării judecăţii în
temeiul art. 242 alin. (1) NCPC
Această din urmă chestiune ridică problema de a ști cum va
proceda instanța în cazul în care partea în sarcina căreia este pusă
obligația de plată a costurilor probei dispuse din oficiu (problema
se ridică, de regulă, în cazul expertizei), potrivit art. 262 alin. (2)
247
NCPC, nu plătește cheltuielile stabilite în sarcina sa. Este îndrep‐
tățită instanța în această situație să suspende judecarea cauzei,
potrivit art. 242 alin. (1) NCPC?
Răspunsul nu poate fi decât negativ în cazul în care cel care nu
își îndeplinește obligațiile stabilite în legătură cu administrarea
probei este pârâtul. În acest caz, măsura suspendării nu l‐ar sanc‐
ționa pe pârâtul vinovat, ci pe reclamant, fiind, așadar, vădit in‐
justă, ilogică chiar, întrucât s‐ar aduce atingere dreptului recla‐
mantului la un proces echitabil, desfășurat într‐un termen rezo‐
nabil1. De altfel, în măsura în care pârâtul nu plătește cheltuielile
aferente probei necesare dovedirii susținerilor sale (e.g., instanța a
dispus din oficiu efectuarea unei expertize medico‐legale psihi‐
atrice, în condițiile în care pârâtul, prin întâmpinare, a invocat
nulitatea relativă a actului pe care reclamantul își întemeiază
pretențiile, invocând o pretinsă lipsă de discernământ), soluția
justă este revenirea asupra probei dispuse din oficiu și soluțio‐
narea cauzei pe temeiul probelor administrate, urmând ca apără‐
rile neprobate să fie înlăturate, ceea ce echivalează, în planul
efectelor, cu o decădere. Cu toate că într‐o opinie exprimată în
literatura de specialitate s‐a apreciat că decăderea operează și în
cazul în care proba a fost dispusă din oficiu2, achiesăm la opinia
contrară, nefiind vorba despre o decădere propriu‐zisă, întrucât
prin ipoteză partea în sarcina căreia s‐au stabilit cheltuielile nu‐și
exercită un drept, ci nu‐și îndeplinește obligațiile dispuse de
1 În cazul în care pârâtul a formulat cerere reconvențională, având el însuși
calitatea de reclamant în această cerere, și nu își îndeplinește în mod imputabil
obligațiile stabilite de instanță în sarcina sa, în legătură cu această cerere, soluția
corectă este cea a disjungerii cererii reconvenționale – care este de natură să
întârzie judecarea cererii principale [art. 210 alin. (2) NCPC] – și suspendarea
doar a acestei cereri. În acest sens, a se vedea I. Gîlcă, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae
(coord.), Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 637. În cazul în care
disjungerea nu poate fi dispusă, respectiv în cazurile anume prevăzute de lege sau
dacă judecarea ambelor cereri se impune pentru soluționarea unitară a proce‐
sului [art. 210 alin. (2) teza a II‐a NCPC], credem că suspendarea nu poate fi
dispusă, întrucât ar afecta în mod necuvenit interesele legitime ale reclamantului,
astfel cum arătăm în text.
2 A se vedea M. Tăbârcă, op. cit., 2013, vol. II, p. 298.
248
instanță în sarcina sa. Totodată, trimiterea pe care art. 262 alin. (3)
o face doar la alin. (1) nu poate fi socotită întâmplătoare, fiind
opțiunea legiuitorului ca sancțiunea decăderii să opereze doar în
cazul probei încuviințate la cererea părții, iar nu în cazul probei
dispuse din oficiu1.
Avem, așadar, rezerve și față de soluția, întâlnită uneori în
practica judiciară, potrivit căreia cheltuielile să fie puse integral în
sarcina reclamantului, urmând ca acesta să le recupereze în forma
cheltuielilor de judecată, dacă va câștiga procesul, întrucât, pe de o
parte, este ilogic ca reclamantul să finanțeze administrarea unei
probe îndreptate împotriva sa, iar, pe de altă parte, îl expune pe
reclamant necesității de a porni o executare silită și riscului insol‐
vabilității pârâtului. De altfel, în măsura în care legiuitorul dorește
să pună o cheltuială procesuală în sarcina altei părți decât cea
căreia i‐ar reveni în mod normal, face acest lucru în mod expres;
de exemplu, în cazul citării prin publicitate a pârâtului cu domi‐
ciliul necunoscut, în temeiul art. 167 alin. (3) NCPC, instanța este
obligată să numească pentru pârât un curator în condițiile art. 58,
cheltuielile cu plata acestuia urmând să fie suportate de partea în
favoarea căreia acesta este numit, însă tocmai pentru că această
parte nu poate fi găsită, în condițiile art. 48 alin. (2) din O.U.G.
nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.
În cazul în care partea în sarcina căreia cheltuielile au fost
stabilite este reclamantul (situație întâlnită cel mai frecvent), iar
acesta nu plătește aceste cheltuieli, sub imperiul vechii regle‐
mentări s‐a dispus adesea suspendarea judecății, potrivit art. 1551
C. pr. civ. 1865, sub cuvânt că este preferabilă această sancțiune
pronunțării unei soluții de respingere a cererii, care ar intra în
autoritate de lucru judecat. Soluția s‐ar putea întemeia în prezent
pe art. 242 alin. (1) NCPC.
Este însă această soluție corespunzătoare? Ea tinde să pri‐
vească problema prea mult din perspectiva intereselor recla‐
mantului, care, deși a ales felul acțiunii și momentul introducerii
acesteia, nu a fost în stare să‐și probeze pretențiile (cel puțin în
1 A se vedea și G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 425, nota 1.
249
accepțiunea instanței) și nici nu a înțeles să își dea concursul la
administrarea probei dispuse din oficiu1. Cu toate acestea, soluția
suspendării evită consecința respingerii cererii cu autoritate de
lucru judecat, ajungându‐se in extremis doar la perimarea cererii,
dacă pricina rămâne în nelucrare timp de 6 luni [cf. art. 416
alin. (1) NCPC].
Din perspectiva pârâtului, incertitudinea antrenată de sus‐
pendarea judecății și chiar perimarea ulterioară a cererii de
chemare în judecată poate reprezenta o sarcină excesivă, pârâtul
având, întocmai ca și reclamantul, interesul legitim de a obține o
hotărâre finală și obligatorie asupra fondului, într‐un termen rezo‐
nabil. Cu alte cuvinte, soluția suspendării urmată de perimare este
deficitară, întrucât îl expune pe pârât unui nou proces. Nu se vede
de ce instanța ar fi atât de îngăduitoare cu reclamantul, câtă
vreme, în ipoteza inversă, în care ar dispune administrarea din
oficiu a unei probe pentru examinarea unei apărări formulate de
pârât (e.g., se dispune din oficiu proba cu expertiză contabilă, în
condițiile în care pârâtul susține că evidențele asociației de
proprietari reclamante sunt nelegal ținute, fiind consemnate
debite nereale), neplata cheltuielilor aferente probei ar duce la
înlăturarea apărării ca neprobată și admiterea cererii formulate de
reclamant.
Mai mult, nu excludem ca, uneori, soluția suspendării să îl
dezavantajeze în mod necuvenit chiar pe reclamantul care con‐
sideră că probatoriul administrat este suficient, fiind în dezacord
cu instanța asupra acestei chestiuni, și preferă o sentință de
respingere a acțiunii, în primă instanță, pentru a putea declara
apel și a invoca greșita apreciere a probelor de către prima instanță
de fond.
1 S‐a remarcat cu temei că „dispoziția instanței cu privire la completarea
probelor sau administrarea unor probe noi din oficiu nu dispensează părțile de
îndeplinirea obligațiilor de administrare a probelor astfel dispuse, în măsura
stabilită de instanță”. În acest sens, a se vedea V. Dănăilă, în G. Boroi (coord.), Noul
Cod de procedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 573.
250
Așadar, pare că în spiritul reglementării ar fi mai degrabă
respingerea cererii, ca neîntemeiată, având în vedere că, în con‐
dițiile unui probatoriu insuficient, procesul va fi pierdut de partea
care nu și‐a îndeplinit sarcina probei (idem est non esse et non
probari)1. O asemenea soluție, deși mai severă pentru reclamantul
care refuză să‐și dea concursul2, este mai onestă și mai tranșantă
decât o non‐soluție precum suspendarea judecății, urmată de
perimare.
1 A se vedea și argumentele pertinente înfățișate în această privință de
V. Dănăilă, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., vol. I,
pp. 541‐542.
2 Vorbim despre un refuz, iar nu despre o imposibilitate de ordin material,
întrucât, dacă reclamantul nu are posibilități materiale pentru plata cheltuielilor
puse în sarcina sa, este în drept să solicite ajutor public judiciar [art. 6 lit. c) din
O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă], iar instanța
este datoare să‐i pună în vedere această posibilitate (art. 10 NCPC).
Mai observăm că noua lege procesuală înțelege să sancționeze atitudinea
obstrucționistă a unei părți, care nu înțelege să‐și dea concursul la administrarea
expertizei încuviințate, înlăturând tergiversarea sine die a cauzei prin instituirea
anumitor consecințe în plan probator, respectiv prin acordarea unor prerogative
suplimentare instanței civile, care poate recurge, în mod excepțional, la forța pu‐
blică. Bunăoară, dacă în cazul unei cereri în stabilirea paternității presupusul tată
refuză în mod repetat și nejustificat recoltarea sângelui (ori, în cazul unei acțiuni
în tăgada paternității, mama copilului refuză în aceeași manieră prezentarea
copilului în vederea recoltării probei sanguine), instanța poate fie să tragă pre‐
zumția că faptele susținute de reclamant sunt adevărate [potrivit art. 335 alin. (3)
NCPC, „în cazul în care una dintre părți opune rezistență sau împiedică în orice alt
mod efectuarea lucrării, instanța va putea socoti ca dovedite afirmațiile făcute de
partea adversă cu privire la împrejurarea de fapt ce face obiectul lucrării, în
contextul administrării tuturor celorlalte probe”], fie să dispună aducerea forțată
a persoanei vizate la serviciul competent de medicină legală, în vederea recoltării
probei [potrivit art. 335 alin. (5) NCPC, în mod excepțional, când aflarea adevă‐
rului în cauză este indisolubil legată de efectuarea probei cu expertiză tehnică,
instanța va autoriza folosirea forței publice în scopul efectuării expertizei, prin
încheiere executorie pronunțată în camera de consiliu, după ascultarea părților].
În exemplele date anterior, principiul interesului superior al copilului prezintă o
importanță practică deosebită. Textele ar putea fi aplicate, mutatis mutandis, și în
cazul în care una dintre părți refuză accesul expertului în anumite încăperi sau
dependințe care formează obiectul litigiului.
251
4.35. Inexistenţa unei sancţiuni nemijlocite pentru lipsa
rolului activ în administrarea probelor
Potrivit art. 254 alin. (6) NCPC, părțile nu pot invoca în căile
de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care
ele nu le‐au propus și administrat în condițiile legii.
Opțiunea legiuitorului este întru totul justă, textul fiind de
natură să curme interpretarea [relativ frecventă în practica judi‐
ciară anterioară Legii nr. 202/2010, prin care textul menționat a
fost preluat din noul Cod de procedură civilă, adoptat prin Legea
nr. 134/2010, și introdus în cuprinsul art. 129 alin. (51) C. pr. civ.
1865] potrivit căreia neordonarea din oficiu a unor probe nepro‐
puse în termen de părți ar putea fi, singură, cauza desființării unei
hotărâri judecătorești1.
O atare interpretare absolutiza rolul activ al judecătorului în
materie probatorie, lăsând, practic, fără niciun efect sancțiunea
decăderii, de vreme ce partea decăzută s‐ar fi putut rezuma la a
arăta că o probă concludentă nu a fost dispusă din oficiu de către
instanță, chiar în absența oricărei cereri corespunzătoare a părții.
Lăsând însă obligațiile părților fără o sancțiune eficace, o atare
exacerbare a rolului activ în materie probatorie prezenta nea‐
junsul însemnat al deresponsabilizării părților, care erau (indi‐
rect) încurajate să aibă o conduită procesuală neglijentă (eventual,
chiar dilatorie și abuzivă) în fața primei instanțe, invocând doar
ulterior, după pierderea procesului, eventualele probe a căror
administrare ar fi fost utilă pentru a‐și proba susținerile. Pe lângă
izbitoarea lipsă de loialitate procesuală a unei astfel de strategii,
aceasta ducea la o prelungire a proceselor, ca urmare a admiterii
căilor de atac, urmată, mai ales în cazul recursului, de trimiterea
cauzelor spre rejudecare, în vederea suplimentării probatoriului2.
1 Pentru unele exemple de practică judiciară, a se vedea C.E. Alexe, op. cit.,
vol. I, pp. 616‐617.
2 Relativ recent – și, din păcate, mult după clarificările în același sens aduse
art. 312 alin. (5) C. pr. civ. 1865 prin Legea nr. 202/2010 și la aproximativ 5 ani de
la data sesizării sale de către colegiul de conducere al C. Ap. Târgu Mureș –, Înalta
Curte de Casație și Justiție a statuat prin decizia în interesul legii nr. 14/2013
252
Se ridică însă întrebarea legitimă de ce partea adversă trebuie să
suporte consecința neglijenței celui care invocă abia în recurs
probe pe care putea și trebuia să le prevadă și să le propună încă
de la începutul procesului. Aceste soluții, de frecventă (și, uneori,
repetată) trimitere a cauzelor spre rejudecare, pentru ca instanța
să suplimenteze din oficiu probele, ridicau probleme și din
perspectiva dreptului părților la un proces echitabil, desfășurat
într‐un termen rezonabil, consacrat deopotrivă de art. 6 par. 1 din
Convenția europeană a drepturilor omului și de art. 21 alin. (3) din
Constituție.
Suntem, așadar, de părere că, prin consacrarea explicită a
soluției care se impunea, după noi, și în fosta reglementare1,
(publicată în M. Of. nr. 665 din 24 octombrie 2013 și disponibilă pe www.scj.ro)
că, „în interpretarea şi aplicarea unitară a dispozițiilor art. 312 alin. 4 din Codul
procedură civilă de la 1865, în procesele începute anterior intrării în vigoare a
Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proce‐
selor, în cazul rejudecării cauzei la un alt termen de judecată decât la cel la care
s‐a dispus admiterea recursului şi casarea cu reținere a hotărârii atacate de către
curțile de apel şi tribunale, prevederile art. 305 din Codul de procedură civilă nu
sunt aplicabile”.
Cu alte cuvinte, după casarea cu reținere sunt admisibile orice probe noi,
fiind infirmată interpretarea jurisprudențială potrivit căreia, ori de câte ori se
impune administrarea unor noi probe, altele decât înscrisurile, se impune casarea
cu trimitere spre rejudecare a cauzei. Înalta Curte a reținut că „instanțele care au
apreciat că dispozițiile art. 305 din Codul de procedură civilă de la 1865 au aplica‐
bilitate şi în cazul casării cu reținere spre rejudecare au omis a avea în vedere că,
prin reglementarea expresă a casării cu reținere spre rejudecare – în cazul jude‐
cării recursurilor de către tribunale şi curțile de apel –, s‐a stabilit, implicit, rolul
acestora de a acționa ca instanțe de fond, fiind evident că restricția prevăzută de
textul evocat nu are aplicabilitate decât în faza procesuală a recursului, iar nu şi în
cea ulterioară, aceea a rejudecării cauzei în fond. În consecință, rejudecarea cauzei
după casarea cu reținere pronunțată de curțile de apel şi tribunale se face după
aceleaşi reguli de la judecata în fond, inclusiv sub aspectul probelor, putând fi
administrate oricare dintre probele prevăzute de lege”.
1 Chiar anterior modificărilor aduse în această materie prin Legea nr.
202/2010, s‐a arătat în doctrină că „judecătorul are posibilitatea de a manifesta
un rol activ, în limitele prevăzute de lege, însă, în principiu, neexercitarea acestei
facultăți nu reprezintă un motiv pt. desființarea hotărârii”. În acest sens, a se
vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, ed. a
II‐a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 25. De asemenea, s‐a decis că „nu se poate
253
legiuitorul a stabilit un raport just între obligațiile părților în ma‐
terie probatorie și sancțiunile pentru neîndeplinirea acestora, pe
de o parte, și obligația instanței de a lua toate măsurile permise de
lege pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, in‐
clusiv ordonarea din oficiu a probelor necesare, pe de altă parte1.
O explicație suplimentară se impune în raport cu formularea
textului de lege, care se referă atât la propunerea, cât și la adminis
trarea probelor de către părți, în condițiile legii. Desigur, probele
nu se „administrează” de părți, însă acestora le incumbă o serie de
obligații cu privire la administrarea probei, obligații a căror neîn‐
deplinire atrage sancțiunea decăderii. Bunăoară, nedepunerea
cheltuielilor pentru administrarea probelor, de către partea și în
termenul stabilite de instanță, atrage decăderea părții din dreptul
de a administra dovada încuviințată în fața acelei instanțe, după
cum dispune art. 262 alin. (3) NCPC. De asemenea, în măsura în
care partea își asumă obligația de a aduce martorul, însă aceasta
nu își îndeplinește obligația, instanța va dispune citarea marto‐
rului (din teza finală rezultă că citarea se poate dispune direct cu
mandat de aducere, pentru a preveni o nouă amânare), iar, dacă
martorul nu se prezintă nici după emiterea mandatului, instanța
va putea proceda la judecată [art. 313 alin. (3) NCPC]. Așadar,
partea care nu și‐a îndeplinit obligațiile ce‐i incumbă în legătură că
administrarea probei (bunăoară, nu a depus înscrisurile a căror
administrare a fost încuviințată de instanță) nu poate invoca în
căile de atac omisiunea instanței de a dispune din oficiu proba.
Prin urmare, considerăm că formularea textului este una sugestivă
și corectă, în lumina considerațiilor ce precedă.
dispune casarea unei hotărâri pentru că din oficiu instanța nu a ordonat anumite
dovezi, câtă vreme părțile aveau mijloace procesuale pentru a determina adminis‐
trarea dovezilor pe care le doreau, iar, pe de altă parte, rolul activ al instanței,
prevăzut de art. 129 C. pr. civ., nu poate constitui temeiul substituirii instanței în
poziția procesuală a uneia din părți şi în apărarea intereselor acesteia” – C. Ap.
Bucureşti, s. a IV‐a civ., dec. nr. 2048/2000, în Culegere de practică judiciară în
materie civilă pe anul 2000, Ed. Rosetti, București, 2001, p. 398.
1 A se vedea și M. Fodor, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de
254
Consecvența logică, precum şi interpretarea teleologică şi
sistematică a art. 254 alin. (5) teza finală și alin. (6) NCPC impun
concluzia că nici instanța de control judiciar din oficiu nu ar putea
invoca neexercitarea acestui aspect al rolului activ, pentru a anula,
respectiv casa hotărârea1.
De altfel, în cazul instanței de apel, în condițiile în care, prin
ipoteză, instanța s‐a pronunțat asupra fondului raportului juridic
litigios, insuficiența probatoriului nu poate duce niciodată la admi‐
terea căii de atac și la trimiterea cauzei spre rejudecare, instanța
fiind în drept să dispună, la nevoie, din oficiu, refacerea sau com‐
pletarea probelor administrate la prima instanță [art. 479 alin. (2)
NCPC], pronunțând ea însăși o soluție în cauză [prin respingerea
apelului, ceea ce echivalează cu păstrarea soluției primei instanțe,
ori admiterea apelului, urmată de schimbarea, în tot sau în parte, a
sentinței apelate, cf. art. 480 alin. (1) și (2) NCPC].
În ceea ce privește recursul, acesta este o cale extraordinară
de atac, care poate fi exercitată exclusiv pentru motivele de nele‐
galitate limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) NCPC, cu respec‐
tarea regulii non omisso medio, instituită de art. 488 alin. (2)2, ceea
ce închide, în principiu, calea unor critici vizând netemeinicia
hotărârii recurate (inclusiv ca urmare a insuficienței probatoriului
administrat). Așadar, nici omisiunea instanței de a dispune din
oficiu probe nu ar putea fi invocată, atât ca urmare a dispoziției
cuprinse în art. 254 alin. (6) NCPC, cât și ca urmare a neîncadrării
acestei critici în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1)
NCPC3. Aceste considerații sunt valabile, mutatis mutandis, și în
cazul celorlalte căi extraordinare de atac.
1 În același sens, a se vedea și M. Tăbârcă, op. cit., 2013, vol. I, p. 144.
2 A se vedea, cu privire la această regulă, supra, Capitolul III.
3 Nu excludem casarea hotărârii recurate ca urmare a reținerii cu totul lacu‐
nare, vagi, imprecise a situației de fapt, de așa manieră încât nu se poate verifica
dacă legea a fost corect aplicată faptelor stabilite, însă în această ipoteză suntem
în prezența unui viciu formal, respectiv nemotivarea hotărârii [art. 488 alin. (1)
pct. 6 NCPC]. Eventualele concluzii greșit trase de instanța de fond din probatoriul
administrat sunt sustrase, în principiu, controlului judiciar, în măsura în care
instanța și‐a îndeplinit obligația de motivare; în acest sens, trebuie înțeleasă
255
Concluzii
Rolul judecătorului în materie probatorie rămâne unul semni‐
ficativ și ne așteptăm ca ponderea sa în practica judiciară să
rămână una destul de amplă.
Cu toate acestea, acest rol trebuie privit doar în ultimă instanță
din perspectiva prerogativei judecătorului de a ordona din oficiu
administrarea probelor pe care le găsește necesare pentru for‐
marea convingerii sale. Nu întâmplător prevede noul Cod că
părțile nu pot invoca în calea de atac omisiunea instanței de a
ordona din oficiu probe pe care ele nu le‐au propus și administrat
în condițiile legii. Judecătorul poate și trebuie să uziteze prero‐
gativa sa de a ordona din oficiu probe ori de câte ori constată că
acestea sunt necesare pentru soluționarea temeinică a cauzei, însă
existența acestei prerogative nu exonerează părțile de obligația de
susținerea clasică potrivit căreia stabilirea situației de fapt rămâne la suverana
apreciere a instanței de fond, fiind sustrasă controlului Curții de Casație.
În acest sens, s‐a decis, recent, că „motivarea tribunalului cu privire la
împrejurările de fapt ale cauzei respectă dispozițiile art. 425 lit. b) NCPC, potrivit
cărora considerentele vor cuprinde, între altele, expunerea situației de fapt
reținută de instanță pe baza probelor administrate. În condițiile în care motivarea
respectă exigențele rezultate din textul menționat, coroborat cu garanțiile pro‐
cesului echitabil, statornicite de art. 21 alin. 3 din Constituție și de art. 6 par. 1 din
Convenția europeană a drepturilor omului, situația de fapt reținută va fi avută în
vedere și de instanța de recurs, care nu este îndreptățită să reaprecieze probele, ci
doar să verifice legalitatea aplicării dispozițiilor de drept material la situația de
fapt reținută de instanța de fond (art. 488 alin. 1 pct. 8 NCPC)” (C. Ap. București,
s. a VIII‐a cont. adm. fisc., dec. nr. 1677 din 23 martie 2015, nepublicată). În altă
cauză, s‐a reținut însă că, „în mod cu totul justificat, recurenta‐pârâtă a formulat
obiecțiuni la raportul de expertiză, care nu au fost analizate de expert în ce
priveşte omisiunea de a analiza modul de achitare a facturilor de avans, prin
raportare la art. 1342 Cod fiscal, omisiune care în mod nelegal nu a fost cenzurată
de tribunal. Tribunalul a apreciat apărările pârâtei drept «apărări de fond», fără
însă a oferi un răspuns apărărilor formulate, în cuprinsul sentinței recurate. Aşa
fiind, sentința nu cuprinde motivele pe care se sprijină, situația de fapt fiind
reținută lacunar şi superficial, fără a fi analizate motive, apărări şi susțineri
esențiale, ceea ce face incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6
NCPC şi impune casarea sentinței, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât
fondul pricinii nu a fost analizat” (C. Ap. București, s. a VIII‐a cont. adm. fisc., dec.
nr. 2995 din 25 mai 2015, nepublicată).
256
a‐și proba pretențiile și apărările; în cele din urmă, partea care
nu‐și îndeplinește sarcina probei va fi cea care va cădea în pre‐
tenții, fără a putea invoca lipsa de rol activ al instanței!
În primul rând, judecătorul este dator să constate care sunt
faptele relevante, din perspectiva calificării juridice corecte date
pretențiilor și apărărilor formulate, iar apoi, comparând motivele de
fapt expuse de părți (și după ce a cerut acestora, dacă este cazul,
să‐și completeze susținerile, ceea ce se poate dispune inclusiv în
condițiile art. 203 NCPC, sub rezerva dezbaterii ulterioare), să stabi‐
lească faptele contestate și pe cele recunoscute, cele dintâi urmând
a forma cu precădere obiectul probațiunii.
În cauzele complexe, cel puțin, ar fi indicat ca instanța să indice
părților care sunt acele împrejurări de fapt a căror lămurire o
consideră necesară, pentru ca acestea să cunoască ce probe sunt
utile pentru formarea convingerii instanței.
În fine, în ceea ce privește administrarea și aprecierea pro‐
belor, rolul instanței judecătorești rămâne unul central, câtă
vreme procedura alternativă a administrării probelor prin avocați
nu pare, la știința noastră, să fi fost până în prezent uzitată în
practica judiciară.
Pentru deplina respectare a principiului contradictorialității,
instanța este datoare să pună în discuția părților insuficiența pro‐
belor administrate, din perspectiva obligației acestora de a‐și
proba susținerile și apărările. În acest fel, este facilitată formularea
unor cereri utile pentru completarea probațiunii și lămurirea
completă a situației de fapt încă de la prima instanță.
Rolul judecătorului în crearea legii
257
CAPITOLUL V

"The supreme office of the jurist was to
interpret law in such ways as would conduce to the
greatest good of society as an organic whole.
While he taught the highest respect for all
authority, human and divine, he claimed the right
of indivudual judgement in applying this authority
to practical social needs" [E. Emerton, Bartolus, în
„11 Encyclopedia of Social Science”, pp. 470‐71
(1930), citat de A.P. Miceli, Forum Juridicum:
Bartolus of Sassoferrato, în „Louisiana Law
Review", vol. 37, no. 5, summer 1977, p. 1035].

Preambul
De ce am ales să intitulăm acest capitol într‐un mod atât de
general și, aparent, controversat1? De ce nu ne‐am limitat la rolul
universal recunoscut judecătorului, acela de a aplica și de a inter‐
preta legea? De ce contestăm ceea ce pare evident la prima vedere,
și anume împrejurarea că crearea legii constituie exclusiv apanajul
legiuitorului?
Răspunsul va veni de la sine în cele ce urmează, pentru că, în
acest capitol, ne‐am propus să tratăm și ceea ce tradițional consti‐
tuie atributul judecătorului, respectiv interpretarea și aplicarea
legii, despre cât de creator poate fi judecătorul atunci când inter‐
1 Faptul că ideea nu este atât de năstrușnică pe cât pare la prima vedere
rezultă din titlul unui volum ce cuprinde câteva studii semnificative în domeniu;
este vorba despre La crèation du droit par le juge, din seria „Archives de philosophie
du droit“, tome 50, Dalloz, Paris, 2007.
258
pretează legea, despre diferența dintre diversele forme de inter‐
pretare, dar și despre situațiile în care, cu sau fără acceptul legiui‐
torului național, judecătorul se transformă într‐un veritabil creator
al legii.
Vom vorbi, de asemenea, despre rolul judecătorului în unifor‐
mizarea jurisprudenței, despre previzibilitatea jurisprudenței și
motivele ce determină schimbarea acesteia, despre cât de impor‐
tantă este interpretarea unitară și previzibilă a legii.
Așa cum am procedat și în cazul celorlalte capitole, vom căuta
nu doar să analizăm teoretic instituțiile, ci și să răspundem unor
probleme deja ivite sau care pot să apară în practică.

Secțiunea 1
Interpretarea legii

Sediul materiei îl constituie textul art. 5 NCPC, „Îndatoriri pri‐
vind primirea şi soluționarea cererilor”, ce are următorul conținut:
„(1) Judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluționeze
orice cerere de competența instanțelor judecătoreşti, potrivit legii.
(2) Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că
legea nu prevede, este neclară sau incompletă.
(3) În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în
baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în
baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va
trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în
vedere toate circumstanțele acesteia şi ținând seama de cerințele
echității.
(4) Este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii general
obligatorii prin hotărârile pe care le pronunță în cauzele ce îi sunt
supuse judecății” (s.n.).
Aceste dispoziții se completează cu cele cuprinse în Capitolul III,
„Interpretarea și efectele legii civile” (art. 9‐17 NCC), din Titlul
259
preliminar al Codului civil. Aici ne vom mărgini să indicăm doar
textele art. 9 și art. 10 NCC.
Astfel, art. 9 NCC, având denumirea marginală „Interpretarea
legii”, prevede că:
„(1) Cel care a adoptat norma civilă este competent să facă și
interpretarea ei oficială1.
(2) Norma interpretativă produce efecte numai pentru viitor.
(3) Interpretarea legii de către instanță se face numai în scopul
aplicării ei în cazul dedus judecăţii”2 (s.n.).

Art. 10 NCC – „Interzicere analogiei” – are următorul cuprins:
„Legile care derogă de la o dispoziție generală, care restrâng
exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se
aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege” (s.n.).

1.2. Premise
În locul unei abordări teoretice, de clasificare a formelor de
interpretare, așa cum întâlnim în cărțile privind teoria generală a
dreptului3, tratate privind diferite ramuri de drept4, monografii5
1 Este vorba despre interpretarea făcută de legiuitor în sensul art. 69 din
Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea
actelor normative, republicată și actualizată.
2 Acest text trebuie văzut în legătură cu cel al art. 5 alin. (4) NCPC, reprodus
mai sus, precum și cu cel al art. 488 alin. (1) pct. 4 NCPC, ce stabilește ca fiind un
motiv de recurs depășirea atribuțiilor puterii judecătorești. Textul nu are în
vedere atribuțiile Înaltei Curți privind uniformizarea jurisprudenței, deciziile
acesteia având o aplicabilitate mai largă decât la o speță concretă. Pentru amă‐
nunte, a se vedea infra, secțiunea următoare, pct. 2.4.
3 Dintre acestea, amintim, cu titlu de exemplu, Gh. Boboș, în Gh. Boboș,
C. Buzdugan, V. Rebreanu, Teoria generală a statului și dreptului, Ed. Argonaut,
Cluj‐Napoca, 2008, pp. 403‐425.
4 A se vedea, de exemplu, A. Ionașcu, în T. Ionașcu, E.A. Barasch, A. Ionașcu,
S. Brădeanu ş.a., Tratat de drept civil, vol. I – Partea generală, Ed. Academiei
Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1967, pp. 135‐153.
5 Dintre acestea, amintim H. Kelsen, General Theory of Norms, translated by
M. Hartney, Claredon Press Oxford 1991, Fr. Geny, Méthode d'interprétation et
sources en droit privé positif, ed. a 2‐a, LGDJ, Paris, 1919. Pentru un studiu
pertinent asupra misiunii Curții de Casație franceze de a enunța reguli generale și
260
etc., am decis să abordăm problema interpretării legii utilizând
metoda inducției, adică pornind de la câteva exemple concrete din
noul Cod de procedură civilă și încercând să interpretăm texte de
lege, pentru a stabili dacă există vreun principiu care ar trebui să
stea la baza interpretării normelor de drept procesual civil și, în
cazul unui răspuns pozitiv, să determinăm conținutului acestuia.
Este adevărat că, încercând să definească limitele în interiorul
cărora judecătorul are o putere de apreciere în interpretarea legii,
în alin. (7) al art. 22 NCPC, legiuitorul definește câteva criterii de
care acesta trebuie să țină seama, respectiv toate circumstanţele
cauzei1, principiile generale ale dreptului, cerinţele echităţii și
abstracte, cu ocazia soluționării recursurilor în casație, contribuind astfel la arti‐
cularea ordinii de drept, a se vedea G. Canivet, Activisme judiciaire et prudence
interprétative, p. 14 și urm., în „La création du droit par le juge, Archives de philo‐
sophie du droit”, tome 50, Dalloz, Paris, 2007, pp. 305‐311.
Din literatura juridică română recentă, amintim: L. Riteș, Interpretarea –
instituţie fundamentală a dreptului, Ed. Universul Juridic, București, 2014;
L. Barac, Repere de interpretare în drept. Ghid de interpretare în materie civilă,
Ed. Universul Juridic, București, 2014.
1 Este adevărat că legiuitorul, aparent, prin modul de formulare a textului
invocat (ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului putere de apreciere sau îi
cere să țină seama de toate circumstanțele cauzei…), pune pe același palier
puterea de apreciere cu necesitatea de a ține seama de toate circumstanțele
(concrete) ale cauzei, iar, în aplicarea acestor obligații legale, stabilește criteriile
deja arătate (să țină seama de principiile generale ale dreptului, de cerințele
echității și de buna‐credință); în realitate, atunci când judecătorul are o putere de
apreciere în interpretarea legii, el va trebui să țină seama și de circumstanțele
concrete ale cauzei. Dovada ceea mai clară în acest sens o reprezintă modul de
reglementare a unor instrumente de uniformizare a jurisprudenței. După cum
vom vedea în cele ce urmează – a se vedea infra, secțiunea următoare, pct. 2.2 –,
judecătorul care sesizează cu o astfel de întrebare instanța supremă trebuie să
indice circumstanţele concrete ale cauzei și să ceară interpretarea legii raportat la
aceste circumstanţe; tocmai pentru că problema de drept este una nouă, nu există
încă o practică cristalizată, chiar neunitară a instanțelor pentru a fi verificate toate
împrejurările concrete la care poate fi aplicat textul de lege și a putea fi solicitată
pronunțarea unei decizii în cadrul recursului în interesul legii, care are forța
juridică a unei legi de interpretare datorită caracterului general obligatoriu după
publicarea în Monitorul Oficial. De aceea, și decizia pronunțată în cadrul unei
astfel de sesizări are putere obligatorie pentru instanțe doar dacă sunt sesizate cu
solicitări de aplicare a textului de lege interpretat de Înalta Curte de Casație şi
Justiție la stări de fapt similare.
261
bunacredinţă. Având în vedere și aceste repere legale, vom încerca
să găsim, dacă este posibil, un fir roșu, călăuzitor, pentru judecă‐
torul învestit cu interpretarea unei norme de drept procesual civil.

1.3. Puterea de apreciere a judecătorului – exemple de
texte neclare din Codul de procedură civilă, care au generat o
jurisprudenţă și o doctrină neunitare
În cuprinsul celorlalte capitole, așa cum ați sesizat deja, am
recurs la numeroase exemple privind posibile interpretări ale
unor texte ale noului Cod, la care vom face trimitere atunci când
vom considera necesar, dar la care, în cuprinsul acestei secțiuni,
vom adăuga altele, pentru a răspunde la întrebarea dacă există
vreun principiu unitar după care judecătorul ar trebui să se ghi‐
deze atunci când interpretează legea procesual civilă.
În abordarea acestei probleme, nu ne‐am propus nicidecum să
inventariem toate textele ce au generat deja sau care pot genera în
viitor o interpretare neunitară a textelor noului Cod. Vom atinge
doar câteva repere esențiale, constând în situații în care, deși
aparent textul de lege reglementează contrariul, judecătorul nu
are o putere de apreciere în aplicarea lui sau aceasta este una
foarte limitată; împrejurări în care textul de lege este suficient de
generos pentru a permite judecătorului să aprecieze felul în care îl
interpretează și îl aplică; exemple în care această putere de apre‐
ciere nu poate fi supusă controlului judiciar și exemple în care
poate fi cenzurată pe această cale, cu indicarea consecințelor unei
astfel de cenzuri și, în fine, situații în care judecătorul are puterea
de a aprecia că trebuie să treacă peste voința legiuitorului națio‐
nal, atunci când, prin reglementarea adoptată, acesta încalcă un
drept fundamental recunoscut printr‐un tratat, în special dreptul
privind accesul (liber) la justiție sau dreptul la un proces echitabil.

262
1.3.1. Când judecătorul nu are o putere de apreciere, deși,
aparent, textul de lege este unul permisiv în ceea cel privește
Am arătat deja, cu altă ocazie1, că textul art. 489 alin. (3) NCPC,
deși aparent permisiv prin formularea sa, reglementând că jude‐
cătorul poate din oficiu să invoce motive de casare de ordine pu‐
blică și după împlinirea termenului de motivare a recursului, insti‐
tuie, în realitate, o obligaţie pentru judecător de a invoca un astfel
de motiv atunci când îl observă, fie de unul singur, fie pentru că
partea i l‐a învederat după ce ea însăși nu‐l mai putea invoca dato‐
rită depășirii termenului prevăzut de art. 485 alin. (1) și art. 487
alin. (1) NCPC.
De ce criterii trebuie să țină seama judecătorul atunci când
interpretează un astfel de text de lege, întrucât, așa cum am sesizat
deja2, doctrina, chiar scrisă de unii judecători, este contrară opiniei
exprimate de noi. Credem că răspunsul trebuie să fie acela că
practica unui complet de judecată trebuie să fie previzibilă. Acesta
nu poate într‐o cauză, din considerente de oportunitate, cum ar fi
faptul că, pe fond, soluția cuprinsă în hotărârea obiect al recursului
este legală, iar, pe parcursul judecății, Înalta Curte a dispus mai
multe casări cu trimitere, o nouă casare prelungind nejustificat du‐
rata procesului, să refuze să rețină motivul de ordine publică invo‐
cat de parte peste termen, referitor la împrejurarea că hotărârea e
nulă pentru că lipsește încheierea de amânare a pronunțării sau
minuta nu a fost semnată de un judecător, iar în alte situații să îl
rețină, pentru că, revenind la aceleași exemple, din lectura dosa‐
rului rezultă că, oricum, soluția era nelegală și din considerentele
indicate de parte în motivele de recurs redactate în termen – de
exemplu, instanța de apel a aplicat greșit norma de drept substan‐
țial sau nu a motivat hotărârea etc., iar motivarea pe considerentul
de ordine publică invocat peste termen este una mai facilă pentru
judecătorul din recurs.
Oricum, dacă un complet de recurs ar refuza să rețină un
motiv de casare de ordine publică invocat de parte peste termen,
1 A se vedea supra, Capitolul III, pct. 1.7.
2 Ibidem.
263
el ar trebui să motiveze această împrejurare. Acest lucru poate fi
realizat în două modalități. În opinia potrivit căreia legea permite
completului să aprecieze oportunitatea însușirii motivului, va
trebui să spună aceasta, fără a putea însă, în circumstanțele înve‐
derate, să realizeze o motivare elaborată în cadrul raportului
întocmit în condițiile art. 493 NCPC, chiar dacă textul permite să se
învedereze în cuprinsul acestuia caracterul vădit nefondat al
recursului. Cu alte cuvinte, credem noi, judecătorul raportor nu va
putea propune nereținerea motivului invocat peste termen doar
pentru motivul de oportunitate vizând caracterul vădit nefondat al
motivelor invocate în termen. Cu atât mai puțin ar fi posibil acest
lucru dacă este depășită etapa filtrului și se ajunge la cea a cer‐
cetării judecătorești, completul trebuind să se pronunțe în ședință
publică, după o dezbatere contradictorie, asupra nereținerii moti‐
vului invocat peste termen. În opinia exprimată de noi, am arătat
că judecătorul ar putea refuza să rețină motivul de ordine publică
invocat de parte peste termen pe considerentul că nu a fost probat
până la acel moment, aceasta constituind o pronunţare, și nu o
antepronunţare, atunci când partea însăși susține că are nevoie de
administrarea unor probe în acest scop. De altminteri, în recurs nu
pot fi administrate alte probe decât înscrisurile, conform art. 492
NCPC, iar acestea pot fi depuse doar anexă la cererea de recurs,
întâmpinare (ori răspuns la întâmpinare, am adăuga noi) sau, cel
târziu, până la primul termen de judecată, dacă este fixat un astfel
de termen, depășindu‐se etapa filtrului. Dacă partea susține că
motivul este probat, de exemplu, rezultă din minuta deciziei din
apel că aceasta nu este semnată sau din dosarul din apel că lip‐
sește încheierea de amânare a pronunțării, completului nu îi ră‐
mâne altă soluție decât să‐și însușească motivul, să‐l pună în
raport sau în discuția contradictorie a părților și să se pronunțe
asupra lui prin decizia dată în recurs. O astfel de practică a com‐
pletului de judecată este una previzibilă.
Raționamentul rămâne valabil, chiar dacă necesită unele
dezvoltări, și în ceea ce privește invocarea nulităților procesuale
de ordine publică la solicitarea părții care a depășit termenul
prevăzut de art. 178 alin. (5) NCPC.
264
1.3.2. Situaţii în care judecătorul are o largă putere de
apreciere
1.3.2.1. Regulă. Excepţie versus regulă. Aplicaţie particulară
Revenim în acest context la exemplul privind posibilitatea
judecătorului de a aprecia oportunitatea citării părţilor, atunci
când legea îi permite acest lucru1, şi aceasta din două considerente:
unul îl reprezintă faptul că vom utiliza acest exemplu și pentru a
ilustra situații când puterea de apreciere a judecătorului nu poate
fi supusă controlului judiciar (subiectul subsecțiunii următoare),
iar celălalt motiv – faptul că acest exemplu reprezintă o excelentă
oportunitate pentru a ilustra o metodă de interpretare la care ne
gândim mai puțin, dar care poate apărea în cazul mai multor texte
din noul Cod.
Astfel, am arătat deja că sunt texte – cum ar fi art. 360 și
art. 364 în materia asigurării probelor și constatării de urgență a
unei stări de fapt, art. 442 în materia îndreptării erorilor materiale
din hotărâre, art. 532 în procedura necontencioasă, art. 999 în
procedura ordonanței președințiale etc. – ce permit judecătorului
să aprecieze dacă este sau nu oportună citarea părților. De ase‐
menea, am arătat că, în opinia noastră, această putere de apreciere
nu poate fi supusă controlului judiciar, pentru că s‐ar încadra în
categoria măsurilor de administrare judiciară în sensul art. 465
NCPC.
De remarcat este că, în materia cererilor de valoare redusă,
textul art. 1.030 alin. (2) NCPC permite instanței să aprecieze dacă
dispune sau nu înfățișarea părților, din oficiu sau la cererea unei
părți, situație în care va cita părțile [conform alin. (10) al aceluiași
articol]. Refuzul instanței se motivează, pentru că, deși nu poate fi
atacat separat [art. 1.030 alin. (2) teza finală NCPC], se poate ataca
1 Pentru amănunte, a se vedea supra, Capitolul III, pct. 1.2 – „Puterea de
apreciere a instanței în ceea ce privește citarea părților. Măsuri de administrare
judiciară versus dispoziții ce pot constitui obiect al căilor de atac”.
265
cu apel odată cu fondul, în condițiile art. 1.033 NCPC1. Textul
art. 1.030 alin. (2) teza finală și alin. (10) coroborat cu cel al
art. 1.033 NCPC este o excepţie de la regula generală potrivit căreia
puterea de apreciere a judecătorului privind citarea părților nu
este supusă controlului judiciar, fiind o simplă măsură de admi‐
nistrare judiciară, dar este o aplicaţie particulară a regulii cuprinse
în art. 466 alin. (4) NCPC, potrivit căreia încheierile premergătoare
pot fi atacate doar odată cu fondul.
În mod legitim, am putea să ne punem întrebarea dacă nu
cumva textul art. 1.030 alin. (2) teza finală și alin. (10) coroborat
cu art. 1.033 NCPC nu este și o aplicație particulară a regulii po‐
trivit căreia puterea de apreciere a instanței poate fi supusă con‐
trolului judiciar, asta dacă am nega calificarea de măsură de
1 Menționăm că procedura a fost preluată după modelul celei cuprinse în
Regulamentul (CE) nr. 861/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din
11 iulie 2007 de stabilire a unei proceduri europene cu privire la cererile cu
valoare redusă. Acesta poate fi găsit la http://eurlex.europa.eu/legalcontent/RO/
TXT/?uri=URISERV:l16028. El prevede, referitor la dezbaterea orală, că aceasta „se
organizează numai dacă acest lucru este necesar sau dacă a fost solicitat de către
una dintre părți. Solicitarea poate fi refuzată dacă este evident că aceasta nu este
necesară pentru desfășurarea corectă a procesului. Dezbaterea orală se poate
organiza prin videoconferință sau prin intermediul altor tehnici similare”. Cu
privire la căile de atac, inclusiv împotriva refuzului de a dispune dezbateri orale
care presupun înștiințarea părților (care se face prin citare), Regulamentul pre‐
vede că „este posibilă o cale de atac în cazul în care aceasta a fost prevăzută în
legislația țării în care se află instanța sesizată”, legislația română, în art. 1.033
NCPC, prevăzând că hotărârea primei instanțe poate fi atacată numai cu apel la
tribunal, în termen de 30 de zile de la comunicare. Acest apel vizează, în opinia
noastră, nu doar hotărârea finală, ci și încheierile premergătoare, inclusiv cea
privind refuzul de a dispune înfățișarea părților, pentru că textul art. 1.030
alin. (2) NCPC nu spune că acesta nu poate fi atacat deloc, ci doar că nu poate fi
atacat separat. În sensul că măsura înfățișării părților este una de administrare
judiciară, ce nu poate constitui obiect al vreunei căi de atac, în timp ce refuzul
înfățișării se atacă odată cu fondul, a se vedea M. Tăbârcă, Drept procesual civil,
vol. II, op. cit., p. 815, pct. 346‐2. De aici, deducem că măsură de administrare
judiciară ar fi doar dispoziția de înfățișare, nu și cea de refuz, ceea ce, în opinia
noastră, este greșit, întrucât este vorba despre pronunțarea instanței, din oficiu
sau la cerere, asupra necesității înfățișării părților, astfel că, fie apreciem că
amândouă sunt măsuri de administrare judiciară, fie că nu este niciuna dintre ele.
266
administrare judiciară a dispoziției de citare a părților, atunci când
aceasta este lăsată la latitudinea judecătorului, cu atât mai mult cu
cât textul art. 465 NCPC spune doar că măsurile de administrare
judiciară nu pot constitui obiect al controlului judiciar, fără să
adauge „dacă legea nu prevede altfel”. Desigur, și un astfel de
răspuns apare ca fiind plauzibil, dar atunci textul art. 1.030
alin. (2) teza finală NCPC, ce prevede că refuzul instanței de a
dispune înfățișarea părților nu poate fi atacat separat, nu are nicio
noimă sau, mai exact, este superfluu, pentru că știam că încheierile
premergătoare pot fi atacate doar odată cu fondul. Iar faptul că
legiuitorul nu spune expres într‐un text ce reglementează o regulă
generală „dacă legea nu prevede altfel” nu înseamnă că nu pot
exista excepții de la acea regulă.
În contextul dat, arătăm că principiul călăuzitor întro astfel de
interpretare, chiar dacă nu singurul, este de a da eficienţă unui
text de lege, și nu de al considera superfluu, deși nu putem nega
faptul că există și texte inutile în noul Cod1.
În materia chemării în judecată a altei persoane, art. 71 NCPC
prevede scoaterea pârâtului din proces în situațiile în care este
vorba despre o datorie bănească recunoscută de acesta și suma
este consemnată la dispoziția instanței sau de predarea unui bun
sau a folosinței acestuia, dacă pârâtul care‐l deține declară că va
preda bunul celui al cărui drept va fi stabilit de instanță, bunul
fiind pus sub sechestru judiciar pe durata procesului. Cu privire la
instituția cererii de chemare în judecată a altei persoane, sub
imperiul noului Cod, doctrina a exprimat păreri diferite în ceea ce
privește posibilitatea (mai exact, obligația) instanței de a obliga
pârâtul la efectuarea unei prestații în favoarea celui introdus forțat
în proces, o parte a acesteia afirmând că cel chemat în judecată
1 Dacă tot vorbim despre procedura cu privire la cererile de valoare redusă,
textul art. 1.033 alin. (3) NCPC prevede în mod superfluu că hotărârea pronunțată
în apel este definitivă, deși, în alin. (1), arată că hotărârea primei instanțe este
supusă numai apelului, ceea ce înseamnă, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 NCPC,
că este definitivă. Tot textul art. 1.033 alin. (3) NCPC stabilește ca fiind superfluu
că hotărârea dată în apel se comunică, deși art. 427 alin. (1) NCPC prevede deja că
hotărârea judecătorească se comunică din oficiu părților, chiar dacă este definitivă.
267
este introdus doar pentru opozabilitate (cu toate consecințele, de
exemplu, că cererea nu s‐ar timbra ca o veritabilă cerere de che‐
mare în judecată1), iar, în cazul în care se constată că cel introdus
forțat este titularul dreptului, și nu reclamantul, cererea principală
va fi respinsă pentru lipsa calității procesuale active și cea de
chemare în judecată a altei persoane admisă, fără însă ca pârâtul
să fie obligat să efectueze o prestație în favoarea acesteia. Dacă
s‐ar merge mai departe pe linia acestui raționament, s‐ar putea
conchide că cel chemat în judecată este obligat, dacă dorește efec‐
tuarea unei prestații din partea pârâtului, să introducă o nouă
cerere de chemare în judecată (pe care să o timbreze adecvat),
invocând puterea de lucru judecat a hotărârii de admitere a inter‐
venției forțate. În această opinie, textul art. 71 este o excepţie de la
regula că cel introdus forțat este chemat în judecată doar pentru
opozabilitate2. Cu privire la această instituție, mai există o opinie
doctrinară, conformă cu cea elaborată sub imperiul vechiului Cod3,
care nu vorbește de chemarea în judecată a altei persoane doar
pentru opozabilitate, ci ca un veritabil reclamant, a cărui poziție o
dobândește cu toate consecințele, conform art. 70 NCPC. Mergând
pe linia acestei opinii, textul art. 71 NCPC, privind scoaterea pârâ‐
tului din proces, ar fi doar o aplicaţie particulară a regulii potrivit
căreia acesta este întotdeauna obligat la o prestație, fie față de
reclamantul inițial, fie față de cel introdus forțat în proces, doar că
execută această obligație în avans, motiv pentru care, deși discu‐
tabil, textul art. 71 alin. (3) teza finală NCPC vorbește de faptul că
hotărârea îi este opozabilă (deși el nu este terț față de proces), și
1 A se vedea, în acest sens, D.N. Theohari, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de
procedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 204, pct. 1 și 3.
2 În paranteză fie spus, textul noului Cod nu aduce modificări de substanță
instituției chemării în judecată a altei persoane, introducând doar o nouă situație
de scoatere a pârâtului din proces. De aceea, noua opinie doctrinară pare greu de
înțeles, cu atât mai mult cu cât nu este explicată prin raportare la vechea
reglementare.
3 A se vedea, în acest sens, cu titlu de exemplu: G. Boroi, M. Stancu, op. cit.,
pp. 126‐131; I. Leș, Tratat de drept procesual civil, vol. I – Principii și instituţii
generale. Judecata în faţa primei instanţe, Ed. Universul Juridic, București, 2014,
pp. 183‐184.
268
nu obligatorie (cum ar trebui să fie față de o parte), cum ar rezulta
din textul art. 435 NCPC.
Pentru că, în cadrul acestei secțiuni, urmărim căutarea unui
principiu călăuzitor al interpretării legii, ne limităm doar a spune
că opinia tradițională, dacă ne este permis a o numi așa, econo
misește timp părţilor și reduce volumul de activitate a instan
ţelor, pentru că nu presupune un nou proces, în cazul în care nu ne
aflăm în situațiile de la art. 71 NCPC.

1.3.2.2. Aplicarea analogiei versus interpretarea teleologică
Cu privire la aplicarea analogiei, uneori e dificil să spunem
dacă legiuitorul a omis să observe situaţiile asemănătoare și să le
reglementeze identic sub aspectul unor dispoziții de excepție sau nu
a dorit să aplice dispoziţiile de excepţie la situaţii chiar asemă
nătoare.
Bunăoară, textul art. 225 NCPC, privind folosirea traducă‐
torului și interpretului, în alin. (1) permite judecătorului sau gre‐
fierului, cu acordul părților, să facă oficiile de traducător. Alin. (2)
se referă la folosirea interpretului în cazul persoanelor mute,
surdomute sau care, din orice altă cauză, nu se pot exprima și care
se încadrează în cazurile de la alin. (1), deci care nu cunosc limba
română. De remarcat este faptul că legiuitorul a omis să prevadă
ce se întâmplă în cazul persoanelor aflate în aceeași situație, care
cunosc limba română. Desigur că, fiind vorba de o omisiune, se vor
aplica dispoziţiile alin. (2) privind posibilitatea de a se exprima în
scris sau folosirea unui interpret pentru acelea care nu pot scrie
nici în limba română. Dar, dacă vorbim de persoane care cunosc
sau nu limba română și sunt mute, surdomute sau nu se pot
exprima din alte motive și nu o pot face nici în scris, având nevoie
de un interpret în toate situațiile, judecătorul și grefierul mai pot
face acest oficiu cu acordul părților sau răspunsul este negativ,
câtă vreme textul alin. (2) nu are o dispoziție asemănătoare cu cea
din alin. (1) teza a II‐a privind această posibilitate acordată instan‐
ței și părților și nici nu face vreo trimitere la alin. (1) sub acest
aspect? Înseamnă că legiuitorul a omis să reglementeze sau nu a
269
dorit ca judecătorul sau grefierul să facă oficiile de interpret, nici
măcar cu acordul părților? De remarcat este că nu este o omisiune
integrală de a reglementa situația persoanelor care nu se pot
exprima oral, pentru că se vorbește despre posibilitatea lor de a se
exprima în scris sau de a recurge la un interpret. Iată deci că nu
este o omisiune. Cu toate acestea, s‐ar putea ajunge la aceeași
soluție, de acceptare a posibilității ca judecătorul sau grefierul să
facă oficiul de interpret cu acordul părților, dar pe calea unei alte
metode de interpretare. S‐ar putea discuta, în acest context, dacă
textul alin. (2) este unul supletiv, de la care părţile ar putea deroga.
Putem deduce acest lucru din faptul că cel din alin. (1) este?
Credem că răspunsul este unul pozitiv. Problema cu normele
supletive este că ele ocrotesc cu preponderență un interes parti‐
cular și exemplul dat ridică o altă întrebare, respectiv dacă acest
interes este doar al părții care nu se poate exprima oral sau și al
celeilalte ori putem deduce din textul alin. (1) că interesul este al
tuturor părţilor. Credem că interesul aparține tuturor părților, deci
atât celei care nu se poate exprima oral, care, în absența acestei
instituții, nu s‐ar putea adresa instanței, cât și părții care se poate
exprima oral, însă nu înțelege modul de exprimare a celeilalte,
pentru că aceasta ar putea recunoaște vreun fapt alegat ori vreo
pretenție formulată de adversarul ei în proces.
Dar ce facem cu situațiile în care norma nu este una supletivă?
De exemplu, în materia administrării probelor la faţa locului, există
o serie de dispoziţii derogatorii de la compunerea completului de
judecată sub aspect cantitativ, ce permit administrarea probei de
către un singur judecător1. Astfel, art. 296 alin. (1) NCPC permite
cercetarea înscrisului prin judecător delegat; art. 343 alin. (2)
NCPC, ce trimite la acest text, permite unui judecător delegat să
cerceteze mijlocul material de probă la locul în care acesta se află;
art. 346 alin. (1) permite ca cercetarea la fața locului să poată fi
făcută de un judecător delegat; art. 357 alin. (1) NCPC permite
1 Desigur, în mare parte, aceste dispoziții vizează soluționarea apelului, ce
presupune un complet colegial și este o cale de atac devolutivă, ce permite
administrarea oricăror probe.
270
luarea interogatoriului prin judecător delegat în cazul persoanei
care este împiedicată de a veni în fața instanței. Deși martorii pot fi
ascultați la fața locului, așa cum prevede art. 346 alin. (2) NCPC,
art. 314 NCPC – ce reglementează imposibilitatea de prezentare a
martorului – nu stipulează că martorul poate fi audiat de un jude‐
cător delegat, ca în cazul părții căreia i se ia interogatoriu la
locuința ei. Se aplică prin analogie textul art. 346 alin. (2) sau cel al
art. 357 alin. (1) NCPC în acest caz sau vorbim nu de o omisiune, ci
de dorința legiuitorului de a nu aplica un text de excepție de la
regula imperativă (de la care părțile nu pot deroga) privind com‐
punerea cantitativă a completului de judecată? Credem că răs‐
punsul ultim este cel corect. Aceasta deoarece, altminteri, legiui‐
torul ar fi optat pentru un text general privind administrarea
probelor de un singur judecător atunci când aceasta se realizează
în afara sediului instanței, cu eventuale aplicaţii particulare, de
natura celor amintite. În realitate, el a prevăzut excepţii de la re‐
gula că probele sunt administrate de întregul complet de judecată.
De aceea, atunci când a optat să nu excepteze un caz, a făcut‐o în
cunoștință de cauză, și nu din omisiune. Revenind la tema inițială,
ce principiu călăuzitor ar trebui să aibă în vedere judecătorul
într‐un asemenea caz? Dacă ne gândim la consecința încălcării
unui text privind compunerea, aceasta poate constitui motiv de
casare cu trimitere în condițiile art. 494 NCPC, dacă hotărârea din
apel mai este susceptibilă de recurs1, ceea ce ar presupune relu‐
area judecății și refacerea probei, cu consecința prelungirii duratei
procesului și încărcării volumului de activitate a instanţei de apel.
De aceea, dincolo de alte rațiuni, deja enumerate, credem că și cea
de oportunitate, rezultând din evitarea unei nulități absolute a
actului de procedură, doar din comoditatea completului de jude‐
cată (pentru că deplasarea unui singur judecător din completul de
1 Nu poate însă constitui motiv de contestație în anulare întemeiat pe
art. 503 alin. (2) pct. 1 și alin. (3) NCPC decât dacă greșita compunere a fost
invocată în fața instanței de apel și aceasta a omis să se pronunțe, împrejurare
destul de greu de imaginat.
271
apel de doi judecători la locuința martorului nu e decât în bene‐
ficiul completului de judecată, și nicidecum al părților sau al altor
participanți, cum ar fi martorul însuși), interpretarea pe care am
propus‐o s‐ar impune avută în vedere.
De asemenea, judecătorul nu poate aplica analogia atunci
când este vorba despre limitarea unui drept sau aplicarea unei sanc
ţiuni. De exemplu, referitor la instituția ajutorului public judiciar în
materie civilă, în cazul acordării acestuia persoanei juridice sub
forma reducerii sau/și amânării ori eșalonării taxei judiciare de
timbru1, în situația în care beneficiarul câștigă procesul, acestea nu
pot fi puse în sarcina celeilalte părți, căzute în pretenții, pentru că
O.U.G. nr. 80/2013 nu are un text similar cu cel cuprins în art. 18
din O.G. nr. 51/2008, aplicabil persoanelor fizice, ce prevede că
„partea căzută în pretenții va fi obligată la plata către stat a acestor
sume”, iar aplicarea prin analogie a textului art. 18 din O.G.
nr. 51/2008 în cazul persoanei juridice ar însemna încălcarea
art. 10 NCC, fiind, astfel, interzisă de legiuitor2.
Sunt situații în care legiuitorul omite cu bună știinţă să aplice
un text de lege unei situații similare, cum este cazul motivului de
contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 NCPC,
privind nepronunțarea asupra unui motiv de recurs, în cazul
respingerii sau admiterii acestuia în parte, motiv de contestație în
anulare pe care intenționat îl omite în cazul apelului soluționat
1 Atragem atenția asupra faptului că, în ceea ce privește persoana juridică,
singura formă de ajutor public judiciar prevăzută de legea națională o constituie
reducerea sau eșalonarea taxei judiciare de timbru, așa cum rezultă din textul
general al art. 90 alin. (4) NCPC privind condițiile de acordare a asistenței juridice,
care trimite, în acest sens, la legea specială, care este art. 42 din O.U.G.
nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, și nu O.G. nr. 51/2008 privind
ajutorul public judiciar în materie civilă, această din urmă ordonanță aplicându‐se
doar persoanelor fizice, așa cum rezultă din art. 2 alin. (1) din acest act normativ.
2 A se vedea, în acest sens, decizia nr. 242 din 13 martie 2014 a C. Ap. Cluj,
s. I civ., în Buletinul jurisprudenţei. Repertoriu anual 2014, Ed. Universul Juridic,
București, 2015, pp. 490‐491. În astfel de situații, nu este, așadar, aplicabil prin‐
cipiul non‐discriminării, pentru că, folosind o comparație plastică, ar fi o aplicație
particulară a regulii non‐juridice „să moară și capra vecinului”.
272
prin hotărâre definitivă1. Într‐o astfel de situație, judecătorul nu
poate aplica analogia decât dacă este vorba despre încălcarea
unui drept fundamental prevăzut de un tratat. O situație simi‐
lară ar fi aplicarea textelor privind ajutorul public judiciar în
materia cauțiunii2. De altfel, în materie de drept procesual civil,
judecătorul nu creează nicidecum proceduri, ci folosește proce‐
durile create de legiuitor în situații în care acesta nu le‐a regle‐
mentat, cu sau fără știință.
Fiind în etapa recentei intrări în vigoare a unui nou Cod de
procedură civilă, s‐ar mai putea ridica rezonabil întrebarea: Dacă
legiuitorul rezolvă prin intermediul acestuia chestiuni ce au
determinat o jurisprudență neunitară, această viziune a sa poate fi
aplicată și în procese începute sub imperiul vechiului Cod?
De exemplu, în materia ordonanței președințiale, art. 581
alin. (2) C. pr. civ. 1865 prevedea că cererea se va introduce la
instanţa competentă să se pronunţe asupra fondului, iar, în situația
în care cauza pe fond se afla în calea de atac, doctrina și jurispru‐
dența au fost neunitare, o parte afirmând că instanța competentă
să soluționeze cererea de ordonanță președințială este prima
instanță competentă să se pronunțe asupra fondului3, în timp ce o
altă parte că ar fi cea în fața căreia se afla în acel moment spre
soluționare procesul pe fond4, adică inclusiv din calea de atac.
1 Pentru detalii cu privire la această chestiune, a se vedea supra, Capitolul III,
„Realizarea principiilor contradictorialității și dreptului la apărare”, pct. 1.12,

„Hotărârea cuprinzând chestiuni ce nu au fost puse în discuția părților versus
hotărârea nemotivată. Contestația în anulare pentru nemotivarea hotărârii. Încăl‐
carea art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului în cazul apelului
soluționat prin hotărâre definitivă nemotivată”.
2 Ibidem.
3 A se vedea, în acest sens, I. Leș, Tratat de drept procesual civil, ed. a 5‐a,
Ed. C.H. Beck, București, 2010, p. 931, pct. 4.6. Autorul susține că instanța de
control judiciar este competentă să soluționeze doar cererea de ordonanță preșe‐
dințială ce vizează suspendarea provizorie a executării vremelnice, dispusă de
instanța de apel, în baza unui text special (este vorba despre art. 280 C. pr. civ.
1865).
4 A se vedea, în acest sens, V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv,
p. 419.
273
Legiuitorul noului Cod înlătură această controversă prin art. 998,
prevăzând că cererea de ordonanță președințială se va introduce
la instanța competentă în primă instanţă să se pronunţe asupra
fondului dreptului.
Un exemplu similar, care, chiar dacă ține de trecut, este ilus‐
trativ pentru ceea ce dorim să demonstrăm, îl constituie posibi
litatea instanţei de recurs de a administra orice probe în urma
casării cu reţinere, nefiind ținută de dispozițiile art. 305, ce limitau
probațiunea în recurs la înscrisuri, în cauze începute anterior
intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri
pentru accelerarea soluționării proceselor1, care implementează
sau face să intre în vigoare în avans dispoziții ale Codului de pro‐
cedură civilă anterior intrării acestuia în vigoare, pentru realizarea
dezideratului cuprins în titlul legii și care, prin art. I pct. 31, a
introdus un nou alineat în cuprinsul art. 315, respectiv alin. (31), ce
a prevăzut expres că, „în cazul rejudecării după casare, cu reținere
sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege”.
Textul a constituit obiectul unui recurs în interesul legii, Înalta
Curte pronunțându‐se în dosarul nr. 11/2013, prin decizia
nr. 14/20132, în sensul că, „în interpretarea şi aplicarea unitară a
dispozițiilor art. 312 alin. (4) din Codul procedură civilă de la
1865, în procesele începute anterior intrării în vigoare a Legii
nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării
proceselor, în cazul rejudecării cauzei la un alt termen de judecată
decât la cel la care s‐a dispus admiterea recursului şi casarea cu
reținere a hotărârii atacate de către curțile de apel şi tribunale,
prevederile art. 305 din Codul de procedură civilă nu sunt apli‐
cabile”. Este adevărat că, pe bună dreptate, Curtea a arată că, „în
ceea ce priveşte soluțiile legislative adoptate prin reglementările
ulterioare, transpuse prin art. 315 alin. 31 din Codul de procedură
civilă de la 1865, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 31 din
Legea nr. 202/2010 şi art. 501 alin. (4) din Codul de procedură
1 Legea a fost publicată în M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010 și a intrat în
vigoare la 25 noiembrie 2010.
2 Decizia a fost publicată în M. Of. nr. 655 din 24 octombrie 2013.
274
civilă, se reține că, raportat la dispozițiile art. XXII alin. 2 din Legea
nr. 202/2010, ale Deciziei nr. 2/2010 pronunțate în recurs în
interesul legii de Înalta Curte de Casație şi Justiție, precum şi la
cele ale art. 24‐28 din Codul de procedură civilă, acestea nu au
incidență în prezenta cauză, chiar dacă prin ele se confirmă o
orientare a practicii judiciare, pentru că altfel s‐ar aduce în dis‐
cuție o retroactivitate a legii, ceea ce nu este permis”. Aceasta nu
contrazice însă opinia pe care o exprimăm, în sensul că, uneori,
legiuitorul de la bun început urmărea interpretarea întrun anume
fel a unui text de lege, însă, în urma unei practici neunitare, a venit
cu o precizare necesară, chiar dacă nu pe calea unei legi de inter
pretare, ci printro modificare a textului iniţial.
De aceea, credem că judecătorul cauzei ar trebui să aibă în
vedere modul în care legiuitorul a rezolvat problema în noul
Cod, pentru că acest lucru înseamnă, de multe ori, faptul că aceasta
a fost voința sa de la bun început1 și, în tot cazul, nu vedem de ce în
cazul unei chestiuni controversate sub vechea reglementare jude‐
cătorul ar trebui să opteze asupra unei interpretări contrare celei
reținute prin noul Cod, doar pe motiv că legea anterioară nu era la
fel de clară, câtă vreme o continuitate în interpretare și în soluțiile
practicii apare mult mai logică, fiind în interesul înfăptuirii justiției
într‐o manieră predictibilă și uniformă.
Au existat discuții și în ceea ce privește interpretarea unor dis‐
poziții din noul Cod de procedură civilă, iar prin Legea nr. 138/2014
pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind
Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi com‐
pletarea unor acte normative conexe2, legiuitorul a adoptat o anu‐
mită soluție din posibilele interpretări date anterior de juris‐
prudență. Astfel, în situațiile în care cererile conexe erau de compe‐
tența materială a unor instanțe de grade diferite, în interpretarea
1 Cu privire la momentul la care trebuie raportată voința legiuitorului, în
sensul că trebuie avut în vedere momentul intrării în vigoare a legii, și nu cel în
care se realizează interpretarea ei de către judecător, a se vedea Fr. Geny, op. cit.,
vol. I, pp. 273‐275.
2 Legea a fost publicată în M. Of. nr. 753 din 16 octombrie 2014.
275
art. 139 alin. (3) NCPC, privind excepția conexității, ce prevedea că
dosarul va fi trimis instanței mai întâi învestite, dacă reclamantul
sau pârâtul nu cer trimiterea la una dintre celelalte instanțe,
coroborat cu alin. (4) al aceluiași articol, ce prevedea că, în caz de
competență exclusivă a uneia dintre instanțe, dosarul era trimis
acesteia, interpretările posibile erau două: una era în sensul că,
fiind vorba de două instanțe competente exclusiv, dosarele nu
puteau fi conexate, întrucât s‐ar încălca competența exclusivă a
uneia dintre ele, iar cealaltă opinie posibilă era că este vorba de o
prorogare legală de competență, or, în materia prorogării legale de
competență, legiuitorul recunoștea posibilitatea prorogării com‐
petenței în favoarea instanței mai mari în grad, așa cum rezultă
din dispozițiile art. 99 alin. (2) NCPC, adevărat, vizând mai multe
capete principale de cerere, formulate în cadrul unei unice cereri
de chemare în judecată, care însă puteau fi formulate și prin cereri
distincte, a căror reunire să se solicite pe calea excepției de cone‐
xitate. Prin Legea nr. 138/2014, legiuitorul a introdus teza a II‐a în
cuprinsul alin. (3) al art. 139, prevăzând că, „dacă instanțele sunt
de grad diferit, conexarea se va face la instanța superioară în
grad”. Credem că aceasta a fost opțiunea lui de la bun început,
astfel că poate fi adoptată și în cazul proceselor începute anterior
intrării în vigoare a Legii de modificare a Codului. Nu exista motiv
să introducă o nouă reglementare, cum a fost cazul posibilității
acordate instanței de control judiciar de a recalifica o cale de atac,
a cărei utilitate practică a rezultat abia din jurisprudența ulte‐
rioară noului Cod.
Desigur, s‐ar putea replica, cum se coroborează o astfel de
interpretare cu textul art. 9 alin. (2) NCC, ce prevede că norma
interpretativă produce efecte numai pentru viitor1. Dacă legiui‐
torul nu permite nici măcar normei interpretative să retroactiveze,
cum am putea crede că ar putea permite aplicarea retroactivă a
1 Pentru doctrină privind interpretarea acestui text, în sensul că se referă la
respectarea drepturilor câștigate, a se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, în I. Reghini,
Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, București,
2013, pp. 55‐56.
276
unei viziuni cuprinse în noul Cod unui proces început sub imperiul
celui vechi? Răspunsul este unul simplu și este cuprins într‐o
întrebare aproape retorică, folosind metoda (logică a) reducerii la
absurd, și anume: ce argument ar avea judecătorul pentru o altă
interpretare decât cea oficială, chiar în cazul procesului început
anterior adoptării legii interpretative? Aceasta cu atât mai mult cu
cât interpretarea oficială vine, de regulă, ca urmare a unei inter‐
pretări neunitare a textului inițial, o parte a jurisprudenţei (și
doctrinei, de regulă) fiind în acord deja cu interpretarea oficială,
care vine ulterior doar ca o confirmare. O situație similară o consti‐
tuie cea a recursului în interesul legii, decizia dată de Înalta Curte
devenind obligatorie doar de la data publicării ei în Monitorul
Oficial, Partea I, conform art. 517 alin. (4) NCPC. Cu toate acestea,
judecătorul nu poate utiliza o altă interpretare după data afișării
minutei pe siteul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, datorită rolului
acestei căi de a uniformiza jurisprudența și pentru că, dacă ar
proceda altfel, ar aplica unor părți aflate în situații juridice egale
(care au pornit procesul sub imperiul aceleiași reglementări) un
tratament juridic inegal, discriminatoriu, indiferent de comporta‐
mentul lor procesual, doar pentru că procesul uneia este solu‐
ționat înainte de data motivării și publicării deciziei în Monitorul
Oficial1.
Raționamentul rămâne valabil și în cazul deciziilor Curții
Constituționale, al căror dispozitiv este adus la cunoștință publică
prin postarea pe site‐ul instituției a unor comunicate de presă.
Trebuie să distingem însă între deciziile cu rezervă de interpretare2,
1 Pentru amănunte, a se vedea infra, secțiunea următoare, pct. 2.1.
2 Cu titlu de exemplu, a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 387 din 27
mai 2015, publicată în M. Of. nr. 555 din 27 iulie 2015, prin care Curtea a admis
excepția de neconstituționalitate ridicată și a constatat că dispozițiile art. 29
alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru sunt
constituţionale în măsura în care sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru
acțiunile și cererile referitoare la despăgubirile civile pentru prejudiciile mate‐
riale și morale decurgând dintr‐o cauză penală în condițiile în care fapta cauza‐
toare de prejudiciu, la momentul săvârșirii acesteia, era prevăzută ca infracțiune.
Decizia poate fi găsită pe https://www.ccr.ro/jurisprudentadeciziideadmitere.
277
respectiv acelea prin care Curtea arată că un text de lege este
constituțional doar în măsura în care este interpretat și aplicat
într‐un anume mod, decizii care se apropie ca natură juridică de
cele pronunțate de Înalta Curte în recurs în interesul legii și deci‐
ziile ce constată pur și simplu neconstituționalitatea unui text de
lege, lăsând fără suport juridic acțiunea. În cazul celor cu rezervă
de interpretare (în cuprinsul cărora găsim, de regulă, formularea
că un anume text de lege sau ordonanță de guvern ori ordonanță
de urgență este constituțional în măsura în care i se dă o anumită
interpretare), ca și în cel al deciziilor pronunțate în recurs în inte‐
resul legii, credem că decizia Curții Constituționale trebuie apli‐
cată încă de la data comunicatului de presă postat pe site‐ul
instituției. Dacă este vorba despre o decizie prin care se constată
pur și simplu neconstituționalitatea, credem că judecătorul trebuie
să amâne cauza pentru un termen ce depășește cele 45 de zile de
la publicarea deciziei motivate în Monitorul Oficial, prevăzut de
art. 147 alin. (1) din Constituție, pentru a verifica dacă legiuitorul
se conformează sau nu deciziei Curții și pune de acord textul de
lege cu dispozițiile Constituției ori lasă pur și simplu ca acesta să
își înceteze efectele juridice, iar, în funcție de aceasta, să pronunțe
o soluție unitară pentru părțile ce au procese pe rol la data pro‐
nunțării deciziei Curții Constituționale, fără a le discrimina pe cele
a căror cauză ar putea fi soluționată definitiv înainte de expirarea
acestui termen raportat la cele care mai au probe de administrat
ori reușesc să găsească motive mai mult sau mai puțin justificate
de amânare (altele decât împlinirea termenului de 45 de zile).
Care ar fi principiul călăuzitor în acest caz? Cel al nondiscri
minării, desigur, care s‐ar încadra deja în criteriile rezultând din
dispozițiile art. 22 alin. (7) NCPC, care se referă și la principiile
generale ale dreptului.
Tot la principii trebuie să ne întoarcem atunci când nu suntem
siguri de voinţa legiuitorului doar citind un anume text de lege. De
exemplu, în materia termenelor de decădere, pentru a verifica
dacă acestea sunt reglementate de norme imperative (a căror
încălcare poate fi invocată și de instanță din oficiu și de la care
părțile nu pot deroga) sau dispozitive (a căror încălcare poate fi
278
invocată numai de părți, care, astfel, pot și deroga de la ele) ori,
eventual, semiimperative (a căror încălcare poate fi invocată de
instanță din oficiu, dar părțile, prin acordul lor, pot deroga și soli‐
cita respingerea excepției1), doctrina apelează la criteriul intere‐
sului ocrotit în mod preponderent de textul de lege, opinând, o
parte a acesteia, de exemplu, în materia termenelor de formulare a
cererilor incidentale, că acestea sunt de ordine privată, fără o
argumentare serioasă în acest sens2, mergând, probabil, pe linia
Codului anterior. Numai că noul Cod nu are o reglementare simi‐
lară cu cea cuprinsă în art. 135 din cel vechi, care vorbea de disjun‐
gerea cererii incidentale formulate tardiv, dacă părțile nu cădeau
de acord să se judece împreună cu cererea principală, ceea ce
însemna că textul ocrotea interesele lor private, ele putând, astfel,
deroga de la acesta. În plus, noul Cod introduce în art. 6 principiul
dreptului la un proces echitabil, în termen optim și previzibil, iar,
din reglementarea acestuia, am putea deduce că termenele în
interiorul cărora trebuie efectuate actele de procedură sunt impe‐
rative, dacă legiuitorul nu prevede că părțile pot deroga de la ele,
cum este cazul modificării cererii de chemare în judecată –
art. 204 alin. (3) NCPC. De altminteri, textul art. 204 alin. (3) NCPC
nu este unul dispozitiv, ci unul semiimperativ, pentru că instanța
poate invoca din oficiu decăderea, doar că părțile pot cere respin‐
gerea excepției și judecarea cererii modificate, printr‐un acord
exprimat expres. În cazul cererilor incidentale3 nu există vreun
1 A se vedea, în acest sens, Gh.‐L. Zidaru, Competenţa instanţelor judecă
torești în dreptul procesual civil și cel german. Studiu de drept comparat, teză de
doctorat susținută în cadrul Universității din București în anul 2012, pp. 92‐93.
2 A se vedea, în acest sens, D.N. Theohari, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de
procedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 200, pct. 2.3, lit. a).
3 Este vorba despre textul art. 209 alin. (4) NCPC în materia cererii recon‐
venționale, cel al art. 68 alin. (2) și (3) NCPC, în materia cererii de chemare în
judecată a altei persoane formulate în fața primei instanțe [pentru că în apel nu se
poate lărgi cadrul procesual decât în cazurile expres prevăzute de lege, conform
art. 478 alin. (1) NCPC], art. 73 alin. (2) și (3) NCPC în materia cererii de chemare
în garanție formulate în fața primei instanțe și art. 76 în materia cererii de arătare
a titularului dreptului. În ceea ce privește cererea de intervenție principală, ea
poate fi formulată în fața primei instanțe până la închiderea dezbaterilor și în
279
text de genul celui cuprins în art. 204 alin. (3) NCPC, ceea ce, la
prima vedere, ar însemna, conform raționamentului anterior evo‐
cat, că textul este unul imperativ. În realitate, s‐ar putea aplica și
un alt raționament pentru interpretarea normelor privind terme‐
nele de decădere în materia cererilor incidentale, și anume că
textul privind cererea de chemare în judecată este unul general,
iar norma generală completează norma specială, astfel că și textele
privind formularea cererilor incidentale sunt semiimperative,
încălcarea termenelor putând fi, astfel, invocată de instanță din
oficiu, dar părțile putând solicita respingerea excepției și deroga
de la normă prin exprimarea unui acord expres. Sau, dacă nu se
apreciază textul referitor la cererea de chemare în judecată ca
fiind unul general1, cel puțin, am putea deduce de aici voinţa
legiuitorului de a reglementa termenele în materia cererilor de
învestire a instanței ca fiind semiimperative, printr‐un echilibru al
principiului disponibilității și al limitării acestuia prin intermediul
judecătorului, așa cum am arătat deja în preambulul primului
capitol. Oricum, simpla calificare a acestor termene ca fiind suple‐
tive nu are vreo justificare, raportat la sistemul noului Cod.
Principiul călăuzitor în cazul acestei interpretări este că,
atunci când nu realizăm voința legiuitorului din simpla lecturare a
textului de lege, întoarcerea la principii ne oferă o privire în
mintea lui atunci când a conceput noul Cod ca un sistem, acesta
fiind și motivul pentru care a reglementat expres principiile,
apel, cu acordul expres al tuturor părților, conform art. 62 alin. (2) și (3) NCPC, iar
cea de intervenție accesorie oricând, inclusiv în căile de atac de retractare,
conform art. 63 alin. (2) NCPC, până la închiderea dezbaterilor, cererile de
intervenție voluntară bucurându‐se, astfel, de o reglementare detaliată, ce nu
suscită probleme de interpretare.
1 Faptul că textul în materia cererii de chemare în judecată este unul general
rezultă și din împrejurarea că, în ceea ce privește cuprinsul cererilor incidentale,
textele Codului fac referire la cererea de chemare în judecată, cu excepția cererii
de chemare în judecată a altei persoane, care, de fapt, face oricum referire la
cererea principală, având același obiect, precum și a cererii de arătare a titularului
dreptului, care, în majoritatea cazurilor, înseamnă înlocuirea pârâtului inițial cu
cel introdus forțat în cauză, cererea principală fiind considerată ca fiind formulată
direct față de acesta.
280
respectiv pentru a avea un fir sau mai multe fire roșii sau călău
zitoare atunci când interpretăm un text concret. El însuși ne
îndeamnă la aceasta în textul art. 22 alin. (7) NCPC.
Și, pentru că am pornit de la o subsecțiune cu titlul „Aplicarea
analogiei versus interpretarea teleologică” (conform voinței legiui‐
torului), mai dorim să facem câteva sublinieri. Rețineți că diferenţa
dintre acestea constă în aceea că, în cazul interpretării teleologice,
există un text de lege ce reglementează situația practică, doar că,
pentru a stabili efectele juridice ale acestuia, trebuie să recurgem
la contextul avut în vedere de legiuitor la adoptarea textului. În
cazul analogiei, vorbim de o lipsă de text, respectiv o lipsă de re‐
glementare. Totuși, și în această situație, voința legiuitorului tre‐
buie avută în vedere, însă doar pentru a verifica dacă nu cumva
intenționat a omis să aplice unei anumite situații practice o anu‐
mită reglementare juridică, cu alte cuvinte, a exclus‐o voit de la
aplicarea textelor privind situații similare, cum ar fi cazul contes‐
tației în anulare în situația respingerii sau admiterii doar în parte a
apelului, fără ca în considerentele hotărârii să existe referiri la mo‐
tivele de apel invocate de parte în cazul apelului motivat. În exem‐
plul dat, am arătat deja, atunci când am vorbit despre analogie, că
judecătorul poate trece peste voința legiuitorului aplicând princi‐
piul prevalenței tratatelor privind drepturile și libertățile
fundamentale ale omului.

1.3.3. Când puterea de apreciere a judecătorului nu poate fi
supusă controlului judiciar
În cadrul acestei secțiuni, nu ne‐am propus să atingem situa‐
țiile când este evident că puterea de apreciere a judecătorului nu
poate sau nu mai poate fi supusă controlului judiciar [de exemplu,
când hotărârea este definitivă de la pronunțare, nemaifiind supusă
unei căi de atac de reformare, cum este cea în materie de stră‐
mutare, conform art. 144 alin. (2) NCPC, sau când, deși există o
cale de atac de reformare, ea este limitată la anumite motive, care
nu se extind și asupra modului în care judecătorul s‐a pronunțat
281
asupra unei excepții procesuale, cum ar fi cea de necompetență
teritorială relativă, care nu mai poate constitui obiect al recursului,
conform art. 488 alin. (1) pct. 3 NCPC, sau când hotărârea dată în
apel este definitivă, pentru că cererea a fost de competența mate‐
rială în primă instanță a judecătoriei și nu este vreo situație dintre
cele prevăzute de art. 96 pct. 3 NCPC etc.], ci acele situații, cum
este cea privind puterea de apreciere privind citarea părților, când
nu există un text de lege expres din care să rezulte dacă puterea de
apreciere a judecătorului este sau nu supusă controlului judiciar.
Am arătat deja în cuprinsul secțiunii în care am tratat această
chestiune1 că, în alin. (7) al art. 22 – „Rolul judecătorului în aflarea
adevărului” –, legiuitorul vorbește despre puterea de apreciere a
judecătorului și limitele acesteia (circumstanțele cauzei, principiile
generale ale dreptului, echitatea, buna‐credință), fără a distinge
însă între situațiile în care modalitatea de apreciere poate consti‐
tui sau nu obiect al unei căi de atac și că există situații în care
legiuitorul a înțeles să sustragă controlului judiciar puterea de
apreciere a judecătorului asupra oportunității unor măsuri, ca în
cazul aprecierii de către judecător asupra necesității administrării
unor probe din oficiu, în dispozițiile art. 254 NCPC – „Propunerea
probelor. Rolul instanței” –, alin. (5), prevăzându‐se că părțile nu
pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din
oficiu probe pe care ele nu le‐au propus și administrat în condițiile
legii. Am dedus din aceste texte că, în principiu, ca regulă generală,
tocmai pentru că legiuitorul stabilește criteriile de care judecătorul
trebuie să țină seama atunci când exercită puterea de apreciere ce
i‐a fost atribuită, modul în care a exercitat‐o în concret constituie
obiect al controlului judiciar, excepţie făcând situațiile în care
există o derogare expresă.
În ceea ce privește măsurile de administrare judiciară, am
arătat că regula generală cuprinsă în art. 465 NCPC este că acestea
1 A se vedea supra, Capitolul III, „Realizarea principiilor contradictorialității
și dreptului la apărare”, pct. 1.2, „Puterea de apreciere a instanței în ceea ce
privește citarea părților. Măsuri de administrare judiciară versus dispoziții ce pot
constitui obiect al căilor de atac”.
282
nu pot fi supuse controlului judiciar, însă legiuitorul poate regle‐
menta excepţii de la regula pe care a instituit‐o, cum este cazul
art. 1.030 alin. (2) și art. 1.033 alin. (1), privind posibilitatea de a
ataca cu apel dispoziția instanței de a refuza înfățișarea (prin
citare a) părților, în materia cererilor de valoare redusă1.
Principiul călăuzitor în acest caz este dat de o viziune sistemică
asupra Codului, din care se deduce împărţirea măsurilor dispuse de
instanţă în măsuri de administrare judiciară și acte de procedură
prin care instanţa soluţionează cereri și excepţii. În cazul celor din
prima categorie, regula este aceea a sustragerii lor de la controlul
judiciar prin intermediul căilor de atac, excepția privind posibilita‐
tea de a exercita un astfel de control, în timp ce, în situația celor‐
lalte, lucrurile stau exact invers, ele putând fi, de regulă, cenzurate
în căile de atac, excepția fiind sustragerea de la controlul judiciar
pe această cale.

1.3.4. Consecinţele cenzurării pe calea controlului judiciar
a puterii de apreciere a judecătorului. Norme de drept
substanţial versus norme de drept procesual
Am văzut deja că instanța de control judiciar, în apel sau în
recurs, poate restabili calificarea juridică corectă a cererii, atunci
când instanța a cărei hotărâre constituie obiectul controlului judi‐
ciar a stabilit o calificare juridică greșită, fie însușindu‐și califi‐
carea dată de reclamant în cererea de chemare în judecată, fie
dând cererii o altă calificare, la solicitarea pârâtului sau din oficiu,
iar, atunci când problema greșitei calificări a cererii se pune pen‐
tru prima oară în calea de atac, aceasta nu poate afecta motivul de
inadmisibilitate privind lipsa procedurii prealabile, nu poate avea
efect asupra competenței primei instanțe și calificării căii de atac
de reformare, dar poate afecta taxa judiciară de timbru aferentă
1 A se vedea supra, subpct. 1.3.2 – „Situații în care judecătorul are o largă
putere de apreciere”.
283
cererii (sau cererilor) formulate în față primei instanțe, precum și
cea aferentă exercitării căii de atac1.
Ceea ce interesează, în acest context, este, așa cum am arătat
deja la începuturile acestui demers, principiul călăuzitor în ma‐
terie de interpretare. Din argumentele prezentate atunci când am
tratat această problemă, se poate deduce că faptul că este înlă‐
turată implicit aplicarea unor norme de drept procesual civil, cum
ar fi cele privind competența, plângerea prealabilă, exercitarea
unei anumite căi de atac etc., nu împiedică judecătorul din instanța
de control judiciar să stabilească norma de drept substanțial apli‐
cabilă. Ca o concluzie generală, putem spune că principiile funda
mentale ale procesului civil prevalează normelor imperative și, cu
atât mai mult, celor supletive dintro anumită materie. În exemplul
dat, principiul soluționării procesului într‐un termen optim și
previzibil, consacrat de art. 6 NCPC, este preferat soluționării cauzei
de instanța competentă absolut sau de posibilitatea părții de a mai
exercita o anumită cale de atac de reformare, precum și de posibi‐
litatea de a invoca lipsa unei proceduri prealabile.

1.3.5. Când judecătorul are puterea de a aprecia că poate
să treacă peste voinţa legiuitorului naţional
Am arătat deja, dând exemplul contestației în anulare împo‐
triva hotărârilor pronunțate de instanțele de apel, nesusceptibile
de recurs, că, uneori, judecătorul poate trece peste voința legiuito‐
rului național și aplica proceduri reglementate de acesta în situații
în care legiuitorul a dorit să înlăture aplicarea lor, invocând încăl‐
carea unui drept fundamental consacrat printr‐un tratat la care
România este parte2.
1 A se vedea supra, Capitolul II, „Prerogativele instanței referitoare la sta‐
bilirea corectă a calificării juridice. Semnificația principiului iura novit curia”,

subpct. 2.14.5 – „Poate influența schimbarea calificării juridice în căile de atac
normele de drept procesual civil aplicabile?”.
2 A se vedea, în acest sens, supra, Capitolul III, „Realizarea principiilor con‐
tradictorialității și dreptului la apărare”, pct. 1.12, „Hotărârea cuprinzând chestiuni
ce nu au fost puse în discuția părților versus hotărârea nemotivată. Contestația în
284
În acest context, vom încerca un alt exemplu asupra căruia am
reflectat ca urmare a unei sesizări recente adresate Înaltei Curți în
vederea pronunțării unui recurs în interesul legii în ceea ce
privește aplicabilitatea procedurii speciale privitoare la înscrierea
drepturilor dobândite prin uzucapiune prescripțiilor achizitive
începute, eventual, împlinite înainte de intrarea în vigoare a noului
Cod civil1, fără a avea pretenția de a tranșa în aceste pagini pro‐
blema de drept, ci doar în scopul de a ilustra metoda de inter‐
pretare de la care am pornit și posibilitatea conferită judecătorului
de a fi uneori un veritabil creator al legii.
Curtea a solicitat opiniile facultăților de drept, iar, în cadrul
acestora, unele au fost în sensul inaplicabilității procedurii speciale
reglementate de noul Cod prescripțiilor începute înainte de intrarea
în vigoare a noului Cod civil, în timp ce altele au opinat pentru
aplicabilitatea noii proceduri și acestor prescripții achizitive.
Pentru uzul discuției noastre referitoare la interpretarea nor‐
melor juridice, ne vom raporta cu precădere la una dintre opinii2,
anulare pentru nemotivarea hotărârii. Încălcarea art. 6 par. 1 din Convenția euro‐
peană a drepturilor omului în cazul apelului soluționat prin hotărâre definitivă
nemotivată”.
1 A se vedea, în acest sens, sesizarea C. Ap. Constanța, dosarul nr. 12/2015 al
ICCJ, recurs în interesul legii, pe http://www.scj.ro/1260/Dosarerecursuriin

interesullegii.
2 Cu titlu informativ, menționăm totuși că în literatura de specialitate s‐a
susținut și că procedura specială reglementată de art. 1.050 și urm. NCPC (în
forma actualmente în vigoare), având caracter obligatoriu, și nu facultativ, este
aplicabilă tuturor cererilor de chemare în judecată formulate după data de 15
februarie 2013, în virtutea dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, care
nu disting, iar neconcordanțele dintre modul de operare a uzucapiunii prevăzute
de C. civ. 1864 și dispozițiile art. 1.053 alin. (3) NCPC pot fi rezolvate printr‐o
interpretare ori printr‐o dispoziție legală expresă potrivit căreia, în cazul uzuca‐
piunii începute potrivit legii vechi, efectele uzucapiunii vor fi reglementate de
acea lege. În acest sens., a se vedea R. Moglan, Gh.‐L. Zidaru, în O. Spineanu‐Matei
(coord.), Cartea de cereri și acţiuni. Modele. Comentarii. Explicaţii, ed. a 4‐a, Ed. C.H.
Beck, București, 2014, pp. 396‐397, nota 1; în același sens, a se vedea
V.M. Ciobanu, Tr.C. Briciu, Câteva reflecţii cu privire la soluţiile din doctrină şi
jurisprudenţă privind unele probleme ivite în aplicarea NCPC, studiu disponibil pe
www.juridice.ro (publicat la data de 5 iunie 2014), unde se subliniază necesitatea
285
care a fost în sensul că, deși legiuitorul a voit ca cel care invocă
dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune în temeiul
unor legi anterioare noului Cod civil să recurgă la acțiunea în
constatare reglementată de art. 35 NCPC, care are un caracter con‐
tencios, spre deosebire de cea reglementată de procedura specială,
care rămâne una necontencioasă în lipsa exercitării unor opoziții de
către persoanele interesate1, totuși procedura specială a înscrierii
distincției dintre normele aplicabile condițiilor de fond ale uzucapiunii şi normele
de procedură, iar în cazul acestora din urmă, între normele privind judecata şi
cele privind efectele încheierii de admitere a cererii.
1 Argumentarea acestui punct de vedere (exprimat de o parte a cadrelor
Facultății de Drept a Universității Babeș‐Bolyai din Cluj) este că opiniile care ple‐
dează pentru aplicarea procedurii speciale prevăzute de noul Cod de procedură
civilă şi prescripțiilor achizitive începute anterior intrării în vigoare a noului Cod
civil pornesc de la dispozițiile art. 1.050 NCPC, privind domeniul de aplicare a
procedurii speciale, arătând că legiuitorul înțelege să aplice dispozițiile proce‐
suale privind procedura specială oricăror uzucapiuni, câtă vreme nu introduce o
distincție în sensul că aceasta se aplică doar uzucapiunilor începute sub imperiul
noului Cod civil. Acest punct de vedere este însă contrazis chiar de textul art.
1.050, care se referă la înscrierea în cartea funciară a drepturilor reale dobândite
în temeiul uzucapiunii, or, în cazul uzucapiunilor începute sub imperiul vechiului
Cod civil, nu exista obligativitatea efectuării vreunor forme de publicitate, nici în
vederea dobândirii dreptului, nici pentru exercitarea atributului de dispoziție
(vechea Lege a cărților funciare şi Legea cadastrului admițând moduri de dobân‐
dire extratabulare, respectiv fără opozabilitate erga omnes, dar condiționând
atributul de dispoziție de înscrierea dreptului în cartea funciară). Vechiul Cod civil
nu cunoştea deloc instituția cărților funciare. Aceeaşi concluzie se desprinde şi
din cuprinsul art. 1.053 alin. (3) NCPC, menționat în solicitarea opiniei, care se
referă la momentul dobândirii dreptului de proprietate în urma utilizării proce‐
durii speciale. Cele două texte coroborate converg spre concluzia că legiuitorul a
avut o viziune sistemică atunci când a adoptat codurile, urmărind o comple
mentaritate în ceea ce priveşte aplicarea lor. Aşadar, potrivit opiniei menționate,
procedura specială de înscriere a drepturilor reale dobândite prin uzucapiune se
aplică, în viziunea legiuitorului celor două coduri, doar uzucapiunilor începute sub
imperiul noului Cod civil. Foarte recent, același punct de vedere a fost adoptat de
un autor care exprimase până atunci opinia diametral opusă, cu ample consi‐
derente referitoare la oportunitatea aplicării procedurii speciale, prin raportare la
înlăturarea dificultăților practice pe care le implică procedura de drept comun și
dând cuvenita atenție intereselor justițiabililor – a se vedea V. Stoica, Domeniul de
aplicare al procedurii privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul
uzucapiunii (art. 1.0501.053 NCPC), studiu disponibil pe www.juridice.ro (accesat
la 24 septembrie 2015).
286
drepturilor reale imobiliare dobândite prin uzucapiune trebuie apli‐
cată și prescripțiilor începute anterior noului Cod civil, cu motivarea
că o acţiune în constatare nu este în măsură să asigure protecţia
dreptului de proprietate sau a dreptului la un bun în accepţiunea
art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului,
judecătorul naţional putând decide, peste voinţa legiuitorului, apli
carea unei alte proceduri.
În argumentarea acestui punct de vedere s‐a arătat că, în ma‐
terie de drept procesual civil, judecătorul nu creează nicidecum
proceduri, ci folosește procedurile create de legiuitor în situații în
care acesta nu le‐a reglementat, cu sau fără știință. Atunci când
legiuitorul face acest lucru fără intenție, lăsând pur și simplu situ‐
ații de viață nereglementate, judecătorul va aplica instituția analo‐
giei, permisă de textul art. 5 alin. (3) NCPC, cum, în jurisprudența
relativ recentă a instanțelor, s‐a întâlnit în materia cauțiunii, jude‐
cătorul național aplicând procedura ajutorului public judiciar,
adaptată în concret la instituția cauțiunii1. Acolo unde legiuitorul
reglementează raportul juridic încălcând prin aceasta un drept
fundamental consacrat printr‐un tratat la care România este parte,
judecătorul naţional poate constata incompatibilitatea normei na
ţionale cu tratatul și înlătura aplicarea acesteia, stabilind, în același
timp, o altă normă internă aplicabilă. Suntem într‐o astfel de situ‐
ație atunci când vorbim de procedura specială a înscrierii dreptu‐
rilor imobiliare dobândite prin uzucapiune. Aceasta deoarece, în
jurisprudența instanțelor, în ceea ce privește dobândirea dreptului
de proprietate prin uzucapiune, atât în sistemul Codului civil din
1865, cât și în cel al Legii cărților funciare (Decretul‐Lege
nr. 115/1938), sau a altor legi cu aplicație locală în zonele țării
unde sistemul de publicitate imobiliară s‐a realizat prin instituția
cărților funciare (de exemplu, Codul civil austriac) sau de publicitate
1 A se vedea, în acest sens, încheierea civilă fără număr, dată în ședință în
camera de consiliu din 28 august 2012, în dosarul nr. 5983/211/2010 al C. Ap.

Cluj, s. I civ., nepublicată, sau încheierea din 2 martie 2009 a Jud. Slatina, cu
comentariu de A.C. Mitrache și notă de B. Dumitrache, în RRDJ nr. 6/2009,
pp. 127‐134.
287
funciară, instrumentul procesual utilizat a fost acțiunea în consta‐
tare, reglementată de art. 111 C. pr. civ. 1865 (procedura prevă‐
zută de art. 130 din Decretul‐Lege nr. 115/1938 nefiind utilizată
după trecerea instituției cărților funciare în subordinea notaria‐
telor de stat județene). În cadrul unor astfel de acțiuni cu caracter
contencios, s‐au constatat de‐a lungul timpului o serie de dificul‐
tăți privind identificarea pârâtului care are calitate procesuală
pasivă, în cazul uzucapiunii reglementate de Codul civil din 1865
fiind dificilă identificarea fostului proprietar, datorită regimului de
publicitate personal al registrelor de transcripțiuni, iar, în cazul
uzucapiunii extratabulare, datorită faptului că era dificil de făcut
proba decesului proprietarului tabular, certificatul de deces fiind
dificil de obținut, trebuind urmată procedura declarării morții
prezumate, tot greoaie, iar moștenitorii acceptanți, care nu și‐au
înscris dreptul în cartea funciară (ceea ce ar fi întrerupt cursul
prescripției achizitive), fiind aproape imposibil de identificat. Se
realiza atunci, în ambele cazuri, un contencios fictiv, fiind chemat
în judecată statul sau unitatea administrativ‐teritorială. Dreptul
uzucapantului nu era ferit de orice posibilitate de atacare pe calea
unei acțiuni civile, întrucât moștenitorul acceptant putea intro‐
duce o acțiune în rectificare invocând faptul că nu a fost parte în
proces și hotărârea nu s‐a pronunțat și în contradictoriu cu el,
neputând‐o ataca prin căile de atac prevăzute de Codul de proce‐
dură civilă, întrucât nu a fost parte în proces. De aceea, prin ocul‐
tismul ei, procedura acțiunii în constatare îl defavoriza și pe
moștenitorul acceptant al proprietarului tabular neînscris, neche‐
mat în judecată, pentru că era nevoit să se apere pe calea unui alt
proces, cu consecințe nu neapărat previzibile. Procedura specială a
înscrierii drepturilor reale imobiliare dobândite prin uzucapiune
înlătură toate aceste dificultăți, pentru că este una necontencioasă,
dar cu o largă publicitate, care dă posibilitatea celui împotriva că‐
ruia se invocă curgerea termenului să afle de existența procesului
și să formuleze opoziție. Așadar, o acțiune în constatare nu este în
măsură să asigure protecția dreptului de proprietate sau a
288
dreptului la un bun în accepțiunea art. 1 din Protocolul 1 la
Convenția europeană a drepturilor omului, judecătorul național
putând decide, peste voința legiuitorului, aplicarea unei alte pro‐
ceduri. Dacă ne‐am întreba de ce nu a făcut acest lucru și anterior
intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, răspunsul este
simplu: pentru că nu avea la îndemână o altă procedură, judecă
torul neputând crea proceduri. Menționăm că, soluționând recursul
în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție nu și‐a însușit
acest punct de vedere, optând în favoarea opiniei doctrinare și
jurisprudențiale minoritare, ce a apreciat că procedura specială
reglementată de prevederile art. 1.050‐1.053 NCPC nu este apli‐
cabilă în privința posesiilor începute anterior intrării în vigoare a
Codului civil1.
Pentru că tot am adus vorba despre recursul în interesul legii,
în legătură cu problematica prezentei secțiuni, mai dorim să
menționăm că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate să decidă în
procedura recursului în interesul legii înlăturarea normei naţionale
datorită încălcării de către aceasta a unui drept fundamental
constatat printrun tratat la care România este parte. A și făcut
acest lucru prin Decizia nr. 33/2008. Este adevărat că atunci a
trebuit să decidă asupra unei jurisprudențe neunitare în ceea ce
privește chiar încălcarea de către norma națională a unui text
dintr‐un tratat (art. 1 par. 1 din Protocolul nr. 1). Ce se întâmplă
dacă, în spețele supuse atenției Curții, o astfel de chestiune nu a fost
invocată? Poate să o facă direct Înalta Curte în cadrul recursului în
interesul legii? Credem că răspunsul la această întrebare este unul
pozitiv și argumentul este unul foarte simplu, și anume că Înalta
Curte de Casație şi Justiție nu este legată de motivarea din hotă‐
rârile definitive (sau irevocabile, dacă sesizarea este făcută în baza
1 A se vedea, în acest sens, dec. nr. 19 în dosarul nr. 12/2015, ce poate fi
găsită pe site‐ul ICCJ la http://www.scj.ro/750/4733/Comunicateprivinddeci

ziilepronuntateinrecursininteresullegiiincadrulCompletelorpentruso/Comu
nicatprivinddeciziilepronuntateinrecursurileininteresullegiiinsedintadin5
octombrie, nemotivată la data de 31 octombrie 2015, când a fost redactată
prezenta notă.
289
vechiului Cod de procedură civilă) datorită cărora a ajuns să i se
ceară să uniformizeze jurisprudența, putând adopta o soluție
având propriile argumente, chiar nelegate de invocarea încălcării
textului unui tratat. De altfel, credem că ea nu poate trece peste o
astfel de încălcare chiar și atunci când o observă doar în recursul în
interesul legii, pentru că ar însemna să o încurajeze în continuare.
Ca o concluzie, judecătorul are un rol de creator al legii, dar
acesta nu este unul absolut, pentru că doar legiuitorul poate crea
proceduri, însă judecătorul le poate aplica și unor situaţii în care
legiuitorul nu a dorit să le aplice și, mai mult decât atât, le poate
adapta specificului situaţiilor la care le aplică1.

1.3.6. Există un principiu călăuzitor în materie de inter
pretare a legii? Care este sursa interpretării neunitare?
Dacă am trece în revistă principiile care ar trebui să‐l călău‐
zească pe judecător atunci când interpretează legea, am spune, la o
vedere sumară, că nu putem sintetiza unul anume. În realitate,
dacă ne gândim la interpretările posibile ce pot fi date unui text de
lege și alegerea celei adecvate soluționării unui anume litigiu, ne
vom da seama, în cele din urmă, că ceea ce determină judecătorul
să adopte o anumită soluție în interpretarea legii este sistemul său
de valori.
Firul călăuzitor al judecătorului este reprezentat de valorile
care îl animă să‐și exercite profesia și să‐și trăiască viața, în
1 Am spus deja că judecătorul național a adaptat procedura ajutorului public
judiciar în materia cauțiunii. Tot astfel ar putea adapta procedura specială a
înscrierii drepturilor dobândite prin uzucapiune și prescripțiilor începute sub legi
anterioare noului Cod civil, care fie nu cunoșteau instituția cărților funciare
(vechiul Cod civil), fie reglementau un alt moment al dobândirii dreptului decât
cel al înscrierii în cartea funciară, pentru că art. 1.053 alin. (3) NCPC nu este apli‐
cabil decât uzucapiunilor începute sub imperiul noului Cod civil. Credem că
argumentele folosite în studiul Câteva reflecţii în legătură cu soluţiile din doctrină
și jurisprudenţă privind unele probleme ivite în aplicarea noului Cod de procedură
civilă, scris de prof. univ. dr. V.M. Ciobanu și conf. univ. dr. Tr.C. Briciu, din RRDP
nr. 4/2014, sunt deplin valabile.
290
general, cum ar fi: adevărul, dreptatea, adaptabilitatea, genero‐
zitatea, acceptarea diversității (de opinii, și nu numai), armonia
(rolul justiției fiind acela de a asigura pacea socială) etc.1.
Judecătorul nu poate însă să exercite acest atribut de inter‐
pretare creativă a legii într‐un sens discreționar, în care ar da la o
parte legea pentru a da satisfacție percepțiilor sale subiective despre
ceea ce ar fi o reglementare justă, întrucât, prin aceasta, ar depăși
atribuțiile puterii judecătorești și ar crea incertitudine juridică.
În această manieră, într‐un stat de drept, democratic, judecă‐
torul devine gardianul valorilor fundamentale ale societății și ale
statului de drept2, fără însă a se transforma într‐un legiuitor și a
înfăptui, în locul acestuia din urmă, reforme constituționale și
legislative.
Desigur, în condițiile în care am dedicat această lucrare jude‐
cătorilor, iar România a trecut, precum alte state europene, printr‐o
experiență totalitară brutală, ne putem întreba ce rămâne de făcut
unui astfel de judecător, în momentul în care sistemul constitu‐
țional și legal încetează să contureze un stat de drept, ci un stat
dictatorial, totalitar (în literatura germană se vorbește despre
Unrechtsstaat, adică despre un stat nedrept, cu referire la dictatura
nazistă, însă am putea replica sintagma pentru dictatura comu‐
nistă din perioada 1945‐1989). Deși este, teoretic, posibil refugiul
în zone mai tehnice ale dreptului și au existat și vor exista întot‐
1 Un fenomenolog român contemporan scrie că, atunci când avem de‐a face
cu norme și legi, ar trebui să renunțăm la perspectiva ce constă în a aplica reguli
raportat la stări de fapt și să adoptăm o altă perspectivă, constând în luarea
deciziilor și căutarea unor posibile soluții. A se vedea, în acest sens, I. Copoeru,
op. cit., p. 7 (“When dealing with norms and laws we should dismiss the
perspective that consists of applying rules to facts and adopt another one, consis‐
ting of making decisions and searching for possible solutions”). Pentru evoluția în
timp a concepțiilor referitoare la misiunea puterii judecătorești, a se vedea
Fr. Ost, Jugepacificateur, jugearbitre, jugeentraîneur. Trois modèles de justice,
p. 1 și urm., în „Fonction de juger et pouvoir judiciaire. Transformations et
déplacements”, Facultés universitaires Saint‐Louis, Bruxelles, 1983.
2 „Legea singură nu poate da naștere unei lumi mai bune, dar cel care cu‐
noaște cum funcționează legea poate” (“Law cannot produce a better world by
itself, but people who understand how law works can”). A se vedea, în acest sens,
I. Copoeru, op. cit., p. 8.
291
deauna, chiar și în aceste sisteme, judecători care și‐au făcut da‐
toria cu cinste și cu bună‐credință, trebuie să recunoaștem că jude‐
cățile de valoare specifice regimului totalitar iradiază în cele mai
nebănuite domenii (a se vedea, spre exemplu, ideologizarea drep‐
tului familiei, reflectată în unele soluții din jurisprudența ante‐
rioară anului 1989), iar abolirea ori reducerea semnificativă a
independenței judecătorului generează un risc însemnat de auto‐
cenzură și chiar de ingerințe exterioare, explicite și implicite. Ca
atare, este rezonabil să afirmăm că o justiție cu adevărat indepen‐
dentă și dreaptă nu poate exista decât într‐un stat de drept, în care
exigențele fundamentale ale separării puterilor în stat și ale auto‐
limitării acestora în raport cu drepturile naturale ale omului sunt
înfăptuite, nu doar clamate, justiția neputând funcționa, singură,
într‐un stat în care celelalte puteri ar nega valorile fundamentale
ale statului de drept și ale democrației.

Secțiunea a 2‐a
Unificarea practicii judiciare și schimbarea
jurisprudenţei

Preambul
După ce am analizat maniera în care judecătorul, prin inter‐
pretarea dreptului în vigoare, contribuie la complinirea lacunelor
legislative, la concretizarea normelor juridice ale căror dispoziții
sunt vagi ori care necesită judecăți de valoare, exterioare normei,
pentru a fi puse în aplicare, ori chiar la formularea de enunțuri
normative, acolo unde legea tace, contribuind prin toate acestea la
dezvoltarea sistemului de drept, în prezenta secțiune vom analiza
mijloacele procedurale prin care se concretizează, cu precădere,
rolul unificator și creator al jurisprudenței.
Spunem cu precădere dat fiind că jurisprudența1 constituie,
conform unui enunț îndeobște uzitat, ansamblul hotărârilor pro‐
1 Pentru unele precizări terminologice cu privire la noțiunea de jurispru‐
dență, a se vedea M. Nicolae, Recursul în interesul legii și dezlegarea, în prealabil, a
unei chestiuni de drept noi…, op. cit., p. 14, nota 5. Învederăm că, potrivit repu‐
292
nunțate de instanțele judecătorești, iar, din această perspectivă,
sentințele judecătoriilor și ale tribunalelor (mai ales dacă sunt
definitive), dar îndeosebi deciziile definitive ale tribunalelor și ale
curților de apel, pot avea valoare jurisprudențială, mai ales dacă
adoptă soluții care sunt apoi fixate, prin repetare, în practica mai
multor instanțe. Din această perspectivă, nu putem decât să regre‐
tăm că practica judiciară a acestor instanțe este, în cea mai mare
parte, pur și simplu necunoscută – inclusiv ori mai ales de către
colegii de la alte instanțe, de către avocați și de către practicienii
dreptului –, ceea ce face ca multe soluții ingenioase, cu valoare de
pionierat să rămână izolate, deși ar putea avea o importantă func‐
ție jurisprudențială. Nu este mai puțin adevărat însă că buletinele
jurisprudenței publicate de instanțe, de multe ori, sunt încărcate
cu spețe care nu prezintă elemente de noutate, astfel că cele care
au cu adevărat o astfel de valoare pot trece neobservate. Dacă
astfel de hotărâri reprezintă o jurisprudență minoritară, acestea
nici nu sunt publicate, putând fi accesibile doar prin note apro‐
bative sau critice (de ce nu?) publicate în reviste de specialitate, pe
care judecătorul de scaun nu are întotdeauna timpul sau disponi‐
bilitatea să le redacteze.
Desigur, analiza de care vorbeam va fi efectuată din perspec‐
tiva prezentei lucrări, care privește rolul judecătorului în procesul
civil. Ca urmare, ne interesează, pe de o parte, felul în care jude‐
cătorul poate contribui la unificarea practicii judiciare, iar, pe de
altă parte, chestiunea sensibilă a revirimentului jurisprudențial,
atât la nivelul instanței supreme, cât și la nivelul fiecărui judecător
în parte.
Așadar, o atenție specială trebuie acordată jurisprudenței
Înaltei Curți de Casație și Justiție, a cărei misiune constituțională
este să asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii de către
tatului autor, jurisprudența desemnează, originar, arta și știința dreptului, în mod
similar fiind folosită sintagma Jurisprudenz în doctrina germană, așadar, cu sensul
de „doctrină”, iar nu de practică judiciară (Rechtssprechung, lit.: rostirea drep‐
tului). Cu toate acestea, în cadrul prezentei lucrări vom folosi și noi înțelesul
actual, care se referă la hotărârile instanțelor judecătorești.
293
celelalte instanțe judecătorești [art. 126 alin. (2) din Constituție] și
care dispune, în acest sens, de o competență specială, la dispoziția
sa aflându‐se mai multe mijloace procedurale de asigurare a unei
practici judiciare unitare.
Trebuie amintite, în primul rând, instrumentele identificate ca
atare de Codul de procedură civilă, respectiv recursul în interesul
legii și sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Vom trata doar succint
recursul în interesul legii, mijloc procedural având deja caracter
tradițional și care, nefiind la îndemâna judecătorului cauzei sau
părților, prezintă un interes mai redus din perspectiva prezentei
lucrări, care privește rolul judecătorului în procesul civil. Dimpo‐
trivă, o atenție mai mare, desigur, în limitele conturate de de‐
mersul nostru științific, va fi acordată sesizării în vederea pro‐
nunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni
de drept, instrument care, de această dată, se află la dispoziția
completului de judecată respectiv, mediat de aprecierea acestuia,
la dispoziția părților.
Totodată, o atenție particulară trebuie acordată recursului (în
casație), care urmărește să supună, de regulă, Înaltei Curți de
Casație și Justiție examinarea conformității hotărârii atacate cu
regulile de drept aplicabile [art. 483 alin. (3) NCPC], deciziile pro‐
nunțate în recurs având, așadar, valoare jurisprudențială și nepu‐
tând fi tratate ca simple „decizii de speță”, cum din păcate se
întâmplă frecvent. În strânsă legătură cu funcția jurisprudențială a
recursului, vom analiza mecanismul legal (în prezent desuet)
pentru schimbarea jurisprudenței Înaltei Curți și vom formula
propuneri de lege ferenda în ceea ce îl privește. Unele recomandări
se impun însă a fi formulate și pentru ipoteza în care un judecător
sau un complet (colegial) de judecată de la orice altă instanță își
schimbă jurisprudența referitoare la o anumită problemă de drept,
neputându‐se admite că o atare schimbare se petrece doar în mod
tacit, neasumat și neexplicat, întrucât se opun imperativele pre‐
vizibilității și transparenței activității judiciare.
294
Deși mecanismele „regulamentare” de unificare a practicii judi‐
ciare, inițial informale, și cărora Consiliul Superior al Magistraturii a
încercat recent să le dea o reglementare mai detaliată, au un statut
și o eficiență incerte, ne vom apleca succint și asupra lor, în încer‐
carea de a le diferenția de mecanismele legale de asigurare a unității
și coerenței jurisprudenței și de a le evalua efectele. Fără a le nega o
anumită utilitate, aceste mecanisme regulamentare nu pot esca‐
mota nerezolvarea problemelor de fond referitoare la unitatea
practicii judiciare (insuficienta cunoaștere datorată lipsei publicării
sistematice și sistematizate a hotărârilor, lipsa timpului pentru un
studiu corespunzător, la instanțele aglomerate, lipsa unei culturi a
muncii judecătorilor care să implice o prealabilă studiere a jurispru‐
denței existente și o consultare informală a colegilor asupra solu‐
țiilor date în spețe similare, insuficienta studiere a doctrinei etc.).

2.1. Recursul în interesul legii
2.1.1. Sediul materiei
Sediul materiei îl constituie articolele cuprinse în Titlul III,
„Dispoziții privind asigurarea unei practici judiciare unitare”,
Capitolul I, „Recursul în interesul legii”, al noului Cod de procedură
penală, şi anume:

Art. 514. Calitatea procesuală
Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii
de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu
sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de
apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de
drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.

Art. 515. Condiţii de admisibilitate
Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face
dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii
295
au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti
definitive, care se anexează cererii.

Art. 516. Judecarea recursului în interesul legii
(1) Recursul în interesul legii se judecă de un complet format
din preşedintele sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreşedinţii
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedinţii de secţii din cadrul
acesteia, precum şi 20 de judecători, din care 14 judecători din
secţia/secţiile în a cărei/căror competenţă intră problema de
drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti şi
câte 2 judecători din cadrul celorlalte secţii. Preşedintele Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv unul dintre vicepreşedinţii
acesteia este preşedinte al completului.
(2) În cazul în care problema de drept prezintă interes
pentru două sau mai multe secţii, preşedintele sau, după caz, unul
dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie va stabili
numărul judecătorilor din secţiile interesate care vor intra în
compunerea completului prevăzut la alin. (1), celelalte secţii
urmând a fi reprezentate potrivit dispoziţiilor aceluiaşi alineat.
(3) Atunci când problema de drept nu intră în competenţa
niciunei secţii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele
sau, după caz, unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie va desemna câte 5 judecători din cadrul fiecărei secţii.
Pentru întocmirea raportului, preşedintele completului va de
semna câte un judecător din cadrul fiecărei secţii.
(4) După sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşe
dintele sau, după caz, unul dintre vicepreşedinţii acesteia va lua
măsurile necesare pentru desemnarea aleatorie a judecătorilor
din cadrul secţiei în a cărei competenţă intră problema de drept
care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, precum
şi a judecătorilor din celelalte secţii ce intră în alcătuirea comple
tului prevăzut la alin. (1).
(5) După alcătuirea completului potrivit alin. (4), preşe
dintele acestuia va desemna dintre membrii completului 3 jude
cători pentru a întocmi un raport asupra recursului în interesul
legii. Raportorii nu sunt incompatibili.
(6) În vederea întocmirii raportului, preşedintele comple
tului va putea solicita unor specialişti recunoscuţi opinia scrisă
asupra problemelor de drept soluţionate diferit.
296
(7) Raportul va cuprinde soluţiile diferite date problemei de
drept şi argumentele pe care se fundamentează, jurisprudenţa
relevantă a Curţii Constituţionale, a Curţii Europene a Dreptu
rilor Omului sau a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, dacă este
cazul, doctrina în materie, precum şi opinia specialiştilor consul
taţi. Totodată, judecătorii raportori vor întocmi şi vor motiva
proiectul soluţiei ce se propune a fi dată recursului în interesul
legii.
(8) Şedinţa completului se convoacă de preşedintele acestuia,
cu cel puţin 20 de zile înainte de desfăşurarea acesteia. Odată cu
convocarea, fiecare judecător va primi o copie a raportului şi a
soluţiei propuse.
(9) La şedinţă participă toţi judecătorii completului. Dacă
există motive obiective, aceştia vor fi înlocuiţi cu respectarea
regulilor prevăzute la alin. (4).
(10) Recursul în interesul legii se susţine în faţa completului,
după caz, de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie sau de procurorul desemnat de acesta,
de judecătorul desemnat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, respectiv al curţii de apel ori de Avocatul
Poporului sau de un reprezentant al acestuia.
(11) Recursul în interesul legii se judecă în cel mult 3 luni de
la data sesizării instanţei, iar soluţia se adoptă cu cel puţin două
treimi din numărul judecătorilor completului. Nu se admit
abţineri de la vot.

Art. 517. Conţinutul hotărârii şi efectele ei
(1) Asupra cererii, completul Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie se pronunţă prin decizie.
(2) Decizia se pronunţă numai în interesul legii şi nu are
efecte asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire
la situaţia părţilor din acele procese.
(3) Decizia se motivează în termen de cel mult 30 de zile de
la pronunţare şi se publică în cel mult 15 zile de la motivare în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
(4) Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obli
gatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul
Oficial al României, Partea I.
297
Art. 518. Încetarea efectelor deciziei
Decizia în interesul legii îşi încetează aplicabilitatea la data
modificării, abrogării sau constatării neconstituţionalităţii dispo
ziţiei legale care a făcut obiectul interpretării.

2.1.2. Consideraţii istorice și de ansamblu
Înainte de a analiza condițiile de admisibilitate a recursului în
interesul legii, astfel cum acestea rezultă din art. 514 și urm. NCPC
și din jurisprudența instanței supreme, vom face câteva consi‐
derații de ansamblu asupra acestui mijloc procedural de unificare
a practicii judiciare, devenit deja tradițional în peisajul legislativ
postrevoluționar.
Introdus în cuprinsul Codului de procedură civilă din 1865
prin Legea nr. 59/1993, recursul în interesul legii a fost puțin
uzitat în perioada 1993‐2001, pentru ca, odată cu intrarea în
vigoare a O.U.G. nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea
Codului de procedură civilă1, să intre într‐un adevărat con de
umbră, dat fiind că prin acest act normativ efectul obligatoriu al
deciziilor în interesul legii a fost înlăturat, soluție justificată la acea
vreme prin principiile supremației legii și separației puterilor în
stat, precum și prin unele soluții considerate discutabile ale Curții
Supreme de Justiție de atunci. Având în vedere mecanismul proce‐
dural greoi – recursul în interesul legii se soluționa la acea vreme
în Secțiile Unite ale instanței supreme și efectele practice erau
neglijabile, în lipsa efectului obligatoriu al dezlegărilor oferite –, în
anii ce au urmat, au fost exercitate puține astfel de recursuri.
Legiuitorul a revenit asupra soluției menționate prin Legea
nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanței de urgență a
Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului
de procedură civilă2, reinstituind efectul obligatoriu al deciziilor în
interesul legii, în cuprinsul art. 329 alin. (3) teza a II‐a C. pr. civ.
1865, ce prevedea că dezlegarea dată problemelor de drept jude‐
cate este obligatorie pentru instanțe.
1 Publicată în M. Of. nr. 479 din 2 octombrie 2000.
2 Publicată în M. Of. nr. 609 din 14 iulie 2005.
298
Având în vedere și criticile repetate ale partenerilor României
din Uniunea Europeană, exprimate în rapoartele periodice ale
Mecanismului pentru Cooperare și Verificare (MCV) privind carac‐
terul cronic neunitar al practicii judiciare din România, recursul în
interesul legii a fost exercitat mult mai frecvent, ajungându‐se, la
nivelul anilor 2006‐2008, la un număr record de decizii pro‐
nunțate (bunăoară, în anul 2007, Secțiile Unite au pronunțat 87 de
decizii în interesul legii). O lectură a multor decizii în interesul
legii pronunțate în acea perioadă relevă însă caracterul relativ
sumar și uneori neconvingător al motivării, iar durata relativ mare
scursă între data exercitării recursului și cea a soluționării1,
respectiv între data comunicatului cu privire la decizia pronunțată
și apariția motivării deciziei, era un alt factor de incertitudine, în‐
deosebi atunci când dispozitivul deciziei păstra o anumită
1 Deși nu a reprezentat o regulă, ci o situație extremă, menționăm cu titlu de
exemplu Decizia nr. 14/2013, pronunțată de ICCJ, Completul competent să
soluționeze recursul în interesul legii, sesizarea inițială a Înaltei Curți de către
colegiul de conducere al C. Ap. Târgu Mureș datând din anul 2008 (!), însă, fiind
lăsată – se pare – în nelucrare, a fost necesară o nouă sesizare a instanței
supreme, de această dată de către Parchetul de pe lângă ICCJ, în anul 2013, ceea
ce explică și aplicabilitatea în cauză a noii proceduri de soluționare a recursului în
interesul legii, astfel cum aceasta a fost reglementată prin Legea nr. 202/2010.
Ilustrativă este și tematica recursului în interesul legii, instanța supremă arătând,
în anul 2013, după intrarea în vigoare a noului NCPC, că, „în interpretarea și
aplicarea unitară a dispozițiilor art. 312 alin. (4) din Codul procedură civilă de la
1865, în procesele începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010
privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, în cazul
rejudecării cauzei la un alt termen de judecată decât la cel la care s‐a dispus
admiterea recursului și casarea cu reținere a hotărârii atacate de către curțile de
apel și tribunale, prevederile art. 305 din Codul de procedură civilă nu sunt
aplicabile”. Interpretarea este pe deplin judicioasă, însă fără îndoială tardivă,
având în vedere că ea interesa doar cauzele începute anterior intrării în vigoare a
Legii nr. 202/2010, prin care această artificială controversă – menționăm că
doctrina a afirmat întotdeauna că după casarea cu reținere sunt admisibile orice
fel de probe – a fost curmată, în sensul reținut de altfel și de către instanța su‐
premă. Este un caz extrem, care ilustrează însă foarte bine deficiența structurală a
recursului în interesul legii, ca mecanism de unificare post factum, după ce
practica judiciară neunitară este deja un rău consumat, uneori chiar în mare
parte.
299
ambiguitate, greu de înlăturat în lipsa motivelor care au dus la
pronunțarea soluției (e.g., Decizia nr. 33/2007, a cărei motivare –
esențială pentru înțelegerea dispozitivului – a apărut după mai
mult de un an și după ce au circulat diferite variante „neoficiale”
ale considerentelor deciziei).
Aceste deficiențe structurale au determinat reformarea meca‐
nismului recursului în interesul legii, prin legi succesive – Legea
nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, Legea nr. 202/2010
privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor
(Legea micii reforme)1, Legea nr. 76/2012 privind punerea în apli‐
care a noului Cod de procedură civilă – care au conturat regimul
juridic actual al acestui mijloc de unificare a practicii judiciare.
Reamintim că esențialul acestor reforme constă în abandonarea
soluției judecării recursului în interesul legii de către Secțiile Unite
(soluție greoaie și ineficientă, mai ales în condițiile numărului
mare de judecători ai Înaltei Curți) și instituirea unei formațiuni
jurisdicționale mai mici, a judecătorilor raportori, care trebuie să
întocmească un raport pregătitor, ce conține, practic, un proiect de
soluție motivată, posibilitatea de a solicita opinii științifice din
partea unor specialiști recunoscuți, instituirea unui termen maxim
de soluționare, precum și a unui termen maxim de redactare a
deciziei Curții. Toate acestea au sporit simțitor atât calitatea deci‐
ziilor pronunțate, cât și eficiența mecanismului de unificare a prac‐
ticii judiciare, care este uzitat, în prezent, într‐un interval de timp
ceva mai rezonabil, scurs de la apariția practicii judiciare neu‐
nitare și până la oferirea unei dezlegări obligatorii de către Înalta
Curte2.
1 Publicată în M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010.
2 Pentru o amplă și judicioasă cercetare a instituției recursului în interesul
legii, în actuala reglementare, a se vedea M. Nicolae, loc. cit., pp. 14‐50; a se vedea,
totodată, și: V. Belegante, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de
procedură civilă…, op. cit., pp. 1199‐1211; O. Spineanu‐Matei, în G. Boroi (coord.),
Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., pp. 998‐1106; I. Deleanu, Tratat, op. cit.,
2013, vol. II, pp. 392‐409; I. Leș, în I. Leș (coord.), Tratat de drept procesual civil,
vol. II, op. cit., pp. 186‐202.
300
2.1.3. Condiţii de admisibilitate
Pe temeiul art. 514‐515 NCPC, în doctrină s‐a arătat în mod
judicios că recursul în interesul legii este admisibil dacă sunt
întrunite cumulativ următoarele condiții:
a) Există o problemă de drept. Problema de drept poate
privi dreptul substanțial, procesual ori conflictual, neinteresând
gravitatea acesteia ori impactul potențial al ei asupra unui număr
mare de justițiabili1, recursul în interesul legii fiind de altfel exer‐
citat uneori pentru a lămuri chestiuni cu un impact practic limitat.
Achiesăm la opinia judicioasă și amplu argumentată2 potrivit
căreia noțiunea de „lege” din cuprinsul art. 514 NCPC trebuie
interpretată în sens larg, prin corelare cu prevederile art. 5
alin. (3) din Cod („în cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată
nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici
în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va
trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în
vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele
echităţii”), ca incluzând orice normă juridică general‐abstractă,
indiferent de izvorul ei formal; totodată, prin raportare la preve‐
derile art. 5 alin. (2) NCPC („niciun judecător nu poate refuza să
judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incom‐
pletă”), trebuie admis că recursul în interesul legii este admisibil
nu doar când există o prevedere legală, dar aceasta este neclară, ci
și atunci când legea este lacunară3 ori imperfectă, soluția normativă
nefiind articulată în mod complet, din perspectiva ipotezei sau a
dispoziției normei.
1 A se vedea M. Nicolae, loc. cit., p. 34.
2 Ibidem, pp. 26‐29.
3 „Atunci când legea este lacunară, se poate pune, mai întâi, problema
existenței lacunei ca atare, iar, în al doilea rând, modalitatea de acoperire a
acesteia: aplicarea dispozițiilor legale privind situații asemănătoare, iar, în lipsa
acestora, a principiilor generale ale dreptului, principii al căror conținut și
incidență pot și sunt, de multe ori, obiect de controversă”. Problema se pune în
mod similar în cazul unei legi imperfecte, caz în care se pune problema inter‐
pretării pe cale de analogie, în lumina principiilor generale ale dreptului și a
celorlalte soluții normative cuprinse în legi sau în alte izvoare formale ale
dreptului. În acest sens, a se vedea M. Nicolae, loc. cit., pp. 299‐30.
301
În practica Înaltei Curți de Casație și Justiție1, sub imperiul
vechiului Cod, s‐a exprimat și opinia contrară, potrivit căreia numai
în prezența unei dispoziții legale în sens restrâns, care a dat naștere
unor interpretări divergente în practica judiciară, ar fi admisibil
recursul în interesul legii, întrucât pe această cale instanța supremă
nu creează norme juridice, ci se pronunță doar asupra interpretării
corecte a celor existente2. Deși, aparent, scrupulul exprimat în cele
ce precedă ar fi justificat, în realitate, soluția trebuie reevaluată în
lumina dispozițiilor art. 5 alin. (2) și (3) NCPC, ultimul text neavând
echivalent în reglementarea anterioară. Orice problemă de drept
privitoare la o normă juridică în vigoare care a dat naștere unei
practici judecătorești divergente, exprimată în hotărâri definitive,
trebuie să fie susceptibilă de a fi rezolvată pe calea recursului în
interesul legii, neputându‐se afirma că Înalta Curte de Casație și
Justiție și‐ar depăși atribuțiile prin instituirea unor norme juridice
noi. În realitate, problema de drept este rezolvată prin interpretarea,
1 Astfel, potrivit deciziei nr. 20/2013 a ICCJ, Completul competent să
soluționeze recursul în interesul legii („Complet RIL”), publicată în M. Of. nr. 9 din
8 ianuarie 2014 și disponibilă pe www.scj.ro, „Înalta Curte consideră că această
condiție de admisibilitate pleacă de la «aria restrictivă a examinării pe care
instanța o face în soluționarea recursului în interesul legii, obiectul acesteia
referindu‐se la actele normative în înțelesul dat de art. 1 și 4 din Legea
nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative, a căror categorie și norme de competență privind adoptarea lor este
stabilită prin Constituție și prin celelalte legi».
Spre aceeași finalitate conduc și dispozițiile constituționale care, în regle‐
mentarea art. 126 referitor la instanțele judecătorești, prevăd în alin. (3) că Înalta
Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de
către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale”.
2 Prin decizia nr. 22/2011 pronunțată de ICCJ, Complet RIL, publicată în
M. Of. nr. 751 din 27 octombrie 2011 și disponibilă pe www.scj.ro, s‐a statuat că
„noțiunea de «interpretare», precum și expresia «aplicarea unitară a legii»,
folosite de legiuitor, exprimă ideea că s‐a căutat, cu firească prudență, evitarea
nesocotirii principiului constituțional al supremației legii, precum și a schimbării
rolului instanței supreme din acela de «a zice dreptul» cu acela de «a face
dreptul». A interpreta un text de lege înseamnă a lămuri înțelesul acestuia, a‐l
explica, a determina configurația reală a normei de drept, și nu a da o altă
reglementare raporturilor sociale respective”.
302
cu putere obligatorie, a principiilor și normelor preexistente,
precum și a corelațiilor dintre ele, iar abordarea formală, restric‐
tivă ar putea constitui o denegare de dreptate tocmai în acele ca‐
zuri în care divergențele jurisprudențiale sunt mai acute, respectiv
cazurile în care legiuitorul a omis să reglementeze o anumită ches‐
tiune ori a făcut‐o în mod incomplet.
Menționăm că Înalta Curte de Casație și Justiție a dezlegat,
prin decizii în interesul legii, și probleme de drept născute dintr‐o
omisiune de reglementare ori dintr‐o reglementare incompletă;
este suficient să exemplificăm această afirmație prin decizia
nr. 9/20061, prin care dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea
nr. 10/2001 au fost aplicate, prin analogie2, și cererilor,
1 ICCJ, Secțiile Unite, decizia în interesul legii nr. 9/2006, publicată în M. Of.
nr. 653 din 28 iulie 2006 și disponibilă pe www.scj.ro.
2 Deosebit de sugestive ni se par considerentele următoare: „în condițiile în
care Legea nr. 10/2001 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care
persoana juridică deținătoare a imobilului nu emite decizia ori dispoziția
prevăzută de textul de lege menționat, în termenul de 60 de zile, nu se poate
refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței competente,
respectiv tribunalului, pe motiv că plângerea ar fi prematur introdusă sau inad‐
misibilă. În această privință, absența răspunderii persoanei juridice deținătoare
echivalează cu un refuz de restituire a imobilului, care trebuie cenzurat de
tribunal tot în condițiile procedurii speciale.
Sub acest aspect, trebuie avut în vedere că, pentru cazul când restituirea în
natură nu este posibilă, s‐a reglementat, prin art. 26 alin. (3) din Legea nr.
10/2001, republicată, că «decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere
a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care
se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se
află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea
notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare».
De aceea, raţiuni de simetrie impun ca și în cazul refuzului persoanei
juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție
motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii
nr. 10/2001, să poată fi formulată cerere, împotriva acestui refuz, tot la secția
civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică
notificată.
Inconsecvența legiuitorului și necorelarea dispozițiilor legale din actul
normativ în discuție nu pot împiedica persoana îndreptățită să‐și valorifice
drepturile și nici nu o pot pune într‐o situație de inferioritate față de persoanele
cărora li se transmite răspunsul în termenul prevăzut de lege” (s.n.).
303
neprevăzute de lege, în obligarea unității deținătoare de a soluționa
notificarea prin dispoziție sau decizie motivată, stabilindu‐se că
„instanța căreia îi revine competența de a soluționa cererile for‐
mulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, dețină‐
toare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de
restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit
Legii nr. 10/2001, este secția civilă a tribunalului în a cărui rază
teritorială își are sediul persoana juridică respectivă”, respectiv
prin decizia nr. 9/20071, care a complinit o lacună evidentă a
aceluiași text de lege, stabilind că „instanța de judecată este com‐
petentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată
împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care
s‐a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și
acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al
entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate”,
fiind astfel consacrat un drept de acces la justiţie chiar în ipoteza
nesoluționării (abuzive ori neglijente a) notificării persoanei
îndreptățite, în lumina principiilor generale, de ordin supralegislativ,
în condițiile în care legea tace cu privire la această chestiune de
maximă importanță practică.
Totodată, foarte frecvent instanța supremă este chemată să se
pronunțe asupra interpretării sistematice a unor instituții și
norme juridice, statuând, spre exemplu, în ce măsură este posibil
cumulul actualizării cu rata inflației, prevăzut expres de art. 1
alin. (2) din O.U.G. nr. 71/20092, cu dobânda legală, acordată în
Achiesăm întru totul la raționamentul Înaltei Curți, dar nu putem să nu
observăm caracterul creator al deciziei, care a extins, pentru o evidentă identitate
de rațiune, aplicabilitatea unei norme de competență edictate pentru o ipoteză
lacunară (respingerea notificării persoanei îndreptățite) și asupra unei ipoteze
conexe, neprevăzută de lege, dar frecvent întâlnită în practică (nesoluționarea
notificării).
1 ICCJ, Secțiile Unite, decizia în interesul legii nr. 20/2007, publicată în M. Of.
nr. 764 din 12 noiembrie 2007 și disponibilă pe www.scj.ro.
2 O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii
având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar,
publicată în M. Of. nr. 416 din 18 iunie 2009, cu modificările ulterioare.
304
temeiul dreptului comun al răspunderii civile delictuale1, ori,
recent, cu privire la natura juridică a dobânzii și la termenul de la
care este datorată aceasta, în cazul sumelor încasate cu titlu de
taxă de primă înmatriculare, taxă pe poluare şi taxă pentru emisii
poluante, restituite prin hotărâri judecătoreşti2.
Desigur, strict formal, dispozitivul deciziei în interesul legii
arată, în practica actuală, că aceasta este pronunțată „în interpre‐
tarea și aplicarea” unui anumit text de lege, însă această formulă
nu poate acoperi împrejurarea că, adesea, norma invocată consti
tuie doar un punct de plecare pentru un raţionament care tinde la
complinirea unor reglementări lacunare, în lumina principiilor
generale și a regulilor recunoscute de interpretare, Înalta Curte
realizând, așadar, nu doar o operă unificatoare, ci și creatoare a
dreptului, cum este, de altfel, și firesc.
În schimb, potrivit practicii constante a Înaltei Curți, recursul
în interesul legii nu poate fi exercitat cu privire la interpretarea și
aplicarea clauzelor din contractele colective de muncă, acestea
fiind asimilate de instanța supremă unor chestiuni de fapt3.
1 ICCJ, Complet RIL, dec. nr. 2/2014, publicată în M. Of. nr. 411 din 3 iunie
2014 și disponibilă pe www.scj.ro, prin care s‐a statuat că „în aplicarea
dispozițiilor art. 1082 şi 1088 din Codul civil din 1864, respectiv art. 1.531
alin. (1), alin. (2) teza I şi art. 1.535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul
civil, republicată, cu modificările ulterioare, pot fi acordate daune‐interese
moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute
în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului
din sectorul bugetar în condițiile art. 1 şi 2 din Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii
având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar,
aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011”.
2 ICCJ, Complet RIL, dec. nr. 14/2015 (nepublicată încă în M. Of., comunicat
disponibil pe www.scj.ro).
3 ICCJ, Complet RIL, dec. nr. 11/2011 (precitată), dec. nr. 4/2012 (în cuprin‐
sul căreia se face referire la jurisprudența constantă a Curții) și dec. nr. 20/2013
(precitată). În cuprinsul ultimei decizii se reține că nu este posibil a se statua o
concluzie general valabilă de natură a asigura unificarea practicii judiciare, de
vreme ce analiza naturii juridice a suplimentelor ce intră în componența
dreptului salarial s‐a întemeiat exclusiv pe interpretarea clauzelor contractelor
colective de muncă, nefiind, așadar, vorba despre o practică neunitară referitoare
305
În doctrină s‐a arătat că problema de drept trebuie să fie
„veritabilă”, iar dacă norma de drept este clară, precisă și com‐
pletă, iar judecătorul face o aplicare greșită a acesteia, ca urmare a
unei interpretări eronate sau arbitrare, nu ar fi vorba despre o
problemă de drept, în sensul art. 514 NCPC, ci despre o violare a
dreptului1. Nu achiesăm la această opinie, diferențierea calitativă
subtilă dintre o problemă „veritabilă” de drept și o simplă încăl‐
care (nescuzabilă) a legii fiind dificil de făcut; totodată, în con‐
dițiile în care apare o practică neunitară asupra unei anumite pro‐
bleme de drept, rezultă că, cel puțin pentru unii practicieni ai
dreptului, ea nu este chiar atât de simplă ori nesusceptibilă de
controverse, astfel încât în aceste cazuri se impune chiar, a fortiori,
exercitarea (cât mai rapidă a) recursului în interesul legii, pentru a
asigura în mod efectiv o practică judiciară previzibilă și coerentă,
compatibilă cu exigențele unui stat de drept. Cu alte cuvinte,
la interpretarea și aplicarea legii. În acest caz ar fi însă util, de lege ferenda, ca
pricinile în care se ridică probleme referitoare la interpretarea și aplicarea
contractelor colective de muncă să fie susceptibile de recurs, dat fiind interesul
practic deosebit al acestor cauze.
Așadar, chiar dacă s‐a ajuns, prin interpretarea clauzelor convenției, la
rezolvări diferite asupra naturii juridice a drepturilor solicitate în aceste procese,
aceasta nu s‐a datorat unei norme susceptibile de interpretare diferită din partea
instanțelor de judecată, cu caracter neclar sau echivoc.
Înalta Curte de Casație și Justiție a afirmat, de altfel, în jurisprudența sa
anterioară în materie, prin Decizia nr. 22/2011 pronunțată de Completul
competent să judece recursul în interesul legii în Dosarul nr. 24/2011 că
„recursul în interesul legii poate avea ca obiect numai acele părți din hotărâri care
se referă la probleme de drept ce au primit o soluționare diferită din partea
instanțelor; per a contrario, nu poate avea ca obiect elemente de fapt ale cauzei
(...)”, așa cum este cazul raportării și aplicării normelor legale la situații deduse
din interpretarea clauzelor contractului în mod diferit.
Interpretarea și aplicarea unor clauze cuprinse în contracte colective de
muncă pot fi cu greu asimilate unor chestiuni de fapt, sub acest aspect
considerentele instanței supreme fiind criticabile.
1 În acest sens, a se vedea M. Nicolae, loc. cit., pp. 30‐31, unde se dă
cunoscutul exemplu al CSJ, Secțiile Unite, dec. nr. 8/2009 (disponibilă pe
www.scj.ro), prin care s‐a statuat că locatarul ori alt detentor precar nu pot
uzucapa (!).
306
împrejurarea că asupra dezlegării unei anumite probleme de
drept nu ar trebui să existe dubii serioase nu justifică inacțiunea și
acceptarea unei practici judiciare neunitare cu o anumită persistență.
b) Problema de drept a fost soluţionată diferit prin hotă
râri judecătorești definitive. Se cere, prin urmare, ca hotărârile
judecătorești anexate recursului în interesul legii, potrivit art. 515
NCPC, să fie definitive, în înțelesul art. 634 NCPC (ori irevocabile,
potrivit sistemului procesual anterior, fiind de la sine înțeles că și
asemenea hotărâri pot fi avute în vedere), și să reflecte soluţio
narea diferită a problemei de drept supuse analizei Înaltei Curți de
Casație și Justiție.
În această cerință, se reflectă, de altfel, principala caracte‐
ristică a recursului în interesul legii, care constituie un mecanism
de unificare a practicii judiciare post factum, după ce practica judi‐
ciară neunitară a apărut și chiar a înregistrat o anumită conso‐
lidare calitativă, cristalizându‐se mai multe opinii argumentate. Pe
temeiul acestora, completul competent din cadrul instanței su‐
preme poate reflecta asupra soluției juste – reflecție pregătită, în
mod adecvat, și de către raportul și de proiectul de soluție întoc‐
mite de cei trei judecători raportori, precum și, dacă au fost soli‐
citate și primite, de punctele de vedere comunicate de specialiști
recunoscuți în domeniul dreptului – și poate da o soluție cu un grad
mare de generalitate, care să rezolve problema de drept într‐o
manieră generală, abstractizată, printr‐o decizie care produce efecte
similare unei norme juridice interpretative, având în vedere carac‐
terul ei general, abstract și obligatoriu.
În doctrină, este controversată chestiunea de a ști în ce mă‐
sură practica judiciară neunitară trebuie să aibă o anumită am‐
ploare, respectiv de a decela în ce măsură există un criteriu canti‐
tativ implicit și, în caz afirmativ, cât de mari trebuie să fie exi‐
gențele asociate acestuia.
Achiesăm, în principiu, la opinia potrivit căreia un astfel de
criteriu cantitativ nu trebuie recunoscut, el constituind o adăugare
la lege și, totodată, o piedică în calea eficacității recursului în
307
interesul legii1. De asemenea, considerăm, la rândul nostru, ca
fiind profund criticabile acele soluții de respingere a recursului în
interesul legii, sub pretextul că practica judiciară neunitară s‐ar fi
1 În acest sens, a se vedea M. Nicolae, loc. cit., pp. 36‐37. A se vedea, totodată,
I. Deleanu, Tratat, 2013, vol. II, op. cit., pp. 397‐398, unde se arată, cu temei, că
„criteriul «cantitativ» al cerinței soluționării contradicțiilor – deși necesar,
recunoaștem – nu trebuie să fie și decisiv, el fiind prin definiție un criteriu
aleatoriu și putând deveni oricând chiar un criteriu discreționar. «În interesul
legii» – chiar așa cum se spune (!) – opinăm că, odată sesizată instanța supremă
pentru pronunțarea unei decizii în scopul interpretării și aplicării unitare a legii
de către toate instanțele judecătorești, aceasta trebuie să se pronunțe, indiferent
de numărul deciziilor contradictorii, numai astfel asigurându‐se acestui mecanism
procedural un efect util și numai astfel prevenindu‐se, cum mai spuneam într‐un alt
context, penibila eventuală așteptare ca «dezordinea» în interpretarea și aplicarea
legii să se accentueze până la limita inadmisibilului”. În aceeași ordine de idei, s‐a
arătat că „pentru admisibilitatea unui recurs în interesul legii nu trebuie să se facă
dovada că practica este neunitară la nivelul întregii țări sau printr‐un număr
impresionant de hotărâri. O asemenea abordare ar face ca mecanismul de unificare
să intervină cu mult prea târziu, când consecințele nefaste ale impredictibilității
actului de justiție se vor fi produs deja pentru un număr mare de justițiabili; or,
ideea acestui mecanism este de a stopa cât mai curând rezolvarea diferită a
problemelor de drept de către instanțele judecătorești. De aceea, când este vorba
despre un act normativ nou intrat în vigoare, care suscită adesea discuții la nivel
doctrinar, dar și în colectivele de magistrați, credem că intervenția unui recurs în
interesul legii chiar de la apariția primelor hotărâri definitive este salutară”. În acest
sens, a se vedea O. Spineanu‐Matei, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură
civilă…, op. cit., pp. 1001‐1002.
Un criteriu cantitativ, constând într‐o practică contradictorie „relevantă” –
deci nu doar din două ori „câteva” hotărâri –, este reținut totuși de către
V. Belegante, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă…,
op. cit., p. 1204; în același sens, a se vedea I. Leș, în I. Leș (coord.), Tratat, 2015,
vol. II, op. cit., p. 193.
În fine, în altă opinie, se arată că „admisibilitatea recursului în interesul legii
nu este condiționată de existența unui anumit număr de hotărâri prin care să fi
fost rezolvată o chestiune de drept, după cum nu este necesar ca soluțiile diferite
să fi fost pronunțate la nivelul instanțelor din întreaga țară” dar și că „este la
aprecierea completului în ce măsură numărul redus de hotărâri anexate ori faptul
că nu provin de la instanțe de pe întreg teritoriul țării este de natură să conducă la
concluzia inadmisibilității recursului în interesul legii” (M. Tăbârcă, op. cit., 2013,
vol. I, p. 589, pct. 124). Nu achiesăm la ultima parte a opiniei citate, atât pentru
motivele reținute de autorii precitați, cât și de noi în text.
308
ivit în circumscripția unei singure curți de apel1, or, în acest caz, ar
fi suficientă discutarea problemei de drept în adunarea generală a
judecătorilor și „votarea” unei anumite soluții, câtă vreme soluția
astfel adoptată nu are caracter obligatoriu, nu este motivată, nu
are un sport legal expres, iar incertitudinea juridică generată de
practica neunitară nu este înlăturată.
Pe de altă parte, este corectă opinia potrivit căreia o hotărâre
judecătorească izolată, contrară unei practici judiciare unitare și
constante până în acel moment, nu trebuie să genereze un recurs
în interesul legii2. Dar dacă hotărârea judecătorească respectivă
nu mai are caracter izolat, ci există 3 sau 5 hotărâri definitive care
atestă consolidarea unei interpretări contrare celei reținute de
practica judiciară dominantă? Cât de înaltă poate fi ștacheta crite‐
riului cantitativ implicit, dacă acesta este totuși recunoscut?
Credem, așadar, că noțiunea de „consolidare” a practicii judi‐
ciare neunitare, întrebuințată și de noi anterior, are în vedere un
aspect preponderent calitativ, respectiv trebuie ca hotărârile defi‐
nitive care ilustrează interpretările diferite date deja în practică să
nu aibă caracter cu totul izolat (să nu fie, cu alte cuvinte, vorba
despre o singură hotărâre), ci să reflecte o opinie articulată asupra
respectivei probleme de drept, susceptibilă de a fi preluată în
practica mai multor instanţe.
Așadar, nu vedem neapărat posibilă exercitarea recursului în
interesul legii pe temeiul a două hotărâri judecătorești care
reflectă dezlegarea diferită a unei anumite probleme de drept, însă
atașarea unui număr rezonabil3 de hotărâri care să ateste fiecare
1 A se vedea, e.g., ICCJ, Secțiile Unite, dec. nr. 6/2010, disponibilă pe
www.scj.ro.
2 În acest sens, a se vedea O. Spineanu‐Matei, în G. Boroi (coord.), Noul Cod
de procedură civilă…, op. cit., p. 1001.
3 Chiar și 2‐3 hotărâri pot îndeplini acest criteriu, îndeosebi dacă acestea
argumentează în detaliu problema de drept și dacă emană de la instanțe de
control judiciar, tribunale ori curți de apel, fiind cuprinse în decizii de soluționare
a căilor de atac de reformare sau de retractare, orice divergențe de interpretare la
nivelul acestor instanțe fiind mai grave, de vreme ce ele trebuie să asigure
caracterul unitar și coerent al practicii judiciare din circumscripția lor, fiind
309
interpretare este suficientă, iar instanţa supremă nu are dreptul să
cenzureze oportunitatea recursului în interesul legii, pe motiv că nu
există o practică judiciară neunitară suficient de răspândită
(teritorial, cantitativ ori temporal), ci trebuie să dea dezlegarea
care ia fost solicitată, potrivit competenţei sale.

2.1.4. Efectele deciziei în interesul legii
Potrivit art. 517 alin. (2) NCPC, decizia se pronunță numai în
interesul legii și nu are efecte asupra hotărârilor judecătorești
examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese.
Totodată, potrivit alin. (4) al aceluiași articol, dezlegarea dată
problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de
la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Efectul obligatoriu al deciziilor în interesul legii este deopo‐
trivă constituțional și justificat de misiunea – ea însăși constitu‐
țională a – Înaltei Curți de Casație și Justiție de a asigura inter‐
pretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecă‐
torești [art. 126 alin. (2) din Constituție], misiune care n‐ar putea
fi realizată în condiții corespunzătoare, dacă deciziile pronunțate
asupra recursurilor în interesul legii și pentru dezlegarea unor
chestiuni prealabile nu s‐ar impune cu forță obligatorie. Subliniem,
la rândul nostru, că efectul obligatoriu al acestor decizii nu pri‐
vește doar instanțele judecătorești, ci și alte autorități publice și pe
toți justițiabilii1, fiind de neconceput, spre exemplu, ca o autoritate
publică să formuleze în mod repetitiv căi de atac prin care să
invoce un motiv de drept dezlegat deja în sens contrar printr‐o
decizie în interesul legii a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
totodată atente asupra posibilelor divergențe între practica lor și a altor instanțe
de același grad. În cazul hotărârilor pronunțate de prima instanță, definitive prin
neapelare ori nerecurare, ar fi însă dezirabilă examinarea mai extinsă a practicii
instanțelor în respectivul domeniu, pentru a decela și alte hotărâri și alte tendințe
de interpretare a respectivei probleme de drept, recursul în interesul legii nefiind
totuși destinat corectării unor interpretări apărute cu totul secvențial ori izolat în
jurisprudență.
1 A se vedea M. Nicolae, loc. cit., p. 45, nota 83.
310
Procedându‐se astfel, se subminează, practic, statul de drept,
întrucât instanțele judecătorești sunt aglomerate inutil cu cereri
ori cu căi de atac fără șanse de succes, a căror formulare relevă,
practic, negarea jurisprudenței instanței supreme și, implicit, a
autorității justiției. Odată rezolvată o chestiune juridică, măcar prin
mecanismele de unificare a practicii judiciare, în cazul cărora efectul
obligatoriu erga omnes este expres reglementat – deși credem că și
jurisprudența constantă a Curții de Casație în recurs ar trebui să
aibă aceeași autoritate, precum în alte state cu un sistem democratic
consolidat –, această dezlegare trebuie să fie avută în vedere de toate
subiectele de drept, care trebuie săși conformeze conduita normelor
juridice interpretate, de vreme ce, în caz de litigiu, oricum instanțele
vor fi obligate să dea eficiență deciziilor Înaltei Curți. Finalul pro‐
cesului fiind astfel mai mult decât previzibil, rațional ar fi ca respec‐
tivul proces să nu mai aibă loc.
Am insistat asupra acestei chestiuni întrucât, se pare, dacă în
alte state europene este de la sine înțeles că, odată dezlegată o
chestiune în recursul „normal” de către instanța supremă, printr‐o
așa‐zisă decizie „de speță”, dar căreia toată lumea îi recunoaște
valoarea jurisprudențială, este, de regulă, de neconceput să se
insiste cu cereri repetitive în sens contrar, în România nu există o
astfel de conștiință juridică și se formulează cereri și căi de atac
inutile. Ne întrebăm dacă avocații sau consilierii juridici ai respec‐
tivelor părți le informează cu privire la jurisprudența obligatorie a
Înaltei Curți și cu privire la șansele reale de succes ale demersului
judiciar ori, dimpotrivă, îndeosebi în cazul autorităților publice,
cereri precum contestațiile la executare și căile de atac sunt pro‐
movate pe bandă rulantă, doar pentru a avea o justificare pur for‐
mală în fața Curții de Conturi, atunci când aceasta va constata un
debit stabilit printr‐o hotărâre judecătorească? Ceea ce se pare că
nu este luat în seamă este că simpla formulare a unor astfel de
cereri reprezintă o irosire de resurse publice, pentru a nu mai
vorbi de cheltuielile de judecată datorate la finalul procesului (și
pentru a căror contestare se formulează, apoi, căi de atac al căror
unic rezultat constă în alte cheltuieli de judecată). Ar fi, poate, de
dorit ca însăși Curtea de Conturi să elaboreze niște recomandări
311
ori standarde referitoare la neformularea contestațiilor la exe‐
cutare și a căilor de atac cel puțin acolo unde jurisprudența instan‐
țelor judecătorești este unitară și constantă, de vreme ce auto‐
ritățile publice însele nu au, se pare, curajul unei asemenea abor‐
dări raționale și pragmatice.
Din perspectiva rolului judecătorului, instanțele judecătorești
confruntate cu acest fenomen grav al cererilor repetitive ar trebui,
în virtutea principiului contradictorialității (art. 14 NCPC), să pună
în discuția părților jurisprudența obligatorie a Înaltei Curți de
Casație ori, dacă este cazul, chiar jurisprudența constantă a pro‐
priei instanțe, pentru ca părțile să fie avertizate asupra practicii
preexistente și, eventual, să dezvolte doar argumentele juridice din
care rezultă inaplicabilitatea jurisprudenţei obligatorii sau nece
sitatea unui reviriment al practicii judiciare. Totodată, ar fi de dorit
ca hotărârile judecătorești în astfel de cazuri – care, precum (în
ultimii ani) în cazul contestațiilor la executare formulate de Auto‐
ritatea pentru Administrarea Activelor Statului ori de Autoritatea
Națională pentru Restituirea Proprietăților sau al cererilor
privitoare la restituirea taxelor de poluare, în diferitele lor forme,
generează mii sau chiar zeci de mii de dosare similare până la
identitate ori cu mici variațiuni pe aceeași temă – să dobândească
(informal) un conţinut standardizat, redus la esențial, pentru a
permite eficientizarea activității instanțelor, astfel de hotărâri
judecătorești nefiind de natură, de regulă, să aducă nimic nou sub
aspectul dezlegărilor de fapt și de drept.
Credem chiar că, în cazul unor cereri sau căi de atac vădit ne‐
fondate, prin raportare (cel puțin) la jurisprudența obligatorie a
Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele ar trebui să aplice mai
frecvent amenda judiciară prevăzută de art. 187 alin. (1) pct. 1
lit. a) NCPC (potrivit căruia se sancționează cu amendă judiciară
de la 100 la 1.000 lei introducerea, cu rea‐credință, a unor cereri
principale, accesorii, adiționale sau incidentale ori exercitarea
unor căi de atac, vădit netemeinice), pentru a sancţiona un vădit
abuz de drept.
Revenind la recursul în interesul legii, subliniem că, astfel cum
prevede expres art. 517 alin. (2) NCPC, recursul în interesul legii
312
nu este de natură să lipsească de efecte hotărârile judecătorești
definitive (ori irevocabile, potrivit vechiului sistem procesual) și
nici să modifice situația juridică a părților din acele procese, păr‐
țile nefiind îndreptățite să se prevaleze de decizia în interesul legii
pentru a fi exonerate de obligația stabilită prin hotărâri judecă‐
torești deja pronunțate, dacă nu mai pot fi exercitate căile de atac
de reformare, prin intermediul cărora se poate invoca greșita
interpretare și aplicare a legii (astfel cum aceasta a fost interpre‐
tată de către Înalta Curte de Casație și Justiție).
Aserțiunea rămâne valabilă și în cazul în care problema de
drept la care se referă recursul în interesul legii a fost dezlegată, în
mod diferit, printr‐o hotărâre definitivă care nu a pus capăt pro‐
cesului (e.g., decizia prin care apelul a fost admis, sentința a fost
anulată și cauza a fost reținută pentru evocarea fondului sau
trimisă spre rejudecare primei instanțe ori decizia prin care
recursul a fost admis, hotărârea recurată fiind casată, cu trimitere
sau cu reținere, după caz), instanța care rejudecă procesul nefiind
în drept să ignore efectele obligatorii ale hotărârii judecătorești
definitive, sub motiv că, între timp, Înalta Curte de Casație și
Justiție a dat o dezlegare în sens contrar, întrucât decizia instanței
supreme nu are efecte asupra niciunei hotărâri definitive deja
pronunțate1, astfel cum rezultă din interpretarea corectă a art. 517
NCPC.
De aici rezultă însă că, în procesele în curs, partea interesată
poate invoca în folosul său interpretarea obligatorie a Înaltei Curți,
în fața primei instanțe ori, după caz, pe calea apelului sau a
recursului, fiind incident, în acest din urmă caz, motivul de casare
prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 NCPC. Desigur, din punct de
vedere conceptual, hotărârea judecătorească ce adoptă o altă
interpretare a legii decât cea reținută de instanța supremă va fi
schimbată, respectiv casată nu pentru încălcarea deciziei în inte‐
resul legii, care nu are natura unui izvor principal de drept, ci doar
a unui izvor de drept secundar – complinitor ori interpretativ –, ci
1 În mod asemănător, a se vedea M. Tăbârcă, op. cit., 2013, vol. I, p. 600,
pct. 143.
313
pentru încălcarea normei juridice incidente, astfel cum aceasta a
fost interpretată cu efect obligatoriu de către instanța supremă.
În acest context, se ridică întrebarea dacă instanța judecăto‐
rească ce a luat cunoștință de soluția Înaltei Curți de Casație și
Justiție prin intermediul comunicatelor publicate pe site‐ul instan‐
ței supreme și în presă este obligată să țină seama de dispozitivul
deciziei în interesul legii, în intervalul de timp anterior publicării
deciziei în Monitorul Oficial1, ori dacă, dimpotrivă, ar putea pro‐
nunța o soluție contrară, invocând lipsa caracterului obligatoriu
până la data publicării.
Cu toate că, strict formal, decizia nu are forță obligatorie
înaintea publicării sale în Monitorul Oficial, credem că instanţa
care a luat cunoștinţă de soluţia pronunţată, din oficiu sau ca
urmare a invocării acesteia de către parte, nu este îndreptăţită să
pronunţe o soluţie contrară, ci trebuie să aibă în vedere dezlegarea
dată de instanţa supremă și, dacă este necesar, să fie cunoscute și
considerentele pe care se întemeiază soluția pronunțată (iar pri‐
cina nu este dintre cele foarte urgente), să acorde termen până la
data publicării deciziei (în mod normal, intervalul dintre publi‐
carea soluției și publicarea integrală a deciziei nu ar trebui să
depășească 45 de zile), pentru a se asigura egalitatea cetăţenilor și
coerenţa actului de justiţie.
De lege lata, potrivit art. 518 NCPC, decizia în interesul legii
produce efecte până la data modificării, abrogării sau constatării
neconstituționalității dispoziției legale care a făcut obiectul inter‐
pretării. Reiterăm că, în opinia noastră, orice fel de normă juridică,
indiferent de izvorul ei formal, poate forma obiectul recursului în
interesul legii.
În doctrină, s‐a ridicat problema revirimentului jurispruden‐
țial, respectiv în ce măsură instanța supremă ar putea să‐și
reconsidere decizia în interesul legii2, arătându‐se că revirimentul
1 Potrivit art. 517 alin. (3) NCPC, decizia se motivează în termen de cel mult
30 de zile de la pronunțare și se publică în cel mult 15 zile de la motivare în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
2 A se vedea I. Deleanu, Tratat, 2013, vol. II, op. cit., pp. 405‐408, unde se
avansează în final ideea reconsiderării deciziei chiar din oficiu, de către instanța
supremă (există însă un mecanism procedural corespunzător?).
314
jurisprudențial vizează, în esență, schimbarea practicii până atunci
constante, ca urmare a reinterpretării textelor în discuție, indife‐
rent dacă ele au fost sau nu interpretate printr‐o decizie în inte‐
resul legii sau printr‐o hotărâre prealabilă, din cauza survenirii
sau relevării unor elemente de fapt sau de drept noi, necunoscute
ori ignorate până la acel moment; în ceea ce privește revirimentul
intern, s‐a făcut trimitere la art. 26 din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, iar în ceea ce privește revirimentul extern
(fundamentat pe jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene
și a Curții Europene a Drepturilor Omului) s‐a arătat că această
chestiune este rezolvată de textele din noul Cod civil și din noul
Cod de procedură civilă, care acordă prioritate reglementărilor
europene1, în acord, adăugăm noi, cu dispozițiile constituționale
relevante. Vom reveni asupra chestiunii revirimentului jurispru‐
dențial într‐o secțiune distinctă.
Desigur, nu este posibilă revenirea asupra dezlegărilor date
pe calea recursului în interesul legii, întrucât instanțele nu pot
pronunța soluții contrare, astfel încât nu mai poate exista practica
neunitară care să determine revirimentul jurisprudenței. După
cum vom vedea, un atare reviriment este însă posibil în cazul
sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile în vederea
dezlegării unei chestiuni de drept, întrucât dezlegarea oferită are
un caracter punctual și se raportează la circumstanțele cauzei care
a ocazionat trimiterea; în altă cauză în care se solicită interpre‐
tarea aceluiași text de lege, în temeiul unei stări de fapt și al unor
informații diferite, și dezlegarea inițială ar putea fi nuanțată (fiind,
așadar, posibilă o evoluție a jurisprudenței asupra aceleiași norme
juridice).
În tot cazul, instanța judecătorească este în drept să aprecieze,
în cazul modificării dispoziției legale interpretate anterior printr‐o
decizie în interesul legii, în ce măsură soluția instanței supreme își
păstrează actualitatea sau, dimpotrivă, sunt incidente dispozițiile
art. 518 NCPC, iar decizia în interesul legii și‐a încetat aplicabili‐
tatea ca urmare a soluției normative diferite reținute de legiuitor.
1 A se vedea M. Nicolae, loc. cit., pp. 47‐48, nota 83.
315
Nu este necesar un mecanism formal de constatare a caducității
deciziei anterioare în interesul legii, norma interpretativă insti‐
tuită prin aceasta încetându‐și de drept aplicarea ca urmare a
abrogării sau modificării normei interpretate, însă, după împre‐
jurări, în măsura în care se invocă o decizie în interesul legii aflată
în această situație, instanța ar trebui să pună în dezbaterea
părților norma modificatoare sau abrogatoare și posibila incidență
a dispozițiilor art. 518 NCPC, în exercitarea obligațiilor sale refe‐
ritoare la contradictorialitatea dezbaterilor [art. 14 alin. (4)‐(6)
NCPC].

2.2. Pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
unei chestiuni de drept
2.2.1. Sediul materiei
Sediul materiei îl reprezintă articolele din cadrul Capitolului II,
„Sesizarea Înaltei Curți de Casație şi Justiție în vederea pronunțării
unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept”,
al Titlului III, „Dispoziții privind asigurarea unei practici judiciare
unitare”, din noul Cod de procedură civilă, şi anume:

Art. 519. Obiectul sesizării
Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului,
învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o
chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe
fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui
recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin
care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a
fost sesizată.

Art. 520. Procedura de judecată
(1) Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de
către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă
sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere
316
care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se
dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admi
sibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de
vedere al completului de judecată şi al părţilor.
(2) Prin încheierea prevăzută la alin. (1), cauza va fi suspen
dată până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea
chestiunii de drept.
(3) După înregistrarea cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, încheierea de sesizare se publică pe pagina de internet a
acestei instanţe.
(4) Cauzele similare, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti,
pot fi suspendate până la soluţionarea sesizării.
(5) Repartizarea sesizării este făcută de preşedintele sau, în
lipsa acestuia, de unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie ori de persoana desemnată de aceştia.
(6)*) Sesizarea se judecă de un complet format din preşe
dintele secţiei corespunzătoare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
sau de un judecător desemnat de acesta şi 12 judecători din
cadrul secţiei respective. Preşedintele secţiei sau, în caz de impo
sibilitate, judecătorul desemnat de acesta este preşedintele de
complet şi va lua măsurile necesare pentru desemnarea aleatorie
a judecătorilor.
(7) După alcătuirea completului potrivit alin. (6), preşe
dintele acestuia va desemna un judecător pentru a întocmi un
raport asupra chestiunii de drept supuse judecăţii. Judecătorul
desemnat raportor nu devine incompatibil.
(8) Atunci când chestiunea de drept priveşte activitatea mai
multor secţii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele
sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie va transmite sesizarea preşedinţilor secţiilor
interesate în soluţionarea chestiunii de drept. În acest caz, com
pletul va fi alcătuit din preşedintele sau, în lipsa acestuia, din
vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care va prezida
completul, din preşedinţii secţiilor interesate în soluţionarea
chestiunii de drept, precum şi câte 5 judecători din cadrul secţiilor
respective desemnaţi aleatoriu de preşedintele completului. După
alcătuirea completului, pentru întocmirea raportului preşedintele
completului va desemna câte un judecător din cadrul fiecărei
secţii. Raportorii nu sunt incompatibili.
317
(9) Dispoziţiile alin. (8) se aplică în mod corespunzător şi
atunci când chestiunea de drept nu intră în competenţa niciunei
secţii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
(10) Raportul va fi comunicat părţilor, care, în termen de cel
mult 15 zile de la comunicare, pot depune, în scris, prin avocat
sau, după caz, prin consilier juridic, punctele lor de vedere privind
chestiunea de drept supusă judecăţii.
(11) Dispoziţiile art. 516 alin. (6)(9) se aplică în mod
corespunzător.
(12) Sesizarea se judecă fără citarea părţilor, în cel mult 3
luni de la data învestirii, iar soluţia se adoptă cu cel puţin două
treimi din numărul judecătorilor completului. Nu se admit
abţineri de la vot.

Art. XIX din Legea nr. 2/2013
(1) Dispoziţiile art. 520 alin. (6) din Legea nr. 134/2010
privind Codul de procedură civilă, republicată, se aplică sesiză
rilor formulate în procesele pornite începând cu data de 1
ianuarie 2016.
(2) Sesizările în vederea pronunţării unei hotărâri pre
alabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulate în
procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei
legi şi până la data de 31 decembrie 2015, se judecă de un com
plet format din preşedintele secţiei corespunzătoare a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie sau de un judecător desemnat de acesta
şi 8 judecători din cadrul secţiei respective. Preşedintele secţiei
sau, în caz de imposibilitate, judecătorul desemnat de acesta este
preşedintele de complet şi va lua măsurile necesare pentru de
semnarea aleatorie a judecătorilor.

Art. 521. Conţinutul şi efectele hotărârii
(1) Asupra sesizării, Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept se pronunţă prin decizie, numai cu privire la
chestiunea de drept supusă dezlegării.
(2) Dispoziţiile art. 517 alin. (3) se aplică în mod cores
punzător.
(3) Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie
pentru instanţa care a solicitat dezlegarea de la data pronunţării
318
deciziei, iar pentru celelalte instanţe, de la data publicării deciziei
în Monitorul Oficial al României, Partea I.
(4) Dispoziţiile art. 518 se aplică în mod corespunzător.

2.2.2. Consideraţii generale
Legiuitorul noului Cod de procedură civilă a creat un mecanism
adițional de unificare a practicii judiciare, inspirându‐se, deopotrivă,
din legislația franceză (sesizarea pentru avizul Curții de Casație
franceze, reglementată de art. 1031 – 1 și urm. C. pr. civ. fr., respec‐
tiv de art. L 441 – 1 și urm. din Codul organizării judiciare)1 și din
procedura hotărârii preliminare, instituită de art. 267 din Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE).2
În mod just s‐a relevat în doctrină că, spre deosebire de
recursul în interesul legii, ce are menirea de a înlătura o practică
judiciară neunitară deja intervenită, acționând, așadar, post
factum, dezlegarea, în prealabil, a unei chestiuni de drept noi are o
natură preventivă, instanța supremă statuând asupra unei ches‐
tiuni de drept punctuale, nerezolvată anterior în practica sa judi‐
ciară, prevenindu‐se, așadar, apariția unor hotărâri definitive
divergente asupra aceleiași probleme de drept și înlăturându‐se
necesitatea formulării ulterioare a recursului în interesul legii3.
Acest caracter preventiv, determinat de posibilitatea unui
dialog judiciar declanșat într‐o manieră rapidă și suplă între
ultimii judecători ai unei cauze, confruntați cu o chestiune de
drept nouă cu un anumit grad de dificultate și care ar risca să
genereze, ulterior, o practică judiciară neunitară (ori a generat‐o
deja, dar nu la nivelul unei multitudini de decizii definitive
contradictorii, caz în care ar fi incident recursul în interesul legii),
1 În acest sens, a se vedea: M. Nicolae, loc. cit., p. 50; G. Boroi, M. Stancu,
op. cit., p. 750; I. Leș, în I. Leș (coord.), Tratat, 2015, vol. II, p. 202.
2 A se vedea V. Belegante, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de
3 A se vedea: V. Belegante, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de
procedură civilă…, op. cit., p. 1213; M. Nicolae, loc. cit., p. 52; O. Spineanu‐Matei, în
G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 1007.
319
și Înalta Curte de Casație și Justiție, constituie, după părerea
noastră, principalul avantaj al noii proceduri. Astfel, judecătorii
unei cauze în ultimă instanță (aici, în sensul că urmează să pro‐
nunțe o hotărâre definitivă, nerecurabilă) sunt cei mai în măsură
să sesizeze dificultățile de interpretare pe care le implică o ches‐
tiune de drept nou‐apărută și să aprecieze în ce măsură este nece‐
sară sesizarea Înaltei Curți, în funcție de criterii precum repeta
bilitatea respectivei chestiuni de drept într‐un număr semnificativ
de litigii, potenţialul unei practici judiciare neunitare (care poate fi
prefigurată în urma lecturării unor hotărâri nedefinitive care oferă
dezlegări diferite sau în urma discuțiilor cu colegii care soluțio‐
nează ori ar putea soluționa cauze în care se ridică aceeași pro‐
blemă), necesitatea imperioasă a certitudinii juridice și a unifor‐
mității aplicării legii în domenii care afectează categorii extinse de
persoane (precum legislația muncii și a protecției sociale) ori care
au o miză economică și socială majoră (precum litigiile din materia
restituirii proprietății confiscate abuziv ori care interesează regimul
exproprierii, limitele dreptului de proprietate, protecția mediului,
obligațiile ce incumbă administrației publice, dreptul fiscal și
exemplele pot fi extinse în multe alte direcții).
În tot cazul, s‐a remarcat în mod pertinent că noul mecanism
de unificare a practicii judiciare nu constituie un instrument prin
care judecătorii se vor degreva de soluționarea unor probleme
dificile de drept, ca exercițiu de comoditate și de evitare a răspun‐
derii, ci un „mijloc de cooperare între judecători în vederea dezle‐
gării unei chestiuni de drept dificile și asigurării unei interpretări
și aplicări unitare a normelor de drept în vigoare”, legiuitorul
neputând „prezuma că judecătorii sunt leneși, comozi, irespon‐
sabili, ci, dimpotrivă, că poartă responsabilitatea actului de jus‐
tiție”1. Achiesăm și noi, ca judecători, la acest punct de vedere, și
adăugăm că experiența de la intrarea în vigoare a noului Cod și
până în prezent a infirmat temerile (exprimate, cel puțin informal,
de la cele mai înalte niveluri ale sistemului judiciar) că instanța
1 În acest sens, a se vedea M. Nicolae, loc. cit., p. 55.
320
supremă va fi „inundată” cu sesizări provenind de la judecători
comozi, dornici să primească o soluție de‐a gata. În aceste condiții,
ale unui număr mai mult decât rezonabil de sesizări, justificate pe
deplin de complexitatea și de caracterul schimbător al dreptului în
vigoare, este de dorit ca instanța supremă să interpreteze într‐o
manieră suplă condițiile de admisibilitate a sesizării, asigurând
astfel aplicabilitatea practică a acestui mecanism de unificare a
practicii judiciare – și care nu este în niciun fel subsidiar față de
recursul în interesul legii – cu atât mai mult cu cât dezideratul uni‐
ficării practicii judiciare prin intermediul recursului util, exercitat
de părți, rămâne unul în mare măsură nerealizat, față de nume‐
roasele excepții de la dreptul de recurs existente în prezent și care,
se pare, vor fi păstrate și în viitorul apropiat [cf. art. 483 alin. (2)
NCPC și art. XVIII din Legea nr. 2/2013].
Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pro‐
nunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni
de drept constituie, așadar, un incident procedural prin inter‐
mediul căruia instanța supremă este chemată să se pronunțe
asupra unei chestiuni de drept noi, de care depinde soluționarea
pe fond a unei cauze în curs de judecată, fiind, așadar, în prezența
unei chestiuni prejudiciale, cu caracter facultativ1.
Acest caracter de incident procedural trebuie avut în vedere
atât la formularea, cât și la dezlegarea sesizării: de vreme ce
instanța solicită lămurirea unei chestiuni de drept ivite într‐un
litigiu concret, rezolvarea, chiar de principiu, a respectivei ches‐
tiuni de drept nu trebuie să fie una ipotetică, abstractă, cu totul
generală, ci una adecvată la speță, oferind judecătorului ad quo
elementele necesare și utile pentru soluționarea litigiului care a
ocazionat sesizarea. Este și aceasta o diferență, până în prezent
insuficient sesizată, între recursul în interesul legii și dezlegarea în
prealabil a unei chestiuni de drept.
1 În acest sens, a se vedea: M. Nicolae, loc. cit., p. 51 (precum și definiția acolo
citată); V. Belegante, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură
civilă…, op. cit., p. 1213.
321
2.2.3. Condiţii de admisibilitate
Potrivit art. 519 NCPC, dacă, în cursul judecății, un complet de
judecată al Înaltei Curți de Casație şi Justiție, al curții de apel sau al
tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță,
constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde
soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra
acesteia Înalta Curte de Casație şi Justiție nu a statuat şi nici nu
face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare,
va putea solicita Înaltei Curți de Casație şi Justiție să pronunțe o
hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de
drept cu care a fost sesizată.
Prin urmare, condițiile de admisibilitate pe care le vom reține
sunt următoarele:
a) Există o chestiune de drept. Mutatis mutandis, sunt apli‐
cabile aspectele deja reținute cu privire la existența unei probleme
de drept în cazul recursului în interesul legii, cele două noțiuni
fiind similare, fără a se suprapune însă până la identitate.
Astfel, deși o mare parte a doctrinei reține (explicit ori im‐
plicit, prin folosirea lor alternativă) că sintagmele „probleme de
drept” și „chestiuni de drept” au aceeași semnificație1, s‐a înve‐
derat în mod just (de către un autor care a participat nemijlocit la
conceperea textelor aici discutate) că, deși nu pot fi fundamental
disociate, există cel puțin două diferențe care autorizează folosirea
unor exprimări sensibil diferențiate de către legiuitor2:
Întâi, sintagma problemă de drept, uzitată în cazul recursului
în interesul legii, relevă că respectiva problemă a fost deja tranșată
jurisdicțional prin hotărâri definitive, în timp ce sintagma ches
tiune de drept, preluată din legislația franceză, sugerează con‐
trariul, de vreme ce aceasta se ridică – sub forma unor ipoteze
divergente de interpretare – într‐un litigiu în curs.
1 În acest sens, a se vedea: V. Belegante, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.),
Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., p. 1214; I. Deleanu, Tratat, 2013, vol. II,
op. cit., p. 385, nota 1; G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 751.
2 A se vedea M. Nicolae, loc. cit., pp. 58‐59.
322
În al doilea rând – și, într‐adevăr, mai important și din punctul
nostru de vedere –, rezolvarea problemei de drept pe calea
recursului în interesul legii este una abstractă, principială, urmă‐
rind, pe cât posibil, înlăturarea tuturor neclarităților ivite în
practica judiciară cu privire la norma juridică ce a ocazionat diver‐
gențele de interpretare, dispozitivul deciziei în interesul legii având
o formulare cvasinormativă, considerentele și soluția nefiind ata‐
șate problematicii concrete a cauzelor care au ocazionat sesizarea
Înaltei Curți.
Dimpotrivă, în cazul chestiunilor de drept la care se referă
art. 519 și urm. NCPC, am arătat deja că acestea se ivesc într‐un
litigiu în curs, sesizarea Înaltei Curți având, așadar, natura juridică
a unui incident procedural, pentru a obține un răspuns util pentru
dezlegarea problemei de drept de care depinde soluționarea cauzei
respective. Ca urmare, întrebarea instanței este (ori ar trebui să
fie) punctuală, calificată prin raportare la circumstanțele concrete
ale litigiului, iar nu una generală și abstractă. Tot astfel, și răspunsul
Înaltei Curți, deși este unul de principiu, întrucât instanța supremă
nu rezolvă litigiul care a ocazionat sesizarea (cu alte cuvinte, nu
arată că apelul sau recursul trebuie admis ori respins și acțiunea
admisă ori respinsă ș.a.m.d.), trebuie să fie adecvat speţei, oferind
o dezlegare utilă pentru rezolvarea chestiunii de drept ivite în mod
real. Cu alte cuvinte, de principiu înseamnă că Înalta Curte nu se
substituie instanței de trimitere, dar nu înseamnă că Înalta Curte
trebuie să se rezume la o interpretare generală, abstractă și scoasă
din context a normei juridice în legătură cu care a fost formulată
sesizarea1.
1 Această problemă a fost amplu dezbătută într‐o decizie foarte recentă a
Înaltei Curți, Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
(dec. nr. 20 din 22 iunie 2015, publicată în M. Of. nr. 588 din 5 august 2015,
disponibilă pe www.scj.ro), în considerentele căreia s‐au reținut următoarele: „39.
Art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noțiunea de «chestiune de
drept». În încercarea de a clarifica conținutul acestei noțiuni, în doctrină s‐a arătat
că pentru a fi vorba de o problemă de drept reală trebuie ca norma de drept
disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară. Prin urmare,
sintagma «probleme de drept» trebuie raportată la prevederile cuprinse în art. 5
323
alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora «niciun judecător nu poate
refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă».
40. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă,
legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest
text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru
că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.
41. În acelaşi timp, întrebarea formulată în cadrul procedurii prealabile
trebuie să vizeze o chestiune de drept punctuală, astfel încât soluția dată în
această procedură să aibă în vedere numai întrebarea respectivă, iar nu întreaga
problematică a unui text de lege. În acest sens există o deosebire esențială între
procedura hotărârii prealabile şi recursul în interesul legii: în primul caz se
rezolvă o chestiune de drept punctuală, de care depinde soluționarea pe fond a
cauzei, în al doilea caz se rezolvă, de regulă, o problemă de drept generică, de
principiu.
42. În doctrină s‐a arătat că, în înțelesul legii, chestiunea de drept a cărei
lămurire se solicită trebuie să fie specifică, urmărind interpretarea punctuală a
unui text legal, fără a‐i epuiza înțelesurile sau aplicațiile; întrebarea instanței
trebuie să fie una calificată, iar nu generică şi pur ipotetică. În acelaşi timp, ches‐
tiunea de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea
diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare,
incomplete sau, după caz, incerte ori incidența şi, deci, aplicarea unor principii
generale ale dreptului, al căror conținut sau a căror sferă de acțiune sunt
discutabile.
43. Cum de chestiunea de drept respectivă depinde soluționarea pe fond a
cauzei, înseamnă că ea trebuie să fie una importantă şi să se regăsească în soluția
ce va fi cuprinsă în dispozitivul hotărârii ce urmează să fie dată, indiferent după
cum cererea este admisă sau respinsă.
44. În cazul prezentei sesizări, întrebarea adresată Înaltei Curți de Casație şi
Justiție nu vizează o asemenea chestiune de drept punctuală, concretă, ci întreaga
problematică ridicată de aplicarea Legii nr. 63/2011, cu modificările ulterioare,
solicitându‐se practic o interpretare abstractă, cu un grad de generalitate ridicat.
45. Întrebarea formulată de autoarea sesizării, prin gradul său de gene‐
ralitate, nu este una calificată, ci doar ipotetică, având ca finalitate rezolvarea
unor chestiuni de drept cu valoare de principiu, respectiv dacă prin dispozițiile
Legii nr. 63/2011, cu modificările ulterioare, au fost încălcate, din perspectiva
discriminării, dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 şi art. 1 din Protocolul nr. 12 la
Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale, în
sensul lipsirii destinatarilor de dreptul la încasarea unui salariu nediminuat prin
raportare la celelalte categorii de salariați bugetari.
46. Din această perspectivă, sesizarea Curții de Apel Cluj cu procedura
pronunțării unei hotărâri prealabile referitoare la modul de interpretare şi
aplicare a dispozițiilor Legii nr. 63/2011, cu modificările ulterioare, în sensul de a
324
De altfel, comparația cu hotărârile preliminare pronunțate de
Curtea de Justiție a Uniunii Europene relevă cu suficientă claritate
diferența dintre un aviz (fie el și conform) general și abstract
asupra unui text din legislația europeană (primară ori derivată) și
hotărârile preliminare, care constituie un instrument de cooperare
între instanța națională și Curtea de Justiție a Uniunii Europene și
prin care aceasta din urmă se preocupă să ofere un răspuns util,
raportat la circumstanțele cauzei, instanței de trimitere, Curtea de
Justiție refuzând, de altfel, să statueze asupra unor chestiuni cu
caracter abstract și ipotetic, a căror legătură cu litigiul concret nu
este demonstrată. Adăugăm că instanțele judecătorești care dis‐
pun sesizarea, precum și Înalta Curte însăși ar putea să se inspire
din mecanismul hotărârii preliminare reglementat de art. 267
TFUE, fiind posibilă reformularea întrebării și particularizarea ei
la chestiunea de drept care interesează, realmente, speța dedusă
judecății, precum și altele similare, dacă instanța a formulat
întrebarea într‐o manieră prea generală și abstractă.
În această logică, s‐a susținut cu deplin temei că este posibil ca
același text legal să facă obiectul mai multor sesizări prealabile, în
funcție de valențele interpretative ale textului în diferite circumstanțe
relevate în cauzele concrete deduse judecății instanțelor1. Numai
astfel se permite, de altfel, o evoluție, o clarificare și o sedimentare a
jurisprudenței Înaltei Curți cu privire la interpretarea unei norme
juridice care poate suscita diferite probleme de interpretare și se
înlătură pericolul, sesizat de altfel de voci critice din literatura de
specialitate, ca jurisprudența asupra unei chestiuni de drept noi să
stabili dacă au fost puse într‐o situație de discriminare cadrele didactice, raportat
la alte categorii socioprofesionale, este inadmisibilă raportat la dispozițiile
art. 519 din Codul de procedură civilă”.
Adăugăm că instanțele judecătorești care dispun sesizarea, precum și Înalta
Curte însăși ar putea să se inspire din mecanismul hotărârii preliminare
reglementat de art. 267 TFUE, fiind posibilă reformularea întrebării și particu‐
larizarea ei la chestiunea de drept care interesează, realmente, speța dedusă
judecății, precum și altele similare, dacă instanța a formulat întrebarea într‐o
manieră prea generală și abstractă.
325
se osifice prematur, prin oferirea unei dezlegări generale și obli‐
gatorii, înainte ca toate posibilitățile de interpretare să fi fost epui‐
zate în practica judiciară și analizate de doctrină.
Cu alte cuvinte, deși practica judiciară de până în prezent
relevă mai degrabă că instanțele de trimitere s‐au străduit să for‐
muleze întrebări cu caracter abstract, general, care par desprinse
de contextul litigiului (temându‐se, probabil, de reproșul că cer
instanței supreme să rezolve cauza în locul lor), iar Înalta Curte a
statuat asupra sesizărilor uzitând o tehnică foarte similară re‐
cursului în interesul legii, credem, cum am mai spus, că rezolvarea,
chiar de principiu, a respectivei chestiuni de drept nu trebuie să fie
una foarte generală și abstractă, ci una punctuală și adecvată speței,
oferind judecătorului ad quo interpretarea de principiu necesară și
utilă pentru soluționarea acelui litigiu care a ocazionat sesizarea,
precum și a altora în care circumstanțele de fapt și de drept nu
sunt diferite1.
1 În sensul că chestiunea de drept este una abstractă, situată în afara
oricăror considerații de ordin factual referitoare la cauza respectivă, a se vedea
totuși I. Bălan, Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie pentru pronunţarea unei
hotărâri prealabile/prejudiciale în temeiul Codului de procedură civilă, în Dreptul
nr. 6/2015, p. 17; autorul admite însă cu temei că nu sunt admisibile chestiunile
formulate de o manieră prea generală, încât nu se enunță nicio chestiune de drept
precisă (ibidem, p. 21). Enunțarea unei probleme de drept specifice, precise
implică însă tocmai formularea ei de așa manieră încât să fie restrânsă la
circumstanțele unor litigii similare și să aibă un efect util pentru cauza aflată în
curs de soluționare, iar nu să tindă la dezlegare cu caracter general și abstract,
specifică mai degrabă recursului în interesul legii.
Pentru un enunț cu caracter general, a se vedea, foarte recent, ICCJ,
Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dec. nr. 28 din
21 septembrie 2015 (publicată în M. Of. nr. 772 din 16 octombrie 2015,
disponibilă pe www.scj.ro), potrivit căreia, „în interpretarea şi aplicarea dispo‐
zițiilor art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă, stabileşte că explicitarea
pretențiilor implicite în apel nu are semnificația modificării cadrului procesual
sub aspectul obiectului judecății şi a derogării de la dispozițiile alin. (1) şi (3) ale
aceluiaşi articol, dar presupune corecta lămurire a limitelor judecății în prima
instanță”. Credem că enunțul poate fi adecvat la datele speței care a ocazionat
sesizarea. Pentru detalii cu privire la aceste circumstanțe, a se vedea
V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Cl.C. Dinu, M. Stancu, Gh.‐L. Zidaru, Unele consi
deraţii referitoare la efectul devolutiv al apelului…, op. cit.
326
Se arată în doctrină că chestiunea de drept trebuie să aibă ca‐
racter veritabil, fiind, așadar, aptă să suscite interpretări diver‐
gente, care, de altfel – fie ele doar prefigurate ori reținute deja în
doctrină ori în cuprinsul unor hotărâri judecătorești – trebuie
arătate în sesizare1. Această cerință rezultă din dispozițiile art. 520
alin. (1) NCPC, conform cărora încheierea de sesizare trebuie să
cuprindă și punctul de vedere al completului de judecată.
Este o dispoziție extrem de utilă, întrucât completul de jude‐
cată, confruntat primul cu problema de interpretare din perspec‐
tiva cauzei pe care este chemat să o rezolve, este ținut în primul
rând să stabilească dacă există o problemă de interpretare care să
prezinte o oarecare dificultate și care implică riscul unor dezlegări
diferite ulterioare în practică; totodată, cum este și firesc, jude‐
cătorii din complet vor reflecta asupra respectivei chestiuni,
asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumen‐
tele aferente, și vor opta, provizoriu, pentru o dezlegare pe care o
consideră preferabilă și pe care o recomandă, astfel, instanței su‐
preme. Cu alte cuvinte, la dezlegarea chestiunii de drept nu con‐
tribuie numai instanța supremă, ci, într‐o mare măsură, și instanța
de trimitere (decisiv, prin formularea întrebării, care conturează
limitele învestirii Înaltei Curți, și consultativ, prin recomandarea
unei soluții pe care completul este obligat să o prefigureze în
cuprinsul încheierii de sesizare).
Lipsa totală a punctului de vedere propriu al completului de
judecată care a formulat sesizarea este de natură să determine
inadmisibilitatea acesteia, potrivit unei soluții recente a Înaltei
Curți de Casație și Justiție, pe care o considerăm corectă2.
1 A se vedea O. Spineanu‐Matei, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură
civilă…, op. cit., vol. I, p. 1008.
2 A se vedea ICCJ, Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept, dec. nr. 20/2015, citată anterior: „47. Totodată, examinând sesizarea, Înalta
Curte de Casație şi Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
constată că în cuprinsul acesteia nu se regăseşte punctul de vedere al completului
învestit cu soluționarea cauzei asupra îndeplinirii condițiilor art. 519 din Codul de
procedură civilă, condiție impusă de dispozițiile art. 520 alin. (1) teza a II‐a din
Codul de procedură civilă.
327
Este, desigur, predictibilă obiecția că, astfel, judecătorii ar de‐
veni incompatibili, exprimându‐și anticipat opinia asupra pro‐
blemei de drept cu care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție.
Subliniem însă – ori de câte ori va fi necesar – că judecătorul nu
poate deveni incompatibil prin simpla îndeplinire a unei obligaţii
legale care nu este lăsată la aprecierea sa; soluția contrară ar fi un
nonsens juridic, o bizarerie, o problemă parțial similară ivindu‐se,
de altfel, și în contextul exprimării opiniei asupra caracterului –
fondat sau nu – al excepției de neconstituționalitate, în condițiile
art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și func‐
ționarea Curții Constituționale, republicată. Nici în acel caz nu se
poate susține în mod serios că judecătorul ar deveni incompatibil.
În măsura în care Înalta Curte de Casație și Justiție va da o
dezlegare chestiunii de drept cu privire la care s‐a solicitat o inter‐
pretare, opinia (eventual contrară a) completului de judecată care
a dispus sesizarea nu mai are relevanță, acesta fiind, oricum, ținut
să respecte caracterul obligatoriu al deciziei instanței supreme.
Dimpotrivă, în cazul în care, finalmente, Înalta Curte va res‐
pinge sesizarea ca inadmisibilă (e.g., pentru că chestiunea de drept
nu are caracter nou), nu se poate considera că instanța care a
dispus sesizarea s‐a antepronunțat, întrucât opinia sa asupra ches‐
tiunii de drept, exprimată la momentul sesizării, are doar un
caracter preliminar, fiind posibil ca aceasta să se schimbe în lu‐
mina argumentelor noi prezentate de părți cu ocazia dezbaterilor.
Din acest punct de vedere, recomandăm ca în cuprinsul încheierii
de sesizare să se rețină că interpretarea pe care o propune com‐
pletul de judecată este rezultatul unei evaluări preliminare,
efectuate în temeiul art. 520 alin. (1) NCPC și pentru a asigura
48. Din încheierea de sesizare lipseşte total argumentarea admisibilității

sesizării instanței supreme, în sensul delimitării şi relaționării normelor juridice
enumerate, care să conducă la concluzia existenței unor texte de lege lacunare ori
controversate, care să necesite preventiv o rezolvare de principiu, în scopul
împiedicării apariției unei jurisprudențe neunitare în materie.
49. Pentru a se evita abuzul procesual, exprimarea punctului de vedere al
instanței de trimitere asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute la art. 519 din
Codul de procedură civilă trebuie să se facă printr‐o motivare temeinică, nu
superficială, iar aceasta este o altă condiție de admisibilitate a sesizării”.
328
eficacitatea dialogului judiciar cu instanța supremă, evaluare aflată
însă sub rezerva dezbaterilor finale asupra fondului litigiului.
Caracterul preliminar al evaluării rezultă însă și implicit, din
circumstanțele sesizării, întrucât, prin ipoteză, este vorba despre o
problemă de drept nouă, care suscită dificultăţi de interpretare și
care nu poate fi prejudecată în mod complet și efectiv la momentul
sesizării instanței supreme.
Credem însă că prudența nu trebuie să meargă atât de departe
încât instanța de trimitere să rețină doar diferitele variante de
interpretare, fără a exprima un punct de vedere propriu, întrucât
nu acesta este sensul art. 520 alin. (1) NCPC, care obligă ca înche‐
ierea să cuprindă punctul de vedere al completului de judecată și al
părţilor, desigur, în egală măsură, chiar asupra chestiunii de drept
care formează obiectul sesizării.
b) Chestiunea de drept prezintă relevanţă pentru soluţio
narea cauzei pe fond. Prin Legea nr. 76/2012 a fost înlăturată
cerința prevăzută de art. 512 NCPC în redactarea inițială, ca pro‐
blema de drept să nu fi fost soluționată unitar în practica instan‐
țelor, accentuându‐se caracterul preventiv al mecanismului de
unificare a practicii, întrucât instanțele au posibilitatea de a sesiza
Înalta Curte într‐o manieră suplă și promptă, fără a aștepta ca
problema de drept să se concretizeze într‐o practică neunitară (fie
și de mai mică întindere, deși o astfel de diferențiere era greu de
făcut) și, mai ales, fără a face investigațiile corespunzătoare, care
ar fi fost deosebit de dificile pentru un complet de judecată. Având
însă în vedere temerile evocate anterior, ca Înalta Curte să fie
copleșită cu sesizări referitoare la probleme de drept noi, com‐
promisul reflectat în noua redactare a textului – devenit art. 519
NCPC cu ocazia primei republicări a Codului – a constat în intro‐
ducerea unei restricții suplimentare, ca de lămurirea respectivei
chestiuni de drept să depindă soluționarea pe fond a cauzei.
La prima vedere, această condiție ar exclude cu totul pro‐
blemele de drept procesual, hotărârile prealabile putând fi pro‐
nunțate numai cu privire la chestiuni de drept material1.
1 A se vedea: M. Tăbârcă, op. cit., 2013, vol. I, pp. 602‐603; O. Spineanu‐Matei,
în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 1008, unde se
329
La o analiză mai aprofundată, s‐a arătat însă, în mod întemeiat,
că soluția depinde de ceea ce se înțelege prin „fondul cauzei”,
întrucât un litigiu poate privi atât chestiuni de drept material
(substanțial), cât și chestiuni de drept formal, procesual ori con‐
flictual (drept tranzitoriu, drept internațional privat), astfel încât,
dacă în funcție de dezlegarea dată chestiunii de drept acțiunea
apare ca admisibilă ori ca inadmisibilă, condiția de admisibilitate
este îndeplinită.
Astfel, autorul citat învederează în mod just că intră în sfera
de aplicare a art. 519 și urm. NCPC și norme de drept procesual
(indiferent dacă acestea au sau nu și efecte de drept material),
precum controverse referitoare la regimul unor mijloace de probă
(admisibilitatea probei testimoniale), admisibilitatea unei căi pro‐
cesuale (a unui remediu judiciar), precum plângerea de carte fun‐
ciară ori acțiunile de carte funciară – aplicarea regulilor referi‐
toare la partajul judiciar, care influențează și soluția asupra fon‐
dului cauzei, condițiile de înscriere a drepturilor dobândite prin
uzucapiune, evacuarea din imobilele deținute fără drept etc.1.
Dimpotrivă, chestiuni cu caracter strict procesual, străine
fondului cauzei și care nu pot, în nicio circumstanță, influența
soluționarea acestuia, precum cele referitoare la competență, com‐
punerea și constituirea instanței, regulile de desfășurare a proce‐
sului (e.g., judecarea cererii în ședință publică ori în camera de
consiliu), sunt sustrase domeniului de aplicare a procedurii hotă‐
rârii prealabile, sesizări cu acest obiect fiind inadmisibile2.
arată, în mod critic, că această cerință este foarte restrictivă și limitează într‐o
mare măsură rolul unificator al mecanismului hotărârii prealabile, îndeosebi în
contextul intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă. Se arată cu temei de
către autoare că „pentru justițiabili este la fel de vătămător să primească în cauze
identice soluții diferite, indiferent că este vorba despre fondul cauzei sau nu”; în
același sens, a se vedea I. Deleanu, Tratat, 2013, vol. II, op. cit., pp. 386‐387, nota 8,
unde se reține cu temei că este inacceptabilă ideea unei importanțe mai mici a
problemelor de drept care nu privesc însuși fondul pricinii.
1 A se vedea pe larg M. Nicolae, loc. cit., pp. 62‐63; în același sens, al admisi‐
bilității sesizării deopotrivă pentru chestiuni de drept material și de drept
procesual, a se vedea: V. Belegante, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod
de procedură civilă…, op. cit., p. 1215; I. Bălan, loc. cit., p. 23.
330
Generalizând, criteriul de departajare între probleme de drept
procesual care pot, respectiv care nu pot forma obiectul sesizării
în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este în ce măsură
respectiva problemă poate avea o influenţă, fie și mediată, asupra
soluţionării pe fond a cauzei. Din această perspectivă, în mod in‐
contestabil chestiuni referitoare la admisibilitatea unei acțiuni în
justiție ori a unei probe, dar chiar și referitoare la admisibilitatea
unei căi de atac, precum și chestiuni de drept tranzitoriu (inter‐
temporal) influențează soluționarea fondului, care nu poate fi
disociată de mijloacele procesuale uzitate pentru determinarea
întinderii drepturilor și obligațiilor părților.
Așadar, în principiu, pot forma obiectul sesizării atât pro‐
blemele de drept material, cât și problemele de drept formal,
urmând ca, într‐o interpretare restrictivă a excepției deduse din
sintagma „soluționarea pe fond a cauzei”, să fie excluse numai
acele probleme pur procesuale care nu pot, în nicio circumstanță,
influența soluționarea fondului litigiului, nici măcar mediat.
Din fericire, jurisprudența instanței supreme s‐a raliat până în
prezent acestei interpretări nuanțate, statuându‐se chiar dintru
început că și problemele de drept procesual pot face obiectul sesi‐
zării, în măsura în care rezolvarea de principiu influențează solu‐
ționarea pe fond a cauzei, condiție care însă nu a fost considerată
îndeplinită în cazul interpretării unei norme de competență pri‐
vitoare la încuviințarea executării silite1. Foarte recent, a fost
1 ICCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dec. nr. 1 din 18
noiembrie 2013 a ICCJ, publicată în M. Of. nr. 43 din 20 ianuarie 2014 și
disponibilă pe www.scj.ro, prin care s‐au reținut următoarele: „Sintagma folosită
de legiuitor – «de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei» –
impune cu necesitate legătura strânsă dintre chestiunea de drept ce face obiectul
sesizării Înaltei Curți de Casație şi Justiție şi obiectul acțiunii civile, deoarece
numai analizând pretenția concretă dedusă judecății instanțele realizează o
judecată pe fond a cauzei.
Pe cale de consecință, admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile,
indiferent dacă priveşte o normă de drept material sau o normă de drept
procedural, este condiționată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da
instanța supremă să producă consecințe juridice de natură să determine
soluționarea pe fond a cauzei.
331
soluționată o sesizare în cadrul căreia instanța supremă a dat o
dezlegare cu privire la înțelesul dispozițiilor art. 478 alin. (4) NCPC
referitoare la explicitarea pretenţiilor care au fost cuprinse implicit în
cererile sau apărările adresate primei instanţe, considerându‐se1 pe
drept cuvânt că această chestiune influențează soluționarea pe fond
a apelului, fiind în schimb respinsă ca inadmisibilă întrebarea refe‐
ritoare la posibilitatea invocării excepției de necompetență direct
În cauză, Judecătoria Sfântu Gheorghe a fost sesizată cu o cerere prin care
s‐a solicitat încuviințarea executării silite asupra unui imobil, în baza titlurilor
executorii reprezentate de contractul de credit şi contractul de ipotecă. În cadrul
procedurii de soluționare a cererii de încuviințare a executării, Judecătoria Sfântu
Gheorghe şi Judecătoria Braşov şi‐au declinat reciproc competența de soluționare
a cauzei, motiv pentru care, constatându‐se ivit conflictul negativ de competență,
Curtea de Apel Braşov a fost sesizată în vederea pronunțării regulatorului de
competență.
Obiectul sesizării instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri
prealabile vizează o problemă de drept ce se circumscrie sferei normelor de drept
procesual, completul de judecată – titular al sesizării – fiind chemat să se pro‐
nunțe definitiv în procedura regulatorului de competență, fără a pune în discuție
şi analiză fondul litigiului, ci doar intervenirea unui incident procedural referitor
la competență în cadrul litigiului de fond.
Examinând conținutul unei hotărâri pronunțate în cadrul regulatorului de
competență în cazul unui conflict negativ de competență, se constată că aceasta
nu soluționează fondul unei cauze, ci doar un incident procesual în care stabileşte
care din cele două instanțe va trebui să judece, potrivit dispozițiilor legale.
Cum, în cazul analizat, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziții
procedurale în scopul determinării instanței competente teritorial să judece o
cerere de încuviințare a executării silite imobiliare, se constată că stabilirea
competenței nu reprezintă o chestiune de care să depindă soluționarea pe fond a
cauzei.
Deşi, în principiu, este admisibil ca şi problemele de drept procesual să facă
obiectul sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, atunci când
rezolvarea de principiu dată de instanța supremă determină soluționarea în fond
a cauzei, chestiunea de drept semnalată nu se încadrează în categoria celor de
lămurirea cărora depinde soluționarea pe fond a cauzei”.
Sigur, nu ar fi fost exclusă, ci chiar de dorit o interpretare extensivă, în
sensul că și problemele de competență pot face obiectul hotărârii preliminare,
câtă vreme acestea privesc soluționarea „pe fond” a regulatorului de competență.
1 Implicit, de vreme ce acest punct al sesizării a fost soluționat pe fond,
considerentele deciziei nefiind încă publicate.
332
în apel1. Se conturează astfel o practică potrivit căreia problemele
de competență nu pot face, de lege lata, obiectul unei hotărâri
prealabile, dar de lege ferenda, după cum vom arăta, apreciem că
această restricție nu se justifică și trebuie înlăturată, prin amen‐
darea corespunzătoare a dispozițiilor art. 519 alin. (1) NCPC.
Totodată, în altă cauză în care s‐a solicitat interpretarea dis‐
pozițiilor legale care conferă caracterul de titlu executoriu con‐
tractelor de credit bancar (art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006), prin
raportare la instituția cesiunii de creanță (reglementată deo‐
potrivă de vechiul și de noul Cod civil), întrebându‐se în esență
dacă și cesionarul beneficiază de atributul executorialității con‐
tractului și poate începe executarea silită, instanța supremă a
reținut2 că „este îndeplinită, de asemenea, şi condiția de admi‐
sibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire
depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, întrucât,
deşi materia executării silite este guvernată de norme procesual
civile, sesizarea Tribunalului specializat Cluj aduce în dezbatere
natura juridică de titlu executoriu a unui înscris, respectiv a con‐
tractului de cesiune de creanță, în cazul unui contract de credit
încheiat de o instituție bancară, care rămâne guvernat de normele
de drept substanțial privind efectele acestui contract. Aşadar,
normele de procedură vizează doar formalitățile de executare
propriu‐zise, iar nu calitatea înscrisului de a constitui titlu execu‐
toriu, aceasta presupunând o evaluare prin prisma normelor de
drept substanțial. În consecință, de lămurirea acestei probleme
depinde soluționarea pe fond a cauzei”. Sesizarea a fost însă
respinsă pentru lipsa noutății chestiunii de drept, aspect asupra
căruia vom reveni.
De asemenea, într‐o decizie recentă, Înalta Curte de Casație și
Justiție a statuat în mod judicios că chestiunea de drept de a cărei
1 A se vedea ICCJ, Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept, dec. nr. 28 din 21 septembrie 2015, citată anterior.
2 ICCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dec. nr. 3 din
14 aprilie 2014, publicată în M. Of. nr. 437 din 16 iunie 2014 și disponibilă pe
www.scj.ro.
333
lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată
este reprezentată de interpretarea art. 16 alin. (1) lit. a) şi art. 17
alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 prin raportare la prevederile
O.U.G. nr. 71/2009, cu relevanță asupra soluționării excepției
prescripției extinctive, excepție de fond. Prin admiterea acesteia,
instanța este împiedicată să cerceteze în fond dreptul dedus jude‐
cății1. Așadar, justa interpretare și aplicare a dispozițiilor refe‐
ritoare la prescripția extinctivă (instituție de drept material, de
altfel), influențând accesul la cercetarea în fond a raportului juridic
litigios, poate constitui obiectul unei hotărâri prealabile, chiar dacă
excepția prescripției extinctive se invocă prin intermediul unei
excepții procesuale (de fond, întrucât vizează o limitare a dreptului
la acțiune).
În același sens, în altă cauză recentă, instanța supremă a fost
sesizată cu chestiunea de drept referitoare la interpretarea şi apli‐
carea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, repu‐
blicată, cu modificările şi completările ulterioare, în corelare cu
art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi com‐
pletările ulterioare, respectiv dacă, anterior împlinirii termenelor
instituite de acest din urmă text de lege, poate fi sesizată instanța
de judecată cu o cerere de soluționare pe fond a notificării nere‐
zolvate de entitatea deținătoare sau această cerere este prema‐
tură. În mod judicios s‐a reținut admisibilitatea sesizării, întrucât
„sesizările pun în discuție chestiuni de drept constând în inter‐
pretarea şi aplicarea unor dispoziții de drept material, în legătură
cu soluționarea fondului notificărilor de către instanța de judecată,
în condițiile existenței unor termene din procedura prealabilă,
încă neepuizate la data sesizării instanței şi, respectiv, posibili‐
tatea obligării entității deținătoare să rezolve notificarea la mo‐
mentul la care vor fi îndeplinite termenele. Prin urmare, de lămu‐
rirea chestiunilor de drept poate depinde soluționarea cauzei pe
fond deoarece, în funcție de modalitatea de rezolvare, se poate da
27 aprilie 2015, publicată în M. Of. nr. 461 din 26 iunie 2015 și disponibilă pe
www.scj.ro.
334
dezlegare fondului raporturilor juridice sau, dimpotrivă, judecății
de fond i se poate opune excepția prematurității, văzută ca impe‐
diment de fond”1.
Legătura dintre chestiunea de drept ce se solicită a fi dezle‐
gată și soluționarea pe fond a cauzei trebuie să rezulte din
cuprinsul încheierii de sesizare, care trebuie să expună în mod
pertinent obiectul cererii deduse judecății, cursul procedurii până
la data sesizării și motivele pentru care dezlegarea cerută influen‐
țează soluționarea cauzei pe fond, Înalta Curte fiind în drept să
verifice această condiție de admisibilitate și să respingă sesizarea,
respectiv acea parte a sesizării care excedează obiectul cauzei
(bunăoară, dacă se solicită o interpretare cu privire la dispoziții
legale în vigoare într‐o perioadă la care nu se referă pretențiile
deduse judecății în cauza care a ocazionat sesizarea)2.
De lege ferenda, considerăm preferabil ca sintagma „pe fond”
și restricțiile, fie și atenuate, pe care le implică cu privire la dome‐
niul de aplicare a noului mecanism de unificare a practicii judi‐
ciare să fie suprimate, problemele de drept procesual urmând a
putea fi deduse judecății Înaltei Curți fără restricție.
c) Noutatea chestiunii de drept. Una dintre cele mai contro‐
versate condiții de admisibilitate este cea a noutății, decurgând
din sintagma „este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casație
şi Justiție nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în inte‐
resul legii în curs de soluționare” [art. 519 alin. (1) NCPC].
Înainte de a evoca diferitele opinii doctrinare, precum și prac‐
tica Înaltei Curți în materie (deja destul de consistentă și relevând
orientări sensibil diferite), vom spune dintru început că, în ceea ce
ne privește, condiția noutății nu este una distinctă de condiția
negativă ca instanța supremă să nu fi statuat asupra respectivei
chestiuni de drept, ci trebuie citită împreună cu aceasta din urmă.
1 ICCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dec. nr. 5 din 16
martie 2015, publicată în M. Of. nr. 272 din 23 aprilie 2015 și disponibilă pe
www.scj.ro.
2 Pentru un exemplu de inadmisibilitate parțială a sesizării, a se vedea ICCJ,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dec. nr. 1 din 19 ianuarie
2015, publicată în M. Of. nr. 162 din 9 martie 2015 și disponibilă pe www.scj.ro.
335
Pe de altă parte, chestiunea de drept încetează să fie nouă nu
numai când Înalta Curte a statuat asupra ei printr‐o altă decizie de
principiu (decizie în interesul legii ori hotărâre prealabilă), ci și
printr‐o decizie pronunțată în recursul în casație, având în vedere
că aceste decizii nu sunt simple decizii de speță, ci veritabile
precedente de care Înalta Curte este ori ar trebui să fie ținută, iar
revenirea asupra orientării date prin intermediul lor ar trebui
făcută printr‐un mecanism de schimbare a jurisprudenței.
Cu alte cuvinte, textul de lege ar putea fi reformulat, după cum
urmează: „este nouă, în sensul că asupra acesteia Înalta Curte de
Casaţie și Justiţie nu a statuat pe nicio altă cale și nici nu face
obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare”.
De asemenea, s‐ar putea concepe, de lege ferenda, ca sintagma
„este nouă” să fie eliminată cu totul și să rămână numai referirea la
lipsa statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În doctrină s‐a arătat, într‐o opinie, că elementul de noutate al
chestiunii de drept este o condiție distinctă și decurge fie din îm‐
prejurarea că o anumită dispoziție dintr‐un text de lege mai vechi
nu a fost analizată în doctrină și în jurisprudență, fie că actul nor‐
mativ a intrat în vigoare (relativ) recent1. În altă opinie, sintagma
discutată conține un pleonasm supărător, iar interpretarea corectă
este că chestiunea de drept este nouă câtă vreme ea nu și‐a găsit
încă o rezolvare printr‐o hotărâre prealabilă sau pe calea recursului
în interesul legii2.
În fine, în opinia la care subscriem se arată că, „analizând textul
art. 519 NCPC în ansamblul său, rezultă că prin chestiunea de drept
nouă urmează a se avea în vedere acea problemă de interpretare și
aplicare a unei dispoziții legale asupra căreia instanța supremă nu a
1 În acest sens, a se vedea M. Tăbârcă, op. cit., 2013, vol. I, p. 603.
2 I. Deleanu, Tratat, 2013, vol. II, op. cit., p. 387, nota 1; într‐un sens
asemănător, a se vedea O. Spineanu‐Matei, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de
procedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 1009; în sensul că simpla pronunțare a unei
decizii „de speță” în recursul în casație nu ar trebui să împiedice pronunțarea unei
hotărâri prealabile, câtă vreme respectiva decizie nu are caracter obligatoriu, a se
vedea G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 752, autorii învederând însă caracterul
controversat al chestiunii.
336
mai statuat (recurs în interesul legii sau recurs în casație) și care
nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluțio‐
nare, însă a cărei lămurire de către Înalta Curte de Casație și
Justiție este absolut necesară, întrucât de acest «aviz» al instanței
supreme depinde soluționarea pe fond a cauzei respective”1. În
aceeași ordine de idei, s‐a arătat că termenul de „noutate” trebuie
înțeles în legătură cu cerința ca Înalta Curte de Casație și Justiție să
nu fi statuat asupra problemei de drept, printr‐o decizie de speță
sau de principiu (ambele categorii de hotărâri fiind de altfel
accesibile pe site‐ul instanței supreme), judecătorul cauzei fiind
obligat să se documenteze și să cunoască jurisprudența Înaltei
Curți, ale cărei hotărâri sunt ridicate la rangul de precedente
judiciare. Totodată, condiția trebuie raportată exclusiv la dezle‐
garea chestiunii de drept de către Înalta Curte, iar nu de către alte
instanțe, „căci numai statuările acesteia pot constitui repere de
interpretare și aplicare a normelor juridice de către toate instan‐
țele judecătorești”2.
Adăugăm că, dacă se cere – cum este și firesc – judecătorilor
de la tribunale și curțile de apel care judecă în ultimă instanță să
cunoască jurisprudența Înaltei Curți (inclusiv deciziile pronunțate
asupra recursului în casație)3, aceeași exigență îi privește (a fortiori)
și pe judecătorii Înaltei Curți, care trebuie să comunice între ei
într‐o manieră sistematică și să se documenteze asupra juris‐
prudenței altor completuri de judecată (mai ales în contextul scă‐
derii volumului de activitate la secțiile civile, prin raportare la
1 În acest sens, a se vedea V. Belegante, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.),
Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., pp. 1214‐1215, și doctrina acolo citată.
2 A se vedea M. Nicolae, loc. cit., pp. 60‐61. În mod similar, s‐a arătat că nu
trebuie absolutizat criteriul vechimii, întrucât un act normativ vechi poate genera
chestiuni de drept noi, asupra cărora o instanță este chemată să se pronunțe
pentru prima dată – în acest sens, a se vedea I. Bălan, op. cit., p. 25.
3 Accesibilitatea jurisprudenței Înaltei Curți pe site‐ul propriu al acesteia
trebuie substanțial îmbunătățită, printr‐o evidențiere completă și o structurare

tematică a hotărârilor pronunțate de această instanță. De asemenea, ar fi util un
raport anual asupra chestiunilor esențiale dezlegate în jurisprudența Curții,
însoțite de recomandări adresate legiuitorului, precum obișnuiește Curtea de
Casație franceză.
337
noile dispoziții în materia recursului, care este eliminat în nu‐
meroase materii), evitând astfel ca aceleași probleme de drept să
fie soluționate în paralel, într‐o manieră izolată și adesea diver‐
gentă, căci, dacă fenomenul divergențelor de jurisprudență în
interiorul instanței supreme se perpetuează, fără a se recurge,
cum ar fi normal, la un mecanism de unificare ori de reviriment
jurisprudențial, atunci este, într‐adevăr, greu de susținut că pro‐
nunțarea unei decizii asupra unui recurs în casație ar înlătura
caracterul de noutate al chestiunii de drept, de vreme ce aceasta
nu este considerată „tranșată” nici măcar de alți judecători ai
instanței supreme, care continuă să dezlege aceeași problemă
într‐o manieră diferită. În acest context – încă îndepărtat de toate
exigențele normalității –, este realistă opinia potrivit căreia con‐
diția noutății nu este înlăturată printr‐o singură decizie asupra
unui recurs în casație, ci doar când instanța supremă s‐a pronunțat
printr‐un număr de decizii suficient de mare pentru a contura o
jurisprudență constantă1.
În ceea ce privește jurisprudența Înaltei Curți de Casație și
Justiție, aceasta conține ample referiri la condiția noutății, fiind
receptate și punctele de vedere exprimate în doctrină, după cum
vom arăta în continuare.
Într‐o decizie foarte recentă, s‐a reținut în mod judicios că
„problema de drept prezintă caracter de noutate, în considerarea
faptului că, deşi dispozițiile Legii nr. 238/2004 sunt în vigoare din
anul 2004, explorarea şi exploatarea gazelor de şist sunt de dată
relativ recentă”, iar „asupra chestiunii de drept Înalta Curte nu a
statuat, iar problema de drept nu face obiectul unui recurs în
interesul legii în curs de soluționare”2. În același sens, prin altă
decizie s‐a statuat că „chestiunea de drept a cărei lămurire se
solicită poate fi calificată nouă chiar dacă dispozițiile supuse
de procedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 1010.
29 iunie 2015, publicată în M. Of. nr. 638 din 21 august 2015 și disponibilă pe
www.scj.ro.
338
interpretării au intrat în vigoare în anul 2001, deoarece se observă
o aplicare mai frecventă a acestora pe fondul preocupărilor pentru
îmbunătățirea procedurilor fiscale şi diminuarea evaziunii fiscale”,
iar „asupra chestiunii de drept Înalta Curte nu a statuat, iar pro‐
blema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în
curs de soluționare”1. Condiția noutății este enunțată distinct și
atunci când reglementările legale în legătură cu care se ridică pro‐
blema de interpretare sunt de dată recentă2.
În alte decizii, este adoptat (implicit) punctul de vedere expri‐
mat de literatura de specialitate în sensul că noutatea nu consti‐
tuie o condiție distinctă de condiția negativă ca asupra chestiunii
de drept respective Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi
statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în
curs de soluționare, arătându‐se, în cadrul analizei admisibilității
sesizării prin raportare la dispozițiile art. 519 NCPC, doar că
„asupra chestiunii de drept Înalta Curte nu a statuat, iar problema
de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de
soluționare”, fără o referire distinctă la condiția noutății3.
1 ICCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dec. nr. 6/2015,
publicată în M. Of. nr. 297 din 30 aprilie 2015 și disponibilă pe www.scj.ro, prin
care s‐a statuat că, „în interpretarea dispozițiilor art. 2 alin. (1), art. 4 alin. (1) şi
art. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 75/2001 privind organizarea şi funcționarea
cazierului fiscal, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 1
alin. (1) din Normele metodologice pentru aplicarea Ordonanței Guvernului
nr. 75/2001 privind organizarea şi funcționarea cazierului fiscal, aprobate prin
Hotărârea Guvernului nr. 31/2003, cu modificările şi completările ulterioare, şi
ale art. 7, 8 şi 38 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al
contravențiilor, cu modificările şi completările ulterioare, sancțiunea avertis‐
mentului se înscrie în cazierul fiscal”.
2 Prin dec. nr. 5 din 16 martie 2015 a ICCJ, Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept (citată anterior), privitoare la corelarea dispozițiilor Legii
nr. 10/2001 cu prevederile de dată recentă ale Legii nr. 165/2013, s‐a reținut că
„chestiunea de drept este nouă, fiind ocazionată de reglementări de dată recentă,
asupra cărora Înalta Curte de Casație şi Justiție nu a statuat şi nici nu constituie
obiect al unui recurs în interesul legii în curs de soluționare”.
3 E.g., dec. nr. 11 din 11 mai 2015 a ICCJ, Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept, publicată în M. Of. nr. 501 din 8 iulie 2015 și disponibilă pe
www.scj.ro, prin care s‐a statuat că, „în interpretarea dispozițiilor art. 3 din Legea
339
Prin decizia nr. 7/2015, citată anterior, a fost analizată în
detaliu condiția noutății, Înalta Curte de Casație și Justiție statuând
judicios că elementul de noutate este îndeplinit când problema de
drept nu a mai fost anterior dedusă judecății instanței supreme,
printr‐un recurs în interesul legii ori într‐un recurs în casație, fiind
preluată și opinia doctrinară potrivit căreia noutatea se poate
referi atât la o reglementare nou‐intrată în vigoare, cât şi la o
normă juridică intrată în vigoare cu mai mult timp în urmă, dar a
cărei aplicare frecventă a devenit actuală ulterior. Aceste consi‐
derente limpezi sunt remarcabile și prin faptul că instanța su‐
premă citează opiniile doctrinare pe temeiul cărora reține a fi
îndeplinită condiția noutății, opinii pe care și le însușește, ceea ce,
după părerea noastră, este o manieră corectă de a motiva și care
reflectă luarea în examinare a opiniilor științifice autorizate de
către instanța supremă, cel puțin cu ocazia deciziilor cu caracter
de principiu.
O altă analiză remarcabilă a condiției noutății poate fi regăsită
în cuprinsul deciziei nr. 10/20141, prin care s‐a reținut că „pentru
contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările

ulterioare, coroborate cu dispozițiile art. 63 alin. (5) lit. e) şi art. 115 alin. (2) din
Legea administrației publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, şi ale art. 19 alin. (1) lit. a) şi lit. e) din Legea nr.
340/2004 privind prefectul şi instituția prefectului, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, şi ale art. 123 alin. (5) din Constituție, prefectului îi este
recunoscut dreptul de a ataca în fața instanței de contencios administrativ actele
administrative emise de autoritățile administrației publice locale, în înțelesul
prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr.
554/2004, cu modificările şi completările ulterioare”. Dacă s‐ar fi aplicat un
criteriu de ordin temporal, mecanicist, problema de drept cu greu ar fi putut fi
calificată nouă; totodată, exista o jurisprudență asupra chestiunii de drept la
nivelul curților de apel (însă divergentă), dar nu și la nivelul Înaltei Curți de
Casație și Justiție, dat fiind nivelul autorităților emitente ale actelor contestate
(administrație publică locală) și dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 a
contenciosului administrativ cu privire la competența materială în acest domeniu,
Înalta Curte neavând ocazia să statueze în recurs asupra chestiunii de drept
respective.
1 ICCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în
M. Of. nr. 832 din 14 noiembrie 2014 și disponibilă pe www.scj.ro.
340
a se conchide asupra noutății chestiunii de drept este necesar a se
enunța scopul legiferării acestei instituții procesuale a hotărârii
prealabile ca mecanism de unificare a practicii, anume acela de a
preîntâmpina apariția unei practici neunitare (control a priori),
spre deosebire de mecanismul recursului în interesul legii, care
are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în
practica instanțelor judecătoreşti (control a posteriori).
Sigur că un act normativ recent adoptat sau recent intrat în
vigoare are mai degrabă un potențial de a conține probleme noi de
drept care ar fi susceptibile a genera practică neunitară decât un
act normativ intrat în vigoare de mai mult timp; cu toate acestea,
nu se poate nega, de plano, doar pe baza criteriului vechimii, că un
astfel de act normativ mai poate genera chestiuni noi de drept,
întrucât este posibil ca o instanță să fie chemată să se pronunțe
pentru prima dată asupra respectivei probleme de drept, după
cum sunt posibile modificări sau completări ulterioare mai recente
ale actului normativ care să suscite probleme de interpretare.
Ca atare, caracterul de noutate se pierde pe măsură ce ches‐
tiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în
urma unei interpretări adecvate, în timp ce opiniile jurispruden‐
țiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declan‐
şator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile.
În consecință, se apreciază că importante, sub acest aspect,
sunt existența şi dezvoltarea unei jurisprudențe continue şi
constante în această materie.
Or, norma a cărei interpretare se solicită pe calea acestei
sesizări reprezintă o chestiune nouă de drept care necesită o dez‐
legare prin pronunțarea unei hotărâri prealabile, dat fiind poten‐
țialul său de a genera practică neunitară şi în scopul înlăturării ori‐
cărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raportu‐
rilor juridice deduse judecății, cu toate că dificultatea acesteia nu
este una serioasă”.
Partea finală a considerentelor citate relevă o optică justă,
aceea potrivit căreia interesul de a asigura o practică judiciară
unitară și securitatea raporturilor juridice prevalează asupra
341
condiției ca problema de drept să fie una „veritabilă” ori „serioasă”,
condiție propusă de doctrină prin adăugare la lege, câtă vreme
orice problemă de drept care antrenează divergențe semnificative
de soluții în practica judiciară are, prin aceasta însăși, caracter
serios1 (oricât de regretabilă ori de nescuzabilă ar fi ivirea
respectivelor divergențe).
În fine, o altă analiză pe care o socotim pertinentă se regăsește
în cuprinsul deciziei nr. 1/20142, prin care s‐au reținut urmă‐
toarele: „Cât priveşte condiția de admisibilitate referitoare la nou‐
tatea chestiunii de drept a cărei rezolvare de principiu se solicită,
se constată că în condițiile în care legiuitorul nu a stabilit criteriile
în funcție de care o chestiune de drept poate fi considerată nouă,
revine Înaltei Curți sarcina stabilirii caracterului de noutate al
acesteia.
1 Cu toate acestea, prin dec. nr. 3 din 14 aprilie 2014 a ICCJ, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s‐a reținut că, „deşi nu este menționată
expressis verbis ca o condiție de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri
prealabile, este necesar ca sesizarea Înaltei Curți de Casație şi Justiție să aibă
drept obiect o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită şi care
prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței
supreme, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra
securității raporturilor juridice deduse judecății.
Se observă că, spre deosebire de legislația franceză, care prevede expres
condiția dificultății serioase, veritabile şi pe cea a interesului pentru un număr
mare de cazuri, pentru sesizarea instanței supreme, legislația internă lasă o largă
marjă de apreciere titularilor sesizării sub acest aspect, ceea ce poate determina
transformarea mecanismului hotărârii prealabile în reversul său, respectiv într‐o
procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor, ca fiind urgente
sau într‐o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii”.
Din lectura deciziei, în ansamblul său, rezultă că sesizarea a fost respinsă ca
inadmisibilă în principal în considerarea lipsei noutății problemei de drept,
dezlegată în mod corect în practica judiciară majoritară; totodată, deși sesizarea a
fost respinsă, în considerentele deciziei nr. 3/2014, instanța supremă arată care
este dezlegarea corectă a chestiunii de drept. De asemenea, nu am identificat alte
decizii în cuprinsul cărora această condiție să fi fost reținută în mod distinct și, în
tot cazul, pretinsa lipsă de dificultate a problemei de drept nu ar putea, singură, să
determine respingerea sesizării, dacă celelalte condiții expres prevăzute de lege
sunt îndeplinite.
2 ICCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în
M. Of. nr. 260 din 9 aprilie 2014 și disponibilă pe www.scj.ro.
342
În mod evident, cerința noutății este îndeplinită atunci când
chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementările nou‐intrate în
vigoare, mecanismul pronunțării unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea unei chestiuni de drept răspunzând intenției legiuito‐
rului de a preveni practica neunitară a instanțelor de judecată în
materie.
În egală măsură însă noutatea, în sensul dispozițiilor art. 519
din Codul de procedură civilă, se referă şi la o normă juridică
intrată în vigoare cu mai mult timp în urmă, dar a cărei aplicare a
devenit actuală ulterior.
În aceste condiții, în stabilirea elementului de noutate a ches‐
tiunii de drept a cărei interpretare se solicită, trebuie plecat de la
următoarele premise:
‐ asigurarea funcției mecanismului hotărârii prealabile de
prevenire a practicii judiciare neunitare;
‐ evitarea paralelismului şi suprapunerii cu mecanismul
recursului în interesul legii.
Este evident, aşadar, că, în situația în care există un număr
semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluționat diferit în
mod constant o problemă de drept într‐o anumită perioadă de
timp, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu
funcție de reglare – recursul în interesul legii, iar nu hotărârea
prealabilă.
În cauză însă, problema interpretării dispozițiilor art. 20 alin. (2)
din Anexa nr. VII, Capitolul II, Secțiunea a 3‐a din Legea‐cadru
nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din
fonduri publice, cu modificările ulterioare, reprezintă o problemă
de drept recentă, aflată pe rolul curților de apel care judecă
conflictele individuale de muncă în apel în ultimă instanță. Acest
aspect rezultă din verificarea practicii, făcută de Înalta Curte în
cauza de față, verificare din care rezultă că hotărâri definitive în
materie s‐au pronunțat începând cu anul 2013.
În plus, trebuie subliniat faptul că hotărârile pronunțate,
într‐un sens sau altul, cu privire la această chestiune nu prezintă
caracterul unei practici judiciare conturate şi constante, astfel
343
încât mecanismul cu funcție de prevenție al hotărârii prealabile să
fie înlăturat.
De asemenea, trebuie subliniat că asupra acestei chestiuni
Înalta Curte nu a statuat, conflictele individuale de muncă nefiind
cuprinse în sfera de competență materială a instanței supreme, şi
nu există un recurs în interesul legii cu un obiect similar, în curs de
soluționare”.
Se constată, prin urmare, că, în unele decizii, există tendința
de a atribui condiției noutății o valență distinctă de condiția ca
Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra respectivei
chestiuni de drept, constând în inexistența unei practici judiciare
conturate și constante, chiar la nivelul curților de apel (ca instanțe
de recurs ori ca instanțe de apel care pronunță hotărâri definitive),
întrucât, dacă există deja un număr semnificativ de hotărâri jude‐
cătoreşti care să fi soluționat diferit în mod constant o problemă
de drept într‐o anumită perioadă de timp, mecanismul legal de
unificare a practicii judiciare este cel cu funcție de reglare –
recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă1. Din această
1 Pentru o astfel de orientare, a se vedea dec. nr. 3/2014 a ICCJ, Completul
competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (citată anterior), în care s‐a
negat condiția noutății, considerată distinctă de lipsa unei statuări a Înaltei Curți,
în termenii următori: „În ceea ce priveşte cerința noutății chestiunii de drept ce
formează obiectul sesizării, se impun o serie de clarificări. În lipsa unei definiții a
«noutății» chestiunii de drept şi a unor criterii de determinare a acesteia, în
cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, rămâne atributul Înaltei Curți de
Casație şi Justiție, sesizată cu pronunțarea unei hotărâri prealabile, să hotărască
dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă.
Astfel, data adoptării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 99/2006
(1 ianuarie 2007), care a consacrat caracterul de titlu executoriu pentru
contractele de credit, coroborată cu anul intrării în vigoare a Codului civil de la
1864 care a reglementat instituția cesiunii de creanță, relevă că problema supusă
analizei nu este una nouă. De altfel, contractele de credit nu au dobândit
caracterul de titluri executorii doar de la data de 1 ianuarie 2007, ci îl aveau şi în
reglementarea anterioară, deoarece Legea nr. 58/1998 privind activitatea
bancară – care a fost abrogată prin Ordonanță de urgență a Guvernului
nr. 99/2006 ‐ stabilea, în art. 56 alin. 2 (devenit art. 79 alin. 2 în urma republicării
din anul 2005), caracterul de titlu executoriu al contractelor de credit bancar, dar
şi al garanțiilor reale şi personale, constituite în scopul garantării creditului
344
perspectivă, conținutul deciziilor pronunțate de completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept reflectă practica Înaltei Curți,
de a investiga nu doar propria practică judiciară, ci și de a solicita
bancar – ceea ce impune concluzia că practica judecătorească, în această materie,
este, cel puțin din anul 1998, în mod constant conturată.
Mai mult, prin Decizia nr. XIII din 20 martie 2006, pronunțată de Înalta
Curte de Casație şi Justiție, constituită în Secții Unite, s‐a admis recursul în
interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casație şi Justiție şi, în aplicarea dispozițiilor art. 79 alin. 2 din Legea
nr. 58/1998 privind activitatea bancară, republicată, s‐a stabilit că au caracter de
titlu executoriu şi contractele de credit bancar încheiate anterior intrării în
vigoare a prevederilor legii menționate.
În acest sens, fără a absolutiza criteriul vechimii şi fără a‐l raporta în mod
exclusiv la data adoptării actului normativ supus dezbaterii, se apreciază că ceea
ce este important sub acest aspect este existența şi dezvoltarea unei jurispru‐
dențe continue şi constante în această materie. Este adevărat că noutatea unei
chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou‐intrată în
vigoare, ci şi de una veche, dar, în acest din urmă caz, doar dacă o instanță este
chemată să se pronunțe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată.
Prin urmare, caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a
primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări adecvate, iar
opiniile jurisprudențiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei
declanşator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile.
În acest context trebuie notat că însăşi examinarea hotărârilor depuse la
dosarul cauzei relevă faptul că marea majoritate a instanțelor apreciază că este
admisibilă cererea de încuviințare a executării silite a contractului de credit
formulată de creditorul cesionar, ceea ce face ca nici din această perspectivă
cerința de noutate a chestiunii de drept să nu fie îndeplinită.
Aceasta deoarece condiția noutății trebuie privită, în contextul legiferării
sale, ca unul dintre elementele de diferențiere între cele două mecanisme de
unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o
practică neunitară deja intervenită în rândul instanțelor judecătoreşti (control a
posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariției unei
astfel de practici (control a priori).
Prin urmare, existența deja a unei practici neunitare relevă nu numai că
poate fi apelat la mecanismul recursului în interesul legii, ci şi că nu mai poate fi
sesizată instanța supremă pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, întrucât
scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de
drept care a suscitat‐o nemaifiind, prin urmare, una nouă, ci una care a creat deja
divergență în jurisprudență.
Aşadar, cerința noutății chestiunii de drept nefiind îndeplinită, devine inutilă
examinarea măsurii în care Înalta Curte a statuat asupra acesteia”.
345
curților de apel să comunice practica lor asupra respectivei ches‐
tiuni de drept. Este real că, în majoritatea cazurilor, Înalta Curte a
reținut că este îndeplinită condiția noutății chiar dacă curțile de
apel au comunicat hotărâri ce exprimă puncte de vedere diver‐
gente, în considerarea lipsei practicii proprii în domeniu, orientare
pe care o considerăm justă.
Ar fi de dorit ca Înalta Curte de Casaţie și Justiţie săși unifice
practica referitoare la condiţia de admisibilitate a noutăţii, de
preferinţă în sensul că noutatea nu constituie o condiţie distinctă de
inexistenţa statuării Înaltei Curţi asupra chestiunii de drept, ci doar
ca o locuţiune cu valenţă explicativă (chestiunea de drept este
nouă, în sensul că Înalta Curte nu a statuat asupra ei). Desigur, nu
soluționează cererea de recuzare a executorului judecătoresc, ci
cealaltă optică nu este lipsită de îndreptățire, câtă vreme art. 519
alin. (1) NCPC pare a enunța, formal, noutatea ca o condiție de
admisibilitate distinctă, iar un adagiu bine cunoscut cere inter‐
pretarea legii într‐un sens care să producă efecte. Chiar și în
această orientare, este de dorit ca sesizarea să nu fie respinsă ca
inadmisibilă decât în cazuri în care în mod evident chestiunea de
drept nu mai poate fi considerată nouă, întrucât face obiectul unor
divergențe de jurisprudență profunde și persistente în timp, însă,
în cazul unor asemenea soluții, considerăm că subiecții cărora
legea le conferă calitate procesuală activă în ceea ce privește
formularea recursului în interesul legii sunt obligați să declanșeze
de îndată mecanismul de unificare post factum a practicii judiciare,
fiind inadmisibil ca, deși instanța supremă a constatat oficial
existența unei divergențe cronice de jurisprudență, recursul în
interesul legii să nu fie exercitat, deși art. 514 NCPC obligă la
aceasta. În ultimă instanță, colegiul de conducere al Înaltei Curţi
este bine plasat să exercite în mod prompt recursul în interesul legii
în astfel de situaţii, întrucât la dosarul sesizării pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept se află deja hotărârile judecătorești care
relevă practica neunitară persistentă și din pricina căreia s‐a
reținut că respectiva chestiune de drept nu mai este nouă.
d) Instanţa îndreptăţită să formuleze sesizarea. Potrivit
art. 519 alin. (1) NCPC, sesizarea poate fi formulată de către un
346
complet al tribunalului, al curții de apel sau al Înaltei Curți de
Casație și Justiție, care soluționează cauza în „ultimă instanță”.
Rezultă din ansamblul reglementării că legiuitorul a avut în vedere
aici completurile care urmează să soluționeze cauza dedusă jude‐
cății – și în care se ridică chestiunea de drept respectivă – printr‐o
hotărâre definitivă, așadar, fie în recurs, fie în apel, printr‐o hotă‐
râre nesusceptibilă de recurs. S‐a arătat în doctrină că sesizarea ar
putea fi formulată și în cadrul soluționării celorlalte căi extra‐
ordinare de atac, respectiv contestația în anulare și revizuirea1.
Mai trebuie observat că, în logica firească în care o chestiune
de drept ar înceta să mai fie nouă în momentul în care Înalta Curte
de Casație și Justiție ar statua asupra ei într‐un recurs în casație,
de vreme ce decizia respectivă, fiind luată după o matură reflecție
și consultarea colegilor din cadrul instanței supreme, ar reflecta
însăși poziția jurisprudențială a instanței supreme, posibilitatea
recunoscută de legiuitor, ca un complet al Înaltei Curți să formu‐
leze sesizarea, apare ca relativ curioasă. Având însă în vedere
realitățile existente, în care nu există un mecanism procedural
eficace pentru sesizarea unei formațiuni jurisdicționale extinse în
cazul apariției unei probleme noi de drept ori în cazul unui reviri‐
ment jurisprudențial (iar mecanismul existent potrivit Legii de
organizare judiciară este desuet) și, totodată, nu pare a exista nici
uzanța unor consultări informale sistematice înaintea dezlegării
unei astfel de probleme de drept, ele apărând, eventual, post
factum2, este judicioasă soluția legiuitorului, care dă posibilitatea
chiar judecătorilor Înaltei Curți să determine, dintru început,
sesizarea completului competent pentru dezlegarea unei hotărâri
de drept și pronunțarea unei hotărâri cu caracter de principiu.
Transpare din această posibilitate și un argument suplimentar în
2 Un exemplu pentru conștientizarea rolului jurisprudențial al tuturor
deciziilor date de instanța supremă îl constituie „hotărârile de principiu” ale
Secției de contencios administrativ și fiscal (disponibile pe www.scj.ro), însă
acestea nu par a fi actualizate, ci, în unele privințe, sunt chiar depășite de practica
actuală a completurilor din cadrul Secției.
347
sprijinul susținerii noastre, potrivit căreia completul de judecată
nu va recurge la sesizarea Înaltei Curți pentru că nu are cunoș‐
tințele necesare pentru dezlegarea respectivei probleme de drept
în cauza aflată pe rol, ci, mai ales, pentru a obține o dezlegare
unitară și predictibilă a respectivei chestiuni de drept, în interesul
coerenței jurisprudențiale și al siguranței raporturilor juridice.
Chiar dacă în actuala reglementare judecătoria nu mai judecă
în ultimă instanță, în sensul textului aici discutat (respectiv printr‐o
hotărâre neapelabilă și nerecurabilă), decât în cadrul unor inci‐
dente procedurale considerate de mai mică importanță [e.g., în‐
cheierea de admitere a cererii de învestire cu formulă executorie,
potrivit art. 641 alin. (5) NCPC; încheierea prin care se solu‐
ționează cererea de recuzare a executorului judecătoresc, potrivit
art. 653 alin. (2); soluționarea cererii debitorului de suspendare a
urmăririi silite imobiliare, potrivit art. 824 alin. (2)], legiuitorul a
înțeles să limiteze expres dreptul acestor instanțe de a sesiza
Înalta Curte, în scopul degrevării acesteia din urmă.
Deși înțelegem rațiunile soluției de a permite sesizarea, în
esență, doar instanțelor de control judiciar, aceasta prezintă incon‐
venientul că limitează aprioric posibilitatea dialogului judiciar între
instanța supremă și instanțe judecătorești care judecă foarte
frecvent în primă instanță și se confruntă, primele, cu multe
probleme de drept noi.

2.2.4. Încheierea de sesizare
Potrivit art. 520 alin. (1) NCPC, sesizarea Înaltei Curți de
Casație şi Justiție se face de către completul de judecată după
dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute
la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac.
Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde
motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor
art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părților.
Instanța supremă a dat publicității un model orientativ de
încheiere de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri
348
prealabile1, care, deși pare a fi fost actualizat la nivelul datei de
24 august 2015, nu a avut în vedere forma republicată a Codului
de procedură civilă, în urma modificărilor aduse prin Legea
nr. 138/2014 fiind eliminată din cuprinsul art. 520 alin. (9) NCPC
referirea la chestiunea de drept care nu a fost dezlegată unitar în
practica instanțelor, simplă reminiscență a reglementării inițiale a
Codului, anterioară modificărilor semnificative aduse prin Legea
de punere în aplicare nr. 76/2012, la care am făcut deja referire.
Această modificare are exclusiv caracter clarificator, cerința exis‐
tenței unei chestiuni de drept dezlegate neunitar fiind inexistentă
încă de la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă,
astfel cum s‐a arătat în mod pertinent și în doctrină2. Ca atare,
pct. 4 lit. a) din modelul de încheiere publicat urmează să fie avut
în vedere doar cu titlu facultativ, în măsura în care completul de
judecată care dispune sesizarea Înaltei Curți are cunoștință de
hotărâri judecătorești prin care chestiunea de drept litigioasă a
fost deja dezlegată, eventual într‐o manieră neunitară. Aceste
referiri pot lipsi însă din cuprinsul încheierii.
Astfel cum s‐a arătat și în literatura de specialitate3, părțile pot
formula o cerere de sesizare a instanței supreme, în vederea pro‐
nunțării unei hotărâri prealabile, însă hotărârea de a sesiza sau nu
aparține exclusiv completului de judecată (precum în procedura
hotărârii preliminare, instituită de art. 267 TFUE), care va aprecia
atât asupra îndeplinirii condițiilor legale, cât și asupra oportu‐
nității sesizării instanței supreme, încheierea (desigur motivată)
prin care se respinge cererea părții interesate nefiind supusă
niciunei căi de atac, întocmai ca încheierea prin care se dispune
sesizarea instanței supreme [art. 520 alin. (1) NCPC].
1 A se vedea documentele actualizate la data de 24 august 2015, disponibile
pe www.scj.ro (http://www.scj.ro/1274/Ghidurisiformularepentruformularea

uneisesizariprealabile, pagină vizitată la 11 septembrie 2015).
de procedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 1012.
3 A se vedea I. Deleanu, Tratat, 2013, vol. II, op. cit., p. 386, nota 7; într‐un
sens asemănător, a se vedea: O. Spineanu‐Matei, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de
procedură civilă…, op. cit., vol. I, p. 1009; M. Nicolae, loc. cit., p. 65.
349
După cum rezultă în mod pertinent și din Ghidul pentru
formularea unei sesizări prealabile în materie civilă, publicat pe
pagina de internet a instanței supreme, „încheierea de sesizare
trebuie să fie cât mai succintă1, să fie suficient de completă şi să
conțină toate informațiile pertinente pentru a permite Curții,
precum şi subiectelor îndreptățite să formuleze observații să îşi
facă o idee clară cu privire la cadrul factual şi juridic al acțiunii”.
Astfel, încheierea trebuie „să cuprindă o expunere succintă a
obiectului litigiului, precum şi a faptelor pertinente (cauza juridică
şi temeiul de drept al cererii principale şi, eventual, al cererii
reconvenționale şi al cererilor accesorii formulate în cauză, dacă
au legătură cu chestiunea de drept cu care a fost sesizată Înalta
Curte de Casație şi Justiție)”, precum și dispozițiile legale relevante
în cauză. Deși Ghidul nu menționează explicit, considerăm că se
impune cu necesitate ca instanța care formulează sesizarea să
redea și situația de fapt reținută de instanța a cărei hotărâre este
atacată (în cazul instanței de apel) ori situaţia de fapt definitiv
reţinută de instanţa de apel și care nu poate fi reapreciată în recurs
(în cazul instanței de recurs), desigur, făcându‐se mențiunea în ce
măsură anumite statuări de fapt ori de drept ale hotărârii ante‐
rioare sunt contestate în cauză. Expunerea situației de fapt este
necesară pentru a furniza instanței supreme toate elementele
necesare (de ordin factual și juridic) care să permită acesteia
formularea unui răspuns util. După cum am arătat deja, împre‐
jurarea că instanța supremă nu oferă un răspuns care să privească
însăși soluționarea litigiului nu exclude câtuși de puțin ca
răspunsul să fie unul adecvat la circumstanțele concrete ale cauzei,
furnizând o interpretare utilă în contextul unor cauze similare, iar
nu una de maximă generalitate, precum în cazul recursului în
interesul legii.
1 Ar fi, așadar, cu totul de evitat practica scanării și inserării integrale a
hotărârii anterioare, a motivelor căii de atac declarate, a punctelor de vedere a
părților etc.; toate acestea trebuie rezumate și redate numai în punctele esențiale
și numai în măsura în care sunt relevante pentru soluționarea sesizării.
350
Reiterăm că încheierea de sesizare trebuie să evidențieze în
concret necesitatea dezlegării respectivei chestiuni de drept, pe
care trebuie să o raporteze la circumstanțele concrete ale cauzei,
să expună motivat diferitele variante de interpretare a textului de
lege și să arate influența pe care hotărârea de principiu o va avea
asupra soluționării cauzei. Instanța de trimitere trebuie să se
raporteze și la particularitățile etapei procesuale în care se află și
să demonstreze în ce măsură soluționarea sesizării ar influența
soluționarea apelului, recursului, a contestației în anulare sau a
revizuirii, după caz.
Uneori, legătura dintre sesizare și soluționarea cauzei poate fi
simplu de demonstrat, chiar evidentă, alteori însă, această de‐
monstrație poate necesita o motivare mai laborioasă, îndeosebi
când se solicită interpretarea unui text de lege cu caracter mai
general în contextul circumstanțelor unui anumit tip de cauză [e.g.,
dacă se solicită interpretarea cerinței bunei‐credințe în cursul
negocierii unui contract, instituită de art. 1.183 alin. (2) NCC, ori a
dispoziției cuprinse în art. 1.494 alin. (1) NCC, potrivit căreia locul
executării obligației trebuie determinat, în lipsă de convenție
contrară, potrivit naturii prestației, trebuie arătate clar circumstan‐
țele la care se raportează aplicarea respectivei norme și în ce
măsură dezlegarea problemei de drept influențează soluționarea
cauzei]. Totodată, completul de judecată trebuie să opteze preli‐
minar, dar motivat, pentru o anumită interpretare a textului de lege,
aducându‐și astfel concursul la dezlegarea chestiunii de drept1,
îndeosebi în materii asupra cărora Înalta Curte de Casație și Justiție
nu are competența de a statua pe calea recursului în casație.
Prealabil sesizării instanței supreme, este, desigur, necesară
verificarea jurisprudenței acesteia, pentru a constata dacă aceasta
conține deja dezlegări utile asupra respectivei chestiuni de drept,
fiind eventual conturată chiar o jurisprudență constantă a Înaltei
Curți (situație în care, în orice caz, condiția noutății, în accepțiunea
reținută de noi, nu este îndeplinită). Totodată, față de dispozițiile
1 Ceea ce nu înseamnă antepronunțare, cum am arătat și noi și cum s‐a
reținut și în doctrină (M. Nicolae, loc. cit., p. 65).
351
exprese ale art. 519 alin. (1) NCPC, trebuie verificat dacă problema
de drept nu face deja obiectul unui recurs în interesul legii în curs
de soluționare1. Față de mențiunile cuprinse în unele hotărâri
prealabile, potrivit cărora Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție a comunicat că nici nu se află în pregătire un
astfel de recurs în interesul legii, considerăm că, atâta vreme cât
respectiva chestiune de drept nu este clarificată în jurisprudența
instanței supreme, simpla împrejurare că un subiect căruia legea îi
recunoaște calitate procesuală activă pentru formularea unui
recurs în interesul legii pregătește formularea unui atare recurs
nu împiedică în niciun fel formularea și soluționarea pe fond a
sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, care nu are
un caracter subsidiar față de recursul în interesul legii (cu excepția
situației în care un astfel de recurs a fost deja formulat), cele două
mecanisme de unificare având rațiuni diferite.
De vreme ce soluția de suspendare a judecății este, potrivit
art. 520 alin. (2) NCPC, o simplă consecință a sesizării Înaltei
Curți2, care nu este supusă niciunei căi de atac [art. 520 alin. (1)
NCPC], nici suspendarea nu poate fi atacată separat cu recurs, prin
derogare de la dispozițiile art. 414 NCPC.

1 Este, desigur, util și necesar să fie consultată și jurisprudența altor instanțe,
în măsura în care aceasta este accesibilă, precum și doctrina relevantă. În doctrina
franceză s‐a arătat astfel că „nu este misiunea Curții de Casație ca pe calea
procedurii reglementate de art. L. 151 – 1 din Codul organizării judiciare să dea
consultații jurisdicțiilor care se dispensează de consultarea lucrărilor din doctrină
și a repertoriilor de jurisprudență pentru a cunoaște soluțiile consacrate ale
dreptului pozitiv” – Ph. Waquet, notă la Cass. avis, 24 ianuarie 1994, Gaz. Pal. 27
februarie 2014, apud C. Puigelier, Temps et création jurisprudentielle, Ed. Bruylant,
Bruxelles, 2012, p. 68.
2 S‐a arătat că, dacă cererea de sesizare a instanței supreme a fost respinsă,
întrucât pe rolul acesteia se află deja un recurs în interesul legii cu privire la
aceeași problemă, pentru identitate de rațiune, ar trebui suspendată judecata (a
se vedea I. Deleanu, Tratat, 2013, vol. II, op. cit., p. 388), soluție pe care o
considerăm corectă și care s‐ar putea sprijini pe o interpretare extensivă și
teleologică a dispozițiilor art. 520 alin. (4) NCPC.
352
2.2.5. Efectele hotărârii prealabile
Precum în cazul recursului în interesul legii, am ales să nu
tratăm procedura de soluționare a sesizării, reglementată pe larg
de art. 520 NCPC și, în mod complementar și tranzitoriu, de
art. XIX din Legea nr. 2/2013, prin raportare la scopul demersului
nostru, de a investiga maniera în care judecătorul cauzei contri‐
buie la formularea unei reguli de drept interpretative, prin inter‐
mediul sesizării pentru dezlegarea unei chestiuni de drept printr‐o
hotărâre prealabilă.
În ceea ce privește efectele hotărârii, art. 521 alin. (3) NCPC
prevede că dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie
pentru instanța care a solicitat dezlegarea de la data pronunțării
deciziei, iar pentru celelalte instanțe, de la data publicării deciziei
în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Este firesc ca hotărârea interpretativă solicitată de instanța de
trimitere să fie obligatorie pentru aceasta de îndată ce Înalta Curte
de Casație și Justiție îi restituie dosarul, împreună cu un exemplar
al deciziei motivate, indiferent dacă această decizie a fost deja
publicată în Monitorul Oficial [în această privință urmează a fi
avute în vedere termenele prevăzute de art. 517 alin. (3), la care
art. 521 alin. (2) face trimitere]. De altfel, dispozitivul deciziei se
publică și pe pagina de internet a Înaltei Curți, la scurtă vreme
după pronunțare.
Pentru celelalte instanțe, care nu au sesizat instanța supremă,
ci, eventual, au suspendat cauzele similare în care se ridică aceeași
problemă de drept, potrivit art. 520 alin. (4) NCPC1, hotărârea este
obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial.
1 De vreme ce art. 520 alin. (4) NCPC nu face o precizare similară celei
regăsite în alin. (1), considerăm că încheierea prin care se dispune suspendarea
facultativă este supusă recursului, potrivit dreptului comun, întrucât trebuie
verificată îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru suspendare (respectiv
existența unei cauze similare, în care se ridică aceeași chestiune de drept ca cea
care formează obiectul unei sesizări aflate deja pe rolul Înaltei Curți de Casație și
Justiție).
353
Pentru aceleași considerente precum cele învederate în cazul
recursului în interesul legii, apreciem că instanțele care judecă alte
procese în care se ridică aceeași chestiune de drept nu pot face
abstracție de dispozitivul soluției publicate pe pagina de internet a
instanței supreme, ci trebuie să se conformeze dezlegării date,
chiar înainte ca aceasta să fie publicată în Monitorul Oficial. Doar
în măsura în care cunoașterea exactă a considerentelor este nece‐
sară pentru a aprecia incidența soluției în alte cauze pendinte
acestea vor fi amânate, respectiv va fi menținută suspendarea
dispusă potrivit art. 520 alin. (4) NCPC până la data publicării
deciziei în Monitorul Oficial.
Atât potrivit celor expuse de noi în cele ce precedă, cât și
potrivit jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție1, decizia
pronunțată are în vedere o chestiune de drept punctuală, în
circumstanțele unui anumit tip de cauză, și nu epuizează întreaga
problematică a unui text de lege, fiind, așadar, posibilă o nouă
sesizare a instanței supreme, în măsura în care aplicabilitatea
dezlegării anterioare unor circumstanțe semnificativ diferite face
obiectul unei îndoieli rezonabile – desigur, dacă aplicabilitatea
1 Reamintim că prin decizia nr. 20/2005 a ICCJ, Completul competent pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept (citată anterior), s‐a reținut că „întrebarea
formulată în cadrul procedurii prealabile trebuie să vizeze o chestiune de drept
punctuală, astfel încât soluția dată în această procedură să aibă în vedere numai
întrebarea respectivă, iar nu întreaga problematică a unui text de lege. În acest
sens există o deosebire esențială între procedura hotărârii prealabile şi recursul
în interesul legii: în primul caz se rezolvă o chestiune de drept punctuală, de care
depinde soluționarea pe fond a cauzei, în al doilea caz se rezolvă, de regulă, o
problemă de drept generică, de principiu.
În doctrină s‐a arătat că, în înțelesul legii, chestiunea de drept a cărei
lămurire se solicită trebuie să fie specifică, urmărind interpretarea punctuală a
unui text legal, fără a‐i epuiza înțelesurile sau aplicațiile; întrebarea instanței
trebuie să fie una calificată, iar nu generică şi pur ipotetică. În acelaşi timp,
chestiunea de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească inter‐
pretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare
neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidența şi, deci, aplicarea unor
principii generale ale dreptului, al căror conținut sau a căror sferă de acțiune sunt
discutabile”.
354
mutatis mutandis a aceleiași soluții este evidentă, sesizarea ar fi
inutilă și ar tergiversa inutil procesul.
Ca atare, este posibil ca instanța care judecă un proces în care
se ridică o problemă punctuală de drept referitoare la aceeași
normă juridică interpretată anterior cu putere obligatorie de către
Înalta Curte să constate că dezlegarea oferită nu se aplică în
circumstanțele concrete ale cauzei deduse judecății, având, așadar,
libertatea de a dezlega potrivit convingerii sale chestiunea de
drept nou‐ivită (ori să formuleze o nouă sesizare), în ambianța
concretă a speței deduse judecății. Procedând astfel, desigur că
instanța care judecă procesul va căuta să nu contrazică rațiunile
care au determinat pronunțarea soluției instanței supreme, atât
pentru a nu încălca obligativitatea nemijlocită a acesteia, cât și
pentru a asigura coerența raționamentului judiciar. Ca urmare,
noua soluție ar trebui să apară mai mult ca o dezvoltare a raționa‐
mentului instanței supreme, ca o adaptare a acestuia la noile
circumstanțe apărute (similar manierei în care procedează Curtea
de Justiție a Uniunii Europene când oferă, succesiv, răspunsuri
referitoare la același text din legislația europeană, în constelații
factuale și juridice diferite, raportându‐se mereu la jurisprudența
sa anterioară), și nu ca o reconsiderare radicală a soluției Casației,
cel puțin dacă nu au apărut argumente noi, convingătoare în acest
sens.
Cu privire la celelalte probleme care privesc efectele deciziei,
inclusiv consecințele nesocotirii hotărârii de principiu a Înaltei
Curți, facem trimitere la ceea ce am expus supra, subpct. 2.2.4., cu
privire la efectele deciziilor în interesul legii. Adăugăm însă că, de
lege ferenda, s‐a propus introducerea unui nou motiv de revizuire,
pentru ipoteza nesocotirii (sau, adăugăm noi, a greșitei înțelegeri
a) hotărârii prealabile chiar de către instanța de trimitere sau de
către altă instanță care ar pronunța o hotărâre definitivă, propu‐
nere la care subscriem1.
355
2.3. Unificarea practicii judiciare pe calea recursului în
casaţie. Schimbarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie și
Justiţie
S‐a arătat cu temei în doctrină1 și am expus și noi deja în cele
ce precedă că interpretarea și aplicarea unitară a legii trebuie
asigurate cel puțin în mare măsură, dacă nu în primul rând, prin
soluționarea recursului în casație de către Înalta Curte de Casație
și Justiție.
Potrivit art. 483 alin. (3) NCPC, recursul urmăreşte să supună
Înaltei Curți de Casație şi Justiție examinarea, în condițiile legii, a
conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
După cum s‐a arătat în doctrina franceză, textul echivalent
prevăzut de art. 604 C. pr. civ. fr. permite judecătorului Casației „să
creeze norma juridică”2, noțiune la care subscriem, întrucât consi‐
derăm că, prin interpretarea unei norme juridice preexistente,
judecătorul contribuie la limpezirea condițiilor în care își găsește
aplicarea și la conturarea conduitei impuse de dispoziția normei,
aducându‐și astfel aportul la crearea unei norme de drept com‐
plete, utilă destinatarilor legii.
Scopul recursului nu este rejudecarea fondului cauzei, ci de a
verifica în ce măsură hotărârea judecătorească pronunțată în
ultimul grad de jurisdicție în fond este conformă cu regulile de
drept aplicabile.
Cu toate că recursul „util” este exercitat de partea interesată,
pe această cale sunt deduse judecății Înaltei Curți probleme de
drept a căror importanță depăşeşte sfera cauzei în care s‐au ivit.
Competența aparține Înaltei Curți de Casație şi Justiție, întrucât
aceasta trebuie să asigure aplicarea corectă a legii de către toate
instanțele de pe teritoriul țării, respectiv unitatea jurisprudenței,
ca un corolar necesar al unității legislației.
1 Spre exemplu, a se vedea: Gh.‐L. Zidaru, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae
(coord.), Noul Cod de procedură civilă…, op. cit., pp. 292‐293; M. Nicolae, loc. cit.,
p. 71.
2 A se vedea C. Puigelier, op. cit., p. 25.
356
Recursul în casație previne apariția unei practici judiciare
neunitare, dând posibilitatea Curții de Casație să „spună dreptul”
şi să arate care este interpretarea de urmat de către instanțele de
fond. În principiu, acestea se vor conforma deciziei Curții de Casație,
ca urmare a autorității pe care această înaltă instanță trebuie să o
aibă, dar şi pentru a evita o casare a deciziei lor de către instanța
supremă, în cazul în care ar ignora jurisprudența acesteia. În mă‐
sura în care au caracter unitar şi constant1, deciziile Casației deter‐
mină, aşadar, unificarea şi previzibilitatea jurisprudenței, ceea ce
contribuie în cele din urmă la scăderea numărului litigiilor2.
Desigur, în condițiile art. 501 alin. (1) NCPC, în caz de casare,
hotărârile instanțelor de recurs sunt obligatorii pentru judecătorii
fondului (indiferent dacă s‐a dispus casarea cu trimitere ori cu
reținere, după distincțiile prevăzute de art. 497 și art. 498 NCPC),
însă această dispoziție nu epuizează decât la prima vedere efectele
obligatorii ale deciziei instanței de recurs, întrucât jurisprudența
instanței de recurs de drept comun – care este Înalta Curte de
Casație și Justiție – trebuie să fie unitară și previzibilă, fixându‐se,
prin repetare, asupra unei soluții constante3, care se impune apoi
prin forța autorității instanței supreme și celorlalte instanțe jude‐
cătorești, precum și tuturor justițiabililor.
1 Importanța unei jurisprudențe constante a Curții de Casație a fost reliefată
şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Beian c. României,
hotărârea din 6 decembrie 2007, disponibilă pe www.echr.coe.int.
2 A se vedea și V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod
de procedură civilă…, op. cit., pp. 1101‐1106, cu ample și judicioase considerații,

inclusiv critice, la adresa prea numeroaselor excepții de la dreptul de recurs, care
exclud materii litigioase întregi de la controlul de legalitate pe calea recursului;
Gh.‐L. Zidaru, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă…,
op. cit., p. 290.
3 În acest sens, s‐a arătat că acumularea unor decizii secvențiale de același
fel este creatoare de jurisprudență constantă și, prin aceasta, de drept. Spre
deosebire de sistemul anglo‐saxon, în care o singură hotărâre are valoarea unui
precedent, în dreptul francez se vorbește despre jurisprudență „constantă” chiar
dacă nu criteriul cantitativ este cel neapărat relevant, existând decizii considerate
de principiu care, prin ele însele, constituie o veritabilă „jurisprudență constantă”
și a căror reconsiderare ar echivala cu schimbarea unui precedent judiciar.
În acest sens, a se vedea C. Puigelier, op. cit., pp. 48‐49.
357
Constatăm însă că dispozițiile menționate nu sunt singurele
norme de drept pozitiv care conferă recursului (în casaţie) o funcţie
jurisprudenţială.
Astfel, potrivit art. 493 alin. (6) NCPC, referitor la procedura
de filtrare a recursurilor, Dacă raportul apreciază că recursul este
admisibil şi toți membrii sunt de acord, iar problema de drept care
se pune în recurs nu este controversată sau face obiectul unei juris
prudenţe constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul se
poate pronunța asupra fondului recursului, fără citarea părților,
printr‐o decizie definitivă, care se comunică părților. În soluțio‐
narea recursului instanța va ține seama de punctele de vedere ale
părților formulate potrivit alin. (4).
Așadar, textul introduce criteriul jurisprudenţei constante a
Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie pentru a permite soluționarea
recursului într‐o manieră simplificată, în care contradictorialitatea
și „ascultarea” părților sunt asigurate într‐o procedură scrisă, pe
care o socotim pe deplin compatibilă cu exigențele Constituției
României și ale Convenției europene a drepturilor omului.
Alternativ, recursul poate fi soluționat direct în procedura
filtrului atunci când problema de drept „nu este controversată”,
întrucât soluția se impune în afara unei îndoieli rezonabile, chiar
dacă ea nu face încă obiectul unei jurisprudenţe constante a
instanței supreme. Soluția se regăsește și în cuprinsul art. L. 431 – 1
alin. (2) teza I din Codul de organizare judiciară francez1.
În al doilea rând, art. 519 NCPC, în interpretarea pe care am
reținut‐o deja pe larg în cadrul pct. 3 al prezentei secțiuni, prevede
că o chestiune de drept este nouă în condițiile în care asupra ei
Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat pe calea recursului în
casație ori printr‐o altă decizie cu caracter de principiu (asupra
recursului în interesul legii ori asupra sesizării pentru dezlegarea
unei chestiuni de drept), în doctrină arătându‐se, cu temei, că pe
această cale legiuitorul a ridicat hotărârile Înaltei Curți la rangul
unor veritabile precedente judiciare, obligând instanțele la
1 Disponibil pe www.legifrance.gouv.fr (pagină vizitată la data de
12 septembrie 2015).
358
cunoașterea practicii instanței supreme1, însă reiterăm, în acest
context, că cerința cunoașterii și respectării propriei jurisprudențe
îi privește în primul rând pe judecătorii Înaltei Curți, care nu se
pot comporta ca simpli judecători ai unor spețe particulare, con‐
trazicând jurisprudența altor completuri ori chiar propria jurispru‐
dență dintr‐o perioadă anterioară, cel puțin nu fără a discuta temei‐
nic motivele care au determinat revirimentul jurisprudențial.
În fine, dar nu în ultimul rând, art. 25 din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară prevede că „Înalta Curte de Casație și
Justiție se constituie în Secții Unite pentru: (…) b) soluționarea, în
condițiile prezentei legi, a sesizărilor privind schimbarea jurispru‐
denței Înaltei Curți de Casație şi Justiție; (…)”. Totodată, potrivit
art. 26, dacă o secție a Înaltei Curți de Casație şi Justiție consideră
că este necesar să revină asupra propriei jurisprudențe, întrerupe
judecata şi sesizează Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație şi
Justiție, care judecă cu citarea părților din dosarul a cărui judecată
a fost întreruptă. După ce Secțiile Unite s‐au pronunțat asupra
sesizării privind schimbarea jurisprudenței, judecata continuă2.
În ceea ce ne privește, considerăm că respectarea întocmai a
acestui text de lege ar presupune ca, odată ce un complet al Înaltei
Curți de Casație și Justiție a statuat asupra unei probleme de drept,
dezlegarea respectivă să aibă efecte obligatorii pentru celelalte
completuri (indiferent de secție) ale Înaltei Curți, sub rezerva
situației în care acestea pun în discuția părților posibila schimbare
a propriei jurisprudențe și se desesizează în favoarea Secțiilor
Unite.
Desigur, se cunoaște foarte bine că acest mecanism legislativ –
de altfel, folosit într‐o manieră discutabilă în anul 1995, când s‐a
decis pe această cale că instanțele judecătorești n‐ar fi competente
1 În acest sens, a se vedea M. Nicolae, loc. cit., p. 61.
2 Cu referire la acest mecanism, similar unei chestiuni prejudiciale, s‐a arătat
că pe această cale se pronunță o soluție de principiu prin care nu se „creează”
drept, ci se confirmă ori, după caz, se reconsideră interpretarea unei norme în
vigoare, astfel încât să existe un reper pentru aplicarea unitară a legii. În acest
sens, a se vedea I. Deleanu, S. Deleanu, Jurisprudenţa și revirimentul jurispru
denţial. Eseu, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 90.
359
să soluționeze litigiile referitoare la restituirea caselor naționa‐
lizate ori confiscate de regimul comunist, ceea ce a deschis calea
unor recursuri în anulare a căror admitere a determinat ulterior
condamnarea României pentru încălcarea art. 6 par. 1 din
Convenția europeană a drepturilor omului și a art. 1 din Protocolul
adițional nr. 1 la Convenție1; notăm că asupra criticabilei decizii
din anul 1995, Secțiile Unite au revenit pe aceeași cale, în anul
1998 – nu mai este uzitat, fiind căzut în prezent în desuetudine.
Totodată, ar fi vădit contradictoriu ca reforma înfăptuită prin
Legea nr. 202/2010 și noul Cod de procedură civilă, amendat
(temporar) prin Legea nr. 2/2013 cu privire la componența
formațiunilor jurisdicționale care soluționează recursurile în inte‐
resul legii și sesizările pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,
pe calea hotărârilor prealabile să nu fie extinsă și asupra art. 26
din Legea de organizare judiciară, soluția sesizării Secțiilor Unite
fiind greoaie și ineficientă.
Așadar, de lege ferenda, propunem ca sesizarea pentru schim‐
barea jurisprudenței Înaltei Curți să fie reglementată în detaliu,
urmând să intervină atunci când completul de judecată din cadrul
instanței supreme constată că asupra unei probleme de drept
deduse soluționării pe calea recursului (util, în casație) există deja
și alte decizii ale Înaltei Curți, iar completul de judecată apreciază
că trebuie examinată posibilitatea (în acest stadiu preliminar al
examinării pricinii, necesitatea schimbării jurisprudenței nu poate
fi afirmată în mod peremptoriu) schimbării jurisprudenței ante‐
rioare, caz în care, după ascultarea părților, ar urma să se dese‐
sizeze în favoarea unei formațiuni jurisdicționale extinse, alcătuită
într‐o manieră similară celei prevăzute de art. 520 alin. (6) și (8)
NCPC – respectiv, în prezent, de art. XIX din Legea nr. 2/2013, care
ar urma să decidă asupra schimbării jurisprudenței printr‐o
decizie motivată, cu caracter de principiu, și care ar urma să fie
obligatorie pentru judecătorii Curții (a fortiori, și pentru celelalte
instanțe judecătorești). Desigur, pentru a nu permite osificarea
1 A se vedea, pentru detalii, hotărârea CEDO în cauza Brumărescu c.
României, disponibilă pe www.echr.coe.int.
360
jurisprudenței și închiderea acesteia în fața evoluției gândirii
juridice și a realităților sociale, ar urma să fie posibilă sesizarea
aceleiași formațiuni jurisdicționale extinse de către completurile
Înaltei Curți, atunci când se ivesc motive ori elemente noi, de
natură să determine reconsiderarea soluției anterioare.
Pentru identitate de rațiune, de lege ferenda, o atare proce‐
dură ar putea să fie aplicabilă și atunci când un complet al Înaltei
Curți de Casație și Justiție consideră motivat că ar urma să fie
reconsiderată o decizie de principiu, în interesul legii ori pentru
dezlegarea unei chestiuni de drept, fiind, după noi, de neconceput
ca aceste soluții să fie fixate pentru eternitate, fără a permite o
evoluție jurisprudențială, ci doar amendarea lor pe cale legislativă.

2.4. Condiţiile revirimentului jurisprudenţial
Schimbarea jurisprudenței anterioare a unei instanțe judecă‐
torești – indiferent că aceasta este Înalta Curte de Casație și Justiție
ori altă instanță, cerințele coerenței, predictibilității fiind aplica‐
bile tuturor instanțelor – poate avea loc fie în cazul în care, pe
temeiul unor argumente necunoscute ori luate în considerare
într‐o manieră insuficientă la pronunțarea hotărârilor anterioare,
acestea se vădesc a fi fost eronate, fie în cazul în care intervin ele‐
mente noi, care determină reconsiderarea soluțiilor anterioare.
Aceste elemente noi pot consta fie într‐o modificare legislativă,
fie în hotărâri ale Curții de Justiție a Uniunii Europene sau ale Curții
Europene a Drepturilor Omului, care sunt de natură să determine
reconsiderarea unei practici judiciare anterioare, întrucât statuează
într‐o manieră diferită asupra unor probleme de drept ori oferă
standarde de apreciere diferite. Este posibil un reviriment jurispru‐
dențial și doar pentru că, pur și simplu, într‐o cauză concretă sunt
învederate argumente care nu au fost supuse până la acel moment
dezbaterii în cazuri precedente de aceeași natură1.
1 Într‐una dintre cele mai relevante lucrări despre gândire se arată,
folosindu‐se pentru demonstrație modele geometrice, că o informație nouă poate
recompune toată argumentația. A se vedea, în acest sens, E. de Bono, Lateral
Thinking, Penguin Books, 1990, pp. 30‐33.
361
De aici rezultă că schimbarea jurisprudenței nu trebuie să se
petreacă fără o justificare pertinentă, iar o atare justificare nu se
poate regăsi decât în cuprinsul hotărârii judecătorești prin care se
trece la înfăptuirea revirimentului (hotărâre care, mai ales dacă nu
aparține instanței supreme, poate rămâne izolată, așadar, ea tre‐
buie să fie suficient de persuasivă pentru a înfăptui o veritabilă
reorientare a practicii altor instanțe). Ca urmare, schimbarea de
jurisprudență nu poate fi tacită, ci trebuie să fie întotdeauna expli‐
cită, asumată și clar motivată, cu referire la soluțiile anterioare
într‐un sens diferit (nu neapărat de‐a dreptul contrar) și la moti‐
vele care au determinat reconsiderarea soluției anterioare.
S‐ar putea obiecta că jurisprudența nu constituie izvor de
drept, precedentele hotărâri neavând, oricum, putere obligatorie,
iar citarea unei practici judiciare anterioare ar fi contrară filosofiei
dreptului continental [am adăuga noi: îndeosebi de sorginte
franceză, exprimată de celebrul art. 4 C. civ. Napoléon, preluat de
art. 5 C. civ. 1864 și de art. 5 alin. (4) NCPC în vigoare, întrucât,
spre exemplu, în doctrina și jurisprudența germană se vorbește în
mod curent despre Richterrecht, adică despre dreptul creat de
judecător1]. Credem însă că această obiecție este falsă, întrucât,
deși jurisprudența nu constituie un izvor principal de drept, ea are
o însemnată contribuție la precizarea conținutului normei juridice,
contribuind astfel la articularea ei completă și, prin aceasta, la cre‐
area dreptului în vigoare, or, acest obiectiv nu poate fi atins într‐o
manieră concordantă cu exigențele unui stat de drept, dacă juris‐
prudența nu are caracter predictibil, coerent, constant și unitar.
Chiar și în dreptul francez s‐a reținut recent, într‐un amplu
raport dedicat revirimentului de jurisprudență, îndeosebi sub
aspectul retroactivității acestuia (întocmit la solicitarea Curții de
Casație franceze), că „sistemul juridic francez a evoluat suficient
de mult pentru a se putea admite fără prea mari discuții că juris‐
prudența este sursă de reguli de drept, care necesită instituirea
unui regim și a unui control care până recent erau imposibile din
1 A se vedea, spre exemplu, B. Rüthers, C. Fischer, Rechtstheorie (Teoria
dreptului), ed. a 5‐a, Ed. C.H. Beck, München, 2010, p. 159 și urm.
362
cauza ficțiunii potrivit căreia în dreptul francez nu există o putere
creatoare a judecătorului” (trad. ns.)1. Așadar, recunoscându‐se
puterea creatoare a jurisprudenței, se ridică cu pregnanță și pro‐
blema (ne)retroactivității regulilor de drept edictate pe cale juris‐
prudențială, în măsura în care acestea se schimbă de la data actelor
și faptelor juridice care formează obiectul judecății, cu consecințe
asupra evaluării liceității unui act sau fapt și, prin aceasta, asupra
drepturilor și obligațiilor părților.
Interpretarea unei norme juridice prin ipoteză existente la
data actelor sau faptelor litigioase are caracter declarativ, instanța
judecătorească fiind ținută să deceleze sensul respectivelor norme
la data faptelor care au ocazionat litigiul. În măsura în care juris‐
prudența, cu privire la interpretarea și aplicarea unei norme juri‐
dice, evoluează, astfel încât soluția dată potrivit noii concepții ar fi
diferită de soluția dată unor litigii similare în trecut, la prima
vedere nu există retroactivitate, întrucât, printr‐o ficțiune, practica
judiciară nu face altceva decât să „descopere” înțelesul preexistent
al prescripției normative2. Dacă însă destinatarii legii și‐au con‐
format conduita regulilor de drept, astfel cum acestea erau inter‐
pretate în jurisprudența cunoscută la data respectivei conduite, o
reinterpretare a acesteia în lumina noii jurisprudențe ridică pro‐
bleme similare retroactivității, întrucât există riscul atingerii în‐
crederii legitime într‐o anumită soluție, precum și drepturilor
legalmente dobândite prin raportare la aceasta.
1 A se vedea Les revirements de jurisprudence. Rapport remis à Monsieur le
Premier Président Guy Canivet, Groupe de travail présidé par Nicolas Molfessis,
Ed. Lexis Nexis, Paris, 2005, p. 4 (lucrare citată în continuare „Les revirements…”).
2 Astfel, în jurisprudența Curții de Casație franceze s‐a reținut că exigențele
securității juridice și protejării încrederii legitime nu pot fi invocate pentru a se
recunoaște un drept câștigat la o interpretare jurisprudențială cu caracter
constant, evoluția acesteia fiind de domeniul prerogativelor judecătorului privind
aplicarea legii – în acest sens, a se vedea Cass. 2è civ., hotărârea din 8 aprilie 2004;
aplicarea de către judecătorii de fond a unei interpretări jurisprudențiale
inexistente la data introducerii acțiunii nu este contrară art. 6 par. 1 din
Convenția europeană a drepturilor omului – Cass. Soc., hotărârea din 28 ianuarie
2004, toate apud Les revirements…, p. 11; pentru o abordare similară, a se vedea
I. Deleanu, S. Deleanu, op. cit., pp. 156‐158.
363
Cu alte cuvinte, cunoașterea practicii judiciare anterioare și
ralierea ori, după caz, îndepărtarea motivată de aceasta sunt
cerințe firești, a căror îndeplinire nu poate fi obiectivată altfel
decât prin reflectarea ei în conținutul hotărârii judecătorești, la a
cărei motivare în drept judecătorul trebuie să aibă în vedere –
desigur, în măsura strict necesară dezlegării cauzei, iar nu într‐o
manieră școlărească, supraabundentă și prolixă, fiind de evitat
îndeosebi reluarea unor principii și soluții consacrate, de nimeni
contestate; asemenea ,,umpluturi” nu sunt utile nimănui – nu doar
textele de drept pozitiv aplicabile, ci și jurisprudența relevantă și,
dacă este cazul, chiar și doctrina, acolo unde problemele de drept
dificile ori controversate reclamă inclusiv citarea și discutarea
opiniilor doctrinare. Adoptând această premisă, este de la sine
înțeles că orice schimbare a jurisprudenţei proprii nu poate avea loc
tacit, fără o motivare – eventual, în speranţa că va trece
neobservată –, ci trebuie să conţină o justificare temeinică1.
1 În practica judiciară s‐a reținut, adițional față de considerentele referitoare
la nelegalitatea propriu‐zisă a încheierii recurate, că „această soluție contravine

practicii constante în această materie a Tribunalului București și a Curții de Apel
București, fără ca această schimbare a practicii să fie motivată, prin referire
explicită la elementele noi care au condus la reconsiderarea practicii anterioare
(care nu poate fi trecută sub tăcere, ca și cum nu ar fi existat), ori o atare manieră
de a proceda pune în discuție principiul securității raporturilor juridice, care
impun predictibilitatea practicii judiciare. Astfel, chiar dacă jurisprudența nu
constituie izvor de drept, practica aceleiași instanțe asupra unei probleme ivite în
mod frecvent și căreia i s‐a dat constant o anumită soluție nu trebuie să se
schimbe fără o temeinică motivare a revirimentului survenit” (C. Ap. București,
s. a VIII‐a cont. adm. fisc., dec. nr. 44/A din 31 iulie 2015, nepublicată).
Pentru un exemplu în care un astfel de reviriment al practicii proprii a fost
motivat corespunzător, a se vedea C. Ap. Cluj, s. I civ., dec. nr. 1555/A din 28 iulie
2015 (nepublicată), prin care s‐au reținut următoarele: „în cauze similare, unul
din membrii completului de judecată s‐a pronunțat în sensul respingerii unui
astfel de apel, verificând condițiile de fond ale hotărârii arbitrale, mai exact,
efectuând, în apel, verificările făcute de prima instanță, aşa cum rezultă din
decizia civilă nr. 30/8.01.2015, pronunțată în dosarul nr. 5776/117/2014 al
acestei instanțe. În acel apel, însă, creditoarea a invocat motive ce țineau de
existența convenției arbitrale şi dovada comunicării acesteia, fără a pune în
discuția instanței considerentele invocate în prezentul apel, respectiv că lipsa
convenției arbitrale şi necitarea debitoarei în procedura arbitrală nu pot constitui
364
O asemenea cerință nu este doar una formală, întrucât nece‐
sitatea motivării explicite a schimbării jurisprudenței obligă jude‐
cătorii să reflecteze aprofundat asupra motivelor care o determină
și constituie, astfel, un exercițiu de responsabilitate. Cresc, astfel,
șansele unui just echilibru între necesitatea stabilității, predicti‐
bilității și (deci) a repetabilității jurisprudenței, pe de o parte, și
necesitatea evoluției acesteia, a adaptării la noile realități legis‐
lative, precum și la nivelul actual al gândirii juridice, exprimat în
argumentele aduse de părți și de avocații acestora și în stadiul
literaturii de specialitate.
Am mai adăuga că nu este misiunea primordială a practicii
judiciare să elaboreze teorii și concepte juridice, ci misiunea doc‐
trinei, care trebuie să furnizeze jurisprudenței aparatul conceptual
pentru articularea unor soluții coerente, utile social și de înaltă
ținută științifică. De aici rezultă, după noi, necesitatea unui studiu
obiect al controlului judiciar în procedura învestirii cu formulă executorie a
hotărârii arbitrale, ci doar în cadrul unei acțiuni în anularea hotărârii arbitrale.
De altfel, acelaşi membru al completului de judecată a pronunțat o hotărâre
în acest sens, este vorba despre sentința civilă nr. 104/16.10.2014, pronunțată în
dosarul nr. 284/33/2014*, prin care a anulat o hotărâre arbitrală şi a trimis cauza
spre soluționare Judecătoriei Cluj‐Napoca, pe motiv că nu a existat o convenție
arbitrală, iar lipsa acesteia nu a putut fi invocată de către debitor în procedura
arbitrală, pentru că nu a fost citat.
Aşadar, în acest dosar, pentru prima oară urmează a fi analizat de acest
complet motivul de apel referitor la posibilitatea instanței sesizate cu o cerere de
învestire cu formulă executorie de a analiza valabilitatea convenției arbitrale şi
îndeplinirea procedurii de citare a debitoarei în procedura arbitrală, pentru a
putea invoca lipsa unei astfel de convenții.
Analizând acest motiv, instanța înțelege să‐şi reconsidere jurisprudența şi să
aprecieze că un astfel de apel este fondat, întrucât textul art. 6401 alin. 3 C. pr. civ.,
devenit în urma republicării art. 641 alin. 3 C. pr. civ., permite instanței de apel să
verifice doar condițiile de formă cerute de lege pentru a fi titlu executoriu, care
sunt întrunite în speță, hotărârea fiind redactată cu respectarea dispozițiilor
art. 603 C. pr. civ., neexistând alte cerințe prevăzute de lege într‐o astfel de
procedură, cele două invocate de prima instanță putând constitui obiect al
controlului judiciar doar pe calea acțiunii în anularea hotărârii arbitrale, în
temeiul art. 608 Cod pr. civ., aşa cum Curtea de Apel Cluj, într‐o altă compunere, a
apreciat prin decizia civilă nr. 467 din 16 martie 2015, pronunțată în dosarul
nr. 5741/117/2014”.
365
mult mai atent, mai aprofundat şi, totodată, mai critic al jurispru‐
denței, precum și o mult mai intensă documentare a judecătorilor
înainte de pronunțarea hotărârii, cel puțin asupra unor chestiuni
cu caracter de noutate.
Trebuie menționat, totodată, faptul evident că o bună cunoaș‐
tere a practicii judiciare – fără de care nu se poate vorbi nici de
jurisprudență constantă, nici de reviriment, ci despre o înșiruire
mai mult sau mai puțin întâmplătoare de soluții similare ori dife‐
rite asupra aceleiași chestiuni – presupune o mult mai bună reper‐
toriere și difuzare a jurisprudenței instanțelor judecătorești, inclu‐
siv a judecătoriilor, tribunalelor și a curților de apel, îndeosebi
prin organizarea și actualizarea constantă a unor baze de date care
să permită identificarea facilă a soluțiilor pronunțate asupra unor
probleme de drept similare. Din acest punct de vedere, finalitatea
reală a demersurilor anunțate ori întreprinse până în prezent lasă
foarte mult de dorit și credem că o reorientare a tuturor instan‐
țelor spre transparență și spre publicarea propriilor hotărâri este
o premisă indispensabilă a oricărei schimbări. Mai departe, o
indexare și o preluare a acestora în baze de date de nivel național,
publice sau/și private, excedează atribuțiilor unei instanțe şi
constituie o chestiune de politică publică în domeniul justiției.
Notăm că, recent, Consiliul Superior al Magistraturii a adoptat
Hotărârea nr. 148/2015, prin care s‐a aprobat procedura întâl‐
nirilor trimestriale în care sunt dezbătute problemele de drept
care generează practică neunitară1, prin care se încearcă standar‐
dizarea procedurii de selecție a problemelor de drept controver‐
sate în practica judiciară, de sintetizare, de dezbatere a acestora în
adunarea generală a judecătorilor instanței și de discutare a res‐
pectivelor probleme în cadrul întâlnirilor trimestriale ale președinților
1 Disponibilă pe http://www.csm1909.ro (http://www.csm1909.ro/csm/
linkuri/02_04_2015__73191_ro.pdf, pagină vizitată la 12 septembrie 2015), adop‐
tată pentru transpunerea în practică a dispozițiilor art. 261‐265 din Regulamentul
de ordine interioară al instanțelor judecătorești, adoptat prin Hotărârea CSM
nr. 387/2005, cu modificările (multiple) ulterioare, disponibil pe http://www.csm
1909.ro/csm/linkuri/03_08_2015__75518_ro.pdf (pagină vizitată la 12 septem‐
brie 2015).
366
secțiilor curților de apel, în respectiva procedură fiind implicat și
Institutul Național al Magistraturii.
Fără a intra în detaliile acestei reglementări metodologice
destul de laborioase, rețin atenția dispozițiile art. 1 pct. 7, potrivit
cărora referatele privind problemele de drept dezbătute în cadrul
adunării trimestriale a judecătorilor din raza curții de apel (în
funcție de specializarea pe materii) vor conține o propunere de
soluție (completată, eventual, cu argumentele suplimentare ori,
dimpotrivă, cu soluții contrare argumentate, comunicate de alți
judecători), urmând ca soluția supusă la votul judecătorilor pre‐
zenți la întâlnire să fie considerată „însușită ca practică unitară la
nivelul instanțelor din circumscripția curții de apel” și să fie „con‐
semnată, împreună cu argumentele care o susțin, în minuta întâl‐
nirii profesionale” [art. 1 pct. 7 alin. (4)].
Considerăm că, deși aceste demersuri administrative de dece‐
lare a unei soluții unice asupra unei probleme de drept la nivelul
instanței respective se pot dovedi utile, îndeosebi din perspectiva
dialogului între judecătorii instanței pe care se presupune că ar
trebui să‐l genereze ori să‐l stimuleze, de lege lata, soluția însușită
de majoritatea judecătorilor nu poate fi considerată obligatorie
pentru judecătorii care nu aderă la aceasta și își mențin – desigur,
motivat, fiind de preferat ca opinia majoritară să fie discutată
explicit și înlăturată argumentat, dacă este cazul – propria părere
în domeniu, abaterea de la soluțiile reținute în aceste minute
neputând fi catalogată drept abatere disciplinară, spre deosebire
de situația reglementată de art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004
privind statutul judecătorilor și procurorilor, text potrivit căruia
constituie abatere disciplinară nerespectarea deciziilor Curţii
Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii. Nici nu ar
putea fi altfel, de vreme ce legea nu conferă caracter obligatoriu
acestor minute și nici nu există o procedură jurisdicțională care să
conțină garanțiile necesare unui proces de reflecție și de statuare
jurisdicțională cu caracter de principiu, precum, spre exemplu,
art. 520 NCPC.
367
Prin urmare, valoarea minutelor care conțin soluții preco‐
nizate pentru unificarea practicii judiciare nu poate fi decât una
orientativă și rezidă atât în argumentele juridice reținute, cât și în
necesitatea disciplinei jurisdicționale în cadrul aceleiași instanțe,
necesitate care nu poate fi negată, dar care trebuie înfăptuită, cu
precădere, prin consultări sistematice, cu caracter periodic, între
judecătorii care judecă în aceleași materii în cadrul aceleiași
instanțe ori al diferitelor instanțe aflate într‐un raport ierarhic
(dialogul între judecătorii de fond și cei de control judiciar, azi
adesea inexistent, fiind deosebit de util), pe baza unei temeinice
documentări prealabile și, mai ales, a disponibilității spre dialog.

2.5. Concluzii
De lege lata, noul Cod de procedură civilă prevede mai multe
mecanisme de unificare a practicii judiciare de către Înalta Curte
de Casație și Justiție, în acord cu misiunea sa constituțională de a
asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele
judecătorești [art. 126 alin. (2) din Constituție], respectiv soluțio‐
narea – ca regulă care comportă însă prea numeroase excepții –
recursului în casație [art. 483 alin. (2) NCPC], a recursului în inte‐
resul legii (art. 514 și urm. NCPC) și, cu titlu de noutate, sesizările
în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept (art. 519 și urm. NCPC), mecanism menit
să prevină apariția practicii judiciare neunitare asupra unei ches‐
tiuni de drept noi, cu relevanță pentru soluționarea unui litigiu în
curs de judecată.
Noua reglementare constituie astfel, cu toate insuficiențele
(îndeosebi limitarea mult prea drastică a hotărârilor susceptibile
de recurs) și ambiguitățile sale (e.g., referitoare la condițiile noutății
și legăturii cu soluționarea cauzei pe fond, instituite de art. 519
NCPC), un incontestabil progres.
De lege ferenda, se impune amendarea dispozițiilor art. 519
NCPC în sensul eliminării sintagmei „pe fond”, pentru a include fără
echivoc în sfera de aplicare a textului și chestiunile de drept
368
procesual, indiferent dacă acestea au sau nu legătură cu fondul
cauzei. Totodată, apreciem că este necesară extinderea sferei hotă‐
rârilor susceptibile de recurs, în primul rând prin ieșirea din
vigoare a limitărilor adiționale prevăzute de art. XVIII alin. (2) din
Legea nr. 2/2013 față de dispozițiile art. 483 alin. (2) NCPC, dar și
prin amendarea acestora din urmă. Spre exemplu, în condițiile în
care Înalta Curte de Casație și Justiție este sesizată în mod repetat
cu recursuri în interesul legii și cu sesizări pentru pronunțarea
unor hotărâri prealabile în domeniul dreptului muncii și al asigu‐
rărilor sociale, ar fi poate util ca legiuitorul să prevadă cel puțin
anumite categorii de cauze importante din această materie care să
fie susceptibile de recurs, urmând a fi instituit un complet spe‐
cializat în cadrul uneia dintre secțiile civile. În acest mod, s‐ar
asigura și cunoașterea curentă a problemelor de drept specifice
acestor domenii, cunoaștere necesară pentru pronunțarea unor
hotărâri de principiu juste.
Totodată, se impune revizuirea mecanismului de schimbare a
jurisprudenței, prevăzut în prezent de art. 25 lit. b) și de art. 26 din
Legea de organizare judiciară, în sensul detalierii condițiilor în
care suntem în prezența unei schimbări de jurisprudență – respec‐
tiv când completul de judecată intenționează să se abată de la o
interpretare a unei reguli de drept, anterior reținută de alt complet
sau, după caz, de alte completuri ale Înaltei Curți –, al instituirii unei
formațiuni jurisdicționale mai restrânse și a unei proceduri de
soluționare detaliate, după modelul art. 520 NCPC. În acest fel, s‐ar
completa dispozițiile legale existente deja în prezent, care tind să
recunoască deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție o valoare
jurisprudențială.
În fine, conștientizarea și asumarea practică a rolului creator
de drept al jurisprudenței presupune nu doar o bună cunoaștere a
hotărârilor pronunțate în aceeași materie (sens în care este
necesară o mai bună publicare și difuzare și o structurare tematică
a hotărârilor judecătorești, în cuprinsul unor baze de date actua‐
lizate în permanență și accesibile la nivel național), ci și motivarea
explicită și detaliată a schimbării jurisprudenței, atât prin raportare
369
la propriile soluții anterioare, cât și prin raportare la soluțiile altor
instanțe judecătorești.
Am reținut, astfel, că schimbarea jurisprudenței poate avea loc
în temeiul unor argumente noi, neavute în vedere la momentul
pronunțării hotărârilor anterioare, ori al unor elemente noi, care
pot consta fie într‐o modificare legislativă, fie în hotărâri ale Curții
de Justiție a Uniunii Europene sau ale Curții Europene a Drepturilor
Omului, care sunt de natură să determine reconsiderarea unei
practici judiciare anterioare.
370
Postfaţă
În cuprinsul introducerii, am arătat că ne propunem tratarea
rolului judecătorului dintr‐o perspectivă nouă, anume din pers‐
pectiva principiilor diriguitoare ale procesului civil, care deter‐
mină o anumită manieră de a concepe și reglementa prerogativele
judecătorului.
Astfel, principiul fundamental al procedurii civile, cel al dispo‐
nibilității, limitează în mod firesc prerogativele judecătorului, care
este ținut, de regulă, să se pronunțe numai în limitele învestirii sale,
dar principiul este, la rândul său, limitat de prerogativele jude‐
cătorului referitoare la stabilirea calificării juridice exacte și apli‐
carea normelor juridice incidente (iura novit curia).
Totodată, contradictorialitatea dezbaterilor constituie un fir
călăuzitor al întregii proceduri civile, judecătorul apărând ca un
partener al părților și avocaților ori, după caz, al consilierilor juri‐
dici care le asistă sau le reprezintă, iar nu ca o entitate supraordo‐
nată, netransparentă și imprevizibilă. Dimpotrivă, noile dispoziții
procedurale sunt menite să încurajeze și să oblige chiar jude‐
cătorul să aibă o conduită transparentă și să pună în discuția păr‐
ților chestiunile de fapt și de drept pe care le consideră relevante
pentru soluționarea cauzei. În același sens, părților le revin obli‐
gații semnificative pentru asigurarea unei contradictorialități efec‐
tive și a unei loialități procesuale rezonabile, noul Cod căutând să
limiteze, pe cât posibil, manevrele dilatorii ori surprinderea celor‐
lalți participanți la proces.
În materie probatorie, noua reglementare asigură un echilibru
just între obligațiile părților referitoare la propunerea și adminis‐
trarea probelor, pe de o parte, și necesitatea aflării adevărului, la
nevoie prin ordonarea probelor necesare, chiar din oficiu, pe de
altă parte. Se regăsește și în acest context filosofia noului Cod,
Postfaţă
371
aceea a unui judecător implicat activ în dezbateri, pentru a im‐
prima un curs previzibil și echitabil procesului civil, întrucât, în
cazul în care constată că probatoriul administrat este insuficient,
judecătorul este obligat să pună în dezbaterea părților suplimen‐
tarea probatoriului, neputându‐le surprinde abia prin hotărârea
pronunțată.
În fine, în ultimul capitol am analizat problema delicată a rolu‐
lui judecătorului în crearea legii, conturând câteva direcții care tre‐
buie avute în vedere la interpretarea regulilor de drept aplicabile.
Totodată, am arătat că, în concepția noastră, sistemul de valori al
judecătorului, dorința sa de adevăr și de înfăptuire a dreptății,
disponibilitatea spre dialog și spre acceptarea diversității, căutarea
echilibrului și soluției juste pentru interesele aflate în conflict sunt
elemente cardinale care îl determină pe judecător să acționeze nu
ca un tehnician impersonal, ci ca un gardian al valorilor fundamen‐
tale ale societății și ale statului de drept, al egalității tuturor per‐
soanelor în fața legilor.
Înfăptuind justiția, judecătorul nu trebuie să se substituie
legiuitorului, să acționeze discreționar, însă poate și trebuie să
conștientizeze rolul creator al jurisprudenței, chemată să supli‐
nească lacunele legislative, să precizeze înțelesul unor norme
juridice cu un grad înalt de abstractizare ori care uzitează noțiuni
a căror concretizare implică judecăți de valoare și aprecieri fine
(bunăcredinţă, rezonabil, echitabil, motive temeinice, pagubă
iminentă etc.), totul în scopul asigurării certitudinii juridice și a
unor soluții drepte pentru destinatarii legii.
În condițiile în care, potrivit Constituției și Convenției euro‐
pene a drepturilor omului, jurisprudența trebuie să fie predic‐
tibilă, asigurându‐se interpretarea și aplicarea unitară a normelor
de drept, am analizat și mecanismele de unificare a practicii judi‐
ciare, acordând o atenție particulară sesizării Înaltei Curți de
Casație şi Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, funcției jurispruden‐
țiale a recursului în casație, dar și condițiilor în care este justificată
schimbarea unei orientări preexistente a practicii judiciare,
372
întrucât jurisprudența trebuie să asigure un echilibru între predic‐
tibilitate și conturarea unor reguli stabile, pe de o parte, și nece‐
sitatea evoluției, a adaptării la noile realități sociale, la exigențele
rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului
și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, ca și la evoluția științei
dreptului, pe de altă parte.
Sperăm că am reușit să ne atingem fie și în parte scopul pe
care ni l‐am propus.
Conștienți că prezenta lucrare este un început, fiind, fără
îndoială, susceptibilă de multe dezvoltări, îmbunătățiri și, de ce nu,
revizuiri ale unor opinii punctuale – căci nu clamăm a deține ade‐
vărul absolut, ci doar a‐l căuta –, îi invităm pe toți cei care vor avea
bunăvoința să citească lucrarea și dorința să ne transmită even‐
tuale sugestii, propuneri și, nu în ultimul rând, păreri contrare să
folosească în acest scop adresa de e‐mail anume destinată,
carteroljudecator@gmail.com. Îi asigurăm că vom studia cu interes
orice opinie primită, pentru îmbunătățirea unei eventuale ediții
ulterioare.
În fine, mulțumim și Editurii Universul Juridic pentru încre‐
derea și răbdarea manifestate.

București și Cluj, septembrie 2015
Autorii
Bibliografie
373
Bibliografie

C.E. Alexe, Judecătorul în procesul civil, între rol activ şi arbitrar,
vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
I. Bălan, Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie pentru
pronunţarea unei hotărâri prealabile/prejudiciale în temeiul
Codului de procedură civilă, în Dreptul nr. 6/2015;
C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu
pe articole, ed. a 2‐a, Ed. C.H. Beck, București, 2010;
Gh. Boboș, C. Buzdugan, V. Rebreanu, Teoria generală a statului
și dreptului, Ed. Argonaut, Cluj‐Napoca, 2008;
D. Bogdan, Procesul civil echitabil în jurisprudenţa CEDO, vol. II –
Echitatea stricto sensu, Ed. Hamangiu, București, 2011;
E. de Bono, Lateral Thinking, Penguin Books;
G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe
articole, vol. I – Art. 1526, Ed. Hamangiu, București, 2013;
G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I,
Ed. All Beck, Bucureşti, 2001;
G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi
adnotat, ed. a 2‐a, Ed. All, Bucureşti, 1995;
G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 2‐a, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2015;
L. Cadiet, E. Jeuland, Droit judiciaire privé, ed. a 7‐a, Ed. Lexis
Nexis, Paris, 2011;
V.G. Cădere, Tratat de procedură civilă – după legile de
unificare şi legile în vigoare în Vechiul Regat şi în Transilvania, Ed.
Cultura Națională, Bucureşti, 1928;
A.‐A. Chiș, Probleme de drept soluţionate neunitar în practica
instanţelor de judecată. Moartea părţii în cursul procesului. Neintro
ducerea în cauză a moștenitorilor în etapa procesuală respectivă.
374
Exercitarea căilor de atac. Calificarea nulităţii. Remedii, în PR
nr. 5/2012;
A.‐A. Chiș, Procedura prealabilă a medierii și regularizarea
cererii de chemare în judecată în lumina noului Cod de procedură
civilă, în RRDA nr. 4/2013;
V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă
comentat și adnotat, vol. I – Art. 1526, Ed. Universul Juridic,
București, 2013;
V.M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste
grilă, ed. a II‐a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003;
V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Drept procesual civil. Curs
selectiv. Teste grilă, ed. a 5‐a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010;
V.M. Ciobanu, Tr.C. Briciu, Cl.C. Dinu, Drept procesual civil.
Drept execuţional civil. Arbitraj. Drept notarial. Curs de bază pentru
licenţă și masterat, seminare și examene, Ed. Național, București,
2013;
V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă,
vol. I, Ed. Național, Bucureşti, 1997;
A.C. Ciurea, Despre teoria estoppel sau noi instrumente de
filtrare a acţiunilor în justiţie, în RRDP nr. 4/2012;
A.C. Ciurea, Excepţiile procesuale în materie civilă, Ed. Wolters
Kluwer România, București, 2009;
Em. Dan, Codul de procedură civilă adnotat, Atelierele grafice
Socec & Co., Bucureşti, 1910;
I. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole,
vol. I – Art. 1621, Ed. Universul Juridic, București, 2013;
I. Deleanu, S. Deleanu, Jurisprudenţa și revirimentul jurispru
denţial. Eseu, Ed. Universul Juridic, București, 2013;
I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Wolters
Kluwer România, București, 2010;
U. Haas, The Relationship between the Judge and the Parties
under German Law, în „Reforms of Civil Procedure in Germany and
Norway”, edited by Volker Lipp and Haukeland Fredriksen, Mohr
Siebeck, 2011;
Bibliografie
375
J. Héron, Th. Le Bars, Droit judiciaire privé, ed. a 4‐a,
Ed. Montchrestien, Paris, 2010;
E. Herovanu, Legea pentru accelerarea judecăţilor din 11 iulie
1929 explicată şi adnotată, Ed. Cultura Poporului, Bucureşti, 1937;
E. Herovanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă,
organizare judecătorească şi competinţă, vol. I, Institutul de Arte
Grafice „Viața Românească”, Iaşi, 1926;
T. Ionașcu, E.A. Barasch, A. Ionașcu, S. Brădeanu ş.a., Tratat de
drept civil, vol. I – Partea generală, Ed. Academiei Republicii
Socialiste România, Bucureşti, 1967;
J.A. Jolowicz, On civil procedure, Cambridge University Press,
Cambridge, 2000, seria Cambridge Studies in International and
Comparative Law;
M. Kengyel, A bírói hatalom és a felek rendelkezési joga a
polgári perben, Osiris Kiadó, Budapesta, 2003;
I. Leș, Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole.
Art. 11133, Ed. C.H. Beck, București, 2013;
I. Leş, Tratat de drept procesual civil, ed. a 5‐a, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2010;
I. Leș, Tratat de drept procesual civil, vol. I – Principii și
instituţii generale. Judecata în faţa primei instanţe, Ed. Universul
Juridic, București, 2014;
D. Looschelders, Schuldrecht. Allgemeiner Teil (Teoria obligaţiilor.
Partea generală), ed. a 8‐a, Ed. Franz Vahlen, München, 2010;
H. Motulsky, La cause de la demande dans la délimitation de
l'office du juge, în „Écrits. Études et notes de procédure civile”, ed. a
2‐a, Dalloz, Paris, 2010;
H. Motulsky, Le “manque de base légale”, pierre de touche de la
technique juridique, în „Écrits. Études et notes de procédure civile”,
Dalloz, Paris, 2010;
H. Motulsky, Le Droit naturel dans la pratique jurisprudentielle:
le respect des droits de la défense en procédure civile, în „Écrits.
Études et notes de procédure civile”, ed. a 2‐a, Dalloz, Paris, 2010;
H. Motulsky, Le rôle respectif du juge et le parties dans
l'allégation des faits, în „Écrits. Études et notes de procédure
civile”, ed. a 2‐a, Dalloz, Paris, 2010;
376
H.‐J. Musielak (coord.), Kommentar zur Zivilprozessordnung
(ZPO) mit Gerichtsverfassungsgesetz (Comentariul Codului de
procedură civilă şi a Legii de organizare judiciară), ed. a 8‐a,
Ed. C.H. Beck, 2011;
A. Nicolae, Relativitatea şi opozabilitatea efectelor hotărârii
judecătoreşti, Ed. Universul Juridic, București, 2008;
M. Nicolae, Codex Iuris Civilis. Tomul I. Noul Cod Civil – ediţie
critică, Ed. Universul Juridic, București, 2012;
M. Nicolae, Recursul în interesul legii și dezlegarea, în prealabil,
a unei chestiuni de drept noi de către Înalta Curte de Casaţie și
Justiţie în lumina noului Cod de procedură civilă, în Dreptul
nr. 2/2014;
L. Pop, I.‐F. Popa, S.I. Vidu, Curs de drept civil. Obligaţiile,
Ed. Universul Juridic, București, 2015;
C. Puigelier, Temps et création jurisprudentielle, Ed. Bruylant,
Bruxelles, 2012;
I. Rebeca, Introducere în procedura civilă. Principiile procesului
civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013;
I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul
civil, Ed. Hamangiu, București, 2013;
L. Rosenberg, K.H. Schwab, P. Gottwald, Zivilprozessrecht
(Drept procesual civil), ed. a 17‐a, Ed. C.H. Beck, München, 2010;
B. Rüthers, C. Fischer, Rechtstheorie (Teoria dreptului), ed. a
5‐a, Ed. C.H. Beck, München, 2010;
H. Snijders, S. Vogenauer, Content and Meaning of National
Law in the Context of Transnational Law, Sellier – european law
publishers, Institute of European and Comparative Law – University
of Oxford Faculty of Law, E.M. Meijers Instituut ‐ Institute of Legal
Studies, 2009;
S. Spinei, Reglementarea căilor de atac în dreptul procesual
civil – drept român și drept comparat, Ed. Universul Juridic,
București, 2013;
F. Stein, M. Jonas (întemeietorii comentariului)/H. Roth,
Kommentar zur Zivilprozessordnung (Comentariul procedurii
civile), ed. a 22‐a, Ed. Mohr Siebeck, Tübingen, 2003, vol. II;
Bibliografie
377
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria
generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983;
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria
generală, Ed. Didactică și Pedagogică, Bucureşti, 1977;
Al. Suciu, Excepţiile procesuale în Noul Cod de procedură civilă,
A. Tabacu, Citarea și comunicarea actelor de procedură civilă,
A. Tabacu, Drept procesual civil, ed. a 6‐a, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2011;
M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, Ed. Universul Juridic,
București, 2005;
M. Tăbârcă, Excepţiile în procesul civil, ed. a 2‐a, revăzută și
adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2006;
M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I – Teoria generală,
M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II – Procedura conten
cioasă în faţa primei instanţe. Procedura necontencioasă judiciară.
Proceduri speciale conform noului Cod de procedură civilă,
Fr. Terré, Un juge créateur de droit? Non merci!, în „La création
du droit par le juge, Archives de philosophie du droit”, tome 50,
Dalloz, Paris, 2007;
A. Vasile, Excepţiile procesuale în noul Cod de procedură civilă,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013;
P. Vasilescu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă,
vol. III, Institutul de Arte Grafice „Alexandru A. Țerek”, Iaşi, 1940;
L.‐Al. Viorel, Regula invocării concomitente sau, după caz, „de
îndată” a unor nulităţi, motive și, respectiv, mijloace de apărare.
Principiul loialităţii, în RRDP nr. 3/2013;
Gh.‐L. Zidaru, Este instanţa îndreptăţită să schimbe calificarea
juridică a cererii formulate? Reflecţii din perspectiva principiului
iura novit curia, în RRDP nr. 2/2014;
Gh.‐L. Zidaru, Unele aspecte privind regularizarea cererii de
chemare în judecată și noua reglementare a taxelor judiciare de
timbru, în RRDP nr. 3/2013.
378

Cuprins
379

Cuprins

Abrevieri ............................................................................................................................. 7

Prefață .................................................................................................................................. 9

Capitolul I. Principiul disponibilităţii – conexiuni și limitări ........... 11
Preambul ................................................................................................................. 11
1.1. Sisteme procedurale privind rolul judecătorului –
opțiunea legiuitorului român ............................................................... 12
1.2. Sediul materiei privind rolul judecătorului în procesul
civil .................................................................................................................... 13
1.3. Principiul disponibilității – sediul materiei ................................... 15
1.4. Conținutul principiului disponibilității ........................................... 16
1.5. Dreptul de a sesiza instanța şi de a formula apărări ................. 16
1.6. Dreptul de a exercita căile de atac sau de a achiesa la
hotărâre .......................................................................................................... 19
1.7. Dreptul de a solicita executarea silită a hotărârii
judecătoreşti sau a altui titlu executoriu ........................................ 20
1.8. Dreptul de a alege calea procesuală .................................................. 21
1.9. Dreptul de a determina limitele cererilor şi apărărilor .......... 23
1.10. Dreptul de a exercita anumite acte de dispoziție .................... 25
1.11. Alte drepturi de care părțile pot dispune .................................... 26
1.12. Rolul părților şi al judecătorului în stabilirea stării de
fapt deduse judecății. Deosebirea dintre pretenții
(cereri) şi apărări de ordine publică ............................................. 27
1.13. Rolul judecătorului în calificarea juridică a cererilor
şi apărărilor – iura novit curia .......................................................... 33
1.14. Rolul judecătorului în propunerea probelor ............................. 39
1.15. Rolul judecătorului în stabilirea cadrului procesual
subiectiv ...................................................................................................... 41
1.16. Posibilitate versus obligație ................................................................ 41
1.17. Puterea de apreciere a judecătorului ............................................ 43
Concluzii .................................................................................................................. 45
380
Capitolul II. Prerogativele instanţei referitoare la stabilirea
corectă a calificării juridice. semnificaţia principiului iura
novit curia ....................................................................................................................... 47
Preambul ................................................................................................................. 47
2.1. Sediul materiei ............................................................................................. 48
german ........................................................................................................... 49
2.3. Noțiunea de cauză și principiul iura novit curia în
dreptul francez ........................................................................................... 58
român ............................................................................................................. 64
2.5. Istoricul noțiunii de cauză a cererii de chemare în
judecată ......................................................................................................... 65
2.6. Controverse cu privire la posibilitatea schimbării
cauzei, sub imperiul vechii reglementări ...................................... 71
2.7. Soluția noului Cod de procedură civilă: restabilirea
semnificației firești a principiului iura novit curia ................... 76
2.8. Conținutul principiului iura novit curia .......................................... 77
2.9. Corelarea dispozițiilor art. 22 alin. (1) cu cele ale alin.
(4) al aceluiaşi articol NCPC ................................................................ 82
2.10. Schimbarea calificării juridice de către instanța
judecătorească. Obligația de a califica corect și
apărările formulate ................................................................................ 85
2.11. Corelații cu principiul contradictorialității ................................. 90
2.12. Posibile confuzii între obiectul și cauza cererii de
chemare în judecată .............................................................................. 94
2.13. Aspecte noi cu privire la rolul judecătorului, din
perspectiva adagiului iura novit curia ....................................... 104
2.14. Dispozițiile art. 22 alin. (4) NCPC au caracter impe‐
rativ, acestea constituind o obligație, și nu o facultate
pentru judecător, inclusiv în ceea ce privește apli‐
carea normelor supletive, în orice stadiu al proce‐
sului, dacă legea nu prevede altfel ............................................... 107
2.14.1. Principiul iura novit curia vizează atât aplicarea
normelor imperative, cât și a celor supletive,
dacă părțile nu au derogat de la acestea.......................... 108
Cuprins
381
2.14.2. Modificarea cererii prin invocarea unui temei
juridic nou ...................................................................................... 109
2.14.3. Invocarea dispozițiilor art. 22 alin. (4) NCPC în
apel .................................................................................................... 110
2.14.4. Invocarea dispozițiilor art. 22 alin. (4) NCPC în
recurs ................................................................................................ 113
2.14.5. Poate influența schimbarea calificării juridice în
căile de atac normele de drept procesual civil
aplicabile? ....................................................................................... 114
Concluzii ............................................................................................................... 118

Capitolul III. Realizarea principiilor contradictorialităţii şi
dreptului la apărare .............................................................................................. 121
Preambul .............................................................................................................. 121
Secţiunea 1. Principiul contradictorialităţii ....................................... 122
1.1. Sediul materiei .......................................................................................... 122
1.2. Puterea de apreciere a instanței în ceea ce privește
citarea părților. Măsuri de administrare judiciară
versus dispoziții ce pot constitui obiect al căilor de
atac ................................................................................................................ 122
1.3. Citarea părților în funcție de puterea de apreciere a
instanței înlătură sau nu caracterul obligatoriu al
suspendării în caz de lipsă nejustificată a părților? .............. 128
1.4. Comunicarea actelor de procedură ................................................ 129
1.5. Obligația de a pune în discuția părților, din oficiu,
toate cererile, excepțiile și apărările care nu au fost
soluționate în cursul cercetării procesului, în temeiul
art. 390 NCPC. Principiul oralității. Exercitarea cu
bună‐credință a drepturilor procesuale. Sancțiuni ............... 130
1.6. Principiul continuității completului de judecată și
pronunțarea asupra excepțiilor procesuale ............................. 138
1.7. Puterea de apreciere a instanței de a invoca din oficiu
excepții procesuale, apărări de fond și motive de
ordine publică. Excepțiile procesuale și principiul non
reformatio in peius ................................................................................. 139
1.8. Motivele vizând aplicarea tratatelor privind drepturile
omului și regula non omisso medio ................................................ 153
382
1.9. Motivarea invocării din oficiu a excepțiilor procesuale,
apărărilor de fond și motivelor de ordine publică și
antepronunțarea ..................................................................................... 155
1.10. Apelul nemotivat. Motive ce trebuie puse în discuția
părților de instanță din oficiu ........................................................ 157
1.11. Lipsa din practica a mențiunii privind punerea în
discuție a unor chestiuni de fapt sau/și de drept,
excepții, apărări de fond în cazul hotărârii date în
lipsa părților ........................................................................................... 160
1.12. Hotărârea cuprinzând chestiuni ce nu au fost puse în
discuția părților versus hotărârea nemotivată.
Contestația în anulare pentru nemotivarea hotărârii.
Încălcarea art. 6 par. 1 din Convenția europeană a
drepturilor omului în cazul apelului soluționat prin
hotărâre definitivă nemotivată ..................................................... 162
1.13. Nepronunțarea hotărârii în ședință publică în lipsa
oricărei audiențe .................................................................................. 169
1.14. Încercarea de împăcare a părților ................................................ 172
Secţiunea a 2a. Principiul dreptului la apărare ............................. 179
2.1. Sediul materiei .......................................................................................... 179
2.2. Sensul termenului ................................................................................... 179
2.3. Principiul contradictorialității și cel al dreptului la
apărare. Ordinea de soluționare a excepțiilor procesuale ....... 180
2.4. Atribuțiile instanței în cazul mandatului verbal dat în
fața ei de o persoană fizică unui mandatar neavocat ............ 182
2.5. Limitele mandatului acordat avocatului. Nelegalitatea
art. 126 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat ................... 185
2.6. Reprezentarea judiciară a părții care nu se poate
apăra singură și nu este în situația de a solicita ajutor
public judiciar sau reprezentarea judiciară împotriva
voinței părții. Ajutorul public judiciar în materie civilă
și puterea de apreciere a instanței ................................................. 188
2.7. Câteva probleme legate de reducerea onorariului
avocațial ...................................................................................................... 191
Concluzii ............................................................................................................... 194

Cuprins
383
Capitolul IV. Dezideratul aflării adevărului și rolul
judecătorului în administrarea probelor ............................................... 195
Preambul .............................................................................................................. 195
4.1. Sediul materiei – prevederile legale relevante cuprinse
în noul Cod de procedură civilă ....................................................... 198
4.2. Motivarea în fapt a pretențiilor și apărărilor formulate ...... 201
4.3. Corelație cu principiul disponibilității .......................................... 202
4.4. Obligația de alegare a faptelor litigioase, premisa
indispensabilă a probațiunii ............................................................. 202
4.5. Obligația de a expune un punct de vedere propriu față
de susținerile părții adverse ............................................................. 203
4.6. Obligația de a formula declarații sincere și complete
cu privire la faptele relevante ........................................................... 204
4.7. Corelarea textelor ................................................................................... 205
4.8. Ce constituie însă un fapt necontestat? Când se poate
vorbi despre o „necontestare” a faptelor alegate (susți‐
nute) de reclamant, spre exemplu?................................................ 205
4.9. Relevanța probatorie a faptelor necontestate .......................... 207
4.10. Clarificarea susținerilor părților ................................................... 211
4.11. Dezbaterea cu privire la obiectul probațiunii ........................ 211
4.12. Scurte observații asupra succesiunii actelor proce‐
suale la începutul cercetării procesului, din perspec‐
tiva încuviințării probatoriului ..................................................... 212
4.13. Necesitatea indicării precise a probelor solicitate ............... 214
4.14. Corelații cu procedura regularizării ............................................ 218
4.15. Încheierea de încuviințare a probelor ........................................ 220
4.16. Neconcludența probei din perspectiva problemei de
drept ridicate în speță ....................................................................... 221
4.17. Evaluarea concludenței probei se raportează la un
model juridic. Necesitatea pregătirii temeinice a
cauzei din această perspectivă ...................................................... 222
4.18. Motivarea respingerii probei, premisă a exercitării
controlului judiciar ............................................................................. 224
4.19. Lămurirea temeinică a situației de fapt ..................................... 225
4.20. Statuarea asupra admisibilității probei ..................................... 226
4.21. Conduita instanței în cazul în care partea îndreptățită
nu se opune administrării probei ................................................ 227
384
4.22. Limitele obligației judecătorului de a pune în vedere
părților drepturile și obligațiile ce le revin în proces ......... 229
4.23. Principiul nemijlocirii ......................................................................... 229
4.24. Ordinea administrării probelor ..................................................... 230
4.25. Recomandări privind ordinea administrării probelor ....... 232
4.26. Aspecte particulare privind proba testimonială ................... 233
4.27. Punerea în discuție a insuficienței probelor admi‐
nistrate ....................................................................................................... 234
4.28. Sancțiunea în cazul nerespectării dispozițiilor
art. 254 alin. (5) NCPC ....................................................................... 236
4.29. Caz adițional de înlăturare a sancțiunii decăderii ................ 238
4.30. Ordonarea din oficiu a probelor .................................................... 239
4.31. Cum va proceda instanța în cazul în care partea
învederează concludența unei probe propuse peste
termen, solicitând instanței să‐și exercite rolul activ
și să înlăture astfel, mediat, decăderea care sancțio‐
nează lipsa de diligență a părții [prin ipoteză, nu este
incident niciunul dintre cazurile prevăzute de art.
254 alin. (2) NCPC]? ............................................................................ 242
4.32. Încalcă exercitarea rolului activ principiul imparția‐
lității instanței? ...................................................................................... 243
4.33. Nu se poate dispune din oficiu administrarea de
probe în procedura regularizării .................................................. 245
4.34. Corelații cu sancțiunea suspendării judecății în
temeiul art. 242 alin. (1) NCPC ...................................................... 246
4.35. Inexistența unei sancțiuni nemijlocite pentru lipsa
rolului activ în administrarea probelor .................................... 251
Concluzii ............................................................................................................... 255

Capitolul V. Rolul judecătorului în crearea legii ................................. 257
Preambul .............................................................................................................. 257
Secţiunea 1. Interpretarea legii ................................................................. 258
1.1. Sediul materiei .......................................................................................... 258
1.2. Premise ......................................................................................................... 259
1.3. Puterea de apreciere a judecătorului – exemple de
texte neclare din Codul de procedură civilă, care au
generat o jurisprudență și o doctrină neunitare ..................... 261
Cuprins
385
1.3.1. Când judecătorul nu are o putere de apreciere,
deși, aparent, textul de lege este unul permisiv în
ceea ce‐l privește ........................................................................... 262
1.3.2. Situații în care judecătorul are o largă putere de
apreciere ............................................................................................ 264
1.3.2.1. Regulă. Excepție versus regulă. Aplicație
particulară ................................................................................. 264
1.3.2.2. Aplicarea analogiei versus interpretarea
teleologică ................................................................................. 268
1.3.3. Când puterea de apreciere a judecătorului nu
poate fi supusă controlului judiciar ...................................... 280
1.3.4. Consecințele cenzurării pe calea controlului judiciar
a puterii de apreciere a judecătorului. Norme de
drept substanțial versus norme de drept procesual .......... 282
1.3.5. Când judecătorul are puterea de a aprecia că
poate să treacă peste voința legiuitorului național ....... 283
1.3.6. Există un principiu călăuzitor în materie de inter‐
pretare a legii? Care este sursa interpretării
neunitare? .......................................................................................... 289
Secţiunea a 2a. Unificarea practicii judiciare și schimbarea
jurisprudenţei ....................................................................................................... 291
Preambul .............................................................................................................. 291
2.1. Recursul în interesul legii ................................................................... 294
2.1.1. Sediul materiei ................................................................................. 294
2.1.2. Considerații istorice și de ansamblu ..................................... 297
2.1.3. Condiții de admisibilitate ........................................................... 300
2.1.4. Efectele deciziei în interesul legii ........................................... 309
2.2. Pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
unei chestiuni de drept ........................................................................ 315
2.2.1. Sediul materiei ................................................................................. 315
2.2.2. Considerații generale .................................................................... 318
2.2.3. Condiții de admisibilitate ........................................................... 321
2.2.4. Încheierea de sesizare .................................................................. 347
2.2.5. Efectele hotărârii prealabile ...................................................... 352
386
2.3. Unificarea practicii judiciare pe calea recursului în
casație. Schimbarea jurisprudenței Înaltei Curți de
Casație și Justiție ..................................................................................... 355
2.4. Condițiile revirimentului jurisprudențial ................................... 360
2.5. Concluzii ...................................................................................................... 367

Postfață ........................................................................................................................... 370

Bibliografie .................................................................................................................... 373

Rolul Judecătorului În Procesul Civil - Gheorghe Liviu Zidaru, Andrea-Anamaria Chiș

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Rolul Judecătorului În Procesul Civil - Gheorghe Liviu Zidaru, Andrea-Anamaria Chiș

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cauzele

Copyright © 2015, S.C. Universul Juridic S.R.L.

Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin

NICIUN EXEMPLAR DIN PREZENTUL TIRAJ NU VA FI

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

REDACŢIE: tel./fax: 021.314.93.13

University Press, Cambridge, 2000, seria Cambridge Studies in International

1 Pentru opinia potrivit căreia judecătorul poate asigura atenuarea unor

1 Pentru o analiză densă, conexă chestiunilor abordate în prezentul

1 A se vedea, spre exemplu, H.‐J. Musielak (coord.), Kommentar zur

Zivilprozessordnung (ZPO) mit Gerichtsverfassungsgesetz (Comentariul Codului

1 Situația unei pluralităţi de drepturi, întemeiate pe o pluralitate de

temeiuri juridice (Anspruchskonkurrenz, concurs de drepturi – spre exemplu,

Zivilprozess (Evoluţii mai noi ale teoriei obiectului litigiului în procesul civil), în

1 A se vedea BGH (Bundesgerichtshof, Curtea Federală de Justiție a

Germaniei, instanța supremă a jurisdicției de drept comun; vom folosi

(„Entscheidungen des Bundesgerichtshofes in Zivilsachen”, „Hotărârile Curții

bei wettbewerbsrechtlichen Unterlassungsklagen (Probleme de principiu privind

la demande…, op. cit., p. 100 şi urm. Pentru o opinie mai reținută cu privire la

1 Cass. fr. ass. plén., disponibilă online pe www.courdecassation.fr

judecătorului, inclusiv din perspectiva principiului contradictorialității, a se

1 Sub denumirea marginală elocventă „Cererea greșit denumită”, textul

judecătorul să asigure contradictorialitatea reală, efectivă a dezbaterilor,

clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori,

împrejurările de fapt și de drept relevante, determinând administrarea

1 Pentru simplificarea argumentației, nu vom trata aici probelemele

1 Pentru opinia potrivit căreia excepția procesuală trebuie să vizeze

http://www.ccr.ro/files/products/Dec_462­2014.pdf, iar, mai recent, cu privire

(coord.), Noul Cod de procedură civilă, vol. I, p. 1128, cu motivarea că, potrivit

1 De vreme ce înregistrarea are ca scop să permită verificarea ulterioară a

1 Pentru opinia potrivit căreia nu sunt prevăzute sancțiuni procedurale

profesiei_2011_republicat_pt_site_080911.pdf. Menționăm că forma nu este una

prevederile art. 80 alin. (4) NCPC chiar dacă partea are reprezentant legal, con‐

1 A se vedea supra, Capitolul I – „Principiul disponibilității – conexiuni şi

expuse în susținerea pretenției formulate justifică parcurgerea procedurii de

la pronunțarea uneia diferite, cheltuielile suplimentare cauzate de pronunțarea

când argumentele necesare pentru soluționarea acesteia antamează într‐o

1 Desigur, procedând astfel, judecătorul trebuie să manifeste o anumită

1 Menționăm doar incidental, întrucât excedează într‐o anumită măsură

nu a realizat o cercetare judecătorească efectivă a fondului cauzei, aspect de

manieră artificială, nesocotind unitatea naturală a litigiului, precum și regulile

unor soluții contradictorii. Inconvenientul disjungerii operate de prima instanță

pronunța dreptul în conflictul cu care a fost sesizat, a se vedea V.M. Ciobanu, în

„Realizarea principiilor contradictorialității și dreptului la apărare”, pct. 1.12,

bilirea corectă a calificării juridice. Semnificația principiului iura novit curia”,

ICCJ, recurs în interesul legii, pe http://www.scj.ro/1260/Dosare­recursuri­in­

camera de consiliu din 28 august 2012, în dosarul nr. 5983/211/2010 al C. Ap.

găsită pe site‐ul ICCJ la http://www.scj.ro/750/4733/Comunicate­privind­deci

1 Astfel, potrivit deciziei nr. 20/2013 a ICCJ, Completul competent să

1 Această problemă a fost amplu dezbătută într‐o decizie foarte recentă a

48. Din încheierea de sesizare lipseşte total argumentarea admisibilității

1 ICCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dec. nr. 7 din

trebuie substanțial îmbunătățită, printr‐o evidențiere completă și o structurare

contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările

pe www.scj.ro (http://www.scj.ro/1274/Ghiduri­si­formulare­pentru­formularea­

de procedură civilă…, op. cit., pp. 1101‐1106, cu ample și judicioase considerații,

1 Disponibil pe www.legifrance.gouv.fr (pagină vizitată la data de

la nelegalitatea propriu‐zisă a încheierii recurate, că „această soluție contravine

1 Disponibilă pe http://www.csm1909.ro (http://www.csm1909.ro/csm/

S-ar putea să vă placă și

http://www.ccr.ro/files/products/Dec_4622014.pdf, iar, mai recent, cu privire

ICCJ, recurs în interesul legii, pe http://www.scj.ro/1260/Dosarerecursuriin

găsită pe site‐ul ICCJ la http://www.scj.ro/750/4733/Comunicateprivinddeci

pe www.scj.ro (http://www.scj.ro/1274/Ghidurisiformularepentruformularea