Excluderea probelor obţinute prin punerea în executare a măsurilor de

supraveghere tehnică în procesul penal

Exclusion of evidence obtained through electronic surveillance measures in

criminal proceedings

Clement-Mihai RESMERIŢĂ
Procuror, Direcţia Naţională Anticorupţie

ABSTRACT
Prezentul articol își propune să examineze instituția excluderii probelor în procesul penal și modul în care a
fost aplicată această sancțiune în practica judiciară, în privința probelor obținute prin supraveghere tehnică.
Autorul face o analiză a dispozițiilor legale privind regula excluderii probelor în general, precum și
reglementarea supravegherii tehnice din codul de procedură penală. Totodată, sunt examinate deciziile recente ale
Curții Constituționale (302/2017, 51/2016, 91/2018, 802/2018, 26/2019 și 55/2020) care au influențat regimul de
excludere a probelor în procesul penal, efectele acestor decizii și modul în care au fost reflectate în practica judiciară.
De asemenea, autorul nu ezită și își exprimă punctul de vedere cu privire la reglementarea în domeniul
excluderii probelor administrate ilegal, precum și cu privire la soluțiile din practica judiciară.
Cuvinte cheie: excludere, probe, supraveghere tehnică, nulitate.

ABSTRACT
This article aims to examine the institution of the exclusion of evidence in criminal proceedings and how it has
been applied in judicial practice to evidence obtained through electronic surveillance.
The author makes an analysis of the legal provisions regarding the rule of exclusion of evidence in general, as
well as the regulation of technical supervision in the code of criminal procedure. At the same time, are examined the
recent decisions of the Constitutional Court (302/2017, 51/2016, 91/2018, 802/2018, 26/2019 and 55/2020) that
influenced the regime of exclusion of evidence in criminal proceedings, the effects of these decisions and how they were
reflected in practice.
Also, the author does not hesitate and expresses his point of view regarding the regulation in the field of
exclusion of illegally administered evidence, as well as regarding the solutions from the judicial practice.
Keywords: exclusion, evidence, electronic surveillance, nullity

1. Introducere

Instituirea sancţiunii excluderii probelor nelegal sau neloial administrate în procesul penal,
odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, la data de 1 februarie 2014, a avut în
vedere protejarea drepturilor şi libertăţilor individuale, prin acordarea unei atenţii sporite modalităţii
în care sunt obţinute probele în procesul penal şi prin impunerea regulii, enunţată în jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului, că probele obţinute prin încălcarea dispoziţiilor legale vor
putea fi folosite în procesul penal numai dacă prin aceasta nu se aduce atingere caracterului
echitabil al procesului penal în ansamblu1.
Legiuitorul Codului de procedură penală a prevăzut două modalităţi prin care operează
sancţiunea excluderii probelor. Pe de o parte, excluderea automată priveşte probele obţinute prin

1
Expunere de motive la Codul de procedură penală, disponibilă pe:
http://www.cdep.ro/proiecte/2009/400/10/2/em412.pdf.
1
tortură, cele derivate din acestea [art. 102 alin. (1) C. proc. pen.], probele obţinute prin interceptarea
comunicărilor dintre persoana reţinută sau arestată şi apărătorul ei [art. 89 alin. (2) C. proc. pen.] şi
probele obţinute prin încălcarea dispoziţiilor legale privind efectuarea examinării fizice [art. 190
alin. (5) C. proc. pen.].
Pentru celelalte cazuri în care intervine sancţiunea excluderii, aceasta nu poate opera în mod
autonom, ci este subsumată nulităţii, ceea ce presupune că vor fi excluse probe numai după ce
anterior se constată nulitatea relativă sau absolută a actului prin care s-a dispus, s-a autorizat ori s-a
administrat proba, după caz.
Cu referire la această modalitate de excludere, doctrina juridică 2 pare să fie unanimă în
privinţa faptului că excluderea probelor trebuie să intervină ca un ultim remediu (ultima ratio),
întrucât, pe de o parte, probele administrate de organele judiciare se bucură, în general, de
prezumţia de legalitate, iar, pe de altă parte, excluderea lor ar putea periclita, în unele cazuri, buna
înfăptuire a justiţiei. Totodată, nu orice încălcare a dispoziţiilor procesual penale ar trebui să atragă
excluderea probelor, ci numai acelea care reprezintă o încălcare substanţială şi semnificativă a
dispoziţiilor procesual penale şi care aduc atingere caracterului echitabil al procesului penal prin
vătămarea drepturilor părţilor ori subiecţilor procesuali principali.
Regula excluderii probelor în procesul penal provine din sistemul de drept anglo-saxon,
unde au existat de-a lungul timpului dezbateri îndelungate şi în care au existat opinii de susţinere şi
de respingere a acestei reguli. Iniţial, în Marea Britanie, înainte de judecarea cauzei R.V. Sang
(1980), judecătorul nu era preocupat de modalitatea de obţinere a probei, ci de valoarea probantă a
acesteia. Prin cauza Sang, Camera Lorzilor din Marea Britanie a stabilit dreptul judecătorului de a
aprecia dacă probele obţinute nelegal afectează echitatea procedurilor, iar după adoptarea Police
and Criminal Evidence Act 1984, judecătorii aveau posibilitatea să excludă orice probă prin
raportare la modalitatea în care a fost obţinută, dacă prin finalitatea acesteia este afectat dreptul la
un proces echitabil. Cu toate acestea, dreptul englez nu recunoaşte o excludere automată, ci este
construit în jurul dreptului liber de apreciere al judecătorului, care poate menţine o probă
administrată în mod nelegal dacă echitatea nu a fost afectată3.
Convenţia europeană a drepturilor omului nu cuprinde nicio dispoziţie cu privire la regimul
probelor4, iar Curtea când examinează o cauză, are în vedere procedura în ansamblul său, inclusiv în
privinţa administrării probelor. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului apreciază în fiecare
caz în parte dacă procesul penal a avut sau nu un caracter echitabil, în conformitate cu legislaţia
naţională, fără a impune instanţelor naţionale modul de apreciere asupra admisibilităţii şi pertinenţei
probelor5.
Potrivit expunerii de motive la Codul de procedură penală, prin reglementarea instituţiei
excluderii legiuitorul a urmărit să respecte standardul impus de jurisprudenţa Curţii Europene
Drepturilor Omului, exprimând dezideratul6 de a fi excluse numai probele care aduc atingere
caracterului echitabil al procesului penal în ansamblu.
În prezenta lucrare ne propunem să analizăm pe scurt, cum a fost aplicată această sancţiune
în materia probelor obţinute ca urmare a punerii în executare a măsurilor de supraveghere tehnică în
baza dispoziţiilor Codului de procedură penală ori a legilor speciale 7, dacă până la acest moment
instituţia şi-a dovedit utilitatea şi în ce măsură.

2. Reglementarea măsurilor de supraveghere tehnică

2
Gh. Mateuţ, Procedură penală. Partea generală, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2019, p. 486; M. Udroiu,
Procedură penală. Partea generală, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2016, p. 842; I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de
procedură penală. Partea generală, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2014, p. 433.
3
A.I. Negru, Invalidarea mijloacelor de probă obţinute ilegal în dreptul comparat, în Caiete de drept penal nr. 1/2017,
p. 18.
4
C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 502.
5
Idem, p. 501.
6
Expunerea de motive la Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală.
7
Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României.
2
 În practica organelor judiciare din ţara noastră, chiar dacă metodele de supraveghere tehnică
nu au fost reglementate în mod expres, s-a apelat la această modalitate de obţinere a unor probe încă
din perioadele istorice în care au fost în vigoare Codul de procedură penală din 1864 8 şi Codul de
procedură penală din 19379, iar rezultatul interceptărilor putea fi folosit ca mijloc de probă în
procesul penal.
Aceste metode au fost considerate atât înainte de anul 1945 dar şi după anul 1991 acte de
coerciţie penală10. Legea fundamentală a consacrat inviolabilitatea secretului convorbirilor
telefonice, fiind stipulate condiţiile în care poate fi restrânsă această libertate. Deopotrivă,
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului 11 a arătat că interceptarea convorbirilor
telefonice reprezintă o ingerinţă a autorităţilor publice în dreptul la viaţă privată şi corespondenţă,
care încalcă art. 8 parag. 2 din Convenţia europeană, dacă nu este conformă prevederilor legale, nu
are unul din scopurile prevăzute de art. 8 parag. 2 din Convenţie şi nu este necesară într-o societate
democratică pentru a atinge acest scop.
Standardul Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia supravegherii tehnice prevede
mai multe reguli pentru ca măsurile să fie în concordanţă cu prevederile Convenţiei. În primul rând,
ingerinţa încalcă art. 8 dacă nu este prevăzută de legea internă, nu urmăreşte un scop legitim şi nu
este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să aibă o bază legală în dreptul intern,
accesibilă şi previzibilă, care să confere o anumită protecţie împotriva încălcărilor arbitrare ale
drepturilor garantate de art. 8 parag. 1 din Convenţie.
Totodată, este esenţial ca să existe reguli clare şi detaliate în această materie, garanţii
minime precum: definirea categoriilor de persoane ale căror convorbiri telefonice pot fi interceptate,
natura infracţiunilor pentru care poate fi dispusă măsura, fixarea unei durate limitate pentru
interceptare, procedura de întocmire a proceselor verbale de redare a convorbirilor telefonice, în
scopul controlului eventual din partea judecătorului sau al apărării12.
În Codul de procedură penală din 1968, interceptările şi înregistrările audio sau video, ca
procedee probatorii, au fost introduse în anul 199613, însă, acestea au fost şi anterior reglementate
prin legi speciale14, care fie au cuprins dispoziţii derogatorii de la cod, fie au făcut trimitere la
aplicarea în mod corespunzător a prevederilor secţiunii privind interceptările din Codul de
procedură penală.
O altă procedură specială prevăzută de lege15 stabileşte modalitatea în care serviciile de
informaţii procedează la interceptarea şi înregistrarea convorbirilor şi comunicărilor. Procedura
prevăzută de Legea nr. 51/1991 a fost modificată de-a lungul timpului. Astfel, iniţial 16, potrivit art.
13 din Legea nr. 51/1991, lucrătorii serviciilor de informaţii puteau solicita procurorului autorizarea
efectuării unor acte, în scopul culegerii de informaţii, constând printre altele în interceptarea
comunicaţiilor. Actul de autorizare se emitea la cererea organelor cu atribuţii în domeniul siguranţei
naţionale de către procuror anume desemnaţi de procurorul general al României. Durata de
valabilitate a mandatului nu putea depăşi 6 luni. În cazuri întemeiate, procurorul general putea
prelungi, la cerere, durata mandatului, fără a se putea depăşi, de fiecare dată, 3 luni.

8
I. Tanoviceanu, V. Dongoroz, Tratat de drept şi procedură penală, vol. IV, Ed. Curierul judiciar, Bucureşti, 1926, p.
622.
9
T. Pop, Drept procesual penal, Partea generală, vol. III, Ed. Tipografia Naţională SA, Cluj, p. 474.
10
Idem, p. 475.
11
CEDO, cauza Valenzuela Contreras contra Spaniei, hotărârea din 30 iulie 1998.
12
M. Udroiu, O. Predescu, Protecţia europeană a drepturilor omului şi procesul penal român, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2008, p. 817.
13
Prin Legea nr. 141/1996, publicată în M. Of. Nr. 289 din 14 noiembrie 1996.
14
Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului de droguri, Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi
combaterea traficului de persoane şi Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor.
15
Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României.
16
Până la modificarea prin Legea nr. 255/2013.
3
 Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea
terorismului17 (fără ca Legea nr. 51/1991 să fie modificată), procedura de autorizare a interceptărilor
şi înregistrărilor comunicaţiilor inclusiv pentru ameninţări prevăzute în Legea nr. 51/1991 impunea
ca organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale să solicite procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar dacă solicitarea se aprecia ca fiind
întemeiată procurorul general solicita preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie autorizarea
activităţilor propuse. Dacă activităţile erau autorizate, durata de valabilitate a mandatului nu putea
depăşi 6 luni, cu posibilitatea prelungirii, fiecare prelungire neputând depăşi 3 luni.
Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2013 18, procedura de obţinerii a autorizării
interceptării şi înregistrării comunicaţiilor electronice, efectuate sub orice formă, a fost introdusă în
Legea nr. 51/1991 la art. 121 - 1210 iar, după republicarea din anul 201419, la art. 14-21.
Ca urmare a modificărilor succesive a reglementărilor obţinerii autorizaţiei de interceptare a
comunicaţiilor de către serviciile secrete, în practica judiciară 20 s-a reţinut în mod corect că, până la
intrarea în vigoare a Legii nr. 535/2004, legislaţia naţională în această materie nu era compatibilă
întru totul cu exigenţele art. 8 din Convenţiei europene a drepturilor omului, având în vedere că
autorizarea se dispunea de procuror şi nu de un judecător.
În noul Cod de procedură penală, intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, au fost
integrate toate măsurile speciale de supraveghere şi cercetare, iar supravegherea tehnică, care
cuprinde interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă, accesul la un
sistem informatic, supravegherea audio, video sau prin fotografiere, localizarea sau urmărirea prin
mijloace tehnice este reglementată la art. 139 – 146.
În paralel cu procedura reglementată în Codul de procedură penală, a supravieţuit şi
procedura prevăzută de art. 14-21 din Legea nr. 51/1991. Astfel, potrivit art. 14 din legea amintită,
serviciile de informaţii au posibilitatea de a intercepta şi înregistra orice fel de comunicaţii
electronice, inclusiv de a pătrunde în spaţii private pentru instalarea, întreţinerea şi recuperarea
dispozitivelor tehnice care au fost utilizate în vederea surprinderii de imagini şi sunet.

3. Practica instanţelor judecătoreşti şi a Curţii Constituţionale în materia legalităţii măsurilor

de supraveghere tehnică până la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală

Încă din primii ani de la introducerea în Codul de procedură penală a interceptărilor şi

înregistrărilor audio şi video, Curtea Constituţională a recunoscut existenţa unor restrângeri a
exerciţiului dreptului la viaţă privată şi familială, prin reglementarea măsurilor de supraveghere
tehnică şi a consacrat posibilitatea instanţei de judecată învestită cu soluţionarea cauzei să verifice
legalitatea şi temeinicia autorizării şi a efectuării înregistrărilor21.
În practica instanţelor de judecată22, s-a constatat că au caracter nelegal probele constând în
interceptarea comunicaţiilor dacă au fost realizate fără autorizaţia prevăzută de lege şi s-a dispus ca
interceptările obţinute prin încălcarea legii să nu fie folosite în procesul penal, chiar dacă sancţiunea
excluderii nu era reglementată expres.

17
Publicată în M. Of. nr. 1.161 din 8 decembrie 2004.
18
Legea pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi
completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în M. Of. nr. 515 din 14 august
2013.
19
M. Of. nr. 190 din 18 martie 2014.
20
C.Ap. Oradea, încheierea penală nr. 101/CCP/2016 din 15 iunie 2016, emisă în dosarul nr. 2022/111/2015/a4,
nepublicată.
21
CCR, decizia nr. 21/2000, publicată în M. Of. nr. 159 din 17 aprilie 2000.
22
ICCJ, secţia penală, decizia nr. 2706/2003 (http://www.scj.ro); ICCJ, secţia penală, decizia nr. 4177/2005
(https://legeaz.net/spete-penal-iccj-2005/decizia-4177-2005).
4
 Textele de lege din Codul de procedură penală care reglementau înregistrările şi
interceptările comunicaţiilor au trecut testul de constituţionalitate. Astfel, prin decizia nr.
593/200623, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 91 6 alin. (2)
C.proc.pen. 1968, reţinând în privinţa înregistrărilor prezentate părţi că legislaţia procesual-penală
prevede suficiente garanţii în vederea înlăturării unor eventuale abuzuri, dispoziţiile art. 916 alin. (2)
C.proc.pen. aplicându-se numai în cazul săvârşirii unei infracţiuni, când, în vederea aflării
adevărului, înregistrările pot fi supuse expertizei tehnice [art. 91 6 alin. (1)], părţile având
posibilitatea contestării lor potrivit prevederilor art. 64, 67 şi 68 C.proc.pen.
În legătură cu constatările Curţii Constituţionale, în doctrină24 s-au exprimat puncte de
vedere contrare, în sensul că textul de lege permite o ingerinţă arbitrară în dreptul la viaţa privată,
persoanele înregistrate fiind lipsite de protecţia minimă cerută de preeminenţa dreptului într-o
societate democratică.
O altă decizie a Curţii criticată în doctrina de specialitate 25 este decizia nr. 766/200626, prin
care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 10, art. 11 alin. (1) lit. d), art. 13 şi 15 din
Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României şi ale art. 24 alin. (4) din Legea nr.
182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate. Curtea Constituţională a reţinut că nu sunt
neconstituţionale dispoziţiile care permit procurorului să emită autorizaţii pentru efectuarea
interceptărilor având în vedere caracterul special al Legii nr. 51/1991. În privinţa constituţionalităţii
art. 10 şi 11 din Legea nr. 51/1991, Curtea a făcut trimitere la o altă decizie 27 anterioară în care a
constatat caracterul special al legii ţinând cont de interesul apărării securităţii naţionale.
Decizia Curţi Constituţionale a fost menţionată şi în hotărârea Dumitru Popescu împotriva
României28, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 8 din
Convenţie legată de prevederile Legii nr. 51/1991, care nu conţineau garanţii adecvate şi suficiente
împotriva arbitrarului.
S-a constat cu aceeaşi ocazie că, deşi începând cu 1 ianuarie 2004 29, procedura prevăzută de
Codul de procedură penală prevedea autorizarea interceptărilor de un judecător, organele judiciare
au folosit procedura prevăzută în Legea nr. 51/1991, potrivit căreia, autorizarea era emisă de
procuror şi avea caracter clasificat.
Neconformitatea Legii nr. 51/1991(înainte de modificarea operată prin Legea nr. 255/2013)
cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a fost constatată şi de către instanţele
judecătoreşti în ciuda deciziei Curţii Constituţionale. Astfel, instanţa de judecată 30 a aplicat
sancţiunea excluderii din ansamblul probatoriului a probelor rezultate din interceptări audio, având
în vedere că mandatele emise de procuror erau secretizate şi nu puteau fi cenzurate de instanţa de
judecată, interceptările nu puteau fi expertizate, întrucât echipamentele care ar fi trebuit expertizate
erau incluse în categoria secretelor de stat, iar la dosar nu erau depuse autorizaţiile emise de
procuror.
De remarcat la jurisprudenţa Curţii Constituţionale din acea perioadă este faptul că, în
dezacord cu hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu practica instanţelor de judecată din
România, dar şi cu doctrina juridică română, a fost în sensul respingerii obiecţiunilor de
constituţionalitate a legislaţiei în materia metodelor de supraveghere tehnică, situaţie care s-a
schimbat însă, după anul 2014.

23
Publicată în M. Of. nr. 856 din 19 octombrie 2006.
24
M. Udroiu, O. Predescu, op. cit., p. 831.
25
N. Volonciu, A. Barbu, Codul de procedură penală comentat, Art. 62-135. Probele şi mijloacele de probă, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 138.
26
Publicată în M. Of. nr. 25 din 16 ianuarie 2007.
27
CCR, decizia nr. 37/2004, publicată în M. Of. nr. 183 din 3 martie 2004.
28
Publicată în M. Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007.
29
Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003, care a modificat Codul de procedură penală în materia autorizărilor
obţinerii interceptărilor comunicaţiilor.
30
C.Ap. Bucureşti, secţia a II a penală, decizia nr. 53/2007 (nepublicată).
5
4. Problemele din practica judiciară apărute după intrarea în vigoare a noului Cod de
procedură penală

Una dintre cele mai serioase probleme apărute în practica judiciară, care a suscitat multe
dezbateri, a fost aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale publicate după anul 2016, care au
influenţat regimul probelor în procesul penal, în special probele obţinute din interceptările
comunicaţiilor.
Prin decizia nr. 51/201631, Curtea Constituţională a României a admis excepţia de
neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma alte organe specializate ale statului din cuprinsul
142 alin. (1) C. proc. pen. este neconstituţională, întrucât apare ca fiind lipsită de claritate, precizie
şi previzibilitate, nepermiţând subiecţilor să înţeleagă care sunt aceste organe abilitate să realizeze
măsuri cu un grad ridicat de intruziune în viaţa privată a persoanelor.
În motivarea deciziei, Curtea Constituţională a reţinut că, raportând prevederile legale
referitoare la procesul-verbal întocmit în cadrul procedurii supravegherii tehnice la definiţiile
noţiunilor de probă, mijloc de probă şi procedeu probator, procesul-verbal întocmit de procuror sau
de organul de cercetare penală, conform art. 143 C. proc. pen., în care sunt consemnate rezultatele
activităţilor de supraveghere tehnică efectuate constituie mijloc de probă.
Referitor la asigurarea suportului tehnic pentru realizarea activităţii de supraveghere tehnică,
Curtea a reţinut că, legiuitorul a prevăzut, pe lângă procuror şi organele de cercetare penală şi alte
organe specializate ale statului. Aceste organe ale statului nu sunt definite, nici în mod expres, nici
în mod indirect în cuprinsul Codului de procedură penală. De asemenea, norma criticată nu prevede
nici domeniul de activitate specific acestora, în condiţiile în care în România, activează, potrivit
unor reglementări speciale, numeroase organe specializate în diverse domenii.
Problemele pe care le-a ridicat această decizie în practica judiciară, au fost următoarele: care
sunt efectele acestei decizii, se aplică decizia probelor obţinute înainte de publicarea acesteia în
Monitorul Oficial, sau numai pentru probe obţinute ulterior? În situaţia în care decizia se aplică şi
pentru probe obţinute anterior, incidenţa va fi cu privire la procese pe rol şi dacă da, în ce stadiu se
poate invoca nulitatea actelor procedurale?
Aplicarea acestei decizii de către instanţele de judecată s-a făcut în mod neunitar, existând
opinii divergente în ceea ce priveşte efectele concrete pe care le poate produce o astfel de hotărâre.
Astfel, unele instanţe32, întemeindu-se pe decizia nr. 51/2016, au constatat nulitatea absolută
a mijloacelor de probă întocmite cu ocazia punerii în executare a mandatelor de supraveghere
tehnică cu ajutorul Serviciului Român de Informaţii, motivând, pe de o parte că organul care a pus
în executare mandatele nu este organ de urmărire penală, că au fost încălcate dispoziţiile legale
privind competenţa materială a organelor de urmărire penală şi raportat la decizia Curţii
Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017 33, încălcarea normelor procedurale ce reglementează
competenţa de punere în executare a măsurilor de supraveghere tehnică este sancţionată cu nulitatea
absolută. Ca urmare a constatării nulităţii absolute, instanţa a dispus excluderea probelor rezultate
ca urmare a punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică.
Alte instanţe34 au reţinut că excluderea probelor rezultate în urma punerii în aplicare a
procedeului probatoriu al supravegherii tehnice realizate înainte de publicarea deciziei nr. 51/2016

31
Publicată în M. Of. nr. 190 din 16 februarie 2016.
32
Trib. Bucureşti, secţia I penală, încheierea din data de 24 iunie 2019, dispusă în dosarul nr. 44743/3/2018/a1
(nepublicată).
33
CCR, decizia nr. 302/2017, publicată în M. Of. nr. 566 din 17 iulie .2017, a fost admisă excepţia de
neconstituţionalitate a art. 281 alin. (1) lit. b) C.proc.pen., constatându-se că acest text de lege este neconstituţional,
întrucât nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi
după calitatea persoanei a organului de urmărire penală
34
C.Ap. Bucureşti, încheierea penală nr. 120/CP/2019, emisă în dosarul nr. 22120/3/2018/a1 (nepublicată); C.Ap.
Oradea, încheierea penală nr. 101/CCP/2016, emisă în dosarul nr. 2022/111/2015/a4 (nepublicată); Trib. Harghita,
secţia penală, decizia nr. 35/2019 emisă în dosarul nr. 1517/96/2015 (nepublicată).
6
ar reprezenta o aplicare retroactivă a deciziei respective, situaţie care ar contraveni principiul
activităţii (tempus regit actum), specific dispoziţiilor procedural penale. Totodată, instanţele au
reţinut că decizia nr. 51/2016 nu reprezintă un caz sui generis de repunere în termenul de a invoca
nulităţile prevăzute de art. 282 C. proc. pen.
În doctrină35, s-au exprimat şi opinii mai nuanţate în legătură cu efectele deciziei nr.
51/2016. Astfel, preluând principiile enunţate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului, s-a argumentat că, întrucât în sistemul nostru de drept excluderea nu funcţionează în mod
automat, încălcarea unei norme privind administrarea probei este aptă a genera excluderea acesteia,
numai dacă prin lezarea intereselor legitime ale părţilor s-a afectat în ansamblul său caracterul
echitabil al procedurii sau fiabilitate probei. În continuare, autorul susţine că, se impune o aplicare
de la caz la caz, dacă a existat o aplicare efectivă a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) C. proc. pen., dacă
organul de urmărire penală s-a folosit de infrastructura tehnică a serviciilor de informaţii ori a
existat o contribuie umană a efectuarea supravegherii şi în caz pozitiv, dacă a afectat în mod
substanţial procedura în cauză.
În acelaşi sens, un alt autor36 opinează că este necesar a se evalua necesitatea aplicării
sancţiunii excluderii unor astfel de probe prin raportare la gravitatea încălcării drepturilor
inculpatului cu ocazia administrării probatoriului, la impactul pe care caracterul nelegal al probei îl
poate avea cu privire la credibilitatea mijlocului de probă o prezintă în susţinerea acuzării.
Deşi în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceste
argumente nu au fost avute în vedere în practică de multe instanţe de judecată care, au apreciat şi
hotărât în consecinţă, că jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu permite judecătorului să facă o
analiză în concret a consecinţelor încălcării legii atunci când verifică legalitatea probelor obţinute
prin supraveghere tehnică.

Înainte să avem o practică judiciară aşezată în privinţa aplicării deciziei nr. 51/2016, Curtea
Constituţională a emis decizia nr. 26/201937, prin care a constatat existenţa unui conflict juridic de
natură constituţională între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi Parlamentul României, pe de-o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte
instanţe judecătoreşti, pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public – Parchetul
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Serviciul Român de Informaţii a Protocolului
nr.00750 din 4 februarie 2009.
În dispozitivul deciziei instanţa constituţională indică şi conduita de urmat pentru organele
judiciare, respectiv, instanţele judecătoreşti şi Ministerul Public, vor verifica în cauzele pendinte, în
ce măsură s-a produs o încălcare a dispoziţiilor referitoare competenţa materială şi după calitatea
persoanei a organului de urmărire penală, şi vor dispune măsurile legale corespunzătoare.
În cuprinsul deciziei, Curtea declară ca fiind contrare legii mandatele de supraveghere
tehnică emise în baza Codului de procedură penală puse în executare în cadrul echipelor formate
dintre procuror şi lucrători ai serviciilor de informaţii, iar în ce priveşte sancţiunea încălcării
normelor de competenţă la punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică este
nulitatea absolută, nulitate ce poate fi invocată oricând în procesul penal, chiar şi după finalizarea
procedurii de cameră preliminară ori în căile de atac.
Pornind de la decizia 51 din 16 februarie 2016, Curtea a constat că sprijinul acordat de către
Serviciul Român de Informaţii nu poate fi catalogat drept activitate de cercetare penală, deoarece,
atât vechiul Cod de procedură penală, noul Cod de procedură penală, cât şi Legea nr. 14/1992 nu
prevăd această calitate de organ de cercetare penală. Din art. 3 lit. g) al protocolului din 2009,
coroborat cu întregul conţinut al protocolului, Curtea reţine că, începând cu anul 2009, s-au creat
35
M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. 688.
36
V. Trif, Metode de supraveghere tehnică în cadrul procesului penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2019, p. 293.
37
Publicată în M. Of. nr. 193 din 12 martie 2019.
7
premisele normative pentru ca Serviciul Român de Informaţii să exercite atribuţii de cercetare
penală în orice domeniu. Or, acest aspect duce la încălcarea art. 1 alin. (4) privind separaţia şi
echilibrul puterilor în stat şi art. 61 alin. (1) din Constituţie cu privire la rolul Parlamentului de
unică autoritate legiuitoare a ţării.
În legătură cu participarea Serviciului Român de Informaţii, Curtea a mai constatat în parag.
155 că, sprijinul / suportul / concursul tehnic nu poate fi echivalat cu o activitate de cercetare penală
specifică organelor de urmărire penală, însă, pe lângă suportul tehnic prevăzut de art. 39-45 din
protocol, art. 32-38 se referă expresis verbis la punerea în executare a activităţilor dispuse prin
autorizaţiile emise de instanţele competente, fără ca Serviciul Român de Informaţii să fie organ de
cercetare penală. Astfel, Ministerul Public, prin propria iniţiativă, a transferat acestuia o competenţă
proprie procurorului şi, câtă vreme Ministerul Public nu are competenţa de a-şi transfera / delega
competenţele rezultate din art. 131 al Constituţiei, s-a adăugat astfel nepermis la Codul de
procedură penală.
Curtea Constituţională a mai reţinut că punerea în executare a autorizaţiilor de interceptare
de către Serviciul Român de Informaţii, încalcă principiul separaţiei dintre funcţiile constituţionale
ale serviciilor secrete şi ale organului urmărire penală. Încălcarea acestui principiu poate rezulta, din
natura activităţilor indicate Serviciului Român de Informaţii de Protocol 38, care depăşeşte simpla
înregistrare a traficului de date pe suporţi de date. Instanţele de judecată trebuie să verifice în mod
concret deturnarea dispoziţiilor legale privitoare la punerea în executare a autorizaţiilor de
interceptare şi încălcare a dreptului la un proces echitabil prin folosirea probelor obţinute.
Pin urmare, prin această decizie Curtea Constituţională aduce lămuriri suplimentare în ce
priveşte aplicarea deciziei nr. 51/2016, care a condus în unele cazuri la excluderea automată a unor
probe provenite din interceptări realizate cu sprijinul Serviciul Român de Informaţii şi, impune
instanţelor de judecată, să analizeze modalitatea şi intensitatea sprijinului acordat de acest serviciu
la efectuarea interceptărilor şi înregistrărilor prin prisma argumentelor expuse în decizie. Aşadar, pe
de o parte, în situaţia constatării încălcărilor enunţate mai sus este incidentă sancţiunea nulităţii
absolute, iar această sancţiune poate fi invocată în orice stare a procesului.
În aplicarea acestei decizii au apărut dificultăţi în a stabili în ce constă punerea în executare
a mandatelor de supraveghere tehnică, sprijinul tehnic şi când se poate considera că Serviciul
Român de Informaţii a pus în executare măsurile dispuse de judecător sau doar au asigurat un
sprijin tehnic.
Astfel, unele instanţe de judecată39 au reţinut că punerea în executare a mandatelor de
supraveghere tehnica prin punerea la dispoziţie de către S.R.I. a suportului tehnic (fapt ce
presupune înregistrarea acestora la nivelul Serviciului Român de Informaţii de către un lucrător al
acestui Serviciu, cu scopul captării discuţiilor telefonice purtate de inculpaţi prin tehnica software
şi hardware a S.R.I.) este inclusă în noţiunea de procedeu probatoriu, fiind în fapt mijlocul prin
care convorbirile purtate erau transmise organelor de cercetare penala. Totodată, aceste instanţe,
fără a analiza în concret contribuţia serviciului secret, au arătat că, lucrătorii S.R.I. nu intrau în
categoria organelor de cercetare penală sau a lucrătorilor specializaţi ai poliţiei şi au dispus
excluderea probelor care au fost obţinute prin sprijinul acestui serviciu în punerea în executare a
mandatelor de supraveghere tehnică.
În sens contrar, o altă instanţă de judecată 40, a constatat că nu poate interveni în mod automat
excluderea probelor rezultate din interceptări telefonice ca urmare a faptului că aceste probe au fost
obţinute cu ajutorul Serviciului Român de Informaţii. Instanţa respectivă a constatat că, atâta vreme
cât sprijinul / suportul / concursul tehnic nu poate fi echivalat cu o activitate de cercetare penală,
38
Protocolul nr. 00750 din 4 noiembrie 2009 (declasificat) încheiat între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Serviciul Român de Informaţii, disponibil pe site-ul
http://www.mpublic.ro/sites/default/files/PDF/PROTOCOALE/protocol_de_colaborare_cu_sri_privind_securitatea_na
tionala_-_2009.pdf.
39
C.Ap. Bucureşti, secţia I a penală, încheierea nr. 348/CP/2019 emisă în dosarul nr. 48990/3/2017/a1 (nepublicată);
Trib. Bucureşti, secţia I penală, încheierea din 21 noiembrie 2019, emisă în dosarul nr. 46031/3/2012* (nepublicată).
40
Trib. Bihor, secţia penală, încheierea din 6 august 2019, emisă în dosarul nr. 877/111/2016 (nepublicată).
8
specifică organelor de urmărire penală (potrivit parag. nr. 155 din decizia nr. 26/2019), nu orice
intervenţie a SRI este de natură să determine înlăturarea probelor.

***

În aplicarea celor trei decizii esenţiale pentru stabilirea legalităţii probelor obţinute prin
supraveghere tehnică (deciziile nr. 302/2017, 51/2016 şi 26/2019) instanţa de judecată / judecătorul
trebuie să verifice şi să stabilească în concret dacă s-a mers dincolo de simpla înregistrare a
traficului de date pe suporţi de date de către lucrători ai serviciilor de informaţii, ori nu.
În opinia noastră, este necesar ca instanţa de judecată / judecătorul să facă delimitarea
ansamblului de acte procedurale / procesuale prin care sunt obţinutele probele, de activitatea de
suport ori concurs tehnic la efectuarea înregistrărilor ori interceptărilor / executarea mandatelor de
supraveghere tehnică.
În literatura de specialitate41 s-a exprimat opinia că, prin suport tehnic se înţelege doar
punerea la dispoziţie a mijloacelor tehnice şi nu efectuarea înregistrării propriu zise de către
anumite persoane.
Contrar acestei opinii, apreciem că suportul tehnic presupune participarea fizică a unor
persoane şi nu doar punerea la dispoziţie a tehnologiilor de către un organ, o organizaţie. Potrivit
art. 912 C.proc.pen. 1968, „Procurorul procedează personal la interceptările şi înregistrările
prevăzute de art. 911 sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală.
Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări sunt obligate să
păstreze secretul operaţiunii efectuate, încălcarea acestei obligaţii fiind pedepsită potrivit Codul
penal”.
Totodată, art. 142 alin. (3) C.proc.pen. în vigoare arată că (3) Persoanele care sunt chemate
să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere au obligaţia să păstreze secretul
operaţiunii efectuate, sub sancţiunea legii penale.
În considerentele deciziei nr. 51/2016, Curtea Constituţională a arătat că activitatea de
punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică prevăzută la art. 142 alin. (1) din Codul
de procedură penală este realizată prin acte procesuale / procedurale, art. 142 alin. (1) din Codul
de procedură penală nu vizează activităţile tehnice, acestea fiind prevăzute la art. 142 alin. (2) din
Codul de procedură penală, care face referire la persoanele obligate să colaboreze cu organele de
urmărire penală pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, respectiv la
furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii
electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare. Totodată,
actele îndeplinite de organele prevăzute la art. 142 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură
penală reprezintă procedee probatorii care stau la baza procesului-verbal de consemnare a
activităţii de supraveghere tehnică, ce constituie un mijloc de probă.
Din economia textelor de lege enunţate mai sus şi a considerentelor deciziei rezultă în
primul rând că în sintagma de suport tehnic este inclusă nu numai punerea la dispoziţie a
mijloacelor de interceptare, dar şi a participării unor persoane la efectuarea interceptărilor /
înregistrărilor. Apoi, în materia interceptărilor / înregistrărilor, procedeul probatoriu constă în
ascultarea comunicărilor efectuate prin mijloace tehnice ori în mediul ambiental şi redarea acestora
în cuprinsul unui înscris, proces verbal, notă.
Procedeele probatorii, actele procedurale şi procesuale în privinţa punerii în executare a
măsurilor de supraveghere tehnică sunt activităţi care se aduc la îndeplinire doar de către persoanele
indicate la art. 142 alin. (1) C. proc. pen. (procuror, organ de cercetare penală ori lucrători
specializaţi din cadrul poliţiei). Efectuarea acestor activităţi de către alte persoane constituie
încălcare a dispoziţiilor referitoare competenţa materială, în conformitate cu dispoziţiile deciziei nr.

41
G.D. Pop, Nelegalitatea obţinerii probelor prin procedeul probatoriu al interceptării convorbirilor şi comunicărilor
ori a înregistrărilor în mediul ambiental efectuate de către Serviciul Român de Informaţii, disponibil pe
http://www.juridice.ro.
9
26/2019, întrucât, activităţi esenţiale pentru administrarea probatoriului sunt efectuate de alte
persoane decât cele prevăzute de lege.
De pildă, în situaţia în care a fost autorizată supravegherea video a unei persoane, iar
activitatea propriu zisă de urmărire şi surprinderea imaginilor video este efectuată de către alte
persoane decât cele prevăzute de lege, procedeul probatoriu s-a efectuat cu încălcarea competenţei
organului de urmărire penală. În altă situaţie, în cazul autorizării unei interceptări telefonice,
încălcarea competenţei organului de urmărire penală s-ar efectua dacă o altă persoană decât cea
autorizată procedează la ascultarea comunicaţiilor, selectarea şi redarea acestora într-un act
procedural.
Prin urmare, considerăm că, în raport de dispoziţiile legale menţionate şi a deciziilor Curţii
Constituţionale, efectuarea înregistrărilor comunicaţiilor şi punerea acestora la dispoziţia organului
de urmărire penală în format electronic, integral, nu reprezintă un procedeu probatoriu şi, în niciun
caz un act procedural. Aceasta este şi opinia unui complet de judecată al instanţei supreme, 42 care a
reţinut că dacă înregistrările comunicaţiilor au fost efectuate de Serviciul Român de Informaţii, iar
acestea au fost transmise pe suporţi optici la procuror, care a procedat la efectuarea actelor
procedurale de redare a convorbirilor telefonice, acest lucru echivalează cu faptul că activitatea de
înregistrare efectuată de Serviciul Român de Informaţii a fost una exclusiv tehnică, fără implicarea
lucrătorilor acestui serviciu.
Şi în doctrina corespunzătoare Codului de procedură penală din 196843 s-a apreciat că la
efectuarea interceptărilor sau înregistrărilor audio sau video dau concurs tehnic specialiştii din
Serviciul de Telecomunicaţii Speciale sau din alte servicii informative, care sunt obligaţi să păstreze
secretul operaţiunii efectuate, sub sancţiune penală. Aşadar, şi sub imperiul codului anterior se
admitea că dispoziţiile art. 912 alin. (1) care impuneau obligaţia păstrării secretului acţiunii, erau
aplicabile lucrătorilor din servicii de informaţii şi nu numai furnizorilor de reţele de comunicaţii.
În concluzie, apreciem că în situaţia în care organele de urmărire penală doar au folosit
mijloacele tehnice ale serviciilor de informaţii, interceptările şi înregistrările fiind înregistrate de
lucrători ai acestor instituţii şi puse la dispoziţia procurorului, iar selectarea acestora precum şi
consemnarea s-a efectuat de către ofiţeri sau agenţi de poliţie judiciară, în condiţiile existenţei unui
cadru legal(care se bucura de prezumţia de constituţionalitate), ar fi inechitabil ca probele obţinute
din aceste mijloace să nu fie folosite în procesul penal în scopul stabilirii vinovăţiei sau nevinovăţiei
inculpaţilor.
Cu toate acestea, multe instanţe de judecată, au constatat că atunci când lucrători din cadrul
Serviciului Român de Informaţii au participat la urmărirea penală la punerea în executare a
mandatelor de supraveghere tehnică, a existat o intruziune a lucrătorilor serviciului de informaţii
prin realizarea unor planuri de acţiune comune sau a existat o colaborare între serviciul de
informaţii şi procuror, intervine sancţiunea nulităţii absolute a procedeului probator, a mijloacelor
de probă, nulitate care poate fi invocată oricând în procesul penal, chiar şi atunci când procedura a
depăşit camera preliminară. Ca urmare a constatării nulităţii absolute a procedeului probator şi a
mijlocului de probă, în temeiul art. 102 alin. (2) C. proc. pen., se exclud din materialul probator
toate probele rezultate prin activităţi de supraveghere tehnică realizate de către sau în colaborare cu
Serviciul Român de Informaţii44.

***

42
ICCJ, secţia penală, decizia nr. 168/A/2018 (http://www.scj.ro). În sens contrar, ICCJ, secţia penală, decizia nr.
134/A/2019 (http://pe www.scj.ro).
43
G. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 341.
44
ICCJ., secţia penală, decizia nr. 134/A/2019 (http://www.scj.ro); ICCJ, secţia penală, decizia nr.330/A/2018,
(nepublicată); ICCJ., decizia penală nr. 92/2018 (nepublicată); ICCJ, secţia penală, încheierea nr. 31/C/2018
(nepublicată).
10
 O altă problemă apărută în practica judiciară a fost aceea a analizării legalităţii probelor
obţinute prin procedura prevăzută de Legea nr. 51/1991, după modificările operate prin Legea nr.
255/2013.
Prin decizia nr. 91/201845, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi
a constatat ca sintagma „aduc atingere grava drepturilor si libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor
români” cuprinsă în art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României este
neconstituţională. Curtea Constituţională a constatat că obiectul de reglementare al Legii nr.
51/1991 este acela al cunoaşterii, prevenirii şi înlăturării ameninţărilor interne sau externe ce pot
aduce atingere securităţii naţionale, iar nu reglementarea elementelor ce se pot constitui în probe
sau mijloace de probă în procesul penal, acestea fiind prevăzute de titlul IV - Probele, mijloacele de
probă şi procedeele probatorii - din Codul de procedură penală (parag. 33).
Curtea a arătat că sintagma declarată neconstituţională se referă, în general, la atingeri grave
aduse drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români, indiferent de calitatea de
subiect individual sau colectiv a acestora. Astfel, din modul de reglementare a sintagmei analizate,
rezultă că se poate circumscrie unei ameninţări la adresa securităţii naţionale orice faptă / acţiune cu
sau fără conotaţie penală care afectează un drept sau o libertate fundamentală. Cu alte cuvinte, sfera
de aplicare a dispoziţiei criticate este atât de largă, încât faţă de orice persoană se poate reţine
exercitarea unei acţiuni care constituie ameninţare la adresa securităţii naţionale.
La scurt timp, Curtea Constituţională a emis decizia nr. 802/2018, prin care a declarat
neconstituţională sintagma „ori altor asemenea interese ale ţării”, cuprinsă în dispoziţiile art. 3 lit.
f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României. Continuând raţionamentul din
decizia nr. 91/2018, Curtea a constatat în legătură cu conţinutul şi limitele sintagmei „altor
asemenea interese ale ţării”, faptul că, rămân la libera apreciere a organului abilitat să aplice
legea, în / din această categorie putând fi, astfel, introduse sau excluse elemente, care, deşi se
circumscriu "intereselor ţării", nu pot fi cunoscute de destinatarul normei. Astfel, sintagma
menţionată încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) care consacră principiul
legalităţii, art. 26 referitor la viaţa privată şi art. 53 care reglementează condiţiile restrângerii
exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.
Concluzia pe care o tragem din aceste două decizii este aceea că, eventuale mandate de
siguranţă naţională nu trebuie să fie întemeiate pe situaţiile prevăzute la art. 3 lit. f) din Legea nr.
51/1991, respectiv acţiuni care „aduc atingere grava drepturilor si libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor români” „ori altor asemenea interese ale ţării", ci trebuie să fie emise pentru motive
circumscrise celorlalte ipoteze prevăzute de textul de lege menţionat. Aşadar, este neconstituţional a
se emite mandate de siguranţă naţională pentru combaterea infracţiunilor de evaziune fiscală ori de
corupţie (parag. 81 din decizie), întrucât acestea nu reprezintă o ameninţare la adresa securităţii
naţionale, chiar dacă faptele aduc atingere gravă anumitor drepturi şi libertăţii fundamentale ale
cetăţenilor români. Aceasta deoarece, deşi unele infracţiuni sunt de natură să aducă atingere
gravă anumitor drepturi şi libertăţi fundamentale fiind în interesul general sancţionarea acestor
fapte, acestea nu au amploarea necesară calificării lor ca ameninţări la adresa securităţii
naţionale.
Şi aceste două decizii au pus probleme instanţelor de judecată care au avut de analizat probe
obţinute prin mandate de siguranţă naţională şi care au decis, pe de o parte 46, în urma publicării
deciziei nr. 91/2018, că sunt nelegale încheierile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de autorizare a
interceptărilor în temeiul Legi nr. 51/1991, întrucât au fost emise în baza art. 3 lit. f) din Legea nr.
51/1991, fără a se indica teza concretă incidentă dintre cele enumerate de legiuitor.
În alte hotărâri47, s-a stabilit că o instanţă inferioară instanţei supreme nu poate desfiinţa
încheierile acesteia pe baza acestui argument, care priveşte temeinicia unei hotărâri şi nu legalitatea
acesteia. S-a mai arătat în practica judiciară recentă că sunt legale mandatele de siguranţă naţională
45
Publicată în M. Of. nr. 348 din 20 aprilie 2018.
46
Trib. Bucureşti, secţia I-a penală, încheierea din 23 aprilie 2019, emisă în dosarul nr. 48990/3/2017/a1 (nepublicată).
47
C.Ap. Bucureşti, secţia I-a penală, încheierea nr. 348/CP/2019 emisă în dosarul nr. 48990/3/2017/a1 (nepublicată).
11
care au fost emise în baza celorlalte ipoteze ale art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991, care au rezistat
testului constituţionalităţii. Totodată, s-a mai arătat că, în legătură cu emiterea mandatelor de
siguranţă naţională, nu se poate reţine nulitatea absolută, întrucât nu este incident niciunul din
cazurile prevăzute expres şi nu este aplicabilă nici decizia nr. 26/2019, care are în vedere
nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa organelor de urmărire penală, ci, eventual, nulitatea
relativă.
Instanţele care au decis excluderea probelor obţinute prin punerea în executare a mandatelor
de siguranţă naţională48, au arătat că mandatele nu au calitatea de mijloc de probă în procesul
penal, nefiind emise în condiţiile prevăzute de o lege în vigoare, dacă infracţiunea care a stat la baza
emiterii mandatelor nu este una din infracţiunile împotriva siguranţei naţionale, iar legalitatea
mandatelor depinde de aplicarea restrictivă a enumerării din art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind
ameninţările la adresa securităţii naţionale a României, care, nici în forma iniţială a legii şi nici în
modificările ulterioare ale legii nu au inclus în mod explicit infracţiuni precum evaziunea fiscală sau
corupţia.
Prin urmare, s-a apreciat că mandatele de siguranţă naţională se emit în mod legal doar
pentru ipotezele prevăzute în mod expres de art. 3 din Legea nr. 51/1991(deşi ipotezele nu sunt
identice cu denumiri ale unor infracţiuni din codul penal sau legi speciale), iar dacă mandatele au
fost emise având la bază necesitatea combaterii infracţionalităţii de altă natură (precum evaziunea
fiscală ori corupţia), acestea au fost emise cu încălcarea legii.
Faţă de această interpretare a deciziilor nr. 802/2018 şi 91/2018 ale Curţii Constituţionale ar
fi de precizat că eventualitatea nelegalitate a mandatelor de siguranţă naţională (emise în baza
hotărârilor judecătoreşti – încheieri) ar trebui analizată din perspectiva nulităţii relative, neaflându-
ne în ipotezele enunţate de Curtea Constituţională în decizia nr. 26/2019.
Totodată, având în vedere că punerea în executare a mandatelor de siguranţă naţională are
loc în temeiul Legii nr. 51/1991, nu sunt incidente dispoziţiile art. 142 C.proc.pen., declarate
neconstituţionale prin decizia nr. 51/2016, iar interceptările obţinute prin acea procedură trebuie
evaluate sub aspectul legalităţii prin raportate la legea specială49.
În final, problema cea mai importantă care trebuie analizată este aceea a calităţii de probă a
rezultatului punerii în executare a măsurilor de supraveghere tehnică prin procedura specială. În
decizia nr. 91/2018 Curtea Constituţională a arătat că Legea nr. 51/1991 nu conferă calitatea de
probă / mijloc de probă datelor şi informaţiilor rezultate din activităţii specifice culegerii de
informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale
omului. Doar dispoziţiile art.139 alin.(3) din Codul de procedură penală ar putea conferi calitatea
de mijloc de probă înregistrărilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii,
autorizate potrivit Legii nr. 51/1991.
Prin decizia nr. 55 din data de 4 februarie 2020, Curtea Constituțională a admis excepția de
neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art.139 alin.(3) teza finală din Codul de procedură
penală sunt constituționale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a
efectuării activităților specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului
unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului desfășurate cu respectarea prevederilor legale,
autorizate potrivit Legii nr.51/1991.
În cuprinsul deciziei, Curtea Constituțională, pornind de la argumentele arătate în Decizia
nr. 91/2018, a constatat că art. 139 alin. 3 din C.pr.pen. acordă calitatea de probă informațiilor
obținute prin executarea mandatelor de siguranță națională fără ca normele respective să fie însoțite
de un ansamblu de norme care să permită contestarea legalității acestora în condiții de efectivitate.
Prin simpla reglementare a posibilității conferirii calității de mijloc de probă acestor înregistrări,
fără crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalității acestora,
legiuitorul a legiferat fără a respecta cerințele de claritate și previzibilitate. Astfel, legiuitorul nu
a reglementat un cadru clar, coerent și previzibil aplicabil în cazul contestării legalității
48
ICCJ, secţia penală, decizia nr. 134/A/2019 (http://www.scj.ro).
49
ICCJ, secţia penală, încheierea din data de 18 martie 2016, pronunţată în dosarul nr. 2826/1/2015 (nepublicată).
12
mijloacelor de probă obținute potrivit Legii nr.51/1991, aspect care determină lipsa de eficiență a
acesteia cu consecințe în planul respectării accesului liber la justiție și dreptului la un proces
echitabil.
Deși considerentele deciziei nr. 55/2020 sunt clare sub aspectul motivelor care au determinat
judecătorul constituțional să impună o interpretare obligatorie a dispozițiilor art. 139 alin. 3 din
C.pr.pen., prin eliminarea din sfera înregistrărilor care sunt considerate mijloace de probă a celor
obținute prin punerea în executare a mandatelor de siguranță națională, în aplicarea acestei decizii
vor fi întâmpinate dificultăți similare aplicării deciziei nr. 51/2016, în ceea ce privește efectele
concrete pe care le produce cu privire la mijloacele de probă administrate în cauze penale, aflate
deja pe rolul instanțelor de judecată.

5. Reflecţii asupra reglementării actuale a sancţiunii excluderii, în procedura penală română

Deşi voinţa legiuitorului în reglementarea acestei sancţiuni specifice probelor a fost aceea de
a se exclude probe care nu aduc atingere caracterului echitabil al procesului penal în ansamblu,
pentru a se respecta standardul impus de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în prezent, aşa
cum este reglementat în Codul de procedură penală, în configuraţia stabilită de Curtea
Constituţională, sancţiunea excluderii poate afecta, în opinia noastră, în anumite cazuri buna
înfăptuire a justiţiei, ca deziderat social.
Iniţial, legiuitorul a stabilit cazurile de excludere automată 50, pentru respectarea dreptului
absolut prevăzut de art. 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului, care consacră respectarea
demnităţii umane, precum şi a principiului aflării adevărului. A adăugat acestor cazuri de excludere
automată şi situaţiile în care persoanei acuzate i s-ar încălca în mod grav drepturi procesuale
esenţiale [art. 89 alin. (2) C.proc.pen.].
Cu toate acestea, o excludere automată operează şi în situaţia sancţionării cu nulitatea
absolută a actului prin care s-a dispus, s-a autorizat ori s-a administrat proba, întrucât, sancţiunea
excluderii nu operează autonom, fiind subsumată nulităţii. Ca urmare a extinderii cazurilor de
nulitate absolută, au crescut şi cazurile de excludere automată restrângându-se astfel posibilitatea
judecătorului de a stabili care probe au afectat caracterul echitabil al procesului penal, în ansamblu
şi care nu.
Opţiunea legiuitorului român de a combina cele două modalităţi de înlăturare a probelor
nelegal administrate, respectiv nulitatea probelor, după modelul dreptului continental şi excluderea
probelor, sancţiune specifică ţărilor cu sistem common law nu este preferabilă, în opinia noastră.
Aşa cum am precizat supra, dreptul englez, unul dintre sistemele unde se aplică această
sancţiune, nu reglementează o excludere automată, ci este construit în jurul dreptului liber de
apreciere al judecătorului, astfel că, indiferent de cât de gravă este încălcarea, judecătorul nu este
obligat să dispună excluderea probei, dacă în cadrul ansamblului procedurilor apreciază că echitatea
lor nu a fost afectată.
În Statele Unite ale Americii, în aplicarea regulii excluderii probelor obţinute prin încălcarea
legii, Curtea Supremă de Justiţie a introdus excepţia bunei credinţe, care presupune că probele
obţinute de poliţie sunt admisibile dacă acestea au fost obţinute în baza un mandat de percheziţie,
care mai apoi s-a dovedit lipsit de validitate, atunci când eroarea a fost comisă de un magistrat,
poliţia a acţionat onest şi rezonabil ori acţiunile poliţiei erau bazate pe o lege care a fost declarată
ulterior neconstituţională51.
Nici jurisprudența Curţii Europene a Drepturilor Omului nu impune instanțelor naționale o
excludere automată a probelor obținute prin încălcarea legii. Astfel, în cauza Ibrahim şi alţii
împotriva-Regatului Unit52, Curtea a arătat că nu este rolul său să stabilească, dacă anumite tipuri de
probe, inclusiv probele obţinute în mod nelegal din punctul de vedere al dreptului intern, sunt
50
Reglementate de art. 102 alin. (1) C.proc.pen., art. 89 alin. (2) C.proc.pen. şi art. 190 alin. (5) C.proc.pen.
51
A. I. Negru, op. cit., p. 26.
13
admisibile, ci esențial este ca procesul penal în ansamblu, inclusiv modul în care au fost obţinute
probele, să fi fost echitabil.
Curtea a reiterat că, atunci când se stabileşte dacă procedura în ansamblul său a fost
echitabilă importanţa interesului public în cadrul anchetei şi sancţionarea infracţiunii respective în
discuţie pot fi luate în considerare, însă, preocupările de interes public nu pot justifica măsuri care
sting esenţa însăşi a dreptului la apărare al reclamantului.
În dreptul francez nu este reglementată procedura excluderii, ci, ca în toate sistemele de
drept continental se recurge la sistemul nulităţilor care se aplică şi în materia probelor. În doctrina
juridică nulităţile sunt clasificate, în nulităţi de ordine publică şi nulităţi de ordine privată, sau
nulităţi exprese / textuale şi nulităţi virtuale53, iar reglementarea nulităţilor a suferit modificări 54 de-a
lungul timpului ajungându-se ca în prezent, nulitatea să poată fi constatată numai dacă s-a constatat
o vătămare a intereselor unei părţi (cu câteva excepţii prevăzute expres în Codul de procedură
penală francez). Acest regim se aplică inclusiv unor nulităţi exprese reglementate în materia
probelor obţinute prin interceptări telefonice55.
Preocuparea legiuitorului francez a fost aceea de a găsi un echilibru între nevoia ca regulile
de procedură şi substanţiale să fie respectate şi aceea de a limita nulităţile care obligau la
neînceperea sau întârzierea procedurilor56. Acest sistem scoate în evidenţă importanţa rolului
judecătorului care determină nulităţile substanţiale şi care, în toate cazurile, apreciază in concreto
dacă există un prejudiciu57.
Cel mai sever regim de excludere a probelor nelegale pare să existe în Irlanda. Iniţial,
jurisprudenţa a stabilit că excluderea probelor intervine automat doar atunci când drepturile
consfinţite de Constituţie au fost nesocotite, iar pentru ca judecătorul să poată dispună excluderea,
încălcarea drepturilor constituţionale trebuia să fie deliberată şi conştientă58. Ulterior, jurisprudenţa
s-a modificat în sensul că nu prezintă relevanţă dacă persoana care a întocmit actul a avut cunoştinţă
că a comis o nelegalitate, ceea ce contează în realitate este actul în sine, şi nicidecum aprecierea
persoanei care l-a întocmit cu privire la considerentele acestuia59.
Regula excluderii automate a probelor obţinute prin încălcarea drepturilor constituţionale a
fost criticată de către Comisia de dezbatere a legii penale care s-a întrunit la iniţiativa Ministrului
Justiţiei din această ţară. În opinia comisiei, scopul poate fi atins prin instaurarea unor reguli de
excludere care au la bază aprecierea judecătorului, nefiind necesare reguli stricte, automate, de
excludere, unde judecătorul nu are drept de apreciere cu privire la oportunitatea excluderii probei60.

Cu referire la efectele deciziilor recente ale Curţii Constituţionale, în literatura de

specialitate61, s-au propus şi alte remedii procesuale care să satisfacă cerinţele de echitate ale
procesului penal, oferite de procedura penală şi de practica convenţională a respectării drepturilor
omului. Astfel, pe lângă sancţiunea nulităţii relative care ar avea acelaşi efect ca cea a nulităţii
absolute, dar în condiţii mai restrictive sub aspectul dovedirii vătămării procesuale, organele

52
Hotărârea din 13 septembrie 2016, disponibilă în limba română la adresa http://ier.gov.ro/wp-
content/uploads/cedo/Ibrahim-s.a.-impotriva-Regatului-Unit.pdf.
53
M.-L. Rassat, Procedure penale, Ed. Elipses, Paris, 2017, p. 622.
54
Art. 802 din Codul de procedură penală francez.
55
Art. 107-7 din Codul de procedură penală francez.
56
M.-L. Rassat, op. cit., p. 620.
57
Gh. Mateuţ, O noutate pentru procedura penală română: Invalidarea probelor obţinute în mod ilegal, în Dreptul nr.
7/2004, p. 135.
58
A.I. Negru, op. cit., p. 19.
59
Ibidem.
60
Ibidem.
61
C. Ghigheci, V. Neagoe, Supravegherea tehnică în lumina noilor soluţii ale Curţii Constituţionale – interpretarea şi
aplicarea deciziilor în materie ale instanţei constituţionale, în Caiete de drept penal, nr. 3/2019, p. 50.
14
judiciare ar putea apela la alt remediu procesual – reducerea sau condiţionarea valorii probante a
probei în cauză, în măsura în care proba se coroborează cu alte probe administrate în cauză.
Este de dorit un sistem mai flexibil de excludere a probelor obţinute prin încălcarea legii, un
sistem care să scoată în evidenţă rolul judecătorului ce este chemat să aprecieze în concret dacă
există o vătămare ce poate fi înlăturată doar prin excluderea probei. În acest sens, există argumente
demne de luat în seamă.
În doctrină62, s-a apreciat că legea procesual penală ar trebui să admită ca inculpatul să aibă
dreptul să se prevaleze în favoarea sa de o probă obţinută în mod neregulat.
În jurisprudenţa instanţelor germane a existat un caz de folosire a unei probe nelegale în
favoarea inculpatului: organele de urmărire penală au ridicat în mod nelegal jurnalul unei persoane
în care aceasta notase detaliile uciderii unei persoanei, situaţie care a condus instanţa în final la
acordarea unei pedepse mai blânde, stabilind pe baza jurnalului că acuzatul a avut un discernământ
diminuat63.
Pe de altă parte, excluderea în mod automat a unor probe, fără a ţine cont de gravitatea
încălcării drepturilor inculpatului, poate conduce şi la soluţionarea unei cauze penale prin vătămarea
drepturilor victimelor şi încălcarea drepturilor garantate de Convenţia europeană a drepturilor
omului. Pentru respectarea art. 2 din Convenție, statul este obligat să adopte măsurile necesare
pentru a proteja viaţa persoanelor aflate sub jurisdicţia lor, în special prin instituirea unei legislaţii
penale eficiente susţinute de un mecanism de aplicare a acestei legislaţii64.

6. Concluzii

În final, observăm că în alte ţări europene instituţia excluderii probelor, indiferent că este
una autonomă ori operează prin intermediul nulităţii, are în vedere excluderea automată a acelor
probe care au fost obţinute prin încălcarea drepturilor esenţiale prevăzute în legile fundamentale. Cu
privire la celelalte ipoteze de încălcare a legii excluderea automată nu este aplicabilă, iar judecătorul
are dreptul de apreciere asupra oportunităţii folosirii unei probe obţinute prin încălcarea legii, pentru
o soluţionare echitabilă a cauzei, avându-se în vederea respectarea şi a celorlalte principii ale
procesului penal.
Referitor la probele obţinute prin punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică,
având în vedere că acestea nu pot fi readministrate, problema care s-a pus în practica judiciară
recentă a avut în vedere nu neapărat modul de reglementare a măsurilor de supraveghere tehnică, a
regimului nulităţilor ori excluderii probelor, ci mai degrabă faptul că trebuia stabilită soarta unor
probe (a căror forţă probantă era mai mult sau mai puţin însemnată de la caz la caz), în condiţiile în
care aceste probe au fost obţinute în baza unor dispoziţii legale, care ulterior au fost declarate
neconstituţionale. Excluderea tuturor probelor obţinute în acest mod, în bloc şi în mod automat,
poate avea consecinţe greu de evaluat pentru societate. De remarcat este faptul că, foarte multe
instanţe de judecată au considerat că trebuie să aplice sancţiunea excluderii probelor în mod
automat, în situaţii în care dreptul inculpatului era în antiteză cu interesul public, fără a încerca să
găsească un echilibru între cele două.
Menţinerea reglementării de lege lata, în care sancţiunea excluderii este subsumată nulităţii,
nulitate care iniţial a fost reglementată într-o anumită concepţie juridică ulterior reconfigurată de
Curtea Constituţională sub aspectul unor cazuri noi de nulitate absolută, dar şi sub aspectul
regimului juridic în general, poate aduce un dezechilibru între necesitatea respectării regulilor de
procedură şi soluţionarea cauzelor penale într-o manieră cât mai justă, care să răspundă
62
Gh. Mateuţ, O noutate pentru procedura penală română..., precit., p. 142.
63
M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2016, p. 843.
64
CEDO, cauza L.C.B. împotriva Marii Britanii, disponibilă la adresa https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22:
[%22001-58176%22]}; hotărârea din 9 iunie 1998; cauza Osman împotriva Marii Britanii, disponibilă la adresa
https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22:[%22001-58257%22]}.

15
dezideratului procesului penal de antrenare a răspunderii penale a persoanelor care săvârşesc
infracţiuni.
Soluţia ar putea veni din schimbarea practicii judiciare, determinate de o jurisprudenţă
obligatorie a instanţei supreme, fie printr-o reglementare legală a sancţiunii excluderii care să
prevadă o marjă mai largă de apreciere cu privire la oportunitatea menţinerii sau excluderii unei
probe obţinute în mod nelegal.

16