Andrei-Dorin Băncilă

DREPT EXECUŢIONAL
PENAL
- suport de curs -

EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

BUCUREŞTI

2023
Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.

Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi

transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al
Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti.

Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau
difuzarea conţinutului sub orice formă.
 UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ

Andrei-Dorin Băncilă

Drept execuţional penal

Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”

Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Tel./fax: 0213309032/0213308606
Email: editura@univnt.ro

ISBN:
Introducere
Prezervarea ordinii juridice, fără de care nicio societate avansată nu ar putea fi imaginată, nu
se realizează doar prin norme declaratorii ci, mai ales, prin norme sancționatorii.
Pentru ca normele penale să-și îndeplinească funcția lor, de apărare a valorilor sociale cele
mai importante în fața agresiunii ce le poate fi adusă prin cele mai grave fapte, infracțiunile, s-a
dovedit a fi nevoie, între altele, de o nouă categorie de norme, care au căpătat o tot mai mare
însemnătate și, astfel, autonomie, sfârșind prin a se constitui într-o ramură de drept distinctă, dreptul
execuțional penal.

O scurtă descriere a rolului și conținutului disciplinei

Obiectul dreptului execuțional penal îl constituie raportul de drept execuțional penal.
Cu alte cuvinte, dreptul execuțional penal își propune să disciplineze, să normeze relațiile
sociale care se nasc, există (se derulează) și se sting între membrii comunității, în legătură cu
executarea sancțiunilor penale.
În cadrul prezentei discipline vom analiza modul în care sunt puse în executare și executate
sancțiunile penale (pedepsele, măsurile educative și măsurile de siguranță), dar și măsurile
procesuale, atât privative, cât și neprivative de libertate.

Obiectivele cursului (modulului):

- definirea principalelor instituții de drept execuțional penal;
- formarea limbajului juridic de drept penal și execuțional penal;
- însușirea sistemului execuțional penal din România; referiri legislative,
teoretice și jurisprudențiale;
- înțelegerea și însușirea conexiunilor dintre dreptul execuțional penal și dreptul
penal și dreptul procesual penal.

Competențe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va fi capabil să:
- înțeleagă principalele instituții de drept execuțional penal;
- cunoască legăturile dreptului execuțional cu celelalte ramuri de drept penal;
- utilizeze legislația și terminologia execuțional penală;
- rezolve probleme, spețe de drept execuțional penal;
- participe cu succes la concursuri de admitere în profesii care presupun
aplicarea dreptului execuțional penal.

Resurse și mijloace de lucru

Metode didactice:
- lectura individuală;
- prelegerea modernă;
- întocmirea unor lucrări de sinteză.
Surse bibliografice:
- cursul de mai jos precum și, pentru o mai bună aprofundare:
- Andrei-Dorin Băncilă, Drept execuțional penal. Curs universitar, Editura
Universul Juridic, București, 2023;
- CHIȘ Ioan, CHIȘ Bogdan Alexandru, Executarea sancțiunilor penale, ediția a
2-a, revăzută și adăugită, Editura Universul juridic, București, 2021, cota
343.8/C46
- Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală,
ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2015 cota 343.1/N31

5
 - Grigore Theodoru, Tratat de procedură penală, ediția a III-a, Editura
Hamangiu, București, 2013 cota 343.1/T53
- Ioan Chiș, Lamya Diana Hărătău, Constantin Marc Neagu, Ioan Mircea David,
Teorie și practică execuțional penală: sinteze și întrebări pentru uzul
studenților și al masteranzilor, Editura Hamangiu, București, 2022, cota
343.8/T43
Mijloace informatice:
- Platforma ELIS
- Platforma Google Classroom
Instrumente utile:
- Portalul de legislație gratuită a Ministerului Justiției

Structura cursului
Cursul conține 10 unități de învățare, fiecare putând fi parcursă în 2 până la 3 ore.
Cursul conține două teme de control constând în întocmirea unor referate din
următoarele tematici:
- regimurile de executare; drepturile persoanelor private de libertate; (Unitățile
de învățare 2 și 3);
- sancțiuni și măsuri neprivative de libertate; executarea pedepselor alăturate
(Unitățile de învățare 5 - 9).

Cerințe preliminare
Pentru o bună parcurgere și înțelegere a disciplinei Drept execuțional penal, studenții
trebuie să aibă cunoștințe de bază în materia Dreptului penal și a Dreptului procesual
penal.

Discipline deservite
Dreptul execuțional penal deservește Dreptul penal și Dreptul procesual penal, prin
analiza modului concret de funcționare postsentențială a instituțiilor precum pedeapsa
și modalitățile ei de individualizare, instanțele și căile de atac, hotărârile judecătorești
și caracteristicile acestora.

Durata medie de studiu individual

Pentru parcurgerea fiecărei unități de învățare sunt necesare între 2 și 3 ore de studiu
individual.

Evaluarea
- ponderea evaluării finale de tip examen – 80%;
- ponderea evaluărilor pe parcurs (teme de control, referate) – 20%.

6
 Cuprins
Unitatea de învățare 1 – Introducere în studiul dreptului execuțional penal ............................. 9
Obiectul și scopul dreptului execuțional penal. Raportul juridic execuțional penal .............. 9
Legăturile dreptului execuțional penal cu alte ramuri și științe ale dreptului ...................... 12
Izvoarele normative ale dreptului execuțional penal............................................................ 13
Principiile dreptului execuțional penal ................................................................................. 14
Autorități și alte entități cu atribuții în domeniul dreptului execuțional penal..................... 20
Alte clarificări terminologice ............................................................................................... 28
Unitatea de învățare 2 - Executarea pedepselor privative de libertate ..................................... 34
Punerea în executare a pedepselor privative de libertate ..................................................... 35
Executarea propriu-zisă a pedepselor privative de libertate................................................. 38
Regimurile de executare ....................................................................................................... 41
Unitatea de învățare 3 – Drepturile, obligațiile și interdicțiile deținuților. Recompense și sancțiuni.
Liberarea .................................................................................................................................. 51
Drepturile deținuților ............................................................................................................ 51
Obligațiile și interdicțiile deținuților .................................................................................... 66
Recompensele care se acordă persoanelor condamnate ....................................................... 68
Abaterile și sancțiunile disciplinare ..................................................................................... 69
Liberarea din penitenciar ...................................................................................................... 73
Unitatea de învățare 4 – Executarea măsurilor educative privative de libertate ...................... 78
Punerea în executare a măsurilor educative privative de libertate ....................................... 78
Regimurile de executare a măsurilor educative privative de libertate ................................. 79
Unitatea de învățare 5 – Executarea măsurilor de probațiune ................................................. 83
Punerea în executare a măsurilor de probațiune................................................................... 85
Executarea propriu-zisă a măsurilor de probațiune .............................................................. 86
Unitatea de învățare 6 – Executarea amenzii penale ............................................................. 108
Punerea în executare a amenzii penale ............................................................................... 108
Executarea propriu-zisă a amenzii penale și consecințele neexecutării ............................. 108
Unitatea de învățare 7 – Executarea pedepselor accesorii și complementare ........................ 112
Executarea pedepsei accesorii ............................................................................................ 114
Executarea pedepselor complementare aplicate persoanei fizice ...................................... 114
Unitatea de învățare 8 - Executarea pedepselor complementare aplicate persoanei juridice119
Unitatea de învățare 9 – Executarea măsurilor de siguranță neprivative de libertate ............ 123
Executarea măsurii de siguranță a obligării la tratament medical ...................................... 123

7
 Executarea măsurii de siguranță a internării medicale ....................................................... 125
Executarea măsurii de siguranță a interzicerii ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii
............................................................................................................................................ 127
Executarea confiscării speciale și a celei extinse ............................................................... 128
Unitatea de învățare 10 – Executarea măsurilor procesuale .................................................. 131
Executarea reținerii ............................................................................................................ 132
Executarea arestării preventive .......................................................................................... 132
Executarea arestului la domiciliu ....................................................................................... 135
Executarea controlului judiciar .......................................................................................... 138
Executarea măsurilor preventive dispuse împotriva persoanei juridice ............................. 141
Executarea celorlalte măsuri procesuale ............................................................................ 143
Executarea amenzii judiciare ............................................................................................. 146
Executarea obligațiilor asociate renunțării la urmărirea penală ......................................... 147

8
Unitatea de învățare 1 – Introducere în studiul dreptului execuțional penal

Obiectul și scopul dreptului execuțional penal. Raportul juridic execuțional penal

Prezervarea ordinii juridice, fără de care nicio societate cât de cât avansată nu
ar putea fi imaginată, nu se realizează doar prin norme declaratorii ci, mai ales, prin
norme sancționatorii.
Ramura de drept cea mai impregnată de importanța sancțiunii este cea care
poartă în denumirea sa chiar conceptul cel mai ilustrativ al sancțiunii, și anume
pedeapsa. Ne referim, așadar, la dreptul penal, ramura de drept prin intermediul căreia
societatea a ales să își apere cele mai importante valori ale sale (viața, suveranitatea,
libertatea, patrimoniul și alte asemenea) de cele mai grave atingeri care le pot fi aduse
(infracțiunile).
Dar, pentru ca normele penale să-și îndeplinească funcția lor, de apărare a
valorilor sociale cele mai importante în fața agresiunii ce le poate fi adusă prin cele
mai grave fapte, infracțiunile, s-a dovedit a fi nevoie, între altele, de o nouă categorie
de norme, care au căpătat o tot mai mare însemnătate și, astfel, autonomie, sfârșind
prin a se constitui într-o ramură de drept distinctă, dreptul execuțional penal.
Studiul, cercetarea, analiza normelor dreptului execuțional penal sunt apanajul
științei dreptului execuțional penal, care își propune înțelegerea normelor acestei
ramuri de drept în contextul relațiilor sociale execuționale, în scopul dobândirii
cunoașterii și al furnizării de informații, argumente, propuneri către factorii de decizie
în puterea căror intră elaborarea politicilor execuțional penale ale statului.
Obiectul dreptului execuțional penal îl constituie raportul de drept execuțional
penal.
Cu alte cuvinte, dreptul execuțional penal își propune să disciplineze, să
normeze relațiile sociale care se nasc, există (se derulează) și se sting între membrii
comunității, în legătură cu executarea sancțiunilor penale.

Scopul nemijlocit pentru care dreptul execuțional penal a fost edictat este acela
de a asigura efectivitatea, funcționalitatea normelor sancționatorii al dreptului penal,
pentru ca activitatea de înfăptuire a justiției penale să nu rămână doar „o vorbă-n vânt”.
Pentru că se află în intimă legătură cu dreptul penal și cu cel execuțional penal,
dreptul execuțional penal împrumută scopul preventiv și educativ al dreptului penal,
ceea ce am putea spune că reprezintă scopul mijlocit al dreptului execuțional penal.
Având în vedere că prin intermediul normelor dreptului execuțional penal este
reglementată și executarea măsurilor procesual penale, putem spune că un alt scop
mijlocit al dreptului execuțional penal este cel al asigurării bunei derulări a procesului
penal.

Raportul de drept execuțional penal se naște odată cu aplicarea definitivă a

sancțiunii penale, când intervine necesitatea impunerii executării acesteia, se derulează
pe parcursul executării sancțiunii și se stinge prin epuizarea executării.
Am putea spune că ceea ce am descris mai sus ca fiind raportul de drept
execuțional penal este raportul tipic, care se naște în legătură cu executarea
sancțiunilor penale. Însă, necesitatea supunerii persoanelor la unele restricții, sarcinii,
privări intervine și în cazul impunerii măsurilor procesual penale (precum reținerea,
arestarea preventivă, arestul la domiciliu, controlul judiciar simplu ori pe cauțiune,

9
internarea medicală presentențială, amenda judiciară), ceea ce ne face să afirmăm că
există și un raport de drept execuțional penal atipic, care intră și el în obiectul de
reglementare a dreptului execuțional penal.

Subiecții raportului de drept execuțional penal sunt, pe de o parte, organele

specializate ale statului, însărcinate să se asigure că preceptele sancționatorii penale
sunt întocmai respectate, iar pe de altă parte, persoanele (fizice ori juridice) împotriva
cărora au fost pronunțate sancțiuni penale.
Statul, cu ale sale organele cu atribuții în materia executării sancțiunilor penale,
se subsumează conceptului de subiect activ al raportului de drept execuțional penal,
menirea lor fiind să se asigure, prin exercițiul atribuțiilor lor, că persoanele sancționate
se supun privărilor, restrângerilor, limitărilor care alcătuiesc conținutul sancțiunilor
penale. Anunțând că aceste organe ale statului vor fi tratate mai pe larg într-o secțiune
următoare a cursului, aici exemplificăm doar cu Administrația Națională a
Penitenciarelor și cu Direcția Națională de Probațiune, două dintre organele care dețin
cele mai important competențe legate de executarea sancțiunilor penale privative,
respectiv neprivative de libertate.
Mai nou, opțiunea de politică execuțional penală a legiuitorului român,
exprimată prin noile coduri penale și prin noile legii execuțional penale, este de a
reglementa și alte entități, unele chiar private, cu atribuții în această materie, care
devin, astfel, subiecți activi în raportul de drept execuțional penal. Vom descoperi, în
secțiunea special dedicată lor, instituțiile din comunitate, cărora noua lege de executare
a sancțiunilor și măsurilor neprivative de libertate le conferă atribuții referitoare la
executare și, implicit, calitatea de subiecți activi ai raportului juridic execuțional penal.

Persoana sancționată penal, care trebuie să se supună rigorilor din conținutul

sancțiunii, reprezintă subiectul pasiv al raportului de drept execuțional penal.
condamnat ilustrează foarte bine conceptul de subiect pasiv al raportului de drept
execuționale penal.
Conținutul raportului de drept execuțional penal desemnează drepturile și
obligațiile pe care subiecții le au în cadrul relației lor juridice.
Astfel, subiecții activi ai raportului au dreptul să ceară persoanelor sancționate
să se conformeze, să se supună privărilor, restricțiilor, interdicțiilor, sarcinilor din
conținutul sancțiunilor aplicate, într-un cuvânt, să execute sancțiunile, dar au și
obligația de a asigura un cadru normal, legal în care să aibă loc executarea din partea
subiecților pasivi.
Subiecții pasivi, la rândul lor, au obligația de a executa sancțiunile penale, dar
și dreptul de a cere ca executarea să aibă loc în limitele legalității, cea mai elocventă
exprimare în acest sens fiind sistemul drepturilor de care se bucură persoanele private
de libertate, cărora le vom dedica o secțiune separată în cursul nostru.

Obiectul raportului de drept execuțional penal (a nu se confunda cu obiectul

dreptului execuțional penal însuși) constă în conduitele pe care subiecții raportului
trebuie să le adopte în realizarea drepturilor și în îndeplinirea obligațiilor care le revin
și care alcătuiesc conținutul raportului juridic analizat.
Astfel, vom vedea că subiecții pasivi, în virtutea dreptului de a pretinde
executarea, pot imobiliza persoana sancționată, o pot plasa în penitenciare, o pot
supraveghea în libertate, îi pot pretinde să se prezinte în anumite locuri, să presteze
muncă în folosul comunității, să participe la anume activități, să prezinte unele
documente, pot păzi, pot supraveghea, pot restrânge, pot impune sancțiuni disciplinare,

10
pe când, în îndeplinirea obligațiilor, trebuie să ofere condiții normale de detenție, să
pună la dispoziție programe de reintegrare, să permită vizite, să acorde recompense, să
pună în libertate.
Conduita pe care subiecții pasiv trebuie să o adopte este, din perspectiva
obligațiilor, să suporte rigorile privării de libertate, ale îngrădirii unor drepturi, să
plătească amenda penală, să nu se deplaseze în anumite locuri ori să se prezinte la
anumite locații, să nu se întâlnească cu anumite persoane, să nu desfășoare anume
activități, pe când, din perspectiva drepturilor, subiecții pasivi primesc asistență
educativă, psihologică, medicală, beneficiază de programe sociale, primesc
recompense, prestează muncă remunerată în penitenciar, creează opere științifice ori de
artă, desfășoară activități sportive.

În legătură cu raportul de drept execuțional penal mai este util să indicăm și

care sunt faptele generatoare, modificatoare și extinctive ale acestuia, pentru o mai
bună înțelegere a derulării lui în timp.
Faptul generator este pronunțarea hotărârilor judecătorești prin care se aplică
sancțiunile penale, mai exact, rămânerea definitivă, pentru că de la acest moment, ca
regulă, hotărârile judecătorești devin executorii.
Faptele modificatoare sunt reprezentate de pronunțarea, adoptarea actelor
juridice prin care se schimbă coordonatele executării, ori de evenimentele care se
produc pe parcursul executării în situația persoanei sancționate. Spre exemplu, o
hotărâre de liberare condiționată modifică raportul juridic execuțional penal prin
schimbarea elementelor obiectului său. Tot astfel, pierderea capacității de muncă este
un fapt modificator al raportului de drept execuțional penal în cazul măsurilor de
probațiune.
Faptele extinctive, care duc la încetarea raportului de drept execuționale penal,
sunt reprezentate de activități precum executarea la termen a pedepsei, plata integrală a
amenzii, evenimente precum decesul persoanei sancționate ori intervenirea unor acte
de clemență cu efecte postsancționatorii.

De reținut
Obiectul dreptului execuțional penal îl constituie raportul de drept execuțional
penal.
Scopul nemijlocit pentru care dreptul execuțional penal a fost edictat este acela
de a asigura efectivitatea, funcționalitatea normelor sancționatorii al dreptului penal
Raportul de drept execuțional penal se naște odată cu aplicarea definitivă a
sancțiunii penale, când intervine necesitatea impunerii executării acesteia, se derulează
pe parcursul executării sancțiunii și se stinge prin epuizarea executării
Subiecții raportului de drept execuțional penal sunt, pe de o parte, organele
specializate ale statului, însărcinate să se asigure că preceptele sancționatorii penale
sunt întocmai respectate, iar pe de altă parte, persoanele (fizice ori juridice) împotriva
cărora au fost pronunțate sancțiuni penale.
Conținutul raportului de drept execuțional penal desemnează drepturile și
obligațiile pe care subiecții le au în cadrul relației lor juridice.
Obiectul raportului de drept execuțional penal (a nu se confunda cu obiectul
dreptului execuțional penal însuși) constă în conduitele pe care subiecții raportului
trebuie să le adopte în realizarea drepturilor și în îndeplinirea obligațiilor care le revin
și care alcătuiesc conținutul raportului juridic analizat.

11
 Legăturile dreptului execuțional penal cu alte ramuri și științe ale dreptului

Cele mai puternice legături dreptul execuțional le are cu dreptul penal și cu

dreptul procesual penal.
Practic, dreptul execuțional penal operează cu noțiuni, concepte și instituții de
bază ale dreptului penal, precum pedepsele, măsurile educative, măsurile de siguranță,
răspunderea penală, modalitățile de individualizare judiciară a pedepselor. De altfel,
această legătură strânsă între dreptul penal și cel execuțional penal își găsește
exprimarea în Codul penal, prin trimiterile exprese pe care acest act normativ le face la
legile de executare1.
Alte puncte în care cele două ramuri de drept se împletesc sunt cele prin care se
regularizează executarea sancțiunilor penale, aici referindu-ne la dispozițiile din Codul
penal precum cele care prevăd revocarea amânării aplicării pedepsei, a suspendării
executării pedepsei sub supraveghere ori a liberării condiționate, între altele, pentru
neexecutarea măsurilor de probațiune.

O legătură din ce în ce mai strânsă și ineluctabilă în contextul globalizării este

cea pe care dreptul execuțional o are cu o ramură de drept care se află în plin proces de
cristalizare, anume dreptul cooperării judiciare internaționale. În condițiile în care
cetățenii români circulă liber în spațiul Uniunii Europene și mai departe, coroborat și
cu numărul tot mai mare de cetățeni străini care trăiesc, muncesc și vizitează țara
noastră, problema modului și a locului în care aceștia vor executa sancțiunile penale
care le sunt aplicate în statul de apartenență ori în statul de reședință sau tranzit a
preocupat din ce în ce mai mult legiuitorii naționali și internaționali, la nivelul Uniunii
Europene, cel puțin, existând un număr considerabil de acte normative2 având ca obiect
de reglementare domeniul executării sancțiunilor penale privative ori neprivative de
libertate, ca o contrapondere la principiul liberei circulații a persoanelor pe teritoriul
uniunii. Toate acest acte normative au fost transpuse în legislația internă, atât prin
legea de cooperare judiciară internațională în materie penală, cât și prin modificările
aduse legilor execuțional penale.

Dar, dreptul execuțional penal beneficiază din plin și de achizițiile de

cunoaștere ale criminologiei, ca știință ce studiază fenomenul infracționalității pentru
a afla cauzele și condițiile favorizate ale fenomenului, precum și impactul acestuia în
societate, în scopul de a propune soluții de combatere și diminuare a infracțiunilor.
Dreptul execuțional penal preia, astfel, din concluziile criminologiei și aplică
instituții precum criteriile de separațiune, criteriile de clasificare a deținuților periculoși
ori a celor vulnerabili, sistemele progresiv și regresiv în dozarea regimurilor de
executare și alte asemenea.

1
A se vedea art. 56 și art. 60 din Codul penal.
2
A se vedea: Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul
european de arestare și procedurile de predare între statele membre; Decizia-cadru 2005/214/JAI a Consiliului
din 24 februarie 2005 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce a sancțiunilor pecuniare; Decizia-
cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în
cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în
scopul executării lor în Uniunea Europeană; Decizia-cadru 2008/947/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008,
privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești și al deciziilor de
probațiune în vederea supravegherii măsurilor de probațiune și a sancțiunilor alternative.

12
 Penologia, care studiază pedepsele ca instrument de apărare socială, este și ea o
știință care furnizează informații prețioase dreptului execuțional penal, dar căreia, la
rându-i, îi furnizează un prețios material de studiu. În încercarea de a furniza cele mai
bune propuneri de politici sancționatorii, penologia are un vast câmp de cercetare pe
tărâmul dreptului execuțional penal, care devine apoi și poligon de încercare al noilor
politici penale.

Izvoarele normative ale dreptului execuțional penal

Dreptul execuțional penal își găsește izvoare chiar în Constituția României,

care reglementează la nivel primar instituții precum egalitatea în drepturi, accesul liber
la justiție, drepturile și libertățile fundamentale care, toate, interesează într-un mod
deosebit dreptul execuțional penal, al cărui obiect de reglementare are o legătură
intimă cu modul în care drepturile și libertățile cetățenilor sunt restrânse, limitate.
Având cele mai strânse relații cu dreptul penal și cu dreptul procesual penal,
este normal ca dreptul execuțional penal să împartă cu aceste ramuri de drept o parte
din sursele sale normative. Astfel, dreptul execuțional penal folosește norme incluse în
Codul penal și în Codul de procedură penală, iar spre a exemplifica indicăm articolele
referitoare la reglementarea pedepselor, la calculul timpului, la individualizarea
pedepselor și a executării lor, la liberarea condiționată, la modificările pedepselor și,
bineînțeles, la punerea în executare a hotărârilor penale și la regularizarea executării.
Pentru a marca fără putere de echivoc autonomia dreptului execuțional penal,
este suficient și doar să amintim pachetul normativ specific execuțional penal, alcătuit
din legile de executare a sancțiunilor privative și neprivative de libertate și din toate
normele secundare și terțiare de punere în aplicare a acestora. În concret, vorbim de:
- Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a
altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal, cu actele subsecvente de punere în aplicare, precum:
o Hotărârea Guvernului nr. 604/2016 pentru aprobarea Regulamentului de
aplicare a Legii nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor
educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele
judiciare în cursul procesului penal Legea nr. 254/2013 privind
executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal;
o Hotărârea Guvernului nr. 818/2018 privind aprobarea standardelor
minime de lucru în probațiune pentru instituțiile din comunitate;
- Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de
libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal cu actele
subsecvente de punere în aplicare, precum:
o Hotărârea nr. 157/2016 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a
Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor
privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului
penal;
o Hotărârea nr. 89/2014 pentru aprobarea Regulamentului de organizare a
activității judecătorului de supraveghere a privării de libertate;
o Ordinul Ministrului Justiției nr. 2724/2018 pentru aprobarea
Regulamentului de organizare și funcționare a penitenciarelor;
o Ordinul Ministrului Justiției nr. 3936/2017 pentru aprobarea
Regulamentului privind organizarea și funcționarea centrelor educative

13
 și a centrelor de detenție din subordinea Administrației Naționale a
Penitenciarelor;
Ținem să amintim la acest punct al demersului nostru didactic că în afară de
legile privind executarea pedepselor și de actele normative de punere în aplicare ale
acestora deja indicate mai sus, există o multitudine de acte normative care
reglementează la nivel de detaliu activitatea de executare a sancțiunilor penale, care
sunt, mai degrabă, utile pentru aprofundarea dreptului execuțional penal în cadrul
specializărilor postuniversitare3.

În fine, pentru a sublinia încă o dată importanța pe care dreptul execuțional

penal a dobândit-o în ultima perioadă, indicăm și câteva izvoare normative
internaționale, care relevă preocuparea diverselor organisme internaționale în a se
asigura de respectarea unor minime standarde în activitatea de executare a sancțiunilor
penale, o parte importantă în funcționarea statului de drept:
- Recomandarea REC(2006)2 a Comitetului de Miniștrii ai Statelor Membre ale
Consiliului Europei din 11.01.2006 privind Regulile penitenciare europene;
- Rezoluția Parlamentului European din 15 decembrie 2011 referitoare la
condițiile de detenție în UE (2011/2897(RSP));
- Recomandarea CM/Rec (2010)1 a Comitetului de Miniștri către statele membre
cu privire la Regulile de Probațiune ale Consiliului Europei, adoptată de către
Comitetul de Miniștri la 20 ianuarie 2010, la cea de-a 1075 adunare a Vice-
miniștrilor;
- Regulile minimale ale Națiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri
neprivative de libertate, cunoscute ca Regulile de la Tokyo, adoptate în cea de-a
68-a ședință plenară a Națiunilor Unite, din 14 decembrie 1990;
- Recomandarea R(2017)3 a Comitetului de Miniștri referitoare la regulile
europene asupra sancțiunilor aplicate în comunitate, adoptată de către
Comitetul de Miniștri la 22 martie 2017, cu ocazia celei de a 1282-a reuniune a
Delegațiilor de Miniștri.
De reținut
Principalele izvoare normative al dreptului execuțional penal sunt:
- Codul penal și Codul de procedură penală;
- Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a
altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal, cu actele subsecvente de punere în aplicare;
- Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de
libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal cu actele
subsecvente de punere în aplicare.

Principiile dreptului execuțional penal

Principiul legalității
Pentru a sublinia importanța principiului legalității este suficient să amintim că

3
Cu titlu de exemplu indicăm: Decizia Directorului Administrației Naționale a Penitenciarelor nr. 467/2016
privind cazarmamentul asigurat persoanelor private de libertate aflate în locurile de deținere din subordinea
Administrației Naționale a Penitenciarelor; Decizia Directorului Administrației Naționale a Penitenciarelor nr.
470/2016 privind procedura de lucru pentru programarea prealabilă a vizitei; Ordinul Ministrului Justiției nr.
3949/2016 pentru aprobarea normelor privind asigurarea gratuită de către administrația locului de deținere a
unui număr de ziare sau publicații.

14
 el este înscris în chiar art. 1 din Constituția României, impunând tuturor subiecților de
drept, nu doar autorităților statului, obligativitatea respectării legilor.
Dar principul în discuție este formulat expres și în actualele legi de executare a
sancțiunilor penale din țara noastră, regăsindu-se enunțat, sub formulări similare, atât
în Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor
măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal,
cât și în Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de
libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
Conform principiului legalității, executarea pedepselor, a măsurilor educative și
a altor măsuri dispuse de organele judiciare, fie privative, fie neprivative de libertate,
se realizează doar în conformitate cu dispozițiile Codului penal, ale Codului de
procedură penală, ale legilor de executare și ale altor reglementări în materie.
Principiul legalității induce o rigoare deosebită în activitatea organelor,
instituțiilor și autorităților care dețin competențe în domeniul executării sancțiunilor
penale, menită să salvgardeze și celelalte principii care disciplinează domeniul, în
scopul de a înlătura arbitrariul, abuzul și amatorismul din această activitate deosebit de
importantă în arhitectura ordinii de drept.
Noțiunea de lege care este cuprinsă în denumirea principiului aici în discuție
trebuie să fie interpretată în sens larg, neputând fi limitată doar la actele normative
omonime, care emană de la parlament, ori la ordonanțele de guvern similare ca nivel
legilor. În activitatea execuțional penală trebuie respectate și actele normative de nivel
inferior legii sau secundare, chiar terțiare, adoptate în executarea și aplicarea legilor.
Un ultim aspect pe care nu trebuie să îl pierdem din vedere când discutăm de
principiul legalității este acela că, în interpretarea și aplicarea normelor juridice care se
adresează domeniului execuțional penal, ca celorlalte domenii ale dreptului, de altfel,
trebuie cunoscută și respectată ierarhia actelor normative, cele de nivel inferior
neputându-le modifica, abroga pe cele de nivel superior, ori neputând adăuga la
acestea.

Principiul controlului judecătoresc

Acest principiu a mai fost denumit, de un regretat autor al domeniului,
principiul jurisdicționalității, potrivit căruia activitatea execuțională este pornită și se
desfășoară din inițiativa și sub supravegherea instanței de executare, care este
competentă să soluționeze și incidentele la executare4. Întru-totul de acord, dorim să
subliniem doar că, în opinia noastră, controlul judecătoresc în activitatea de executare a
sancțiunilor penale implică o arie și mai largă, atât de competențe, cât și de organe.
Astfel, legile de executare exprimă în mod explicit regula că executarea se face
numai în temeiul unor hotărâri judecătorești, sau, în anumite ipoteze, chiar a unor
ordonanțe ale procurorului (spre exemplu, ordonanța de renunțare la urmărirea penală
poate conține și obligația de a presta muncă în folosul comunității, la fel cum
ordonanța de luare a controlului judiciar poate conține o serie e alte obligații pentru
inculpat). Chiar și în acest din urmă caz, putem spune că, prin obligația de confirmare
obligatorie ori prin căile de atac ce intră în competența judecătorilor de cameră
preliminară, temeiul judecătoresc este inclus.
În ceea ce privește aspectul controlului, așa cum vom vedea și în paginile
următoare ale acestui curs, întreaga activitate a organelor administrative care au
competențe în materia executării sancțiunilor penale este plasată sub controlul
judecătorului delegat cu executarea, al judecătorului de supraveghere a privării de

4
M.I. Rusu, Drept execuțional penal, Editura Hamangiu, București, 2015, p. 18.

15
libertate ori chiar sub controlul instanței (de executare, de liberare condiționată, de
întrerupere).

Principiul oficialității
Principiul oficialității înseamnă că toate demersurile prin care se tinde spre
asigurarea executării sancțiunilor penale, adică a conformării indivizilor la conduitele
care intră în conținutul prescris al sancțiunilor penale, se realizează automat, ex officio,
fără a fi nevoie ca partea interesată să solicite acest lucru. În materia execuțional
penală se consideră că însăși societatea în ansamblu ei este interesată ca sancțiunile
penale stabilite de organele judiciar să se execute, pentru avea o justiție efectivă, care
să protejeze cu adevărat valorile sociale.
În temeiul acestui principiu, vom vedea și mai jos, hotărârile judecătorești,
odată devenite executorii, sunt puse de îndată în executare de către judecătorul delegat,
cu concursul organelor polițienești, penitenciare ori de probațiune.
Dar, oficialitatea nu caracterizează doar etapa punerii în executare, ci și tot
parcursul executării, în care toate autoritățile implicate sunt obligate să-și
îndeplinească atribuțiile astfel încât să asigure conformarea, executarea în cadrul legal
a sancțiunilor.
Spre deosebire de principiul oficialității din dreptul procesual penal, principiul
oficialității din domeniul execuțional penal nu cunoaște vreo excepție, neexistând nicio
ipoteză în care persoana vătămată să poată interveni și tempera ori înlătura executarea
sancțiunii aplicate făptuitorului.

Principiul inevitabilității
Acest principiu este în strânsă legătură cu cel al oficialității, cu care
conlucrează la asigurarea unei efectivități concrete a justiției penale. Cu alte cuvinte,
afirmând că executarea sancțiunilor penale, odată impuse, este invitabilă, principiul în
discuție dă efect concret activității de înfăptuire a justiției penale.
Principiul inevitabilității cunoaște și excepții, suferă limitări, temperări în
ipoteze de aplicare a unor instituții precum prescripția executării (care înlătură cu totul
executare unor sancțiuni prin trecerea unei oarecare perioade de timp în care nu s-a
reușit începerea executării), amânarea ori întreruperea executării (când executarea este
întârziată ori întreruptă din rațiuni de umanitate), amnistia și grațiere (când intervine
iertarea, clemența din partea legiuitorului ori a președintelui țării).

Principiul umanismului executării

Principiului umanismului în activitatea de executare înțelegem să-i subsumăm
o serie de alte reguli ridicate la rang de principii de legiuitor ori de alți autori, precum
principiul respectării demnității umane, principiul interzicerii torturii, principiul
nediscriminării, toate reflectând nimic altceva decât influența curentului de umanizare
a pedepselor, care au trecut de la niște manifestări barbare, adesea depășind barbaria
infracțiunii înseși, la o activitate impregnată de valorile unei societăți moderne.
Umanismul în executarea sancțiunilor penale se manifestă printr-o mulțime de
dispoziții normative care au drept scop a garanta că în timpul în care făptuitorul se află
sub puterea unei pedepsei ori a unei alte sancțiuni penale nu i se vor aplica manopere
specifice răzbunării.
Principiul umanismului executării interzice pedepsele corporale ori supunerea
persoanelor sancționate la suferințe care depășesc aflicțiunea natural asociată
sancțiunilor penale, interzice adresarea nerespectuoasă față de persoanele sancționate
ori alte tratamente nedemne.

16
 Tot din principiul umanismului s-au ivit și standardele de detenție, o serie de
reguli cristalizate la nivel internațional care își propun să oblige statele să asigure
condiții umane de executare a pedepselor și măsurilor privative de libertate.
La nivelul legislației naționale, aceste standarde au fost incluse în Legea nr.
169/2017, care a modificat și completat Legea nr. 254/2013. Cunoscută și sub
denumirea de „legea recursului compensatoriu”, Legea nr. 169/2017 a introdus un nou
articol, art. 551, în Legea nr. 254/2013, din care pot fi extrase următoarele standarde
minime de detenție:
- cazarea într-un spațiu de cel puțin 4 mp/deținut (care se calculează,
excluzând suprafața grupurilor sanitare și a spațiilor de depozitare a
alimentelor, prin împărțirea suprafeței totale a camerelor de deținere la
numărul de persoane cazate în camerele respective, indiferent de dotarea
spațiului în cauză);
- accesul la activități în aer liber;
- accesul la lumină naturală și aer suficient ori disponibilitatea de
ventilație;
- temperatură adecvată a camerei de deținere;
- posibilității de a folosi toaleta în privat și de a se respecta normele
sanitare de bază, precum și cerințele de igienă;
- inexistența infiltrațiilor, igrasiei și mucegaiului în pereții camerelor de
detenție.
La ceste standarde am putea adăuga și accesul la asistență medicală adecvată,
care derivă din jurisprudența pertinentă a Curții Europene a Drepturilor Omului.
Chiar dacă, spre surprinderea noastră, recent introdusul art. 551 din Legea nr.
254/2013 a fost abrogat prin Legea nr. 240/2019, el rămâne un text normativ care a
sintetizat pentru prima dată în legislația noastră standardele minime ale unei detenții
conforme, astfel cum acestea au fost cristalizate în jurisprudența instanței europene de
contencios al drepturilor omului.
Pentru a sublinia importanța principiului umanismului credem că este suficient
să arătăm că legiuitorul nu admite nicio excepție, nicio abatere de la respectarea lui.

Principiul minimei intervenții

Principiul minimei intervenții ilustrează regula generală potrivit cărei, în
activitatea de executare a sancțiunilor penale, organele statului nu pot impune
persoanei sancționate mai multe restricții, interdicții, sarcini decât decurg din
sancțiunea însăși.
O normă execuțional penală din care rezultă cu tărie principiul minimei
intervenții este cea cuprinsă în art. 58 din Legea nr. 254/2013, potrivit căruia
exercitarea drepturilor persoanelor condamnate nu poate fi îngrădită decât în limitele și
în condițiile prevăzute de Constituție și lege.
În baza acestui principiu, drepturile pe care executarea înseși nu le face
imposibil de exercitat ori drepturile pe care instanța nu le-a interzis persoanei
sancționate pot fi exercitate de aceasta, desigur, în condițiile limitărilor pe care statutul
de persoană sancționată penal le presupune.
Astfel, dacă, spre exemplu, unui condamnat la executarea pedepsei închisorii
nu i-a fost interzis dreptul de a vota, acesta va putea să își exercite dreptul
constituțional la vot, administrației penitenciarului revenindu-i obligația de a face
posibilă exercitarea dreptului în discuție.

Principiul individualizării executării

17
 Chiar dacă individualizarea executării este una administrativă, ea este supusă
cenzurii judecătorești, fără a constitui, astfel, o abatere de la principiul controlului
judecătoresc.
Acest principiu se conturează cu ușurință din normele care reglementează
regimurile de executare a pedepselor și măsurilor privative de libertate, cu sistemul
progresiv și sistemul regresiv, din normele care conferă consilierilor de probațiune
prerogative de individualizare postsentențială a executării măsurilor de probațiune ori
de încadrare a persoanelor supuse probațiunii în clase de supraveghere, din normele
care permit liberarea condiționată și din alte asemenea norme.
După multitudinea pârghiilor de adaptare a executării la particularitățile
persoanei sancționate, putem afirma că individualizarea se transformă, treptat, într-o
veritabilă personalizare a executării, în care condițiile executării și intervenția
organelor statului este croită fidel după nevoile celui sancționat.
Deja organele cu atribuții în executare operează cu instrumente precum planul
individualizat de evaluare și intervenție educativă și terapeutică5 ori planul de
supraveghere6, care induc o individualizare administrativă profundă, o personalizare,
considerată în doctrină aptă să reducă foarte mult riscul de recidivă7.

Principiul profesionalizării în activitatea de asigurare a executării

Activitatea de a asigura întrunirea tuturor condițiilor pentru a pedepsele și
celelalte sancțiuni penale să fi întocmai executate este dată în sarcina unor
profesioniștii din ce în ce mai specializați în domeniu.
Astfel, vorbim de judecători delegați cu executarea, a căror activitate, astfel
cum rezultă din chiar particula „delegat”, este guvernată de regula specializării,
potrivit căreia este nevoie ca atribuțiile în discuție să fie exercitate de judecători
pregătiți și experimentați în materia execuțional penală.
Judecătorul desemnat cu supravegherea privării de libertate este, de asemenea,
o manifestare a curentului profesionalizării activității organelor care au atribuții în
legătură cu executarea sancțiunilor penale.
În ceea ce-i privește pe consilierii de probațiune și pe lucrătorii din
penitenciare, profesionalizarea lor este atât de evidentă încât nici nu mai trebuie
demonstrată.
Este suficient doar să amintim că, potrivit art. 12 din Legea nr. 252/2013,
personalul care își desfășoară activitatea în cadrul sistemului de probațiune trebuie să
aibă o pregătire de specialitate în acord cu responsabilitățile stabilite prin lege în
sarcina acestuia și trebuie să urmărească, în derularea activității, atingerea unor
standarde înalte de profesionalism și respectarea normelor de etică și deontologie
profesională.
Și pentru categoria polițiștilor de penitenciare Legea nr. 145/2019 privind
statutul acestei categorii profesionale stabilește o serie de condiții menite să asigure
înalte standarde de pregătire profesională.
5
Planul individualizat de evaluare și intervenție educativă și terapeutică este un document programatic și
dinamic prevăzut de Legea nr. 254/2013, care cuprinde programele și activitățile recomandate deținutului,
ținând cont de ariile de intervenție prioritare și de oferta de programe și activități educative, de asistență
psihologică și asistență socială existentă la nivelul unității de deținere, revizuit periodic și la nevoie, în funcție
de concluziile evaluărilor periodice, din perspectivă educațională, psihologică și socială.
6
Potrivit art. 1446-1450 din Regulamentul de aplicare a dispozițiilor legii nr. 252/2013 privind organizarea și
funcționarea serviciului de probațiune, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.079/2013, modificat și completat
prin Hotărârea Guvernului nr. 603/2016, se prevede obligativitatea pentru consilierul de probațiune manager de
caz de a întocmi Planul de supraveghere.
7
I. Chiș, Pedepsele penale necarcerale ale secolului XXI, Editura Wolters Kluwer, București 2009, p. 22.

18
 Grija legiuitorului de a avea personal bine pregătit pentru a lucra cu persoanele
sancționate penale este de înțeles dacă avem în vedre că toate legislațiile execuțional
penale moderne își propun să înlăture arbitrariul și amatorismul în această activitate
deosebit de importantă social.
În fine, dacă mai era nevoie să ilustrăm ridicarea la nivel de principiu a
profesionalizării activității de asigurare a executării sancțiunilor penale, arătăm că
legiuitorul s-a preocupat ca și instituțiile din comunitate implicate în executarea
sancțiunilor penale, mai ales a celor neprivative de libertate, să treacă printr-un proces
de abilitare, menit să verifice tocmai gradul de pregătire al acestora pentru activitatea
pe care o vor avea cu persoanele sancționate penal.

Principiul implicării comunității

Implicarea comunității în activitatea de executare a sancțiunilor penale, mai
ales a celor neprivative de libertate, reprezintă un nou curent de externalizare a
executării, de delegare a unor atribuții de la organele de stat special înființate pentru
asigurarea condițiilor executării către alte entități, în scopul de a aduce plusvaloare în
activitate de executare a sancțiunilor penale și a spori șansele de reintegrare socială a
infractorilor.
Dar, comunitatea este implicată, într-o anumită măsură, și în executarea
sancțiunilor privative de libertate, existând numeroase exemple de activități (prestarea
muncii, urmare unor forme de pregătire profesională, desfășurarea de activități
culturale și sportive) care au loc în afara penitenciarelor, în sânul comunității.

Principiul cointeresării infractorului

Cointeresarea delincventului în procesul executării trebuie să capete valoare de
principiu, pentru că doar astfel va fi suficient de bine subliniată importanța pe care o
are conștientizarea infractorului despre ceea ce i se întâmplă și se așteaptă de la el pe
parcursul executării.
Cointeresarea infractorului se manifestă prin intermediul a numeroase dispoziții
normative care prevăd, pre exemplu, acordul la prestarea muncii în folosul comunității
(fără de care nu sunt posibile amânare aplicării pedepsei și suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere), informarea deținutului cu privire la drepturile și obligațiile
sale, informarea minorului despre procesul de supraveghere și despre consecințele
nerespectării conținutului măsurilor educative neprivative de libertate.
După cum se poate observa, unele sancțiuni, precum măsurile de probațiune ori
măsurile educative neprivative de libertate, nici nu ar putea fi executate dacă
infractorul nu ar fi cointeresat, nu ar fi implicat din propria-i convingere în procesul de
executare.
Cointeresarea infractorului reprezintă o garanție a succesului executării
sancțiunilor penale, însemnând că acesta și-a dat seama de gravitatea conduitei sale
delincvente și încearcă să se reintegreze în societatea pe care a lezat-o.

Principiul prevalenței rolului educativ al executării

Executarea sancțiunii penale apare, în mentalul colectiv, în primul rând ca o
„răsplată” pentru răul comis, ca o „răzbunare” a societății față de cel care a lezat-o prin
comiterea infracțiunii.
Evoluțiile în domeniul execuțional penal au depășit de mult paradigma în care
pedeapsa este privită doar ca o retribuție, valențele sale educative impunându-se în
ultimele decenii.
Conștienți că infractorul modern poate fi recâștigat pentru societate prin

19
(re)educare, cercetătorii domeniului au propus iar legiuitorii au preluat ideea că
perioadei executării sancțiunilor penale trebuie să îi fie conferită cât mai multă utilitate
educativă.
Astfel, au apărut măsuri de probațiune care constau în obligarea infractorului la
a urma cursuri școlare ori de formare profesională, a fost recunoscut un efect posibil
reductiv al perioadei de executare a pedepselor privative de libertate pentru cursurile
școlare ori de dobândire a unei meserii, pentru munca prestată, pentru activitate de
elaborare a lucrărilor științifice și pentru alte asemenea activități educative.

De reținut
Principiile dreptului execuțional penal sunt:
- principiul legalității
- principiul controlului judecătoresc
- principiul oficialității
- principiul inevitabilității
- principiul umanismului executării
- principiul minimei intervenții
- principiul individualizării executării
- principiul profesionalizării în activitatea de asigurare a executării
- principiul implicării comunității
- principiul cointeresării infractorului
- principiul prevalenței rolului educativ al executării

Autorități și alte entități cu atribuții în domeniul dreptului execuțional penal

Statul, prin diversele sale organisme și instituții specializate, are obligația să se

asigure că toate dispozițiile cuprinse în hotărârile penale și care reclamă conformarea
indivizilor la anumite precepte ori îi obligă la adoptarea anumitor conduite sunt
executate întocmai. Această obligativitate decurge în mod firesc din marele principiu
procesual penal al oficialității și a fost ridicat, la rându-i, la rang de principiu al fazei
de executare a procesului penal.

Instanțele judecătorești
Instanțele judecătorești reprezintă prima categorie de autorități care participă la
efortul de asigurare a conformării persoanelor sancționate penal. Contribuția
instanțelor pe tărâmul dreptului execuțional penal constă în activitatea de inițiere a
punerii în executare a hotărârilor penale, dar și în regularizarea executării pe parcursul
acesteia, precum și în supravegherea legalității pe parcursul executării sancțiunilor
penale.
Instanța de executare
Instanța de executare este definită prin intermediul dispozițiilor art. 553
C.pr.pen. și este, cu o singură excepție, instanța care a judecat cauza în primă instanță.
Singura instanță care nu poate fi instanță de executare este Înalta Curte de Casație și
Justiție, care, atunci când judecă în primă instanță, are în, mod legal, delegate
competențele specifice instanței de executare către Tribunalul București ori către
tribunalul militar.
Judecătorul delegat cu executarea
Competențele privind punerea în executare a hotărârilor penale sunt exercitate
de instanța de executare prin judecătorul pe care aceasta îl deleagă pentru a proceda la

20
 îndeplinirea unei serii de activități necesare în vederea asigurării conformării
indivizilor la dispozițiile instanței. Astfel, conform art. 554 alin. (1) C.pr.pen., instanța
de executare „deleagă unul sau mai mulți dintre judecătorii săi pentru efectuarea
punerii în executare”.
În contextul noilor reglementări care creionează configurația instituției
judecătorului delegat cu executarea, competența funcțională a acestuia este alcătuită
din două categorii de atribuții: administrative (prin intermediul cărora se
materializează acele competențe funcționale ale instanței de executare privind punerea
în executare, care au fost în integralitatea lor delegate în sarcina judecătorului în
discuție) și jurisdicțional-administrative (care conferă judecătorului delegat o parte din
competența instanței de executare privind regularizarea executării, prin soluționarea
unora dintre incidentele survenite pe parcursul executării propriu-zise).
Atribuțiile administrative ale judecătorului delegat se concretizează printr-o
activitate care mai este cunoscută și ca întocmirea lucrărilor de punere în executare, o
sintagmă consacrată normativ prin intermediul dispozițiilor din Regulamentul de
ordine interioară al instanțelor judecătorești și care constă, așa cum și alți autori au
arătat, în întocmirea actelor procedurale pe baza cărora se va trece la executare8.
Desigur, în desfășurarea acestei activități cu caracter preponderent
administrativ și tehnic, judecătorul delegat cu executarea este ajutat de grefierul
delegat cu executarea, un grefier a cărui funcțiune specială este tocmai aceea de a
constitui un real sprijin pentru judecătorul delegat cu executarea. Mai multe aspecte
referitoare la activitatea de punere în executare vom regăsi în secțiunea dedicată altor
clarificări terminologice.
Atribuțiilor jurisdicțional-administrative ale judecătorului delegat cu
executarea reprezintă o categorie nouă de atribuții, introduse o dată cu ultima reformă a
legislației penale și execuțional-penale din țara noastră, petrecută în anul 2014 prin
intrarea în vigoare a noilor coduri penale și a legilor de executare.
Printre atribuțiile administrativ-jurisdicționale ale judecătorului delegat cu
executarea amintim:
- eșalonarea plății amenzii penale în rate lunare, atribuție prevăzută de art. 22
alin. (1) și (2) din Legea nr. 253/2013, cu privire la condamnatul persoană
fizică, și de art. 25 alin. (2) și (3) din aceeași lege, cu privire la condamnatul
persoană juridică;
- acordarea de permisiuni în timpul executării pedepsei accesorii și a celei
complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, atribuție prevăzută de
art. 27 și art. 31 din Legea nr. 253/2013;
- soluționarea plângerilor formulate împotriva deciziilor consilierului de
probațiune, reglementată, în mod general, de art. 15 lit. f) și art. 17 alin. (4)
din Legea nr. 253/2013;
- aplicarea amenzi judiciare, prevăzută, cu valoare de normă generală, prin
intermediul dispozițiilor art. 15 lit. g) din Legea nr. 253/2013;
- abilitarea instituțiilor din comunitate care dețin competențe în legătură cu
executarea măsurilor de probațiune, prevăzută la art. 20 și art. 21 din Legea
nr. 253/2013;
- aplicarea amnistiei și a grațierii, prevăzută la art. 596 C.pr.pen.
Judecătorul desemnat cu supravegherea privării de libertate
Instituția judecătorului desemnat cu supravegherea privării de libertate a fost

8
G.N. Chihaia, Rolul și activitatea judecătorului de supraveghere a privării de libertate, Editura Universul
Juridic, București, 2018, p. 77.

21
pentru prima dată introdusă în legislația execuțional penală de la noi prin Legea nr.
275/2006, prima alege modernă care a reglementat pe baze noi activitatea de executare
a sancțiunilor penale.
În prezent, menirea și activitatea judecătorului desemnat cu supravegherea
privării de libertate este reglementată la nivel primar de Legea nr. 254/2013 privind
executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare
în cursul procesului penal.
Menirea judecătorului de supraveghere a privării de libertate este aceea de a
supraveghea și controla asigurarea legalității în executarea pedepselor și a măsurilor
privative de libertate, prin exercitarea atribuțiilor sale administrative și administrativ-
jurisdicționale, care, în principiu, sunt:
- soluționarea plângerilor privind stabilirea și schimbarea regimurilor de
executare a pedepselor și a măsurilor educative privative de libertate;
- soluționarea plângerilor deținuților privind modalitatea de acordare a
drepturilor;
- soluționarea plângerilor deținuților privind aplicarea sancțiunilor
disciplinare;
- participarea la procedura refuzului de hrană;
- participarea, în calitate de președinte, la ședințele comisiei pentru liberare
condiționată.
Încheierile judecătorului de supraveghere a privării de libertate devenite
executorii, precum și dispozițiile scrise date administrației locului de deținere în
procedura refuzului de hrană, potrivit legii, sunt obligatorii.
Judecătorul de supraveghere a privării de libertate este desemnat, anual, de
către președintele curții de apel, dintre judecătorii de la instanțele din raza respectivei
curții de apel. De regulă, este desemnat câte un judecător pentru fiecare penitenciar ori
centru pentru minori, dar, în cazul penitenciarelor mai mari, pot fi desemnați și doi sau
mai mulți judecători. Judecătorii desemnați la un anume penitenciar au competența de
a supraveghea și centrele de reținere și arestare preventivă ale poliției.
Pe durata exercitării atribuțiilor privind supravegherea executării pedepselor și
a măsurilor privative de libertate, judecătorii nu pot desfășura alte activități la instanța
din cadrul căreia au fost desemnați. Judecătorul de supraveghere își desfășoară
activitatea într-un spațiu amenajat la locul de deținere, nu la instanța de unde provine.

Administrația Națională a Penitenciarelor

Administrația Națională a Penitenciarelor este autoritatea care are ca principală

menire aceea de a asigura executare pedepselor și a celorlalte măsuri privative de
libertate și, prin aceasta, de a contribui la înfăptuirea justiției, dar și la apărarea ordinii
și siguranței publice.
Actul normativ care reglementează la nivel general organizarea și funcționarea
Administrației Naționale a Penitenciarelor este H.G. nr. 756/2016, iar actul normativ
dat în aplicarea acestei hotărâri de guvern și care reglementează la nivel de detaliu
organizarea și funcționarea instituției în discuție este Ordinul ministrului justiției nr.
160/2018 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a
Administrației Naționale a Penitenciarelor. Reglementări de detaliu privind
organizarea și funcționarea penitenciarelor regăsim și în Ordinul ministrului justiției
nr. 2724/2018 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a
penitenciarelor. Dar dispoziții normative cu același obiect de reglementare se găsesc și
în Legea nr. 254/2013, precum și în Legea nr. 145/2019 privind statutul polițiștilor de

22
penitenciare. Pentru că Administrația Națională a Penitenciarelor face parte din
instituțiile publice de apărare, ordine publică și securitate națională ale statului,
dispoziții referitoare la organizarea și funcționarea sa se află și în Legea nr. 51/1991
privind securitatea națională a României.
Activitatea Administrației Naționale a Penitenciarelor și a unităților din
subordine este coordonată de către ministrul justiției.
Dimensiunea centrală a Administrației Naționale a Penitenciarelor constituie
aparatul birocratic central, cu personalitate juridică, care are rol de a conduce,
coordona și controla structurile teritoriale.
În teritoriu, sistemul Administrației Naționale a Penitenciarelor este reprezentat
de unitățile subordonate structurii centrale, și anume din: penitenciare, centre pentru
minori și alte structuri.
De interes mai mare pentru demersul nostru didactic sunt, bineînțeles,
penitenciarele și centrele pentru minori.
Atât penitenciarele, cât și centrele pentru minori sunt structuri cu personalitate
juridică, conduse de directori care au calitatea de ordonatori terțiari de credite, în
cadrul cărora se execută, efectiv, pedepsele și măsurile privative de libertate. Ele se
înființează prin hotărâre de guvern, iar organizarea și funcționarea lor se stabilește prin
regulament aprobat prin ordin al ministrului justiției.
Din dispozițiile art. 12 din Legea nr. 254/2013 rezultă că penitenciarele pot fi
de două mari categorii: penitenciare de drept comun și penitenciare speciale.
Penitenciarele speciale sunt cele care se înființează pentru anumite categorii de
persoane private de libertate, și anume: penitenciare-spital, penitenciare pentru tineri și
penitenciare pentru femei.
În ceea ce privește centrele pentru minori, acestea sunt împărțite în două
categorii, după criteriul măsurii educative privative de libertate care se execută în
cadrul lor, și anume: centre educative și centre de detenție.

Direcția Națională de Probațiune

În arhitectura entităților care au competențe în legătură cu executarea

sancțiunilor penale, un rol deosebit de important îl are Direcția Națională de
Probațiune, cu ale sale două dimensiuni, teritorială și centrală (națională).
Importanța Direcției Naționale de Probațiune și a structurilor teritoriale ale
acesteia, serviciile județene de probațiune și Serviciul de probațiune al Municipiului
București, în arhitectura sistemului național de probațiune este subliniată și de locul pe
care Recomandarea CM/Rec(2010)1 a Comitetului de Miniștri către statele membre cu
privire la Regulile de Probațiune ale Consiliului Europei îl conferă agențiilor de
probațiune, pe care le consideră a fi unele dintre cele mai importante agenții de justiție.
Serviciile de probațiune dețin atribuțiile concrete care materializează
competențele referitoare la executarea măsurilor de probațiune, însă aceste entități
reprezintă o componentă a unei structuri mai complexe, denumită de Legea nr.
252/2013 „sistem național de probațiune”.
Potrivit art. 16 din Legea nr. 252/2013, Direcția Națională de Probațiune
reprezintă o componentă cu personalitate juridică proprie din structura Ministerului
Justiției.
În prezent, în calitate de organ de specialitate al administrației publice centrale,
Direcția Națională de Probațiune dispune de autonomie decizională și funcțională,
având personalitate juridică, buget și active proprii. Activitatea sa este coordonată în
mod direct de către ministrul justiției, care are atribuții importante în ceea ce privește

23
numirea conducerii curente și aprobarea actelor normative secundare care privesc
sistemul de probațiune.
Prin dimensiunea centrală a Direcției Naționale de Probațiune înțelegem
aparatul birocratic în sarcina căruia sunt date atribuții de coordonare a activității
structurilor teritoriale de probațiune, de elaborare a strategiilor care guvernează
activitatea sistemului național de probațiune și de reprezentare internă și internațională.
Acest aparat central este denumit de legiuitor „Direcția”, atât în Legea nr. 252/2013,
cât și în regulamentul ei de punere în aplicare.
Atribuțiile structurii centrale a Direcției Naționale de Probațiune sunt
reglementate în mod primar prin intermediul dispozițiilor art. 17 din Legea nr.
252/2013, iar în mod secundar și mai detaliat, prin intermediul dispozițiilor art. 3 din
Regulamentul de aplicare a Legii nr. 252/2013.
Prin dimensiunea teritorială a Direcției Naționale de Probațiune înțelegem
tocmai serviciile de probațiune și substructurile teritoriale ale acestora, prin
intermediul cărora se realizează în concret activitatea de probațiune, potrivit art. 25 din
Legea nr. 252/2013.
Ca și în cazul dimensiunii centrale, sediul reglementărilor pertinente care
privesc organizarea și funcționarea structurilor teritoriale ale Sistemului Naționale de
Probațiune se regăsește în Legea nr. 252/2013 și în regulamentul ei de punere în
aplicare.
Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 252/2013, serviciile de probațiune
funcționează în fiecare municipiu reședință de județ și în municipiul București.
Serviciile de probațiune sunt subordonate Direcției, nu au personalitate juridică,
iar conducerea lor curentă este asigurată de șefi serviciu.

Organele de poliție și alte organe de ordine publică

Între autoritățile care își aduc o importantă contribuție la asigurarea executării

sancțiunilor penale, atât privative, cât și neprivative de libertate, sunt organele de
poliție.
În ceea ce privește sancțiunile privative de liberate, organele de poliție sunt cele
cărora li se trimit spre aducere la îndeplinire mandatele de executare a închisorii și
detențiunii pe viață, precum și hotărârile care impun măsuri educative privative de
libertate, în ipoteza în care persoanele sancționate se află în stare de libertate la
momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești penale, astfel cum rezultă din
dispozițiile art. 514, art. 515 și art. 556 C.pr.pen., dar și din cele ale art. 26 alin. (1) pct.
15 și art. 31 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea
Poliției Române.
La acest punct al demersului nostru facem precizarea că atribuțiile de ducere la
îndeplinire a mandatelor de executare a pedepselor privative de libertate și a hotărârilor
prin care au fost aplicate măsuri educative privative de libertate sunt date exclusiv în
sarcina Poliției Române, cunoscută și sub denumirea de poliția națională, nu și în
sarcina poliției locale, această categorie de organe neavând atribuții directe sub
aspectul aflat în discuție, astfel cum rezultă din analiza Legii nr. 155/2010 a poliției
locale.
O altă implicare importantă pe care poliție română o are în activitatea de
asigurare a executării sancțiunilor penale este și aceea de a executa misiuni de prindere
a persoanelor care evadează din locurile de deținere, astfel cum rezultă din dispozițiile
art. 26 din Legea nr. 218/202 mai sus indicate, coroborate cu cele ale art. 17 din Legea
nr. 254/2013.

24
 Dar poliția națională deține atribuții și în materia executării obligațiilor,
sarcinilor, interdicțiilor neprivative de libertate, din conținutul pedepselor alăturate și al
măsurilor de probațiune.
Astfel, din dispozițiile art. 29 din Legea nr. 253/2013 rezultă că poliția are
atribuții de a se asigura că infractorii căror le-au fost aplicate pedepse alăturate
(complementare și accesorii) ori măsuri de probațiune le execută întocmai atunci când
în conținutul acestora se regăsesc următoarele interdicții:
- interzicerea dreptului de a deține, purta și folosi orice categorie de arme;
- interzicerea dreptului de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de
instanță;
- interzicerea dreptului de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane
juridice de drept public;
- interzicerea dreptului de a se afla în anumite localități stabilite de instanță;
- interzicerea dreptului de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări
sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță;
- interzicerea dreptului de a comunica cu victima ori cu membri de familie ai
acesteia, cu persoanele care au comis infracțiunea sau cu alte persoane, stabilite
de instanță, ori de a se apropia de acestea;
- interzicerea dreptului de a se apropia de locuința, locul de muncă, școala sau
alte locuri unde victima desfășoară activități sociale, în condițiile stabilite de
instanța de judecată.
De asemenea, poliția deține atribuții și în legătură cu asigurarea executării
pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice, astfel cum rezultă din
dispozițiile art. 34 și urm. din Legea nr. 253/2013.
În ceea ce privește interdicțiile referitoare la intrarea, rămânerea sau părăsirea
teritoriul țării, impuse în conținutul pedepselor alăturate sau a măsurilor de probațiune,
atribuțiile de supraveghere a executării lor aparține, astfel cum rezultă din dispozițiile
art. 29 din Legea nr. 253/2013, organelor poliției de frontieră, o autoritate distinctă de
poliția națională, care este organizată și funcționează în baza O.U.G. nr. 104/2001,
serviciilor publice comunitare pentru eliberarea și evidența pașapoartelor simple și
Inspectoratul General pentru Imigrări, în situația în care infractorul supus probațiunii
este cetățean străin.
Pentru ipoteza în care infractorul este cetățean străin, legea acordă competențe
în legătură cu executarea interdicției de a părăsi România și Inspectoratului General
pentru Imigrări, organ de specialitate al administrației publice centrale, care are
personalitate juridică, se află în subordinea Ministerului Afacerilor Interne și care
exercită, între altele, atribuții de evidență a stabilirii regimului juridic al străinilor aflați
pe teritoriul României, astfel cum rezultă din dispozițiile Hotărârea Guvernului nr.
639/2007 privind structura organizatorică și atribuțiile Inspectoratului General pentru
Imigrări.

Jandarmeria română reprezintă o altă autoritate a statului care are unele

atribuții în ceea ce privește executarea sancțiunilor penale. Astfel, potrivit art. 5 din
Regulamentul de aplicare a Legii nr. 253/2013, aprobat prin H.G. 604/2013, organele
de poliție mai sus indicate își vor asocia, în activitatea de supraveghere directă a
executării de către infractor a interdicției de a se afla în anumite locuri sau la anumite
manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță, și
structurile jandarmeriei române, cărora organele de poliție sunt obligate să le transmită
o copie a dispozitivului hotărârii judecătorești.

25
 Supravegherea nemijlocită a executării obligației de a nu ocupa sau exercita
funcția, profesia, meseria sau activitatea de care infractorul s-a folosit pentru săvârșirea
infracțiunii, este dată în sarcina persoanei juridice în cadrul căreia infractorul exercită
respectiva funcție, profesie, meserie ori activitate, precum și, dacă este cazul, persoanei
juridice care are atribuții în organizarea și coordonarea exercitării profesiei sau
activității respective ori autorității care a învestit respectiva persoană cu exercitarea
unui serviciu de interes public.

Din cauza varietății foarte mari de funcții, profesii, meserii ori activități a căror
exercitare și desfășurare pot fi interzise, o enumerare exhaustivă a entităților care au
sarcina supravegherii executării este deosebit de dificilă, ceea ce l-a determinat și pe
legiuitor să apeleze la o desemnare cu titlu general a acestora, lăsând în sarcina
judecătorului indicarea exactă a entității în discuție.

Exemple
Cu titlu de exemplu putem, însă, arăta câteva entități care dețin competențe de
supraveghere nemijlocită a executării interdicției în discuție:
- Colegiul Medicilor din România și Ministerul Sănătății sunt entitățile
competente să supravegheze executarea interdicției de a exercita profesia de
medic, deoarece, potrivit dispozițiilor art. 379 din Legea nr. 95/2006 privind
reforma în domeniul sănătății, acestor autorități le revine sarcina de a
monitoriza și controla exercitarea profesiei de medic;
- Consiliul Superior al Magistraturii este entitatea care are competența să
supravegheze executarea interdicției de a ocupa și exercita funcția de judecător,
procuror sau magistrat asistent, deoarece, potrivit dispozițiilor Legii nr.
317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, această autoritate are
atribuții care țin de dobândirea, exercitarea și pierderea calității de magistrat;
- Uniunea Națională a Barourilor din România și barourile județene sunt
entitățile care au competența să supravegheze executarea interdicției de a ocupa
și exercita profesia de avocat, deoarece lor le revin atribuții privind legalitatea
exercitării acestei profesii, potrivit dispozițiilor Legii nr. 51/1995 privind
organizarea și exercitarea profesiei de avocat.

Instituțiile din comunitate

Odată cu intrarea în vigoare a noii legislații penale din țara noastră, în vederea
facilitării executării măsurilor alternative la pedepsele privative de libertate, în special,
a devenit necesară organizarea pe temeiuri noi a sistemului de probațiune.
Necesitatea cooptării în procesul de executare a unor instituții din cadrul
comunității în sânul căreia urmează a se executa obligațiile asociate statutului de
persoană supravegheată, de infractor față de care s-a pronunțat o sentință de
probațiune, derivă, în primul rând, din imposibilitatea obiectivă a Direcției Naționale
de Probațiune și a serviciilor subordonate de a asigura în mod solitar executarea tuturor
activităților care se subsumează obligațiilor de probațiune. Spre a da un exemplu foarte
la îndemână, amintim doar obligația de a presta muncă neremunerată în folosul
comunității, care, fără implicarea altor instituții din comunitate, ar fi imposibilă.
Importanța instituțiilor din comunitate în alcătuirea tabloului execuțional al
sancțiunilor și măsurilor neprivative de libertate rezultă și din ridicarea la nivel de
principiu a necesității implicării active a comunității în procesul de executare a
măsurilor de probațiune, prin intermediul dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 253/2013.

26
 Din punct de vedere al politicilor execuțional penale, reglementarea
competențelor instituțiilor din comunitate în legătură cu executarea măsurilor de
probațiune face parte dintr-un curent de externalizare a acestor atribuții, care sunt luate
(o parte dintre ele), așadar, din sarcina organelor statului ce se ocupă în principal de
asigurarea executării hotărârilor penale și sunt date în sarcina altor entități din
comunitate.
Legislația execuțional penală (aici avem în vedere Legea nr. 253/2013 și Legea
nr. 252/2013) și chiar legislația substanțial penală (noul Cod penal) folosesc termenul
de „instituții” din comunitate, pe când legislația procesual penală (noul Cod de
procedură penală) folosește, în principal, termenul de „entități” din comunitate.
Credem că termenul de „entități” este unul mai cuprinzător și care poate să
exprime mai bine realitatea, constând în aceea că nu doar instituțiile sunt cele implicate
în executarea obligațiilor de probațiune, ci și alte forme sub care se poate manifesta
organizarea unor persoane juridice.
Acest aspect rezultă din chiar definiția legală a instituțiilor din comunitate, pe
care o regăsim la art. 2 lit. a) din Legea nr. 253/2013, potrivit căreia expresia instituții
din comunitate are următorul înțeles: autoritățile și instituțiile publice, organizațiile
nonguvernamentale și alte persoane juridice care participă la executarea pedepselor
sau măsurilor neprivative de libertate prin colaborare la nivelul comunității locale cu
autoritățile direct responsabile de asigurarea executării acestor pedepse sau măsuri.
Cu toate acestea, pentru a face mai accesibil prezentul demers didactic din
perspectiva reglementărilor de lege lata, vom folosi noțiunea consacrată de legislația
execuțională.
În primul rând, în categoria instituțiilor din comunitate intră, potrivit art. 18
alin. (2)-(4) din Lege nr. 253/2013, persoanele juridice de drept public, precum
unitățile administrativ teritoriale, cu formele lor locale de administrare (de exemplu,
primăriile, consiliile județene), spitalele de stat, diverse autorități ale statului (de
exemplu, direcțiile de asistență socială și protecția copilului).
În al doilea rând, în categoria instituțiilor din comunitate implicate în
organizarea și desfășurarea executării măsurilor de probațiune intră, potrivit art. 18
alin. (5) din Lege nr. 253/2013, persoanele juridice de drept privat, constituite ca
asociații, fundații și societăți comerciale.
Având în vedere că, așa cum am afirmat mai sus, instituțiile din comunitate
reprezintă o manifestare a curentului de externalizare a activității de asigurare a
asigurării sancțiunilor penale neprivative de libertate, legiuitorul a prevăzut, pentru
acele instituții care nu fac parte din categoria organizațiilor de stat, o procedură de
abilitare.
Din dispozițiile art. 20 din Legea nr. 253/2013, rezultă că, pentru ca o persoană
de drept privat să poată organiza și desfășura în mod legal activități referitoare la
executarea pedepselor și a măsurilor neprivative de libertate, aceasta trebuie să
parcurgă o procedură de abilitare.
Prin abilitare se înțelege o procedură de autorizare, prin care sunt verificate
anumite condiții pe care persoana care o solicită trebuie să le îndeplinească pentru a-i fi
permis să desfășoare activități cu persoanele de interes pentru probațiune, verificare
menită să asigure respectarea unor minime standarde calitative.
Abilitarea urmează o procedură judiciară, fiind acordată, la cerere, de către
judecătorul delegat cu executarea hotărârilor penale din cadrul tribunalului în
circumscripția căruia își are sediul persoana care solicită abilitarea.
În vederea sprijinirii instanțelor în procesul de individualizare a sancțiunilor
penale, Direcția Națională de Probațiune, în colaborare cu serviciile subordonate și pe

27
baza informațiilor furnizate de acestea, alcătuiește o bază de date care cuprinde
instituțiile din comunitate abilitate să participe, sub coordonarea serviciului de
probațiune, la executarea pedepselor și a măsurilor neprivative de libertate.
Această bază de date reprezintă un instrument deosebit de util aflat la îndemâna
instanțelor, la dispoziția cărora a fost pusă prin publicarea pe site-ul www.just.ro. Baza
de date este periodic actualizată și este organizată sub forma unei liste tabelare,
structurate pe județe și pe categorii de activități care pot fi organizate și desfășurate în
cadrul instituțiilor din comunitate.

Pentru o înțelegere mai bună a noțiunii de instituții din comunitate, observați

baza de date accesibilă urmând linkul: https://probatiune.just.ro/baza-institutiilor-din-
comunitate/

De reținut
Autoritățile și celelalte entități cu atribuții în domeniul dreptului execuțional
penal sunt:
- Instanțele judecătorești
- Administrația Națională a Penitenciarelor
- Direcția Națională de Probațiune
- Organele de poliție și alte organe de ordine publică
- Instituțiile din comunitate

Alte clarificări terminologice

Executorialitatea hotărârilor judecătorești penale

Executarea hotărârilor judecătorești, în general, a hotărârilor penale, în special,

reprezintă corolarul activității de înfăptuire a justiției.
Una dintre caracteristicile cele mai importante ale hotărârilor judecătorești este
aceea de a fi susceptibile de punere în executare, de a fi apte să ducă la îndeplinirea
celor dispuse prin intermediul lor de către instanțele de judecată, de a produce, până la
urmă, efectele în considerarea cărora s-a desfășurat activitatea de judecată.

Regula în materie execuțional penală este aceea că, hotărârile judecătorești

penale devin executorii la data la care au rămas definitive (art. 550 alin. 1 C.pr.pen.).
Este cazul hotărârilor precum sentințele de condamnare, a celor prin care se
soluționează sesizări în timpul executării ori încheierile prin care se dispune înlocuirea
sau revocarea unei măsuri preventive de către judecătorul de drepturi și libertăți de la
prima instanță.

Excepția de la regulă constă în existența unor hotărâri care sunt executorii deși
nu au rămas definitive (art. 550 alin. 2 C.pr.pen.). Este cazul, spre exemplu, al
încheierilor prin care se dispune luarea unei măsuri preventive de către judecătorul de
drepturi și libertăți de la prima instanță. De menționat că unele hotărâri nedefinitive
sunt executorii doar în ceea ce privește unele dispoziții pe care le conțin, cum este
cazul dispoziției din sentința de primă instanță prin care aceasta se pronunță cu privire
la menținerea, revocarea, înlocuirea ori încetarea de drept a măsurii preventive (art.
399 alin. 4 C.pr.pen.).

Punerea în executare

28
 Executarea hotărârilor judecătorești penale se traduce, în principal, în executarea
unor sancțiuni penale, lato sensu, adică în supunerea persoanei infractorului la unele
privațiuni, interdicții, restricții, prin obligarea acestuia de a îndeplinii anumite sarcini,
activități.
Toate aceste privațiuni, restricții, interdicții, obligații, sarcini aduc o zestre de
activități ori abțineri, în general, neplăcute pentru cei cărora li se adresează și presupun
atitudini, conduite pe care infractorii cu greu le-ar adopta de bună voie. Cum natura
umană face ca individul să fie foarte puțin receptiv la lucrurile neplăcute și să caute cu
perseverență pe cele plăcute, pentru impunerea executării sancțiunilor penale este
nevoie de concursul nemijlocit al autorității statului.
Ca regulă, executarea hotărârilor penale are loc în etapa procesuală cu același
nume, care este unanim recunoscută ca o fază distinctă a procesului penal, alături de
celelalte trei faze ale procesului penal: urmărirea penală, camera preliminară și
judecata.
Necesitatea executării hotărârilor judecătorești penale se întâlnește și în faza de
urmărire penală ori de cameră preliminară (când trebuie să se execute, spre exemplu,
încheierea de luare a măsurii arestării preventive), dar și în faza de judecată (când
trebuie să se execute, spre exemplu, încheierea prin care a fost aplicată o amendă
judiciară).
Aceste din urmă aserțiuni ne determină să atragem atenția asupra unei
diferențieri care trebuie făcută între sintagma executarea sancțiunilor penale și
sintagma executarea hotărârilor penale.
Dacă prin executarea sancțiunilor penale înțelegem conformarea infractorilor la
acele privațiuni, restricții, interdicții, obligații, sarcini impuse prin hotărârea
judecătorească și conținute de sancțiunile penale, prin executarea hotărârilor
judecătorești înțelegem conformarea indivizilor la preceptele pe care acestea le conțin,
fie că este vorba de dispoziții care impune sancțiuni, fie că este vorba alte dispoziții
care necesită conformare.
Putem afirma că sintagma executarea hotărârilor penale are o arie de cuprindere
mai largă decât cea de executare a sancțiunilor penale, deoarece hotărârile penale pot
conține și dispoziții care, deși nu impun sancțiuni, necesită, totuși, conformare.
Mai arătăm că atât pentru conformarea la dispozițiile de aplicare a unor
sancțiuni, cât și la dispozițiile care nu impun sancțiuni, dar necesită conformare, este
nevoie de punerea în executare, adică de acel mănunchi de activități pe care organele
statului, în principal instanțele, le îndeplinesc pentru a se asigura ducerea la îndeplinire
a preceptelor, a comandamentelor din hotărârile judecătorești.
Cum foarte elocvent se exprimă unii autori, punerea în executare, căreia îi
recunosc și calitatea de fază distinctă a procesului penal, „are menirea traducerii în
viață a hotărârii penale și a realizării scopului legii penale și a legii procesual penale”9.
Punerea în executare reprezintă și cea mai elocventă manifestare a exercitării
funcției de asigurare a executării sancțiunilor penale, prin care instanțele își întregesc
rolul lor în înfăptuirea justiției penale.
Punerea în executare se realizează, în concret, prin întocmirea lucrărilor de
punere în executare, o sintagmă consacrată normativ prin intermediul dispozițiilor din
Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești și care constă în
întocmirea actelor procedurale pe baza cărora se va trece la executare, în desfășurarea
acestei activități cu caracter preponderent administrativ și tehnic, judecătorul delegat

9
I. Neagu și M. Damaschin, Tratat de procedură penala. Parte generală, Ediția a II-a, Editura Universul
Juridic, București 2015, p. 21.

29
cu executarea fiind ajutat de grefierul delegat cu executarea.
Sub denumirea de lucrări de punere în executare (sau sub denumirea
echivalentă de lucrări de executare) se regăsesc acele activități pe care judecătorul
delegat și grefierul delegat la compartimentul de executări penale le efectuează după
momentul la care hotărârea judecătorească a devenit executorie, în scopul de a asigura
ducerea la îndeplinire a dispozițiilor susceptibile de a fi executate.

Exemple
Lucrările de executare care se întocmesc în vederea asigurării ducerii la
îndeplinire a dispozițiilor, a comandamentelor conținute în hotărârile judecătorești
sunt:
- emiterea diferitelor acte de procedură (precum mandatul de executare a
pedepsei închisorii sau detențiunii pe viață, precum ordinul de interzicere a
părăsirii țării, dacă ne referim la pedepsele privative de libertate);
- întocmirea de diverse adrese ori alte înscrisuri de corespondență în legătură
cu activitatea de punere în executare;
- comunicarea diferitelor acte de procedură sau extrase de pe acestea către
autoritățile cu atribuții în legătură cu executarea hotărârilor judecătorești;
- transmiterea de date și extrase din actele judiciare;
- revenirea, constând în trimiterea unei adrese către o autoritate căreia,
anterior, i-au fost comunicate sau transmise acte de procedură, extrase de pe
acestea sau date în legătură cu punerea în executare a hotărârilor
judecătorești;
- solicitarea de informații, care reprezintă o lucrare de executare
complementară revenirii;
- verificarea, care reprezintă o lucrare de executare similară solicitării de
informații și care este prevăzută expres de art. 149 alin. (4) din
Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești în legătură cu
situația încasării amenzilor transmise spre executare;
- sesizarea, care reprezintă o lucrare de executare prin intermediul căreia fie
se reclamă organelor competente întârzierile nejustificate în legătură cu
executarea hotărârilor penale (așa cum este cazul sesizărilor prevăzute la
art. 149 alin. (5) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor
judecătorești), fie se urmărește lămurirea anumitor aspecte ce țin de
executare (cum este cazul sesizărilor prevăzute la art. 554 alin. (2) C.pr.pen.
și la art. 25 alin. (1) lit. d) din Regulamentul de ordine interioară al
instanțelor judecătorești).

Dispoziții susceptibile de punere în executare

Atunci când ne referim la punerea în executare a hotărârilor penale, înțelegem

punerea în executare a tuturor dispozițiilor pe care aceste hotărâri le conțin și care sunt
susceptibile de a fi puse în executare, indiferent dacă prin intermediul lor sunt sau nu
impuse sancțiuni penale, așa cum am mai arătat.
Având în vedere complexitatea hotărârilor penale (dată, în primul rând, de
realitatea că prin intermediul lor instanțele rezolvă o multitudine de chestiuni, având a
se pronunța asupra pedepselor, dar și asupra regimului lor de executare, asupra
măsurilor educative, asupra măsurilor de siguranță, asupra despăgubirilor civile, asupra
cheltuielilor judiciare și așa mai departe), este nevoie de un efort intelectual (care,
uneori, este destul de însemnat) pentru a afla care anume dispoziții trebuie puse în

30
executare și care este conținutul acestora.
-
Exemple
În funcție de soluțiile pe care le conțin hotărârile penale și de declararea sau nu
a căilor de atac, se va pune în executare:
- fie hotărârea primei instanțe, astfel cum a fost pronunțată (când nu se exercită
calea de atac sau când calea de atac exercitată a fost respinsă),
- fie hotărârea primei instanțe, astfel cum a fost modificată prin hotărârea din
calea de atac (când hotărârea primei instanțe a fost desființată în parte),
- fie hotărârea pronunțată în calea de atac (când se pronunță o soluție de
vinovăție în calea de atac, după achitarea în primă instanță, sau când hotărârea
de vinovăție a primei instanțe a fost desființată în tot, iar instanța de control a
rejudecat și a pronunțat o nouă soluție în cauză).

Rămânerea definitivă a hotărârilor penale

Așa cum mai sus am anticipat, este de o deosebită importanță cunoașterea

momentului la care o hotărâre judecătorească rămâne definitivă pentru că, de regulă, de
la acel moment ea devine și executorie.
Trebuie amintit că, în funcție de soluțiile pronunțate în cele două posibile etape
ordinare ale fazei de judecată (primă instanță și apel/contestație), se va pune în
executare fie sentința primei instanțe (nemodificată sau modificată în apel/contestație),
fie decizia instanței de apel/contestație.
Chiar dacă sediul principal al materiei cu privire la rămânerea definitivă este
reprezentat de dispozițiile art. 551 și art. 552 C.pr.pen., așa cum vom vedea, este
necesar să facem referiri și la alte dispoziții normative pentru a avea un tablou complet
al ipotezelor rămânerii definitive.
În ceea ce privește hotărârile primei instanțe, potrivit art. 551 coroborat cu art.
414 C.pr.pen., acestea rămân definitive:
- la data pronunțării, când hotărârea nu este supusă contestației sau apelului;
această ipoteză nu este de natură a pune probleme din punct de vedere al aflării
momentului rămânerii definitive; desigur, astfel de hotărâri se pronunță în
materii care nu soluționează fondul acuzației penale; ca exemplu, putem să
evocăm hotărârile prin care se soluționează căile de atac formulate împotriva
încheierilor judecătorului desemnat cu supravegherea privării de libertate în
materia drepturilor deținuților ori a regimurilor de executare;
- la data expirării termenului de apel sau de introducere a contestației:
o când nu s-a declarat apel sau contestație în termen;
o când apelul sau, după caz, contestația declarată a fost retrasă înăuntrul
termenului; această ipoteză nu este de natură să ridice probleme, fiind,
de altfel, și rar întâlnită în practică; ea se traduce prin aceea că persoana
care a formulat cale de atac arată că și-o retrage, iar dacă această
retragere are loc până când termenul căii de atac pentru acea persoană
nu a expirat, efectul retragerii se produce doar la momentul expirării
termenului căii de atac;
o când părțile și persoana vătămată au renunțat la apel; deși ipoteza
renunțării la apel nu este prevăzută expres la art. 551 C.pr.pen. ca
ipoteză de rămânere definitivă a hotărârii de primă instanță, aceasta
rezultă cu claritate din dispozițiile art. 414 C.pr.pen.; trebuie observat că
renunțarea este posibilă numai în cazul apelului, nu și în cel al

31
 contestației, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 4251 C.pr.pen.:
renunțarea la apel se poate face doar de către părți și persoana vătămată,
nu și de către procuror; în ipoteza renunțării la apel, dispozițiile din
latura civilă rămân definitive la momentul renunțării, nefiind posibilă o
revenire asupra renunțări asupra laturii civile.
- la data retragerii căii de atac dacă aceasta s-a produs după expirarea
termenului
În ceea ce privește hotărârile instanței de control judiciar, potrivit art. 552
C.pr.pen., hotărârea instanței de apel, precum și cea a instanței de contestație, rămân
definitive la data pronunțării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz,
contestația, atunci când calea de atac a fost admisă și procesul a luat sfârșit în fața
instanței de control judiciar. Este exclusă ipoteza desființării cu trimitere spre
rejudecare, deoarece, în această situație, procesul nu ia sfârșit, ci va continua prin
rejudecarea de către prima instanță.

Calcul timpului

În ipoteza în care hotărârile penale sunt executorii la data pronunțării, nu este

necesară efectuarea vreunui calcul de timp pentru a se afla momentul la care vor fi
puse în executare. Situația este aceeași și în cazul în care punerea în executare se face
la primirea extrasului prevăzut la art. 553 alin. (3) C.pr.pen.
Când, însă, hotărârile penale se pun în executare în ipotezele descrise de art.
551 pct. 2 C.pr.pen. (când nu s-a declarat apel sau contestație în termen ori când apelul
sau, după caz, contestația declarată a fost retrasă înăuntrul termenului), este necesară
efectuarea unui calcul de timp pentru a afla momentul rămânerii definitive.
Pentru a putea efectua acest calcul este necesar a cunoaște (1) durata termenului
de apel sau de contestație, (2) momentul de început al curgerii termenului de apel ori
de contestație și (3) momentul la care expiră termenul de apel sau de contestație.
1. Durata termenului de apel este reglementată, cu titlu de drept comun în
materie, în art. 410 alin. (1) teza I C.pr.pen. și este de 10 zile. În materia recunoașterii
hotărârilor judecătorești străine care impun măsuri de probațiune, art. 208 alin. (4) din
Legea nr. 302/2004 defige un termen de apel cu o durată specială de 5 zile.
În cazul căii ordinare de atac a contestației există un termen general de 3 zile,
prevăzut de art. 4251 alin. 2 C.pr.pen. și mai multe termene speciale cu durate variate,
precum: 48 de ore în materia măsurilor preventive; 3 zile în materia încheierilor
pronunțate în procedura de cameră preliminară; 24 de ore în materia încheierilor de
suspendare a judecății în prima instanță; 10 zile în materie sentințelor de reabilitare; 3
zile în cazul hotărârilor pronunțate în materia executării.
2. Potrivit art. 410 alin. (1) teza a doua C.pr.pen., astfel cum a fost modificată
de Legea nr. 130/2021, pentru sentințele prin care s-a dispus condamnarea, renunțarea
la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului
penal (art. 396 C.pr.pen.), precum și pentru sentințele prin care s-a soluționat latura
civilă a cauzei, s-a dispus luarea măsurilor asigurătorii, restituire lucrurilor și
restabilirea situației anterioare ori plata din cauțiune a despăgubirilor civile (art. 397
C.pr.pen.), termenul de apel curge de la data comunicării hotărârii; în cazul celorlalte
hotărâri judecătorești penale, termenul de apel curge de la data comunicării minutei,
astfel cum rezultă din teza ultimă a aceluiași art. 410 alin. (1) C.pr.pen.
Referitor la cealaltă cale ordinară de atac, contestație, există, așa cum am arătat
mai sus cu privire la durată, o reglementare de drept comun și în ceea ce privește
moment de început (procedură de soluționare, chiar), cuprinsă în dispozițiile art. 4251

32
C.pr.pen., dar există și reglementări speciale pentru diverse materii (precum a
măsurilor preventive, a măsurilor de siguranță, a măsurilor asigurătorii, a procedurilor
de cameră preliminară), cuprinse în dispozițiile normative care reglementează acele
materii.
Astfel, termenul general de contestație (de 3 zile) curge, potrivit dispozițiilor
art. 4251 alin. (2) C.pr.pen., de la pronunțare, pentru procuror și de la comunicare,
pentru celelalte persoane, pe când termenul special de contestație în materie de măsuri
preventive (48 de ore), spre exemplu, curge fie de la pronunțare (când procurorul sau/și
inculpatul au fost prezenți la pronunțare), fie de la comunicare (când procurorul sau/și
inculpatul au lipsit de la pronunțare), astfel cum rezultă din art. 203 alin. (7) coroborat
cu art. 204 alin. (1), art. 205 alin. (1) și art. 206 alin. (1) C.pr.pen.
3. Pentru aflarea momentului la care expiră căile de atac, devin pertinente
dispozițiile art. 269 alin. (1), (2) și (4) C.pr.pen.
Potrivit alin. (1) și (2), la calcularea termenelor procedurale se pornește de la
ora sau ziua prevăzute în actul care a provocat curgerea termenului, în afară de cazul
când legea dispune altfel și nu se socotește ora sau ziua de la care începe să curgă
termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlinește. Cu alte cuvinte, calculul
termenului de apel sau de contestație se face potrivit sistemului „pe ore sau zile libere”,
care presupune ca cel în favoarea căruia curge termenul să se bucure de unități libere și
întregi de timp în care să-și poată exercita dreptul de a ataca hotărârea.
În același scop s-a instituit și regula potrivit căreia dacă ultima zi a unui termen
cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârșitul primei zile lucrătoare care
urmează. Această regulă nu se aplică în cazul termenelor pe ore.

Exemple de calcul
Exemplul 1
Un termen de apel de 10 zile, care a început să curgă din ziua de 2 a lunii (ziua
comunicării copiei sentinței), se va sfârși la finele zilei de 13 a aceleiași luni (ultima zi
în care se poate declara apel în termen); pe data de 14 a lunii (dacă nu s-a declarat
apel ori dacă apelul a fost retras în interiorul termenului), sentința primei instanțe a
devenit definitivă și ea va fi pusă în executare.
În același exemplu, dacă ziua de 13 a lunii ar fi o zi nelucrătoare, termenul de
apel se va sfârși la finele primei zile lucrătoare, iar din ziua imediat următoare acestei
zile hotărârea va putea fi pusă în executare.

Exemplul 2
Dacă înștiințarea de prezentare la instanță în vederea comunicării hotărârii s-
a afișat în data de 2 a lunii, iar termenul de prezentare a fost stabilit ca fiind de 7 zile,
acest termen se va sfârși la finele zilei de 10 a aceleiași luni (ultima zi în care se poate
prezenta pentru a-i fi comunicată hotărârea); data de 10 (dacă partea nu se prezintă
anterior pentru a-i fi comunicată hotărârea) este considerată ca dată a comunicării și
de la ea se pornește în calculul termenului de apel.
Termenul de apel se va sfârși la finele zilei de 21 a aceleiași luni (ultima zi în
care se poate declara apel în termen); pe data de 22 a lunii (dacă nu s-a declarat apel
ori dacă apelul a fost retras în interiorul termenului), sentința primei instanțe a
devenit definitivă și ea va fi pusă în executare.

33
Unitatea de învățare 2 - Executarea pedepselor privative de libertate

În arsenalul de sancțiuni privative de libertate găsim pedepsele privative de

libertate (detențiunea pe viață și închisoarea), măsurile educative privative de libertate
(internarea într-un centru de detenție și internarea în centru educativ) și măsura de
siguranță a internării medicale. Cel puțin, aceasta este ceea ce legiuitorul român
exprimă în mod explicit. Am făcut această din urmă precizare pentru că, o să vedem
mai jos, avem serioase îndoieli cu privire la caracterul neprivativ de libertate pe care
legiuitorul îl asociază măsurii educative a consemnării la sfârșit de săptămână.
Din perspectiva infractorului, executarea unei sancțiuni privative de libertate
înseamnă renunțarea la exercițiul unui drept deosebit de important al omului, care a
căpătat însemnătatea de valoare fundamentală a ființei umane, anume libertatea.
Vorbim aici de libertatea fizică, de libertatea de mișcare, de deplasare, nu de libertatea
de gândire, de exprimare ori de alte forme de libertate.
Așadar, când de referim la sancțiuni privative de libertate, le avem în vedere pe
cele care presupun o abolire cvasitotală, iar când ne referim la sancțiuni restrictive de
libertate, avem în vedere acele sancțiuni care diminuează libertatea de mișcare fără a o
aboli.
Am folosit noțiunea de cvasitotalitate atunci când am definit privarea de
liberate deoarece, așa cum vom vedea mai jos, chiar și în interiorul așezămintelor
carcerale există diferite grade de libertate de mișcare a persoanelor private de libertate,
grade ce se constituie în adevărate criterii de diferențiere a regimurilor de executare,
spre exemplu.
Cum executarea sancțiunilor privative de libertate presupune abolirea
cvasitotală a uneia dintre cele mai de preț valori ale individului, intervenția organelor
statului îndrituite cu asigurarea conformării la preceptele hotărârilor judecătorești
penale este de o deosebită importanță, fără această intervenție fiind greu de închipuit că
privarea de libertate s-ar produce cu adevărat.
Necesitate unei riguroase legalități în activitatea de asigurare a executării
sancțiunilor privative de libertate este justificată în societățile moderne actuale, în care
primează ordinea de drept, pentru că, altfel, ar însemna să se încerce reparare unei
nedreptăți printr-o altă nedreptate, căci ce ar fi justa pedeapsă fără o justă executare a
ei.

Cele două pedepse privative de libertate din dreptul penal românesc sunt, în
ordinea crescătoare a severității lor, închisoarea de la 15 zile la 30 de ani și
detențiunea pe viață.
Dacă, la o primă vedere, cele două pedepse privative de libertate au în
conținutul lor privarea de libertate a persoanei sancționate, vom vedea că, după o
analiză mai atentă, între ele există unele deosebiri, nu doar din punct de vedere al
dreptului substanțial, ci și a celui execuțional penal. Aceste deosebiri sunt, în opinia
noastră, doar unele de nuanță, aspect ce rezultă din chiar modul de sistematizare a
Legii nr. 254/2013, care tratează împreună cele două pedepse, fără a le aloca secțiuni
distincte, la fel cum se întâmplă cu dispozițiile referitoare la punerea lor în executare,
cuprinse în Codul de procedură penală.
Diferențele, din punct de vedere execuțional, între cele două pedepse de
libertate, chiar dacă sunt de nuanță, nu diminuează cu nimic demersul de analiză și
cunoaștere a lor, ba din contră, găsirea deosebirilor și înțelegerea efectelor acestora

34
asupra executării presupunând un efort și mai elaborat.
Vom trata, în cele ce urmează, cele mai importante aspecte execuționale,
începând cu punerea în executare și continuând cu analiza dispozițiilor care
reglementează modul de executare propriu-zisă a pedepselor privative de libertate.

Punerea în executare a pedepselor privative de libertate

Demersul de asigurare a executării pedepselor privative de libertate demarează

cu punerea în executare, adică prin exercitarea de către judecătorul delegat cu
executarea a atribuțiilor lui administrative de întocmire a lucrărilor de punere în
executare.
Conform art. 555 alin. (1) C.pr.pen., pedeapsa închisorii și pedeapsa detențiunii
pe viață se pun în executare prin emiterea mandatului de executare.

Mandatul de executare
Mandatul de executare a pedepsei privative de libertate (a închisorii sau a
detențiunii pe viață) este un act de procedură prin intermediul căruia se aduce la
îndeplinire actul procesual al condamnării. El reprezintă, după cum și denumirea-i
ilustrează, o împuternicire pe care instanța prin judecătorul delegat cu executarea o dă
altor organe ale statului (poliția și administrația națională a penitenciarelor) de a-l
prinde și a-l plasa în stare de privare de liberate pe infractorul condamnat.
Mandatul de executare a pedepsei privative de libertate este individual, adică se
emite cu privire la fiecare persoană condamnată în parte, ceea ce reprezintă o
caracteristică prin intermediul căreia se facilitează activitatea de punere în executare
faptică (prinderea și plasarea condamnatului în stare de privare de libertate).
O altă caracteristică a mandatului de executare, menită să faciliteze punere în
executare, este aceea că el conține un rezumat cu datele necesare punerii în executare a
pedepselor privative de libertate.
Principalele elemente de conținut ale mandatului de executare sunt redate, de
asemenea, în art. 555 alin. (1) C.pr.pen., acestea fiind următoarele:
- denumirea instanței de executare;
- data emiterii; chiar dacă nu se prevede expres în art. 555 alin. (1) C.pr.pen., din
dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol normativ rezultă că mandatul trebuie să
aibă ca element de identificare și un număr;
- datele privitoare la persoana condamnatului; aceste date este necesar să fie cât
mai complete și, cel mai important, corecte; ele cuprind numele (de familie și
prenumele) și, eventual, porecla infractorului, prenumele părinților lui, data și
locul nașterii acestuia, codul numeric personal, adresa de domiciliu și sau de
reședință (cu sau fără forme legale), profesia sau meseria ori ocupația, locul de
muncă, situația educațională, situația din punct de vedere al obligațiilor
militare, cetățenia, starea civilă;
- numărul și data hotărârii care se execută și denumirea instanței care a
pronunțat-o;
- pedeapsa pronunțată și textul de lege aplicat; în legătură cu acest element
precizăm că, în cazul pluralității de infracțiuni, se indică atât pedeapsa pentru
fiecare infracțiune în parte, cât și pedeapsa rezultantă;
- pedeapsa accesorie aplicată; cu privire la pedeapsa accesorie aplicată, observăm
că includerea acesteia în conținutul mandatului reprezintă un element de
noutate față de vechiul cod de procedură penală, pe deplin justificat, având în

35
 vedere că pe durata executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață se
execută și pedeapsa accesorie;
- timpul reținerii și arestării preventive ori al arestului la domiciliu, care s-a
dedus din durata pedepsei; cu privire la perioadele care trebuie deduse din
pedeapsa închisorii (nu și din cea a detențiunii pe viață), art. 555 alin. (1)
C.pr.pen. se referă doar la timpul reținerii, al arestării preventive și al arestului
la domiciliu, însă din durata închisorii trebuie să fie dedusă și perioada în care
condamnatul a fost internat, voluntar sau nevoluntar, în vederea expertizării
psihiatrice, potrivit art. 184 alin. (28) C.pr.pen., astfel cum a fost interpretat
prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 22/2018;
- mențiunea dacă cel condamnat este recidivist;
- dacă este cazul, mențiunea prevăzută la art. 404 alin. (6) C.pr.pen.; acest
element important și inedit al mandatului constă în mențiunea referitoare la
eventuala solicitare a persoanei vătămate de a fi înștiințată cu privire la
eliberarea în orice mod sau la evadarea condamnatului, ceea ce reprezintă o
transpunere în legislația noastră a Directivei nr. 29/2012 de stabilire a unor
norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor
criminalității și de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului;
- ordinul de arestare și de deținere;
- semnătura judecătorului delegat;
- ștampila instanței de executare;
- deși nu este indicat în art. 555 alin. (1) C.pr.pen., trebuie să facem o referire și
la un element de conținut cuprins la art. 563 alin. (1) C.pr.pen., și anume la
pedeapsa complementară a interzicerii dreptului străinului de a se afla pe
teritoriul României; când această pedeapsă este alăturată pedepsei principale a
închisorii cu executare, se face mențiune în mandatul de executare a pedepsei
închisorii ca, la data liberării, condamnatul să fie predat organului de poliție,
care va proceda la îndepărtarea sa de pe teritoriul României;
- în practica execuțională se obișnuiește ca în mandatul de executare a pedepsei
privative de libertate să fie indicată și mențiunea referitoare la prelevarea
probelor biologice în vederea introducerii profilului genetic în Sistemul
Național de Date Genetice Judiciare. Această modalitate de a proceda este una
utilă, dat fiind că, potrivit art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2008, prelevarea
probelor biologice de la persoanele condamnate definitiv la pedeapsa
închisorii, în vederea adăugării profilelor genetice în S.N.D.G.J., se realizează
la introducerea în penitenciar.
În art. 555 alin. (1) C.pr.pen. se mai arată și că numărul de exemplare în care se
emite mandatul este de 3, precum și că autoritatea competentă să-l emită este
judecătorul delegat cu executarea de la instanța de executare.
Pentru ducerea la îndeplinire a mandatului de executare instanța de executare
trebuie să îl transmită organelor competente, art. 556 C.pr.pen. făcând distincție după
criteriul stării de libertate ori de privare de libertate a condamnatului și după
criteriul domiciliului ori reședinței acestuia în România ori în afara țării, astfel:
- când condamnatul este liber:
o dacă acesta are domiciliul sau reședința în România, mandatul se trimite
organului de poliție de la domiciliul sau reședința condamnatului; în
măsura în care condamnatul are atât domiciliul cât și reședința pe
teritoriul României, instanța de executare este recomandat să trimită
mandatul ambelor organe de poliție, pentru a maximiza șansele ducerii
la îndeplinire a mandatului; trebuie observat că pentru transmiterea

36
 mandatului este suficientă și o eventuală reședință de fapt a
condamnatului, pentru care acesta nu a întocmit forme legale;
o dacă acesta nu are domiciliul sau reședința în România, mandatul se
trimite organului de poliție în raza teritorială a căruia se află instanța de
executare;
- când condamnatul este privat de libertate, mandatul se trimite comandantului
locului de deținere.
În cazul în care mandatul de executare a pedepsei privative de libertate nu a fost
dus la îndeplinire (adică la instanța de executare nu s-a primit procesul verbal de
începere a executării, prevăzut de art. 557 alin. (7) C.pr.pen.), dispozițiile art. 149 alin.
(1) și (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești impun
instanței de executare să efectueze reveniri, adică să trimită, periodic, adrese prin care
să solicite informații cu privire la stadiul mandatului.
Prima revenire se face după două luni de la emiterea mandatului, iar
următoarele reveniri, din șase în șase luni.
Revenirile se efectuează la organele căror mandatele le-au fost trimise pentru
ducere la îndeplinire.
Dacă aceste organe nu răspund la adresele de revenire, se vor solicita informații
privind stadiul executării mandatului structurii specializate din cadrul Inspectoratului
General al Poliției Române.
Pe lângă revenirile anterior menționate, în cazul în care pe numele persoanelor
condamnate care se sustrag de la executarea pedepsei privative de libertate au fost
emise mandate europene de arestare și/sau mandate de urmărire internațională, se vor
solicita, anual, informații Inspectoratului General al Poliției Române - Centrul de
Cooperare Polițienească Internațională cu privire la stadiul punerii în executare a
acestor acte.

Ordinul de interzicere a părăsirii țării

În cazul în care cel condamnat la pedeapsa privativă de libertate cu executare
efectivă se află în stare de libertate la momentul rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare, punerea în executare presupune, potrivit art. 555 alin. (2) C.pr.pen., și
emiterea unui ordin prin care i se interzice condamnatului să părăsească țara.
Ordinul se emite în 3 exemplare, are conținutul prevăzut la art. 555 alin. (2)
C.pr.pen. și, pentru a fi dus la îndeplinire, se transmite organului competent să
elibereze pașaportul și Inspectoratului General al Poliției de Frontieră, astfel cum
prevede art. 556 alin. (2) C.pr.pen.
Rațiunea ordinului este aceea de a-l împiedica pe condamnat să părăsească țara
înainte de a fi dus la îndeplinire mandatul de executare, astfel că, după primirea
procesului-verbal de începere a executării pedepsei, organele căror li s-a transmis
ordinul de interzicere a părăsirii țării ar trebui încunoștințate despre începerea
executării.
În măsura în care nu se realizează încunoștințarea organului competent să
elibereze pașaportul și Inspectoratului General al Poliției de Frontieră despre începerea
executării, ordinul de interzicere a părăsirii țării rămâne ca activ în bazele de date ale
acestor organe și, după liberarea condamnatului, acestuia îi va fi restrânsă libertatea de
călătorie fără drept.

37
De reținut
Punerea în executare a pedepselor privative de libertate (închisoarea și
detențiunea pe viață), se face prin emiterea de către judecătorul delegat cu executarea
de la instanța de executare a mandatului de executare și, dacă persoana condamnată
este liberă la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, a ordinului de
interzicere a părăsirii țării.
Mandatul de executare se trimite, spre ducere la îndeplinire, fie organului de
poliție de la domiciliul ori reședința condamnatului (când acesta este liber), fie
comandatului locului de deținere (când condamnatul este deja privat de libertate).
Ordinul de interzicere a părăsirii țării se trimite, spre ducere la îndeplinire, către
organului competent să elibereze pașaportul și către Inspectoratul General al Poliției de
Frontieră.

Executarea propriu-zisă a pedepselor privative de libertate

După îndeplinirea de către instanța de executare, prin al său judecător delegat la

compartimentul de executări penale, ajutat de grefierul delegat la același
compartiment, a lucrărilor de punere în executare a pedepselor privative de libertate,
adică emiterea și trimiterea către organele competente arătate mai sus a mandatului de
executare a pedepsei și, dacă este cazul, a ordinului de interzicere a părăsirii țării,
începe etapa executării propriu-zise, bineînțeles, cu condiția ca infractorul condamnat
să fie prins ori să se afle deja în custodia vreunui penitenciar.
Am arătat în secțiunea anterioară că, în cazul în care infractorul nu este prins,
instanța va face periodic reveniri la organele de poliție, care sunt datoare să îl caute pe
acesta până la intervenirea prescripției executării pedepsei.
În măsura în care condamnarea a intervenit pentru vreuna dintre infracțiunile
prevăzute la art. 161 alin. (2) și (3) C.pen., nu intervine prescripția executării, ceea ce
ne face să ne întrebăm până când vor continua căutările. În opinia noastră, căutările
condamnatului în astfel de situații continuă până când instanța de executare, la
sesizarea judecătorului delegat, va constata, pe calea unei contestații la executare
întemeiate pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) C.pr.pen., că a intervenit stingerea
pedepsei în alt mod decât prin prescripție. În concret, într-o astfel de ipoteză, în care
condamnarea s-a pronunțat pentru o infracțiune a cărei pedeapsă este imprescriptibilă
la executare, iar condamnatul nu este prins o lungă perioadă de timp, instanța de
executare ar putea constata că a intervenit stingerea pedepsei prin deces, care poate fi
dovedit cu acte constatatoare ori chiar prezumat prin depășirea duratei maxime de
viață.

Locul executării

Potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, pedeapsa
detențiunii pe viață și a închisorii se execută în locuri anume destinate, denumite
penitenciare.
Potrivit art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, penitenciarul în care persoana
condamnată execută pedeapsa privativă de libertate se stabilește de Administrația
Națională a Penitenciarelor, avându-se în vedere ca acesta să fie situat cât mai aproape
de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate, ținându-se seama și de regimul de
executare, măsurile de siguranță ce trebuie luate, nevoile de reintegrare socială

38
identificate, sex și vârstă.
Potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, persoanele condamnate se
depun în penitenciarul cel mai apropiat de locul în care acestea au fost arestate sau
deținute, indiferent de profilarea penitenciarului, cu respectarea principiului separației
pe sexe și pe vârste, respectiv majori sau minori.
Textul legal se referă la ipoteza în care la momentul rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare infractorul se afla în libertate. Ele este arestat de organele de
poliție, cărora le este trimis spre ducere la îndeplinire mandatul de executare, tot
organele de poliție fiind cele care îl predau, îl depun, în terminologia legii, pe
condamnatul prins la cel mai apropiat penitenciar.
După depunerea condamnaților în cel mai apropia penitenciar de locul în care
au fost prinși, urmează o perioadă, la care ne vom referi mai departe, de carantină și
observare, la sfârșitul căreia se va stabili regimul de executare a pedepsei, iar după
acest moment condamnatul va fi transferat, dacă este cazul, în penitenciarul care are
organizate secții aferente regimului stabilit, aflat cel mai aproape de domiciliul său.
Acest criteriu principal, al apropierii de domiciliul condamnatului, este menit să
asigure păstrarea relațiilor cu familia, cu mediul de suport, pentru ca reintegrarea
condamnatului în societate după ispășirea pedepsei să fie cât mai facilă.
Desigur, pe parcursul executării pedepsei privative de libertate penitenciarul în
care loc executarea se poate schimba prin transfer.
Practica ultimelor decenii a conturat un fenomen denumit în mod neoficial
„turism penitenciar”, constând în expedierea de către deținuți a unor diferite acte de
sesizare a organelor judiciare, cu predilecție instanțe, din circumscripția altor
penitenciare în care așteptau ca apoi să fie transferați. În argoul penitenciar persoanele
private de libertate pot fi des auzite vorbind despre a face „afaceri judiciare”, adică
sesizări ale organelor judiciare care să provoace transferul. Aceste afaceri judiciare au
fost și, din păcate, încă mai sunt folosite fie pentru „a scăpa” dintr-un penitenciar
considerat „neprietenos” de către deținut, dar și pentru a provoca transferul altor
deținuți, în scop de șicană sau de răzbunare.
În încercarea de a reduce acest fenomen al „turismului penitenciar” prin
„afaceri judiciare”, legiuitorul a prevăzut, la art. 45 alin. (5) din Legea nr. 254/2013,
că, la primirea citației de către persoana condamnată în cadrul unei proceduri judiciare
declanșate de aceasta, în măsura în care condamnatul contestă inițierea acestui demers
judiciar, cererea condamnatului de nerecunoaștere sau de retragere a cererii urmează a
fi transmisă de îndată, prin grija administrației penitenciarului, instanței sau parchetului
învestit, ceea ce se poate solda cu încheierea procedurii judiciare respective fără a se
produce transferul persoanei condamnate.
În fine, art. 45 alin. (6) din Legea nr. 254/2013 instituie și un transfer temporar,
dispus de directorul penitenciarului, cu informarea judecătorului de supraveghere, în
centrele de reținere și arestare preventivă din subordinea Ministerului Afacerilor
Interne pentru punerea temporară a deținutului la dispoziția organelor poliției judiciare,
cu avizul procurorului de caz.

Primirea în penitenciar. Perioada de carantină și observare

Primirea în penitenciar a persoanei condamnate la o pedeapsă privativă de

libertate reprezintă un moment deosebit de important.
În acest moment deținutul face trecere de la viața în libertate la viața de
penitenciar, care, pe lângă privarea inerentă a libertății de mișcare, este una puternic
reglementată.

39
 Condamnatul se vede obligat să trăiască într-un mediu complet străin și diferit
față de cel anterior, să împartă camera cu alte persoane, pe deasupra și necunoscute, să
utilizeze facilitățile de toaletă și baie în comun, să doarmă și să se trezească după un
program impus, să mănânce la ore fixe și după un meniu pe care nu îl poate alege, să
desfășoare activități de muncă, reeducare, sportive, religioase și alte asemenea în
intervale orare prestabilite, să aibă acces limitat la programe tv și radio, să nu aibă
acces la internet și la mai tot ceea ce caracterizează viața omului în societatea modernă.
Majoritate persoanelor care iau pentru prima dată contact cu mediul penitenciar
suferă un adevărat șoc psihologic, având nevoie de o oarecare perioadă de adaptare.
Chiar și pentru recidiviști reîntoarcerea în penitenciar presupune o perioadă de
readaptare.
Pe lângă adaptarea psihologică, persoana privată de libertate trebuie să învețe
regulile de comportament în detenție, programul zilnic și celelalte reguli pe care o viață
carcerală le presupun.
Necesitatea unei perioade de timp deținutului la începutul privării de libertate
în care acesta să se adapteze la viața în penitenciar este chiar recunoscută normativ prin
instituirea perioadei de carantină și observare.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 44 din Legea nr. 254/2013, după primirea în
penitenciar, persoanele condamnate se repartizează în secția de carantină și observare,
pentru o perioadă de 21 de zile, fiind cazate separat în camere, în funcție de sex și
vârstă, precum și de alte cerințe legale, de ordine interioară sau de siguranță.
În această perioada de carantină și observare se desfășoară activități de evaluare
și intervenție inițială, se efectuează examene medicale și se dispun măsuri de informare
și documentare, sub pază și supraveghere, în condițiile stabilite prin regulamentul de
aplicare a prezentei legi.
Deținutul este evaluat de către specialiștii în educație, în psihologie și asistență
socială în scopul stabilirii ariilor de intervenție și asistență. Spre exemplu, dacă se
descoperă că nu știe să scrie și să citească, specialistul în educație va recomanda
introducerea sa în programul de școlarizare primară, ori dacă se descoperă ca are
nevoie de asistență psihologică, psihologul va recomanda un program de întâlniri
pentru a-i acorda asistența necesară.
De asemenea, se evaluează pregătirea profesională a deținutului, pentru a se lua
măsurile necesare prestării de către acesta a unei munci pe perioada detenției.
Specialiștii penitenciarului îl evaluează și din punct de vederea la personalității
și al comportamentului în colectivitate, pentru a stabili cele mai bune măsuri de pază
ale acestuia.
Un aspect important al evaluării persoanei nou introduse în penitenciar este cel
medical, ceea ce transpare și din denumirea perioadei de a fi nu doar de observare, ci și
de carantină. În această perioadă de 21 de zile deținutul nou introdus în penitenciar este
ținut într-o colectivitate relative restrânsă a celor primiți în același timp cu el, pentru
ca, dacă se dovedește a fi purtător al unor boli contagioase, să nu transmit boala
întregului penitenciar. În această perioadă personalul medical al penitenciarului îl
consultă, îl investighează, îi prelevă probe pentru analize de sânge, îi consultă
eventualele documente medicale, totul pentru a stabili necesarul de intervenție
medicală. Spre exemplu, dacă se constată că deținutul este diabetic, medical va
prescrie medicamentația necesară și regimul alimentar aferent.
În această perioadă deținutul nou introdus este informat despre regulile de
comportament în penitenciar, despre programul zilnic, despre drepturile și obligațiile
pe care le are, despre faptele care constituie abateri și despre consecințele acestora, în
încercarea de a-I furniza datele necesare „navigării” în penitenciar.

40
 La finalizarea perioadei de carantină și observare, pentru fiecare deținut,
serviciul de educație și asistență psihosocială întocmește Planul individualizat de
evaluare și intervenție educativă și terapeutică, prin care se precizează activitățile și
programele în care acesta urmează a fi inclus pe perioada deținerii, care se completează
și se modifică ori de câte ori este necesar.
Potrivit art. 188 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, Planul
individualizat de evaluare și intervenție educativă și terapeutică cuprinde datele de
identificare, programele și activitățile recomandate deținutului, ținând cont de ariile de
intervenție prioritare și oferta de programe și activități educative, de asistență
psihologică și asistență socială existentă la nivelul unității. Planul este revizuit periodic
și la nevoie, în funcție de concluziile evaluărilor periodice, din perspectivă
educațională, psihologică și socială. Planul trebuie adaptat și la regimul de executare a
pedepselor, acordându-se o atenție sporită categoriilor speciale de deținuți.
În încheierea acestei secțiuni subliniem că, potrivit art. 107 din Regulamentul
de aplicare a legii nr. 254/2013, dispozițiile referitoare la perioada de carantină și
observare se aplică doar pentru persoanele primite de la organele de poliție sau venite
din întreruperea executării pedepsei, nefiind aplicabile persoanelor primite prin
transfer, aflate în tranzit, reprimite de la organele de poliție, prinse din evadare ori
prezentate din permisiunea de ieșire din penitenciar.

Regimurile de executare

Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate reprezintă o

instituție de bază a dreptului execuțional penal și constituie expresia individualizării
administrative, postsentențiale a pedepselor.
Procesul de individualizare a pedepselor, prin intermediul căruia se urmărește
stabilirea și aplicarea celei mai potrivite pedepse pentru o anume infracțiune, nu se
poate opri la poarta penitenciarului. El trebuie să continue și în timpul executării
pedepsei, pentru că, așa cum este de neînchipuit să fie aplicată aceeași pedeapsă pentru
aceeași faptă tuturor infractorilor, caracterizați de calități diferite și având contribuții
diferite, tot astfel este de neimaginat un mod de executare identic pentru toți infractorii.
Instituția în discuție beneficiază și de o definire normativă, din analiza
coroborată a dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 și ale art. 43 alin. (1)
din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 conturându-se regimurile de
executare ca fiind ansamblul de reguli care stau la baza executării pedepselor privative
de libertate, prin intermediul cărora se stabilesc drepturile, obligațiile, programele și
activitățile ce urmăresc realizarea unei bune conviețuiri, astfel încât să încurajeze
comportamente, atitudini și abilități care să contribuie la reintegrarea socială a
condamnaților.
Prin intermediul regimurilor de executare se urmărește și respectarea și
protejarea vieții, sănătății și demnității persoanelor condamnate, a drepturilor și
libertăților acestora, fără să li se cauza suferințe fizice și fără a li se produce
desconsiderări, înjosiri ori alte asemenea tratamente.
În încercarea de a pune la dispoziția organelor îndrituite să realizeze
individualizarea administrativă a executării, legiuitorul a reglementat un număr de
patru regimuri de executare, care, așa cum vom vedea mai jos, se diferențiază între ele
prin drepturile pe care le conferă deținuților și prin modul de exercitare a acestora, prin
gradul de libertate de mișcare și prin condițiile de cazare pe care îl oferă, prin
facilitățile, vocațiile, chiar, pe care le acordă.

41
 Având, așadar, mai mute regimuri și ținând cont de faptul că pe parcursul
executării intervin schimbări în situația juridică (prin trecerea timpului dobândește
dreptul de a fi analizat în comisia de regimuri ori de liberarea condiționată), educativă
(dobândește noi cunoștințe școlare), profesionale (dobândește noi calificări, deprinde
noi meserii), ocupațională (prestează diverse munci), socială (se poate căsători ori
divorța, poate deveni părinte, poate suferi pierderi familiale), comportamentală (este
recompensat pentru bună conduită ori comite abateri disciplinare și este sancționat
disciplinar), legiuitorul a reglementat o dinamică a regimurilor de executare, potrivit
căreia condamnatul poate trece dintr-un regim în altul.
Această dinamică a regimurilor este sintetizată la art. 30 alin. (2) din Legea nr.
254/2013 sub sintagma de sistemele progresiv și regresiv, potrivit cărora persoanele
condamnate trec dintr-un regim în altul, în condițiile prevăzute de lege.
Sistemul progresiv înseamnă reglementarea unor situații, ipoteze, condiții care,
dacă sunt întrunite, conferă condamnatului posibilitatea trecerii dintr-un regim mai
aspru de executare într-unul mai blând, pe când sistemul regresiv duce la încadrarea
condamnatului dintr-un regim mai blând într-unul mai sever.
Prin instituirea sistemelor progresiv și regresiv legiuitorul urmărește, așadar, să
încurajeze comportamentele pozitive în detenție și să le descurajeze pe cele negative.
Vom vedea mai jos cum funcționează cele două sisteme studiind normele după
care se stabilesc, se individualizează și se schimbă regimurile de executare.

Tipurile și descrierea regimurilor de executare

Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, regimurile de executare a
pedepselor privative de libertate sunt, în ordinea descrescătoare a gradului de
severitate, următoarele:
- regimul de maximă siguranță;
- regimul închis;
- regimul semideschis;
- regimul deschis.
Aceste regimuri reprezintă prototipul pentru sancțiunile privative de libertate,
însă, în cazul altor sancțiuni decât pedepsele legiuitorul restrânge numărul de regimuri
ori creează regimuri sui generis.
Spre exemplu, în cazul măsurii educative a internării într-un centru de detenție
individualizarea executării se poate realiza doar prin intermediul a două regimuri,
regimul închis și regimul deschis, pe când în cazul măsurii educative a internării într-
un centru educativ legiuitorul instituie un regim de executare comun, individualizarea
executării realizându-se doar în interiorul acestui regim unic.
Tot astfel, există regimuri specifice pentru arestații preventivi și pentru
persoanele aflate în perioada de carantină și observare.

Regimul de maximă siguranță

Cel mai sever regim de executare a pedepselor privative de libertate este
regimul de maximă siguranță.
Așa cum rezultă chiar din denumirea lui, acest regim își propune să asigure cel
mai înalt grad de siguranță în executarea unor pedepse deosebit de aspre ori a unor
pedepse mai puțin aspre dar aplicate unor persoane deosebit de periculoase.
După principalul criteriu, acela al asprimii pedepsei, regimul de maximă
siguranță se aplică în cazul persoanelor condamnate la pedeapsa detențiunii pe viață,
precum și celor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 13 ani.

42
 După criteriul periculozității condamnatului, regimul de maximă siguranță se
aplică și persoanelor care prezintă risc pentru siguranța penitenciarului, indiferent de
pedeapsa pe care o au de executat.
Același criteriu al periculozității condamnatului, însă cu o consistență mai
diluată, este utilizat și la art. 36 alin. (2) din legea de executare, când se arată că în
regimul de maximă siguranță pot fi incluși și condamnații care, după criteriul asprimii
pedepsei, ar fi trebuit incluși în regimul imediat inferior ca grad de severitate, adică
regimul închis.
Dacă asprimea pedepsei este ușor de aflat din documentarul penal (hotărârea de
condamnare și mandatul de executare), noțiunea de persoană care prezintă risc pentru
siguranța penitenciarului necesită câteva explicații suplimentare.
Desigur, toate persoanele care sunt încarcerate prezintă un anume grad de
periculozitate, care presupune diverse niveluri de intervenție din partea administrației
penitenciarului. Unele dintre persoanele încarcerate prezintă, însă, un potențial mai
ridicat de a genera situații periculoase pentru siguranța deținerii.
Această noțiune a fost reglementată pentru că practica penitenciară a dovedit că
nu doar persoanele condamnate la pedepse aspre sunt deosebit de periculoase, ci și cele
care au de executat pedepse mai blânde pot prezenta un pericol ridicat din cauza unor
aspecte care le caracterizează, cu mare potențial de risc. Cunoașterea acestor aspecte
care sunt asociate anumitor persoane și care creionează gradul lor de periculozitate este
necesară pentru ca administrația penitenciarului să își poată calibra intervenția.
Criteriile după care se apreciază că o persoană prezintă risc pentru siguranța
penitenciarului și care dau loc la încadrarea formală în această categorie de persoane,
cu consecința clasificării automate în regimului de maximă siguranță, sunt prevăzute la
art. 27 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 și sunt următoarele:
- săvârșirea infracțiunii prin folosirea armelor de foc ori prin cruzime;
- evadarea ori părăsirea locului de muncă în pedeapsa care se execută sau în
pedepsele anterioare;
- tentativa de evadare, forțarea dispozitivelor de siguranță ori distrugerea
sistemelor de siguranță;
- neprezentarea nejustificată a deținutului la data și ora stabilite din
permisiunea de ieșire din penitenciar;
- introducerea, deținerea sau traficul de arme, materiale explozive, droguri,
substanțe toxice ori alte obiecte și substanțe care pun în pericol siguranța
penitenciarului, misiunilor sau a persoanelor;
- instigarea, influențarea sau participarea în orice mod la producerea de
revolte sau luări de ostatici;
- apartenența la grupări de crimă organizată, coordonarea activităților
infracționale ori de tip terorist;
- acte de violență soldate cu vătămări corporale ori deces împotriva
personalului sau a altor persoane;
- informațiile privind profilul psihosocial rezultate în urma evaluărilor
stabilite de reglementările în vigoare.
Legiuitorul a prevăzut, însă, și situații în care, deși pedeapsa aplicată ar justifica
clasificarea deținutului în regimul de maximă siguranță, acest regim nu se poate aplica,
și ca o expresie a principiului umanismului pedepselor, care, iată, se extinde și în etapa
executării lor.
Astfel, potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, regimul de maximă
siguranță nu se aplică următoarelor persoane condamnate:
- celor care au împlinit vârsta de 65 de ani;

43
 - femeilor însărcinate sau care au în îngrijire un copil în vârstă de până la un
an;
- persoanelor încadrate în gradul I de invaliditate, precum și celor cu
afecțiuni locomotorii grave.
Situațiile anterior indicate, vârsta înaintată, starea de graviditate ori de recentă
maternitate, gradul sever de invaliditate ori afectarea gravă a posibilității de deplasare,
în care se pot afla persoanele condamnate diluează prezumția de risc rezultată din
asprimea pedepsei.
Cu toate acestea, legiuitorul a prevăzut, la art. 35 alin. (1) din Legea nr.
254/2013, că în ipoteza încadrării persoanei în categoria deținuților care prezintă risc
pentru siguranța penitenciarului, finele de neaplicare a regimului de maximă siguranță
nu funcționează. Cu alte cuvinte, siguranța deținerii primează față de situațiile speciale
care justifică, în lipsa riscului pentru siguranța penitenciarului, neaplicarea regimului
de maximă siguranță.
Din punct de vedere al conținutului regimului de maximă siguranță, adică a
măsurilor de pază, a condițiilor de cazare, a nivelului de limitare a libertății de mișcare,
a modului de acordare a drepturilor și de desfășurare a activităților, din dispozițiilor
art. 34 alin. (4) din Legea nr. 254/2013 și art. 53 și urm. din Regulamentul de aplicare
al aceleiași legi rezultă că persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim de
maximă siguranță:
- sunt supuse unor măsuri stricte de pază, supraveghere și escortare,
asigurate de personal suficient și special pregătit; le pot fi aplicate mijloace
de imobilizare în cazul deplasărilor în interiorul și exteriorul
penitenciarului; sunt supuse controlului corporal sumar la fiecare ieșire și
intrarea în camera de deținere; sunt transportate cu mijloace de transport
special amenajate, separat de alte categorii de deținuți;
- sunt cazate, de regulă, individual, dar pot fi cazate și în comun, în situația
în care starea de sănătate sau participarea la diferite programe de
influențare a comportamentului o impun, cu condiția ca numărul acestora
să nu fie mai mare de 10, camerele de cazare fiind permanent închise și
asigurate;
- prestează muncă și desfășoară activități educative, culturale, terapeutice, de
consiliere psihologică și asistență socială, moral-religioase, instruire
școlară și formare profesională, în grupuri mici, în spații anume stabilite,
doar în interiorul penitenciarului, sub supraveghere continuă, în spații
permanent închise și asigurate;
- își exercită anumite drepturi cu o restrângere mai mare din punct de vedere
cantitativ (frecvență, durată, cantitate), după cum se va vedea în secțiunea
dedicată drepturilor deținuților.

Regimul închis
Regimul închis reprezintă, în ordine descrescătoare, al doilea regim de
executare ca grad de severitate.
Potrivit art. 36 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, regimul închis se aplică inițial
persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 3 ani, dar care nu
depășește 13 ani.
De asemenea, se aplică persoanelor aflate în ipotezele care constituie fine de
neaplicare a regimului de maximă siguranță (persoanelor celor care au împlinit vârsta
de 65 de ani; femeilor însărcinate sau care au în îngrijire un copil în vârstă de până la
un an; persoanelor încadrate în gradul I de invaliditate, precum și celor cu afecțiuni

44
locomotorii grave), astfel cum rezultă din dispozițiile art. 35 alin. (2) din aceeași lege.
Dar, din dispozițiile art. 37 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, rezultă că, în mod
excepțional, în funcție de natura și modul de săvârșire a infracțiunii, de persoana
condamnatului, precum și de comportarea acestuia până la stabilirea regimului de
executare, în regimul închis pot fi încadrați și deținuții care, după criteriul asprimii
pedepsei, ar fi trebuit clasificați în regimul inferior ca grad de severitate, adică în
regimul semideschis.
Potrivit art. 36 alin. (5) ți (5) din Legea nr. 254/2013, măsurile de siguranță
specifice regimului închis se aplică și persoanelor condamnate, altele decât cele din
regimul de maximă siguranță, transferate temporar într-un alt penitenciar, pentru
prezentarea în fața organelor judiciare, precum și deținuților internați în penitenciare-
spital și în infirmeria penitenciarului.
Aceste din urmă dispoziții de determină să afirmăm că, în arhitectura celor
patru tipuri de regimuri, regimul închis reprezintă un soi de „regim de drept comun”.
Din punct de vedere al conținutului regimului închis, din dispozițiilor art. 36
alin. (3) și (4) din Legea nr. 254/2013 și art. 64 și urm. din Regulamentul de aplicare al
aceleiași legi rezultă că persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim închis:
- sunt supuse permanent pazei și supravegherii personalului penitenciarului;
- sunt cazate, de regulă, în comun, în camera permanent închise și asigurate;
- prestează muncă și desfășoară activități educative, culturale, terapeutice, de
consiliere psihologică și asistență socială, moral-religioase, instruire
școlară și formare profesională, în grupuri, în interiorul penitenciarului, sub
pază și supraveghere; dar pot presta munca și pot desfășura activități
educative și culturale și în afara penitenciarului, sub pază și supraveghere
continua;
- își exercită anumite drepturi cu o restrângere mai mare din punct de vedere
cantitativ (frecvență, durată, cantitate) față de persoanele încadrate în
regimurile inferioare ca grad de severitate, dar cu o restrângere mai redusă
decât în cazul persoanelor încadrate în regimul de maximă siguranță, după
cum se va vedea în secțiunea dedicată drepturilor deținuților.

Regimul semideschis
Al treilea regim în ordinea descrescătoare a gradului de severitate, regimul
semideschis se aplică inițial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare
de un an, dar care nu depășește 3 ani.
Din dispozițiile art. 36 alin. (2) și ale art. 38 alin. (2) din Legea nr. 254/2013,
rezultă că, în mod excepțional, în funcție de natura și modul de săvârșire a infracțiunii,
de persoana condamnatului, precum și de comportarea acestuia până la stabilirea
regimului de executare, în regimul semideschis pot fi încadrați și deținuții care, după
criteriul asprimii pedepsei, ar fi trebuit clasificați în regimul superior ca grad de
severitate, adică în regimul închis, ori în cele inferior, adică regimul deschis.
Din punct de vedere al conținutului regimului închis, din dispozițiilor art. 37
alin. (3) și (4) din Legea nr. 254/2013 și art. 73 și urm. din Regulamentul de aplicare al
aceleiași legi rezultă că persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim
semideschis:
- sunt supuse doar măsurilor de supraveghere din partea personalului
penitenciarului, putându-se deplasa neînsoțite în zone prestabilite din
interiorul penitenciarului;
- sunt cazate în comun, în camere care rămân deschise pe timpul zilei; din
motive medicale, de siguranța deținerii și pentru buna desfășurare a unor

45
 activități, directorul locului de deținere poate dispune închiderea și
asigurarea ușilor camerelor de deținere; un astfel de prilej l-a constituit
pandemia de Covid-19, prin decretele prezidențiale de instruire și
prelungire a stării de urgență prevăzându-se în mod expres că, pe durata
acestei stări, persoanele condamnate clasificate în regimul semideschis pot
executa pedeapsa în camere de deținere permanent închise și asigurate;
- prestează muncă și desfășoară activități educative, culturale, terapeutice, de
consiliere psihologică și asistență socială, moral-religioase, instruire
școlară și formare profesională, sub supraveghere, în grupuri, în spații din
interiorul penitenciarului care rămân deschise în timpul zilei; de asemenea,
pot presta muncă și desfășura activități educative, culturale, terapeutice, de
consiliere psihologică și asistență socială, moral-religioase, instruire
școlară și formare profesională, în afara penitenciarului, sub supraveghere
inclusiv electronica;
- își exercită anumite drepturi cu o restrângere mai redusă decât în cazul
persoanelor încadrate în regimul de maximă siguranță ori în cel închis,
după cum se va vedea în secțiunea dedicată drepturilor deținuților.

Regimul deschis
Regimul deschis reprezintă „anticamera libertății”, cel mai bând dintre cele
patru regimuri de executare, care se aplică inițial persoanelor condamnate la pedeapsa
închisorii de până la un an.
Din dispozițiile art. 37 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, rezultă că, în mod
excepțional, în funcție de natura și modul de săvârșire a infracțiunii, de persoana
condamnatului, precum și de comportarea acestuia până la stabilirea regimului de
executare, în regimul deschis pot fi încadrați și deținuții care, după criteriul asprimii
pedepsei, ar fi trebuit clasificați în regimul superior ca grad de severitate, adică în
regimul semideschis.
Din punct de vedere al conținutului regimului închis, din dispozițiilor art. 38
alin. (3) din Legea nr. 254/2013 și art. 80 și urm. din Regulamentul de aplicare al
aceleiași legi rezultă că persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim
deschis:
- se pot deplasa chiar nesupravegheați în interiorul și chiar în exteriorul
penitenciarului;
- sunt cazate în comun, în camere care rămân permanent descuiate, atât pe
timp de zi, cât și pe timp de noapte; ca și în cazul regimului semideschis,
din motive medicale, de siguranța deținerii și pentru buna desfășurare a
unor activități, directorul locului de deținere poate dispune închiderea și
asigurarea ușilor camerelor de deținere; un astfel de prilej l-a constituit
pandemia de Covid-19, prin decretele prezidențiale de instruire și
prelungire a stării de urgență prevăzându-se în mod expres că, pe durata
acestei stări, persoanele condamnate clasificate în regimul deschis pot
executa pedeapsa în camere de deținere permanent închise și asigurate;
- pot presta munca și pot desfășura activități educative, culturale, terapeutice,
de consiliere psihologică și asistență socială, moral-religioase, instruire
școlară și formare profesională, în afara penitenciarului, fără supraveghere;
- își exercită drepturile în mod deplin, cu o restrângere mai redusă decât în
cazul persoanelor încadrate în regimul de maximă siguranță ori în cel
închis, în comparație cu regimul semideschis nefiind diferențe notabile din
această perspectivă.

46
 Stabilirea, individualizarea și schimbarea regimurilor de executare

Așa cum am mai arătat, regimurile de executare presupun dinamică, fie

progresiv, fie regresiv, astfel încât să își îndeplinească menirea de mijloace ale
individualizării administrative a executării pedepselor privative de libertate, ceea ce
face ca ele să poată fi modificate, schimbate în timp.
Stabilirea, individualizarea și schimbarea regimurilor sunt efectuate de
Comisia pentru stabilirea, individualizarea și schimbarea regimului de executare a
pedepselor privative de libertate, la care ne vom referi în continuare cu denumirea
prescurtată comisa de regimuri.
Potrivit art. 32 din Legea nr. 254/2013, comisia de regimuri este alcătuită din 3
membri:
- directorul penitenciarului, care este și președintele comisiei;
- șeful serviciului sau biroului pentru aplicarea regimurilor;
- șeful serviciului sau biroului educație ori șeful serviciului sau biroului
asistență psihosocială.
Secretariatul comisiei se asigură de către șeful serviciului sau biroului evidență
din penitenciarul respectiv.
Chiar dacă regimurile de executare fac parte din etapa individualizării
administrative, stabilirea, individualizarea și schimbarea lor fiind dată în competența
comisiei de regimuri, legiuitorul, tocmai pentru a sublinia importanța acestui proces, a
ales că plaseze activitatea de stabilire, individualizare și schimbare a regimurilor sub
control judecătoresc, chiar în două trepte.
Controlul judecătoresc se manifestă, într-o primă treaptă, prin competența pe
care judecătorul de supraveghere a privării de libertate o are în a soluționa plângerile
formulate împotriva hotărârilor comisiei de regimuri, iar în a doua treaptă, prin
competența pe care judecătoria în circumscripția căreia este situat penitenciarul, o are
în a soluționa contestațiile formulate împotriva încheierilor judecătorului de
supraveghere prin care acesta rezolvă plângerile amintite.

Stabilirea reprezintă identificarea inițială a regimului ce trebuie să-i fie aplicat

unui deținut în perioada de început al executării, mai exact, după expirarea perioadei
de carantină și supraveghere ori la momentul primirii mandatului de executare, în cazul
deținuților care s-au aflat sub imperiul arestului preventiv.
Pentru perioada cuprinsă între momentul expirării perioadei de carantină și
observare ori al primirii mandatului de executare, în cazul persoanelor aflate în arest
preventiv, și momentul la care are loc prima întrunire a comisiei de regimuri, aplicarea
regimului de executare este necesar a se face în mod provizoriu.
Aplicarea provizorie a regimului de executare se face prin decizie executorie și
definitivă, nesupusă, așadar, controlului judecătorului de supraveghere, a directorului
penitenciarului, prin luarea în considerare doar a criteriului referitor la asprimea
pedepsei.
Potrivit art. 39 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, la stabilirea regimului de
executare se au în vedere următoarele criterii:
- durata pedepsei privative de libertate;
- gradul de risc al persoanei condamnate;
- antecedentele penale;
- vârsta și starea de sănătate ale persoanei condamnate;
- conduita persoanei condamnate, pozitivă sau negativă, inclusiv în

47
 perioadele de detenție anterioare;
- nevoile identificate și abilitățile persoanei condamnate, necesare includerii
în programe educaționale, de asistență psihologică și asistență socială;
- disponibilitatea persoanei condamnate de a presta muncă și de a participa
la activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și
asistență socială, moral-religioase, instruire școlară și formare profesională.
Comisia adoptă o decizie10 de stabilire a regimului de executare a pedepselor
privative de libertate, care se comunică persoanei condamnate.
Împotriva deciziei de stabilire a regimului de executare, persoana condamnată
poate formula plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen
de 3 zile de la data la care i s-a comunicat decizia, plângere care nu este suspensivă de
executare.
Judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluționează plângerea în
termen de 10 zile de la data primirii acesteia și pronunță, prin încheiere motivată, una
dintre următoarele soluții:
- admite plângerea și dispune modificarea regimului de executare stabilit de
comisia de regimuri;
- respinge plângerea, dacă aceasta este nefondată, tardivă sau inadmisibilă;
- ia act de retragerea plângerii.
Încheierea judecătorului de supraveghere a privării de libertate se comunică
persoanei condamnate și administrației penitenciarului, în termen de 3 zile de la data
pronunțării acesteia, fiind executorie de la data comunicării către administrația
penitenciarului.
Împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate,
persoana condamnată și administrația penitenciarului pot formula contestație la
judecătoria în a cărei circumscripție se află penitenciarul, în termen de 3 zile de la
comunicarea încheierii.
Contestația nu suspendă executarea încheierii și se judecă, în ședință publică,
cu citarea persoanei condamnate și a administrației penitenciarului. Persoana
condamnată este adusă la judecată doar la solicitarea instanței, în acest caz fiind
audiată. Asistența juridică nu este obligatorie. În cazul în care procurorul și
reprezentantul administrației penitenciarului participă la judecată, aceștia pun
concluzii.
Instanța se pronunță prin sentință definitivă, în ședință publică, sentință care se
comunică persoanei condamnate și administrației penitenciarului, punând capăt
demersului de stabilire a regimului de executare.

Schimbarea regimului are loc dacă, pe parcursul executării intervin situații care
impun trecerea deținutului în alt regim de siguranță fie ca urmare a unui progres în
procesul său de reeducare, fie ca urmare a unui regres.
În funcție de periodicitatea cu care se realizează analiza în vederea schimbării
regimului de executare vorbim despre o schimbare la termen ori de o schimbare
intempestivă.
Schimbarea la termen poate interveni la momentul la care comisia de regimuri
realizează prima analiza obligatorie a situației deținutului, în acord cu dispozițiile art.

10
Legiuitorul dă dovadă de inconsecvență și numește actul se stabilire a regimului fie decizie – la art. 39 alin.
(3) din Legea nr. 254/2013 – fie hotărâre – la art. 39 alin. (4) și la art. 40 alin. (8) și (11) din aceeași lege. În
Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 legiuitorul secundar pare să încline spre a folosi termenul de
decizie pentru a desemna actul comisiei prin care se stabilește regimul de executare, respectiv, de hotărâre
pentru actul prin care se menține ori se schimbă regimul.

48
40 alin. (1) din Legea de executare, adică după executarea a 6 ani și 6 luni, în cazul
pedepselor cu detențiunea pe viață, și a unei cincimi din durata pedepsei cu
închisoarea. Următoarele analize obligatorii se realizează la termene nu mai mari de un
an, astfel cum prevede art. 40 alin. (8) in legea de executare. Trebuie să subliniem că
doar analiza este obligatorie, nu și schimbarea regimului.
În cazul acestei analize la termen schimbarea poate interveni, de regulă
progresiv. Spunem de regulă deoarece legiuitorul se preocupă, prin dispozițiile art. 40
alin. (5) din legea de executare, să reglementeze expres doar acest fel de schimbare.
Când intervine schimbarea progresivă, aceasta se realizează doar din regimul superior
ca grad de severitate în cel imediat inferior, adică din treaptă în treaptă, nu omissio
medio, astfel cum reiese din dispozițiile art. 40 alin. (5) din legea de executare.
Nimic nu se opune, însă, ca schimbarea în urma analizei la termen să fie și
regresivă, chiar dacă legiuitorul nu o reglementează expres.
Tot despre o schimbare la termen vorbim și în cazul împlinirii vârstei de 65 de
ani de către deținutul care se află încadrat în regimul de maximă siguranță ori în cazul
încetării stării de graviditate ori de maternitate de până la un an, sau a stării de
handicap ori de afecțiune locomotorie care a dus la neaplicarea regimului de maximă
siguranță.
Schimbarea intempestivă, care poate fi doare regresivă, poate să intervină
oricând pe parcursul executării pedepsei, în următoarele cazuri: dacă persoana
condamnată a comis o infracțiune sau a fost sancționată disciplinar pentru o abatere
disciplinară foarte gravă sau pentru mai multe abateri disciplinare grave; dacă deținutul
este încadrat în categoria celor care prezintă risc pentru siguranța penitenciarului. În
acest din urmă caz schimbarea se face direct în regimul de maximă siguranță, chiar
omissio medio, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 40 alin. (7) din Legea nr.
254/2013.
Tot în legătură cu schimbarea intempestivă mai facem precizarea că, în cazul
deținutului care execută pedeapsa în regimul deschis, singura posibilitate de schimbare
a regimului este cea intempestivă, în cazul acestor deținuți nerealizându-se-se analiza
periodică obligatorie de către comisia de regimuri, astfel cum rezultă din dispozițiile
art. 38 alin. (4) din legea de executare.
Așa cum deja am arătat deja, schimbarea se realizează tot de către comisia de
regimuri, după o procedură similară celei de la stabilire. Este, credem, util să
menționăm că în urma analizei pe care o efectuează, fie la termen, fie în mod
intempestiv, comisia poate nu doar să schimbe regimul de executare, ci și să îl
mențină.
Decizia de schimbare ori de menținere a regimului este susceptibilă a fi atacată
cu plângere la judecătorul de supraveghere, în 3 zile de la comunicare, iar împotriva
încheierii judecătorului de supraveghere se poate formula plângere la judecătoria în
circumscripția căreia se află penitenciarul, exact ca și în cazul procedurii stabilirii
regimului, car o va soluționa prin sentință definitivă.

Individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate se

stabilește de aceeași comisie de regimuri, și reprezintă o adaptare a conținutului
regimului în funcție de durata condamnării, conduita, personalitatea, gradul de risc,
vârsta, starea de sănătate, nevoile identificate și posibilitățile de reintegrare socială a
persoanei condamnate.
Individualizarea regimului permite includerea deținutului în activități educative,
culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, moral-religioase,
instruire școlară și formare profesională care îi sunt necesare și care sunt propuse în

49
Plan individualizat de evaluare și intervenție educativă și terapeutică.
Un exemplu de individualizare a regimului de maximă siguranță este cazarea în
comun pentru rațiuni ce țin de participarea la diferite programe de influențare a
comportamentului o impun, în condițiile în care regula este că deținuții din acest regim
sunt cazați individual.

De reținut
Cele patru regimuri de executare a pedepselor privative de libertate sunt:
- regimul de maximă siguranță;
- regimul închis;
- regimul semideschis;
- regimul deschis.
Trecerea uni deținut dintr-un regim de executare în altul pe parcursul executării
se face atât progresiv (de la un regim mai aspru la unul mai blând), cât și regresiv (de
la un sistem mai blând la unul mai aspru), pentru a se încuraja comportamentele
pozitive și a se descuraja cele negative.
La stabilirea, individualizarea și schimbarea regimurilor de executare se au în
vedere criterii precum: durata pedepsei, gradul de risc al deținutului antecedentele
penale; vârsta și starea de sănătate ale persoanei condamnate; conduita persoanei
condamnate, pozitivă sau negativă, inclusiv în perioadele de detenție anterioare;
nevoile identificate și abilitățile persoanei condamnate, necesare includerii în programe
educaționale, de asistență psihologică și asistență socială; disponibilitatea persoanei
condamnate de a presta muncă și de a participa la activități educative, culturale,
terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, moral-religioase, instruire
școlară și formare profesională.
Stabilirea, individualizarea regimurilor de executare se face de către o comisie
specială, ale cărei decizii sunt cenzurate de judecătorul desemnat cu supravegherea
privării de libertate și de judecătoria în a cărei circumscripție se află penitenciarul.

50
Unitatea de învățare 3 – Drepturile, obligațiile și interdicțiile deținuților.
Recompense și sancțiuni. Liberarea

Drepturile deținuților
Instituția drepturilor deținuților reprezintă manifestarea cea mai vizibilă a
progresului în domeniul executării pedepselor privative de libertate, prin intermediul
reglementării exprese a acestora și prin crearea unor mijloace de verificare a modului
în care sunt respectate de către administrația penitenciarului urmărindu-se asigurarea
riguroasă a legalității în activitatea de executare, prin reducerea până la eliminare a
posibilităților de abuz din partea administrației penitenciarului.
Așa cum spuneam, pentru a se asigura într-o și mai mare măsură că
administrația penitenciarului respectă întocmai drepturile deținuților, prin intermediul
dispozițiilor art. 56 din Legea nr. 254/2013 legiuitorul a instituit o pârghie de control.
Și anume plângerea adresată judecătorului desemnat cu supravegherea privării de
libertate.
Astfel, împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de
prezenta lege, luate de către administrația penitenciarului, persoanele condamnate pot
face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 10 zile
de la data când au luat cunoștință de măsura luată.
Pentru ca procedura acestei plângeri să fie una efectivă, legiuitorul a prevăzut
audierea condamnatului de către judecător ca fiind obligatorie și, de asemenea, a
acordat prerogativa ca același judecător să poată asculta orice persoană în vederea
aflării adevărului. Unite, aceste prerogative, cu cele generale, prevăzute la art. 9 alin.
(4) din Legea nr. 254/2013, potrivit cărora, în exercitarea atribuțiilor sale, judecătorul
de supraveghere a privării de libertate poate solicita informații ori înscrisuri de la
administrația locului de deținere, poate face verificări la fața locului și are acces la
dosarul individual al deținuților, la evidențe și orice alte înscrisuri sau înregistrări
necesare, avem tabloul complet al unei proceduri efective.
Dar, caracteristica procedurii plângerii de a fi una efectivă derivă și din
celeritatea și eficiența acesteia, asigurată prin aceea că plângerea trebuie soluționată în
maxim 15 zile de la primirea ei, printr-o încheiere motivată prin care, dacă plângerea
este admisă, judecătorul poate dispune anularea sau modificarea măsurii luate de către
administrația penitenciarului ori obligarea administrației penitenciarului la luarea
măsurilor legale care se impun.
Cu toate acestea, legiuitorul nu a prevăzut caracterul executoriu al încheierii în
discuție decât la data rămânerii sale definitive, ceea ce reprezintă, în opinia noastră, un
minus în arhitectura instituției judecătorului desemnat cu supravegherea privării de
libertate. Cu alte cuvinte, legiuitorul nu a mers până la capăt în înzestrarea
judecătorului în discuție cu prerogativele necesare unui control exclusiv al legalității în
activitatea de executare a pedepselor și măsurilor privative de libertate, alegând să
partajeze controlul între judecător și judecătoria în a cărei circumscripție se află
penitenciarul.
Potrivit art. 56 alin. (9) din Legea nr. 254/2013, împotriva încheierii
judecătorului de supraveghere a privării de libertate, persoana condamnată și
administrația penitenciarului pot formula contestație la judecătoria în a cărei
circumscripție se află penitenciarul, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii.
Abia sentința prin care judecătoria soluționează plângerea este definitivă și executorie.

51
 În opinia noastră, această procedură în două trepte, în fața judecătorului de
supraveghere și în fața judecătoriei în circumscripția căreia se află penitenciarul este un
standard prea ridicat, consumator de resurse financiare și umane, o viitoare modificare
legislativă în sensul eliminării celei de a doua trepte fiind dezirabilă.
În contextul în care un judecător este desemnat să realizeze controlul legalității
executării pedepselor în penitenciar, care se bucură de o independență totală față de
administrația penitenciarului, care soluționează cererile deținuților după o procedură
cvasijudiciară reprezintă o cenzură arhisuficientă și o garanție solidă a legalității,
instituirea unui control suplimentar al instanței reprezentând un hiperstandard
nejustificat în etapa executării sancțiunilor penale.
După ce am expus procedura de asigurare a legalității cu privire la modul de
acordare a drepturilor deținuților, în cele ce urmează vom realiza o sintetică descriere a
drepturilor pe care Legea nr. 254/2013 și regulamentul său de aplicare le
reglementează pentru aceștia.

1. Dreptul la libertatea conștiinței, a opiniilor și a credințelor religioase (art.

58 din lege, art. 124 din regulament)
Libertatea conștiinței și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase
ale persoanelor condamnate nu pot fi îngrădite.
Dacă libertatea conștiinței și a opiniilor nu presupun reguli specifice pentru ca
exercițiul lor să fie asigurat, libertatea religioasă, care are o exprimare externă mai
vădită, trebuie asigurată prin anumite mijloace.
Libertatea religioasă a deținutului nu trebuie să aducă atingere libertății
credințelor celorlalți deținuți. Deținuții nu pot fi forțați să adere la o anumită religie sau
să participe la serviciile religioase.
Deținuții au dreptul să dețină materiale și simboluri religioase ale cultelor
recunoscute în țara noastră, într-o limită rezonabilă și pot solicita întrevederi
confidențiale cu reprezentanților acestor culte.
Persoanele condamnate pot participa, pe baza liberului consimțământ, la
servicii sau întruniri religioase organizate în penitenciare, pot primi vizite ale
reprezentanților cultului respectiv și pot procura și deține publicații cu caracter religios,
precum și obiecte de cult.
Deținuții pot să își declare pe baza liberului consimțământ confesiunea sau
apartenența religioasă la intrarea în locul de deținere și, ulterior, pe parcursul executării
pedepsei. Schimbarea confesiunii sau a apartenenței religioase pe parcursul perioadei
de detenție este dovedită printr-o declarație pe propria răspundere și prin actul de
confirmare a apartenenței la cultul respectiv.
Este obligatorie informarea deținutului cu privire la importanța și posibilele
consecințe ale schimbării religiei.
Din apartenența deținutului la un anume cult religios derivă și consecințe cu
privire la conținutul hranei.

2. Dreptul la informație (art. 59 și 61 din lege, art. 125 și 126 din regulament)
Este un drept important, prin intermediul căruia deținuții se păstrează la curent
cu evenimentele din societate și iau cunoștință de normele pertinente pentru perioada
petrecută în penitenciar.
Dreptul la informație se asigură prin punerea la dispoziția deținuților a
legislației care reglementează executarea pedepselor ori accesul la informațiile de
interes public, precum și a celei privind ajutorul public judiciar (prevederile din Codul
penal și din Codul de procedură penală referitoare la executarea pedepselor; legea

52
privind liberul acces la informațiile de interes public și normele metodologice de
aplicare ale acestei legi; ordonanța privind ajutorul public judiciar; regulamentul de
ordine interioară a penitenciarului), în perioada de carantină și oricând le este necesar,
prin mape de cameră ori prin puncte de informare inclusiv electronice.
În cazul deținuților care nu vorbesc limba română sau care nu se pot exprima
ori au deficiențe de comunicare, informațiile le sunt aduse la cunoștință de către
persoane care pot comunica cu ei. Deținuților care aparțin unor minorități naționale le
pot fi aduse la cunoștință informațiile în limba lor maternă.
Dreptul la informare se asigură și prin acces la publicații, emisiuni radio și tv.
Comunicarea cu mass-media a deținuților este permisă:
- cu aprobarea directorului penitenciarului, dacă nu există motive întemeiate
care să interzică acest lucru din rațiuni ce țin de protecția părții vătămate, a
altor persoane condamnate sau a personalului penitenciarului,
- cu respectarea măsurilor de siguranță din penitenciar,
- fără a afecta activitățile zilnice ale deținutului și a procesului de reintegrare
socială,
- cu acordul scris al deținutului,
- putând fi întreruptă la cererea deținutului sau atunci când nu sunt respectate
regulile stabilite de directorul penitenciarului,
- fără a se calcula în contul vizitelor obișnuite.

3. Dreptul la consultarea documentelor cu caracter personal (art. 60 și 61 din

lege, art. 127 din regulament)
Este o manifestare specială a dreptului la informare, dar și un mijloc prin care
se exercită dreptul la apărare și o garanție a asigurării legalității executării.
Constă în accesul la dosarul individual din partea deținutului, a avocatului
acestuia ori a oricărei persoane care are acordul deținutului.
Organele judiciare pot consulta dosarul individual la deținutului fără acordul
acestuia.
În conținutul acestui drept intră și posibilitatea de a obține copii din dosarul
individual, contra cost. Dacă deținuții nu dispun de mijloacele bănești necesare copierii
(nu au și nu au avut în ultimele 30 de zile disponibil în cont), costurile copierii
documentelor se avansează de către administrația penitenciarului, urmând a fi
recuperate de la deținut. Celelalte persoane pot obține copii doar contra cost.
Consultarea dosarului se face numai în prezența unui reprezentant al
penitenciarului.
Datele cu caracter personal ale deținuților sunt confidențiale, iar datele
personale ale terților pot fi anonimizate de administrația penitenciarului înainte de
remiterea copiilor.

4. Dreptul la asistență judiciară (art. 62 din lege, art. 128 din regulament)
Importanța dreptului pentru asigurarea legalității executării, dar și pentru
asigurarea exercitării celorlalte drepturi ale deținuților, care nu au legătură cu
executarea pedepsei, este una care nu mai trebuie explicată.
Vizita cu apărătorul este mijlocul pe care legea și regulamentul îl
reglementează în mod explicit, în vederea asigurării dreptului în discuție, iar aceasta:
- se realizează în baza împuternicirii avocațiale și a legitimației de avocat,
- cu dispozitive de separare, dar care să permită transmiterea de documente,
- în condițiile de supunere a vizitatorului la controlul antiterorist și de
specialitate,

53
 - putând fi neacordată ori întreruptă în aceleași ipoteze precum orice vizită
(art. 141 din Reg. aplic. Lg, 254/2013), dar fără posibilitatea aplicării
interdicției de vizitare împotriva apărătorului,
- în condiții de supraveghere doar vizuală,
- fără a fi socotită în contul vizitelor obișnuite (cu familia sau aparținătorii).
În principal, dreptul se referă la vizita cu avocatul, dar în conținutul dreptului
intră și posibilitatea vizitei cu notarii publici, cu executorii judecătorești, cu mediatorii
ori cu alte persoane oficiale, în aceleași condiții.

5. Dreptul la petiționare (art. 63 și 64 din lege, art. 129-132 din regulament)

Dreptul la petiționare și dreptul la corespondență sunt strâns legate și reprezintă
o garanție a unei activități legale a organelor care asigură executarea pedepselor și
măsurilor privative de libertate.
Deși sunt tratate împreună, dreptul la petiționare și dreptul la corespondență
cunosc și o serie de deosebiri.
Dreptul la petiționare se referă la dreptul deținuților de a se adresa cu cereri,
plângeri, reclamații, sesizări către organizații ori persoane oficiale.
Acest drept se realizează și prin trimiterea și primirea de corespondență, dar se
realizează și prin adresarea directă, verbală, către judecătorul de supraveghere, către
directorul penitenciarului ori către alte persoane desemnate de acesta din urmă, scop în
care se realizează un program de audiențe cu deținuții (săptămânal, cu directorul, și
după programul propriu stabilit, cu judecătorul).

6. Dreptul la corespondență (art. 63 și 64 din lege, art. 129-132 din regulament)

Dreptul la corespondență se referă la dreptul deținuților de a trimite și primi
scrisori cu orice persoană ori instituție.
Dreptul la corespondență este nelimitat, în principiu. În concret, fiind un drept
care se exercită, ca regulă, pe cheltuiala deținutului, corespondența este, astfel, limitată
de posibilitățile financiare ale acestuia.
Penitenciarul este dator să avanseze cheltuielile necesare petiționării și
corespondenței pentru deținuții care nu dispun de mijloacele bănești necesare (nu au și
nu au avut în ultimele 30 de zile disponibil în cont), în următoarele condiții:
- se suportă doar cheltuielile cu trimiterile poștale simple;
- se suportă doar cheltuielile cu
o petiționarea către organele judiciare sau organizațiile internaționale
recunoscute de țara noastră,
o corespondența cu familia, apărătorul, ONG-urile din domeniul protecției
drepturilor omului;
- se evidențiază și se recuperează de la deținut.
Atât petiționarea cât și corespondența este supusă controlului antiterorist și de
specialitate (cea primită, se deschide în prezența deținutului, fără a fi citită, iar cea
trimisă se introduce în plic în prezența unui reprezentant al penitenciarului, fără a fi
citită). Există chiar și o procedură privind distribuirea și evidența materialelor necesare
petiționării și corespondenței, aprobată prin decizie al Directorului general al ANP
(Decizia nr. 488/2016).
În interiorul penitenciarelor sunt instalate cutii poștale, manevrate doar de
reprezentanții furnizorului de servicii poștale.

7. Dreptul la convorbiri telefonice (art. 65 din lege, art. 133 din regulament)
Acest drept reprezintă o modalitate importantă de a menține contactul dintre

54
deținut și mediul său de suport.
Frecvența, durata și persoanele cu care se pot realiza convorbirii telefonice
depind de regimul de executare și sunt reglementate astfel:
- în funcție de regimul de executare, deținuții pot efectua convorbiri
telefonice:
o zilnic, cei din regimul deschis, semideschis și închis, precum și cei cărora
nu li s-a stabilit încă regimul de executare, 10 apeluri telefonice, cu
durata maximă cumulată de 60 de minute,
o zilnic, cei din regimul de maximă siguranță, precum și cei care prezintă
risc pentru siguranța penitenciarului, 3 apeluri telefonice cu durata
maximă cumulată de 30 de minute,
o în perioada stării de urgență declarate pe teritoriul țării ca urmare a
pandemiei de covid-19 în anul 2020, dreptul la convorbiri telefonice a fost
suplimentat pentru deținuții din regimurile închis, semideschis și deschis
ori fără regim definitiv stabilit, de la 60 de minute la 75 de minute pe zi,
iar pentru cei din regimul de maximă siguranță, de la 30 de minute la 45
de minute pe zi;
- se pot efectua convorbiri cu maxim 10 persoane (membrii de familie,
aparținători sau alte persoane - soț, soție, rude până la gradul IV, persoane
care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și
copii, reprezentanți legali, când sunt desemnați, precum și, în cazuri
excepționale, persoane față de care s-au stabilit puternice relații afective și
care mențin legătura cu deținutul prin vizite, telefon, corespondență și
comunicări on-line; avocatul, notarul public, executorul judecătoresc,
mediatorul autorizat ori de altă persoană cu atribuții oficiale, precum și de
reprezentantul diplomatic, în cazul deținuților de cetățenie străină),
- pe baza unei cereri scrise din partea deținutului, care conține numele și
numărul de telefon al persoanelor în discuție.
Convorbirile telefonice au caracter confidențial și se realizează de la telefoane
publice instalate în interiorul penitenciarului.
Cheltuielile ocazionate de efectuarea convorbirilor telefonice sunt suportate de
către persoanele condamnate și, spre deosebire de cheltuielile ocazionate de exercitarea
dreptului la petiționare și corespondență, nu pot fi avansate de administrația
penitenciarului nici măcar în cazul persoanelor fără disponibilități bănești.

8. Dreptul la comunicări on-line (art. 66 din lege, art. 134-136 din regulament)
Acest drept, care își propune să asigure păstrarea legăturii deținuților cu mediul
de suport, se acordă doar anumitor categorii de persoane condamnate, respectiv:
- deținuților cu grad ridicat de vulnerabilizare sau identificați cu nevoi
speciale – pe baza unei programări prealabile, fără o periodicitate anume;
- deținuților care execută pedeapsa la distanță mare de domiciliu sau care nu
sunt vizitați de membrii de familie, aparținători ori alte persoane – de 4 ori
pe lună maxim. 30 min.:
o deținuții care au o bună comportare, participă activ la programele și
activitățile educative, de asistență psihologică și asistență socială
recomandate în Planul individualizat de evaluare și intervenție educativă
și terapeutică ori la activități lucrative,
o tinerii din penitenciarele pentru tineri,
o femeile din penitenciarele sau secțiile de femei,
o deținuții internați în penitenciarele-spital;

55
 - deținuților ai căror membri de familie, aparținători sau alte persoane se află
în situații de catastrofe, calamități, boală gravă, deces sau în alte cazuri
temeinic justificate – pe durata evenimentelor, până la 1 oră zilnic.
Deținuții beneficiază de dreptul la comunicări on-line în baza aprobării
directorului, la propunerea asistentului social sau a altui reprezentant al sectorului
reintegrare socială cu responsabilități similare sau la cererea deținutului însoțită de un
referat întocmit de asistentul social sau a altui reprezentant al sectorului reintegrare
socială cu responsabilități similare.
Pot fi aprobate de către directorul ANP, în condițiile de mai sus, și convorbiri
on-line între deținuți din penitenciare diferite.
Spațiul destinat instalării echipamentului pentru comunicări on-line este
amenajat, de regulă, în incinta sectorului de acordare a drepturilor la pachet și vizită.
Echipamentul cuprinde: calculatoare, camere web sau video, microfoane și surse
neîntreruptibile de tensiune. Echipamentul trebuie securizat anti-vandalizare și
împotriva accesului direct al deținutului la calculatoare și periferice. Legătura la
internet nu poate fi accesată în alte scopuri, decât acela pentru care a fost înființată.
Manipularea aparaturii tehnice se face în mod exclusiv de către personalul
penitenciarului.
Comunicările on-line au caracter confidențial.
În perioada stării de urgență declarate pe teritoriul țării ca urmare a
pandemiei de covid-19 în anul 2020, dreptul la comunicări on-line a fost suplimentat,
indiferent de situația disciplinară și de periodicitatea vizitelor cu familia, corespunzător
numărului de vizite la care deținuții aveau dreptul potrivit regimului de executare.
Practic, vizitele au fost înlocuite cu comunicările on-line.

9. Dreptul la plimbare zilnică (art. 67 din lege, art. 58, 69, 137 din regulament)
Fiecărei persoane condamnate i se asigură zilnic plimbarea în aer liber, în
funcție de regimul de executare a pedepsei privative de libertate și de situația
disciplinară, astfel:
- deținuților din regimul de maximă siguranță
o care nu prestează muncă și nu participă la alte activități – cel puțin 2 ore
pe zi,
o care prestează muncă sau participă la alte activități – cel puțin 1 oră pe zi,
o aflați în executarea sancțiunii disciplinare cu izolarea – cel puțin 1 oră pe
zi;
o deținuților din regimul închis
o care nu prestează muncă și nu participă la alte activități – cel puțin 3 ore
pe zi,
o care prestează muncă sau participă la alte activități – cel puțin 1 oră pe zi,
o aflați în executarea sancțiunii disciplinare cu izolarea – cel puțin 1 oră pe
zi;
- deținuților din regimurile semideschis și deschis, care le permite deplasarea
neînsoțită în locurile stabilite din penitenciar, pe perioada în care ușile
camerelor sunt deschise, conform programului aprobat de directorul
penitenciarului, dar nu mai puțin de o oră pe zi.
Plimbarea se realizează în curți de plimbare ori alte spații amenajate în acest
scop (terenuri de sport, terase etc).
Pe timpul transferului deținuților de la un penitenciar la altul, deținuții
beneficiază de timp pentru fumat și necesități fiziologice și medicale în penitenciarele
de tranzit, stabilite prin decizie a directorului general al ANP.

56
 10. Dreptul de a primi vizite și de a fi informat despre evenimentele familiale
deosebite (art. 68 din lege, art. 138-143 din regulament)
Dreptul la a primi vizite este cea mai importantă modalitate de păstrare a
legăturii dintre deținut și mediul său de suport (familie, prieteni, alte persoane).
Deținuții pot fi vizitați de membrii de familie sau aparținători, precum și de alte
persoane, cu consimțământul deținutului și cu aprobarea scrisă a directorului locului de
deținere.
Vizita se realizează pe baza unei programări prealabile efectuate prin telefon ori
email sau chiar în mod direct, în timpul programului de vizită, care este de 12 ore pe zi.
Vizitele se realizează în spații special amenajate, sub supravegherea vizuală a
personalului administrației penitenciarului.
În funcție de regimul de executare vizitele pot avea loc:
- cu dispozitive de separare tip cabină
o pentru deținuții din regimurile de maximă siguranță și închis,
o pentru deținuții din regimurile semideschis și deschis, dacă există
informații cu privire la posibilitatea producerii unui eveniment negativ,
dacă vizitatorul sau deținutul solicită acest lucru sau dacă împotriva
deținuților s-a declanșat procedura disciplinară ori au fost sancționați
disciplinar în ultimele 6 luni pentru introducere, comercializare ori
deținere de droguri, medicamente fără prescripție medicală sau obiecte
interzise, pentru exercitarea de violențe ori pentru abateri disciplinare
comise în cadrul sectorului de acordare a drepturilor la pachet și vizită;
- fără dispozitive de separare
o pentru deținuții din regimurile semideschis și deschis,
o pentru deținuții din regimurile de maximă siguranță și închis, în vederea
stimulării celor care au o conduită corespunzătoare, cu ocazia unor
evenimente deosebite (zi de naștere, căsătorie, nașterea unui copil, decesul
unui membru de familie) ori la solicitarea membrilor Comitetului
European pentru Prevenirea Torturii și Tratamentelor sau Pedepselor
Inumane sau Degradante, respectiv Subcomitetului pentru Prevenirea
Torturii și a Pedepselor ori Tratamentelor Inumane sau Degradante din
cadrul Organizației Națiunilor Unite, cu ocazia vizitelor întreprinse de
aceștia în penitenciare.
Vizitatorii sunt obligați să se supună controlului antiterorist și de specialitate
înainte de a efectua vizita.
Vizita poate să nu se acorde ori să se întrerupă, prin decizie motivată a
directorului penitenciarului, dacă:
- au fost descoperite armament, muniție, substanțe halucinogene, droguri,
medicamente ori alte obiecte interzise asupra vizitatorilor, pe care nu le-au
declarat înainte de începerea controlului;
- vizitatorii pot avea o influență negativă asupra comportamentului
deținuților;
- vizitatorii se află în stare de ebrietate;
- există date și informații potrivit cărora vizitatorii ar putea periclita
siguranța, ordinea și disciplina în locul de deținere;
- vizitatorii nu se supun controlului de specialitate.
Prin aceeași decizie se stabilește perioada în care vizitatorilor nu li se permite
accesul la vizită, care nu poate fi mai mare de 6 luni.
În funcție de regimul de executare, dar și de alți factori, periodicitatea vizitelor

57
este următoarea:
- 3 vizite pe lună – la regimul de maximă siguranță;
- 5 vizite pe lună – la regimurile închis și semideschis ori în cazul în care nu
a fost stabilit regimul de executare;
- 6 vizite pe lună – la regimul deschis;
- în situații speciale
o 8 vizite pe lună - femeile gravide ori care au născut, pentru perioada în
care îngrijesc copilul în locul de deținere,
o 1 vizită suplimentară, fără dispozitive de separare – în situația nașterii
copilului deținutului ori a decesului unui membru de familie.
Dreptul la vizită poate fi suplimentat ca recompensă acordată deținutului.
Dreptul la informare cu privire la evenimentele familiale deosebite presupune
ca deținuții să fie informați de către administrația penitenciarului cu privire la boala
gravă sau decesul unui membru de familie, aparținător sau o altă persoană, în cel mai
scurt timp de la luarea la cunoștință, despre evenimentul produs.
De asemenea, în cazul unor evenimente negative deținuții sunt consiliați
psihologic.
Ca o reciprocitate, administrația penitenciarului solicită deținutului datele de
contact ale unui membru de familie, aparținător sau a unei alte persoane, pentru a fi
încunoștințate despre deteriorarea stării sale de sănătate în penitenciar.

11. Dreptul la vizită intimă (art. 69 din lege, 145-147 din regulament)
Dreptul la vizită intimă reprezintă o modalitate de menținere a relațiilor
specifice între deținut și soțul ori soția sau partenerul ori partenera de viață.
Acordarea dreptului la vizită intimă este condiționată, astfel:
- persoana privată de libertate este condamnată definitiv și este repartizată
într-un regim de executare; au dreptul la vizită intimă și persoanele arestate
preventiv;
- există o relație de căsătorie, dovedită prin copie legalizată a certificatului
de căsătorie sau, după caz, o relație de parteneriat similară relațiilor
stabilite între soți; vizita intimă a persoanei căsătorite se acordă doar cu
soțul sau soția; partenerii care nu sunt căsătoriți trebuie să fi avut o relație
similară relațiilor stabilite între soți anterior datei primirii în penitenciar,
dovada existenței relației de parteneriat făcându-se prin declarație pe
propria răspundere, autentificată de notar;
- persoana privată de libertate nu a beneficiat, în ultimele 3 luni anterioare
solicitării vizitei intime, de permisiunea de ieșire din penitenciar;
- persoana privată de libertate nu a fost sancționată disciplinar pe o perioadă
de 6 luni, anterioară solicitării vizitei intime, sau sancțiunea a fost ridicată;
- persoana privată de libertate participă activ la programe educaționale, de
asistență psihologică și asistență socială ori la muncă.
Directorul penitenciarului poate aproba vizite intime între persoane
condamnate, în condițiile de mai sus.
Periodicitatea vizitei intime este o dată la trei luni, cu durata de 3 ore.
În cazul încheierii unei căsătorii, deținutul are dreptul la o vizită intimă de 48
de ore, cu acordul directorului penitenciarului, chiar fără a îndeplinii condițiile de mai
sus. Această vizită nu se acordă dacă soții divorțează și se recăsătoresc între ei.
Vizita intimă se poate acorda și ca o recompensă, în condițiile de mai sus, cu
excepția celei referitoare la permisiunea de ieșire din penitenciar.
Vizitatorul trebuie să se supună regulilor de siguranță în penitenciar, iar vizita

58
poate să nu fie acordată ori întreruptă în aceleași cazuri ca și vizita obișnuită.
Există o obligație a soților/partenerilor de a se informa reciproc asupra bolilor
cu transmitere sexuală și SIDA, iar administrația penitenciarului este obligată să le
pună la dispoziție mijloace informative și de protecție.

12. Dreptul de a primi, cumpăra și a deține bunuri (art. 70 din lege, art. 148,
149 și 151 din regulament)
Persoanele condamnate au dreptul de a primi, lunar, câte un pachet în greutate
de maxim 10 kg cu bunuri a căror deținere este permisă în penitenciar, la care se
adaugă o cantitate de până la 6 kg de fructe și legume.
Bunurile a căror deținere este permisă în penitenciar, precum și cantitatea ori
numărul acestora, dar și bunurile a căror deținere nu este permisă sunt strict și precis
determinate prin anexele la Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013.
În cazul încheierii unei căsătorii, deținuții au dreptul la un pachet suplimentar
de maxim 10 kg cu bunuri a căror deținere este permisă în penitenciar, la care se
adaugă o cantitate de până la 6 kg de fructe și legume.
Dreptul la pachet poate fi suplimentat ca recompensă acordată deținutului.
Persoanele condamnate pot primi sume de bani, care se consemnează în fișa
contabilă nominală, ce se întocmește la intrarea în penitenciar.
Sumele de bani din contul deținutului pot fi folosite pentru:
- exercitarea dreptului de petiționare, a dreptului la corespondență și a
dreptului la convorbiri telefonice;
- fotocopierea documentelor de interes personal;
- efectuarea examenului medico-legal;
- derularea contractului de asigurare socială de stat;
- repararea pagubelor cauzate bunurilor puse la dispoziție de administrația
penitenciarului;
- cumpărarea de bunuri, sprijinirea familiei sau alte asemenea scopuri;
- plata transportului până la domiciliu, la punerea în libertate;
- îndeplinirea obligațiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare.
Deținuții au dreptul de a cumpăra săptămânal de la punctele comerciale din
incinta penitenciarului, în limita a 3/4 din valoarea salariului minim brut pe
economie, alimente, fructe, legume, apă minerală, băuturi răcoritoare, țigări și alte
bunuri de natura celor permise. Materialele necesare exercitării drepturilor de
petiționare, la corespondență și la convorbiri telefonice pot fi cumpărate de la punctele
comerciale din incinta penitenciarului fără a afecta limita de 3/4 din valoarea salariului
minim brut pe economie.

13. Dreptul la asistență medicală, tratament și îngrijiri (art. 71-73 din lege, art.
152-166 din regulament)
Dreptul la asistență medicală, tratament și îngrijiri al persoanelor condamnate
este garantat, fără discriminare în ceea ce privește situația lor juridică.
Dreptul la asistență medicală include intervenția medicală, asistența
medicală primară, asistența medicală de urgență și asistența medicală de
specialitate.
Asistența medicală, tratamentul și îngrijirile în penitenciare se asigură, cu
personal calificat, în mod gratuit, potrivit legii, la cerere sau ori de câte ori este
necesar.
Pentru asigurarea asistenței medicale, în cadrul Administrației Naționale a
Penitenciarelor funcționează o rețea sanitară proprie formată din: cabinete de medicină

59
de familie; cabinete de medicină dentară; farmacii și oficine locale de distribuție;
staționare; cabinete și ambulatorii de specialitate; penitenciare-spital.
Asistența medicală de urgență și de specialitate poate fi acordată și în spitalele
din rețeaua publică
Persoanele condamnate beneficiază în mod gratuit, potrivit legii, de îngrijiri,
tratament medical și medicamente.
Persoana condamnată la o pedeapsă privativă de libertate poate solicita, contra
cost, să fie examinată, la locul de deținere, de un medic din afara sistemului
penitenciar. Constatările medicului din afara sistemului penitenciar se consemnează în
dosarul medical al persoanei condamnate.
Persoanele private de libertate sunt consultate medical la depunerea în
penitenciar, precum și, periodic, pe parcursul detenției.
Femeile condamnate, care sunt însărcinate, beneficiază de asistență medicală
prenatală și postnatală, luându-se măsuri ca nașterea să aibă loc în afara
penitenciarului, într-o instituție medicală specializată. Administrația penitenciarului ia
măsuri ca, în mod excepțional, persoana condamnată, la solicitarea acesteia și dacă nu
este decăzută din drepturile părintești, să își poată îngriji copilul până la vârsta de un an
Prin decizie a directorului general al Administrației Naționale a Penitenciarelor
se stabilesc penitenciarele sau spitalele-penitenciar în care vor funcționa secții speciale
de psihiatrie destinate deținuților cu tulburări psihice grave, inclusiv cele provocate de
alcool sau alte substanțe psihoactive.
Deținuții nu pot fi supuși, nici chiar cu consimțământul lor, experimentelor
științifice.

14. Dreptul la asistență diplomatică (art. 74 din lege, art. 167 din regulament)
Persoanele condamnate, care au altă cetățenie decât cea română, au dreptul de a
se adresa reprezentanțelor diplomatice sau consulare în România ale statului ai cărui
cetățeni sunt și de a fi vizitate de funcționarii acestor reprezentanțe diplomatice sau
consulare, în condiții de confidențialitate, sub supraveghere vizuală.
Persoanele condamnate, cu statut de refugiați sau apatrizi, precum și persoanele
condamnate, care au altă cetățenie decât cea română, al căror stat nu este reprezentat
diplomatic sau consular în România, pot solicita administrației penitenciarului să
contacteze autoritatea internă sau internațională competentă și pot fi vizitate de
reprezentanții acesteia, în condiții de confidențialitate, sub supraveghere vizuală.
Vizitele prin care se asigură asistența diplomatică nu afectează periodicitatea și
numărul vizitelor obișnuite.
Persoanele condamnate, care au altă cetățenie decât cea română, sunt informate,
la intrarea în penitenciar, cu privire la posibilitatea continuării executării pedepsei
privative de libertate în statul de cetățenie.
Persoanele condamnate care nu au cetățenie sau au altă cetățenie decât cea
română au dreptul de a solicita acordarea unei forme de protecție în România, în
condițiile legii. Cererile de azil depuse de aceste persoane se transmit autorității
desemnate pentru imigrări de către administrația penitenciarului, care va asigura
accesul autorităților competente în domeniul azilului, pentru efectuarea formalităților
prevăzute de lege.

15. Dreptul la încheierea căsătoriei (art. 75 din lege, art. 168 din regulament)
Persoanele condamnate au dreptul la încheierea căsătoriei în penitenciar, în
condițiile legii. Consimțământul viitorilor soți este luat de către ofițerul de stare civilă
din cadrul serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor sau, după caz,

60
din cadrul primăriei în a cărei rază administrativ-teritorială se găsește penitenciarul. În
actul de căsătorie, la locul încheierii căsătoriei, se înscrie localitatea în a cărei rază
teritorială este situat penitenciarul
După încheierea căsătoriei, soții pot beneficia de:
- vizită intimă, timp de 48 de ore, cu acordul directorului penitenciarului; în
cazul în care cei doi soți divorțează și se recăsătoresc între ei nu mai au
dreptul la vizita intimă de 48 de ore;
- de permisiunea de ieșire din penitenciar de până la 5 zile, în scopul
încheierii căsătoriei, dacă deținutul se află în regimul semideschis ori
deschis;
- un pachet suplimentar, dacă nu a beneficiat de permisiunea de ieșire din
penitenciar.

16. Dreptul de a vota (art. 76 din lege, art. 169 din regulament)
Persoanele condamnate își pot exercita dreptul de a vota, dacă acesta nu a fost
interzis prin hotărârea de condamnare.
Administrația penitenciarului asigură persoanelor condamnate condițiile
necesare exercitării dreptului la vot, potrivit legii.
Șeful serviciului public comunitar de evidență a persoanelor acordă scutire de
la plata cheltuielilor de producere și de eliberare a actelor de identitate, în situația în
care persoanele condamnate nu dispun de mijloace financiare.
Administrația penitenciarului ține evidența cazurilor în care deținuții au
renunțat la dreptul de a vota.

17. Dreptul la odihnă și repausul săptămânal (art. 77 din lege, art. 170 din
regulament)
Acest drept reprezintă o posibilitate pentru deținuți de a se odihni în vederea
refacerii capacității de muncă ori de participare la alte activități, de a participa la
activități sportive ori culturale și religioase.
Persoanelor condamnate li se asigură minimum 7 ore de somn pe zi.
Persoanele condamnate care muncesc au dreptul la repaus săptămânal, potrivit
legislației muncii.
Zilele de sărbători legale sunt considerate zile de repaus.

18. Dreptul la muncă (art. 78, 83 și urm. din lege, art. 171, 173 și urm. din
regulament)
Munca reprezintă un mijloc de resocializare foarte important, contribuind la
formarea unei atitudini corecte față de viața socială, în cadrul căreia etica muncii este
apreciată ca una dintre valorile cele mai dezirabile.
În raport cu tipul regimului de executare, deținuților li se poate cere să
muncească. În acest sens se ține seama de calificarea, deprinderile și aptitudinile
fiecăruia, de vârstă, starea de sănătate, măsurile de siguranță, precum și de programele
destinate sprijinirii formării profesionale a acestora.
În situația refuzului de a munci, se întocmește un proces-verbal care se
depune la dosarul individual, fiind avut în vedere la evaluarea conduitei deținutului și a
eforturilor depuse în cadrul muncii prestate.
Procesul-verbal este avut în vedere la analiza efectuată în vederea
schimbării regimului de executare, a acordării recompenselor, precum și a
liberării condiționate.
Administrația locului de deținere întreprinde demersurile necesare pentru

61
identificarea posibilităților de a asigura folosirea la muncă a unui număr cât mai mare
de deținuți.
Munca se realizează atât în interiorul, cât și în exteriorul penitenciarului, în
funcție de regimul de executare în care se află deținuții.
Munca persoanelor condamnate în penitenciare se realizează:
- în regim de prestări de servicii pentru persoane fizice sau persoane juridice,
în interiorul ori exteriorul penitenciarului;
- în regie proprie;
- pentru activități cu caracter gospodăresc necesare penitenciarului;
- în caz de calamitate;
- în caz de voluntariat;
- în alte cazuri, în condițiile legii.
Persoana condamnată care, în timpul executării pedepsei privative de libertate,
a devenit incapabilă de muncă în urma unui accident sau a unei boli profesionale,
beneficiază de pensie de invaliditate, în condițiile legii.
Dispozițiile legale referitoare la protecția muncii se aplică în mod
corespunzător și persoanelor condamnate.
Diplomele, certificatele sau orice alte documente care atestă însușirea unei
meserii, calificarea sau recalificarea profesională în cursul executării pedepsei
privative de libertate sunt recunoscute, în condițiile legii
Durata muncii prestate de persoanele condamnate este cea prevăzută de
legislația muncii. Durata muncii este de 8 ore pe zi și nu mai mult de 40 de ore pe
săptămână, cu excepțiile prevăzute de legislația muncii.
Femeile însărcinate sau cele care au născut și au în îngrijire copii cu vârsta de
până la 1 an nu pot munci în mediu toxic sau vătămător și nu li se poate prelungi ziua
de muncă peste 8 ore.
Veniturile realizate de persoanele condamnate pentru munca prestată nu
constituie venituri salariale și se impozitează potrivit prevederilor legale care
reglementează impunerea veniturilor realizate de persoanele fizice.
Doar munca în regim de prestări de servicii și în regie proprie este plătită.
Veniturile realizate din muncă se încasează de către administrația
penitenciarului în care se află persoana condamnată și se repartizează după cum
urmează:
- 40% din venit revine persoanei condamnate, care poate folosi pe durata
executării pedepsei privative de libertate 90% din acesta, iar 10% se
consemnează pe numele său, la Trezoreria Statului, urmând să fie încasat
în momentul punerii în libertate (peculiul);
- 60% din venit revine administrației penitenciarului, constituind venituri
proprii care se încasează, se contabilizează și se utilizează potrivit
dispozițiilor legale privind finanțele publice;
- în cazul în care persoana condamnată a fost obligată la plata de despăgubiri
civile, care nu au fost achitate până la data primirii în penitenciar, o cotă de
50% din procentul prevăzut la prima liniuță de mai sus se utilizează pentru
repararea prejudiciului cauzat părții civile.
Veniturile realizate nu pot fi mai mici decât salariul de bază minim brut pe țară
garantat în plată, în raport cu programul de muncă.
Selecționarea la muncă a deținuților se face în funcție de regimul de executare,
cu aprobarea directorului locului de deținere, la propunerea unei comisii formate din
reprezentanții sectorului reintegrare socială, regim penitenciar, medical, evidență și
organizarea muncii, sub coordonarea directorului adjunct pentru siguranța deținerii și

62
regim penitenciar, în calitate de președinte. Comisia poate fi completată cu personal de
specialitate, în vederea verificării deprinderilor profesionale sau abilităților practice ale
deținuților.
Prestarea muncii se face individual sau în grupuri organizate în formațiuni de
lucru, care nu depășesc 50 de persoane, în interiorul sau în exteriorul locului de
deținere.
Pedeapsa care este considerată ca executată pe baza muncii prestate se
calculează după cum urmează:
- în cazul în care se prestează o muncă remunerată, se consideră 5 zile
executate pentru 4 zile de muncă;
- în cazul în care se prestează o muncă neremunerată, se consideră 4 zile
executate pentru 3 zile de muncă;
- în cazul în care munca este prestată pe timpul nopții, se consideră 3 zile
executate pentru două nopți de muncă.

19. Dreptul la învățământ (art. 79 din lege, art. 172, 191-195 din regulament)
Persoanele condamnate pot participa, în funcție de posibilitățile penitenciarului,
la cursuri de instruire școlară sau universitare, în condițiile protocolului de colaborare
încheiat cu Ministerul Educației Naționale, ținându-se cont de nevoile prioritare de
intervenție identificate, de starea de sănătate, de tipul regimului de executare și de
măsurile de siguranță aplicate.
Persoanele analfabete și tinerii au prioritate la activități de instruire școlară.
Tinerii au prioritate la activitatea de formare profesională.
Pentru deținuți se organizează cursuri de instruire școlară prin programul "A
doua șansă".
Numărul orelor de cursuri se stabilește cu respectarea planurilor-cadru
elaborate de Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice.
În fiecare penitenciar se organizează, cu sprijinul inspectoratelor școlare
județene și al municipiului București, școli sau clase afiliate la instituțiile de
învățământ din afara locului de deținere.
Cheltuielile legate de activitatea de instruire școlară sunt suportate de
Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice și Administrația Națională a
Penitenciarelor.
În conținutul diplomelor nu se fac mențiuni cu privire la absolvirea cursurilor
de școlarizare în perioada executării pedepsei privative de libertate.
Personalul didactic necesar pentru instruirea școlară a deținuților este asigurat
de către inspectoratele școlare județene și salarizat de către autoritățile publice locale,
selecționarea acestuia făcându-se cu avizul administrației penitenciarului.
Deținuții pot urma, cu aprobarea directorului penitenciarului, cursuri
universitare în forma de învățământ la distanță sau în forma frecvenței reduse,
suportând toate cheltuielile, inclusiv cele de deplasare. La cursurile cu frecvență redusă
care presupun deplasări în exteriorul penitenciarului pot participa numai deținuții
clasificați în regim deschis. Pentru înscrierea la cursuri în forma de învățământ la
distanță au șanse egale toți deținuții, indiferent de regimul în care își execută pedeapsa.
În cazul în care deținutul urmează studii universitare în momentul intrării în
penitenciar, acesta își poate continua studiile numai în forma cursurilor de învățământ
universitar la distanță sau în forma frecvenței reduse, conform dispozițiilor de mai sus.
În penitenciar se pot organiza cursuri de inițiere, calificare, recalificare,
perfecționare și specializare a deținuților în diferite meserii, în funcție de opțiunile și
de aptitudinile acestora.

63
 Cursurile se desfășoară în spații existente în penitenciare, la furnizorii autorizați
de formare profesională, precum și în alte spații special amenajate, în baza acordurilor
încheiate cu colaboratori din comunitate.
Pedeapsa care este considerată ca executată pe baza instruirii școlare și
formării profesionale, în vederea acordării liberării condiționate, se calculează după
cum urmează:
- în cazul participării la cursurile de școlarizare pentru formele de
învățământ general obligatoriu, se consideră 30 de zile executate pentru
absolvirea unui an școlar;
- în cazul participării la cursurile de calificare ori recalificare profesională,
se consideră 20 de zile executate pentru absolvirea unui curs de calificare
ori recalificare profesională.

20. Dreptul la hrană, ținută și condiții minime de cazare (art. 48-50 și 80 din
lege, art. 111 și urm din regulament)
Hrana
Administrația locului de deținere asigură deținuților, de 3 ori pe zi, o hrană
variată, corespunzătoare calitativ și cantitativ regulilor de igienă a alimentației,
conform vârstei, stării de sănătate și naturii muncii prestate, cu respectarea
convingerilor religioase asumate de deținut, după caz, cu ocazia depunerii în
penitenciar sau a aderării liber consimțite și dovedite la alte culte recunoscute de statul
român, în perioada executării pedepsei.
Pentru deținuții bolnavi se asigură numărul de mese și regimul alimentar
recomandat de medicul locului de deținere.
Deținutelor însărcinate sau celor care alăptează, precum și copiilor care rămân
cu mama până în momentul plasării lor în mediul familial ori în instituții de ocrotire
specializate li se asigură hrana corespunzător stării fiziologice, la recomandarea
medicului locului de deținere.
Administrația locului de deținere asigură condiții de servire a hranei, de regulă
în săli de mese, precum și dotarea necesară pentru prepararea, distribuirea și servirea
hranei, potrivit normelor stabilite de Ministerul Sănătății.
Prepararea hranei se face sub controlul și supravegherea personalului de
specialitate al locului de deținere.
Personalul medical este obligat să verifice zilnic modul de respectare a
condițiilor de preparare, distribuire și servire a hranei, precum și calitatea acesteia și să
aducă de îndată la cunoștința directorului penitenciarului neajunsurile constatate, în
vederea luării măsurilor necesare.
Ținuta
Persoanele condamnate poartă ținută civilă decentă, indiferent de regimul de
executare a pedepselor privative de libertate. În cazul în care persoanele condamnate
nu dispun de ținută civilă personală și nici de mijloace financiare suficiente, ținuta
civilă se asigură gratuit de către administrația penitenciarului. Ținuta asigurată de
administrația locului de deținere, prin caracteristicile sale, nu trebuie să fie umilitoare
sau degradantă.
Deținuții internați în spitale și infirmerii sunt echipați conform normelor
medicale sanitare în vigoare.
Prezentarea deținuților în fața organelor judiciare, a altor autorități sau instituții
publice se realizează în ținută decentă.
Ținuta deținuților, personală sau asigurată de administrația locului de deținere,
nu trebuie să fie asemănătoare cu uniforma personalului.

64
 Lenjeria și ținuta personală care urmează să fie predate în vederea spălării sunt
marcate astfel încât să poată fi restituite aceleiași persoane.
Cazarea
În practica CEDO s-au cristalizat următoarele condiții ca fiind
necorespunzătoare detenției, preluate chiar și în legislația care a introdus așa-numitul
„Recurs compensatoriu”, abrogat, în prezent:
- spațiu mai mic sau egal cu 4/mp/deținut;
- lipsă acces la activități în aer liber;
- lipsă lumină naturală sau aer suficient;
- lipsă temperatură adecvată;
- lipsă acces toaletă în privat și norme sanitare de bază;
- infiltrații, igrasie, mucegai în spațiile de deținere.
Persoanele condamnate sunt cazate individual sau în comun. Camerele de
cazare și celelalte încăperi destinate persoanelor condamnate dispun de iluminat
natural și de instalațiile necesare asigurării iluminatului artificial corespunzător.
Fiecărei persoane condamnate i se pune la dispoziție un pat și cazarmamentul stabilit
prin decizie a directorului general al Administrației Naționale a Penitenciarelor.
Condițiile de cazare în penitenciare-spital trebuie să respecte normele sanitare stabilite
de Ministerul Sănătății.
Spațiile destinate cazării deținuților trebuie să respecte demnitatea umană,
ținându-se cont de condițiile climatice și, în special, de suprafața de locuit, volumul de
aer, iluminare, surse de încălzire și ventilație.
Camerele de cazare sunt dotate cu mobilier și cazarmament, astfel încât să
asigure deținuților pat individual, condiții pentru dormit, păstrarea bunurilor, a
obiectelor personale, precum și servirea hranei.
Deținuții sunt obligați să respecte regulile de igienă individuală și colectivă,
precum și măsurile stabilite de medicul locului de deținere.
Fiecărui deținut i se asigură condiții de folosire a surselor de apă curentă și a
articolelor de toaletă pentru menținerea igienei.
Deținuților li se asigură posibilitatea să facă baie, cu apă caldă, de cel puțin
două ori pe săptămână. Au posibilitatea îmbăierii zilnice cei care își desfășoară
activitatea în locuri cu risc epidemiologic crescut sau în orice alte locuri, dacă situația
o impune.
Articolele de curățenie și igienă individuală și colectivă se asigură de către
administrația locului de deținere, în limita normelor stabilite prin ordin al ministrului
justiției. Deținuții pot achiziționa astfel de articole de la punctele comerciale din
incinta locului de deținere.

De reținut

Pe parcursul executării pedepselor privative de libertate, deținuții se bucură de

următoarele drepturi:
1. Dreptul la libertatea conștiinței, a opiniilor și a credințelor religioase
2. Dreptul la informație
3. Dreptul la consultarea documentelor cu caracter personal
4. Dreptul la asistență judiciară
5. Dreptul la petiționare
6. Dreptul la corespondență
7. Dreptul la convorbiri telefonice
8. Dreptul la comunicări on-line

65
 9. Dreptul la plimbare zilnică
10. Dreptul de a primi vizite și de a fi informat despre evenimentele familiale
deosebite
11. Dreptul la vizită intimă
12. Dreptul de a primi, cumpăra și a deține bunuri
13. Dreptul la asistență medicală, tratament și îngrijiri
14. Dreptul la asistență diplomatică
15. Dreptul la încheierea căsătoriei
16. Dreptul de a vota
17. Dreptul la odihnă și repausul săptămânal
18. Dreptul la muncă
19. Dreptul la învățământ
20. Dreptul la hrană, ținută și condiții minime de cazare
Modul în care aceste drepturi sunt acordate deținuților este supus cenzurii
judecătorului desemnat cu supravegherea privării de libertate și judecătoriei în a cărei
circumscripție se află penitenciarul.

Obligațiile și interdicțiile deținuților

Diferența dintre obligații și interdicții este una de nuanță, dată de faptul că

obligațiile impun o conduită pozitivă în sarcina deținuților, pe când interdicțiile impun
o conduită pasivă, de abținere.

Obligațiile deținuților sunt prevăzute la art. 81 din Legea nr. 254/2013 și sunt
următoarele:
a) de a se supune percheziției cu ocazia primirii în penitenciar, precum și pe
parcursul executării pedepsei privative de libertate, ori de câte ori este necesar;
b) de a respecta regulile stabilite de administrația penitenciarului pe perioada
cât au permisiune de ieșire din penitenciar sau în cazul desfășurării de activități,
fără supraveghere, în exteriorul penitenciarului;
c) de a se conforma dispozițiilor date de organele judiciare;
d) de a respecta regulile de igienă individuală și colectivă în camera de deținere
și în alte spații comune, precum și indicațiile medicului;
e) de a întreține în mod corespunzător bunurile încredințate de administrația
penitenciarului și bunurile din dotarea unităților unde prestează munca;
f) de a respecta programul zilnic;
g) de a respecta repartizarea pe camerele de deținere;
h) de a manifesta o atitudine cuviincioasă față de orice persoană cu care intră în
contact;
i) de a avea o ținută decentă, curată și îngrijită;
j) de a îndeplini în bune condiții activitățile la care participă;
k) de a declara, conform realității, nivelul de instruire școlară sau pregătire
profesională;
l) de a respecta orice altă obligație care rezultă din lege, din regulamentul de
aplicare a legii, din ordinele și deciziile emise în baza acestora și din
regulamentul de ordine interioară al penitenciarului.

Interdicțiile sunt prevăzute la art. 82 din Legea nr. 254/2013, potrivit căruia
persoanelor condamnate le sunt interzise:

66
a) exercitarea sau încercarea de exercitare de acte de violență asupra
personalului, persoanelor care execută misiuni în penitenciar sau care se află în
vizită, asupra celorlalte persoane condamnate, precum și asupra oricăror altor
persoane;
b) organizarea, sprijinirea sau participarea la revolte, răzvrătiri, acte de
nesupunere pasive sau active ori alte acțiuni violente, în grup, de natură să
pericliteze ordinea, disciplina și siguranța penitenciarului;
c) inițierea sau participarea la acte de sustragere de la executarea pedepselor
privative de libertate;
d) introducerea în penitenciar, producerea, deținerea, comercializarea sau
consumul de stupefiante, băuturi alcoolice ori de substanțe toxice sau ingerarea
de medicamente fără prescripție medicală, de natură să creeze tulburări de
comportament;
e) sustragerea în orice mod de la executarea unei sancțiuni disciplinare;
f) instigarea altor persoane condamnate la săvârșirea de abateri disciplinare;
g) stabilirea de relații cu persoane condamnate sau persoane din interiorul ori
exteriorul penitenciarului, cu scopul de a împiedica înfăptuirea justiției sau
aplicarea normelor regimului de executare a pedepselor privative de libertate;
h) sustragerea sau distrugerea unor bunuri sau valori de la locul de muncă ori
aparținând penitenciarului, personalului, persoanelor care execută activități în
penitenciar sau se află în vizită, precum și a bunurilor aparținând altor persoane,
inclusiv celor condamnate;
i) prezența în zone interzise sau la ore nepermise în anumite spații din
penitenciar, stabilite prin regulamentul de ordine interioară, precum și
nerespectarea orei de revenire în penitenciar;
j) introducerea în penitenciar, procurarea, confecționarea, deținerea, schimbul,
primirea, utilizarea sau transmiterea de arme, materiale explozive, obiecte și
substanțe care pun în pericol siguranța penitenciarului, misiunilor sau a
persoanelor, bani, medicamente, telefoane mobile, accesorii ale telefoanelor
mobile, bunuri sau alte valori, în alte condiții decât cele admise;
k) substituirea identității unei alte persoane;
l) împiedicarea, cu intenție, a desfășurării programelor și activităților care se
derulează în penitenciar;
m) oferirea sau darea de bani ori alte foloase personalului penitenciarului;
n) obținerea sau încercarea de obținere, prin violență, constrângere, promisiuni,
servicii, cadouri sau alte mijloace, de avantaje morale ori materiale de la
personal, de la persoanele care execută misiuni în penitenciar sau care se află în
vizită ori de la celelalte persoane condamnate, precum și de la orice altă
persoană;
o) comunicarea cu exteriorul penitenciarului, în alte condiții și prin alte metode
decât cele stabilite prin reglementările în vigoare;
p) amenințarea personalului, a persoanelor care execută misiuni în penitenciar
sau care se află în vizită, a celorlalte persoane condamnate, precum și a oricăror
altor persoane;
q) utilizarea în mod necorespunzător sau în alte scopuri a bunurilor puse la
dispoziție de administrația penitenciarului;
r) tulburarea orarului zilnic sau a liniștii, inclusiv după ora stingerii până la
deșteptare;
s) exprimarea, în public, prin gesturi sau acte obscene ori care atrag oprobriul;
ș) împiedicarea sau încercarea împiedicării aflării adevărului în cazul

67
 incidentelor petrecute în penitenciar;
t) desfășurarea de acțiuni care urmăresc aducerea de prejudicii administrației
penitenciarului sau altor persoane;
ț) autoagresiunea în orice mod și prin orice mijloace;
u) practicarea jocurilor de noroc cu scopul de a obține foloase;
v) fumatul în alte locuri decât cele permise;
x) orice manifestare cu caracter discriminatoriu, care aduce atingere demnității
umane prin deosebirea, excluderea, restricția sau preferința pe bază de rasă,
naționalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenență
politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă,
infecție HIV/SIDA, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect
restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării în condiții de
egalitate a drepturilor fundamentale;
y) desfășurarea oricăror altor acțiuni interzise prin legea de executare.

După cum putem observa, atât în cazul obligațiilor, cât și al interdicțiilor,

legiuitorul alege să lase deschisă lista, astfel încât să se asigure o acoperire cât mai
largă a conduitelor nepermise în penitenciar pentru persoanele deținute.

Recompensele care se acordă persoanelor condamnate

Recompensele constituie un mijloc de individualizare a regimului de executare

a pedepsei privative de libertate, instituite pentru a stimula comportamentele pozitive
ale deținuților și pentru a le inhiba pe cele negative, legiuitorul a instituit un sistem de
recompense și sancțiuni, asupra căruia ne vom apleca în cele ce urmează, începând,
bineînțeles, cu recompensele.
Potrivit art. 99 din legea de executare, persoanelor condamnate care au o bună
conduită și care au întreprins eforturile necesare în cadrul muncii prestate sau în cadrul
activităților educative, moral-religioase, culturale, terapeutice, de consiliere
psihologică și asistență socială, al instruirii școlare și al formării profesionale li se
acordă, prin procedura stabilită prin decizia directorului general al Administrației
Naționale a Penitenciarelor, următoarele recompense:
a) ridicarea unei sancțiuni disciplinare aplicate anterior;
b) suplimentarea numărului convorbirilor on-line;
c) suplimentarea drepturilor la pachete și/sau vizite;
d) suplimentarea dreptului la vizită intima;
e) permisiunea de ieșire din penitenciar pentru o zi, dar nu mai mult de 15 zile
pe an;
f) permisiunea de ieșire din penitenciar pe o durată de cel mult 5 zile, dar nu
mai mult de 25 de zile pe an;
g) permisiunea de ieșire din penitenciar pe o durată de cel mult 10 zile, dar nu
mai mult de 30 de zile pe an.
Competența acordării recompenselor este împărțită între o comisie special și
directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor.
Comisia este alcătuită din director, care este și președintele comisiei, directorul
adjunct pentru siguranța deținerii și regim penitenciar, directorul adjunct pentru
educație și asistență psihosocială. Secretariatul comisiei este asigurat de persoana
numită în acest sens de directorul penitenciarului. Comisia acordă recompensele
prevăzute la lit. a)-e), la propunerea personalului care desfășoară activități directe cu

68
persoanele condamnate, cu avizul șefului secției unde sunt deținute.
Recompensele de la lit. f) și g) pot fi acordate doar de către directorul general al
Administrației Naționale a Penitenciarelor, la propunerea comisiei de recompense.

Abaterile și sancțiunile disciplinare

În încercarea de a descuraja comportamentele negative și de a prezerva

siguranța în mediul penitenciar, legiuitorul a instituit o seri de fapte care reprezintă
abateri disciplinare.
Legiuitorul a ales să reglementeze o ierarhizare tripartită a abaterilor
disciplinare, în funcție de gravitatea acestora. Astfel, așa cum rezultă din art. 100 din
Legea nr. 253/2014, abaterile disciplinare pot fi foarte grave, grave și ușoare. Acestea
sunt, la rândul lor, grupate pe câte patru subcategorii.
Abaterile disciplinare foarte grave sunt:
- neîndeplinirea obligațiilor prevăzute la art. 81 lit. a)-c) din lege, anume:
o nesupunere la percheziție cu ocazia primirii în penitenciar,
precum și pe parcursul executării pedepsei privative de libertate,
ori de câte ori este necesar;
o nerespectarea regulilor stabilite de administrația penitenciarului
pe perioada permisiunii de ieșire din penitenciar sau în cazul
desfășurării de activități, fără supraveghere, în exteriorul
penitenciarului;
o neconformarea la dispozițiile date de organele judiciare;
- nerespectarea interdicțiilor prevăzute la art. 82 lit. a)-p) din lege, anume:
o exercitarea sau încercarea de exercitare de acte de violență
asupra personalului, persoanelor care execută misiuni în
penitenciar sau care se află în vizită, asupra celorlalte persoane
condamnate, precum și asupra oricăror altor persoane;
o organizarea, sprijinirea sau participarea la revolte, răzvrătiri, acte
de nesupunere pasive sau active ori alte acțiuni violente, în grup,
de natură să pericliteze ordinea, disciplina și siguranța
penitenciarului;
o inițierea sau participarea la acte de sustragere de la executarea
pedepselor privative de libertate;
o introducerea în penitenciar, producerea, deținerea,
comercializarea sau consumul de stupefiante, băuturi alcoolice
ori de substanțe toxice sau ingerarea de medicamente fără
prescripție medicală, de natură să creeze tulburări de
comportament;
o sustragerea în orice mod de la executarea unei sancțiuni
disciplinare;
o instigarea altor persoane condamnate la săvârșirea de abateri
disciplinare;
o stabilirea de relații cu persoane condamnate sau persoane din
interiorul ori exteriorul penitenciarului, cu scopul de a împiedica
înfăptuirea justiției sau aplicarea normelor regimului de
executare a pedepselor privative de libertate;
o sustragerea sau distrugerea unor bunuri sau valori de la locul de
muncă ori aparținând penitenciarului, personalului, persoanelor

69
 care execută activități în penitenciar sau se află în vizită, precum
și a bunurilor aparținând altor persoane, inclusiv celor
condamnate;
o prezența în zone interzise sau la ore nepermise în anumite spații
din penitenciar, stabilite prin regulamentul de ordine interioară,
precum și nerespectarea orei de revenire în penitenciar;
o introducerea în penitenciar, procurarea, confecționarea,
deținerea, schimbul, primirea, utilizarea sau transmiterea de
arme, materiale explozive, obiecte și substanțe care pun în
pericol siguranța penitenciarului, misiunilor sau a persoanelor,
bani, medicamente, telefoane mobile, accesorii ale telefoanelor
mobile, bunuri sau alte valori, în alte condiții decât cele admise;
o substituirea identității unei alte persoane;
o împiedicarea, cu intenție, a desfășurării programelor și
activităților care se derulează în penitenciar;
o oferirea sau darea de bani ori alte foloase personalului
penitenciarului;
o obținerea sau încercarea de obținere, prin violență, constrângere,
promisiuni, servicii, cadouri sau alte mijloace, de avantaje
morale ori materiale de la personal, de la persoanele care
execută misiuni în penitenciar sau care se află în vizită ori de la
celelalte persoane condamnate, precum și de la orice altă
persoană;
o comunicarea cu exteriorul penitenciarului, în alte condiții și prin
alte metode decât cele stabilite prin reglementările în vigoare;
o amenințarea personalului, a persoanelor care execută misiuni în
penitenciar sau care se află în vizită, a celorlalte persoane
condamnate, precum și a oricăror altor persoane;
- determinarea, cu intenție, a altei persoane condamnate să săvârșească
una dintre abaterile din a doua subcategorie;
- încălcarea altor obligații și interdicții prevăzute ca abateri foarte grave
în alte acte normative.
Abaterile disciplinare grave sunt:
- neîndeplinirea obligațiilor prevăzute la art. 81 lit. d)-f) din lege, anume:
o nerespectarea regulilor de igienă individuală și colectivă în
camera de deținere și în alte spații comune, precum și indicațiile
medicului;
o neîntreținerea în mod corespunzător a bunurile încredințate de
administrația penitenciarului și a bunurilor din dotarea unităților
unde prestează munca;
o nerespectarea programului zilnic;
- nerespectarea interdicțiilor prevăzute la art. 82 lit. q)-ț) din lege, anume:
o utilizarea în mod necorespunzător sau în alte scopuri a bunurilor
puse la dispoziție de administrația penitenciarului;
o tulburarea orarului zilnic sau a liniștii, inclusiv după ora stingerii
până la deșteptare;
o exprimarea, în public, prin gesturi sau acte obscene ori care atrag
oprobriul;
o împiedicarea sau încercarea împiedicării aflării adevărului în
cazul incidentelor petrecute în penitenciar;

70
 o desfășurarea de acțiuni care urmăresc aducerea de prejudicii
administrației penitenciarului sau altor persoane;
o autoagresiunea în orice mod și prin orice mijloace;
- determinarea, cu intenție, a altei persoane condamnate să săvârșească
una dintre abaterile din a doua subcategorie;
- încălcarea altor obligații și interdicții prevăzute ca abateri grave în alte
acte normative.
Abaterile disciplinare ușoare sunt:
- neîndeplinirea obligațiilor prevăzute la art. 81 lit. d)-f) din lege, anume:
o nerespectarea repartizării pe camerele de deținere;
o manifestarea unei atitudini necuviincioase față de orice persoană
cu care intră în contact;
o purtarea unei ținute indecente, murdare și neîngrijite;
o neîndeplinirea în bune condiții a activităților la care participă;
o nedeclararea, conform realității, a nivelul de instruire școlară sau
pregătire profesională;
o nerespectarea oricărei alte obligații care rezultă din lega de
executare, din regulamentul de aplicare a acesteia, din ordinele
și deciziile emise în baza acestora și din regulamentul de ordine
interioară al penitenciarului;
- nerespectarea interdicțiilor prevăzute la art. 82 lit. u)-x) din lege,
anume:
o practicarea jocurilor de noroc cu scopul de a obține foloase;
o fumatul în alte locuri decât cele permise;
o adoptarea oricărei manifestări cu caracter discriminatoriu, care
aduce atingere demnității umane prin deosebirea, excluderea,
restricția sau preferința pe bază de rasă, naționalitate, etnie,
limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenență
politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică
necontagioasă, infecție HIV/SIDA, precum și orice alt criteriu
care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii,
folosinței sau exercitării în condiții de egalitate a drepturilor
fundamentale;
- determinarea, cu intenție, a altei persoane condamnate să săvârșească
una dintre abaterile din a doua subcategorie;
- încălcarea altor obligații și interdicții prevăzute ca abateri ușoare în alte
acte normative.

În ceea ce privește sancțiunile disciplinare care pot fi aplicate pentru

comiterea abaterilor mai sus arătate, acestea sunt, potrivit art. 101 din Legea nr.
254/213:
- avertismentul;
- suspendarea dreptului de a participa la activități culturale, artistice și
sportive, pe o perioadă de cel mult o lună;
- suspendarea dreptului de a presta o muncă, pe o perioadă de cel mult o
lună;
- suspendarea dreptului de a primi și de a cumpăra bunuri, cu excepția
celor necesare pentru igiena individuală sau exercitarea drepturilor la
apărare, petiționare, corespondență și asistență medicală, pe o perioadă
de cel mult două luni;

71
 - suspendarea dreptului de a primi vizite, pe o perioadă de cel mult 3 luni;
- izolarea pentru maximum 10 zile.
Criteriile de individualizare a sancțiunilor disciplinare sunt prevăzute, în
principal, în art. 224 din regulamentul de aplicare a legii de executare și sunt
următoarele;
- împrejurările și modul de comitere a abaterii disciplinare, precum și
mijloacele folosite;
- gradul de afectare a conviețuirii normale din penitenciar ori a siguranței
acestuia;
- natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale abaterii
disciplinare;
- motivul săvârșirii abaterii disciplinare și scopul urmărit;
- natura și frecvența abaterilor disciplinare comise anterior;
- atitudinea deținutului după săvârșirea abaterii și în timpul procedurii
disciplinare;
- manifestarea unei evidente agresivități sau violențe care afectează în
mod grav conviețuirea normală din penitenciar, precum și siguranța
acestuia;
- nivelul de educație, vârsta și starea de sănătate.
Dar, comisia disciplinară trebuie să țină cont și de finele de neaplicare
prevăzute la art. 101 alin. 2)-4) din lege, acestea fiind:
- interdicția de îngrădire, prin aplicarea sancțiunilor disciplinare, a
anumitor drepturi: dreptul la apărare, dreptul de petiționare, dreptul la
vot, dreptul la corespondență, dreptul la asistență medicală, dreptul la
hrană, ținută, cazarmament și condiții minime de cazare, dreptul la
plimbarea zilnică și dreptul la odihnă;
- starea de graviditate ori de maternitate de până la un an, care împiedică
aplicarea sancțiunilor cu suspendarea dreptului de a presta o muncă, pe
o perioadă de cel mult o lună, cu suspendarea dreptului de a primi și de
a cumpăra bunuri, cu suspendarea dreptului de a primi vizite 3 și cu
izolarea;
- starea de sănătate a deținutului, care, la recomandarea medicului, poate
duce la neaplicarea sancțiunii cu izolarea.
Tot la art. 101 din lege se mai arată că sancțiunile cu caracter colectiv și
sancțiunile corporale sunt interzise, că pentru fiecare abatere disciplinară poate fi
aplicată o singură sancțiune și că mijloacele de imobilizare, precum și orice mijloc
degradant sau umilitor nu pot fi folosite ca sancțiuni disciplinare.

Sancțiunile disciplinare sunt aplicate de către o comisie de disciplină, alcătuită

din directorul adjunct pentru siguranța deținerii și regim penitenciar, în calitate de
președinte, directorul adjunct pentru educație și asistență psihosocială și un ofițer
desemnat de directorul penitenciarului, în calitate de membri. Secretariatul comisiei
este asigurat de persoana numită în acest sens de directorul penitenciarului
Împotriva hotărârii comisiei de disciplină prin care a fost aplicată o sancțiune
disciplinară, persoana condamnată poate face plângere la judecătorul de supraveghere
a privării de libertate, în termen de 3 zile de la comunicarea hotărârii, plângere care
este suspensivă de executare.
În vederea soluționării plângerii, judecătorul de supraveghere a privării de
libertate poate proceda la ascultarea oricărei altei persoane condamnate sau oricărei
altei persoane care desfășoară activități în sistemul penitenciar.

72
 Judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluționează plângerea, prin
încheiere motivată, în termen de 10 zile de la primirea acesteia, pronunțând una dintre
următoarele soluții:
- admite plângerea și dispune anularea sau modificarea sancțiunii
disciplinare aplicate de comisia de disciplină;
- respinge plângerea, dacă aceasta este nefondată, rămasă fără obiect,
tardivă sau inadmisibilă, după caz;
- ia act de retragerea plângerii.
Încheierea judecătorului de supraveghere a privării de libertate se comunică
persoanei condamnate și administrației penitenciarului, în termen de 3 zile de la data
pronunțării acesteia.
Procedura disciplinară cunoaște și o a doua cale de atac, anume plângerea la
judecătoria în a cărei circumscripție se află penitenciarul împotriva încheierii
judecătorului de supraveghere, care poate fi formulată atât de persoana condamnată,
cât și de administrația penitenciarului, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii.
Contestația se soluționează de urgență și cu precădere, prin hotărâre definitive,
punând, astfel, capăt procedurii disciplinare.

De reținut
Instituirea sistemului de recompense și sancțiuni are drept scop să încurajeze
comportamentele dezirabile ale deținuților și să le inhibe pe cele negative, încercând,
astfel, să confere o cât mai mare șansă de reușită procesului de resocializare.
Procedura disciplinară este, în mod expres, supusă cenzurii judecătorului de
supraveghere a privării de libertate.

Liberarea din penitenciar

Potrivit art. 53 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, punerea în libertate se dispune în
următoarele ipoteze:
- ca urmare a executării în întregime a pedepsei, ipoteză cunoscută și ca liberarea
la termen;
- ca urmare a liberării condiționate;
- ca urmare a intervenirii altor situații constatate de organele judiciare
competente; aceste alte situații ar putea consta în intervenirea unui act de amnistie, a
unui act de grațiere, a unei legii penale de dezincriminare ori mai favorabile ori chiar a
unei hotărâri pronunțate într-o cale extraordinară de atac.

Dintre toate aceste ipoteze, cea mai des întâlnită și care, de aceea, este și supusă
unei ample reglementări, atât în legile substanțiale, cât și în cele procedurale, dar și
execuționale, este liberarea condiționată, asupra căreia ne vom apleca mai în detaliu.
La momentul punerii în libertate, administrației penitenciarului îi revin o serie de
obligații deosebit de importante, de a căror îndeplinire sunt legate efecte însemnate
pentru situația juridică a celui liberat, dar și pentru prezervarea siguranței publice,
astfel cum rezultă din dispozițiile art. 53 din Legea nr. 254/2013.
Astfel, în primul rând, administrația penitenciarului comunică punerea în
libertate organului judiciar care a dispus privarea de libertate, adică instanței de
executare. Această comunicare este important pentru că, pe baza ei instanța de
executare va efectua, spre exemplu, comunicarea de punere în executare a pedepsei
complementare a interzicerii exercitării unor drepturi.

73
 În al doilea arând, administrația penitenciarului comunică punerea în libertate
organului care controlează executarea măsurilor de supraveghere și obligațiilor dispuse
de probațiune, adică serviciului de probațiune de la locuința persoanei liberate. Trebuie
să precizăm că această comunicare se face doar în ipoteza liberării condiționate cu rest
rămas de executat de 2 ani sau mai mare.
În al treilea arând, administrația penitenciarului are obligația de a comunica
persoanei vătămate punerea în libertate, la termen, a deținutului, când persoana
vătămată a solicitat aceasta iar instanța de condamnare a prevăzut expres obligația
informării persoanei vătămate despre punerea în libertate.
În cazul în care punerea în libertate a făptuitorului are loc înainte de împlinirea
termenului de executare a pedepsei, informarea persoanei vătămate o realizează
organul judiciar care a dispus liberarea. Însă, când liberarea s-a dispus însoțită de
măsura de probațiune constând în interdicția de comunicare cu victima, cu membri de
familia ai acesteia, cu participanții la comiterea infracțiuni ori cu alte persoane stabilite
de instanță, administrația penitenciarului are aceeași obligație de comunicare asupra
punerii în libertate.
Dar, administrației penitenciarului îi revin și alte obligații în afară de cele de
comunicare, între care amintim pe aceea de efectuare a unui un examen clinic general,
rezultatul examenului înscriindu-se în fișa medicală a persoanei condamnate, pe aceea
de restituire a bunurilor și actelor personale ori pe aceea de a asigura celui liberat
contravaloarea transportului până la domiciliu sau reședință, la nivelul tarifelor
practicate de Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R" - S.A., în situația în care
persoanele condamnate nu dispun de mijloace bănești.
În fine, mai precizăm că despre punerea în libertate administrația penitenciarului
operează o serie de înregistrări în evidențele sale letrice și informatice.

Liberarea condiționată

Constituind o veritabilă măsură de politică penală11, libelarea condiționată

reprezintă un mijloc deosebit de important de individualizare a pedepsei în faza ei de
executare.
Deoarece se traduce printr-o liberare anticipată, înainte de termen, constituie un
deziderat pentru o mare parte din populația penitenciară, care este motivată, astfel, să
adopte un comportament pozitiv pentru a nu-și periclita șansele de liberare
condiționată.
Calitatea aceasta de instrument de inducere a unei conduite pozitive în rândurile
deținuților l-a determinat pe legiuitor să permită liberare condiționată chiar și în cazul
detențiunii pe viață.
Condițiile substanțiale de acordare a liberării condiționate sunt prevăzute la art.
99 și art. 100 C.pen. și se pot fi împărțite la patru categorii:
- condiții referitoare la durata obligatorie de executat din pedeapsă;
- condiții referitoare la regimul de executare (numai în cazul liberării
condiționate din pedeapsa închisorii);
- condiții referitoare la conduita în timpul detenției și la perspectiva
reintegrării sociale;
- condiții referitoare la acoperirea prejudiciului civil.
Astfel, din punct de vedere al duratei care trebuie executată din pedeapsă, legea

11
E. Dumbravă, Liberarea condiționată în noile coduri, Editura Universul Juridic, București 2016, p. 11.

74
prevede:
- în cazul detențiunii pe viață, trebuie să se fi executat efectiv cel puțin 20
de ani de detenție;
- în cazul închisorii:
o care nu depășește 10 ani, să se fi executat:
 cel puțin 2/3 din durata pedepsei;
 cel puțin 1/2 din durata pedepsei, dacă deținutul a
împlinit 60 de ani ori dacă la calcul se ține seama și de
durata considerată ca executată pe baza muncii prestate;
 cel puțin 1/3 din durata pedepsei dacă deținutul a împlinit
vârsta de 60 de ani și se ține cont și de durata considerată
ca executată pe baza muncii prestate;
o în cazul închisorii mai mari de 10 ani, să se fi executat:
 cel puțin 3/4 din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20
de ani;
 cel puțin 2/3 din durata pedepsei, dacă deținutul a
împlinit 60 de ani ori dacă la calcul se ține seama și de
durata considerată ca executată pe baza muncii prestate;
 cel puțin 1/2 din durata pedepsei dacă deținutul a împlinit
vârsta de 60 de ani și se ține cont și de durata considerată
ca executată pe baza muncii prestate.
Condiția referitoare la regimul de executare în care trebuie să se afle încadrat
deținutul la momentul liberării este cerută doar în cazul pedepsei închisorii, când nu se
poate dispune liberarea dacă deținutul nu se află clasificat în regimul semideschis sau
în regimul deschis.

O altă categorie de condiții se referă la conduita în timpul detenției și la

perspectiva reintegrării sociale de care instanța trebuie să fie convinsă.
În ceea ce privește conduita pe timpul detenției, aceasta este prevăzută expres ca
o condiție de liberare doar în cazul detențiunii pe viață, fiind cerută într-un nivel
cantitativ maxim, adică pe toată executării. Acest aspect impune o informare a
deținutului condamnat la detențiunea pe viață încă de la primirea în penitenciar că
trebuie să aibă o conduită bună pe toată durata pedepsei, pentru a-l face să înțeleagă
încă de la început că liberarea sa condiționată nu este posibilă dacă are o conduită
oscilantă.
În ceea ce privește pedeapsa închisorii, condiția bunei conduite nu este prevăzută
expres, dar ea derivă din necesitatea îndeplinirii condiției anterioare a încadrării în unul
dintre regimurile inferioare ca grad de severitate.

Condiția ca instanța să aibă convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat și

se poate reintegra social reprezintă, până la urmă, o expresie a caracterului judiciar al
liberării condiționate. Cu toată componenta sa subiectivă, convingerea instanței trebuie
să se formeze pe baza unor dovezi temeinice de îndreptare și a unor indicii clare că
reintegrarea este posibilă. Cea mai mare parte a acestor dovezi și indicii rezultă din
procesul-verbal al comisiei de liberării condiționate din penitenciar, dar instanța îți
formează convingerea și pe baza ascultării deținutului, dar și pe baza oricărui
document pe care îl poate solicita din dosarul de penitenciar al deținutului.

În fine, condiția de achitare integrală eventualului prejudiciului civil produs prin

comiterea infracțiunii reprezintă o recunoaștere a caracterului restaurativ care străbate

75
de câțiva ani legislațiile penale și execuțional penale moderne și prin care se dorește
mărire șanselor ca părțile civile să-și primească despăgubirile cuvenite.
Pentru ca această condiție să nu reprezinte un obstacol de netrecut în cazul
condamnaților cu modeste posibilități materiale și, astfel, să nu constituie un motiv de
discriminare pe criterii de avere între aceștia și condamnații cu posibilități materiale
mai mari, legiuitorul a prevăzut rezerva că această condiție nu este una absolută,
putând-se dispune liberarea dacă deținutul dovedește că, deși a dorit, nu a avut nicio
posibilitate să plătească integral prejudiciul.
Pentru că o astfel de imposibilitate trebuie să fie una obiectivă, ea nu poate fi
primită în condițiile în care, spre exemplu, deținutul, deși a câștigat sume de bani în
timpul detenției, nu a plătit nicio parte din prejudiciu invocând că nu a fost executat
silit de partea civilă. De asemenea, nu credem că această imposibilitate poate fi reținută
dacă deținutul are bunuri în patrimoniu pe care alege să nu le valorifice spre a achita
prejudiciul.

Procedura acordării liberării condiționate este una în care sunt implicate atât
organele administrative ale administrației penitenciarului, cât și instanțele
judecătorești.
În fiecare penitenciar, potrivit art. 97 din Legea nr. 254/2013, funcționează o
comisie de liberări condiționate, alcătuită din judecătorul de supraveghere a privării de
libertate, care este și președintele comisiei, directorul penitenciarului, directorul
adjunct pentru siguranța deținerii și regim penitenciar, directorul adjunct pentru
educație și asistență psihosocială și un consilier de probațiune din cadrul serviciului de
probațiune competent potrivit legii în circumscripția căruia se află penitenciarul.
Secretariatul comisiei se asigură de către șeful serviciului evidență din penitenciarul
respectiv.
Competența comisiei de liberări condiționate este aceea de a face propuneri cu
privire la liberarea condiționată. Aceste propuneri se fac fie din oficiu, prin analiza
obligatorie și periodică a situației juridice a condamnatului, fie la cererea
condamnatului.
Comisia analizează, din oficiu, situația deținutului la momentul la care consideră
că acesta a îndeplinit condiția referitoare la fracția de pedeapsă ce trebuie executată ori
considerată ca executată din pedeapsă, precum și cu o frecvență care nu poate fi mai
mare decât anuală, în condițiile în care deținutul nu a fost liberat condiționat la
analizele anterioare.
Comisia mai analizează situația condamnatului și la cererea acestuia, astfel cum
rezultă din dispozițiile art. 97 alin. (11) din Legea nr. 254/2013.
În urma analizei, în cadrul cărei ascultă persoana condamnată și cercetează
documentele întocmite de diversele compartimente care au desfășurat activități cu
persoana condamnată, comisia întocmește un proces-verbal prin care fie constată
îndeplinite condițiile liberării și propune instanței liberarea condiționată, fie constată că
nu sunt îndeplinite condițiile liberării și fixează termenul pentru reanalizare, care nu
poate fi mai mare de un an.
Potrivit acelorași dispoziții legale, când propune liberarea, procesul-verbal se
trimite judecătoriei în circumscripția căreia se află penitenciarul, iar când fixează
termen de reanalizare, comunică, de îndată, procesul-verbal persoanei condamnate,
care, în această ipoteză, în termen de 3 zile, să se adreseze, cu cerere de liberare
condiționată, judecătoriei competente.
Conform art. 587 alin. (1) C.pr.pen., liberarea condiționată se dispune de către
judecătoria în a cărei circumscripție se află locul de deținere, la cererea persoanei

76
condamnate sau la propunerea făcută de comisia de liberări condiționate din
penitenciar.
Judecătoria, în urma unei proceduri ale cărei caracteristici sunt cele ale
procedurilor în materia chestiunilor de executare, prevăzute la art. 597 C.pr.pen,
pronunță o hotărâre care poate fi atacată cu contestație la tribunal, contestație care are
efect suspensiv de executare doar dacă a fost formulată de procuror.
Dispozițiile art. 587 alin. (4) C.pr.pen. mai impun ca o copie de pe hotărârea
rămasă definitivă să fie comunicată serviciului de probațiune competent, precum și
unității de poliție în a cărei circumscripție locuiește cel eliberat.
În legătură cu serviciul de probațiune, părerea noastră este că legea ar fi trebuit să
prevadă că acestuia i se comunică o copie a hotărârii de liberare doar în măsura în care
au fost impuse măsuri de probațiune, adică atunci când s-a dispus liberarea
condiționată cu rest rămas de executat de 2 ani sau mai mare, pentru fi în concordanță
cu dispozițiile art. 101 C.pen.

77
Unitatea de învățare 4 – Executarea măsurilor educative privative de libertate

Prin reforma legislativă în materie penală din anul 2014 s-a produs o schimbare
profundă a modului de sancționare a infractorilor minori.
Primul aspect al menționatei reforme este acela al diferențierii mai pregnante a
sancțiunilor principale aplicabile minorilor față de cele aplicabile infractorilor majori.
Astfel, din dispozițiile art. 114 și art. 115 C.pen. rezultă că minorilor infractori
nu le mai pot fi aplicate pedepse, ci doar o altă categorie de sancțiuni, specifică acestei
categorii de infractori, anume măsurile educative, pedepsele rămânând a fi aplicate ca
principale sancțiuni exclusiv infractorilor majori.
Măsurile educative sunt împărțite, la rândul lor, în două subcategorii, după
criteriul privării de libertate, astfel:
- măsurile educative neprivative de libertate:
o stagiul de formare civică;
o supravegherea;
o consemnarea la sfârșit de săptămână;
o asistarea zilnică;
- măsurile educative privative de libertate:
o internarea într-un centru educativ;
o internarea într-un centru de detenție.

Punerea în executare a măsurilor educative privative de libertate

Punerea în executare a măsurii educative a internării într-un centru educativ și a

măsurii educative a internării minorului într-un centru de detenție se face, conform art.
514 și art. 515 din C.pr.pen., prin trimiterea unei copii de pe hotărârea definitivă
organului de poliție de la locul unde se află minorul, când acesta este liber, ori
comandantului locului de deținere, când acesta este arestat preventiv.
În ipoteza în care cauza a parcurs ambele cicluri procesuale ordinare, iar măsurile
educative au suferit modificări în apel, trebuie trimise copii atât ale sentinței, cât și ale
deciziei de apel.
Dacă între cele două pedepse privative de libertate diferențierile din punct de
vedere execuțional penal sunt mai puține, între cele două măsuri educative privative de
libertate ele sunt mai numeroase.
Tot aici își are locul și precizarea că, deși măsurile educative sunt aplicate
persoanelor care au săvârșit infracțiuni în timpul minorității (mai exact, al minorității
care permite atragerea răspunderii penale), de cele mai multe ori se întâmplă ca acestea
să fie executate după ce infractorul devine major, ceea ce induce o dificultate
suplimentară în activitatea organelor însărcinate cu asigurarea executării lor.

Așa cu reiese chiar din denumirea lor, măsurile educative se execută în instituții
diferite: internarea într-un centru educative se execută în centre educative, iar
internarea într-un centru de detenție se execută în centre de detenție.
Centrele educative și centrele de detenție sunt instituții specializate în
recuperarea socială a persoanelor internate, care se înființează prin hotărâre a
Guvernului, au personalitate juridică și sunt în subordinea Administrației Naționale a
Penitenciarelor. Centrele dispun de spații adecvate pentru cazare, prepararea și servirea

78
hranei, activități de instruire școlară și formare profesională, asistență socială și
psihologică, activități educative, moral-religioase, culturale, sportive, recreative, pentru
asigurarea asistenței și a tratamentelor medicale, precum și pentru primirea vizitelor.
Legiuitorul definește chiar mai detaliat și în mod separat, cele două instituții de
executare a măsurilor educative privative de libertate prin intermediul dispozițiilor art.
141 alin. (1) și (2) din Legea nr. 254/2013, potrivi cărora:
- centrul educativ este instituția specializată în recuperarea socială a persoanelor
internate, în care acestea urmează programe de instruire școlară și formare
profesională, potrivit aptitudinilor lor, precum și alte activități și programe
destinate reintegrării sociale;
- centrul de detenție este instituția specializată în recuperarea socială a persoanelor
internate, cu regim de pază și supraveghere, în care acestea urmează intensiv
programe de instruire școlară și formare profesională, potrivit aptitudinilor lor,
precum și alte activități și programe destinate reintegrării sociale.
După cum se poate lesne observa, singurele diferențe pe care legiuitorul le
induce între cele două categorii de centre prin definițiile lor legale sunt cele legate de
regimul de pază și supraveghere specific centrelor de detenție și intensitatea cu care
trebuie să se desfășoare programele și activitățile destinate instruirii școlare și
reintegrării sociale.
Diferența referitoare la măsurile de siguranță a internării se estompează dacă se
lecturează dispozițiile art. 175 și urm. din aceeași lege, precum și cele ale
Regulamentul privind siguranța locurilor de deținere din subordinea Administrației
Naționale a Penitenciarelor, aprobat prin Ordinul nr. 4.800/2018 al Ministrului
Justiției, din care rezultă că în ambele categorii de centre se instituie aceleași măsuri de
siguranță a internării.
În țara noastră există două centre educative – Centrul Educativ Buziaș și Centrul
Educativ Târgu Ocna – și două centre de detenție pentru minori – Centrul de Detenție
Brăila-Tichilești și Centrul de Detenție Craiova.

Măsurile educative privative de libertate pot fi executate și în penitenciare, în

condițiile art. 126 C.pen., potrivit cărora, dacă în cursul executării unei măsuri
educative privative de libertate, persoana internată care a împlinit vârsta de 18 ani are
un comportament prin care influențează negativ sau împiedică procesul de recuperare
și reintegrare a celorlalte persoane internate, instanța poate dispune continuarea
executării măsurii educative într-un penitenciar.
Această opțiune a legiuitorului este una firească, dat fiind că, în cazul aplicării
unor măsuri educative cu o durată mare, infractorul poate avea vârste mult mai
înaintate decât ceilalți internați.
Măsura educativă privativă de libertate mai poate fi executată într-un penitenciar
în cazul transferului temporar, însă pe o durată de maximum 10 zile, astfel cum rezultă
din dispozițiile art. 45 alin. (8) din Legea nr. 254/2013.

Regimurile de executare a măsurilor educative privative de libertate

Spre deosebire de cazul pedepselor privative de libertate, care se execută prin

intermediul a patru regimuri de executare,
- în cazul măsurii educative a internării într-un centru de detenție
individualizarea executării se poate realiza doar prin intermediul a două
regimuri, regimul închis și regimul deschis, iar

79
 - în cazul măsurii educative a internării într-un centru educativ legiuitorul
instituie un singur regim de executare, sui generis, individualizarea
executării realizându-se doar în interiorul acestui regim unic.
Acolo unde există două regimuri de executare, adică în centrele de detenție,
legiuitorul a prevăzut, la art. 144 alin. (3) din Legea nr. 254/2013, sistemele progresiv
și regresiv, potrivit cărora persoanele internate trec dintr-un regim în altul, în condiții
similare cu cele pe care le-am descris în cazul regimurilor de executare a pedepselor
privative de libertate.
Dacă în cazul pedepselor, regimurile de executare erau stabilite, individualizate
de o comisie din penitenciar special dedicată, în cazul măsurilor educative lucrurile
stau oarecum asemănător.
În centrele educative, individualizarea în cadrul regimului unic se realizează de
un consiliu educativ, alcătuit din directorul centrului, care este și președintele
consiliului, directorul adjunct pentru educație și asistență psihosocială, educatorul
responsabil de caz, învățătorul sau dirigintele, un psiholog, un asistent social și șeful
serviciului supraveghere, evidență și acordare drepturi persoane internate.
La lucrările consiliului educativ pot participa, în calitate de invitați, în cazul
minorilor (adică a celor care nu au împlinit vârsta de 18 ani la momentul analizei
situației lor), un consilier de probațiune din cadrul serviciului de probațiune competent
potrivit legii în circumscripția căruia se află centrul educativ și un reprezentant al
direcției generale de asistență socială și protecția copilului din subordinea consiliului
județean pe teritoriul căruia se află centrul educativ. Secretariatul consiliului educativ
este asigurat de către o persoană din cadrul serviciului educativ, alta decât educatorul
responsabil de caz.

În centrele de detenție, stabilirea, individualizarea și schimbarea celor două

regimuri de executare (închis și deschis) se realizează de o comisie pentru stabilirea,
individualizarea și schimbarea regimului de executare a măsurii internării, alcătuită
din directorul centrului, care este și președintele comisiei, directorul adjunct pentru
educație și asistență psihosocială, directorul adjunct pentru siguranța deținerii,
medicul-șef, educatorul responsabil de caz, un psiholog și un asistent social.
La lucrările comisiei pot participa, în calitate de invitați, în cazul minorilor, un
consilier de probațiune din cadrul serviciului de probațiune competent potrivit legii în
circumscripția căruia se află centrul de detenție și un reprezentant al direcției generale
de asistență socială și protecția copilului din subordinea consiliului județean pe
teritoriul căruia se află centrul de detenție. Secretariatul comisiei este asigurat de către
o persoană din cadrul serviciului educativ, alta decât educatorul responsabil de caz.

Pentru a sublinia importanța primordial acordată aspectului educative al

internării, atât în centrele educative, cât și în centrele de detenție este obligatorie
stabilirea, pentru fiecare persoană internată, a câte unui educator responsabil de caz,
care va urmări parcurgerea tuturor recomandărilor din Planul de intervenție
recuperativă și va face propuneri de revizuire a acestuia, în funcție de evoluția
persoanei internate din punct de vedere educațional, psihologic și social.
Planul de intervenție recuperativă se aprobă pentru fiecare persoană internată de
către consiliul educative, respectiv de către comisia de regimuri, în baza
recomandărilor personalului de specialitate.

Regimul de executare a măsurii educative a internării într-un centru educativ,

fiind unul comun tuturor persoanelor internate, el se individualizează din perspectiva

80
demersurilor recuperative destinate internaților, pentru a răspunde nevoilor de
dezvoltare fizică și psihică a acestora.

În cazul măsurii educative a internării într-un centru de detenție, fiind în prezența

celor două regimuri de executare, regimul închis și regimul deschis, vom face mai
multe discuții.
Mai întâi, trebuie să spunem că regimul de executare se poate aplica și în acest
caz în mod provizoriu, după aceleași reguli ca și în cazul pedepselor.

Regimul închis

Regimul închis se aplică persoanei internate în centrul de detenție pentru o

perioadă mai mare de 3 ani.
În mod excepțional, natura și modul de săvârșire a infracțiunii, persoana
internatului, precum și comportarea acestuia până la stabilirea regimului de executare
pot determina includerea în regimul închis și în cazul în care a fost aplicată măsura
educativă a internării într-un centru de detenție pe o perioadă de 3 ani sau mai redusă.
Regimul închis se aplică și persoanelor clasificate inițial în regim deschis, dar
care au comis o abatere disciplinară foarte gravă sau abateri disciplinare grave,
repetate, și care, prin conduita lor, afectează desfășurarea normală a activităților în
centru.
Persoanele internate care execută măsura educativă în regim închis sunt cazate,
de regulă, în comun, desfășoară activități de instruire școlară și formare profesională,
educative, culturale, moral-religioase, de asistență psihologică și asistență socială
specifică și prestează muncă în grupuri, în interiorul centrului, sub supraveghere.
Persoanele internate care execută măsura educativă în regim închis pot desfășura
activități de instruire școlară și formare profesională, educative, culturale, moral-
religioase, de asistență psihologică și asistență socială specifică sau pot presta muncă
în exteriorul centrului, sub pază și supraveghere continuă, cu aprobarea directorului
centrului.
Regulamentul de aplicare a legii de executare face, în ceea ce privește condițiile
de cazare, pază, escortare, muncă, participare la alte activități, plimbare a persoanelor
clasificate în regimul închis de executare a măsurii educative a internării într-un centru
de detenție, trimitere la dispozițiile similare care reglementează regimul închis în cazul
pedepselor, ceea ce ne determină să facem la fel, alegând să reluăm, totuși, câteva
coordonate importante.
Camerele în care sunt cazați infractorii cărora li s-a aplicat regimul închis de
executare a măsurii educative a internării într-un centru de detenție sunt permanent
închise și asigurate.
Persoanele internate din regimul închis pot presta muncă, sub pază și
supraveghere continuă, în interiorul sau exteriorul locului de deținere, iar deplasarea
lor la organele judiciare, unități sanitare ori în alte locații din exteriorul penitenciarului,
precum și transferarea la un alt loc de deținere se realizează în mijloace de transport
special amenajate, separat de alte categorii de internați.
La ieșirea și intrarea din și în camerele de deținere, internații din regimul închis
sunt supuși, în mod obligatoriu, controlului corporal sumar.

Regimul deschis

Deoarece art. 149 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 prevede că pentru perioadele

81
de internare de mai mari de 3 ani se aplică regimul închis, iar art. 150 alin. (1) din
aceeași lege prevede că pentru perioadele de internare mai mici de 3 ani se aplică
regimul deschis, observăm că legiuitorul a omis să ne spună ce regim se aplică în cazul
internărilor pe o perioadă de exact 3 ani.
În opinia noastră, această omisiune poate fi suplinită prin aplicarea analogică și
in favorem a dispozițiilor similare din materia pedepselor privative de libertate, ceea ce
ne determină să afirmăm că regimul deschis se aplică persoanei internate în centrul de
detenție pentru o perioadă de 3 ani sau mai mică.
În mod excepțional, în funcție de natura și modul de săvârșire a infracțiunii, de
persoana internatului, de conduita acestuia până la stabilirea regimului de executare,
regimul deschis se poate aplica și persoanelor internate față de care s-a dispus
executarea măsurii educative a internării într-un centru de detenție pentru o perioadă
mai mare de 3 ani.
Persoanele internate care execută măsura educativă în regim deschis sunt cazate
în comun, se pot deplasa neînsoțite în zone din interiorul centrului stabilite prin
regulamentul de ordine interioară, desfășoară activități de instruire școlară și formare
profesională, educative, culturale, moral-religioase, de asistență psihologică și asistență
socială specifică și prestează muncă în spații din interiorul centrului, care rămân
deschise în timpul zilei.
Persoanele internate care execută măsura educativă în regim deschis pot
desfășura activități de instruire școlară și formare profesională, educative, culturale,
moral-religioase, de asistență psihologică și asistență socială specifică sau pot presta
muncă în afara centrului, însoțite de personal al centrului, dar chiar și neînsoțite.

De reținut
Măsurile educative privative de libertate sunt în număr de două:
- internarea într-un centru educativ;
- internarea într-un centru de detenție.
Măsurile educative privative de libertate se execută în centre educative, respectiv
în centre de detenție.
Măsura educativă a internării într-un centru educativ se execută potrivit unui
regim de executare unic, sui generis.
Măsura educativă a internării într-un centru de detenție se execută fie în regim
închis, fie în regim deschis de executare.

82
 Unitatea de învățare 5 – Executarea măsurilor de probațiune

Executarea unor interdicții, sarcini, obligații, mai exact, a măsurilor de

probațiune în locul pedepsei închisorii ori chiar al amenzii penale a devenit, în ultima
perioadă, principalul mod de realizare a justiției penale în țara noastră.
Acest nou mod de a sancționa s-a impus odată cu ultima reformă penală, care a
avut loc prin intrarea cumulată în vigoare a noului Cod penal, a noului Cod de
procedură penală și a noilor legi execuțional penale.
Această schimbare de paradigmă se datorează, pe de o parte, diversificării
posibilităților de individualizare a sancțiunilor penale puse la dispoziția instanțelor, iar
pe de altă parte, întăririi considerabile a sistemului de autorități și alte entități
competente să supravegheze executarea măsurilor de probațiune.
Se cuvine să nu trecem mai departe în prezentul demers didactic fără a reitera
definiția măsurilor de probațiune, potrivit căreia, prin măsuri de probațiune înțelegem
acele obligații, restricții, interdicții, sarcini care sunt impuse persoanei majore care a
săvârșit o infracțiune, fiind dovedită în acest sens printr-o hotărâre judecătorească, în
locul unei pedepse (de regulă privative de libertate) ori ca modalitate alternativă de
executare (fie în tot, fie în parte) a pedepsei privative de libertate, a căror respectare
este asigurată de autorități specializate ale statului (precum serviciile de probațiune)
și care au ca scop să evite încarcerarea, să asigure reintegrarea socială a
infractorilor și, totodată, să prezerve siguranța publică12.
Obligațiile, interdicțiile, restricțiile care alcătuiesc conținutul măsurilor de
probațiune au rolul de a supune persoana în discuție, pe o anumită perioadă de timp,
unui regim controlat de viață socială, astfel încât aceasta să dovedească, să probeze
faptul că, pentru a fi prezervată ordinea publică, nu este neapărat necesară recluziunea
sa.
Noțiunea de probațiune însăși, din conținutul denumirii instituției în discuție,
induce, așa cum am arătat și mai sus, ideea unei dovezi pe care persoana supusă
măsurilor trebuie să o producă pentru a arăta, a convinge societatea, prin organele sale
specializate, că merită încrederea colectivității, că merită să-i fie acordată o a doua
șansă.
În legislația noastră, măsurile de probațiune, astfel cum au fost definite mai sus,
se materializează prin măsurile de supraveghere și obligațiile care sunt impuse
inculpaților împotriva cărora a fost pronunțată o soluție de amânare a aplicării
pedepsei, o soluție de condamnare la închisoare cu suspendarea sub supraveghere a
executării pedepsei ori condamnaților cărora li s-a acordat beneficiul liberării
condiționate, în ipoteza în care restul de pedeapsă privativă de libertate rămas de
executat este de doi ani sau mai mare.
Atunci când dispune amânarea aplicării pedepsei, instanța, deși stabilește o
pedeapsă concretă pentru infracțiunea săvârșită, nu aplică respectiva pedeapsă,
amânând acest moment pentru un termen de supraveghere fix determinat la doi ani. În
schimb, instanța este obligată să stabilească și să aplice măsurile de probațiune la care
se referă art. 85 C.pen.
De asemenea, în cazul suspendării sub supraveghere a executării pedepsei
închisorii, deși instanța stabilește și aplică pedeapsa, executarea acesteia este
suspendată pentru un termen flexibil, cuprins între doi și patru ani, pe durata căruia

12
A.D. Băncilă, Executarea măsurilor de probațiune, Editura Universul Juridic, București, 2020, p. 8.

83
persoana condamnată va executa măsurile de probațiune.
Tot astfel, în ipoteza liberării condiționate, când restul rămas de executat din
pedeapsa privativă de libertate (închisoarea sau detențiunea pe viață) este de doi ani
sau mai mare, instanța va impune condamnatului executarea măsurilor de probațiune.
Acestea sunt alcătuite din măsuri de supraveghere și din obligații pe care cel
împotriva căruia s-a pronunțat soluția de amânare a aplicării pedepsei sau cea de
condamnare cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei ori cel care
beneficiază de liberarea condiționată trebuie să le îndeplinească pe o anumită durată de
timp. Aceste două categorii, denumite măsuri de supraveghere și obligații,
alcătuiesc ceea ce se înțelege prin măsuri de probațiune.
Prima categorie din conținutul măsurilor de probațiune este reprezentată de
măsurile de supraveghere. Aceste măsuri, imperative și identice atât în cazul amânării
aplicării pedepsei, cât și în cazul suspendării sub supraveghere a executării pedepsei și
al liberării condiționate (dacă restul de pedeapsă rămas neexecutat la data liberării este
de doi ani sau mai mare), sunt prevăzute de art. 85 alin. (1), art. 93 alin. (1) și art. 101
alin. (1) C.pen. și sunt următoarele:
- să se prezinte la serviciul de probațiune, la datele fixate de acesta;
- să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu
supravegherea sa;
- să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care
depășește 5 zile, precum și întoarcerea;
- să comunice schimbarea locului de muncă;
- să comunice informații și documente de natură a permite controlul
mijloacelor sale de existență.
A doua categorie din conținutul măsurilor de probațiune în sens restrâns este
reprezentată de obligațiile pe care instanța le poate impune persoanei supravegheate.
Aceste obligații, deși asemănătoare, nu sunt identice în toate cazurile care dau loc
aplicării măsurilor de probațiune. Obligațiile care alcătuiesc conținutul măsurilor de
probațiune impuse persoanei supravegheate sunt prevăzute de art. 85 alin. (2), art. 93
alin. (2) și (3) și art. 101 alin. (2) C.pen. și sunt:
- obligația de a urma un curs de pregătire școlară ori de calificare
profesională;
- obligația frecventării unuia sau mai multor programe de reintegrare
socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în
colaborare cu instituții din comunitate;
- obligația de a se supune măsurilor de control, tratament sau îngrijire
medicală;
- obligația de a nu comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia,
cu persoanele cu care a comis infracțiunea sau cu alte persoane, stabilite
de instanță, ori să nu se apropie de acestea;
- obligația de a nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări
sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță;
- obligația de a nu conduce anumite vehicule stabilite de instanță;
- obligația de a nu deține, a nu folosi și a nu purta nicio categorie de arme;
- obligația de a nu ocupa sau a nu exercita funcția, profesia, meseria ori
activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii;
- obligația de a nu părăsi teritoriul României fără acordul instanței;
- obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității.
Îndeplinirea obligațiilor civile stabilite prin hotărârea de amânare a aplicării
pedepsei ori de condamnare nu reprezintă o măsură de probațiune, ci o condiție

84
pozitivă pentru menținerea măsurilor de probațiune (în ipoteza amânării aplicării
pedepsei ori a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei) ori pentru
impunerea lor (în ipoteza liberării condiționate). Acoperirea prejudiciului civil rezultat
din săvârșirea faptei rămâne o sancțiune civilă, chiar dacă neexecutarea acestei
sancțiuni într-un anumit termen poate atrage revocarea beneficiului amânării aplicării
pedepsei sau al suspendării sub supraveghere a executării pedepsei ori neacordarea
beneficiului liberării condiționate.

Punerea în executare a măsurilor de probațiune

Fără a mai reveni la importanța activității administrative de punere în executare a

sancțiunilor penale, la care ne-am referit mai în detaliu și în secțiunea dedicată
autorităților cu atribuții în ceea ce privește executarea sancțiunilor penale, arătăm că, în
ceea ce privește măsurile de probațiune, atribuțiile administrative ale judecătorului
delegat sunt subsumate, potrivit art. 15 lit. a) din Legea nr. 253/2013, în asigurarea
punerii în executare, prin comunicarea, către serviciul de probațiune și către alte
instituții din comunitate implicate în executarea pedepselor și măsurilor neprivative de
libertate, a copiilor de pe hotărârea judecătorească ori, după caz, de pe dispozitivul
acesteia, prin care s-a dispus respectivele pedepse sau măsuri.
Potrivit art. 576 C.pr.pen., punerea în executare a măsurilor de probațiune se
realizează prin lucrări de comunicare către două feluri de organe:
- către serviciile de probațiune și
- către organele care dețin competențe în legătură cu supravegherea unor
obligații specifice și chiar către anumite persoane.
Serviciul de probațiune competent este cel în a cărui circumscripție teritorială se
află locuința persoanei supravegheate (poate fi vorba nu doar de domiciliu ci și de
reședință sau chiar de imobilul unde persoana supravegheată locuiește fără forme
legale), astfel cum rezultă din dispozițiile art. 32 alin. (4) din Lg. 252/2013 privind
organizarea și funcționarea sistemului de probațiune.
Atribuțiile serviciului de probațiune sunt generale și se referă la întreaga sferă de
obligații impuse în sarcina infractorului, astfel cum rezultă și din dispozițiile art. 48 și
urm. din Lg. 252/2013.
Pentru asigurarea mai eficientă a respectării obligațiilor de către persoanele
supravegheate, art. 576 alin. (2) C.pr.pen. a prevăzut că punerea în executare a
anumitor obligații se efectuează prin comunicarea unui estras de pe dispozitivul
hotărârii organului sau autorității competente să verifice respectarea obligațiilor.
Pentru asigurarea mai eficientă a respectării obligațiilor de către persoanele
supravegheate, art. 576 alin. (2) C.pr.pen. a prevăzut că punerea în executare a
anumitor obligații se efectuează prin comunicarea unui estras de pe dispozitivul
hotărârii (aici legea folosește noțiunea de extras pentru a arăta că nu este imperativ a se
comunica întregul dispozitiv ci doar dispozițiile pertinente) organului sau autorității
competente să verifice respectarea obligațiilor.
Obligațiile în discuție sunt cele prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. e)-j), la art. 93
alin. (2) lit. d) și la art. 101 alin. (2) lit. c)-g) C.pen., iar organele sau autoritățile
competente sunt cele prevăzute la art. 55 alin. (1) și art. 58 alin. (2) din Lg. 253/2013 și
art. 94 alin. (2) C.pen. Astfel:
- obligația să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu
persoanele cu care a comis infracțiunea sau cu alte persoane, stabilite de
instanță, ori să nu se apropie de acestea va fi pusă în executare prin

85
 comunicarea extrasului către inspectoratul județean de poliție în a cărui
circumscripție își are domiciliul, precum și, dacă este cazul, celui în care își are
locuința persoana supravegheată și, pentru cazurile în care victima sau
persoanele stabilite de instanță nu domiciliază în aceeași circumscripție,
inspectoratelor județene de poliție de la domiciliul acestora;
- obligația să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive,
culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță va fi pusă în
executare prin comunicarea extrasului către inspectoratul județean de poliție
în a cărui circumscripție își are domiciliul, precum și, dacă este cazul, celui în
care își are locuința persoana supravegheată și, pentru cazurile în care s-a
dispus interdicția pentru locuri, manifestări sau adunări în afara acestei
circumscripții, Inspectoratului General al Poliției Române;
- obligația să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanță va fi pusă în
executare prin comunicarea extrasului către inspectoratul județean de poliție
în a cărui circumscripție își are domiciliul, precum și, dacă este cazul, celui în
care își are locuința persoana supravegheată;
- obligația să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme
va fi pusă în executare prin comunicarea extrasului către inspectoratul județean
de poliție în a cărui circumscripție își are domiciliul, precum și, dacă este
cazul, celui în care își are locuința persoana supravegheată;
- obligația să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanței va fi pusă
în executare prin comunicarea extrasului către Inspectoratul General al
Poliției de Frontieră, Direcția Generală de Pașapoarte și Inspectoratul
General pentru Imigrări, în situația cetățenilor străini;
- obligația să nu ocupe sau să nu exercite funcția, profesia, meseria ori
activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii va fi pusă în
executare prin comunicarea extrasului către persoana juridică în cadrul căreia
persoana exercită respectiva funcție, profesie, meserie sau activitate, precum și,
dacă este cazul, către persoana juridică ce asigură organizarea și coordonarea
exercitării profesiei sau activității respective ori către autoritatea care a învestit-
o cu exercitarea unui serviciu de interes public.

Executarea propriu-zisă a măsurilor de probațiune

În cele ce urmează ne vom preocupa de analiza executării efective a măsurilor de

probațiune, păstrând ordinea în care acestea sunt așezate în Codul penal în cazul
amânării aplicării pedepsei, deoarece măsurile de probațiune care pot fi impuse în
cazul amânării aplicării pedepsei reprezintă prototipul în materia ariei de cuprindere și
a varietății acestora.

Prezentarea la serviciul de probațiune

Prezentarea la serviciul de probațiune este prima măsură de probațiune pe care

Codul penal o pune în sarcina persoanei supravegheate atât în cazul soluției de
amânare a aplicării pedepsei, cât și în cazul celei de suspendare a executării pedepsei
sub supraveghere ori al liberării condiționate (cu rest de pedeapsă rămas de executat de
2 ani sau mai mare).
În cazul tuturor celor trei soluții, configurarea normativă a conținutului acestei
măsuri de probațiune este aceeași.

86
 Făcând parte din categoria măsurilor de supraveghere, această primă măsură de
probațiune face parte dintre acelea pe care instanța este obligată să le impună atât în
cazul amânării aplicării pedepsei, cât și în cazul suspendării executării pedepsei sub
supraveghere ori al liberării condiționate.
Prezentarea la serviciul de probațiune se află sub controlul direct al consilierului
de probațiune manager de caz, acesta fiind cel care stabilește frecvența întâlnirilor și
care trebuie să ia măsurile necesare pentru ca aceste întâlniri să aibă loc. Bineînțeles,
tot consilierului de probațiune îi incumbă și primele măsuri în caz de nerespectare de
către persoana supravegheată a măsurii de probațiune în discuție.
Prezentarea la serviciul de probațiune este o măsură pozitivă, care impune
infractorului o conduită activă, prin intermediul ei fiind susținută funcția de
supraveghere. Această măsură de probațiune este un instrument util pentru a controla
comportamentul infractorului, prin prezentarea la serviciul de probațiune, consilierul
manager de caz având contact direct cu persoana supravegheată, într-un mediu pe care-
l controlează, impregnat cu autoritatea formală și care permite observarea și
constatarea multor elemente care pot creiona atitudinea postsentențială a infractorului.
În conținutul măsurii de probațiune a prezentării persoanei supravegheate la
serviciul de probațiune intră și prima întrevedere, momentul de debut, al procesului
de supraveghere.
Dacă prima chemare nu se soldează cu prezentarea persoanei supravegheate,
consilierul manager de caz este dator, potrivit art. 1443 alin. (5) din Regulamentul de
aplicare a Legii nr. 252/2013, să reia procedura de convocare în termen de 10 zile, în
condițiile în care adresa de contact a persoanei supravegheate este validă.
Dacă toate demersurile de convocare și, eventual, de reconvocare ori de solicitare
a sprijinului organelor de poliție și al celor cu atribuții în materie de evidență a
domiciliului și reședinței persoanelor au rămas fără rezultat, conform art. 1443 alin. (8)
din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 252/2013, consilierul de probațiune, cu avizul
șefului de birou, încunoștințează judecătorul delegat cu executarea, prezentând
motivele de imposibilitate a punerii în executare a hotărârii judecătorești.
În ceea ce privește întrevederile ulterioare, stabilirea datelor la care persoana
supravegheată trebuie să se prezinte la serviciul de probațiune este lăsată la latitudinea
acestuia din urmă, reprezentând o manifestare a individualizării administrative a
sancțiunilor penale.
Din legislația execuțional-penală rezultă că datele la care persoana supravegheată
trebuie să se prezinte la serviciul de probațiune sunt stabilite în concret de consilierul
de probațiune manager de caz.
Frecvența ridicată a prezentării indică intensitatea intervenției prin control a
consilierului de probațiune în procesul de supraveghere, iar modul în care în care
persoana supravegheată respectă măsura de probațiune a prezentării la serviciul de
probațiune relevă angajamentul său pentru executarea întocmai a măsurilor de
probațiune și pentru îndreptare.
O ultimă discuție pe care ne propunem să o facem în legătură cu executarea
măsurii de supraveghere a prezentării la sediul serviciului de probațiune este cea
referitoare la intervalul de timp pe durata căruia se execută această măsură de
probațiune.
În legătură cu acest aspect, din dispozițiile art. 85 alin. (1) și ale art. 63 alin. (1)
C.pen. rezultă că, în cazul amânării aplicării pedepsei, respectiv al suspendării
executării pedepsei sub supraveghere, măsura de supraveghere a prezentării
infractorului la serviciul de probațiune, ca și celelalte măsuri de supraveghere, de
altfel, se execută pe toată durata termenului de supraveghere, adică pe o durată de 2

87
ani, în cazul amânării aplicării pedepsei, respectiv pe o durată cuprinsă între 2 și 4 ani,
în cazul suspendării executării pedepsei.
În schimb, în ceea ce privește ipoteza liberării condiționate, potrivit dispozițiilor
art. 101 alin. (5) C.pen., măsurile de supraveghere se execută doar pe durata unei
treimi din întinderea totală a termenului de supraveghere, fără a se putea depăși un
interval de timp de 2 ani. Știind că, potrivit dispozițiilor art. 101 alin. (1) C.pen., durata
minimă a termenului de supraveghere în cazul liberării condiționate este de 2 ani,
rezultă că măsurile de supraveghere vor fi executate pe o durată cuprinsă între 8 luni și
2 ani.

Primirea vizitelor consilierului de probațiune

Cea de-a doua măsură de probațiune pe care Codul penal o pune în sarcina
persoanei supravegheate este primirea vizitelor consilierului de probațiune.
Primirea vizitelor consilierului de probațiune este o măsură de probațiune care se
impune în cazul tuturor celor trei soluții de individualizare alternative la executarea
efectivă a pedepsei privative de libertate (amânarea, suspendarea și liberarea
condiționată), în aceeași configurație juridică.
Măsura de probațiune în discuție face parte din categoria celor negative, obligând
infractorul să aibă o conduită pasivă, în sensul de a permite acțiunea consilierului de
probațiune de a-l vizita.
După funcția pe care o sprijină, primirea vizitelor consilierului de probațiune face
parte dintre măsurile prin intermediul cărora se realizează supravegherea. În legătură
cu această funcție de supraveghere, trebuie spus că prin vizitele consilierului de
probațiune, mai ales prin cele inopinate, se manifestă cel mai accentuat controlul
asupra conduitei infractorului în comunitate și, prin aceasta, se sprijină în cel mai
pregnant mod funcția de supraveghere, menită să prezerve siguranța publică.
În ceea ce privește locul în care se realizează vizita, din redactarea dispozițiilor
substanțial-penale rezultă că acesta nu se limitează la domiciliul sau reședința
persoanei supravegheate. De altfel, legislația execuțională secundară vine să confirme
această afirmație, dispozițiile art. 1454 alin. (1) și (2) din Regulamentul de aplicare a
Legii nr. 252/2013 prevăzând expres că vizitele se realizează atât la locuința persoanei
supravegheate, cât și în alte locuri.
Dacă noțiunea de locuință și-a găsit înțelesul de imobil în care persoana locuiește
în mod statornic cel puțin pentru o anumită perioadă de timp, fără a fi necesară
existența vreunei formalități în acest sens, prin alte locuri credem că trebuie să se
înțeleagă acele locații în care persoana supravegheată poate fi găsită în diferite
ipostaze, precum locul de muncă, locul în care învață, locul în care își petrece timpul
liber.
Așa cum am arătat când am analizat măsura de probațiune în discuție prin prisma
funcției sancționatorii pe care o sprijină, importanța vizitelor consilierului de
probațiune este esențială pentru asigurarea funcției de supraveghere și, prin aceasta,
pentru prezervarea siguranței publice.
Dispozițiile art. 1454 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 252/2013 prevăd și
că, din punctul de vedere la anunțării lor, vizitele pot să fie anunțate, convenite cu
persoana supravegheată, ori neanunțate sau inopinate.
Dacă în cazul întâlnirilor de la sediul serviciului de probațiune comportamentul
perceput al infractorului este unul pregătit, artificial, în cazul vizitelor efectuate de
consilierul de probațiune, mai ales în ipoteza celor inopinate, se poate descoperi
adevăratul comportament al persoanei supravegheate în comunitatea unde trebuie să

88
execute măsurile de probațiune.
În ceea ce privește intervalul de timp pe durata căruia se execută măsura de
probațiune a primirii vizitelor consilierului de probațiune, având în vedere că ea face
parte din categoria măsurilor de supraveghere, regimul temporal al executării este
identic cu cel al tuturor măsurilor de supraveghere pe care l-am expus în secțiunea
anterioară cu ocazia discuțiilor referitoare la măsura prezentării la serviciul de
probațiune.
Așadar, primirea vizitelor consilierului de probațiune se execută pe toată durata
termenului de supraveghere, în cazul amânării aplicării pedepsei și al suspendării
executării pedepsei sub supraveghere, respectiv pe o durată de maxim 2 ani, în cazul
liberării condiționate.

Anunțarea schimbării locuinței și a deplasărilor

Anunțarea schimbării locuinței și a deplasărilor mai lungi de 5 zile este cea de-a
treia măsură de probațiune pusă în sarcina persoanei supravegheate.
Ea constă, în primul rând, în acțiunea infractorului de a anunța, în prealabil,
schimbarea locuinței.
Această anunțare în prealabil a schimbării locuinței este deosebit de importantă
pentru realizarea procesului de supraveghere, deoarece ar trebuie să provoace, spre
exemplu, vizite ale consilierului de probațiune la noua locuință.
Chiar și calitatea care i se cere anunțării, anume aceea de a fi prealabilă, are o
importanță însemnată, deoarece, dacă noua locuință nu se află în raza de competență
teritorială a consilierului manager de caz, face posibilă inițierea demersurilor de
preluare a supravegherii de către un consilier din cadrul serviciului de probațiune
devenit competent teritorial ca urmare a schimbării locuinței, asigurându-se, astfel, o
continuitate benefică în procesul de supraveghere.
Al doilea element de conținut al măsurii de probațiune aici analizate este
anunțarea prealabilă a deplasărilor mai lungi de 5 zile. Ca și în cazul schimbării
locuinței, și deplasările mai lungi de 5 zile trebuie anunțate în prealabil și în scris,
comunicarea trebuind a fi însoțită de documente justificative precum bilete de cazare,
bilete de călătorie.
În legătură cu deplasările persoanei supravegheate, facem precizarea că acestea
nu trebuie să vină în conflict cu alte interdicții, precum cea de a părăsi teritoriul țării,
de a se afla în anumite locuri ori de a participa la anumite manifestări sau adunări
publice ori chiar cu interdicția de a comunica cu sau a se apropia de anumite persoane,
fie că aceste interdicții sunt impuse cu titlu de măsură de probațiune, fie că sunt impuse
cu titlu de pedeapsă complementară sau accesorie. În cazul constatării unui asemenea
conflict, consilierul de probațiune ar trebui să informeze persoana supravegheată și,
eventual, să-i acorde acesteia, în limitele competențelor sale funcționale, permisiunile
la care se referă art. 45 din Legea nr. 253/2013 (când deplasarea depășește 5 zile) ori,
după caz, să o îndrume în a solicita judecătorului delegat permisiunile la care se referă
art. 31 din aceeași lege.
Deși anunțarea prealabilă a schimbării locuinței ori a deplasărilor mai mari de 5
zile nu presupun și un acord din partea consilierului de probațiune, aceste drepturi ale
persoanei supravegheate nu sunt absolute, ele putând fi limitate de celelalte interdicții
pe care infractorul trebuie să le suporte ca măsuri de probațiune ori ca pedepse
alăturate.
Al treilea și ultim element de conținut al măsurii de probațiune aici analizate
rezidă în obligația anunțării întoarcerii din deplasarea care a depășit 5 zile. Cel mai

89
important de subliniat în legătură cu acest element de conținut ar fi acela că el nu se
întâlnește în legislația substanțial-penală decât în cazul amânării aplicării pedepsei,
deși credem ca ar trebui să se regăsească și în cazurile suspendării executării pedepsei
și liberării condiționate.
Chiar dacă sarcina anunțării întoarcerii din deplasările mai lungi de 5 zile este
prevăzută de legislația secundară și pentru cazurile suspendării executării pedepsei și
liberării condiționate, credem că nerespectarea acesteia nu ar putea să provoace o
revocare a suspendării ori liberării condiționate și nici măcar nu ar putea să justifice
aplicarea unui avertisment de către consilierul de probațiune, atâta timp cât legislația
primară substanțial-penală nu prevede respectiva obligație.
Această stare de lucruri suntem de părere că ar trebui înlăturată, în acest sens
fiind utilă modificarea de lege pe care am propus-o tot la începutul prezentei secțiuni
prin introducerea pentru persoana supravegheată a sarcinii de a anunța și întoarcerea
din deplasările mai mari de 5 zile și în cazurile suspendării executării pedepsei și
liberării condiționate.
Mai ținem să menționăm că măsura de probațiune analizată se execută și ea pe
toată durata termenului de supraveghere, în cazul amânării aplicării pedepsei și al
suspendării executării pedepsei sub supraveghere, respectiv pe o durată de maxim 2
ani, în cazul liberării condiționate.

Comunicarea schimbării locului de muncă

Comunicarea schimbării locului de muncă este cea de-a patra măsură de

probațiune pe care trebuie să o respecte persoana supravegheată, care are o
configurație juridică identică în cazul tuturor celor trei soluții sancționatorii prin
intermediul cărora se impun măsurile de probațiune.
Comunicarea schimbării locului de muncă reprezintă o măsură de supraveghere,
nu poate fi individualizată ulterior nici judiciar, dar nici administrativ, reclamă o
conduită activă din partea infractorului și sprijină funcția de supraveghere.
Rațiunea reglementării acestei măsuri de probațiune rezidă în facilitarea
controlului pe care consilierul de probațiune trebuie să-l aibă în ceea ce privește
conduita lucrativă a infractorului, pentru a se asigura că infractorul își câștigă existența
într-un mod licit. Din acest punct de vedere, măsura de probațiune a comunicării
schimbării locului de muncă este complementară cu cea a comunicării de informații și
documente de natură a permite controlul mijloacelor de existență ale infractorului.
Comunicarea schimbării locului de muncă facilitează și supravegherea prin
vizitele pe care consilierul de probațiune le poate realiza chiar la locul de muncă al
infractorului.
Pentru a asigura o evidență și a preconstitui o dovadă, dispozițiile regulamentare
îl obligă pe supravegheat să comunice în scris schimbarea locului de muncă.
De asemenea, aceleași dispoziții îl obligă pe supravegheat să arate care sunt
motivele care l-au determinat să schimbe locul de muncă, care este natura muncii
prestate la noul loc de muncă și chiar să descrie activitatea lucrativă, cu anexarea, într-
un termen de 30 de zile de la angajare, a documentelor justificative.
Măsura de probațiune a anunțării schimbării locului de muncă se execută și ea pe
toată durata termenului de supraveghere, în cazul amânării aplicării pedepsei și al
suspendării executării pedepsei sub supraveghere, respectiv pe o durată de maxim 2
ani, în cazul liberării condiționate.

Comunicarea de informații și documente referitoare la mijloacele de existență

90
 Comunicarea de informații și documente care să permită controlul mijloacelor de
existență postsentențiale ale infractorului reprezintă a cincea măsură de probațiune
pusă în sarcina acestuia și, totodată, este ultima din categoria măsurilor de
supraveghere.
Această măsură este complementară cu măsura comunicării schimbării locului de
muncă, contribuind la formarea percepției consilierului de probațiune despre modul
licit sau ilicit în care persoana supravegheată își asigură existența.
De altfel, complementaritatea la care facem referire este recunoscută chiar de
legiuitorul secundar, care, prin intermediul art. 1456 alin. (2) din Regulamentul de
aplicare a Legii nr. 252/2013, obligă persoana supravegheată să depună documente
justificative despre noul loc de muncă, documente care vor servi și la dovedirea
modului în care infractorul își asigură existența.
Desigur, mijloacele de existență ale infractorului pe perioada supravegherii pot fi
mult mai diverse decât simplul raport de muncă, putând consta în activități precum
închirierea de bunuri mobile sau imobile, administrarea sau managerierea societăților
comerciale sau a altor persoane juridice, în calitatea de asociat în cadrul unor persoane
juridice, în calitatea de donatar, în calitatea de titular al unor drepturi intelectuale, ceea
ce face ca documentele care dovedesc aceste mijloace de existență să fie și ele diverse
(contract de muncă, contracte de închiriere, contracte de administrare, contracte de
management, înscrisuri care dovedesc calitatea de asociat în societăți comerciale,
contracte de donații, înscrisuri care dovedesc drepturi de exploatare a proprietății
intelectuale și altele asemenea).
Pentru a avea un tablou mai larg al modului în care persoana supravegheată își
asigură existența, credem că sunt utile și informații și documente referitoare la
obligațiile de întreținere pe care aceasta le poate avea față de alte persoane (copii,
părinți, foști soți), la datoriile pe care persoana le poate avea față de instituțiile
financiare ori față de alte persoane juridice ori fizice, pe lângă cele care decurg,
eventual, din hotărârea judecătorească prin care au fost impuse măsurile de probațiune.
Doar astfel, cunoscând veniturile, dar și cheltuielile persoanei supravegheate,
precum și văzând nivelul de trai pe care persoana supravegheată îl exhibă (hainele pe
care le îmbracă, bijuteriile și ceasurile pe care le poartă, autoturismele pe care le
conduce, telefoanele pe care le folosește), consilierul de probațiune își poate forma o
imagine completă asupra mijloacele de existență ale persoanei supravegheate și poate
concluziona dacă aceasta își are asigurată existența în mod licit ori, din contră, o poate
suspiciona că își procură mijloacele de trai în mod ilicit.
Mai dorim să precizăm, în legătură cu această măsură de probațiune, că, deși ea
instituie o obligație pozitivă și, deci, o conduită activă din partea persoanei
supravegheate, consilierul de probațiune trebuie să aibă un rol activ și să ceară
infractorului să-i comunice informațiile și documentele pe care le consideră necesare în
conturarea opiniei despre modul licit sau ilicit de trai al acestuia.

Ca toate măsurile de supraveghere analizate anterior, și această din urmă măsură

se execută pe toată durata termenului de supraveghere, în cazul amânării aplicării
pedepsei și al suspendării executării pedepsei sub supraveghere, respectiv pe o durată
de maxim 2 ani, în cazul liberării condiționate.

Urmarea unui curs de pregătire școlară ori de calificare profesională

Obligarea persoanei supravegheate de a urma un curs de pregătire școlară sau de

91
calificare profesională este cea de-a șasea măsură de probațiune pe care legiuitorul o
reglementează, care se poate impune în toate ipotezele, adică atât în situația în care se
pronunță o soluție de amânare a aplicării pedepsei, cât și în cazul în care se pronunță o
soluție de suspendare a executării pedepsei sub supraveghere ori de liberare
condiționată (bineînțeles, dacă restul de pedeapsă rămas de executat este de 2 ani sau
mai mare).
Măsura de probațiune în discuție reprezintă o obligație de probațiune, chiar
prima din această categorie în enumerarea legislativă.
Individualizarea administrativă se realizează de către consilierul manager de caz
în urma evaluării inițiale a persoanei supravegheate, prin luarea în considerare a
nevoilor educaționale și de formare profesională ale acesteia, dar și prin raportare la
oferta de cursuri de pregătire școlară ori de calificare profesională pe care instituțiile
din comunitatea din aria geografică respectivă o pun la dispoziția persoanelor
supravegheate.
În urma acestui demers de individualizare, consilierul manager de caz va hotărî
cursul de urmat și instituția în cadrul cărei va fi urmat cursul, adoptând o decizie în
acest sens, care se va comunica atât persoanei supravegheate, cât și instituției din
comunitate.
În procesul executării acestei măsuri de probațiune sunt implicate și instituțiile
din comunitate, care organizează în concret derularea cursurilor în discuție.
Analizând lista cuprinzând instituțiile din comunitate abilitate să organizeze
executarea măsurilor de probațiune vom descoperi că în majoritatea județelor
principalii furnizori de astfel de cursuri sunt instituțiile de învățământ de stat (pentru
cursuri de pregătire școlară) și autoritatea pentru ocuparea forței de muncă (pentru
cursurile de calificare profesională).
Obligația urmării unui curs școlar sau profesional este o măsură de probațiune
pozitivă, impunând persoanei supravegheate o conduită activă, constând în tot ceea ce
presupune urmarea unor cursuri (deplasarea, participarea, ascultarea, învățarea,
însușirea, practicarea, susținerea de testări și alte asemenea activități).
Toate aceste activități care conturează conduita pe care persoana supravegheată
trebuie să o aibă în vederea executării măsurii de probațiune în discuție nu fac decât să
sublinieze funcția pe care urmarea unui curs școlar sau profesional o sprijină, anume
funcția de resocializare.
La acest punct al prezentului capitol ținem să reamintim că măsura de probațiune
a urmării unui curs școlar sau profesional împrumută caracteristici din arsenalul
sociologiei, căpătând, astfel, o natură mixtă, de sancțiune penală și măsură de protecție
socială în același timp, tocmai prin componenta evidentă de dezvoltare personală a
infractorului pe plan educațional și profesional.
Măsura de probațiune despre care discutăm în prezenta secțiune nu exclude
elementele de extraneitate, fiind perfect posibil ca o persoană supravegheată să urmeze
un curs de pregătire școlară sau de calificare profesională chiar dacă nu-și are reședința
principală pe teritoriul Românei. Desigur, se poate întâlni și ipoteza în care persoana
supravegheată cu domiciliul în țară urmează un astfel de curs în străinătate.
În această din urmă ipoteză s-ar pune problema dacă instituția străină care
livrează respectivul curs trebuie să fie abilitată potrivit dispozițiilor pertinente din
dreptul intern românesc, respectiv ale art. 21 din Legea nr. 253/2013.
Din punctul de vedere al conținutului măsurii de probațiune aici analizate
remarcăm că acesta este unul alternativ, referindu-se fie la un curs de pregătire școlară,
fie la unul de calificare profesională.
Prin pregătire școlară credem că trebuie să înțelegem, în primul rând, procesul

92
de învățământ formal de bază, menit să ofere individului arsenalul minim de cunoștințe
(scris, citit, cultură generală, cunoștințe despre lume și viață, despre conceptele lumii
moderne etc.), care să constituie baza dezvoltării profesionale, familiale, sociale
viitoare a acestuia. Premisa pentru integrarea în activitatea social-utilă este
reprezentată, în primul rând, de învățământul general obligatoriu.
Principalul program de pregătire școlară destinat adulților în țara noastră este „A
doua șansă”, un program guvernamental care se adresează, între alții, adulților cu
vârste variate, care nu au urmat ori nu au finalizat învățământul primar și gimnazial,
oferind posibilitatea continuării și finalizării învățământului obligatoriu în condiții care
să nu necesite întreruperea activităților profesionale sau familiale.
Nu credem, însă, că trebuie redusă aria de cuprindere a sintagmei de pregătire
școlară din conținutul măsurii de probațiune în discuție doar la pregătirea furnizată în
sistemul anilor de școlarizare de către instituțiile clasice de învățământ de stat, astfel de
cursuri putând fi furnizate și de alte instituții din comunitate.
Prin calificare profesională ar trebui să înțelegem acel proces de însușire a
cunoștințelor și abilităților necesare pentru practicarea unei meserii, a unei activități
lucrative, care să permită integrarea individului în corpul persoanelor active pe piața
muncii.
Această formă de învățare reprezintă ceea ce în doctrina pedagogică se
denumește prin conceptul de educație tehnologică, menită să faciliteze tocmai
integrarea socio-profesională a individului.
În încheierea analizei referitoare la măsura de probațiune a urmării unui curs de
pregătire școlară ori de calificare profesională, mai remarcăm și că executarea acesteia
poate presupune pentru persoana supravegheată plata unor taxe, așa cum rezultă din
dispozițiile generale ale art. 13 alin. (1) din Legea nr. 253/2013, dar și din cele speciale
ale art. 1460 alin. (6) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 252/2013.
Așa cum am arătat și mai sus, credem că, pentru a facilita executarea acestei
măsuri de probațiune, cu un potențial ridicat de a favoriza reinserția socială a
infractorilor, ar trebui găsite pârghiile necesare pentru asigurarea, în toate situațiile
comune, a accesului gratuit la cursurile de pregătire școlară și de calificare
profesională a persoanelor supravegheate, rămânând acestora posibilitatea de a-și
suporta în mod voluntar costurile unor cursuri care se referă la o pregătire școlară
elevată (spre exemplu, în instituții școlare private ori din străinătate) ori la o calificare
profesională deosebit de avansată (spre exemplu, cursuri de piloți de aviației, de
navigator maritim și fluvial).

Prestarea muncii neremunerate în folosul comunității

Prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității reprezintă una dintre

cele mai importante măsuri din arsenalul sancțiunilor alternative.
În legislația penală actuală întâlnim munca neremunerată în folosul comunității
atât cu titlu de măsură de probațiune, cât și cu titlu de mod alternativ de executare a
pedepsei amenzii, această dublă calificare pledând pentru natura juridică de sancțiune
penală a măsurilor de probațiune.
Ca și măsură de probațiune, munca neremunerată în folosul comunității poate fi
dispusă în cazul amânării aplicării pedepsei și în cazul suspendării executării pedepsei
sub supraveghere, neputând fi impusă în cazul liberării condiționate. Această alegere a
legiuitorului este una rațională, având în vedere că, în perioada liberării, persoana
condamnată trebuie încurajată să-și găsească un loc muncă remunerată, din care să-și
poată asigura existența după o perioadă în care s-a aflat în afara comunității deschise.

93
 În cazul amânării aplicării pedepsei, munca în folosul comunității este facultativă
(art. 85 alin. (2) C.pen. folosește sintagma permisivă „poate impune”), pe când, în
cazul suspendării executării pedepsei, munca este obligatorie (art. 93 alin. (3) C.pen. se
exprimă în sensul imperativ „condamnatul va presta”).
În ambele cazuri, este necesar acordul prealabil al infractorului pentru prestarea
muncii.
În lipsa unui acord al inculpatului în sensul prestării muncii neremunerate în
folosul comunității, instanța nu ar putea avea nici măcar într-o mică măsură formată
convingerea că infractorul va fi implicat subiectiv în procesul de executare a
sancțiunilor comunitare.
Așadar, în lipsa acordului în discuție, instanța este împiedicată să-și formeze
convingerea că infractorul se poate reeduca și reintegra în societate numai prin
pronunțarea față de el a unor sancțiuni sau măsuri alternative la executarea efectivă a
pedepselor.
Măsura de probațiune în discuție beneficiază de o atenție deosebită din partea
legiuitorului sub aspectul individualizării judiciare inițiale, obligând instanțele, prin
intermediul dispozițiilor art. 404 alin. (2) și (3) C.pr.pen., ca prin chiar hotărârea
judecătorească ce soluționează fondul acuzației penale să indice două entități din
comunitate în cadrul cărora urmează să se presteze munca neremunerată.
O altă formă de manifestare a individualizării judiciare ulterioare este
recunoscută de dispozițiile art. 51 alin. (6) și (7) și art. 57 alin. (2) din Legea nr.
253/2013, care se referă la intervenirea incapacității de muncă a persoanei
supravegheate.
Prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității face parte și din
categoria măsurilor de probațiune care pot și trebuie individualizate de către consilierul
manager de caz.
Astfel, din dispozițiile art. 51 alin. (1) și ale art. 57 alin. (2) din Legea nr.
253/2013 rezultă fără putere de tăgadă că, după ce instanța impune obligația prestării
unei munci neremunerate în folosul comunității și indică două instituții din comunitate
în cadrul cărora munca să fie executată, consilierul de probațiune trebuie să stabilească
în care dintre cele două instituții se va executa efectiv munca, pe baza evaluării inițiale
prin care se urmărește, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 1446 alin. (5) din
Regulamentul de aplicare a Legii nr. 252/2013, cunoașterea experienței de muncă a
infractorului, a deprinderilor lucrative dobândite, a timpului de care acesta dispune
pentru a presta munca în folosul comunității, prin raportare la activitățile remunerate
pe care le desfășoară ori la cursurile de învățământ sau de calificare profesională pe
care le urmează.
O altă manifestare a individualizării administrative a prestării muncii
neremunerate în folosul comunității este recunoscută prin intermediul dispozițiilor art.
52 alin. (3) din Legea nr. 253/2013, care conferă consilierului de probațiune
prerogativa de a prelungi cu până la două ore durata muncii prestate în aceeași zi în
cazul persoanelor supravegheate care desfășoară o activitate remunerată ori care
urmează cursuri de învățământ sau de calificare profesională.
Așa cum am menționat și mai sus, suntem de părere că aria de cuprindere a
individualizării administrative realizate de consilierul manager de caz trebuie extinsă
pe seama individualizării judiciare inițiale, prin conferirea către consilierul de
probațiune a facultății de a alege instituția din comunitate în cadrul căreia să se execute
munca neremunerată dintre toate instituțiile care oferă astfel de servicii, nu doar dintre
două instituții indicate de instanță.
Această extindere ar putea diminua riscul obligării infractorului la prestarea unei

94
munci pe care pregătirea lui profesională o poate face improprie și, astfel, să scadă
motivația, adeziunea persoanei supravegheate la executarea muncii. De altfel, în
doctrină se vorbește de o rezistență a persoanelor supravegheate în ipoteze în care
acestea sunt obligate la prestarea unor munci nepotrivite.

Din punctul de vedere al instituțiilor care asigură controlul și coordonarea

executării, prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității este controlată și
coordonată de serviciile de probațiune. Organizarea în concret a executării muncii se
realizează, însă, de instituțiile din comunitate cărora le-a fost externalizat acest
serviciu.
În materia organizării executării muncii neremunerate în folosul comunității au
fost adoptate standardele de lucru pentru instituțiile din comunitate, cuprinse în Anexa
nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 818/2018.
Aceste standarde reprezintă un pas important pe calea unificării activităților
desfășurate de instituțiile din comunitate care organizează executarea muncii
neremunerate, aducând o precizie normativă dezirabilă în materia executării
sancțiunilor penale, impunând reguli clare de desfășurare și de evidență a activităților
și căi de comunicare între actorii procesului de executare, la care ne vom referi și mai
jos.

Din punctul de vedere al conduitei impuse infractorului care trebuie să o execute,

munca în folosul comunității este o măsură de probațiune pozitivă, presupunând o
conduită activă din partea persoanei supravegheate, dedusă și din verbul a presta din
conținutul sintagmei care denumește măsura.
În mod concret, pentru a putea fi asigurate condițiile în care munca neremunerată
în folosul comunității să poată fi efectiv executată, lista cuprinzând, între altele,
instituțiile din comunitate în cadrul cărora poate fi prestată muncă neremunerată în
folosul comunității trebuie să conțină și tipurile de activități care pot face obiectul
acesteia.

După criteriul funcției asociate sancțiunilor penale pe care o sprijină, prestarea

muncii neremunerate în folosul comunității face parte din categoria măsurilor de
probațiune care sprijină funcția restaurativă.
Cu alte cuvinte, prin obligarea infractorului de a presta muncă neremunerată în
folosul comunității se urmărește, în principal, ca acesta să repare, chiar dacă printr-un
echivalent îndepărtat, prejudiciul adus comunității în general prin săvârșirea
infracțiunii.
Nu trebuie să confundăm comunitatea lezată prin săvârșirea infracțiunii cu
persoana fizică ori juridică, care a suferit un prejudiciu civil prin săvârșirea infracțiunii,
a cărei despăgubire se realizează prin obligarea infractorului la plata daunelor civile.
În legătură cu obligarea infractorului de a despăgubi victima infracțiunii care a
suferit un prejudiciu civil, am mai arătat că, deși sprijină aceeași funcție restaurativă,
ea rămâne o sancțiune civilă.
Având în vedere că munca, în general, are incontestabile valențe formative,
reiterăm afirmația că această măsură de probațiune sprijină, în subsidiar, și funcția de
resocializare.

Obligația de a presta muncă în folosul comunității nu exclude posibilitatea ca

infractorul să locuiască în afara teritoriului țării, fiind perfect posibil ca acesta să
presteze munca neremunerată pe teritoriul țării în perioada concediului ori a vacanței.

95
 În ceea privește aspectele temporale referitoare la executarea muncii
neremunerate în folosul comunității, mai întâi trebuie să subliniem că legea substanțial-
penală impune niște limite minime și maxime, stabilite pe unitatea de timp a zilei, în
interiorul cărora se poate situa numărul concret de zile de muncă.
Aceste limite diferă în funcție de soluția sancționatorie, fiind de 30 de zile, limita
minimă, și 60 de zile, limita maximă, în cazul amânării aplicării pedepsei și de 60 de
zile, limita minimă, și 120 de zile, limita maximă, în cazul suspendării executării
pedepsei sub supraveghere.

Chiar dacă legea stabilește că unitatea de timp a muncii în folosul comunității

este ziua, legiuitorul, prin actul normativ primar care reglementează executarea
măsurilor de probațiune, a ținut să transforme în ore unitatea principală de măsură
temporală a muncii neremunerate.
Opțiunea legiuitorului execuțional penal, exprimată prin dispozițiile art. 52 alin.
(2) din Legea nr. 253/2013, de a reduce ziua de muncă neremunerată la numai 2 ore are
o aparență de aruncare în derizoriu a conceptului de sancțiune penală.
Opțiunea legiuitorului este însă de înțeles dacă avem în vedere că munca
neremunerată în folosul comunității se execută de către infractorii ce se află în
comunitatea deschisă, în timpul cât aceștia pot presta și muncă remunerată ori pot urma
forme de învățământ sau desfășura alte activități licite în societate.
În dorința de a flexibiliza regimul temporal al executării muncii în folosul
comunității, legiuitorul a admis posibilitatea ca durata muncii prestate într-o zi să fie de
până la 8 ore dacă respectiva zi este una nelucrătoare sau dacă persoana nu desfășoară
o activitate remunerată sau nu urmează cursuri de învățământ ori de calificare
profesională.
De asemenea, deși a stabilit, prin intermediul dispozițiilor art. 52 alin. (5) din
Legea nr. 253/2013, regula că munca neremunerată nu se execută în timpul nopții ori
în zilele de duminică și în zilele declarate de lege ca sărbători legale, legiuitorul a
admis și excepția, în condițiile în care se solicită expres de către persoana
supravegheată iar acest lucru este posibil.
Legiuitorul execuțional penal s-a preocupat și de asigurarea deplinei securități și
sănătăți la locul de muncă, stabilind acest lucru, cu titlu de reglementare primară, prin
intermediul dispozițiilor art. 52 alin. (7) din Legea nr. 253/2013, prin care a prohibit
expres și posibilitatea ca executarea muncii neremunerate să se poată face în locuri
vătămătoare, periculoase sau care prezintă grad de risc pentru sănătatea sau integritatea
persoanelor.

Frecventarea unuia sau mai multor programe de reintegrare socială

Obligarea infractorului la frecventarea unuia sau mai multor programe de

reintegrare socială organizate de către serviciul de probațiune ori de către alte instituții
din comunitate reprezintă o măsură de probațiune care se poate impune în sarcina
persoanei supravegheate în cazul tuturor celor trei modalități sancționatorii (amânarea
aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și liberarea
condiționată cu termen de doi ani sau mai mare).
Măsura de probațiune în discuție reprezintă o obligație de probațiune, în privința
căreia instanțele dispun de o mai mare libertate de apreciere.
Frecventarea unui sau unor programe de reintegrare socială poate fi
individualizată judiciar în faza de executare, putând fi, spre exemplu, înlăturată, și

96
trebuind să fie individualizată administrativ de către consilierul manager de caz, astfel
cum rezultă din prevederile art. 53 alin. (1) din Legea nr. 253/2013 și din cele ale art.
art. 1462 alin. (1)-(4) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 252/2013.
Potrivit acestor prevederi normative consilierul manager de caz decide, în urma
evaluării inițiale, programul sau programele de reintegrare pe care le va urma
infractorul și instituția sau instituțiile din comunitate în cadrul cărora se vor organiza
respectivele programe.

Din punctul de vedere al instituțiilor care asigură controlul și coordonarea

executării, frecventarea unui program de reintegrare socială sau a mai multora este o
măsură a cărei executare este controlată și coordonată de serviciile de probațiune, ceea
ce nu înseamnă că majoritatea entităților care organizează în concret executarea nu ar fi
instituții din comunitate altele decât serviciile de probațiune.
Deși s-au făcut pași în această direcție, paleta de instituții din comunitate care
furnizează programe de reintegrare socială pentru infractorii supuși probațiunii este
încă destul de restrânsă, în cadrul unui număr relativ mare de județe încă neexistând
indicate în lista cuprinzând instituțiile din comunitate abilitate să participe la
executarea măsurilor de probațiune entități care să furnizeze programe de reintegrare
socială.
Având în vedere, pe de o parte, oferta restrânsă a cursurilor de reintegrare socială
furnizate de instituțiile din comunitate, iar pe de altă parte, că în corpul consilierilor de
probațiune se regăsesc specialiști din domenii variate, între care și cele educaționale,
sociale, psihoterapeutice, care ar putea susține programe de reintegrare socială, în
temeiul dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 252/2013 și ale art. 12 alin. (4) din
Regulamentul de aplicare a Legii nr. 252/2013 sunt indicate, în aceeași listă la care ne-
am referit mai sus, o serie de servicii de probațiune care pot furniza în regie proprie
cursuri de reintegrare socială, prin intermediul birourilor pentru programe de
reintegrare.

Din punctul de vedere al conduitei impuse persoanei supravegheate, frecventarea

unui program de reintegrare socială este o măsură de probațiune pozitivă, impunând
persoanei supravegheate o conduită activă, constând în prezentarea la locul desfășurării
programului, în participarea la întâlnirile prilejuite de desfășurarea programului, în
ascultarea informațiilor transmise, în interacțiunea cu ceilalți participanți, în însușirea
cunoștințelor transmise.

Supunerea la control, tratament sau îngrijire medicală

Obligarea infractorului de a se supune controlului, tratamentului sau îngrijirii

medicale reprezintă o măsură de probațiune care poate fi impusă doar în cazul amânării
aplicării pedepsei și al suspendării executării pedepsei sub supraveghere, ea neputând
fi impusă în cazul liberării condiționate, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 101
C.pen.
În cazul celor două soluții sancționatorii care admit impunerea controlului,
tratamentului sau îngrijirii medicale, configurarea normativă a măsurii de probațiune în
discuție este identică, dispozițiile art. 85 alin. (2) lit. d) și ale art. 93 alin. (2) lit. c)
C.pen. prevăzând că infractorul poate fi obligat „să se supună măsurilor de control,
tratament sau îngrijire medicală”, conținutul măsurii fiind, așadar, unul alternativ și,
oarecum, gradual, pe o scară în care controlul medical reprezintă nivelul minim de
intervenție, iar tratamentul medical reprezintă nivelul maxim.

97
 Din punctul de vedere al individualizării ulterioare, măsura de probațiune în
discuție poate fi individualizată de instanță, un exemplu în acest sens fiind o hotărâre
prin care instanța de executare a înlăturat executarea măsurii ca nefiind necesară.
Analizând dispozițiile art. 54 alin. (1) din Legea nr. 253/2013, rezultă că măsura
de probațiune în discuție poate fi individualizată și administrativ de către consilierul
manager de caz, prin stabilirea instituției în cadrul căreia se va organiza executarea
controlului, tratamentului sau îngrijirii medicale, însă numai în situația în care instanța
care a judecat pe fond acuzația penală nu a indicat ea însăși respectiva instituție.
Așadar, în ipoteza în care instanța care a impus măsura controlului, tratamentului
sau îngrijirii medicale nu a indicat și instituția în cadrul căreia să se realizeze acestea,
consilierul de probațiune manager de caz, după evaluarea inițială, va stabili instituția
care va organiza controlul, tratamentul sau îngrijirea medicală, emițând o decizie în
acest sens, pe care o comunică persoanei supravegheate și instituției stabilite.
Chiar dacă măsura de probațiune a supunerii la control, tratament sau îngrijire
medicală se execută, în concret, în cadrul altor instituții, de regulă cu profil medical,
consilierul de probațiune păstrează prerogativa de control și coordonare a executării
măsurii.

Din punctul de vedere al conduitei impuse infractorului, supunerea la control,

tratament sau îngrijire medicală presupune o conduită activă din partea acestuia, prin
prezentarea la locul unde se realizează activitățile de control, tratament sau îngrijire
medicală, prin suportarea manoperelor pe care acestea le presupun și prin respectarea
prescripțiilor care însoțesc aceste activități.

Supunerea la control, tratament sau îngrijire medicală sprijină, în principal,

funcția de resocializare a măsurilor de probațiune, prin pregătirea persoanei
supravegheate în vederea integrării în societate, dar, în același timp, putem afirma că
sprijină și funcția de supraveghere, urmărind și să înlăture riscul ca persoana
supravegheată să săvârșească noi infracțiuni din cauza stării de sănătate.

În legătură cu aspectele temporale referitoare la executarea măsurii de probațiune

a supunerii la control, tratament sau îngrijire medicală dorim să atragem atenția asupra
lipsei cvasitotale a dispozițiilor normative care să limiteze în timp, în interiorul
termenului de supraveghere, în vreun fel, durata pe care se întinde executarea măsurii.
Am identificat, totuși, dispoziția din Standardul nr. 17 lit. a) cuprinsă în Anexa
nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 818/2018, potrivit căreia instituția din comunitate
responsabilă cu realizarea controlului, tratamentului sau îngrijirii medicale trebuie să
asigure executarea de îndată a obligației, dar și dispoziția conținută de art. 1463 alin.
(4) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 252/2013, potrivit căreia, prin decizia de
desemnare a instituției din comunitate în cadrul căreia se realizează controlul,
tratamentul sau îngrijirea, consilierul de probațiune trebuie să stabilească și perioada
desfășurării.

Interdicția de comunicare ori de apropiere de unele persoane

Interdicția de comunicare cu unele persoane ori de apropiere de acestea este o

măsură de probațiune care poate fi impusă doar în cazul amânării aplicării pedepsei și
al liberării condiționate, neputând fi impusă în cazul suspendării executării pedepsei
sub supraveghere, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 93 C.pen.

98
 În cazul suspendării instanța poate să impună, totuși, interdicția în discuție, însă
ca și pedeapsă complementară, prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. n) C.pen., executabilă
tot din momentul rămânerii definitive, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 68 alin.
(1) lit. b) C.pen. Neprevederea interdicției în discuție printre măsurile de probațiune
care pot fi asociate suspendării executării pedepsei subliniază grija legiuitorului de a
evita suprapunerea unor interdicții cu titlu diferit.

În legătură cu individualizarea judiciară ulterioară a măsurii de probațiune în

discuție trebuie să arătăm că aceasta poate fi individualizată ulterior, astfel cum rezultă
din dispozițiile art. 87 și art. 103 C.pen., la sesizarea persoanelor arătate la art. 48 și la
art. 61 din Legea nr. 253/2013.
Individualizarea judiciară ulterioară poate consta fie în sporirea condițiilor de
executare (spre exemplu prin extinderea interdicției de comunicare și la membrii de
familie ai victimei, ori prin amplificarea interdicției în sensul de a cuprinde și
comunicarea, și apropierea), fie prin diminuarea acestor condiții (este înlăturată
interdicția de apropiere, rămânând activă doar cea de comunicare în condițiile în care,
spre exemplu, persoana supravegheată a dobândit o proprietate aflată în vecinătatea
persoanei față de care avea interdicție de apropiere), fie chiar prin înlăturarea cu totul a
interdicțiilor.
Chiar dacă există posibilitatea unei ample individualizări judiciare ulterioare,
credem că este de o mare importanță, pentru asigurarea eficienței măsurii, și atenția
deosebită pe care instanța trebuie să o acorde cu ocazia individualizării inițiale
judiciare, trebuind a fi evitate, spre exemplu, situații de impunere a unor interdicții de
comunicare și apropiere între rude sau soți care locuiesc împreună, între soți care
trebuie să împartă custodia unui minor ori între persoane care au același loc de muncă.
Individualizarea judiciară inițială concretă la care se referă dispozițiile art. 85
alin. (4) și ale art. 101 alin. (4) C.pen. constă în indicarea expresă a numelor și
calităților (victimă, membru de familie al victimei, coparticipant la săvârșirea
infracțiunii, altă persoană, care ar putea fi un martor, spre exemplu) persoanelor față de
care operează interdicțiile, a datelor lor de identificare, a interdicțiilor impuse (de
comunicare, de apropiere, ori și de comunicare, și de apropiere), pentru a face posibilă
supravegherea respectării de către infractor a interdicțiilor.
Deși executarea măsurii de probațiune constând în interdicția de comunicare sau
de apropiere de anumite persoane nu intră în competența de supraveghere directă a
consilierului de probațiune, măsura în discuție face parte, totuși, dintre acelea care pot
fi individualizate administrativ de către consilierul de probațiune prin acordarea de
permisiuni.
Această modalitate de individualizare administrativă este prevăzută la art. 45 din
Legea nr. 253/2013 și conferă posibilitatea consilierului de probațiune de a acorda
persoanei supravegheate, la cererea motivată a acesteia, permisiuni din executarea
interdicției de comunicare sau de apropiere de anumite persoane.
Cazul care, în principal, poate justifica acordarea permisiunilor în discuție se
regăsește reglementat de dispozițiile art. 45 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 253/2013 și
constă în participarea la evenimente precum căsătoria, botezul sau funeraliile unui
membru de familie în accepțiunea pe care art. 177 C.pen. o conferă acestei noțiuni
(ascendenți, descendenții, frați, surori, copiii acestora, persoane devenite prin adopție
astfel de rude, soțul, precum și persoanele care au stabilit relații asemănătoare celor
dintre soți ori dintre părinți și copii, în cazul de conviețuire). În concret, infractorului
căruia i s-a impus, spre exemplu, interdicția de a comunica cu fosta soție ori de a se
apropia de aceasta, i se poate permite să participe la nunta fiului sau fiicei sale și a

99
persoanei față de care operează interdicția de comunicare și apropiere. Permisiunea nu
trebuie, însă, acordată automat, consilierul de probațiune trebuind să observe și să
analizeze toate aspectele cauzei precum infracțiunea săvârșită, relația dintre infractor și
ruda sau persoana la evenimentul căreia dorește să participe, nivelul de adicție al
persoanei supravegheate față de substanțe precum alcoolul sau drogurile și altele
asemenea.
Desigur, nu sunt absolut excluse nici celelalte cazuri, cuprinse în dispozițiile art.
45 alin. (1) lit. b)-d) din Legea nr. 253/2013 (participarea la un concurs pentru
ocuparea unui loc de muncă; susținerea unui examen; urmarea unui tratament sau a
unei intervenții medicale), dintre cele care pot justifica permisiuni din executarea
interdicției de comunicare sau apropiere de anumite persoane, însă aceste cazuri sunt
apte a întemeia, mai ales, permisiuni din executarea altor măsuri de probațiune la care
ne vom referi mai jos.
Permisiunea din executarea măsurii de probațiune a interdicției de comunicare
sau apropiere de anumite persoane poate fi acordată pe o durată limitată la maximum 5
zile, doar în situația excepțională în care ar fi acordată pentru caz de tratament sau
intervenție medicală putând depăși durata de 5 zile, permisiunea fiind dispusă în acesta
caz pe durata necesară tratamentului sau intervenției medicale.
În supravegherea modului în care este executată măsura de probațiune în discuție
sunt implicate chiar persoanele fizice, în privința cărora a fost impusă interdicția de
comunicare sau de apropiere. Acestor persoane li se efectuează comunicarea de punere
în executare a măsurii de probațiune tocmai pentru a putea să supravegheze și ele
însele modul în care infractorul respectă măsura, în caz contrar putându-se adresa fie
consilierului de probațiune, pe temeiul dispozițiilor art. 55 alin. (3), în cazul amânării
aplicării pedepsei, ori ale art. 62 alin. (3) din Legea nr. 253/2013, în cazul liberării
condiționate, fie judecătorului delegat cu executarea, pe temeiul dispozițiilor art. 56
alin. (2) din aceeași lege, în cazul amânării aplicării pedepsei, fie chiar instanței care a
dispus liberarea condiționată, pe temeiul art. 62 alin. (4) din aceeași lege.

Din punctul de vedere al conduitei impuse persoanei supravegheate, măsura de

probațiune a interdicției de comunicare sau de apropiere de anumite persoane este una
dintre cele negative, presupunând abținere din partea infractorului de la activități de
comunicare cu victima prin orice canale ori de la deplasări care ar presupune
apropierea de persoanele față de care subzistă interdicția.

Interdicția de comunicare ori de apropiere de anumite persoane sprijină funcția

de supraveghere a măsurilor de probațiune, având un rol deosebit de important în
prezervarea siguranței publice, unul dintre scopurile primordiale ale măsurilor de
probațiune.
Măsura de probațiune a interdicției de comunicare sau de apropiere de anumite
persoane se execută pe toată durata termenului de supraveghere, atât în cazul amânării
aplicării pedepsei, cât și în cazul liberării condiționate, astfel cum rezultă din
dispozițiile art. 101 alin. (5) C.pen., iar începutul executării coincide cu cel al punerii
în executare a hotărârii judecătorești, nefiind nevoie de vreo altă formalitate. Cu toate
acestea, suntem de părere că informarea pe care consilierul de probațiune o face la
debutul supravegherii ar trebui să se refere și la consecințele nerespectării măsurii de
probațiune a interdicției de comunicare ori de apropiere de unele persoane.

Interdicția de a se afla în anumite locuri ori la anumite manifestări publice

100
 Ca și măsura de probațiune anterioară, și interdicția de a se afla în anumite locuri
ori la anumite manifestări publice poate fi impusă în sarcina infractorului doar în cazul
amânării aplicării pedepsei și al liberării condiționate, neputând fi impusă în cazul
suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Totuși, în cazul suspendării pedepsei
interdicția poate fi impusă ca și pedeapsă complementară, astfel cum rezultă din
dispozițiile art. 66 alin. (1) lit. m) C.pen., urmând a fi executată de la momentul
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
Având în vedere similitudinea de regim dintre măsura de probațiune a interdicției
de a se afla în anumite locuri ori la anumite manifestări publice și măsura de
probațiune a interdicției de comunicare ori de apropiere de anumite persoane, nu o să
mai reluăm cele arătate la secțiunea anterioară referitoare la grija legiuitorului pentru a
nu suprapune interdicția analizată cu dublu titlu și la propunerea de modificare a
dispozițiilor art. 101 alin. (3) C.pen., care își mențin validitatea și în cazul măsurii de
probațiune analizate în prezentul subcapitol.

Măsura de probațiune a interdicției de a se afla în anumite locuri ori la anumite

manifestări publice face parte din categoria obligațiilor de probațiune, instanța putând
alege dacă o impune sau nu.

Ea face parte dintre acele măsuri de probațiune care pot fi individualizate ulterior
de către instanță, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 87 și art. 103 C.pen., la
sesizarea persoanelor arătate la art. 48 și la art. 61 din Legea nr. 252/2013, dar reclamă
și o individualizare inițială concretă, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 85 alin. (4)
și din art. 101 alin. (4) C.pen., ceea ce înseamnă că instanța trebuie să indice, în chiar
hotărârea de soluționare pe fond a acuzației penale, care sunt locurile și care sunt
manifestările publice la care infractorul are interdicție de a se afla.
În cazul în care instanța omite să individualizeze în concret măsura de probațiune
în discuție și sunt necesare lămurii în acest sens, credem că mijlocul procesual pentru
remedierea acestei deficiențe este cel al contestației la executare întemeiate pe
dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza I C.pr.pen.

De asemenea, și din executarea măsurii de probațiune a interdicției de a se afla în

anumite locuri ori la anumite manifestări publice consilierul de probațiune, ca urmare a
prerogativei sale de individualizare administrativă, poate acorda persoanei
supravegheate, la cererea motivată a acesteia, permisiuni în cazurile prevăzute la art.
45 alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 253/2013 și pentru perioada defiptă la alin. (2) al
aceluiași articol, anume maximum 5 zile, în prezența cazurilor de evenimente
familiare, participare la un concurs ori susținerea unui examen, respectiv pe perioada
necesară, în prezența cazului de tratament sau intervenție medicală. Durata permisiunii
se include în termenul de supraveghere.
Și în cazul măsurii de probațiune în discuție subzistă obligația consilierului de
probațiune de a încunoștința despre permisiunile acordate instituțiile cărora le incumbă
supravegherea directă, precum și pe judecătorul delegat cu executarea.
Competența de control nemijlocit al executării măsurii de probațiune a
interdicției de a se afla în anumite locuri ori la anumite manifestări publice aparține,
astfel cum rezultă din dispozițiile art. 55 alin. (1) și ale art. 58 alin. (2), cu trimitere la
dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 253/2013, inspectoratului județean de
poliție în raza teritorială a căruia se găsește domiciliul, precum și, dacă este cazul,
locuința infractorului (ori Direcției generale de poliție a municipiului București, am
arătat noi că ar trebui să se completeze textul art. 29 alin. (1) lit. m) din Legea nr.

101
253/2013, pentru a se acoperii și ipoteza în care domiciliul ori locuința infractorului se
află pe teritoriul capitalei), precum și structurii centrale a Poliției Române, anume
Inspectoratului General al Poliției Române, dar numai în ipoteza în care locurile pentru
care subzistă interdicția se află situate în afara circumscripției teritoriale a
inspectoratelor județene de poliție (ori a Direcției generale de poliție a municipiului
București) de la domiciliul și reședința infractorului.
Dar, potrivit art. 5 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 253/2013, organele
de poliție mai sus indicate își vor asocia, în activitatea de supraveghere directă a
executării de către infractor a interdicției de a se afla în anumite locuri ori la anumite
manifestări publice, și structurile Jandarmeriei Române, cărora organele de poliție sunt
obligate să le transmită o copie a dispozitivului hotărârii judecătorești.
Din punctul de vedere al conduitei impuse persoanei supravegheate, măsura de
probațiune a interdicției de a se afla în anumite locuri ori la anumite manifestări
publice este o măsură negativă, care presupune o conduită pasivă din partea
infractorului, de abținere de a se deplasa în locurile pentru care subzistă interdicția.
Interdicția în discuție sprijină, de asemenea, funcția de supraveghere a măsurilor
de probațiune, având un rol deosebit de important în prezervarea siguranței publice,
împiedicând infractorul să se afle în locurile cu potențial criminogen pentru el.

Interdicția de a conduce anumite vehicule

Și interdicția de a conduce anumite vehicule poate fi impusă în sarcina

infractorului doar în cazul amânării aplicării pedepsei și al liberării condiționate,
neputând fi impusă în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, când se
poate regăsi în conținutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor
drepturi, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 66 alin. (1) lit. i) C.pen.

Măsura de probațiune a interdicției de a conduce anumite vehicule nu poate face

obiectul individualizării administrative, consilierul de probațiune nedeținând
competențe în acest sens, însă poate face obiectul individualizării judiciare ulterioare,
astfel cum rezultă din dispozițiile art. 87 și art. 103 C.pen., care nu exclud măsura din
categoria celor care pot fi astfel individualizate. Pentru a sprijini această din urmă
afirmație putem furniza și un exemplu de practică judiciară, în care instanța a reținut că
poate fi înlăturată interdicția de conducere a autovehiculelor având în vedere că s-a
scurs o perioadă însemnată din termenul de încercare (trei sferturi din durata de 2 ani),
în care infractorul s-a conformat tuturor sarcinilor, obligațiilor și interdicțiilor de
probațiune, și că redarea către infractor a dreptului de a conduce autovehicule este
necesară pentru ca acesta să-și câștige existența.
Competența de control nemijlocit al executării măsurii de probațiune a
interdicției de a conduce anumite vehicule aparține, astfel cum rezultă din dispozițiile
art. 55 alin. (1) și ale art. 58 alin. (2), cu trimitere la dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. i)
din Legea nr. 253/2013, inspectoratului județean de poliție în raza teritorială a căruia
își are domiciliul infractorul, precum și celui în raza teritorială a căruia acesta își are
locuința, dacă este cazul.

Din punctul de vedere al conduitei impuse persoanei supravegheate, măsura de

probațiune a interdicției de a conduce anumite vehicule este o măsură negativă, care
presupune o conduită de abținere din partea infractorului de a conduce vehiculele din
categoria indicată de instanță.

102
 Interdicția în discuție sprijină funcția de supraveghere a măsurilor de probațiune,
având un rol deosebit de important în prezervarea siguranței publice, împiedicând
infractorul să conducă vehicule în condiții pe care instanța le-a apreciat ca fiind
periculoase.

Măsura de probațiune a interdicției de a conduce anumite vehicule se execută pe

toată durata termenului de supraveghere, atât în cazul amânării aplicării pedepsei, cât și
în cazul liberării condiționate.
În încheierea acestei secțiuni ținem să punem în discuție ipoteza încălcării de
către persoana supravegheată a măsurii de probațiune a interdicției de a conduce
anumite vehicule în condițiile în care interdicția se referă la autovehiculele pentru a
căror conducere pe drumurile publice este necesar permisul de conducere.

Interdicția de deținere, folosire și port de arme

Interdicția de a deține, folosi sau purta arme poate fi impusă în sarcina

infractorului, cu titlu de măsură de probațiune, doar în cazul amânării aplicării
pedepsei și al liberării condiționate. Aceeași interdicție poate fi impusă în cazul
suspendării executării pedepsei sub supraveghere, însă numai cu titlu de pedeapsă
complementară, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 66 alin. (1) lit. h) C.pen.
Putem observa că, spre deosebire de alte măsuri de probațiune, în cazul cărora
legiuitorul a folosit, în mod nepotrivit, am spus noi, conjuncții disjunctive pentru a lega
din punct de vedere sintactic elementele de conținut, în cazul măsurii de probațiune
analizate în acest subcapitol legiuitorul a fost mai inspirat și a utilizat conjuncția
copulativă „și” pentru a indica fără echivoc faptul că celui căruia i se impune
interdicția în discuție nu-i este permis nici să dețină, nici să folosească și nici să poarte
vreo categorie de armă.
Pentru a creiona mai bine conținutul acestei măsuri de probațiune credem că
trebuie să arătăm ce se înțelege prin deținere, prin folosire și prin port de arme, dar și
prin însăși noțiunea de armă, iar pentru a face aceste precizări am apelat la dispozițiile
legale pertinente, dar și la doctrina în materia armelor, a infracțiunii de nerespectare a
regimului armelor și munițiilor ori în materia altor infracțiuni, care analizează noțiunile
pe care dorim să le explicăm.
Astfel, pentru a defini noțiunea de armă trebuie să apelăm mai întâi la dispozițiile
explicative ale art. 179 C.pen., potrivit cărora prin arme se înțeleg, în primul rând,
acele instrumente, dispozitive sau piese declarate astfel de dispozițiile legale, iar în al
doilea rând, orice alte obiecte care prin natura lor pot fi folosite ca arme, cu condiția să
fi fost efectiv folosite pentru atac. Aceste două categorii de arme au fost denumite în
doctrina Codului penal anterior, dar și în cea referitoare la actualul Cod penal, cu
sintagmele de arme propriu-zise, respectiv arme asimilate.
În prima categorie intră armele astfel cum sunt definite acestea la art. 2 pct. I.2.
din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, acele obiecte ori
dispozitive a căror funcționare presupune aruncarea de proiectile, de substanțe
explozive, aprinse sau luminoase, de amestecuri incendiare ori împrăștierea de gaze
nocive, de gaze iritante sau de neutralizare și care sunt prevăzute în anexa la respectiva
lege. De asemenea, credem că în categoria armelor propriu-zise trebuie să intre și așa
numitele arme albe, obiecte confecționate special pentru atac prin tăiere, înțepare,
împungere, lovire augmentată, precum săbii, macete, baionete, sulițe, pumnale, boxuri,
la care se referă și dispozițiile art. 372 C.pen., care incriminează fapta de port sau
folosire fără drept a obiectelor periculoase.

103
 În cea de-a doua categorie, de arme asimilate, intră orice alt obiect apt să fie
utilizat pentru atac (o bucată de lemn, o rangă de metal, un ciocan, o șurubelniță, un
cuțit de bucătărie și alte asemenea obiecte). În legătură cu această categorie de arme
asimilate, având în vedere condiția întrebuințării lor pentru atac, prevăzută de art. 179
alin. (2) C.pen., suntem de părere că simpla deținere ori simplul port nu pot justifica
aprecierea încălcării măsurii de probațiune în discuție, fiind necesar ca aceste obiecte
să fie folosite pe post de arme de atac de către persoana supravegheată.
Deținerea armelor înseamnă, în primul rând, posesia acestora, indiferent că
individul le posedă pentru sine ori i-au fost încredințate spre a fi păstrate pentru altul și
indiferent de modul de intrare în posesie.
Folosirea armelor semnifică acea activitate de utilizare a armelor în scopul pentru
care ele au fost confecționate. Spre exemplu, folosirea unei arme de vânătoare
înseamnă utilizarea pentru împușcarea vânatului.
Prin portul armei se înțelege acțiunea de a purta cu sine o armă, de a o avea
asupra sa. Simplul port al unei arme, chiar dacă aceasta nu este vizibilă, conferă celui
care o poartă încredere și o îndrăzneală mai mare în a comite infracțiuni, știind că
poate oricând să folosească respectiva armă pentru a duce la bun sfârșit o eventuală
infracțiune ori pentru a-și asigura scăparea.

Dacă deținerea, folosirea ori portul armei constituie, în același timp, încălcarea
măsurii de probațiune și o infracțiune de sine stătătoare, revocarea amânării aplicării
pedepsei ori a liberării condiționate nu poate interveni până la soluționarea definitivă a
noului dosar penal pe temeiul dispozițiilor art. 88 alin. (1), respectiv art. 104 alin. (1)
C.pen., adică pentru neexecutarea măsurilor de probațiune, ci va interveni la
soluționarea definitivă a noului dosar, însă pe temeiul art. 88 alin. (3), respectiv art.
104 alin. (2) C.pen., adică pentru comiterea unei noi infracțiuni.
Măsura de probațiune a interdicției de a deține, folosi și purta arme poate fi
individualizată ulterior pe cale judiciară (spre exemplu, în cazul în care persoana
supravegheată a săvârșit o infracțiune la regimul vânătorii și i s-a aplicat măsura
interdicției de a deține, folosi sau purta arme, dacă aceasta, pe perioada termenului de
supraveghere, se angajează ca agent de pază, funcție în virtutea căreia trebuie să poarte
armă, instanța poate să dispună, pe temeiul art. 87 alin. (2), respectiv pe temeiul art.
103 alin. (2) C.pen., încetarea executării măsurii în discuție).
Interdicția aici analizată nu poate face obiectul individualizării administrative,
consilierul de probațiune nedeținând competențe în acest sens.
Competența de control nemijlocit al executării măsurii de probațiune a
interdicției de a deține, folosi și purta arme aparține, astfel cum rezultă din dispozițiile
art. 55 alin. (1) și ale art. 58 alin. (2), cu trimitere la dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. h)
din Legea nr. 253/2013, inspectoratului județean de poliție în raza teritorială a căruia
își are domiciliul infractorul, precum și celui în raza teritorială a căruia acesta își are
locuința, dacă este cazul.
Măsura de probațiune a interdicției de a deține, folosi și purta arme impune
persoanei supravegheate o conduită pasivă, de abținere de la a deține, folosi sau purta
arme.
Interdicția în discuție sprijină funcția de supraveghere a măsurilor de probațiune,
având un rol evident în prezervarea siguranței publice, împiedicând infractorul să aibă
acces la orice categorie de arme și, astfel, să săvârșească noi fapte penale prin
intermediul armelor.
Sub aspect temporal, măsura de probațiune în discuție se execută pe toată durata
termenului de supraveghere, atât în cazul amânării aplicării pedepsei, cât și în cazul

104
liberării condiționate.

Interdicția de a părăsi țara

Interdicția de a părăsii țara este o măsură de probațiune care poate fi impusă în

cazul tuturor celor trei modalități sancționatorii, atât în cazul amânării aplicării
pedepsei, cât și în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere și al liberării
condiționate, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 85 alin. (2) lit. i), ale art. 93 alin.
(2) lit. d), respectiv ale art. 101 alin. (2) lit. c) C.pen.
Interdicția în discuție este reglementată de legiuitor și cu titlu de pedeapsă
alăturată, prin dispozițiile art. 66 alin. (1) lit. j) C.pen., ceea ce face să fie utile cele
arătate de noi mai sus în legătură cu necesitatea modificării art. 101 alin. (3) C.pen., în
sensul referirii la pedeapsa accesorie.
Având în vedere că în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere
poate fi impusă măsura de probațiune a interdicției de a părăsi țara, dar, în același timp,
poate fi impusă și pedeapsa complementară cu același conținut, se remarcă, cu privire
la această soluție sancționatorie, lipsa unor dispoziții care să evite suprapunerea
aceleiași interdicții cu un dublu titlu, ceea ce ne determină să facem o propunere de
lege ferenda în acest sens.
Din punctul de vedere al conținutului pe care măsura de probațiune în discuție îl
are în cele trei declinări ale sale se observă că, pe de o parte, în cazul amânării și al
suspendării el este identic, legiuitorul exprimându-se în sensul că persoana
supravegheată nu are voie „să părăsească teritoriul României fără acordul instanței”, în
timp ce, pe de altă parte, în cazul liberării condiționate, legiuitorul nu mai prevede
acordul instanței ca o posibilitate de transgresare a interdicției.
Din dispozițiile art. 87 alin. (2), ale art. 95 alin. (2) și ale art. 103 alin. (2) C.pen.
rezultă că executarea măsurii de probațiune a interdicției de a nu părăsi țara poate fi
înlăturată dacă instanța apreciază că aceasta nu mai este necesară. În general, la baza
deciziilor instanțelor de încetare a executării măsurii au stat rațiuni legate de facilitarea
menținerii ori a găsirii unui loc de muncă.
Cea mai specifică modalitate de individualizare judiciară ulterioară a interdicției
de a nu părăsi țara este reprezentată de posibilitatea încuviințării instanței pentru
părăsirea țării pe o perioadă de până la 30 de zile într-un an, modalitate de
individualizare reglementată de dispozițiile art. 46 din Legea nr. 253/2013 și care are
ca rațiune oferirea unei posibilități legale pentru infractorul supravegheat în comunitate
de a se putea deplasa în străinătate pentru diverse motive (pentru a-și vizita rudele,
pentru a urma un tratament sau a efectua o intervenție chirurgicală, pentru a-și
achiziționa diverse bunuri ori chiar pentru a-și căuta un loc de muncă).
Controlul nemijlocit al executării măsurii de probațiune a interdicției de a părăsi
țara este realizat, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 55 alin. (1) și ale art. 58 alin.
(2), cu trimitere la dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 253/2013, de către
Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, de către Direcția Generală de Pașapoarte
și, în ipoteza în care persoana supravegheată este cetățean străin, de către Inspectoratul
General pentru Imigrări.

Din punctul de vedere al duratei, măsura de probațiune în discuție se execută pe

toată întinderea termenului de supraveghere, atât în cazul amânării aplicării pedepsei,
cât și în cazul suspendării executării pedepsei ori al liberării condiționate.

105
 Interdicția de a ocupa sau exercita o funcție, profesie, meserie ori de a desfășura
o anumită activitate

Interdicția de a ocupa sau exercita o funcție, profesie, meserie ori de a desfășura

o anumită activitate poate fi impusă persoanei supravegheate doar în cazul amânării
aplicării pedepsei.
În cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere poate fi impusă doar
ca pedeapsă alăturată, fiind reglementată ca atare de dispozițiile art. 66 alin. (1) lit. g)
C.pen. Cu același titlu se poate să se regăsească și în cazul liberării condiționate.
Alegerea legiuitorului este una logică, în linia de gândire a evitării suprapunerii
aceleiași sancțiuni cu titluri diferite.
Potrivit art. 85 alin. (1) lit. j) C.pen., conținutul măsurii de probațiune în discuție
este următorul: „să nu ocupe sau să nu exercite funcția, profesia, meseria ori activitatea
de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii”.
Credem că, descompunând măsura de probațiune în discuție în unități logice,
interdicția de ocupare sau exercitare se referă la funcția deținută de infractor,
interdicția de exercitare se referă, în același timp, și la profesia ori meseria deținută, iar
interdicția de desfășurare privește activitatea de care s-a folosit infractorul pentru
comiterea infracțiunii.
Deși măsura de probațiune în discuție nu este enumerată printre cele de la
alineatul (4) al art. 85 C.pen., pe care instanța este obligată să le individualizeze în
concret, credem că și în cazul interdicției ocupării ori exercitării unei funcții, profesii,
meserii ori a desfășurării unei activități instanța trebuie să indice în concret care este
funcția a cărei ocupare ori exercitare este interzisă, care este profesia ori meseria a
cărei exercitare este interzisă, respectiv care este activitatea a cărei desfășurare este
interzisă.
Din punctul de vedere al organului care asigură controlul și supravegherea
nemijlocită a executării măsurii de probațiune în discuție, acesta nu este asigurată de
consilierul de probațiune, ci, potrivit art. 55 alin. (1) cu raportare la art. 29 alin. (1) lit.
b) și g) din Legea nr. 253/2013, de către persoana juridică în cadrul căreia persoana
exercită funcția, profesia, meseria sau activitatea, precum și, dacă este cazul, de către
persoana juridică responsabilă cu organizarea și coordonarea exercitării respectivelor
profesii sau activității, ori de către autoritatea care a învestit persoana supravegheată cu
exercitarea unui serviciu de interes public.
Dacă în conținutul concret al măsurii se regăsește și interdicția ocupării sau
exercitării unei funcții publice care implică exercițiul autorității statale, legiuitorul a
ținut să indice expres care este autoritatea însărcinată să se asigure de respectarea
condițiilor de executare a măsurii de probațiune, anume Agenția Națională a
Funcționarilor Publici, care, potrivit dispozițiilor art. 401 alin. (1) lit. d) din Codul
administrativ, are, între altele, atribuția de a ține evidența și de a realiza managementul
funcției publice și al funcționarilor publici.
Din cauza varietății funcțiilor, profesiilor, meseriilor și activităților a căror
exercitare și desfășurare pot fi interzise, nu putem realiza, cum nici legiuitorul nu a
făcut-o, o enumerare exhaustivă a acestor entități, rămânând în sarcina instanței
indicarea exactă a entităților în discuție. Ne mulțumim a arăta, cu titlu de exemplu,
câteva entități care dețin competențe de supraveghere nemijlocită a executării măsurii
de probațiune în discuție, precum: Colegiul Medicilor din România și Ministerul
Sănătății, în cazul interzicerii exercitării profesiei de medic; Consiliul Superior al
Magistraturii, în cazul interzicerii exercitării funcției de magistrat; Uniunea Națională a
Barourilor din România, în cazul interzicerii exercitării profesiei de avocat.

106
 Conform art. 55 alin. (2) din Legea nr. 253/2013, consilierul de probațiune deține
competențe mijlocite în legătură cu executarea măsurii de probațiune aici analizate,
având căderea ca, după ce este sesizat de organele care controlează și supraveghează
nemijlocit executarea, despre încălcarea interdicției, să sesizeze instanța pentru
revocarea beneficiului amânării aplicării pedepsei.
Potrivit criteriul conduitei impuse infractorului, măsura de probațiune discutată
presupune o conduită pasivă, de abținere de la ocuparea sau exercitarea funcției,
profesiei, meseriei ori de la desfășurarea activității.
Interdicția ocupării sau exercitării unei funcții, profesii, meserii ori a desfășurării
unei activități sprijină funcția de supraveghere a măsurilor de probațiune, având un rol
deosebit de important în asigurarea siguranței publice, prin împiedicarea infractorului
de a ocupa sau exercita acele funcții, profesii, meserii ori de a desfășura anumite
activități care au făcut posibilă săvârșirea infracțiunii ori care l-au pus în postura de a
săvârși infracțiunea în condiții mai lesnicioase.
Având în vedere că în arsenalul sancționator al măsurilor de probațiune se
regăsește o interdicție care se referă tot la o activitate specifică, aceea de a conduce
anumite categorii de vehicule, și care sprijină aceeași funcție a prezervării siguranței
publice, măsură analizată de noi într-o secțiunea anterioară, credem că trebuie să ne
preocupăm în a descoperi care este relația dintre cele două măsuri de probațiune.
În opinia noastră, ținând cont tocmai de obiectul, în parte, comun al interdicției,
de suprapunerea funcției de prezervare a siguranței publice și de premisele identice,
așa cum vom arăta mai jos, relația dintre măsura de probațiune a interzicerii conducerii
anumitor vehicule și cea a interzicerii ocupării sau exercitării unei anume funcții,
profesii, meserii ori a desfășurării unei anume activități este ca de la parte la întreg. Cu
alte cuvinte, interzicerea conducerii unor vehicule nu reprezintă altceva decât
interzicerea desfășurării unei activități determinate.
În fine, ultima măsură de probațiune analizată de noi trebuie să fie executată pe
toată durata termenului de supraveghere a amânării aplicării pedepsei.

De reținut
Măsurile de probațiune în sens restrâns reprezintă o serie de obligații, interdicții,
sarcini pe care persoana sancționată le execută în locul pedepsei închisorii ori al
amenzii, în cazul soluțiilor de amânare a aplicării pedepsei, suspendare a executării
pedepsei sub supraveghere și liberare condiționată.
Principalul organ cu atribuții în materia supravegherii executării acestor măsuri
este consilierul de probațiune, care este ajutat de instituțiile din comunitate și este
coordonat de către judecătorul delegat cu executarea.

107
Unitatea de învățare 6 – Executarea amenzii penale

Creșterea importanței categoriei sancțiunilor pecuniare este ilustrată și în

dreptul penal românesc, odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod penal, la data de 1
februarie 2014, producându-se o reformă consistentă în materia aplicării pedepsei
amenzii, prin instituirea unui mecanism cu totul nou de individualizare, atât legală, cât
și judiciară, dar și administrativă a acestei pedepse și prin extinderea ariei de
infracțiuni pedepsite cu amendă, dar și prin recunoașterea amenzii ca unică pedeapsă
principală aplicabilă persoane juridice care comit infracțiuni.
Pedeapsa amenzii, a început să fie tot mai larg folosită de instanțele de judecată
pentru a sancționa infracțiunile pentru care legiuitorul a prevăzut această pedeapsă, dar
chiar și pentru infracțiuni care nu sunt sancționate cu amenda, dar prin săvârșirea căror
s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial, în condițiile art. 62 C.pen.

Punerea în executare a amenzii penale

Dispozițiile pertinente din Codul de procedură penală și din Lg. 253/2013 nu

impun judecătorului delegat cu executarea din cadrul instanței de executare vreo
comunicare cu valoare de punere în executare a pedepsei amenzii penale, atât în cazul
în care a fost aplicată unei persoane fizice, cât și în cazul în are a fost aplicată unei
persoane juridice.
Judecătorului delegat îi revin doar obligații în ipoteza neexecutării amenzii
penale în termenul legal: sesizarea instanței de executare în caz de neexecutare de către
condamnatul persoană fizică (art. 23 din Lg. 253/2013) și sesizarea organelor fiscale cu
atribuții de executare silită în caz de neexecutare de către condamnatul persoană
juridică (art. 26 din Lg. 253/2013).
Cu toate acestea, în practică, la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare,
se efectuează o comunicare persoanei condamnate prin care i se aduce la cunoștință, în
principal, cuantumul amenzii și termenul de plată.
Această informare are valoarea unei lucrări de executare, dar nu produce
curgerea unui nou termen în care persoana condamnată are obligația să execute
amenda.
Acest termen, care se regăsește defitp la art. 497 alin. (1) și art. 559 alin. (1)
C.pr.pen. și la art. 22 alin. (1) din Legea nr. 253/2013, pentru persoanele fizice
condamnate, respectiv în art. 25 alin. (1) din aceeași lege, în cazul persoanelor juridice
condamnate, este de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Așa
cum vom vedea în cele ce urmează, acest termen poate fi prorogat în ipoteza în care se
dispune eșalonarea plății amenzii.

Executarea propriu-zisă a amenzii penale și consecințele neexecutării

Executarea pedepsei amenzii se realizează prin plata sumei de bani în contul

statului, la administrațiile financiare ale acestuia.
Spre deosebire de vechiul Cod de procedură penală, în actualul cod se face o
deosebire clară între efectele pe care neexecutarea amenzii penale le are după cum

108
condamnatul este o persoană fizică sau una juridică.
Astfel, după cum vom detalia mai jos, în caz de neexecutare voluntară în natură,
adică prin plată, din partea persoanei fizice, nu se poate pune în executare în mod silit
amenda în natură, legea prevăzând doar posibilitatea executării ei prin muncă ori
înlocuirea cu pedeapsa închisorii, pe când, în cazul persoanei juridice, în caz de
neexecutare voluntară, se va dispune executarea silită în natură. Facem aici rezerva că,
în ipoteza în care amenda penală a fost aplicată persoanei fizice într-un alt stat membru
al Uniunii Europene și care presupune aplicarea mecanismelor de cooperare judiciară
internațională pentru executarea sancțiunii în România, se impune o analiză mai
aprofundată, pe care o vom realiza la finalul acestei secțiuni.

Eșalonarea amenzii penale

Conștient fiind că, uneori, plata integrală uno ictu a amenzii poate constitui o
sarcină grea pentru persoana condamnată, legiuitorul a prevăzut, atât în cazul persoanei
fizice, cât și în cazul persoanei juridice, posibilitatea eșalonării plății în rate lunare pe o
perioadă de până la 2 ani.
Această formă de individualizare administrativă a pedepsei amenzii este dată în
sarcina judecătorului delegat cu executarea din cadrul instanței de executare, care,
potrivit art. 22 alin. (2) și (3) și art. 25 alin. (2) și (3) din Legea nr. 253/2013, poate să
dispună eșalonarea, la cererea persoanei condamnate, însoțită de documente
justificative ale imposibilitatea de plată integrală uno ictu.
Chiar dacă eșalonarea intră în atribuțiile administrativ-jurisdicționale ale
judecătorului delegat, ea rămâne o formă de individualizare administrativă a pedepsei,
deoarece are loc în faza de executare și este realizată de către un organ care exercită o
activitate mai degrabă administrativă, componenta jurisdicțională fiind restrânsă doar
la puterea de a soluționa cererea, fără a incorpora calitățile unui proces cu adevărat
judiciar.

Executarea silită în natură a amenzii penale aplicate persoanei juridice

În cazul neexecutării integrale a amenzii penale în termenul de 3 luni pus de
legiuitor la dispoziția condamnatului ori al neexecutării parțiale prin neplata unei rate
în termenul de eșalonare acordat de judecătorul delegat, acesta din urmă va întocmi
formele de punere în executare silită în natură (adică în bani).
Punerea silită în executare în natură este prevăzută de legiuitor doar în cazul
persoanelor juridice condamnate la pedeapsa amenzii și constă, astfel cum rezultă din
art. 497 alin. (3) C.pr.pen., în comunicarea de către instanța de executare a unui extras
de pe acea parte din dispozitiv care privește aplicarea sau eșalonarea amenzii organelor
competente, în vederea executării acesteia potrivit procedurii de executare silită a
creanțelor fiscale. Această lucrare de punere în executare mai este cunoscută și sub
denumirea de „dare în debit”.
Cu referire la această din urmă procedură, care cade în atribuția organelor fiscale,
menționăm doar că, potrivit art. 38 din Codul de procedură fiscală, competența de
administrare a creanțelor fiscale, amenda judiciară fiind o astfel de creanță, aparține
organului fiscal de la domiciliul fiscal al persoanei condamnate, care este același cu
sediul social.
În cazul în care persoana juridică condamnată în România își are domiciliul fiscal
într-un alt stat membru al Uniunii Europene, punerea în executare se va realiza de către
organele competente din statul respectiv, sesizat de judecătorul delegat pe temeiul
Deciziei-cadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind aplicarea
principiului recunoașterii reciproce a sancțiunilor pecuniare.

109
 În cazul în care domiciliul fiscal al persoanei juridice condamnate se află pe
teritoriul unui alt stat, care nu este membru al Uniunii Europene, darea în debit de va
realiza prin comunicarea către Administrația fiscală pentru contribuabili nerezidenți,
care, potrivit art. 2 alin. (6) din Ordinul Președintelui Agenției Naționale de
Administrare Fiscală nr. 3775/2015 pentru aprobarea unor competențe speciale ale
organului fiscal central, este organ fiscal competent pentru administrarea obligațiilor
fiscale reprezentând amenzi care se fac venit la bugetul de stat, precum și a
cheltuielilor judiciare, stabilite în sarcina persoanelor fizice și juridice nerezidente.

Executarea amenzii prin muncă în folosul comunității

În ipoteza persoanei fizice condamnate la pedeapsa amenzii, dacă aceasta nu
execută integral amenda penală în termenul de 3 luni pus de legiuitor la dispoziția
condamnatului ori nu execută parțial amenda prin neplata unei rate în termenul de
eșalonare acordat de judecătorul delegat, acesta din urmă va sesiza instanța de
executare pentru a se dispune fie executarea amenzii prin muncă neremunerată în
folosul comunității, fie înlocuirea amenzii cu închisoarea.
Pentru a se dispune executarea pedepsei amenzii prin muncă neremunerată în
folosul comunității este necesar ca neexecutarea, totală sau parțială, să fie neimputabilă
condamnatului, adică acesta să nu aibă, în mod obiectiv, resursele necesare pentru a
plăti amenda.
Pentru dispunerea executării amenzii prin muncă neremunerată în folosul
comunității este necesară îndeplinirea, pe lângă imposibilitatea neimputabilă de
executare, a încă două condiții: acordul condamnatului și capacitatea de muncă a
acestuia.
Dacă lipsește condiția referitoare la acordul condamnatului, instanța de
executare va dispune înlocuirea amenzii cu închisoarea, astfel cum rezultă din
dispozițiile art. 64 alin. (1) C.pen., coroborate cu cele ale art. 23 alin. (1) lit. b) din
Legea nr. 253/2013.
Dacă lipsește capacitatea de muncă a condamnatului, iar acesta este de bună-
credință, adică nu are posibilități de plată, suntem în prezența unui fine de neexecutare
a pedepsei amenzii penale, caz în care stingerea acesteia se va realiza prin prescripție.
În cazul executării prin muncă a amenzii își dovedește utilitatea modul de
stabilire a pedepsei amenzii prin sistemul zilelor-amendă, deoarece unei zile-amendă îi
corespunde o zi de muncă.
Punerea în executare și executarea propriu-zisă se realizează ca și în cazul
măsurii de probațiune a obligării de a presta o muncă neremunerată în folosul
comunității, ceea ce ne determină să nu mai reluăm aici cele arătate în secțiunea
dedicată executării acestor sancțiuni.

Dacă amenda înlocuită cu munca neremunerată în folosul comunității a însoțit

pedeapsa închisorii, obligația de muncă se execută după executarea pedepsei închisorii,
astfel cum arată expres art. 64 alin. (2) C.pen.
O dispoziție importantă în economia executării amenzii prin muncă
neremunerată în folosul comunității se regăsește în art. 64 alin. (4) C.pen., potrivit
căruia executarea muncii în folosul comunității încetează prin plata amenzii
corespunzătoare zilelor-amendă rămase neexecutate. Cu alte cuvinte, oricând pe
parcursul prestării muncii, condamnatul are posibilitatea de a plătii restul rămas
neexecutat și, astfel, să nu mai presteze munca în continuare, în această ipoteză
amenda fiind executată în parte prin muncă, adică printr-o modalitate alternativă, iar în
altă parte prin plată, adică în natură.

110
 O singură observație mai dorim să facem în legătură cu calitatea de a fi
neremunerată a muncii în folosul comunității. În condițiile în care aceasta este
destinată, între altele, a fi o modalitate alternativă de executare a pedepsei amenzii, o
sancțiune eminamente pecuniară, a caracteriza munca ce ține loc de amendă ca fiind
neremunerată nu este tocmai cea mai potrivită alegere a legiuitorului.

Înlocuirea amenzii cu închisoarea

Înlocuire amenzii cu închisoare se dispune în două ipoteze:
- fie când condamnatul nu execută amenda, nu plătește, deși are posibilitățile
materiale o facă;
- fie când condamnatul nu execută amenda deoarece nu are posibilități
materiale, dar nu-și exprimă nici acordul de a executa amenda prin muncă
neremunerată în folosul comunității.
Ambele ipoteze presupun rea-credință din partea condamnatului, în prima ipoteză
acesta având posibilități de plată, dar alegând să nu plătească, iar în a doua, având
posibilitatea de a executa prin muncă amenda, dar alegând să nu muncească.
Și înlocuirea cu închisoare a amenzii este pronunțată de instanța de executare, la
sesizarea judecătorului delegat cu executare în temeiul art. 23 din Legea de executare a
pedepselor neprivative de libertate.
De asemenea, remarcăm și aici utilitatea modului de stabilire a pedepsei amenzii
prin sistemul zilelor amendă, care face deosebit de facilă înlocuirea, o zi-amendă
echivalând cu o zi de închisoare.
Spre deosebire de executare amenzii prin muncă, în cazul înlocuirii amenzii cu
închisoarea plata ulterioară a restului de amendă nu mai duce la stingerea executării.
Executarea pedepsei închisorii care înlocuiește amenda se face potrivit
dispozițiilor pertinente referitoare la pedepsele privative de liberate, pe care le-am
analizat într-o secțiune anterioară și la care facem trimitere.
Dorim să mai facem o remarcă și în legătură cu dispozițiile art. Doar cu privire la
dispozițiile art. 63 alin. (2) C.pen., potrivit cărora, dacă amenda neexecutată a însoțit
pedeapsa închisorii, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuiește cu un număr
corespunzător de zile cu închisoare, care se adaugă la pedeapsa închisorii, pedeapsa
astfel rezultată fiind considerată o singură pedeapsă. Această dispoziție este deosebit
de importantă în materia executării pedepsei închisorii, putând avea un impact
însemnat asupra încadrării în regimul de executare, cu tot ce decurge de aici, dar și
asupra unor instituții precum liberarea condiționată, ale cărei fracții de pedeapsă
obligatorie a fi executată depind și de durata pedepsei.
De asemenea, remarcăm că această dispoziție, care adiționează matematic zilele
de închisoare obținute ca urmare a înlocuirii pedepsei amenzii la pedeapsa închisorii,
reprezintă, în cazul în care amenda, respectiv închisoarea au fost aplicate pentru
infracțiuni concurente, o excepție de la regimul sancționator al concursului de
infracțiuni.

De reținut
Amenda penală este singura pedeapsă pecuniară din legislația noastră penală.
Amenda penală aplicată persoanei fizice nu poate fi executată în natură pe cale
silită.
În caz de neexecutare în natură, pedeapsa amenzii penale aplicate persoanei
fizice poate fi executată prin muncă ori poate fi înlocuită cu închisoarea.
Atât în cazul persoanei fizice, cât și în cazul persoanei juridice, amenda poate fi
executată și eșalonat, plin plata unor rate lunare întinse pe durata a maximum 2 ani.

111
Unitatea de învățare 7 – Executarea pedepselor accesorii și complementare

Interzicerea exercitării unor drepturi de către persoana care a suferit o

condamnare la una dintre pedepsele principale vine ca o sporire a caracterului aflictiv
al pedepselor principale, menită, pe de o parte, să suplimenteze măsurile destinate
reeducării, iar pe de altă parte, să asigure, pentru o perioadă, excluderea din viața
civică normală a celui condamnat.
Aceste categorii de pedepse se mai numesc și pedepse alăturate, sau secundare,
deoarece ele se aplică pe lângă o pedeapsă principală.
Între pedeapsa accesorie și cea complementară există asemănări incontestabile,
ambele fiind sancțiuni adiționale pedepselor principale și constând, în general, în
interdicția exercitării unor drepturi (legiuitorul penal român a ales ca, în actualul Cod
penal, interdicțiile care alcătuiesc conținutul pedepsei accesorii să fie identice cu o
parte dintre cele care alcătuiesc conținutul pedepsei complementare).
Definitorii pentru fiecare dintre cele două categorii de pedepse sunt, însă,
deosebirile dintre ele, care sunt importante pentru o corectă punere în executare a lor,
ceea ce ne determină să le indică, pe scurt, în cele ce urmează:
- din punct de vedere al persoanelor cărora li se aplică,
o pedeapsa accesorie se aplică doar persoanei fizice, pe când
o pedepsele complementare se aplică atât persoanelor fizice, cât și
persoanelor juridice;
- din punct de vedere al conținutului,
o pedeapsa accesorie este de un singur fel, anume pedeapsa accesorie a
interzicerii unor drepturi, pe când
o pedeapsa complementară este de mai multe feluri:
1. interzicerea exercitării unor drepturi (aplicabilă persoanelor
fizice);
2. degradarea militară (aplicabilă persoanelor fizice);
3. publicarea hotărârii definitive de condamnare (aplicabilă
persoanelor fizice);
4. pedepsele complementare aplicabile persoanelor juridice;
 dizolvarea persoanei juridice;
 suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile
persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
 închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice
pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
 interzicerea de a participa la procedurile de achiziții
publice pe o durată de la unu la 3 ani;
 plasarea sub supraveghere judiciară;
 afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare;
- din punct de vedere al regimului de alăturare:
o pedepsele accesorii vor fi aplicate numai pe lângă pedepse principale
privative de libertate și în condițiile aplicării concomitente a pedepselor
complementare, pe când
o pedepsele complementare pot fi aplicate și pe lângă pedeapsa amenzii,
precum și a închisorii, dar nu și în cazul detențiunii pe viață.
- din punct de vedere al duratei:

112
 o durata pedepsei accesorii este legată de durata pedepsei privative de
libertate, fără a se suprapune perfect, în toate cazurile, cu aceasta, în
sensul că poate fi nu doar egală, ci și mai scurtă (când o parte din durata
pedepsei principale se consideră că a fost executată ca reținere, arest
preventiv sau arest la domiciliu, prin mecanismul scăderii acestor
perioade din durata pedepsei) sau mai lungă (când pedeapsa principală a
fost întreruptă ori o parte din aceasta nu se mai execută ca urmare a
liberării condiționate), pe când
o durata pedepsei complementare diferă după conținutul acesteia și în
funcție de persoanele căror le este aplicată, astfel:
1. interzicerea exercitării unor drepturi în cazul persoanei fizice (a
drepturilor care sunt interzise și ca pedeapsă accesorie) are
durata cuprinsă între 1 și 5 ani;
2. în cazul degradării militare și ale dizolvării persoanei juridice,
efectele sunt perpetue;
3. în cazul publicării hotărârii de condamnare a persoanei fizice,
aceasta se realizează o singură dată;
4. în cazul afișării sau publicării hotărârii de condamnare a
persoanei juridice, afișarea se realizează pe o durată cuprinsă
între o lină și 3 luni, iar publicarea se realizează de maxim 10
ori, când se face prin intermediul presei scrise ori audiovizuale,
respectiv pe o perioadă de până la 3 luni, când se face prin
intermediul altor mijloace audiovizuale;
5. în cazul celorlalte pedepse complementare aplicabile persoanei
juridice, durata acestora diferă de la o pedeapsă la alta:
suspendarea activității sau a unora dintre activități – de la 3 luni
la 3 ani; închiderea unor puncte de lucru – de la 3 luni la 3 ani;
interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice – de
la unu la 3 ani; plasarea sub supraveghere judiciară – de la unu
la 3 ani;
- din punct de vedere al momentelor la care pedepsele alăturate devin executorii:
o pedeapsa accesorie devine executorie, ca regulă, astfel cum rezultă din
art. 54 și 65 alin. (3) C.pen., la data rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare la pedeapsa închisorii (cu executare efectivă) ori a
detențiunii pe viață; pedeapsa accesorie aplicată în ipoteza condamnării
la închisoare cu suspendarea executării sub supraveghere devine
executorie la momentul revocării sau anulării suspendării;
o pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi aplicată
persoanei fizice devine executorie, potrivit art. 68 alin. (1) C.pen.:
1. fie la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare în
cazul pedepsei amenzii și al pedepsei închisorii cu suspendarea
executării sub supraveghere;
2. fie la sfârșitului executării pedepsei închisorii, al grațierii totale
ori a restului de pedeapsă, al împlinirii termenului de prescripție
a executării pedepsei ori al expirării termenului de supraveghere
al liberării condiționate.
o celelalte pedepse complementare aplicabile persoanei fizice, precum și
cele aplicabile persoanei juridice devin executorii la momentul
rămânerii definitive a hotărârilor prin care au fost aplicate.

113
Executarea pedepsei accesorii

În legătură cu punerea în executare a pedepsei accesorii găsim dispoziții legale

pertinente destul de sumare în Codul de procedură penală, mai detaliate fiind cele
pertinente din Legea nr. 253/2013.
Potrivit art. 27 alin. (1) și (2) din Legea nr. 253/2013, punerea în executare a
pedepsei accesorii ce însoțește pedeapsa închisorii sau a detențiunii pe viață se face
prin trimiterea de către judecătorul delegat cu executarea a unei copii de pe
dispozitivul hotărârii, în funcție de conținutului pedepsei accesorii, persoanelor și
instituțiilor prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. a), b) și d)-n) din aceeași lege (în cazul
pedepsei închisorii) ori la lit. a)-f) din același articol (în cazul pedepsei detențiunii pe
viață). Având în vedere că trimiterea se face la art. 29, care poartă de numirea
marginală „Punerea în executare a pedepsei complementare a interzicerii exercitării
unor drepturi”, vom detalia instituțiile în discuție la secțiunea dedicată acestei pedepse
alăturate.
Mai ținem să precizăm și că art. 555 alin. (1) C.pr.pen. impune ca pedeapsa
accesorie aplicată să fie inserată și în conținutul mandatului de executare, o alegere
logică dacă avem în vedere că pe durata executării pedepsei închisorii sau a detențiunii
pe viață se execută și pedeapsa accesorie, administrația locului de deținere fiind, astfel,
informată de conținutul pedepsei accesorii.

Executarea pedepselor complementare aplicate persoanei fizice

Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi

Potrivit art. 562 C.pr.pen., pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor

drepturi se pune în executare prin trimiterea de către judecătorul delegat al instanței de
executare a unei copii de pe dispozitivul hotărârii, în funcție de drepturile a căror
exercitare a fost interzisă, persoanei juridice de drept public sau de drept privat
autorizate să supravegheze exercitarea dreptului respectiv.
Dacă în cauză au fost parcurse ambele grade de jurisdicție ordinară, iar pedepsele
complementare au fost modificate în apel, vor fi trimise atât copii ale dispozitivului
sentinței, cât și ale dispozitivului deciziei.
Având în vedere că dispozitivele pot conține o multitudine de dispoziții,
referitoare la mai mulți inculpați, este necesar ca transmiterea copiilor acestora să se
facă împreună cu adrese însoțitoare.
Deși nu este prevăzut expres, recomandarea este ca adresele să fie emise pentru
fiecare condamnat în parte și în funcție de conținutul pedepsei complementare ce se
pune în executare.
Având în vedere natura diferită a drepturilor a căror interzicere reprezintă
pedeapsa complementară (drepturi părintești, drepturi electorale, drepturi referitoare la
efectuarea unor activități), la art. 29 din Legea nr. 253/2013 sunt indicate exact
instituțiile, dar și persoanele interesate cărora urmează a li se face comunicarea copiei
după dispozitivul hotărârii.
Potrivit art. 29 alin. (2) din Lg. 253/2013, comunicarea copiei de pe dispozitiv se
va face când pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi devine executabilă,
potrivit art. 68 C.pen. și va menționa data de la care începe și data la care ar trebui să
înceteze executarea pedepsei complementare.

114
 Conform art. 68 alin. (1) și (2) C.pen., executarea pedepsei interzicerii exercitării
unor drepturi începe:
a) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa
amenzii;
b) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a
dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;
c) după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a
restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei
sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate; pe timpul
termenului de supraveghere a liberării condiționate se execută încă pedeapsa accesorie.
Despre liberarea condiționată instanța de executare va fi informată de către
administrația penitenciarului, care, potrivit art. 53 alin. (1) din Lg. 254/2013, are
obligația de a comunica instanței de executare punerea în libertate.
Singura interdicție din componența pedepsei complementare care se execută la
data liberării în cazul în care s-a dispus liberarea condiționată este interzicerea
dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României.
Când prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a aplicat pedeapsa
complementară a interzicerii dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României,
potrivit art. 563 alin. (1) C.pr.pen., se face mențiune în mandatul de executare a
pedepsei închisorii ca, la data liberării, condamnatul să fie predat organului de poliție,
care va proceda la îndepărtarea sa de pe teritoriul României. În această ipoteză
judecătorului delegat nu-i mai revine vreo altă sarcină de punere în executare a acestei
interdicții la momentul la care ea devine executabilă.
Potrivit art. 67 alin. 3 C.pen., interzicerea dreptului străinului de a se afla pe
teritoriul României nu se aplică în cazul în care s-a dispus suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere.
Dacă pedeapsa complementară nu însoțește pedeapsa închisorii, comunicarea se
face organului de poliție imediat ce hotărârea a rămas definitivă, potrivit art. 563 alin.
(2) C.pr.pen.

Permisiuni în executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor

drepturi

În baza art. 31 din Lg. 253/2013, judecătorul delegat cu executarea poate acorda
persoanei condamnate, la cererea motivată a acesteia, permisiuni în executarea
pedepsei complementare prevăzute la art. 66 alin. 1 lit. l)-o) C.pen., în următoarele
cazuri:
- participarea persoanei supravegheate la căsătoria, botezul sau înhumarea unui
membru de familie, dintre cei prevăzuți la art. 177 C.pen. (ascendenții și
descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite
prin adopție, potrivit legii, astfel de rude; soțul; persoanele care au stabilit
relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii);
- participarea la un concurs, în vederea ocupării unui loc de muncă;
- susținerea unui examen;
- urmarea unui tratament sau a unei intervenții medicale.
Cererea persoanei condamnate se soluționează în camera de consiliu, după
ascultarea acesteia, a reprezentantului instituțiilor prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. l) - o)
din Lg. 253/2013, respectiv a consilierului de probațiune, atunci când s-a dispus
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Judecătorul delegat cu executarea se pronunță prin încheiere definitivă.

115
 Trebuie precizat că, potrivit art. 31 alin. (3) teza I din Legea nr. 253/2013,
încheierea judecătorului delegat prin care acesta acordă permisiuni în executarea
pedepsei complementare trebuie comunicată autorităților competente să verifice
respectarea interdicțiilor în discuție.
Permisiunea poate fi acordată pe o perioadă de maximum 5 zile, cu excepția
situației medicale, când, în mod excepțional, permisiunea poate fi acordată pentru
durata de timp necesară pentru urmarea tratamentului sau a intervenției medicale.
Durata permisiunii se include în durata pedepsei complementare.
Aceleași permisiuni pot fi acordate și în cazul pedepsei accesorii.

Relația dintre executarea pedepsei accesorii a interzicerii unor drepturi și

executarea pedepsei complementare a interzicerii acelorași drepturi

Atunci când se aplică persoanei fizice pedepse accesorii și complementare pe

lângă pedeapsa închisorii cu executare efectivă, în activitatea practică de punere în
executare a pedepselor alăturate instanțele întâmpină dificultăți în legătură cu
momentul la care se întocmesc lucrările de executare.
Din cele de mai sus se poate desprinde concluzia că cele două pedepse, deși au
același conținut (cu excepția interzicerii dreptului străinului de a se afla pe teritoriul
României, care nu poate fi aplicată în cuprinsul pedepsei accesorii pe lângă pedeapsa
închisorii), nu se execută în același timp (executarea lor nu se suprapune), ceea ce
necesită lucrări de punere în executare diferite.
Astfel, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii cu executare în regim de
detenție, la data rămânerii definitive a hotărârii se va pune în executare doar
pedeapsa accesorie, pedeapsa complementară urmând a fi pusă în executare după
executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă, după
împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei închisorii ori după expirarea
termenului de supraveghere al liberării condiționate.
Această modalitate de a proceda se desprinde fără echivoc din dispozițiile art. 29
alin. (2) din Lg. 253/2013, potrivit cărora comunicarea cu valoare de punere în
executare a pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi se va face când
pedeapsa devine executabilă și a conține inclusiv data de la care începe și data la care
ar trebui să înceteze executarea pedepsei complementare.
Momentul la care pedeapsa complementară devine executabilă în ipoteza
discutată va fi cunoscut instanței de executare fie ca urmare a comunicărilor pe care
administrația penitenciarului unde se execută pedeapsa este obligată să le facă la
momentul liberării, potrivit art. 53 alin. (1) teza ultimă din Lg. 254/2013, fie ca urmare
a publicării actului de grațiere, fie ca urmare a calculului termenului de prescripție a
executării.
În fine, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii cu suspendarea executării sub
supraveghere, la momentul rămânerii definitive se va pune în executare doar pedeapsa
complementară, cea accesorie, deși aplicată, neavând vocație executabilă decât dacă se
pronunță revocarea sau anularea suspendării sub supraveghere și pedeapsa principală
va fi efectiv executată.

Pedeapsa complementară a degradării militare

Potrivit art. 564 C.pr.pen., pedeapsa complementară a degradării militare se pune
în executare prin trimiterea de către judecătorul delegat cu executarea a unei copii de
pe dispozitivul hotărârii comandantului unității militare în a cărei evidență este luată
persoana condamnată, respectiv centrului militar județean sau zonal de la domiciliul

116
condamnatului.
Ca și în cazul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi,
dacă în cauză au fost parcurse ambele grade de jurisdicție ordinară, iar pedepsele
complementare au fost modificate în apel, vor fi trimise atât copii ale dispozitivului
sentinței, cât și ale dispozitivului deciziei.
Pedeapsa complementară a degradării militare se pune în executare la momentul
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Pedeapsa complementară a publicării hotărârii de condamnare

Potrivit art. 565 C.pr.pen., pedeapsa complementară a publicării hotărârii de

condamnare se pune în executare prin trimiterea extrasului, în forma stabilită de
instanță, unui cotidian local ce apare în circumscripția instanței care a pronunțat
hotărârea de condamnare sau unui cotidian național, în vederea publicării, pe cheltuiala
persoanei condamnate.
Lucrările de punere în executare se întocmesc la momentul rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare.
Procedura detaliată de punere în executare este prevăzută de art. 33 din Lg.
253/2013.
În vederea punerii în executare a pedepsei publicării hotărârii de condamnare,
judecătorul delegat cu executarea trimite extrasul, în forma stabilită de instanță,
cotidianului local sau național desemnat de acesta, solicitând comunicarea tarifului
pentru publicare.
Având în vedere că legea nu distinge, dar ținând cont și de faptul că ziarele cu
apariții cotidiene în format letric sunt tot mai puține, cotidianul căruia i se trimite
solicitarea de comunicare a tarifului poate fi și unul în format online.
În termen de 10 zile de la primirea răspunsului din partea conducerii cotidianului
desemnat, judecătorul delegat cu executarea comunică persoanei condamnate costul
publicării și obligația acesteia de a face plata în termen de 30 de zile.
Cotidianul desemnat va proceda la publicarea extrasului hotărârii de condamnare
în termen de 5 zile de la data plății și îl va înștiința pe judecătorul delegat cu
executarea despre publicare, comunicându-i o copie a textului publicat.
Dacă, în termen de 45 de zile de la comunicarea făcută persoanei condamnate cu
referire la prețul publicării, judecătorul delegat cu executarea nu primește înștiințarea
privind efectuarea publicării, va proceda la verificarea motivelor care au condus la
neefectuarea acesteia.
În situația în care conducerea cotidianului desemnat nu furnizează informația
referitoare la prețul publicării sau când nu ia măsurile necesare în vederea asigurării
publicării, judecătorul delegat cu executarea poate acorda un nou termen pentru
îndeplinirea acestor obligații, ce nu poate depăși 15 zile, sau desemnează un alt
cotidian din aceeași categorie pentru publicare.
Dacă se constată că neefectuarea publicării s-a datorat culpei persoanei
condamnate, judecătorul delegat cu executarea poate acorda un nou termen pentru
publicare, care nu poate depăși 15 zile.
Dacă persoana condamnată nu a efectuat plata pentru publicare în termen,
judecătorul delegat cu executarea va sesiza organul de urmărire penală competent, cu
privire la săvârșirea infracțiunii prevăzute la art. 288 alin. 1 C.pen. (Neexecutarea
sancțiunilor penale).

117
De reținut
Pedepsele alăturate aplicabile persoanei fizice sunt pedeapsa accesorie și
pedepsele complementare.
Pedeapsa accesorie constă în interzicerea acelorași drepturi care au fost interzise
și ca pedeapsă complementară.
Pedepsele complementare sunt: interzicerea exercitării unor drepturi, degradarea
militară și publicarea hotărârii de condamnare.
Din punct de vedere execuțional, pedeapsa accesorie și pedeapsa complementară
a interzicerii exercitării unor drepturi nu se suprapun.

118
Unitatea de învățare 8 - Executarea pedepselor complementare aplicate
persoanei juridice

Deși din denumirea lor ar reieși că pedepsele complementare sunt o categorie de

sancțiuni secundare, care se adaugă pe lângă cele principale, mai importante prin
severitatea lor, în cazul persoanei juridice această teorie nu se verifică. Pedepsele
complementare aplicabile în cazul persoanelor juridice, atât prin numărul lor, cât și
prin severitate, reprezintă, de departe, principalul răspuns sancționator împotriva
infracțiunilor comise de această categorie de făptuitori.
Este suficient, pentru a sublinia cele afirmate anterior, să arătăm că pedepsele
complementare ce pot fi aplicate persoanelor juridice sunt în număr de șase, pe când ca
pedeapsă principală legiuitorul prevede doar amenda, dar și că una dintre pedepsele
complementare, anume dizolvarea, echivalează, nici mai mult, nici mai puțin, cu
pedeapsa capitală, având ca și consecință încetarea existenței persoanei juridice.
Așadar, suntem în prezența unei inadvertențe, din păcate deloc singulară, între
denumirea pe care legiuitorul o dă unor categorii de pedepse și adevărata lor menire
sancționatorie.
Pentru punerea în executare a pedepselor complementare aplicate persoanelor
juridice, judecătorul delegat trebuie să întocmească două categorii de lucrări de
executare:
- prima categorie este reprezentată de comunicările copiei dispozitivului, care se
efectuează în cazul oricăreia dintre pedepsele complementare, astfel cum
rezultă, în principal, din art. 34 din Legea nr. 253/2013, și anume:
o către entitățile care au autorizat înființarea persoanei juridice, precum și
celor care au înregistrat-o;
o către Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor,
Băncii Naționale a României și Autorității de Supraveghere Financiară,
în cazul în care persoana juridică a fost condamnată pentru săvârșirea
unor infracțiuni privind spălarea banilor ori finanțarea actelor de
terorism;
o către inspectoratului județean de poliție în a cărui circumscripție se află
sediul persoanei juridice, pentru a verifica respectarea interdicției
dispuse;
- a doua categorie este reprezentată de lucrările de executare specifice fiecărei
pedepse complementare în parte, pe care le vom detalia în cele ce urmează.

Pedeapsa complementară a dizolvării

Pentru punerea în executare a pedepsei complementare a dizolvării persoanei

juridice, judecătorul delegat trebuie să efectueze, pe lângă comunicările cu titlu general
(de la art. 34 din Legea nr. 253/2013) ale dispozitivului hotărârii de condamnare, o
comunicare către persoana juridică însăși și o lucrare de executare care constă în
desemnarea unui practician în insolvență în vederea îndeplinirii procedurii de lichidare,
astfel cum rezultă din art. 35 alin. (2) din Legea nr. 253/2013.
Practicianul în insolvență este desemnat din listele publice care alcătuiesc
Tabloul practicienilor în insolvență, disponibile pe site-ul oficial al Uniunii Naționale a
Practicienilor în Insolvență. Cum legea nu prevede criterii de desemnare, aceasta este
lăsată la aprecierea judecătorului delegat. Un criteriu obiectiv care poate fi avut în

119
vedre la desemnare este cel al sediului practicianului în insolvență, care, pentru o mai
bună ducere la îndeplinire a procedurii lichidării, ar fi mai potrivit să se situeze cât mai
aproape de sediul persoanei juridice condamnate.
Desemnarea practicianului în insolvență se poate face printr-o simplă adresă care
se comunică acestuia.
Deși legea nu prevede, este recomandabil ca odată cu adresa de desemnare să-i
fie comunicată practicianului în insolvență și copia hotărârii de condamnare.
Având în vedere că atât art. 498 alin. (1) C.pr.pen., cât și art. 35 alin. (1) din
Legea nr. 253/2013 impune organelor cărora li se efectuează comunicarea copiei
dispozitivului hotărârii de condamnare să informeze instanța de executare despre
stadiul ducerii la îndeplinire a pedepsei complementare a dizolvării, credem că, în lipsa
acestor informări, judecătorul delegat trebuie să efectueze reveniri după un interval
rezonabil de timp.

Suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice

Potrivit art. 499 C.pr.pen., pentru punerea în executare a pedepsei

complementare în discuție, o copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin
care s-a aplicat pedeapsa suspendării activității sau a uneia dintre activitățile persoanei
juridice se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înființarea
persoanei juridice, organului care a înregistrat persoana juridică, organului care a
înființat instituția nesupusă autorizării sau înregistrării, precum și organelor cu
atribuții de control și supraveghere a persoanei juridice, pentru a lua măsurile
necesare.
O problemă se poate pune în legătură cu organele cu atribuții de control și
supraveghere a persoanei juridice, știut fiind că activitatea unei persoane juridice
poate fi controlată și supravegheată de o multitudine de organe.
Art. 36 din Legea nr. 253/2013 nu aduce lămuriri cu privire la organele cu
atribuții de control și supraveghere a persoanei juridice, mulțumindu-se să prevadă că,
pe lângă comunicările cu titlu general ale dispozitivului hotărârii de condamnare,
trebuie efectuată și o comunicare similară organelor de poliție în a căror circumscripție
se află punctele de lucru ale persoanei juridice.
Desigur, comunicarea organelor de poliție în circumscripția cărora se află
punctele de lucru ale persoanei juridice condamnate este utilă, dar aceasta nu poate
suplini comunicarea către organele cu atribuții de control și supraveghere a persoanei
juridice.
Ne limităm în prezentul curs în a furniza doar câteva exemple de organe cărora ar
trebui să li se efectueze comunicări de punere în executare a pedepsei complementare
în discuție, rămânând la aprecierea judecătorului delegat alegerea lor astfel încât să fie
asigurată o cât mai bună executare a măsurii:
- Autoritatea de Supraveghere Financiară – conform O.G. nr. 93/2012, ASF este
organ de supraveghere și control pentru o multitudine de entități care
desfășoară activități în domeniul asigurărilor, fondurilor private de pensii,
intermediarilor de servicii financiare și a emitenților de valori mobiliare;
- Autoritatea Rutieră Română – conform H.G. nr. 625/1998, ARR este organ de
control în domeniul operatorilor de transport rutier;
- Ministerul Sănătății – conform H.G. nr. 144/2010, Ministerul Sănătății
monitorizează, controlează și evaluează activitatea instituțiilor sanitare.
În cazul în care, pe parcursul duratei pentru care a fost aplicată pedeapsa
complementară, organul de poliție sesizează judecătorul delegat cu privire la

120
nerespectarea interdicției din conținutul pedepsei, judecătorul delegat va proceda,
potrivit art. 503 C.pr.pen., la sesizarea instanței de executare pentru a dispune
dizolvarea persoanei juridice.

Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice

Lucrările de punere în executare a pedepsei complementare a închiderii unor

puncte de lucru sunt identice cu cele care trebuie efectuate în cazul pedepsei
suspendării activității, astfel că dispozițiile art. 500 C.pr.pen. aduc în discuție aceeași
dificultate în a identifica organele cu atribuții de control și supraveghere a persoanei
juridice.
Și în acest caz, dacă organul de poliție sesizează judecătorul delegat cu privire la
nerespectarea interdicției din conținutul pedepsei, acesta din urmă va proceda, potrivit
art. 503 C.pr.pen., la sesizarea instanței de executare pentru a dispune dizolvarea
persoanei juridice.

Interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice

Potrivit art. 501 C.pr.pen. și art. 38 din Legea nr. 253/2013, punerea în executare
a pedepsei complementare a interzicerii participării la procedurile de achiziții publice
se realizează prin comunicarea unei copii a dispozitivului hotărârii către autoritățile
care au înființat și înregistrat persoana juridică, dar și administratorului sistemului
electronic de achiziții publice.
Administratorul sistemului electronic de achiziții publice este Autoritatea pentru
Digitalizarea României, astfel cum rezultă din dispozițiile H.G. nr. 89/2020 și din
datele publicate pe site-ul e-licitație.ro.
Potrivit art. 38 alin. (3) din Legea nr. 253/2013, în cazul nerespectării interdicției
impuse, orice persoană poate încunoștința judecătorul delegat cu executarea pentru a
sesiza instanța în vederea aplicării prevederilor art. 503 C.pr.pen.

Plasarea sub supraveghere judiciară

Pentru punerea în executare a pedepsei complementare a plasării sub

supraveghere judiciară, pe lângă comunicările generale prevăzute la art. 34 din Legea
nr. 253/2013, judecătorul delegat trebuie să desemneze, în baza art. 39 din aceeași lege,
un mandatar judiciar.
Aceasta poate fi desemnat din rândul practicienilor în insolvență sau al experților
judiciari, dar nu poate fi același cu practicianul în insolvență care a fost mandatar cu
drept de reprezentare a aceleiași persoane în cursul procesului penal.
Astfel cum am arătat în cazul dizolvării, practicienii în insolvență se regăsesc pe
Tabloul UNPIR. Experții judiciari se regăsesc în lista publicată pe site-ul Ministerului
Justiției, la secțiunea Profesii conexe.
Pentru desemnare, potrivit art. 39 alin. (2) din Legea nr. 253/2013, judecătorul
delegat trebuie să stabilească și un onorariu al mandatarului judiciar, care se plătește de
către persoana juridică, singurul criteriu care să-l ghideze pe judecător în acest demers
fiind acela că onorariul nu va putea depăși remunerația acordată de respectiva persoană
juridică unui cenzor în anul anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
Pentru a putea, așadar, stabili onorariul, judecătorul delegat trebuie să aibă
informațiile necesare, pe care le poate obține de la persoana juridică, dacă ele nu se
află la dosarul cauzei.

121
 În adresa de desemnare a mandatarului judiciar, este recomandat ca judecătorul
delegat să îi aducă acestuia la cunoștință dispozițiile pertinente ale art. 39 din Legea nr.
253/2013.
După efectuarea tuturor comunicărilor și a desemnării mandatarului judiciar,
judecătorul delegat va putea fi sesizat de mandatarul judiciar fie în vederea înlocuirii
lui, fie în vederea sesizării instanței de executare pentru înlocuirea cu pedeapsa
complementară a suspendării activității.

Afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare

Această pedeapsă complementară are un conținut alternativ, putând consta fie în

afișarea, fie în publicarea hotărârii de condamnare, ceea ce a determinat reglementarea
punerii în executare prin două articole distincte în Legea nr. 253/2013.
Astfel, din dispozițiile art. 502 C.pr.pen. și art. 40 din Legea nr. 253/2013 se
desprinde concluzia că, pe lângă comunicările prevăzute la art. 34 din această din urmă
lege, pentru punerea în executare a pedepsei complementare a afișării hotărârii de
condamnare, judecătorul delegat va comunica un extras al hotărârii de condamnare:
- persoanei juridice condamnate, care este obligată să îl afișeze în forma, locul și
pentru perioada stabilite de instanță;
- secției de poliție în circumscripția căreia se află locul unde urmează a se face
afișarea, în vederea verificării îndeplinirii obligației.
În conformitate cu art. 502 alin. (3) C.pr.pen., persoana juridică va trimite
instanței de executare dovada afișării, în termen de 30 de zile de la comunicarea
hotărârii, dar nu mai târziu de 10 zile de la începerea executării, adică de la afișare.
Potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 253/2013, în cazul neîndeplinirii obligației
de afișare sau a obligației de înlocuire a afișului dacă acesta a fost sustras, distrus sau
deteriorat, organul de poliție îl va informa pe judecătorul delegat cu executarea, în
vederea sesizării instanței de executare pentru a se dispune suspendarea activității
persoanei juridice conform art. 140 alin. (2) C.pen.
În ceea ce privește publicarea hotărârii de condamnare, din dispozițiile art. 502
C.pr.pen. și art. 41 din Legea nr. 253/2013 se desprinde concluzia că, pe lângă
comunicările prevăzute la art. 34 din această din urmă lege, pentru punerea în
executare a pedepsei complementare a publicării hotărârii de condamnare, judecătorul
delegat va comunica un extras al hotărârii de condamnare, în forma stabilită de
instanță, persoanei juridice condamnate, care este obligată să îl publice pe cheltuială
proprie, prin intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace de
comunicare audiovizuale, desemnate de instanță.
În cazul publicări, pe lângă obligația care incumbă persoanei juridice de a
comunica instanței de executare dovada publicării, art. 41 alin. (4) din Legea nr.
253/2013 impune în sarcina judecătorului delegat obligația verificării periodice a
îndeplinirii obligației de publicare.
Dacă în urma verificărilor periodice judecătorul delegat constată neîndeplinirea
obligației de publicare, va sesiza instanța de executare pentru a se dispune suspendarea
activității persoanei juridice conform art. 140 alin. (2) C.pen.

122
Unitatea de învățare 9 – Executarea măsurilor de siguranță neprivative de
libertate

Măsurile de siguranță sunt o categorie de sancțiuni penale care se dispun separat

și, uneori, chiar independent de pedepse ori de măsurile educative, având ca scop legal
declarat în art. 107 alin. (1) C.pen. înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea
săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală.
Am spus că măsurile de siguranță se pot aplica și independent de pedepse ori de
măsurile educative deoarece, conform art. 107 C.pen., măsurile de siguranță pot fi
aplicate și în cazul în care fapta prevăzută de legea penală nu întrunește toate
trăsăturile esențiale pentru a fi calificată ca infracțiune.
Măsurile de siguranță completează gama de sancțiuni penale astfel încât, chiar și
în ipoteze în care nu poate fi impusă represiunea (pedeapsa), să fie, totuși, atins scopul
preventiv.
Potrivit art. 108 C.pen., măsurile de siguranță sunt:
- obligarea la tratament medical;
- internarea medicală;
- interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii;
- confiscarea specială.
- confiscarea extinsă.

Executarea măsurii de siguranță a obligării la tratament medical

Dat fiind caracterul său medical, măsura de siguranță a obligării la tratament

medical prezintă multe similitudini cu măsura internării medicale, în ciuda diferențelor
din punct de vede al efectului asupra stării de libertate a persoanei, cele două măsuri de
siguranță reprezentând două niveluri de intervenție ale aceleiași măsuri sancționatorii.
Potrivit art. 109 C.pen., măsura de siguranță în discuție constă în obligarea
făptuitorului la a se supune unui tratament medical, până la însănătoșire sau până la
obținerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol ce a justificat obligarea sa.
Dar, astfel cum rezultă din art. 571 alin. (2) C.pen., obligarea la tratament
medical se poate dispune și ca urmare a înlocuirii internării medicale, dacă instanța
constată că starea de sănătate a făptuitorului s-a ameliorat, astfel încât prezervarea
pericolului social și preîntâmpinarea comiterii de noi infracțiuni se pot asigura și doar
prin obligarea la tratament medical.
Durata pentru care se dispune obligarea la tratament medical este indefinită,
întinzându-se până la însănătoșire sau până la obținerea unei ameliorări care să înlăture
starea de pericol.
Ca și internarea medicală, și obligarea la tratament medical poate fi dispusă în
mod provizoriu, adică până la pronunțarea unei hotărâri asupra fondului acuzației
penale, ipoteză în care îmbracă forma unei măsuri procesuale.

În conformitate cu art. 566 C.pr.pen., măsura de siguranță a obligării la tratament

medical luată printr-o hotărâre definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei
de pe dispozitiv și a copiei de pe raportul de expertiză medico-legală autorității de
sănătate publică din județul pe teritoriul căruia locuiește persoana față de care s-a luat

123
această măsură. Autoritatea de sănătate publică va comunica de îndată persoanei față
de care s-a luat măsura obligării la tratament medical unitatea sanitară la care urmează
să efectueze tratamentul.
Instanța de executare comunică persoanei față de care s-a luat măsura obligării la
tratament medical că este obligată să se prezinte de îndată la unitatea sanitară la care
urmează să i se efectueze tratamentul, atrăgându-i-se atenția că în caz de nerespectare a
măsurii luate se va dispune internarea medicală.
În cazul în care obligarea la tratament medical însoțește pedeapsa închisorii ori a
detențiunii pe viață sau privește o persoană aflată în stare de deținere, comunicarea
prevăzută mai sus se face administrației locului de deținere.
În cazul în care măsura obligării la tratament medical sau a internării medicale a
fost luată în mod provizoriu în cursul urmăririi penale sau al judecății, punerea în
executare se face de către judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră
preliminară sau de instanța de judecată care a luat această măsură. Discuțiile pe care le-
am avut cu referire la procedura punerii în executare reglementată sumar și
incongruent la art. 572 C.pr.pen. cu ocazia analizei măsurii de siguranță a internării
medicale și la care face trimitere, își păstrează valabilitatea și cu privire la obligarea la
tratament medical.

Din punctul de vedere al conduitei impuse făptuitorului, supunerea la tratament

medical presupune o conduită activă din partea acestuia, prin prezentarea la locul unde
se realizează tratamentul, prin suportarea manoperelor și a prescripțiilor pe care
tratamentul le presupune.
Prin intermediul art. 567 C.pr.pen. sunt instituite în sarcina unității sanitare la
care făptuitorul a fost repartizat pentru efectuarea tratamentului medical obligația de a
comunica instanței:
- dacă persoana obligată la tratament s-a prezentat pentru a urma
tratamentul;
- dacă persoana obligată la tratament se sustrage de la efectuarea
tratamentului după prezentare;
- dacă, din cauza înrăutățirii stării de sănătate a persoanei față de
care s-a luat măsura obligării la tratament medical, este necesară
internarea medicală;
- dacă, datorită ameliorării stării de sănătate a persoanei față de
care s-a luat măsura de siguranță a obligării la tratament
medical, efectuarea tratamentului medical nu se mai impune.
În cazul când unitatea sanitară nu se află în circumscripția instanței care a dispus
executarea, iar făptuitorul s-a prezentat inițial pentru a urma tratamentul, comunicările
referitoare la sustragerea de la tratament, la ridicarea lui ori la înlocuirea cu internarea
medicală se face judecătoriei în a cărei circumscripție se află unitatea sanitară. Așadar,
în cazul obligării la tratament medical se instituie un mecanism de cooperare între
instanța de executare și judecătoria în a cărei circumscripție se află unitatea sanitară
furnizoare a tratamentului.
Potrivit art. 568 C.pr.pen., instanța de executare sau instanța în circumscripția
căreia se află unitatea sanitară dispun:
- înlocuirea tratamentului cu internarea medicală:
o dacă făptuitorul nu se prezintă la unitatea sanitară desemnată să
furnizeze tratamentul;
o dacă făptuitorul se sustrage de la efectuarea tratamentului după
prezentare;

124
 o dacă starea de sănătate a făptuitorului s-a înrăutățit și din
expertiza medico-legală, obligatorie în această ipoteză, dar și din
concluziile medicului de specialitate eventual desemnat de
făptuitor instanța, după ascultarea făptuitorului, a avocatului
acestuia și a procurorului, își formează convingerea că este
necesară internarea medicală;
- încetarea tratamentului, dacă făptuitorul s-a însănătoșit complet ori
starea sa de sănătate s-a ameliorat într-atât de mult încât nu mai prezintă
risc de comitere a unor noi infracțiuni;
- menținerea tratamentului; chiar dacă legea nu prevede expres această
soluție, ea se conturează în situația în care, sesizată fiind în vederea
înlocuirii ori încetării tratamentului medical, instanța nu își formează
convingerea în sensul că măsura obligării la tratament medical trebuie
înlocuită ori ridicată.

Executarea măsurii de siguranță a internării medicale

Internarea medicală reprezintă singura sancțiune penală privativă de libertate din

categoria măsurilor de siguranță, care presupune includerea făptuitorului într-o
instituție medicală sub pază.
Potrivit art. 110 C.pen., internarea medicală se dispune când făptuitorul este
bolnav psihic, consumator cronic de substanțe psihoactive sau suferă de o boală
infectocontagioasă și prezintă pericol pentru societate.
Dar, astfel cum rezultă din art. 109 alin. (2) C.pen., internarea medicală se poate
dispune și subsecvent obligării la tratament medicală, dacă făptuitorul nu urmează
tratamentul. Această opțiune a legiuitorului este firească, pentru că cele două măsuri de
siguranță cu caracter medical. Obligarea la tratament medical și internarea medicală, în
ciuda diferențelor din punct de vede al efectului asupra stării de libertate a persoanei,
reprezintă, în fapt, două niveluri de intervenție ale aceleiași măsuri sancționatorii.
Durata pentru care se dispune internarea medicală este una indefinită,
întinzându-se până la însănătoșire sau până la obținerea unei ameliorări care să înlăture
starea de pericol.
Mai trebuie să precizăm aici că internarea medicală poate fi dispusă și în mod
provizoriu, adică până la pronunțarea unei hotărâri asupra fondului acuzației penale,
ipoteză în care îmbracă forma unei măsuri procesuale.
Potrivit art. 569 alin. (1) C.pr.pen., măsura de siguranță a internării medicale
luată printr-o hotărâre definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei de pe
dispozitiv și a unei copii de pe raportul de expertiză medico-legală autorității de
sănătate publică din județul pe teritoriul căruia locuiește persoana față de care s-a luat
această măsură.
Dispozițiile alin. (2) din același articol 569 C.pr.pen. inițiază o cooperare între
instanța de executare și judecătoria în a cărei circumscripție se află unitatea sanitară la
care s-a făcut internarea, judecătorul delegat cu executarea din cadrul instanței de
executare cumunicându-i judecătoriei de la locul internării data la care s-a efectuat
internarea, în vederea luării în supraveghere.
Acest mecanism de colaborare între instanța de executare și judecătoria în
circumscripția căreia se află locul internării este justificat de necesitatea verificărilor
periodice care trebuie efectuate cu privire la menținerea sa nu a condițiilor internării.
Ceea ce apare ca fiind inedit este că legiuitorul a ales să implice în această

125
colaborare doar judecătoria în circumscripția căreia se află locul internării, și nu
instanța corespunzătoare în grad instanței de executare. Asta ne face să ne întrebăm
dacă și în ipoteza în care instanța de executare are în circumscripție locul internării,
însă este superioară în grad judecătoriei, trebuie să încunoștințeze această din urmă
instanță. După cum sunt redactate dispozițiile art. 569 alin. (2) C.pr.pen. răspunsul nu
poate fi decât pozitiv, singura ipoteză în care nu trebuie efectuată încunoștințarea fiind
aceea când instanța de executare este o judecătorie care are în circumscripție locul
internării.
După primirea comunicării, judecătorul delegat cu executarea de la judecătoria în
a cărei circumscripție se află unitatea sanitară verifică periodic, dar nu mai târziu de 12
luni, dacă internarea medicală mai este necesară. În acest scop, judecătorul delegat cu
executarea dispune efectuarea unei expertize medico-legale cu privire la starea de
sănătate a persoanei față de care s-a luat măsura internării medicale și, după primirea
acesteia, sesizează judecătoria în a cărei circumscripție se află unitatea sanitară, pentru
a dispune asupra menținerii, înlocuirii sau încetării măsurii.
Autoritatea de sănătate publică este obligată să asigure internarea, încunoștințând
despre aceasta instanța de executare.
În cazul în care persoana față de care s-a luat măsura internării medicale refuză
să se supună internării, executarea acestei măsuri se va face cu sprijinul organelor de
poliție. În vederea executării măsurii internării medicale, organul de poliție poate
pătrunde în domiciliul sau reședința unei persoane fără învoirea acesteia, precum și în
sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia.
Dacă persoana față de care s-a luat măsura internării medicale nu este găsită,
autoritatea de sănătate publică sesizează organele de poliție pentru darea în urmărire,
precum și pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei. Un exemplar al
sesizării adresate organelor de poliție se trimite instanței de executare.
Unitatea sanitară la care s-a făcut internarea are obligația, în cazul în care
consideră că internarea nu mai este necesară, să încunoștințeze judecătoria în a cărei
circumscripție se găsește unitatea sanitară.
Judecătoria în a cărei circumscripție se află locul internării va analiza situația
persoanei internate, fie la cerere acesteia ori a procurorului, fie la sesizarea unității
sanitare, fie din oficiu, cu o periodicitate cel puțin anuală, după ce va dispune, în
prealabil, întocmirea unei expertize medico-legale care să ateste dacă persoana
internată s-a însănătoșit complet ori starea de sănătate i s-a ameliorat astfel încât
lăsarea sa în libertate este posibilă în condiții de prezervare a siguranței publice.
După ascultarea concluziilor procurorului, ale persoanei față de care este luată
măsura internării, atunci când aducerea acesteia în fața instanței este posibilă, ale
avocatului său, precum și, atunci când consideră necesar, ale expertului care a întocmit
expertiza medico-legală, instanța dispune, după caz, menținerea internării medicale,
încetarea acesteia sau înlocuirea cu măsura obligării la tratament medical, comunicând
o copie a dispozitivului hotărârii definitive instanței de executare (dacă nu este ea
însăși instanța de executare).
Potrivit art. 572 alin. (1) C.pr.pen., în cazul în care măsura obligării la tratament
medical a fost luată în mod provizoriu în cursul urmăririi penale sau al judecății,
punerea în executare se face de către judecătorul de drepturi și libertăți sau de instanța
de judecată care a luat această măsură. Credem că măsura internării medicale poate fi
luată și în cursul camerei preliminare de judecătorul care conduce această etapă
procesuală, rațiunile fiind aceleași ca și în cazul urmăririi penale și al judecății. Și în
acest caz observăm o omisiune pe care legiuitorul o face destul de des în legătură cu
procedura și judecătorul de cameră preliminară, fiind corectat, pe alocuri, de deciziile

126
Curții Constituționale. În privința măsurii internării medicale în mod provizoriu
legiuitorul prevede, de altfel, prin intermediul dispozițiilor referitoare la măsurile
procesuale, că internarea poate fi dispusă și de judecătorul de cameră preliminară.
O altă inexactitate a legiuitorului este și trimiterea pe care art. 572 alin. (2)
C.pr.pen. o face la procedura aplicabilă ulterioară punerii în executare. Mai exact, deși
art. 572 alin. (2) C.pr.pen. prevede că dispozițiile art. 569-571 sunt aplicabile și în
cazul măsurii internării medicale luate în mod provizoriu, la art. 247 și art. 248
C.pr.pen. se reglementează o procedură detaliată și, pe alocuri, diferită de cea
prevăzută la art. 569-571 din același cod.
Astfel, vom vedea că în cazul impunerii provizorii a internării nu există obligația
cooperării cu judecătoria în a cărei circumscripției se află locul internării, că persoana
internată poate fi asistată și de medicul său curant în fața judecătorului, că cererea de
înlocuire sau de ridicare a măsurii poate fi efectuată și de membrii familiei persoanei
internate. Ceea ce ar putea fi aplicabil din procedura executării internării cu titlu
definitiv ar fi obligația de verificare periodică a măsurii, care nu este prevăzută în cazul
internării cu titlu provizoriu.
În fine, în legătură cu măsura de siguranță a internării medicale mai precizăm că
regimul executării acesteia trebuie să fie subordonat necesităților curative necesare
vindecării ori ameliorării stării de sănătate a persoanei internate, fără neglijarea, însă, a
drepturilor specifice persoanelor private de libertate.
Observăm, în legătură cu regimul executării măsurii de siguranță a internării
medicale, o lipsă a reglementării în Legea nr. 254/2013, deși în chiar art. 1 din lege se
face referire la măsurile privative de libertate.
Curios este că, deși obiectul său de reglementare este reprezentat de pedepsele și
măsurile neprivative de libertate, în Legea nr. 253/2013 găsim, la art. 77, o referire la
modul de executare a măsurilor de siguranță cu caracter medical, între care și
internarea medicală, însă o referire cu totul și cu totul lipsită de utilitate, care nu face
decât să trimită la dispozițiile pertinente ale Codului de procedură penală analizate deja
și să prevadă în sensul acoperirii de la bugetul de stat a costurilor tratamentului
medical.
În legătură cu internarea nevoluntară, singurele dispoziții de nivel legal sunt cele
ale Legii nr. 487/2022 a sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări
psihice, deși aceasta nu cuprinde expres dispoziții referitoare la măsura de siguranță a
internării medicale. Chiar dacă art. 56 din această lege nu enumeră hotărârile
judecătorești penale printre finele de internare medicală nevoluntară, dispozițiile legii
sunt aplicabile, totuși, în materia măsurii de siguranță a internării medicale pe temeiul
dispozițiilor execuționale din Codul de procedură penală deja analizate.

Executarea măsurii de siguranță a interzicerii ocupării unei funcții sau a exercitării

unei profesii

Potrivit art. 111 alin. (1) C.pen., când făptuitorul a săvârșit fapta datorită
incapacității, nepregătirii sau altor cauze care îl fac inapt pentru ocuparea unei anumite
funcții, pentru exercitarea unei profesii sau meserii ori pentru desfășurarea unei alte
activități, se poate lua măsura interzicerii exercitării dreptului de a ocupa acea funcție
ori de a exercita acea profesie, meserie sau activitate. Interdicția presupune, așadar, o
conduită pasivă, de abținere de la ocuparea sau exercitarea funcției, profesiei, meseriei
ori de la desfășurarea activității.

127
 Potrivit art. 573 alin. (1) C.pr.pen., măsura de siguranță a interzicerii unei funcții,
profesii sau activități se pune în executare prin comunicarea unei copii de pe dispozitiv
organului în drept să aducă la îndeplinire aceste măsuri și să supravegheze respectarea
lor.
Art. 78 din Lg. 253/2013 aduce unele precizări cu referire la organul în drept să
aducă la îndeplinire măsura de siguranță a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o
funcție sau de a exercita o profesie ori o altă activitate, în sensul că acesta poate fi:
- persoana juridică în cadrul căreia persoana exercită respectiva funcție, profesie,
meserie sau activitate,
- persoana juridică ce asigură organizarea și coordonarea exercitării profesiei sau
activității respective (spre exemplu, Uniunea Națională a Barourilor, dacă este
vorba de profesia de avocat, Colegiul Medicilor, dacă este vorba de profesia de
medic),
- inspectoratul județean de poliție în a cărui circumscripție își are domiciliul
condamnatul, în cazul în care interdicția vizează o meserie sau altă activitate.
Așa cum am arătat și cu ocazia analizei măsurii de probațiune cu același conținut,
dată fiind varietatea foarte mare a funcțiilor, profesiilor, meseriilor, activităților a căror
interzicere se impune, o enumerare exhaustivă a persoanelor cu atribuții de organizare
și coordonare a acestora este imposibilă, rămânând judecătorului delegat cu executarea
sarcina identificării lor de la caz la caz.
Amintim și facem trimiterea la comparația pe care am realizat-o anterior cu
măsura de probațiune similară, iterând aici doar ceea ce ni se pare mai important, și
anume principalul criteriu de diferențiere între cele doua sancțiuni cu același conținut:
dacă fapta a fost comisă din cauza nepriceperii, inabilității făptuitorului în exercitarea
funcției, profesiei, meseriei, activității se va dispune măsura de siguranță, iar dacă fapt
a fost comisă din cauză că făptuitorul a pervertit scopul funcției, profesiei, meseriei,
activității, transformându-l în unul infracțional, atunci se va dispune măsura de
probațiune. Același criteriu poate fi utilizat și în cazul comparației măsurii de siguranță
aici analizate cu pedepsele alăturate având același conținut.

Deși măsura de siguranță a interzicerii ocupării unei funcții sau exercitării unei
profesii, meserii, activități se ia pe o durată indefinită, ea poate fi revocată la cerere,
după trecerea unui termen de cel puțin un an, dacă se constată că temeiurile care au
impus luarea ei au încetat. O nouă cerere nu se poate face decât după trecerea unui
termen de cel puțin un an de la data respingerii cererii anterioare.

Executarea confiscării speciale și a celei extinse

Prin intermediul confiscării speciale și a celei extinse, reglementate la art. 112,

respectiv 1121 C.pen., se urmărește a se trece în proprietatea statului acele bunuri
produse prin comiterea unei fapte penale, folosite ori destinate a fi folosite la comiterea
unei fapte penale, folosite la sustragerea făptuitorului ori la păstrarea folosului ori
produsului faptei penale, a celor date pentru a determina comiterea unei fapte penale
ori pentru a-l răsplăti pe făptuitor, a celor dobândite prin comiterea faptei și nefolosite
la repararea prejudiciului, ori a celor a căror deținere este interzisă de lege, precum și a
celor dobândite cu o perioadă de timp înainte ori după comiterea unei infracțiuni de o
gravitate destul de ridicată, dacă instanța are convingerea că ele provin din activități
infracționale.
Deși între cele două forme al confiscării, confiscarea specială și confiscarea

128
extinsă, există destul de însemnate deosebiri substanțiale, din punct de vedere al
executării lor aceste deosebiri se estompează.
Potrivit art. 574 C.pr.pen. coroborat cu art. 79 din Legea nr. 253/2013, măsura
de siguranță a confiscării speciale sau a confiscării extinse, luată prin hotărârea
instanței de judecată, se execută după cum urmează:
- lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau
valorifica potrivit legii;
- dacă lucrurile confiscate se află în păstrarea organelor de poliție sau a
altor instituții, judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe
dispozitivul hotărârii organului la care se află; după primirea copiei de
pe dispozitiv, lucrurile confiscate se predau în termen de 30 de zile
organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit dispozițiilor legii; la
cererea organelor care se ocupă de valorificare, bunurile pot rămâne în
custodia poliției până la valorificare;
- atunci când confiscarea privește sume de bani ce nu au fost consemnate
la unități bancare, judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de
pe dispozitivul hotărârii organelor fiscale, în vederea executării
confiscării potrivit dispozițiilor privind creanțele bugetare;
- când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, dacă prin lege nu se
prevede altfel, aceasta se face în prezența unei comisii formate din
judecătorul delegat cu executarea al instanței de executare, un
reprezentant al parchetului de pe lângă aceeași instanță, un reprezentant
al inspectoratului județean de poliție, gestionarul camerei de corpuri
delicte în gestiunea căruia se aflau bunurile supuse distrugerii și, dacă
este cazul, reprezentanți ai altor autorități cu competențe în domeniu
desemnați de judecătorul delegat; comisia întocmește un proces-verbal,
care se trimite, în copie, spre a fi depus la dosarele privind cauzele în
care s-a dispus confiscarea respectivelor bunuri; în cazul în care
distrugerea nu are loc în circumscripția instanței de executare, din
comisie face parte judecătorul delegat cu executarea de la instanța
corespunzătoare în grad în circumscripția căreia are loc distrugerea; un
exemplar al procesului-verbal se trimite instanței de executare.
Prin Lege nr. 318/2015 a fost înființată Agenția Națională de Administrare a
Bunurilor Indisponibilizate, o instituție specializată cu atribuții în identificarea,
administrarea și valorificarea bunurilor supuse confiscării. Practic, agenția preia o parte
dintre atribuțiile organelor fiscal, a căror capacitate administrativă nu a permis
valorificarea în cele mai bune condiții a bunurilor confiscate, adică executarea
întocmai a dispozițiilor din hotărârile judecătorești care impun măsura de siguranță a
confiscării.
Una dintre rațiunile înființării acestei instituții a fost și aceea de a sprijini
cooperarea judiciară internațională în materia confiscării bunurilor.
Poate cel mai exact, scopul înființării Agenția Națională de Administrare a
Bunurilor Indisponibilizate este descris în Raportul de activitatea a instituției pentru
anul 2022, în care se arată că prin înființarea agenției, țara noastră și-a propus o
abordare integrată a recuperării activelor provenite din infracțiuni, combinând funcțiile
suport pentru organele de urmărire penală și instanțe cu cele de cooperare
internațională, de gestionare efectivă a bunurilor indisponibilizate și de reutilizare
socială a bunurilor și valorilor confiscate.

129
De reținut

Măsurile de siguranță reprezintă a treia categorie a sancțiunilor penale, prevăzută

expres de lege.
Măsurile de siguranță cu caracter medical, obligarea la tratament medical și
internarea medicală, reprezintă două niveluri de intervenție ale aceleiași măsuri
sancționatorii, chiar dacă una este neprivativă, iar alta este privativă de libertate.
Între cele două forme ale confiscării, confiscarea specială și confiscarea extinsă,
există destul de însemnate deosebiri substanțiale, dar, din punct de vedere al executării,
aceste deosebiri se estompează.

130
 Unitatea de învățare 10 – Executarea măsurilor procesuale

Măsurile preventive în dreptul procesual românesc sunt, potrivit art. 202 alin. (4)
C.pr.pen.:
- reținerea;
- controlul judiciar, cu cele două modalități ale sale, simplu și pe cauțiune;
- arestul la domiciliu;
- arestarea preventivă.
Aceste măsuri preventive, al căror scop este acela al asigurării bunei desfășurări
a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la
urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni, sunt
dispuse de organe judiciare diferite, care au, de cele mai multe ori, și competența
punerii lor în executare. Această regulă rezultă din interpretarea coroborată a
dispozițiilor art. 553 alin. (1), (2) și (3) C.pr.pen. și este impusă de urgența care
caracterizează materia punerii în executare a măsurilor preventive. Urgența derivă din
dispoziții precum art. 204 alin. (3), art. 205 alin. (3), art. 206 alin. (4) C.pr.pen.
Astfel, măsura reținerii se poate dispune de către organul de cercetare penală ori
de către procuror și numai în cursul urmăririi penale.
Măsura controlului judiciar, fie simplu, fie pe cauțiune, poate fi dispusă atât de
către procuror, în faza de urmărire penală, cât și de către judecătorul de drepturi și
libertăți, judecătorul de cameră preliminară ori instanța de judecată, în fazele pe care
aceste organe le conduc.
În fine, măsura arestului la domiciliu și măsura arestării preventive poate fi
dispusă doar de judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară
ori instanța de judecată, în acord cu standardul conturat în jurisprudența Curții
Europene a Drepturilor Omului în legătură cu aplicarea art. 5 din Convenția europeană
a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit căruia măsurile preventive
privative de libertate care durează o perioadă mai însemnată de timp trebuie dispuse
doar de către magistrați total independenți de puterea executivă, în legislația noastră
referitoare la organizarea judiciară singurul magistrat de acest fel fiind judecătorul.
Activitatea de punere în executare a hotărârilor judecătorești, sau a ordonanțelor
prin care se dispune cu privirile la măsurile preventive prezintă unele deosebiri față de
activitatea de punere în executare a celorlalte hotărâri judecătorești.
Sub aspectul momentului la care se pun în executare actele prin care se dispune
asupra măsurilor preventive, în această materie (spre deosebire de punerea în executare
a hotărâri penale care impun pedepse ori alte sancțiuni), executorialitatea nu este, în
cele mai multe ipoteze, concomitentă cu data rămânerii definitive.
Relevanță în ceea ce privește executorialitatea hotărârilor ori ordonanțelor aici în
discuție o are și felul soluțiilor care sunt pronunțate asupra sesizărilor referitoare la
măsurile preventive (luare, prelungire, menținere, înlocuire, revocare, încetare de
drept, respingere, modificare13), dar și momentul procesual la care sunt pronunțate
respectivele hotărâri ori ordonanțe.
În ceea ce privește ordonanțele de luare, prelungire, menținere, înlocuire,
revocare, încetare de drept, respingere, modificare a măsurilor date în competența

13
Prin soluția de modificare înțelegem, spre exemplu, impunerea unor noi obligații pentru inculpat ori înlocuirea
sau încetarea celor dispuse inițial în cazul controlului judiciar, în temeiul cu dispozițiile art. 215 alin. (9)
C.pr.pen.

131
organului de cercetare penală ori a procurorului, acestea sunt executorii de la
momentul adoptării lor, deși nu sunt încă definitive, adică nu au trecut de etapa
cenzurii lor prin căile specifice de atac.
În ceea ce privește hotărârile judecătorești, dacă avem în vedere cele două
criterii (felul soluțiilor și momentul procesual), din interpretarea dispozițiilor art. 204
alin. (3), art. 205 alin. (3), art. 206 alin. (4) și art. 399 alin. (4) C.pr.pen., rezultă
următoarele:
- dacă s-a dispus, în primă instanță, luarea, prelungirea (în faza de urmărire
penală), menținerea (în faza de cameră preliminară și în faza de judecată) ori
prin care s-a constatat încetarea de drept a măsurii preventive, hotărârea penală
este executorie de la momentul pronunțării;
- dacă s-a dispus, în primă instanță, înlocuirea, revocarea, modificarea măsurii
preventive, hotărârea penală este executorie doar la momentul rămânerii
definitive (cu excepția ipotezei în care se dispune înlocuirea sau revocarea prin
sentință);
- în ceea ce privește soluția de respingere, în primă instanță, a sesizării, nu se
poate vorbi despre punere în executare a respectivei hotărâri;
- dacă s-a dispus, în calea de atac, luarea, prelungirea, menținerea, înlocuirea,
modificarea, revocarea, încetarea de drept, respingerea sesizării (după ce
sesizarea a fost admisă în primă instanță), hotărârea este executorie la
momentul pronunțării;
- dacă s-a dispus, prin sentința de primă instanță, revocarea sau înlocuirea (de
asemenea, menținerea sau încetarea de drept), dispoziția este executorie la
momentul pronunțării.

Executarea reținerii

Măsura preventivă a reținerii este luată de organul de cercetare penală ori de

către procuror prin ordonanță executorie, care va fi pusă în executare de organul care a
emis-o. Această executorialitate este una provizorie, depinzând de soluționarea
eventualei plângeri pe care persoana reținută a formulat-o împotriva ordonanței de
reținere. În cazul în care o astfel de plângere a fost admisă, se va dispune revocarea
reținerii și punere în libertate a persoanei.
Din punct de vedere al conținutului său, reținere presupune privarea de libertate a
suspectului sau inculpatului pe o durată de până la 24 de ore.
Privarea de libertate specifică reținerii se execută într-un centru de reținere și
arestare preventivă care funcționează în subordinea Ministerului Afacerilor Interne.
Centrele de reținere și arestare preventivă sunt organizate pe baza Ordinului
Ministrului Afacerilor Interne nr. 14/2018, de regulă, în sediile unităților județene de
poliție. Organizarea acestor centre se aseamănă cu cea a penitenciarelor, dar este mai
simplistă, centrele cuprinzând doar două sectoare: sectorul de cazare și sectorul
administrativ.
Un aspect foarte important este acela că centrele de reținere și arestare preventivă
sunt puse și ele sub autoritatea judecătorului de supraveghere a privării de libertate.

Executarea arestării preventive

Arestarea preventivă este cea de-a doua măsură preventivă privativă de libertate.

132
 Arestarea preventivă poate fi dispusă numai prin hotărâre judecătorească, de
către judecătorul de drepturi și libertăți în faza de urmărire penală, de către judecătorul
de cameră preliminară, în faza de cameră preliminară, ori de către instanța de judecată,
în faza de judecată.
Arestarea preventivă se pune în executare prin emiterea mandatului de arestare
preventivă.
În cursul urmăririi penale mandatul se emite de către judecătorul de drepturi și
libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță
sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află
locul de reținere, locul unde s-a constatat săvârșirea infracțiunii ori sediul parchetului
din care face parte procurorul care a întocmit propunerea. Dacă propunerea de arestare
a fost respinsă de către judecătorul de drepturi și libertăți de la prima instanță, dar a
fost admisă în calea de atac a contestației, de către judecătorul de drepturi și libertăți de
la instanța ierarhic superioară, mandatul de arestare preventivă va fi admis de acesta
din urmă. Aceeași este situația și în ipoteza arestării în celelalte două faze ale
procesului penal, camera preliminară și judecata.
Mandatul de arestare preventivă este expres reglementat de art. 230 C.pr.pen.,
conform căruia cuprinde:
- instanța din care face parte judecătorul de drepturi și libertăți care a
dispus luarea măsurii arestării preventive;
- data emiterii mandatului;
- numele, prenumele și calitatea judecătorului de drepturi și libertăți care
a emis mandatul;
- datele de identitate ale inculpatului;
- durata pentru care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, cu
menționarea datei la care încetează; arestarea preventiv poate fi dispusă
pe o durată de maximum 30 de zile, după care poate fi prelungită;
- arătarea faptei de care este acuzat inculpatul, cu indicarea datei și
locului comiterii acesteia, încadrarea juridică, infracțiunea și pedeapsa
prevăzută de lege;
- temeiurile concrete care au determinat arestarea preventivă;
- ordinul de a fi arestat inculpatul;
- indicarea locului unde va fi deținut inculpatul arestat preventiv;
- semnătura judecătorului de drepturi și libertăți;
- semnătura inculpatului prezent, ori consemnarea refuzului acestuia de a
semna; semnătura inculpatului nu se va regăsi pe mandat și în ipoteza în
care s-a dispus arestarea în lipsă.
Când mandatul de arestare preventivă a fost emis în prezența inculpatului reținut,
punerea în executare măsurii preventive este completată prin înmânarea unui exemplar
al mandatului către inculpat și către organele de poliție care îl au deja în custodie și
care vor continua, astfel, custodierea, privarea de libertate specifică reținerii
transformându-se în privarea specifică arestării.
Când mandatul de arestare a fost emis în lipsa inculpatului, două exemplare
originale ale mandatului emis se înaintează organului de poliție de la domiciliul sau
reședința inculpatului în vederea executării. În cazul în care inculpatul nu are
domiciliul sau reședința în România, exemplarele se înaintează organului de poliție în
raza teritorială a căruia se află instanța de judecată.
Art. 231 C.pr.pen. reglementează și o procedură cunoscută în practică sub
denumirea de „confirmarea mandatului”, potrivit căreia, în cazul arestării în lipsă, când
inculpatul este prins, este prezentat judecătorului care a dispus măsura.

133
 Acesta procedează la audierea inculpatului, în prezența avocatului său, și,
evaluând declarația inculpatului în contextul probelor administrate și al motivelor
avute în vedere la luarea măsurii, dispune prin încheiere, după ascultarea concluziilor
procurorului, confirmarea arestării preventive și a executării mandatului ori, după caz,
revocarea arestării preventive sau înlocuirea acesteia cu una dintre măsurile preventive
mai ușoare.
Procedura punerii în executare a mandatului este identică în faza camerei
preliminare și a judecății, aflându-se în sarcina judecătorului de cameră preliminară,
respectiv a instanței.
Arestarea preventivă poate fi prelungită în faza de urmăriri penală, din 30 în 30
de zile, fără ca durata totală a arestării în această fază procesuală să poată depăși un
termen rezonabil și nu poate fi mai mare de 180 de zile. Prelungirea arestării
preventive se dispune prin încheiere, după aceleași reguli ca în cazul luării măsurii. În
cazul prelungirii nu se mai emite mandat de arestarea, punerea în executare a prelungii
efectuându-se prin simpla informare a organului de poliție care îl custodiază pe
inculpat.
În cursul camerei preliminare arestarea preventivă poate fi menținută din 30 în 30
de zile, punerea în executare a încheierilor prin care s-a dispus menținerea efectuându-
se prin simpla informare a organelor care îl custodiază pe inculpat.
În cursul judecății, arestarea preventivă poate fi menținută din 60 în 60 de zile,
pentru o durată ce nu poate depăși un termen rezonabil și nu poate fi mai mare de
jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracțiunea care face obiectul
sesizării instanței de judecată, dar în nicio situație nu poate depăși 5 ani. Punerea în
executare a încheierilor prin care s-a dispus menținerea se efectuează prin simpla
informare a organelor care îl custodiază pe inculpat.

Din punct de vedere al locului în care se execută măsura arestului preventiv,

coroborând dispozițiile pertinente ale Legii nr. 254/2013, ale regulamentului său de
aplicare și ale Ordinului Ministrului Afacerilor Interne nr. 14/2018 pentru aprobarea
Regulamentului privind organizarea și funcționarea centrelor de reținere și arestare
preventivă rezultă că, de regulă:
- până la momentul verificării legalității și temeiniciei măsurii arestării
preventive de către judecătorul de cameră preliminară în urma trimiterii
în judecată, inculpatul arestat preventiv este custodiat în unul dintre
centrele de reținere și arestare preventivă organizate în baza Ordinului
Ministrului Afacerilor Interne nr. 14/2018;
- de la momentul amintit mai sus, inculpatul arestat preventiv este
transferat într-un penitenciar.
Potrivit art. 115 alin. (3) din Legea nr. 254/2013 și art. 260 din Regulamentul de
aplicare a Legii nr. 254/2013, mai există și alte momente de la care executarea arestării
preventive are loc într-un penitenciar, și anume:
- în cursul urmăririi penale, în situația în care a fost dispusă efectuarea
unei expertize medico-legale psihiatrice;
- dacă inculpatul suferă de o afecțiune care necesită internare și poate fi
tratată în rețeaua sanitară a Administrației Naționale a Penitenciarelor,
cu aprobarea directorului penitenciarului-spital.
După transfer, arestarea preventivă se execută în secțiile speciale de arestare
preventivă din penitenciare sau în centrele de arestare preventivă de pe lângă
penitenciare, care se organizează și funcționează în subordinea Administrației
Naționale a Penitenciarelor. În secțiile speciale de arestare preventivă din penitenciare

134
sunt deținute și persoanele condamnate, dar care sunt cercetate în stare de arest
preventiv în altă cauză.
Regimul de executare care se aplică arestaților preventiv este unul sui generis,
descris la art. 110-113, art. 117, art. 122 și art. 123 din Legea nr. 254/2013.
Astfel, în cazul centrelor de reținere și arestare preventivă din subordinea
Ministerului Afacerilor Interne, sunt cazate, de regulă, în comun, putând presta muncă,
la cerere, în interesul centrului și putând beneficia de asistență psihologică și moral-
religioasă, în interiorul centrului, sub pază și supraveghere, în condițiile stabilite prin
regulamentul de aplicare a legii de executare.
Persoanele aflate în centrele de reținere și arestare preventivă pot presta muncă
neremunerată, la cererea lor, în interesul locului de deținere, însă doar cu acordul
procurorului care efectuează urmărirea penală sau supraveghează efectuarea urmăririi
penale. Persoanele aflate în centrele de reținere și arestare preventivă pot fi retrase de
la muncă la solicitarea procurorului care efectuează urmărirea penală sau
supraveghează efectuarea urmăririi penale ori în cazul în care este pusă în pericol
siguranța centrului, cu informarea procurorului.
Tot cu acordul procurorului care efectuează ori supraveghează urmărirea penală
se realizează și dreptul de a primi vizite, inclusiv vizite intime, și de a comunica cu
mass-media.
Cenzura pe care este îndrituit a o realiza procurorul cu privire la exercitarea
acestor drepturi este justificată din rațiuni de bună desfășurare a urmăririi penale. În
faza de urmărire penală, când se strâng, se administrează și readministrează probele
care să contureze situația de fapt, este rațional a institui pârghii prin care inculpatul să
fie împiedicat să influențeze martorii ori experții, să pună presiune pe persoanele
vătămate sau pe coparticipanții la comiterea faptei ori să creeze reverberații publice
asupra arestării sale.
Prerogativele pe care le are procurorul asupra exercițiului anumitor drepturi ale
arestatului preventiv în cursul urmăririi penale nu anulează competențele funcționale
ale judecătorului de supraveghere a privării de libertate, acesta fiind îndrituit să se
pronunțe asupra unor eventuale plângeri ale persoanei private de libertate în legătură
cu modul de acordare a drepturilor sale, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 9 alin.
(2) lit. a) din Legea nr. 254/2013.
În cadrul penitenciarelor, arestații preventiv sunt cazați, de regulă, în comun, pot
desfășura activități educative, moral-religioase, culturale, terapeutice, de consiliere
psihologică și asistență socială, instruire școlară și formare profesională, în grupuri, în
interiorul centrului de arestare preventivă sau al penitenciarului, sub pază și
supraveghere, în condițiile stabilite prin regulamentul de aplicare a prezentei legi.
Persoanele arestate preventiv pot presta, la cererea lor, o muncă în interiorul sau
exteriorul centrului de arestare preventivă sau al penitenciarului, sub pază și
supraveghere continuă, cu aprobarea directorului.
Persoanele minore arestate preventiv sunt cazate, de regulă, în comun, separat de
persoanele adulte. Pe timpul executării arestării preventive, minorului i se acordă
asistență psihologică, în vederea diminuării efectelor negative ale privării de libertate
asupra dezvoltării sale fizice, psihice sau morale. În măsura în care nu se împiedică
buna desfășurare a procesului penal, minorului i se asigură posibilitatea menținerii
legăturii cu persoanele cu care are relații familiale sau puternice legături afective, prin
suplimentarea dreptului la vizite, convorbiri telefonice sau on-line.

Executarea arestului la domiciliu

135
 Arestul la domiciliu este cea de-a treia măsură preventivă privativă de libertate.
Ea a fost introdusă în peisajul procesual penal românesc odată cu reforma penală din
anul 2014.
Arestul la domiciliu poate fi dispus numai de judecătorul de drepturi și libertăți,
de judecătorul de cameră preliminară ori de instanță, în fazele procesuale pe care
aceste organe le conduc.
Potrivit art. 221 alin. (8) C.pr.pen., punerea în executare a arestului la domiciliu
nu se realizează prin emiterea unui mandat de arestare, ca în cazul arestării preventive,
ci prin comunicarea, de îndată, a unei copii a încheierii judecătorului prin care s-a luat
măsura arestului la domiciliu către inculpat, către organul de poliție în a cărei
circumscripție locuiește acesta (mai exact, către inspectoratul de poliție județean,
respectiv de Direcția Generală de Poliție a Municipiului București), către serviciul
public comunitar de evidență a persoanelor și către organele de frontieră.
Conținutul arestului la domiciliu rezultă din dispozițiile art. 221 alin. (1)
C.pr.pen., potrivit cărora, măsura arestului la domiciliu constă în obligația impusă
inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuiește, fără
permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în fața căruia se află cauza și
de a se supune unor restricții stabilite de acesta.
Legiuitorul definește, prin intermediul art. 126 din Legea nr. 254/2013, și ce
trebuie să se înțeleagă prin noțiunea de imobil, anume locuința inculpatului, încăperea,
dependința sau locul împrejmuit ținând de acestea. Astfel, spre exemplu, dacă locuința
inculpatului se află într-un apartament dintr-un condominium, limitele în care se poate
mișca inculpatului sunt date de limitele încăperilor și teraselor apartamentului
respectiv, pe când dacă inculpatul locuiește într-o casă care dispune și de curte sau/și
de grădină, limitele de mișcare ale acestora sun mai largi, extinzându-se și asupra
curții, grădinii și a dependințelor aflate pe acestea.
Din dispozițiile art. 218 și urm. C.pr.pen. coroborate cu cele ale art. 126 din
Legea nr. 254/2013 se poate lesne observa că, deși denumirea măsurii preventive în
discuție conține noțiunea de domiciliu, aceasta are un sens mai larg decât cele afirmat
la art. 87 C.civ., putând include și reședința cu forme legale, dar și reședința fără forme
legale.
Pe durata arestului la domiciliu, inculpatului, pe lângă interdicția părăsirii
locuinței în care se execute arestul îi incumbă și:
- obligația de a se prezenta în fața organului de urmărire penală, a
judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră
preliminară sau a instanței de judecată ori de câte ori este chemat; în
acest caz, organul de urmărire penală, judecătorul de drepturi și
libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată
încunoștințează organul de supraveghere ori de câte ori îl cheamă pe
inculpat, arătând data, ora și locul chemării; încunoștințarea este
necesară pentru ca organul de supraveghere să întocmească un itinerariu
și să stabilească niște condiții de deplasare, pe care le aduce la
cunoștința inculpatului pe bază de semnătură; dacă inculpatul nu se
prezintă la chemarea organul judiciar ori dacă nu respectă itinerariul și
condițiile de deplasare se poate dispune înlocuirea arestului la domiciliu
cu arestarea preventivă, în condițiile art. 221 alin. (11) C.pr.pen.;
- interdicția să nu comunice cu persoana vătămată sau membrii de familie
ai acesteia, cu alți participanți la comiterea infracțiunii, cu martorii ori
experții, precum și cu alte persoane stabilite de organul judiciar; bine-

136
 înțeles, nerespectarea acestei interdicții poate atrage și ea înlocuirea
regresivă a măsurii preventive.
Pe lângă obligația prezentării la chemarea organelor judiciare și interdicția
comunicării cu anumite persoane, care sunt impuse în mod automat, potrivit art. 221
alin. (3) C.pr.pen., judecătorul poate să impună ca, pe durata arestului la domiciliu,
inculpatul:
- să nu revină în locuința familiei, să nu se apropie de persoana vătămată
sau de membrii familiei acesteia, de alți participanți la comiterea
infracțiunii, de martori ori experți sau de alte persoane anume
desemnate de organul judiciar;
- să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfășoare activitatea în
exercitarea căreia a săvârșit fapta;
- să comunice periodic informații relevante despre mijloacele sale de
existență;
- să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în
special în scopul dezintoxicării;
- să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări
publice;
- să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar;
- să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte arme;
- să nu emită cecuri;
- să poarte permanent un dispozitiv electronic de supraveghere.
Având în vedere că aceste obligații și interdicții sunt, în cea mai mare parte,
„împrumutate” de la măsura preventivă controlului judiciar, le vom analiza în
secțiunea dedicată executării acestei măsuri procesuale, în secțiunea de față
îndreptându-ne atenția asupra obligației purtării unui dispozitiv electronic de
supraveghere, care a devenit funcțională relativ recent, prin adoptarea Legii nr.
146/2021 privind monitorizarea electronică în cadrul unor proceduri judiciare și
execuțional penale.

Organul de poliție de la locuința inculpatului verifică periodic respectarea

măsurii și a obligațiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale
acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de
cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanța de judecată, în
cursul judecății.
Pentru supravegherea respectării măsurii arestului la domiciliu sau a obligațiilor
impuse inculpatului pe durata acesteia, organul de poliție poate pătrunde în imobilul
unde se execută măsura, fără învoirea inculpatului sau a persoanelor care locuiesc
împreună cu acesta.
La primirea încheierii, organul de poliție care supraveghează modul în care se
execută arestul la domiciliu desemnează reprezentanți care se deplasează, de îndată, la
locuința inculpatului, îl legitimează și identifică persoanele care locuiesc în mod
obișnuit cu acesta sau care se află în îngrijirea sa, încheie proces-verbal în acest sens,
după care comunică judecătorului de drepturi și libertăți, judecătorului de cameră
preliminară sau instanței de judecată începerea activităților de supraveghere.
După consultarea inculpatului, organul de supraveghere întocmește un program
care cuprinde modul de executare a arestului la domiciliu, obligația de informare în
situația părăsirii locuinței în cazuri urgente, precum și, după caz, condițiile de părăsire,
deplasare și revenire la locuință, care i se comunică, de îndată, sub semnătură.
Inculpatul are obligația de a păstra în permanență asupra sa programul de

137
supraveghere și de a-l prezenta, la solicitare, organului de supraveghere, altor organe
de ordine și siguranță publică, instituțiilor la nivelul cărora funcționează organele
judiciare și autorităților locale.
Organul de supraveghere dispune efectuarea, periodic ori la sesizare, de vizite
inopinate, în orice moment al zilei, la locuința inculpatului sau în locurile stabilite prin
încheierea judecătorului de drepturi și libertăți, judecătorului de cameră preliminară
sau instanței de judecată, pentru verificarea respectării măsurii și a obligațiilor de către
persoana supravegheată.
Perioada dintre două verificări inopinate succesive nu poate fi mai mare de două
zile calendaristice, conform art. 129 alin. (31) din Legea nr. 254/2013.

Potrivit Legii nr. 146/2021, în cadrul monitorizării electronice se pot utiliza

dispozitive electronice de supraveghere mobile sau fixe.
Dispozitivul electronic de supraveghere mobil se montează pe glezna persoanei
supravegheate. Prin excepție, dispozitivul electronic de supraveghere mobil se
montează pe brațul persoanei atunci când montarea pe gleznă nu este fizic posibilă sau
este contraindicată medical.
Dispozitivele electronice de supraveghere fixe se montează în imobilul în care se
execută măsura arestului la domiciliu sau în imobilul de care persoana supravegheată
nu are voie să se apropie. Din rațiuni tehnice sau de securitate, dispozitivul electronic
de supraveghere fix poate fi montat și în proximitatea imobilului.
Aspectele referitoare la montarea, predarea și verificarea dispozitivelor
electronice de supraveghere, instruirea realizată cu privire la regulile de utilizare a
acestora și consecințele nerespectării acestora, precum și la eventualele obiecții sau
explicații ale persoanei supravegheate, ale persoanei protejate sau ale persoanelor care
locuiesc cu acestea se consemnează de către organul de supraveghere și/sau operatorul
tehnic într-un proces-verbal.
Alertele de părăsire a imobilului, de ieșire din perimetru, în cazul nerespectării
itinerariului, și de apropiere de persoana protejată se transmit automat în Sistemul
național unic pentru apeluri de urgență pentru a facilita intervenția organelor forței
publice.
Așadar, putem afirma că prin purtarea unui dispozitiv electronic de supraveghere
se creează premisele unui control mai strict cu privire la respectarea de către inculpat a
interdicțiilor impuse de arestul la domiciliu și se facilitează intervenția în timp real a
organelor de ordine publică în cazul nerespectării interdicțiilor și obligațiilor în
discuție.

Executarea controlului judiciar

Controlul judiciar, cu cele două declinări ale sale, controlul judiciar simplu și
controlul judiciar pe cauțiune, reprezintă o măsură preventivă restrictivă de drepturi
care constă în impunerea unor obligații și interdicții inculpatului astfel încât să se
asigure buna desfășurare a procesului penal.
Controlul judiciar se poate dispune atât de către procuror, cât și de către
judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară ori instanța de
judecată.
Potrivit art. 82 din Legea nr. 253/2013, punerea în executare a controlului
judiciar se face prin trimiterea, de către organul judiciar care a dispus măsura, a unei
copii de pe ordonanța sau încheierea prin care a luat această măsură secției de poliție în

138
raza căreia domiciliază sau locuiește persoana în cauză, precum și, dacă este cazul,
celorlalte instituții abilitate să supravegheze respectarea obligațiilor impuse. În cazul
cetățenilor străini față de care s-a impus interdicția de a părăsi țara, comunicarea se
face și Oficiului Român pentru Imigrări.
Conținutul controlului judiciar este unul complex și dinamic, în funcție de
obligațiile și interdicțiile pe care organul judiciar care a dispus măsura le impune în
sarcina inculpatului.
Potrivit art. 215 C.pr.pen., aceste obligații și sarcini sunt impuse fie automat,
prin simpla luare a măsurii, fie facultativ, în funcție de particularitățile cauzei.
Astfel, potrivit alin. (1) din amintitul articol normativ, pe durata cât se află sub
control judiciar, inculpatul trebuie să respecte următoarele obligații:
- să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră
preliminară sau la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;
- să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în fața
căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinței;
- să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea sa de
către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de
supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este
chemat.
Conform alin. (2) al art. 215 C.pr.pen., organul judiciar care a dispus măsura
poate impune inculpatului ca, pe timpul controlului judiciar, să respecte una sau mai
multe dintre următoarele obligații:
- să nu depășească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar,
decât cu încuviințarea prealabilă a acestuia;
- să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se
deplaseze doar în locurile stabilite de acesta;
- să poarte permanent un dispozitiv electronic de supraveghere;
- să nu revină în locuința familiei, să nu se apropie de persoana vătămată
sau de membrii familiei acesteia, de alți participanți la comiterea
infracțiunii, de martori ori experți sau de alte persoane anume
desemnate de organul judiciar și să nu comunice cu acestea direct sau
indirect, pe nicio cale;
- să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfășoare activitatea în
exercitarea căreia a săvârșit fapta;
- să comunice periodic informații relevante despre mijloacele sale de
existență;
- să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în
special în scopul dezintoxicării;
- să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări
publice;
- să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar;
- să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte arme;
- să nu emită cecuri.
În cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune, din oficiu sau la cererea
motivată a inculpatului, prin ordonanță, impunerea unor noi obligații pentru inculpat
ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse inițial, dacă apar motive temeinice care
justifică aceasta, după ascultarea inculpatului. În cursul camerei preliminare ori al
judecății, reindividualizarea măsurilor este dată în competența judecătorului de cameră
preliminară, respectiv a instanței.
Principala instituție care are atribuții în supravegherea executării de către

139
inculpat a obligațiilor și interdicțiilor din conținutul controlului judiciar este organul de
poliție în raza căreia domiciliază sau locuiește inculpatul.
După primirea copiei de pe actul prin care s-a dispus controlul judiciar, organul
de poliție procedează de îndată la stabilirea programului de supraveghere și cheamă
persoana aflată sub control judiciar, pentru a-i aduce la cunoștință acest program.
În cadrul programului de supraveghere, se va stabili ca, cel puțin o dată la 7 zile
calendaristice, persoana aflată sub control judiciar să se prezinte la organul de poliție
desemnat cu supravegherea sa.
După cum lesne se poate observa, organul de poliție nu poate supraveghea singur
executarea tuturor obligațiilor și interdicțiilor din conținutul controlului judiciar, astfel
că, prin intermediul dispozițiilor art. 82 și art. 83 din Legea nr. 253/2013, au fost
stabilite și organe, instituții sau persoane care vin în sprijinul organului de poliție,
astfel:
- în cazul obligației de a se supune unor măsuri de control, îngrijire sau
tratament medical, în special în scopul dezintoxicării, organul de poliție
este, bine-înțeles, ajutat de instituția sanitară în care urmează a se
efectua controlul, îngrijirea ori tratamentul medical;
- în cazul obligației de a nu emite cecuri, organul de poliție este ajutat
banca sau băncile la care inculpatul are deschise conturi;
- în cazul obligației de a purta un dispozitiv electronic de supraveghere,
organul de poliție este cel care, așa cum am văzut la secțiunea
anterioară, are sarcina administrării sistemului de supraveghere
electronică, prin personalul tehnic;
- în cazul interdicției de a se apropia sau a comunica cu anumite
persoane, chiar respectivele persoane sunt cele care își dau concursul la
respectarea măsurii; în cazul în care persoana vătămată sau membrii
familiei sale se numără printre persoanele față de care inculpatul are
interdicția de apropiere ori comunicare, aceștia sunt informați cu privire
la posibilitatea de solicitare a unui ordin european de protecție, prin
intermediul căruia protecția se extinde și în afara teritoriului național, în
condițiile Legii nr. 151/2016 privind ordinul european de protecție.
În cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar, inculpatul încalcă, cu rea-
credință, obligațiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit cu
intenție o nouă infracțiune pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale
împotriva sa, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau
instanța de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea
acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condițiile
prevăzute de lege.

În ceea ce privește controlul judiciar pe cauțiune, spre deosebire de controlul

judiciar simplu, inculpatului îi revine și obligația de a indisponibiliza o sumă de bani
ori de a ipoteca sau gaja un bun imobil, respective un bun mobil, ca o garanție
suplimentară că va respecta obligațiile și interdicțiile din conținutul controlului
judiciar.
Cauțiunea, când organul judiciar ajunge la concluzia că aceasta trebuie
constituită, reprezintă nu doar o chezășie a respectării controlului judiciar, ci și o
condiție necesară pentru dispunerea acestei măsuri preventive.
Potrivit art. 217 alin. (1) C.pr.pen., consemnarea cauțiunii se face pe numele
inculpatului, prin depunerea unei sume de bani determinate la dispoziția organului
judiciar ori prin constituirea unei garanții reale, mobiliare ori imobiliare, în limita unei

140
 sume de bani determinate, în favoarea aceluiași organ judiciar.
Valoarea cauțiunii este de cel puțin 1.000 lei și se determină în raport cu
gravitatea acuzației aduse inculpatului, situația materială și obligațiile legale ale
acestuia.
Instanța de judecată dispune prin hotărâre confiscarea cauțiunii, dacă măsura
controlului judiciar pe cauțiune a fost înlocuită cu măsura arestului la domiciliu sau a
arestării preventive, pentru încălcarea, cu rea-credință, a obligațiile care îi revin
inculpatului ori când există suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârșit cu intenție o
nouă infracțiune pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva
sa.
Chiar dacă inculpatul nu încalcă condițiile controlului judiciar și nu comite o
nouă infracțiune, cauțiunea nu se restituie dacă s-a dispus ca din ea să se plătească
despăgubirile bănești acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracțiune,
cheltuielile judiciare sau a amenzii, în această ordine.

În cursul urmăririi penale, măsura controlului judiciar se poate dispune de către

procuror sau de către judecătorul de drepturi și libertăți pe o durată de cel mult 60 de
zile. În aceeași fază procesuală a urmăririi penale, controlul judiciar poate fi prelungit
de către procuror, prin ordonanță, dacă se mențin temeiurile care au determinat luarea
măsurii sau au apărut temeiuri noi care să justifice prelungirea acestuia, fiecare
prelungire neputând să depășească 60 de zile. În total, în cursul urmăririi penale, durata
măsurii controlului judiciar nu poate să depășească un an, dacă pedeapsa prevăzută de
lege este amenda sau închisoarea de cel mult 5 ani, respectiv 2 ani, dacă pedeapsa
prevăzută de lege este detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 5 ani.
În faza camerei preliminare ori a judecății, se poate dispune luarea măsurii
controlului judiciar față de inculpat pe o durată ce nu poate depăși 60 de zile. În cursul
judecății, durata totală a controlului judiciar nu poate depăși un termen rezonabil și, în
nicio situație, nu poate depăși 5 ani de la momentul trimiterii în judecată.

Executarea măsurilor preventive dispuse împotriva persoanei juridice

Potrivit legislației procesual penal actuale, există o serie de măsuri preventive

care pot fi luate în cazul inculpatului persoană juridică.
Potrivit art. 493 C.pr.pen. acestea sunt următoarele:
- interdicția inițierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare
sau lichidare a persoanei juridice; această măsură preventivă nu vizează
și dizolvarea, respectiv lichidarea în procedura falimentului prevăzută
de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și
de insolvență14.
- interdicția inițierii ori, după caz, suspendarea fuziunii, a divizării sau a
reducerii capitalului social al persoanei juridice, începută anterior sau în
cursul urmăririi penale;
- interzicerea unor operațiuni patrimoniale, susceptibile de a antrena
diminuarea activului patrimonial sau insolvența persoanei juridice;
- interzicerea încheierii anumitor acte juridice, stabilite de organul
judiciar;

14
Această interpretare a fost dată recurs în interesul legii prin Decizia nr. 18/2020 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii.

141
 - interzicerea desfășurării activităților de natura celor cu ocazia cărora a
fost comisă infracțiunea.
Specific pentru ipoteza inculpatului persoană juridică este că pot fi impuse una
sau mai multe măsuri preventive împotriva aceleiași persoane juridice.
Organul competent să dispună măsura sau măsurile preventive împotriva
persoanei juridice este judecătorul de drepturi și libertăți, în cursul urmăririi penale, la
propunerea procurorului, sau, după caz, judecătorul de cameră preliminară ori instanța.
Pentru a asigura respectarea măsurilor preventive, persoana juridică poate fi
obligată să depună o cauțiune constând într-o sumă de bani care nu poate fi mai mică
de 10.000 lei. Cauțiunea se restituie la data rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare, de amânare a aplicării pedepsei, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de
încetare a procesului penal, pronunțate în cauză, dacă persoana juridică a respectat
măsura sau măsurile preventive, precum și în cazul în care, prin hotărâre definitivă, s-a
dispus achitarea persoanei juridice.
Cauțiunea nu se restituie în cazul nerespectării de către persoana juridică a
măsurii sau a măsurilor preventive luate, făcându-se venit la bugetul de stat la data
rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în cauză, precum și dacă s-a dispus plata din
cauțiune, în ordinea următoare, a despăgubirilor bănești acordate pentru repararea
pagubelor cauzate de infracțiune, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii.
Măsurile preventive pot fi dispuse împotriva persoanei juridice pe o perioadă de
cel mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii în cursul urmăririi penale și a menținerii
în cursul procedurii de cameră preliminară și al judecății, dacă se mențin temeiurile
care au determinat luarea acestora, fiecare prelungire neputând depăși 60 de zile.
Potrivit art. 85 din Legea nr. 253/2013, punerea în executare a măsurilor
preventive luate față de persoana juridică se face prin trimiterea unei copii de pe
încheierea prin care a fost dispusă, după cum urmează:
- Oficiului Național al Registrului Comerțului, pentru cazul în
care persoana juridică respectivă este societate comercială, în
vederea înscrierii mențiunii în Registrul comerțului computerizat
pentru persoane juridice și persoane fizice;
- Ministerului Justiției, pentru cazul în care persoana juridică este
p asociație, fundație ori federație, în vederea înscrierii mențiunii
în Registrul național al persoanelor juridice fără scop
patrimonial;
- Tribunalului București, pentru cazul partidelor politice, în
vederea înscrierii mențiunii în Registrul partidelor politice;
- judecătoriei în circumscripția căreia își are sediul, dacă persoana
juridică este un sindicat, în vederea înscrierii mențiunii în
Registrul special al sindicatelor;
- judecătoriei în circumscripția căreia își are sediul persoana
juridică, pentru cazul în care aceasta este o societate agricolă, în
vederea înscrierii mențiunii în Registrul societăților agricole;
- instituției publice competente cu înregistrarea activității
respective, pentru persoanele juridice înființate prin acte
normative;
- altor instituții abilitate prin lege să procedeze la autorizarea
înființării sau la înregistrarea unei persoane juridice.
Efectuarea de către persoana juridică a unor operațiuni cu încălcarea măsurii
preventive dispuse atrage nulitatea absolută a actelor juridice încheiate.
Nerespectarea măsurilor preventive luate față de persoana juridică atrage și

142
nerestituirea cauțiunii, dacă aceasta a fost constituită.

Executarea celorlalte măsuri procesuale

Pe lângă măsurile preventive, în arsenalul măsurilor procesuale se regăsesc și

alte obligații, interdicții, sarcini ce pot fi impuse în vederea asigurării bunei desfășurări
a procesului penal, a asigurării executării unor sancțiuni viitoare ori chiar obligații
destinate a înlocui sancțiuni mai aspre. De asemenea, ne vom ocupa și de executarea
cheltuielilor judiciare.
În secțiunea de față vom analiza, având în centru perspectiva execuțional
penală, măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor, restabilirea situației anterioare,
amenzile judiciare și obligațiile asociate soluției de renunțare la urmărire penală.
Amintim aici că în secțiunea dedicată măsurilor de siguranță cu caracter medical ne-am
referit și la cele care se impun în mod provizoriu pe parcursul procesului penal.

Executarea măsurilor asigurătorii

Măsurile asigurătorii reprezintă sunt acele măsuri procesuale care se iau de către
organele judiciare pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea
de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării
extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor
judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.
Măsurile asigurătorii sunt sechestrul și valorificare anticipată.

Sechestrul
Sechestrul reprezintă indisponibilizarea bunurilor mobile sau imobile
aparținând suspectului sau inculpatului ori părții responsabile civilmente.
Potrivit art. 251 C.pr.pen., Ordonanța sau încheierea de luare a măsurii
asigurătorii se aduce la îndeplinire de către organele de cercetare penală, precum și de
către organele competente potrivit legii, din dispoziția organului de urmărire penală
sau a judecătorului de cameră preliminară ori a instanței de judecată, după caz.
Organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice și să
evalueze bunurile sechestrate, putând recurge, dacă este cazul, la evaluatori sau
experți.
Obiectele din metale sau pietre prețioase, mijloacele de plată străine, titlurile de
valoare interne, obiectele de artă și de muzeu, colecțiile de valoare, precum și sumele
de bani care fac obiectul sechestrului vor fi ridicate în mod obligatoriu.
Metalele sau pietrele prețioase ori obiectele confecționate cu acestea se depun la
unitățile Trezoreriei Statului la care se depun metalele prețioase și pietrele prețioase
considerate bunuri fără stăpân, precum și cele ridicate în vederea confiscării ori
confiscate în condițiile prevăzute de lege, iar mijloacele de plată străine se depun la cea
mai apropiată instituție de credit. Titlurile de valoare interne, obiectele de artă sau de
muzeu și colecțiile de valoare se predau spre păstrare instituțiilor de specialitate.
Aceste obiecte se predau în termen de 48 de ore de la ridicare. Dacă obiectele
sunt strict necesare urmăririi penale, procedurii de cameră preliminară sau judecății,
depunerea se face ulterior, dar nu mai târziu de 48 de ore de la pronunțarea în cauză a
unei soluții definitive.
Instituțiile care le primesc în custodie trebuie să păstreze obiectele sechestrate se
până la ridicarea sechestrului.

143
 Celelalte bunuri mobile sechestrate (precum autovehicule, utilaje, scule, unelte,
obiecte generice) sunt puse sub sigiliu sau ridicate, putându-se numi un custode.
Custodele poate fi chiar suspectul sau inculpatul care, dacă nu va respecta condițiile
sechestrului, poate fi urmărit pentru comiterea infracțiunilor de distrugere de sigilii și
de sustragere de sub sechestru, incriminate la art. 260 și art. 261 C.pen.
Sechestrul asupra bunurilor imobile se pune în executare prin luarea inscripției
ipotecare, adică prin înscrierea în cartea funciară a instituirii măsurii asigurătorii.
Sechestrul asupra sumelor de bani datorate cu orice titlu suspectului ori
inculpatului sau părții responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de către
cel păgubit sunt poprite în mâinile acestora, în limitele prevăzute de lege, de la data
primirii ordonanței sau încheierii prin care se înființează sechestrul. Sumele de
bani vor fi consemnate de către debitori, după caz, la dispoziția organului judiciar care
a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de 5 zile de la scadență,
recipisele urmând a fi predate procurorului, judecătorului de cameră preliminară ori
instanței de judecată în termen de 24 de ore de la consemnare.
Consecința sechestrului pentru patrimoniul persoanei care deține bunurile
sechestrate constă în imposibilitatea dispunerii de acele bunuri și, în cazul sechestrului
cu deposedare, chiar în lipsa folosinței lor.

Valorificarea anticipată a bunurilor sechestrate

Deși legiuitorul nu o denumește în mod expres ca atare, o veritabilă măsură
asigurătorie este și valorificare anticipată a bunurilor sechestrate.
Dacă inițial valorificare anticipată, adică înainte de soluționarea definitivă a
cauzei, era permisă pentru o categorie restrânsă de bunuri (bunuri perisabile), această
posibilitate a fost extinsă și la alte categorii, precum
Astfel, potrivit art. 2521 C.pr.pen., în cursul procesului penal, înainte de
pronunțarea unei hotărâri definitive, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau,
după caz, instanța de judecată care a instituit sechestrul poate dispune de îndată
valorificarea bunurilor mobile sau imobile sechestrate, la cererea proprietarului
bunurilor sau atunci când există acordul acestuia.
Atunci când nu există acordul proprietarului, bunurile mobile asupra cărora s-a
instituit sechestrul asigurător pot fi valorificate, în mod excepțional, în următoarele
situații:
- atunci când, în termen de un an de la data instituirii sechestrului,
valoarea bunurilor sechestrate s-a diminuat în mod semnificativ,
respectiv cu cel puțin 40% în raport cu cea de la momentul dispunerii
măsurii asigurătorii;
- atunci când există riscul expirării termenului de garanție sau când
sechestrul asigurător s-a aplicat asupra unor animale sau păsări vii;
- atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra produselor
inflamabile sau petroliere, asupra masei lemnoase și a materialelor
lemnoase, asupra produselor farmaceutice și a materialelor sanitare;
- atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra unor bunuri a căror
depozitare sau întreținere necesită cheltuieli disproporționate în raport
cu valoarea bunului;
- atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra unui stoc de bunuri
sau produse cu o valoare cumulată mai mică sau egală cu echivalentul
în lei al sumei de 300.000 euro.
În ceea ce privește autovehiculelor sechestrate, legea prevede că, atunci când
proprietarul nu a putut fi identificat și valorificarea nu se poate face în condițiile mai

144
sus arătate, acestea pot fi valorificate, în următoarele situații:
- atunci când acestea au fost folosite, în orice mod, la săvârșirea unei
infracțiuni;
- dacă de la data instituirii măsurii asigurătorii asupra acestor bunuri a
trecut o perioadă de un an sau mai mare.
Atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra unui mijloc de transport
rutier, feroviar, naval sau aerian și valorificarea nu se poate face potrivit dispozițiilor
de mai sus, bunurile pot fi valorificate, atunci când sunt îndeplinite cumulativ
următoarele condiții:
- măsura asigurătorie a fost dispusă pentru a evita ascunderea,
distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care
pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse;
- în termen de un an de la data instituirii măsurii asigurătorii proprietarul
nu consemnează, în contul constituit potrivit legii speciale, o sumă de
bani în cuantum egal cu valoarea bunului sechestrat;
- bunul se află în custodia unei instituții publice.
Mai mult, potrivit art. 253 C.pr.pen., se poate dispune valorificare anticipată
chiar și a bunurilor imobile sechestrate, însă numai la cererea ori cu acordul
proprietarului acestora.
Sumele de bani rezultate din valorificarea anticipată se depun într-un cont
constituit potrivit legii speciale, aflat la dispoziția organelor judiciare, în termen de cel
mult 3 zile de la valorificarea bunurilor.
Prin intermediul valorificării anticipate se urmărește a se preîntâmpina pierderile
care ar surveni ca urmare a devalorizării survenite de trecerea timpului, ori a se evita
cheltuieli disproporționate care ar trebuie făcute cu depozitarea și conservarea lor.
Desigur, sechestrul care greva asupra bunurilor valorificate anticipat se va muta
asupra banilor proveniți din valorificare.

Restituirea lucrurilor și restabilirea situației anterioare

În anumite situații, este posibilă o reparație a prejudiciului pricinuit prin
infracțiune prin chiar restituirea lucrurilor obiect material al infracțiunii, ori o
înlăturarea a efectelor infracțiunii prin restabilirea situației de dinaintea comiterii
infracțiunii.

Restituirea lucrurilor
Conform art. 255 C.pr.pen., dacă procurorul sau judecătorul de drepturi și
libertăți, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de
judecată, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, constată, la cerere
sau din oficiu, că lucrurile ridicate de la suspect ori inculpat sau de la orice persoană
care le-a primit spre a le păstra sunt proprietatea persoanei vătămate sau a altei
persoane ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deținerea acestora, dispune
restituirea acestor lucruri.
Restituirea lucrurilor ridicate are loc numai dacă prin aceasta nu sunt îngreunate
stabilirea situației de fapt și justa soluționare a cauzei și cu obligația pentru cel căruia îi
sunt restituite să le păstreze până la pronunțarea unei soluții definitive în procesul
penal.
Precizăm că restituirea lucrurilor poate fi dispusă și prin hotărârea definitivă, ca o
modalitate de acoperire definitive a prejudiciului, caz în care, potrivit art. 579
C.pr.civ., restituirea se face de către judecătorul delegat cu executarea, prin
remiterea acelor lucruri persoanelor în drept. În acest scop, sunt încunoștințate

145
persoanele cărora urmează să li se restituie lucrurile.
Dacă în termen de 6 luni de la primirea încunoștințării persoanele chemate nu se
prezintă pentru a le primi, lucrurile trec în proprietatea statului. Judecătorul delegat cu
executarea constată aceasta prin încheiere și dispune predarea lucrurilor organelor în
drept a le prelua sau valorifica potrivit dispozițiilor legii.
Când prin hotărârea penală s-a dispus restituirea unor lucruri care se află în
păstrarea organelor de cercetare penală, restituirea se face de către acestea, după
primirea copiei de pe dispozitivul hotărârii penale prin care s-a dispus restituirea
lucrurilor.

Restabilirea situației anterioare

Conform art. 256 C.pr.pen., instanța de judecată, în cursul judecății, poate lua
măsuri de restabilire a situației anterioare săvârșirii infracțiunii, când schimbarea acelei
situații a rezultat din comiterea infracțiunii, iar restabilirea este posibilă. Din păcate,
legiuitorul nu prevede nici măcar cu titlu exemplificativ vreo ipoteză de restabilire a
situației anterioare cu titlu provizoriu, adică de măsură procesuală, astfel că revine
instanței, pentru că doar ea poate lua măsura, să aprecieze care sunt acele situații
schimbate prin comiterea infracțiunii și care ar putea fi restabilite înainte de
soluționarea definitivă a cauzei.
Legiuitorul prevede o situație de restabilire a situației anterioare, și anume
anularea înscrisului fals, însă această măsură nu este una procesuală, ci una definitivă,
dispusă de instanță prin hotărârea de soluționare a cauzei.
Punere în executare a anulării definitive a înscrisului este prevăzută la art. 580
C.pr.pen., potrivit căruia dispoziția hotărârii penale care declară un înscris ca fiind fals
în totul sau în parte se execută sau se pune în executare de către judecătorul delegat cu
executarea. Când înscrisul declarat fals a fost anulat în totalitatea lui, se face mențiune
despre aceasta pe fiecare pagină, iar în caz de anulare parțială, numai pe paginile care
conțin falsul. Înscrisul declarat fals rămâne la dosarul cauzei. În cazul în care este
necesar ca despre înscrisul declarat fals să se facă mențiune în scriptele unei instituții
publice, i se trimite acesteia o copie a dispozitivului hotărârii. În situația în care, din
orice motive, înscrisul falsificat nu se află, în original, la dosar, instanța va trimite o
copie a dispozitivului hotărârii instituțiilor publice care dețin o copie a acestuia sau
care dețin înregistrarea unor mențiuni cu privire la acesta.
Având în vedere efectele definitive pe care le produce anularea unui înscris,
credem că aceasta nu poate fi dispusă ca măsură procesuală pe temeiul art. 256
C.pr.pen.

Executarea amenzii judiciare

Amenda judiciară reprezintă o sancțiune procedurală și o măsură de

disciplinare a participanților din procesul penal, astfel încât activitatea de înfăptuire a
justiției să se desfășoare într-un cadru riguros, caracterizat de respect reciproc, și într-
un termen rezonabil.
Cuantumul amenzii judecare prevăzute de art. 283 C.pr.pen. este cuprins între
100 și 5.000 lei, iar abaterile judiciare pentru care se aplică sunt fapte precum:
îndeplinirea greșită ori cu întârziere a lucrărilor de citare sau de comunicare a actelor
procedural; lipsa nejustificată a martorului, precum și a persoanei vătămate, părții
civile sau părții civilmente responsabile, chemate să dea declarații; lipsa nejustificată a

146
avocatului; lipsa nejustificată a expertului sau interpretului legal citat; tergiversarea de
către expert sau interpret a îndeplinirii însărcinărilor primate; împiedicarea în orice
mod a exercitării, în legătură cu procesul, a atribuțiilor care revin organelor judiciare;
manifestările ireverențioase ale părților, martorilor, experților, interpreților sau ale
oricăror alte persoane față de judecător sau procuror; abuzul de drept constând în
exercitarea cu rea-credință a drepturilor procesuale și procedurale de către părți,
reprezentanții legali ai acestora ori consilierii juridici.
Amenda judiciară se aplică prin ordonanță, de către organul de cercetare penală
ori de către procuror, sau prin încheiere, de către judecătorul de drepturi și libertăți, de
către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanță, astfel cum rezultă din art.
284 alin. (1) C.pr.pen. Aceste acte procedurale nu sunt executorii la momentul
adoptării lor, fiind supuse unei căi de atac specifice, anume cererea de anulare ori de
reducere a amenzii, care se poate formula în termen de 10 zile de la comunicare.
Dar, potrivit art. 19 din Legea nr. 253/2013, competența de a aplica amenda
judiciară între 500 și 5.000 lei o are și judecătorul delegat cu executarea, care
sancționează, astfel, neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a atribuțiilor
stabilite în sarcina instituțiilor din comunitate ce participă la executarea pedepselor și a
măsurilor neprivative de libertate.
Soluționarea căii de atac intră în competența judecătorului de drepturi și libertăți,
în cazul în care a fost formulată împotriva unei ordonanțe ori a unei încheieri de
amendare pronunțată de un alt judecător de drepturi și libertăți, sau a judecătorului de
cameră preliminară ori a instanței, când încheierea de amendare a fost pronunțată de un
alt judecător de drepturi și libertăți, respectiv de un alt complet al instanței. În cazul în
care amenda a fost aplicată de un judecătorul de drepturi și libertăți, calea de atac
împotriva încheierii acestuia va fi soluționată de un alt judecător din cadrul respectivei
instanțe, fie de un alt judecător delegat, fie de un alt judecător fără competențe în
materia punerii în executare, dacă în cadrul respectivei instanțe nu sexistă decât un
singur judecător delegat cu această activitate.
Amenda judiciară se execută prin plata sumei de bani în contul statului, la
administrațiile financiare ale acestuia, plată care poate fi voluntară ori silită. Spre
deosebire de amenda penală, amenda judiciară nu poate fi executată prin conținuturi
echivalente.
Potrivit art. 577 C.pr.pen., amenda judiciară se pune în executare de către
organul judiciar care a aplicat-o, prin trimiterea unui extras de pe acea parte din
dispozitiv care privește aplicarea amenzii judiciare organului care, potrivit legii,
execută amenda penală, adică organului fiscal de la domiciliul ori sediul persoanei
amendate.
Organul fiscal de la domiciliul ori sediul persoanei amendate va proceda la
executarea silită în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură fiscală, dacă
persoana sancționată nu se conformează în sensul plății voluntare.

Executarea obligațiilor asociate renunțării la urmărirea penală

Renunțarea la urmărire penală reprezintă o instituție nou introdusă în legislația

procesual penală românească, care desemnează o soluție pe care procurorul o pate
pronunța într-o cauză penală având ca obiect infracțiuni pentru care legea prevede
pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, atunci când constată că nu
există un interes public în urmărirea faptei.
În această ipoteza, potrivit art. 318 alin. (6) C.pr.pen., procurorul poate dispune,

147
 după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să îndeplinească una sau mai
multe dintre următoarele obligații:
- să înlăture consecințele faptei penale sau să repare paguba produsă ori
să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia;
- să ceară public scuze persoanei vătămate;
- să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă
cuprinsă între 30 și 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării
de sănătate, persoana nu poate presta această muncă;
- să frecventeze un program de consiliere.
Așa cum ne-am mai exprimat și cu altă ocazie15, aceste obligații au natura
juridică a unor măsuri de probațiune lato sensu, ineditul lor fiind dat de faptul că sunt
impuse nu de instanță, ci de către procuror. Dat fiind că soluția de renunțare la
urmărirea penală este supusă în mod automat confirmării judecătorului de camera
preliminară, putem admite că impunerea de către procuror a acestor măsuri de
probațiune respectă standardul potrivit căruia sancțiunile de sorginte penală trebuie
impuse doar de magistrați independenți.
Modalitatea prin care se execute aceste obligații este reglementată la art. 87-90
din Legea nr. 253/2013.
În cazul în care i-a fost impusă obligația să înlăture consecințele faptei penale sau
să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a
acesteia, persoana față de care s-a renunțat la urmărirea penală trebuie ca, în termen de
6 luni de la comunicarea ordonanței, să facă dovada îndeplinirii obligațiilor civile,
după cum urmează:
- prin declarația părții civile, făcută în fața procurorului sau
autentificată la notar;
- prin depunerea actului juridic care consemnează modalitatea de
reparare a prejudiciului, convenită de părți;
- prin depunerea recipisei de plată sau de consemnare a sumei
reprezentând despăgubirile pe numele părții civile;
- prin proces-verbal întocmit de organul de poliție privind
restituirea bunului sau restabilirea situației anterioare.
În cazul în care, anterior emiterii ordonanței procurorului sau în termen de 6 luni
de la comunicarea ordonanței, s-a pronunțat o hotărâre definitivă a instanței civile cu
privire la cuantumul despăgubirilor, obligația de reparare se va raporta la acel cuantum.
În cazul în care inculpatul și partea civilă nu ajung la un acord cu privire la
cuantumul despăgubirilor datorate sau la modalitatea de reparare a prejudiciului,
părțile se pot adresa instanței civile. În acest caz, nu se va dispune revocarea renunțării
la urmărirea penală pe motivul neîndeplinirii obligației în discuție.
Obligația nu se consideră neîndeplinită și nu atrage revocarea ordonanței prin
care s-a dispus renunțarea la urmărire atunci când persoana față de care s-a dispus
renunțarea dovedește că nu dispune de mijloacele necesare reparării integrale a
prejudiciului, dar a reparat o parte din acesta, corespunzător posibilităților sale.

În ceea ce privește executarea obligației de a cere public scuze persoanei

vătămate, inculpatul poate transmite persoanei vătămate scuze, fie prin folosirea unor
mijloace de comunicare în masă, fie în mod direct, cu condiția să fie de față două sau
mai multe persoane, în afară de inculpat și persoana vătămată, în prezența unui
reprezentant al poliției.

15
A.D. Băncilă, Executarea măsurilor de probațiune, Editura Universul Juridic, București, 2020, p. 10.

148
 În cazul în care infracțiunea s-a comis în public, procurorul poate stabili ca
scuzele să fie prezentate în împrejurări similare celor în care s-a comis infracțiunea, cu
condiția prezenței a două sau mai multe persoane în afară de inculpat și persoana
vătămată, în prezența unui reprezentant al poliției.
Dovada îndeplinirii obligației se face prin prezentarea înregistrării sau a textului
scris care a fost difuzat ori a procesului-verbal întocmit de organul de poliție.
În cazul în care constată că mesajul transmis persoanei vătămate nu reprezintă o
cerere de scuze sau nu a fost respectată condiția publicității, procurorul va dispune
transmiterea unui alt mesaj sau va revoca ordonanța prin care s-a renunțat la urmărire.

În ceea ce privește prestarea muncii neremunerate în folosul comunității,

procurorul decide ca munca să se execute:
- în cadrul unui serviciu din cadrul autorităților locale în
circumscripția cărora locuiește persoana față de care s-a renunțat
la urmărirea penală; sau
- în cadrul unei instituții din comunitate abilitate, dacă aceasta și-a
exprimat în scris acordul pentru primirea la muncă a persoanei
față de care s-a renunțat la urmărirea penală și are locuri
disponibile neocupate în cadrul colaborării cu serviciul de
probațiune.
Îndrumarea și verificarea modalității efective în care persoana desfășoară munca
în folosul comunității se realizează de către un reprezentant al instituției din comunitate
în cadrul căreia se efectuează munca.
Procurorul poate solicita organului de poliție în circumscripția căruia se afla
instituția unde se va presta munca neremunerată în folosul comunității verificarea
modului de îndeplinire a obligației.
După executarea obligației, instituția din comunitate unde s-a executat munca
neremunerată în folosul comunității are obligația de a comunica persoanei față de care
s-a renunțat la urmărirea penală o adeverință care atestă că munca neremunerată în
folosul comunității a fost executată. Adeverința se depune la procuror, pentru
dovedirea îndeplinirii obligației.
Celelalte dispoziții privind executarea muncii în folosul comunității ca măsură de
probațiune sunt, bineînțeles, aplicabile.
Ce se poate observa este că, deși a creat o autoritate special destinată coordonării
și supravegherii executării măsurilor de probațiune, între care un loc central îl ocupă
munca neremunerată în folosul comunității, referindu-ne aici la Direcția Națională de
Probațiune cu ale sale servicii județene, legiuitorul lasă sarcina coordonării executării
muncii în folosul comunității dispuse în cazul renunțării la urmărire penală în seama
procurorului, în loc să o dea consilierului de probațiune. Această modalitate de a
proceda credem că trebuie schimbată printr-o viitoare modificare legislative,
consilierul de probațiune, cu a sa pregătire specifică și cu ale sale pârghii de cooperare
cu instituțiile din comunitate fiind mult mai potrivit pentru sarcina în discuție.

În cazul în care s-a dispus frecventarea unui program de consiliere, persoana față
de care s-a renunțat la urmărirea penală este obligată ca în termenul stabilit de procuror
să identifice și să urmeze pe cheltuială proprie un program de consiliere indicat de
procuror, în cadrul unei instituții din comunitate dintre cele incluse în baza de date
constituită la nivel național.
După executarea obligației, instituția din comunitate care a organizat programul
are obligația de a comunica persoanei față de care s-a renunțat la urmărirea penală o

149
adeverință care atestă că persoana a urmat programul respectiv. Adeverința se depune
la procuror, pentru dovedirea îndeplinirii obligației.
Și cu privire la această obligație facem aceeași observație ca și mai sus, în sensul
că legiuitorul ar fi trebuit să-l implice pe consilierul de probațiune în coordonarea
executării.

150