Lect. univ. dr.

Elisabeta Boțian

DREPT PENAL - PARTEA SPECIALĂ

Sem I

- Suport de curs pentru învăţământul la distanţă -

-2023-

1
 CUPRINS

1.GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU…………….................. ....p.

3

2. PROCEDURA DE ÎNVÃŢARE………………………………………......................p. 4

3. PREZENTAREA MANUALULUI DE STUDIU………………………....................p. 6

4. CERINŢE DE FOND ŞI DE FORMĂ PRIVIND (TEHNO- REDACTAREA

TEMELOR DE CONTROL:…………………………....................................................p. 8

5. CONŢINUTUL ANALITIC AL DISCIPLINEI:…...................………………… ….p. 9

Unitate de studiu 1. Introducere în studiul dreptului penal, partea special………...……p. 9

Unitate de studiu 2. Trăsături generale ale infracțiunilor contra persoanei.
Infracțiuni contra vieții – 1……………………………………………………….…… p. 17
Unitate de studiu 3. Infracțiuni contra vieții – 2 ............................................................p. 28
Unitate de studiu 4. Infracțiuni contra integrității corporale și a sănătații,…………….p. 41
Unitate de studiu 5. Infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie
Agresiuni asupra fătului………………………………………………………………..p. 55
Unitate de studiu 6. Infracțiuni privind obligația de asistență a celor în primejdie
Infracțiuni contra libertății persoanei………………………………………….………p. 65
Unitate de studiu 7. Traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile…………………p. 77
Unitate de studiu 8. Infracțiuni contra libertății și integrității sexuale – 1…………….p. 92
Unitate de studiu 9. Infracțiuni contra libertății și integrității sexuale - 2
Infracțiuni ce aduc atingere domiciliului și vieții private…………………...……….p. 105
Unitate de studiu 10. Trăsături generale ale infracțiunilor contra patrimoniului;
Furtul;…………………………………………………………………………...……p. 122
Unitate de studiu 11. Tâlhăria și pirateria…………………………………………….p. 133
Unitate de studiu 12. Infracțiuni c/a patrimoniului prin nesocotirea încrederii – 1…..p. 142
Unitate de studiu 13. Infracțiuni c/a patrimoniului prin nesocotirea încrederii – 2…..p. 151

2
Unitate de studiu 14. Fraude comise prin sisteme informatice și mijloace de plată
electronice. Distrugerea și tulburarea de posesie. Infracțiuni care au
produs consecințe deosebit de grave………………..………..……p. 161
6. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ, SELECTIVĂ ŞI ACTUALIZATĂ RECOMANDATĂ
PENTRU TEMELE 1-14…………………………......................................................p. 175

ANEXE

1. GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU

Introducere

Dreptul penal – partea specială, ca știință și disciplină de studiu, este chemată sǎ

ofere studenţilor, ca specialişti ȋn devenire, o bază teoretică privind cele mai importante
incriminări existente în partea specaială a Codului penal.

Prezentul manual de studiu reprezintă o sinteză a conţinutului disciplinei Drept

penal – partea specială, care este comună învăţământului la forma de zi şi la forma de
învăţământ la distanţă, conform planurilor de învăţământ în vigoare.

Manualul se adresează studenţilor de la forma de învăţământ la distanţă (ID) şi

constituie materialul bibliografic minim necesar pentru parcurgerea, însuşirea şi evaluarea
disciplinei.

Structura cursului respectă standardele şi procedurile de uz larg în învăţământ

naţional şi internaţional, care se adresează învăţării individuale pe baze interactive.
Parcurgerea manualului, pe baza prezentelor instrucţiuni asigură reţinerea informaţiilor de
bază, înţelegerea fenomenelor fundamentale şi aplicarea cunoştinţelor dobândite la
rezolvarea unor probleme specializate.

Manualul este împărțit pe unități de studiu, fiecare temă sau unitate de studiu
reprezentând o parte omogenă din componenţa manualului, caracterizată de un număr
limitat de termeni de referinţă (cuvinte-cheie), care poate fi parcurs şi însuşit printr-un efort
continuu de concentrare intelectuală care să nu depăşească 2-6 ore (intervalul se referă la
conţinutul de idei al modulului de studiu şi nu ia în calcul întrebările recapitulative, temele
pentru acasă, testele de autoevaluare sau pe cele de evaluare).

3
 Fiecare unitate de studiu are o structură proiectată din perspectiva exigenţelor
autoinstruirii.

Rezultatele efective ale utilizării manualului se vor suprapune pe rezultatele

aşteptate doar cu condiţia respectării întocmai a procedurii de parcurgere a modulelor de
studiu, procedură care este prezentate în cele ce urmează.

Totalul general al orelor de studiu necesare parcurgerii şi înţelegerii unităților de

studiu este de 70 de ore pe semestru. Orele necesare studiului individual al disciplinei sunt
cele corespunzătoare numărului de credite transferabile alocate disciplinei înmulţite cu 25
ore pentru fiecare credit.

2. PROCEDURA DE ÎNVÃŢARE

Utilizarea cursului reclamǎ respectarea unui program riguros de autoinstruire şi a

unor reguli de baza dintre care menţionam:

1. Parcurgerea şi ȋnţelegerea ȋn ordinea logicǎ a unităților de studiu pe capitole.

2. Capitolele conţin teste de evaluare şi de autoevaluare sau întrebări recapitulative pe

care studenţii trebuie sǎ le rezolve, cu scopul evaluǎrii nivelului de ȋntelegere a
informațiilor prezentate.

3. Intrebarile de autocontrol şi testele de evaluare nu sunt de perspicacitate şi de aceea

nu trebuie rezolvate contra cronometru. Rezolvarea acestora depinde de rigurozitatea
acumulǎrii cunoştintelor.

4. Ordinea logică de studiu este urmatoarea:

a. Se citesc obiectivele şi competenţele pe capitole

b. Se citesc termenii de referinţǎ(cuvintele cheie)

c. Se parcurg ideile principale ȋn rezumat

d. Se parcurge conţinutul dezvoltat de idei din capitol

e. Se rǎspunde la ȋntrbǎrile recapitulative, revǎzand dacǎ este necesar, conţinutul

dezvoltat de idei din capitolul studiat

4
f. Se efectueazǎ testul de autoevaluare şi se verificǎ, prin confruntare cu rǎspunsurile
date, corectitudinea rǎspunsurilor, sau

g. Se efectueazǎ testul de evaluare şi\sau tema pentru acasǎ sau de control (dupǎ caz)

OBS.: Este recomandabil ca, înainte de efectuarea testelor de autoevaluare, să se facă o

pauză de 30 de minute sau o oră. De asemenea este recomandabil ca la fiecare 2 ore de
studiu să se facă o pauză de 30 de minute.

5. Nu este recomandabil sǎ se parcurgǎ mai mult de un capitol pe zi, pentru a nu se

ȋngreuna ȋnsuşirea temeinicǎ şi structura logicǎ a materiei. În funcţie de programul de timp
al studentului, studiul poate fi fracţionat pe mai multe zile, dedicȃnd cel puţin douǎ ore pe
zi ȋnvǎţǎrii efective.

TEMA PENTRU ACASĂ (TA) reprezintă un exerciţiu obligatoriu de reflecţie

pentru fiecare temă de studiu. Ea se constituie într-un instrument indispensabil de studiu
individual necesar înşirii şi mai ales înţelegerii temei. Rezolvarea ei se poate face în aprox.
1-2 ore.

TEMA DE CONTROL (TC): reprezintă un exerciţiu obligatoriu mai amplu, cu

caracter integrativ, care are rolul de a realiza un liant noţional şi cognitiv între temele
studiate anterior şi de a provoca capacitatea sitentică şi creativă a studentului. Pregătirea ei
necesită un efort mai îndelungat (aprox.10 ore), implică stăpânirea temelor anterioare
precum şi consultarea tutorelui de disciplină. Cele două teme de control se regăsesc pe
parcursul manualului astfel încât să acopere cele mai importante părţi ale acestuia.

COORDONATOR DE DISCIPLINĂ:

Lector universitar dr. Elisabeta BOȚIAN

5
3.PREZENTAREA CURSULUI

Manualul de studiu „Drept penal – partea specială”, reprezintǎ o sintezǎ realizatǎ

ȋn maniera interactive a cursului corespondent utilizat la forma de ȋnvǎţǎmȃnt de zi.

I.Obiectivele cursului „Drept penal – partea specială”:

Cursul îşi propune ca obiectiv general:

➢ Cunoaşterea, înţelegerea conceptelor, teoriilor şi a metodelor specifice

dreptului penal; utilizarea lor adecvată în comunicarea profesională. În
îndeplinirea acestui deziderat cercetarea se concentrează pe următoarele:

Obiective specifice ale cursului: Se anticipează că prin parcursul de studiu al

disciplinei studenţii vor fi capabili:
- să recunoască o infracțiune concretă prevăzută în legislație, pornind de la o stare de
fapt dată
- să definească unele concepte de bază din domeniul dreptului penal
- să efectuaze comparații și să evidențieze similitudini și diferențe între diferite
infracțiuni și grupe de infracțiuni;
identifice relaţiile existente între această ramură de drept şi alte ramuri ale
sistemului juridic.

Competențe dobândite

Utilizarea adecvată a termenilor, conceptelor şi teoriilor din domeniul dreptului penal

Interpretarea, corelarea şi compararea instituţiilor din partea specială a dreptului penal
şi cele din partea generală a dreptului penal
Aplicarea cunoştinţelor necesare în culegerea datelor şi informaţiilor referitoare la o
problemă de drept concretă
Utilizarea legislaţiei în vigoare în domeniul dreptului penal în analiza situaţiilor
juridice, în încadrarea lor corectă din punct de vedere juridic şi în soluţionarea lor
Realizarea sarcinilor profesionale în mod eficient şi responsabil, cu respectarea
regulilor deontologice specifice domeniului
Aplicarea tehnicilor de muncă eficientă în echipă (cu elemente de interdisciplinaritate),
cu respectarea palierelor ierarhice

6
II. Descrierea structurii cursului

Cursul este structurat ȋn conformitate cu rigorile studiului individual(autoinstruire)

pe 14 capitole, construite ȋntr-o structurǎ logicǎ, usor accesibilǎ. Structura fiecǎrui capitol
este urmǎtoarea:

I. Rezumatul ideilor principale

II. Obiective (rezultatele aşteptate ale temei)

III. Conţinutul temei de studiu

IV. Concluzii

V. Cuvinte cheie(termeni de referinţǎ)

VI. Întrebǎri recapitulative

VII. Teste grilǎ de evaluare /autoevaluare

VIII. Teme de casǎ/Teme de control

Problematica prezentatǎ ȋn curs constituie bibliografia generalǎ minimǎ obligatorie

pentru dobȃndirea unor cunoştinţe necesare ȋn domeniul disciplinei studiate.

III.Bibliografia este prezentatǎ la sfȃrşitul cursului

IV. Pentru realizarea unor studii ştiintifice, a temelor pentru acasǎ, a temelor de control,
precum şi pentru aprofundarea disciplinei, studentul va primi bibliografie suplimentarǎ de
la tutorele de disciplinǎ. Propuneri de teme se vor face şi ȋn cadrul cursurilor de sintezǎ. Se
acceptǎ şi propuneri de teme sau studii din partea studenţilor ȋn relaţie cu domeniile de
activitate şi preocupǎrile de studiu şi cercetare al acestora.

7
 4. CERINŢE DE FOND ŞI DE FORMĂ PRIVIND (TEHNO- REDACTAREA
TEMELOR DE CONTROL/TEMEI DE EVALUARE FINALĂ:

Referatul final, cât și lucrările în care se tratează temele de control

trebuie să aibă o structură logică şi echilibrată care se va prezenta în cuprinsul acestuia.

Referatul trebuie să fie redactat într-un limbaj academic cu utilizarea corectă şi

riguroasă a conceptelor şi noţiunilor de specialitate.

Referatul va fi elaborat şi redactat cu utilizarea a cel puţin 3 surse bibliografice

actuale şi diferite, care vor fi identificate la sfârşitul lucrării precum şi cu utilizarea corectă
a trimiterilor bibliografice în subsolul paginilor.

Referatul se va tehnoredacta cu font Times New Roman CE, caractere de 14, la un

rand.

Intinderea referatului va fi de 6 fără a depăși 15 pagini.

Temele de control, care sunt preponderent aplicative, sunt obligatorii și vor

respecta aceleași cerințe de formă și structură logică. Fiind teme aplicative este necesară
parcurgerea anterioară a aspecteleor teoretice, citirea cu atenție a cerințelor, în final
studentul fiind încurajat să își aducă partea de contribuție proprie prin formularea unor
analize și opinii personale privind problematica studiată.

Depunerea referatului/temelor de control se face electronic pe adresa tutorelui de

disciplină până cel mai târziu la data înscrisă în calendarul activităţilor didactice şi de
evaluare.

8
UNITATEA DE STUDIU 1.
Introducere în studiul părţii speciale a dreptului penal.
Calificare legală și încadrare juridică.
Scopul și obiectul disciplinei în curicula facultăților de drept

Rezumat:
Partea specială a dreptului penal utilizează noțiunile de bază,
principiile și instituțiile părții generale, dar realizează acest lucru în concret,
pentru fiecare dintre faptele pe care le regăsim în partea specială a Codului
penal, ori în legile special cu caracter penal.
Părţii speciale a ştiinţei dreptului penal îi revine sarcina de a examina
fiecare dintre faptele prevăzute de normele penale speciale, precum şi modul
în care ele sunt sancţionate, pentru a asigura înţelegerea lor corectă şi
aplicarea lor uniformă de către toate organele judiciare, în strictă
concordanţă cu voinţa legiuitorului.
Sistematizarea incriminărilor în cele 12 titluri are la bază criteriul
obiectului juridic al infracţiunilor.
Prin calificare legală a infracţiunilor înţelegem operaţia de
caracterizare legală, dată de puterea legislativă, faptelor considerate
infracţiuni, în cadrul normelor juridice penale speciale, precum şi stabilirea
pedepselor aplicabile.
Încadrarea juridică este acea operaţiune care constă în compararea
unei fapte concrete cu modelul legal al infracţiunii descris în norma de
incriminare, în vederea tragerii la răspundere penală a făptuitorului.

Obiectivele principale:
✓ însuşirea cunoştinţelor teoretice privind definirea, obiectul și
caracteristicile dreptului penal,
✓ înţelegerea fenomenului juridic penal şi științei dreptului penal, partea
specială
✓ înţelegerea părții speciale a Codului penal și a sistematizării sale
✓ asimilarea noțiunilor de calificare legală şi încadrare juridică

9
 Tema pentru acasă: Definiți partea specială a dreptului penal și realizați
comparația cu partea generală a dreptului penal.

Cuvinte cheie: parte specială a dreptului penal, normă de incriminare,

sistematizarea părții speciale a Codului penal, calificare legală şi încadrare juridică

Timpul alocat parcurgerii şi înţelegerii temelor: 2 ore.

1.1 Definiţia, obiectul şi caracteristicile părţii speciale a dreptului penal

Partea specială a dreptului penal poate fi considerată acel ansamblu de norme

juridice care descriu faptele de pericol social ce constituie infracţiuni şi prevăd
sancţiunile penale aplicabile celor care le săvârşesc.
Normele juridice penale se regăsesc atât în Codul penal, cât şi în legi speciale
conţinând dispoziţii penale ori în legi complinitoare.
După cum știm deja, Codul penal cuprinde atât norme penale cu caracter general
(partea generală a Codului penal), cât şi norme penale cu caracter special (partea
specială a Codului penal). Atât partea generală, cât şi partea specială a dreptului penal
aparţin aceleiaşi ramuri de drept – dreptul penal român.
Partea specială a dreptului penal utilizează noțiunile de bază, principiile și
instituțiile părții generale, dar realizează acest lucru în concret, pentru fiecare dintre
faptele pe care le regăsim în partea specială a Codului penal, ori în legile speciale cu
caracter penal. Spre exemplu, articolul 15 din partea generală a Codului penal defineşte
infracţiunea şi arată că este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie,
nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o. Așa cum este definită în partea
generală a Codului penal, infracțiunea nu există în realitate. Există doar anumite
infracțiuni concrete: omorul, furtul, delapidarea, etc.

10
 Tot astfel, art. 33 alin. 1 arată că se pedepsește tentativa numai când legea prevede
în mod expres acest lucru. Făcând aplicarea acestei reguli generale în partea specială a
Codului penal, vom constata că fără o dispoziție a legii în acest sens, nu este posibilă
pedepsirea tentativei la infracțiunea de violare de domiciliu (art. 224) spre exemplu; în
schimb, tentativa la infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal (art. 205) este
pedepsită, deoarece alin. 5 al acestui articol prevede în mod expres acest lucru.
În partea specială a Codului penal, noţiunea de infracţiune este concretizată prin
descrierea acelor fapte, acţiuni ori inacţiuni care datorită gradului ridicat de pericol
social sunt considerate infracţiuni: omor, viol, trădare, delapidare, tâlhărie, etc.
Normele penale generale (aflate în partea generală a Codului penal) au caracter de
generalitate şi conţin reguli aplicabile nu doar unei singure infracţiuni, ci tuturor faptelor
penale descrise atât în partea specială a Codului penal, cât şi în alte legi care cuprind
dispoziţii penale, dacă legea specială nu prevede altfel. Rezultă aşadar că normele
penale speciale sunt completate, întregite de cele generale. Norma juridică penală
specială (sau norma de incriminare cum mai este denumită în literatura de specialitate)
descrie condiţiile în care o anumită faptă constituie infracţiune şi care sunt limitele
pedepsei aplicabile persoanei care a comis-o.
Norma de incriminare cuprinde întotdeauna dispoziţia, adică descrierea faptei pe
care legiuitorul o interzice sau o impune şi sancţiunea care urmează să se aplice în cazul
unui comportament concret ale cărui trăsături coincid cu cele ale descrierii legale.
Prin urmare, obiectul părţii speciale a dreptului penal (în accepţiunea de ansamblu
de norme juridice) îl constituie incriminarea faptelor care constituie infracţiuni şi
stabilirea pedepselor corespunzătoare gradului de pericol social.

1.2. Ştiinţa dreptului penal

Dreptul penal ca ramură de drept nu poate fi confundat cu ştiinţa dreptului penal.
Ca ramură de drept, dreptul penal este alcătuit dintr-un ansamblu de norme
juridice, pe când ştiinţa dreptului penal reprezintă un ansamblu de cunoştinţe despre
dreptul penal ca ramură de drept.
Pe cale de consecinţă, partea specială a ştiinţei dreptului penal va cuprinde acele
idei, concepţii şi teorii despre faptele considerate infracţiuni şi pedepsele aplicabile
acestora.
Ca ştiinţă juridică de sine stătătoare, ştiinţa dreptului penal are un obiect propriu de
cercetare şi anume dreptul penal ca ramură de drept. Obiectul ştiinţei dreptului penal nu
trebuie însă confundat cu obiectul dreptului penal ca ramură de drept şi care constă în
relaţiile sociale ce se nasc prin săvârşirea infracţiunilor, între stat şi infractori.
Partea generală a ştiinţei dreptului penal studiază partea generală a dreptului penal ca
ramură de drept, pe când partea specială a acestei ştiinţe are ca obiect de studiu partea
specială a dreptului penal ca ramură de drept.
Ca atare, părţii speciale a ştiinţei dreptului penal îi revine sarcina de a examina
amănunțit, fiecare dintre faptele prevăzute de normele penale speciale, precum şi modul
în care ele sunt sancţionate, pentru a asigura înţelegerea lor corectă şi aplicarea lor
uniformă de către toate organele judiciare, în strictă concordanţă cu voinţa legiuitorului.
Cercetarea normelor penale speciale trebuie realizată în strânsă legătură cu practica
judiciară, cu modul de aplicare a acestor norme de către organele judiciare, fără însă să
se limiteze la examinarea practicii judiciare, ci va trebui să realizeze o sinteză ştiinţifică
11
a soluţiilor pronunţate de către instanţele judecătoreşti, să critice acele soluţii greşite, să
le valorifice pe cele juste şi să vină cu soluţii proprii atunci când acestea se vădesc
necesare.
Totodată, dacă se constată că în elaborarea normelor penale există imperfecţiuni,
ştiinţa dreptului penal va trebui să contribuie la îmbunătăţirea lor prin propuneri „de
lege ferenda” care să permită perfecţionarea legislaţiei penale.

I.3. Sistemul părţii speciale a dreptului penal

În vederea înţelegerii şi aplicării lor temeinice, normele penale speciale care sunt
foarte numeroase şi variate, sunt reunite în anumite grupe şi subgrupe, pe baza unor
criterii ştiinţifice şi trebuie ordonate în aşa fel încât să rezulte un tot unitar şi armonios.
Codul penal al României a fost adoptat prin Legea nr. 286/2009 şi a intrat în vigoare la
data de 1 februarie 2014. Deşi de atunci şi până în prezent s-a scurs un interval de timp
relativ scurt, acest act normativ a suferit deja mai multe modificări legislative, ultima
dintre ele realizându-se prin Legea nr. 186/2021 (publicată în Monitorul Oficial nr. 657
din 2 iulie 2021).
Criteriul principal de sistematizare a dispoziţiilor din partea specială a Codului
penal îl constituie acela al valorilor sociale ocrotite şi putem distinge între: valorile
sociale interesând colectivitatea şi valorile sociale interesând individul.
Faţă de Codul penal anterior, legiuitorul actual a acordat prioritate valorilor sociale
care interesează individul, grupând în Titlul I, infracţiunile contra persoanei, pentru ca
următorul titlu, Titlul al II- lea intitulat Infracțiuni contra patrimoniului, să fie consacrat
valorilor sociale care interesează, de această dată, patrimoniul persoanei.
Începând cu titlul al III-lea, legiuitorul se preocupă exclusiv de valorile care
interesează societatea ori colectivitatea, după cum urmează: Titlul III: Infracţiuni
privind autoritatea şi frontiera de stat; Titlul IV: Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei;
Titlul V: Infracţiuni de corupţie şi de serviciu; Titlul VI: Infracţiuni de fals; Titlul VII:
Infracţiuni contra siguranţei publice; Titlul VIII: Infracţiuni care aduc atingere unor
relaţii privind convieţuirea social; Titlul IX: Infracţiuni electorale; Titlul X: Infracţiuni
contra securităţii naţionale; Titlul XI: Infracţiuni contra capacităţii de luptă a forţelor
armate; Titlul XII: Infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de război; și Titlul XIII:
Dispoziții finale.
Spre deosebire de vechea legislaţie penală, Codul penal în vigoare a reconsiderat
această poziţie şi a adoptat pentru sistematizare, soluţia care dă prioritate incriminărilor
prin care se ocrotesc valorile sociale individuale. Codul penal anterior utilizase o metodă
eclectică, deoarece după grupul infracţiunilor contra siguranţei statului a intercalat
grupul infracţiunilor contra persoanei, pentru ca apoi să reia incriminările care ocrotesc
valorile sociale ce interesează colectivitatea.
Se observă că sistematizarea incriminărilor în cele 12 titluri deja menţionate, are la
bază criteriul obiectului juridic al infracţiunilor. După cum se ştie, obiectul juridic este
format din valorile sociale şi relaţiile sociale corespunzătoare acestora, prevăzute în
legislaţia penală şi cărora li se aduce atingere prin acţiuni sau inacţiuni socialmente
periculoase1.

1
Constantin Butiuc, Instituţii de drept penal, vol. II, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2003, p. 27

12
 Spre exemplu, în Titlul I avem ca obiect juridic generic (de grup), relaţiile sociale
privind persoana şi atributele acesteia, în Titlul II, obiectul juridic generic îl constituie
relaţiile sociale privind patrimoniul persoanelor fizice sau juridice, etc.
În cadrul fiecărei grupe mari de infracţiuni organizate în titluri, vom avea de regulă
şi subgrupe de infracţiuni, acestea din urmă fiind constituite pe baza unor trăsături
specifice, comune doar infracţiunilor din acea subgrupă. De exemplu, în cadrul Titlului
I, “Infracţiuni contra persoanei”, există nouă subgrupe de infracţiuni: Cap. I -
Infracţiuni contra vieţii; Cap. II - Infracţiuni contra integrităţii corporale şi sănătăţii;
Cap. III - Infracţiuni săvârşite asupra unui membru de familie; Cap. IV - Agresiuni
asupra fătului; Cap. V - Infracţiuni privind obligaţia de asistenţă a celor în primejdie;
Cap VI - Infracţiuni contra libertăţii persoanei; Cap. VII - Traficul şi exploatarea
persoanelor vulnerabile; Cap. VIII - Infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale;
Cap. IX - Infracţiuni ce aduc atingere domiciliului şi vieţii private.
Succesiunea şi ordinea grupelor ori subgrupelor de infracţiuni respectă şi reflectă
importanţa valorilor sociale ocrotite, realizându-se astfel o ierarhizare a acestora, în
funcție de prioritatea ocrotirii lor2.

I.4. Calificarea legală şi încadrarea juridică în cazul infracţiunilor

Calificarea legală şi încadrarea juridică în ceea ce priveşte infracţiunile reprezintă
operaţiuni absolut necesare pentru înfăptuirea activităţii de apărare socială.
Orice faptă a omului, oricât de periculoasă ar fi, nu poate fi interzisă şi reprimată
decât cu ajutorul unei norme juridice care să o descrie şi să stabilească pedeapsa
aplicabilă în cazul săvârşirii ei. Aşadar, o faptă este considerată infracţiune numai dacă
puterea legislativă incriminează acea faptă, adică o descrie într-o normă juridică, a cărei
respectare este impusă cu ajutorul sancţiunilor penale.
Prin calificare legală a infracţiunilor înţelegem operaţia de caracterizare legală,
dată de puterea legislativă, faptelor considerate infracţiuni, în cadrul normelor juridice
penale speciale, precum şi stabilirea pedepselor aplicabile.
Calificarea legală a infracţiunilor este o activitate care se realizează exclusiv de
către puterea legislativă a statului (Parlamentul României) sau de către Guvernul
României prin ordonanţe de urgenţă, dar numai în situaţii deosebite, în interesul apărării
societăţii.
Calificarea legală nu se confundă cu operațiunea de încadrare juridică.
Încadrarea juridică este acea operaţiune care presupune aplicarea normei de
incriminare la cazul particular şi constă în compararea unei fapte concrete cu modelul
legal al infracţiunii descris în norma de incriminare, în vederea tragerii la răspundere
penală a făptuitorului.
Încadrarea juridică este efectuată de către organele judiciare competente şi se face
fie prin raportarea faptei la norma penală, fie invers, raportându-se norma penală la fapta
concretă săvârşită de o persoană. Încadrarea juridică va fi realizată corect și complet
numai atunci când există o concordanţă deplină între trăsăturile faptei concrete petrecute
în realitate şi modelul legal descris în norma de incriminare, fără să lipsească vreuna din
trăsăturile prevăzute în lege pentru existenţa infracţiunii.

2
Vasile Drăghici, Obiectul juridic al infracţiunii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 147

13
 Realizarea unei încadrări juridice corecte a faptelor nu se poate realiza fără
cunoașterea aprofundată a conținutului tuturor infracțiunilor prevăzute în legislația
noastră penală, a trăsăturilor comune, dar și a deosebirilor care există între ele și fără
formarea unor aptitudini în acest sens.
În timp ce calificarea legală a infracţiunilor este unică şi stabilă atâta timp cât legea
penală rămâne nemodificată, încadrarea juridică a faptelor poate fi schimbată după o
procedură legal prevăzută, fie de către procuror în cursul urmăririi penale, fie de către
instanţa de judecată în cursul judecării cauzei. Prin schimbarea încadrării juridice, fapta
respectivă va constitui o altă infracţiune, o variantă a aceleiaşi infracţiuni, sau o altă
formă de infracţiune.
Denumirea şi diferenţierea infracţiunilor în legea penală se poate prezenta în două
modalităţi:
- prin denumiri înglobate în textul normei de incriminare, procedeu utilizat în
Codul penal român din 1937;
- prin denumiri marginale, plasate în dreptul textului de incriminare. Acest din
urmă procedeu a fost utilizat de legiuitor atât în Codul penal din 1969, cât şi în
actualul Cod penal.
Cercetarea fiecărei grupe sau subgrupe de infracțiuni va fi realizată astfel: în primul
rând vom indica infracțiunile care compun grupa/subgrupa respectivă, apoi vom
menționa aspectele comune tuturor infracțiunilor din grupă, prin analiza trăsăturilor
comune privind obiectul, subiecții, latura obiectivă, latura subiectivă, desfășurarea
activității infracționale și sancționarea.
Vom aborda apoi fiecare infracțiune din grupa respectivă, începând cu noțiunea și
definiția, obiectul juridic special, obiectul material (atunci când acesta există) și
subiecții infracțiunii.
Vom continua cu latura obiectivă (elementul material, urmarea imediată și legătura
de cauzalitate); latura subiectivă (forma de vinovăție și alte cerințe ale laturii
subiective); tentativa și consumarea; sancționarea și în fine, acolo unde este cazul, cu
modalitățile agravate sau atenuate, apoi cauzele speciale justificative/de
neimputabilitate, cauzele speciale de nepedepsire ori de reducere a pedepsei.
Vom mai sublinia și unele aspecte procesuale, în strânsă legătură cu respectiva
infracțiune (condiția plângerii prealabile, posibilitatea de împăcare a părților,
competența de efectuare a urmăririi penale și de judecare a cauzei în primă instanță,
etc).

Concluzii: Partea specială a dreptului penal reprezintă continuarea

studierii dreptului penal, începută în anul precedent de studiu; disciplina utilizează
noțiunile de bază, principiile și instituțiile părții generale a dreptului penal, dar realizează
acest lucru în concret, pentru fiecare dintre infracțiunile pe care le regăsim enumerate în
partea specială a Codului penal, ori în legile special cu caracter penal.
Prin calificare legală a infracţiunilor înţelegem operaţia de caracterizare legală,
dată de puterea legislativă, faptelor considerate infracţiuni, în cadrul normelor juridice
penale speciale, precum şi stabilirea pedepselor aplicabile.

14
 Încadrarea juridică este acea operaţiune care constă în compararea unei fapte
concrete cu modelul legal al infracţiunii descris în norma de incriminare, în vederea tragerii
la răspundere penală a făptuitorului.

Întrebări recapitulative:
1. Definiţi dreptul penal şi știința dreptului penal.
2. Ce cuprinde sistemul părții speciale a dreptului penal?
3. Ce este operațiunea de calificare legală?
4. Ce este operațiunea de încadrare juridică?

Test de autoevaluare
1. Partea specială a dreptului penal este formată din:
a) normele juridice aplicabile procesului penal;
b) normele juridice care descriu faptele periculoase din punct de vedere social ce
constituie infracţiuni;
c) normele juridice din partea generală a Codului penal.

2. Normele penale cu caracter special pot fi găsite în:

a) partea generală a Codului penal;
b) partea specială a Codului penal;
c) legi speciale conţinând dispoziţii penale;
d) legi complinitoare.

3. Părţile componente ale normei juridice speciale sunt:

a) ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea
b) ipoteza şi dispoziţia
c) dispoziţia şi sancţiunea.

4. Obiectul părţii speciale a ramurii dreptului penal constă în:

a) incriminarea faptelor care constituie infracţiuni;
b) stabilirea pedepselor pentru faptele care constituie infracţiuni;
c) ansamblul de cunoştinţe despre dreptul penal.

5. Codul penal român a intrat în vigoare:

a) în 1 februarie 2009;
b) în 1 februarie 2014;
c) în 1 februarie 2015.

15
 Răspunsuri:
1-b
2 – b, c, d
3-c
4 – a,b
5-b

Bibliografie obligatorie: Codul penal, actualizat la zi

Bibliografie facultativă: Constantin Butiuc, Instituţii de drept penal, vol. II,

Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2003

16
 UNITATEA DE STUDIU 2.
Infracţiunile contra persoanei: trăsături generale.
Infracțiuni contra vieții - 1

Rezumat: Infracţiunile din titlul I (Infracțiuni contra persoanei) sunt

structurate în nouă capitole.
Grupul infracţiunilor contra vieţii cuprinde următoarele incriminări: omorul (art. 188),
omorul calificat (art. 189), uciderea la cererea victimei (art.190), determinarea sau
înlesnirea sinuciderii (art. 191) şi uciderea din culpă (art. 192).
Omorul constă în fapta persoanei care ucide cu intenţie, o altă persoană.

Obiectivele principale:

• însuşirea trăsăturilor generale ale infracțiunilor contra persoanei

• studenţii să înţeleagă diferenţele dintre infracțiunile studiate
• să înţeleagă conținuturile specifice de infracțiune
• studentul să diferențieze trăsăturile specifice fiecărei infracțiuni
• să înţeleagă importanţa cunoașterii conținutului specific fiecărei infracțiuni

Tema pentru acasă: Cei doi inculpaţi au fost trimişi în judecată pentru
săvârşirea infracţiunii de omor, prevăzută în art. 188 alin. 1 din Codul penal, reţinându-se
în sarcina lor că într-o noapte, pe stradă, au acostat victima cu care anterior avuseseră un
conflict şi în timp ce unul dintre inculpaţi a trântit victima la pământ, celălalt i-a aplicat
două lovituri de cuţit în torace. Urmare leziunilor produse la nivelul inimii, victima a
decedat pe loc.
Instanţa l-a condamnat pe inculpatul care a aplicat loviturile de cuţit pentru
infracţiunea de omor săvârşită în calitate de autor, iar pe celălalt inculpat l-a condamnat
prin schimbarea încadrării juridice, pentru complicitate la această infracţiune. S-a motivat

17
de către instanţă că doar un singur inculpat a aplicat loviturile letale victimei, în timp ce
contribuţia celuilalt inculpat este aceea specifică unui complice.
A procedat corect instanţa de judecată? Care este încadrarea juridică a faptei
săvârşite de cei doi inculpaţi?

Cuvinte cheie: infracțiuni contra persoanei, obiect juridic comun (de grup)
obiect juridic special, omor, omor calificat, uciderea la cererea victimei, determinarea sau
înlesnirea sinuciderii, uciderea din culpă,

Timpul alocat parcurgerii şi înţelegerii temelor: 2 ore.

Trăsături generale ale infracţiunilor contra persoanei

În dreptul nostru penal, ocrotirea persoanei este justificată de unicitatea fiecărei
fiinţe umane şi de capacitatea ei creatoare. Aşezarea acestui titlu în partea de început a
părţii speciale a Codului penal este expresia grijii şi a preţuirii pe care legiuitorul o
manifestă faţă de persoana umană.
Ocrotirea persoanei se realizează cu privire la toate atributele acesteia: viaţă,
integritate corporală, sănătate, libertate, integritate şi libertate sexuală, libertatea
domiciliului şi a vieţii private.
Aşa cum am arătat deja, infracţiunile din acest capitol sunt structurate în nouă
capitole, după cum urmează:
• Capitolul I: Infracţiuni contra vieţii;
• Capitolul II: Infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii
• Capitolul III: Infracţiuni săvârşite asupra unui membru de familie
• Capitolul IV: Agresiuni asupra fătului
• Capitolul V: Infracţiuni privind obligaţia de asistenţă a celor în primejdie
• Capitolul VI: Infracţiuni contra libertăţii persoanei;
• Capitolul VII: Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile
• Capitolul VIII: Infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale.
• Capitolul IX: Infracţiuni care aduc atingere domiciliului şi vieţii private.
Obiectul juridic comun (generic) al acestor infracţiuni îl constituie relaţiile
sociale privitoare la drepturile fundamentale ale persoanei umane: dreptul la viaţă, dreptul

18
la integritate corporală şi sănătate, libertatea şi integritatea sexuală, libertatea domiciliului
şi a vieţii private.
Toate aceste drepturi care caracterizează persoana sunt absolut indispensabile
oricărei fiinţe umane din societatea noastră şi fiecare dintre noi este ţinut să le respecte.
Obiectul material subzistă la acele infracţiuni în care activitatea interzisă de lege
se exercită asupra corpului persoanei (de ex., omor, lovire sau alte violenţe, vătămare
corporală, viol, etc.). La unele dintre infracţiunile care aduc atingere libertăţii, nu avem
obiect material (de ex., amenințare).
Subiectul activ al acestor infracţiuni nu este circumstanţiat de lege, ele putând fi
comise de regulă, de orice persoană.
Uneori însă, legea pretinde o anumită calitate subiectului activ: persoană care a
mai comis anterior un omor sau o tentativă de omor la una din variantele omorului
calificat; părinte sau persoană care are în îngrijire un minor în cazul infracţiunii de rele
tratamente aplicate minorului, mamă în cazul infracţiunii de ucidere sau vătămare a
copilului nou născut, etc.
În unele cazuri expres prevăzute de lege, pluralitatea subiectului activ conduce la
reținerea unei variante agravate a infracțiunii, cum este cazul violului sau agresiunii sexuale
comise de două sau mai multe persoane,
Subiectul pasiv nu este individualizat de către legiuitor, dar există totuşi
incriminări pentru care legea penală impune fie ca acesta să aibă o anumită calitate, o
anumită vârstă sau să existe un anumit număr de subiecţi pasivi: de ex.: femeie gravidă în
cazul unei variante a omorului calificat; victimă minoră în cazul violului agravat; nou-
născut în cazul infracţiunii de ucidere sau vătămare a copilului nou născut; două sau mai
multe persoane în cazul unei variante a omorului calificat ori a unei variantei agravate a
infracţiunii de ucidere din culpă, etc.
Latura obiectivă. Din punct de vedere al elementului material, aceste infracţiuni
sunt de cele mai multe ori, infracţiuni comisive, adică făptuitorul săvârşeşte ceea ce legea
îi interzice, dar acestea se pot comite atât prin acţiune, cât şi prin inacţiune/omisiune. Spre
exemplu, omorul (art. 188) care este o infracţiune comisivă (subiectul activ ucide victima,
deşi legea penală îl opreşte să facă acest lucru) se poate comite atât prin acţiune (lovirea
victimei cu cuţitul, strangularea, împuşcarea ei, etc.), cât şi prin inacţiune (neadministrarea
intenţionată a unui medicament vital celui care suferă de o boală gravă, nehrănirea
intenţionată a unei persoane cu dizabilităţi, etc.)
În mod excepţional, în acest titlu se pot întâlni şi infracţiuni omisive adică
făptuitorul comite o infracţiune prin aceea că nu îndeplinește ceea ce legea îi ordonă.
Acesta este cazul infracţiunii de lăsare fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate (art.
203), care este o infracţiune omisivă, iar elementul material poate îmbrăca forma omisiunii
de a da ajutor necesar persoanei ori aceea a omisiunii de a anunţa de îndată autorităţile.
Urmarea imediată constă de cele mai multe ori într-o atingere adusă valorii sociale
protejate (moartea victimei, producerea unor leziuni, etc.) sau în crearea unei stări (aceea
de pericol pentru viaţa, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane).
Legătura de cauzalitate reprezintă conexiunea dintre faptă şi urmarea socialmente
periculoasă şi trebuie stabilită de fiecare dată.
Latura subiectivă. Cele mai multe dintre infracţiunile contra persoanei se comit
cu intenţie directă sau indirectă (omorul, uciderea la cererea victimei, încăierarea, etc.),
însă există şi infracţiuni care se săvârşesc din culpă (uciderea din culpă, vătămarea

19
corporală din culpă) ori cu intenţie depăşită (preterintenţie), cum ar fi: lovirile sau
vătămările cauzatoare de moarte, lipsirea de libertate care a avut ca urmare moartea
victimei; încăierarea urmată de moartea victimei, etc.
Uneori, legea pretinde ca latura subiectivă să cuprindă pe lângă componenta psihică
a vinovăţiei, un anumit scop (de exemplu, omorul săvârşit pentru a înlesni sau a ascunde
săvârşirea unei alte infracţiuni, omorul săvârşit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage
pe altul de la răspunderea penală sau de la executarea unei pedepse, şantajul), ori un anumit
mobil (omorul comis din interes material). În aceste situaţii, prezenţa scopului sau a
mobilului va face ca infracţiunea să se comită numai cu intenţie directă, calificată prin scop
sau mobil.
Tentativa este posibilă la infracţiunile intenţionate şi este pedepsită în cazul celor
mai grave dintre fapte. Nu este posibilă tentativa în cazul infracţiunilor care se săvârşesc
cu intenţie depăşită (preterintenţie), din culpă ori a celor omisive.
Consumarea infracţiunilor are loc în momentul producerii rezultatului socialmente
periculos: atingerea adusă valorii sociale protejate sau crearea stării de pericol pentru acea
valoare.
Regimul sancţionator. Prezentând în general, un grad ridicat de pericol social,
pentru infracţiunile din acest titlu sunt prevăzute pedepse substanţiale, plecând de la
detenţiune pe viaţă ori închisoare de la 15 la 25 de ani (pentru omor calificat) şi ajungând
până la amendă. Pentru cele mai grave dintre fapte, legea prevede şi pedepse
complementare.
Variante agravate, atenuate și variante asimilate. Unele dintre infracţiunile
contra persoanei au pe lângă forma simplă (tipică, de bază) şi una sau mai multe variante
agravate, create prin introducerea în conţinutul de bază al infracţiunii, a unor elemente
circumstanţiale de agravare (de ex. omorul săvârşit prin cruzimi, violarea de domiciliu
comisă în timpul nopţii sau prin folosire de calităţi mincinoase, etc.).
Un exemplu de variantă atenuată a omorului este considerată infracțiunea de
ucidere la cererea victimei (art. 190).
În alte situații, legiuitorul descrie și variante asimilate ale infracțiunilor, cum este
cazul șantajului care constă potrivit alin. 1 al art. 207, în „constrângerea unei persoane să
dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos
nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul”, iar varianta asimilată este descrisă în alin. 2 și
constă în „amenințarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromițătoare
pentru persoana amenințată ori pentru un membru de familie al acesteia, în scopul prevăzut
în alin. 1”. Ambele variante se sancționează cu aceleași limite de pedeapsă. O situație
similară o întâlnim și în cazul infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal.
Aspecte procesuale. În cazul celor mai multe dintre infracţiunile contra persoanei,
acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, dar legiuitorul a prevăzut şi situaţii în care
acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate ori când
împăcarea părţilor conduce la înlăturarea răspunderii penale.
În cazul infracţiunilor de lovire sau alte violenţe şi de vătămare corporală din culpă
săvârşite asupra unui membru de familie, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din
oficiu, însă în acest din urmă caz este permisă împăcarea părţilor.

20
 I. 2. Infracţiuni contra vieţii (art. 188-192)
Aspecte generale.
Infracțiunile contra vieții formează prima subdiviziune în cadrul Capitolului I al
Titlului I şi cuprinde infracţiuni grupate după obiectul juridic special comun şi anume
dreptul la viaţă al persoanei.
Dreptul la viaţă nu este doar o valoare individuală, ci este mai ales o valoare socială,
întrucât existenţa fiecărei fiinţe umane influenţează în mod direct, însăşi colectivitatea. Prin
urmare, societatea este direct interesată să ocrotească dreptul la viaţă al tuturor membrilor
săi, reprimand cu pedepse severe, actele de ucidere prin care se încalcă acest drept.
Din cele mai vechi timpuri, grupurile sociale au fost preocupate să ocrotească viaţa
indivizilor care le compun, iar în acest scop au fost utilizate tradiţiile, preceptele religioase,
regulile de ordin moral şi în fine, regulile (normele) juridice.
Legea penală este considerată cea mai energică formă de influenţare şi ocrotire a
valorilor sociale, iar viaţa persoanei a reprezentat întotdeauna elementul central al
sistemului de valori protejat de ea.
Tocmai de aceea, pentru că viaţa este privită mai ales ca o valoare socială, nu este
incriminată încercarea de sinucidere, deoarece această conduită nu aduce atingere vreunei
relaţii sociale: persoana nu poate stabili relaţii cu ea însăşi. În ciuda acestei evidenţe, de-a
lungul istoriei, din considerente legate de anumite convingeri religioase, au existat sisteme
legislative care pedepseau tentativa (încercarea) de sinucidere. În Anglia și Țara Galilor,
tentativa de suicid a încetat să mai fie considerată infracțiune în baza a Suicide Act abia din
1961, iar în Irlanda doar din 1993.
Din punct de vedere al legii penale române care ocrotește în mod egal viața
persoanelor, nu interesează dacă este vorba de viaţa unei persoane tinere sau vârstnice, a
uneia sănătoase sau bolnave.
Chiar şi atunci când persoana îşi dă acordul pentru a-i fi suprimată viaţa, fapta va
constitui infracţiunea de omor şi va fi pedepsită întrucât în asemenea situații,
consimțământul victimei nu constituie cauză justificativă (art. 22 alin. 2).
În legislaţia noastră nu este permisă nicio formă de eutanasie. Astfel, nu sunt admise
eutanasia activă (uciderea unui bolnav incurabil săvârşită la cererea sa de medic),
eutanasia pasivă (întreruperea de către medic a tratamentului unui pacient aflat în fază
terminală), eutanasia indirectă (administrarea de analgezice puternice bolnavilor care
astfel vor muri mai repede) şi nici sinuciderea asistată (sinuciderea bolnavului cu substanţa
prescrisă de medic).
Alte legislaţii (de exemplu, cea olandeză sau belgiană) deși interzic la rândul lor
eutanasia, reglementează într-o anumită măsură, unele situaţii de autorizare indirectă.
Astfel, din 2001, un medic olandez ar putea eutanasia un pacient în cazul în care sunt
întrunite următoarele condiții:
1) pacientul își exprimă în mod expres această dorință;
2) la acest act asistă și un al doilea medic, în calitate de consultant și martor;
3) medicul aduce de îndată la cunoștința procurorului, actul săvârșit, astfel încât
acesta să aibă posibilitatea să verifice imediat legalitatea actului3.

3
Richard David Precht, Cine sunt eu? O călătorie prin mintea ta, Editura Litera, București, 2012, p. 177-
178

21
 Grupa infracţiunilor contra vieţii cuprinde următoarele incriminări: omorul (art.
188), omorul calificat (art. 189), uciderea la cererea victimei (art. 190), determinarea sau
înlesnirea sinuciderii (art. 191) şi uciderea din culpă (art. 192).
Obiectul juridic comun al acestor infracţiuni îl constituie dreptul la viaţă al
persoanei, întrucât societatea este datoare să ocrotească viaţa fiinţei umane, considerată o
valoare supremă pentru colectivitatea din care fiecare om face parte.
Obiectul material al infracţiunilor contra vieţii este corpul persoanei în viaţă.
Numeroase controverse există în legătură cu momentul de la care se consideră că
începe viaţa omului.
Unele opinii susţin că nu se poate stabili în mod general, un anumit moment la care
începe viaţa, dar această opinie nu a fost îmbrăţişată de specialişti.
O altă opinie, împărtăşită de legislaţia germană şi de cea italiană susţine că putem
vorbi despre viaţa omului din momentul în care începe procesul naşterii şi al desprinderii
fătului de corpul mamei.
Legislaţia română se situează pe poziţia potrivit căreia viaţa începe din momentul
desprinderii totale a fătului de corpul mamei, luându-se ca punct de reper, criteriul vieţii
extrauterine independente, marcată de apariţia primei respiraţii.
La fel, stabilirea momentului de sfârşit al vieţii a cunoscut păreri şi opinii diferite.
S-a arătat în literatura de specialitate că moartea nu este un fapt instantaneu, ci este vorba
de un proces de o anumită durată care cunoaște mai multe faze: agonia, moartea clinică și
moartea biologică4. În prezent, din punct de vedere medical se poate vorbi de moartea
clinică, marcată de încetarea funcţionării aparatului respirator şi a celui circulator, precum
şi de moartea cerebrală sau biologică, marcată de încetarea funcţionării creierului. Se
afirmă că după instalarea morţii clinice se mai poate interveni pentru reanimarea persoanei,
dar că acest lucru nu mai este posibil din momentul instalării morţii cerebrale (biologice)
întrucât trupul unei persoane a cărei inimă bate, dar al cărei creier și funcții specifice au
fost deteriorate reprezintă doar o formă de materie biologică vie. În această viziune, creierul
este considerat centrul integrator al unei persoane și ca atare toate activitățile vitale depind
de funcționarea creierului. Criteriul morții cerebrale drept definiție a morții a fost adoptat
în cadrul unui comitet ad-hoc întrunit la Facultatea de Medicină a Universității din Harvard
în anul 1968, la un an după primul transplant de inimă reușit. Coma nu se confundă nici
cu moartea clinică nici cu moartea aparentă.
Criticii acestei opinii susțin că o persoană aflată în moarte cerebrală nu este de fapt
decedată și că se utilizează acest criteriu doar pentru a justifica legitimitatea extragerii
organelor vitale în vederea transplantului, de la pacienții declarați în stare de moarte
cerebrală. În ajutorul acestei opinii critice se invocă numeroase argumente, printre care
putem menționa: 1) multe funcții vitale integrate (creșterea, funcționarea sistemului
imunitar, respirația prin plămâni sau celule cu ajutorul ventilației continue, circulația
sângelui, păstrarea temperaturii corpului și altele) pot fi observate în pacientul declarat în
stare de moarte cerebrală; 2) integrarea întregului organism precede formarea creierului 5.
În legislaţia noastră este considerat moment al decesului, acela în care intervine
moartea biologică, adică abolirea totală şi ireversibilă a funcţiilor cerebrale. Astfel, în art.

4
Alexandru Boroi, Infracţiuni contra vieţii, Editura ALL BECK, Bucureşti, 1999, p. 8-9
5
https://www.culturavietii.ro/ Interviu cu Joseph Seifert, „Moartea cerebrală nu există: să vă explic de ce”,
site vizitat la data de 4.10.2021

22
1 alin. 1 al Legii nr. 104/20036 privind manipularea cadavrelor umane şi prelevarea
organelor şi ţesuturilor de la cadavre în vederea transplantului, prin cadavru uman se
înțelege persoana care nu mai prezintă niciun semn de activitate cerebrală, cardiacă sau
respiratorie și care este declarată decedată din punct de vedere medical, potrivit legii.
Subiect activ al acestor infracţiuni poate fi orice persoană, dar în anumite cazuri
legea pretinde ca subiectul activ să aibă o anumită calitate (de ex. persoană care a mai
comis anterior un omor sau o tentativă la infracțiunea de omor, persoană care exercită o
anumită profesie, meserie, sau activitate, etc.).
Subiectul pasiv nu trebuie să aibă, ca regulă, vreo calitate specială, însă există
anumite variante agravate ale infracțiunilor contra vieții în cazul cărora legea pretinde o
anumită calitate subiectului pasiv: minor, femeie gravidă, persoană care suferă de o boală
incurabilă sau de o infirmitate gravă. Subiectul pasiv multiplu (pluralitatea de victime) este
caracteristic pentru existența unei variante agravate a omorului ori a uciderii din culpă.
Latura obiectivă. Infracţiunile contra vieţii sunt infracţiuni comisive şi de regulă
se săvârşesc prin acţiune, dar este posibilă şi săvârşirea lor prin inacţiune. Aceste infracţiuni
sunt totodată, infracţiuni de rezultat şi ca atare trebuie stabilit raportul de cauzalitate între
acţiunea desfăşurată de făptuitor şi rezultatul produs.
Latura subiectivă. Elementul subiectiv al acestor infracţiuni este format din
intenţie, directă sau indirectă şi într-un singur caz (acela al infracţiunii de ucidere din
culpă), forma de vinovăţie este culpa simplă sau cu previziune.
În anumite cazuri, pentru unele variante agravate ale infracţiunilor, legea inserează
în latura subiectivă şi alte componente psihice pe lângă cele specifice vinovăţiei şi anume
mobilul ori scopul. În astfel de situaţii, faptele se pot săvârşi numai cu intenţie directă,
calificată prin scop sau mobil.
Tentativa este posibilă la toate faptele intenţionate din această grupă, cu excepţia
infracţiunii de ucidere din culpă, dar este pedepsită numai în cazul omorului simplu şi
calificat.
Regimul sancţionator este foarte sever, ajungând până la detenţiune pe viaţă sau
închisoarea de la 15 la 25 de ani (în cazul omorului calificat).

Omorul (art. 188)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta persoanei care ucide cu intenţie, o altă
persoană.
Obiectul juridic special al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale privitoare la
dreptul la viaţă al persoanei. Consacrarea dreptului la viață al persoanei este realizat prin
Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art. 2), Constituția României (art. 22),
Declarația Universală a Drepturilor Omului (art. 3), precum și multe alte tratate și convenții
internaționale. Obiect material al faptei îl reprezintă corpul persoanei în viaţă. Nu ne
interesează din punct de vedere al existenței infracțiunii, cât timp ar mai fi trăit victima
dacă nu ar fi fost ucisă, fiind indiferentă existența vreunei cauze care ar fi condus la o
moarte naturală timpurie. Dacă persoana nu era în viaţă la momentul săvârşirii faptei,
încadrarea juridică a faptei este aceea de profanare de cadavre şi nu de omor.
Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană, iar participaţia penală este
posibilă sub toate formele sale.
6
Republicată în Monitorul Oficial nr. 213 din 25 martie 2014

23
 În practica judiciară7 s-a decis că există coautorat la omor chiar dacă numai acţiunea
unuia dintre făptuitorii care loveau victima cu obiecte apte să ucidă, a dus la rezultatul letal,
din moment ce toţi au acţionat simultan, cu aceeaşi intenţie de a ucide (coautorat atipic).
S-a reţinut de asemenea coautorat şi în sarcina acelui inculpat care imobilizează
victima ori încearcă să o dezarmeze sau împiedică pe un altul să intervină în apărarea ei şi
în tot acest timp, celălalt coautor o loveşte mortal (contribuții indispensabile).
Pentru a fi reţinut coautoratul, e nevoie ca acţiunile făptuitorilor să se conjuge atât
din punct de vedere material, cât şi psihic, din punctul de vedere al rezoluţiei infracţionale,
chiar dacă este vorba de contribuții simultane sau succesive.
Latura obiectivă. Elementul material al faptei constă în acţiunea de ucidere,
termen care desemnează atât acţiunea cât şi rezultatul acesteia. Uciderea înseamnă
suprimarea vieţii persoanei. Acțiunea de ucidere poate fi efectuată în mod direct, prin
energia proprie a făptuitorului, sau indirect, prin intermediul altei energii puse în mișcare
de făptuitor (rostogolirea unui bolovan peste victimă, călcarea victimei cu un autovehicul,
asmuțirea unei haite de câini, etc.)
Fapta se poate săvârşi prin acţiune, dar şi prin inacţiune (nehrănirea unui copil sau
a unei persoane neputincioase, neadministrarea unui medicament vital unui bolnav).
Inacţiunea va constitui o modalitate de comitere a omorului doar dacă există o
obligaţie legală sau contractuală a făptuitorului de a acţiona pentru împiedicarea morţii
persoanei8 sau dacă autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară, a creat
pentru valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului
(art. 17 din C.pen). În acest sens, în practica judiciară a fost reținută săvârșirea omorului
prin omisiune atunci când inculpatul a lovit victima aflată într-o avansată stare de ebrietate
și a proiectat-o într-un bazin cu apă după care a părăsit-o, fără a încerca să o salveze9.
Modalităţile faptice prin care se poate săvârşi fapta sunt numeroase: împuşcare,
înjunghiere, otrăvire, electrocutare, sugrumare, etc. şi omorul se poate comite prin unul sau
mai multe acte materiale.
Mijloacele cu care se poate comite fapta trebuie să fie apte să servească la
producerea rezultatului (moartea victimei).
Urmarea imediată. Din acest punct de vedere, infracţiunea de omor este o
infracţiune materială sau de rezultat care constă în moartea victimei.
În cazul infracțiunii de omor trebuie să se stabilească existenţa legăturii de
cauzalitate: dacă activitatea făptuitorului şi mijloacele folosite de el erau apte să producă
moartea victimei ca rezultat al faptei. Legătura de cauzalitate nu este întreruptă chiar dacă
au survenit complicaţii ale leziunilor cauzate victimei ori complicaţii ale afecţiunilor
preexistente de care suferea aceasta, câtă vreme se dovedeşte că fără acţiunea inculpatului
nu s-ar fi produs moartea victimei.
Nu are importanţă dacă moartea victimei se produce imediat sau după o anumită
perioadă de timp de la comiterea faptei, atâta timp cât se stabileşte fără dubiu că decesul se
datorează acţiunii/inacţiunii făptuitorului. Dacă însă decesul se produce după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare pentru tentativă de omor sau pentru vătămare

7
Decizia penală nr. 467/1978 a Tribunalului Suprem, în Revista Română de Drept, nr. 7/1978, p. 53
8
Gheorghiţă Mateuţ, op. cit., p.65
9
Valerian Cioclei, Drept penal - Partea specială I. Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra
patrimoniului , Editura C.H. Beck, București, 2018 p.14

24
corporală nu ar mai putea interveni o schimbare de încadrare juridică deoarece s-ar aduce
atingere autorității de lucru judecat.
Latura subiectivă. Infracţiunea de omor se comite cu intenţie în ambele ei
modalităţi: directă şi indirectă, după cum făptuitorul prevăzând moartea victimei a urmărit
acest rezultat sau doar a acceptat producerea lui.
Intenţia de a ucide rezultă din datele exterioare ale faptei comise şi anume: modul
în care s-a săvârşit fapta, natura obiectului folosit, zona anatomică vizată, numărul,
intensitatea şi forţa loviturilor, raporturile dintre făptuitor și victimă, atitudinea
făptuitorului după comiterea faptei, persoana făptuitorului (de ex. constituția fizică a
acestuia în raport cu aceea a victimei).
Astfel, în jurisprudenţă s-a considerat în mod corect că există intenţia de a ucide şi
nu aceea de a vătăma integritatea corporală, în următoarele situaţii când:
- făptuitorul aplică victimei o lovitură puternică cu cuţitul în abdomen cauzându-i
o plagă înjunghiată penetrantă cu hemoperitoneu şi secţionarea intestinelor;
- făptuitorul aplică victimei o lovitură în cap care o dezechilibrează, iar victima
inconştientă cade în apa unui râu unde este lăsată să se înece;
- victima este agresată şi lăsată fără conştienţă afară în câmp, pe timp de iarnă, la o
temperatură scăzută şi moartea îi este cauzată de hipotermie;
- victima este lovită de agresori, iar o lovitură aplicată cu sapa îi secţionează
piciorul, după care aceasta este abandonată noaptea pe câmp, fiind găsită doar dimineaţa,
timp în care a decedat din cauza hemoragiei puternice, etc.
Dacă nu se poate stabili cu certitudine intenția de a ucide, fapta va fi încadrată în
dispozițiile art. 195 (loviri sau vătămări cauzatoare de moarte).
Există intenţia de a ucide şi atunci când este ucisă din eroare o altă persoană decât
aceea vizată (error in personam) sau când lovitura este deviată (aberratio ictus).
Consimţământul subiectului pasiv nu înlătură vinovăţia autorului şi deci nu va
constitui cauză justificativă întrucât consimțământul victimei nu produce efecte în cazul
infracțiunilor contra vieții, dar fapta ar putea constitui infracțiunea de ucidere la cererea
victimei (aici avem în vedere acele situaţii cunoscute sub denumirea de eutanasie - omorul
din milă sau compasiune, pe care le-am prezentat anterior.
Tentativa este posibilă şi pedepsită de lege, conform alin. 2 al art. 188. Ori de câte
ori rezultatul periculos (moartea victimei) nu se produce deoarece activitatea de ucidere a
fost întreruptă (tentativa întreruptă/imperfectă) sau deşi a fost dusă până la capăt, nu şi-a
produs efectul (tentativă terminată/perfectă), fapta va fi încadrată drept tentativă la
infracţiunea de omor. Consumarea faptei are loc în momentul în care s-a produs decesul.
Omorul nu se poate comite în formă continuată deoarece are un obiect material indivizibil.
Regimul sancţionator este sever, limitele de pedeapsă fiind de la 10 la 20 de ani
închisoare. Sunt aplicabile şi pedepse complementare (pedeapsa interzicerii exercitării
unor drepturi).
Aspecte procesuale. Competenţa de soluţionare în primă instanţă a cauzelor având
ca obiect săvârșirea infracțiunii de omor aparţine tribunalului, acțiunea penală se pune în
mișcare din oficiu, iar urmărirea penală se efectuează de către procuror.

25
 Concluzii: Infracțiunile contra persoanei formează primul titlu din
partea specială a Codului penal, iar în cadrul acestui titlu, prima grupă este rezervată
infracțiunilor contra vieții. Cea mai gravă infracțiune intenționată care se poate comite
contra vieții este omorul, iar legiuitorul a considerat că dacă omorul se săvârșeșete în
anumite circumstanțe calificate, descrise în art. 189, el va putea fi pedepsit mai sever, chiar
și cu detențiunea pe viață.

Întrebări recapitulative:
1. Care sunt trăsăturile infracțiunilor contra persoanei?
2. Care sunt trăsăturile infracțiunilor contra vieții?
3. Când se consideră că a început viața sau când a intervenit
moartea unei persoane?
4. Ce înţelegeţi prin infracțiunea de omor?

Test de autoevaluare

1. Omorul este o infracţiune:

a) omisivă;
b) comisivă care se poate comite numai prin acţiune;
c) comisivă care se poate comite prin acţiune sau inacţiune;
2. În cazul în care făptuitorul ucide din eroare, pe o altă persoană decât aceea pe care
intenţiona să o omoare:
a) eroarea asupra victimei înlătură caracterul penal al faptei;
b) forma de vinovăţie a faptei este culpa;
c) forma de vinovăţie a faptei este preterintenţia.
3. Infracţiunea de omor se poate comite:
a) cu intenţie directă;
b) cu intenţie indirectă;
c) din culpă sau cu intenţie depăşită (preterintenţie).
4. În sarcina făptuitorului care imobilizează victima, în timp ce un alt făptuitor îi aplică mai
multe lovituri puternice în cap, urmare cărora aceasta moare, se va reţine :
a) complicitate la infracţiunea de omor;
b) coautorat la infracţiunea de omor;
c) lipsire de libertate în mod ilegal.

Răspunsuri
1: a,c
2: -
3: a, b,
4: b

26
 Bibliografie obligatorie: Valerian Cioclei, Drept penal - Partea specială I.
Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra patrimoniului , Editura C.H. Beck,
București, 2018
Bibliografie selectivă: Practica judiciară penală, vol. III, Partea specială,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992, p. 54; Matei Basarab şi colaboratorii, op.cit.,
p. 103; Tudorel Toader, Drept penal român. Partea specială, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2007, p. 48;

27
UNITATEA DE STUDIU 3.
Infracțiuni contra vieții – 2

Rezumat: Prin omor calificat vom înţelege fapta de a ucide o altă persoană
în vreuna din împrejurările enumerate de legiuitor la articolul 189 din Codul penal.
Împrejurările (elemente circumstanţiale de agravare) care califică omorul,
presupun ca acesta să se comită: cu premeditare; din interes material; pentru a se sustrage
ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei
pedepse; pentru a înlesni sau ascunde săvârşirea altei infracţiuni; de către o persoană care
a mai săvârşit un omor sau o tentativă la infracţiunea de omor; asupra a două sau mai multe
persoane; asupra unei femei gravide; prin cruzimi.
Infracţiunea de uciedere la cererea victimei constă în uciderea săvârşită la cererea
explicită, serioasă, conştientă şi repetată a victimei care suferea de o boală incurabilă sau
de o infirmitate gravă, atestată medical, cauzatoare de suferinţe permanente şi greu de
suportat.
Fapta constituie în esenţă, o formă atenuată a omorului.
Determinarea sau înlesnirea sinuciderii. Încercarea de sinucidere nu este pedepsită
în dreptul nostru penal întrucât așa cum arătat deja, ea nu constituie o încălcare a dreptului
la viaţă al altei persoane, dar se consideră că a determina sau a ajuta pe un altul să se
sinucidă aduce atingere dreptului acelei persoane la viaţă, iar o asemenea faptă trebuie
pedepsită.
Infracţiunea de ucidere din culpă constă în uciderea unei persoane săvârșită cu
forma de vinovăție a culpei şi este cunoscută şi sub denumirea de „omor prin neglijenţă”.

Obiectivele principale:

✓ identificarea normei de incriminare aplicabile în funcție de o

stare de fapt dată
✓ deprinderea de a lucra cu Codul penal
✓ identificarea elementelor specifice unei infracțiuni în funcție de
descrierea dată faptei în lege
✓ să fie capabil să interpreteze unele dispoziţii din Codul penal sau
din alte legi penale

Tema pentru acasă:

1. Ce întelegeti prin ucidere la cererea victimei?
2. Ce înţelegeţi prin determinarea sau înlesnirea sinuciderii?

28
3. De ce nu se sancționează încercarea de sinucidere?
4. Ce este uciderea din culpă?
5. Faceţi o comparaţie între omor și ucidere la cererea victimei.

Cuvinte cheie : omor calificat,; uciderea la cererea victimei; determinarea

sau înlesnirea sinuciderii; ucidere din culpă

Timpul alocat parcurgerii şi înţelegerii temelor: 2 ore.

1.1 Omorul calificat (art. 189)

Noţiune: Prin omor calificat vom înţelege fapta de a ucide o altă persoană în vreuna
din împrejurările enumerate de legiuitor la articolul 189 din Codul penal.
Față de vechiul Cod penal care reglementa atât omorul calificat cât și omorul
deosebit de grav, actuala legislație prevede o singură categorie de forme agravate ale
omorului (omorul calificat), iar cele șaisprezece împrejurări agravante anterioare au fost
reduse la opt.
Aceste împrejurări care au caracterul unor elemente circumstanţiale de agravare
presupun ca omorul să se comită:
a) cu premeditare;
b) din interes material;
c) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere
penală sau de la executarea unei pedepse;
d) pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni;
e) de către o persoană care a mai săvârşit un omor sau o tentativă la
infracţiunea de omor;
f) asupra a două sau mai multe persoane;
g) asupra unei femei gravide;
h) prin cruzimi
i) profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată
vârstei, stării de sănătate, infirmității sau altor cauze.
Întrucât omorul calificat se deosebeşte de omorul simplu doar prin aceste
împrejurări, în cele ce urmează ne vom referi numai la conţinutul acestora din urmă.
a) Omorul săvârşit cu premeditare. A mai fost denumit şi „omor cu sânge rece”
sau „asasinat”. Săvârşirea faptei cu premeditare presupune că hotărârea de a săvârşi

29
infracţiunea este anterioară executării ei, iar în acest interval de timp dintre luarea rezoluţiei
infracţionale şi punerea ei în executare, făptuitorul chibzuiește și desfăşoară activităţi
pregătitoare.
Pentru ca această împrejurare care conferă caracter calificat omorului, să producă
efecte în privinţa încadrării juridice, iar omorul să fie considerat omor calificat săvârșit cu
premeditare, trebuie aşadar îndeplinite următoarele condiţii:
- între momentul luării hotărârii infracţionale şi executarea hotărârii să treacă un
anumit interval de timp;
- în acest interval de timp autorul să chibzuiască şi să reflecteze asupra faptei şi
modalităţilor de săvârşire;
- făptuitorul să fi desfăşurat acte de pregătire, concretizate în alegerea armei, a
locului unde va săvârşi fapta, căutarea de complici, pândirea ori atragerea în cursă a
victimei.
Dacă oricare din aceste condiţii nu este îndeplinită, încadrarea juridică a faptei va
fi aceea de omor simplu (art. 188) şi nu omor calificat.
În practica judiciară10 s-a reţinut că există omor calificat săvârşit cu premeditare
dacă făptuitorul a chibzuit asupra modului de ucidere a victimei şi a efectuat acte de
pregătire, constând în înarmarea sa cu un cuţit şi procurarea mijloacelor pentru imobilizarea
victimei, iar apoi a pătruns în imobilul în care locuia victima, a stat ascuns în imobil mai
multe ore, aşteptând ca victima să rămână singură şi a ucis-o; la fel, dacă între momentul
luării rezoluţiei infracţionale de a ucide victima şi săvârşirea infracţiunii de omor a trecut
un interval de timp care a fost mai îndelungat decât cel obişnuit, iar infractorul a conceput
un plan de realizare a rezoluţiei infracţionale, prin care a reuşit, folosindu-se de o altă
persoană, să atragă victima la o oră târzie din noapte, într-un loc retras, necirculat, unde a
ucis-o.
Premeditarea este o circumstanţă personală, astfel încât ea nu se va transmite
participanţilor dacă aceştia au contribuit spontan la comiterea faptei. Dacă însă anumiţi
participanţi au cunoscut scopul actelor de pregătire, atunci circumstanţa se răsfrânge şi
asupra acestora, dar circumstanţa îşi păstrează caracterul subiectiv, personal.
În doctrina mai veche11 s-a susţinut că dacă toţi participanţii la infracţiune se află
în această situaţie, premeditarea se converteşte într-o circumstanţă reală şi ca atare se
răsfrânge asupra tuturor participanţilor, dar noi considerăm că şi în aceste cazuri
circumstanţa are tot caracter personal, subiectiv.
În literatură12 s-a arătat că omorul comis cu premeditare şi scuza provocării pot să
coexiste, chiar dacă în această privință nu există unanimitate de opinii.
b) Omorul săvârşit din interes material. Caracterul mai grav al faptei săvârşite
în asemenea condiţii rezultă din pericolul pe care îl reprezintă comiterea acţiunii de ucidere
sub imperiul unui mobil reprobabil, josnic şi egoist.
În aceste situaţii, fapta se comite numai cu intenţie directă datorită mobilului care
stă la baza acţiunii făptuitorului.

10
Decizia penală nr. 3505 din 3 noiembrie 2008; decizia penală nr. 1910 din 25 mai 2009 a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, Secţia penală; în Programul informaţional LEX EXPERT.
11
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român, partea generală, vol.
I, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 33
12
George Antoniu, Costică Bulai şi colaboratorii, Practica judiciară penală, vol. III, Partea specială,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992, p. 54

30
 În doctrină13 şi în practica judidiară s-a arătat că interesul material constă într-un
folos, avantaj sau beneficiu de natură patrimonială pe care făptuitorul are convingerea că
îl va realiza pe o cale aparent legală, în urma morţii victimei.
Nu are importanţă sub aspectul încadrării juridice a faptei, dacă acest interes a fost
realizat sau nu. Această circumstanţă are caracter personal şi nu se răsfrânge asupra
participanţilor, decât în măsura în care au acţionat şi ei cu aceeaşi motivaţie.
Spre exemplu, se va reţine în sarcina inculpatului infracţiunea de omor calificat
săvârşit din interes material dacă acesta şi-a ucis unchiul bogat, pe care urma să îl
moştenească, pentru a intra mai repede în posesia moştenirii. Circumstanţa va fi reţinută
chiar dacă reprezentarea făptuitorului era greşită şi în realitate el nu avea vocaţie
succesorală, existând alți moştenitori legali.
c) Omorul săvârşit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la
tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse. De această dată,
scopul omorului este sustragerea făptuitorului sau a altuia de la urmărirea penală, arestare,
judecată sau de la executarea unei pedepse, iar prezenţa acestui scop imprimă faptei un
conţinut mai grav, întrucât sunt puse în pericol și relațiile sociale privitoare la înfăptuirea
justiției.
Dacă vreunul din actele de tragere la răspundere penală ori măsura de executare a
pedepsei pentru evitarea căreia s-a comis omorul, are caracter nelegal sau a intervenit vreo
altă cauză care ar înlătura răspunderea penală sau executarea pedepsei (a intervenit
amnistia ori graţierea), în sarcina inculpatului se va reţine omor simplu şi nu calificat14.
Circumstanţa este personală, dar se va răsfrânge asupra participanţilor dacă şi ei au
acţionat cu acelaşi scop.
Fapta se poate comite numai cu intenţie directă, calificată prin scopul urmărit de
făptuitor, iar scopul completează latura subiectivă a infracţiunii. Nu prezintă importanță
pentru existența omorului în această formă agravată, dacă făptuitorul și-a atins sau nu
scopul.
Se va reține de exemplu, această variantă agravată a omorului dacă făptuitorul
evadează din închisoare și cu acea ocazie îl omoară pe unul dintre gardieni.
d) Omorul săvârşit pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni.
Scopul special al acestei forme agravate de omor este înlesnirea săvârşirii de către făptuitor
sau de altul, a unei infracţiuni ori ascunderea altei infracţiuni.
Nu are importanţă pentru reţinerea agravantei dacă acest scop special s-a realizat
sau nu, determinantă fiind împrejurarea că făptuitorul a acţionat cu acest scop. De
asemenea, nu prezintă importanţă dacă făptuitorul însuşi urmează să participe la comiterea
altei infracţiuni ori dacă ascunderea săvârşirii altei infracţiuni se referă la o infracţiune
comisă de el însuşi sau de o altă persoană.
Dacă infracţiunea a cărei înlesnire/ascundere s-a urmărit a fost săvârşită, autorului
i se vor aplica regulile privitoare la concursul de infracţiuni. Astfel, în practica judiciară s-
a reţinut că inculpatul se face vinovat de omor calificat şi tentativă de viol, întrucât după
ce a încercat prin constrângere să întreţină raport sexual cu victima, dar nu a reuşit, iar

13
Gheorghiţă Mateuţ, op. cit. p. 89
14
Matei Basarab şi colaboratorii, op.cit., p. 103

31
victima l-a avertizat că va cere tragerea sa la răspundere penală, i-a aplicat acesteia mai
multe lovituri cu un cuţit în zona toracică, provocându-i moartea15.
Fapta se comite numai cu intenţie directă, calificată prin scopul urmărit.
Circumstanţa are caracter personal şi se va răsfrânge asupra participanţilor numai
dacă şi ei au acţionat cu acelaşi scop.
e) Omorul săvârşit de către o persoană care a mai comis anterior o infracţiune
de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor. De această dată, împrejurarea agravantă
constă în antecedentele făptuitorului care anterior a mai săvârşit un omor (tentativă sau
formă consumată) pentru care a fost condamnat definitiv. Nu prezintă importanţă dacă a
executat pedeapsa sau nu, dacă a fost sau nu reabilitat ori dacă a intervenit amnistia.
Unii autori16 au susţinut că în ipoteza în care pentru prima infracţiune de omor a
intervenit reabilitarea, săvârşirea unui nou omor nu va atrage reţinerea infracţiunii de omor
calificat întrucât reabilitarea înlătură orice interdicţie, incapacitate sau decădere. Această
controversă a luat sfârșit la momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr.
17/2018, a Înaltei Curți de Casație și Justiție (ICCJ), potrivit căreia, în cazul săvârșirii unei
noi infracțiuni de omor sau tentative la infracțiunea de omor, reabilitarea ori împlinirea
termenului de reabilitare cu privire la persoana condamnată definitiv care a comis anterior
o infracțiune de omor sau o tentativă de omor nu împiedică reținerea elementului
circumstanțial agravant prevăzut în art. 189 alin. 1, lit. e din Codul penal17.
Există de asemenea, această agravantă dacă anterior făptuitorul săvârşise chiar şi
numai o tentativă la infracţiunea de omor deoarece legea (art. 174) înţelege prin săvârşirea
unei infracţiuni, atât fapta consumată, cât şi tentativa acesteia ori participarea la ea ca autor,
instigator sau complice.
Există uneori posibilitatea ca faţă de făptuitor să se aplice în astfel de cazuri, fie
dispoziţiile referitoare la concursul de infracţiuni (dacă omorurile se judecă deodată,
primul va fi încadrat ca omor simplu, iar următorul/următoarele ca omoruri calificate) sau
dispoziţiile privitoare la recidivă (când există deja o hotărâre definitivă de condamnare
pentru omor şi următoarele se comit după acest moment).
Nu va fi însă reţinută această agravantă în sarcina celui care are în antecedente o
infracţiune de ucidere la cererea victimei (art. 190) sau o infracțiune de ucidere ori
vătămare a nou-născutului (art. 200), acestea nefiind considerate infracţiuni de omor și
fiind exceptate de înseși prevederile legii (art. 242 din Legea nr. 187/2012 de punere în
aplicare a Codului penal).
Circumstanţa are caracter personal şi nu se răsfrânge asupra participanţilor.
f) Omorul săvârşit asupra a două sau mai multor persoane. Circumstanţa
agravantă o constituie de această dată, pluralitatea de victime: două sau mai multe, ceea ce
face ca făptuitorul să fie considerat deosebit de periculos.
Pentru ca această agravantă să se reţină, trebuie să se producă moartea a cel puţin
două persoane. Practica judiciară a statuat că nu are importanţă dacă moartea acelor
persoane este urmarea aceleiaşi acţiuni sau a unor acţiuni diferite, dar comise în aceeaşi
împrejurare.

15
Decizia penală nr. 383/1995 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în Revista de Drept Penal nr. 3/1995, p.
135
16
Ioan Dobrinescu, Infracţiuni contra vieţii persoanei, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1987, p. 90-
91
17
Decizia ICCJ (Complet DCD), nr. 17/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 1000 din 27 noiembrie 2018

32
 De fiecare dată se va reţine o singură infracțiune de omor calificat, adică o
infracţiune complexă, unică, iar nu un concurs de infracţiuni. Faţă de fiecare dintre victime,
autorul trebuie să acţioneze cu intenţie directă sau indirectă.
Dacă intenţia făptuitorului de a ucide două persoane s-a soldat cu uciderea uneia şi
cu vătămarea integrităţii corporale a celei de-a doua, în sarcina sa se va reţine omor
consumat simplu şi tentativă la omor, nefiind posibilă aplicarea agravantei de la art. 189
lit. „f” dacă nu există cel puţin două victime ucise.
Dacă făptuitorul a avut intenţia să ucidă două sau mai multe persoane, dar
activitatea de ucidere nu s-a finalizat cu moartea victimelor, în sarcina sa se va reţine
tentativă la omor calificat săvârşit asupra a două sau mai multor persoane.
Circumstanţa este reală şi se aplică participanţilor în măsura în care au cunoscut-o.
g) Omorul săvârşit asupra unei femei gravide. De această dată, împrejurarea
agravantă are în vedere că făptuitorul nu ucide doar femeia, ci şi fructul concepţiei (fătul),
iar fapta are o periculozitate sporită întrucât autorul dovedeşte un dispreţ total faţă de viaţă
deoarece ucide două ființe.
Nu prezintă importanţă pentru reţinerea agravantei, care este vârsta sarcinii, dar
autorul trebuie să fi cunoscut starea de graviditate a victimei (de ex. făptuitorul face parte
din anturajul ori familia victimei) sau această stare să fi fost atât de evidentă încât
făptuitorul să-şi fi dat seama de existenţa sarcinii.
Dacă făptuitorul comite omorul fiind convins de existența stării de graviditate, dar
ulterior se constată că acea stare nu exista în realitate, în sarcina sa se va reține infracțiunea
de omor simplu. Agravanta nu se aplică în caz de error in personam ori aberratio ictus,
decât dacă atât femeia vizată, cât și cea ucisă sunt însărcinate.
Circumstanţa este reală şi se aplică participanţilor în măsura în care au cunoscut-o.
h) Omorul săvârşit prin cruzimi. Autorul comite omorul asupra victimei şi nu se
limitează doar la a suprima viaţa acesteia, ci o supune la torturi şi chinuri care îi provoacă
suferinţe prelungite şi intense.
Doctrina şi practica judiciară au apreciat că prin „cruzimi” se înţeleg acele procedee
sau acte de violenţă exercitate asupra victimei, de natură a-i provoca acesteia suferinţe
foarte mari şi prelungite în timp, care denotă ferocitate şi sadism din partea autorului şi
care provoacă în conştiinţa colectivă, sentimente de oroare şi repulsie. Este posibil ca
suferinţele provocate victimei să fie nu doar de natură fizică, ci ar putea fi şi de natură
psihică (de ex. victima este obligată să asiste la violarea sau agresarea altei persoane de
care este ataşată afectiv)18.
În jurisprudenţă19 s-a considerat că sunt metode care denotă cruzime:
- stropirea victimei cu benzină, urmată de incendierea ei;
- aplicarea de lovituri numeroase, cu bâta, apoi cu o cărămidă, pe parcursul mai
multor ore, urmate de opărire cu apă fiartă şi în final, lovirea cu toporul în cap,
- imobilizarea victimei în pat prin legarea mâinilor şi picioarelor, urmată de lovirea
acesteia cu pumnii şi alte corpuri dure, timp de peste trei ore;

18
Tudorel Toader, Drept penal român. Partea specială, Editua Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 48
19
Decizia penală nr. 361/1979 a Tribunalului Suprem în Revista Română de Drept, nr. 10/1979, p. 67;
Decizia penală nr. 1860/2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în Revista de Drept Penal nr. 3/2003, p.
123; Decizia penală nr. 3763/1999 a Curţii Supreme de Justiţie, în Revista de Drept Penal nr. 1/2002, p. 130;
Decizia penală nr. 11/2001 a Curţii Supreme de Justiţie, în Revista de Drept Penal nr. 1/2003, p. 178;

33
 - aplicarea de multiple lovituri victimei, cu cuţitul, pe toată suprafaţa corpului (peste
30 de plăgi înjunghiate), în timp îndelungat;
- aplicarea de lovituri puternice victimei cu sapele şi furca, soldate cu secţionarea
integrală a piciorului victimei şi lăsarea ei peste noapte, în câmp, să sângereze până la
moarte.
Cruzimile nu trebuie însă confundate cu suferinţele inerente oricărui act de ucidere.
Circumstanţa are caracter real şi se răsfrânge asupra participanţilor în măsura în care au
cunoscut-o.
i) profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată
vârstei, stării de sănătate, infirmității sau altor cauze. De această dată, elementul
circumstanțial de agravare presupune că în comiterea omorului, făptuitorul se folosește de
situația specială în care se află victima și care îi permite să acționeze cu mai multă ușurință,
neașteptându-se la o ripostă sau o opoziție consistentă din partea acesteia. După cum se
observă, conținutul acestui element circumstanțial este identic cu conținutul circumstanței
agravante generale din art. 77 litera „e” a părții generale a Codului penal.
Ca atare pentru a se reține această variantă a omorului calificat, trebuie îndeplinite
aceleași condiții identificate și în cazul art. 77 lit. „e” și anume:
• persoana vătămată să se afle la momentul săvârșirii omorului într-o
stare de vădită vulnerabilitate;
• starea de vulnerabilitate să fie datorată vârstei, stării de sănătate,
infirmității sau altor cauze;
• starea de vulnerabilitate să nu fi fost cauzată de făptuitor;
• infractorul să fi cunoscut și să fi profitat efectiv de starea de
vulnerabilitate a victimei20.
Starea de vădită vulnerabilitate în care se află persoana vătămată presupune o
situație de neputință, de precaritate fizică sau psihică și care o predispune la a deveni
victima unei infracțiuni. Starea în care se afla victima va fi evaluată întotdeauna de către
organele judiciare, ținând seama de împrejurările concrete ale cauzei.
Situația vulnerabilă a victimei trebuie să se datoreze vârstei (prea fragedă ori prea
înaintată în raport cu făptuitorul), stării de sănătate (boli de natură fizică sau psihică),
infirmității (un handicap fizic sau psihic ce pune persoana într-o stare de inferioritate față
de semenii ei) sau altor cauze (somn profund, consum de alcool sau de substanțe
psihoactive, etc.).
Această stare în care se află victima nu trebuie să se datoreze acțiunii făptuitorului
sau vreunui alt participant la comiterea faptei, fiind preexistentă acțiunii de omor.
Infractorul sesizează starea de vulnerabilitate a victimei și comite omorul folosindu-se de
această situație precară a victimei.
Regimul sancţionator al omorului calificat este foarte sever, această formă
agravată a omorului sancţionându-se cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă, alternativ cu
pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani, la care se adaugă pedeapsa complementară a
interzicerii unor drepturi.
Ori de câte ori, făptuitorul comite un omor și în cauză s-ar putea reține două sau
mai multe elemente circumstanțiale de agravare concomitent (de ex., omor calificat săvârșit
din interes material și prin cruzimi), fiind vorba de modalități alternative de comitere, va
20
Florin Streteanu, Drept penal. Partea generală, vol. II, Editura Universul Juridic, București, 2017, p.
430-433

34
exista o singură infracțiune de omor calificat, dar de aceste împrejurări se va ține seama la
individualizarea pedepsei.
Aspecte procesuale. Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine
tribunalului, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, iar urmărirea penală se
efectuează de către procuror.

Uciderea la cererea victimei (art. 190)

Noţiune. Această incriminare nu se regăsește în Codul penal din 1969, dar era
reglementată în Codul penal din 1936, în art. 468.
Potrivit textului actual, infracţiunea constă în uciderea săvârşită la cererea explicită,
serioasă, conştientă şi repetată a victimei care suferea de o boală incurabilă sau de o
infirmitate gravă, atestată medical, cauzatoare de suferinţe permanente şi greu de suportat.
Fapta constituie în esenţă, o formă atenuată a omorului şi se regăseşte incriminată
în această formă şi în legislaţia penală a altor ţări: Germania, Austria, Spania, Elveţia sau
Portugalia.
Consimţământul victimei nu înlătură răspunderea penală a făptuitorului care va fi
totuși sancţionat, indiferent de mobilul cu care a acţionat (milă, compasiune, etc.). Potrivit
art. 22, alin. 2 din partea generală a codului, consimțământul persoanei vătămate nu
produce efecte în cazul infracțiunilor contra vieții, precum și atunci când legea exclude
efectul justificativ al acestuia.
În literatura medicală, uciderea la cererea victimei este denumită eutanasie activă.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la dreptul la
viaţă al persoanei, chiar dacă aceasta este grav bolnavă și dorește să i se curme viața. Obiect
material al infracţiunii este corpul persoanei în viață.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia penală este posibilă sub toate
formele. Subiect pasiv este persoana care suferă de o boală incurabilă sau de o infirmitate
gravă, atestată medical, cauzatoare de suferinţe permanente şi greu de suportat.
Latura obiectivă. Elementul material poate consta într-o acţiune sau o inacţiune
de ucidere a victimei. Acestea se pot realiza prin variate modalităţi faptice.
Cerinţa esenţială a elementului material constă în existenţa unei cereri a victimei
de i se curma viaţa. Cererea trebuie să îndeplinească anumite condiţii şi anume:
• să fie explicită (fără echivoc ori dubiu);
• să fie serioasă (să nu fie făcută în glumă);
• să fie conştientă (victima să aibă discernământ şi să fie aptă să aprecieze
semnificaţia cererii);
• să fie repetată (este nevoie de cel puţin două astfel de cereri pentru a fi
întrunită condiţia repetabilităţii).
Urmarea imediată a faptei constă în moartea victimei.
Legătura de cauzalitate trebuie să existe între acţiune/inacţiune şi urmarea imediată
(moartea victimei).
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă, iar pe
lângă această formă de vinovăție mai sunt prezente preocesele psihice specifice
împrejurării conform căreia subiectul activ cunoaşte că victima a cerut repetat, conştient şi
serios să i se curme viaţa.
Tentativa nu se pedepseşte, deși este posibilă.

35
 Regimul sancţionator. Infracţiunea este sancţionată cu închisoare de la unu la 5
ani.
Aspecte procesuale. Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine
tribunalului, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, iar urmărirea penală se
efectuează de către procuror.

Determinarea sau înlesnirea sinuciderii (art. 191)

Noţiune. Încercarea de sinucidere nu este pedepsită în dreptul nostru penal întrucât
așa cum arătat deja, ea nu constituie o încălcare a dreptului la viaţă al altei persoane, dar se
consideră că a determina sau a ajuta pe un altul să se sinucidă aduce atingere dreptului la
viaţă al acelei persoane, iar o asemenea faptă trebuie pedepsită.
Obiectul juridic special şi obiectul material al infracţiunii sunt aceleaşi ca şi la
celelalte infracţiuni contra vieţii. După unii autori, infracţiunea nu are obiect material
întrucât nici activitatea de determinare şi nici activitatea de înlesnire nu se exercită direct
asupra corpului sinucigaşului21.
Subiect activ al infracţiunii poate să fie orice persoană. Participaţia penală este
posibilă sub forma coautoratului şi a complicităţii.
Subiect pasiv al infracțiunii pentru forma de bază a faptei descrisă în alin. 1 poate
fi orice persoană cu discernământul intact, dar acesta este individualizat în cazul variantelor
agravate ale infracțiunii:
a) minor cu vârsta între 13 și 18 ani, respectiv persoană cu discernământ diminuat
(din cauza vreunei boli psihice, a consumului de alcool ori alte substanțe);
b) minor sub 13 ani, respectiv persoană care nu a putut să își dea seama de
consecințele acțiunilor/inacțiunilor sale ori nu putea să le controleze (persoană
iresponsabilă sau lipsită total de discernământ din cauza vârstei foarte reduse
ori intoxicației complete cu alcool sau alte substanțe, aflată sub hipnoză, etc.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de determinare sau în cea
de înlesnire a sinuciderii unei persoane.
Prin determinare se înţelege încurajarea, îndemnarea, amăgirea sau orice altă
acţiune prin care o persoană convinge pe o alta să-şi ia viaţa. Mijloacele de determinare
pot fi variate. În practica judiciară s-a reţinut existenţa acestei infracţiuni şi atunci când
victima a fost determinată să se sinucidă în urma numeroaselor agresiuni, violenţe,
ameninţări şi loviri aplicate de-a lungul timpului şi care au adus-o în situaţia să se sinucidă
pentru a scăpa de acest tratament.
În jurisprudenţă s-a reţinut însă infracţiunea de omor şi nu aceea prevăzută în art.
191, faţă de inculpatul care a constrâns victima să se arunce de pe geam de la etajul al 9-
lea, spunându-i că dacă nu se aruncă singură, atunci o va arunca el însuşi. S-a raţionat că
datorită constrângerii exercitate asupra ei, victima nu avea posibilitatea de a decide liberă
asupra acţiunilor ei, astfel încât fapta constituie infracţiunea de omor 22. În legătură cu
această soluţie s-au exprimat rezerve în doctrină, făcându-se afirmaţia că ne găsim totuşi
în prezenţa infracţiunii de determinare a sinuciderii, deorece moartea victimei apare ca un

21
M. A. Hotca, Codul penal. Comentarii şi explicaţii, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007, p. 981
22
Alexandru Boroi, Infracţiuni contra vieţii, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p. 230

36
gest voit de către ea, indiferent de constrângerile sau ameninţările exercitate împotriva ei,
victima păstrându-şi până în ultima clipă capacitatea de opţiune23.
Înlesnirea presupune o acţiune de sprijinire a victimei în punerea în executare a
hotărârii ei de a-şi lua viaţa (spre exemplu, procurarea armei, a otrăvii, întărirea
convingerii, darea de sfaturi, etc.). Nu este posibil ca înlesnirea sinuciderii să se realizeze
prin inacțiune.
Atât în cazul determinării cât şi în acela al înlesnirii sinuciderii, actul de suprimare
a vieţii trebuie să aparţină sinucigaşului. În caz contrar, persoana care cooperează cu
sinucigașul răspunde pentru infracțiunea de omor şi nu pentru aceea de determinare sau
înlesnire a sinuciderii (de ex. cel care trage scaunul de sub corpul victimei care se spânzură
va răspunde pentru omor).
Fapta trebuie să aibă ca rezultat sinuciderea victimei ori tentativa de sinucidere a
victimei, iar între acţiunea făptuitorului şi acest rezultat trebuie să existe legătură de
cauzalitate.
Latura subiectivă. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Nu
ne interesează din punctul de vedere al existenței faptei dacă făptuitorul a acționat cu vreun
anumit mobil, dar acesta poate fi avut în vedere la individualizarea pedepsei.
Tentativa este posibilă, dar nu este pedepsită. Consumarea faptei are loc în
momentul în care are loc sinuciderea sau tentativa de sinucidere.
Regimul sancţionator. Legea prevede pentru această faptă, pedeapsa închisorii de
la 3 la 7 ani.
Modalități agravate. Potrivit alin. al 2-lea al articolului 191, fapta este mai gravă
dacă se săvârşeşte faţă de un minor cu vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani sau faţă de o
persoană cu discernământ diminuat. Raţiunea agravării pedepsei este aceea că faţă de
asemenea persoane vulnerabile, fapta se poate săvârşi mai uşor. Limitele de pedeapsă sunt
de la 5 la 10 ani.
În alin. 3 regăsim o a doua formă agravată, iar elementul circumstanţial de agravare
îl reprezintă fie vârsta şi mai fragedă a victimei (un minor sub 13 ani) ori calitatea ei de
persoană care nu a putut să-şi dea seama de consecinţele acţiunilor sau inacţiunilor sale
ori nu putea să le controleze (de ex. persoană pusă sub interdicţie, un somnambul, persoană
aflată sub hipnoză, în stare avansată de ebrietate, intoxicată cu substanţe psihoactive).
Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea
unor drepturi.
Modalitate atenuată. Există doar varianta atenuată a oricăreia dintre faptele
descrise în alineatele 1-3, ori de câte ori actele de determinare sau înlesnire au fost urmate
de o încercare de sinucidere. Limitele pedepsei se vor reduce la jumătate.
Aspecte procesuale. Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine
tribunalului, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, iar urmărirea penală se
efectuează de către procuror.

Uciderea din culpă (art. 192)

Noţiune. Infracţiunea constă în uciderea unei persoane din culpă şi mai este
cunoscută şi sub denumirea de „omor prin neglijenţă”.
Obiectul juridic special şi obiectul material sunt aceleaşi ca şi în cazul omorului.
23
George Antoniu, Constantin Bulai şi colaboratorii, op. cit. Vol. III, p. 54

37
 Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană. În cazul infracțiunilor comise
din culpă, problema coautoratului este controversată, unii autori susținând că acesta este
posibil și se realizează ori de câte ori două sau mai multe persoane, acționând din culpă, au
săvârșit fie simultan, fie succesiv, acte de executare a faptei ilicite. În asemenea situații,
vinovăția coautorilor se prezintă sub forma unei culpe comune sau a unui concurs de culpe.
Alți autori susțin că în privința infracțiunilor săvârșite din culpă, nu este posibil
coautoratul deoarece chiar dacă e posibilă cooperarea materială a făptuitorilor, între ei nu
există o legătură subiectivă. Instanțele de judecată au pronunțat soluții în favoarea ambelor
opinii.
Dacă la săvârșirea acțiunii/inacțiunii și-au adus contribuția mai multe persoane, ele
vor răspunde pentru fapta comisă în raport cu gradul de culpă avut24.
Deoarece fapta se comite cu forma de vinovăție a culpei, participaţia penală este
posibilă numai sub forma participaţiei improprii. În această situație, instigatorii și complicii
vor răspunde pentru infracțiunea de omor.
Latura obiectivă. Din punct de vedere al elementului material, la fel ca şi omorul,
uciderea din culpă se realizează printr-o activitate de ucidere, care poate consta dintr-o
acţiune sau dintr-o inacţiune.
Urmarea imediată a faptei. Această activitate trebuie să aibă drept rezultat, moartea
unei persoane, iar între ele trebuie să existe legătură de cauzalitate.
Chiar dacă şi victima însăşi a contribuit la cauzarea propriei morţi (adică victima
are o culpă proprie), această împrejurare nu exclude răspunderea penală a autorului, decât
dacă culpa victimei are caracter exclusiv. În practica judiciară s-a decis în mod corect că
nu poate fi reţinută culpa şoferului dacă victima s-a urcat fără ştirea sa în camion şi la o
curbă periculoasă nu s-a sprijinit de barele maşinii, a căzut şi s-a acidentat mortal25.
În situațiile în care actiunile/inacțiunile persoanelor se conjugă și sunt apte să
producă moartea victimei, va fi angajată răspunderea tuturor făptuitorilor pentru ucidere
din culpă (de ex., accidentele de circulație succesive).
S-ar putea reţine însă această infracţiune, în forma ei de bază (tipică), în sarcina
acelui făptuitor care în joacă, ridică un copil mic în braţe şi îl aruncă în sus, vrând să-l
amuze, dar îl scapă din mâini, iar copilul se loveşte în cădere cu capul de o balustradă
metalică şi moare.
Latura subiectivă. Forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte infracţiunea este culpa
sub ambele ei forme: culpa cu previziune (uşurinţa) şi culpa simplă (neglijenţa).
Tentativa nu este posibilă datorită formei de vinovăţie cu care se comite fapta, iar
infracţiunea se consumă în momentul morţii victimei.
Regimul sancţionator. Uciderea din culpă în forma simplă, descrisă la alineatul 1,
se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.
Modalități agravate. Uciderea din culpă este mai gravă şi se pedepseşte mai sever
în următoarele împrejurări:
Alineatul al 2-lea: când se datorează nerespectării dispoziţiilor legale ori a
măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru desfăşurarea
unei anumite activităţi.
Pentru ca fapta să se încadreze în aceste dispoziţii e necesar să fie întrunite în mod
cumulativ, următoarele condiții:

24
Matei Basarab și colaboratorii, op. cit., vol. II, p. 133
25
Ion Dobrinescu, Infracţiuni contra vieţii persoanei, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1987, p. 133

38
 • făptuitorul să fie profesionist, meseriaş sau persoană care desfăşoară o
anumită activitate;
• acţiunea acestuia să fie săvârşită în timpul exercitării profesiei, meseriei ori
activităţii;
• pentru exerciţiul acelei profesii, meserii sau activităţi să existe anumite
dispoziţii legale sau măsuri de prevedere;
• fapta să fie urmarea nerespectării acelor dispoziţii legale.
Această formă agravată se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Fapte de ucidere din culpă ca urmare a încălcării dispoziţiilor legale sau a măsurilor
de prevedere sunt întâlnite mai des în domeniul circulaţiei pe drumurile publice, în
construcţii, medicină, vânătoare, etc.
Dacă încălcarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul
unei profesii sau meserii constituie prin ea însăşi o altă infracţiune, se vor aplica regulile
concursului de infracţiuni. De ex., dacă o persoană conduce un autoturism, având în sânge
o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală şi în timpul acestei activităţi, neacordând
prioritate la trecerea de pietoni, accidentează mortal victima, în sarcina sa se va reţine
ucidere din culpă în forma agravată, în concurs ideal cu infracţiunea de conducere a unui
vehicul sub influenţa alcoolului (art. 336).
Alineatul al 3-lea: când prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două sau mai
multor persoane. În acest caz, fapta constituie o infracţiune complexă, unică. Legiuitorul a
instituit în acest alineat o unitate legală, în lipsa căreia, pluralitatea de victime ar fi atras un
concurs de infracţiuni.
Dacă fapta a produs moartea a două sau mai multe persoane, limitele speciale ale
pedepselor prevăzute în alin. 1 şi 2 se vor majora cu jumătate.
Aspecte procesuale. Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine
judecătoriei, iar acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

Concluzii: Infracțiunile contra vieții reprezintă subgrupa cea mai

importantă de infracțiuni din grupa Infracțiunilor contra persoanei. Regăsim aici infracțiuni
comise cu intenție dar și din culpă. În cadrul grupei, infracțiunile sunt ordonate în funcție
de gravitatea lor.

Test de autoevaluare

1. Când uciderea din culpă are ca rezultat moartea a trei persoane, în sarcina
făptuitorului se va reţine:
a) un concurs de infracţiuni de ucidere din culpă;
b) o infracţiune de ucidere din culpă în formă continuată;
c) o infracţiune de ucidere din culpă în formă agravată.

39
 2. În cazul infracţiunii de ucidere din culpă,
a) dacă moartea victimei se datorează atât culpei făptuitorului cât și culpei
victimei, răspunderea penală a autorului pentru ucidere din culpă este exclusă;
b) dacă moartea victimei se datorează exclusiv culpei acesteia, răspunderea
penală a făptuitorului pentru ucidere din culpă este exclusă;
c) moartea victimei trebuie să se datoreze exclusiv culpei făptuitorului.

3. În dreptul penal român, uciderea din culpă:

a) se pedepseşte dacă se datorează încălcării regulilor pentru exerciţiul unei
profesii ;
b) se pedepseşte dacă se datorează încălcării regulilor pentru exerciţiul unei
meserii;
c) se pedepseşte dacă se datorează încălcării regulilor pentru exerciţiul unei
activităţi.

4. Fapta persoanei care îi înmânează un revolver sinucigașului:

a) constituie participație improprie la infracțiunea de determinare sau înlesnire a
sinuciderii
b) întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de determinare sau înlesnire a
sinuciderii dacă sinuciderea are loc prin folosirea revolverului
c) constituie tentativă la infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii, dacă nu
se produce moartea victimei

Răspunsuri
1c
2b
3 a, b, c
4b

Bibliografie obligatorie: Valerian Cioclei, Drept penal - Partea specială I.

Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra patrimoniului , Editura C.H. Beck,
București, 2018
Bibliografie facultativă:
Alexandru Boroi, Infracţiuni contra vieţii, Editura All Beck, Bucureşti, 1999
Ion Dobrinescu, Infracţiuni contra vieţii persoanei, Editura Academiei Române, Bucureşti,
1987

40
 UNITATEA DE STUDIU 4. Infracțiuni contra integrității corporale și a sănătății

Rezumat: Obiectul juridic comun al acestor infracţiuni îl constituie relaţiile

sociale privitoare la dreptul oricărei persoane la integritate corporală şi sănătate. La fel ca
şi dreptul la viaţă, acest drept este ocrotit de legislaţia penală împotriva atingerilor aduse
de alte persoane.
Infracţiunea de lovire sau alte violențe constă în lovire sau orice alte acte violente
care provoacă unei persoane, suferinţe fizice.
Alineatul al 2-lea cuprinde o formă agravată, caracterizată de orice faptă prin care
se produc leziuni traumatice sau se afectează sănătatea unei persoane, împrejurare ce
necesită pentru vindecare, cel mult 90 de zile de îngrijiri medicale.
Infracţiunea de vătămare corporală constă în fapta prin care s-a cauzat integrităţii
corporale sau sănătăţii, o vătămare (leziuni traumatice sau afectarea sănătății) care necesită
pentru vindecare peste 90 de zile de îngrijiri medicale sau vreuna dintre următoarele
consecinţe: o infirmitate; un prejudiciu estetic grav şi permanent; avortul ori punerea în
primejdie a vieţii persoanei.
Deosebirea faţă de infracţiunea precedentă este dată de numărul mai mare de zile
de îngrijiri medicale: peste 90 de zile ori vreo altă consecinţă gravă dintre cele enumerate
de legiuitor.
Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte reprezintă o formă
agravată a faptelor prevăzute în articolele 193 şi 194, comise cu intenţie, dar care produc
moartea victimei, iar acest rezultat mai grav se datorează culpei făptuitorului.
Vătămarea corporală din culpă. Faptele descrise în art. 193 alin. 2 (producerea de
leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane care necesită pentru vindecare cel
mult 90 de zile de îngrijiri medicale) şi în art. 194 alin. 1 (cauzarea unei vătămări care
necesită pentru vindecare peste 90 de zile de îngrijiri medicale, o infirmitate, un prejudiciu
estetic grav şi permanent, avortul ori punerea în primejdie a vieţii persoanei) se pedepsesc
în anumite condiţii şi în situaţia săvârşirii din culpă.
Infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului constă în punerea în primejdie
gravă, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, prin măsuri sau tratamente
de orice fel, aplicate de către părinţi sau de orice persoană în grija căreia se află minorul.
Infracţiunea de încăierare constă în participarea la o încăierare între mai multe
persoane.

Obiectivele principale:

✓ înţelegerea noţiunilor de integritate corporală și sănătate;

✓ înţelegerea conținututilor de infracțiune;

41
 ✓ însuşirea diferențelor dintre incriminări;

Tema pentru acasă:

Cuvinte cheie : lovire sau alte violențe, vătămare corporală, loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte, vătămare corporală din culpă, rele tratamente aplicare
minorului, încăierare;

Timpul alocat parcurgerii şi înţelegerii temelor: 2 ore.

Infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii (art. 193-198)

Aspecte generale.
Aceste infracţiuni se regăsesc în secţiunea a doua a primului capitol din titlul al II-
lea consacrat infracţiunilor contra persoanei şi cuprinde în articolele 193 – 198, următoarele
incriminări: lovirea sau alte violențe, vătămarea coprorală, lovirile sau vătămările
cauzatoare de moarte, vătămarea corporală din culpă, relele tratamente aplicate minorului
și încăierarea.
Obiectul juridic comun al acestor infracţiuni îl constituie relaţiile sociale
privitoare la dreptul oricărei persoane la integritate corporală şi sănătate. La fel ca şi dreptul
la viaţă, acest drept este ocrotit de legislaţia penală împotriva atingerilor aduse de alte
persoane. Obiectul material este corpul persoanei în viaţă, alta decât făptuitorul. Actele
de autovătămare nu constituie infracțiune, decât dacă subiectul activ le săvârșește în scopul
de a se sustrage de la serviciul militar pe timp de război, caz în care există infracțiunea
prevăzută în art. 432 (sustragerea de la serviciul militar în timp de război).

42
 Subiect activ al acestor infracţiuni poate fi orice persoană. Uneori, legea cere
subiectului activ o anumită calitate: membru de familie, persoană care exercită o profesie
sau meserie ori persoană minoră.
Alteori, cum este cazul infracţiunii de încăierare, subiectul activ îl constituie o
pluralitate naturală de făptuitori constituiţi în cel puţin două grupuri care conțin măcar câte
două persoane fiecare.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
Latura obiectivă constă în acţiuni de lovire sau de vătămare a integrităţii corporale
sau a sănătăţii. Nu este exclusă săvârşirea faptelor şi prin inacţiune (de ex. neluarea unei
măsuri care să prevină vătămarea corporală a unei persoane).
Aceste fapte sunt infracţiuni de rezultat, adică trebuie să se producă efectiv
urmarea imediată: vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii.
Între actul de lovire sau vătămare trebuie să existe legătură de cauzalitate.
Latura subiectivă. Faptele se pot comite cu intenţie directă sau indirectă, intenţie
depăşită (preterintenţie) sau din culpă.
Tentativa este posibilă la faptele intenționate, dar nu se pedepseşte decât la forma
agravată a vătămării corporale (art. 194 alin. 2). Consumarea faptelor are loc în momentul
producerii rezultatului cerut de lege.
Regimul sancţionator variază între amendă şi închisoare de la 3 luni până la 16
ani (încăiererarea prin care s-a cauzat moartea a două sau mai multe persoane). Pentru o
singură infracțiune din această grupă legiuitorul a prevăzut posibilitatea aplicării pedepsei
complementare a interzicerii unor drepturi (relele tratamente aplicate minorului).
Aspecte procesuale. În această grupă există două infracţiuni care se pedepsesc
numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (lovire sau alte violenţe şi vătămare
corporală din culpă), iar retragerea plângerii va conduce la înlăturarea răspunderii penale.

Lovirea sau alte violenţe (art. 193)

Noţiune. În varianta simplă descrisă la alin. 1, infracţiunea constă în lovire sau
orice alte acte violente care provoacă unei persoane, suferinţe fizice.
Alineatul al 2-lea cuprinde o variantă agravată, caracterizată de orice faptă prin
care se produc leziuni traumatice sau se afectează sănătatea unei persoane, împrejurare ce
necesită pentru vindecare, cel mult 90 de zile de îngrijiri medicale.
Obiectul juridic special şi obiectul material sunt identice cu obiectul juridic
comun şi obiectul material al tuturor infracţiunilor din această secţiune (respectiv relațiile
sociale privitoare la dreptul persoanei la integritate corporală şi sănătate și corpul persoanei
în viață). Dacă fapta se comite asupra unei persoane decedate, va exista fie infracțiunea de
profanare de cadavre, fie o faptă putativă.
Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană. Participaţia este posibilă, iar
în cazul coautoratului, contribuțiile trebuie să fie indispensabile, nu neapărat similare (de
ex. unul dintre făptuitori imobilizează victima în timp ce celălalt făptuitor îi aplică
loviturile).
Dacă făptuitorul este un funcţionar şi săvârşeşte fapta în exerciţiul atribuţiilor de
serviciu, în sarcina sa va fi reţinută infracţiunea de purtare abuzivă (art. 296) şi nu aceea
de lovire sau alte violenţe. Când fapta se comite de către un membru de familie, se va reține
și art. 199 (violența în familie), iar în anumite condiții s-ar putea reține în concurs formal

43
și infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului (art. 197). Subiect pasiv al infracțiunii
poate fi orice persoană. Pluralitatea subiectului activ va atrage un concurs omogen de
infracțiuni.
Dacă însă subiectul pasiv are calitatea de funcționar public care îndeplinește o
funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu
sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții, fapta va fi încadrată conform prevederilor
din art. 257 (ultraj). Atunci când fapta este comisă asupra unui membru de familie, se va
reține și art. 199 (violența în familie) ori așa cum am menționat și infracțiunea de rele
tratamente aplicate minorului (art. 197). Când fapta se comite după naștere, asupra nou-
născutului, dar nu mai târziu de 24 de ore, de către mamă, va exista infracțiunea de
vătămare a nou-născutului de către mamă (art. 200 alin. 2).
Latura obiectivă. Elementul material al variantei simple din alin. 1 îl reprezintă
acţiunea de lovire sau orice alt act violent/neviolent, precum și inacțiunea. Inacțiunea poate
reprezenta o modalitate de săvârșire a faptei în acele situații în care exista o obligație
legală/contractuală de a acționa (de ex., în mod intenționat făptuitorul nu acoperă un șanț
în care victima cade).
Mijloacele de comitere a faptei sunt foarte diverse. Lovirea sau actul de violenţă se
poate datora propriei energii a făptuitorului (izbire, pălmuire, îmbrâncire, înţepare, tragere
de păr, etc.), sau altei energii (de ex. asmuţirea unui animal care doboară victima).
Acţiunea se poate efectua direct asupra victimei sau indirect (de ex. se trage scaunul
pe care aceasta doreşte să se aşeze ori se lasă să se închidă brusc o ușă care o lovește pe
victimă) ori chiar să lipsească contactul dintre autor și victimă (dacă de ex. făptuitorul
sperie victima determinând-o să se împiedice și să cadă).
Doctrina și practica judiciară au dat un sens larg noțiunii de acte de violență,
impunându-se concepția potrivit căreia sunt considerate acte de violență în sensul legii
penale și acele acte comise fără violență, dar care au potențial vătămător și pe care victima
le-ar fi respins sau evitat dacă ar fi avut posibilitatea.
Urmarea imediată. Lovirea sau actul de violenţă trebuie să producă victimei
suferinţe fizice, adică durere. Dacă acel act a produs doar suferinţe psihice sau morale,
fapta nu va constitui infracţiune.
Trebuie să existe legătură de cauzalitate între faptă și urmarea socialmente
periculoasă.
Latura subiectivă. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.
Lovirea sau actul din culpă care produce doar suferinţe fizice nu constituie
infracţiune. La fel, lovirea săvârşită cu consimţământul persoanei nu este infracţiune
deoarece acesta constituie cauză justificativă.
De asemenea, nu va constitui infracţiune, lovirea sau vătămarea produsă în cadrul
unor activităţi îngăduite ori reglementate de lege: intervenţii chirurgicale, tratamente
medicale, jocuri sportive (fotbal, box, etc.), cu condiţia să se fi respectat limitele normale
ale unei asemenea activităţi şi regulamentele referitoare la acestea.
Eroarea asupra identității victimei nu produce consecințe, iar în caz de aberratio
ictus se va reține o singură infracțiune.
Tentativa nu se pedepseşte. Fapta se consumă în momentul în care s-a produs
urmarea prevăzută de lege: suferinţa fizică, respectiv leziunea sau afectarea sănătăţii cu
consecinţa îngrijirilor medicale pentru vindecare în cel mult 90 de zile (pentru varianta
garavată din alin.2).

44
 Dacă în aceeaşi împrejurare, făptuitorul aplică victimei mai multe lovituri care
fiecare în parte produc suferinţe fizice, vom avea o singură infracţiune.
Atunci când însă sunt lovite în aceeaşi împrejurare, mai multe victime, vom avea
pluralitate de infracţiuni.
Este posibilă şi săvârşirea infracţiunii în formă continuată, spre exemplu,
făptuitorul loveşte aceeaşi persoană la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi
rezoluţii infracţionale.
Variante agravate. Potrivit alineatului al 2-lea, fapta care a produs leziuni
vindecabile în cel mult 90 de zile de îngrijiri medicale este mai gravă şi se pedepseşte mai
sever. Elementul material este acelaşi, dar urmarea imediată trebuie să constea în vătămări
care necesită îngrijiri medicale de una până la 90 de zile, inclusiv. Numărul zilelor de
îngrijiri medicale este stabilit de către medicul legist și reprezintă durata tratamentului
necesar pentru vindecare, fără să fie echivalent cu numărul zilelor de concediu medical de
care a beneficiat victima. Gravitatea juridică a vătămării nu este identică cu gravitatea
medicală a acesteia26, astfel că este posibil ca din punct de vedere legal, leziunile să necesite
zile de îngrijiri medicale mai numeroase decât acelea de spitalizare sau dimpotrivă, mai
puţine.
Leziunile cauzate victimei se pot prezenta sub forma excoriațiilor, hematoamelor,
echimozelor, plăgilor, contuziilor, etc.
Variantele agravate27 din alin 21: potrivit legii, faptele așa cum sunt ele descrise
în alin 1 sau 2, vor fi sancționate mai sever dacă se comit în următoarele împrejurări:
a) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
făptuitorului;
b) victima este un minor;
c) fapta este săvârșită în public (a se vedea art. 184 din C.pen unde se definește
fapta săvârșităîn public);
d) făptuitorul are asupra sa o armă de foc, un obiect, un dispozitiv, o substanță
sau un animal ce pot pune în pericol viața, sănătatea ori integritatea corporală a
persoanelor.
Variantele agravate din alin 21 se sancționează în condițiile majorării limitelor de
pedeapsă de la alineatele precedente, cu o treime.
Regimul sancţionator. Varianta simplă a infracţiunii din alin. 1 se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, iar varianta agravată din alineatul al 2-lea,
cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă.
Dacă faptele incriminate în art. 193 sunt săvârşite asupra membrilor familiei,
maximul special al pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o pătrime, conform
dispoziţiilor din art. 199 alin. 1.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală pentru faptele descrise în alineatele 1 şi 2 se
pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Retragerea plângerii înlătură răspunderea penală.
Pentru faptele săvârșite în condițiile alin. 21, acțiunea penală poate fi pusă în
mișcare și din oficiu. În astfel de cazuri, potrivit disp. art. 158 alin. 4, retragerea plângerii
produce efecte numai dacă este însușită de procuror.

26
Matei Basarab şi colaboratorii, Codul penal comentat, vol. II, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p.
162
27
Alineatul 21 introdus prin Legea nr. 248/2023, publicată în Monitorul Oficial nr. 673 din 21 iulie 2023

45
 Pentru lovirile sau violenţele săvârşite contra unui membru al familiei, acţiunea
penală se poate pune în mişcare şi din oficiu.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine judecătoriei.

Vătămarea corporală (art. 194)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta prin care s-a cauzat integrităţii corporale sau
sănătăţii, o vătămare (leziuni traumatice sau afectarea sănătății) care necesită pentru
vindecare peste 90 de zile de îngrijiri medicale sau vreuna dintre următoarele consecinţe:
o infirmitate; un prejudiciu estetic grav şi permanent; avortul ori punerea în primejdie a
vieţii persoanei.
Deosebirea faţă de infracţiunea precedentă este dată de numărul mai mare de zile
de îngrijiri medicale: peste 90 de zile ori vreo altă consecinţă gravă dintre cele enumerate
de legiuitor.
De aceea, cu excepţia rezultatului mai grav, structura şi conţinutul juridic al
infracţiunii de vătămare corporală este asemănător cu acela al infracţiunii de lovire sau alte
violenţe, fiind în esență o variantă agravată a acestei infracțiuni.
Obiectul juridic special şi obiectul material sunt comune întregului grup de
infracţiuni contra integrităţii corporale şi sănătăţii.
Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană, iar participaţia penală este
posibilă sub toate formele sale. Coautoratul impune contribuții indispensabile, nu identice
ori similare. Dacă fapta se comite de un membru de familie se va reține și art. 199, violența
în familie. Subiect pasiv poate fi orice persoană, cu excepția vătămării corporale care are
ca rezultat avortul, unde subiectul pasiv trebuie să aibă calitatea de femeie însărcinată.
Dacă subiectul pasiv are calitatea de funcționar public care îndeplinește o funcție
ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în
legătură cu exercitarea acestor atribuții, fapta va fi încadrată conform prevederilor din art.
257 (ultraj).
Când fapta se comite după naștere, asupra nou-născutului, dar nu mai târziu de 24
de ore, de către mamă, va exista infracțiunea de vătămare a nou-născutului de către mamă
(art. 200 alin. 2).
Latura obiectivă. Elementul material constă într-o faptă care pricinuieşte o
vătămare, iar fapta poate fi o acţiune violentă (lovire, îmbrâncire, tăiere), o acţiune
neviolentă (punerea de substanţe toxice în băutură sau în mâncare) sau o inacţiune.
Urmarea acţiunii sau inacţiunii este indicată în lege alternativ și trebuie să fie:
a) o infirmitate,
b) o vătămare ce necesită pentru vindecare peste 90 de zile de îngrijiri
medicale,
c) un prejudiciu estetic grav şi permanent,
d) avortul,
e) punerea în primejdie a vieţii persoanei.
a) Producerea unei infirmităţi. Infirmitatea înseamnă o stare anormală a
organismului din punct de vedere al integrităţii corporale şi a sănătăţii, care face ca
persoana să fie pusă într-o stare de inferioritate fizică sau psihică (dizabilitate), în raport cu
alte persoane.

46
 Pentru a constitui o consecinţă în sensul art. 194, infirmitatea trebuie să fie
permanentă şi ireversibilă, astfel că evaluarea ei ca atare se poate face numai după
vindecare. Nu prezintă importanță din punct de vedere al existenței acestei consecințe
legale, dacă starea de infirmitate se poate ameliora ori ar putea să dispară după efectuarea
vreunei intervenții chirurgicale sau după protezare.
În practica judiciară s-a considerat infirmitate, pierderea unui ochi, pierderea
auzului, a două degete de la mână, diminuarea funcționării ori pierderea unui organ (parte
a corpului care realizează o funcție vitală), etc.
b) Cauzarea unei vătămări care a necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale
peste 90 de zile. Orice faptă care atrage îngrijiri medicale care durează peste 90 de zile va
fi caracterizată drept infracţiune de vătămare corporală.
Chiar dacă numărul de zile de îngrijiri medicale s-a prelungit peste 90 de zile din
cauza complicaţiilor, stării anterioare de sănătate ori aplicării cu întârziere a tratamentului,
fapta va constitui tot vătămare corporală, dacă nu s-a dovedit că partea vătămată a urmărit
să întârzie vindecarea leziunilor care i-au fost produse28.
Numărul zilelor de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare este stabilit de
medicul legist.
c) Cauzarea unui prejudiciu estetic grav şi permanent are în vedere modificarea
înfăţişării fizice a corpului persoanei, astfel încât aceasta capătă un aspect respingător, urât
şi inestetic (mutilare, desfigurare), iar revenirea la aspectul iniţial nu se mai poate face
printr-o vindecare naturală. Spre exemplu, se consideră prejudiciu estetic grav şi
permanent, o cicatrice adâncă pe obraz, desfigurarea cauzată de aruncarea asupra feţei
victimei de acid sulfuric, etc. Pierderea dinților din față este considerată prejudiciu estetic,
deși practica judiciară s-a pronunțat în mod contradictoriu.
Gravitatea prejudiciului estetic se va stabili de către instanţă pe baza expertizei
medico-legale, dar şi cu ajutorul altor mijloace de probă.
d) Producerea avortului. Această consecinţă presupune întreruperea cursului
sarcinii şi expulzarea fătului. Subiectul pasiv trebuie să fie o femeie însărcinată, iar
făptuitorul să fi cunoscut ori să fi putut cunoaște această împrejurare. Dacă făptuitorul nu
cunoștea ori sarcina nu era atât de vizibilă încât să-și dea seama de existența ei, nu se va
putea reține infracțiunea de vătămare corporală cu această urmare ori eventual, infracțiunea
de lovire sau alte violențe. Autorul acționează pentru a produce suferințe femeii însărcinate,
nu pentru a-i provoca avortul. Dacă el acționează în acest din urmă scop și vătămarea este
efectul manoperelor avortive, va exista infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii (art.
201 alin. 3). Când urmarea faptei comisă cu intenția de a cauza suferințe/vătămări constă
în provocarea unei nașteri premature (sarcină peste 24 de săptămâni) se va reține vătămare
corporală care are ca efect punerea în primejdie a vieții persoanei (eventual și infracțiunea
de vătămare a fătului în timpul sarcinii – art. 202).
e) Punerea în primejdie a vieţii persoanei. Acţiunea făptuitorului are ca rezultat o
vătămare care prin amploarea tulburărilor pe care le produce, conduce la periclitarea vieţii
victimei, cu posibilitatea reală și concretă a survenirii morţii ei.
În această ipoteză, făptuitorul nu urmăreşte moartea victimei şi nici nu acceptă acest
rezultat, deoarece altfel fapta ar fi încadrată ca tentativă de omor. De regulă, punerea în
primejdie a vieții persoanei ca urmare mai gravă i se datorează făptuitorului din culpă, iar
forma de vinovăție cu care se comite fapta poate fi doar intenția depășită.
28
Tudorel Toader, op. cit. p. 71

47
 Dacă totuşi moartea se produce, fapta va constitui infracţiunea de loviri cauzatoare
de moarte.
Ori de câte ori fapta va produce două sau mai multe consecinţe dintre cele
enumerate de legiuitor, se va reţine o singură infracţiune de vătămare corporală, dar la
individualizarea pedepsei se va ţine seama de acest aspect.
Între acţiune şi urmarea ei trebuie să existe legătură de cauzalitate. Nu interesează
dacă la producerea rezultatului au contribuit și alte cauze ori factori preexistenți,
concomitenți sau ulteriori.
Latura subiectivă. Vătămarea corporală în forma de bază, simplă din alineatul 1
al art. 194 se săvârşeşte cu intenţie indirectă sau cu preterintenţie (varianta de la lit. „e”:
punerea în primejdie a vieții persoanei se poate comite doar cu preteintenție).
Variante agravate. În alineatul al doilea este incriminată varianta agravată a
infracţiunii descrise în alineatul 1, constând în săvârşirea faptei în scopul producerii
vreuneia dintre consecinţele următoare: o infirmitate, o vătămare care necesită pentru
vindecare peste 90 de zile de îngrijiri medicale sau un prejudiciu estetic grav şi permanent.
Fapta nu ar putea fi comisă în scopul producerii avortului; în această situație am
avea doar infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii sau un concurs între această
infracțiune și vătămare corporală, varianta din alin. 1.
Forma de vinovăţie pentru varianta agravată este numai intenţia directă, calificată
prin scopul înțeles ca rezultat urmărit al faptei.
Alineatul 21 a fost introdus prin Legea nr. 248/2023 și menționează aceleași
elemente circumstanțiale de agravare ca și în cazul art. 193:
a) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
făptuitorului;
b) victima este un minor;
c) fapta este săvârșită în public;
d) făptuitorul are asupra sa o armă de foc, un obiect, un dispozitiv, o substanță
sau un animal ce pot pune în pericol viața, sănătatea ori integritatea corporală a
persoanelor.
Tentativa este posibilă, dar legea o incriminează numai în privinţa faptei descrise
la alineatul al 2-lea.
Infracţiunea se consumă în momentul când se produce consecinţa gravă sau
leziunile care necesită peste 90 de zile de îngrijiri medicale.
Regimul sancţionator. Infracţiunea în forma simplă se pedepseşte cu închisoare
de la 2 la 7 ani, iar pentru forma agravată, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.
Conform art. 199 alin. 1, dacă faptele sunt săvârşite asupra unui membru de familie,
maximul special al pedepsei se majorează cu o pătrime.
Aspecte procesuale. Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine
judecătoriei, iar acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 195)

Noţiune. Infracţiunea reprezintă o formă agravată a faptelor prevăzute în articolele
193 şi 194, comise cu intenţie, dar care produc moartea victimei, iar acest rezultat mai grav
se datorează culpei făptuitorului.

48
 Obiectul juridic special, subiectul activ al infracţiunii şi latura obiectivă
prezintă caracteristici asemănătoare cu infracţiunile precedente şi nu se mai impune
analizarea lor.
Întrucât prin această incriminare se ocroteşte atât dreptul la viaţă cât şi la integritate
corporală şi sănătate, în mod justificat s-a afirmat în doctrină, că locul acestei infracţiuni
ar fi trebuit să fie în capitolul consacrat infracţiunilor contra vieţii29.
Specific pentru această infracţiune este rezultatul deosebit de grav care se produce
şi anume, moartea victimei. Între faptă şi rezultat trebuie să existe legătură de cauzalitate.
Făptuitorului îi va fi imputată această infracţiune ori de câte ori acţiunii săvârşite
de acesta i se vor adăuga şi alţi factori sau cauze anterioare, concomitente sau posterioare
faptei.
Latura subiectivă. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie depăşită (preterintenţie),
adică acţiunea/inacţiunea (lovirea, actul violent sau neviolent ) se comite cu intenţie, dar
consecinţa mai gravă, moartea victimei, se datorează culpei făptuitorului care fie a prevăzut
acest rezultat, dar a sperat că nu se produce, fie nu a prevăzut acest rezultat, deşi trebuia şi
putea să-l prevadă.
Spre exemplu, constituie această infracţiune, lovirea puternică a victimei cu pumnul
în faţă, urmată de dezechilibrare şi lovirea capului în cădere de asfalt, ceea ce a provocat
un traumatism cranio-cerebral cu hemoragie puternică şi în final, moartea persoanei.
Dacă nu se poate reţine nici o culpă în sarcina făptuitorului în legătură cu moartea
victimei, atunci acesta va răspunde numai pentru infracţiunea de lovire sau alte violenţe ori
pentru vătămare corporală. Prin urmare, culpa făptuitorului trebuie dovedită și nu
prezumată. Dacă dimpotrivă, făptuitorului i se reține intenția de a ucide și nu aceea de a
vătăma integritatea corporală, atunci el va răspunde pentru infracțiunea de omor și nu
pentru loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
Tentativa nu este posibilă datorită formei de vinovăţie cu care se comite fapta.
Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care se produce moartea victimei. Se poate
prezenta sub forma unei infracțiuni progresive când rezultatul se produce după un anumit
interval de timp.
Regimul sancţionator. Fapta se pedepseşte cu închisoare de la 6 la 12 ani.
Conform art. 199 alin. 1, dacă fapta se săvârşeşte asupra unui membru de familie,
maximul special al pedepsei se majorează cu o pătrime.
Aspecte procesuale. Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine
tribunalului, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, iar urmărirea penală se
efectuează de către procuror.

Vătămarea corporală din culpă (art. 196)

Noţiune. Faptele descrise în art. 193 alin. 2 (producerea de leziuni traumatice sau
afectarea sănătăţii unei persoane care necesită pentru vindecare cel mult 90 de zile de
îngrijiri medicale) şi în art. 194 alin. 1 (cauzarea unei vătămări care necesită pentru
vindecare peste 90 de zile de îngrijiri medicale, o infirmitate, un prejudiciu estetic grav şi
permanent, avortul ori punerea în primejdie a vieţii persoanei) se pedepsesc în anumite
condiţii şi în situaţia săvârşirii din culpă, fiind incriminate sub denumirea de vătămare
corporală din culpă.
29
Gheorghiţă Mateuţ, op. cit. p. 169

49
 Obiectul juridic special prezintă aceleaşi trăsături ca şi la incriminările
precedente.
Subiectul activ al faptei descrise la alin. 1 al art. 196 este calificat şi trebuie să fie
o persoană fizică aflată sub influenţa băuturilor alcoolice (indiferent de valoarea îmbibației
alcoolice – vezi Dec nr.8/2018 a ICCJ) sau a unei substanţe psihoactive ori o persoană
fizică sau juridică aflată în desfăşurarea unei activităţi care constituie prin ea însăşi o
infracţiune (de ex. un făptuitor care conduce autoturismul pe drumul public fără să posede
permis de conducere).
Pentru faptele descrise la alin. 2-3, subiectul activ poate fi orice persoană.
Latura obiectivă.
Varianta tip de la alin. 1 constă în fapta prevăzută în art. 193 alin. 2 (lovirea sau
alte violențe) care a pricinuit pentru vindecare cel mult de 90 zile de îngrijiri medicale,
comisă de subiectul activ calificat menţionat mai sus. Se va reține un concurs de infracțiuni
dacă subiectul activ a săvârșit fapta având în sânge o îmbibație alcoolică superioară limitei
de 0,80 g/l alcool în sânge (art. 336).
Latura subiectivă. Faptele se comit din culpă, în ambele ei forme: culpa cu
previziune şi culpa simplă.
Tentativa nu este posibilă.
Variante agravate. Forma agravată din alin. al 2-lea constă în vătămarea
corporală descrisă de art. 194, alin. 1, săvârșită din culpă.
O altă variantă agravată este prevăzută în alineatul 3 al art. 196 şi constă în forma
agravată aşa cum este descrisă în alin. 2 (vătămarea corporală din art. 194 alin. 1), dar care
a fost săvârşită ca urmare a încălcării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere
pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru îndeplinirea unei anumite activităţi,
cu forma de vinovăție a culpei.
În fine, varianta calificată de la alin. 4 se referă la ipoteza în care urmările acestor
fapte se produc faţă de două sau mai multe persoane; limitele speciale ale pedepsei se
majorează cu o treime. În această situație va exista o infracțiune complexă (unitate legală
de infracțiune), ca în situația omorului săvârșit a supra a două sau mai multe persoane ori
a uciderii din culpă care a avut ca rezultat moartea a două sau mai multe persoane.
Regimul sancţionator. Pentru forma simplă de la alin. 1, pedeapsa este închisoarea
de la 3 luni la un an sau amenda.
Pentru forma agravată din alineatul al 2-lea, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni
la 2 ani sau amenda, iar pentru forma specială din alineatul al 3-lea, pedeapsa este
închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
Pentru forma calificată din alineatul al 4-lea care are în vedere producerea
consecinţelor faţă de două sau mai multe persoane, limitele speciale ale pedepsei se
majorează cu o treime.
Aspecte procesuale. Pentru oricare dintre faptele prevăzute în acest articol,
acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar
retragerea plângerii înlătură răspunderea penală.
Când vătămarea corporală din culpă este săvârşită asupra unui membru de familie,
acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu. În acest caz, împăcarea părţilor
înlătură răspunderea penală.
Ori de câte ori nerespectarea dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru
exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru îndeplinirea unei anumite activităţi care a

50
condus la comiterea faptelor descrise în alineatele 1 şi 3 constituie prin ea însăşi o
infracţiune, se vor aplica regulile concursului de infracţiuni.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine judecătoriei.

Relele tratamente aplicate minorului (art. 197)

Noţiune. Infracţiunea constă în punerea în primejdie gravă, a dezvoltării fizice,
intelectuale sau morale a minorului, prin măsuri sau tratamente de orice fel, aplicate de
către părinţi sau de orice persoană în grija căreia se află minorul.
Obiectul juridic special este complex şi constă pe de o parte, în relaţiile sociale
referitoare la integritatea corporală sau sănătatea minorului şi pe de altă parte, în relaţiile
sociale care privesc asigurarea unui cadru normal de dezvoltare a minorului, atât din punct
de vedere fizic şi intelectual, cât şi moral.
Obiect material al infracţiunii este corpul minorului dacă tratamentele aplicate
privesc în mod direct, corpul minorului.
Subiectul activ este calificat şi poate fi numai părintele sau persoana în grija căreia
se află minorul. În cazul coautoratului, făptuitorii trebuie să aibă fiecare, calitatea cerută
de lege. Subiect pasiv este minorul, adică persoana sub 18 ani. Un minor căsătorit care are
peste 16 ani nu poate fi subiect pasiv al infracțiunii, el având capacitate de exerciți
anticipată.
Latura obiectivă. Elementul material constă în orice măsuri sau tratamente
aplicate minorului. Măsurile sau tratamentele pot fi atât de natură fizică cât și psihică (de
ex.: lipsire de hrană, de îngrijire, de căldură, comportament violent, obligarea la munci
obositoare, etc.) și trebuie să aibă caracter de continuitate.
Cerinţa esenţială a elementului material constă în aceea ca măsurile sau
tratamentele să pericliteze dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului. Prin
urmare dreptul de corecție domestică nu trebuie exercitat abuziv și să nu pună în pericol
grav dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului.
Dacă tratamentele sau măsurile aplicate realizează şi conţinutul infracţiunilor
prevăzute în art. 193 şi 194 din Codul penal (lovire sau alte violențe, vătămare corporală),
acestea se vor reţine în concurs cu infracţiunea prevăzută în art. 197 din C.pen. (decizia nr.
37/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în recurs în interesul legii). De asemenea,
infracțiunea poate intra în concurs și cu lipsirea de libertate în mod ilegal sau cu alte
infracțiuni. Omorul consumat sau rămas în forma tentativei va absorbi actele de rele
tratamente aplicate minorului.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol referitoare la dezvoltarea fizică,
intelectuală sau morală a minorului.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa deși este posibilă, nu se pedepsește. Fapta se consumă în momentul în
care se creează starea de pericol.
Regimul sancţionator. Infracţiunea este sancţionată cu închisoare de la 3 la 7 ani
şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Aspecte procesuale. Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine
judecătoriei.

51
 Încăierarea (art. 198)
Noţiune. Infracţiunea constă în participarea mai multor persoane la o încăierare.
Obiectul juridic special este complex, fiind format din relaţiile sociale care privesc
integritatea corporală şi sănătatea persoanelor, precum şi acelea referitoare la conviețuirea
socială, ordinea şi liniştea publică. Obiect material al infracţiunii pot fi corpul persoanelor
asupra cărora se exercită actele de violenţă.
Subiectul activ al infracţiunii îl constituie o pluralitate naturală de făptuitori,
constituiţi în cel puţin două grupuri, de măcar două persoane fiecare, care se confruntă
reciproc30. Toți făptuitorii vor fi autori și fiind necesară o pluralitate naturală, nu este
posibil coautoratul. Participaţia este posibilă sub forma instigării și complicității.
Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii îl constituie acţiunea de
participare la o încăierare între mai multe persoane, adică o situaţie în care mai mulţi
făptuitori îşi aplică reciproc lovituri, astfel încât este dificilă stabilirea contribuţiei
infracţionale a fiecăruia dintre ei.
Nu există încăierare, ci infracţiunea de lovire sau alte violenţe ori vătămare
corporală, în ipoteza în care mai mulţi făptuitori lovesc o singură victimă.
Ori de câte ori în cursul încăierării se produc participanţilor leziuni care necesită
pentru vindecare maximum 90 de zile de îngrijiri medicale, în sarcina făptuitorilor se va
reţine doar infracţiunea de încăierare în forma simplă, descrisă în alineatul 1, întrucât
lovirile sau alte violenţe sunt absorbite în conţinutul infracţiunii de încăierare.
Urmarea imediată se poate manifesta sub forma suferinţei fizice ori a unor leziuni
traumatice sau a afectării sănătăţii unei/mai multor persoane.
Variante agravate. În alineatul 2 este descrisă o formă agravată a infracţiunii, iar
elementul circumstanţial de agravare îl constituie cauzarea în cursul încăierării, a unei
vătămări corporale în dauna uneia sau mai multor persoane (în sensul art. 194 din C.pen.).
În acest caz, dacă nu se cunoaşte care dintre participanţi a produs urmările, toţi
făptuitorii (cu excepţia victimei) vor fi pedepsiţi pentru varianta agravată a faptei, cu
închisoare de la unu la 5 ani.
„Per a contrario”, dacă se identifică autorul faptei, acesta va răspunde pentru
infracţiunea de vătămare corporală (art. 194), în concurs cu aceea de încăierare (alin.1).
Potrivit alin. al 3-lea, când s-a cauzat moartea unei persoane şi nu se cunoaşte
autorul, toţi participanţii la încăierare vor fi pedepsiţi cu închisoare de la 6 la 12 ani. În
acest caz se prezumă că toţi participanţii au acţionat cu intenţie depăşită, iar rezultatul mai
grav (moartea victimei) le este imputabil din culpă.
Dacă se identifică autorul, de regulă, acesta va răspunde pentru infracţiunea de
omor simplu ori calificat sau pentru loviri cauzatoare de moarte, nu şi pentru încăierare.
Cu toate acestea, în ipoteza în care autorul omorului sau al lovirilor cauzatoare de moarte
a lovit şi alte persoane (decât victima omorului sau al lovirilor cauzatoare de moarte),
participante la încăierare, el va răspunde atât pentru încăierare cât şi pentru infracţiunea
mai gravă al cărei autor este. În legătură cu aceste ipoteze, practica judiciară este
contradictorie, reținându-se fie doar o infracțiune unică mai gravă, fie aceasta în concurs
cu încăierarea în forma simplă din alin. 1.
Atunci când în încăierare se cauzează moartea a două sau mai multe persoane,
pluralitatea de victime ucise va conduce la majorarea limitelor de pedeapsă cu o treime.

30
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, op. cit. vol. IV, p. 679

52
 Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă sau cu
intenţie depăşită (preterintenţie).
În situaţia descrisă la alin. 3, dacă s-a cauzat moartea uneia sau mai multor
persoane, forma de vinovăţie este intenţia depăşită (preterintenţia)31.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege pentru forma simplă este
închisoarea de la 3 luni la un an, alternativ cu amenda.
Cauza specială de nepedepsire. Potrivit alin. 4, în privinţa persoanei care a fost
prinsă în încăierare împotriva voinţei sale sau care a încercat să despartă pe alţii, va opera
cauza specială de înlăturare a răspunderii penale, astfel că acea persoană va fi apărată de
pedeapsă.
Aspecte procesuale. Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine
judecătoriei, exceptând forma agravată descrisă în alin. 3 (s-a cauzat moartea uneia sau mai
multor persoane), când competenţa de soluţionare revine tribunalului, iar urmărirea penală
se efectuează de către procuror.

Concluzii:

Aceste infracţiuni se regăsesc în secţiunea a doua a primului capitol din titlul al II-
lea consacrat infracţiunilor contra persoanei şi cuprinde în articolele 193 – 198, următoarele
incriminări: lovirea sau alte violențe, vătămarea coprorală, lovirile sau vătămările
cauzatoare de moarte, vătămarea corporală din culpă, relele tratamente aplicate minorului
și încăierarea.

Întrebări recapitulative:
1. Ce înţelegeţi prin vătămare a integrității corporale și a sănătății?

2. Definiți infracțiunea de lovire sau alte violențe.

3. Comparați vătămarea corporală cu infracțiunea de lovire sau alte violențe.

4. Definiți lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte.

5. Care este diferența dintre infracțiunea de omor și aceea de loviri sau vătămările
cauzatoare de moarte
Sau

31
Matei Basarab şi colaboratorii, op. cit., vol. II Partea specială, p. 322

53
 Test de autoevaluare

1. Actele intenţionate de violenţă care au produs victimei, leziuni vindecabile în cel mult
90 de zile de îngrijiri medicale, constituie infracţiunea de:
a) vătămare corporală;
b) lovire sau alte violenţe în formă agravată;
c) lovire sau alte violenţe în formă simplă.

2. În sarcina făptuitorului care loveşte cu intenţie, în aceeaşi împrejurare, două persoane,

cauzându-le leziuni ce necesită în cazul fiecăreia, până la 90 de zile de îngrijiri medicale,
se va reţine:
a) o infracţiune continuată de lovire sau alte violenţe;
b) un concurs de infracţiuni de lovire sau alte violenţe;
c) o singură infracţiune de lovire sau alte violenţe.

3. Lovirea intenţionată a victimei cu pumnul în faţă, urmată de dezechilibrarea acesteia şi

lovirea capului de asfalt, cu consecinţa morţii, întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de:
a) ucidere din culpă;
b) loviri sau vătămări cauzatoare de moarte;
c) omor.

4. Pentru infracţiunea de lovire sau alte violenţe care s-a comis împotriva unui membru de
familie,
a) acţiunea penală se pune în mişcare numai la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate;
b) acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu sau la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate;
c) poate interveni împăcarea părţilor sau retragerea plângerii penale prealabile.

5. În cazul infracţiunii de vătămare corporală, care are ca urmare imediată punerea în

primejdie a vieţii persoanei, fapta se comite cu:
a) intenţie directă calificată prin scop;
b) intenţie depăşită;
c) intenţia de a ucide.

Răspunsuri
1-b
2–b
3-b
4 – b, c
5-b

54
 Bibliografie obligatorie: Valerian Cioclei, Drept penal - Partea specială I.
Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra patrimoniului , Editura C.H. Beck,
București, 2018
Bibliografie facultativă: Gheorghiţă Mateuţ, Drept penal special, Sinteze de
teorie şi practică judiciară, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999

55
UNITATEA DE STUDIU 5.
Infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie. Agresiuni asupra fătului.

Rezumat:
Infracțiunile săvârșite asupra unui membru de familie fac referire la faptele
prevăzute în art. 188, 189 şi art. 193-195 din Codul penal, în situaţia în care ele sunt
săvârşite asupra unui membru de familie.
Potrivit art. 177 alin. 1 din Codul penal, prin membru de familie se înţelege:
• ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora,
precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii,
astfel de rude;
• soţul;
• persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre
soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc.
Uciderea copilului nou-născut (alin. 1) sau săvârşirea oricăreia dintre acţiunile
descrise la art. 193 - 195: lovire sau alte violenţe, vătămare corporală sau loviri ori
vătămări cauzatoare de moarte (alin. 2), asupra copilului nou-născut, la cel mult 24 de ore
de la naştere, de către mama aflată într-o stare de tulburare psihică, constituie infracțiuni.
Infracţiunea de întrerupere a cursului sarcinii constă în întreruperea cursului
sarcinii, prin orice mijloace, săvârşită în vreuna din următoarele împrejurări:
- în afara instituţiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate;
- de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate obstretică-
ginecologie şi drept de liberă practică medicală în această specialitate;
- dacă vârsta sarcinii a depăşit paisprezece săptămâni.
Infracţiunea de vătămare a fătului constă în fapta de vătămare a fătului, în timpul
naşterii, astfel încât a fost împiedicată instalarea vieţii extrauterine.

Obiectivele principale:

✓ înţelegerea sensurilor noţiunii de membru de familie;

✓ însuşirea noțiunii de violență în familie;
✓ însuşirea noțiunii de ucidere sau vătămare a copilului nou-
născut.

56
 Tema pentru acasă: Definiți membrii de familie, conform Codului penal.
Care sunt consecințele aplicării față de o persoană a dispozițiilor art. 199 din Codul penal?

Cuvinte cheie :

✓ membru de familie, violență în familie, ucidere sau vătămare a

copilului nou-născut de către mamă, întreruperea cursului sarcinii,
vătămarea fătului.

Timpul alocat parcurgerii şi înţelegerii temelor: 2 ore.

Infracţiuni săvârşite asupra unui membru de familie (art. 199-200)

II. 4. 1. Violenţa în familie (art. 199)

Acest articol face referire la faptele prevăzute în art. 188, 189 şi art. 193-195 din
Codul penal, în situaţia în care ele sunt săvârşite asupra unui membru de familie.
Împrejurarea săvârşirii faptelor asupra unui membru de familie constituie un
element circumstanţial de agravare a tuturor infracţiunilor intenţionate contra vieţii ori
contra integrităţii corporale sau sănătăţii, ceea ce va avea ca efect majorarea maximului
special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea în forma simplă, de bază32.
Potrivit art. 177 alin. 1 din partea generală a Codului penal, prin membru de familie
se înţelege:
• ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi
persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude;
• soţul;

32
Constantin Duvac, Noul Cod penal şi Codul penal anterior, studiu comparativ, Revista de
Drept Penal, nr. 1-2/2015, p. 35

57
 • persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre
părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc.
Calitatea de membru de familie se păstrează în ceea ce priveşte persoana adoptată
ori descendenţii ei, faţă de rudele ei fireşti, aşa cum sunt menţionate la alineatul 1.
Faptele pentru care legea penală prevede majorarea cu o pătrime a maximului
special al pedepsei sunt următoarele: omorul (art. 188), omorul calificat (art. 189), lovirile
sau alte violenţe (art. 193), vătămarea corporală (art. 194), lovirile sau vătămările
cauzatoare de moarte (art. 195).
În cazul infracţiunilor de lovire sau alte violenţe (art. 193) şi vătămare corporală
din culpă (art. 196), dacă acestea sunt comise asupra unui membru de familie, acţiunea
penală se poate pune în mişcare şi din oficiu, nu doar la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate.

Uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă (art. 200)

Noţiune. Faptele constau în uciderea copilului nou-născut (alin. 1) sau în
săvârşirea oricăreia dintre acţiunile descrise la art. 193 - 195: lovire sau alte violenţe,
vătămare corporală sau loviri ori vătămări cauzatoare de moarte (alin. 2), asupra copilului
nou-născut, la cel mult 24 de ore de la naştere, de către mama aflată într-o stare de tulburare
psihică. În vechiul Cod penal, uciderea copilului nou-născut de către mamă era denumită
„pruncucidere”.
După cum se observă, legiuitorul a reunit într-un singur articol de lege, faptele
incriminate în art. 188, 193, 194 şi 195, elementul comun reprezentându-l subiectul activ
care nu poate fi decât mama nou-născutului, aflată într-o stare de tulburare psihică.
Obiectul juridic special al infracţiunii îl reprezintă relaţiile sociale privitoare la
dreptul la viaţă al copilului nou-născut.
Obiect material al infracţiunii este corpul copilului nou-născut. Un copil este
considerat nou-născut din momentul declanşării naşterii şi atâta timp cât pe trupul său se
menţin semnele naşterii recente şi anume: vernix caseosa33, resturile cordonului ombilical
care dispar în 7-10 zile, bosa serosangvină34, etc.
Nu are importanţă dacă acel copil este din afara căsătoriei sau este născut în cadrul
căsătoriei. El trebuie să se fi născut viu, dar nu şi viabil.
Subiect activ al infracţiunii este calificat, fiind doar mama copilului. Persoanele
care instigă, ajută sau cooperează cu mama în vederea comiterii oricăreia dintre aceste fapte
asupra nou-născutului vor răspunde pentru instigare, complicitate şi respectiv, coautorat la
infracţiunea de omor, deoarece legea consacră un tratament penal mai blând, numai în
favoarea mamei aflată într-o stare de tulburare psihică. Opinia majoritară în doctrina penală
consideră uciderea copilului nou-născut o formă atenuată a omorului şi nu o infracţiune
autonomă, ceea ce justifică tratamentul penal diferenţiat al participanţilor.

33
Vernix caseosa este stratul de grăsime de culoare alb-cenuşie care acoperă pielea fătului şi îl
protejează în uterul mamei de contactul cu lichidul amniotic (Dicţionar de neologisme, Bucureşti, Editura
Academiei, 1978, p. 1139)
34
Bosa serosangvină este o tumefacție formată de o efuziune de ser si sânge la nivelul subcutanat al pielii
capului la nou-născut. Bosa serosangvină este consecința unei presiuni exercitate pe bolta craniană a copilului
în timpul nașterii, adesea de catre un forceps sau de catre o ventuză. Aceasta leziune total benignă dispare în
cateva zile fără sechele (a se vedea revistagalenus.ro_dictionar medical)

58
 Subiect pasiv al infracţiunii este de asemenea calificat, având calitatea de copil
nou-născut.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de ucidere, lovire ori de
vătămare corporală îndreptată împotriva copilului nou-născut.
Uciderea poate avea loc prin acţiune (sugrumare, sufocare, înecare, lovire, otrăvire,
ardere etc.) sau prin inacţiune (lăsare fără îngrijiri, nehrănire, etc.).
Uciderea săvârşită în timpul naşterii asupra fătului va fi considerată infracțiunea
descrisă în art. 202 alin. 1 – vătămarea fătului în timpul nașterii care a împiedicat instalarea
vieții extrauterine).
Activitatea de ucidere, lovire ori vătămare corporală trebuie să aibă loc imediat
după naştere, dar nu mai târziu de 24 de ore, adică după expulzarea copilului. Această
dublă condiţie de timp caracterizează acţiunea ce formează elementul material al
infracţiunii şi trebuie dovedită de către organele judiciare prin intermediul unei expertize
medico-legale. Îndoiala asupra acestui interval de timp va profita întotdeauna făptuitoarei,
potrivit principiului „in dubio pro reo”.
Atunci când se stabileşte că acţiunea de ucidere a copilului a avut loc după acest
interval de timp, fapta va fi încadrată ca omor.
Pentru a se reţine această infracţiune este esenţial ca acţiunea incriminată să se
comită în primele 24 de ore de la naştere, chiar dacă rezultatul faptei se produce după acest
interval.
Introducerea acestei cerinţe esenţiale în textul de incriminare a fost criticată pe bună
dreptate în doctrină, deoarece formularea va da naştere unei controverse şi anume dacă prin
durata de maximum 24 de ore se înţelege sau nu şi că fapta trebuie să aibă obligatoriu şi
caracter imediat, cu atât mai mult cu cât există deja în text, cerinţa ca fapta să se comită
imediat după naştere35.
Activitatea de ucidere trebuie să aibă ca urmare imediată, moartea nou-născutului,
iar între ele trebuie să existe legătură de cauzalitate.
Latura subiectivă. Fapta se poate comite cu intenţie directă, indirectă sau depăşită.
Specific laturii subiective este că mama acţionează sub imperiul unor tulburări
psihice de orice natură, fie psiho-patologică (febra puerperală, psihozele maniaco-
depresive, etc.), dar şi socială, economică, socială, morală, religioasă (diferite emoţii,
sentimente, teama de reacţia celor din jur, ruşinea de a naşte un copil provenit din relații
extraconjugale, viol, incest, etc.). Aceste tulburări nu vor atrage însă cauza de
neimputabilitate a iresponsabilității, ci doar modifică procesele subiective care au loc în
psihicul mamei.
Dacă acţiunea nu a avut loc sub imperiul acestor tulburări psihice, fapta va constitui
infracţiunea de omor, lovire sau alte violenţe, vătămare corporală sau loviri ori vătămări
cauzatoare de moarte, după caz şi nu aceea prevăzută în art. 200.
Tentativa de ucidere a nou-născutului nu este incriminată, dar dacă fapta i-a cauzat
acestuia, vreo vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, se va reţine varianta
prevăzută în alineatul al 2-lea, constând în oricare dintre faptele descrise în art. 193-195
din C.penal.

35
George Antoniu, Noul Cod penal. Reflecţii asupra infracţiunilor contra persoanei, în Revista de Drept
Penal, nr. 4/2013, p. 14-15

59
 Regimul sancţionator. Pedeapsa pentru uciderea nou-născutului este cuprinsă
între unu şi 5 ani, iar pentru faptele descrise în art. 193-195, limitele pedepsei sunt de la o
lună la 3 ani.
Aspecte procesuale. În ceea ce priveşte fapta de ucidere a nou-născutului,
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine tribunalului, deşi nu există o
dispoziţie explicită în Codul de procedură penală în acest sens.
Această concluzie se poate deduce din împrejurarea că din moment ce infracţiunea
de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (chiar şi a unui nou-născut) este dată în
competenţa tribunalului, conform dispoziţiilor art. 36 alin. 1 lit. „b” din Codul de procedură
penală, cu atât mai mult, uciderea nou-născutului săvârşită cu intenţie, care este o faptă
mult mai gravă, va intra în competenţa materială a tribunalului. Competenţa de efectuare a
urmăririi penale revine procurorului.
Pentru fapta de vătămare a nou născutului, competenţa de soluţionare a cauzei în
primă instanţă aparţine judecătoriei.

Agresiuni asupra fătului (art. 201-202)

Această secţiune cuprinde două infracţiuni: întreruprerea cursului sarcinii şi

vătămarea fătului.
În ianuarie 1990, toate faptele referitoare la agresiunile asupra fătului au fost
dezincriminate, pentru ca în 1996 să fie reincriminată provocarea ilegală a avortului,
datorită consecinţelor grave pe care le poate avea întreruperea cursului sarcinii, efectuată
de persoane fără calificare, sau în afara instituţiilor medicale de specialitate.
Fătul este produsul de concepţie, din momentul când începe să aibă mişcări proprii
(după a 8-a săptămână de viață) şi până când se naşte.
Noua legislaţie penală incriminează şi faptele de vătămare a integrităţii corporale
ori a sănătăţii fătului, inspirându-se pentru aceasta din legislaţia spaniolă.

Întreruperea cursului sarcinii (art. 201)

Noţiune. Infracţiunea constă în întreruperea cursului sarcinii, prin orice mijloace,
săvârşită în vreuna din următoarele împrejurări:
- în afara instituţiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate;
- de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate obstretică-
ginecologie şi drept de liberă practică medicală în această specialitate;
- dacă vârsta sarcinii a depăşit paisprezece săptămâni.
Problema dacă femeia are dreptul să hotărască asupra întreruperii cursului propriei
sarcini a frământat legiuitorii din toate timpurile, iar cu ocazia reglementării acestei
probleme s-a dat prioritate fie dreptului femeii de a decide dacă şi când să aducă pe lume
copii, fie dreptului copilului nenăscut de a trăi.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la viaţa,
integritatea corporală şi sănătatea femeii însărcinate, precum şi acelea referitoare la viaţa
produsului de concepţie. Obiectul material al infracţiunii este dual, fiind format din corpul
femeii în viaţă şi fructul concepţiei sau fătul.

60
 Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană, inclusiv un medic care nu are
specialitatea cerută de lege. Participaţia penală este posibilă sub toate formele. Infracţiunea
este mai gravă atunci când este săvârşită de către medic care, pe lângă pedeapsa principală,
va fi sancţionat şi cu interzicerea exercitării profesiei de medic. Subiect pasiv al
infracțiunii este femeia însărcinată căreia i se întrerupe nelegal, cursul sarcinii.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de întrerupere a cursului
sarcinii, săvârşită prin orice mijloace, cu consimţământul femeii însărcinate.
Modalităţile faptice de întrerupere a cursului sarcinii sunt variate şi nu pot fi
enumerate de legiuitor. Pentru ca fapta să constituie infracţiune, ea trebuie să se comită în
vreuna din următoarele împrejurări (care devin astfel cerinţe esenţiale ale incriminării):
a) în afara instituţiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate. S-a
considerat de legiuitor că astfel de intervenţii trebuie efectuate numai în instituţii de
specialitate, pentru a preîntâmpina complicaţiile şi pentru a se asigura igiena şi asistenţa
medicală necesară;
b) de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate obstetrică-
ginecologie şi drept de liberă practică medicală în această specialitate. S-a apreciat de
asemenea, că nimeni altcineva decât medicul specialist ginecolog-obstetrician, nu are
calificarea necesară pentru a întreprinde un astfel de act;
c) dacă vârsta sarcinii a depăşit paisprezece (14) săptămâni. În această situaţie,
circumstanţa are caracterul unei condiţii temporale şi se consideră că întreruperea cursului
sarcinii după acest moment ar periclita inclusiv viaţa femeii însărcinate.
Aceste cerinţe esenţiale au caracter alternativ, nu cumulativ, astfel că săvârşirea
faptei de întrerupere a cursului sarcinii în oricare dintre aceste împrejurări, fapta va
constitui infracţiune. Dacă sunt întrunite două sau sau chiar toate cele trei împrejurări, se
va ţine seama de ele la individualizarea pedepsei.
Urmarea imediată constă în întreruperea cursului sarcinii ca urmare a manoperelor
abortive și expulzarea produsului de concepţie. Trebuie să existe legătură de cauzalitate
între acţiune şi urmarea imediată.
Latura subiectivă. Fapta se săvârşeşte cu intenţie. Dacă se produce moartea sau
vătămarea corporală a femeii însărcinate, fapta se comite cu preterintenţie.
Variante agravate.
1) Alineatul al 2-lea al art. 201 prevede că fapta este mai gravă dacă se săvârşeşte
în orice condiţii, dar fără consimţământul femeii însărcinate.
Existenţa consimţământului se stabileşte potrivit regulilor de drept civil, dreptul
comun în materie.
2) Potrivit alin. 3, se reţine o formă agravată a infracţiunii atunci când prin faptele
descrise la alineatele 1 şi 2 s-a cauzat femeii însărcinate, vreo vătămare corporală sau
moartea. Fapta este mai gravă datorită urmărilor pe care le produce.
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte în cazul faptelor descrise la alin. 1 (forma
simplă) şi la alin. 2 (fapta comisă fără consimţământul femeii însărcinate). Dacă prin
manopere abortive se provoacă vătămarea corporală a femeii însărcinate (fără a se
întrerupe sarcina, deși a fost urmărit acest rezultat) și vătămarea corporală ulterioară a
copilului, se va reține concurs între tentativa la infracțiunea de întrerupere a cursului
sarcinii (art. 201 alin. 3) și aceea de vătămare a fătului (art. 202 alin. 3).
Regimul sancţionator. Forma simplă de la alin. 1 se pedepseşte cu închisoare de
la 6 luni la 3 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi.

61
 Dacă întreruperea cursului sarcinii se comite fără consimţământul femeii
însărcinate (alin. 2), pedepsele prevăzute sunt închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea
unor drepturi.
Când prin fapta săvârşită s-a cauzat femeii însărcinate vreo vătămare corporală,
pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi, iar dacă
se produce moartea femeii însărcinate, pedeapsa este închisoarea de la 6 la 12 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
Cauză justificativă specială. Potrivit alin. 6, nu constituie infracţiune, întreruperea
cursului sarcinii realizată de către medicul de specialitate obstetrică-ginecologie, efectuată
în scop terapeutic până la vârsta sarcinii de 24 de săptămâni sau chiar după acest moment,
cu condiţia ca intervenţia să fie în interesul mamei sau al fătului. Interesul terapeutic în
care se acţionează de către medicul specialist constituie un mobil special al faptei (de ex.,
fătul suferă de anumite malformații congenitale).
Cauză de nepedepsire. Deşi fapta va constitui infracţiune, nu se pedepseşte femeia
însărcinată care îşi întrerupe singură cursul sarcinii. În schimb, participanţii (instigatori sau
complici) vor fi sancţionaţi potrivit dispoziţiilor cuprinse în acest art. 201.
Aspecte procesuale. Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine
judecătoriei, dar atunci când se cauzează cu intenţie depăşită, moartea femeii însărcinate,
competenţa de soluţionare revine tribunalului (art. 36 alin, 1. lit. b din Codul de procedură
penală).

Vătămarea fătului (art. 202)

Noţiune. Infracţiunea constă potrivit alin. 1, în fapta de vătămare a fătului, în
timpul naşterii, astfel încât a fost împiedicată instalarea vieţii extrauterine.
Alineatul al doilea introduce alte două ipoteze de comitere a faptei în forma tip,
fiind vorba de vătămarea fătului în timpul nașterii, care a cauzat ulterior copilului o
vătămare corporală sau care a avut ca urmare moartea copilului.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la viaţa,
integritatea corporală şi sănătatea produsului de concepţie. Obiectul material al
infracţiunii este corpul fătului.
Subiect activ poate fi orice persoană. Dacă fapta se săvârşeşte în timpul naşterii de
către mama aflată în stare de tulburare psihică, limitele pedepselor se reduc la jumătate.
Subiect pasiv este fătul, adică produsul de concepție aflat în uterul mamei.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de vătămare a fătului, în
timpul naşterii (de la declanşarea travaliului şi până la expulzarea produsului de concepţie),
astfel încât se împiedică instalarea vieţii extrauterine, adică fătul moare până la momentul
expulzării şi separării de corpul mamei. Fapta se poate comite prin acțiune sau inacțiune,
violentă sau neviolentă.
Urmarea imediată constă în moartea fătului, astfel încât nu se instalează viaţa
extrauterină. Trebuie să existe legătură de cauzalitate între acţiune şi rezultat.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă ori cu intenție
depășită, iar acțiunile incriminate reprezintă agresiuni ori violențe exercitate fără intenția
de a produce avortul, dar care au ca rezultat vătămarea corporală a copilului sau moartea
acestuia.

62
 Regimul sancţionator. Forma tip descrisă în alineatul 1 se pedepseşte cu
închisoare de la 3 la 7 ani.
Potrivit alin. al 2-lea, prima ipoteză, dacă fapta nu a împiedicat instalarea vieţii
extrauterine, dar a cauzat ulterior copilului născut viu, o vătămare corporală se
sancționează cu închisoare de la unu la 5 ani.
A doua ipoteză din alin. 2 care are în vedere vătămarea fătului în timpul nașterii
care a avut ca urmare moartea ulterioară a copilului născut viu se pedepsește cu închisoare
de la 2 la 7 ani.
Variante atenuate. Această infracțiune are 4 variante sau modalități atenuate.
În alineatul al 3-lea sunt descrise alte două modalități atenuate ale infracţiunii,
constând în:
- vătămarea fătului în timpul sarcinii, nu al naşterii, cu consecinţa cauzării
unei vătămări corporale copilului născut ulterior (pedeapsa este
închisoarea de la 3 luni la 2 ani);
- vătămarea fătului în timpul sarcinii, cu consecinţa cauzării ulterioare a
morţii copilului născut viu (în acest caz pedeapsa este închisoarea de la
6 luni la 3 ani).
În alineatul al 4-lea este descrisă fapta de vătămare a fătului săvârșită în
timpul nașterii, de către mama aflată în stare de tulburare psihică, această stare doar
diminuându-i acesteia discernământul. Subiectul activ poate fi doar mama fătului.
Sancțiunile sunt acelea prevăzute la alin. 1 și 2, ale căror limite se reduc la jumătate.
În fine, alin. 5 al art. 202 incriminează faptele descrise la alin. 1-4, dar săvârșite
din culpă, caz în care limitele pedepselor se reduc la jumătate,
Cauză de inexistenţă a infracţiunii. Așa cum se arată în alin. 6, forma tip şi
modalitățile atenuate ale faptelor descrise în alineatele 1-3 nu constituie infracţiune dacă
sunt comise de un medic ori de persoana autorizată să urmărească sarcină ori să asiste
naşterea, ori de câte ori sunt săvârşite în cursul actului medical cu respectarea prevederilor
specifice profesiei şi au fost realizate în interesul gravidei ori al fătului, dar sunt urmarea
riscului inerent exercitării actului medical.
Cauză de nepedepsire. Fapta de vătămare a fătului în perioada sarcinii, de către
femeia însărcinată nu se pedepseşte (alin. 7 al art. 202).
Aspecte procesuale. Acțiunea penală pentru aceste fapte se pune în mișcare din
oficiu. Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine judecătoriei, dar
atunci când se cauzează moartea copilului, competenţa de soluţionare revine tribunalului
(art. 36 alin, 1. lit. b din Codul de procedură penală).

Concluzii:

Art. 199 face referire la faptele prevăzute în art. 188, 189 şi art. 193-195 din Codul
penal, în situaţia în care ele sunt săvârşite asupra unui membru de familie.
Împrejurarea săvârşirii faptelor asupra unui membru de familie constituie un
element circumstanţial de agravare a tuturor infracţiunilor intenţionate contra vieţii ori
contra integrităţii corporale sau sănătăţii.

63
 Întrebări recapitulative:
1.Ce înţelegeţi prin violență în familie?

2.Care este sensul noţiunii membru de familie?

3.Care sunt agresiunile asupra fătului?

4.Precizați diferențele dintre vătămarea nou-născutului săvârșită de

către mamă și vătămarea fătului.
Sau

Test de autoevaluare

1. Persoana care o ajută pe mamă să-şi ucidă copilul nou-născut răspunde pentru:
a) complicitate la uciderea copilului nou-născut;
b) coautorat la omor;
c) complicitate la omor.
2. Uciderea copilului nou-născut se comite:
a) numai prin acţiune;
b) numai prin inacţiune;
c) atât prin acțiune cât și prin inacțiune.
3. Pentru a constitui infracţiune, întreruperea cursului sarcinii trebuie să se comită în
vreuna din următoarele împrejurări:
a) în afara instituţiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate;
b) de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate obstetrică-
ginecologie şi drept de liberă practică medicală, în această specialitate;
c) dacă vârsta sarcinii a depăşit paisprezece săptămâni.

Răspunsuri: 1 – c; 2 – c; 3 – a, b, c

Bibliografie obligatorie:
Codul penal
Valerian Cioclei, Drept penal - Partea specială I. Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni
contra patrimoniului , Editura C.H. Beck, București, 2018
Bibliografie facultativă:
Tudorel Toader, Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Editura Hamangiu, București,
2014,

64
UNITATEA DE STUDIU 6.
Infracţiuni privind obligaţia de asistenţă a celor în primejdie (art. 203-204)
și Infracţiuni contra libertăţii persoanei (art. 205-208)

Rezumat:
Infracţiunea de lăsare fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate constă în
omisiunea de a ajuta ori de a înştiinţa autoritatea, de către cel care a găsit o persoană a cărei
viaţă, sănătate sau integritate corporală este în primejdie şi care este în neputinţă de a se
salva.
Împiedicarea ajutorului presupune crearea de obstacole pentru intervenţia
ajutoarelor pentru salvarea unei persoane de la un pericol iminent şi grav pentru viaţa,
integritatea corporală ori sănătatea acesteia.
Codul penal incriminează în articolele 205-208, faptele săvârşite împotriva
libertăţii persoanei şi anume: lipsirea de libertate în mod ilegal, ameninţarea, şantajul şi
hărţuirea.
Infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal constă, potrivit alin. 1 care
incriminează forma ei simplă, în fapta persoanei care fără a avea vreun temei legal, lipseşte
de libertate o altă persoană.
Alineatele 3-4 ale articolului 205 descriu formele calificate ale infracţiunii.
Ameninţarea adresată unei persoane, cu săvârşirea împotriva ei ori împotriva unei
alte persoane, a unei infracţiuni sau fapte păgubitoare, dacă este de natură să-i producă o
stare de temere constituie infracțiune.
Șantajul constă în constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să
sufere ceva, în scopul pentru a obţine în mod injust, un folos nepatrimonial, pentru sine sau
pentru altul.
În alineatul 2 al art. 207 este descrisă o formă asimilată care constă în ameninţarea
cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana
ameninţată ori pentru un membru de familie al acesteia, în scopul arătat în alin. 1.
Infracţiunea de hărţuire constă în fapta de a urmări în mod repetat şi nejustificat, o
persoană ori de a-i supraveghea locuinţa, locul de muncă sau alte locuri frecventate de către
ea, cauzându-i-se astfel o stare de temere.

Obiectivele principale:

✓ înţelegerea noțiunii de libertate a persoanei;

✓ însuşirea conținuturilor de infracțiune;
✓ însuşirea noțiunii de atingere adusă libertății
✓ înţelegerea diferențelor dintre incriminări;

65
 Tema pentru acasă:

Expuneţi şi explicaţi care sunt diferențele dintre șantaj și tâlhărie.

Cuvinte cheie : persoană în primejdie lipsire de libertate, amenințare,

șantaj, hărțuire;

Timpul alocat parcurgerii şi înţelegerii temelor: 2 ore.

Infracţiuni privind obligaţia de asistenţă a celor în primejdie (art. 203-204)

Lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate (art. 203)

Noţiune. Infracţiunea constă în omisiunea de a ajuta ori de a înştiinţa autoritatea,
de către cel care a găsit o persoană a cărei viaţă, sănătate sau integritate corporală este în
primejdie şi care este în neputinţă de a se salva.
Obiectul juridic special constă în relaţiile sociale privitoare la necesitatea de a
proteja viaţa, sănătatea ori integritatea corporală a celor care se află în primejdie şi nu se
pot salva singuri.
Subiectul activ poate fi orice persoană care este responsabilă penal. Fapta nu este
susceptibilă de săvârşire în participaţie, pluralitatea de făptuitori atrăgând şi o pluralitate
de infracţiuni.
Nu ar putea fi subiect activ al acestei infracţiuni, acela care a pus el însuşi victima
în pericol, ci doar cel care a găsit-o într-o asemenea situaţie.
De asemenea, nu poate fi subiect activ al acestei infracţiuni cel care are obligaţia
legală să intervină pentru salvarea unei persoane aflate în pericol (pompier, poliţist,
salvamar, medic, salvamontist, etc.). Aceştia vor răspunde eventual pentru alte infracţiuni:
abuz în serviciu, etc. Subiect pasiv este acea persoană a cărei viaţă, sănătate sau integritate
corporală este în primejdie şi care nu se poate salva singură.
Latura obiectivă. Elementul material constă doar din inacţiuni: omisiunea de a da
ajutorul necesar şi omisiunea de a înştiinţa autoritatea.
Prin acordarea de ajutor nu trebuie ca făptuitorul să se pună el însuşi în pericol (de
ex. încercarea cuiva care nu ştie să înoate, de a salva de la înec o persoană). În acest caz,
făptuitorul are la îndemână cea de-a doua variantă de salvare, înştiinţarea imediată a
autorităţii.

66
 Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru viaţa, sănătatea sau
integritatea corporală a persoanei aflată în primejdie.
Latura subiectivă. Fapta se poate comite numai cu intenţie.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la 3 luni la
1 an, alternativ cu amenda.
Cauză de inexistenţă a infracţiunii. Fapta nu constituie infracţiune dacă prin
acordarea ajutorului, făptuitorul s-ar expune unui pericol grav privind viaţa, integritatea
corporală ori sănătatea.
Aspecte procesuale. Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine
judecătoriei.

Împiedicarea ajutorului (art. 204)

Noţiune. Infracţiunea constă în împiedicarea intervenţiei ajutoarelor pentru
salvarea unei persoane de la un pericol iminent şi grav pentru viaţa, integritatea corporală
ori sănătatea acesteia.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la necesitatea
de a proteja viaţa, sănătatea ori integritatea corporală a celor care se află în primejdie şi nu
se pot salva singuri.
Subiectul activ poate fi orice persoană şi participaţia este posibilă. Subiect pasiv
este persoana aflată într-un pericol iminent şi grav pentru viaţa sa, integritatea corporală
ori sănătatea ei.
Latura obiectivă. Elementul material presupune orice acţiune de împiedicare a
intervenţiei ajutoarelor în vederea salvării persoanei. Legiuitorul nu precizează în ce consta
acţiunea , astfel că ea se poate realiza în variate modalităţi faptice (de ex., blocarea unui
drum de acces, întreruperea legăturilor telefonice, etc.)
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege pentru această infracţiune este
închisoarea de la unu la 3 ani, alternativ cu amenda.
Aspecte procesuale. Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine
judecătoriei.

Infracţiuni contra libertăţii persoanei (art. 205-208)

Aspecte generale
Libertatea persoanei, considerată drept valoare esențială pentru fiinţa umană este
ocrotită şi în dreptul penal deoarece în lipsa libertăţii, personalitatea omului nu se poate
dezvolta în mod complet. Alături de dreptul la viață, integritate corporală și sănătate,
dreptul persoanei la libertate reprezintă un drept fundamental, întrucât numai în măsura în
care este liber, omul se va putea bucura deplin și de celelalte drepturi care îi sunt
recunoscute.
Constituţia României ocrotește în art. 23, libertatea persoanei, afirmându-se în
alineatul 1 al acestui articol că „libertatea individuală și siguranța persoanei sunt
inviolabile”, aşa după cum cel mai important instrument juridic international, Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU în 10 decembrie
1948, instituie inviolabilitatea persoanei, a domiciliului, a corespondenţei, reputaţiei şi
onoarei. Potrivit art. 1 din această convenție „toate ființele umane se nasc libere și egale în

67
demnitate și în drepturi”, iar în conformitate cu art. 3, orice ființă umană are dreptul la
viață, libertate și la securitatea persoanei sale”.
Codul penal incriminează în articolele 205-208, faptele săvârşite împotriva
libertăţii persoanei şi anume: lipsirea de libertate în mod ilegal, ameninţarea, şantajul şi
hărţuirea.
Spre deosebire de Codul penal anterior, noul cod a transferat în alte capitole
anumite incriminări care, din punct de vedere al obiectului juridic special, au în vedere tot
relaţiile sociale referitoare la libertatea persoanei: violarea de domiciliu, sclavia, supunerea
la muncă forţată sau obligatorie, violarea secretului corespondenţei, divulgarea secretului
profesional, astfel că soluţia de sistematizare adoptată a fost criticată36.
Obiectul juridic comun tuturor infracţiunilor din acest capitol îl constituie dreptul
la libertate. Acest drept este însă un drept complex, al cărui conţinut este dat de toate
aspectele care îl conturează: libertatea fizică, de mişcare, libertatea psihică, morală. Există
și incriminări în cazul cărora se poate identifica și un obiect juridic secundar sau adiacent,
cum este cazul infracțiunii de șantaj (art. 207) unde sunt ocrotite pe lângă relațiile sociale
referitate la libertatea morală a persoanei și acelea privind patrimoniul său. Obiect
material nu există în cazul infracțiunilor cuprinse în acest capitol, excepție făcând unele
forme agravate ale incriminărilor, unde vom întâlni ocazional și obiect material (corpul
persoanei sau patrimoniul acesteia).
Fiecare componentă a acestui drept complex, este ocrotită în mod distinct prin
infracţiunile existente în acest capitol.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia penală este posibilă sub toate
formele.
Latura obiectivă. Infracţiunile contra libertăţii sunt infracţiuni comisive care se
pot comite atât prin acţiune, cât şi prin inacţiune. Urmarea imediată constă într-o atingere
adusă dreptului la libertate al persoanei. Legătura de cauzalitate este evidentă şi stabilirea
ei nu comportă dificultăţi.
Latura subiectivă. Infracţiunile contra libertăţii persoanei se săvârşesc cu intenţie
directă sau indirectă.
Prin excepţie, şantajul se poate săvârşi numai cu intenţie directă.
Tentativa este posibilă la toate infracţiunile, dar este pedepsită numai la lipsirea de
libertate în mod ilegal.
Consumarea faptelor are loc în momentul în care se produce urmarea periculoasă:
încălcarea dreptului la libertate al persoanei.
Regimul sancţionator. Aceste fapte sunt pedepsite cu închisoarea sau cu
închisoare, alternativ cu amenda
Aspecte procesuale. Pentru unele dintre infracţiunile cu grad mai scăzut de pericol
social, este necesară plângerea prealabilă pentru punerea în mişcare a acţiunii penale
(ameninţarea şi hărţuirea).

Lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 205)

Noţiune. Infracţiunea constă, potrivit alin. 1 care incriminează forma ei simplă, în
fapta persoanei care fără a avea vreun temei legal, lipseşte de libertate o altă persoană. Este

36
George Antoniu, Noul Cod penal. Reflecţii asupra infracţiunilor contra persoanei, în Revista de Drept
Penal, nr. 4/2013, p. 15-16

68
considerată lipsire de libertate și răpirea unei personane aflate în imposibilitate de a-și
exprima voința ori de a se apăra.
Alineatele 3-4 ale articolului 205 descriu variantele calificate ale infracţiunii.
Obiectul juridic special îl constituie dreptul la libertate fizică al persoanei care
nu trebuie să fie stingherită în posibilitatea de a se deplasa şi acţiona conform propriei sale
voinţe.
La unele din variantele calificate ale acestei infracţiuni, pe lângă acest obiect juridic
special vom regăsi şi alte valori sociale care interesează viaţa persoanei. În aceste cazuri,
formele agravate vor avea şi obiect material şi anume, corpul persoanei.
Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană. Participaţia penală este
posibilă sub toate formele. Subiect pasiv poate fi orice persoană, dar dacă aceasta este un
minor, fapta va fi pedepsită mai grav, iar pluralitatea de victime va atrage reţinerea unui
concurs de infracţiuni de lipsire de libertate în mod ilegal.
Latura obiectivă. Elementul material al faptei poate consta într-o acţiune
(închiderea într-o încăpere, legarea de un calorifer, imobilizarea cu brațele, împiedicarea
persoanei de a se deplasa într-un anume loc și astfel ratează un interviu pentru angajare ori
pierde un autobuz, etc.) sau într-o inacţiune37 (neeliberarea ei după încetarea temeiului
legal al reţinerii sau arestării) care are ca efect lipsirea persoanei de libertatea de mişcare.
Potrivit alin. 2 al art. 205, este asimilată lipsirii de libertate şi răpirea unei persoane
aflate în imposibilitate de a-şi exprima voinţa ori de a se apăra (de ex. un copil mic, o
persoană lipsită de discernământ, o persoană imobilizată din cauza bolii, etc.).
În practica judiciară s-a ridicat problema concursului dintre lipsirea de libertate în
mod ilegal şi alte infracţiuni. Astfel, uneori lipsirea de libertate în mod ilegal este absorbită
în mod natural în conţinutul altei infracţiuni şi atunci se va reţine în sarcina făptuitorului
doar infracţiunea absorbantă (de ex., violul ori agresiunea sexuală nu se poate comite decât
dacă victima e lipsită pe durata actului sexual, de libertate; la fel în cazul tâlhăriei,
omorului).
Alteori însă se va reţine concurs de infracţiuni dacă lipsirea de libertate este ea
însăşi mod de săvârşire a altor infracţiuni (de ex., tâlhăria ori violul săvârşite prin
imobilizarea victimei, dar lipsirea de libertate a acesteia durează mai mult decât timpul
necesar comiterii infracţiunii scop). Lipsirea de libertate în mod ilegal își păstrează însă
autonomia atunci când infracțiunea-scop (de ex. violul) nu s-a realizat.
Lipsirea de libertate are o anumită desfășurare în timp și pentru a constitui
infracțiune trebuie să dureze atâta timp cât persoana să fi fost efectiv împiedicată să se
deplaseze ori să acționeze conform propriei dorințe. Prin urmare, este posibil ca lipsirea de
libertate să dureze chiar foarte puțin (câteva secunde, minute), dar acest timp scurt să fi
fost suficient ca persoana să nu fi putut îndeplini un anumit act (victima nu s-a putut urca
în autobuz).
Cerinţa esenţială a acţiunii sau inacţiunii ce formează elementul material este ca
lipsirea de libertate să aibă caracter ilegal, nejustificat, adică să nu aibă vreo justificare
legitimă (executarea unui mandat de arestare, a unui mandat de aducere, a unei pedepse
privative de libertate, internare nevoluntară a celor bolnavi psihic, periculoşi ş.a.).
Dacă lipsirea de libertate are caracter legal, atunci fapta nu va constitui infracțiune.
Astfel, pentru anumite persoane cum sunt militarii, sportivii aflaţi în cantonament, bolnavii

37
Ioan Gârbuleţ, Traficul de persoane, proxenetismul, lipsirea de libertate şi înşelăciunea, în Revista
de Drept Penal nr. 1/2011, p. 53

69
aflați în carantină, cercetătorii izolaţi în condiţii specifice, privarea de libertate nu se
consideră că are caracter ilegal, ea izvorând din necesitatea şi utilitatea desfăşurării unor
astfel de activităţi sau realizându-se cu consimţământul acelor persoane.
Nu va fi considerată ca având caracter ilegal, fapta părinţilor care în dorinţa de a le
asigura copiilor o educaţie corespunzătoare, le îngrădesc acestora libertatea de mişcare (nu
le permit deplasarea în anumite locuri, la anumite ore, în anumite zile, etc.), prin măsuri
proporţionale cu scopul urmărit. Dacă însă aceste măsuri au un caracter excesiv, fapta ar
putea constitui și infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului, în concurs cu lipsirea
de libertate în mod ilegal.
Urmarea imediată constă într-o atingere adusă libertăţii de mişcare a persoanei,
înțeleasă ca rezultat dar reprezintă și o stare de pericol.
Latura subiectivă. Fapta se săvârşeşte cu intenţie, directă sau indirectă. Culpa,
eroarea sau consimţământul victimei vor atrage inexistenţa infracţiunii. Este necesar ca
persoana să fie conştientă de semnificaţia măsurii la care va fi supusă.
Tentativa este posibilă şi este pedepsită. Prin natura ei, infracţiunea este continuă
şi se epuizează atunci când încetează lipsirea de libertate. Fapta se poate comite și în formă
continuată.
Variante calificate. Cum am arătat mai sus, fapta este susceptibilă de săvârşire în
forma calificate, iar împrejurările care duc la reţinerea acestei forme presupun că fapta se
săvârşeşte:
Alineatul 3:
- de către o persoană înarmată. Termenul „persoană înarmată” se defineşte prin
raportare la articolul 179 din Codul penal, astfel că o asemenea persoană are asupra sa o
armă special confecţionată pentru atac sau apărare (armă propriu-zisă: pușcă, pistol,
revolver, etc.) ori a folosit orice dispozitiv sau obiect, considerat armă prin asimilare.
Nu prezintă importanţă dacă arma propriu-zisă aflată asupra făptuitorului este sau
nu în loc vizibil. Dacă arma este folosită, se vor aplica regulile concursului de infracţiuni38.
În cealaltă situație, fiind vorba de un obiect care devine armă prin folosire, este
necesar ca făptuitorul să fi folosit acel obiect la comiterea faptei.
- asupra unui minor. Cauza agravării rezidă în calitatea victimei de persoană sub
18 ani şi pentru care o asemenea faptă poate avea urmări dintre cele mai grave. Starea de
minoritate trebuie să existe la momentul comiterii faptei și să fie cunoscută de către
făptuitor. Eroarea asupra vârstei victimei va conduce la reţinerea infracţiunii în forma
simplă.
- punând în pericol viaţa sau sănătatea victimei. Această agravantă se va aplica ori
de câte ori condițiile ori regimul la care este supusă victima îi va pune acesteia viaţa sau
sănătatea în primejdie, creându-se posibilitatea reală ca aceste două valori să fie afectate,
chiar dacă nu îi produce suferinţe (victima este ţinută în condiţii insalubre, în frig, în pericol
de contaminare cu anumite boli sau maladii, ori dacă este drogată, etc.). Dacă victima a
suferit vreo vătămare a integrității corporale ori a sănătății, atunci va exista concurs de
infracțiuni, reținându-se eventual și art. 193 sau 194.
Alineatul 4:
- dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei. Existenţa acestei variante
agravate este justificată de urmarea mai gravă a lipsirii de libertate şi anume moartea
victimei. Acest rezultat mai grav îi este imputat autorului din culpă, astfel că infracţiunea
38
Gheorghiţă Mateuţ, op. cit. vol. I, p. 209

70
se comite în această modalitate cu forma de vinovăţie a intenţiei depăşite (preterintenţie).
Există această formă agravată a lipsirii de libertate de exemplu, atunci când făptuitorul
imobilizează victima, legând-o de mâini și de picioare și aceasta încercând să se elibereze
se dezechilibrează cade și se lovește la cap, după care moare din cauza leziunilor.
Dacă moartea victimei nu este urmarea lipsirii de libertate, ci consecința violențelor
exercitate cu intenție de către făptuitor asupra victimei, atunci lipsirea de libertate în mod
ilegal va intra în concurs cu infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, cu
determinarea/înlesnirea sinuciderii ori cu infracțiunea de omor, după caz.
Regimul sancţionator. Forma simplă a lipsirii de libertate în mod ilegal se
pedepseşte cu închisoare de la unu la 7 ani.
Pentru formele calificate pedepsele sunt următoarele:
- pentru alin. 3, limitele de pedeapsă sunt închisoarea de la 3 la 10 ani
- pentru alin. 4, când fapta avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este
închisoarea de la 7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu şi competenţa
de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine judecătoriei. Când lipsirea de libertate în
mod ilegal a avut ca urmare moartea victimei, competența de soluționare în primă instanță
revine tribunalului, iar urmărirea penală este efectuată de către procuror.

Ameninţarea (art. 206)

Noţiune. Infracţiunea constă în ameninţarea adresată unei persoane, cu săvârşirea
împotriva ei ori împotriva unei alte persoane, a unei infracţiuni sau fapte păgubitoare, dacă
este de natură să-i producă o stare de temere.
Libertatea morală a unei persoane este o componentă importantă a libertății
individuale, fiecare având dreptul să acționeze așa cum dorește (desigur în limitele ordinii
de drept), fără să fie timorată.
Obiectul juridic special al infracţiunii este format din relaţiile sociale privitoare la
dreptul persoanei la libertate psihică. Nu există obiect material.
Subiectul activ poate fi orice persoană, iar participaţia este posibilă. Subiect pasiv
poate fi orice persoană aptă să-şi dea seama că îi este lezată libertatea psihică. Prin urmare,
n-ar putea fi subiecţi pasivi ai acestei infracţiuni un copil foarte mic, o persoană aflată în
stare de inconştienţă, un bolnav psihic, etc. adică aceia care nu pot percepe constrângerea
psihică şi care nu simt temere datorită acestei constrângeri.
Pluralitatea de subiecți pasivi va atrage reținerea unui concurs de infracțiuni.
Dacă subiectul pasiv are calitatea de funcționar public ce îndeplinește o funcție care
implică exercițiul autorității de stat sau de judecător sau procuror, fapta va fi constitui
infracțiunea de ultraj sau de ultraj judiciar, după caz.
Latura obiectivă. Elementul material constă într-o acţiune de ameninţare care
trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- să aibă ca obiect săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare
nejustificate;
- acţiunea de ameninţare trebuie să fie îndreptată împotriva persoanei ameninţate
ori împotriva unei alte persoane (prieten, membru de familie, afin, etc) față de care
subiectul activ manifestă sentimente afective;

71
 - această acţiune să fie serioasă, de natură să alarmeze victima, adică să-i poată
produce acesteia o temere reală, chiar dacă victima n-a fost efectiv alarmată. Aptitudinea
acțiunii de creare a stării de temere va fi stabilită în concret, de la caz la caz, în funcţie de
profilul psihic al victimei, gradul său de instruire, modalitatea concretă de comitere a faptei.
Acţiunea de ameninţare se poate realiza prin orice mijloace: oral, în scris, prin
gesturi, simboluri, prin comunicare directă sau indirectă.
Atunci când acţiunea de ameninţare este cuprinsă în conţinutul vreunei alte
infracţiuni, ea îşi va pierde individualitatea şi va fi reţinută doar cea din urmă infracţiune
absorbantă (tâlhărie, şantaj, nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, ultraj, viol, etc.).
Dacă făptuitorul ameninţă cu comiterea unei anumite infracţiuni, spre exemplu cu
infracţiunea de lovire sau alte violenţe şi imediat acesta trece la săvârşirea faptei, lovind
victima, va fi reţinută doar infracţiunea de lovire sau alte violenţe care va absorbi
infracţiunea de ameninţare.
Nu va exista această infracţiune atunci când ameninţarea vizează utilizarea unei căi
legale (acţiune în justiţie, plângere penală, realizarea unui drept). Dacă amenințarea s-a
realizat în glumă, neserios, fapta nu va costitui infracțiune.
Urmarea imediată a faptei constă în atingerea adusă libertăţii psihice a victimei, iar
între acţiune şi această urmare imediată există o legătură de cauzalitate.
Latura subiectivă. Fapta se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.
Regimul sancţionator. Legea pedepseşte această infracţiune cu închisoare de la 3
luni la un an sau amendă, prevăzându-se şi limita maximă a sancţiunii aplicate care nu
poate depăşi sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea care a format obiectul
ameninţării.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală pentru infracţiunea de ameninţare se pune în
mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar retragerea plângerii înlătură
răspunderea penală.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine judecătoriei.

Şantajul (art. 207)

Noţiune. Aşa cum este descrisă fapta în forma simplă din alin. 1, şantajul constă în
constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a
dobândi în mod injust, un folos nepatrimonial, pentru sine sau pentru altul.
În alineatul 2 este descrisă o formă asimilată care constă în ameninţarea cu darea în
vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată ori
pentru un membru de familie al acesteia, în scopul arătat în alin. 1.
Obiectul juridic special este format în principal, din relaţiile sociale privitoare la
libertatea morală a persoanei. Ar putea fi identificat și un obiect juridic special secundar
sau adiacent, constând în relațiile sociale cu caracter nepatrimonial (varianta din alin. 1 și
2) sau acelea cu caracter patrimonial (alin. 3).
De regulă, infracţiunea nu are obiect material, dar dacă fapta se comite prin
constrângere fizică (violenţă fizică), atunci corpul persoanei va fi obiectul material al
infracţiunii.
Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană. Participaţia penală este
posibilă. Subiectul pasiv poate fi orice persoană. Pluralitatea de subiecți pasivi va atrage
reținerea unui concurs de infracțiuni.

72
 Latura obiectivă. Elementul material al formei simple descrise în alin. 1 constă în
acţiunea de constrângere exercitată asupra victimei prin care se urmăreşte determinarea
persoanei să dea, să facă să nu facă sau să sufere ceva.
A constrânge înseamnă a obliga, a impune cuiva o anumită conduită (să dea, să
facă, să nu facă sau să sufere ceva), împotriva voinţei sale. „Să dea” înseamnă să remită
un anumit obiect ori o sumă de bani, etc.; „să facă” presupune să semneze un document,
să îndeplinească o acțiune, etc.; „să nu facă” ar putea însemna să nu se prezinte la un
concurs, să nu depună/înregistreze un anumit document, etc. iar „să sufere ceva” ar putea
presupune să se lase calomniată, insultată, umilită, fără a riposta, etc.
Constrângerea se poate realiza prin violenţă fizică (în sensul art. 193, lovire sau alte
violenţe) sau prin violenţă psihică (ameninţare – art. 206). De fiecare dată, indiferent că
şantajul se comite prin violenţă fizică sau prin violenţă psihică, el este o infracţiune
complexă deoarece va absorbi infracţiunea de lovire sau alte violenţe ori infracţiunea de
ameninţare. Dacă acțiunile violente de constrângere au ca rezultat vătămarea corporală a
persoanei, șantajul va fi reținut în concurs cu infracțiunea de vătămare corporală.
Dacă victima este lipsită de libertate și în schimbul eliberării ei se va pretinde o
sumă de bani drept răscumpărare, se vor reține în concurs lipsirea de libertate în mod ilegal
și șantajul.
Pentru forma asimilată din alin. 2, elementul material constă în acţiunea de
ameninţare cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru
persoana ameninţată sau un membru al familiei sale. Acţiunea presupune aşadar numai
violenţa psihică – ameninţare. Cerinţa esenţială a elementului material presupune ca
ameninţarea să se refere la darea în vileag a unei fapte reale ori nereale, care ar compromite
victima sau un membru de familie al acesteia.
Nu prezintă importanţă pentru existenţa infracţiunii dacă victima putea să reziste
constrângerii sau nu.
Urmarea imediată constă în ştirbirea libertăţii victimei care nu mai poate acţiona
conform propriei voinţe.
Între acţiunea de constrângere sau ameninţare şi urmarea imediată trebuie să existe
legătură de cauzalitate.
Latura subiectivă. În ambele sale forme, atât cea simplă cât și cea asimilată
șantajul se săvârşeşte numai cu intenţie directă, calificată prin scop, înţeles ca finalitate,
acesta fiind obţinerea în mod injust a unui folos nepatrimonial, pentru sine sau pentru altul.
Tentativa este posibilă, dar nu se pedepseşte. Șantajul se consumă în momentul în
care se creează victimei starea de temere, indiferent dacă aceasta cedează sau nu
constrângerii/amenințării.
Varianta calificată. Potrivit alineatului al 3-lea, fapta descrisă în alin. 1 sau 2 este
mai gravă atunci când ea se comite în scopul de a dobândi în mod injust un folos
patrimonial, pentru sine sau pentru altul.
În practica judiciară au apărut dificultăţi în legătură cu încadrarea juridică a faptelor
în infracţiunea de şantaj sau infracțiunea de tâlhărie şi în doctrină39 s-a arătat în mod corect
că la şantaj, între momentul realizării acţiunii de constrângere şi cel al satisfacerii
pretenţiilor făptuitorului, se interpune de regulă, un anumit interval de timp. Tâlhăria
presupune că victima este constrânsă să predea imediat banii, valorile sau bunurile aflate

39
Ana Pârvu, Infracţiunile de şantaj şi tâlhărie. Analiză comparativă, în Revista de Drept Penal,
nr. 3/2006, p. 84-87

73
asupra sa, ameninţarea sau violenţa fiind simultană cu remiterea de către victimă a bunului.
Durata intervalului de timp trebuie apreciată de la caz la caz de către instanţa de judecată.
Regimul sancţionator. Şantajul se pedepseşte în formele simple cu închisoare de
la unu la 5 ani, iar forma calificată se sancţionează cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Aspecte procesuale. Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine
judecătoriei.

Hărţuirea (art. 208)

Noţiune. Infracţiunea de hărţuire constă în fapta de a urmări în mod repetat şi
nejustificat, o persoană ori de a-i supraveghea locuinţa, locul de muncă sau alte locuri
frecventate de către ea, cauzându-i-se astfel o stare de temere.
Incriminarea nu are corespondent în vechea reglementare.
Obiectul juridic special este format din relaţiile referitoare la libertatea psihică a
victimei. Nu există obiect material.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia penală este posibilă. Subiect
pasiv poate fi de asemenea, orice persoană. Dacă subiectul pasiv este un minor, se va reține
varianta agravată a infracțiunii din alin. 21. Pluralitatea de subiecți pasivi va atrage reținerea
unui concurs de infracțiuni.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de urmărire a persoanei
sau de supraveghere a locuinţei, locului de muncă sau a altor locuri frecventate de ea.
Cerinţele esenţiale ale elementului material presupun ca fapta să se comită în mod
repetat (de cel puţin două ori) şi fără drept ori fără interes legitim (adică în mod
nejustificat). Dacă fapta se comite cu justificare legitimă (de ex., de către organele de
urmărire penală care pun în executare o măsură de supraveghere dispusă legal), fapta nu
va constitui infracțiunea de hărțuire, lipsind un element al tipicității, fapta nefiind tipică.
Datorită cerinţei de repetabilitate a acţiunii ce formează elementul material,
hărţuirea este o infracţiune de obicei, astfel încât pentru consumarea faptei este ncesar ca
acţiunea să se comită de un număr suficient de ori.
Urmarea imediată a faptei constă într-o starede pericol, fiind discutabil în doctrină
dacă trebuie să existe și temerea indusă victimei, iar între acţiune şi urmarea imediată
trebuie să existe legătură de cauzalitate.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie. În doctrină40 s-a afirmat că forma
de vinovăţie constă numai în intenţia directă deoarece făptuitorul acţionează în scopul de a
cunoaşte nemijlocit acţiunile persoanei vătămate. Noi considerăm, alături de alți autori că
fapta se poate comite și cu intenție indirectă, deoarece făptuitorul poate urmări anume să
provoace victimei o stare de temere ori poate doar să accepte și acest rezultat41.
Varianta atenuată. Potrivit alineatului al 2-lea, fapta este mai puţin gravă dacă se
comite prin efectuarea de apeluri telefonice ori comunicări prin mijloace de transmitere la
distanţă, care prin frecvenţă sau conţinut (în acest caz este suficient chiar și un singur act)
produc victimei o stare de temere.

40
Tudorel Toader, op. cit. 2014, p. 361 şi Alexandru Boroi, op. cit. 2011, p. 109
41
Valerian Cioclei, Drept penal, partea specială I. Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra
patrimoniului, Editura C.H.Beck, București, 2018, p. 148

74
 Varianta agravată42 din alin. 21: dacă faptele descrise în alin. 1 și 2 se comit
asupra unui minor, limitele speciale ale pedepsei se vor majora cu o treime. Elementul
circumstanțial de agravare îl reprezintă calitatea subiectului pasiv: persoană mai mică de
18 ani, știut fiind că asemenea fapte pot fi comise mai ușor asupra unor persoane
influențabile sau vulnerabile, dar în același timp se evidențiază și periculozitatea
infractorului care comite fapta asupra unei astfel de victime.
Tentativa nu este posibilă întrucât consumarea infracțiunii presupune repetarea
acțiunii de un număr suficient de ori.
Regimul sancţionator. Pentru formele simple din alineatul 1, pedeapsa este
închisoarea de la 3 la 6 luni sau amenda.
Pentru varianta atenuată din alin. al 2-lea, pedeapsa este închisoarea de la o lună la
3 luni sau amenda.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală pentru această infracţiune se pune în mişcare
la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar retragerea plângerii înlătură răspunderea
penală.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine judecătoriei.

Concluzii:

Infracţiunile privind obligaţia de asistenţă a celor în primejdiese regăsesc în art.

203-204 din Codul penal și prin intermediul acestor incriminări sunt protejate persoanele
aflate în dificultate și persoanele aflate într-un pericol iminent şi grav pentru viaţa,
integritatea corporală ori sănătatea lor.
Codul penal incriminează în articolele 205-208, faptele săvârşite împotriva
libertăţii persoanei şi anume: lipsirea de libertate în mod ilegal, ameninţarea, şantajul şi
hărţuirea.

Întrebări recapitulative:
1. Care incriminările privitoare la obligația de asistență a celor în
primejdie?
2. Care sunt infracțiunile contra libertății persoanei?
3. Care sunt formele agravate ale lipsirii de liberate în mod ilegal?
4. Definiți șantajul.
5. Care sunt cerințele esențiale ale infracțiunii de hărțuire?

42
Alin. 21 a fost introdus prin Legea nr. 248/2023

75
 Test de autoevaluare

1. Elementul material al infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal:

a) poate consta într-o acţiune ori inacțiune;
b) nu se poate realiza prin omisiune;
c) poate consta numai într-o acţiune care are ca rezultat lipsirea de libertate.
2. Atunci când subiectul pasiv al infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal:
a) este un minor, fapta va fi pedepsită mai grav;
b) este format dintr-o pluralitate de victime, se va reține un concurs de infracțiuni
de lipsire de libertate în mod ilegal;
c) este format dintr-o pluralitate de victime, se va reține o singură infracțiune
complexă de lipsire de libertate în mod ilegal.
3. Dacă acțiunea de amenințare este cuprinsă în conținutul altei infracțiuni:
a) se va reține atât infracțiunea de amenințare cât și cealaltă infracțiune, în concurs
formal;
b) se va reține doar infracțiunea care conține acțiunea de amenințare;
c) oricare dintre variantele de mai sus.
4. Inculpatul a amenințat victima că o va ucide și imediat după aceasta, i-a aplicat o lovitură
cu cuțitul în inimă care i-a cauzat decesul:
a) se va reține doar infracțiunea de omor;
b) se va reține atât infracțiunea de amenințare cât și aceea de omor, în
concurs formal;
c) se va reține atât infracțiunea de amenințare cât și aceea de omor, în
concurs real.
5. Infracţiunea de șantaj se comite:
a) cu intenție directă sau indirectă
b) cu intenție sau din culpă
c) cu intenție directă, calificată prin scopul urmărit.
Răspunsuri:
1-a
2 – a, b
3-b
4–a
5-c

Bibliografie obligatorie:
Codul penal
Valerian Cioclei, Drept penal, partea specială I. Infracțiuni contra persoanei și
infracțiuni contra patrimoniului, Editura C.H.Beck, București, 2018
Bibliografie facultativă:
Ana Pârvu, Infracţiunile de şantaj şi tâlhărie. Analiză comparativă, în Revista de Drept
Penal, nr. 3/2006

76
UNITATEA DE STUDIU 7.
Traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile

Rezumat:
Infracţiunea de sclavie constă în suprimarea totală a libertăţii individuale a
persoanei care devine un simplu obiect aflat în proprietatea făptuitorului şi se poate comite
prin punerea sau ţinerea unei persoane în stare de sclavie ori traficul de sclavi.
Infracţiunea de trafic de persoane constă în recrutarea, transportarea, transferarea,
adăpostirea sau primirea unei persoane, în vederea exploatării ei.
Exploatarea unei persoane se definește ca supunerea la executarea unei munci sau
îndeplinirea de servicii, în mod forţat; ţinerea în stare de scalvie sau alte procedee
asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire; obligarea la practicarea prostituţiei, la
manifestări pornografice în vederea producerii şi difuzării de materiale pornografice sau la
alte forme de exploatare sexuală; obligarea la practicarea cerşetoriei, precum şi prelevarea
de organe în mod ilegal.
Infracţiunea de supunere la muncă forțată sau obligatorie constă în obligarea
persoanei să presteze o anumită muncă împotriva voinţei ei sau la o muncă obligatorie.
Proxenetismul constă în determinarea ori înlesnirea practicării prostituţiei sau
tragerea de foloase de pe urma practicării prostituţiei, de către una sau mai multe persoane.
Infracţiunea de exploatare a cerșetoriei constă în fapta persoanei care determină un
minor sau o persoană cu dizabilităţi fizice ori psihice să apeleze în mod repetat la mila
publicului pentru ajutor material sau care beneficiază de foloase patrimoniale de pe urma
acestei activităţi.
Infracţiunea de folosire a unui minor în scop de cerșetorie constă în fapta persoanei
majore care având capacitatea de a munci, apelează în mod repetat la mila publicului,
cerând ajutor material şi se foloseşte în acest scop de prezenţa unui minor.
Infracţiunea de folosire a serviciilor unei persoane exploatate constă în fapta de a
utiliza oricare din serviciile menţionate în art. 182 din Codul penal, servicii care sunt
prestate de o persoană despre care autorul ştie că este victimă a traficului de persoane ori a
traficului de minori.
Fapta de folosire a prostituției infantile presupune întreținerea oricărui act de natură
sexuală cu un minor care practică prostituția, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai
gravă.

Obiectivele principale:

✓ înţelegerea noţiunii de trafic de persoane;

✓ înţelegerea noţiunii de trafic de minori;
✓ înţelegerea noțiunii de exploatare;

77
 Tema pentru acasă:

Analizaţi comparativ sclavia și supunerea la muncă forțată sau obligatorie.

Cuvinte cheie : trafic de persoane, sclavie, supunere la muncă

forțată sau obligatorie, trafic de minori; exploatarea unei persoane

Timpul alocat parcurgerii şi înţelegerii temelor: 2 ore.

Traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile

Această subgrupă de infracţiuni cuprinde atât incriminări tradiţionale, provenind

din grupa infracțiunilor contra libertății persoanei (de ex., sclavia, supunerea la muncă
forţată sau obligatorie) ori grupa infracțiunilor care aduc atingere unor relații privind
conviețuirea socială (de ex. proxenetismul), prevăzute în Codul penal anterior, cât şi
incriminări preluate din legislaţia penală specială (traficul de persoane, şi traficul de minori
sunt preluate din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de
persoane).

Sclavia (art. 209)

Noţiune. Infracţiunea constă în punerea sau ţinerea unei persoane în stare de sclavie
ori traficul de sclavi. Fapta are ca rezultat, suprimarea totală a libertăţii individuale a
persoanei care devine un simplu obiect aflat în proprietatea făptuitorului.
Chiar dacă în prezent astfel de fapte se întâlnesc extrem de rar, pentru a se preveni
comiterea lor, pe plan internaţional au fost adoptate o serie de convenţii şi tratate care le
incriminează43, iar România a aderat şi ea la aceste convenţii, astfel că s-a menţinut
incriminarea sclaviei şi în actualul Cod penal.
În conformitate cu prevederile Convenţiei europene a drepturilor omului, (art. 4,
paragraful 1), nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în condiţii de aservire. De asemenea,
potrivit art. 4 din Declarația universală a drepturilor omului, „nimeni nu va fi ținut în
43
G&G Consulting, Norme de Drept penal comunitar, Colecţia EUROLEX, f. ed., f. an, p. 58-60

78
sclavie, nici în servitute; sclavajul și comerțul cu sclavi sunt interzise sub toate formele
lor”.
Obiectul juridic special al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale are privesc
libertatea persoanei. Obiect material al infracţiunii este însuşi corpul persoanei
transformate în sclav.
Subiectul activ poate fi orice persoană, iar participaţia penală este posibilă sub
toate formele. Subiectul pasiv poate fi de asemenea orice persoană.
Latura obiectivă. Elementul material constă în una din cele trei acţiuni: punerea,
ţinerea persoanei în stare de sclavie, respectiv traficul de sclavi.
Punerea persoanei în stare de sclavie presupune că persoana devine prin fapta
autorului, sclav, deşi înainte era o persoană liberă; ţinerea în stare de sclavie semnifică
prelungirea în timp a acestei stări, indiferent de modalitatea în care victima a ajuns în
situația de sclav, iar traficul de sclavi presupune vânzarea, cumpărarea şi orice alte acte de
transmitere a sclavilor de la un făptuitor la altul.
Acțiunile care formează elementul material sunt prevăzute alternativ, astfel că
pentru consumarea infracțiunii este suficientă săvârșirea oricăreia dintre ele. Dacă
făptuitorul comite două sau chiar toate acțiunile enumerate, el va comite o singură
infracțiune de sclavie.
Din punct de vedere al elementului material, sclavia este o infracțiune continuă
dacă se comite în modalitatea „ținerii în stare de sclavie”, ea epuizându-se atunci când
încetează starea de sclavie.
Urmarea imediată constă în suprimarea totală a libertăţii victimei.
Legătura de cauzalitate rezultă „ex re”, nefiind necesară dovedirea acesteia.
Latura subiectivă. Fapta se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte (a se vedea art. 217 C.pen). Consumarea
faptei are loc în momentul în care persoana este pusă sau este ținută în stare de sclavie ori
în momentul efectuării actului de comerț cu persoana devenită sclav.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la 3 la 10
ani şi interzicerea unor drepturi.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală pentru această infracţiune se pune în mişcare
din oficiu, iar competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine tribunalului
(art. 36 alin. 1 din C.proc.pen.).

Traficul de persoane (art. 210)

Noţiune. Infracţiunea constă în recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea
sau primirea unei persoane, uzând de anumite procedee calificate, în vederea exploatării
ei.
Potrivit art. 182 din Codul penal, prin exploatarea unei persoane se înţelege:
supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod forţat; ţinerea în
stare de scalvie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire;
obligarea la practicarea prostituţiei, la manifestări pornografice în vederea producerii şi
difuzării de materiale pornografice sau la alte forme de exploatare sexuală; obligarea la
practicarea cerşetoriei, precum şi prelevarea de organe în mod ilegal.
Incriminarea este preluată din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea
traficului de persoane, cu anumite modificări.

79
 Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la libertatea
fizică şi psihică a persoanei. În literatura de specialitate s-a arătat că această infracţiune se
deosebeşte sub aspectul obiectului juridic de infracţiunea de lipsire de libertate în mod
ilegal ori alte infracţiuni similare, deoarece constituie o infracţiune mijloc, pentru a realiza
exploatarea victimei44. Obiect material al infracţiunii există în măsura în care fapta se
comite prin violenţă fizică, iar atunci corpul persoanei este obiect material al infracţiunii.
Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană, iar participaţia penală este
posibilă.
Dacă fapta se comite de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu,
fapta este mai gravă şi se pedepseşte mai sever.
Subiectul pasiv este persoana majoră, recrutată, transportată, transferată,
adăpostită sau primită, în scopul exploatării.
Consimţământul subiectului pasiv nu constituie, conform alin. 3 al art. 210, cauză
justificativă. Existenţa unui asemenea consimţământ nu poate produce efecte juridice, deşi
s-a susţinut printr-o excepţie de neconstituţionalitate că incriminarea traficului de persoane
ar leza dreptul constituţional al persoanei de a dispune de ea însăşi (art. 26 alin. 2 din
Constituţie). Excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă şi Curtea Constituţională a
arătat că exploatarea sexuală a unei persoane, chiar cu acordul acesteia, reprezintă un grav
atentat la ordinea publică şi la libertatea de voinţă şi acţiune a oricărei persoane, în acord
cu exigenţele morale ale societății. Incriminând traficul de persoane, legiuitorul a urmărit
tocmai protejarea deplină a acestui drept constituţional45.
Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii constă în oricare din
următoarele acţiuni alternative: recrutare, transportare, transferare, adăpostire sau primire
a unei persoane.
Recrutare înseamnă a atrage, a convinge pe cineva; transportare înseamnă a
deplasa pe cineva dintr-un loc în altul; transferare presupune mutarea victimei de la un
traficant la altul; adăpostire semnifică găzduire, cazare, instalare într-o locuinţă; primire a
unei persoane înseamnă preluarea unei persoane prin tranzacţii diverse (cumpărare,
închiriere, schimb, etc.), de la alţi traficanţi46.
O primă cerință esențială a elementului material presupune ca oricare dintre
acţiunile enumerate să fie săvârşită cu anumite mijloace calificate şi anume:
- prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate (dacă
fapta se comite prin constrângere sau răpire, infracțiunea devine complexă deoarece
va absorbi amenințarea, lovirile sau alte violențe ori lipsirea de libertate în mod
ilegal);
- profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori de
starea de vădită vulnerabilitate a persoanei;
- prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase, în
schimbul consimţământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane.

44
Tudorel Toader, Drept penal român. Partea specială, vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2019,
p. 160
45
Decizia nr. 1546 din 25 noiembrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 60
din 25 ianuarie 2011.
46
Ioan Gârbuleţ, Traficul de persoane, proxenetismul, lipsirea de libertate şi înşelăciunea. Deosebiri, în
Revista de Drept Penal, nr. 1/2011, p. 37-39

80
 Ori de câte ori acţiunea ce formează elementul material se săvârşeşte în aceleaşi
condiţii de loc şi timp, asupra mai multor persoane, existând o rezoluţie infracţională
unică, se va reţine o infracţiune continuată de trafic de persoane (a se vedea în aces sens,
decizia nr. 49/2007 a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie)47.
Dacă fapta se comite asupra aceluiaşi subiect pasiv prin două sau mai multe
modalităţi dintre cele alternative, va exista o singură infracţiune de trafic de persoane.
A doua cerinţă esenţială a elementului material presupune ca oricare dintre
acţiunile ce formează elementul material să se realizeze în scopul expoatării persoanei și
considerăm că în conţinutul acestei incriminări, scopul are înţelesul de destinaţie, nu de
finalitate şi caracterizează latura obiectivă a infracţiunii.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru relaţiile referitoare la
libertatea şi demnitatea persoanei.
Legătura de cauzalitate rezultă „ex re”, nefiind necesară dovedirea acesteia.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă întrucât,
așa cum am precizat deja, în opinia noastră, cerinţa esenţială a scopului are înţelesul de
destinaţie (persoanele vătămate sunt recrutate, transportate, transferate, adăpostite sau
primite pentru a fi exploatate) şi prin urmare ea va caracteriza elementul material şi nu
latura subiectivă a infracțiunii.
Alți autori susțin că scopul caracterizează latura subiectivă a infracțiunii și ca atare
fapta s-ar putea comite numai cu intenție directă48.
Tentativa este incriminată şi sancţionată (a se vedea art. 217 C.pen).
Regimul sancţionator. Forma simplă a infracţiunii se pedepseşte cu închisoare de
la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Varianta agravată. Alineatul al 2-lea al art. 210 introduce o formă agravată a
faptei constând în împrejurarea săvârşirii ei de către un funcţionar public în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu, caz în care pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la 5 la
12 ani.
Elementul de agravare îl constituie atât calitatea subiectului activ care este
funcţionar public, cât şi împrejurarea în care comite fapta, în exerciţiul atribuţiilor de
serviciu.
În cazul acestei variante agravate, în mod regretabil, legiuitorul a omis prevederea
referitoare la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, deși ea se
regăsește în situația variantei de bază a infracțiunii.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală pentru această infracţiune se pune în mişcare
din oficiu, iar competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine tribunalului.
Competenţa de efectuare a urmăririi penale revine procurorilor DIICOT.

Traficul de minori (art. 211)

Noţiune. Infracţiunea constă în recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea
sau primirea unui minor, în scopul exploatării sale.

Publicată în Monitorul Oficial nr. 775/2007

47

Tudorel Toader și colaboratorii, Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Editura Hamangiu,
48

Bucureşti, 2014, p. 366;

81
 Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la libertatea
fizică şi psihică a persoanelor minore. Obiect material al infracţiunii există în măsura în
care fapta se comite prin violenţă fizică, iar atunci corpul minorului este obiect material al
infracţiunii.
Subiectul activ activ al infracţiunii poate fi orice persoană, iar participaţia penală
este posibilă.
Dacă fapta se comite de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu,
de un membru de familie al minorului sau de o persoană în a cărei îngrijire, ocrotire,
educare, pază sau tratament se afla minorul ori de către o persoană care a abuzat de poziția
sa recunoscută de încredere sau de autoritate asupra minorului, fapta este mai gravă şi se
pedepseşte mai sever.
Subiectul pasiv este persoana minoră (cu vârsta sub 18 ani) recrutată, transportată,
transferată, adăpostită sau primită, în scopul exploatării.
Dacă sunt recrutate două victime, una minoră şi alta majoră, vor exista două
infracţiuni: trafic de minori şi trafic de persoane49.
Consimţământul subiectului pasiv nu constituie, conform alin. 3 al art. 211, cauză
justificativă.
Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii constă în vreuna din
următoarele acţiuni alternative: recrutare, transportare, transferare, adăpostire sau primire
a unui minor.
Recrutare înseamnă a atrage, a convinge pe cineva; transportare înseamnă a
deplasa pe cineva dintr-un loc în altul; transferare presupune mutarea victimei de la un
traficant la altul; adăpostire semnifică găzduire, cazare, instalare într-o locuinţă; primire a
unei persoane înseamnă preluarea unei persoane prin tranzacţii diverse (cumpărare,
închiriere, schimb, etc.) de la alţi traficanţi, adică aceleaşi explicaţii date în cazul
infracţiunii de trafic de persoane.
În ceea ce priveşte cerinţa esenţială a elementului material (ca fapta să se comită
în vederea exploatării persoanei) şi urmarea imediată rămân valabile explicaţiile de la art.
210.
Se observă că în cazul formei de bază a acestei infracțiuni, legiuitorul nu mai
pretinde ca acțiunile ce formează elementul material să se comită prin anumite mijloace
calificate, ca în cazul incriminării precedente.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă, exact ca în
situaţia analizată la art. 210.
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte (a se vedea art. 217 C.pen).
Regimul sancţionator. Pentru forma tip sau de bază din alineatul 1, pedeapsa este
închisoarea de la 5 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Variante agravate. Alineatul al 2-lea al art. 211 introduce variantele agravate ale
faptei, iar elementele circumstanțiale de agravare impun:
a) împrejurarea săvârşirii faptei în condiţiile arătate în alin. 1 al art. 210
(adică prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de
autoritate; profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima
voinţa ori de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei; prin oferirea,

Decizia nr. 3272 din 15 iunie 2004 pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în
49

Buletinul Jurisprudenţei, Baza de date.

82
 darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase, în schimbul
consimţământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane);
b) comiterea faptei de către un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor
de serviciu,
c) ca fapta să fi pus în pericol viața minorului (fapta se comite cu intenție
depășită, rezultatul mai grav imputându-i-se făptuitorului din culpă);
d) ca fapta să fi fost săvârșită de un membru de familie al minorului sau
de către o persoană care conviețuiește cu victima;
e) că fapta a fost săvârșită de către o persoană în a cărei îngrijire, ocrotire,
educare, pază sau tratament se afla minorul ori de către o persoană
care a abuzat de poziția sa recunoscută de încredere sau de autoritate
asupra minorului ori de situația vădit vulnerabilă a acestuia, datorată
unui handicap psihic sau fizic, unei situații de dependență, unei stări de
incapacitate fizică sau psihică ori altei cauze.
În toate aceste situații, pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la 7 la 12 ani
şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală pentru această infracţiune se pune în mişcare
din oficiu, iar competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine tribunalului.
Competenţa de efectuare a urmăririi penale revine procurorilor DIICOT.

Supunerea la muncă forţată sau obligatorie (art. 212)

Noţiune. Infracţiunea constă în obligarea persoanei să presteze o anumită muncă
împotriva voinţei ei sau supunerea ei la o muncă obligatorie.
Incriminarea a fost preluată din Codul penal precedent, cu modificarea limitei
minime a pedepsei de la 6 luni la un an, în prezent.
Obiectul juridic special este constituit din relaţiile sociale care presupun libertatea
persoanei de a alege şi a presta acele activităţi care corespund aspiraţiilor şi pregătirii sale
profesionale. Nu există obiect material.
Subiectul activ poate fi orice persoană, iar participaţia penală este posibilă.
Latura obiectivă. Acţiunile alternative ce formează elementul material sunt:
- supunerea unei persoane la prestarea unei munci contra voinţei sale,
adică o muncă pe care nu ar presta-o de bună voie.
- supunerea persoanei la muncă obligatorie, adică prestarea muncii ca şi
când ar fi datoare să o presteze.
Cerinţa esenţială a acțiunilor ce formează elementul material este ca acea
muncă să fie prestată în alte cazuri şi condiţii decât acelea prevăzute de dispoziţiile legale.
Pentru existenţa infracţiunii nu prezintă importanţă dacă persoana a fost sau
nu remunerată ori prin ce mijloace s-a comis fapta.
Din punct de vedere al elementului material, este necesar ca oricare dintre
cele două acțiuni incriminate să dureze un anumit interval de timp, în care libertatea
persoanei de a-și alege munca să fie realmente încălcată.
Conform dispoziţiilor constituţionale din art. 42, nu reprezintă muncă
forţată serviciul militar activ ori activităţile desfăşurate în locul acestuia de persoanele care
nu prestează serviciul militar din motive religioase sau de conştiinţă; munca unei persoane
condamnate, prestată în condiţii normale în perioada de detenţie sau de liberare

83
condiţionată, precum şi prestaţiile impuse de situaţiile create prin calamităţi ori alt pericol
sau care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege.
Latura subiectivă. Fapta se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa este posibilă, dar nu se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la unu la 3 ani.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală pentru această infracţiune se pune în mişcare
din oficiu, iar competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine judecătoriei.

Proxenetismul (art. 213)

Noţiune. În forma sa simplă, descrisă în alin. 1, proxenetismul constă în
determinarea ori înlesnirea practicării prostituţiei sau obținerea de foloase patrimoniale de
pe urma practicării prostituţiei de către una sau mai multe persoane.
Potrivit alin. 4 al art. 213, prin prostituţie se înţelege întreţinerea de acte sexuale cu
diferite persoane, în scopul obţinerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul.
În prezent, actualul Cod penal nu mai incriminează prostituţia, față de vechiul Cod penal.
Aşa cum rezultă din Convenţia pentru reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a
exploatării prostituării acestora, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 2 decembrie
1949, proxenetismul şi prostituţia au un profund caracter antisocial, fiind incompatibile cu
demnitatea şi valoarea fiinţei umane.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale care presupun respectul
pentru libertatea şi demnitatea persoanei, precum şi acelea referitoare la obţinerea de bunuri
sau venituri prin activităţi oneste şi morale.
Obiectul material este format la unele variante de comitere a faptei, din corpul sau
corpurile persoanelor constrânse prin violență fizică, la prostituţie.
Subiectul activ poate fi orice persoană, iar participaţia penală este posibilă sub
toate formele. Subiect pasiv este persoana determinată la prostituţie ori căreia i s-a înlesnit
prostituţia. După unele opinii, în varianta de bază descrisă la alin. 1, nu ar exista subiect
pasiv deoarece acea persoană practică prostituția de bunăvoie și ca atare ar fi o infracțiune
fără victimă.
Potrivit Deciziei nr. 20/201650 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată de
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dacă infracțiunea de proxenetism, în
varianta înlesnirii practicării prostituției, se săvârșește asupra a două sau mai multor
persoane vătămate, majore și minore, în aceeași împrejurare, în cauză se va reține o
singură infracțiune de proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. 1 și 3, în forma simplă.
Dacă însă fapta este comisă în varianta înlesnirii practicării prostituției, asupra a
două sau mai multor persoane vătămate, majore și/sau minore, fără legătură între ele, se
va reține un concurs de infracțiuni, prevăzut de art. 213 alin. 1, art. 213 alin. 3 sau art. 213
alin. 1 și 3, după caz, cu reținerea dispozițiilor art. 38 alin. 1, referitoare la concursul real
de infracțiuni.
Latura obiectivă. Elementul material constă din acţiuni alternative: de a
determina, de a înlesni practicarea prostituţiei sau de a obţine foloase patrimoniale de pe
urma practicării prostituţiei.

50
Decizia nr. 20/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, nr. 927 din 17 noiembrie 2016

84
 A determina înseamnă convinge pe cineva să ia hotărârea să practice prostituţia,
chiar dacă ulterior determinării se practică sau nu prostituția.
A înlesni practicarea prostituţiei presupune crearea condiţiilor propice: punerea la
dispoziţie a unui spaţiu, procurarea clienţilor, etc. Acțiunea de înlesnire desemnează o
veritabilă activitate de complice pe care însă legiuitorul a incriminat-o distinct, ca faptă de
sine stătătoare. Fapta reprezintă infracțiune chiar dacă acțiunea de înlesnire s-a săvârșit o
singură dată.
A obţine foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei înseamnă „a
obţine anumite avantaje materiale sau profituri de acelaşi gen”51.
Nu este necesar ca actele incriminate drept proxenetism să aibă caracter de
obişnuinţă, fiind suficientă consumarea unei singure acţiuni dintre cele enumerate de
legiuitor pentru ca fapta să constituie infracţiune.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile ocrotite,
iar legătura de cauzalitate rezultă „ex re”.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa se pedepseşte numai în cazul variantei agravate din alin. 2 (când
determinarea la începerea sau continuarea practicării prostituţiei s-a realizat prin
constrângere), deşi s-ar fi impus ca ea să fie pedepsită şi în cazul variantelor agravate din
alin. 3 și 31 (faptele săvârşite faţă de un minor) .
Regimul sancţionator. Forma simplă a infracţiunii se sancţionează cu închisoare
de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.
Variante agravate. În alineatele 2, 3 şi 31 sunt incriminate formele agravate ale
proxenetismului.
Potrivit alin. 2, atunci când determinarea la începerea sau continuarea practicării
prostituţiei s-a realizat prin constrângere, fapta este pedepsită mai sever cu închisoare de
la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
În conformitate cu dispozițiile alin. 3, dacă faptele (acelea descrise în alin.
1 şi 2) sunt săvârşite faţă de un minor atunci infracțiunea este mai gravă. În aceste cazuri,
limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate.
Alin. 31 a fost introdus recent în Codul penal52 și se referă la faptele de
proxenetism comise asupra minorilor în următoarele împrejurări:
a) fapta a fost comisă de către un membru de familie sau de către o
persoană care conviețuiește cu victima;
b) minorul se afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
făptuitorului sau acesta a abuzat de poziția sa recunoscută de încredere
sau de autoritate asupra minorului;
c) de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune contra
libertății și integrității sexuale asupra unui minor, o infracțiune de
pornografie infantilă sau proxenetism asupra unui minor.
Pentru faptele descrise în alin. 31, limitele speciale ale pedepsei prevăzute în alin.
3 se vor majora cu încă o pătrime.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală pentru această infracţiune se pune în mişcare
din oficiu, iar competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine judecătoriei.

51
Matei Basarab şi colaboratorii, Codul penal comentat, vol. II, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p.
1030
52
Prin Legea nr. 217/2020, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 1012 din 30 octombrie 2020

85
 Exploatarea cerşetoriei (art. 214)
Noţiune. Infracţiunea constă în fapta persoanei care determină un minor sau o
persoană cu dizabilităţi fizice ori psihice să apeleze în mod repetat la mila publicului pentru
ajutor material sau care beneficiază de foloase patrimoniale de pe urma acestei activităţi.
În actualul Cod penal, cerşetoria a fost dezincriminată, astfel că această faptă nu
mai constituie infracţiune.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la libertatea şi
demnitatea persoanelor, precum şi din relaţiile sociale care vizează obţinerea de bunuri
sau venituri prin activităţi oneste şi morale. De regulă, nu există obiect material, dar dacă
fapta se comite prin constrângere fizică în condițiile alin. 2 lit. b, atunci corpul victimei
este obiect material al infracțiunii.
Subiectul activ poate fi orice persoană, iar participaţia penală este posibilă. Când
fapta se comite de părinte, tutore, curator sau de cel care are în îngrijire persoana care
cerşeşte, pedeapsa este mai gravă, calitatea subiectului activ fiind un element
circumstanţial de agravare. Participația penală este posibilă sub toate formele. Subiect
pasiv este minorul sau persoana cu dizabilităţi fizice sau psihice.
Latura obiectivă. Elementul material presupune fie determinarea unui minor sau
a unei persoane cu dizabilităţi să cerşească (adică instigarea acestuia să apeleze în mod
repetat la mila publicului pentru a cere ajutor material), fie ca autorul faptei să beneficieze
personal, de foloase patrimoniale de pe urma cerşetoriei practicate de minor ori de
persoana cu dizabilităţi.
Nu prezintă importanţă dacă apelul la mila publicului a avut efectul scontat sau nu.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru valorile ocrotite.
Legătura de cauzalitate rezultă „ex re”, nefiind necesară dovedirea acesteia.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Autorul trebuie să cunoască vârsta minorului ori să-şi fi putut da seama de vârsta
acestuia. De asemenea, făptuitorul trebuie să fi cunoscut că persoana are o dizabilitate
fizică sau psihică sau să-şi fi putut da seama de această împrejurare.
Tentativa nu este pedepsită.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege pentru forma simplă a
infracţiunii este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
Variantele agravate a faptei sunt descrise în alineatul al 2-lea şi presupun:
- „a”, săvârşirea faptei de către părinte, tutore, curator sau de cel care are în
îngrijire persoana care cerşeşte;
- „b”, săvârşirea faptei prin constrângere (care poate fi fizică sau psihică).
În oricare dintre aceste variante agravate, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5
ani.

Folosirea unui minor în scop de cerşetorie (art. 215)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta persoanei majore care având capacitatea de a
munci, apelează în mod repetat la mila publicului, cerând ajutor material şi se foloseşte în
acest scop de prezenţa unui minor.
Cerşetoria a fost pedepsită încă din vechime, de legislaţiile lumii, inclusiv de
legiuirile din Ţările Române, iar în prezent practicarea acestei activităţi de către persoane

86
majore care se folosesc de minori a proliferat atât în ţară, cât şi în străinătate, antrenând
serioase prejudicii de imagine României.
Incriminarea a fost preluată cu unele modificări din Legea nr. 272/2004 privind
protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
Obiectul juridic special este format în principal din acele relaţii sociale referitoare
la procurarea mijloacelor de subzistenţă prin activităţi licite care nu aduc atingere
demnităţii umane, iar în secundar din acele relaţii sociale la privitoare la protejarea
minorilor. Nu există obiect material. Alți autori susțin că fapta are obiect material
constând în corpul minorului folosit pentru cerșetorie53.
Subiectul activ poate fi orice persoană fizică majoră cu capacitatea de a munci,
legiuitorul considerând că „apelul la mila publicului de către o persoană cu capacitatea de
a munci constituie o formă de parazitism social”54. Infracţiunea nu poate fi săvârşită în
condiţiile coautoratului, fiecare persoană săvârşind fapta „in persona propria”, dar este
posibilă participaţia sub forma instigării sau complicităţii.
Persoanele lipsite de capacitatea de a munci nu pot fi subiecţi activi ai infracţiunii.
Subiect pasiv este minorul de a cărui prezență se folosește făptuitorul.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de apelare repetată la mila
publicului căruia i se cere ajutor material. A apela la mila publicului înseamnă a solicita
diferitelor persoane, oral, prin gesturi, în scris sau prin orice mijloace, ajutor material.
Cerinţele esenţiale ale elementului material presupun ca:
- acţiunea de apelare la mila publicului să aibă caracter repetat,
cerşetoria în prezenţa unui minor fiind o infracţiune de obicei, ceea
ce înseamnă că numai un număr suficient de repetări pot întregi
latura obiectivă a infracţiunii (cel puțin două asemenea acte).
- apelarea la mila publicului să se realizeze prin folosirea prezenţei
unui minor.
Urmarea imediată implică producerea unei stări de pericol pentru relaţiile ocrotite.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie, iar aceasta poate fi directă
sau indirectă.
Nu interesează mobilul sau scopul comiterii faptei, dar acestea pot fi luate în
considerare la individualizarea pedepsei.
Tentativa nu este posibilă deoarece folosirea minorului în scop de cerşetorie este
o infracţiune de obicei care presupune pentru consumare, un număr suficient de repetări
ale acţiunii incriminate.
Regimul sancţionator. Fapta se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau
amendă.

Folosirea serviciilor unei persoane exploatate (art. 216)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta de a utiliza oricare din serviciile menţionate
în art. 182 din Codul penal, servicii care sunt prestate de o persoană despre care autorul
ştie că este victimă a traficului de persoane ori a traficului de minori.

53
Valerian Cioclei, Drept penal. Partea specială I, Editura .h.Beck, București, 2018
54
Ştefan Daneş, „Combaterea prin mijloace de drept penal, a unor fapte de parazitism social”, în
Revista Română de Drept, nr. 11/1972, p. 32.

87
 Art. 182 din Codul penal include în sfera serviciilor menţionate, pe acelea care
definesc situaţia de persoană exploatată: supunerea la executarea unei munci sau
îndeplinirea de servicii, în mod forţat; ţinerea în stare de sclavie sau alte procedee
asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire; obligarea la practicarea prostituţiei, la
manifestări pornografice în vederea producerii şi difuzării de materiale pornografice sau la
alte forme de exploatare sexuală; obligarea la practicarea cerşetoriei, precum şi prelevarea
de organe în mod ilegal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la moralitatea
şi demnitatea care trebuie să caracterizeze activităţile umane şi prestările de servicii.
Obiect material poate fi corpul persoanei (majoră ori minoră) traficate dacă de ex.,
făptuitorul beneficiază de serviciile sexuale prestate de către victimă.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia penală este posibilă sub forma
instigării sau complicităţii. Nu este posibil coautoratul deoarece fiecare persoană care
utilizează astfel de servicii va săvârşi o faptă distinctă. Subiectul pasiv principal este
statul ca reprezentant al societăţii, iar subiect pasiv secundar este persoana supusă
traficului de persoane ori de minori.
Latura obiectivă. Elementul material constă în utilizarea vreunui serviciu prestat
de o persoană exploatată, victimă a traficului de persoane sau a traficului de minori. A
utiliza un serviciu înseamnă a beneficia de el. Nu prezintă importanţă dacă serviciul este
prestat gratuit sau contra cost.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă. Cerinţa
esenţială presupune ca făptuitorul să cunoască împrejurarea că prestatorul de servicii este
o victimă a traficului de persoane sau a traficului de minori.
Tentativa este sancţionată (a se vedea art. 217 C.pen).
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 6 luni la
3 ani, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă (de ex., act sexual cu un minor, viol,
agresiune sexuală, etc.).
Aspecte procesuale. Acţiunea penală pentru această infracţiune se pune în mişcare
din oficiu, iar competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine tribunalului.
Competenţa de efectuare a urmăririi penale revine procurorilor DIICOT.

Folosirea prostituției infantile (art. 2161)

Noțiune. Fapta constă în întreținerea oricărui act de natură sexuală cu un minor
care practică prostituția, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă. Incriminarea a
fost introdusă recent în Codul penal prin OUG nr. 18/2016.
Obiectul juridic special este format în principal din acele relaţii sociale referitoare
la protejarea minorilor, iar în secundar din acele relaţii sociale privitoare la procurarea
mijloacelor de subzistenţă prin activităţi licite care nu aduc atingere demnităţii umane.
Obiect material este corpul minorului55.
Subiect activ poate fi orice persoană. Participaţia penală este posibilă sub toate
formele. Subiectul pasiv este calificat, fiind un minor care practică prostituția.
Latura obiectivă. Elementul material constă în întreținerea de acte de natură
sexuală cu un minor care practică prostituția. Prin expresia ”a întreține acte de natură
sexuală” înțelegem gesturi, acțiuni, comportamente cu conotație sexuală, obscenă asupra
55
Alți autori susțin că nu există obiect; a se vedea Tudorel Toader, op. cit. p. 186

88
unui minor (de ex., palparea organelor genitale, mimarea actului sexual, etc). Nu este
posibilă săvârșirea infracțiunii prin inacțiune. Pentru existența infracțiunii nu interesează
sexul minorului.
Incriminarea a fost criticată56 pe bună dreptate întrucât actul sexual consimțit cu un
minor având vârsta între 15 și 18 ani, dar care nu practică prostituția, nu constituie
infracțiune (a se vedea art. 220 C.pen.), în schimb, dacă minorul practică prostituția, fapta
va fi infracțiune (cf. art. 2161 din C.pen.).
Urmarea imediată. Acțiunea făptuitorului are ca rezultat o stare de pericol pentru
valoarea ocrotită.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenție direct sau indirectă.
Tentativa se pedepsește (a se vedea art. 217C.pen.). Fapta se consumă în momentul
săvârșirii actelor de natură sexuală cu minorul.

Concluzii:

Această subgrupă de infracţiuni cuprinde atât incriminări tradiţionale, provenind

din grupa infracțiunilor contra libertății persoanei (de ex., sclavia, supunerea la muncă
forţată sau obligatorie) ori grupa infracțiunilor care aduc atingere unor relații privind
conviețuirea socială (de ex. proxenetismul), prevăzute în Codul penal anterior, cât şi
incriminări preluate din legislaţia penală specială (traficul de persoane, şi traficul de minori
sunt preluate din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de
persoane).

Infracțiunile care presupun exploatarea unor persoane se remarcă printr-un grad

ridicat de pericol social, iar legiuitorul a ales să dezincrimineze acele fapte care deși în
trecut reprezentau infracțiuni (prostituția, cerșetoria), în realitate ele puneau în evidență de
fapt vulnerabilitatea persoanelor, astfel că acestea sunt acum consideratye victim și nu
infractoare.

Întrebări recapitulative:
1.Ce este sclavia?
2.Care sunt modalitățile de comitere a traficului de persoane?
3. Care este diferența dintre traficul de persoane și traficul de minori?
4. Care sunt acțiunile ce formează elementul material al infracțiunii de supunere la muncă
forțată sau obligatorieÎn ce constă folosirea unui minor în scop de cerșetorie?

56
Valerian Cioclei, op. cit., p. 182

89
5. Ce efect are consimțământul victimei pentru a fi exploatată de către făptuitor? 1. Ce este
prostituția?
6. Prostituția este incriminată?
7. Dar cerșetoria?
8. Este posibil coautoratul în cazul infracțiunii de folosire a servicilor unei persoane
exploatate?

Sau

Test de autoevaluare

1. Elementul material al infracțiunii de sclavie constă în:

a. punerea persoanei în stare de sclavie;
b. ţinerea persoanei în stare de sclavie;
c. traficul de sclavi;

2. Consimţământul subiectului pasiv dat pentru a exploatat:

a. este o cauză justificativă;
b. nu produce efecte asupra existenței infracțiunii de trafic de persoane;
c. va avea ca efect reducerea pedepsei pentru fapta săvârșită.

3. Reprezintă muncă forţată:

a. serviciul militar activ;
b.activitățile mărunte exercitate în folosul comunității;
c. prestaţiile impuse de situaţiile create prin calamităţi ori alt pericol

4. Prin prostituţie se înţelege:

a. întreţinerea de acte sexuale cu o singură persoană, în scopul obţinerii de foloase
patrimoniale;
b. întreţinerea de acte sexuale cu diferite persoane, în scopul obţinerii de foloase
patrimoniale;
c. întreţinerea de acte sexuale cu diferite persoane, din plăcere.

5. În cazul cerșetoriei:
a. se pedepsește însăși activitatea de cerșetorie;
b. se sancționează expoatarea cerșetoriei;
c. se sancționează folosirea unui minor în scop de cerșetorie.

6. Pentru a reține infracțiunea de proxenetism:

a. trebuie să se comită mai multe acte materiale
b. este suficientă comieterea unui singur act material
c. în formă agravată, acțiunea trebuie să se comită față de un minor.
Răspunsuri
1 – a, b, c

90
 2–b
3–
4b
5c
6 b, c

Bibliografie obligatorie:
Codul penal
Valerian Cioclei, Drept penal, partea specială I. Infracțiuni contra persoanei și
infracțiuni contra patrimoniului, Editura C.H.Beck, București, 2018
Bibliografie facultativă:

91
UNITATEA DE STUDIU 8. Infracțiuni contra libertății și integrității sexuale - 1

Rezumat:
Incriminarea faptelor din prezentul capitol se datorează gradului
ridicat de pericol social pe care îl reprezintă atingerile aduse libertăţii
sexuale şi implicaţiilor de natură morală, socială, religioasă şi juridică,
specifice acestui gen de infracţionalitate.
Violul constă în raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o
persoană, săvârşit prin constrângerea acesteia, prin punerea ei în
imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de
această stare.
Agresiunea sexuală constă în actul de natură sexuală, altul decât cele
prevăzute la articolul 218 în care este incriminat violul, săvârşit asupra unei
persoane prin constrângerea acesteia, prin punerea ei în imposibilitate de a
se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de această stare.
În forma sa simplă, actul sexual cu un minor constă în raportul
sexual, actul sexual oral sau anal, precum şi orice acte de penetrare vaginală
sau anală comise cu un minor cu vârsta între 14 şi 16 ani.

Obiectivele principale:

✓ înţelegerea noţiunii de libertate și integritate sexuală;

✓ însuşirea noţiunilor de viol și agresiune sexuală;
✓ însuşirea noţiunii sexual cu un minor;

Tema pentru acasă:

Precizați care sunt minorii asupra cărora se poate comite infracțiunea

de corupere sexuală.

Cuvinte cheie :

✓ viol, agresiune sexuală, raport sexual, act sexual, corupere

sexuală, racolare minori, hărțuire sexuală;

92
 Timpul alocat parcurgerii şi înţelegerii temelor: 2 ore.

Aspecte generale
Incriminarea faptelor din prezentul capitol se datorează gradului ridicat de pericol
social pe care îl reprezintă atingerile aduse libertăţii sexuale şi implicaţiilor de natură
morală, socială, religioasă şi juridică, specifice acestui gen de infracţionalitate.
Infracţiunile cuprinse în această grupă se particularizează prin valorile sociale pe
care le ocrotesc şi anume libertatea sexuală, dar şi asigurarea perpetuării speciei umane, în
condiţii de sănătate biologică, socială şi morală.
Nu în ultimul rând, trebuie menţionată importanţa ocrotirii minorilor împotriva
oricăror forme de agresiune sexuală, cu atât mai mult cu cât urmările pe care asemenea
fapte le pot avea asupra dezvoltării armonioase şi sănătoase a acestora, pot fi dintre cele
mai grave.
S-a urmărit ca incriminările din acest capitol să fie în concordanţă cu conţinutul
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, modul de reglementare din legislațiile altor
state, dar şi cu interesul statului în asigurarea protecţiei minorilor contra infracţiunilor
sexuale.
În prezent, grupa infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale cuprinde
următoarele fapte: violul, agresiunea sexuală, actul sexual cu un minor, coruperea sexuală
a minorilor, racolarea minorilor în scopuri sexuale şi hărţuirea sexuală.
S-a renunțat la incriminarea seducției și la unele forme ale infracțiunii de
perversiune sexuală.
Cele mai recente modificări aduse incriminărilor din această grupă s-au realizat prin
Legea nr 217/2020 care a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 1012 din 30 octombrie
2020, iar aceste modificări au fost impuse de amploarea ecoului social al unor agresiuni
sexuale grave comise asupra minorilor în perioada anterioară.

Violul (art. 218)

Noţiune. În forma simplă prevăzută în alineatul 1, fapta constă în raportul sexual,
actul sexual oral sau actul sexual anal cu o persoană, săvârşit prin constrângerea acesteia,
prin punerea ei în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de
această stare.
În forma asimilată descrisă la alin. al 2-lea, violul mai poate consta în orice alte acte
de penetrare vaginală sau anală, comise prin constrângerea victimei, prin punerea ei în
imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de această stare.

93
 Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privitoare la viaţa sexuală a
persoanei şi libertatea acestor relaţii. Însăşi denumirea infracţiunii, aceea de viol sugerează
noţiunea de constrângere, dat fiind faptul că termenul viol provine din limba latină unde
cuvântul „vis” înseamnă „a forţa”. Obiectul material al infracţiunii este corpul persoanei
în viaţă. Dacă actul sexual are loc asupra unui cadavru, fapta va fi încadrată în dispoziţiile
articolului 383 din Codul penal care incriminează profanarea de cadavre. Unii autori susțin
că ar exista obiect material doar dacă în timpul violului se exercită acte de violență asupra
victimei.
Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană, indiferent de sex. Participaţia
penală este posibilă sub toate formele: coautorat, instigare şi complicitate. Uneori,
pluralitatea subiectului activ va constitui o circumstanţă agravantă (săvârşirea faptei de
două sau mai multe persoane împreună). Potrivit unor opinii divergente, nu ar fi posibil
coautoratul în cazul infracțiunii de viol, dar datorită modificării incriminării, acesta este în
prezent posibil. Subiectul pasiv poate fi de asemenea orice persoană, indiferent de sex,
întrucât actul sexual se poate comite atât asupra unei femei, cât și asupra unui bărbat. Este
posibil ca subiectul activ să fie o femeie, iar subiectul pasiv să fie un bărbat, după cum este
posibil ca atât subiectul activ, cât și subiectul pasiv să fie de același sex.
Latura obiectivă. Elementul material pentru varianta tip din alin. 1 constă într-o
acțiune care presupune raportul sexual, actul sexual oral sau actul sexual anal cu o
persoană, iar potrivit variantei asimilate din alin. 2, în orice alte acte de penetrare vaginală
sau anală.
Raportul sexual presupune în mod tradițional, „conjuncția organelor sexuale
masculine cu acelea feminine”57.
Prin noțiunea de act sexual oral se înţelege conjuncția dintre organul sexual
masculin și cavitatea bucală (orală) a unei alte persoane, indiferent de sexul acesteia. Nu
prezintă importanță sexul persoanelor, ele putând fi de același sex sau de sex opus. Se
subliniază în literatură de specialitate că subiectul activ ar putea fi persoana care își
folosește propriul organ sexual ori persoana care se folosește de organul sexual al
victimei58.
Actul sexual anal presupune conjuncția dintre organul sexual bărbătesc și canalul
anal (adică ultima porțiune a intestinului gros) al unei persoane, indiferent de sexul
acesteia. Ca și în cazul actului sexual oral, subiecții infracțiunii pot fi de același sex ori de
sex opus.
În varianta asimilată din alin. 2 al art. 218, actele de penetrare vaginală sau anală
au în vedere folosirea unor obiecte sau alte segmente corporale (de ex. degetul) decât
organul sexual masculin pentru atingerea integrității sexuale a victimei.
Diferenţa dintre cele două variante de incriminare constă în împrejurarea folosirii
sau nu de către făptuitor a organelor genitale. Astfel, în varianta de incriminare din alin.
1, făptuitorul comite fapta folosindu-se de organele genitale proprii sau ale victimei, pe
când în varianta de specie din alin. 2, făptuitorul acţionează (prin penetrare) asupra zonei
vaginale sau anale, cu diferite obiecte sau alte părţi ale corpului, nu cu organele genitale.

57
Constantin Duvac, Infracțiunile contra persoanei din perspectiva noului Cod penal, Revista de Drept
Penal, nr. 4/2012, p. 70
58
Valerian Cioclei, op. cit., p. 189

94
Tot aici pot fi incluse și actele de zoofilie dacă victima este constrânsă să întrețină actele
sexuale anale sau vaginale cu un animal59.
Dacă penetrarea cu alte obiecte sau părți ale corpului se realizează asupra cavității
bucale (chiar și cu un animal – acte de zoofilie), într-un context cu conotație sexuală, fapta
poate constitui infracțiunea de agresiune sexuală.
Cerinţa esenţială a elementului material presupune ca raportul sexual, actul sexual
anal sau oral, actul de penetrare vaginală sau cel de penetrare anală să fie realizat fără
consimţământul persoanei (adică prin constrângere fizică sau morală), prin punerea
victimei în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de această
stare a victimei. Aceste trei cerințe au caracter alternativ, nu cumulativ.
Va exista infracțiunea de viol indiferent dacă actele de penetrare au fost comise de
agresor asupra victimei ori dacă victima a fost obligată să realizeze acest lucru.
Nu interesează în ceea ce privește victima, dacă imposibilitatea ei de a se apăra se
datorează acţiunii făptuitorului sau altor cauze (infirmitate, alienaţie mintală, stare de
oboseală, stare de intoxicaţie cu droguri ori alcool, hipnoză, etc.) ori chiar înseși victimei.
Rezistenţa victimei la constrângerea exercitată asupra ei nu este esenţială, această
rezistenţă prezentând importanţă doar ca expresie a refuzului ei de a consimţi la actul
sexual.
Imposibilitatea victimei de a-şi exprima voinţa se referă la acele situaţii în care
victima deşi nu este constrânsă, nu are capacitatea psihică necesară pentru a accepta actele
sexuale, lipsindu-i discernământul (minori, bolnavi psihic, persoane puse sub interdicţie).
Din punct de vedere al elementului material, violul este o infracțiune complexă
deoarece „absoarbe în mod necesar lipsirea de libertate în mod ilegal, amenințarea sau
lovirea și alte violențe”60.
Urmarea imediată a infracţiunii constă într-o atingere adusă libertăţii sexuale a
victimei. Dacă este vorba de vreuna dintre variantele agravate ale violului, ar putea apărea
și o urmare imediată secundară (vătămarea corporală sau moartea victimei).
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă. Dacă violul se săvârşeşte în
varianta că făptuitorul profită de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-şi exprima
voinţa, el trebuie să fi cunoscut această stare de neputinţă a victimei şi să fi profitat efectiv
de ea.
Eroarea asupra stării victimei va înlătura existenţa infracţiunii.
Tentativa se pedepseşte şi nu poate avea decât forma neterminată (întreruptă,
imperfectă).
Se consideră tentativă de viol, exercitarea actelor de constrângere (violenţă fizică
sau psihică), punerea victimei în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, în
vederea întreţinerii actului sexual ori a actului de penetrare, dar acesta din urmă nu are loc
din motive independente de voinţa autorului.
Fapta se consumă în momentul realizării actului sexual de penetrare, când se aduce
atingere libertăţii sexuale a victimei.
Forma agravată a violului din alin. 4 (violul care a avut ca urmare moartea victimei)
nu este susceptibilă de săvârşire sub forma tentativei, întrucât chiar dacă actele de executare
a intenţiei de a viola victima au fost întrerupte, însă s-a produs rezultatul mai grav (moartea

59
Laura Maria Stănilă, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoane. Infracțiuni contra
patrimoniului, Editura Universul Juridic, București, 2020, p. 168
60
Teodor Manea, Infracțiunea de viol într-o nouă formulare, în Revista de Drept Penal, nr. 2/2012, p. 78

95
victimei), pedeapsa este aceea prevăzută pentru forma consumată a infracţiunii (7-18 ani
închisoare).
Regimul sancţionator. Forma simplă sau forma asimilată a infracţiunii (alin. 1 şi
2) se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
În unele țări cum ar fi Rusia, Cehia, S.U.A., Macedonia și Polonia, legislația penală
prevede ca măsură de siguranță, castrarea chimică a violatorilor și pedofililor. Marea
Britanie, Canada, Franţa, Suedia şi Danemarca sunt alte state in care castrarea chimică se
aplică, însă numai în anumite situații, dintre cele mai grave.
Variante agravate. În alineatele 3, 32 şi 4 ale articolului 218 sunt descrise anumite
circumstanţe agravante ale infracţiunii care se referă la subiecţii infracţiunii, la victimă sau
la producerea unui anumit rezultat.
Alineatul 3:
a) victima se afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul
făptuitorului. Ascendentul moral al făptuitorului asupra victimei, precum şi raporturile
speciale în care se află victima şi autorul, îi permit acestuia din urmă să săvârşească fapta
mult mai uşor şi în dispreţul obligaţiilor legale pe care le are faţă de victimă, iar această
împrejurare conferă actelor de viol un caracter mai grav.
Sunt în asemenea situații personalul medical din sanatorii, spitale, cămine, clinici,
baby-sitter, tutorele, curatorul, personalul didactic, persoanele care acordă meditații,
persoanele care asigură paza în centre de detenție, centre de reeducare, medici curanți, etc.
b) fapta a fost comisă de către un membru de familie sau de către o persoană care
conviețuiește cu victima. Conținutul acestei variante agravate a fost modificat prin Legea
nr 217/202061 și se justifică prin importanţa relaţiilor de încredere şi respect care trebuie să
existe între persoanele înrudite, dar şi prin uşurinţa cu care asemenea fapte se pot comite
la adăpostul vieţii private între rude ori persoane care locuiesc cu victima. Acest element
circumstanțial va absorbi și incestul dacă este vorba de raporturi sexuale între rude în linie
directă sau între frate și soră.
Nu prezintă importanță pentru existența formei agravate a infracțiunii „dacă gradul
de rudenie este stabilit în cadrul unor relații legitime sau în condițiile unor relații din afara
căsătoriei”62.
Trebuie însă ca făptuitorul să fi cunoscut calitatea victimei de membru de familie.
c) victima este un minor care a împlinit vârsta de 16 ani. Elementul circumstanțial
de agravare îl constituie vârsta victimei şi agravarea pedepsei este motivată de uşurinţa cu
care asemenea fapte reprobabile se pot comite asupra minorilor, persoane aflate în curs de
maturizare fizică, sexuală, emoțională, psihică și morală, dar şi de gravitatea urmărilor pe
care asemenea fapte le pot avea asupra psihicului şi dezvoltării ulterioare a victimei.
Pentru reţinerea agravantei este necesar ca făptuitorul să fi cunoscut vârsta victimei
sau să-şi fi putut da seama de aceasta.
d) dacă fapta s-a săvârşit în scopul producerii de materiale pornografice. De
această dată, scopul comiterii infracţiunii (producerea de materiale pornografice) conferă
caracter agravat faptei.

61
Legea nr. 217/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 1012 din 30 octombrie 2020
62
George Antoniu, Versavia Brutaru și alții, Explicațiile noului Cod penal, vol. III, Editura Universul
Juridic, București, 2015, p. 217

96
 Nu prezintă importanţă dacă scopul a fost sau nu atins, ci doar că a existat la
momentul comiterii faptei. Intenția directă în acest caz este calificată și prin prezența
scopului urmărit de către făptuitor.
e) abrogată63;
f) fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună; Pluralitatea de
participanţi conferă faptei o periculozitate sporită, indiferent de calitatea acestora: coautori
sau complici, dar este vorba de o participație penală aparte, a cărei caracteristică o
reprezintă concomitența contribuțiilor.
Este suficient ca numai unul dintre făptuitori să fi întreţinut actul sexual cu victima,
în timp ce celălalt a acționat drept complice concomitent (de ex. a blocat ușa încăperii cât
timp autorul a comis fapta de viol) pentru ca această agravantă să poată fi reţinută. Această
agravantă presupune o cooperare simultană a participanţilor la comiterea faptei. Agravanta
va fi reținută chiar dacă nu toți făptuitorii vor răspunde penal (de ex. un făptuitor este minor
sub 14 ani).
Instigarea sau complicitatea anterioară nu poate constitui temei al reținerii acestei
agravante. Dacă însă se instigă două sau mai multe persoane ori se desfășoară acte de
complicitate față de două sau mai multe persoane care apoi săvârșesc violul,
instigatorul/complicele vor răspunde pentru viol în formă agravată.
g) făptuitorul se folosește de autoritatea funcției sale. De această dată, fapta se
comite de către făptuitor abuzând de funcția sa, indiferent care ar fi aceasta, cu ajutorul
căreia se va afla în mod inerent, în situații de natură să îi faciliteze contactul cu victima și
astfel ocaziile de a săvârși fapte de viol sunt mai numeroase.
Formele agravate ale violului descrise în alin. 3 se sancționează cu închisoare de la
7 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
(Alin. 31: abrogat prin art. I, pct 6 din Legea nr. 217/2023).
Alineatul 32: (introdus prin art. I, pct 7 din Legea nr. 217/202364): când faptele se
comit în vreuna dintre următoarele împrejurări:
a) fapta a avut ca urmare vătămarea corporală sau a pus în pericol viața victimei
în orice alt mod; Agravanta este justificată de urmările grave ale faptei ori de starea de
pericol creată pentru viața victimei.
Pe lângă atingerea adusă libertăţii sexuale a victimei prin viol, se vatămă
integritatea corporală sau sănătatea acesteia, producându-i-se una din urmările prevăzute
în art. 194 din C. penal (o infirmitate, leziuni traumatice ori afectarea sănătății care necesită
pentru vindecare peste 90 de zile de îngrijiri medicale, un prejudiciu estetic grav și
permanent, avortul, punerea în primejdie a vieții persoanei).
Fapta se săvârşeşte cu intenție depășită (preterintenţie), adică urmările mai grave se
datorează culpei făptuitorului. Trebuie să existe legătură de cauzalitate între fapta autorului
şi vătămarea corporală a victimei sau punerea vieții acesteia în pericol. Această consecință
mai gravă este rezultatul modului în care a fost realizat violul (de ex., actul de penetrare i-
a produs victimei leziuni grave care au necesitat pentru vindecare peste 90 de zile de
îngrijiri medicale).

63
Lit. „e” a fost abrogată prin art. I pct. 4 din Legea nr 217/2023 (intrare în vigoare la 1 ian 2024),
publicată În Monitorul Oficial nr. 634 din 11 iulie 2023
64
Legea nr. 217/2023 cu intrare în vigoare la 1 ian 2024, publicată în Monitorul Oficial nr. 634/11 iulie 2023

97
 Dacă însă vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii victimei are loc cu
intenţie, se va reţine un concurs de infracţiuni între vătămare corporală și viol. La fel va fi
și în ipoteza în care punerea în pericol a vieții victimei se realizează cu intenție: în acest
caz va exista o tentativă de omor în concurs cu infracțiunea de viol.
Ca nuanță critică trebuie menționat, că această variantă agravată a fost completată
inutil de către legiuitor cu sintagma „a pus în pericol viața victimei în orice alt mod”,
deoarece această urmare se regăsește deja printre rezultatele vătămării corporale (a se
vedea art. 194, alin. 1 litera e: fapta a avut drept consecință punerea în primejdie a vieții
persoanei).
b) fapta a fost săvârșită asupra unei femei gravide; Elementul circumstanțial de
agravare îl reprezintă calitatea victimei, de femeie gravidă. Pentru reținerea acestei
circumstanțe agravante e necesar ca făptuitorul să fi știut că victima este însărcinată sau
starea de graviditate să fi fost evidentă.
c) în urma faptei, victima rămâne însărcinată; De această dată, fapta va fi
considerată mai gravă dacă în urma violului, victima rămâne însărcinată. Starea de
graviditate apare ulterior violului și va trebui dovedită legătura de cauzalitate între actele
de viol și apariția sarcinii (examinări medicale, expertize medico-legale, teste prenatale de
analiză a ADN-ul fetal liber circulant pentru stabilirea paternității, etc.)
d) victima se află într-o stare de vulnerabilitate vădită, cauzată de vârstă, boală,
handicap fizic sau psihic ori o situație de dependență; Datorită situației speciale în care se
află victima, fapta poate fi comisă mai ușor întrucât este fie o persoană vârstnică a cărei
posibilitate de apărare ori ripostă e diminuată din acest motiv; victima este o persoană care
suferă de o anumită boală sau cu handicap fizic/psihic, iar acea stare îi creează
vulnerabilitate, adică inferioritate, precaritate fizică sau psihică. Situația de dependență în
care se află victima presupune că aceasta este nevoită ca din anumite motive să se supună
ori să se subordoneze voinței altei persoane, fie din rațiuni de ordin material, financiar,
locativ, etc.
e) fapta a fost comisă prin folosirea unei arme sau prin amenințarea cu aceasta;
Violul se comite mai ușor deoarece constrângerea victimei s-a realizat prin utilizarea unei
arme sau prin amenințarea cu aceasta. Noțiunea de „armă” are înțelesul dat de legiuitor în
art. 17965, adică armă propriu-zisă sau arma asimilată. Dacă făptuitorul are arma asupra sa,
dar aceasta nu a fost folosită sau nu a fost vizibilă pt. victimă, nu se va reține această
agravantă.
f) victimei i s-a administrat, fără știința sa sau împotriva voinței sale, alcool sau
orice substanță care îi afectează discernământul sau controlul acțiunilor sale. Făptuitorul
se folosește de efectul băuturilor care conțin alcool sau de orice alte substanțe care
diminuează discernământul victimei ori contralul acțiunilor (subst cu efect psihoactiv,
sedative, calmante, etc.). Dacă victima a consumat de bună voie astfel de substanțe nu este
posibilă reținerea acestei circumstanțe.
Alineatul 4:

65
Art. 179 din C. pen:
1) Armele sunt instrumentele, dispozitivele sau piesele declarate astfel prin dispoziții legale.
(2) Sunt asimilate armelor orice alte obiecte de natură a putea fi folosite ca arme și care au fost întrebuințate
pentru atac.

98
 fapta a avut ca urmare moartea victimei. Potrivit acestei circumstanțe agravante,
fapta este mai gravă dacă s-a produs moartea victimei, iar urmarea îi este imputată
făptuitorului din culpă, el acţionând cu preterintenţie. Acționează de exemplu cu
preterintenție, acela care violează victima și în urma actelor sexuale deosebit de brutale,
aceasta suferă rupturi vaginale sau anale grave care îi provoacă hemoragia și în final
decesul.
Dacă moartea victimei se cauzează cu intenţie, se va reţine infracţiunea de viol, în
concurs cu infracţiunea de omor simplu sau calificat, după caz ori determinarea sau
înlesnirea sinuciderii.
Aspecte procesuale. Pentru fapta prevăzută în alineatele 1 şi 2, acţiunea penală se
pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Lipsa plângerii prealabile ori
retragerea acesteia înlătură răspunderea penală.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine judecătoriei.
Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, competenţa de soluţionare revine
tribunalului, iar urmărirea penală este efectuată de către procuror.

Violul săvârșit asupra unui minor (art. 2181)

Acest articol a fost introdus prin art. I, pct. 9 din legea nr 217/2023, cu intrare în
vigoare de la 1 ian 2024.
Noţiune. Potrivit alineatului 1, în forma sa simplă, infracţiunea constă în raportul
sexual, actul sexual oral sau anal, precum şi orice acte de penetrare vaginală sau anală
comise de un major cu un minor care nu a împlinit 16 ani.
Caracteristică variantei de bază a infracțiuni este împrejurarea că actul sexual,
indiferent de natura sa, are loc asupra unui minor, cu consimțământul acestuia.
Prin incriminarea acestei fapte se asigură protecţia penală a minorilor (fete sau
băieţi) în privinţa vieţii lor sexuale, ştiut fiind faptul că începerea prea devreme a vieţii
sexuale poate avea repercusiuni dintre cele mai grave asupra dezvoltării lor psihice.
Obiectul juridic special este alcătuit din relaţiile sociale care presupun abţinerea
de la acte sexuale cu persoane minore care nu au împlinit o anumită vârstă sau care fiind
minori, se află în anumite relaţii cu făptuitorul. Obiectul material al infracţiunii este corpul
minorului.
Subiectul activ al infracţiunii este orice persoană fizică majoră (cu vârsta mai mare
de 18 ani).
Participația penală este posibilă sub toate formele.
Subiect pasiv al variantei de bază descrise în alin. 1 este minorul cu vârsta mai
mică de 16 ani.
În cazul formelor agravate din alin. 2 și 5, subiect pasiv este un minor sub 14 ani.
Pentru toate formele agravate din alin. 3, subiectul pasiv este un minor între 16 și
18 ani și în plus poate fi membru de familie al majorului, sau se află într-o anumită situație
(în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului, într-o poziție
recunoscută de încredere sau sub autoritatea făptuitorului, un minor vulnerabil ca urmare a
unui handicap psihic sau fizic, ca urmare a unei situații de dependență, unei stări de
incapacitate fizică, psihică sau datorită altei cauze).
Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii în forma tipică prevăzută în
alineatul 1, constă într-un raport sexual, act sexual oral sau anal, precum şi orice acte de

99
penetrare vaginală sau anală comise cu un minor mai mic de16 ani (adică oricare dintre
acțiunile ce formează elementul material al infracțiunii de viol în forma de bază sau forma
asimilată – alin. 1 și 2 ale art. 218).
Actul sexual, indiferent de tipul acestuia, se realizează însă cu consimţământul
minorului, fără ca el să fie constrâns sau fără ca acesta să se afle în imposibilitate de a se
apăra ori de a-şi exprima voinţa. Acest consimţământ este considerat a fi viciat din cauza
vârstei reduse, a lipsei de experienţă a victimei şi ca atare nu va produce efecte juridice.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie şi făptuitorul trebuie să
cunoască vârsta victimei ori să-şi fi putut da seama de aceasta. Cunoaşterea nesigură
echivalează cu intenţia indirectă.
Tentativa se pedepseşte în cazul formelor de incriminare din alin. 1-4.
Regimul sancţionator. Forma tip prevăzută în alineatul 1 se pedepseşte cu
închisoare de la 1 la 5 ani.
Variante agravate/atenuate. Alineatele 2, 4-6 descriu împrejurările în care violul
asupra unui minor are caracter mai grav, iar alin. 3 introduce varianta atenuată a violului
comis de un minor asupra altui minor:
Alineatul 2:
Dacă fapta descrisă în alin. 1 se săvârşeşte de major asupra minorului prin
constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau
profitând de această. În acest caz, fapta este considerată mai gravă datorită modalităților
folosite la comiterea ei, iar circumstanța are același înțeles ca și în cazul art. 218.
Alineatul 3:
Dacă raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum și orice alte acte de
penetrare vaginală sau anală se comit de către un minor cu un alt minor prin constrângere,
punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această
stare. Această variantă are caracter atenuat, față de varianta de bază din alin. 1 deoarece
subiectul activ este de această dată un minor și nu o persoană majoră.
Alineatul 4:
Aici se incriminează violurile comise asupra minorilor dacă:
a) fapta a fost comisă de către un membru de familie al minorului sau de către o
persoană care conviețuiește cu minorul;
b) minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
făptuitorului sau acesta a abuzat de poziția sa recunoscută de încredere sau de autoritate
asupra minorului ori de situația vădit vulnerabilă a acestuia cauzată de boală, handicap
psihic sau fizic, situație de dependență ori de o stare de incapacitate fizică sau psihică;
c) fapta a avut ca urmare vătămarea corporală sau a pus în pericol viața minorului
în orice alt mod;
d) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice;
e) fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună;
f) fapta a fost săvârșită de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune
contra libertății și integrității sexuale, o infracțiune de pornografie infantilă sau
proxenetism ori o infracțiune de trafic de persoane sau trafic de minori;
g) fapta a fost comisă prin folosirea unei arme sau amenințarea cu aceasta;
h) victimei i s-a administrat, fără știința sa sau împotriva voinței sale, alcool sau
orice substanță care îi afectează discernământul sau controlul acțiunilor sale;
i) în urma faptei, victima a rămas însărcinată,

100
 Pentru toate aceste variante agravate, maximul special al pedepsei se majorează cu
3 ani.
Alineatul 5:
Dacă faptele descrise în alin 1-3 au fost comise în schimbul unor remunerații, al
unui folos material ori al unui avantaj în natură sau al promisiunii unor astfel de beneficii,
precum și în situația în care minorul a fost constrâns la a conviețui cu făptuitorul.
Alineatul 6:
O altă variantă agravată este descrisă în alin. 6: dacă fapta a avut ca urmare moartea
victimei. Fapta se comite cu intenție depășită, iar rezultatul mai grav, moarte minorului îi
este imputabil făptuitorului din culpă, la fel ca în cazul art, 218 alin. 4.
Cauză de nepedepsire. Potrivit alin. 7, faptele descrise în alin. 1 (comise de un
major cu consimțământul minorului mai mic de 16 ani) nu se pedepsesc dacă diferenţa de
vârstă dintre făptuitor şi victimă nu depăşeşte 5 ani.
S-a considerat de către legiuitor că integritatea sexuală a minorului ar trebui
protejată diferenţiat, după cum este vorba de acte săvârşite de un major cu un minor, având
consimțămîntul acestuia, iar diferența de vârstă nu este mai mare de 5 ani.

Agresiunea sexuală (art. 219)

Noţiune. Infracţiunea constă în actul de natură sexuală, altul decât cele prevăzute
la articolul 218 (în care este incriminat violul), săvârşit asupra unei persoane prin
constrângerea acesteia, prin punerea ei în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima
voinţa sau profitând de această stare.
Necesitatea unei asemenea incriminări este dată de transformarea care a avut loc în
ceea ce privește accepțiunea noțiunii de sexualitate. Au fost identificate trei funcții ale
sexualității: funcția reproductivă (de perpetuare a speciei), funcția relațională și funcția
ludică (recreativă), aceasta din urmă fiind din ce în ce mai des practicată de membrii
societății66, deși din punct de vedere moral sau religios, ultimele două funcții ale
sexualității nu sunt aprobate de toți membrii societății.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la viaţa sexuală
a persoanei şi libertatea acestor relaţii. Obiect material al infracţiunii poate fi corpul
persoanei în viață.
Subiectul activ poate fi orice persoană, indiferent de sex. Pluralitatea subiectului
activ, calitatea sa de rudă în linie directă ori de frate sau soră constituie elemente
circumstanţiale de agravare, iar fapta săvârşită de asemenea făptuitori va fi considerată mai
gravă.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
Subiect pasiv poate fi orice persoană indiferent de sexul ei. Dacă subiectul pasiv
este un minor, făptuitorul va răspunde pentru forma agravată a infracțiunii, cu condiția să
fi cunoscut sau să își fi putut da seama de vârsta minorului.
Latura obiectivă. Elementul material îl constituie orice act de natură sexuală, altul
însă decât acelea descrise în cadrul incriminării violului.
Acte de natură sexuală sunt acele practici sexuale aflate în legătură directă ori
indirectă cu organele sexuale. De regulă, prin actele de natură sexuală se urmărește
obținerea excitației sexuale sau a satisfacției sexuale prin alte practici decât actele de
66
George Antoniu, Versavia Brutaru și alții, op. cit. p. 219

101
penetrare incriminate ca viol. În această categorie se pot include anumite mângâieri
obscene, actele de sadism, masochism, mixoscopie, onanism, vampirism, zoofilie, etc., cu
condiția să nu presupună acte de penetrare.
Potrivit alin. 4 al art. 219, ori de câte ori actele de agresiune sexuală au fost
precedate sau urmate de săvârșirea actelor sexuale descrise în art. 218 alin. 1 sau 2, fapta
va constitui doar infracțiunea de viol, adică actele de natură sexuală vor fi absorbite în
conţinutul complex al infracţiunii de viol.
De precizat însă că potrivit unei opinii exprimate în literatură67, doar violul
consumat ar absorbi actele de agresiune sexuală, nu și tentativa de viol. Dacă violul a rămas
în fază de tentativă și s-au efectuat și actele de agresiune sexuală, se vor reține în concurs
cele două infracțiuni.
Cerinţa esenţială este aceeaşi ca la infracţiunea de viol: actele de natură sexuală să
fi fost comise prin constrângerea victimei, prin punerea ei în imposibilitate de a se apăra
ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de această stare. Explicaţiile date cu privire la
aceste noţiuni se menţin.
Urmarea imediată a infracţiunii constă într-o atingere adusă libertăţii sexuale a
victimei.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă.
Tentativa la infracțiunile prevăzute în alin. (1)-(22) se pedepsește şi nu poate avea
decât forma neterminată (întreruptă, imperfectă).
Variante agravate. În alineatul al 2, 22 şi 3 sunt menţionate elementele
circumstanţiale de agravare ale agresiunii sexuale, acestea fiind identice cu cele regăsite în
cazul violului:
- victima se afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul
făptuitorului;
- fapta a fost comisă de către un membru de familie sau de către o persoană care
conviețuiește cu victima;
fapta a fost comisă de către un membru de familie sau de către o persoană care
conviețuiește cu victima;
- victima este un minor care a împlinit vârsta de 16 ani;
- dacă fapta s-a săvârşit în scopul producerii de materiale pornografice;
- fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună;
- făptuitorul se folosește de autoritatea funcției sale.
- fapta a avut ca urmare vătămarea corporală sau a pus în pericol viața victimei în
orice alt mod;
- fapta a fost săvârșită asupra unei femei gravide;
- victima se află într-o stare de vulnerabilitate vădită, datorată vârstei, bolii, unui
handicap fizic sau psihic, sarcinii sau unei situații de dependență;
- fapta a fost comisă prin folosirea unei arme sau prin amenințarea cu aceasta;
- victimei i s-a administrat, fără știința sa sau împotriva voinței sale, alcool sau
orice substanță care îi afectează discernământul sau controlul acțiunilor sale.
- fapta a avut ca urmare moartea victimei (alin. 3).

67
Valerian Cioclei, op. cit., p. 198

102
 Aspecte procesuale. În cazul formei simple a infracţiunii (alin. 1), acţiunea penală
se pune în mişcare la plângerea prelabilă a persoanei vătămate. Lipsa plângerii prealabile
ori retragerea acesteia înlătură răspunderea penală.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine judecătoriei. În cazul
agresiunii sexuale urmate de moartea victimei, competența de soluționare a cauzei în primă
instanță revine tribunalului.

Agresiunea sexuală asupra unui minor (art. 2191)

Noţiune. Infracţiunea constă în actul de natură sexuală, altul decât cel prevăzut la
articolul 2181 (în care este incriminat violul asupra unui minor), săvârşit asupra unui minor
care nu a împlinit vârsta de 16 ani, cu consimțământul acestuia.
Această incriminare a fost introdusă prin Legea nr. 217/2023 și intră în vigoare la
1 ian 2024.
Aspectele referitoare la obiectul juridic special, obiectul material, subiecți,
participație, latură obiectivă și subiectivă sunt aceleași ca în cazul art. 219, cu diferența că
subiect pasiv este în toate cazurile un minor, iar la anumite variante, însuși subiectul activ
este un minor.
La fel ca în cazul agresiunii sexuale analizate anterior la art. 219, dacă actele de
agresiune sexuală au fost precedate sau urmate de săvârșirea actelor sexuale prevăzute
în art. 218^1 alin. (1)-(3), fapta constituie viol, actele de agresiune sexuală fiind absorbite
în conținutul violului.
Prin urmare, vom reda în continuare doar conținutul variantelor
agravate/atenuate, care sunt asemănătoare cu acelea analizate în cazul violului asupra
unui minor:
Alin. 2: Dacă fapta descrisă în alin. 1 este comisă între minori prin constrângere,
punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această
stare
Alin. 3 : Dacă faptele prevăzute la alin. (1) și (2) sunt comise în una din următoarele
împrejurări:
a) fapta a fost comisă de către un membru de familie al minorului sau de către o
persoană care conviețuiește cu minorul;
b) minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
făptuitorului sau acesta a abuzat de poziția sa recunoscută de încredere sau de autoritate
asupra minorului ori de situația vădit vulnerabilă a acestuia cauzată de boală, handicap
psihic sau fizic, de o situație de dependență ori de o stare de incapacitate fizică sau psihică;
c) fapta a avut ca urmare vătămarea corporală sau a pus în pericol viața minorului
în orice alt mod;
d) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice;
e) fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună;
f) fapta a fost săvârșită de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune
contra libertății și integrității sexuale, o infracțiune de pornografie infantilă sau
proxenetism;
g) fapta a fost comisă prin folosirea unei arme sau prin amenințarea cu aceasta;
h) victimei i s-a administrat, fără știința sa sau împotriva voinței sale, alcool sau
orice substanță care îi afectează discernământul sau controlul acțiunilor sale,

103
 Alin. 4: Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei.
Cauză de nepedepsire. Potrivit alin. 5, faptele descrise în alin. 1 (comise de un
major cu consimțământul minorului mai mic de 16 ani) nu se pedepsesc dacă diferenţa de
vârstă dintre făptuitor şi victimă nu depăşeşte 5 ani.
Tentativa la infracțiunile prevăzute în alin. (1) și (2) se pedepsește.

Determinarea sau înlesnirea întreținerii de acte sexuale sau de natură sexuală

între minori (art. 2192)
Noțiune. In varianta de bază din alin. 1, infracțiunea constă în fapta majorului care
determină întreținerea unui raport sexual, a unui act sexual oral sau anal, precum și a
oricăror alte acte de penetrare vaginală sau anală între minori care nu au împlinit vârsta de
16 ani, precum și determinarea minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act.
Această încriminare a fost introdusă prin Legea nr. 217/2023 și va intra în vigoare
la 1 ian 2024.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la viaţa sexuală
și a celor referitoare la protejarea minorilor împotriva pericolului pe care îl prezintă pentru
aceștia, începerea prea devreme a vieții sexuale.
Subiectul activ poate fi orice persoană majoră, indiferent de sex. Participația este
posibilă sub forma coautoratului şi a complicităţii.
Subiect pasiv este o persoană minoră, indiferent de sexul ei, care nu a împlinit 16
ani.
Latura obiectivă. Elementul material al variantei de bază din alin. 1 îl constituie
orice acțiune de determinare a minorilor mai mici de 16 ani să întrețină sau să efectueze
între ei, raporturi sexuale, a unui acte sexuale orale sau anale, precum și orice alte acte de
penetrare vaginală sau anală, dar și determinarea minorului să efectueze ori să suporte un
acsemenea act.
Determinarea constituie veritabile acțiuni de instigare, dar care sunt incriminate
distinct, astfel că persoana care realizează asemenea acte va răspunde pentru autorat la
această infracțiune.
După cum se observă, deși denumirea infracțiunii face referire și la acțiuni de
înlesnire a întreținerii de asemenea acte, din conținutul incriminării lipsește mențiunea
privitoare la înlesnire ceea ce va face discutabilă posibilitatea de pedepsire a actelor de
înlesnire din moment ce ele nu sunt menționate în încriminarea propriu-zisă, ci doar în
denumirea marginală.
Cerința esențială a elementului material presupune ca acțiunea de determinare să
se realizeze cu privire la comiterea decătre minori a unor acte specifice violului.
Urmarea imediată este o stare de pericol pentru sănătarea și dezvoltarea minorilor.
Varianta atenuată: se regăsește în alin. 2 și constă în fapta majorului care
determină comiterea oricărui act de natură sexuală, altul decât cele prevăzute la alin. (1),
între minori care nu au împlinit vârsta de 16 ani, precum și determinarea minorului să
suporte ori să efectueze un astfel de act.
Fapta va fi sancționată mai ușor decât varianta de bază, dar din nou, în mod
regretabil, din conținutul incriminării lipsește acțiunea de înlesnire
De data aceasta, cerința esențială a elementului material este diferită, deoarece are
în vedere determinarea la acte de natură sexuală, adică acelea specifice agresiunii sexuale.

104
 Dacă fapta descrisă în alin. 1 este precedată sau urmată de fapta din alin. 2 se va
pedepsi doar fapta din alin. 1 (adică varianta de bază care va absorbi și acțiunile specifice
variantei atenuate din alin. 2).
Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu și competența
de soluționare a cauzei în primă instanță revine judecătoriei.

Concluzii:

Infracţiunile cuprinse în această grupă se particularizează prin valorile sociale pe

care le ocrotesc şi anume libertatea sexuală, dar şi asigurarea perpetuării speciei umane, în
condiţii de sănătate biologică, socială şi morală. Nu în ultimul rând, trebuie menţionată
importanţa ocrotirii minorilor împotriva oricăror forme de agresiune sexuală, cu atât mai
mult cu cât urmările pe care asemenea fapte le pot avea asupra dezvoltării armonioase şi
sănătoase a acestora, pot fi dintre cele mai grave.
S-a urmărit ca incriminările din acest capitol să fie în concordanţă cu conţinutul
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi cu interesul statului în asigurarea protecţiei
minorilor contra infracţiunilor sexuale.

Întrebări recapitulative:
1.Care sunt diferențele între actul sexuale și raportul sexual?
2.Prin ce se diferențiază violul comis asupra unui minor de actul sexual cu un minor?
3. Care este definiția infracțiunii de corupere sexuală a minorilor?
4. Care sunt elementele circumstanțiale de agravare a violului?
5. Care sunt infracțiunile din această grupă la care este pedepsită tentativa?

Sau

Test de autoevaluare

1. În sarcina inculpatului care, pentru a întreţine un raport sexual cu victima împotriva

voinţei ei, o imobilizează, legând-o de mâini şi de picioare pe durata actului sexual, se va
reţine:
a) infracţiunea de viol;
b) infracţiunea de viol şi infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal în concurs
real;

105
 c) viol în formă agravată.

2. În cazul violului săvârşit de două sau mai multe persoane împreună, pentru a se reţine
această formă agravată a infracţiunii este necesar ca:
a) toţi făptuitorii să aibă calitatea de coautori;
b) făptuitorii să fi acţionat împreună;
c) cel puţin doi făptuitori să aibă calitatea de coautori.

3. Făptuitorul care întreţine acte sexuale orale cu un minor în vârstă de 4 ani, fără a exercita
asupra acestuia nici un act de violenţă ori constrângere, răspunde pentru:
a) viol săvârşit asupra unui minor;
b) act sexual cu un minor;
c) agresiune sexuală comisă asupra unei persoane care nu a împlinit vârsta de 16
ani.

4. Dacă inculpatul violează victima și apoi o ucide deoarece aceasta l-a amenințat că va
reclama fapta, el va fi condamnat pentru:
a) infracțiunea de viol agravat care a avut ca urmare moartea victimei;
b) infracțiunile de viol simplu și omor simplu, aflate în concurs real;
c) infracțiunile de viol simplu și omor calificat, aflate în concurs real.

5. Pentru infracțiunea de agresiune sexuală:

a) acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate
dacă fapta s-a comis în forma simplă din alin. 1;
b) este posibilă împăcarea părților, indiferent de forma de comitere;
c) acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate
pentru toate formele infracțiunii.

Răspunsuri
1-a
2–b
3-a
4–c
5-a

Bibliografie obligatorie:
Valerian Cioclei, Drept penal, partea specială I. Infracțiuni contra persoanei și
infracțiuni contra patrimoniului, Editura C.H.Beck, București, 2018
Bibliografie facultativă:
Teodor Manea, Infracțiunea de viol într-o nouă formulare, în Revista de Drept Penal, nr.
2/2012

106
UNITATEA DE STUDIU 9.
Infracțiuni contra libertății și integrității sexuale - 2 Infracțiuni ce aduc atingere
domiciliului și vieții private

Rezumat:
Coruperea sexuală a minorilor constă în săvârşirea de acte de natură sexuală (altele
decât acelea descrise la actul sexual cu un minor) asupra unui minor care nu a împlinit 14
ani, precum şi în determinarea minorului să suporte ori să efectueze asemenea acte.
Infracţiunea de racolare a minorilor în scopuri sexuale constă în fapta unui major
de a-i propune unui minor mai mic de 16 ani să se întâlnească în scopul comiterii vreunui
act din cele prevăzute la art. 220 şi 374 (pornografie infantilă), chiar şi atunci când
propunerea este făcută prin intermediul mijloacelor de transmitere la distanţă.
Hărțuirea sexuală constă în pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală
în cadrul unei relaţii de muncă sau al unei relaţii similare, dacă victima este intimidată ori
pusă într-o situaţie umilitoare.
Violarea de domiciliu constă în pătrunderea unei persoane fără drept, în orice mod,
într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de aceasta, fără
consimţământul persoanei care o utilizează, ori refuzul de a le părăsi la cererea acesteia.
Infracţiunea de violare a sediului professional constă în pătrunderea fără drept în
orice mod, în vreunul dintre sediile în care o persoană juridică sau fizică îşi desfăşoară
activitatea profesională, precum şi în refuzul de a le părăsi la cererea persoanei îndreptăţite.
Infracţiunea de violare a vieții private constă în atingerea adusă vieţii private fără
drept prin fotografiere, captare sau înregistrare de imagini, ascultare cu mijloace tehnice
sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă, încăpere sau dependinţă
ţinând de aceasta ori a unei convorbiri private.
Infracţiunea de divulgare a secretului profesional constă în darea în vileag fără drept
a datelor şi informaţiilor privind viaţa privată a unei persoane, de natură să prejudicieze
acea persoană, de către acela care a luat cunoştinţă despre acele date în virtutea profesiei
sau funcţiei sale şi care are obligaţia de păstrare a confidenţialităţii.

Obiectivele principale:

• înţelegerea noţiunii de corupere sexuală;

• înţelegerea noţiunii de hărțuire sexuală
• înţelegerea noţiunii de domiciliu;
• înţelegerea noţiunii de viață privată;
• însuşirea diferenţelor dintre diferitele infracțiuni din această grupă;

107
 Tema pentru acasă:

Definiți coruperea sexuală și hărțuirea sexiuală.

Realizaţi o comparaţie între violarea de domiciliu și violarea vieții private.

Cuvinte cheie :

Corupere sexuală, hărțuire sexuală, violare de domiciliu, sediu profesional, viață privată,
secret profesional.

Timpul alocat parcurgerii şi înţelegerii temelor: 2 ore.

Coruperea sexuală a minorilor (art. 221)

Noţiune. Infracţiunea constă în săvârşirea de către un major, a actelor de natură
sexuală (altele decât acelea enunţate la art. 218) asupra unui minor care nu a împlinit 16
ani, precum şi în determinarea minorului să suporte ori să efectueze asemenea acte, dacă
a) minorul este membru de familie al majorului;
b) minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
făptuitorului sau acesta a abuzat de poziția sa recunoscută de încredere sau de autoritate
asupra minorului ori de situația vădit vulnerabilă a acestuia, datorată unui handicap psihic
sau fizic, unei situații de dependență, unei stări de incapacitate fizică sau psihică,
precarității situației sale economice sau sociale ori altei cauze;
c) fapta a pus în pericol viața minorului;
d) a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice.
Incriminarea faptei este justificată de pericolul pe care îl prezintă pentru minor
dezvăluirea prea timpurie a unor aspecte ale vieţii sexuale şi care ar putea să-i afecteze
dezvoltarea psihică.
Obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale care privesc libertatea vieții
sexuale a minorilor și necesitatea de a se asigura moralitatea şi decenţa comportamentului
persoanelor majore faţă de minori, în ceea ce priveşte viaţa sexuală. Obiectul material

108
este corpul victimei minore asupra căreia se comit actele obscene. Unii autori susțin că
această infracțiune nu ar avea obiect material deoarece fapta nu se comite prin constrângere
fizică.
Subiectul activ poate fi orice persoană fizică majoră. Participaţia penală este
posibilă sub toate formele. Subiect pasiv este un minor mai mic de 16 ani pentru varianta
de bază din alin. 1. Pluralitatea subiectului pasiv va atrage reținerea unui concurs de
infracțiuni.
Latura obiectivă. Elementul material constă în săvârşirea unor acte de natură
sexuală asupra unui minor sau în determinarea minorului să suporte ori să efectueze un
act de natură sexuală.
Doctrina a identificat drept acte de natură sexuală acele gesturi obscene prin care
se dezvăluie ori se sugerează aspecte intime ale vieţii sexuale (nuditatea organelor genitale,
manifestări care sugerează actul sexual, excitarea organelor sexuale, onanism, etc.), adică
dintre acelea care se regăsesc în cazul agresiunii sexuale și nu implică penetrarea. De
remarcat că aceste acte de natură sexuală nu presupun constrângerea minorului.
Acțiunea de determinare a minorului să suporte ori să efectueze un act de natură
sexuală presupune orice acțiune de instigare sau de convingere, indiferent de metodă „(de
ex. prin promisiuni, oferire de daruri, rugăminți)”68, mai puțin aceea de constrângere, caz
în care fapta va constitui infracțiunea de agresiune sexuală asupra unui minor. Nu prezintă
importanță pentru existența infracțiunii în această modalitate de comitere dacă asupra
minorului s-a și efectuat sau nu actul de natură sexuală. De asemenea, nu prezintă
importanță dacă minorul a și efectuat actul la care a fost instigat, infracțiunea consumându-
se la momentul determinării.
Dacă același făptuitor determină minorul să suporte un act de natură sexuală și apoi
îl și efectuează asupra minorului, va exista o singură infracțiune de corupere sexuală.
Cerinţa esenţială a legii este ca aceste acte să se comită de făptuitor împotriva unui
minor cu vârsta mai mică de 16 ani.
Urmarea imediată a infracțiunii presupune o stare de pericol pentru libertatea
sexuală a minorilor. Legătura de cauzalitate rezultă „ex re”.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă. Făptuitorul
trebuie să cunoască vârsta minorului sau să-și fi putut da seama că acesta este mai mic de
16 ani, altfel fapta nu constituie infracțiune.
Tentativa faptelor incriminate în alin. 1-4 se pedepseşte. Consumarea faptelor are
loc la momentul efectuării actelor de natură sexuală asupra minorului sau la momentul
determinării acestuia să suporte actele de natură sexuală ori să efectueze el însuși acele
acte.
Variante atenuate: acestea sunt descrise în alineatele 2-41. Astfel, fapta prevăzută
în alineatul 1 va fi mai puțin gravă dacă actele de natură sexuală se comit de către un major
a împotriva unui minor cu vârsta între 16-18 ani în vreuna din următoarele circumstanțe:
Alin. 2:
a) fapta a fost comisă de un membru de familie al minorului sau de o persoană care
conviețuiește cu acesta; asemenea fapte prezintă caracter mai grav datorită faptului că într-
un cadru familial sau la adăpostul locuinței comune ele se săvârșesc mai uşor, dar şi datorită
împrejurării că prin asemenea manifestări se aduce atingere şi relaţiilor sociale care
caracterizează necesitatea unei dezvoltări echilibrate şi sănătoase a minorilor;
68
George Antoniu, Versavia Brutaru și colaboratorii, op. cit. p. 225

109
 b) minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
făptuitorului sau acesta a abuzat de poziția sa recunoscută de încredere sau de autoritate
asupra minorului ori de situația vădit vulnerabilă a acestuia, cauzată de boală, handicap
psihic sau fizic, situație de dependență sau de o stare de incapacitate fizică sau psihică;
Raporturile speciale în care se află victima şi autorul îi permit acestuia din urmă să
săvârşească fapta mult mai uşor, în dispreţul și cu nesocotirea obligaţiilor legale pe care le
are faţă de victimă.
c) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice; De această
dată, scopul comiterii infracţiunii (producerea de materiale pornografice) conferă caracter
agravat faptei. Nu prezintă importanţă dacă scopul a fost sau nu atins, ci doar că a existat
la momentul comiterii faptei. Dacă acest scop a fost atins și s-au realizat materialele
pornografice, fapta va intra în concurs cu infracțiunea de pornografie infantilă (art. 374).
d) fapta a avut ca urmare vătămarea corporală sau a pus în pericol viața minorului
în orice alt mod. Circumstanța are în vedere acele modalități de comitere care creează o
stare de pericol pentru viața victimei ori au ca rezultat lezarea integrității corpăorale sau a
sănătații acestuia. Dacă se și produce moartea victimei, infracțiunea va intra în concurs cu
aceea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
Alin. 3: constă în actul sexual de orice natură săvârșit de un major în prezența unui
minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani
Alin. 4 presupune determinarea de către un major a unui minor care nu a împlinit
vârsta de 16 ani să asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibiționist ori la spectacole
sau reprezentații în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice natură, precum și punerea
la dispoziția acestuia de materiale cu caracter pornografic.
Alin. 41 descrie fapta unui major de a incita un minor care nu a împlinit vârsta de
16 ani, prin mijloacele de transmitere la distanță, prin intermediul comunicării electronice
sau al rețelelor sociale, la comiterea oricărui act de natură sexuală asupra sa, asupra unei
persoane sau împreună cu o persoană, inclusiv atunci când actul de natură sexuală nu este
comis.
Cauză de nepedepsire. Potrivit alin. 5, faptele descrise în alineatul 1 nu se
pedepsesc dacă diferenţa de vârstă dintre autor şi victimă nu depăşeşte 5 ani.
S-a considerat de către legiuitor că asemenea fapte se pot comite de către făptuitori
cu vârstă apropiată de aceea a victimei, din simplă curiozitate și ca atare nu este oportună
pedepsirea lor.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală pentru această infracţiune se pune în mişcare
din oficiu, iar competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine judecătoriei.

Racolarea minorilor în scopuri sexuale (art. 222)

Noţiune. Infracţiunea descrisă în art. 222 are doar formă de bază din unicul alineat
care constă în fapta unui major de a-i propune unui minor mai mic de 16 ani să se
întâlnească în scopul comiterii vreunui act sexual de orice sau în scopul comiterii vreunui
act din cele prevăzute în art. 374 (pornografie infantilă), chiar şi atunci când propunerea
este făcută prin intermediul mijloacelor de transmitere la distanţă.
Incriminarea a suferit modificări prin Legea nr. 217/2020 și Legea nr. 217/2023,
față de forma inițială din cod.

110
 Obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale care au în vedere o asigurarea
unei dezvoltări sexuale sănătoase a minorului. Nu există obiect material.
Subiectul activ poate fi doar o persoană majoră, iar subiectul pasiv este un minor
care nu a împlinit vârsta de 16 ani. Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
Latura obiectivă. Elementul material presupune adresarea către minor, a unei
propuneri de întâlnire.
Nu prezintă importanţă dacă propunerea se adresează direct minorului (prin viu
grai) sau indirect prin intermediul mijloacelor de transmitere la distanţă (apeluri telefonice,
reţele de socializare în mediu virtual, scrisori, SMS-uri, etc.)
Nu are relevanţă pentru existenţa infracţiunii dacă propunerea a fost sau nu
acceptată, fiind suficient că a fost făcută.
Dacă totuși întâlnirea a avut loc și s-a consumat vreun act sexual cu minorul ori
vreun act de natură sexuală, fapta va intra în concurs cu infracțiunea de viol asupra unui
minor ori cu aceea de pornografie infantilă (art. 374), deși nici în ceea ce privește această
chestiune nu există unanimitate de păreri, alți autori apreciind că atingerea scopului va
conduce la reținerea faptei mai grave (viol asupra unui minor ori pornografia infantilă) care
va absorbi actele de racolare.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru valoarea ocrotită. Legătura
de cauzalitate rezultă „ex re”.
Latura subiectivă. Fapta se comite numai cu intenţie directă, calificată prin scopul
urmărit de către făptuitor: comiterea unui act sexual de orice natură cu minorul ori acela
de a comite unui act dintre cele prevăzute în art. 374. Scopul are înţelesul de finalitate. Nu
interesează pentru existența infracțiunii dacă scopul nu a fost atins, esențial fiind ca
făptuitorul să fi acționat cu acest scop.
Tentativa nu este posibilă, fapta fiind de consumare instantanee.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la 6 luni la
3 ani.
Varianta de agravare descrisă în art. 2221: Dacă faptele prevăzute la art.
221 și 222 sunt săvârșite de două sau mai multe persoane împreună sau de către o persoană
care a mai comis anterior o infracțiune contra libertății și integrității sexuale asupra unui
minor, o infracțiune de pornografie infantilă sau proxenetism asupra unui minor, limitele
speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală pentru această infracţiune se pune în mişcare
din oficiu, iar competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine judecătoriei.

Hărţuirea sexuală (art. 223)

Noţiune. Fapta constă în pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală
în cadrul unei relaţii de muncă sau al unei relaţii similare, dacă prin aceasta victima este
intimidată ori pusă într-o situaţie umilitoare.
Obiectul juridic special este complex69 şi este format din relaţiile sociale
privitoare la demnitatea vieţii sexuale a persoanei şi în secundar, din relaţiile sociale
privitoare la buna desfăşurare a activității profesionale. Nu există obiect material.

69
V. Dobrinoiu şi W. Brânză, Consideraţii privind infracţiunea de hărţuire sexuală, în Revista de Drept
penal, nr. 4/2002, p. 26

111
 Subiectul activ este o persoană (bărbat sau femeie) care află într-o relaţie de muncă
ori asemănătoare acesteia, cu victima, indiferent dacă este vorba de o poziţie ierarhic
inferioară, superioară ori de egalitate. Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
În lipsa calității subiectului activ, fapta nu constituie infracțiune.
Subiectul pasiv poate fi orice persoană, indiferent de sex care se află într-o relație
de muncă ori vreuna asimilată acesteia cu făptuitorul (chiar și bonă, baby-sitter, persoană
care efectuează curățenia în locuința făptuitorului, meditatorul unui copil al făptuitorului,
etc.) .
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea repetată de pretindere a
favorurilor de natură sexuală, în cadrul unei relații de muncă sau similare.
Un singur act de acest gen nu poate constitui infracţiunea de hărţuire sexuală, ci
activitatea de pretindere a acestor favoruri trebuie să aibă caracter repetat (este o
infracțiune„ de obicei” care se consumă doar în momentul repetării acțiunii de un număr
suficient de ori, adică cel puțin două asemenea acte) .
Urmarea imediată constă în intimidarea victimei sau punerea ei într-o situaţie
umilitoare, ambele antrenând o atingere a libertății sexuale a victimei. Intimidare înseamnă
crearea unei stări de teamă, iar situaţia umilitoare presupune înjosirea, jignirea victimei.
Legătura de cauzalitate rezultă din însăși materialitatea faptei, nefiind necesar să fie
dovedită.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa nu este posibilă, fiind vorba de o infracțiune de obicei. Fapta se consumă
la momentul repetării acțiunii ce formează elementul material
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 3 luni la
un an sau amendă.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, iar competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine
judecătoriei.

Infracţiuni ce aduc atingere domiciliului şi vieţii private (art. 224-227)

Aspecte comune
Ultima grupă de infracțiuni din Titlul I, rezervat „Infracțiunilor contra persoanei”
conține patru incriminări: violarea de domiciliu (art. 224), violarea sediului profesional
(art. 225), violarea vieții private (art. 226) și divulgarea secretului profesional (art. 227).
Violarea sediului profesional și violarea vieții private constituie incriminări noi, fără
corespondent în vechea legislație.
În ceea ce privește obiectul juridic generic, de grup, infracțiunile din acest titlu
aduc atingere libertății persoanei, în această valoare fiind incluse și inviolabilitatea
domiciliului și a vieții private. Deși unii autori susțin că există obiect material în cazul
violării de domiciliu ori a sediului profesional, opinia dominantă este aceea a inexistenței
obiectului material.
Subiecții infracțiunilor nu sunt determinați de regulă, dar excepție în acest sens
face infracțiunea de divulgare a secretului profesional (art.227) unde subiectul activ trebuie
să fie un profesionist (medic, magistrat, avocat, notar, etc.) care a intrat în virtutea
funcției/profesiei, în posesia unor date confidențiale despre persoana vătămată.

112
 Latura obiectivă. Elementul material pentru aceste infracțiuni constă de cele mai
multe ori într-o acțiune, dar se poate prezenta și sub forma unei inacțiuni (de ex., refuzul
de a părăsi domiciliul, refuzul de a părăsi sediul profesional). Pentru unele incriminări
există cerințe esențiale atașate elementului material (de ex., pătrunderea în domiciliu ori
sediu profesional să se realizeze „fără drept”).
Urmarea imediată presupune o stare de pericol pentru valoarea ocrotită (libertatea
persoanei concretizată în inviolabilitatea domiciliului, a sediului profesional, a vieții
private ori a datelor confidențiale personale) și nu este nevoie de dovedirea legăturii de
cauzalitate care rezultă din materialitatea faptelor.
Latura subiectivă. Aceste infracțiuni se comit cu intenție directă sau indirectă.
Tentativa este posibilă la toate infracțiunile din această grupă (mai puțin în cazul
variantelor de comitere prin inacțiune), dar nu se sancționează.
Variante agravate. Asemenea variante sunt prezente în cazul tuturor
infracțiunilor, cu excepția celei de divulgare a secretului profesional care este incriminată
doar în varianta de bază.
Regimul sancționator. Pedepsele prevăzute pentru aceste infracțiuni sunt
închisoarea în limite destul de reduse, alternativ cu amenda. Singura excepție o reprezintă
varianta agravată din alin. 5, a infracțiunii de violare a vieții private (art. 226) care se
pedepsește doar cu închisoare, între 1 și 5 ani și se urmărește din oficiu.) Celelalte
infracțiuni se urmăresc doar la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Violarea de domiciliu (art. 224)

Noţiune. Infracţiunea constă în pătrunderea unei persoane fără drept, în orice mod,
într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de aceasta, fără
consimţământul persoanei care o utilizează, ori refuzul de a le părăsi la cererea acesteia.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la libertatea
persoanei care are dreptul la un domiciliu în care primească pe cine doreşte și de a se bucura
de intimitatea acestui domiciliu.
În conformitate cu dispozițiile art. 8 din C.E.D.O., „orice persoană are dreptul la
respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului și a corespondenței sale”. De
asemenea, potrivit art. 27 din Constituţie, „domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni
nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reședința unei persoane fără învoirea
acesteia”.
De la această prevedere pot exista și excepţii, dar ele sunt prevăzute în lege: pentru
executarea unui mandat de arestare, a unei autorizații de percheziţie, a unei hotărâri
judecătoreşti de condamnare la pedeapsa închisorii/detențiunii pe viață, pentru înlăturarea
unei primejdii privind viaţa, sănătatea sau bunurile unei persoane, pentru prevenirea
răspândirii unei epidemii, etc. Obiect material nu există, dar alți autori susțin că obiectul
material îl reprezintă însuși domiciliul, în materialitatea sa (cameră, dependință, curte, etc).
Subiectul activ poate fi orice persoană. Dacă fapta se săvârşeşte de o persoană
înarmată, această împrejurare va atrage agravarea faptei. Participația penală este posibilă
sub toate formele.
Autor al faptei poate fi chiar proprietarul locuinţei care pătrunde în aceasta, fără a
avea consimţământul chiriaşului, întrucât incriminarea nu ocrotește dreptul de proprietate,
ci dreptul la intimitate și viață privată al unei persoane.

113
 Subiect pasiv este persoana care foloseşte domiciliul ori reşedinţa, indiferent dacă
este proprietarul sau posesorul ei.
Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii constă în una din următoarele
acţiuni:
- a) pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau
loc împrejmuit ţinând de aceasta. Pătrunderea presupune că făptuitorul îşi introduce tot
corpul în acea locuinţă.
Prin locuinţă se înţelege locul unde o persoană îşi duce existenţa permanent sau
temporar, încăperea este o parte din locuinţă, iar dependinţele pot fi bucătăria, boxa,
şopronul, podul, debaraua, pivniţa, cămara, grajdul, etc., după cum locul împrejmuit ţinând
de aceasta poate fi curtea sau grădina separată de restul spațiului printr-o împrejmuire.
Locuinţa sau încăperea nu înseamnă doar imobilele construite anume în acel scop
(case, apartamente, blocuri), ci şi orice altă construcţie amenajată pentru locuire: cort,
cabană, barcă, baracă, colibă, garaj, etc.
De asemenea, nu prezintă importanţă dacă locuinţa este ocupată permanent sau
numai temporar: cameră de hotel, cabina vagonului de dormit, locuinţa de vacanţă, camera
unui cămin de studenţi sau elevi. Pentru persoanele aflate în detenție, camera/încăperea în
care sunt cazate nu constituie domiciliu în sensul legii penale, ele nealegându-și în mod
liber acel loc pentru locuit.
Ori de câte ori violarea de domiciliu se comite în scopul săvârşirii unei alte
infracţiuni, se va reţine un concurs de infracţiuni, cu excepţia cazurilor când pătrunderea
într-o locuinţă în vederea furtului sau tâlhăriei se realizează prin violare de domiciliu sau
de sediu profesional, căci atunci se va reţine doar infracţiunea de furt calificat (art. 229
alin. 2, litera „b” din Codul penal), respectiv aceea de tâlhărie calificată (art. 234 alin. 1 lit.
„f” din C. penal).
Cerinţele esenţiale ale elementului material presupun ca pătrunderea să se realizeze
fără drept, adică nejustificat, fără îndreptăţire legitimă şi fără consimţământul celui care
foloseşte locuinţa, adică fără învoirea acelei persoane. Lipsa consimțământului reprezintă
o condiție de tipicitate a faptei. Permiterea accesului în locuință se poate da de către cel
care deține acel domiciliu, precum și de cei care locuiesc cu el.
- b) refuzul de a părăsi domiciliul unei persoane la cererea sa. Această modalitate
de comitere presupune cererea expresă a celui care foloseşte domiciliul adresată
făptuitorului de a părăsi locuinţa. Această variantă alternativă se comite prin inacțiune
(omisiune), deși în doctrină s-a exprimat opinia că și refuzul presupune tot o acțiune.
Nu sunt considerate domiciliu, imobilele nelocuite, spațiile aflate în folosință
comună (casa scărilor, holuri, lifturi, etc.) ori încăperile din imobile cu altă destinație decât
aceea de locuit70.
Fapta se poate comite în această modalitate atunci când pătrunderea s-a realizat cu
consimțământul victimei, dar ulterior aceasta îi solicită făptuitorului în mod expres să
părăsească locuința.
Când fapta se comite în ambele modalități (se pătrunde fără drept și apoi nu se
părăsește locuința deși se solicită acest lucru) se va reține o singură infracțiune.
Urmarea imediată constă în atingerea adusă libertăţii persoanei care are dreptul la
inviolabilitatea domiciliului.

70
George Antoniu, Versavia Brutaru și colaboratorii, op. cit. p. 247

114
 Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă. Eroarea
făptuitorului cu privire la existența consimțământului va avea ca efect înlăturarea
răspunderii penale.
Tentativa deşi este posibilă în cazul variantei de comitere prin acțiune, nu se
pedepseşte. Fapta se consumă în momentul în care se produce urmarea periculoasă:
încălcarea dreptului la inviolabilitatea domiciliului.
Variante calificate. În afară de modalitățile normative simple din alin. 1, legea
descrie în alin. 2, mai multe împrejurări care vor atrage existenţa unei variante calificate:
- dacă fapta se săvârşeşte de o persoană înarmată. Expresia „persoană înarmată”
denumeşte persoana care are asupra sa o armă în sensul legii penale (art. 179 din Codul
penal). Prin urmare poate fi vorba de o armă propriu-zisă (vizibilă sau nu) sau de o armă
asimilată care este folosită pentru a amenința ori a ataca persoana.
- dacă fapta se săvârşeşte în timpul nopţii. Durata nopţii se apreciază în funcţie de
anotimp şi zonă geografică.
- dacă fapta se săvârşeşte prin folosire de calităţi mincinoase. Noţiunea de calităţi
mincinoase este foarte largă şi se referă la orice calităţi pe care făptuitorul nu le posedă
(rudă, funcţionar, meseriaş, etc.) Dacă făptuitorul își declină în mod mincinos o calitate
oficială se poate reține violare de domiciliu, în concurs cu infracțiunea de uzurpare de
calități oficiale (art. 258).
Regimul sancţionator. Forma simplă a infracţiunii se pedepseşte cu închisoare de
la 3 luni la 2 ani sau amendă, iar varianta calificată cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau
amendă.
Aspecte procesuale. Pentru toate formele infracţiunii, atât forma simplă cât şi
varianta calificată din alin. 2, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate. Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine
judecătoriei.

Violarea sediului profesional (art. 225)

Noţiune. Infracţiunea constă în pătrunderea fără drept în orice mod, în vreunul
dintre sediile în care o persoană juridică sau fizică îşi desfăşoară activitatea profesională,
precum şi în refuzul de a le părăsi la cererea persoanei îndreptăţite.
Incriminarea nu are corespondent în legislația penală anterioară și introducerea ei
în actualul Cod penal este justificată de soluțiile CEDO prin care aceasta a extins înțelesul
noțiunii de domiciliu și la anumite localuri profesionale (biroul unui avocat ori al altei
persoane care exercită o profesie liberală).
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale privitoare la libertatea
persoanei, focalizat pe dreptul acesteia de a avea un loc în care să-şi desfăşoare activitatea
profesională şi în care să nu fie deranjat. Obiect material nu există, dar alți autori susțin
că obiectul material îl reprezintă însuși sediul profesional, în materialitatea sa.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Dacă fapta se săvârşeşte de o persoană
înarmată, această împrejurare va atrage agravarea faptei.
Autor al faptei poate fi chiar proprietarul imobilului care pătrunde fără
consimţământul chiriaşului. Subiect pasiv poate fi persoana juridică al cărei sediu este
violat sau persoana fizică în măsura în care îşi desfăşoară activitatea într-un anumit sediu
(avocați, notari, etc.).

115
 Latura obiectivă. Elementul material al faptei este format din oricare dintre
următoarele acţiuni:
a) pătrunderea fără drept în oricare dintre sediile unde o persoană juridică sau
fizică îşi desfăşoară activitatea. Sediul reprezintă unul dintre atributele de identificare ale
unei persoane juridice indiferent de forma de organizare (pot fi societăți, instituții ori
autorități publice, persoane fizice autorizate). Acesta se stabileşte potrivit actului de
constituire a societăţii/instituției respective şi pot exista şi sedii secundare pentru sucursale,
reprezentanţele teritoriale, filialele sau punctele de lucru. Nu trebuie să existe vreun drept
de proprietate asupra sediului respectiv, ci doar ca folosința sa să fie legitimă și efectivă.
Spre deosebire de infracțiunea de violare de domiciliu, unde legiuitorul precizează
că pătrunderea trebuie să se realizeze fără consimțământul celui care folosește locuința, la
această incriminare nu mai este menționată o asemenea condiție de tipicitate și prin urmare
pentru această faptă, consimțământul persoanei vătămate este o cauză justificativă.
b) refuzul de a părăsi sediul unei persoane la cererea îndreptăţită a acesteia.
Această modalitate de comitere prin inacțiune presupune drept cerință esențială, existența
unei cereri exprese şi îndreptăţite a celui care poate dispune cu privire la accesul în sediu,
adresată făptuitorului de a părăsi locuinţa.
Atunci când violarea sediului profesional se comite în scopul săvârşirii unei alte
infracţiuni, se va reţine un concurs de infracţiuni, cu excepţia cazurilor când pătrunderea
într-o locuinţă în vederea furtului sau tâlhăriei se realizează prin violare de sediu
profesional, căci atunci se va reţine doar infracţiunea de furt calificat (art. 229 alin. 2, litera
„b” din Codul penal), respectiv aceea de tâlhărie calificată (art. 234 alin. 1 lit. „f” din C.
penal).
Urmarea imediată constă într-o atingere adusă libertății persoanei.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa deşi este posibilă în cazul săvârșirii prin acțiune, nu se pedepseşte.
Variante calificate. În afară de forma simplă, legea descrie în alin. 2, mai multe
împrejurări care vor atrage existenţa formei calificate:
- dacă fapta se săvârşeşte de o persoană înarmată. Expresia „persoană înarmată”
denumeşte persoana care are asupra sa o armă în sensul legii penale (art. 179 din Codul
penal): armă propriu-zisă (vizibilă sau nu) sau armă asimilată care este folosită.
- dacă fapta se săvârşeşte în timpul nopţii. Durata nopţii se apreciază în funcţie de
anotimp şi zonă geografică.
- dacă fapta se săvârşeşte prin folosire de calităţi mincinoase. Noţiunea de calităţi
mincinoase este foarte largă şi se referă la orice calităţi pe care făptuitorul nu le posedă
(rudă, funcţionar, meseriaş, etc.). Dacă făptuitorul își declină în mod mincinos o calitate
oficială se poate reține violarea sediului profesional, în concurs cu infracțiunea de uzurpare
de calități oficiale (art. 258).
Regimul sancţionator. Forma simplă a infracţiunii se pedepseşte cu închisoare de
la 3 luni la 2 ani sau amendă, iar varianta calificată cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau
amendă.

Violarea vieţii private (art. 226)

Noţiune. Infracţiunea constă potrivit alin. 1 în atingerea adusă vieţii private fără
drept prin fotografiere, captare sau înregistrare de imagini, ascultare cu mijloace tehnice

116
sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă, încăpere sau dependinţă
ţinând de aceasta ori a unei convorbiri private.
În alin. 2 și 5 sunt descrise variante de specie ale infracțiunii, după cum urmează:
Alin. 2: divulgarea difuzarea, prezentarea sau transmiterea fără drept a sunetelor
convorbirilor sau imaginilor prevăzute la alin. 1, către o altă persoană sau către public.
Alin. 5: Plasarea fără drept de mijloace tehnice de înregistrare audio sau video în
scopul săvârşirii faptelor descrise în alineatele 1 şi 2.
Noțiunea de „viață privată” presupune în esență, dreptul la intimitate al persoanei,
iar încercările de invadare nelegitimă a intimității trebuie sancționate.
Obiectul juridic special este format din relaţiile referitoare la libertatea persoanei
care asigură protecţie vieţii private, intime a acesteia.
Subiectul activ poate fi orice persoană fizică sau juridică, iar participaţia penală
este posibilă sub toate formele.
Subiect pasiv este persoana fizică a cărei intimitate a fost lezată.
Latura obiectivă. Elementul material al formei tip din alineatul 1 îl reprezintă
atingerea adusă vieţii private prin oricare dintre următoarele modalităţi alternative:
fotografiere, captare sau înregistrare de imagini, ascultare cu mijloace tehnice, înregistrare
audio a unei persoane, ori a unei convorbiri private.
Cerinţa esenţială a elementului material presupune ca atingerea adusă vieţii private
să se realizeze fără drept, adică nejustificat, fără vreo îndreptăţire legitimă.
De asemenea, mai este necesar ca persoana fotografiată, înregistrată ascultată să se
afle într-o locuinţă, încăpere ori dependinţă care ţine de acea locuinţă. Prin urmare, nu intră
în sfera de incriminare asemenea acţiuni desfăşurate în afara locuinţei, în spaţii publice în
care orice persoană ar putea avea acces, după cum nici fotografierea ori filmarea din
exterior a locuinței, dependinței sau încăperii nu constituie această infracțiune.
Dacă înregistrarea convorbirii private care are loc între două persoane se realizează
chiar și în afara locuinței, va exista această infracțiune.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru libertatea persoanei de a
avea o viaţă privată netulburată.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa este posibilă, dar nu se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Pentru forma tip din alineatul 1, pedeapsa este închisoarea
de la o lună la 6 luni sau amendă.
Variante de specie. Regăsim variante forme de specie ale acestei infracţiuni în
alineatele 2 şi 5 ale art. 226.
Alin. 2: Fapta constituie infracțiune dacă sunetele, convorbirile ori imaginile
captate sunt divulgate, difuzate, prezentate sau transmise fără drept către o altă persoană
sau către public. În acest caz, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.
Cel care captează imaginile ori sunetele fără drept şi apoi le difuzează, le divulgă
în mod nejustificat, va răspunde doar pentru infracţiunea în formă agravată descrisă la alin.
2 şi nu pentru un concurs de infracţiuni (nu există unanimitate de opinii, alți autori optând
pentru soluția concursului de infracțiuni).
Cerința esențială este aceea ca sunetele, convorbirile, imaginile să fie obținute
prin „fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice
sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuință sau încăpere ori dependință
ținând de aceasta sau a unei convorbiri private”. Nu prezintă importanță dacă acela care le

117
divulgă, difuzează, le prezintă ori le transmite fără drept, le deținea sau nu, cu drept sau
fără drept71.
Alin. 21: fapta constă în divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, în orice
mod, a unei imagini intime a unei persoane identificate sau identificabile după informațiile
furnizate, fără consimțământul persoanei înfățișate, de natură să provoace acesteia o
suferință psihică sau să aducă atingere imaginii sale.
Definiția noțiunii de imagine intimă este dată de legiuitor în alineatul următor, 22
și se prin ea se înțelege orice reproducere, indiferent de suport, a imaginii unei persoane
nude, care își expune total sau parțial organele genitale, anusul sau zona pubiană sau, în
cazul femeilor, și sânii ori care este implicată într-un raport sexual sau act sexual.
Nu constituie infracțiune această faptă dacă făptuitorul surprinde săvârșirea unei
infracțiuni sau contribuie la dovedirea săvârșirii unei infracțiuni (alin. 41).
Alin. 5: Plasarea fără drept de mijloace tehnice de înregistrare audio sau video în
scopul săvârşirii faptelor descrise în alineatele 1 şi 2 este de asemenea incriminată.
În această variantă se incriminează distinct actele preparatorii, iar sancțiunea
prevăzută pentru comiterea lor este mai severă decât aceea prevăzută pentru celelalte
variante, ceea ce face ca atunci când făptuitorul comite atât fapta descrisă în alin. 5 cât și
vreuna dintre cele incriminate la alin. 1 sau 2, să se rețină un concurs de infracțiuni.
Scopul în care se comite fapta reprezintă o cerinţă esenţială a elementului material
întrucât se referă la destinaţia mijloacelor de înregistrare audio sau video, deci fapta se
poate comite atât cu intenție directă cât și indirectă.
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Aspecte procesuale. Pentru formele prevăzute în alineatele 1, 2 și 21, acţiunea
penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.
Cauze care înlătură existenţa infracţunii. Potrivit alin. 4, nu constituie
infracţiune faptele descrise la alin. 1 şi 2, comise:
- de către acela care a participat la întâlnirea cu persoana vătămată în cadrul căreia
au fost surprinse sunetele, convorbirile sau imaginile, în măsura în care făptuitorul justifică
un interes legitim (de ex. soţia care se întâlneşte cu amanta soţului ei pentru a-i cere să
pună capăt relaţiei extraconjugale și înregistrează convorbirea cu ea prin care aceasta
recunoaște relația);
- dacă persoana vătămată a acţionat explicit cu intenţia de a fi auzită sau văzută de
făptuitor (de ex. cel care se lasă anume fotografiat, înregistrat în faţa geamului larg deschis
sau pe terasa locuinţei);
- dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la dovedirea
săvârşirii unei infracţiuni (de ex. persoana care surprinde imagini/sunete din locuinţa
vecinului care comite acte sexuale cu minori pe care îi ademeneşte în locuinţa sa);
- dacă făptuitorul surprinde fapte de interes public care au semnificaţie pentru viaţa
comunităţii şi a căror divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs

71
Decizia nr. 51/2021 a ICCJ, completul DCD, publicată în Monitorul Oficial nr. 1050 din 3 noiembrie 2021:
tipicitatea infracțiunii de violare a vieții private în modalitatea incriminată de art. 226 alin. (2) din Codul
penal nu este condiționată de deținerea unor sunete, convorbiri ori imagini realizate fără drept, prin
fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a
unei persoane aflate într-o locuință sau încăpere ori dependință ținând de acestea sau a unei convorbiri private.

118
persoanei vătămate (de ex. autorul surprinde imagini ori convorbirile unui magistrat care
are întâlniri cu rudele unui inculpat, înainte de a da o soluție în cauza respectivă).

Divulgarea secretului profesional (art. 227)

Noţiune. Această infracţiune constă în divulgarea fără drept a datelor şi
informaţiilor privind viaţa privată a unei persoane, de natură să prejudicieze acea persoană,
de către acela care a luat cunoştinţă despre acele date în virtutea profesiei sau funcţiei sale
şi care are obligaţia de păstrare a confidenţialităţii.
Viața privată a unei persoane ar putea fi nesocotită prin divulgarea unor date, chiar
de către persoana care le deține în virtutea unei a numite profesii/funcții și în legătură cu
care ea trebuie să respecte confidențialitatea.
Obiectul juridic special principal este format din relaţiile sociale privitoare la
libertatea persoanei, iar obiectul juridic secundar din relaţiile care privesc drepturile
patrimoniale sau cele privind demnitatea. Nu există obiect material.
Subiectul activ este calificat, adică trebuie să fie o persoană care exercită o anumită
funcţie (magistrat, poliţist, notar, etc.) sau profesie, din domeniul public sau privat (medic,
avocat, farmacist, etc.) şi care are obligaţia de păstrare a secretului profesional.
Participaţia penală este posibilă sub forma complicităţii şi instigării. Coautoratul nu
este posibil, fiecare persoană comiţând fapta în nume propriu.
Dacă persoana a luat cunoștință de acele date/informații în afara funcției sau
profesiei sale, fapta nu va constitui această infracțiune.
Subiect pasiv poate fi orice persoană. Pluralitatea subiecţilor pasivi va atrage o
pluralitate de infracţiuni.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de divulgare a secretului
profesional, adică aducerea la cunoştinţă, altor persoane, a unor date confidențiale privind
viaţa privată a unei persoane, date pe care aceasta dorește să le păstreze pentru sine, fără a
fi comunicate altor persoane, în lipsa acordul ei.
Acţiunea de divulgare trebuie să aibă loc fără drept, adică fără consimţământul
acelei persoane pe care o privesc. Divulgarea se poate realiza prin acțiune, dar și prin
inacțiune (se lasă intenționat la vedere, anumite documente care conțin date confidențiale).
Uneori, deşi divulgarea datelor secrete are loc fără consimţământul persoanei, ea
este licită dacă aducerea la cunoştinţă este impusă de lege (denunţarea unor infracţiuni
grave sau aducerea la cunoştinţa organelor judiciare a anumitor împrejurări care dacă ar fi
cunoscute ar duce la stabilirea nevinovăţiei unei persoane trimise în judecată, arestată sau
condamnată pe nedrept).
De asemenea, acţiunea de divulgare trebuie să fie de natură să aducă prejudicii
patrimoniale (pagube materiale) sau nepatrimoniale unei persoane (atingerea adusă
prestigiului, discreditare, etc.). Nu este necesar ca aceste prejudicii să se producă efectiv,
fiind suficient că s-a creat pericolul producerii lor.
Urmarea imediată constă într-o atingere adusă vieții private a persoanei, prin
prisma dreptului său de a păstra confidențialitatea asupra anumitor aspecte.
Latura subiectivă. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa nu se pedepseşte. Fapta se consumă în momentul divulgării datelor sau
informațiilor.

119
 Concluzii:

Coruperea sexuală a minorilor, Infracţiunea de racolare a minorilor în scopuri

sexuale, Hărțuirea sexuală sunt ultimele 3 infracțiuni din grupa consacrată protecției
libertății vieții sexuale.
Violarea de domiciliu constă în pătrunderea unei persoane fără drept, în orice mod,
într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de aceasta, fără
consimţământul persoanei care o utilizează, ori refuzul de a le părăsi la cererea acesteia.
Infracţiunea de violare a sediului professional constă în pătrunderea fără drept în
orice mod, în vreunul dintre sediile în care o persoană juridică sau fizică îşi desfăşoară
activitatea profesională, precum şi în refuzul de a le părăsi la cererea persoanei îndreptăţite.
Infracţiunea de violare a vieții private constă în atingerea adusă vieţii private fără
drept prin fotografiere, captare sau înregistrare de imagini, ascultare cu mijloace tehnice
sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă, încăpere sau dependinţă
ţinând de aceasta ori a unei convorbiri private.
Infracţiunea de divulgare a secretului profesional constă în darea în vileag fără drept
a datelor şi informaţiilor privind viaţa privată a unei persoane, de natură să prejudicieze
acea persoană, de către acela care a luat cunoştinţă despre acele date în virtutea profesiei
sau funcţiei sale şi care are obligaţia de păstrare a confidenţialităţii.

Întrebări recapitulative:
1. Ce înţelegeţi domiciliu?
2. Care sunt elementele circumstanțiale de agravare a violării de domiciliu?
3. Care sunt cauzele speciale care înlătură existența infracțiunii în cazul violării vieții
private?
Sau

Test de autoevaluare

1. Fapta săvârşită de inculpat se încadrează în forma agravată a infracţiunii de violare de

domiciliu, atunci când a fost comisă:
a) de o persoană având asupra sa o armă;
b) prin folosire de calităţi mincinoase;
c) în timpul nopţii.

120
2. Infracţiunea de violare de domiciliu:
a) se poate comite chiar și de către proprietarul locuinței;
b) nu se poate comite de către proprietarul locuinței ;
c) nu se poate comite în coautorat.

3. Fapta inculpatului de a refuza să plece din biroul în care victima muncește:

a) constituie infracțiunea de violare a sediului profesional;
b) nu constituie infracțiunea de violare a sediului profesional dacă
victima a fost aceea care i-a permis inculpatului accesul în birou;
c) nu constituie infracțiune.

4. În cazul violării de domiciliu”locuința” poate fi:

a) cabana de vacanță;
b) barca amenajată pentru locuit;
c) cortul folosit pentru dormit.

5. Dacă făptuitorul pătrunde fără drept în locuința victimei, după care îi sustrage mai multe
bunuri, încadrarea juridică a faptelor va fi:
a) violare de domiciliu și furt, în concurs real;
b) violare de domiciliu și furt, în concurs formal;
c) furt calificat.

Răspunsuri:
1 – a, b, c
2–a
3-a
4 – a, b, c
5-a

Bibliografie obligatorie: Codul penal

Bibliografie selectivă:
V. Dobrinoiu şi W. Brânză, Consideraţii privind infracţiunea de hărţuire sexuală, în
Revista de Drept penal, nr. 4/2002

121
UNITATEA DE STUDIU 10.
Trăsături generale ale infracțiunilor c/a patrimoniului;
Furtul;

Rezumat:
Prin patrimoniu în sensul legii civile, se înţelege complexul de drepturi şi obligaţii
privind entităţi care sunt susceptibile de a fi evaluate economic, actuale și viitoare ale unei
persoane.
Din punct de vedere al dreptului penal, patrimoniul persoanei, obiect al ocrotirii
penale este constituit însă numai din bunuri privite în mod individual și asupra cărora se
pot săvârși acte de sustragere, înșelăciune, tâlhărie, abuz de încredere, etc.
Infracţiunea de furt constă potrivit art. 228 alin. 1, în fapta oricărei persoane care ia
un bun mobil din posesia sau detenţia altei persoane, fără consimțământul ei, pentru a-l
trece în propria sa stăpânire.
Furtul calificat este o variantă a infracţiunii de furt pe care legea o consideră ca
prezentând un grad mai ridicat de pericol social. Ceea ce caracterizează furtul calificat este
că acesta se comite în anumite împrejurări care constituie elemente circumstanţiale de
agravare a faptei.

Obiectivele principale:

✓ înţelegerea noţiunii de patrimoniu;

✓ înţelegerea noțiunii de furt;
✓ cunoaşterea formelor și modalităților de comitere a furtului;

Tema pentru acasă:

Explicaţi diferența dintre furtul simplu și furtul calificat. Dați exemple de variante de
comiterea furtului calificat.

Cuvinte cheie: patrimoniu, furt, furt calificat, furt în scop de folosință,

122
 Timpul alocat parcurgerii şi înţelegerii temelor: 2 ore.

Trăsături generale ale infracţiunilor contra patrimoniului

În legislaţia noastră penală, proprietatea se bucură de protecţie egală, indiferent de

titularul ei.
Prin patrimoniu în sensul legii civile, se înţelege complexul de drepturi şi obligaţii
privind entităţi care sunt susceptibile de a fi evaluate economic, actuale și viitoare ale unei
persoane72. Noţiunea de patrimoniu are un conţinut mai amplu decât noțiunea de
proprietate, deoarece include orice situaţie care prezintă chiar şi numai o aparenţă de drept.
Din punct de vedere al dreptului penal, patrimoniul persoanei, obiect al ocrotirii
penale este constituit însă numai din bunuri privite în mod individual și asupra cărora se
pot săvârși acte de sustragere, înșelăciune, tâlhărie, abuz de încredere, etc.
În incriminările care ocrotesc patrimoniul, legea penală vizează acţiunea ilicită a
făptuitorului, iar nu poziţia juridică a victimei, aceasta nefiind ţinută să-şi dovedească
dreptul de proprietate asupra bunului sustras, însuşit ori distrus sau vreun alt drept (posesie
sau detenție) asupra bunului. De aceea, uneori legea penală pedepseşte în anumite situaţii
pe însuşi proprietar când acesta, prin acţiunea sa schimbă starea de fapt a unui bun al său,
în dauna intereselor legitime ale unei alte persoane.
Obiectul juridic comun acestor infracţiuni este format din relaţiile sociale
privitoare la ocrotirea patrimoniului. Obiect material sunt bunurile asupra cărora se
realizează acțiunea penală incriminată, indiferent că sunt aflate în proprietate publică sau
privată.
Unele bunuri pot face parte numai din proprietatea publică și acestea sunt conform
art. 136 alin. 3 din Constituția României următoarele: bogățiile de interes public ale
subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil de interes național,
plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului
continental, precum și alte bunuri stabilite prin lege organică.
Bunurile pot fi mobile sau imobile, însă există încriminări prin care sunt ocrotite
exclusiv bunurile mobile (furtul, tâlhăria, pirateria, abuzul de încredere), alte incriminări
care protejează exclusiv bunurile imobile (tulburarea de posesie) sau incriminări care
vizează atât bunurile mobile cât și pe acelea imobile (înșelăciunea, distrugerea, gestiunea
frauduloasă).
Subiectul activ al infracţiunilor contra patrimoniului poate fi orice persoană, fie
fizică, fie juridică. Uneori legea pretinde o anumită calitate subiectului activ (persoană
căreia i s-a încredințat gestionarea averii altuia, în cazul infracțiunii de gestiune

72
Tudor R. Popescu, Drept civil, vol. I, Editura Romcart SA, București, 1993, p. 38

123
frauduloasă, membru de familie, găzduit, colocatar sau minor în cazul furtului pedepsit la
plângere prealabilă, etc.). Faptele se pot săvârşi în participaţie, sub toate formele cunoscute.
Subiectul pasiv poate fi orice persoană, fizică sau juridică. Uneori pe lângă
subiectul pasiv principal poate să existe și un subiect pasiv secundar sau adiacent (la
tâlhărie sau piraterie, distrugere). Este posibil ca subiectului pasiv să i se pretindă o anumită
calitate (de ex. membru de familie, găzduit, colocatar sau minor), iar în aceste cazuri furtul
se sancționează doar la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Latura obiectivă. Sub aspectul acţiunilor ilicite prin care se pot comite
infracţiunile contra patrimoniului, acestea pot fi clasificate în: acţiuni de sustragere, de
fraudă şi de samavolnicie73. Vom avea astfel incriminate în acest capitol,
• fapte de sustragere: art. 228, 233, 234, 235, 241;
• fapte de fraudă: art. 238, 239, 241, 242, 243, 244, 245, 246, 247, 249, 250,
251;
• fapte de samavolnicie: art. 253, 254, 255, 256.
Cele mai multe infracţiuni contra patrimoniului se comit prin acţiune, cu o singură
excepţie: nepredarea bunului găsit la infracţiunea de însuşire a bunului găsit.
Unele incriminări prevăd o singură variantă de comitere a acțiunii (de ex. furtul),
iar altele prevăd variante alternative de comitere (de ex. abuzul de încredere).
Latura subiectivă. De regulă, infracţiunile contra patrimoniului se comit cu
intenţie (directă sau indirectă). Singura excepţie o constituie distrugerea care se poate
comite şi din culpă în anumite condiţii. Uneori, latura subiectivă este întregită de prezenţa
unui anumit scop.
Tentativa este posibilă și este sancționată la majoritatea infracțiunilor aflate în
acest capitol. Actele de pregătire pot fi considerate acte de complicitate dacă sunt realizate
de o altă persoană decât autorul.
În unele situații activitatea infracțională se poate prezenta sub formă continuă
(furtul de curent electric) ori continuată.

Infracțiunile de furt (art. 228-232)

Furtul şi furtul în scop de folosinţă (art. 228 şi 230)

Noţiune. Infracţiunea constă potrivit art. 228 alin. 1, în fapta oricărei persoane care
ia un bun mobil din posesia sau detenţia altei persoane, fără consimțământul ei, pentru a-l
trece în propria sa stăpânire.
Conform art. 230, constituie furt în scop de folosinţă şi sustragerea unui vehicul în
scopul folosirii pe nedrept, precum şi folosirea fără drept a unui terminal de comunicaţii al
altuia sau folosirea unui terminal de comunicaţii racordat fără drept la o reţea, dacă s-a
produs o pagubă (de ex. consumarea impulsurilor electromagnetice telefonice74).
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale de ordin patrimonial care
presupun menţinerea situaţiei de fapt a unui bun mobil în sfera patrimonială a unei
persoane. Nu prezintă importanță dacă posesia sau detenția este de bună credință sau este

73
Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. III, Editura
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1971, p. 449
74
Tudorel Toader, Folosirea clandestină a unui post telefonic, în Revista de Drept Penal, nr.
1/2003, p. 68

124
viciată. Doctrina și practica judiciară consideră în mod preponderent că este ocrotită
inclusiv posesia nelegitimă, întrucât în caz contrar oricine ar putea să sustragă bunurile
aflate în posesia unei persoane pe motiv că aceasta nu și-a dovedit calitatea de proprietar.
Totuși, atunci când proprietarul sau posesorul își reia bunul din mâinile hoțului
imediat după săvârșirea faptei, acțiunea sa este îndreptățită și nu va fi considerată la rândul
ei, furt75.
Obiect material este numai bunul mobil asupra căruia s-a efectuat acţiunea de
sustragere.
Bunul mobil poate fi neînsuflețit sau însuflețit (animalele vii), dar corpul unei
persoane în viață nu poate constitui obiect material al furtului. Cadavrele umane destinate
înhumării nu pot fi obiect material al furtului, ci al infracțiunii de profanare de cadavre. În
schimb, cadavrele sau părțile din cadavre destinate cercetării, practicii medicale ori
conservării pentru expunere în muzee pot fi obiect material al furtului.
Pentru a fi obiect material al infracţiunii de furt, bunul trebuie să fie corporal, adică
are o anumită valoare economică. De asemenea, bunurile care au o valoare sentimentală
sau patrimonială doar pentru posesorul lor pot constitui obiectul material al infracţiunii.
În alin. 3, legea asimilează unui bun mobil, înscrisurile şi energia care are valoare
economică (calorică, electrică, termică, atomică).
Mai poate constitui obiect material al furtului, conform art. 230, orice vehicul
sustras în scopul folosirii pe nedrept, dar şi terminalul de comunicații.
Bunurile abandonate ori fără stăpân nu pot fi obiect material al furtului. Nu
constituie bun găsit/pierdut, acel bun care este lăsat doar temporar fără supraveghere, iar
posesorul său îl poate recupera oricând (de ex. bagajele lăsate în sala de așteptare a unei
gări, autogări, aeroport, etc. în timp ce posesorul lor se deplasează la biroul de informații
sau își cumpără un ziar). În aceste situații, luarea acelor bunuri constituie infracțiunea de
furt. La fel, dacă posesorul bunului îl încredințează altei persoane pentru foarte scurt timp
(să facă un apel cu telefonul său mobil ori să îl vadă doar) și aceasta fuge cu el.
Părţi ale unui bun imobil, devenite mobile prin detaşare pot constitui obiect material
al furtului: cărămizile, plăcile de faianţă ori gresie, ferestrele ori uşile, caloriferele,
centralele termice desprinse din pereţi sau pardoseli, arborii tăiaţi, fructele culese, recoltele
sau iarba cosită, etc. Dacă prin detașarea părților din imobil s-au produs și degradări, se vor
reține în concurs, infracțiunile de furt și distrugere.
Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană, indiferent dacă are sau nu
vreun drept de proprietate asupra bunului. Participația penală este posibilă sub toate
formele.
Pot constitui acte de coautorat și acelea prin care se înlătură ori se neutralizează
rezistența victimei (de ex. inculpatul care ridică sacul pe care victima îl ținea în spate, sub
pretextul că o ajută să îl care, în timp ce celălalt coinculpat i-a sustras victimei portofelul76).
Legea prevede în alin. 2 al art. 228 că fapta constituie furt, chiar dacă bunul aparţine
în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârşirii bunul se afla în posesia

75
Constantin Duvac, Infracțiunile contra patrimoniului, în Revista de Drept Penal, nr. 1/2013, p.
57
76
Ilie Pascu în George Antoniu, Versavia Brutaru și alții, Explicațiile noului Cod penal, vol.
III, Editura Universul Juridic, București, 2015, p. 311

125
sau detenţia legitimă a altei persoane (de ex. bunurile împrumutate, date în gaj ar putea fi
sustrase de către însuși proprietarul lor).
Subiectul pasiv al infracţiunii poate fi orice persoană fizică sau juridică, cu condiţia
ca aceasta să aibă bunul în posesie sau detenţie. Posesia şi detenţia presupun ambele o
stăpânire de fapt asupra bunului, dar în timp ce detentorul îl deţine pentru altul sau în
numele altuia, posesorul îl stăpâneşte ca şi cum i-ar aparţine.
De aceea, nu se consideră furt, neaflându-se în posesia sau detenţia legitimă a unei
persoane, acțiunea de luare a bunurilor nimănui, a celor abandonate sau părăsite ori a
bunurilor pierdute (în privința bunurilor pierdute se va reține infracțiunea de însușire a
bunului găsit).
Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii constă în acţiunea de luare a
unui bun mobil din posesia sau detenţia altei persoane, urmată de trecerea acelui bun în
posesia făptuitorului.
Luarea înseamnă scoaterea bunului din sfera de stăpânire a acelei persoane şi se
poate realiza prin orice mijloace: apucare, dosire, înhăţare, deviere, consumare, etc.
Luarea cu aceeaşi ocazie, a mai multor bunuri reprezintă o singură infracţiune de
furt şi nu un concurs de fapte.
Cerinţele esenţiale ale elementului material sunt:
• acțiunea de luare are în vedere un bun mobil;
• bunul trebuie să fie luat din posesia sau detenţia altei persoane (adică din
stăpânirea ei de fapt);
• luarea bunului în stăpânire să se facă fără consimţământul celui deposedat.
Se consideră bunuri aflate în posesia unei persoane: bunurile rătăcite în casă,
bunurile uitate în autobuz, taxi, tramvai, tren; animalele care pasc pe câmp; rufele puse la
uscat pe sfoară în curte; uneltele aflate pe câmp pentru muncile agricole, bunurile cărate de
hamal.
Urmarea imediată constă în deposedarea (diminuarea patrimoniului) persoanei
care avea posesia sau detenţia bunului.
Legătura de cauzalitate apare în mod firesc între acţiunea de luare care formează
elementul material şi urmare a imediată.
Latura subiectivă. Elementul subiectiv presupune intenţia, de regulă directă. În
unele situaţii, furtul se poate comite şi cu intenţie indirectă, spre exemplu când făptuitorul
sustrage o haină, iar în buzunarul acesteia el găseşte şi alte bunuri. Faţă de acestea din
urmă, făptuitorul acţionează cu intenţie indirectă.
Majoritatea autorilor susțin că scopul însuşirii pe nedrept sau scopul folosinţei pe
nedrept (în cazul sustragerii unui vehicul, în scopul folosirii pe nedrept) reprezintă o cerință
esențială a laturii subiective și prin urmare furtul s-ar putea comite numai cu intenție
directă, calificată prin scopul urmărit. Se poate susţine însă și o altă opinie și anume că în
cazul acesta, condiţia scopului caracterizează elementul material şi nu latura subiectivă,
câtă vreme bunul este luat în vederea însuşirii sau folosirii pe nedrept, adică scopul indică
o destinație a bunului și nu o finalitate77.
Tentativa se pedepseşte și există în toate situațiile în care s-a început acțiunea de
luare a bunului, dar din motive independente de voința autorului, aceasta a fost întreruptă
sau nu și-a produs efectul (de ex. bunul vizat lipsea din acel loc).

George Antoniu, Vinovăţia penală, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995, p. 89; Elisabeta
77

Boţian, op. cit. p. 78-79

126
 Furtul se consumă în momentul în care acţiunea de luare a fost dusă până la capăt
şi subiectul pasiv a fost deposedat prin schimbarea situaţiei de fapt a bunului.
Pentru a stabili momentul consumării faptei, în doctrină78 s-au propus mai multe
teorii:
- teoria aprehensiunii (când s-a pus mâna pe bun);
- teoria amoţiunii (a fost deplasat bunul din locul în care se află);
- teoria ilaţiunii (bunul a fost dus în altă parte sau ascuns); şi în fine,
- teoria apropriaţiunii, acceptată şi împărtăşită atât de practica judiciară, cât şi de
doctrină, adică momentul în care bunul a trecut în stăpânirea de fapt a făptuitorului,
indiferent cât a durat aceasta.
Uneori, furtul poate îmbrăca forma infracţiunii continue (furtul de energie
electrică), sau forma infracţiunii continuate, elementul material prelungindu-se în timp,
după momentul consumării.
Se consideră faptă consumată și nu tentativă, luarea bunurilor de pe rafturi din
magazinele cu autoservire și ascunderea lor în geantă, haină, etc. La fel și dacă bunul este
luat din locul unde se afla în mod obișnuit și pus în alt loc, știut numai de făptuitor (cel care
ia produse de pe linia de asamblare din fabrică și le dosește în dulapul său din vestiar sau
în alt loc).
Modalităţi normative. Forma tipică este descrisă în alineatul 1 al art. 228.
În alineatul 2 se sancţionează cu aceeaşi pedeapsă, furtul unui bun care aparţine în
întregime sau în parte făptuitorului, dar la momentul săvârșirii faptei, bunul se afla în
posesia sau detenția legitimă a altei persoane.
În art. 230 sunt incriminate două variante atenuate ale infracţiunii de furt:
sustragerea unui vehicul în scop de folosinţă, precum şi folosirea fără drept a unui terminal
de comunicaţii (de ex. a unui telefon, computer fix sau mobil, tabletă, smartphone) ori
conectarea fără drept la o reţea de comunicaţii, acestea din urmă fiind incriminate cu
condiţia producerii unei pagube.
Vehiculul sustras în scopul folosirii poate fi cu tracţiune mecanică sau animală,
legea nefăcând nicio distincţie. Vehiculul trebuia să fie apt pentru circulația pe drumurile
publice. Nu are importanţă cât timp s-a aflat făptuitorul în posesia acelui vehicul, atâta timp
cât a fost luat pentru a fi folosit fără drept. În ipoteza săvârșirii faptei de către mai mulți
participanți, cel care a pornit și a condus vehiculul este autor, iar ceilalți participanți care
l-au ajutat, au intrat apoi în vehicul și au călătorit împreună cu autorul sunt complici.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută de lege pentru forma simplă a
infracţiunii de furt este închisoarea de la 6 luni 3 ani sau amenda. În cazul infracţiunii de
furt în scop de folosinţă descrisă în art. 230, limitele de pedeapsă se reduc cu o treime.
Variante agravate. Conform art. 2561, în cazul furtului care a produs consecințe
deosebit de grave (adică o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei), limitele speciale
ale pedepsei se majorează cu jumătate.
Aspecte procesuale. Potrivit art. 231, furtul săvârşit între membrii de familie, de
către un minor în paguba tutorelui său ori de către cel care locuieşte împreună cu persoana
vătămată sau este găzduit de aceasta se pedepseşte numai la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate. Lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia înlătură răspunderea
penală.

78
Vintilă Dongoroz, op. cit., vol. III, p. 467

127
 Membrii de familie sunt persoanele care au vreuna din calitățile arătate în art. 177
alin. 1 și 2:
• ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi
persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude;
• soţul;
• persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau
dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc.
• persoana adoptată ori descendenţii ei, faţă de rudele ei fireşti, aşa cum
sunt menţionate la alin. 1.
Minorul care săvârșește fapte de sustragere în dauna tutorelui său va răspunde penal
numai dacă acesta din urmă a formulat plângere penală prealabilă. Dacă tutorele este acela
care sustrage bunurile minorului pe care îl ocrotește, acțiunea penală se pune în mișcare
din oficiu.
Ipoteza persoanelor care locuiesc împreună trebuie să se caracterizeze printr-o
anumită durată, de natură să sugereze stabilitatea acelei situații. Astfel, cei care ocupă
împreună, doar temporar, o cameră într-un hotel, hostel, pensiune, etc., nu intră în această
categorie a persoanelor care locuiesc împreună. Locuirea în comun presupune ca locuința
să fie folosită efectiv în comun; prin urmare dacă fiecare locatar are propria cameră ori
propriul apartament, nu sunt întrunite condițiile locuirii în comun.
Persoana găzduită locuiește temporar în locuința găzduitorului, cu acordul
acestuia. O persoană aflată doar în vizită în locuința persoanei vătămate nu este o persoană
găzduită. Dacă găzduitorul sustrage bunuri de la cel pe care îl găzduiește nu se poate susține
că furtul se pedepsește la plângere prealabilă, deoarece legea nu acoperă și această ipoteză.
Dacă făptuitorul a sustras printr-o activitate infracțională unică, bunuri care aparțin
și altor persoane decât acelea enumerate în art. 231, acțiunea penală se va pune în mișcare
din oficiu.
În cazul infracţiunilor de furt prevăzute în art. 228, 229 alin. 1, alin. 2 lit. b și c şi
art. 230, împăcarea părților înlătură răspunderea penală.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

Furtul calificat (art. 229)

Furtul calificat este o variantă a infracţiunii de furt pe care legea o consideră ca
prezentând un grad mai ridicat de pericol social. Ceea ce caracterizează furtul calificat este
că acesta se comite în anumite împrejurări care constituie elemente circumstanţiale de
agravare a faptei.
Aceste elemente circumstanţiale nu fac parte din elementele esenţiale ale furtului,
ci sunt valorizate de legiuitor în aşa fel încât săvârşirea furtului în vreuna din acele
circumstanţe, va atrage încadrarea juridică a faptei în dispoziţiile art. 229.
Furtul este calificat dacă se săvârşeşte în vreuna din următoarele
împrejurări:
Alineatul 1, pedeapsa fiind închisoarea de la unu la 5 ani:
a) într-un mijloc de transport în comun. Este vorba de acele mijloace cu care se
transportă deodată, mai multe persoane: autobuze, autocare, troleibuze, tramvaie,
feriboturi, vase de călători, etc., nu însă şi taximetre în care sunt transportate de regulă,
persoane care se cunosc între ele. Bunurile trebuie să se afle asupra pasagerului sau în

128
locurile afectate transportului în comun (pe banchetă, pe culoarul dintre scaune, în plasa
pentru bagaje).
b) în timpul nopţii. Agravanta este justificată de împrejurarea că pe timpul nopţii,
bunurile oamenilor sunt mai puţin apărate. Se consideră noapte intervalul de timp de când
întunericul a luat locul luminii şi până în clipa în care lumina va lua locul întunericului.
Astfel, amurgul nu este noapte, nefiind încă instalat întunericul, dar zorile de zi fac
parte din noapte deoarece lumina nu a luat încă locul întunericului. Se va avea de fiecare
dată în vedere, pentru stabilirea împrejurării că furtul a fost comis pe timp de noapte,
criteriul real în raport cu luna, anotimpul, ziua, condiţiile atmosferice, poziţia topografică
a localităţii.
c) de către o persoană mascată, deghizată sau travestită. Agravanta constă în
procedeul utilizat de făptuitor care împiedică recunoaşterea şi identificarea lui de către
victimă.
d) prin efracţie, escaladare, sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori
a unei chei mincinoase. Împrejurările agravante privesc modul sau mijloacele de săvârşire
a furtului şi se referă la anumite modalități de depășire a încuietorilor, a îngrădirilor.
Efracţia presupune distrugerea, forţarea încuietorilor, a sistemelor de închidere, a lacătelor,
etc. care protejează bunul sau locul unde acesta se află. Nu va exista și infracțiunea de
distrugere, ci furtul calificat va absorbi și actele de distrugere. Escaladarea presupune
ocolirea unui obstacol care află între făptuitor şi bunul vizat: saltul peste un gard, săparea
unui şanţ pe sub gard, intrarea pe fereastră, prin horn, prin sistemul de aerisire, etc.
Atât efracţia cât şi escaladarea trebuie să se realizeze în scopul sustragerii bunului,
iar nu pentru părăsirea locului faptei. Cheia adevărată este cheia reală, dar folosită
nejustificat, pe când cheia mincinoasă este o copie sau un şperaclu ori o cheie universală.
e) prin scoaterea din funcţiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere.
Agravanta se referă la împrejurarea înlăturării de către făptuitor a sistemelor de protecţie a
bunurilor instalate de către posesor/detentor: mijloace de alarmare ori de supraveghere, ori
la punerea lor în stare de nefuncţionare. În acest sens, prin Decizia ICCJ nr. 6/2020,
pronunțată de Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, s-a stabilit că
fapta de furt săvârșită prin scoaterea/ruperea sistemului de siguranță plasat pe un bun
întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 228 alin. (1), raportat la
art. 229 alin. (1) lit. e) din Codul penal (de exemplu, sustragerea unui obiect de
îmbrăcăminte din magazin, pe care sunt montate dispozitive de siguranță)79.
Alineatul 2, pedeapsa fiind de la 2 la 7 ani:
a) asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural naţional. Obiectul
material al furtului îl reprezintă un bun care face parte din patrimoniul cultural, declarat
astfel în condiţiile legii şi având aşadar o valoare deosebită.
b) prin violare de domiciliu sau de sediu profesional. În această situaţie, violarea
de domiciliu ori de sediu profesional este absorbită în infracţiunea de furt calificat.
c) de o persoană având asupra sa o armă. Noţiunea de armă este aceea descrisă în
art. 179 alin. 1 din C. penal (arma propriu-zisă), nu şi obiectele devenite arme prin folosire.
Arma poate fi vizibilă sau ascunsă.
Alineatul 3, pedeapsa fiind de la 3 la 10 ani închisoare, incriminează furtul
săvârşit asupra următoarelor categorii de bunuri:

79
Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 6/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 691 din 3 august 2020

129
 - Ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere
sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane cisternă;
- Componente ale sistemelor de irigaţii;
- Componente ale reţelelor electrice;
- Un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu
sau alte situaţii de urgenţă publică;
- Un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la incendiu, la accidente
de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru;
- Instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian şi
componente ale acestora, precum şi componente ale mijloacelor de transport aferente;
- Bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi a persoanelor
pe drumurile publice;
- Cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radio-comunicaţii,
precum şi componente de comunicaţii (cu condiţia ca acestea, la momentul sustragerii să
fie efectiv integrate într-o reţea sau sistem de comunicaţii aflat sau nu în funcţiune)80.
Raţiunea agravării faptelor de furt care se comit asupra acestor categorii de bunuri
o reprezintă importanţa economică sau socială a unor astfel de bunuri.
Furtul calificat cu consecințe deosebit de grave. Conform art. 2561, în cazul furtului
calificat care a produs consecințe deosebit de grave (adică o pagubă materială mai mare de
2.000.000 lei), limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate.
Aspecte procesuale. În cazul infracţiunilor de furt prevăzute în art. 229 alin. 1, şi
alin. 2 lit. b şi c şi art. 230, împăcarea înlătură răspunderea penală, deși acțiunea penală se
pune în mișcare din oficiu.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

Concluzii:

Prin patrimoniu în sensul legii civile, se înţelege complexul de drepturi şi obligaţii

privind entităţi care sunt susceptibile de a fi evaluate economic, actuale și viitoare ale unei
persoane.
Din punct de vedere al dreptului penal, patrimoniul persoanei, obiect al ocrotirii
penale este constituit însă numai din bunuri privite în mod individual și asupra cărora se
pot săvârși acte de sustragere, înșelăciune, tâlhărie, abuz de încredere, etc.
Infracţiunea de furt constă potrivit art. 228 alin. 1, în fapta oricărei persoane care ia
un bun mobil din posesia sau detenţia altei persoane, fără consimțământul ei, pentru a-l
trece în propria sa stăpânire.
Furtul calificat este o variantă a infracţiunii de furt pe care legea o consideră ca
prezentând un grad mai ridicat de pericol social. Ceea ce caracterizează furtul calificat este

80
Decizia nr. 2/2006 a ICCJ dată în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 291 din
31 martie 2006.

130
că acesta se comite în anumite împrejurări care constituie elemente circumstanţiale de
agravare a faptei.

Întrebări recapitulative:
Sau

Test de autoevaluare

1. Din punct de vedere subiectiv, infracţiunea de furt se comite:

a) numai cu intenţie directă;
b) cu intenţie directă sau indirectă;
c) din culpă.
2. Constituie infracţiunea de furt calificat, sustragerea comisă:
a) asupra soţului sau unei rude apropiate;
b) asupra unei persoane adormite;
c) asupra unui minor în vârstă de 4 ani.
3. Furtul comis între soţi:
a) nu se sancţionează niciodată datorită relaţiilor matrimoniale care
există între ei;
b) se sancţionează cu o pedeapsă mai redusă decât aceea pentru furt
simplu sau calificat, după caz;
c) se sancţionează doar la plângere prealabilă, chiar dacă se comite
în condiţiile unui furt calificat.
4. Sustragerea săvârșită într-un taximetru constituie:
a) infracţiunea de furt calificat;
b) infracțiunea de furt simplu;
c) infracţiunea de furt calificat numai dacă sunt transportate cel puțin
două persoane.

Răspunsuri:
1–b
2–
3-c
4–b

131
 Bibliografie obligatorie:
Codul penal

Bibliografie facultativă:
Constantin Duvac, Infracțiunile contra patrimoniului, în Revista de Drept Penal, nr.
1/2013

132
UNITATEA DE STUDIU 11. Tâlhăria și pirateria

Rezumat:
Tâlhăria este fapta persoanei care pentru săvârşirea furtului, păstrarea bunului furat
ori pentru înlăturarea urmelor furtului sau a pericolului de a fi prins, recurge la violenţe sau
ameninţări contra altei persoane ori o pune pe aceasta, în stare de inconştienţă sau neputinţă
de a se apăra.
Pirateria este de fapt o tâlhărie comisă în marea liberă sau într-un loc care nu este
supus jurisdicţiei nici unui stat (pe o navă sau aeronavă, sau între o aeronavă şi o navă).

Obiectivele principale:
înțelegerea noțiunilor de tâlhărie și piraterie ca infracțiuni complexe

Tema pentru acasă:

Care sunt diferențele dintre furt și tâlhărie? Menționați circumstanțele care agravează
tâlhăria.

Cuvinte cheie : Tâlhărie, piraterie, infracțiune complexă

Timpul alocat parcurgerii şi înţelegerii temelor: 2 ore.

133
 Tâlhăria şi pirateria (art. 233-237)

Tâlhăria (art. 233)

Noţiune. Infracţiunea constă în fapta persoanei care pentru săvârşirea furtului,
păstrarea bunului furat ori pentru înlăturarea urmelor furtului sau a pericolului de a fi prins,
recurge la violenţe sau ameninţări contra altei persoane ori o pune pe aceasta, în stare de
inconştienţă sau neputinţă de a se apăra.
În această infracţiune sunt conjugate două acţiuni:
- acţiunea de bază este aceea de sustragere a unui bun, îndreptată împotriva
patrimoniului şi
- acţiunea secundară sau adiacentă, constând în folosirea violenţei, ameninţării sau
a altei forme de constrângere (punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a
se apăra).
Cele două acţiuni sunt unite din punct de vedere subiectiv, astfel încât tâlhăria este
o infracţiune complexă, formând o unitate infracţională legală.
Obiectul juridic special este complex, la fel ca şi conţinutul infracţiunii şi este
format din relaţiile sociale referitoare la patrimoniul unei persoane (obiect juridic special
principal) şi relaţiile sociale legate de ocrotirea persoanei şi anume libertatea, integritatea
corporală, sănătatea sau viaţa acesteia (obiect juridic special secundar).
Obiectul material al infracţiunii trebuie privit atât în raport cu acţiunea principală,
cât şi cu acţiunea secundară. În ceea ce priveşte acţiunea principală, obiectul material este
bunul mobil sustras, iar în ceea ce priveşte acţiunea secundară, obiectul material este corpul
persoanei.
Este posibil ca în ceea ce priveşte acţiunea secundară, să nu existe obiect material,
dacă aceasta constă în ameninţare.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia penală este posibilă sub toate
formele. Dacă unul dintre făptuitori sustrage bunul, iar celălalt ameninţă ori loveşte
victima, ambii vor fi consideraţi coautori la tâlhărie deoarere acţiunile lor se completează
reciproc.
Subiect pasiv este persoana faţă de care se comite tâlhăria, adică persoana ale cărei
bunuri au fost sustrase, dar şi persoana faţă de care s-a exercitat constrângerea.
Uneori, în practica judiciară, subiectul pasiv al acţiunii principale este diferit de
subiectul pasiv al acţiunii secundare (de ex. tâlhărirea casierului care are asupra sa banii
mai multor persoane juridice)81. În asemenea cazuri se va reține o singură infracțiune de
tâlhărie.
În alte situații, pot exista mai mulți subiecți pasivi ai acțiunii principale
(posesori/detentori ai bunurilor sustrase) și un singur subiect pasiv al violențelor, iar faptele
se desfășoară, neîntrerupt, cu aceeași ocazie. Spre exemplu, făptuitorul pătrunde într-o
cameră de cămin unde locuiesc mai multe persoane, dar numai una din ele este acasă și
este supusă acțiunii de constrângere, iar autorul sustrage și bunuri care aparțin celorlalți
locatari. Se va reține tot o singură infracțiune de tâlhărie.
Când există mai mulți subiecți pasivi ai acțiunii adiacente/secundare (mai multe
victime constrânse), unii autori susțin că vor exista atâtea fapte de tâlhărie câte persoane

81
George Antoniu, Tâlhăria, unitate sau pluralitate de infracţiuni, Revista de Drept Penal, nr. 4/2006, p.
18-19

134
au fost agresate82, chiar dacă bunul aparține unui singur subiect pasiv, iar alții au
argumentat că va exista o singură infracțiune de tâlhărie, întrucât este vorba de un
patrimoniu unic (doi soți tâlhăriți în casă).
Latura obiectivă. Elementul material aşa cum am arătat, constă într-o acţiune
principală de furt şi una secundară sau adiacentă de exercitare a violenţelor, de ameninţare
sau de folosire a constrângerii.
Ceea ce este specific acestei fapte e că de regulă, luarea bunului ia forma predării
silite făcută de către victimă.
Legea nu pretinde ca acţiunile care compun elementul material să se succeadă
imediat ori să fie concomitente. Este posibil ca făptuitorul să folosească constrângerea
pentru a determina victima să-i predea bunul, pentru a păstra bunul furat, pentru a șterge
urmele infracțiunii ori pentru a-şi asigura scăparea, astfel că acţiunea adiacentă se poate
comite la un oarecare interval de timp de la consumarea sustragerii.
Acţiunea principală, furtul, constă în luarea bunului mobil din detenţia sau posesia
altuia. Analiza acestei acţiuni s-a făcut cu ocazia examinării elementului material al
infracţiunii de furt şi nu mai revenim asupra lui.
Acţiunea secundară, constrângerea, serveşte ca mijloc pentru săvârşirea furtului,
ori în scopul de a păstra bunul furat, a înlătura urmele infracţiunii sau pentru a asigura
scăparea făptuitorului. Nu prezintă interes pentru existența infracțiunii dacă acest scop a
fost sau nu atins.
Acțiunea secundară se poate realiza prin întrebuinţarea de violenţe, ameninţări, prin
punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra (folosirea unor
substanţe narcotice sau a altora care pot provoca inconştienţă, imobilizarea persoanei,
punerea unui căluş în gură, etc.).
Dacă victima era inconștientă datorită somnului, beției și nu putea să simtă că este
deposedată de bunuri, va exista furt și nu tâlhărie.
Discuții în practica judiciară au existat în legătură cu acțiunile de smulgere a unor
bunuri aflate asupra persoanei, arătându-se că trebuie să se stabilească dacă prin acțiunea
de smulgere s-a înfrânt sau nu voința persoanei vătămate de a-și păstra bunul. Astfel,
smulgerea unui lănțișor de la gât, a poșetei ținute în mână ori sub braț constituie fapte de
tâlhărie; în schimb smulgerea unei căciuli de pe capul victimei, fără vreo altă acțiune
agresivă, va constitui infracțiunea de furt.
De asemenea, au existat controverse în legătură cu situațiile în care făptuitorii
utilizează lipsirea de libertate a victimei pentru săvârșirea tâlhăriei. Ori de câte ori pentru
comiterea acțiunii principale de sustragere, pentru păstrarea bunului furat, ștergerea
urmelor sau asigurarea scăpării se recurge la lipsirea de libertate a victimei, aceasta este
considerată o formă de violență și va fi absorbită în conținutul complex al infracțiunii de
tâlhărie. Dacă dimpotrivă, imobilizarea victimei durează mai mult decât timpul necesar
desfășurării acțiunilor specifice tâlhăriei, va exista un concurs de infracțiuni.
Esenţial este ca acţiunea adiacentă, de exercitare a violenţei, a ameninţării ori a altei
constrângeri să se comită împotriva persoanei, dar nu este exclus ca anumite forme de
violenţă faţă de lucruri să constituie ameninţări adresate persoanei. Aceste mijloace de
constrângere trebuie efectiv folosite pentru ca fapta să constituie tâlhărie. Chiar şi în cazul
tentativei de tâlhărie, trebuie să se consume acţiunea adiacentă de exercitare a violenţei ori
de constrângere, în timp ce acţiunea principală (sustragerea) rămâne în faza de tentativă.
82
Ilie Pascu, Pluralitate de subiecți pasivi, în Revista de Drept Penal, nr. 3/2004, p. 63-64

135
 Cerinţele esenţiale ale acţiunii principale din cadrul elementului material sunt cele
deja analizate la furt, iar cerinţele esenţiale ale acţiunii secundare se referă la condiţia ca
ea să fi servit ca mijloc pentru săvârşirea furtului, păstrarea bunului furat, înlăturarea
urmelor ori asigurarea scăpării. Aceste acţiuni de constrângere trebuie să se realizeze
înainte ori imediat după consumarea furtului sau chiar în timpul săvârşirii acestuia.
Urmarea imediată este complexă şi constă pe de o parte în producerea unei pagube
în patrimoniul unei persoane, iar pe de altă parte în vătămarea adusă libertăţii, integrităţii
corporale ori sănătăţii acelei persoane.
Latura subiectivă. Fapta se săvârşeşte cu intenţie directă. Se regăsesc aici şi
anumite cerinţe esenţiale: acţiunea principală de sustragere trebuie să se comită în scopul
însuşirii pe nedrept, iar acţiunea secundară se săvârşeşte în scopul realizării furtului, a
păstrării bunului furat, asigurarea scăpării sau înlăturarea urmelor infracţiunii.
Tentativa se pedepseşte şi există atunci când acţiunea principală (furtul) a fost
întreruptă ori nu şi-a produs efectul, cu condiţia ca până atunci să se fi efectuat acţiunea
adiacentă.
Regimul sancţionator. Tâlhăria în forma simplă se pedepseşte cu închisoare de la
2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.
Variante agravate. Conform art. 2561, în cazul tâlhăriei care a produs consecințe
deosebit de grave (adică o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei), limitele speciale
ale pedepsei se majorează cu jumătate.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu şi competenţa
de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

Tâlhăria calificată (art. 234)

Tâlhăria calificată este o variantă a infracţiunii de tâlhărie pe care legea o consideră
ca prezentând un grad mai ridicat de pericol social.
Ceea ce caracterizează tâlhăria calificată este că aceasta se comite în anumite
împrejurări care constituie elemente circumstanţiale de agravare a faptei.
Aceste elemente circumstanţiale nu fac parte din elementele esenţiale ale
infracţiunii de tâlhărie în forma sa tipică, ci sunt valorificate de legiuitor în aşa fel încât
săvârşirea tâlhăriei în vreuna din acele circumstanţe, va atrage încadrarea juridică a faptei
în dispoziţiile art. 234.
Variante calificate. Potrivit alineatelor 1, 2 şi 3 ale art. 234 din Codul penal,
tâlhăria este mai gravă dacă este săvârşită în următoarele împrejurări:
Alin. 1: a) prin folosirea unei arme ori substanţe explozive, narcotice ori
paralizante. Noţiunea de armă este aceea prevăzută în art. 179 din Codul penal şi de această
dată poate include chiar şi armele asimilate, adică obiectele devenite arme prin folosire, pe
lângă armele propriu-zise. Substanţele narcotice sunt substanţele care provoacă artificial
adormirea unei persoane, ele acţionând imediat şi profund (somniferele), iar substanţele
paralizante sunt cele care pun persoana în imposibilitatea de a acţiona (de ex. sprayurile
paralizante, cloroformul, etc.)
b) prin simulare de calităţi oficiale. Agravanta presupune ca făptuitorul să
invoce anumite calităţi oficiale nereale, în sensul art. 175, 176 şi 178 din Codul penal şi să
se folosească de vreuna din aceste calităţi pentru a comite tâlhăria (de ex., calitatea de
poliţist, procuror, inspector fiscal, etc).

136
 c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită. Ca şi la furtul calificat,
analizat anterior, agravanta constă în procedeul utilizat de făptuitor, de natură să împiedice
recunoaşterea lui, având totodată şi efect intimidant asupra victimei.
d) în timpul nopţii. Agravanta este de asemenea justificată de împrejurarea
că pe timpul nopţii, oamenii şi bunurile acestora sunt mai puţin apăraţi.
Se consideră noapte intervalul de timp de când întunericul a luat locul luminii şi
până în clipa în care lumina va lua locul întunericului. Astfel, amurgul nu este noapte,
nefiind încă instalat întunericul, dar zorile de zi fac parte din noapte deoarece lumina nu a
luat încă locul întunericului.
Se va avea de fiecare dată în vedere, pentru stabilirea împrejurării că tâlhăria a fost
comisă pe timp de noapte, criteriul real în raport cu luna, anotimpul, ziua, condiţiile
atmosferice, poziţia topografică a localităţii.
e) într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport. Spre
deosebire de furt care este calificat atunci când este săvârşit într-un mijloc de transport în
comun, tâlhăria se consideră agravată atunci când este comisă într-un mijloc de transport,
indiferent că este vorba de transport în comun sau nu. De asemenea, tâlhăria prezintă un
caracter mai grav dacă se comite asupra unui mijloc de transport (autoturism, autobuz, tren,
autocamion, etc.)
f) prin violare de domiciliu sau sediu profesional. Tâlhăria este considerată
mai gravă ori de câte ori se comite prin violarea domiciliului ori a sediului profesional. De
această dată, tâlhăria calificată va absorbi infracţiunea de violare de domiciliu ori de sediu
profesional.
g) profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate,
datorată vârstei, stării de sănătate, infirmității sau altor cauze. Această agravantă a fost
introdusă prin Legea nr. 248/2023 și este identică cu aceea descrisă în cazul omorului
calificat din art. 189 alin. 1 lit. i și prin urmare nu va mai fi analizată.
Pentru oricare dintre aceste forme agravate, pedeapsa prevăzută este închisoarea
de la 3 la 10 ani.
Alin. al 2-lea: Ori de câte ori tâlhăria este săvârşită în condiţiile arătate la alin. 3 al
art. 229 din C.pen., ea este considerată mai gravă. Astfel, este vorba de tâlhăria săvârşită
asupra aceloraşi categorii de bunuri enumerate în alin. 3 al art. 229 care incriminează furtul
calificat şi anume:
- Ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere
sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane cisternă
- Componente ale sistemelor de irigaţii
- Componente ale reţelelor electrice
- Un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de
incendiu sau alte situaţii de urgenţă publică
- Un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la incendiu, la accidente
de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru
- Instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian şi
componente ale acestora, precum şi componente ale mijloacelor de transport aferente
- Bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi a
persoanelor pe drumurile publice
- Cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radio-comunicaţii,
precum şi componente de comunicaţii.

137
 Pentru această variantă, pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 5 la 12 ani.
Alin. al 3-lea; în acest caz este vorba de spre tâlhăria care a avut ca urmare
vătămarea corporală a victimei.
Rezultatul mai grav care se produce şi anume vătămarea corporală a victimei (cu
producerea consecinţelor menţionate în art. 194 din C.pen), face ca fapta să dobândească
un caracter mai grav.
În această formă agravată, infracţiunea se săvârşeşte cu preterintenţie întrucât
tâlhăria se comite cu intenţie, iar urmarea mai gravă (acelea din art. 194) îi este imputată
făptuitorului din culpă.
Dacă însă făptuitorul cauzează cu intenţie vătămarea corporală gravă, se va reţine
un concurs de infracţiuni între art. 194 şi art. 233 din C.pen.
Pedeapsa prevăzută de lege pentru această formă agravată este închisoarea de la 5
la 12 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Tâlhăria calificată cu consecințe deosbit de grave. Conform art. 2561, în cazul
tâlhăriei calificate care a produs consecințe deosebit de grave (adică o pagubă materială
mai mare de 2.000.000 lei), limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate.
Tentativa se pedepseşte.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar competenţa
de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

Pirateria (art. 235)

Noţiune. Această infracţiune este de fapt o tâlhărie comisă în marea liberă sau într-
un loc care nu este supus jurisdicţiei nici unui stat (pe o navă sau aeronavă, sau între o
aeronavă şi o navă).
Fiind comisă într-un loc nesupus jurisdicţiei vreunui stat, această faptă aduce
atingere intereselor tuturor ţărilor, astfel că incriminarea acestei fapte este necesară și
reprezintă respectarea de către statul nostru a unor obligaţii asumate prin tratate şi convenţii
internaţionale.
Potrivit art. 1 al art. 235, pirateria este furtul comis prin violenţă sau ameninţare, de
către o persoană care face parte din echipajul sau din pasagerii unei nave aflate în marea
liberă, al bunurilor care se găsesc pe acel vas sau pe o altă navă.
Varianta asimilată din alin. 2 constă în capturarea unei nave aflate în marea liberă
sau faptul de a provoca prin orice mijloc, naufragiul ori eşuarea acesteia în scopul de a-şi
însuşi încărcătura ei sau de a tâlhări persoanele aflate la bord.
Potrivit alin. 3 al art. 235, va exista piraterie și atunci când fapta s-a comis pe o
aeronavă sau între aeronave și nave.
Ca şi la tâlhărie, pirateria se compune din două acţiuni: o acţiune principală de
jefuire a bunurilor şi o acţiune secundară care constă în acte de violenţă comise faţă de
persoane sau alte bunuri (navă ori părţi din navă).
Obiectul juridic special este complex, fiind format pe de o parte din relaţiile
sociale privitoare la ocrotirea bunurilor, iar pe de altă parte din relaţiile sociale privitoare
la integritatea corporală, sănătatea sau libertatea persoanei. Vom avea un obiect material
general şi anume însăşi nava/aeronava în contra căreia se săvârşeşte infracţiunea şi un
obiect material special, format din toate bunurile şi persoanele asupra cărora se comite
activitatea infracţională. Aceste bunuri se pot afla pe acelaşi vas sau pe un alt vas.

138
 Subiectul activ. De regulă, această infracţiune presupune o pluralitate de subiecţi
activi şi pasivi. Subiecţii activi pot fi membrii echipajului, pasagerii de pe nava în care se
săvârşeşte infracţiunea, dar şi echipajul ori pasagerii de pe o altă navă agresoare.
Latura obiectivă. Elementul material pentru varianta tip constă în cele două
acţiuni: furtul şi actele de violenţă faţă de persoane sau bunuri. Violenţa poate să fie fizică
sau morală (ameninţare).
Cerinţele esenţiale ale elementului material sunt următoarele:
- acţiunea de jefuire să fie săvârşită de o persoană sau de persoane care fac parte
din echipajul unei nave ori pasagerii aflaţi pe o navă;
- jefuirea să se comită asupra unui vas aflat în marea liberă;
- acţiunea de jefuire să aibă ca obiect bunurile aflate pe nava asupra căreia se
săvârşeşte infracţiunea de piraterie;
- actele de violenţă să se săvârşească contra persoanelor sau bunurilor aflate pe nava
asupra căreia se comite infracţiunea.
Pentru varianta asimilată, elementul material îl reprezintă acţiunea de capturare a
unei nave sau de a provoca naufragiul ori eşuarea ei.
Urmarea imediată este aceeaşi ca în cazul infracţiunii de tâlhărie.
Latura subiectivă. Pirateria se comite cu intenţie, iar cerinţa esenţială a laturii
subiective presupune ca atât acţiunea principală cât şi cea adiacentă să se săvârşească cu
intenţia însuşirii bunurilor ce fac obiectul jefuirii.
Cerinţa esenţială a laturii subiective pentru varianta asimilată din alin.2 presupune
ca oricare dintre acţiuni să se realizeze în scopul de a-şi însuşi încărcătura ei sau de a tâlhări
persoanele aflate la bord.
Tentativa se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Fapta de piraterie în forma simplă ori asimilată prevăzută
în alineatul 1 sau 2 al art. 235 din C.pen. se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani şi
interzicerea unor drepturi.
Varianta agravată din alin. 3. Potrivit alin. 3 din art. 235, pirateria se consideră
mai gravă dacă a avut ca urmare vătămarea corporală (oricare din consecinţele arătate la
art. 194 din C.pen.). Consideraţiile făcute la articolul precedent referitor la tâlhăria care a
avut ca urmare vătămarea corporală rămân valabile.
Pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.
Pirateria cu consecințe deosebit de grave. Conform art. 2561, în cazul pirateriei
care a produs consecințe deosebit de grave (adică o pagubă materială mai mare de
2.000.000 lei), limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar competenţa
de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

Tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei (art. 236)

În acest articol sunt grupate variantele agravate ale tâlhăriei şi pirateriei care sunt
urmate de moartea victimei.
Ori de câte ori tâlhăria sau pirateria conduce la decesul victimei, fapta este
considerată mai gravă şi se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 18 ani şi interzicerea unor
drepturi.

139
 Urmarea mai gravă (moartea victimei) i se datorează autorului din culpă, astfel că
fapta se comite cu intenţie depăşită (preterintenţie).
Dacă moartea victimei este cauzată cu intenţie, vom avea un concurs de infracţiuni:
tâlhărie/piraterie şi omor calificat.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar competenţa
de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine tribunalului. Competenţa de efectuare a
urmăririi penale revine procurorului.

Concluzii:

Tâlhăria și pirateria sunt infracțiuni complexe, iar acțiunile de bază care formează
elementul material îl reprezintă acțiunile de sustragere. Acestora li se adaugă și acțiuni
secundare cum ar fi amenințarea, lovirile, lipsirea de libertate etc.
Tâlhăria este fapta persoanei care pentru săvârşirea furtului, păstrarea bunului furat
ori pentru înlăturarea urmelor furtului sau a pericolului de a fi prins, recurge la violenţe sau
ameninţări contra altei persoane ori o pune pe aceasta, în stare de inconştienţă sau neputinţă
de a se apăra.
Pirateria este de fapt o tâlhărie comisă în marea liberă sau într-un loc care nu este
supus jurisdicţiei nici unui stat (pe o navă sau aeronavă, sau între o aeronavă şi o navă).

Întrebări recapitulative:
1. Ce înseamnă tâlhărie săvârșită prin violare de domiciliu sau sediu profesional?
2. Faceţi distincţia dintre tâlhărie și piraterie.
3. Ce înţelegeţi prin tâlhărie urmată de moartea victimei?

Sau

Test de autoevaluare

1. Tâlhăria este o infracţiune:

a) complexă;
b) contra patrimoniului;

140
 c) simplă.

2. Sustragerea unui bun de la o persoană adormită într-un compartiment de tren constituie:

a) infracţiunea de furt, dacă victima şi-a provocat singură această
stare;
b) infracţiunea de tâlhărie, dacă făptuitorul a provocat starea de
inconştienţă a victimei;
c) infracţiunea de tâlhărie, chiar dacă victima şi-a provocat singură
această stare;

3. Infracţiunea de tâlhărie
a) poate absorbi lipsirea de libertate în mod ilegal;
b) nu poate fi reţinută în concurs cu lipsirea de libertate în mod
ilegal;
c) poate avea ca obiect material un bun mobil.

RĂSPUNSURI CORECTE
1 a, b
2 a, b
3 a, c

Bibliografie obligatorie: Codul penal

Bibliografie facultativă:
George Antoniu, Tâlhăria, unitate sau pluralitate de infracţiuni, Revista de Drept Penal,
nr. 4/2006

141
UNITATEA DE STUDIU 12.
Infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii - 1

Rezumat:
Infracţiunea de abuz de încredere constă în fapta persoanei care deţinând un bun al
altuia, cu orice titlu şi cu un anumit scop, şi-l însuşeşte, dispune de el sau îl foloseşte pe
nedrept ori refuză să-l restituie.
Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor în fapta debitorului care
înstrăinează, ascunde, deteriorează sau distruge valori sau bunuri din patrimoniul său ori
invocă datorii sau acte fictive, în scopul fraudării creditorilor.
Varianta asimilată din alin. 2 se comite prin achiziţionarea de bunuri sau servicii de
către o persoană care ştie că nu poate plăti pentru ele.
Infracţiunea de bancrută simplă constă în fapta debitorului de a nu introduce sau de
a introduce tardiv, cu mai mult de 6 luni peste termenul prevăzut de lege, cererea de
deschidere a procedurii insolvenţei.
Infracţiunea de bancrută frauduloasă se prezintă sub trei modalități normative de
incriminare şi constă în fapta persoanei care în frauda creditorilor:
• falsifică, sustrage sau distruge evidenţele debitorului ori ascunde o parte a
averii acestuia;
• înfăţişează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului sau în
alte acte, sume nedatorate;
• înstrăinează în caz de insolvenţă a debitorului, o parte din active.

Obiectivele principale:

✓ înţelegerea noţiunii de bancrută;

✓ înţelegerea noţiunii de gestiune frauduloasă;
✓ înţelegerea distincţiilor dintre bancrută și bancrută frauduloasă;
abuz de încredere și abuz de încredere în fruda creditorilor;
✓ cunoaşterea şi înţelegerea diferenţelor dintre înșelăciune și alte
infracțiuni;

Tema pentru acasă:

Explicați deosebirile dintre furt și abuz de încredere.

142
 Cuvinte cheie :

bancrută, abuz de încredere, înșelăciune, gestiune frauduloasă, însușirea bunului găsit,

exploatare patrimonială;

Timpul alocat parcurgerii şi înţelegerii temelor: 2 ore.

Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii (art. 238-248)

Abuzul de încredere (art. 238)
Noţiune. Infracţiunea constă în fapta persoanei care deţinând un bun al altuia, cu
orice titlu şi cu un anumit scop, şi-l însuşeşte, dispune de el sau îl foloseşte pe nedrept ori
refuză să-l restituie.
De esența infracțiunii este încălcarea încrederii acordate de persoana vătămată celui
care a primit bunul, însă acesta se comportă față de bun ca un adevărat proprietar, deși nu
era îndreptățit.
Obiectul juridic special este alcătuit din relaţiile sociale patrimoniale pentru a
căror desfășurare este necesară o anumită încredere pe care participanţii trebuie să şi-o
acorde reciproc şi fără care nu sunt posibile relaţii sociale normale83.
Obiectul material este bunul mobil al altuia şi care a fost încredințat, cu orice titlu
(însă nu și translativ de proprietate), făptuitorului. Acest titlu se poate referi la: depozit,
mandat, împrumut, locaţiune, gaj, etc. Simpla deținere fizică a unui bun nu semnifică și
existența vreunui titlu.
Nerestituirea la scadență sau refuzul de a restituire a sumelor de bani împrumutate
nu constituie infracțiunea de abuz de încredere și va atrage doar răspunderea civilă
contractuală.
De asemenea, asupra bunurilor primite de către făptuitor pentru a fi folosite în
procesul de producție sau pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu, pe care apoi acesta și
le însușește, se comite infracțiunea de furt și nu aceea de abuz de încredere (de ex. șoferul
care sustrage carburant din rezervorul autovehiculului pe care îl conduce; lucrătorul care
sustrage materialele pe care trebuia să le utilizeze în procesul de producție), deoarece în
aceste cazuri, făptuitorii nu au detenția bunurilor, ci un simplu contact fizic cu acestea.

83
Versavia Brutaru, Sorin Corlăţeanu, Abuzul de încredere, Revista de Drept Penal, nr.
3/2007, p. 144

143
 Subiectul activ poate fi orice persoană care deține un bun mobil al altuia. Este
posibilă participaţia penală sub toate formele. Dacă făptuitorul are calitatea de funcționar
public și își însușește bani sau bunuri pe care le administrează ori le gestionează, el va
comite infracțiunea de delapidare și nu aceea de abuz de încredere. Subiect pasiv este
persoana fizică sau juridică de la care făptuitorul deţine bunul.
Latura obiectivă. Elementul material constă într-o activitate materială ce se poate
realiza prin patru acţiuni alternative:
- însuşirea pe nedrept a bunului mobil. În această variantă, făptuitorul ia
efectiv în stăpânire bunul, ca şi cum ar fi al său şi se comportă ca un proprietar;
- dispunerea de bun pe nedrept. Făptuitorul efectuează asupra bunului acte
pe care nu avea dreptul să le facă: vânzare, închiriere, gajare, transformare sau distrugere;
- folosirea pe nedrept a bunului. Făptuitorul utilizează bunul în alt mod de
cum avea dreptul să o facă: îl împrumută altei persoane, sau îl foloseşte în alt scop decât
acela pentru care i-a fost încredinţat (de ex., persoana care primește o haină de blană și o
poartă, deși o primise pentru a fi curățată; cel căruia i se încredințează un autoturism pentru
a fi reparat, dar circulă cu el în interes personal);
- refuzul de restituire. Această acţiune presupune o declaraţie explicită în
acest sens sau o manifestare din care rezultă implicit că deţinătorul nu vrea să restituie
bunul. Pentru ca fapta să se comită în această formă a refuzului de restituire, trebuie să
existe din partea celui căruia îi aparţine bunul, o cerere formală de înapoiere.
Dacă făptuitorul comite două sau mai multe acțiuni alternative asupra aceluiași bun,
va exista o singură infracțiune.
Cerinţele esenţiale ale elementului material sunt următoarele:
- acţiunea trebuie să aibă ca obiect un bun mobil al altuia, încredinţat autorului
acţiunii cu orice titlu;
- fiecare dintre modalităţile alternative de comitere a faptei trebuie să aibă caracter
abuziv, nejustificat. Dacă între părți există neînțelegeri în legătură cu dreptul de proprietate
asupra bunului, fiecare considerându-se îndreptățit să îl dețină, nu va exista infracțiunea de
abuz de încredere.
Urmarea imediată constă în crearea unei situaţii de fapt contrară celei ar fi trebuit
să existe dacă n-ar fi fost încălcată încrederea între cele două persoane84. Nu se confundă
urmarea imediată cu prejudiciul care eventual, a fost cauzat persoanei vătămate.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa este posibilă, dar nu este pedepsită de lege.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 3 luni la
2 ani sau amenda.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală pentru infracţiunea de abuz de încredere se
pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia înlătură răspunderea penală.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

84
Vintilă Dongoroz, op. cit. Vol. III, p. 512

144
 Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor (art. 239)
Noţiune. Potrivit alin. 1, în forma tip, infracţiunea constă în fapta debitorului care
înstrăinează, ascunde, deteriorează sau distruge valori sau bunuri din patrimoniul său ori
invocă datorii sau acte fictive, în scopul fraudării creditorilor.
Varianta asimilată din alin. 2 se comite prin achiziţionarea de bunuri sau servicii de
către o persoană care ştie că nu poate plăti pentru ele.
Această incriminare are caracter de noutate, neexistând în vechiul Cod penal și
reprezintă o variantă de specie a abuzului de încredere.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale care presupun ca debitorul
să manifeste bună credinţă în ceea ce priveşte executarea obligaţiilor care îi revin faţă de
creditor. Obiect material al infracţiunii sunt bunurile, valorile din patrimoniul debitorului
sau acelea pretinse/primite de făptuitor (deși știa că nu le poate achita).
Subiectul activ este calificat, putând fi numai debitorul unei obligaţii. Fapta se
poate comite în coautorat, dar fiecare făptuitor trebuie să aibă calitatea de debitor. Actele
de executare săvârşite de o persoană fără a avea calitatea de debitor pot fi considerate acte
de complicitate. Pentru varianta asimilată din alin. 2, subiect activ este persoana insolvabilă
care achiziționează bunuri/servicii. Subiect pasiv este creditorul obligaţiei.
Latura obiectivă. Elementul material al variantei tipice din alin. 1 poate consta în
vreuna din următoarele acţiuni: înstrăinare, ascundere, deteriorare sau distrugere,
invocare de acte sau datorii fictive.
Cerința esențială a acțiunilor ce formează elementul material presupune ca oricare
dintre acțiunile incriminate să se realizeze asupra bunurilor aparținând debitorului, adică
făptuitorului.
Înstrăinarea înseamnă că bunul trece în patrimoniul altuia, indiferent cu ce titlu:
vânzare, donaţie, etc.
Ascunderea presupune plasarea bunului sau a valorii într-un alt loc necunoscut de
către creditor ori chiar neînștiințarea creditorului despre existența acelui bun.
Deteriorarea are în vedere afectarea sau atingerea adusă aspectului exterior al
bunului sau diminuarea funcţionalităţii sale.
Distrugerea înseamnă nimicirea fizică a bunului sau valorii.
Nu prezintă importanţă dacă înstrăinarea, ascunderea, deteriorarea sau
distrugerea priveşte bunurile ori valorile, în totalitate sau doar parţial.
Invocarea actelor sau datoriilor fictive înseamnă aducerea la cunoştinţa
creditorului a conținutului unor acte sau datorii inexistente în realitate.
Varianta asimilată din alin. 2 are ca element material, acţiunea de achiziţionare a
bunurilor sau serviciilor.
Urmarea imediată pentru varianta din alin. 1 constă într-o modificare a stării
bunului aflat în patrimoniul debitorului.
În cazul variantei din alin. 2, urmarea imediată se concretizează într-o pagubă creată
creditorului, infracțiunea fiind de rezultat.
Latura subiectivă. Fapta descrisă la alin. 1 se poate comite numai cu intenţie
directă, calificată prin scopul urmărit: fraudarea creditorilor. Nu prezintă importanţă pentru
existenţa infracţiunii dacă scopul este sau nu realizat. Scopul are aici înţelesul de finalitate
urmărită prin comiterea acţiunii incriminate.
Pentru varianta asimilată din alin. 2, latura subiectivă presupune atât intenţia
directă, cât şi intenţia indirectă. Cerinţa esenţială a laturii subiective se referă la

145
cunoaşterea de către făptuitor a imposibilităţii de a achita bunurile sau serviciile de care a
beneficiat.
Tentativa faptei incriminate în alin. 1 se pedepseşte conf. art. 248.
Regimul sancţionator. Infracţiunea de abuz de încredere în frauda creditorilor se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, în ambele variante de
incriminare.
Variante agravate. Conform art. 2561, în cazul abuzului de încredere în frauda
creditorilor care a produs consecințe deosebit de grave (adică o pagubă materială mai mare
de 2.000.000 lei), limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate. Lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia înlătură răspunderea
penală.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

Bancruta simplă (art. 240)

Noţiune. Infracţiunea de bancrută simplă constă în fapta debitorului de a nu
introduce sau de a introduce tardiv, cu mai mult de 6 luni peste termenul prevăzut de lege,
cererea de deschidere a procedurii insolvenţei.
Incriminarea este preluată din art. 143 alin. 1 al Legii nr. 85/2006 privind procedura
insolvenţei85. Această normă de incriminare este completată de dispozițiile art. 66 alin. 1
din același act normativ potrivit căruia, termenul legal de introducere a cererii pentru
deschiderea procedurii de insolvență este de maximum 30 de zile de la momentul apariției
stării de incapacitate de plată.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale care se formează între
creditori şi debitori şi care presupun ca debitorii să fie de bună credință și să solicite
deschiderea procedurii de insolvenţă atunci când intră în incapacitate de plată.
Subiectul activ este calificat şi nu poate fi decât debitorul persoană fizică ori
reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare. Participația penală este posibilă sub
toate formele. Coautorii trebuie să dețină calitatea de debitor și să săvârșească nemijlocit
acțiunea incriminată. Subiect pasiv al infracţiunii este creditorul făptuitorului.
Latura obiectivă. Elementul material se prezintă sub formă alternativă, constând
într-o acţiune sau inacţiune (omisiune): introducerea tardivă ori neintroducerea cererii de
insolvenţă.
Introducerea tardivă a cererii de insolvenţă, ca acţiune ce formează elementul
material este supusă unei condiţii de timp: pentru existenţa infracţiunii trebuie să treacă
mai mult de 6 luni de la termenul prevăzut de lege de la apariţia stării de insolvenţă (cererea
de deschidere a procedurii de insolvenţă trebuie adresată tribunalului în termen de 30 de
zile de la apariţia stării de insolvenţă)86. Cele două termene se scurg succesiv.
Prin urmare, dacă după expirarea acestui termen de 30 de zile de la apariția stării
de insolvență, mai trec încă 6 luni şi nu se introduce cererea de insolvenţă, ori cererea se
formulează peste acest termen, fapta este considerată infracţiunea de bancrută simplă.
Situaţia preexistentă sau elementul premisă pentru ambele forme ale elementului
material are în vedere apariţia stării de insolvenţă, adică acea situaţie obiectivă în care se

85
Publicată în Monitorul Oficial nr. 359 din 21 aprilie 2006.
86
A se vedea art. 27 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

146
află un debitor care nu mai are posibilitatea achitării datoriilor întrucât nu mai are
disponibilități bănești (lichidități). Dacă vreunul dintre creditori a introdus el însuși,
împotriva debitorului, cererea de deschidere a procedurii de insolvență, rămânerea în
pasivitate a debitorului nu mai are relevanță penală.
În accepțiunea legii penale, ne interesează doar starea de insolvență vădită, nu și
aceea de insolvență iminentă, întrucât numai în prima situație există obligația legală de a
acționa prin introducerea cererii de deschidere a procedurii insolvenței.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru buna desfășurare a relațiilor
comerciale și pentru patrimoniul creditorului ale cărui șanse de recuperare a creanței scad.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa ar fi posibilă doar în cazul modalității comisive, dar nu este incriminată.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 3 luni la
un an sau amenda.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate. Lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia înlătură răspunderea
penală.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

Bancruta frauduloasă (art. 241)

Noţiune. Infracţiunea se prezintă sub trei modalități normative de incriminare şi
constă în fapta persoanei care în frauda creditorilor:
• falsifică, sustrage sau distruge evidenţele debitorului ori ascunde o parte a
averii acestuia;
• înfăţişează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului sau în
alte acte, sume nedatorate;
• înstrăinează în caz de insolvenţă a debitorului, o parte din active.
Incriminarea este preluată cu unele modificări, din art. 143 alin. 2 al Legii nr.
85/2006 privind procedura insolvenţei.
Așa cum este formulat textul, se observă că bancruta frauduloasă este o infracțiune
complexă care poate absorbi falsul în înscrisuri sub semnătură privată, furtul sau
distrugerea. Atunci când nu sunt întrunite toate elementele constitutive ale infracțiunii de
bancrută frauduloasă, se va putea reține existența celorlalte infracțiuni absorbite.
Obiectul juridic special este complex, fiind format pe de o parte din relaţiile
sociale patrimoniale care se formează în mediul de afaceri, între creditori şi debitori şi care
presupun ca debitorii să manifeste corectitudine faţă de creditorii lor în legătură cu datoriile
pe care le au de achitat față de aceștia, iar pe de altă parte din acele relații sociale care se
formează în legătură cu protejarea evidențelor, înscrisurilor sau registrelor. Obiect
material pot fi evidențele debitorilor, bunurile acestora (mobile sau imobile) ori activele
lor.
Subiectul activ poate fi orice persoană, dar acesta este de regulă debitorul. În
doctrină s-a făcut observația că formularea textului este deficitară deoarece induce ideea
că o terță persoană, alta decât debitorul acționează asupra averii debitorului, în frauda
creditorilor, ceea ce este greu de acceptat87. Subiect pasiv este creditorul sau creditorii.
87
Constantin Duvac în George Antoniu și Tudorel Toader, Explicațiile noului Cod penal,
vol. III, Editura Universul Juridic, București, 2015, p. 477

147
 Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii este diferit în funcție de
variantele de comitere a faptei.
Astfel, în prima variantă, acţiunile ce formează elementul material sunt:
falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidenţelor debitorului ori ascunderea unei părţi
a averii acestuia. Falsificarea înseamnă contrafacerea, modificarea alterarea evidenţelor,
sustragerea presupune luarea lor din locul în care ar trebui să fie, iar distrugerea semnifică
deteriorarea ori nimicirea (prin ardere, topire, tocare, etc.)
Cea de-a doua variantă de comitere se referă la următoarele acţiuni: înfăţişarea de
datorii inexistente sau prezentarea de sume nedatorate. Prezentarea sumelor nedatorate
trebuie să se realizeze în registrele debitorului sau în alte acte.
A treia variantă de comitere a infracţiunii are ca element material, acţiunea de
înstrăinare a unei părţi din active, de regulă la preţuri mult inferioare valorii reale. Situaţia
premisă a acestei variante constă în preexistenţa stării de insolvenţă.
Apreciem, în acord cu alte opinii exprimate în doctrină, că starea de insolvenţă la
care se referă legea este o stare de fapt şi nu de drept. Prin urmare, pentru existenţa
infracţiunii de bancrută frauduloasă nu este necesar să existe vreo hotărâre judecătorescă
anterioară de declarare a stării de insolvenţă, fiind suficientă condiţia încetării plăţilor 88.
Atunci când înstrăinarea se realizează înainte de apariția stătii de insolvență, nu va exista
această infracțiune.
Dacă făptuitorul comite două sau toate cele trei modalități normative ale
infracțiunii, se va reține o singură infracțiune și nu un concurs de infracțiuni.
Urmarea imediată a infracţiunii se prezintă sub forma unei stări de pericol pentru
valorile ocrortite.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite de regulă cu intenţie directă, dar e
posibilă şi comiterea cu intenţie indirectă.
Tentativa este incriminată și se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Infracţiunea de bancrută frauduloasă se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 5 ani.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate. Lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia înlătură răspunderea
penală.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

Concluzii:

Infracţiunea de abuz de încredere constă în fapta persoanei care deţinând un bun al

altuia, cu orice titlu şi cu un anumit scop, şi-l însuşeşte, dispune de el sau îl foloseşte pe
nedrept ori refuză să-l restituie.

88
Gheorghe Ivan, Bancruta, o infracţiune specifică mediului de afaceri, în Revista de Drept
Penal, nr. 2/2010, p. 70; Dorin Ciuncan, Bancruta frauduloasă, în Revista de Drept Penal nr.
3/2000, p. 124

148
 Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor în fapta debitorului care
înstrăinează, ascunde, deteriorează sau distruge valori sau bunuri din patrimoniul său ori
invocă datorii sau acte fictive, în scopul fraudării creditorilor.
Infracţiunea de bancrută simplă constă în fapta debitorului de a nu introduce sau de
a introduce tardiv, cu mai mult de 6 luni peste termenul prevăzut de lege, cererea de
deschidere a procedurii insolvenţei.
Infracţiunea de bancrută frauduloasă se prezintă sub trei modalități normative de
incriminare .

Întrebări recapitulative:
1. Ce înţelegeţi prin abuz de încredere?
2. Delimitaţi abuzul de încredere de abuzul de încredere prin
fraudarea creditorilor.
3. Care este diferenţa dintre bancruta simplă și bancruta
frauduloasă?

Sau

Test de autoevaluare

1. Însuşirea de către făptuitor a unui bun mobil al altuia, deţinut de către

făptuitor cu orice titlu, constituie infracţiunea de:
a) furt;
b) însuşirea bunului găsit;
c) abuz de încredere.

2. Nerestituirea de către deținător, a unui bun, către proprietarul acestuia:

a) constituie infracțiunea de abuz de încredere doar dacă proprietarul solicită
înapoierea acelui bun;
b) constituie infracțiunea de abuz de încredere în orice condiții;
c) nu constituie infracțiune.

3 Dacă administratorul unei societăți în stare de insolvență care are datorii

către mai mulți creditori, înstrăinează bunurile de valoare ale societății pentru a nu
fi preluate în contul datoriilor, el comite:
a) infracțiunea de bancrută simplă;
b) infracțiunea de bancrută frauduloasă;

149
 c) infracțiunea de bancrută frauduloasă, numai dacă s-a pronunțat o hotărâre
definitivă de constatare a stării de insolvență.

4. Infracţiunea de bancrută frauduloasă se poate comite prin:

a) falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidenţelor debitorului ori
ascunderea unei părți a averii acestuia;
b) înfăţişarea de datorii inexistente sau prezentarea în registrele debitorului
sau în alte acte, de sume nedatorate;
c) înstrăinarea în caz de insolvenţă a debitorului, a unei părți din active.

RASPUNSURI
1–c
2–a
3-b
4 – a, b, c

Bibliografie obligatorie:
Codul penal

Bibliografie facultativă:
Gheorghe Ivan, Bancruta, o infracţiune specifică mediului de afaceri, în Revista de Drept
Penal, nr. 2/2010, p. 70;
Dorin Ciuncan, Bancruta frauduloasă, în Revista de Drept Penal nr. 3/2000, p

150
UNITATEA DE STUDIU 13.
Infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii - 2

Rezumat:
Gestiunea frauduloasă constă în producerea de pagube unei persoane, cu ocazia
administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija
administrării sau conservării acelor bunuri.
Prima variantă a infracţiunii de însușire a bunului găsit sau ajuns din eroare la
făptuitor descrisă la alineatul 1 constă în fapta persoanei care găsind un bun pierdut de
altcineva, nu-l predă în termenul legal de 10 zile, autorităţilor sau celui care l-a pierdut ori
dispune de acel bun ca şi cum ar fi al său.
Cea de-a doua variantă menţionată în alineatul 2 al articolului 243 constă în fapta
persoanei care ajungând din eroare sau întâmplător, în posesia unui bun mobil care aparţine
altuia, şi-l însuşeşte pe nedrept ori nu-l predă în 10 zile de când a cunoscut că bunul nu-i
aparţine.
Înşelăciunea constă în fapta persoanei care, pentru a obţine un folos material injust,
induce în eroare o altă persoană prin amăgire, cauzându-i astfel o pagubă materială.
Infracţiunea de îșelăciune privind asigurările reprezintă o variantă de specie a
înşelăciunii şi constă în distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare,
ascunderea sau înstrăinarea unui bun asigurat, în scopul obţinerii sumei asigurate.
Deturnarea licitațiilor publice constă în îndepărtarea prin constrângere sau
corupere, a unui participant la o licitaţie publică sau în înţelegerea între participanţii la o
licitaţie publică în scopul denaturării preţului de adjudecare.
În forma sa tipică, exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile constă în
fapta creditorului care cu ocazia dării cu împrumut de bani sau bunuri, profită de starea
vădită invulnerabilitate a debitorului, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii ori
relaţiei de dependenţă faţă de el şi îl face pe acesta să constituie sau să transmită un drept
real sau de creanţă cu valoare disproporţionată faţă de această prestaţie.

Obiectivele principale:

• cunoaşterea şi înţelegerea diferenţelor dintre înșelăciune și alte infracțiuni;

• asimilarea noțiunii de exploatare patrimonială

151
 Tema pentru acasă:

Explicați deosebirile dintre gestiune frauduloasă și înșelăciune.

Cuvinte cheie :

înșelăciune, gestiune frauduloasă, însușirea bunului găsit, exploatare patrimonială;

Timpul alocat parcurgerii şi înţelegerii temelor: 2 ore.

Gestiunea frauduloasă (art. 242)

Noţiune. Această infracţiune constă în producerea de pagube unei persoane, cu
ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să
aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri.
Incriminarea este preluată cu unele modificări din vechiul Cod penal (art. 214).
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale patrimoniale pentru a căror
dezvoltare este necesară o anumită încredere cu privire la persoana care are în administrare
bunurile altuia. Obiectul material prezintă anumite particularităţi, deoarece el se prezintă
sub forma unei universalităţi de bunuri89, de toate categoriile: bunuri mobile sau imobile,
corporale sau necorporale.
Subiectul activ poate fi numai o persoană căreia îi este încredinţată gestionarea
averii unei persoane, deci este vorba de un subiect activ calificat (de ex. tutorele, curatorul,
mandatarul, executorul testamentar).
Participaţia penală este posibilă. Actele de autorat săvârşite de o persoană care nu
are calitatea de gestionar al averii altuia vor constitui acte de complicitate materială.
Subiectul pasiv este persoana care şi-a încredinţat averea sau o parte din avere, spre
gestionare, subiectului activ şi a fost păgubită prin faptele comise de acesta.

89
Gheorghe Voinea, Abuz de încredere, gestiune frauduloasă. Prezentare comparativă, în
Dreptul nr. 2/1996, p. 65

152
 Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea ori inacţiunea care
produce pagube unei persoane. Cerinţele esenţiale ale elementului material
presupun ca:
- acţiunea/inacţiunea păgubitoare să fie săvârşită cu ocazia administrării sau
conservării bunurilor;
- acţiunea/inacţiunea păgubitoare să constituie o încălcare a grijii pe care făptuitorul
era ţinut să o manifeste faţă de averea subiectului pasiv.
Urmarea imediată este o stare de fapt contrară celei ar fi trebuit să existe în legătură
cu bunurile administrate sau conservate.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa este posibilă, dar nu este sancţionată de lege.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracţiune este
închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
Variante agravate. În alineatul al 2-lea şi al 3-lea sunt descrise formele agravate
ale infracţiunii.
Potrivit alin. 2, fapta este mai gravă atunci când este săvârşită de către
administratorul judiciar, de lichidatorul averii debitorului sau de un reprezentant ori prepus
al acestora. Pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani.
La varianta agravată descrisă în alin. 3, elementul circumstanţial de agravare
constă în scopul urmărit de făptuitor: dobândirea unui folos material, indiferent dacă fapta
se prezintă în forma simplă a alin. 1 sau în forma calificată a alin. 2. La această formă a
infracţiunii, latura subiectivă presupune prezenţa intenţiei directe, calificate prin scop.
Pedeapsa prevăzută în acest caz este închisoarea de la 2 la 7 ani.
Gestiunea frauduloasă cu consecințe deosebit de grave. Conform art. 2561, în cazul
gestiunii frauduloase care a produs consecințe deosebit de grave (adică o pagubă materială
mai mare de 2.000.000 lei), limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală pentru oricare din formele infracţiunii de
gestiune frauduloasă, se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia înlătură răspunderea penală.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

Însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor (art.243)

Noţiune. Prima variantă a infracţiunii descrisă la alineatul 1 constă în fapta
persoanei care găsind un bun pierdut de altcineva, nu îl predă în termenul legal de 10 zile,
autorităţilor sau celui care l-a pierdut ori dispune de acel bun ca şi cum ar fi al său.
Cea de-a doua variantă menţionată în alineatul 2 al articolului 243 constă în fapta
persoanei care ajungând din eroare sau întâmplător, în posesia unui bun mobil care aparţine
altuia, şi-l însuşeşte pe nedrept ori nu-l predă în 10 zile de când a cunoscut că bunul nu-i
aparţine.
Incriminarea este preluată din vechiul Cod penal, cu unele modificări (art. 216).
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale de protejare a
patrimoniului altuia, relaţii care implică buna-credinţă atunci când este vorba de bunuri
pierdute sau ajunse din eroare în posesia altei persoane. Obiectul material îl constituie la
prima variantă, bunul mobil pierdut, iar la varianta a doua, bunul mobil, ajuns din eroare
sau întâmplător în posesia făptuitorului.

153
 Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană care a găsit un bun pierdut
sau a ajuns din eroare în posesia lui. Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
Subiect pasiv este persoana care a pierdut bunul sau al cărei bun a ajuns din eroare ori
întâmplător în posesia făptuitorului.
Latura obiectivă. Elementul material în cazul variantei din alineatul 1 poate consta
în:
- nepredarea bunului găsit (neremiterea, nedepunerea lui). Cerinţa esenţială a legii
presupune că această inacţiune capătă caracter infracţional doar dacă au trecut 10 zile de la
găsirea bunului;
- dispunerea de acel bun ca de al său (efectuarea de acte patrimoniale cu privire la
acel bun). Cerinţa esenţială a elementului material la această variantă constă în
împrejurarea că făptuitorul dispune de acel bun ca şi cum ar fi al său (îl vinde, îl modifică,
etc., deşi nu are acest drept). În cazul acestei modalități, termenul de 10 zile nu are nicio
relevanță.
Elementul material pentru varianta prevăzută în alineatul 2 constă în:
- însuşirea bunului de către făptuitorul care a ajuns din eroare sau întâmplător, în
posesia lui. Făptuitorul se comportă aşadar ca un proprietar cu acel bun, deşi nu este
îndreptăţit la aceasta. Cerinţa esenţială a elementului material presupune ca însuşirea să se
facă pe nedrept.
- nepredarea bunului către autorităţi sau către cel căruia îi aparţine. Cerinţa
esenţială a legii presupune că această inacţiune capătă caracter infracţional doar dacă au
trecut 10 zile de la momentul în care făptuitorul şi-a dat seama că bunul nu-i aparţine.
Urmarea imediată la ambele variante de comitere constă într-o stare de fapt
contrară celei iniţiale şi într-o pagubă adusă persoanei căreia îi aparţine bunul.
Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie.
Tentativa nu se sancţionează.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la o lună la
3 luni sau amendă.
Aspecte procesuale. Deşi acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

Înşelăciunea (art. 244)

Noţiune. Înşelăciunea constă în fapta persoanei care, pentru a obţine un folos
material injust, induce în eroare o altă persoană prin amăgire, cauzându-i astfel o pagubă
materială.
Incriminarea este preluată din vechiul Cod penal (art. 215), iar diferenţa dintre cele
două acte normative este dată de renunţarea la unele variante agravate şi de introducerea
posibilității de înlăturare a răspunderii penale prin împăcarea părţilor.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale cu caracter patrimonial
care presupun ca în relaţiile patrimoniale dintre oameni să existe un minim de bună
credinţă. Obiectul material al infracţiunii poate fi un bun mobil sau imobil.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia penală este posibilă sub toate
formele. Subiectul pasiv este persoana păgubită prin acţiunea de inducere în eroare.
Uneori persoana indusă în eroare nu este aceeaşi cu persoana păgubită. De exemplu,

154
făptuitorul îi spune copilului rămas singur acasă, că a fost trimis de părinţii acestuia să ia o
sumă de bani pentru a achiziţiona un anumit obiect. Inducerea în eroare se comite asupra
minorului, dar paguba constând în suma de bani remisă făptuitorului este suportată de
părinte. În astfel de cazuri avem un subiect pasiv primar (cel păgubit) şi un subiect pasiv
subsidiar/secundar (cel indus în eroare).
Latura obiectivă. Elementul material al înşelăciunii constă în acţiunea de inducere
în eroare, de amăgire (păcălire) a victimei.
Inducerea în eroare trebuie să se realizeze prin prezentarea ca adevărată, a unei
fapte mincinoase sau ca mincinoasă, a unei fapte adevărate.
Mijloacele cu ajutorul cărora făptuitorul induce în eroare victima sunt foarte variate
în practică, unele dintre ele relevând imaginaţia şi ingeniozitatea infractorilor.
Chiar dacă aparent, remiterea bunurilor de către persoana vătămată se realizează cu
consimţământul ei, acest consimţământ este viciat prin inducerea în eroare. Starea în care
este pusă victima se datorează acțiunii făptuitorului. Aptitudinea elementului material de
inducere în eroare a victimei se apreciază de către organul judiciar în funcție de context,
gradul de educație a victimei, nivelul ei de experiență, etc.
Urmarea imediată constă în producerea unei pagube în patrimoniul persoanei
vătămate, ceea ce înseamnă că înșelăciunea este o infracțiune de rezultat. Între acţiunea
de inducere în eroare şi urmarea imediată trebuie să existe legătură de cauzalitate.
Latura subiectivă. Înşelăciunea se comite numai cu intenţie directă calificată prin
scop deoarece legea pretinde ca făptuitorul să fi acţionat cu un anumit scop: obţinerea unui
folos patrimonial injust pentru sine sau pentru altul. Nu interesează dacă făptuitorul a
obţinut sau nu acel folos.
Scopul are în această situaţie, înţelesul de finalitate şi caracterizează latura
subiectivă.
Tentativa este posibilă şi este pedepsită de lege. Există tentativă ori de câte ori s-a
realizat inducerea în eroare, dar nu s-a produs paguba. Spre exemplu, comite tentativă la
înşelăciune acela care se prezintă în mod mincinos, drept delegatul unei societăţi
comerciale şi încarcă de la un depozit en-gros marfă, dar gestionarul depozitului observă
că actele prezentate sunt falsificate şi împiedică plecarea camionului cu marfă.
Consumarea infracțiunii este condiționată de producerea pagubei în patrimoniul
victimei.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută de lege pentru forma simplă este
închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
Variante şi modalităţi.
Alin. 2 descrie varianta calificată a înşelăciunii, iar elementul circumstanţial de
agravare îl constituie folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori alte mijloace
frauduloase.
Folosirea numelor mincinoase constă în utilizarea de nume care în realitate nu
aparţin făptuitorului; folosirea de calităţi mincinoase presupune atribuirea de titluri, funcţii,
grade de rudenie, etc. pe care autorul nu le deţine.
În fine, mijloacele frauduloase sunt orice mijloace apte să inducă în eroare: pachete
de hârtie albă tăiată la dimensiunea unor bancnote reale, dar care au doar deasupra o
bancnotă reală; inele ori alte bijuterii confecţionate din material galben despre care
făptuitorul pretinde că sunt din aur, etc.

155
 Dacă mijloacele frauduloase constituie prin ele însele o altă infracţiune, se vor
aplica regulile concursului de infracţiuni (când făptuitorul se utilizează bancnote ori
documente pe care le-a falsificat, etc.).
Pedeapsa prevăzută de lege pentru această formă calificată este închisoarea de la
unu la 5 ani.
Înșelăciunea cu consecințe deosebit de grave. Conform art. 2561, în cazul
înșelăciunii care a produs consecințe deosebit de grave (adică o pagubă materială mai mare
de 2.000.000 lei), limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate.
Aspecte procesuale. Deşi acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

Înşelăciunea privind asigurările (art. 245)

Noţiune. Infracţiunea reprezintă o variantă de specie a înşelăciunii şi constă în
distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare, ascunderea sau înstrăinarea
unui bun asigurat, în scopul obţinerii sumei asigurate.
Varianta de specie descrisă la alin. 2 se săvârşeşte de către persoana care simulează,
îşi cauzează sau îşi agravează leziuni sau vătămari corporale produse de un risc asigurat,
în scopul obţinerii sumei asigurate.
Incriminarea are caracter de noutate, neexistând în vechiul Cod penal și este
considerată o faptă obstacol, de natură să prevină comiterea infracțiunii de înșelăciune90.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale patrimoniale care se
desfăşoară în legătură cu asigurarea bunurilor sau a sănătăţii ori a integrităţii corporale a
unei persoane. Obiectul material este constituit pentru varianta din alin. 1, din bunurile
mobile/imobile asigurate care sunt distruse, degradate, aduse în stare de neîntrebuinţare,
ascunse sau înstrăinate. Pentru varianta de specie din alin. 2, obiectul material îl poate
reprezenta corpul făptuitorului care își cauzează ori agravează anumite leziuni sau
vătămări.
Subiectul activ al variantei din alin. 1 poate fi orice persoană, iar la varianta din
alin. 2, subiectul activ este calificat, fiind numai persoana care şi-a asigurat sănătatea ori
integritatea corporală. Subiect pasiv este orice persoană fizică sau juridică al cărei
patrimoniu a fost afectat, de cele mai multe ori o societate de asigurări, dar poate fi şi
persoana asigurată.
Latura obiectivă. Elementul material al variantei din alin. 1 constă în oricare din
următoarele acţiuni: distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare,
ascunderea sau înstrăinarea unui bun asigurat. Fapta se poate comite și prin omisiune.
Distrugerea presupune nimicirea, desfiinţarea completă a bunului; degradarea
constă în alterarea, stricarea parţială a bunului, iar aducerea în stare de neîntrebuinţare
înseamnă că bunul nu mai poate fi folosit conform cu destinaţia sa. Starea de
neîntrebuinţare poate fi totală sau parţială, permanentă sau temporară. Ascunderea bunului
înseamnă dosirea acestuia, astfel încât nu mai poate fi găsit. Înstrăinarea se referă la orice
operaţiune prin care bunul iese din patrimoniul iniţial: vânzare, donare, etc.
Cerința esențială presupune ca oricare dintre aceste acțiuni să se comită asupra unui
bun care a fost în prealabil, asigurat.
90
Constantin Duvac, Înșelăciunea privind asigurările, în Dreptul, nr. 6/2012, p. 73

156
 Elementul material al variantei descrise în alin. 2 constă în oricare din următoarele
acţiuni: simularea, cauzarea sau agravarea leziunilor sau vătămărilor corporale. Cerinţa
esenţială se referă la împrejurarea că leziunile sau vătămările corporale trebuie să fie dintre
cele produse de un anumit risc asigurat.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru valorile ocrotite.
Între acţiunea de inducere în eroare şi urmarea imediată trebuie să existe legătură
de cauzalitate, însă nu este necesară dovedirea acesteia.
Latura subiectivă. Pentru ambele variante de incriminare, vinovăţia presupune
numai intenţia directă, calificată prin scopul urmărit: obţinerea sumei asigurate.
Infracțiunea există indiferent dacă scopul a fost sau nu atins. Scopul are înțelesul de
finalitate.
Tentativa se pedepseşte și se poate prezenta sub forma tentativei întrerupte.
Infracțiunea se consumă în momentul producerii stării de pericol pentru valoarea ocrotită.
Regimul sancţionator. Forma simplă din alin. 1 se pedepseşte cu închisoare de la
unu la 5 ani, iar varianta din alin. 2, cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Variante agravate. Conform art. 2561, în cazul înșelăciunii privind asigurările care
a produs consecințe deosebit de grave (adică o pagubă materială mai mare de 2.000.000
lei), limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate.
Aspecte procesuale. Deşi acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală. Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă
revine judecătoriei.

Deturnarea licitaţiilor publice (art. 246)

Noţiune. Infracţiunea constă în îndepărtarea prin constrângere sau corupere, a unui
participant la o licitaţie publică sau în înţelegerea între participanţii la o licitaţie publică în
scopul denaturării preţului de adjudecare.
Incriminarea are caracter de noutate, neexistând în vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale care ţin de mediul de
afaceri şi care presupun manifestarea corectitudinii în desfăşurarea licitaţiilor publice.
Obiect material există în situațiile în care îndepărtarea participantului se realizează prin
constrângerea sa fizică.
Subiectul activ poate fi orice persoană. Participația penală este posibilă sub toate
formele. La varianta de comitere sub forma înţelegerii între participanţi, subiectul activ
este multiplu şi fapta poate fi comisă doar de participanţii la o licitaţie publică. Subiect
pasiv este persoana ale cărei interese au fost afectate prin acţiunile frauduloase.
Latura obiectivă. Elementul material se prezintă în formă alternativă putând
consta în următoarele acţiuni:
- îndepărtarea unui participant la o licitaţie publică. Cerinţa esenţială a
elementului material pretinde ca acţiunea de îndepărtare să se realizeze prin constrângere
(fizică sau morală) sau prin corupere (oferire de bani, bunuri ori alte foloase).
Uneori, când mijlocul de corupere constituie prin el însuși o infracțiune, se pot
aplica regulile concursului de infracțiuni (de ex. când făptuitorul oferă mită unui participant
la licitație care are calitatea de funcționar public și acționează în această calitate: făptuitorul
va răspunde atât pentru deturnarea licitațiilor publice, cât și pentru dare de mită). Dacă
fapta se comite prin constrângere (fizică sau morală), infracțiunea va absorbi lovirea sau

157
alte violențe, respectiv amenințarea. Când acțiunea de constrângerea fizică s-a concretizat
însă într-o vătămare corporală, se vor reține în concurs, ambele infracțiuni: deturnarea
licitațiilor publice și vătămarea corporală.
Dacă participantul la o licitație publică este îndepărtat prin alte mijloace decât cele
precizate în lege (de ex. prin inducere în eroare), fapta nu va constitui infracțiune;
- înţelegerea între participanţii la o licitaţie publică. Nu este necesar ca înţelegerea
să aibă loc între toţi participanţii, ci este suficient ca măcar doi dintre participanţi să se
înţeleagă între ei cu privire la prețul de adjudecare.
Sintagma „licitație publică” se referă atât la licitațiile organizate de instituțiile
publice cât și la licitațiile organizate de persoane juridice de drept privat (de ex. bănci,
instituții de credit, case de licitație, etc.), deși în doctrină au fost exprimate și opinii contrare
și anume că infracțiunea are în vedere doar licitațiile organizate de instituțiile publice, în
sensul art. 176 din C.pen.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru relaţiile de afaceri care
presupun o concurenţă liberă și onestă.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie. Prima variantă a infracţiunii are ca
element subiectiv intenţia în ambele ei forme, pe când în cazul celei de-a doua variante,
intenţia este doar directă, fiind calificată prin scopul urmărit de făptuitori: denaturarea
preţului de adjudecare
Tentativa se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Deturnarea licitaţiilor publice se pedepseşte cu închisoare
de la unu la 5 ani.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar competenţa
de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

Exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile (art. 247)

Noţiune. Infracţiunea este reglementată sub două forme: simplă (tipică) şi agravată.
Potrivit alin. 1, în forma sa tipică, fapta constă în fapta creditorului care cu ocazia
dării cu împrumut de bani sau bunuri, profită de starea vădită vulnerabilitate a debitorului,
datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii ori relaţiei de dependenţă faţă de el şi îl face
pe acesta să constituie sau să transmită un drept real sau de creanţă cu valoare
disproporţionată faţă de această prestaţie.
Varianta agravată din alin. 2 constă în punerea unei persoane, în stare de vădită
vulnerabilitate, prin provocarea unei intoxicaţii cu alcool sau substanţe psihoactive, în
scopul de a o determina să consimtă la constituirea sau transmiterea unui drept real sau de
creanţă ori să renunţe la un drept, dacă s-a produs o pagubă.
Incriminarea are caracter de noutate, neexistând în vechiul Cod penal.
S-a arătat în doctrină că prin introducerea acestei incriminări s-a dorit reprimarea
unor fapte care au proliferat în ultimii ani şi care au produs consecinţe grave pentru cei care
au căzut victimă unor astfel de practici (de ex. persoane în vârstă sau bolnave care şi-au
pierdut locuinţele în urma unor înţelegeri patrimoniale disproporţionate)91.
Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale de afaceri dintre debitori şi
creditori care pretind ca actele prin care se constituie ori se transmit drepturi reale sau de

91
Constantin Duvac, Infracţiunile contra patrimoniului din perspectiva noului Cod penal şi a
Codului penal în vigoare, în Revista de Drept Penal, nr. 1/2013, p. 77-78

158
creanţă să fie încheiate cu bună credinţă. Obiect material îl constituie bunurile (mobile
sau imobile) ori valorile la care se referă actele juridice.
Subiectul activ este creditorul dreptului real ori de creanţă. Subiect pasiv este
debitorul aflat în stare de vădită vulnerabilitate, stare care se datorează vârstei, stării de
sănătate, infirmităţii ori relaţiei de dependenţă faţă de creditor. Participația penală este
posibilă sub toate formele.
Latura obiectivă. Elementul material al formei tipice îl constituie acţiunea
creditorului de a determina debitorul să constituie ori să transmită un drept real sau de
creanţă.
Cerinţele esenţiale ale elementului material sunt următoarele:
- acţiunea de determinare trebuie să se comită cu ocazia dării cu împrumut de bani
de către făptuitor;
- făptuitorul să profite de vădita stare de vulnerabilitate a debitorului;
- constituirea sau transmiterea dreptului real sau de creanţă se face pentru făptuitor
sau pentru o altă persoană;
- între prestaţia creditorului şi dreptul real sau de creanţă constituit ori transmis de
către debitorul victimă, să existe o vădită disproporţie.
Dacă transmiterea sau constituirea dreptului real ori de creanță se realizează prin
constrângere și nu doar profitând de starea de vulnerabilitate a debitorului, va exista
infracțiunea de șantaj.
Urmarea imediată este o stare de pericol pentru integritatea patrimonială a
debitorului vulnerabil, independent de faptul că s-a pricinuit sau nu o pagubă.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Forma simplă a infracţiunii se pedepseşte cu închisoare de
la unu la 5 ani.
Variante agravate. Alineatul al 2-lea introduce o formă agravată a infracţiunii care
constă în punerea unei persoane, în stare de vădită vulnerabilitate prin provocarea unei
intoxicaţii cu alcool sau substanţe psihoactive, în scopul de a o determina să consimtă la
constituirea sau transmiterea un drept real sau de creanţă ori să renunţe la un drept, dacă s-
a produs o pagubă.
De data aceasta, făptuitorul pune el însuși victima în stare de vădită vulnerabilitate,
prin anumite mijloace calificate (de ex. îmbătarea, drogarea victimei).
Varianta agravată se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Exploatarea patrimonială a unei persoane vunerabile care a produs consecințe
deosebit de grave. Conform art. 2561, în cazul faptei care a produs consecințe deosebit de
grave (adică o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei), limitele speciale ale pedepsei
se majorează cu jumătate.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar competenţa
de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

159
 Concluzii:

Gestiunea frauduloasă constă în producerea de pagube unei persoane, cu ocazia

administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă
grija administrării sau conservării acelor bunuri.
Înşelăciunea constă în fapta persoanei care, pentru a obţine un folos material injust, induce
în eroare o altă persoană prin amăgire, cauzându-i astfel o pagubă materială.
Infracţiunea de îșelăciune privind asigurările reprezintă o variantă de specie a
înşelăciunii şi constă în distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare,
ascunderea sau înstrăinarea unui bun asigurat, în scopul obţinerii sumei asigurate.
Deturnarea licitațiilor publice constă în îndepărtarea prin constrângere sau
corupere, a unui participant la o licitaţie publică sau în înţelegerea între participanţii la o
licitaţie publică în scopul denaturării preţului de adjudecare.

Întrebări recapitulative:
1. Explicaţi care este elementul material al infraciunii de exploatare patrimonială a
unei persoane vulnerabile.
2. Care este diferența dintre însușirea bunului găsit și furt?
3. Comparați gestiunea frauduloasă cu înșelăciunea

Bibliografie obligatorie: Codul penal

Bibliografie facultativă:
Constantin Duvac, Infracţiunile contra patrimoniului din perspectiva noului Cod penal şi a
Codului penal în vigoare, în Revista de Drept Penal, nr. 1/2013

160
UNITATEA DE STUDIU 14.
Fraude comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice
Distrugerea și tulburarea de posesie.
Infracțiuni care au produs consecințe deosebit de grave

Rezumat:
Infracţiunea de fraudă informatică constă în fapta de a introduce, modifica
sau şterge date informatice, prin restricţionarea accesului la aceste date ori prin
împiedicarea în orice mod, a funcţionării unui sistem informatic, în scopul de a
obţine un beneficiu material, pentru sine sau pentru altul, dacă s-a cauzat o pagubă
unei persoane.
Potrivit alin. 1 al art. 250, infracţiunea de efectuare a operațiunilor
financiare în mod fraudulos constă în efectuarea unei operaţiuni de retragere de
numerar, încărcare sau descărcare a unui instrument de monedă electronică ori de
transfer de fonduri, prin utilizarea fără consimţămîntul titularului, a unui instrument
de plată electronică sau a datelor de identificare care permit utilizarea acestuia.
Forma asimilată din alineatul 2 constă în efectuarea oricăreia din
operaţiunile enumerate la alin. 1, prin utilizarea neautorizată a oricăror date de
identificare sau prin utilizarea de date de identificare fictive.
Potrivit alineatului 1, din art. 251, infracţiunea de acceptare a operațiunilor
financiare efectuate în mod fraudulos constă în acceptarea unei operaţiuni de
retragere de numerar, încărcare sau descărcare a unui instrument de monedă
electronică ori de transfer de fonduri, cunoscând că este efectuată prin folosirea
unui instrument de plată electronică falsificat sau utilizat fără consimţământul
titularului său.
În alineatul 2 se regăseşte o variantă de specie a infracţiunii care constă în
acceptarea oricăreia dintre operaţiunile menţionate în alin. 1, cunoscând că este
efectuată prin utilizarea neautorizată a unor date de identificare sau prin utilizarea
de date de identificare fictive.
În forma tip, distrugerea constă în fapta persoanei care distruge, degradează
sau aduce în stare de neîntrebuinţare, un bun aparţinând altuia ori împiedică luarea
măsurilor de conservare sau salvare a unui asemenea bun, respectiv înlătură
măsurile luate.
Infracţiunea descrisă în art. 254 (distrugerea calificată) reprezintă forme
agravate ale faptelor descrise în art. 253, analizat anterior, cu condiţia ca urmarea
acestor fapte să fie producerea unui dezastru.
Infracţiunea descrisă în art. 255 (distrugerea din culpă) este o variantă de
specie a distrugerii agravate descrise în alin. 4 al art. 253, singura diferenţă existând
în privinţa formei de vinovăţie cu care se comite fapta și care presupune culpa.
Infracţiunea de tulburare de posesie constă în ocuparea în întregime sau în
parte, fără drept, prin violenţă sau ameninţare ori prin desfiinţarea sau strămutarea
semnelor de hotar, a unui imobil aflat în posesia altei persoane.

161
 Obiectivele principale:

✓ înţelegerea noţiunii de sistem informatic; mijloc de plată

electronic
✓ să cunoască conținutul infracțiunilor din această grupă;
✓ să înţeleagă distincția dintre cele trei incriminări
✓ să înţeleagă ce înseamnă distrugere în sensul legii penale;
✓ să cunoască conținutul infracțiunilor din această grupă;
✓ să înţeleagă ce este tulburare de posesie.

Tema pentru acasă:

Descrieţi elementul materiual al infracțiunii de fraudă informatică.

Explicaţi noțiunea de distrugere .

Cuvinte cheie :

✓ sistem informatic, fraudă informatică, mijloc electronic de plată,

distrugere, distrugere calificată

Timpul alocat parcurgerii şi înţelegerii temelor: 2 ore.

162
 Fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice
(art. 249-252)
Frauda informatică (art.249)
Noţiune. Infracţiunea constă în fapta de a introduce, transmite, modifica sau a
şterge date informatice, de a restricţiona accesul la aceste date ori de a împiedica în orice
mod, funcţionarea unui sistem informatic, în scopul de a obţine un beneficiu material,
pentru sine sau pentru altul, dacă s-a cauzat o pagubă unei persoane.
Incriminarea este preluată din art. 49 al titlului III din Legea nr. 161/200392 și a fost
modificată prin Legea nr. 207/202193.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale care au ca obiect
patrimoniul unei persoane prin protejarea datelor informatice şi a sistemelor informatice.
Obiect material al infracţiunii îl constituie sistemele informatice asupra cărora acţionează
făptuitorul.
Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană, deoarece legea nu pretinde
vreo calitate specială a făptuitorului. Participaţia penală este posibilă. Subiectul pasiv este
titularul sistemului informatic, dar și persoana fizică sau juridică al cărei patrimoniu a fost
afectat de săvârşirea faptei.
Latura obiectivă. Elementul material se poate realiza prin oricare din următoarele
acţiuni:
- introducerea datelor informatice;
- transmiterea datelor informatice;
- modificarea datelor informatice;
- ştergerea datelor informatice;
- restricţionarea accesului la datele informatice;
- împiedicarea funcţionării unui sistem informatic.
Primele cinci acţiuni se referă la datele informatice şi presupun adăugarea altor date
informatice, schimbarea, respectiv alterarea datelor informatice reale cu altele ori
eliminarea lor, precum şi oprirea sau blocarea accesului obişnuit la aceste date.
Ultima acţiune constă în blocarea unui sistem informatic, astfel încât acesta nu mai
funcţionează un anumit interval de timp.
Urmarea imediată se concretizează într-o pagubă produsă patrimoniului unei
persoane, iar existența infracțiunii este condiționată de producerea unei asemenea pagube.
Organele judiciare vor trebui să stabilească legătura de cauzalitate între acțiunea ce
formează elementul material și urmarea imediată.
92
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei,
în Monitorul Oficial nr. 279 din 21 aprilie 2003
93
Legea nr. 207/2021 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul
penal, precum și pentru dispunerea unor măsuri de transpunere a Directivei (UE) 2019/713 a
Parlamentului European și a Consiliului din 17 aprilie 2019 privind combaterea fraudelor și a
contrafacerii în legătură cu mijloacele de plată fără numerar și de înlocuire a Deciziei-cadru
2001/413/JAI a Consiliului, publicată în Monitorul Oficial nr. 720 din 22 iulie 2021

163
 Latura subiectivă. Fapta se poate comite numai cu intenţie directă, calificată prin
scopul urmărit: acela de a obţine un beneficiu material pentru sine sau pentru altul. Scopul
are înţelesul de finalitate şi caracterizează latura subiectivă şi nu latura obiectivă, aşa cum
s-a susţinut uneori în doctrină94.
Tentativa se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la 2 la 7 ani.
Varianta agravată. Conform art. 2561, în cazul faptei care a produs consecințe
deosebit de grave (adică o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei), limitele speciale
ale pedepsei se majorează cu jumătate.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar competenţa
de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

Efectuarea de operaţiuni financiare în mod fraudulos (art. 250)

Noţiune. Potrivit alin. 1 al art. 250, infracţiunea constă în efectuarea unei operaţiuni
de retragere de numerar, încărcare sau descărcare a unui instrument de monedă electronică
ori de transfer de fonduri, valoare monetară sau monedă virtuală, prin utilizarea fără
consimţămîntul titularului, a unui instrument de plată fără numerar sau a datelor de
identificare care permit utilizarea acestuia.
Forma asimilată din alineatul 2 constă în efectuarea oricăreia din operaţiunile
enumerate la alin. 1, prin utilizarea neautorizată a oricăror date de identificare sau prin
utilizarea de date de identificare fictive.
Incriminarea este preluată din art. 27 al Legii nr. 365/2002 privind comerţul
electronic și a fost actualizată prin Legea nr. 207/2021.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale care se dezvoltă în legătură
cu comerţul electronic şi corectitudinea care trebuie manifestată în cadrul acestor relaţii.
Obiect material există în ipoteza utilizării instrumentului de plată electronic (de ex.
cardurile bancare).
Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia penală este posibilă sub toate
formele. Dacă fapta este comisă de un grup de crimă organizată, va exista un concurs de
infracțiuni între această infracțiune și aceea de constituire a unui grup infracțional
organizat. Subiect pasiv este persoana titulară a instrumentului de plată electronică utilizat
fără drept sau titulara datelor de identificare.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunea de efectuare a unei
operaţiuni financiare (retragere de numerar, încărcare ori descărcare a unui instrument de
monedă electronică, ori de transfer de fonduri, valoare monetară sau monedă virtuală).
Cerinţa esenţială a elementului material al variantei din alin. 1 este ca acţiunea să
se realizeze prin unul din următoarele mijloace:
- utilizarea unui instrument de plată fără numerar fără a avea consimţământul
titularului;
- utilizarea datelor de identificare a unui instrument de plată electronic, fără a avea
consimţământul titularului.
Pentru varianta din alin. 2, cerinţa esenţială a acțiunii ce formeză elementul
material presupune ca fapta să se comită prin una din următoarele metode:

94
Alexandru Boroi, Drept penal. Partea specială, conform Noului Cod penal. Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2011, p. 233

164
 - utilizarea neautorizată a datelor de identificare;
- utilizarea de date de identificare fictive.
Instrumentul de plată fără numerar poate fi cardul bancar de debit, cardul de debit
cu facilitate de descoperire de cont, cardul de credit, cardul de numerar, cecurile
electronice, banii electronici, etc. Dacă mijlocul utilizat constituie prin el însuși o
infracțiune se va reține un concurs formal de infracțiuni.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa se pedepseşte.
Regimul sancţionator. Atât forma tip cât şi forma asimilată se sancţionează cu
închisoare de la 2 la 7 ani.
Varianta atenuată. În alin. 3 este descrisă o variantă atenuată a infracţiunii,
constând în transmiterea neautorizată către altă persoană, a oricăror date de identificare, în
vederea efectuării uneia dintre operaţiunile prevăzute la alin. 1.
În esenţă, acestea sunt acte de complicitate materială anterioară care au fost însă
incriminate în mod distinct şi sunt pedepsite cu închisoare de la 1 la 5 ani.
Varianta agravată. Conform art. 2561, în cazul faptei care a produs consecințe
deosebit de grave (adică o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei), limitele speciale
ale pedepsei se majorează cu jumătate.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar competenţa
de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

Operațiuni ilegale cu instrumente de plată fără numerar (art. 2501)

Noţiune. Această incriminare a fost introdusă în Codul penal prin Legea nr.
207/202, iar cele patru alineate ale art. 2501 descriu modalitățile normative ale infracțiunii.
Primul alineat se referă la „deținerea în vederea utilizării frauduloase a unui
instrument de plată fără numerar însușit prin săvârșirea uneia dintre faptele prevăzute la art.
228, art. 229, art. 233-236, art. 238, art. 239, art. 243, art. 244 și art. 295”.
Următoarea variantă normativă constă în „dobândirea pentru sine sau pentru altul,
inclusiv prin primire, însușire, cumpărare sau ca urmare a unei operațiuni precum
transferul, importul, exportul, vânzarea, transportul, distribuirea sau punerea la dispoziție
în vederea utilizării frauduloase a unui instrument de plată fără numerar obținut prin
săvârșirea uneia dintre faptele prevăzute la art. 228, art. 229, art. 233-236, art. 238, art.
239, art. 243, art. 244 și art. 295”.
A treia modalitate normativă din alin. 3 presupune „fabricarea, producerea,
primirea, deținerea, transmiterea sau punerea la dispoziție a unui dispozitiv, instrument,
date informatice, echipamente, inclusiv hardware sau software, ori a oricăror alte mijloace,
cu scopul de a servi la însușirea unui instrument de plată fără numerar prin săvârșirea uneia
dintre faptele prevăzute la art. 228, art. 229, art. 233-236, art. 238, art. 239, art. 243, art.
244 și art. 295”.
În fine, a patra variantă normativă a infracțiunii este descrisă în alin. 4 și constă în
„dobândirea pentru sine sau pentru altul, inclusiv prin importul, exportul, vânzarea,
transportul sau distribuția unui dispozitiv, instrument, date informatice, echipamente,
inclusiv hardware ori software, sau a oricăror alte mijloace cu scopul de a servi la însușirea
unui instrument de plată fără numerar prin săvârșirea uneia dintre faptele prevăzute la art.
228, art. 229, art. 233-236, art. 238, art. 239, art. 243, art. 244 și art. 295”.

165
 Obiectul juridic special relaţiile sociale care se dezvoltă în legătură cu comerţul
electronic şi corectitudinea care trebuie manifestată față de instrumentele de plată fără
numerar. Obiect material pentru faptele descrise în alin. 1 și 2 îl reprezintă instrumentul
de plată fără numerar, dobândit prin comiterea vreuneia dintre faptele descrise în art.
228, art. 229, art. 233-236, art. 238, art. 239, art. 243, art. 244 și art. 295.
Pentru fapta descrisă în alin. 3, obiectul material îl reprezintă dispozitivele,
instrumentele, datele informatice, echipamentele, hardware sau software sau oricare alte
mijloace.
Subiectul activ poate fi orice persoană fizică sau juridică. Participaţia penală este
posibilă sub toate formele. Dacă fapta este comisă de un grup criminal organizat, va exista
concurs de infracțiuni între această infracțiune și aceea de constituire a unui grup
infracțional organizat. Subiect pasiv este persoana titulară a instrumentului de plată fără
numerar.
Latura obiectivă. Elementul material este diferit, în funcție de modalitatea
normativă concretă.
Astfel, pentru varianta normativă din alin. 1, elementul material îl reprezintă
acțiunea de deținere a unui instrument de plată fără numerar.
Cerința esențială a elementului material impune ca deținerea instrumentului să se
realizeze în vederea utilizării frauduloase, adică fără drept, nejustificată, neîndreptățită.
Cerința utilizării frauduloase reprezintă scopul acțiunii de deținere, înțeles ca ”destinație”
și ca atare caracterizează elementul material și nu latura subiectivă a infracțiunii.
În ceea ce privește modalitatea normativă din alin. 2, elementul material constă în
acțiunea de dobândire pentru sine sau pentru altul a unui instrument de plată fără numerar.
Dobândirea poate avea loc prin orice fel de operațiune precum: primire, însușire,
cumpărare sau transfer, import, export, vânzare, transport, distribuire sau punere la
dispoziție, iar această enumerare nu este limitativă, ci enunțiativă.
Cerința esențială a elementului material impune ca dobândirea instrumentului să
se realizeze în vederea utilizării sale frauduloase, adică fără drept, nejustificat,
neîndreptățit.
Modalitatea normativă descrisă în alin. 3 are ca element material vreuna dintre
următoarele acțiuni alternative: fabricarea, producerea, primirea, deținerea, transmiterea
sau punerea la dispoziție a unor dispozitive, instrumente, date informatice, echipamente,
hardware sau software sau de oricare alte mijloace.
Cerința esențială a elementului material impune ca oricare dintre acțiunile
incriminate să se comită în scopul de a servi la însușirea unui instrument de plată fără
numerar. Și de această dată, cerința esențială a scopului va caracteriza elementul material,
având sensul de ”destinație” a acțiunii și nu va influența latura subiectivă a infracțiunii.
Elementul material pentru modalitatea normativă din alin. 4 îl reprezintă acțiunea
de dobândire pentru sine sau pentru altul de dispozitive, instrumente, date informatice,
echipamente, hardware sau software, sau de oricare alte mijloace. Dobândirea se poate
realiza prin orice fel de operațiune precum: importul, exportul, vânzarea, transportul sau
distribuția, fără ca această enumerare să aibă caracter limitativ.
Cerința esențială a elementului material impune ca acțiunea de dobândirea acelor
bunuri să se comită în scopul de a servi la însușirea unui instrument de plată fără numerar.
Cerința esențială a scopului este grefată pe elementul material, având sensul de „destinație”
a acțiunii și nu va influența latura subiectivă a infracțiunii.

166
 Latura subiectivă. Faptele, indiferent de modalitatea de comitere se pot săvârși
cu intenție directă sau indirectă deoarece am văzut că acele cerințe esențiale ale scopului
au sensul de „destinație” și sunt atașate elementului material și nu laturii subiective.
Tentativa se sancționează, așa cum se precizează în art. 252.
Regimul sancţionator. Toate modalitățile normative descrise se sancționează cu
închisoare de la 2 la 7 ani.
Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu și competenţa
de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

Acceptarea operaţiunilor financiare efectuate în mod fraudulos (art. 251

Noţiune. Potrivit alineatului 1, infracţiunea constă în acceptarea unei operaţiuni de
retragere de numerar, încărcare sau descărcare a unui instrument de monedă electronică ori
de transfer de fonduri, valoare monetară sau monedă virtuală, cunoscând că este efectuată
prin folosirea unui instrument de plată fără numerar falsificat sau utilizat fără
consimţământul titularului său.
În alineatul 2 se regăseşte o variantă de specie a infracţiunii care constă în
acceptarea oricăreia dintre operaţiunile menţionate în alin. 1, cunoscând că este efectuată
prin utilizarea neautorizată a unor date de identificare sau prin utilizarea de date de
identificare fictive.
Incriminarea este preluată din art. 28 al Legii nr. 365/2002 privind comerţul
electronic și a fost modificată prin Legea nr. 207/2021.
Obiectul juridic special îl reprezintă relaţiile sociale privitoare la comerţul
electronic şi încrederea care trebuie să existe în instrumentele de plată fără numerar.
Infracţiunea nu are obiect material.
Subiectul activ poate fi orice persoană, însă de cele mai multe ori este vorba despre
persoane care activează în cadrul unor societăţi care practică acte de comerţ, cu mijloace
de plată fără numerar. Subiect pasiv este titularul instrumentului de plată sau cel căruia îi
aparţin datele de identificare utilizate.
Latura obiectivă. Elementul material pentru varianta din alin. 1 constă în
acceptarea oricăreia dintre următoarele operaţiuni, realizată prin folosirea unui instrument
de plată fără numerar falsificat sau utilizat fără consimţământul titularului său:
• retragere de numerar;
• încărcare a unui instrument de monedă electronică;
• descărcare a unui instrument de monedă electronică;
• transfer de fonduri, valoare monetară sau monedă virtuală.
Termenul „acceptare” are înţelesul de confirmare, validare a unor demersuri
efectuate, în urma cărora operaţiunea respectivă produce efectele scontate cu privire la
plată.
Pentru existența infracțiunii este necesar ca operațiunile financiare frauduloase să
aibă în vedere un instrument de plată fără numerar falsificat sau un instrument de plată
fără numerar, utilizat fără consimțământul titularului.
Pentru varianta de specie din alin. 2, elementul material constă în acceptarea
oricăreia dintre operaţiunile menţionate în alin. 1 (retragere de numerar, încărcare sau
descărcare a unui instrument de monedă electronică ori de transfer de fonduri, valoare

167
monetară sau monedă virtuală), cunoscând că este efectuată prin utilizarea neautorizată a
unor date de identificare sau prin utilizarea de date de identificare fictive.
Pentru existența infracțiunii în această variantă, este necesar ca operațiunile
financiare frauduloase să aibă în vedere utilizarea neautorizată a datelor de identificare
reale ori utilizarea unor date de identificare fictive, nereale.
Urmarea imediată presupune o stare de pericol pentru activitatea de comerţ
electronic. Adiacent, se poate produce o pagubă persoanei care este titulara instrumentului
de plată fără numerar, dar pentru consumarea infracţiunii, producerea pagubei nu este
necesară.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă, iar făptuitorul trebuie să
cunoască împrejurarea că operaţiunea acceptată s-a realizat prin folosirea unui instrument
de plată electronică falsificat sau utilizat fără consimţământul titularului său ori prin
utilizarea neautorizată a unor date de identificare (reale) sau prin utilizarea de date de
identificare fictive.
În lipsa probării unei asemenea atitudini subiective, fapta nu constituie infracţiune.
Tentativa se pedepseşte, conform dispozițiilor din art. 252.
Regimul sancţionator. Indiferent de modalitatea normativă în care se comite,
fapta se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
Varianta agravată. Conform art. 2561, în cazul faptei care a produs consecințe
deosebit de grave (adică o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei), limitele speciale
ale pedepsei se majorează cu jumătate.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar competenţa
de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

Distrugerea şi tulburarea de posesie (art. 253-256)

Distrugerea (art. 253)

Noţiune. În dreptul nostru penal, distrugerea este incriminată încă de la apariţia
primelor legiuiri, iar în prezent se regăseşte în Codul penal sub următoarele variante:
- distrugerea forma tip (simplă şi cu variantele ei agravate) - art. 253;
- distrugerea calificată - art. 254;
- distrugerea din culpă - art. 255.
În forma tip descrisă în alin. 1 al art. 253, infracţiunea constă în fapta persoanei care
distruge, degradează sau aduce în stare de neîntrebuinţare, un bun aparţinând altuia ori
împiedică luarea măsurilor de conservare sau salvare a unui asemenea bun, respectiv
înlătură măsurile luate.
Incriminarea acestei fapte asigură protecţia bunului, privită din perspectiva stării
materiale a acestuia.
Cu unele deosebiri, distrugerea era incriminată şi în vechiul Cod penal.
Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale patrimoniale care privesc
securitatea existenţei materiale şi a stării de fapt a bunurilor.
Obiectul material poate fi orice bun mobil sau imobil. Lucrurile lipsite de valoare
economică nu pot fi obiect al infracţiunii. Bunul trebuie să fie al altuia de regulă, dar în
variantele agravate ale alin. 3-4 din art. 253, faptele sunt incriminate chiar dacă bunul
aparține făptuitorului.

168
 Subiectul activ poate fi orice persoană, alta decât proprietarul bunului. La
variantele din alin. 3-4 ale art. 253, subiect activ poate fi chiar şi proprietarul bunului, aici
fiind incriminată în mod excepţional şi distrugerea bunului propriu, cu condiţia ca bunul să
facă parte din patrimoniul cultural sau cu condiţia ca fapta să se fi comis prin incendiere,
explozie sau alt mijloc asemănător de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
Subiect pasiv este persoana al cărei bun a fost distrus, sau persoana care avea un
anumit drept asupra bunului (de ex. banca în favoarea căreia este gajat sau ipotecat un bun).
Latura obiectivă. Elementul material constă în una din următoarele acţiuni:
- distrugere (presupune nimicirea, desfiinţarea completă a bunului);
- degradare (constă în stricarea parţială a bunului);
- aducere în stare de neîntrebuinţare (bunul nu mai poate fi folosit conform cu
destinaţia sa, iar starea de neîntrebuinţare poate fi totală sau parţială, permanentă sau
temporară);
- împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui bun (aceste
măsuri trebuie să fie unele serioase şi eficiente);
- înlăturarea măsurilor de salvare sau conservare luate (trebuie să preexiste niște
măsuri de protejare ori salvare a bunului luate de o altă persoană, pe care făptuitorul le
elimină; de ex., o copertină aplicată peste un autovehicul fără capotă, iar ploaia și
intemperiile degradează bunul).
Cerinţa esenţială a elementului material presupune de regulă, ca bunul să aparţină
altei persoane, dar la variantele agravate (art. 253 alin. 3 şi 4, bunul poate fi şi al
făptuitorului).
Urmarea imediată constă în schimbarea în sens negativ a situaţiei de fapt a bunului,
faţă de starea pe care o avea înaintea comiterii infracţiunii.
Latura subiectivă. Fapta se poate comite cu intenţie
Tentativa se pedepseşte numai în cazul variantelor agravate descrise în alineatele
3 şi 4.
Regimul sancţionator. Forma simplă a infracţiunii, prevăzută în alin. 1 al art. 253
se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Variante agravate şi calificate:
Alineatele 2, 21, 3 şi 4 introduc variante agravate ale infracţiunii de distrugere,
după cum urmează:
Alin. 2: distrugerea unui înscris sub semnătură privată, care aparţine în tot sau în
parte altei persoane şi serveşte la dovedirea unui drept de natură patrimonială, dacă prin
aceasta s-a produs o pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă.
Împrejurarea care agravează fapta are în vedere natura bunului asupra căruia se
comite fapta: un înscris sub semnătură privată care serveşte la dovedirea unui drept de
natură patrimonială.
Cerinţa esenţială a elementului material constă în producerea unei pagube.
Alin. 21 : distrugerea unui dispozitiv electronic de supraveghere folosit pentru
monitorizarea electronică în cadrul unor proceduri judiciare sau execuțional penale se
pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă.
Acțiunea incriminată este comisă asupra unui bun individualizat și anume un
dispozitiv electronic de supraveghere de care se folosesc organele judiciare în cadrul

169
procedurilor judiciare (de ex., supravegherea respectării de către inculpat a măsurii
preventive a arestului la domiciliu, a controlului judiciar ori a controlului judiciar pe
cauțiune) ori în cadrul procedurilor de natură execuțional-penală (de ex., în cazul
supravegherii la distanță a deținuților care execută pedepse privative de libertate, potrivit
dispozițiilor Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor).
Alin. 3: dacă fapta priveşte bunuri care fac parte din patrimoniul cultural, pedeapsa
este închisoarea de la unu la 5 ani.
De această dată, elementul circumstanţial de agravare care se referă tot la natura
bunului, presupune ca acesta să facă parte din patrimoniul cultural, adică sunt declarate
astfel prin prevederile unei legi speciale.
Așa cum am arătat, fapta se poate comite de însuși proprietarul bunului.
Alin. 4: distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui
bun, săvârşită prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc şi dacă este de
natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la
7 ani.
Agravarea faptei este justificată de periculozitatea mijloacelor de comitere a faptei
(explozie, incendiere, inundare, etc.), legiuitorul menţionând că fapta se poate comite şi
prin alte mijloace, fără a le enumera, cu condiţia ca acel mijloc să fie de natură să pună în
pericol alte persoane sau bunuri.
Această variantă este sancționată chiar dacă bunul distrus aparține făptuitorului.
Aspecte procesuale. Pentru forma simplă din alineatul 1 şi pentru forma agravată
prevăzută în alin. 2, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate. Lipsa plângerii prealabile ori retragerea ei înlătură răspunderea penală.
Pentru oricare dintre formele de incriminare, competenţa de soluţionare a cauzei în
primă instanţă revine judecătoriei.

Distrugerea calificată (art. 254)

Noţiune. Infracţiunea descrisă în art. 254 reprezintă forme agravate ale faptelor
descrise în art. 253, analizat anterior, cu condiţia ca urmarea acestor fapte să fie producerea
unui dezastru.
Prin urmare, nu se mai impune analizarea elementelor infracţiunii, singura diferenţă
faţă de considerentele teoretice de mai sus constând în urmarea imediată a faptei:
producerea unui dezastru.
În accepţiunea legiuitorului, potrivit alin. 2 al art. 254, dezastrul constă în
distrugerea sau degradarea unor bunuri imobile ori a unor lucrări, echipamente, instalaţii
sau componente ale acestora şi care a avut ca urmare moartea sau vătămarea corporală a
două sau mai multor persoane.
Evident, această variantă a distrugerii care poate avea ca urmare moartea ori
vătămarea corporală a persoanelor se comite cu intenție depășită (preterintenție). Dacă însă
moartea sau vătămarea corporală a persoanelor s-a comis cu intenție, în aceste cazuri se va
reține un concurs de infracțiuni (omor/vătămare corporală, în concurs cu distrugerea).
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la 7 la 15
ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar competenţa
de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine tribunalului.

170
 Distrugerea din culpă (art. 255)
Noţiune. Infracţiunea descrisă în art. 255 alin. 1 este o variantă de specie a
distrugerii agravate descrise în alin. 4 al art. 253, singura deosebire existând în privinţa
formei de vinovăţie cu care se comite fapta și care presupune culpa.
Astfel, fapta constă în distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de
neîntrebuinţare a unui bun, săvârşită prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea
mijloc şi dacă este de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri.
Alineatul 2 al art. 255 descrie varianta atenuată a distrugerii calificate incriminate
în art. 254 alin. 1, dar comisă din culpă, care presupune că faptele de distrugere au avut ca
urmare producerea unui dezastru.
Incriminarea exista şi în vechiul Cod penal.
Regimul sancţionator. Pedeapsa prevăzută în lege pentru forma din alin. 1 este
închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda, în timp ce pentru varianta care are ca urmare
un dezastru, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar competenţa
de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

Tulburarea de posesie (art. 256)

Noţiune. Infracţiunea constă în ocuparea în întregime sau în parte, fără drept, prin
violenţă sau ameninţare ori prin desfiinţarea sau strămutarea semnelor de hotar, a unui
imobil aflat în posesia altei persoane.
Incriminarea actuală preia forma agravată a faptei descrise în alin. 2 al art. 220 din
vechiul Cod penal, renunțându-se la incriminarea faptelor care nu sunt săvârșite prin
asemenea mijloace.
Obiectul juridic special este format în principal din relaţiile sociale referitoare la
posesia bunurilor imobile (construcții, case, terenuri). Ocazional, când fapta se comite prin
violență sau amenințare, sunt protejate și relațiile sociale care privesc integritatea corporală
sau sănătatea persoanei, libertatea psihică a acesteia ori relațiile sociale privind integritatea
bunurilor. Obiect material este orice imobil sau parte din imobil.
Subiectul activ poate fi orice persoană, chiar şi proprietarul bunului dacă el
săvârşeşte fapta împotriva celui care este în drept să posede imobilul. Participaţia penală
este posibilă sub toate formele. Subiect pasiv este acea persoană fizică ori juridică în a
cărei posesie se află imobilul.
Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii constă în ocuparea în
întregime sau în parte, a unui imobil aflat în posesia altei persoane.
Ocuparea înseamnă pătrunderea în imobil şi luarea lui în stăpânire, adică o acţiune
de durată (cu caracter de continuitate). Nu interesează dacă ocuparea priveşte întreg
imobilul sau numai o parte a acestuia. Simpla intrare într-un imobil nelocuit, urmată de
părăsirea sa imediată nu constituie tulburare de posesie.
Cerinţele esenţiale ale elementului material constau în:
- ocuparea trebuie să se realizeze fără drept, adică să fie neîndreptăţită, abuzivă,
nejustificată de vreun titlu juridic;

171
 - fapta se comite prin violenţă (fapta descrisă în art. 193 alin. 1 și 2) sau ameninţare
(fapta descrisă în art. 206) ori prin desfiinţarea (adică distrugerea, scoaterea) sau
strămutarea semnelor de hotar (de ex., gardul, zidul, etc.).
- imobilul să se afle în posesia altei persoane.
Când fapta se comite prin violență sau amenințare, tulburarea de posesie va absorbi
și lovirea sau alte violențe ori amenințarea. Dacă fapta se comite prin desființarea
(distrugerea) semnelor de hotar, infracțiunea va absorbi și distrugerea.
Ori de câte ori părțile își dispută reciproc dreptul de proprietate asupra imobilului,
nu poate fi reținută existența acestei infracțiuni, iar situația juridică litigioasă va reveni în
competența de soluționare a instanței civile.
Urmarea imediată are drept conţinut, schimbarea ilicită a stării de fapt pe care
imobilul o avea anterior în ceea ce priveşte posesia sa.
Latura subiectivă. Fapta se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa este posibilă, dar nu este pedepsită. Consumarea infracțiunii are loc la
momentul luării în stăpânire a imobilului, dar deoarece infracțiunea este continuă, va avea
și un moment al epuizării (fie atunci când făptuitorul încetează acțiunea de ocupare, fie la
momentul pronunțării hotărârii de condamnare pentru această faptă).
Regimul sancţionator. Tulburarea de posesie se pedepseşte cu închisoare de la unu
la 5 ani sau cu amendă.
Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate. Lipsa plângerii prealabile ori retragerea ei înlătură răspunderea penală.
Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.

Concluzii:

Infracţiunea de fraudă informatică constă în fapta de a introduce, modifica

sau şterge date informatice, prin restricţionarea accesului la aceste date ori prin
împiedicarea în orice mod, a funcţionării unui sistem informatic, în scopul de a
obţine un beneficiu material, pentru sine sau pentru altul, dacă s-a cauzat o pagubă
unei persoane.
Potrivit alin. 1 al art. 250, infracţiunea de efectuare a operațiunilor
financiare în mod fraudulos constă în efectuarea unei operaţiuni de retragere de
numerar, încărcare sau descărcare a unui instrument de monedă electronică ori de
transfer de fonduri, prin utilizarea fără consimţămîntul titularului, a unui instrument
de plată electronică sau a datelor de identificare care permit utilizarea acestuia.
Forma asimilată din alineatul 2 constă în efectuarea oricăreia din
operaţiunile enumerate la alin. 1, prin utilizarea neautorizată a oricăror date de
identificare sau prin utilizarea de date de identificare fictive.
Potrivit alineatului 1, din art. 251, infracţiunea de acceptare a operațiunilor
financiare efectuate în mod fraudulos constă în acceptarea unei operaţiuni de
retragere de numerar, încărcare sau descărcare a unui instrument de monedă
electronică ori de transfer de fonduri, cunoscând că este efectuată prin folosirea

172
 unui instrument de plată electronică falsificat sau utilizat fără consimţământul
titularului său.
În alineatul 2 se regăseşte o variantă de specie a infracţiunii care constă în
acceptarea oricăreia dintre operaţiunile menţionate în alin. 1, cunoscând că este
efectuată prin utilizarea neautorizată a unor date de identificare sau prin utilizarea
de date de identificare fictive.
În forma tip, distrugerea constă în fapta persoanei care distruge, degradează
sau aduce în stare de neîntrebuinţare, un bun aparţinând altuia ori împiedică luarea
măsurilor de conservare sau salvare a unui asemenea bun, respectiv înlătură
măsurile luate.
Infracţiunea descrisă în art. 254 (distrugerea calificată) reprezintă forme
agravate ale faptelor descrise în art. 253, analizat anterior, cu condiţia ca urmarea
acestor fapte să fie producerea unui dezastru.
Infracţiunea descrisă în art. 255 (distrugerea din culpă) este o variantă de
specie a distrugerii agravate descrise în alin. 4 al art. 253, singura diferenţă existând
în privinţa formei de vinovăţie cu care se comite fapta și care presupune culpa.
Infracţiunea de tulburare de posesie constă în ocuparea în întregime sau în
parte, fără drept, prin violenţă sau ameninţare ori prin desfiinţarea sau strămutarea
semnelor de hotar, a unui imobil aflat în posesia altei persoane.

Întrebări recapitulative:
1. Care sunt cele trei incriminări care compun această grupă de infracțiuni?
2. Ce este frauda informatică?
3. Ce sunt operațiunile financiare frauduloase?
4. Faceţi o comparaţie între distrugerea simplă și distrugerea calificată.
5. Care este elementul material al infracțiunii de tulburare de posesie?
Sau

Test de autoevaluare

1. Atunci când din cauza conducerii cu viteză excesivă a unui autovehicul,

şoferul pierde controlul vehiculului şi loveşte balustrada unui pod, provocând
avarierea totală a acelui autovehicul care aparține firmei la care este angajat:
a) fapta nu este prevăzută de legea penală;
b) se reţine săvârşirea infracţiunii de distrugere din culpă;
c) se reţine săvârşirea infracţiunii de distrugere.

2. Distrugerea propriului bun constituie infracțiune dacă:

173
 a) bunul face parte din patrimoniul cultural;
b) se realizează prin incendiere și se pun în pericol și alte persoane;
c) se realizează prin explozie și se pun în pericol și alte bunuri.

3. Obiect material al infracțiunii de distrugere poate fi:

a) un bun fără valoare economică;
b) un înscris sub semnătură privată;
c) un bun care face parte din patrimoniul cultural.

RASPUNSURI
1-a
2 – a, b, c
3 –b, c

Bibliografie obligatorie:
Codul penal

Bibliografie facultativă:
Alexandru Boroi Drept penal. Partea specială, conform Noului Cod penal. Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2011, p. 233

174
 BIBLIOGRAFIE GENERALĂ, SELECTIVĂ ŞI ACTUALIZATĂ
RECOMANDATĂ PENTRU TEMELE 1-14

1. Valerian Cioclei, Drept penal.Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra

patrimoniului.Editura C.H. Beck, București, 2020
2. Tudorel Toader, Drept penal român, partea specială, vol. I, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2019
3. Tudorel Toader şi colaboratorii, Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2014
4. Valerian Cioclei, Cristina Rotaru, Andra Roxana Trandafir, Drept penal. Partea
specială, Culegere de teste grilă pentru examenele de an, de licenţă şi de
admitere în profesii juridice, ediţia a 6-a, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2020
5. Sergiu Bogdan, Doris Alina Şerban, George Zlati, Drept penal. Partea specială.
Speţe şi grile pentru concursuri şi examene. Infracţiuni contra persoanei.
Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, ediţia a 3-a, revizuită şi adăugită, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2019
6. Sergiu Bogdan, Doris Alina Şerban, George Zlati, Drept penal. Partea specială.
Speţe şi grile pentru concursuri şi examene. Infracţiuni contra patrimoniului.
Infracţiuni privind autoritatea şi frontiera de stat. Infracţiuni de corupţie şi de
serviciu. Infracţiuni de fals. Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind
convieţuirea socială, ediţia a 3-a, revizuită şi adăugită, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2019

175