Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Manual
pentru uzul studenţilor la forma de învăţământ la distanţă
CUPRINS
Introducere
Manualul este structurat pe teme de studiu. Tema de studiu reprezintă o parte omogenă
din componenţa manualului, caracterizată de un număr limitat de termeni de referinţă
(cuvinte-cheie), care poate fi parcurs şi însuşit printr-un efort continuu de concentrare
intelectuală care să nu depăşească 2-6 ore (intervalul se referă la conţinutul de idei al
modulului de studiu şi nu ia în calcul întrebările recapitulative, temele pentru acasă,
testele de autoevaluare sau pe cele de evaluare).
1. Temele de studiu se parcurg în ordinea în care sunt prezentate în manual, chiar în cazul
în care studentul apreciază că ar putea ”sări” direct la o altă unitate de studiu. Criteriile şi
modalitatea de ”înlănţuire” a modulelor de studiu sunt prezentate la fiecare modul de
studiu şi ele trebuie respectate întocmai, sub sancţiunea nerealizării la parametrii
maximali a programului de autoinstruire;
2. Fiecare modul de studiu conţine şi un test de evaluare şi/sau temă pentru acasă pe care
studentul trebuie să le realizeze, cu scopul evaluării gradului şi corectitudinii înţelegerii
fenomenelor ţi proceselor descrise sau prezentate în modulul de studiu;
Conţinutul de idei nu a fost redus ci doar sintetizat, în principiu, într-o manieră mai
accentuat enunciativă, elementele de detaliu sau de explicaţie redundantă (necesare
pentru atingerea scopului pedagogic al fixării şi corelării cunoştinţelor) putând fi găsite
de către student în bibliografia de specialitate recomandată.
Obiectivele disciplinei:
Obiective principale:
I. Obiective specifice:
III. Cuvinte-cheie:
V. Rezumat:
După cel de-al doilea război mondial, în Europa occidentală au fost înfiinţate
organizaţii internaţionale de cooperare în plan economic şi politico-militar (Uniunea
Europei Occidentale, Consiliul Europei, Organizaţia Europeană de Cooperare
Economică); mai mult, apariţia celor trei Comunităţi Europene - Comunitatea Europeană
a Cărbunelui şi Oţelului, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice şi Comunitatea
Economică Europeană marchează afirmarea unei veritabile concepţii integrative la nivel
european. Înfiinţarea structurilor supranaţionale amintite reprezintă primul pas în
procesul integrării europene a cărui evoluţie a fost marcată prin semnarea Actului Unic
European (1986), a Tratatului de la Maastricht privind instituirea Uniunii Europene
(1992), a Tratatului de la Amsterdam (1997), a Tratatului de la Nisa (2001), respectiv a
Tratatului de la Lisabona (2007).
1
În sensul arătat a se vedea O. Manolache, Drept comunitar, ed. a IV-a, Ed. All Beck, Bucureşti,
2004, p. 1 şi notele bibliografice indicate.
2
Un succes politic semnificativ al amintitei structuri l-a reprezentat adoptarea Convenţiei
europene a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi
intrată în vigoare la 3 septembrie 1953.
3
Franţa, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania, Italia, iar ulterior Spania,
Portugalia şi Grecia.
4
Devenită ulterior (şi anume în anul 1961) Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare
– O.C.E.D. prin intrarea S.U.A., Canadei, Australiei şi Japoniei.
Cunoscut fiind rolul pe care industria cărbunelui şi oţelului l-au avut în
declanşarea conflagraţiilor mondiale şi urmărindu-se pacificarea intereselor franco-
germane în acest sector economic, Jean Monnet (comisar general pentru planul de
modernizare şi echipament al Franţei) propune ca administrarea pieţei sectoriale a
cărbunelui şi oţelului să fie realizată prin intermediul unei structuri supranaţionale. În
consecinţă, la 18 aprile 1951 este semnat Tratatul de la Paris privind instituirea
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţeleului de către Franţa, R.F.Germania,
Belgia, Olanda, Luxemburg şi Italia, fiind încheiat pe o perioadă de 50 de ani şi intrând în
vigoare la 10 august 19525.
Ulterior, la Roma, la 25 martie 1957 se semnează Tratatele privind instituirea
Comunităţii Europene a Energiei Atomice – C.E.E.A./EUROATOM având ca scop
crearea unei pieţe comune nucleare, respectiv cel privind Comunitatea Economică
Europeană care îşi propunea un obiectiv şi mai larg, depăşind graniţele unei solidarităţi
economice pur sectoriale şi aspirând la o integrare europeană şi la formarea unei pieţe
unice.
Extinderea Comunităţilor Europene prin aderarea şi a altor state europene a
marcat ultimele decenii ale secolului trecut şi continuă şi astăzi, confirmând, nu fără
unele eşecuri, viabilitatea proiectului european. Procesul negocierilor a cunoscut şi
anumite reticenţe faţă de unele state candidate, iar exemplul Marii Britanii despre care se
afirma că ar fi un adevărat „cal troian“ al S.U.A. în Europa6 (cu care negocierile au fost
suspendate de două ori datorită opoziției președintelui Franței, gen. Charles de Gaulle)
este elocvent. Începând cu 1 ianuarie 1973, alături de Marea Britanie devin state membre
şi Danemarca şi Irlanda7, peisajul european devenind astfel, cu referire la ultima ţară,
„mai puţin omogen, prin aderarea unui stat cu nivel de trai mai scăzut decât al
celorlalte“8. Au urmat apoi Grecia, începând cu 1 ianuarie 1981, Spania şi Portugalia din
1 ianuarie 1986, admiterea celor din urmă determinând datorită supraproducţiei de
legume şi fructe un dezechilibru economic temporar. Căderea zidului Berlinului şi
unificarea Germaniei a fost unanim acceptat ca un factor de progres politic şi de
stabilitate a Europei, pentru ca începând cu 1 ianuarie 1995 să devină state membre şi
Austria, Finlanda şi Suedia9. Lărgirea Comunităţilor europene prin admiterea de noi
membri este şi azi un subiect actual al politicii externe a statelor europene10; epuizând
cronologia „lărgirilor europene“, arătăm că, după semnarea în 15 aprilie 2003 la Atena a
Tratatelor de aderare, începând din 1 mai 2004 au devenit state-membre încă 10 state (şi
anume Cehia, Polonia, Ungaria, Slovenia, Slovacia, Cipru, Malta, Lituania, Letonia,
5
Tratatul privind înfiinţarea C.E.C.A. a ieşit din vigoare la data de 23 iulie 2002.
6
A se vedea O. Bibere, Uniunea europeană – Între virtual şi real, Ed. All, Bucureşti, 1999, p. 7,
citat după O. Manolache, op. cit., p.6.
7
Tratatul de aderare al Marii Britanii, Irlandei, Norvegiei şi Danemarcei a fost semnat la data de
22 decembrie 1972 la Bruxelles; Norvegia nu a aderat totuşi la Comunităţi întrucât urmare rezultatului
negativ al referendumului organizat la nivel naţional în 24 septembrie 1972 nu a ratificat tratatul.
8
A se vedea A. Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ed.. Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p.
15
9
Precizăm că nici acum Norvegia nu devine stat membru, ca urmare a votului negativ (al doilea,
după cel din 1972) al referendumului din noiembrie 1994.
10
Pentru detalii cu privire la stadiul negocierilor şi cu alte state, a se vedea A. Fuerea, op. cit., p.
16, O. Manolache, op. cit., p. 17.
Estonia), pentru ca, în fine, la 25 aprilie 2005 la Luxemburg să fie semnat Tratatul de
aderare al României şi Bulgariei, data intrării în vigoare a acestuia fiind 1 ianuarie 2007.
Evoluţia construcţiei comunitare a înregistrat un pas înainte prin semnarea la 17 şi
28 februarie 1986 la Luxemburg şi Haga a Actului unic european intrat în vigoare la 1
iulie 198711 prin care statele membre, propunându-şi drept obiectiv principal realizarea
„pieţei interne“12, se exprimau în sensul integrării economice prin înlăturarea obstacolelor
la libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. Actul unic
european nu a fost decât o etapă intermediară şi necesară spre constituirea Uniunii
Europene într-un context politic favorabil (destrămarea U.R.S.S., înlăturarea regimurilor
comuniste din blocul estic european, unificarea germană).
Tratatul privind instituirea Uniunii Europene, semnat la 7 februarie 1992 la
Maastricht (intrat apoi în vigoare la 1 noiembrie 1993) a reprezentat un episod
reformator în procesul integrării europene. Uniunea Europeană beneficiază de un aparat
instituţional unic, alcătuit din instituţiile comunitare (Consiliul Comunităţilor Europene
devine prin Tratatul de la Maastricht Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul european,
Comisia europeană şi Curtea de Justiţie) şi Consiliul european cu rol în stabilirea
direcţiilor politicii generale ale U.E.. Uniunea Europeană - deşi nu beneficiază (încă) de
personalitate juridică, neputându-se angaja în relaţiile externe decât în plan politic - este
construită pe trei piloni: Comunităţile (Comunitatea Economică Europeană devenind
Comunitatea Europeană); a doua structură priveşte Politica externă şi de securitate
comună – P.E.S.C., iar a treia Cooperarea în domeniile justiţiei şi al afacerilor interne –
J.A.I.
Modificarea denumirii Tratatatului Comunităţii Economice Europene13 în
Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene ilustrează concepţia potrivit căreia
Comunitatea nu mai are o dimensiune exclusiv economică. Astfel, prin Tratatul de la
Maastricht a fost introdusă noţiunea de „cetăţenie“ a Uniunii Europene, sens în care
dispoziţiile art. 17 din T.C.E. arată că „ (...). Este cetățean al Uniunii orice persoană care
are cetățenia unui stat membru“14. Nu mai puţin, realizarea Uniunii Economice şi
Monetare constituie obiectivul esenţial introdus în cadrul Tratatului C.E. prin Tratatul de
la Maastricht; dacă Uniunea Economică presupune coordonarea politicilor economice ale
statelor membre, Uniunea Monetară implică instituirea unor rate de schimb ireversibile
între monedele naţionale şi trecerea la moneda unică euro.
Preambulul nostru retrospectiv continuă cu Tratatul de la Amsterdam (încheiat
la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999) care, după A.U.E. şi Tratatul de la
Maastricht, reprezintă, practic, a treia revizuire semnificativă a tratatelor comunitare. Fără
a ne propune o descriere detaliată a conţinutului acestuia, se impune să reţinem că prin
Tratatul de la Amsterdam o parte din cel de-al treilea pilon al Uniunii Europene a fost
introdusă în cadrul Tratatului C.E. sub Titlul IV „Vizele, azilul, imigrarea şi alte politici
11
Denumirea de Act unic (subl. ns.) European a fost inspirată de faptul că acesta presupune
combinarea a două categorii de dispoziţii: unele prin care se modifică cele trei tratate constitutive, respectiv
altele privind promovarea unei politici externe comune.
12
Prin art. 14 alin. (2) din Tratatul C.E. piaţa internă era definită drept „un spaţiu fără frontiere
interne în care este asigurată libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor“.
13
În acelaşi timp, prin Tratatul de la Maastricht, părţile a doua şi a treia din Tratatul C.E.E. au fost
regrupate sub titlul „Politicile Comunităţii“ conţinând dispoziţiile referitoare la cele patru libertăţi
fundamentale.
14
Cu privire la prerogativele specifice cetăţeniei europene a se vedea infra, p. 23.
privitoare la libera circulaţie a persoanelor“. Prin semnarea la 26 februarie 2001 a
Tratatul de la Nisa (intrat în vigoare la 1 februarie 2003) statele membre înţeleg să
susţină şi pe viitor reforma instituţională necesară în vederea extinderii Uniunii Europene
spre ţările din Europa Centrală şi de Est15.
În fine, un moment de referinţă în evoluţia procesului comunitar îl constituie
Tratatul de la Lisabona, semnat la 13 decembrie 2007 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie
2009 prin care şefii de stat şi de guvern ai statelor membre U.E., din dorinţa de a depăşi
starea de aparent blocaj creată în anul 2005 prin respingerea de către francezi şi olandezi
a referendumului privind Constituţia europeană în anul 2005, şi-au propus să adapteze
instituţiile europene şi metodele lor de lucru, să consolideze legitimitatea democratică a
Uniunii şi a valorilor sale funadamentale.
Sub aspectul conţinutului său, Tratatul de la Lisabona a procedat la amendarea
tratatelor existente – Tratatul asupra Uniunii Europene, care îşi va menţine denumirea
(fiind numit în continuare potrivit prevederilor Tratatului de la Lisabona T.U.E.-nou) şi
Tratatul asupra Comunităţii Europene (T.C.E.) care a fost redenumit Tratatul privind
funcţionarea U.E. (T.f.U.E.).
Cum evocarea tuturor modificărilor aduse prin Tratatul de la Lisabona se
circumscrie, în mod tradiţional, obiectului de studiu al unei alte discipline didactice (drept
comunitar), ne limităm a face referire doar la ceea ce se situează în aria de interes a
materiei noastre. În consecinţă, din ansamblul prevederilor modificatoare ale Tratatului
de la Lisabona reţinem ca fiind relevante pentru domeniul analizat dispoziţiile referitoare
la: i) dobândirea de către Uniunea Europeană a personalităţii juridice (art. 48 din
T.U.E.-nou); prin recunoaşterea calităţii de subiect de drept pe scena relaţiilor
internaţionale, acţiunea externă a Uniunii Europene nu mai este limitată doar la
angajamente politice, aceasta putând negocia şi încheia acorduri internaţionale în nume
propriu, respectiv dobândi capacitatea de a deveni membru în organizaţii internaţionale16;
ii) reglementarea unor competenţe exclusive ale Uniunii în următoarele domenii:
uniunea vamală, stabilirea regulilor de concurenţă necesare funcţionării pieţei interne,
politica monetară pentru statele membre din zona euro, conservarea resurselor biologice
ale mării în cadrul politicii comune a pescuitului şi politica comercială comună.
17
A se vedea L. şi J. Vogel, Le droit européen des affaires, Dalloz, Paris, 1994, p. 3-6, citat după
S. Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Dacia Europa Nova Lugoj, p. 23.
18
Denumirea oficială integrală fiind Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22
decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi
comercială (JO L 12 din 16 ianuarie 2001, p. 1), modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1791/2006 (JO L
363 din 20 decembrie 2006, p. 1) şi Regulamentul (CE) nr. 1103/2008 (JO L 304 din 14 noiembrie 2008, p.
80).
19
Convenţia de la Bruxelles privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în materie
civilă şi comercială din 27 septembrie 1968.
• Regulamentul nr. 593/2008 - Regulamentul Roma I20 care unifică normele ce
reglementează conflictele de legi în materia obligaţiilor contractuale (şi prin care a fost
„comunitarizată” Convenţia de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor
contractuale).
Eterogenitatea (și o anume incompletitudine) este, în realitate, trăsătura proprie
dreptului european al afacerilor, fiind vorba despre
- dispoziții de drept primar TFUE și dispoziții de drept derivat (directivele
consumeriste și regulamentele amintite)
- regulile materiale aplicabile contractelor încheiate de consumatori și
reguli conflictuale privind instanța competentă în litigiile transfrontaliere și
legea aplicabilă obligațiilor contractuale.
20
Regulamentul (CE) 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie 2008
privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I), publicat în JO L 177 din 4 iulie 2008, p. 6.
21
Practic, Tratatul de la Lisabona a continuat ceea ce se iniţiase prin Tratatul de la Amsterdam
când o parte din pilonul al III-lea (şi anume vizele, azilul, imigrarea şi cooperarea în materie civilă) a fost
trecută sub incidenţa TCE; în noua formulă structurală consacrată de prevederile modificatoare ale
Tratatului de reformă, dispariţia pilonului al III-lea din TUE este urmată de aducerea întregului său
domeniu de cooperare interguvernamentală la pilonul I, şi implicit, sub incidenţa metodelor de legiferare
specifice acestuia. În concret, dispoziţiile referitoare la cooperarea poliţienească şi a celei judiciare în
materie penală au fost alăturate celor deja existente după Amsterdam în pilonul I (la care am făcut deja
referire) şi reunite alcătuiesc Titlul V intitulat Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie din TFUE. Politica
externă şi de securitate comună (pilonul al II-lea în concepţia Maastricht) rămâne în continuare un domeniu
reglementat de TUE.
22
J.-S. Berge, Question de vocabulaire: impact de la disparition du terme „Communauté” et ses
dérivés dans les traités sur l’Union européenne sur le droit des contrats, în Revue des contrats (RDC) n° 2,
2008, p. 523 şi urm.
Totuşi, independent de dinamica terminologică şi de reconfigurarea interpretărilor
date în lumina ultimelor modificări aduse tratatelor constitutive, corpul de reguli
identificat sub denumirea de drept comunitar, inclusiv cel incident domeniului
contractelor nu au fost supuse extincţiei23.
I. Obiective specifice:
III. Cuvinte-cheie:
V. Rezumat:
24
C.J.C.E., 5 mai 1982, C. 15/81.
25
În sensul arătat, a se vedea M. Crăcană, M. Căpățână, Libera circulație a persoanelor,
bunurilor, serviciilor și capitalurilor, Ed. Tritonic, București, 2007.
Sediu juridic. Libera circulație a mărfurilor este reglementată în Titlul II al Părții
a treia - „Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii“ (art. 28-37 din T.f.U.E.-ex-art. 23-31
din T.C.E.), precedând dispozițiile incidente liberei circulații a persoanelor, serviciilor și
capitalurilor.
Conform art. 28 alin. (1) din T.f.U.E. [ex-art. 23 alin. (1)], Uniunea „este alcătuită
dintr-o uniune vamală care cuprinde ansamblul schimburilor de mărfuri și care implică
interzicerea între statele membre a taxelor vamale la import şi la export şi a oricăror taxe
cu efect echivalent precum şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile acestora cu
ţări terţe“. Introducerea Tarifului vamal comun (T.V.C.) s-a realizat în două etape: în
prima fază, tarifele vamale naţionale au fost apropiate în mod treptat pentru ca ulterior să
se instituie T.V.C. Uniunea vamală a permis Comunităţii promovarea unei politici
comerciale comune şi elaborarea unei legislaţii vamale proprii, respectiv Codul vămilor
comunitare26 (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994).
Domeniu de aplicare (spaţial și material). Libera circulaţie a mărfurilor se
desfăşoară în cadrul limitelor teritoriale în care statele-membre îşi exercită suveranitatea,
cu precizarea că există totuşi anumite teritorii integrate teritoriului vamal definit de codul
vămilor comunitare care aparţin unor state care nu au aderat la U.E. (principatul Monaco,
San Marino). Potrivit art. 28 din T.f.U.E. (ex-art. 23 din T.C.E.) uniunea vamală are în
vedere ansamblul schimburilor intracomunitare de mărfuri, reglementări speciale fiind
incidente anumitor categorii de mărfuri (cărbune, oţel, materiale nucleare).
În accepţiunea jurisprudenţială consacrată de C.J.U.E, prin marfă se înţelege orice
bun cu valoare economică transportat peste o frontieră în scopul unei tranzacţii
comerciale. Delimitarea noţiunii a fost ocazionată de reglementarea italiană instituind
taxarea la export a operelor cu valoare artistică, istorică, arheologică sau etnografică;
susţinerile statului italian potrivit cărora:
• bunurile arătate (și considerate drept „bunuri culturale“) nu ar putea fi
asimilate mărfurilor, iar
• scopul impunerii taxei nu ar consta în colectarea de venituri, ci de a asigura
protecţia „moştenirii artistice“ italiene nu au fost primite, apreciindu-se că nu există
niciun motiv pentru care bunurile respective – trecând o frontieră şi constituind obiectul
unor operaţiuni comerciale – să nu fie considerate drept mărfuri şi să nu se afle sub
incidenţa regulilor comunitare impuse de principiul liberei circulaţii a mărfurilor27.
Tot pe cale jurisprudenţială au fost calificate drept mărfuri inclusiv • deşeurile
fără valoare comercială dar care presupun anumite costuri pentru întreprinderi precum şi
• materialele audiovizuale28 (nu şi emisiunile sau mesajele publicitare aflate sub
incidența regulilor referitoare la libera circulație a serviciilor) sau
• monedele de la data la care nu mai deţin curs legal într-un stat membru29 (în caz
contrar, fiind aplicabile regulile privind libera circulaţie a capitalurilor).
Principiul liberei circulaţii se aplică mărfurilor comunitare în sensul consacrat
de art. 4 pct. 7 din Codul vămilor comunitare, şi anume:
- mărfurilor obţinute în întregime pe teritoriul vamal al Comunităţii;
26
A se vedea Regulamentul nr. 2913/92 și modificările aduse prin Regulamentul nr. 82/97,
Regulamentul nr. 955/1999, respectiv Regulamentul nr. 2700/2000.
27
C.J.C.E., 10 decembrie 1968, C. 7/68.
28
C.J.C.E., 30 aprilie 1974, C. 155/73.
29
C.J.C.E., 23 noiembrie 1978, C. 7/78.
- mărfurilor importate din teritorii care nu aparţin teritoriului vamal al
Comunităţii şi aflate în liberă practică (circulând liber). Potrivit dispozițiilor art. 29 din
T.f.U.E. (ex-art. 24 din T.C.E.) sunt considerate în liberă practică într-un stat membru
mărfurile care provin din state-terţe pentru care au fost îndeplinite formalităţile de import
şi au fost plătite taxele vamale dacă nu au beneficiat de rambursarea totală sau parţială a
acelor taxe;
- mărfurilor obţinute în cadrul teritoriului vamal al Comunităţii din bunuri
fabricate în întregime în Comunitate şi din bunuri aflate în liberă practică sau prin
prelucrarea acestora.
Dacă procesul de fabricare a unei mărfi se desfăşoară pe teritoriul a două sau mai
multe state, marfa este considerată originară din ţara în care a avut loc ultima
transformare substanţială sub aspect economic; la nivel jurisprudențial, s-a arătat că
suntem în prezența unei transformări esențiale atunci când „produsul dobândește o
compoziție și caracteristici specifice proprii, pe care nu le poseda inițial“ 30 sau dacă
„transformarea a făcut posibilă confecționarea unui produs nou și original“31. De regulă,
operaţiunile de asamblare nu prezintă relevanţă pentru stabilirea originii mărfurilor;
totuşi, acestea devin semnificative în ipoteza în care efectuarea monoperelor de
asamblare devine stadiul de fabricaţie determinant în cadrul căruia se concretizează,
practic, destinaţia diferitelor elemente componente ale mărfii iar marfa dobândeşte
însuşiri calitative specifice (cu titlu exemplificativ, pot fi reţinute asamblările din
domeniul auto)32.
Celelate mărfuri sunt necomunitare, originea lor putând fi
- nepreferenţială (regula generală) sau
- preferenţială fie prin i) aşezarea lor în această categorie ca urmare a dispoziţiilor
tratatelor internaţionale încheiate de Comunitate cu state terţe sau grupări de state, fie
prin ii) stabilirea în mod unilateral de către Comunitate a caracterului preferenţial în
favoarea unor state (este cazul statelor mediteraneene care beneficiază de tarife
preferinţiale în contextul politicii specifice a Comunităţii faţă de acestea).
În lipsa unei definiţii legale, Curtea a statuat că taxele cu efect echivalent, fără a
fi taxe vamale în sensul strict al termenului, sunt orice sarcini pecuniare care, indiferent
de mărimea, denumirea sau modul de aplicare, sunt impuse unilateral asupra mărfurilor
naţionale sau străine pentru că ele trec o frontieră33.
Pentru înţelegerea semnificaţiilor noţiunii, relevantă este concepţia consacrată de
Curte prin decizia pronunţată în cauza Social Fonds voor Diamantarbeiders34. În
contextul în care legea belgiană prevedea obligaţia importatorilor belgieni de a vărsa
30
C.J.C.E., 27 aprilie 1994, C. 49/76.
31
C.J.C.E., 31 ianuarie 1979, C. 114/78.
32
A se vedea S. Deleanu, Dreptul comunitar al afacerilor, p. 10, http://facultate.regielive.ro.
33
C.J.C.E., 1 iulie 1969, C. 24/68.
34
C.J.C.E., 1 iulie 1969, C. 2-3/69.
0,33% din valoarea importurilor de diamante într-un fond social constituit în favoarea
lucrătorilor din industria de prelucrare a diamantelor, importatorul belgian Branchfeld a
invocat faptul că reglementarea naţională contravine dispoziţiilor comunitare; în
consecinţă, instanţa belgiană a dispus înaintarea cererii în vederea pronunţării unei decizii
preliminare de interpretare a Curţii de Justiţie.
Apărarea formulată de statul belgian, fundamentată în principal pe ideea că:
• impunerea acestei contribuţii la fondul social respectiv nu urmăreşte protejarea
industriei sale naţionale de profil, Belgia nedezvoltând o industrie de acest gen,
a fost respinsă de Curte, care a reţinut că:
• destinaţia sumelor astfel obţinute nu prezintă importanţă atâta timp cât
• sarcina pecuniară instituită de legea belgiană, determinând o creştere a preţului
mărfii, devine un obstacol la libera circulaţie a mărfurilor.
35
Pentru detalii privind noţiunea şi efectele restricţiilor cantitatitive, respective a măsurilor cu
efect echivalent restricţiilor cantitative a se vedea infra, p…
36
C.J.C.E., 16 iulie 1992, C. 163/90, citată după D. M. Șandru, Drept comunitar. Integrarea
europeană. Impactul asupra schimburilor comerciale europene și mondiale, Ed. Universitară, București,
2007, p. 133.
37
Idem.
chiar şi în condițiile în care resursele colectate erau destinate finanțarii fondurilor sociale
(pensii) pentru angajații din sectorul tutunului a fost apreciată drept o taxă cu efect
echivalent întrucât perceperea acesteia, determinată de faptul trecerii frontierei,
reprezenta un obstacol în calea liberei circulații a mărfurilor.
38
A se vedea L. Dubois, C. Bleumann, Droit matériel de lʼUnion Européenne, Ed. Montchrestien,
Paris, 2001, p. 208; în același sens, și D. M. Șandru, Drept comunitar. Integrarea europeană. Impactul
asupra schimburilor comerciale europene și mondiale, Ed. Universitară, București, 2007.
39
C.J.C.E., 17 mai 1983, C. 132/82.
40
C.J.C.E., 16 martie 1983, C. 266/81, citată după O. Ținca, Libera circulație a mărfurilor în
Uniunea Europeană, în R.D.C. nr. 11/2002, p. 78-79.
41
C.J.C.E., 26 februarie 1975, C. 63/74.
• Taxele solicitate în temeiul unor dispoziţii legale comunitare, cum este cazul
taxelor aferente controalelor pentru verificarea îndeplinirii unor obligaţii instituite prin
prevederi legale comunitare (fitosanitare, veterinare,etc).
• Obligațiile pecuniare care fac parte din sistemul de impozite interne ale
unui stat-membru aplicate potrivit dispozițiilor art. 110-113 din T.f.U.E. (ex-art. 90-
93 din T.C.E.)
În considerarea principiului egalităţii de tratament între bunurile indigene şi
bunurile importate, conform prevederilor art. 110 din T.f.U.E. (ex-art. 90 din T.C.E.)
niciun stat membru nu poate aplica direct sau indirect produselor celorlalte ţări
comunitare impozite interne, de orice natură, superioare celor care se aplică produselor
naţionale similare sau care să protejeze indirect alte produse (exemplificativ, o anumită
taxă va fi prohibită dacă este susceptibilă să favorizeze producţia de mărfuri indigene în
defavoarea importului unei mărfi dintr-un alt stat membru). Aceste prevederi, dată fiind
insuficienta armonizare a reglementărilor fiscale din statele membre, urmăresc aşezarea
mărfurilor din statele membre într-o situaţie fiscală comparabilă cu aceea a mărfurilor
indigene.
Astfel, dacă un produs național este supus unui impozit, în scopul menținerii unui
tratament fiscal echitabil, importul produsului similar provenit dintr-un stat-membru
poate fi supus aceleiași impuneri. În interpretarea jurisprudențială a C.J.C.E., sunt
considerate similare mărfurile care prezintă „proprietăți analoage sau care răspund
acelorași nevoi ale consumatorilor“42.
Dacă prevederile alin.1 din art. 110 din T.f.U.E. vizează produsele similare,
dispozițiile alin. 2 se referă la mărfuri care, fără a fi similare, se află față de produsele
naționale într-un raport de concurență fie și numai parțială, indirectă sau potențială43,
ipoteză în care nu pot fi aplicate produselor provenite din alte state-membre impozite
interne de natură să le protejeze pe cele autohtone concurente. Practic, instituirea unor
sarcini pecuniare de natură să urmărească scopuri pur protecționiste contravine politicilor
fiscale comunitare. Fără a exclude facultatea recunoscută statelor-membre de a acorda
anumite facilități fiscale produselor indigene, C.J.CU.E. a statuat că acestea trebuie
extinse în aceleași condiții și la produsele importate44.
Alături de dispozițiile care prevăd interdicția taxelor vamale și a taxelor cu efect
echivalent, prevederile fiscale privind obligativitatea aplicării în condiții
nediscriminatorii a impozitelor interne sunt, în concepția legiuitorului comunitar,
mijloace distincte de asigurare a liberei circulații a mărfurilor. În consecință, cu referire la
corelația corectă dintre taxele cu efect echivalent și obligațiile fiscale prevăzute de
legislația internă a unui stat-membru, este de reținut că „dispozițiile referitoare la taxele
cu efect echivalent și cele referitoare la impozitarea internă discriminatorie nu pot fi
aplicate împreună, astfel încât în sistemul consacrat de tratat aceeași impunere să aparțină
celor două categorii în același timp“45. Respectând această linie de gândire, Curtea a
apreciat că impozitul care era reglementat atât cu privire la produsele naționale, cât și la
cele importate dar care se aplica în fapt aproape exclusiv acestora din urmă, producția
42
C.J.C.E., 27 februarie 1980, C. 169/78.
43
C.J.C.E., 27februarie 1980, C. 168/78.
44
Idem.
45
C.J.C.E., 11 martie 1992, C. 78/90, citată după D.M.Șandru, op. cit., p. 135.
autohtonă fiind nesemnificativă (fiind vorba în speță despre o reglementare fiscală
italiană care aplica impozitul producției de banane, volumul importurilor fiind în mod
substanțial mai mare decât cel al producției autohtone46) nu poate fi considerat drept o
taxă cu efect echivalent unei taxe vamale atâta timp cât obligația pecuniară respectivă se
înscrie în sistemul general de taxe și impozite interne ale unui stat-membru; în același
timp, în măsura în care impozitul a fost prevăzut din rațiuni protecționiste, de favorizare
indirectă a mărfurilor indigene, perceperea lui contravine dispozițiilor art. 110 alin. 2 din
T.f.U.E. [ex-art. 90 alin. (2) din T.C.E.]
În ipoteza în care au fost percepute taxe vamale sau alte taxe cu efect echivalent
statul are obligaţia fie să înlăture reglementările legale interne care sunt în conflict cu cele
comunitare, fie să extindă avantajele fiscale acordate bunurilor indigene la mărfurile
importate. În plan fiscal, statul trebuie să restituie sumele încasate.
În lipsa unor dispoziţii comunitare în domeniu, procedura recuperării taxelor
încasate ilicit este de competența statelor membre, restituirea integrală a taxei urmând a
avea loc cu respectarea principiului autonomiei instituționale și procedurale a statelor-
membre. Dat fiind efectul direct al dispozițiilor comunitare ce interzic perceperea taxelor
cu efect echivalent, persoanele prejudiciate pot solicita instanțelor naționale restituirea
taxelor încasate ilegal; se impune să precizăm că obligația de restituire se naște de la data
plății taxei și nu de la data la care judecătorul comunitar a constatat încălcarea normelor
comunitare. Bineînțeles, instanțele naționale sunt ținute să procedeze la evaluarea corectă
a întinderii prejudiciului, și în consecință, să limiteze restituirea taxelor în măsura în care
au fost incluse de către agenţii economici în preţurile plătite de către cumpărători.
Importatorii prejudiciaţi prin reducerea volumurilor importurilor pot solicita daune-
interese sub condiția dovedirii faptului că restrângerea este determinată de taxele
percepute în mod ilicit.
46
C.J.C.E., 7 mai 1987, C. 193/85.
Curtea a confirmat ulterior în mai multe rânduri această poziție în privința
prevederilor OUG nr. 50/2008 în forma inițială sau după modificările intervenite
ulterior47:
pct. 24. În ceea ce privește taxele aplicate autovehiculelor, este cert că vehiculele
prezente pe piață într-un stat membru sunt „produse naționale” ale acestuia în sensul
articolului 110 TFUE. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața
vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare”
vehiculelor de ocazie importate de același tip, cu aceleași caracteristici și cu aceeași
uzură. Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate de pe piața statului membru menționat și
cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, din alte state
membre constituie produse concurente (Hotărârea Tatu, citată anterior, punctul 55 și
jurisprudența citată).
47
OUG nr. 50/2008 a fost modificată prin OUG nr. 208/2008 pentru stabilirea unor măsuri privind taxa pe
poluare pentru autovehicule. Potrivit acestei ordonanțe de urgență, autovehiculele a căror capacitate
3
cilindrică nu depășește 2000 cm și care se înmatriculează pentru prima dată în România sau în alte state
membre ale Uniunii Europene începând cu data de 15 decembrie 2008 erau exceptate de la obligația de plată
a taxei pe poluare pentru autovehicule, stabilită potrivit OUG nr. 50/2008. Aceste dispoziții urmau să rămână
în vigoare până la 31 decembrie 2009.
OUG nr. 208/2008 a fost abrogată prin OUG nr. 218/2008 privind modificarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, care a modificat din nou OUG
nr. 50/2008. Această ordonanță prevede, printre altele, anumite exceptări suplimentare pentru anumite
autovehicule înmatriculate pentru prima dată (indiferent dacă în România sau în alte state membre) între 15
decembrie 2008 și 31 decembrie 2009.
A se vedea și OUG 7/2009 și OUG nr. 117/2009.
33 Prin urmare, numai în mod excepțional, în aplicarea principiului general al
securității juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, Curtea poate să fie determinată
să limiteze posibilitatea de a se invoca o dispoziție pe care a interpretat-o. Pentru a
putea impune o astfel de limitare, este necesară întrunirea a două criterii esențiale, și
anume buna-credință a celor interesați și riscul unor perturbări grave (Hotărârea Skov
și Bilka, citată anterior, punctul 51, precum și Hotărârea din 3 iunie 2010, Kalinchev,
C-2/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 50).
34 În ceea ce privește riscul unor perturbări grave, trebuie amintit că existența unor
consecințe financiare care ar rezulta pentru un stat membru dintr-o hotărâre preliminară
nu justifică, prin ea însăși, limitarea în timp a efectelor acestei hotărâri (Hotărârea din
20 septembrie 2001, Grzelczyk, C-184/99, Rec., p. I-6193, punctul 52, Hotărârea din 15
martie 2005, Bidar, C-209/03, Rec., p. I-2119, punctul 68, și Hotărârea Brzeziński, citată
anterior, punctul 58). Statului membru care solicită o astfel de limitare îi revine
obligația de a prezenta în fața Curții date cifrice care să stabilească riscul unor
repercusiuni economice grave (Hotărârile Brzeziński, punctele 59 și 60, și Kalinchev,
punctele 54 și 55, citate anterior).
35 Or, în ceea ce privește repercusiunile economice care pot decurge dintr-o hotărâre
prin care Curtea declară că articolul 110 TFUE se opune unui regim de impozitare
precum cel instituit prin OUG nr. 50/2008, guvernul român s-a limitat în esență la
menționarea numărului mare de cereri de rambursare a taxei percepute, care s-ar ridica
la aproximativ 40 000, și să facă referire la criza economică de care este afectată
România.
36 Trebuie să se constate că, în lipsa unor date cifrice mai precise care să permită să se
concluzioneze că economia românească riscă să fie serios afectată de repercusiunile
prezentei hotărâri, condiția privind existența unor perturbări grave nu poate fi considerată
stabilită.
37 În aceste condiții, nu este necesar să se verifice îndeplinirea criteriului privind
buna-credință a celor interesați.
38 Din aceste considerații rezultă că nu este necesar să fie limitate în timp efectele
prezentei hotărâri.
Regimul fiscal instituit prin Legea nr. 9/2012 și OUG nr. 1/2012. În cele din
urmă, OUG nr. 50/2008 a fost abrogată de Legea nr. 9/2012 din 6 ianuarie 2012 privind
taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule (Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012, denumită în continuare „Legea
nr. 9/2012”) care a intrat în vigoare la 13 ianuarie 2012.
Taxa introdusă prin aceeași lege era deopotrivă legată de prima înmatriculare
a autovehiculului pe teritoriul României [art. 4 alin. (1)]. Legea conținea însă în
plus dispoziția de la articolul 4 alineatul (2), potrivit căreia:
„Obligația de plată a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a
dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru
care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, conform
Legii nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare [inclusiv cele care
rezultă din Legea nr. 343/2006], sau taxa pe poluare pentru autovehicule [adică
taxa stabilită în temeiul OUG nr. 50/2008] și care nu face parte din categoria
autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit
reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării.”
Practic, deși Legea nr. 9/2012 intrată în vigoare la 13 ianuarie 2012, spre deosebire
de OUG nr. 50/2008 prevedea la articolul 4 alineatul (2), că taxa pe poluare era
datorată începând din acel moment și cu ocazia primei vânzări pe piața națională a
unor autovehicule de ocazie deja înmatriculate în România și cărora nu li se aplicase
încă această taxă
OUG nr. 1/2012 (în vigoare din 31 ianuarie 2012) a privat articolul 4 alin. (2) de
efectele sale până la 1 ianuarie 2013.
OUG nr. 8/2014 și Ordinul nr. 365/741 din 19 martie 2014 al ministrului mediului și al
mimistrului finanțelor publice.
Potrivit expunerii de motive a OUG nr. 8/2014, adoptarea acesteia a fost justificată,
printre altele, de „dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea
hotărârilor judecătorești având ca obiect acordarea contravalorii taxei pe poluare pentru
autovehicule și a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, având în
vedere influența negativă pe care o are executarea silită a titlurilor executorii, în
condițiile dreptului comun, atât asupra bugetului Administrației Fondului pentru
Mediu, cât și asupra bugetului general consolidat, [și] având în atenție necesitatea
instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată în timp, privind executarea
silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate contravalorile taxei pe poluare
pentru autovehicule și taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.
Întrucât lipsa acestor prevederi ar avea drept consecință imposibilitatea menținerii
echilibrelor bugetare și, în mod implicit, atât nerespectarea angajamentelor interne
asumate de Administrația Fondului pentru Mediu, cât și neîndeplinirea obligațiilor, în
domeniul protecției mediului, pe care România le are în calitate de stat membru al
Uniunii Europene”.
Articolul XV din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8 din 26 februarie
2014 pentru modificarea și completarea unor acte normative și alte măsuri
fiscal-bugetare (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 28 februarie 2014,
denumită în continuare „OUG nr. 8/2014”) prevede:
„(1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect
restituirea taxei pe poluare pentru autovehicule și a taxei pentru emisiile poluante
provenite de la autovehicule, dobânzile calculate până la data plății integrale și
cheltuielile de judecată, precum și alte sume stabilite de instanțele judecătorești,
devenite executorii până la data de 31 decembrie 2015, se va realiza pe parcursul
a 5 ani calendaristici, prin plata în fiecare an a 20 % din valoarea acestora.
(2) Cererile de restituire ale contribuabililor prevăzuți la alineatul (1) se
soluționează, conform prevederilor [Ordonanței Guvernului nr. 92 din 24
decembrie 2003 privind Codul de procedură fiscală (Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 941 din 29 decembrie 2003, denumită în continuare «OG
nr. 92/2003»)], cu modificările și completările ulterioare, în termen de 45 de zile
de la înregistrare, iar plata tranșelor anuale se efectuează conform graficului
stabilit de Administrația Fondului pentru Mediu.
(3) Termenul prevăzut la alineatul (1) curge de la data împlinirii termenului
prevăzut la alineatul (2).
(4) În cursul termenului prevăzut la alineatul (1) orice procedură de executare
silită se suspendă de drept.
Normele de punere în aplicare ale OUG nr. 8/2014 au fost stabilite prin Ordinul
Ministerului Mediului și Schimbărilor Climatice și al Ministerului Finanțelor Publice
nr. 365/741/2014 (denumit în continuare „Ordinul nr. 365/741/2014”). Anexa nr. 1 la
acest ordin reglementează procedura de restituire a taxei care prevede printre altele că:
- restituirea intervine numai la cererea contribuabilului, la care acesta este obligat să
anexeze printre altele o copie legalizată a hotărârii judecătorești prin care se constată
obligația de restituire (punctele 1-3, 7 și 8),
- cererea de restituire a taxei este examinată în termen de 45 de zile, care constituie o
excepție de la termenul de 30 de zile aplicat în mod normal în situații similare
(punctul 5),
- sumele datorate cu titlu de restituire pot fi compensate cu alte obligații fiscale ale
persoanei interesate, dar numai în limita unor tranșe anuale (20 %) stabilite în OUG
nr. 8/2014 (punctul 19).
Potrivit art. 3 din ordinul menționat plățile se fac din sumele încasate cu titlu de timbru
de mediu, din bugetul Fondului pentru mediu.
Art. 1-3 din Ordonanța nr. 22 din 30 ianuarie 2002 privind executarea obligațiilor de
plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii (denumită în continuare
„OG nr. 22/2002”):
„Articolul 1
(1) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților
publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora
sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată
respectivă.
(2) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților
publice nu se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru
acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în
scopul îndeplinirii atribuțiilor și obiectivelor legale, pentru care au fost înființate.
Articolul 2
Dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din
cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni,
să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest
termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de
organul competent de executare, la cererea creditorului.
Articolul 3
În cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul
prevăzut la articolul 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite
potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile
în materie.”
Articolul 116 din această ordonanță, intitulat „Compensarea”, prevede la alineatele (1),
(2), (4) și (6):
„(1) Prin compensare se sting creanțele statului sau unităților
administrativ-teritoriale ori subdiviziunilor acestora reprezentând impozite, taxe,
contribuții și alte sume datorate bugetului general consolidat cu creanțele
debitorului reprezentând sume de rambursat, de restituit sau de plată de la buget,
până la concurența celei mai mici sume, când ambele părți dobândesc reciproc atât
calitatea de creditor, cât și pe cea de debitor, cu condiția ca respectivele creanțe să
fie administrate de aceeași autoritate publică, inclusiv unitățile subordonate
acesteia.
(2) Creanțele fiscale ale debitorului se compensează cu obligații datorate
aceluiași buget, urmând ca din diferența rămasă să fie compensate obligațiile
datorate altor bugete, în mod proporțional, cu respectarea condițiilor prevăzute la
alineatul (1).
[…]
(4) Dacă legea nu prevede altfel, compensarea operează de drept la data la care
creanțele există deodată, fiind deopotrivă certe, lichide și exigibile.
[…]
(6) Compensarea se constată de către organul fiscal competent, la cererea
debitorului sau din oficiu. […]”
Articolul 24 din Legea contenciosului administrativ nr. 554 din 2 decembrie 2004
(Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004), cu modificările
ulterioare, intitulat „Obligația executării”, prevede la alineatul (1):
Cauza C-377/10
Adrian Băilă
împotriva
Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Craiova
Administrației Fondului pentru Mediu
„1) Articolul 110 TFUE […] primul paragraf trebuie interpretat în sensul că
interzice unui stat membru să instituie o taxă prezentând caracteristicile taxei
de poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 în forma modificată prin OUG
nr. 218/2008, datorită faptului că de această taxă sunt scutite autovehiculele
M1 cu norma de poluare Euro 4 și capacitatea cilindrică mai mică de 2 000
cmc, precum și toate autovehiculele N1 cu norma de poluare Euro 4 care se
înmatriculează pentru prima dată în România sau într-un alt stat membru în
perioada 15.12.2008-31.12.2009, dar se aplică autovehiculelor de ocazie
similare sau concurente provenite din alte state membre înmatriculate anterior
datei de 15.12.2008, dat fiind faptul că această taxă poate reprezenta un
impozit intern asupra bunurilor provenind din alte state membre
discriminatoriu indirect față de impozitarea produselor naționale, protejând
producția națională a autovehiculelor noi?
Cadrul juridic
„Niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne
de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale
similare.
De asemenea, niciun stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de
natură să protejeze indirect alte sectoare de producție.”
Articolul 94. Cuprinsul cererii de decizie preliminară. Pe lângă textul întrebărilor adresate
Curții cu titlu preliminar, cererea de decizie preliminară trebuie să cuprindă:
(a) o expunere sumară a obiectului litigiului, precum și a faptelor pertinente, astfel cum au fost
constatate de instanța de trimitere, sau cel puțin o expunere a circumstanțelor factuale pe care se
întemeiază întrebările;
(b) conținutul dispozițiilor naționale care ar putea fi aplicate în speță și, dacă este cazul,
jurisprudența națională pertinentă;
(c) expunerea motivelor care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la
interpretarea sau validitatea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum și legătura pe care
instanța de trimitere o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului
principal.
Articolul 99. Răspunsul prin ordonanță motivată. Atunci când o întrebare formulată cu titlu
preliminar este identică cu o întrebare asupra căreia Curtea s-a pronunțat deja, atunci când
răspunsul la o astfel de întrebare poate fi în mod clar dedus din jurisprudență sau atunci când
răspunsul la întrebarea formulată cu titlu preliminar nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile,
Curtea, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, poate oricând
să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată.
„Trimitere preliminară – Lipsa unei legături cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale
– Inadmisibilitate”
În cauza C-377/10,
având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul
articolului 267 TFUE de Tribunalul Dolj (România), prin decizia din 9 iunie 2010, primită
de Curte la 26 iulie 2010, în procedura
Adrian Băilă
împotriva
Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Craiova,
Administrației Fondului pentru Mediu,
Ordonanță
8 Potrivit unei jurisprudențe constante, procedura instituită prin articolul 267 TFUE este un
instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale, cu ajutorul căruia Curtea
furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt
necesare pentru soluționarea litigiului cu care sunt sesizate (a se vedea în special Hotărârea
din 16 iulie 1992, Meilicke, C-83/91, Rec., p. I-4871, punctul 22, Hotărârea din 5 februarie
2004, Schneider, C-380/01, Rec., p. I-1389, punctul 20, și Hotărârea din 24 martie 2009,
Danske Slagterier, C-445/06, Rep., p. I-2119, punctul 65).
10 În speță, din dosar reiese că vehiculul supus taxei în litigiu în acțiunea principală a fost
adus de domnul Băilă în România din Kuweit, stat în care vehiculul respectiv era
înmatriculat.
11 Or, potrivit unei jurisprudențe constante, articolul 110 TFUE nu este aplicabil decât
mărfurilor importate din celelalte state membre și, dacă este cazul, mărfurilor originare din
state terțe care se află în liberă circulație în statele membre. Respectivul articol este, prin
urmare, inaplicabil produselor importate direct din state terțe (Hotărârea din 10 octombrie
1978, Hansen & Balle, 148/77, Rec., p. 1787, punctul 23, Hotărârea din 9 iunie 1992,
Simba și alții, C-228/90-C-234/90, C-339/90 și C-353/90, Rec., p. I-3713, punctul 14,
precum și Hotărârea din 18 decembrie 1997, Tabouillot, C-284/96, Rec., p. I-7471, punctul
23).
12 Rezultă că articolul 110 TFUE nu este aplicabil într-o situație precum cea din acțiunea
principală.
13 Prin urmare, în cazul în care Curtea ar oferi interpretarea articolului 110 TFUE solicitată de
Tribunalul Dolj, această interpretare ar fi lipsită de pertinență pentru soluționarea litigiului
aflat pe rolul acestei instanțe.
14 În aceste condiții, nu există nicio legătură între interpretarea solicitată a dreptului Uniunii
și realitatea sau obiectul acțiunii principale. Se impune, așadar, constatarea, în temeiul
articolului 92 alineatul (1) și al articolului 103 alineatul (1) din Regulamentul de procedură
al Curții, că prezenta cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare este în mod vădit
inadmisibilă.
15 Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident
survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la
cheltuielile de judecată.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) dispune:
Semnături
▪ Care sunt criteriile din perspectiva cărora taxele cu efect echivalent urmează a fi
deosebite de taxele pretinse operatorilor economici în schimbul unor servicii
determinate?
▪ În ipoteza în care au fost percepute taxe vamale sau taxe cu efect echivalent
taxelor vamale, statul-membru are obligaţia:
I. Obiective specifice:
III. Cuvinte-cheie:
V. Rezumat:
48
C.J.C.E., 12 iulie 1973, C. 2/73.
49
L. Dubois, C. Bluman, Droit communautaire materiel, Ed. Montchrestien, Paris, 1999, p. 191.
50
L. Dubois, C. Blumann, op. cit., p. 191.
51
A se vedea J.O. L 13 din 19 ianuarie 1970.
similare tuturor resortisanților astfel încât să nu determine restrângeri ale comerțului
intracomunitar. În accepţiunea jurisprudenţială consacrată de afacerea Dassonville,
M.E.E.R.C. sunt orice reglementări comerciale ale statelor membre susceptibile să
împiedice, direct sau indirect, în mod real sau potenţial, comerţul intracomunitar52.
Măsurile cu efect echivalent produc efecte similare restricţiilor cantitative și
constau nu numai în dispoziţii legale, ci și în practicile administrative autorităţilor
publice care afectează schimburile intracomunitare (de exemplu, examinarea cu lentoare
considerabilă a solicitărilor formulate în scopul autorizărilor de folosire a unor aparate
importate, pasivitatea şi toleranţa autorităţilor administrative faţă de faptele particularilor
având drept consecinţă împiedicarea liberei circulaţii a mărfurilor sens în care poate fi
exemplificată atitudinea autorităţilor franceze care nu au adoptat măsurile necesare şi
adecvate în vederea opririi actelor de violenţă ale agricultorilor francezi care distrugeau
legumele şi fructele originare din statele membre53).
Caracterul obligatoriu al acestor măsuri nu este neapărat necesar, fiind calificate
drept M.E.E.R.C. și actele prin care autoritățile publice recomandă o anumită atitudine
cum ar fi campania de promovare a produselor naționale. A fost cazul acțiunii grupării
Irish Goods Council desfășurate în cadrul programului de 3 ani susținut de guvernul
irlandez în vederea promovării produselor irlandeze; apărările formulate de administrația
irlandeză prin care s-a susținut că organizarea și desfășurarea campaniei au fost realizate
de o entitate privată și nu publică au fost respinse, C.J.C.E. apreciind că demersurile
publicitare au fost posibile cu largul concurs al guvernului irlandez. În consecință, chiar
dacă nu suntem în prezența unor acte obligatorii, s-a subliniat că o atare practică este de
natură „să influențeze comportamentul comercianților și al consumatorilor în acest stat,
având ca efect nerespectarea (împiedicarea realizării) finalităților Comunității“54.
Într-o enumerare exemplificativă, între măsurile cu efect echivalent pot fi
reţinute:
- măsurile privind producţia mărfurilor (norme de drept intern prin care se
reglementează denumirea, forma, dimensiunea, greutatea sau compoziţia). Este elocventă
astfel hotarârea Cassis de Dijon prilejuită de o reglementare germană potrivit căreia
băuturile alcoolice trebuie să aibă un % de alcool de cel puţin 32°. Lichiorul francez
Cassis de Dijon conţinea un % sub limita minimă stabilită de autorităţile germane.
Argumentele invocate de guvernul german au fost următoarele: instituirea unei atare
măsuri se fundamentează pe rațiuni de protecție asupra sănătăţii publice, împiedicând
proliferarea băuturilor slab alcoolizate cu care consumatorii s-ar obişnui mai uşor; printr-
o atare măsură se acordă prioritate imperativelor protecţiei consumatorilor şi loialităţii
tranzacţiilor comerciale prin standardizarea produselor alcoolice de natură să împiedice
concurenţa excesivă prin preţurile băuturilor slab alcoolizate. Curtea a apreciat că ne
aflăm în prezenţa unei M.E.E.R.C., fiind restrâns în mod nejustificat importul de băuturi
care sunt produse şi comercializate în mod legal în alte state membre55. În schimb, nu au
fost calificate drept măsuri cu efect echivalent acele dispoziţii naţionale care, deşi au
52
C.J.C.E., 11 iulie 1974, C. 8/74.
53
C.J.C.E., 9 decembrie 1997, C. 265/95.
54
C.J.C.E., 24 noiembrie 1982, C. 249/81.
55
A se vedea A. Fuerea, op. cit., p. 56.
instituit interdicţii de natură să aducă atingere schimburilor comerciale intracomunitare,
au fost introduse din raţiuni privind protecţia mediului înconjurător56.
- măsurile referitoare la modul de prezentare a mărfurilor. Cu titlu ilustrativ, pot
fi amintite prevederile legale spaniole57 prin care, din considerente protecţioniste, se
refuza exportul vinului de Rioja în vrac avantajându-se astfel societăţile de îmbuteliere
din regiunile de producţie; în consecinţă, Curtea a stabilit că reglementarea respectivă
este de natură să aducă o restrângere nejustificată dreptului producătorului de a alege o
societate de îmbuteliere care i-ar putea asigura condiţii mai favorabile, favorizând
interesele economice ale întreprinderilor de îmbuteliere locale în defavoarea
comercianţilor din statele membre importatoare. Apărarea statului spaniol argumentată,
în principal, pe protecţia proprietăţii industriale a fost apreciată ca neîntemeiată atâta timp
cât nu s-a dovedit că îmbutelierea efectuată în zona de producţie ar fi absolut necesară
pentru a conserva trăsăturile particulare ale vinului respectiv58.
- măsurile prin care importatorii mărfurilor comunitare sunt ţinuţi de obligaţia de
a proceda la analiza acestora prin verificarea parametrilor tehnici ai mărfurilor în raport
cu indicaţiile furnizorilor;
- măsurile prin care se instituie obligativitatea îndeplinirii anumitor formalităţi în
vederea efectuării operaţiunilor de import-export (obținerea de licențe, efectuarea în mod
sistematic de controale sanitare impuse în mod unilateral de statele-membre la momentul
trecerii frontierei, excepție făcând situația în care obligativitatea acestora decurge din
reglementări comunitare) ;
- măsurile prin care consumatorilor li se sugerează să cumpere produse
autohtone;
- măsurile prin care se controlează preţul mărfurilor fiind avute în vedere cele
care permit ca vânzarea mărfurilor importate să aibă loc în condiții mai oneroase decât
cea a mărfurilor autohtone.
Calificarea unei reglementări naționale sau a unei practici drept o măsură cu efect
echivalent este subordonată unei cerințe esențiale, și anume, trăsătura acesteia de a a
aduce atingere direct sau indirect, în mod actual sau potențial, desfășurării libere a
tranzacțiilor comerciale intracomunitare. Din perspectiva arătată, în accepțiunea
jurisprudențială consacrată în Keck și Mithouard59 măsurile privind modalitățile de
vânzare nu sunt calificate, de regulă, drept M.E.E.R.C. În speță, urmare apărărilor
invocate de învinuiții Keck și Mithouard care au revândut mărfuri la prețuri inferioare
celor de cumpărare, s-a solicitat Curții să se pronunțe asupra compatibilității față de
prevederile art. 29 din T.C.E. (devenit art. 35 din T.f.U.E) a dispozițiilor legale franceze60
prin care s-a instituit interdicția vânzării în pierdere a mărfurilor. Curtea a constatat că
aplicarea reglementărilor naționale care limitează sau interzic anumite modalități de
vânzare asupra mărfurilor provenite din alte state membre nu este de natură să
56
Este cazul reglementării olandeze prin care s-a interzis pescuitul anumitor specii din dorinţa de a
preveni dispariţia acestora, afacerea Kramer, C.J.C.E., 14 iulie 1976, citată după S. Deleanu, op. cit., p. 69.
57
Decretul – regal nr. 157/1988 privind stabilirea regulilor care cârmuiesc denumirile de origine
controlate pentru vinuri și a regulamentelor de punere în aplicare a lui, respectiv Regulile Rioja adoptate în
temeiul acestuia.
58
Pentru detalii a se vedea O. Manolache, op. cit., p. 237-238.
59
C. J.C.E., 24 noiembrie 1993, C. 267-268/91, în Bull.CE, nr. 12/1993, p. 165-166.
60
A se vedea art. 1 din Legea nr. 63-628 din 2 iulie 1963, în forma modificată prin Ordonanța nr.
86-1243 din 1 decembrie 1986.
„împiedice, direct sau indirect, în mod actual sau potențial, comerțul dintre statele
membre în sensul reținut în afacerea Dassonville“ sub condiția ca acestea să „influențeze
(adică se se aplice, subl. ns.) în același fel, în fapt și în drept, comercializarea produselor
naționale și a celor care provin din alte state membre“. Se argumentează în decizie că deși
comercianților li se interzice vânzarea în pierdere, nu suntem în prezența unei M.E.E.R.C.
deoarece aplicarea acestor prevederi „nu este de natură să împiedice accesul pe piață al
produselor importate sau să le defavorizeze într-o măsură mai mare decât defavorizează
produsele naționale, neaflându-ne astfel în domeniul de aplicare al dispozițiilor art. 28 din
Tratat (art. 28 din T.C.E. devenit art. 34 din T.f.U.E.subl.ns)“61.
În consecință, se face distincție între măsurile care privesc în mod efectiv fie
marfa (denumirea, compoziția, modul de ambalare), fie operațiunea propriu-zisă de
import care sunt contrare, în principiu, dispozițiilor art. 35 din T.f.U.E și măsurile care
privesc modalitățile de vânzare sub condiția ca acestea să se aplice nediscriminatoriu nu
numai produselor importate cât și celor indigene. Au fost incluse în această ultimă
categorie și, în consecință, respectându-se concepția promovată în afacerea Keck și
Mithouard, s-a reținut că nu sunt incompatibile cu prevederile comunitare următoarele
reglementări naționale: dispozițiile legale belgiene62 care interziceau comercianților să
ofere un produs pentru vânzare sau să vândă în pierdere, fiind asimilată vânzării în
pierdere și înstrăinarea unei mărfi cu un profit minim63; prevederile italiene stabilind
orarul de funcționare al magazinelor (cu referire expresă la închiderea totală în zilele de
duminică și sărbătorile legale64); legislația franceză prin care se interziceau reclamele
televizate în cazul distribuitorilor65 sau cea prin care statul grec rezerva vânzarea laptelui
fabricat special pentru copii în favoarea exclusivă a farmaciilor66.
61
C.J.C.E., C. 267-268/91, citate supra.
62
A se vedea Legea belgiană din 14 iulie 1991 privind practicile comerciale.
63
C.J.C.E., 11 august 1995, C.63/94.
64
C.J.C.E., 2 iunie 1994, C.69 și 258/93 (conexate).
65
C.J.C.E., 9 februarie 1995, C. 412/93.
66
C.J.C.E., 29 iunie 1995, C. 391/92.
O. Ţinca, Libera circulaţie a mărfurilor în Uniunea Europeană, în R.D.C. nr.
11/2002.
▪ Care sunt trăsăturile esenţiale din perspectiva cărora se poate aprecia că ne aflăm
în prezenţa unei măsuri cu efect echivalent ?
Notă: Exercițiile propuse mai jos sunt extrase din Tudorel Ștefan, Beatrice
Andreșan-Grigoriu, Dreptul Uniunii Europene. Culegere de grile și spețe, ed. 2, Ed. CH
Beck, București, 2010.
a) Keck și Mithouard.
b) Dassonville.
c) Cassis de Dijon.
d) niciuna dintre variantele de mai sus.
I. Obiective specifice:
III. Cuvinte-cheie:
V. Rezumat:
67
C.J.C.E., 23 noiembrie 1978, C. 7/78.
68
C.J.C.E., 14 decembrie 1979, C. 34/79.
69
C.J.C.E., 10 iulie 1984, C. 72/83, exemplu preluat după O. Manolache, op. cit., p. 236.
70
În sensul arătat, a se vedea G. Druesne, Droit de lʼUnion Européenne et politiques
communautaires, ed. a 6-a, P.U.F., Paris, 2001, p. 97-98.
referire la motivul constând în protecția sănătății animalelor, pe aceeși identitate de
rațiune, C.J.C.E. a apreciat că dispozițiile legale germane care, în ipoteza achiziționării
din import a produselor furajere, reglementează obligația obținerii unei autorizații
veterinare eliberate de autoritatea competentă sunt justificate în temeiul art. 30 din Tratat
(din T.C.E. subl. ns.)71;
- referindu-ne la „protecția proprietății industriale și comerciale“72,excepțiile de
la principiul liberei circulații a mărfurilor sunt recunoscute în măsura în care sunt
justificate de protecția „obiectului specific“ al dreptului de proprietate intelectuală sau
industrială respectiv. Astfel, pentru titularul unui brevet „obiectul specific“ al dreptului
constă în prerogativa exclusivă de a utiliza o invenție în vederea fabricării și a primei
puneri în circulație a produselor industriale (fie în mod direct, fie prin acordarea unei
licențe terților) precum și de a se opune contrafacerii; odată pus produsul în vânzare sau
comercializat cu consimțământul titularului dreptului, se depășeșc, practic, limitele
„obiectului specific“ al dreptului său, funcționând în materie regula „epuizării“
dreptului potrivit căreia monopolul recunoscut prin lege titularului dreptului se consumă
prin primul act de comercializare a produsului73 și, în consecință, „actele secundare de
comercializare (și nu de producție, până la până la prima punere în vânzare) vor expune
produsul principiului liberei circulații“74.
Practic, titularul dreptului nu se va mai putea opune importului produsului care a
fost pus deja în circulație pe teritoriul unui alt stat-membru fie de către el, fie de către un
terț cu consimțământul său75. În schimb, dacă dreptul său de proprietate intelectuală sau
industrială este încă ocrotit ca efect al unei reglementări naționale pe teritoriul unui stat-
membru refuzul său la comercializarea pe teritoriul unui alt stat-membru este legitim.
Această soluție nu este decât consecința faptului că întinderea protecției dreptului este de
„competența“ legislativă a fiecărui stat-membru, ceea ce permite ca protecția drepturilor
de proprietate intelectuală să suporte un tratament diferit, sub aspectul condițiilor de
aplicare, în legislațiile naționale. În sensul arătat, în litigiul ocazionat de exportul din
Danemarca în Germania a suporturilor materiale pe care era înregistrată opera lui Cliff
Richard, C.J.C.E. a recunoscut autorului dreptul de a se opune comercializării casetelor și
discurilor sale pe teritoriul statului german întrucât, chiar dacă potrivit legii daneze
71
C.J.C.E, 27 martie 1985, C. 73/84.
72
Dincolo de formula terminologică folosită în textul comunitar, precizăm că urmează a fi avute
în vedere, practic, toate drepturile de proprietate intelectuală (dreptul de autor, mărcile, brevetele, desenele
și modelele industriale).
73
Se impune să precizăm că regula amintită operează nu numai în situația în care prima
valorificare a produsului este realizată de însuși titularul dreptului, ci și în cazul în care aceasta are loc din
inițiativa unui terț abilitat.
74
A se vedea A. Fuerea, op. cit., p. 72-73.
75
În materia exploatării dreptului de marcă, regula epuizării dreptului suportă o limitare, în
sensul că, în situația în care un terț comercializează produsul în condiții de natură să creeze confuzii asupra
originii acestuia, titularului dreptului i se recunoaște prerogativa de a acționa împotriva terțului chiar dacă
produsul era deja pus în circulație pe teritoriul unui stat-membru. În sensul arătat, la nivel jurisprudențial, s-
a reținut că epuizarea dreptului nu are loc în caz de alterare a produsului, apreciindu-se că ne aflăm în
prezența alterării produsului și atunci când punerea în vânzare a acestuia s-a făcut în „condiții obiectiv
incompatibile cu imaginea recunoscută a produsului“, a se vedea afacerea Christian Dior, C.J.C.E., 4
noiembrie 1997, exemplu preluat după A. Fuerea, idem, p. 74.
dreptul de autor nu mai era protejat, în Germania dreptul de autor beneficia de o durată de
protecție mai lungă.
Dincolo de faptul că sfera de aplicare a excepțiilor consacrate de prevederile art.
36 din Tratat nu poate fi, printr-o interpretare extensivă, lărgită în afara celor expres
prevăzute de norma comunitară amintită, se impune să precizăm că derogările respective
nu trebuie să permită discriminări arbitrare sau restricții deghizate în comerțul
intracomunitar; introducerea unor interdicții sau restricții în mod exclusiv asupra
mărfurilor importate în favoarea, din considerente pur protecționiste, a mărfurilor
indigene similare ar însemna o deturnare a rațiunilor și scopurilor pentru care au fost
recunoscute excepțiile reglementate de art. 36 din T.f.U.E. În consecință, se impune să
analizăm în continuare în ce condiții derogările de la libera circulație a mărfurilor pot fi
instituite în mod legitim.
76
A se vedea S. Deleanu, op. cit., p. 88-90, A. Fuerea, op. cit., p. 62.
S. Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001;
O. Ţinca, Libera circulaţie a mărfurilor în Uniunea Europeană, în R.D.C. nr.
11/2002.
▪ Care sunt motivele care, potrivit dispoziţiilor art. 36 din T.f.U.E., pot justifica
derogări de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor ?
I. Obiective specifice:
III. Cuvinte-cheie:
V. Rezumat:
Liberalizarea deplasărilor de capital s-a produs relativ lent, făcând obiectul unor
reglementări comunitare succesive până la desăvârşirea ei prin Tratatul de la Maastricht.
Deplasările de capital se impun a fi diferenţiate de plăţile curente; astfel, în sensul
consacrat la nivel jurisprudenţial în afacerea Luisi si Carbone, în timp ce deplasările de
capitaluri sunt acele operaţiuni financiare având ca obiect plasarea sau investiţia unor
resurse băneşti, plăţile reprezintă remunerările cuvenite pentru prestarea unor servicii.
În lipsa desfăşurării libere a deplasărilor de capitaluri, funcţionarea efectivă a
regulilor pe care sunt construite celelalte libertăţi de circulaţie (libertatea de stabilire,
libertatea de a presta servicii în domeniul bancar sau al asigurărilor) ar fi compromisă. Nu
mai puţin, cum plăţile reprezintă contraprestaţii datorate în schimbul achiziţionării de
mărfuri sau prestării unor servicii, este vizibil faptul că libera circulaţie a mărfurilor,
persoanelor şi serviciilor implică în mod necesar recunoaşterea efectivă a unei libertăţi
derivate – cea a plăţilor.
Derogările de la libera circulaţie a capitalurilor au caracter justificat dacă
instituirea acestora se manifestă ca o consecinţă a exercitării prerogativelor statelor-
membre în vederea eliminării fraudei fiscale sau în scopuri de informare administrativă şi
statistică.
77
C.J.C.E., 31 ianuarie 1984, C. 286/82 și C. 26/83.
78
Idem. A se vedea și C.J.C.E., 23 februarie 1995, C. 358 și 416/93.
teritoriul unui alt stat membru, de plasamentele financiare pe termen lung sau de
operațiunile privind titlurile de valoare ce reprezintă deplasări de capitaluri (sub condiția
ca transferul de valoare să aibă loc dintr-un stat membru în altul sau, dacă se desfășoară
pe teritoriul aceluiași stat să se desfășoare către un neresortisant al acelui stat-membru).
Sunt obstacole la libera circulație a capitalului obligația de a înscrie o ipotecă în
evidențele de carte funciară exclusiv în moneda națională a unui stat-membru sau refuzul
de a acorda beneficiul unei exonerări fiscale pentru dividendele pe acțiuni plătite de către
o societate ce are sediul pe teritoriul unui alt stat-membru
79
Se impune totuși să precizăm că nu întotdeauna libertatea de stabilire implică și deplasarea
unui capital, este cazul în care activitatea de stabilire este însoțită de contractarea unui credit de la o bancă
de pe teritoriul acelui stat-membru.
80
A se vedea A. Fuerea, op. cit., p. 81.
VII. Bibliografia recomandată:
▪ Care sunt motivele care pot justifica instituirea unor restricţii la libera circulaţie
a capitalurilor ?
I. Obiective specifice:
III. Cuvinte-cheie:
1. Delimitări conceptuale.
2. Beneficiarii libertăţilor profesionale.
V. Rezumat:
81
A se vedea Cap. 1 „Lucrătorii“, respectiv Cap. 2 „Dreptul de stabilire“ din Titlul III „Libera
circulație a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor“.
82
A se vedea Cap. 3 „Serviciile“.
83
A se vedea L. Dubouis, C. Blumann, Droit matériel de l’Union européenne, Ed. Montchrestien,
Paris, 2006, p. 77-79.
84
A se vedea, L. Dubouis, C. Blumann, op. cit., p. 77.
teritoriul comunitar, respctiv problematica libertății de stabilire și a libertății de prestare a
serviciilor; investigația va surprinde coordonatele comune ale acestor libertăți fără a
eluda elementele specifice a căror cunoaștere face posibilă individualizarea conceptuală a
regimurilor aplicabile acestora.
2.1. Lucrătorii salariați. Potrivit dispozițiilor art. 45 din T.f.U.E. (ex-art. 39 din
T.C.E.) „libera circulație a lucrătorilor este garantată în cadrul Uniunii“ sub condiția să
aibă cetățenia unui stat-membru și să desfășoare o activitate economică. Noțiunea de
„lucrător salariat“ este interpretată în sens extensiv; în mod tradițional, în accepțiunea
jurisprudențială consacrată în afacerea Lawrie-Blum, este avută în vedere persoana care
desfășoară o activitate sub conducerea și în beneficiul unei alte persoane în schimbul unei
remunerații85. Activitatea executată trebuie să fie reală și efectivă, și nu pur marginală sau
accesorie, neprezentând importanță dacă munca este exercitată pe timp parțial sau dacă
drepturile bănești astfel procurate sunt inferioare salariului necesar minimei existențe a
familiei sale86 (este cazul unui profesor de muzică care susține 12 ore de curs
săptămânal). Activitatea trebuie să aibă în mod necesar o valoare economică, fiind
realizată în schimbul unei remunerații; jurisprudențial, în afacerea Steymann s-a admis
însă că poate fi calificată ca atare și activitatea desfășurată în cadrul unei comunități
religioase dacă este retribuită prin contribuția membrilor săi87. Mai mult, în sensul
jurisprudenței Antonissen, activitatea poate să fie chiar și potențială, în sensul că
resortisanților care se află în căutarea unui loc de muncă li se recunoaște dreptul de a
invoca dispozițiile privind libera circulație, cu precizarea că statul de primire poate să
limiteze perioada la un termen rezonabil88.
2.2. Persoanele care desfășoară activități independente. Uzând fie de
prevederile art. 49, fie de cele ale art. 56 din T.f.U.E. (ex-art. 43, respectiv ale art. 49 din
T.C.E.) persoanele care desfășoară activități independente li se recunoaște dreptul de a
opta între libertatea de stabilire și libertatea de a presta servicii. Cum în cuprinsul
studiului nostru, vom proceda la dezvoltări ulterioare privind noțiunea și efectele
acestora, ne limităm acum doar la redarea lor enunțiativă.
2.3. Destinatarii serviciilor. De regulă, persoana care prestează un serviciu se
deplasează în statul beneficiarului prestației, prestatorul fiind cel activ, de unde și
denumirea terminologică de L.P.S. activă; nu este exclus însă ca destinatarul serviciului
(clientul) să fie cel care migrează încheind contractul în statul-membru pe teritoriul căruia
s-a stabilit prestatorul (L.P.S. pasivă). Nu prezintă importanță dacă persoana este
destinatara unui serviciu în cadrul desfășurării activității sale profesionale (sens în care s-
a reținut că beneficiază de prevederile comunitare turiștii sau persoanele care se
deplasează în alt stat-membru în scopul primirii unor îngrijiri medicale89) și nici faptul că
plata serviciului prestat este efectuată de o altă persoană decât beneficiarul acestuia (este
85
C.J.C.E., 3 iulie 1986, C. 56/85.
86
C.J.C.E., 23 martie 1982, C.53/81.
87
C.J.C.E., 5 octombrie 1988, C. 196/87.
88
C.J.C.E., 26 februarie 1981, C. 292/89. În speță este vorba despre un termen de 6 luni, dar după
împlinirea acestuia resortisanților statelor-membre li se recunoaște dreptul de a rămâne în continuare dacă
fac dovada că se află în căutarea unui loc de muncă și că prezintă șanse reale de a fi angajați.
89
C.J.C.E., 2 februarie 1989, C. 186/87.
cazul serviciilor prestate de societățile care transmiteau programe televizate prin cablu în
favoarea celor din alte state-membre care le emiteau, plata acestora fiind făcută de
abonați)90.
2.4. Membrii de familie ai lucrătorilor salariați, ai persoanelor care desfășoară
activități independente sau ai destinatarilor serviciilor. Rațiunile care justifică
recunoașterea liberei circulații și în favoarea acestei categorii derivă din protecția
legitimă a dreptului fundamental al oricărei persoane la respectarea unei vieți familiale
normale consacrat de prevederile art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului, în
alte condiții interesul persoanelor de a se deplasa în interiorul Comunității pentru
desfășurarea unei activități salariate sau independente riscând să fie compromis.
Instituirea liberei circulații și în favoarea membrilor de familie a constituit obiectul
dispozițiilor art. 10 din Regulamentul nr. 1612/68, respectiv al art. 1 din Directiva nr.
73/148. Indiferent dacă este vorba despre persoane care au sau nu cetățenia unui stat-
membru, sfera persoanelor vizate este destul de largă, fiind vorba despre:
- soțul lucrătorului salariat sau independent, cu precizarea că deși, în interpretarea
C.J.C.E., evoluția moravurilor nu a atins nivelul de a permite interpretarea extensivă a
noțiunii de partener și la concubin91, partenerul de fapt al unui resortisant comunitar îl
poate însoți pe acesta din urmă dacă și naționalilor li se recunoaște același drept;
- descendenții lucrătorului salariat sau independent sau ai soțului acestuia, cu
condiția să nu fi împlinit 21 de ani sau dacă se află în întreținerea acestora;
- ascendenții lucrătorului salariat sau independent sau ai soțului dacă se află în
întreținerea acestuia;
- orice membru de familie al lucrătorului salariat, independent sau soțului acestuia
dacă se află în întreținerea lor sau locuiește împreună cu aceștia (art. 10 pct. 2 din
Regulamentul nr. 1612/68.
2.5. Persoanele juridice92. Potrivit dispozițiilor art. 54 alin. (1) din T.f.U.E. [ex-
art. 48 alin.(1) din T.C.E.], „societățile constituite în conformitate cu legislaţia unui stat-
membru și având sediul social, administrația centrală sau locul principal de desfăşurare a
activităţii în cadrul Uniunii sunt asimilate, pentru aplicarea prezentei secţiuni (privind
dreptul de stabilire, subl. ns.) persoanelor fizice resortisante ale statelor membre“.
Criteriile obiective, al încorporării, respectiv al locului situării sediului principal, au fost
preferate – se poate observa – criteriului subiectiv al controlului. Prin societăți,
dispozițiile alin. 2 ale art. 54 din T.f.U.E înțeleg „societățile constituite în conformitate cu
dispoziţiile legislaţiei civile sau comerciale, inclusiv societăţile cooperative și celelalte
persoane juridice de drept public sau privat, cu excepția celor fără scop lucrativ“.
Urmează a fi avută în vedere semnificația comunitară a termenului, și nu cea instituită
potrivit dispozițiilor de drept intern ale statelor-membre. În mod similar, noțiunea de scop
lucrativ nu trebuie interpretată restrictiv, limitându-se la profitul procurat operatorilor
economici (ceea ce ar elimina G.I.E., de exemplu) ci presupune o participare stabilă și
continuă la activitatea economică dintr-un stat-membru93. Nu lipsit de importanță este și
90
C.J.C.E., 26 aprilie 1988, C. 352/85.
91
C.J.C.E., 17 aprilie 1986, C. 59/85 citată după L. Dubouis, C. Blumann, op. cit., p. 47.
92
Vom avea în vedere în acest stadiu aspectele generale privind statutul acestei categorii de
beneficiari, urmând ca aspectele specifice să fie analizate în cadrul regimului aplicabil libertății de stabilire,
respectiv libertății de a presta servicii.
93
C.J.C.E., 17 iunie 1997, C. 70/95.
faptul că dispozițiile anterior citate au în vedere în materia libertății de stabilire și de
prestare a serviciilor societățile ca entități învestite cu personalitate juridică; din
perspectiva reglementărilor concurențiale, interesează însă conceptul de întreprindere ca
formă de desfășurare a unor activități economice, noțiunea având conotații economice,
interesând mai puțin aspectul juridic94.
Conform prevederilor art. 62 din T.f.U.E. (ex-art. 55 din T.C.E.), dispozițiile art.
51-54 din T.f.U.E. (ex-art. 45-48 din T.C.E.) sunt aplicabile și în materia libertății de a
presta servicii.
Sintetizând, condițiile cerute persoanelor juridice în calitate de beneficiari ai
libertăților comunitare sunt:
- să fie constituite potrivit legislației în materie a unui stat-membru;
- să aibă sediul social, administrația centrală sau locul principal de desfăşurare a
activităţii în cadrul Uniunii;
- să urmărească îndeplinirea unui scop lucrativ.
94
A se vedea M.N.Costin, M. Boroșteanu, Fuziunea ca tehnică juridică de realizare a concentrării
de întreprinderi, în R.D.C. nr. 9/2005, p. 15.
▪ Care sunt categoriile de beneficiari ai libertăţilor profesionale ?
I. Obiective specifice:
III. Cuvinte-cheie:
95
A se vedea O. Manolache, op. cit., p. 248.
96
C.J.C.E., 2 mai 1998, C. 350/96 citată după O. Manolache, idem, p. 249.
97
A se vedea O. Manolache, op. cit., p. 251.
prelungește, în mod natural, dreptul precedent (de intrare, subl. ns.)98, fiind recunoscut
prin obținerea documentului de ședere; pentru persoanele salariate, prestatoare sau
beneficiare de servicii pe o durată ce nu depășește 3 luni statul de primire nu eliberează
carte de ședere, iar salariaților angajați pe o perioadă de 3-12 luni li se eliberează un
document temporar de ședere a cărui valabilitate poate fi limitată la durata contractului de
muncă.Lucrătorii salariați și cei care desfășoară activități independente, respectiv
membrii lor de familie pot obține cartea de ședere dacă au dreptul să rămână pe teritoriul
statului de primire.
După intrarea în vigoare din 1987 a Actului Unic European prin care a fost
declarat obiectivul realizării unui spațiu european fără frontiere interne, evoluția
conceptuală a liberei circulații a persoanelor a fost anticipată de adoptarea la 28 iunie
1990 a trei directive a căror finalitate a fost extinderea dreptului de intrare și de sejur
studenților (Directiva nr. 90/336, înlocuită ulterior prin Directiva nr. 93/96 din 29
octombrie 1993), lucrătorilor salariați și independenți care și-au încetat activitatea
profesională (Directiva nr. 90/365), precum și resortisanților comunitari care nu
beneficiază de dreptul la liberă circulație în temeiul altor reglementări comunitare
(Directiva nr. 90/364). Este semnificativ că dreptul de intrare și de sejur este recunoscut
beneficiarilor acestor directive independent de exercitarea unei activități profesionale.
Din conținutul reglementărilor rezultă însă preocuparea pentru existența resurselor de
care dispun persoanele avute în vedere; astfel, în cazul persoanelor care și-au încetat
activitatea profesională precum și a celor care nu se bucură de dreptul de ședere în
temeiul altor dispoziții comunitare, resursele trebuie să fie superioare nivelului celor care
asigură în statul de primire acordarea ajutoarelor sociale; cu referire la studenți, este
suficientă prezentarea unei declarații prin care autoritățile statului de primire sunt
asigurate că dispune de veniturile necesare, fără a recurge la serviciile de asistență socială
(de regulă, este suficientă declarația de susținere materială din partea părinților). Tuturor
acestor categorii de persoane li se mai impune și îndeplinirea condiției referitoare la
deținerea unei asigurări de sănătate pentru riscurile ce ar putea surveni în statul în care
urmează să aibă loc formarea profesională, respectiv să se stabilească. Nu putem să nu
observăm caracterul relativ neunitar al prevederilor legale în materie99; astfel, în timp ce
lucrătorii salariați și independenți se pot deplasa liber în scopul desfășurării unei activități
profesionale fără să facă dovada veniturilor de care dispun, beneficiind în statul de
primire de avantajele fiscale și sociale recunoscute naționalilor acestuia, pensionarii și
persoanele aflate sub incidența dispozițiilor Directivei nr. 90/364 beneficiază de dreptul
de intrare și de sejur într-un stat-membru fără a putea invoca însă în materia asistenței
sociale și a regimului fiscal aplicabil egalitatea de tratament urmare a faptului că li se
impune să dețină resurse bănește suficiente; în fine, studenților care au cetățenia unui
stat-membru li se recunoaște dreptul de a intra și a se stabili pe teritoriul unui alt stat-
membru în vederea continuării studiilor, dar nu pot beneficia potrivit art. 3 din Directiva
nr. 93/96, de bursele acordate de statul de primire.
98
A. Fuerea, op. cit., p. 133.
99
În sensul arătat, a se vedea și S. Deleanu, op. cit., p. 153.
După consacrarea prin Tratatul de la Maastricht a cetățeniei U.E.100, semnificațiile
liberei circulații a persoanelor au depășit granițele tradiționale în care recunoașterea
acesteia era strâns legată de exercitarea unei activități economice. Astfel, potrivit
dispozițiilor art. 21 din T.f.U.E (ex-art.18 din T.C.E.) „orice cetățean al Uniunii are
dreptul de a circula și a se stabili în mod liber pe teritoriul statelor-membre“; mai mult,
Directiva 2004/38 din 29 aprilie 2004 consacră libera circulație și dreptul de sejur ca fiind
atribute inerente calității de cetățean european. Cetățenia europeană implică, potrivit
prevederilor art. 20-24 din T.f.U.E.(ex-art.18-21 din T.C.E.) recunoașterea următoarelor
prerogative:
- dreptul de a circula și de a se statabili în mod liber pe teritoriul statelor-
membre, sub rezerva limitărilor și a condițiilor prevăzute de Tratat și a
dispozițiilor adoptate pentru aplicarea acestuia;
- dreptul de a alege și de a fi ales la alegerile locale din statul-membru în care
își are reședința în aceleași condiții ca și cetățenii acelui stat, respectiv la
alegerile pentru Parlamentul european;
- dreptul de a beneficia pe teritoriul unei țări-terțe în care statul căruia îi
aparține nu este reprezentat de protecție din partea autorităților diplomatice și
consulare ale oricărui stat-membru în aceleași condiții ca și cetățenii acelui
stat;
- dreptul de a înainta petiții Parlamentului european și mediatorului instituit
conform prevederilor art. 194-195 din T.C.E. (devenite în prezent art. 227-228
din T.F.U.E.);
- dreptul de a se adresa oricărei instituții comunitare arătate la art. 7 în limba
unui stat-membru și de a primi răspuns în aceeași limbă.
100
Potrivit dispozițiilor art. 17 din T.C.E. „se instituie o cetățenie a Uniunii. Este cetățean al
Uniunii orice persoană care are cetățenia unui stat membru“. Ulterior, prin Tratatul de la Amsterdam s-a
evidențiat că „cetățenia Uniunii completează, nu înlocuiește cetățenia statelor membre“.
teritoriul unui stat membru a unei activităţi economice, la nivel doctrinar, se apreciază că
exteriorizarea conţinutului acesteia se poate prezenta în una din următoarele forme101:
101
A se vedea N. Diaconu, Cadrul juridic privind realizarea liberei circulaţii a serviciilor şi
lucrătorilor în Uniunea Europeană, în R.R.D.C. nr. 5/2009, p. 56.
102
A se vedea infra,p. (secţiunea 5).
fiind excesiv de restrictivă, perioada scurtă de timp de 3 zile fiind nejustificată iar
sancţiunile prevăzute pentru neîndeplinirea acesteia având un caracter disproporţionat103.
4.2. Dreptul de şedere pentru o perioadă de cel mult trei luni. Cetăţenii
Uniunii au dreptul de şedere pe teritoriul altui stat o perioadă de cel mult trei luni fără
nici o altă condiţie sau formalitate în afara cerinţei de a deţine o carte de identitate
valabilă sau un paşaport valabil. În mod similar, acest drept este recunoscut şi membrilor
de familie care deţin un paşaport valabil, care nu au cetăţenia unui stat membru şi care îl
însoţesc pe cetăţeanul Uniunii ori se alătură acestuia.
4.3. Dreptul de şedere pentru o perioadă mai mare de trei luni. Conform art. 7
alin. (1) din directivă, toţi cetăţenii Uniunii au dreptul de şedere pe teritoriul altui stat
membru pentru o perioadă mai mare de trei luni în cazurile în care:
103
A se vedea C.J.C.E., C-265/88 citată după T. Ştefan, B. Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 390-391.
c) este înregistrat în mod corespunzător ca fiind în şomaj involuntar, după ce a
îndeplinit un contract de muncă pe termen limitat, cu durata de sub un an sau
după ce a devenit şomer în mod involuntar în timpul primelor douăsprezece
luni şi s-a înregistrat ca persoană care caută de lucru la serviciul competent de
ocupare a forţei de muncă. În acest caz, statutul de lucrător se menţine pentru
o perioadă de cel puţin şase luni;
d) începe un stagiu de formare profesională. Cu excepţia cazului în care se află
în şomaj involuntar, menţinerea statutului de lucrător presupune ca pregătirea
să aibă legătură cu activitatea profesională anterioară.
Pentru perioadele de şedere ce depăşesc trei luni, statul membru gazdă poate
impune cetăţenilor Uniunii să se înregistreze la autorităţile competente. Termenul pentru
înregistrare este de cel puţin trei luni de la data sosirii, eliberându-se un certificat de
înregistrare care conţine numele şi adresa persoanei înregistrate precum şi data
înregistrării. Nerespectarea cerinţei de înregistrare de către persoana respectivă o poate
expune pe aceasta sancţiunilor instituite de legislaţia statului membru gazdă, cu condiţia
ca acestea să fie nediscriminatorii şi proporţionale.
Pentru membrii de familie ai unui cetăţean al Uniunii care nu sunt resortisanţi ai
unui stat membru, statele membre eliberează un document intitulat „Permis de şedere de
membru de familie al unui cetăţean al Uniunii“. Termenul pentru prezentarea cererii de
acordare a permisului de şedere este de cel puţin trei luni de la data sosirii, documentul
fiind eliberat în termen de cel mult şase luni de la data prezentării cererii.
Permisul de şedere este valabil timp de cinci ani de la data eliberării sau pe
perioada prevăzută de şedere a cetăţeanului Uniunii, în cazul în care această perioadă este
mai mică de cinci ani. Valabilitatea permisului de şedere nu este afectată de absenţe
temporare care nu depăşesc şase luni pe an sau de absenţe de durată mai mare în vederea
îndeplinirii serviciului militar obligatoriu ori de o absenţă de cel mult douăsprezece luni
consecutive determinată de motive importante precum sarcina şi naşterea, boli grave,
studiile sau formarea profesională ori detaşarea în alt stat membru sau într-o ţară terţă.
4.4. Dreptul de şedere permanentă. Conform dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din
directivă, cetăţenii Uniunii care şi-au avut reşedinţa legală pe teritoriul statului
membru gazdă în cursul unei perioade neîntrerupte de cinci ani dobândesc dreptul
de şedere permanentă pe teritoriul acestuia. Regula se extinde şi asupra membrilor de
familie care nu au cetăţenia unui stat membru şi care şi-au avut reşedinţa legală împreună
cu cetăţeanul Uniunii în statul membru gazdă pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani.
Continuitatea şederii nu este afectată de
• absenţe temporare care nu depăşesc un total de şase luni pe an sau de
• absenţe de durată mai lungă în vederea îndeplinirii serviciului militar obligatoriu
ori de
• o absenţă de cel mult douăsprezece luni consecutive determinată de motive
importante precum sarcina şi naşterea, boli grave, studiile sau formarea profesională ori
detaşarea în alt stat membru sau într-o ţară terţă.
104
A se vedea M. Of. nr. 774 din 2 noiembrie 2011.
105
Potrivit art. 2 alin. (1) pct. 1 din ordonanţă cetăţean al Uniunii Europene este orice persoană
care are cetăţenia unuia dintre statele membre ale Uniunii Europene, altul decât România.
106
În continuare, prin pct. 3 al aceluiaşi text legal se arată că prin membru de familie se înţelege: a)
soţul sau soţia; b) descendenţii în linie directă, indiferent de cetăţenie, care nu au împlinit vârsta de 21 de
ani sau care se află în întreţinerea cetăţeanului Uniunii Europene, precum şi cei ai soţului/soţiei; c)
ascendenţii în linie directă, indiferent de cetăţenie, care se află în întreţinerea cetăţeanului Uniunii
Europene precum şi cei ai soţului/soţiei.
107
Potrivit art. 2 alin. (1) pct. 6 din actul normativ indicat prin persoană aflată în întreţinere se
înţelege orice alt membru de familie, indiferent de cetăţenie, care nu se încadrează în definiţia prevăzută la
pct. 3 şi care, în ţara de origine ori de provenienţă, se află în întreţinerea sau gospodăreşte împreună cu
cetăţeanul Uniunii Europene ori se află în situaţia în care, din motive medicale grave, este necesară
asistenţa personală a acestuia. În fine, la pct. 7 se prevede că partener este persoana care convieţuieşte cu
cetăţeanul Uniunii Europene, dacă parteneriatul este înregistrat conform legii din statul membru de origine
ori de provenienţă sau, în cazul în care parteneriatul nu este înregistrat, relaţia de convieţuire poate fi
dovedită.
5.1. Dreptul de intrare şi de ieşire pe/de pe teritoriul României a cetăţenilor
Uniunii Europene şi a mebrilor de familie ai acestora. Potrivit art. 5 din ordonanţă se
recunoaşte tuturor cetăţenilor Uniunii Europene dreptul de a intra pe teritoriul
României cu condiţia prezentării documentului naţional de identitate, a paşaportului sau a
unui document eliberat în condiţiile ordonanţei.
Membrii de familie care nu sunt cetăţeni ai Uniunii Europene pot intra pe
teritoriul României în temeiul unui paşaport valabil şi a vizei de intrare, exceptând
cazurile în care obligativitatea obţinerii vizei a fost desfiinţată în condiţiile legii. Prin
derogare de la regula menţionată, membrul de familie care nu este cetăţean al Uniunii
Europene este scutit de obligativitatea obţinerii unei vize de intrare sub rezerva
îndeplinirii în mod cumulativ a următoarelor condiţii:
- însoţeşte un cetăţean al Uniunii Europene sau se alătură unui cetăţean al
Uniunii Europene care îşi exercită dreptul de rezidenţă pe teritoriul României;
- deţine un document valabil, care atestă rezidenţa pe teritoriul unui alt stat
membru în calitate de membru de familie al cetăţeanului Uniunii Europene pe
care îl însoţeşte sau căruia i se alătură pe teritoriul României.
Refuzul intrării pe teritoriul statului român poate avea loc doar în situaţiile
limitativ enumerate de art. 6 alin. (1) din ordonanţă, şi anume dacă cetăţenii Uniunii
Europene şi membrii acestora de familie:
a) nu prezintă documentele corespunzătoare prevăzute la art. 5 şi nu fac dovada,
prin orice alt mijloc, că beneficiază de dreptul la libera circulaţie şi rezidenţă pe teritoriul
României; legiuitorul a reglementat însă obligaţia de a acorda o perioadă de timp
rezonabilă în care persoana să dovedească îndeplinirea condiţiilor de intrare, organele
poliţiei de frontieră fiind ţinute să asigure tot sprijinul necesar pentru clarificarea situaţiei
persoanei în cauză.
b) au fost declaraţi indezirabili, în condiţiile legii, sau dacă împotriva acestora a
fost dispusă măsura interzicerii intrării pe teritoriul României în condiţiile prevăzute de
ordonanţă;
c) există indicii temeinice că persoana în cauză constituie o ameninţare reală şi
prezentă la ordinea publică, securitatea naţională sau sănătatea publică.
Refuzul permiterii intrării pe teritoriul României se comunică de către organele
poliţiei de frontieră de îndată, în scris, cu indicarea motivelor care au justificat luarea
măsurii respective; împotriva refuzului se poate face acţiune la instanţa de contencios
administrativ în a cărei rază teritorială se află sediul organului emitent al actului
administrativ contestat, cererea urmând a se judeca de urgenţă şi cu precădere, în camera
de consiliu, cu citarea părţilor, hotărârea pronunţată fiind definitivă şi irevocabilă.
Introducerea acţiunii în contencios administrativ împotriva refuzului permiterii intrării pe
teritoriul României nu suspendă executarea măsurii [art. 6 alin. (4)].
În mod corelativ, art. 7 din ordonanţă prevede dreptul cetăţenilor Uniunii
Europene precum şi al membrilor familiilor lor de a părăsi teritoriul României pe baza
prezentării documentelor prevăzute la art. 5 precum şi situaţiile în care este refuzată
permiterea ieşirii din ţară, şi anume dacă persoanele avute în vedere:
a) sunt învinuite sau inculpate într-o cauză penală şi a fost dispusă instituirea unei
măsuri preventive în condiţiile Codului de procedură penală;
b) au fost condamnate şi au de executat o pedeapsă privativă de libertate.
Împotriva refuzului permiterii ieşirii de pe teritoriul României se poate face
acţiune la instanţa de contencios administrativ competentă cu respectarea aceleiaşi
proceduri prevăzute de art. 6 alin.(4) din ordonanţă.
a) au statutul de lucrător;
b) dispun de mijloace de întreţinere pentru ei şi pentru membrii familiilor lor, de
regulă cel puţin la nivelul venitului minim garantat în România şi deţin o asigurare
medicală;
c) - sunt înscrişi într-o instituţie privată sau publică, acreditată în condiţiile legii,
cu scopul principal de a urma studii, inclusiv de formare profesională şi
- deţin o asigurare de sănătate şi asigură autoritatea naţională competentă,
printr-o declaraţie pe proprie răspundere sau o altă procedură echivalentă la propria
alegere, că posedă suficiente resurse pentru ei înşişi pentru membrii de familie, de regulă
cel puţin la nivelul venitului minim garantat în România;
d) sunt membri de familie care însoţesc ori se alătură unui cetăţean al Uniunii care
îndeplineşte el însuşi condiţiile menţionate la lit. a), b) sau c) sau ai unui cetăţean român
cu domiciliul ori reşedinţa în România.
Pentru perioadele de şedere ce depăşesc trei luni, cetăţenii Uniunii vor depune, în
termen de trei luni de la data sosirii, la formaţiunile teritoriale competente ale Oficiului
Român pentru Imigrări cerere în vederea luării în evidenţă şi eliberării certificatului de
înregistrare care conţine numele şi adresa persoanei înregistrate precum şi data
înregistrării, valabilitatea acestuia fiind de 5 ani de la data emiterii (la solicitarea
cetăţeanului UE poate fi emis pentru o perioadă mai mică de 5 ani dar nu mai puţin de un
an)
Pentru membrii de familie ai unui cetăţean al Uniunii care nu sunt resortisanţi ai
unui stat membru, se eliberează un document intitulat „carte de rezidenţă pentru
membrul de familie al unui cetăţean al Uniunii Europene“. Termenul pentru
prezentarea cererii de acordare este de trei luni de la data sosirii, documentul fiind
eliberat în termen de cel mult 30 de zile de la data prezentării cererii. Cartea de rezidenţă
este valabilă timp de 5 ani de la data eliberării dar nu mai mare decât perioada prevăzută
de şedere a cetăţeanului Uniunii al cărui membru de familie este.
Valabilitatea acesteia nu este afectată de • absenţe temporare de pe teritoriul
României care nu depăşesc şase luni în decurs de un an sau de • absenţe de durată mai
mare în vederea îndeplinirii serviciului militar obligatoriu ori de o • absenţă de cel mult
douăsprezece luni consecutive determinată de motive întemeiate precum sarcina şi
naşterea, boli grave, studiile sau formarea profesională ori detaşarea în alt stat membru
sau într-o ţară terţă.
Cu titlu de noutate faţă de prevederile directivei, dispoziţiile art. 21 alin. (8) din
ordonanţă recunosc cetăţenilor UE care fac dovada că au efectuat investiţii de
minimum 1.000.000 de euro sau au creat peste 100 de locuri de muncă cu normă
întreagă dreptul de a li se putea acorda rezidenţa permanentă fără îndeplinirea condiţiilor
privind durata şederii.
108
A se vedea O. Ținca, Libera circulație a persoanelor în Uniunea Europeană, în R.D.C. nr.
2/2002, p. 145.
109
A se vedea Memento pratique, Communauté Européenne, 2000-2001, Ed. Francis Lefebvre, p.
292, citat după O Ținca, op. cit., p. 145.
caracteristice activităților specifice ale administrației publice, așa cum este aceasta
învestită în exercitarea puterii publice și cu responsabilitatea apărării intereselor generale
ale statului“110. Domeniul de aplicare al derogării respective îl reprezintă locurile de
muncă din armată, poliție și alte forțe de menținere a ordinii publice, justiție, aparatul
fiscal, respectiv corpul diplomatic. În schimb, excepția consacrată de art. 45 alin. (4) din
T.f.U.E. nu poate fi primită cu privire la personalul din învățământ 111 și cercetare112,
personalul medical113, angajații serviciilor de distribuire a apei, gazului și electricității, a
transporturilor, poștei și telecomunicațiilor.
În materie, implicații conceptuale și practice semnificative prezintă decizia
pronunțată în afacerea Burbaud114 prin care s-a statuat o interpretare extensivă a
principiului liberei circulații, în sensul că este recunoscut accesul resortisanților unui stat-
membru atât la funcțiile de execuție cât și la cele de conducere din administrația publică
în măsura în care acestea nu implică exercițiul puterii publice. În speță, Isabel Burbaud
(deținând dublă cetățenie – portugheză și franceză) s-a înscris la un concurs pentru
ocuparea funcției publice de director de spital în Franța, făcând dovada îndeplinirii
condițiilor de studii și de formare profesională (absolvirea Școlii Naționale de Sănătate
Publică din Lisabona), cu precizarea că pregătirea sa profesională era recunoscută prin
diplome obținute în Portugalia; nu lipsit de importanță este și împrejurarea că în
Portugalia exercitase timp de 6 ani funcția pentru care s-a înscris la concurs în Franța.
Urmare refuzului statului francez de a face aplicarea principiului liberei circulații și a
echivalenței experienței profesionale, Curtea s-a pronunțat asupra condițiilor în care
urmează a avea loc recrutarea și promovarea în funcțiile publice ale statelor-membre și,
în același timp, a recunoscut resortisanților statelor-membre accesul la funcțiile publice
de conducere ale unui alt stat-membru115. S-a reținut, în conținutul deciziei că, în cazul în
care un resortisant al unui stat-membru ce beneficiază deja de o experiență profesională
invocă accesul la promovare, „experiența dobândită într-un alt stat-membru trebuie să fie
tratată de autorități în același mod cu cea dobândită în propriul stat“, promovarea urmând
a avea loc în condiții de tratament egal a resortisanților unui alt stat-membru cu proprii
resortisanți. Cu privire la natura de conducere a funcției publice de director de spital,
Curtea a statuat că „un astfel de post nu implică o participare directă sau indirectă la
exercițiul puterii publice, nici la funcțiile care au ca obiect salvarea intereselor generale
ale statului sau ale altor colectivități publice“, cu precizarea că acele funcții publice de
conducere care presupun exercitarea autorității publice rămân în continuare în domeniul
de aplicare al restricției avute în vedere de prevederile art. 45 alin. (4) din Tratat.
Excepțiile de la principiul liberei circulații a persoanelor instituite din rațiuni de
protecție a ordinii, securității sau sănătății publice sunt reglementate prin dispozițiile art.
45 alin. (3) din T.f.U.E., prevederile seriei de directive din 1968, 1973, 1990 și 1993 iar
după abrogarea acestora (a directivelor) prin Directiva nr. 2004/38 se regăsesc și în
conținutul acesteia din urmă.
110
C.J.C.E, 17 decembrie 1980, C.149/79.
111
C.J.C.E., 3 iulie 1986, C. 66/85.
112
C.J.C.E., 16 iunie 1987, C. 225/85.
113
C.J.C.E., 3 iunie 1986, C. 307/84.
114
C.J.C.E., 9 septembrie 2003, C. 285/01.
115
Pentru detalii privind conținutul și efectele deciziei, a se vedea S. Cristea, Decizia Burbaud
privind dreptul la liberă circulație și efectele ei asupra sistemului românesc de funcție publică, în Curierul
Judiciar nr. 11/2003, p. 131-132.
Restrângerea dreptului la liberă circulație pe motive de ordine publică este
justificată în măsura în care prezența persoanei reprezintă „o amenințare reală și suficient
de gravă“116 de natură a aduce atingere unui interes fundamental al societății“117.
Restricțiile trebuie să fie întemeiate pe comportamentul individual al persoanei; făcând
aplicarea acestei reguli, Curtea, în hotărârea Bonsignore ocazionată de decizia de
expulzare de pe teritoriul Germaniei a unui cetățean italian care, în timp ce își curăța
arma deținută ilegal, a ucis o persoană, nu a primit motivul invocat de statul german, de
asigurare a prevenției generale a criminalității în rândul imigranților 118; lărgind sfera
aplicațiilor jurisprudențiale, în Van Duyn s-a reținut că apartenența la o organizație
apreciată în statul de primire drept un pericol pentru securitatea publică (fiind vorba în
speță despre refuzul britanic de a primi un cetățean olandez, membru al comunității
religioase scientologice al cărei statut era apreciat drept contravenind securității publice
în Marea Britanie) justifică măsura derogatorie instituită, considerându-se că aderarea la
gruparea respectivă implică identificarea cu scopurile și acțiunile acesteia119. În același
timp, nu poate fi justificată o decizie de expulzare a unui cetățean străin dacă statul de
primire nu instituie măsuri preventive și represive împotriva faptelor similare comise de
naționalii săi120 Deși reglementările europene și jurisprudența CJUE nu consacră
accepțiuni diferite ale ordinii și securității publice, la nivel doctrinar s-a afirmat că
noțiunea de ordine publică se circumscrie fundamentelor societății, libertății și securității
persoanelor, în timp ce securitatea publică privește fundamentele statului și securitatea
acestuia121.
Luându-se în considerare consecințele importante pe care expulzarea
resortisanților le poate avea asupra acestora prin raportare la împrejurarea că aceștia s-au
integrat efectiv în statul de primire, s-a apreciat, în lumina principiului proporționalității,
că domeniul de aplicare al măsurilor respective trebuie să fie limitat, urmând a se ține
seama de gradul de integrare al persoanelor în cauză, durata șederii acestora în statul
membru gazdă, vârsta, starea de sănătate, situația lor familială și economică, precum și de
legăturile cu țara de origine122. Dispozițiile art. 27 din Directiva 2004/38 stabilesc o serie
de împrejurări în care măsurile luate prin invocarea ordinii și securității publice nu sunt
justificate:
- măsurile sunt luate din rațiuni ce privesc susținerea unor scopuri economice;
- măsurile sunt luate în considerarea unei condamnări penale anterioare,
existența acesteia neputând constitui un motiv în sine care să justifice automat
expulzarea.
Cu referire la derogările justificate de sănătatea publică, maladiile avute în vedere
sunt cele infecțioase sau bolile parazitare contagioase care fac în statul de primire
obiectul unor dispoziții de protecție a resortisanților acestuia (tuberculoză, sifilis), cu
precizarea ca există maladii care pot justifica excepții de la libera circulație a persoanelor
116
C.J.C.E., 28 octombrie 1975, C. 36/75.
117
C.J.C.E., 27 octombrie 1977, C. 30/77.
118
C.J.C.E., 26 februarie 1975, C. 67/74.
119
C.J.C.E., 4 decembrie 1974, C. 41/74.
120
C.J.C.E., 27 octombrie 1977, C. 30/77.
121
A se vedea B. Goldman, A. Lyon-Caen, L. Vogel,op. cit., p. 238.
122
A se vedea N. Voiculescu, Aspecte noi privind libera circulație a persoanelor și a forței de
muncă cuprinse în Directiva Parlamentului European și a Consiliului 2004/38/CE, în R.R.D.M. nr. 1/2005,
p. 14.
din rațiuni de protecție a ordinii sau a securității publice (toxicomania, tulburările mintale
grave). Potrivit dispozițiilor art. 29 din Directiva 2004/38, bolile sau incapacitățile care
se declanșează după 3 luni de la data sosirii în statul de primire nu pot să fie invocate
drept motive de expulzare.
6.2. Excepțiile jurisprudențiale. Jurisprudența C.J.U.E a reținut că excepțiile de la
principiul liberei circulații a persoanelor pot fi justificate de existența unor „motive
imperative de interes general“123, sub rezerva îndeplinirii cumulative a celorași condiții
care funcționează și în materia liberei circulații a mărfurilor:
- inexistența în domeniul respectiv a unei reglementări de armonizare a
legislațiilor naționale ale statelor-membre;
- aplicarea măsurii să aibă loc în condiții nediscriminatorii;
- măsura instituită să fie în mod obiectiv necesară și proporțională față de scopul
urmărit.
Bineînțeles, sfera de aplicare a excepțiilor urmează a suporta circumstanțieri
specifice, cel mai frecvent fiind invocate considerente de ordin moral, etic sau religios124.
Cu titlu exemplificativ, au fost instituite restrângeri de la libera circulație a persoanelor
justificate de: protecția consumatorilor125, protecția destinatarilor serviciilor126, protecția
unei limbi sau a unei culturi127, coerența sistemului fiscal128.
123
C.J.C.E., 4 iulie 2000, C. 424/97.
124
C.J.C.E., 4 octombrie 1991, C. 159/90.
125
C.J.C.E., 10 mai 1995, C. 384/93. S-a statuat astfel că, în statul-membru în care se află
prestatorul de servicii, pot fi adoptate măsuri prin care să se interzică ofertele telefonice adresate unor
persoane din alte state-membre care nu le-au solicitat referitoare la realizarea unor investiții pe piața de
capital.
126
C.J.C.E., 18 ianuarie 1979, C. 110-111/78. În speță, s-a reținut că necesitatea asigurării
protecției artiștilor justifică instituirea unor cerințe particulare ale condițiilor în care pot sa fie prestate
servicii pentru persoanele arătate.
127
C.J.C.E., 28 noiembrie 1989, C. 379/87.
128
C.J.C.E., 6 iunie 2000, C. 35/98.
R. M. Popescu, M. A. Dumitraşcu, coordonator Augustin Fuerea, Drept comunitar
european. Caiet de seminar, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2006;
L. Dubouis, C. Blumann, Droit matériel de l’Union européenne, Paris,
Montchrestien, 4e édition, 2006;
C. Nourissat, Droit communautaire des affaires, Paris, Dalloz, 2e édition, 2005;
A. Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003;
S. Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001;
G. C. Frenţiu, Limitări ale exercitării dreptului la liberă circulaţie în lumina
prevederilor Legii nr. 248/2005, în Dreptul nr. 1/2007;
M. Banu (selecţie, traducere şi comentariu), Jurisprudenţa Curţii de Justiţie, a
Tribunalului de Primă instanţă şi a Tribunalului Funcţiei Publice • Libera circulaţie a
persoanelor şi politica în materia imigraţiei şi a vizelor • Libera circulaţie a lucrătorilor şi
politica socială, în R.R.D.C. nr. 2/2007;
C. Jura, R.M. Petraşcu, Norme internaţionale privind libera circulaţie şi dreptul la
muncă al navigatorilor pe nave sub pavilion străin, în R.R.D.C. nr. 4/2007;
M. Hansenne...., Europa, locurile de muncă şi globalizarea, în R.R.D.C. nr.
3/2006;
S. Tulbure, Libera circulaţie a persoanelor: incidenţe economice şi juridice, în
R.D.C. nr. 4/2005;
N. Voiculescu, Aspecte noi privind libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de
muncă cuprinse în Directiva parlamentului European şi a Consiliului 2004/38/CE în
R.R.D.M. nr. 1/2005;
N. Voiculescu, Noi reglementări privind libera circulaţie pe teritoriul României a
cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European
precum şi privind munca străinilor în România, în R.R.D.M. nr. 4/2005;
D. Mazilu, Forţa de muncă în Uniunea Europeană. Liberalizarea pieţei muncii.
Impact asupra comerţului european şi global, în R.D.C. nr. 4/2005;
C.A. Moarcăş, Migraţia forţei de muncă calificateŞ tendinţe contemporane, în
Pandecte nr. 6/2004....;
S. Cristea, Decizia Burbaud privind dreptul la liberă circulaţie şi efectele ei asupra
sistemului românesc de funcţie publică, în Curierul Judiciar nr. 11/2003;
M. Voicu (traducere, rezumat şi comentariu), Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene. Libera circulaţie a lucrătorilor, în R.D.C. nr. 2/2003;
I. Georgiu, Libertatea de circulaţie şi consecinţele integrării României în Uniunea
Europeană, în Dreptul nr. 11/2002;
O. Ţinca, Libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană, în R.D.C. nr.
2/2002;
V. Duculescu, Libertatea comerţului şi desfiinţarea vizelor, în R.D.C. nr. 1/2002.
a) tuturor cetăţenilor Uniunii care se mută sau îşi au reşedinţa într-un stat-
membru, altul decât cel ai cărui resortisanţi sunt;
b) membrilor de familie ai acestora;
c) oricăror alţi membri ai familiei indiferent de naţionalitatea lor care, în ţara din
care au venit, se află în întreţinerea sau sunt membri ai gospodăriei cetăţeanului Uniunii
care beneficiază de dreptul de şedere cu titlu principal sau dacă din motive grave de
sănătate este necesară în mod imperativ îngrijirea personală a membrului familiei de către
cetăţeanul Uniunii;
d) partenerului cu care cetăţeanul Uniunii are o relaţie durabilă, atestată
corespunzător.
I. Obiective specifice:
III. Cuvinte-cheie:
V. Rezumat:
129
B. Berke, J. Fazekas, G. Gado, M. Kiraly, A. Kisfaludy, P. Miskolci Bodnar, Europai tarsasagi
jog, KJK-Kerszov, Jogi es Uzleti Kiadp Kft., Budapesta, 2000, p. 26-28, citaţi după L. Imre, Dreptul de
liberă stabilire a societăţilor comerciale în dreptul comunitar – Evoluţie şi tendinţe, Partea I, în R.D.C. nr.
11/1997, p. 159-160.
legislative naţionale în ceea ce priveşte criteriile de stabilire a naţionalităţii unei societăţi
comerciale, şi implicit a determinării lui lex societatis. Astfel, apartenenţa juridică la un
anumit stat a subiectelor colective de drept este stabilită fie prin raportare la criterii
obiective – respectiv al locului situării sediului real (consacrat în dreptul continental şi
potrivit căruia societatea va dobândi naţionalitatea statului pe teritoriul căruia se află
sediul principal) sau al locului înregistrării (sistemul încorporaţiunii fiind adoptat de
dreptul anglo-saxon), fie prin raportare la criteriul subiectiv sau al controlului, potrivit
căreia naționalitatea subiectului colectiv de drept este dată de naționalitatea sau cetățenia
asociaților, a persoane fizice sau juridice care dețin acțiuni sau părți sociale în număr
suficient pentru a avea controlul asupra activității societății.
În consecință, dacă o societate își mută sediul de pe teritoriul unui stat-membru
care a adoptat pentru determinarea a naționalității societății, respectiv pentru stabilirea lex
societatis, teoria încorporațiunii pe teritoriul unui alt stat-membru care se folosește în
acest scop de teoria sediului real, va fi obligată ca, în prealabil, să procedeze la dizolvarea
în statul de origine și ulterior să se înființeze pe teritoriul statului de primire potrivit
regulilor de constituire consacrate de acesta din urmă; astfel, este exlusă operațiunea de
transfer al sediului concomitent cu menținerea personalității juridice ceea ce înseamnă că
doar dacă ambele state ar consacra teoria încorporațiunii (înmatriculării) ar fi posibil
transferul sediului dintr-un stat-membru în altul cu păstrarea personalității juridice.
Interpretarea dispozițiilor art. 43 din T.C.E. (devenit art. 49 din T.f.U.E.), în
sensul că acestea nu conferă unei societăți constituite în conformitate cu legea unui stat-
membru și având acolo sediul statutar dreptul de a-și transfera sediul într-un alt stat-
membru cu menținerea în primul stat a personalității juridice, a fost consacrată prin
hotărârea Daily Mail130, care, deși a fost calificată drept „un pas înapoi în materia unei
protecții riguroase a dreptului de stabilire“131, reprezintă un precedent judiciar
semnificativ în materie; în speță, societatea engleză Daily Mail a intenționat să-și
transfere sediul social și centrul de afaceri din Marea Britanie în Olanda fără să se dizolve
și să se lichideze în prealabil în statul de origine (Marea Britanie) pentru a beneficia astfel
de anumite avantaje fiscale (scutirea de impozite). Potrivit reglementărilor fiscale
britanice, doar societățile cu reședința fiscală pe teritoriul Marii Britanii sunt supuse
impozitelor stabilite de legea engleză, reședința fiscală fiind locul unde se situează
centrul de gestiune și de conducere al afacerilor societății. În condițiile arătate,
autoritățile fiscale britanice, prevalându-se de regula din dreptul comercial englez potrivit
căreia în cazul în care o societate dorește să-și transfere sediul într-un alt stat va trebui, în
prealabil, să se dizolve în statul de origine și să se lichideze plătindu-și datoriile către toți
creditorii, a susținut că scopul mutării sediului este în realitate eludarea dispozițiilor
fiscale engleze și evitarea plății impozitelor. S-a argumentat, în continuare, că dacă
operațiunea de mutare a sediului ar fi permisă fără o dizolvare prealabilă urmată de plata
datoriilor către fisc ar echivala cu frauda la lege ceea ce nu poate fi admisibil ca efect al
invocării art. 43 și 48 din T.C.E. (în prezent art. 49 şi 54 din T.f.U.E. subl.ns.)132. Prin
hotărârea pronunțată, Curtea a statuat că diferențele existente în legislațiile naționale nu
pot fi armonizate în temeiul articolelor mai sus menţionate, rămânând la latitudinea
statelor-membre stabilirea condițiilor în care se pot înființa, funcționa și înceta societățile
130
C.J.C.E., 27 septembrie 1998, C. 81/87.
131
D. M. Șandru, op. cit., p. 164.
132
Pentru detalii, a se vedea L. Imre, op. cit., p. 160-161.
comerciale, soluționarea conflictelor de legi putând avea loc prin adoptarea unor măsuri
de uniformizare (prin încheierea unor acorduri între statele-membre, fie prin armonizarea
regulilor în cadrul C.E.). Dispozițiile art. 49 şi 54 din T.f.U.E. pot fi invocate în scopul
asigurării egalității de tratament dintre societățile având naționalitatea unui stat-membru
și filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele constituite pe teritoriul acestui stat de
o societate cu sediul într-un alt stat membru.
Conținutul dreptului de stabilire, așa cum a fost consacrat de prevederile
comunitare are în vedere recunoașterea dreptului unei societăți de a înființa filiale,
sucursale, agenții sau reprezentanțe pe teritoriul unui alt stat-membru al căror regim de
constituire, funcționare și încetare să nu fie discriminatoriu față de cel aplicabil
societăților statului de primire. În același timp, nici statul de origine nu trebuie să
împiedice o societate constituită în conformitate cu legislația sa în a exercita activități pe
teritoriul altor state-membre prin intermediul unei filiale, sucursale, agenții sau
reprezentanțe, fiind vorba, într-o atare ipoteză, de așa-zisa „discriminare la ieșire“. Sunt
interzise, în scopul asigurării egalității de tratament, nu numai discriminările bazate pe
naționalitate sau sediu, ci și orice forme deghizate prin care, ca efect al aplicării unor
criterii diferite, se ajunge la același rezultat. Jurisprudențial, a fost consacrată o concepție
extensivă a noțiunii de discriminare, aceasta putând rezulta fie din aplicarea de reguli
diferite unor situații comparabile, fie din aplicarea aceleiași reguli unor situații diferite.
La nivel doctrinar133, s-a arătat că dreptul de stabilire implică recunoașterea
următoarelor prerogative:
- dreptul membrilor fondatori ai unei societăți comerciale de a decide în mod
liber pe teritoriul cărui stat-membru vor înființa societatea și care va fi forma
acesteia;
- dreptul asociaților (acționarilor) de a decide dacă exercitarea activității
comerciale a societății se va desfășura pe teritoriul statului unde și-a stabilit
sediul sau administrația principală sau pe teritoriul unui alt stat membru unde
va înființa o filială sau o sucursală; statul de origine nu va putea stabili reguli
prin care să se aducă restrângeri acestui drept, obligând societatea să exercite
cel puțin o parte din activitatea sa comercială pe teritoriul său;
- dreptul asociaților de a hotărî în mod liber dacă exercitarea activității în afara
statului de constituire se va realiza prin intermediul unei filiale sau sucursale;
în consecință, statul de primire este obligat să înlăture din legislația proprie
orice dispoziții prin care, în mod direct sau indirect, se instituie obligația unei
societăți străine de a își extinde activitatea doar prin constituirea unei filiale;
- dreptul oricărei societăți la egalitate de tratament în caz de constituire a unei
filiale, sucursale, agenții sau reprezentanțe pe teritoriul unui alt stat-membru
decât cel a cărui naționalitate o are față de societățile autohtone (este vorba,pe
de parte de egalitatea de tratament între filiala unei societăți străine și
societățile statului gazdă, iar pe de altă parte de egalitatea dintre societatea-
mamă și societățile statului de primire).
Egalitatea de tratament implică următoarele consecințe:
- dreptul de a înființa sucursale fără discriminări bazate pe proveniența
capitalului și în aceleași condiții ca și societățile statului gazdă;
133
B. Berke, J. Fazekas, G. Gado, M. Kiraly, A. Kisfaludy, P. Miskolci Bodnar, op. cit, p. 22.
- dreptul de a înființa sau de a dobândi o participație într-o filială fără
discriminări bazate pe originea capitalului și în aceleași condiții ca și
societățile statului de primire;
- drepturi identice în conducerea societăților ca și societățile statului gazdă.
134
C.J.C.E., 9 martie 1999, C- 212/1997.
existentă în statul în care urmează a-şi desfăşura în mod efectiv activitatea. În alţi
termeni, libertatea de stabilire poate fi exercitată de o manieră „oportunistă”135.
Se reţine apoi în motivarea deciziei că statele-membre nu pot proteja interesele
creditorilor prin obstacularea dreptului de a înfiinţa sucursale pe teritoriul lor, urmând a
institui alte mijloace legale de protejare a acestora; în altă ordine de idei, refuzul
autorităţilor daneze contravine dispoziţiilor privind dreptul de stabilire deoarece, în mod
indirect, societatea este obligată să îşi desfăşoare activitatea doar prin intermediul unei
filiale pentru a fi astfel respectate reglementările interne în materie.
Într-o speţă implicând un transfer de facto de sediu social real, Curtea a statuat că
refuzul Germaniei de a admite capacitatea juridică a unei societăţi legal constituite în alt
stat membru pe motivul disocierii între locul de încorporare şi locul sediului social real
reprezintă un obstacol în calea dreptului de liberă stabilire în Uniune. În lumina acestei
jurisprudenţe, teoria sediului real se vede expusă unei serioase adaptări: statele de
destinaţie sunt obligate să renunţe la aplicarea efectelor decurgând din teoria sediului real
(atunci când acestea se prezintă a fi contrarii exercitării libertăţii de stabilire) şi să
recunoască personalitatea juridică a societăţilor valabil constituite în alte state membre.
135
A se vedea O. Cachard, Droit du commerce international, L.G.D.J., 2008, p. 123.
Chestiuni relevante. În timp ce în Daily Mail erau analizate restricţiile pe care le
poate impune statul de origine în situaţia transferului într-un alt stat membru a
administraţiei centrale, în Überseering analiza privea restricţiile impuse de statul de
primire al sediului real. Se ridica practic conflictul între protecţia dreptului de stabilire şi
teoria sediului real consacrată de dreptul german. Apreciind că recunoaşterea de către
autorităţile statului de primire a personalităţii juridice a societăţii constituite în
conformitate cu legislaţia unui alt stat membru este un corolar al dreptului de stabilire.
Curtea răspunde că art. 43 şi 48 CE impun unui stat membru pe teritoriul căruia
societatea exercită libertatea sa de stabilire de a respecta capacitatea juridică pe care i-o
conferă dreptul statului membrub conform căruia aceasta s-a constituit.
A devenit mai mult decât evident că atunci când această teorie încalcă în mod
nejustificat dreptul de liberă stabilire, în speţă având drept consecinţă contestarea
personalităţii juridice şi a capacităţii de a sta în justiţie, statul în cauză trebuie să renunţe
la folosirea sa.
136
A se vedea M. Menjucq, Droit international et européen des sociétés, 2e edition,
Montchrestien, 2008, p. 132.
acestor societăţi pe piaţa olandeză137. Reţinând caracterul discriminatoriu al reglementării
olandeze şi atingerea adusă libertăţii de stabilire, Curtea validează încă o dată
raţionamentul afirmat în Centros privind admiterea law shoping-ului pe piaţa internă.
Doar două restricţii sunt permise, ele fiind descrise de unele voci doctrinare chiar
precare138 şi, cu referire particulară la cea existentă în materia dreptului de stabilire cu
titlu principal, susceptibilă de a fi eclipsată de potenţiale tendinţe legislative.
Din nou despre Daily Mail. Practic, exceptând regulamentele privind Societatea
Europeană, Grupul European de Interes Economic şi Societatea Cooperativă Europeană,
niciun text de drept derivat nu autorizează transferul sediului unei societăţi dintr-un stat
membru în altul cu menţinerea personalităţii juridice. În alţi termeni, în timp ce SE, GEIE
şi SCE se bucură de avantajul competitiv al unei mobilităţi intracomunitare complete,
pentru societăţile de drept naţional transferul sediului statutar dintr-un stat membru în
altul devine o operaţiune dificilă, date fiind barierele juridice şi fiscale impuse de
legislaţiile statelor membre. Practic, de cele mai multe ori, societatea care doreşte să-şi
deplaseze sediul este constrânsă să procedeze la dizolvarea şi lichidarea în statul
vechiului sediu urmată de reconstituirea societăţii pe teritoriul statului unde doreşte să-şi
implanteze noul sediu.
Ştim deja din consideraţiile anterioare că instanţa de la Luxemburg a fost chemată
să se pronunţe asupra transferului transfrontalier al sediului real dintr-un stat membru în
altul în jurisprudenţa Daily Mail.
În argumentarea poziţiei sale, Curtea şi-a construit raţionamentul plecând de la
ideea că, spre deosebire de persoanele fizice, societăţile sunt entităţi create în temeiul
unei ordini juridice naţionale, acestea existând numai prin diferitele legislaţii naţionale
care instituie condiţiile privind constituirea şi funcţionarea acestora.
Legislaţiile statelor membre diferă sub aspectul elementului de legătură cu
teritoriul naţional, necesar pentru constituirea unei societăţi cât şi cu privire la
posibilitatea unei societăţi constituite în conformitate cu o astfel de legislaţie de a
modifica ulterior acest element de legătură. Luând în considerare aceste diferenţe
legislative, Tratatul, atunci când a determinat societăţile beneficiare ale dreptului de
stabilire, a dat valoare egală factorilor de legătură – sediul social, administraţia centrală şi
locul principal de desfăşurare a activităţii unei societăţi. Nu mai puţin, prin fostul art. 220
(devenit art. 293 în TCE şi abrogat prin Tratatul de la Lisabona) era prevăzută, în măsura
în care era necesar, încheierea unor convenţii între statele membre pentru a asigura
menţinerea personalităţii juridice în cazul transferului sediului societăţii dintr-o ţară în
alta.
137
Pentru dezvoltări asupra implicaţiilor soluţiei pronunţate în Inspire Art a se vedea C. A.
Susanu, Sediul societăţii comerciale: aspecte relevante în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, în
Analele Ştiinţifice ale Universităţii Al.I.Cuza Iaşi, Tomul LV, Ştiinţe Juridice, 2009, p. 106.
138
A se vedea O. Cachard, op. cit., p. 123.
În consecinţă, s-a reţinut în paragraful 23 din hotărâre, Tratatul consideră că
diferenţele existente între legislaţiile naţionale privind factorul de legătură necesar
pentru societăţile lor precum şi posibilitatea şi modalităţile de realizare a transferului
sediului, statutar sau real, al unei societăţi înfiinţate în temeiul dreptului naţional,
dintr-un stat membru în altul, reprezintă probleme care nu au fost soluţionate de
normele privind dreptul de stabilire dar care trebuie a fi abordate prin noi măsuri
legislative de armonizare sau convenţii.
În consecinţă, putem constata că, în hotărârea pronunţată în 1988 în Daily Mail,
Curtea a reţinut o poziţie prudentă. A afirmat că societăţile sunt entităţi a căror constituire
şi funcţionare depinde în mod necesar de o lege statală (sunt creaţii ale dreptului) iar
disparităţile existente între legislaţiile statelor membre cu privire la elementele de
legătură utilizate în dreptul internaţional privat societar nu au fost considerate de
redactorii Tratatelor un obstacol în calea libertăţii de stabilire139. În mod obişnuit privim
azi hotărârea din Daily Mail în antiteză cu seria Centros-Überseering-Inspire Art sau
dificultăţile existente în materia stabilirii principale cu progresele înregistrate în materia
libertăţii de stabilire secundare.
Şi despre aporturile (fie şi limitate) din Cartesio. Şi în hotărârea mai recentă din
Cartesio din16 decembrie 2008 (în speţă fiind vorba despre o societate de drept maghiar
care doreşte să îşi transfere sediul în Italia păstrându-şi totuşi calitatea de societate de
drept maghiar) se reafirmă ideea că statul membru de origine este autorizat să impună
diverse măsuri restrictive (inclusiv pierderea personalităţii juridice) atunci când
societatea doreşte să îşi transfere în străinătate doar sediul social real (transfer de
sediu, fără schimbarea legii aplicabile).
Totuşi, Cartesio aduce câteva clarificări: face distincţie nu numai între statele de
origine şi statele de destinaţie ci şi între
i) ipoteza transferului sediului social fără schimbarea legii aplicabile şi
ii) ipoteza transferului dublat de schimbarea legii aplicabile, respectiv de
transformarea societăţii într-o formă de societate prevăzută de legislaţia statului de
destinaţie.
Conform considerentelor n°112-113 din Cartesio, reglementările naţionale prin
care statul membru de origine limitează sau împiedică societatea să se transforme
într-o societate guvernată de dreptul altui stat (transfer de sediu dublat de schimbarea
legii aplicabile) vor fi, în absenţa unei justificări printr-o exigenţă imperativă de interes
general, declarate contrar dreptului Uniunii. Statul membru de origine nu poate impune
încetarea persoanlităţii juridice a societăţii astfel transformate.
În ceea ce priveşte statele de destinaţie, tripla serie jurisprudenţială Centros-
Überseering-Inspire Art permite în caz de transfer de sediu real cenzurarea
reglementărilor statelor adoptând criteriul sediului real ce restrâng dreptul de liberă
stabilire.
140
A se vedea par. 27 din hotarârea Centros.
141
Idem, par. 38.
142
A se vedea O. Cachard, op. cit., p. 124.
143
A se vedea J. Béguin şa, Droit du commerce international, Litec, 2005, p. 287.
144
A se vedea J. Béguin, op. cit., p. 124.
145
A se vedea Batiffol, P. Lagarde, Droit international privé, t. 1, 8e éd., LGDJ, 1993, p. 594.
146
A se vedea M. Menjucq, op. cit., p. 103.
147
A se vedea E. Pataut, Liberté d’établissement et droit international privé des sociétés: un pas
de plus, Recueil Dalloz, 2004, p. 491, nota II, B, p. 493.
limitativă a cauzelor de nulitate, interpretate restrictiv de Curte începând de la
jurisprudenţa Marleasing.
Două sancţiuni par a fi, potrivit vocii doctrinei148, adecvate. Dacă abuzul este
analizat pe fundamentul teoriei culpei delictuale, este posibil de a vedea aici un fapt
generator de răspundere şi de a încuviinţa atribuirea de daune-interese pentru repararea
prejudiciului cauzat victimei abuzului de drept. Altă abordare constă în a reţine
inopozabilitatea constituirii societăţii. Sancţiunea fraudei ar consta atunci în aplicarea
regulilor de drept pe care asociaţii voiau să le eludeze constituind societatea lor într-un alt
stat membru. Această sancţiune ar avea în acelaşi timp avantajul supleţii. Ea ar permite
de a evita o sancţiune radicală - nulitatea, pentru a institui un control adaptat de către
judecător, mai compatibil cu libertatea de stabilire.
▪ Care este sensul atribuit noţiunii de L.P.S. activă, respectiv L.P.S. pasivă ?