UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT

LIBERA CIRCULATIE A PERSOANELOR

Coordonator:

Prof.univ. Gina-Orga Dumitriu

Nume student:

Robescu Ioana Alexandra

ANUL IV GR 2

SIBIU

2018
 LIBERA CIRCULATIE A PERSOANELOR

Libera circulaţie a persoanelor in cadrul U.E. este conceputa ca un drept

fundamental ce primeste un vadit continut economic, in afara celui politic. In aceste
conditii libertatea de deplasare a persoanelor in spatiul comunitar este strans legata
de libertatea prestarii serviciilor si a dreptului de stabilire, de a desfasura o activitate
economica pe intregul teritoriu comunitar, fara discriminari pe criterii de
nationalitate.
Era recunoscută prin Tratat ca un drept al resortisantului unui stat-membru în
vederea desfăşurării unei activităţi salariate sau independente pe teritoriul unui alt
stat-membru; dreptul de intrare şi de sejur al persoanelor care urmau a desfăşura o
activitate economică era recunoscut implicit prin efectul dispoziţiilor art. 39, 43 şi
48 din T.C.E. (devenite în prezent art. 45, 49 şi 54 din T.f.U.E.) şi nu putea exista în
afara exercitării unei activităţi salariate, a dreptului de stabilire sau a prestării de
servicii.
A fost reglementat în vederea desfăşurării unor activităţi economice
- pentru lucrătorii salariaţi şi membrii familiilor acestora erau incidente
Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera
circulaţie a lucrătorilor în cadrul Comunităţii şi Directiva 68/360/CEE a Consiliului
din 15 octombrie 1968 privind desfiinţarea restricţiilor de circulaţie şi şedere în
cadrul comunităţii pentru lucrătorii din statele membre şi familiile acestora1, iar
 - pentru persoanele care desfăşoară activităţi independente, destinatarii
serviciilor şi membrii de familie ai acestora se aplicau Directiva 64/220/CEE a
Consiliului din 25 februarie 1964, înlocuită ulterior de Directiva 73/148/CEE a
Consiliului din 21 mai 1973 privind eliminarea restricţiilor de circulaţie şi şedere
în cadrul Comunităţii pentru resortisanţii statelor membre în materie de stabilire şi

Dreptul de intrare este condiţionat doar de prezentarea unei cărţi de identitate sau a unui
paşaport valabil; în cazul în care membrii de familie nu au cetăţenia unui stat-membru,
aceştia trebuie să obţină viza de intrare pe teritoriul statului respectiv, statele membre fiind
obligate să acorde toate facilităţile în scopul obţinerii vizelor.
Dreptul de sejur prelungeşte, în mod natural, dreptul precedent (de intrare, subl. ns.),
fiind recunoscut prin obţinerea documentului de şedere (numit carte de şedere). Pentru
persoanele salariate, prestatoare sau beneficiare de servicii a căror activitate se desfăşoară
pe o durată ce nu depăşeşte 3 luni statul de primire nu eliberează carte de şedere;
lucrătorilor angajaţi pe o perioadă de 3-12 luni li se eliberează un document temporar de
şedere a cărui valabilitate poate fi limitată la durata contractului de muncă, în timp ce
persoanelor care prestează servicii şi beneficiarilor acestora li se eliberează un document
de şedere dacă durata serviciilor este mai mare de 3 luni.

Pentru lucrătorii salariaţi care şi-au încetat activitatea profesională şi membrii lor de
familie au fost incidente prevederile Regulamentului (CEE) nr. 1251/70 al Comisiei din 29
iunie 1970 privind dreptul lucrătorilor de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce
au fost angajaţi în acel stat, în timp ce pentru nesalariaţi şi membrii de familie ai acestora
se aplicau dispoziţiile Directivei 75/34/CEE a Consiliului din 17 decembrie 1974 privind
dreptul resortisanţilor unui stat membru de a rămâne pe teritoriul altui stat membru după
ce au desfăşurat o activitate independentă în acesta din urmă.
 După intrarea în vigoare în 1987 a Actului Unic European (prin care a fost declarat
obiectivul realizării unui spaţiu european fără frontiere interne), evoluţia semnificaţiilor
conceptuale a liberei circulaţii a persoanelor a fost anticipată de adoptarea la 28 iunie
1990 a trei directive a căror finalitate a fost extinderea dreptului de intrare şi de sejur
în favoarea

• studenţilor prin Directiva 90/336/CEE înlocuită ulterior de Directiva

93/96/CEE a Consiliului din 29 octombrie 1993 privind dreptul de şedere al
persoanelor aflate la studii;
• pensionarilor prin Directiva 90/365/CEE a Consiliului din 28 iunie 1990
prSivind dreptul de şedere a persoanelor salariate şi nesalariate care şi-au încetat
activitatea profesională precum şi
• resortisanţilor comunitari care nu beneficiază de dreptul la liberă circulaţie
în temeiul altor reglementări comunitare prin Directiva 90/364/CEE a Consiliului
din 28 iunie 1990 privind dreptul de şedere.
Resortisantilor unui stat membru care si-au incetat activitatea profesionala sau
conserva un drept de sedere in statele membre, la alegerea lor, le este eliberat un act
de sedere cu durata de 5 ani, ce poate fi reinnoit. Regulamentul 1251/40 din 29 iunie
1970, recunoaste salariatilor mentinerea unui drept de sedere cu titlu permanent in
statul unde activitatea a fost exercitata anterior cand justifica o durata de rezidenta
continua, pe o durata de 2-3 ani din momentul incetarii activitatii, sau daca ei au
atins varsta de pensionare si au dreptul de pensie de batranete, sau daca au incetat
activitatea datorita unei incapacitati permanente de munca, sau cand exercita o
munca in alt stat membru ei mentin un drept de rezidenta in primul stat membru
(absenta temporara care nu depaseste trei luni pe an, serviciul militar sau perioadele
de somaj involuntar nu intrerup durata de rezidenta
 Este semnificativ că dreptul de intrare şi de sejur este recunoscut beneficiarilor
acestor directive independent de exercitarea unei activităţi profesionale, ceea ce
evidenţiază „o erodare graduală a legăturii dintre activitatea economică şi libera
circulaţie, cât şi o schimbare de percepţie, de la a privi migranţii mai curând ca factori de
producţie, la a-i considera ca indivizi având drepturi în raport cu statul gazdă“. Din
conţinutul reglementărilor rezultă însă preocuparea pentru existenţa resurselor de care
dispun persoanele avute în vedere; astfel,
- în cazul persoanelor care şi-au încetat activitatea profesională precum şi a celor
care nu se bucură de dreptul de şedere în temeiul altor dispoziţii comunitare, resursele
trebuie să fie superioare nivelului celor care asigură în statul de primire acordarea asistenţei
sociale;
- cu referire la studenţi, trebuie sa justifice pentru ei insisi si eventual pentru copiii
aflati in raspunderea lor, resurse suficiente, o asigurare de sanatate pentru toate riscurile in
statul de primire si faptul ca sunt inscrisi intr-un asezamant de invatamant agreat de
autoritatile competente din statul de primireeste suficientă prezentarea unei declaraţii prin
care autorităţile statului de primire sunt asigurate că dispune de veniturile necesare, fără a
recurge la asistenţa socială a statului de primire (de regulă, este suficientă declaraţia de
susţinere materială din partea părinţilor).

2. Libera circulaţie a lucrătorilor salariaţi

Potrivit tratatului privind funcționarea U.E., libera circulației a lucrătorilor salariați

indică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetățenie între lucrătorii statelor
membre în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea şi celelalte condiții
de munca. Libera circulație a lucrătorilor salariați este de asemenea reglementată
de Regulamentul 1612/68. Prerogativele ce decurg din prevederile art.45 din tratat
sunt:

1. Dreptul de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă;

2. Dreptul de a se deplasa liber pe teritoriul statelor membre în scopul angajării;
 3. Dreptul de ședere într-un stat membru în scopul desfășurării unei activități
salariate potrivit dispozițiilor legale aplicabile lucrătorilor naționali în materia
încheierii, executării şi încetării raporturilor juridice de munca.
4. Dreptul de a rămîne pe teritoriul unui stat membru după ce au ocupat un loc
de muncă pe teritoriul acestuia, în condiţiile stabilite de Comisia Europeană,
prin măsuri de aplicare.

Prin noţiunea de lucrător salariat, se are în vedere persoana care desfăşoară o

activitate sub conducerea şi în beneficiul altei persoane, în schimbul unei
remuneraţii. Noţiunea de lucrător salariat trebuie interpretată în sens extensiv.
Activitatea executată trebuie să fie reală şi efectivă, şi nu pur marginală sau
accesorie, neprezentînd importanţă durata muncii, aceasta fiind exercitată în timp
parţial, sau dacă potrivit jurisprudenţei Levin, drepturile băneşti sunt inferioare
salariului, considerat în statul de primire ca fiind necesar minime subzistenţe, sens
în care în cauza Kempf s-a reţinut că beneficiază de libera circulaţie şi profesorul
de muzică, care susţine 12 ore de curs săptămînal.
Activitatea trebuie să aibă în mod necesar, o valoare economică, fiind realizată în
schimbul unei remuneraţii. Jurisprudenţial, în cauza Steymann, chiar că poate fi
calificată ca atare şi activitatea desfăşurată în cadrul unei comunităţi religioase,
dacă este retribuită prin contribuţia membrilor săi.
Mai mult, în sensul jurisprudenţei Antonissen, activitatea poate fi chiar şi
potenţială în sensul că resortisanţilor care se află în căutarea unui loc de muncă li
se recunoaşte dreptul de a invoca dispoziţiile privind libera circulaţie, cu precizarea
că statul de primire poate să limiteze perioada la un termen rezonabil.
Beneficiind în statul de primire, inclusiv de avantajele sociale şi fiscale,
recunoscute cetăţenilor acestuia. Invocarea liberei circulaţii a lucrătorilor salariaţi
este subordonată următoarelor condiţii:

1. Deţinerea cetăţeniei unui stat membru;

2. Desfăşurarea unei activităţi salariate, indiferent dacă salariul obţinut este
inferior veniturilor apreciate ca fiind necesare pentru subzistență în statul de
primire.

Deşi în mod obişnuit, art. 45 din Tratatul privind funcţionarea U. E. este invocat în
situaţia în care un lucrător desfăşoară o activitate salariată pe teritoriul unui alt stat
membru decît cel al cărui resortisant este, aplicarea acestora nu este exclusă atunci
cînd o persoană desfăşoară o activitate salariată într-o ţară terţă, cu condiţia ca
raportul juridic de muncă să aibă o legătură relevantă din perspectiva dreptului
comunitar, cu sistemul juridic al unui stat membru.
3. Accesul la locurile de muncă şi condiţiile de muncă

Libera circulaţie a lucrătorilor salariaţi presupune ca resortisanţii statelor membre

să beneficieze la angajarea în muncă de aceleaşi condiţii ca şi cele prevăzute pentru
naţionalii statului de primire, fiind interzise măsurile discriminatorii, în funcţie de
cetăţenie, naţionalitate sau domiciliu.
Cerinţa potrivit căreia resortisanţii altor state membre trebuie să domicilieze pe
teritoriul statului de primire pentru a fi manageri de întreprindere a fost calificată
drept o discriminare indirectă bazată pe naţionalitate dat fiind că nerezidenţii sunt
în mod obişnuit străini.
În mod similar, aspiranţii la ocuparea unui loc de muncă nu pot fi obligaţi să facă
la angajare, proba competenţei lingvistice, exclusiv prin intermediul unei diplome
emise într-o anume provincie a unui stat membru. Nu este permis ca într-un
contract colectiv de muncă să se includă o clauză care să prevadă promovarea în
baza vechimii de muncă, fără luarea în considerare şi a perioadei de angajare
comparabile rezultate din serviciul public al unui alt stat membru.
În cazul Bosmann, Curtea de Justiţie a U. E. a reţinut incompatibilitate art. 45 din
Tratatul cu privire la funcţionarea U. E. faţă de regulile stabilite de asociaţiile
sportive (UEFA), conform cărora, un fotbalist profesionist, cetăţean al unui alt stat
membru, nu putea, la expirarea contractului cu un club sportiv să se transfere la un
alt club dintr-un alt stat membru, dacă acesta din urmă nu plătea primului o taxă de
transfer.
Astfe, fotbalistul Jean Mark Bosman a fost împiedicat să se transfere de la clubul
Liej din Belgia la un club din Franţa, întrucît taxa de transfer oferită de acesta din
urmă a fost apreciată ca fiind inadecvată de către clubul belgian la care urma să
expire contractul.
 BIBLIOGRAFIE

www.google.com

www.dreptmd.com