Sunteți pe pagina 1din 53

LIBERA CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR

Cuprins:
2.1. Precizări prealabile 2.2. Legislaţia relevantă pentru libera circulaţie a mărfurilor
2.2.1. Surse primare
2.2.2. Legislaţia secundară
2.2.3. Jurisprudenţă selectivă
2.3. Uniunea vamală şi barierele fiscale. Tariful vamal comun
2.4. Interzicerea taxelor vamale şi a taxelor cu efect echivalent la nivelul Uniunii Europene
2.5. Interzicerea restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent la nivelul Uniunii
Europene
2.6. Impozitul intern
2.7. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor
2.7.1. Excepţiile reglementate de art. 36 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene
2.7.2. Excepţiile jurisprudenţiale
2.7.3. Condiţiile în care pot să fie invocate excepţiile legale sau jurisprudenţiale
2.8. Regula raţiunii. Excepţiile prevăzute în art. 36 din TFUE
2.9. Clauze de salvgardare
2.10. Imputarea acţiunilor privaţilor
2.11. Monopolurile de stat cu caracter comercial
2. 12.Explicaţii privind termenii uzitaţi

Obiective:
- cunoaşterea, înţelegerea şi însuşirea problematicii liberei circulaţii a mărfurilor;
- cunoaşterea şi înţelegerea evoluţiei principiului liberei circulaţii a mărfurilor;
- cunoaşterea şi înţelegerea conceptelor specifice acestei libertăţi: piaţa comună,
piaţa internă, uniunea vamală, tariful vamal comun, taxele cu efect echivalent,
restricţiile cantitative la import şi la export şi măsurile cu efect echivalent
restricţiilor cantitative;
- înţelegerea şi interpretarea jurisprudenţei Uniunii Europene în ceea ce priveşte
libera circulaţie a mărfurilor.
2.1. Precizări prealabile

Dintre cele patru libertăţi pe care se întemeiază piaţa internă, libera circulaţie a mărfurilor
este cea mai influentă, din punctul de vedere al impactului asupra vieţii cetăţenilor din Uniunea
Europeană1.
Prevederile legale privitoare la libera circulaţie a mărfurilor sunt cuprinse în principiu în
Partea a treia, „Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii”, Titlul II, „Libera circulaţie a
mărfurilor” din
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

Temeiul juridic al liberei circulaţii a mărfurilor îl constituie, în principal, dispoziţiile art.


28 – 37 din TFUE.
Conform art. 28 (fost Articol 23 TCE) din TFUE „Uniunea este alcătuită dintr-o uniune
vamală care reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri şi care implică interzicerea, între
statele membre, a taxelor vamale la import şi la export şi a oricăror taxe cu efect echivalent,
precum şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiilor cu ţări terţe”.
Conform alin. (2) al aceluiaşi articol „Dispoziţiile articolului 30 şi ale capitolului 3 din
prezentul titlu se aplică produselor originare din statele membre, precum şi produselor care
provin din ţări terţe care se află în liberă circulaţie în statele membre”.
Unele dispoziţii care reglementează această materie, precum reglementările legale
referitoare la impozitele interne, nu au fost incluse în Titlul II, apărând în conţinutul art. 110 (fost
art. 90 TCE) din TFUE, Titlul VII, „Norme comune privind concurenţa, impozitarea şi
armonizarea legislativă”, Capitolul 2, „Dispoziţii fiscale”.
Conform art. 110 din TFUE: „Nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect,
produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică,
direct sau indirect, produselor naţionale similare.
De asemenea, nici un stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite
interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producţie”.

1A se vedea în acest sens: Tudorel Ştefan, Introducere în dreptul comunitar, Bucureşti, Editura C.H. Beck,
2006, p. 100.
Principiul libertăţii de circulaţie se aplică atât produselor care provin din statele membre,
cât şi produselor aflate pe teritoriul Uniunii dar care au fost importate în mod legal dintr-un stat
din afara Uniunii. În momentul importului iniţial, aceste produse au suportat taxele vamale aferente
conform politicii tarifare comune şi formalităţilor administrative, statistice şi de igienă
corespunzătoare legislaţiei UE. Ca urmare a îndeplinirii acestor formalităţi, produsele primesc
„dreptul la liberă circulaţie” în cadrul UE2.

Pentru a localiza teritorial spaţiul de liberă circulaţie a mărfurilor trebuie să ţinem cont de:

• Spaţiul pieţei interne format din teritoriul celor 27 de state membre în UE, şi de

• Spaţiul Uniunii Economice şi Monetare care cuprinde teritoriul statelor membre în UE


care au introdus moneda unica EURO (Austria, Belgia, Cipru, Finlanda, Franţa,
Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Spania,
Slovenia şi Slovacia)3.

Mai există şi o altă categorie, a statelor terţe care la rândul lor au introdus această monedă,
însă nu fac parte din Uniunea Economică şi Monetară. Acestea sunt statele nemembre în care euro
se află în circulaţie: Andorra, Monaco, San Marino şi Vatican.
Zona euro a fost creată în 1999 de unsprezece ţări, la care s-a alăturat Grecia în 2001,
Slovenia în 2007, Cipru şi Malta în 2008, Slovacia în 2009.
Estonia a primit aprobarea de a adera la zonă începând de la 1 ianuarie 2011.
Cea de-a treia, şi ultima etapă a UEM a debutat la 1 ianuarie 1999 cu fixarea irevocabilă a
cursurilor de schimb pentru monedele celor 11 state membre participante iniţial la Uniunea
Monetară şi cu aplicarea unei politici monetare unice sub responsabilitatea BCE.
Trecerea la a treia etapă a UEM a produs importante consecinţe referitoare la structura
instituţională, politica monetară şi politica economică.

2 A se vedea în acest sens: Tudorel Ştefan, Introducere în dreptul comunitar, Bucureşti, Editura C.H. Beck,
2006, p. 101.
3 A se vedea în acest sens: Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită

cu referiri la tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, 2008, p. 455.


Astfel a luat naştere Banca Centrală Europeană, Institutul Monetar European a intrat în
lichidare, a fost stabilită o monedă unică – ECU şi s-a accentuat aplicarea anumitor prevederi
imperative referitoare la politica economică, în special în legătură cu aspectele fiscale şi bugetare.
Danemarca, Regatul Unit şi Suedia nu au fost de acord cu introducerea monedei EURO.
Danemarca şi Regatul Unit au un statut special. Protocoalele anexate la Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene (Tratatul CE) le-a conferit acestora, cu titlu excepţional, dreptul de a alege
să participe sau nu la cea de-a treia etapă a UEM. Ambele state au comunicat Consiliului UE
(Danemarca în anul 1992, iar Regatul Unit în anul 1997) faptul că nu intenţionează să participe la
cea de-a treia etapă a UEM, respectiv că nu doresc, să facă parte din zona euro. În prezent, celelalte
state ale UE care nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru adoptarea monedei euro sunt considerate
„state membre care fac obiectul unei derogări”, conform art. 139 alin. (1) din TFUE. Acest lucru
înseamnă că un stat membru, nu îndeplineşte, deocamdată, condiţiile pentru adoptarea monedei
euro şi, prin urmare, este scutit de respectarea unora dintre prevederile care se aplică în mod normal
de la începutul celei de-a treia etape a UEM.
Conform aliniatului (2) al art. 139, dispoziţiile tratatelor nu se aplică statelor membre care
fac obiectul unei derogări:

• adoptarea părţilor din orientările generale ale politicilor economice care privesc zona euro
în general;

• mijloacele coercitive pentru remedierea deficitelor excesive;

• obiectivele şi misiunile SEBC;

• emisiunea de monedă euro;

• actele Băncii Centrale Europene;

• măsurile care reglementează utilizarea monedei euro;

• acorduri monetare şi alte măsuri referitoare la politica cursului de schimb;

• desemnarea membrilor Comitetului executiv al Băncii Centrale Europene;

• deciziile de stabilire a poziţiilor comune cu privire la problemele de interes special pentru


uniunea economică şi monetară în cadrul instituţiilor competente şi al conferinţelor
financiare internaţionale;
• măsurile necesare asigurării unei reprezentări unificate în cadrul instituţiilor şi
conferinţelor financiare internaţionale.

Prin "state membre" se înţelege statele membre a căror monedă este euro.
Conform aliniatului (3) al aceluiaşi articol, în conformitate cu capitolul IX din Statutul
SEBC şi al BCE, statele membre care fac obiectul unei derogări şi băncile lor centrale naţionale
sunt excluse de la drepturile şi obligaţiile din cadrul SEBC.
Iar, conform aliniatului (4), drepturile de vot ale membrilor Consiliului reprezentând statele
membre care fac obiectul unei derogări se suspendă la data adoptării de către Consiliu a
măsurilor prevăzute la articolele enumerate la alineatul (2), precum şi în următoarele cazuri:

• recomandările adresate statelor membre a căror monedă este euro în cadrul supravegherii
multilaterale, inclusiv cu privire la programele de stabilitate şi avertismente;

• măsurile referitoare la deficitele excesive ale statelor membre a căror monedă este euro.

Referitor la conceptul de marfă, acesta nu a fost definit în tratate, dar potrivit teoriei de
specialitate şi jurisprudenţei mărfurile sunt produse evaluabile în bani şi susceptibile, ca atare
să formeze obiectul tranzacţiilor comerciale. Această definiţie înglobează nu numai produsele
industriale, ci şi produsele agricole, operele de artă, deşeurile refolosibile, energia solară (deşi nu
este un bun corporal) sau electricitatea.
Fiind una din primele definiţii oferite de Curtea de Justiţie, a atras numeroase critici, ceea
ce a determinat Curtea să aducă mai multe precizări:
1) imaterialitatea unui bun nu reprezintă un obstacol în calificarea sa drept
marfă (cazul operelor literare, filmelor şi suporturilor sonore);

2) curentul electric, gazul metan şi produsele petroliere reprezintă mărfuri în


sensul dreptului comunitar, deşi sistemele şi reţelele de distribuţie ale acestora
constituie servicii;
3) deşeurile, indiferent că sunt sau nu reciclabile, reprezintă mărfuri.
Într-o cauză din 2006, Curtea de Justiţie a precizat că: " deşeurile destinate eliminării intră
în noţiunea de "produse", în sensul articolului 20 TCE. 4 Într-adevăr, chiar dacă sunt lipsite de
valoare comercială intrinsecă, acestea pot totuşi determina tranzacţii comerciale referitoare la
eliminarea sau la depozitarea acestora;
4) tratatul admite că anumite mărfuri pot fi supuse unor dispoziţii naţionale
mai restrictive (armele şi materialele de război, monedele care pot constitui obiecte de
artă sau mijloace de schimb)5.

În privinţa originii unui produs, Curtea de Justiţie a precizat că "o marfă este originară în
ţara în care a suferit ultima sa prelucrare substanţială economic justificată, efectuată într-o
întreprindere echipată în acest sens, şi care prelucrare a dus la fabricarea unui nou produs sau
reprezentând un stadiu de fabricaţie important".
Caracterul imprecis al definiţiei a dus la numeroase litigii, Curtea fiind sesizată, în mai
multe rânduri, adesea la iniţiativa operatorilor (importatori sau întreprinderi care se ocupă cu
asamblarea mai multor piese spre formarea unui produs), care:
1) fie revendicau natura produselor ca apartinând Uniunii Europene;
2) fie încercau prin implementarea în ţări terţe (altele decât ţara lor de origine)
să scape de anumite reglementări ale UE sau să beneficieze de favorurile oferite de Uniune.
De aceea, Curtea a dezvoltat o importantă jurisprudenţă din care au rezultat mai multe
reguli:
1. originea unui produs trebuie căutată pornind de la ultima modificare substanţială, care a
afectat calităţile obiective ale produsului pentru a obţine un nou şi original produs, ceea
ce înseamnă că o simplă operaţie ce vizează doar
prezentarea produsului nu este suficientă;

2. nu este exclus ca o operaţie de asamblare să dea naştere unui produs nou, dar trebuie ca
această operaţie să constituie un stadiu de producţie determinant care să confere mărfurilor

4 Cazul C-2/90, Comisia c. Belgia, Culegere 1992, p. T-4431.


5 ”Nu constituie mărfuri mijloacele de plată, banii falşi, narcoticele şi stupefiantele care circulă în afara
sistemului legal”. A se vedea în acest sens: Cauza C-7/78, Thompson, Culegere 1979, p. 2247.
calităţi specifice (rezultă că nu poate fi luată în considerare simpla operaţie de asamblare
a unor piese)6.

Conceptul de mărfuri a fost definit de către Curtea de Justiţie în Cauza nr. 7/68, „Arta
italiană”7:
Prin Legea nr. 1089 din 1 iunie 1939 privind protecţia obiectelor de interes artistic sau
istoric, Republica Italiană a prevăzut mai multe condiţii în cazul exportului acestor bunuri, printre
care existenţa unei licenţe de export, dreptul de preemţiune al statului la dobândirea acestora,
interdicţia absolută de a le exporta, în anumite cazuri, precum şi perceperea de către stat a unei
taxe progresive la export, în funcţie de valoarea bunului respectiv.
Comisia a considerat taxa ca ilegală şi, începând cu luna ianuarie 1960 a solicitat Republicii
Italiene eliminarea acestei taxe în raporturile cu celelalte state membre până la sfărşitul primei
perioade de tranziţie, înainte de 1 ianuarie 1962. Comisia a introdus o acţiune în faţă Curţii de
Justiţie cu motivarea că taxa respectivă are aceleaşi efecte cu drepturile vamale la export, interzise
de Tratatul CEE şi că reprezintă o încălcare a liberei circulaţii a mărfurilor. Comisia a mai
considerat că bunurile cu caracter artistic, istoric, arheologic sau etnografic care fac
obiectul legii italiene intră sub incidenţa dispoziţiilor referitoare la uniunea vamală.
Italia s-a apărat susţinând că bunurile respective nu pot fi considerate drept mărfuri. Statul
italian a susţinut că taxa respectivă are rolul de a asigura protecţia patrimoniului artistic, istoric şi
arheologic existent pe teritoriul naţional şi nu are caracter fiscal, veniturile aduse de aceasta la
buget fiind nesemnificative.
Respingând argumentele Italiei, Curtea a arătat că, se consideră taxe cu efect echivalent cu
cel al drepturilor vamale orice taxe care, afectând preţul unei mărfi exportate, au acelaşi efect
restrictiv asupra liberei circulaţii ca cel al unui drept vamal.
Instanţa comunitară a apreciat că taxa în litigiu este interzisă de dispoziţiile Tratatului CEE,
deoarece sarcina pecuniară pe care o impune asupra preţului bunurilor de interes artistic sau istoric
constituie un obstacol în calea exportului acestora.

6 A se vedea în acest sens: Alfonso Mattera, Le marché unique européen, Jupiter, Paris, 1990, p. 353.
7 Cazul nr. 7/68, Comisia/Italia, [1968], Rec. p. 617.
Curtea de Justiţie în această cauză a definit „mărfurile” ca fiind produse care pot fi
valorificate în bani şi care pot forma obiectul unor tranzacţii comerciale; mai mult a considerat că
bunurile respective aveau valoare monetară, fiind subiectul unor tranzacţii comerciale şi că Italia
şi-a încălcat obligaţiile ce îi incumbă din dispoziţiile Tratatului CEE.
Conform art. 63 din TFUE transferul bancnotele şi al monedelor este supus regulilor de la
circulaţia capitalului.
„În temeiul dispoziţiilor prezentului capitol, sunt interzise orice restricţii privind circulaţia
capitalurilor între statele membre, precum şi între statele membre şi ţările terţe.
În temeiul dispoziţiilor prezentului capitol, sunt interzise orice restricţii privind plăţile între
statele membre, precum şi între statele membre şi ţările terţe”.
Monedele vechi de aur constituie bunuri, deoarece nu sunt mijloace obişnuite de plată iar
mijloacele de plată nu sunt considerate drept mărfuri care intră sub incidenţa articolelor referitoare
la libera circulaţie a mărfurilor şi la eliminarea restricţiilor cantitative şi a oricăror măsuri cu efect
echivalent8.
În Cauza 7/78 („Mijloacele de plată şi mişcările de capitaluri”), Ernest George Thompson,
Brian Albert Johnson şi Colin Alex Norman Woodiwiss, trei resortisanţi britanici, au fost acuzaţi
în faţa instanţei engleze de faptul că au încălcat în mod conştient şi fraudulos interdicţia referitoare
la importul de monede din aur în Regatul Unit şi pe cea referitoare la exportul de monede din aliaj
de argint din Reagatul Unit, bătute înainte de 1947.
Importul de monede din aur în Regatul Unit este interzis de legislaţia engleză din anul 1954.
Tot în temeiul legislaţiei engleze, la data de 5 iulie 1973, a fost autorizat importul tuturor
mărfurilor, cu anumite excepţii care nu includeau monedele de aur, acestea fiind incluse între
mărfurile al căror import era interzis, în afara unei licenţe.
Mai mult, legislaţia engleză interzicea, în lipsa unei licenţe, exportul din Regatul Unit de
monede din aliaj de argint bătute înainte de 1947, mai mult de zece odată şi care, la data exportării
lor, nu au mai mult de o sută de ani.

8Cauza 7/78, Regina c. Ernest George Thompson, Brian Albert Johnson and Colin Alex Norman
Woodiwiss, [1978], ECR 2247.
Ernest George Thompson, Brian Albert Johnson şi Colin Alex Norman Woodiwiss au
introdus în Regatul Unit 400 de krugerranzi sud-africani care proveneau de la firma Agosi din
Pforzheim, Republica Federală Germană; aceştia au şi exportat, pentru aceeaşi firmă germană
40,39 tone de monede din aliaj de argint bătute în Regatul Unit înainte de 1947.
În cauză, Curtea de Justiţie a stabilit următoarele:

- monedele din aliaj din argint care au curs legal într-un stat membru sunt prin natura lor
mijloace de plată şi rezultă că transferul lor nu intră sub incidenţa dispoziţiiilor
Tratatului CEE referitoare la libera circulaţie a mărfurilor, la eliminarea restricţiilor
cantitative şi a oricăror măsuri cu efect echivalent (art. 30-37 din Tratatul CEE). Este
necesar ca transferul monedelor krugerrand să fie clasificat drept transfer monetar, care
nu intră sub dispoziţiile art. 30-37 din Tratatul CEE;

- monedele din aliaj de argint nu pot fi considerate mijloace de plată, astfel încât pot fi
definite drept mărfuri care intră sub incidenţa articolelor 30-37 din tratat;

- având în vedere obligaţia statelor membre de a-şi bate propria monedă şi de a o proteja
împotriva distrugerii şi a faptului că, în Regatul Unit există o interdicţie de a topi sau
de a distruge monedele naţionale, chiar şi în cazul în care acestea nu mai au curs legal,
rezultă că o interdicţie de a exporta astfel de monede, pentru a împiedica ca topirea sau
distrugerea să aibă loc într-un alt stat membru, este justrificată din motive de ordine
publică, deoarece ţine de protejarea dreptului de a bate monedă, considerat în mod
tradiţional, ca punând în discuţie interesele esenţiale ale statului.
Instanţa comunitară a hotărât că dispoziţiile art. 30-37 din Tratatul CEE nu se aplică:

- monedelor din aliaj de argint care au curs legal într-un stat membru,

- monedelor de aur, cum sunt krugerranzii, care sunt

produşi într-o ţară terţă, dar care circulă liber în interiorul unui stat membru.
Interdicţia de a exporta monedele din aliaj de argint ale unui stat membru care, deşi au avut
un curs legal în statul respectiv, nu mai au un curs, dar a căror topire sau distrugere este interzisă
pe teritoriul naţional, adoptată pentru a împiedica topirea sau distrugerea într-un alt stat membru,
se justifică din motive de ordine publică.
În funcţie de provenienţa lor, mărfurile se pot clasifica în:

1. Mărfuri care provin din statele membre.

Condiţia este ca cel puţin ultima prelucrare importantă din punct de vedere economic să fi
fost făcută în comunitate.
2. Mărfuri care provin din statele terţe.

Acestea sunt mărfurile care circulă liber în spaţiul Uniunii după ce s-au îndeplinit toate
formalităţile legale şi s-au plătit taxele vamale aferente9.
Conform art. 29 din TFUE: „Se consideră că se află în liberă circulaţie într-un stat membru
produsele care provin din ţări terţe, pentru care au fost îndeplinite formalităţile de import şi pentru
care au fost percepute în statul membru respectiv taxele vamale şi taxele cu efect echivalent
exigibile şi care nu au beneficiat de o restituire totală sau parţială a acestor taxe şi impuneri”.

2.2. Legislaţia relevantă privind libera circulaţie a mărfurilor


2.2.1. Surse primare

- art. 28, art. 29 din Tratatul FUE (uniunea vamală şi domeniul de aplicare a regulilor
privind libera circulaţie a

mărfurilor);

- art. 30 - 32 din Tratatul FUE (interzicerea taxelor vamale şi a tuturor taxelor cu efect
echivalent, rolul Comisiei);

- art. 33 Tratatul FUE (cooperarea vamală);

- art. 34-37 din Tratatul FUE (interzicerea restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect
echivalent, adaptarea monopolurilor naţionale cu caracter comercial);

- art. 110-113 din Tratatul FUE (prevederi privind impozitele în cazul importurilor şi
exporturilor);

- art. 206 din Tratatul FUE (stabilirea uniunii vamale, politica comercială comună);

9A se vedea în acest sens: Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită
cu referiri la Tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, Editura Hamangiu, 2010 p. 456.
- art. 207 din Tratatul FUE (defineşte cadrul şi procedurile decizionale ce trebuie urmate
pentru adoptarea politicii comerciale comune);

2.2.2. Legislaţia secundară

- Regulamentul (CE) nr. 450/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23 aprilie


2008 de stabilire a Codului Vamal Comunitar (Codul Vamal Modernizat);

- Regulamentul Comisiei CE nr. 2454/93 din 2 iulie 1993, care prevede implementarea
Codului Vamal al Comunităţii;

- Regulamentul Consiliului CE nr. 2658/87 din 23 iulie 1987 referitor la nomenclatura


tarifară şi statistică şi la Tarifele Vamale;

- Directiva Consiliului 83/189/CE din 28 martie 1983, care stabileşte procedura de furnizare
a informaţiilor în domeniul standardelor şi reglementărilor tehnice;

- Directiva Comisiei 70/50/CEE din 22 decembrie 1969 privind eliminarea măsurilor cu


efect echivalent cu cel al restricţiilor cantitative la import care nu sunt acoperite de alte
dispoziţii adoptate în temeiul Tratatului CEE.

2.2.3. Jurisprudenţă selectivă

- dos. 2 şi b/1962, Comisia c. Luxemburg şi Belgia, în Rec., p. 813 („Turtă dulce”);

- 57/65, Firma Alfons Lütticke GmbH c. Hauptzollamt von Saarlouis;


- 28/67, Molkerei-Zentrale Westfalen/Lippe GmbH împotriva Hauptzollamt Paderborn;
- 7/1968, Comisia c. Italia, [1968], Rec. 617 („Arta italiană”);

- 24/68, Comisia c. Italia, [1969], ECR 193 („Taxa statistică”);

- C 2 şi 3/69 Sociaal Fonds voor de Diamantarbeiders c. SA Ch. Brachfeld & Sons [1969],
ECR 211;
- 2/73 Geddo c. Ente Nazionale Risi [1973], ECR 865;
- 155/73, Giuseppe Sacchi;
- 8/1974, Dassonville, [1974], ECR 837;

- 59/75, Pubblico Ministero c. Flavia Manghera şi alţii;


- 87/75, Bresciani c. Amministrazione delle Finanze, [1976], ECR 129;
- 127/75, Bobie Getränkevertrieb GmbH c. Hauptzollamt Aachen-Nord;
- 20/76, Schöttle & Söhne OHG c. Finanzamt Freudenstadt;
- 148/77, H. Hansen jun. & O. C. Balle GmbH & Co. c. Hauptzollamt de Flensburg
(“Regimul fiscal al alcoolului”);

- 7/78, Regina c. Ernest George Thompson, Brian Albert Johnson and Colin Alex Norman
Woodiwiss, [1978], ECR 2247;
- 120/78 Rewe-Zentrale AG c. Bundesmonopolverwaltung fur Branntwein [1979], ECR
649 („Cassis de Dijon”);

- 34/79 Henn şi Darby, [1979], ECR 3795;

- 249/1981, Comisia c. Irlanda, Culegerea 1982, („Buy Irish”);

- 40/82 Comisia c. Regatul Unit (1982) ECR 2793;

- 72/83 Campus Oil Ltd. c. Ministerul pentru industrie şi energie [1984] ECR 2727;
- 231/83 Cullet c. Centre Leclerc [1985] ECR 305;
- 121/85 Conegate Ltd. c. Commissioners of Customs and Excise, [1986], ECR 1007;
- 302/86, 20 septembrie 1988, Comisie/Danemarca, Rec. P. 4627;
- 308/86, Ministère Public c. Lambert [1988], Culegere, p. 4369;
- 18/87, Comisia c. Germania, [1988], ECR 5427;
- C-2/90, Comisia c. Belgia, Culegere 1992, p. T-4431;

- C-267-268/1991, Keck şi Mithouard, [1993], ECR I- 6097;

- 265/1995, Comisie c. Franţa, [1997], ECR I-6959 („Căpşunile spaniole”);

- 383/2001, De Danske Bilimportorer c. Skatteministeriet, Told – og Skattestyrelsen,


Culegerea 2003, („Taxa de înmatriculare daneză”).
2.3. Uniunea vamală şi barierele fiscale. Tariful vamal comun

Deoarece tratatele nu au definit în mod special nici piaţa comună nici piaţa internă, doctrina
a încercat să le definească drept locul de întâlnire al cererii şi ofertei din toate statele membre, fără
discriminare pe bază de cetăţenie sau, după caz, naţionalitate ori distorsionări ale concurenţei10.
Datorită acestei generalizări sunt foarte puţine activităţile economice ale unui stat care să
scape influenţei liberei circulaţii a mărfurilor.
Dispoziţiile art. 9 alin. (1) din TCEE stabilesc că, „Comunitatea se întemeiază pe o uniune
vamală care cuprinde ansamblul schimburilor de mărfuri şi care implică interzicerea, în relaţiile
dintre statele membre, a taxelor vamale la import şi la export şi a oricăror taxe cu efect echivalent,
precum şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile că ţările terţe”.
Libera circulaţie a mărfurilor poate fi realizată prin înfiinţarea uniunii vamale şi prin
înlăturarea tuturor restricţiilor cantitative la import şi la export. În mod subsidiar se cere şi
reformarea, transformarea monopolurilor comerciale statale.
Uniunea vamală a fost formată la data la 1 iulie 1968 de către primele şase state membre
ale Comunităţii Europene. Între timp, numărul statelor membre a crescut la 27, iar uniunea vamala
a fost martora unei evoluţii constante, cu paşi importanţi precum adoptarea Codului Vamal
Comunitar şi a pieţei unice în anul 1993.
Uniunea vamală a fost realizată în cadrul perioadei de tranziţie prevăzut până la sfârşitul
anului 1992.
Instituirea uniunii vamale este condiţionată de crearea unor condiţii de concurenţă reală
între participanţii la circuitul economic şi productiv şi de posibilitatea apariţiei pe piaţă a unor
produse competitive, la preţuri cât mai apropiate de costurile de producţie11.
Fostul articol 12 din TCEE, în prezent abrogat interzicea impunerea unor noi taxe vamale
şi a unor taxe cu efect
echivalent (clauza de standstill) în timp ce fostul articol 13 din TCEE obliga statele membre să
elimine taxele existente în cadrul unei perioade de tranziţie, iar fostul articol 16 se referea la
eliminarea taxelor la export. Cu timpul, diferenţierea dintre taxele noi şi taxele existente a devenit

10 A se vedea în acest sens: Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar, Bucureşti,
Editura C.H. Beck, 2007, p.323.
11 A se vedea în acest sens: Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene. Partea Specială. Politicile

Comunitare, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 84.


inutilă12. Astfel, articolul 12 TCEE, după modificarea operată de Tratatul de la Amsterdam s-a
transformat în art. 25 TCE iar după modificarea operată de Tratatul de la Lisabona, în art. 30 din
TFUE. Articolele 13 şi 16, menţionate mai sus au fost abrogate.
Conform dispoziţiilor art. 28 aliniatul (1) din Tratatul FUE „Uniunea este alcătuită dintr-
o uniune vamală care reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri şi care implică
interzicerea, între statele membre, a taxelor vamale la import şi la export şi a oricăror taxe cu
efect echivalent, precum şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile cu ţări terţe”.
Aliniatul (2) al aceluiaşi articol prevede următoarele „Dispoziţiile articolului 30 şi ale
capitolului 3 din prezentul titlu se aplică produselor originare din statele membre, precum şi
produselor care provin din ţări terţe care se află în liberă circulaţie în statele membre”.
Observăm că alineatul (1) se referă la uniunea vamală iar alineatul (2) se referă la restricţiile
cantitative (referirea se face prin raportare la articolul 30 şi la capitolul III).
Dispoziţiile acestui titlu se aplică produselor originare din statele membre şi produselor
care provin din ţări terţe care se află în liberă circulaţie în statele membre (se află în această situaţie
produsele pentru care au fost îndeplinite formalităţile de import şi au fost percepute în statul
membru respectiv taxele vamale şi taxele cu efect echivalent exigibile şi dacă nu au beneficiat de
restituirea totală sau parţială a acestor taxe şi impuneri).
Articolul 30 din TFUE (fost articol 25 TCE şi fost articol 12 TCEE) se referă în prezent la
orice taxe vamale sau taxe cu efect echivalent, indiferent dacă acestea privesc importurile sau
exporturile, fără a se face distincţie în funcţie de momentul în care au fost impuse aceste taxe
(„Între statele membre sunt interzise taxele vamale la import şi la export sau taxele cu efect
echivalent.
Această interdicţie se aplică de asemenea taxelor vamale cu caracter fiscal”).
Observăm că din dispoziţiile Tratatului FUE rezultă că Uniunea vamală implică:
a) adoptarea unui tarif vamal în relaţiile cu ţări terţe;

b) interzicerea, în relaţiile dintre statele membre, a taxelor vamale la import şi la export şi


a oricăror taxe cu efect echivalent acestor taxe vamale.

12 A se vedea în acest sens: Paul Craig, Gráinne de Burca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii,
jurisprudenţă şi doctrină, Ediţia a IV-a, Drept comunitar, serie coordonată de Beatrice Andreşan-Grigoriu şi
Tudorel Ştefan, Bucureşti, Editura Hamangiu, 2009, p. 797.
Uniunea vamală implică şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile cu ţările terţe.
În materie vamală, Consiliul, la 12 octombrie 1992 a adoptat Regulamentul nr. 2913 care a
instituit codul vamal comunitar, cod ce a fost completat de Comisie prin Regulamentul de
aplicare nr. 2554/93 din 2 iulie 1993. Aceste regulamente au fost modificate în mod substanţial şi
repetat, de la data intrării lor în vigoare, iar Regulamentul 2913/32 a fost abrogat de către
Regulamentul (CE) nr. 450/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23 aprilie 2008
de stabilire a Codului vamal comunitar (Codul vamal modernizat). Codul vamal comunitar
stabileşte normele şi procedurile generale aplicabile mărfurilor introduse sau scoase de pe teritoriul
vamal al Comunităţii.
Regulamentul nr. 2658/87 privind Nomenclatura tarifară şi statistică şi Tariful vamal
comun defineşte sistemul general de funcţionare al tarifului vamal comun şi conţine o
nomenclatură combinată, pe care Comisia are sarcina să o revizuiască anual.
Conform Regulamentului nr. 450/2008, mărfurile Uniunii Europene cuprind mărfurile care aparţin
uneia din următoarele categorii:

a) mărfuri produse în întregime pe teritoriul vamal al Uniunii;

b) mărfuri care intră pe teritoriul vamal al Uniunii provenind din ţări sau teritorii care
nu fac parte din acest teritoriu şi care au fost puse în liberă circulaţie;

c) mărfuri obţinute sau produse pe teritoriul vamal al Uniunii, fie exclusiv din
mărfurile menţionate la litera b, fie din mărfuri menţionate la lit. a şi b.

Tariful Vamal Comun cuprinde:

a) Nomenclatura Combinată a mărfurilor;

b) orice altă nomenclatură care se bazează parţial sau integral pe Nomenclatura


Combinată sau care adaugă alte subdiviziuni la aceasta şi care este stabilită prin
dispoziţii comunitare care reglementează domenii specifice în vederea aplicării
măsurilor tarifare referitoare la schimburile cu mărfuri;
c) taxele vamale convenţionale sau autonome normale aplicabile mărfurilor cuprinse în
Nomenclatura Combinată;
d) măsurile tarifare preferenţiale cuprinse în acordurile pe care Uniunea le-a încheiat cu
anumite ţări, teritorii sau grupuri de ţări sau de teritorii din afara spaţiului vamal
comunitar;
e) măsurile tarifare preferenţiale adoptate de către Uniune în mod unilateral, faţă de
anumite ţări sau teritorii sau grupuri de ţări sau de teritorii din afara spaţiului vamal
comunitar;
f) măsurile autonome care prevăd reducerea sau exonerarea de taxe vamale aferente
anumitor mărfuri;
g) regimurile tarifare preferenţiale definite pentru anumite mărfuri datorită naturii sau
destinaţiei lor finale în cadrul măsurilor menţionate la lit. c-f sau h;

h) alte măsuri tarifare prevăzute de legislaţia agricolă sau comercială sau de alte dispoziţii
comunitare.

2.4. Interzicerea taxelor vamale şi a taxelor cu efect echivalent la nivelul Uniunii


Europene

Taxele vamale sunt acele taxe care sunt percepute de stat la ieşirea sau intrarea în ţară a
unor mărfuri şi care nu sunt percepute în cazul produselor echivalente din producţia internă.
Datorită faptului că Tratatul de la Roma nu definea conceptul de taxe cu efect echivalent,
acest rol i-a revenit Curţii de Justiţie care a stabilit că orice taxă „oricum este denumită şi oricare
ar fi modalitatea de aplicare care, dacă se aplică în mod specific unui produs importat dintr-un
stat membru în defavoarea produselor similare autohtone, prin alterarea preţului, are acelaşi efect
asupra liberei circulaţii a mărfurilor ca şi taxele vamale poate fi considerată taxă cu efect
echivalent”.
Taxa cu efect echivalent este orice obligaţie pecuniară indiferent de mărimea, destinaţia şi
modul său de aplicare, care nu este o taxă vamală în sensul strict al cuvântului şi care este impusă
în mod unilateral asupra mărfurilor pentru simplul motiv că acestea traversează o frontieră şi care
are ca efect scumpirea acestor mărfuri faţă de cele autohtone13.

13A se vedea în acest sens: Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită
cu referiri la Tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, Editura Hamangiu, 2010, p. 456.
O primă definiţie a taxei cu efect echivalent este oferită de Curtea de Justiţie (în anul 1962)14 care
stabileşte că aceasta reprezintă "un drept unilateral impus, fie în momentul importului, fie ulterior
şi care loveşte în mod specific produsul importat, prin excluderea produsului naţional similar şi
care prin rezultatul asupra liberei circulaţii a produselor realizează aceeaşi incidenţă ca un drept
vamal".
În anul 1968, Curtea de Justiţie a sancţionat statul italian în cauza 7/68 şi a stabilit că taxa
în cauză constituie o taxă cu efect echivalent unui drept vamal la export iar ca urmare aceasta
trebuie eliminată. Italia, în calitate de pârâtă a contestat calificarea dată taxei, de taxă cu efect
echivalent cu motivaţia că taxa nu are o natură fiscală şi că aduce o contribuţie nesemnificativă la
bugetul statului. Curtea a respins argumentele Italiei considerând taxa ca ilegală. Astfel,
argumentele Italiei că acele articole nu ar trebui privite ca mărfuri în sensul normelor privind
uniunea vamală şi că scopul taxei nu era acela de a colecta venituri, ci acela de a proteja moştenirea
artistică a ţării, au fost respinse de Curtea de Justiţie pe următoarele considerente:
“Conform articolului 9 din Tratat, Comunitatea se întemeiază pe o uniune vamală care
reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri. În sensul acestei dispoziţii, prin mărfuri trebuie
să înţelegem produsele evaluabile în bani şi susceptibile ca atare, să facă obiectul tranzacţiilor
comerciale. Produsele vizate de legea italiană, oricare ar fi calităţile care le diferenţiază de alte
produse comerciale au în comun cu acestea din urmă caracteristica de a fi evaluabile în bani şi
posibilitatea de a face astfel, obiectul tranzacţiilor comerciale”.
Cu privire la cel de-al doilea argument, Curtea afirmă: “Articolul 16 din Tratat interzice
perceperea, în raporturile dintre statele membre, a oricărui drept vamal la export şi a oricărei
taxe cu efect echivalent, adică a oricărei taxe care, modificând preţul unei mărfi exportate produce
asupra liberei circulaţii a acestei mărfi acelaşi efect restrictiv ca şi un drept vamal. Această
dispoziţie nu face distincţie în funcţie de scopul urmărit prin perceperea drepturilor şi taxelor a
căror eliminare o prevede”.
Curtea de Justiţie a confirmat şi în alte cauze importanţa pe care o acordă efectului taxei şi
nu scopului său.

14 CJCE, Comisia c. Luxemburg şi Belgia, 14 decembrie 1962, dos. 2 şi b/1962 în Rec., p. 813, caz cunoscut
şi sub denumirea de „Turtă dulce”.
Un an mai târziu, în 196915 Curtea confirmă importanţa acordată efectului taxei. În cauza
Diamantarbeiders, Curtea examinând legalitatea unei norme belgiene care impunea ca 0,33% din
valoarea diamantelor importate să fie plătite într-un fond social pentru lucrătorii din industria
respectivă, a subliniat că:
"deşi scopul fondului nu era acela de a proteja industria naţională şi nici de a strânge bani pentru
trezoreria statului este vorba de o taxă cu efect echivalent unei taxe vamale pentru că este impusă
asupra bunurilor cu ocazia faptului că acestea traversează o frontieră de stat".
Astfel, în cauza Diamantarbeiders a fost ridicată problema legalităţii obligaţiei impuse
importatorilor belgieni de legea naţională de a vărsa 0,33% din valoarea importurilor de diamante
într-un fond social constituit în favoarea lucrătorilor din industrie.
Importatorul belgian Branchfeld a introdus o acţiune în faţa instanţei naţionale şi a susţinut
că aplicarea acestei reglementări contravine dispoziţiilor articolului 12 din TCEE16.
Instanţa belgiană a decis înaintarea cererii pentru emiterea unei decizii preliminare de
interpretare la Curtea de Justiţie.
Statul belgian a invocat inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 12 din TCEE cu motivarea că
această obligaţie impusă importatorilor belgieni nu avea ca finalitate protejarea industriei sale
naţionale de profil, Belgia neavând o asemenea industrie.
Curtea de Justiţie a respins argumentele statului belgian şi a declarat ilegală dispoziţia
respectivă.
Curtea de justiţie a abordat şi a interpretat cu mare stricteţe dispoziţiile art. 12 din TCEE,
deoarece eliminarea taxelor vamale şi a taxelor cu efect echivalent reprezenta un prim pas necesar
şi obligatoriu pentru atingerea obiectivelor integrării de piaţă.
O definiţie, în care se observă o interpretare extensivă a noţiunii de taxă cu efect echivalent
a fost oferită de Curte într-un proces împotriva Italiei care impusese o taxă asupra mărfurilor
exportate către alte state membre cu scopul aparent de a colecta materiale statistice folosite pentru
a studia modurile în care au loc schimburile comunitare. Curtea precizează: “O taxă pecuniară,
oricât de mică, impusă unilateral, oricare ar fi denumirea sau modul său de aplicare şi care

15 Cauzele 2 şi 3/69 Sociaal Fonds voor de Diamantarbeiders c. SA Ch. Brachfeld & Sons [1969], ECR
211.
16 A se vedea în acest sens: Camelia Stoica, Drept comunitar al afacerilor, Curs pentru învăţământul la

distanţă, Bucureşti, Editura Universităţii Titu Maiorescu, 2005, p. 14.


vizează mărfurile naţionale sau străine pe motiv că traversează frontiera, în cazul în care ea nu
este o taxă vamală propriu-zisă, constituie o taxă cu efect echivalent în sensul articolelor 9, 12, 13
şi 16 din Tratat, chiar dacă nu este percepută în folosul statului, nu produce efecte discriminatorii
sau protecţioniste, iar produsul impus nu se află în concurenţă cu vreun produs naţional”.
Articolele 9 şi 12 sunt - după - modificarea operată de Tratatul de la Amsterdam – articolele 23 şi
25, iar articolele 13 şi 16 au fost abrogate.
Se poate concluziona că taxele percepute în cazul produselor autohtone pot avea valoarea
de taxe cu efect
echivalent dacă din banii percepuţi statul sprijină producătorii sau comercianţii autohtoni prin
prime şi subvenţii17.
Nu toate taxele impuse în relaţiile de import-export dintre statele membre sunt considerate
taxe cu efect echivalent celor vamale. Curtea de Justiţie a intervenit cu anumite clarificări în
deciziile sale, considerând că există situaţii în care aplicarea acestor taxe este permisă.
Astfel, nu vor fi considerate taxe având efect echivalent celor vamale următoarele categorii
de taxe:

➢ taxele care fac parte din sistemul general naţional de taxe ale unui stat stat membru în
condiţiile în care acestea sunt aplicate fără discriminare tuturor mărfurilor fie ele indigene
sau străine (TVA, cu condiţia să nu se plătească în două ţări
diferite);

➢ taxele ce constituie contravaloarea unor servicii efectuate atunci când valoarea taxei este
proporţională cu serviciul respectiv (trebuie să existe o contraprestaţie);

➢ taxele stabilite de actele normative comunitare pentru anumite servicii efectuate, dar numai
în anumite condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ18:

• valoarea taxelor să nu depăşească valoarea serviciilor;

17 Cazul nr. 24/1968, Comisia/Italia, [1969], ECR 193,Culegerea 1969, p. 193.


18A se vedea în acest sens: Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită
cu referiri la Tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, Editura Hamangiu, 2010, p. 457.
• măsurile de verificare şi taxare trebuie să fie uniforme şi obligatorii pe teritoriul
Uniunii;

• taxele să fie stabilite în interesul general al Uniunii;

• serviciul asigurat să fie de natură să stimuleze libera circulaţie a mărfurilor.

Taxele percepute pentru servicii care servesc interesului general sunt taxe cu efect
echivalent (de ex. taxele pentru analizele efectuate de poliţia sanitară).
Excepţia contraprestaţiei este o apărare frecventă care susţine că taxa impusă asupra
mărfurilor importate este justificată pentru că nu reprezintă decât plata unui serviciu pe care statul
l-a oferit importatorului şi, prin urmare, nu ar trebui considerată ca o taxă cu efect echivalent.
În cauza 87/75 Bresciani c. Amministrazione delle Finanze19

Curtea de Justiţie a fost reticentă în a accepta faptul că o taxă pentru inspecţiile veterinare şi sanitare
obligatorii, efectuate asupra pieilor brute de bovine, importate, poate fi calificată ca o
contraprestaţie pentru serviciul prestat.
Hotărârea Bresciani demonstrează reticenţa Curţii de Justiţie de a scoate taxele pecuniare
din sfera de aplicare a Tratatului.
Curtea de Justiţie a respins argumentele Italiei cu următoarea motivaţie:

• faptul că taxa era proporţională cu cantitatea mărfurilor importate nu schimbă datele


problemei, deoarece art. 12 TCEE (art. 25 TCE – actualmente art. 30 TFUE) interzice
orice taxă impusă pentru mărfurile care au traversat o frontieră;

• costul controalelor pentru menţinerea sănătăţii publice trebuie suportat de public;

• trebuie să existe o echivalenţă strictă între taxele impuse asupra produselor naţionale şi
cele impuse produselor importate20.

19 Cauza 87/75 Bresciani c. Amministrazione delle Finanze, [1976], ECR 129.


20 A se vedea în acest sens: Paul Craig, Gráinne de Burca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii,
jurisprudenţă şi doctrină, Ediţia a IV-a, Drept comunitar, serie coordonată de Beatrice Andreşan-Grigoriu şi
Tudorel Ştefan, Bucureşti, Editura Hamangiu, 2009, p. 803-804.
Deşi interdicţia prevăzută de articol 30 din TFUE este absolută, Curtea de Justiţie
recunoaşte o excepţie. Într-o cauză împotriva Germaniei - ale cărei autorităţi au impus o taxă asupra
animalelor vii importate în ţară, taxă care trebuia să acopere costurile suportate ca urmare a
controalelor efectuate conform Directivei 81/389/CEE, Curtea de Justiţie, deşi stabileşte că orice
taxă pecuniară impusă pentru faptul traversării frontierei de către mărfuri intră în sfera de aplicare
a Tratatului, fie ca taxă vamală, fie ca taxă cu efect echivalent, consideră că “Având în vedere că
taxa în litigiu este percepută cu ocazia controalelor efectuate în temeiul unei dispoziţii comunitare,
trebuie să amintim că din jurisprudenţa Curţii (...) rezultă că astfel de taxe nu pot fi calificate ca
taxe cu efect echivalent unei taxe vamale atunci când sunt îndeplinite următoarele condiţii:

- taxele nu depăşesc costul real al controalelor cu ocazia cărora sunt percepute;

- controalele în cauză au un caracter obligatoriu şi uniform pentru toate produsele


vizate din cadrul Comunităţii;

- sunt prevăzute de dreptul comunitar în interesul general al Comunităţii”21.

2.5. Interzicerea restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent la nivelul


Uniunii Europene

Pe lângă taxele vamale şi taxele cu efect echivalent, sunt interzise şi restricţiile cantitative
la import şi la export, inclusiv măsurile cu efect echivalent.
Restricţiile cantitative reprezintă a doua piedică – pe lângă taxele vamale şi taxele cu efect
echivalent, în calea liberei circulaţii a mărfurilor. Dispoziţiile art. 34 şi 35 din TFUE interzic
statelor membre să restricţioneze cantitativ importul sau exportul inclusiv prin măsuri cu efect
echivalent.
Conform art. 34 din TFUE (fostul art. 28 din TCE) „Între statele membre sunt interzise
restricţiile cantitative la import, precum şi orice măsuri cu efect echivalent”.
Art. 35 (fostul art. din 29 TCE) din acelaşi Tratat cuprinde prevederi similare referitoare la
export, în timp ce art. 36 din TFUE (fostul art. 30 din TCE) prevede excepţiile de la această regulă,
situaţiile în care unui stat îi este permis să impună restricţii asupra liberei circulaţii a mărfurilor.

21 Cauza 18/87 Comisia c. Germania [1988], ECR 5427, parag. 6.


Noţiunea de restricţii cantitative a fost definită de către Curtea de Justiţie în cauza 2/73,
Riseria Luigi Geddo c. Ente Nazionale Risi22 ca desemnând „măsuri care duc la o restrângere
totală sau parţială a importurilor, exporturilor sau mărfurilor în tranzit, după caz”.
Măsurile cu efect echivalent restricţiilor cantitative au fost mai dificil de definit. Comisia
şi Curtea de Justiţie au adoptat o accepţiune largă acestei noţiuni.
Punctul de vedere al Comisiei apare în Directiva 70/50/CEE din 22 decembrie 1969.
La articolul 2 alin. (3) din directivă sunt menţionate măsuri care pot constitui măsuri cu
efect echivalent restricţiilor cantitative. Astfel, pot fi cele care:

▪ impun prețuri mai puțin avantajoase pentru produsele importate decât pentru produsele
naționale;

▪ stabilesc marje de profit sau orice alte elemente de preț numai pentru produsele importate
sau le stabilesc în mod diferit pentru produsele naționale și produsele importate, în
detrimentul celor din urmă;

▪ fac imposibilă eventuala majorare a prețului produsului importat, corespunzătoare


costurilor și taxelor suplimentare inerente importului;

▪ stabilesc prețurile produselor în funcție de prețul de cost sau numai de calitatea produselor
naționale la un nivel care împiedică importul;

▪ depreciază un produs importat, în special provocând o diminuare a valorii sale intrinseci


sau o scumpire;

▪ condiționează accesul produselor importate pe piața națională de existența unui responsabil


sau reprezentant pe teritoriul statului membru importator;

▪ impun numai pentru produsele importate condiții de plată sau le impun acestora condiții
diferite și mai greu de îndeplinit decât cele impuse produselor naționale;

▪ condiționează numai importurile de depunerea unei garanții sau de plata unui avans;

▪ impun condiții privind în special forma, dimensiunile, greutatea, compoziția, prezentarea,


identificarea, ambalajul numai pentru produsele importate sau impun acestora din urmă
condiții diferite și mai greu de satisfăcut decât cele pentru produsele naționale;

22 Cauza 2/73 Geddo c. Ente Nazionale Risi [1973], ECR 865.


▪ interzic cumpărarea de către particulari numai a produselor importate sau recomandă numai
cumpărarea produselor naționale sau impun această cumpărare sau îi acordă o preferință;

▪ exclud, total sau parțial, numai produsele importate de la posibilitatea de a folosi instalațiile
sau echipamentele naționale sau rezervă, total sau parțial, folosirea acestor instalații sau
echipamente numai pentru produsele naționale;

▪ interzic sau limitează folosirea publicității numai pentru produsele importate sau rezervă,
total sau parțial, această folosire numai pentru produsele naționale;

▪ interzic, limitează sau impun depozitarea numai pentru produsele importate; rezervă, total
sau parțial, posibilitățile de depozitare numai pentru produsele naționale sau subordonează
depozitarea produselor importate unor condiții diferite sau mai greu de satisfăcut decât cele
cerute pentru produsele naționale;

▪ subordonează importul condiției acordării reciprocității de unul sau mai multe state
membre;

▪ recomandă ca produsele importate să fie, total sau parțial, în conformitate cu altele norme
decât cele ale țării importatoare;

▪ stabilesc, pentru produsele importate, termene insuficiente sau excesive în raport cu


derularea normală a diverselor operațiuni cărora li se aplică aceste termene;

▪ impun alte controale pentru produsele importate decât cele inerente procedurilor de
vămuire, care nu sunt efectuate asupra producției naționale sau sunt efectuate pentru
produsele importate într-un mod mai riguros decât cele efectuate pentru produsele
naționale, fără a fi necesare pentru asigurarea unei protecții echivalente;

▪ rezervă numai pentru produsele naționale denumiri care nu constituie denumiri de origine
sau indicații de proveniență.

Curtea de Justiţie a dat o definiţie destul de cuprinzătoare măsurilor cu efect echivalent


restricţiilor cantitative: „Orice reglementare comercială a statelor membre, susceptibilă de
împiedicarea directă sau indirectă, actuală sau potenţială a comerţului intracomunitar, este
considerată ca măsură cu efect echivalent restricţiilor cantitative”23.
Tot Curtea, pentru a defini măsurile cu efect echivalent în Cazul 8/74 („Dassonville”) a
stabilit că: „Sunt considerate măsuri cu efect echivalent toate regulile comerciale implementate de
statele membre ale Comunităţii care au finalitatea de a împiedica direct sau indirect, actual sau
potenţial comerţul comunitar”.
În speţă, situaţia de fapt este următoarea:

Tribunalul de première instance din Bruxelles a adresat în temeiul art. 177 din Tratatul
CEE, două întrebări privind interpretarea art. 30, art. 31, art. 32, art. 33, art. 36 şi art. 85 din Tratatul
CEE.
Prin prima întrebare, se cerea să se răspundă dacă o dispoziţie naţională care interzice
importul unei mărfi cu denumire de origine, atunci când marfa nu este însoţită de un document
oficial eliberat de guvernul statului exportator, constituie o măsură cu efect echivalent restricţiilor
cantitative.
Întrebarea respectivă a fost formulată în cadrul unui litigiu penal, în Belgia, litigiu în care
Dassonville avea calitatea de inculpat. Dassonville importa un lot de Scotch whisky din Franţa în
Belgia, fără a poseda certificatul din partea autorităţilor britanice. Măsura respectivă luată de
autorităţile belgiene s-a considerat a fi de obstrucţionare a liberei circulaţii a mărfurilor, deoarece
firma franceză nu era importator direct. Dassonville s-a apărat susţinând, că norma belgiană este o
măsură cu efect echivalent restricţiilor cantitative.
Dreptul belgian prevedea că mărfurile care purtau o denumire de origine puteau fi importate
numai dacă erau însoţite de un certificat din partea guvernului ţării de export, care să ateste dreptul
acestora de a purta denumirea respectivă.
În cauza de faţă, certificatul ar fi fost foarte dificil de obţinut pentru marfa care era deja în
liberă circulaţie în Franţa, Dassonville nefiind un importator direct din statul producător.
Curtea de Justiţie a hotărât că „Solicitarea de către un stat membru a unui certificat de
autenticitate care este mai dificil de obţinut de către importatorii unui produs autentic care a fost
pus în liberă circulaţie în mod legal într-un alt stat membru, decât de către importatorii aceluiaşi

23 Cauza 8/74 Procureur du Roi c. Dassonville [1974], Culegere, p. 837.


produs de provenienţă directă din ţara de origine, constituie o măsură cu efect echivalent unei
restricţii cantitative, incompatibilă cu Tratatul”.
Prin decizia adoptată în cazul KECK 24 Curtea de Justiţie a revenit asupra propriei sale
jurisprudenţe şi a restrâns câmpul de aplicare a dispoziţiilor articolului 28 TCE (actualul art. 34
din TFUE).
Prin două hotărâri din 27 iunie 1991, primite la Curte la 16 octombrie 1991, Tribunalul de
Grande Instance din Strasbourg a adresat, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, două
întrebări preliminare referitoare la interpretarea dispoziţiilor Tratatului CEE privind concurenţa şi
libera circulaţie în cadrul Comunităţii.
Aceste întrebări au fost adresate în cadrul unor acţiuni penale împotriva domnilor Keck şi
Mithouard, urmăriţi în justiţie pentru revânzarea unor produse neprelucrate ulterior la preţuri
inferioare preţului de achiziţie („revânzarea în pierdere”), încălcând astfel dispoziţiile articolului 1
din Legea franceză nr. 63628 din 2 iulie 1963, astfel cum a fost modificată prin articolul 32 din
Ordonanţa nr. 86-1243 din 1 decembrie 1986.
Domnii Keck şi Mithouard au susţinut în apărarea lor că o interdicţie generală a revânzării
în pierdere, astfel cum este prevăzută de dispoziţiile menţionate anterior, este incompatibilă cu
prevederile articolului 30 din tratat precum şi cu principiul liberei circulaţii a persoanelor,
serviciilor şi capitalurilor şi cu principiul liberei concurenţe în cadrul Comunităţii.
Considerând necesară interpretarea anumitor dispoziţii din dreptul comunitar, Tribunalul
de Grande Instance din Strasbourg a suspendat judecata, în fiecare dintre cele două acţiuni, şi a
adresat Curţii următoarea întrebare preliminară:
„Interzicerea în Franţa a revânzării în pierdere, prevăzută la articolul 32 din Ordonanţa
nr. 86-1243 din 1 decembrie 1986, este compatibilă cu principiul liberei circulaţii a persoanelor,
serviciilor şi capitalurilor, cu principiul liberei concurenţe pe piaţa comună şi cu principiul
nediscriminării pe motiv de naţionalitate, prevăzute de Tratatul de instituire a CEE din 25 martie
1957, în special articolele 3 şi 7 din tratat, având în vedere că legislaţia franceză este într-adevăr
susceptibilă de a denatura concurenţa:

24Decizia CJE din 24.11.1993., cazurile nr. 267, 268/1991 ,,Proces penal împotriva lui Bernard Keck şi
David Mithouard", Culegerea nr. 1993, p. 1-6097.
a) pe de o parte, deoarece nu incriminează decât revânzarea în pierdere şi exclude din
sfera de aplicare a interdicţiei producătorul, care este liber să vândă pe piaţă produsul
pe care îl fabrică, îl prelucrează sau îl îmbunătăţeşte, chiar şi într-o măsură foarte
redusă, la un preţ inferior preţului său de cost;
b) pe de altă parte, deoarece denaturează concurenţa, în special în zonele de frontieră,
între diferiţii agenţi economici, în funcţie de naţionalitate şi de locul de
stabilire?”

Cu titlu preliminar, trebuie observat că dispoziţiile tratatului privind libera circulaţie a


persoanelor, serviciilor şi capitalurilor în cadrul Comunităţii sunt lipsite de pertinenţă în cazul unei
interdicţii generale a revânzării în pierdere, care priveşte comercializarea mărfurilor, şi că, prin
urmare, aceste dispoziţii nu prezintă nicio relevanţă pentru obiectul acţiunii principale.
Apoi, în ceea ce priveşte principiul nediscriminării prevăzut la articolul 7 din tratat, din
hotărârile de trimitere reiese că instanţa naţională are îndoieli în ceea ce priveşte compatibilitatea
cu această dispoziţie a interdicţiei revânzării în pierdere, atâta timp cât această interdicţie ar putea
să dezavantajeze întreprinderile aflate sub incidenţa acestei dispoziţii faţă de întreprinderile
concurente din statele membre în care revânzarea în pierdere este permisă.
Cu toate acestea, faptul că întreprinderi care au activitate de vânzare în diferite state
membre sunt supuse unor legislaţii diferite, unele interzicând revânzarea în pierdere şi altele
permiţând-o, nu constituie o discriminare în sensul articolului 7 din
Tratat. Legislaţia naţională relevantă în acţiunea principală se aplică tuturor activităţilor de vânzare
întreprinse pe teritoriul naţional, indiferent de naţionalitatea persoanelor care exercită aceste
activităţi25.
În cele din urmă, din întrebarea preliminară reiese că instanţa naţională doreşte lămuriri în
privinţa eventualelor efecte anticoncurenţiale ale reglementărilor în cauză, invocând fundamentele
Comunităţii, descrise la articolul 3 din tratat, fără însă a face trimitere în mod expres la normele de
aplicare ale tratatului în domeniul concurenţei.
Concluzia este că trebuie examinată interdicţia revânzării în pierdere din punctul de vedere
al liberei circulaţii a mărfurilor. În temeiul articolului 30 din tratat, sunt interzise între statele
membre restricţiile cantitative la import, precum şi orice măsură cu efect echivalent. În opinia
constantă a Curţii, reprezintă măsură cu efect echivalent unei restricţii cantitative orice măsură care
ar putea împiedica, direct sau indirect, în prezent sau în viitor, comerţul intracomunitar. Ar trebui
constatat faptul că o legislaţie naţională care interzice în mod general revânzarea în pierdere nu are
ca obiect reglementarea schimburilor de mărfuri între statele

25 A se vedea în acest sens: hotărârea din Cauza 308/86, Ministère Public c. Lambert *1988+, Culegere, p.

4369. membre. Este adevărat că o astfel de legislaţie ar putea să restrângă volumul vânzărilor şi, în
consecinţă, volumul vânzărilor de produse provenite din alte state membre, în măsura în care îi
lipseşte pe agenţii economici de o metodă de promovare a vânzărilor. Cu toate acestea, ar trebui
pusă întrebarea dacă această eventualitate este suficientă pentru a califica legislaţia în cauză ca
fiind o măsură cu efect echivalent unei restricţii cantitative la import. Dat fiind faptul că agenţii
economici invocă din ce în ce mai mult dispoziţiile articolul 30 din tratat pentru a contesta orice
fel de reglementare care are ca efect limitarea libertăţii lor comerciale, chiar dacă aceasta nu
vizează produsele provenite din alte state membre, Curtea consideră că este necesar să-şi
reexamineze şi clarifice jurisprudenţa în această materie.

În conformitate cu jurisprudenţa începând cu „Cassis de Dijon” (Coacăze negre de Dijon)25


reprezintă măsuri cu efect echivalent, interzise prin articolul art. 30 (ulterior s-a transformat în art.
28 din TCE şi în prezent, în art. 34 din TFUE) obstacolele în calea liberei circulaţii a mărfurilor
care rezultă, în absenţa armonizării legislaţiilor, din aplicarea la mărfurile provenite din alte state
membre, unde sunt produse şi comercializate în mod legal, a unor norme privind condiţiile pe care
trebuie să le îndeplinească aceste mărfuri (cum ar fi condiţiile privind denumirea, forma,
dimensiunea, greutatea, compoziţia, prezentarea, etichetarea, ambalarea lor). Acest lucru este
valabil chiar dacă normele în cauză sunt aplicabile fără deosebire tuturor produselor, atâta timp cât
această aplicare nu poate fi justificată printr-un obiectiv de interes general de natură să primeze în
faţa cerinţelor legate de libera circulaţie a mărfurilor.
În schimb, se constată că, spre deosebire de ceea ce s-a judecat până în prezent, aplicarea
la produsele provenite din alte state membre a dispoziţiilor naţionale care limitează sau interzic
anumite modalităţi de comercializare nu poate să împiedice, direct sau indirect, în prezent sau în

25 Cauza 120/78, Rewe-Zentral c. Bundesmonopolverwaltung für Branntwein [1979], Culegere, p. 649.


viitor comerţul dintre statele membre, în sensul hotărârii „Dassonville”26, cu condiţia ca ele să se
aplice tuturor agenţilor economici în cauză care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul naţional şi
să influenţeze în acelaşi fel, în fapt şi în drept, comercializarea produselor naţionale şi a celor
provenite din alte state membre.
Într-adevăr, în cazul în care aceste condiţii sunt îndeplinite, aplicarea reglementărilor de
acest tip la vânzarea produselor provenite dintr-un alt stat membru care corespund normelor emise
de statul respectiv nu poate să împiedice sau să restricţioneze accesul acestora pe piaţă, mai mult
decât îl restricţionează pe cel al produselor naţionale. Reglementările respective nu intră, prin
urmare, în domeniul de aplicare al articolului 30 din tratat.
Prin urmare, este necesar să se răspundă instanţei naţionale că articolul 30 din Tratatul CEE
(actualul art. 34 din TFUE) trebuie interpretat în sensul că nu se aplică legislaţiei unui stat membru
care interzice în general revânzarea în pierdere.
Curtea, pronunţându-se cu privire la întrebările care i-au fost adresate de către Tribunalul
de Grande Instance din Strasbourg, prin două hotărâri din 27 iunie 1991, a hotărât că: „Articolul
30 din Tratatul CEE trebuie interpretat în sensul că nu se aplică legislaţiei unui stat membru care
interzice în general revânzarea în pierdere”.
CJE prin această soluţie a restrâns aplicarea ,,FormuleiDassonville” stabilită in
jurisprudenţa sa precedentă.

2.6. Impozitul intern

Nu constituie taxă cu efect echivalent impozitul intern, care se aplică în conformitate cu


art. 110 – 113 din TFUE.
Prevederile art. 110 alin. 1 (fostul art. 90 TCE) din TFUE interzic discriminarea fiscală
între produsele importate şi cele provenind de pe piaţa internă şi care sunt de natură similară. Iar,
prevederile alin. (2), interzic regimurile de protecţie împotriva produselor concurente, ca parte
constitutivă dintr-un sistem general de impozite percepute în cazul produselor importate şi a celor
care provin de pe piaţa internă. Diferenţa dintre taxa cu efect echivalent unei taxe vamale şi

26 Cauza 8/74, „Dassonville”, [1974], Culegere, p. 837.


impozitarea pe plan intern este determinată de perceperea primei taxe ca urmare a faptului că
produsul traversează graniţa. Taxa cu efect echivalent unei taxe vamale are un caracter ilicit, fiind
un obstacol în calea liberei circulaţii a mărfurilor, pe când o prevedere referitoare la taxarea internă
este ilicită în măsura în care este discriminatorie şi protectivă27.
În cazul în care un stat membru a impus sau a aprobat o taxă care nu este compatibilă cu dispoziţiile
comunitare, statul respectiv va fi obligat să restituie taxa percepută în aceste condiţii.
Dispoziţiile art. 111 din TFUE (fost art. 91 din TCE) reglementează obligaţia de restituire
a taxelor contrare dreptului comunitar: „Produsele exportate pe teritoriul unuia dintre statele
membre nu pot beneficia de nici o rambursare a impozitelor interne mai mare decât impozitele
aplicate direct sau indirect”.
Principiul general este acela că statele membre trebuie să ramburseze taxele percepute în
mod nelegal.
Jurisprudenţa CJCE este extrem de bogată în ceea ce priveşte impozitul intern şi dispoziţiile
art. 110 din TFUE (fost art.
90 din TCE şi fost art. 95 din TCEE).

În cauza 57/65, Firma Alfons Lütticke GmbH c. Hauptzollamt von Saarlouis 28 , Curtea de
Justiţie a stabilit că, articolul 95 primul paragraf produce efecte directe şi creează pentru justiţiabili
drepturi individuale pe care instanţele naţionale trebuie să le protejeze.
Iar, în cauza 28/67, Molkerei-Zentrale Westfalen/Lippe GmbH c. Hauptzollamt Paderborn 29 ,
Curtea a stabilit următoarele:

- articolul 95 primul paragraf produce efecte imediate şi creează pentru justiţiabili drepturi
individuale pe care instanţele naţionale trebuie să le protejeze;

- prin “impozite interne care se aplică direct sau indirect produselor naţionale similare”,
articolul 95 primul paragraf din tratat vizează toate impozitele care sunt impuse efectiv şi în mod

27 A se vedea în acest sens: Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită
cu referiri la tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, Editura Hamangiu, 2010, p. 463.
28 Cazul 57/65, Firma Alfons Lütticke GmbH c. Hauptzollamt von Saarlouis, Jurisprudenţa istorică a

instanţelor comunitare, culegere de rezumate, volumul I, Institutul European din România, Bucureşti,
2008, p. 147.
29 Cauza 28/67, Molkerei-Zentrale Westfalen/Lippe GmbH împotriva. Hauptzollamt Paderborn,

Jurisprudenţa istorică a instanţelor comunitare, culegere de rezumate, volumul I, Institutul European din
România, Bucureşti, 2008, p. 155.
specific asupra produsului naţional, în toate etapele de producţie şi de comercializare anterioare
sau concomitente etapei de import al produsului care provine din alte state membre.
Într-o altă cauză (Cauza 127/75 Bobie Getränkevertrieb GmbH c. Hauptzollamt Aachen-
Nord)30, Curtea de Justiţie a hotărât următoarele: aplicarea unui impozit de un stat membru în cazul
produsului importat dintr-un alt stat membru, conform unui mod de calcul sau unor metode diferite,
cum sunt suma forfetară într-un caz şi suma progresivă în altul, de cele folosite pentru calculul
impozitului pe produsul naţional similar, este incompatibilă cu articolul 95 primul paragraf din
Tratatul CEE, dacă acest produs, chiar şi numai în anumite cazuri, s-ar supune unei impozitări mai
mici decât cea pentru produsul importat, ca urmare a unei impozitări progresive.
Prin decizia adoptată în cauza 20/76, Schöttle & Söhne OHG c. Finanzamt Freudenstadt31,
motivarea instanţei comunitare a fost următoarea:

• articolul 95 alineatul (1) (în prezent art. 110 alin. (1) din TFUE ) prevede că nici un stat
membru nu poate să aplice direct sau indirect produselor altor state membre impozite
interne mai mari decât cele care se aplică direct sau indirect produselor naţionale similare
şi că articolul menţionat are ca obiect înlăturarea restricţiilor ascunse privind libera
circulaţie a mărfurilor care pot rezulta din prevederile fiscale ale unui stat membru. Potrivit
Curţii, noţiunea de impozit pe un produs trebuie să fie interpretată într-un sens mai larg, iar
astfel de restricţii pot rezulta dintr-o taxă care, în realitate, compensează taxele care sunt
percepute pentru activitatea întreprinderii şi nu pentru produsele ca atare. Conform Curţii,
o asemenea problemă nu se ridică atunci cînd produsul naţional şi produsul importat fac
simultan obiectul aceleiaşi impuneri în funcţie de o anumită activitate, de exemplu
utilizarea căilor de transport naţionale;

• prin impunere „care se aplică indirect produselor”, în sensul articolului 95 din Tratatul CEE
trebuie înţeleasă, de asemenea, şi o taxă care este percepută pentru transporturile rutiere

30Cauza 127/75, Bobie Getränkevertrieb GmbH c. Hauptzollamt Aachen-Nord, Jurisprudenţa istorică a


instanţelor comunitare, culegere de rezumate, volumul II, Institutul European din România, Bucureşti,
2009, p. 281-282.
31Cazul 20/76, Schöttle & Söhne OHG c. Finanzamt Freudenstadt, Jurisprudenţa istorică a instanţelor
comunitare, culegere de rezumate, volumul II, Institutul European din România, Bucureşti, 2009, p.
293294.
internaţionale de mărfuri, în funcţie de distanţa parcursă pe teritoriul naţional şi de
greutatea mărfurilor în cauză.
Curtea susţine că articolul 95 trebuie să asigure că, aplicarea unor impuneri interne într-un stat
membru nu afectează produsele provenite din celelalte state membre, prin aplicarea unor impuneri
mai mari decât cele care se aplică produselor naţionale similare pe piaţa naţională. Prin urmare,
este lipsit de importanţă dacă taxa este percepută în aceleaşi condiţii, atât pentru produsele
naţionale care sunt exportate, cât şi pentru produsele importate.
Modul de calcul diferit duce, numai în anumite situaţii, la o impunere superioară celei aplicate în
cazul produsului importat. Prin urmare există o impunere superioară pentru produsul importat în
cazul în care condiţiile sunt diferite pentru transporturile internaţionale şi transporturile strict
naţionale, astfel încât, în situaţii similare, produsul care circulă în interiorul statului nu face obiectul
impunerii, în timp ce produsul importat este impozitat.
Curtea evidenţiază că pentru a compara, în scopul aplicării articolului 95, taxa pentru produsul
care circulă în interiorul statului cu cea pentru produsul importat, trebuie să se ţină seama nu numai
de baza de calcul a taxei, ci şi de avantajele sau exceptările pe care le implică fiecare impunere.
Pentru ca impunerea să fie superioară celei pentru produsul importat, este suficient, în anumite
situaţii, ca produsul naţional să poată fi transportat fără a fi impozitat pentru aceeaşi distanţă
parcursă în interiorul unui stat membru, în timp ce produsul importat face obiectul impozitării
numai pentru că a trecut graniţa statului respectiv. Curtea susţine că este de competenţa instanţei
naţionale să realizeze o comparaţie a situaţiilor care pot să apară în fiecare din aceste cazuri.
Curtea susţine că, doar caracterul minor şi incidental al obstacolului creat de o taxă
naţională şi faptul că acesta n-a putut fi evitat, în practică, decât prin eliminarea taxei nu reprezintă
motive suficiente pentru a elimina aplicarea articolului 95 din tratat.
De asemenea, aceasta învederează că titlul IV din a doua parte a tratatului privind politica
comună în domeniul transporturilor oferă statelor membre posibilitatea de a rezolva problemele
legale de concurenţa dintre mijloacele de transport, fără a aduce, cu toate acestea atingere, liberei
circulaţii a mărfurilor. Curtea susţine că absenţa unei astfel de politici nu poate, să justifice o
derogare de la articolul 95 din tratat.
Prin decizia adoptată în cazul 148/77, H. Hansen jun. & O. C. Balle GmbH & Co. c.
Hauptzollamt de Flensburg (“Regimul fiscal al alcoolului”)32, motivarea Curţii de Justiţie a fost
următoarea:

• în lipsa unei unificări sau armonizări a dispoziţiilor relevante, dreptul comunitar de la


momentul judecării cauzei nu interzicea statelor membre să acorde avantaje fiscale sub
formă de exonerări sau de reduceri ale drepturilor pentru anumite tipuri de băuturi
alcoolice sau pentru anumite categorii de producători. Facilităţile fiscale de acest gen
puteau servi, în fapt, unor scopuri economice sau sociale legitime, precum utilizarea de
către distilerie a unor materii prime determinate, menţinerea producţiei de băuturi
alcoolice tipice de calitate ridicată sau menţinerea unor anumite categorii de exploataţii,
precum distileriile agricole. Conform cerinţelor de la articolul 95, astfel de regimuri de
favorizare trebuie, totuşi, înţelese fără discriminare în ceea ce priveşte băuturile
alcoolice care provin din alte state membre. Articolul 95 nu permite să se stabilească,
în această privinţă, o distincţie în funcţie de motivele sociale sau de altă natură, care se
află la originea acestor regimuri speciale, şi nici în funcţie de importanţa relativă a
acestora în raport cu regimul normal de impunere. În plus, articolul 95 alineatul (2)
interzice orice sistem de impunere internă care ar fi de natură să protejeze indirect alte
producţii;

• rezultă ca favorizările speciale prevăzute de o legislaţie naţională în avantajul anumitor


tipuri de băuturi alcoolice sau al anumitor categorii de producători ar putea fi
revendicate în favoarea băuturilor alcoolice comunitare importate în toate cazurile în
care ar fi îndeplinite criteriile pe care se întemeiază articolul 95 alineatele (1) şi (2).
În cauza respectivă, instanţa a hotărât că, în cazul în care o legislaţie fiscală naţională
favorizează prin intermediul scutirilor fiscale sau al atribuirii de rate de impunere reduse,
producţia de anumite băuturi alcoolice sau anumite categorii de producători, chiar dacă de
aceste avantaje nu beneficiază decât o mică parte din producţia naţională sau sunt acordate

32 Cauza 148/77, H. Hansen jun. & O. C. Balle GmbH & Co. c. Hauptzollamt de Flensburg (“Regimul fiscal
al alcoolului”), Jurisprudenţa istorică a instanţelor comunitare, culegere de rezumate, volumul II,
Institutul European din România, Bucureşti, 2009, p. 380.
din motive sociale deosebite, aceste avantaje trebuie să fie extinse la băuturile alcoolice
comunitare importate care îndeplinesc aceleaşi condiţii, ţinând seama de criteriile pe care
se întemiează articolul 95 alineatele (1) şi (2) din Tratatul CEE. Tratatul CEE nu conţine
nici o dispoziţie care să interzică eventuale discriminări în aplicarea impunerilor interne
pentru produsele importate din ţări terţe, fără a adduce atingere, totuşi, dispoziţiilor
convenţionale care pot fi în vigoare între Comunitate şi ţara de origine a unui produs.

2.7. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor

Excepţiile de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor sunt excepţiile jurisprudenţiale şi


cele reglementate de prevederile art.
36 din TFUE (fost art. 30 din TCE).

2.7.1. Excepţiile reglementate de art. 36 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii


Europene
O primă sursă de derogări rezultă din prevederile art. 36 TFUE.
Potrivit art. 36 din TFUE (fost art. 30 din TCE şi fost art. 36 din TCEE), „Dispoziţiile
articolelor 34 şi 35 nu se opun interdicţiilor sau restricţiilor la import, la export sau de tranzit,
justificate pe motive de morală publică, de ordine publică, de siguranţă publică, de protecţie a
sănătăţii şi a vieţii persoanelor şi animalelor sau de conservare a plantelor, de protejare a unor
bunuri de patrimoniu naţional cu valoare artistică, istorică sau arheologică sau de protecţie a
proprietăţii industriale şi comerciale. Cu toate acestea, interdicţiile sau restricţiile respective nu
trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară şi nici o restricţie disimulată în comerţul
dintre statele membre”.
În mod excepţional statele membre pot adopta măsuri care sunt obstacole în calea liberei
circulaţii a mărfurilor. Astfel de măsuri sunt luate:

➢ din motive de ordine şi siguranţă publică.

CJE a considerat că articolul 36 din TFUE (fost art. 30 TCE) trebuie interpretat în mod restrictiv
iar că expresia „ordine publică” nu poate include protecţia consumatorilor. Astfel, argumentarea
bazată pe motive de ordine publică trebuie făcută în termeni stricţi (Cauza 231/83 Cullet c. Centre
Leclerc)33.
În cauza 72/83 Campus Oil Ltd. c. Ministerul pentru industrie şi energie34, Curtea de Justiţie
a acceptat argumentul siguranţei publice: „Măsurile adoptate pe baza articolului 30 din TCE (în
prezent 36 din TFUE) nu pot deci să fie justificate decât dacă sunt de natură să răspundă
interesului protejat de acest articol şi dacă nu aduc atingere mai mult decât este necesar
schimburilor comerciale intracomunitare”.

➢ din motive de moralitate publică, pentru a împiedica încălcarea regulilor morale.


Morala publică justifică interzicerea importului de bunuri indecente sau obscene iar statul în cauză
trebuie să adopte măsuri care să împiedice fabricarea ori comercializarea unor asemenea mărfuri
pe teritoriul propriu. Curtea de Justiţie a aprobat interdicţia de introducere a unor reviste şi filme
porno în Marea Britanie potrivit art. 30 din TCE (în prezent 36 din TFUE), constatând că în statul
respectiv nu este permis comerţul cu astfel de produse35. Curtea a concluzionat că scopul general
al legii britanice constă în restrângerea fabricării şi comercializării de materiale pornografice, în
cadrul Regatului Unit fiind interzis comerţul cu astfel de mărfuri.

În cauza nr. 121/85, Conegate Ltd. c. Commissioners of Customs and Excise36, Curtea de Justiţie
a dat un răspuns diferit şi a concluzionat, că un stat membru nu poate invoca aceleaşi prevederi
pentru a împiedica importul de păpuşi gonflabile cu un pronunţat caracter sexual, în condiţiile în
care producerea şi comercializarea unor astfel de obiecte, este permisă în ţara respectivă pentru
protecţia sănătăţii şi vieţii oamenilor. În speţă, Conegate importa păpuşi gonflabile în mărime
naturală din Germania în Regatul Unit. Ofiţerii vamali au pus mărfurile sub sechestru şi magistraţii
au dispus confiscarea acestora. La acuzaţiile Conegate că s-au încălcat dispoziţiile art. 36 din TFUE
(fost art. 30 TCE), CJE a considerat următoarele: „Chiar dacă dreptul comunitar lasă statelor
membre libertatea de a face propriile aprecieri cu privire la caracterul indecent sau obscen al
anumitor obiective, trebuie să constatăm totuşi că natura şocantă a unei mărfi nu poate fi
considerată ca fiind suficient de gravă pentru a justifica restricţiile în calea liberei circulaţii a

33 Cauza 231/83 Cullet c. Centre Leclerc [1985] ECR 305.


34 Cauza 72/83 Campus Oil Ltd. c. Ministerul pentru industrie şi energie [1984] ECR 2727.
35 Cauza 34/79 R. c. Henn şi Darby, Decizia CJE din 14.12.1979, [1979], ECR 3795.
36 Cauza nr. 121/85 Conegate Ltd. c. Commissioners of Customs and Excise, [1986], ECR 1007
mărfurilor, din moment ce statul membru în cauză nu adoptă în privinţa aceloraşi mărfuri
fabricate sau comercializate pe teritoriul său măsuri represive sau altfel de măsuri reale şi efective
destinate să împiedice distribuţia pe teritoriul său.
Rezultă că un stat membru nu poate invoca motive de morală publică pentru a interzice
importul anumitor mărfuri provenind din alte state membre, în condiţiile în care legislaţia sa nu
cuprinde nici o interdicţie de fabricare sau comercializare a aceloraşi mărfuri pe teritoriul său.

Nu intră în atribuţiile Curţii, în cadrul competenţelor care îi sunt atribuite, să examineze


dacă şi în ce măsură legislaţie engleză cuprinde o astfel de interdicţie”.
Curtea de Justiţie a judecat diferit cauzele Conegate şi Henn&Darby. Astfel, dacă în cauza
Henn&Darby, Curtea a considerat că în Regatul Unit nu există un comerţ licit cu astfel de mărfuri
pornografice care să justifice fabricarea şi comercializarea acestor produse, în cauza Conegate, a
ajuns la o concluzie contrară.
Se poate concluzia că deşi statele membre au dreptul de a stabili şi determina înţelesul
noţiunii de morală publică, totuşi nu pot impune standarde mult mai stricte pentru produsele
provenind din afară decât cele aplicate mărfurilor naţionale echivalente.

➢ pentru protecţia sănătăţii şi a vieţii persoanelor, animalelor sau plantelor


(interzicerea introducerii într-un anumit teritoriu a unor rase de animale pentru a asigura acurateţea
raselor sau a soiurilor autohtone).
Deşi au existat numeroase cauze în care statele membre au justificat măsurile luate pe aceste
motive, CJE a examinat cu atenţie şi cu reţinere aceste susţineri.
În cauza 40/82, Comisia c. Regatul Unit37, Curtea de Justiţie a considerat interdicţia impusă
de Regatul Unit de a interzice importurile de carne de pasăre din majoritatea statelor membre cu
motivarea că măsura se impune pentru protecţia sănătăţii publice, ca o măsură bazată mai mult pe
raţiuni economice, decât pe considerentele susţinute.

➢ pentru protecţia patrimoniului naţional de valoare istorică, artistică sau arheologică


(în toate statele civilizate, este interzis exportul obiectelor de patrimoniu naţional şi se instituie
drept de preemţiune la cumpărarea acestora în favoarea statului).

➢ pentru protecţia proprietăţii industriale şi comerciale.

37 Cauza 40/82 Comisia c. Regatul Unit (1982) ECR 2793.


Aceste interdicţii sau restricţii nu trebuie să constituie nici mijloc de discriminare arbitrară,
nici restricţie deghizată în comerţul interstatal. În viitor insă pentru protejarea interesului public nu
este exclusă nici admiterea unor măsuri discriminatorii, dacă în caz contrar nu ar putea fi păstrate
tradiţiile dintr-o anumită ţară.

2.7.2. Excepţiile jurisprudenţiale

O a doua sursă de derogări rezultă din jurisprudenţă. În cauza Cassis de Dijon38, Curtea de
Justiţie a decis că dispoziţiile art. 28 TCE (în prezent, art. 34 din TFUE) se pot aplica asupra
normelor care nu au caracter discriminatoriu şi că art. 28 TCE, nu are incidenţă asupra restricţiilor
rezonabile ale comerţului. Astfel, legislaţia naţională putea în anumite circumstanţe să introducă
cerinţe obligatorii în relaţiile comerciale.
În speţă, Curtea a considerat că reglementarea germană care cerea ca lichiorul francez numit
Cassis de Dijon să aibă un procent minim de alcool nu se putea justifica nici printr-un imperativ
de sănătate publică, nici prin grija pentru sănătatea consumatorilor. Legislaţia germană interzicea
importul de băuturi alcoolice care aveau o concentraţie mai mică de 32 % la litru.
Importatorii germani au fost atenţionaţi de către autorităţile naţionale să nu cumpere lichiorul
respectiv pentru distribuţia internă deoarece această operaţiune ar fi ilegală.
Importatorii germani au invocat în faţa instanţei naţionale dispoziţiile fostului art. 28 TCE,
actualmente 34 din Tratatul FUE cu motivaţia că un produs fabricat legal într-un stat comunitar nu
poate fi comercializat în alt stat membru.
Curtea de Justiţie a observat că norma naţională germană se aplica tuturor lichiorurilor
comercializate în Germania, nefiind discriminatorie şi ca atare „În absenţa regulilor comune
referitoare la producţia şi comercializarea alcoolului este de competenţa statelor membre să
reglementeze toate aspectele desfăşurării activităţii pe teritoriul lor.”
În concluzie, CJCE a stabilit următoarele:

• în domeniile în care nu există o reglementare unitară la nivel comunitar, fiecare stat


membru poate impune pe teritoriul său propriile prevederi privind producţia şi

38 Cauza 120/78 Rewe – Zentrale AG c. Bundesmonopolverwaltung fur Branntwein [1979], ECR 649.
comercializarea alcoolului şi băturilor spirtoase, dar acestea nu trebuie să constituie
restricţii la import sau măsuri cu efect echivalent acestora;

• obstacolele aduse liberei circulaţii a mărfurilor prin disparităţile legislaţiilor naţionale sunt
acceptate în măsura în care sunt justificate de interese imperative, cum ar fi mai ales:
eficacitatea controalelor fiscale, protecţia sănătăţii publice, loialitatea tranzacţiilor
comerciale şi protecţia consumatorilor.
În speţă, Curtea a decis că este vorba de o măsură cu efect echivalent restricţiilor cantitative la
importul de mărfuri, care nu se justifică printr-o exigenţă imperativă.
Această hotărâre a Curţii de Justiţie a pus bazele principiului recunoaşterii mutuale în dreptul
comunitar, conform căruia în lipsa unor reglementări unitare la nivelul Uniunii, un stat membru
trebuie să accepte pe teritoriul său produsele care sunt conforme cu legislaţia statului membru de
origine.
În alte cauze, Curtea de Justiţie a trebuit să recunoască faptul că motivele de ordin cultural sau
cele referitoare la protecţia mediului ar putea justifica o restricţie a importurilor39.

2.7.3. Condiţiile în care pot să fie invocate excepţiile legale sau jurisprudenţiale

Aceste condiţii sunt următoarele:

1. Ca o primă condiţie, pentru a putea invoca o excepţie legală sau jurisprudenţială, este
necesar ca în domeniu, să nu existe o directivă de armonizare a legislaţiilor statelor
membre, care să aibă acelaşi scop cu măsura care a fost adoptată. Motivele enunţate la art.
36 din TFUE (fost 30 din TCE) au un caracter provizoriu, ele putând să fie oricând
înlăturate în procesul de armonizare legislativă40.
Existenţa măsurilor Uniunii Europene de armonizare poate face inadmisibilă invocarea
articolului 36.

39 CJCE 302/86, 20 septembrie 1988, Comisie/Danemarca, Rec. P. 4627.


40 A se vedea în acest sens: Sergiu Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Editura Servo-Sat, Arad, 2002,
p. 82.
Aceasta se întâmplă în cazul în care măsura Uniunii este menită să armonizeze în totalitate
domeniul respectiv.

Derogările de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor pot să fie invocate în ipoteza unei
armonizări parţiale.

2. O altă condiţie: să nu se instituie o discriminare între bunurile importate sau exportate cât
şi bunurile indigene care sunt comercializate pe piaţa naţională a unui stat membru.
Referitor la excepţiile legale acestea pot fi invocate în situaţia restricţiilor cantitative şi a
măsurilor cu efect echivalent la import, precum şi în cazul restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu
efect echivalent la export. Corespunzător art. 36 TFUE
„Interdicţiile sau restricţiile respective nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară
şi nici o restricţie disimulată în comerţul dintre statele membre”.
Excepţiile jurisprudenţiale pot să fie invocate doar în cazul restricţiilor cantitative şi a
măsurilor cu efect echivalent la import.
Măsura trebuie să se aplice atât bunurilor importate cât şi bunurilor indigene41.

3. Măsura adoptată să fie necesară pentru îndeplinirea obiectivului urmărit.


4. Măsura luată să fie proporţională în raport cu obiectivul avut în vedere.
5. Măsura nu trebuie să fie discriminatorie.
Articolul 35 din TFUE (fostul art. 29 TCE) interzice restricţiile cantitative şi măsurile cu
efect echivalent acestora la export, la fel cum art. 34 din TFUE (fostul art. 28 din TCE) interzice
restricţiile cantitative şi măsurile cu efect echivalent acestora la import. Curtea de Justiţie a hotărât
că există diferenţe în privinţa sferei de aplicare a celor două prevederi. În timp ce articolul 34 din
TFUE se aplică atât prevederilor discriminatorii, cât şi măsurilor aplicabile fără distincţie, art. 35
se aplică numai în cazul în care există discriminare42.

41 A se vedea în acest sens: Sergiu Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Editura Servo-Sat, Arad, 2002,
p. 83.
42 A se vedea în acest sens: Adrian Dobre, Politica comercială comună a Uniunii Europene, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 230.


Raţiunea aplicării art. 34 din TFUE în cazul măsurilor nediscriminatorii este aceea că impun
o dublă povară importatorului, care va trebui să satisfacă atât normele relevante din propriul stat,
cât şi pe cele din statul de import43.

2.8. Regula raţiunii. Excepţia prevăzută în art. 36 din TFUE

Prin dispoziţiile art. 36 din TFUE, prin care s-a introdus regula raţiunii s-a încercat
moderarea efectului principiului de bază, conform căruia, măsurile susceptibile să împiedice, direct
sau indirect, real sau potenţial, comerţul internaţional sunt considerare măsuri având un efect
echivalent.
Regula ratiunii poate fi acceptată numai în lipsa unor reguli comune privind producţia şi
desfacerea mărfurilor, astfel că, în caz contrar, va reveni statelor membre datoria de a reglementa
toate problemele privind acea producţie şi acea desfacere a mărfurilor44.

Excepţia prevăzută în articolul 36 din TFUE prevede posibilitatea existenţei unor interdicţii
sau restricţii la import, export sau de tranzit, justificate pe motive de morală publică, de ordine
publică, de siguranţă publică, de protecţie a sănătăţii şi a vieţii persoanelor şi a animalelor sau de
conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu naţional cu valoare artistică,
istorică sau arheologică sau de protecţie a proprietăţii industriale şi comerciale. Interdicţiile sau
restricţiile respective nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară şi nici o restricţie
disimulată în comerţul dintre statele membre.

2.9. Clauze de salvgardare

Clauzele de salvgardare permit, ca în anumite situaţii, să se deroge de la prevederile


Tratatului.

43 A se vedea în acest sens: Paul Craig, Gráinne de Burca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii,
jurisprudenţă şi doctrină, Ediţia a IV-a, Drept comunitar, serie coordonată de Beatrice Andreşan-Grigoriu
şi Tudorel Ştefan, Bucureşti, Editura Hamangiu, 2009. p. 847-848.
44 A se vedea în acest sens: Adrian Dobre, Politica comercială comună a Uniunii Europene, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 231.


Potrivit art. 114 din Tratatul FUE (fostul art. 95 TCE şi fost art. 100a – introdus prin Actul
Unic European) alin. (4) „În cazul în
care, după adoptarea unei măsuri de armonizare de către Parlamentul European şi Consiliu, de
către Consiliu sau Comisie, un stat membru consideră necesară menţinerea dispoziţiilor de drept
intern justificate de cerinţele importante prevăzute la articolul 36 sau referitoare la protecţia
mediului ambiant ori a mediului de lucru, acesta adresează Comisiei o notificare, indicând
motivele menţinerii acestor dispoziţii”.
În acest articol s-au introdus, alături de restricţiile prevăzute în articolul 36 din TFUE şi alte două
motive. Astfel, dacă în urma unei măsuri luate de Consiliu un stat consideră că este necesar să
aplice legislaţia naţională pe motivele prevăzute în art. 36 va notifica Comisia. Aceasta poate fi
considerată o clauză generală de salvgardare, care poate fi invocată în situaţii deosebite, extreme,
care impun un regim derogatoriu provizoriu.
Alin. (5) al art. 114 din TFUE stabileşte faptul că „În cazul în care, după adoptarea unei
măsuri de armonizare de către Parlamentul European şi Consiliu, de către Consiliu sau Comisie,
un stat membru consideră necesară introducerea unor dispoziţii de drept intern întemeiate pe
dovezi ştiinţifice noi referitoare la protecţia mediului ambiant ori a mediului de lucru, din cauza
unei probleme specifice statului membru respectiv, apărute după adoptarea măsurii de
armonizare, aceasta adresează Comisiei o notificare privind măsurile avute în vedere şi motivele
adoptării acestora”.
Într-un termen de şase luni de la notificările menţionate, Comisia va aproba sau va respinge
dispoziţiile naţionale în cauză după ce va face verificările ce se impun şi anume după ce va verifica
dacă acestea reprezintă sau nu un mijloc de discriminare arbitrară ori o restricţie deghizată în cadrul
comerţului dintre statele membre. Comisia sau oricare alt stat membru poate aduce cauza în faţa
Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene dacă se consideră că statul respectiv comite un abuz.
În absenţa unei decizii a Comisiei în termenul precizat, dispoziţiile naţionale respective
sunt considerate probate.
În cazul în care complexitatea problemei justifică prorogarea termenului şi în acelaşi timp
nu există pericol pentru sănătatea umană, Comisia poate notifica statul membru interesat de
prelungirea termenului de 6 luni cu încă o perioadă de 6 luni.
În situaţia în care un stat membru este autorizat să menţină sau să introducă dispoziţii de
drept intern care derogă de la o măsură de armonizare, Comisia va examina de îndată dacă este
oportun să propună o adaptare a acestei măsuri.
Conform alin. (8) al art. 114 „În cazul în care un stat membru invocă o problemă deosebită
de sănătate publică într-un domeniu care a făcut în prealabil obiectul măsurilor de armonizare,
acesta informează Comisia, care analizează de îndată dacă este necesar să propună Consiliului
măsuri adecvate”.
Măsurile de armonizare vizate implică, în împrejurările corespunzătoare, o clauză de
salvgardare care autorizează statele membre să adopte, pentru unul sau mai multe din motivele fără
caracter economic de la art. 36, măsuri provizorii supuse unei proceduri de control al Uniunii
(aliniatul (10) al articolului 114 din TFUE).
O clauză de salvgardare poate fi aplicabilă şi atunci când survine o criză neaşteptată în
balanţa de plăţi a unui stat membru. Conform art. 144 din TFUE (fostul art. 120 TCE) „În cazul
apariţiei unei crize neprevăzute în balanţa de plăţi şi dacă nu se adoptă de îndată o decizie în
înţelesul articolului 143 alineatul (2), un stat membru care face obiectul unei derogări poate
adopta, cu titlu provizoriu, măsurile de salvgardare necesare. Aceste măsuri trebuie să provoace
perturbări minime în funcţionarea pieţei comune şi să nu depăşească limita absolut necesară
pentru remedierea dificultăţilor neprevăzute care au apărut”.

Articolul 346 din TFUE (fost art. din 296 TCE) prevede posibilitatea altor două clauze de
salvgardare, motivate de interese de securitate naţională:

- niciun stat membru nu va fi obligat să furnizeze informaţii a căror dezvăluire ar fi


contrară intereselor esenţiale ale siguranţei sale;

- orice stat membru poate lua măsurile pe care le consideră necesare pentru protecţia
intereselor esenţiale ale siguranţei sale şi care se referă la producţia sau comerţul cu
armament, muniţie şi material de război. Aceste măsuri nu trebuie să modifice
condiţiile de concurenţă pe piaţa internă în ce priveşte produsele ce nu sunt destinate
unor scopuri specific militare.

Conform art. 347 din TFUE (fost art. 297 din TCE), statele membre trebuie să se consulte
în vederea adoptării în comun a dispoziţiilor necesare pentru a evita ca funcţionarea pieţei interne
să fie afectată de măsurile la care un stat membru poate fi obligat să le adopte, în caz de probleme
interne grave care aduc atingere ordinii publice, în caz de război sau de tensiune internaţională
gravă care constituie o ameninţare de război, ori pentru a face faţă angajamentelor contracate de
acesta în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.
În cazul în care măsurile adoptate în cazurile prevăzute la articolele 346 şi 347 din TFUE
au ca efect denaturarea condiţiilor concurenţei pe piaţa internă, Comisia, în baza art. 348 din TFUE,
examinează împreună cu statul în cauză condiţiile în care aceste măsuri pot fi adaptate normelor
prevăzute de tratate.
Prin derogare de la procedura prevăzută la articolele 258 şi 259, Comisia sau orice stat
membru poate sesiza direct Curtea de Justiţie în cazul în care consideră că un alt stat membru
abuzează de competenţele prevăzute la articolele 346 şi 347. Curtea de Justiţie hotărăşte în camera
de consiliu.

2.10. Imputarea acţiunilor privaţilor

Asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor presupune şi obligaţia statelor membre de a


exercita anumite acţiuni de control asupra propriilor cetăţeni, care prin acţiunile lor, ar putea
împiedica exercitare dreptului la libera circulaţie a mărfurilor45.

Cauza 249/1981 („Buy Irish”)46, Comisia c. Irlanda este un exemplu în acest sens. Deşi
cauza priveşte aparent modalităţile de vânzare, totuşi soluţia Curtea de Justiţie s-a soldat cu
„condamnarea” unui stat membru.
În această speţă, guvernul irlandez a instituit un program de 3 ani în vederea promovării
produselor irlandeze, program care a fost lansat printr-un discurs al ministrului industriei,
comerţului şi energiei, obiectivul fiind acela de a obţine transferul a 3 % din cheltuielile
consumatorilor dinspre importuri, către produsele naţionale. Motivul principal a fost încercarea
guvernului de a ameliora situaţia economică din ţară.

45 A se vedea în acest sens: Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită
cu referiri la tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, Editura Hamangiu, 2010, p. 456.
46 Decizia CJE din 24.11.1982, cazul nr. 249/1981 Comisia/Irlanda, Culegerea 1982, p. 4005.
În concret, s-au adoptat o serie de măsuri şi au existat mai multe acţiuni de afişare, fiind
pus în funcţiune şi un birou de informaţii de la care consumatorii puteau să afle unde se găsesc
produsele irlandeze şi cum pot fi recunoscute (serviciul Shoplink). Mai mult, s-a încurajat folosirea
simbolului „Buy Irish” pentru produsele fabricate în Irlanda. Împotriva acestei atitudini, Comisia
a introdus o acţiune în constatarea încălcării tratatelor.
În apărarea sa, guvernul irlandez a invocat următoarele motive: campania a fost desfăşurată
de către Irish Goods Council, o grupare care permitea diferitelor societăţi irlandeze să coopereze
în interesul lor comun, şi deci, nu constituia o autoritate publică, iar ajutorul financiar acordat de
către guvern ar trebui apreciat de CJE în conformitate cu dispoziţiile din Tratat referitoare la
ajutorul de stat.
Trebuie însă precizat şi faptul că membrii consiliului director al acestui consiliu erau numiţi
de către ministrul industriei, comerţului şi energiei, acesta având şi funcţia de preşedinte al
comitetului director, iar în situaţia în care finanţarea ar fi constituit un ajutor de stat, acesta trebuia,
conform dispoziţiilor Tratatului, notificat Comisiei europene.
Curtea de Justiţie a reţinut faptul că guvernul irlandez era răspunzător conform Tratatului
pentru activităţile Consiliului, deşi campania era condusă de o întreprindere privată. Mai mult în
decizia pe care a emis-o a arătat că măsurile de restrângere ale circulaţiei mărfurilor trebuie să
provină de la purtătorul de suveranitate şi că nu este necesară dovedirea unei împiedicări efective,
reale a comerţului intercomunitar, fiind de ajuns să se constate faptul că măsurile sunt apte să
împiedice comerţul, pentru a fi considerate ca măsuri cu efect echivalent în sensul art. 30 din TCEE
(în prezent art. 34 din TFUE). Având în vedere că guvernul s-a implicat şi financiar în activitatea
organizaţiei care a condus campania publicitară ,,Irish Good Council”, CJE a stabilit că şi acele
acte guvernamentale ale unui stat membru care nu au caracter obligatoriu pot influenţa
comportamentul comercianţilor şi consumatorilor în statul respectiv şi astfel pot duce la
neutralizarea, compromiterea scopurilor precizate în tratat.
În concluzie, guvernul irlandez a încălcat obligaţiile ce îi reveneau în temeiul Tratatului
prin organizarea unei campanii de promovare a vânzării şi cumpărării produselor irlandeze pe
teritoriul său.
În cazul „Căpşunile spaniole” Curtea de Justiţie a hotărât că, „Prin neadoptarea tuturor
măsurilor necesare şi adecvate pentru ca acţiunile particularilor să nu împiedice libera circulaţie
a fructelor şi legumelor, Republica Franceză nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce decurg din art. 30 din
Tratatul CEE, coroborat cu art. 5 din acelaşi Tratat şi din organizările comune ale pieţelor
produselor agricole”47.

În această cauză, Curtea de Justiţie a arătat că art. 30 din TCEE (fost art. 28 din TCE, în
prezent art. 34 din TFUE) se aplică nu numai acţiunilor ci şi omisiunilor. Curtea a mai susţinut că
pot constitui piedici în calea liberei circulaţii a mărfurilor, nu numai acţiunile întreprinse de statele
membre ci şi inacţiunile statelor la activităţi perturbatoare ale resortisanţilor.

În concret, prin cererea înregistrată la grefa Curţii la 4 august 1995, Comisia a introdus o
acţiune în constatarea încălcării tratatelor împotriva statului francez, arătând că timp de zece ani
Franţa nu a luat măsurile necesare pentru a împiedica distrugerea legumelor şi fructelor importate
din alte ţări de către ţăranii francezi şi nici pentru a împiedica acţiunile acestora de a bloca pe
autostrăzi şi la graniţe introducerea în Franţa a unor astfel de mărfuri.
Comisia a mai declarat că, de mai bine de un deceniu, este sesizată în mod regulat prin
plângeri, împotriva pasivităţii autorităţilor franceze faţă de actele de violenţă comise de particulari
şi de mişcările revendicative ale agricultorilor francezi, dirijate împotriva produselor agricole
provenind din alte state membre. Aceste acte constau în special în interceptarea camioanelor care
transportau astfel de produse pe teritoriul francez şi distrugerea încărcăturii acestora, în acte de
violenţă îndreptate împotriva conducătorilor de camioane, în ameninţări împotriva marilor centre
comerciale franceze care puneau în vânzare produse agricole originare din alte state membre,
precum şi în degradarea acestor mărfuri expuse în magazinele din Franţa. Comisia a mai constatat
că, începând cu anul 1993, anumite mişcări ale agricultorilor francezi au lansat o campanie de
control sistematic al ofertei de produse agricole provenind din alte state membre, caracterizată în
special prin acţiuni de intimidare îndreptate împotriva comercianţilor cu ridicata şi cu amănuntul,
în scopul de a-i determina să se aprovizioneze exclusiv cu produse de origine franceză, prin
impunerea unui preţ minim de vânzare a produselor în cauză, precum şi prin organizarea de
controale destinate verificării respectării de agenţii economici a instrucţiunilor date.
Astfel, din aprilie până în iulie 1993, ţinta acestor campanii au fost căpşunile provenite din
Spania, iar în lunile august şi septembrie ale aceluiaşi an, roşiile din Belgia. În anul 1994 acţiunile
de vandalism au continuat şi au vizat în special căpşunile provenite din Spania.

47 C-265/1995, Comisie c. Franţa, Decizia CJE din 09.12.1997, Culegerea 1997, p. I - 6959.
Comisia a mai menţionat şi alte cazuri de vandalism care au împiedicat libera circulaţie a
mărfurilor în Franţa.
În data de 5 mai 1995, Comisia a emis un aviz motivat, arătând că Republica Franceză prin
neadoptarea tuturor măsurilor necesare şi adecvate pentru ca acţiunile particularilor să nu
împiedice libera circulaţie a fructelor şi legumelor, nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce decurg din
organizarea comună a pieţelor produselor agricole şi din dispoziţiile comunitare. Mai mult, a invitat
Franţa ca în termen de o lună de la data emiterii avizului să adopte măsurile necesare.
La 16 iunie 1995, guvernul francez a subliniat că a adoptat toate măsurile ce intră în
competenţa sa pentru a garanta libera circulaţie a mărfurilor pe teritoriul său.
Acţiunile de distrugere a fructelor şi legumelor deşi au scăzut ca număr şi intensitate, totuşi
au continuat, astfel că a fost formulată o acţiune de către Comisie.
Curtea de Justiţie Europeană a stabilit următoarele:

- Republica Franceză, prin neadoptarea tuturor măsurilor necesare şi adecvate pentru ca


acţiunile particularilor să nu împiedice libera circulaţie a mărfurilor, nu şi-a îndeplinit
obligaţiile ce decurg din Tratat. Statului francez îi revenea obligaţia de a adopta toate
măsurile necesare pentru a garanta aplicarea şi eficacitatea dreptului comunitar, cu
scopul de a asigura aplicarea corectă a acestui drept în interesul tuturor agenţilor
economici;

- teama de dificultăţi interne nu poate justifica abţinerea unui stat membru de la aplicarea
corectă a dreptului comunitar;

- statul francez se putea prevala doar de faptul că acţiunile sale ar fi putut avea consecinţe
asupra ordinii publice şi că nu ar fi avut mijloacele necesare pentru a restabili ordinea;

- în acest caz, guvernul pârât nu are nici o dovadă concretă cu privire la existenţa unui
pericol pentru ordinea publică căruia să nu îi poată face faţă;

- tot curtea a mai stabilit că, deşi nu este imposibil ca ameninţarea unor tulburări grave
ale ordinii publice să poată, dacă este cazul, justifica absenţa intervenţiei forţelor de
ordine, acest argument poate fi invocat numai cu privire la o situaţie particulară,
determinată, iar nu în general, cum ar fi cazul aici, pentru toate incidentele evocate de
Comisie;
- deşi statul francez şi-a asumat răspunderea pentru prejudiciile cauzate victimelor,
trebuie subliniat că acest argument nu poate fi invocat de către guvernul pârât pentru
ca acesta să fie scutit de obligaţiile sale în temeiul dreptului comunitar;

- chiar dacă o despăgubire poate repara, cel puţin parţial, prejudiciul suferit de agenţii
economici în cauză, aceasta nu înseamnă, în schimb, că neîndeplinirea obligaţiilor de
către statul membru în cauză este înlăturată;

- în ceea ce priveşte argumentele întemeiate pe contextul socio-economic foarte dificil


în care s-ar fi aflat piaţa franceză de fructe şi de legume, după aderarea Regatului
Spaniei, acestea nu mai pot fi reţinute;

- mai mult, motivele de natură economică nu pot servi în nici un caz drept justificare
pentru obstacolele interzise prin art. 30 din TCEE (fost art. 28 din TCE, în prezent art.
34 din TFUE);

- în măsura în care guvernul pârât lasă să se înţeleagă, în sprijinul motivelor invocate în


apărarea sa, că destabilizarea pieţei franceze de fructe şi legume a fost provocată de
practici incorecte, cum ar fi încălcările dreptului comunitar de producătorii spanioli,
trebuie să se reamintească faptul că un stat membru nu poate adopta unilateral măsuri
de apărare sau un comportament menit să preîntâmpine o încălcare eventuală, din
partea unui alt stat membru, a regulilor dreptului comunitar. Această situaţie intervine
mai ales în domeniul politicii agricole comune, unde numai Comunitatea poate adopta,
dacă este cazul, măsurile necesare pentru a face faţă dificultăţilor pe care le pot
întâmpina anumiţi agenţi economici, în special ca urmare a unei noi aderări;

- având în vedere toate considerentele precedente, se conchide că, în acest caz, guvernul
francez, în mod manifest şi constant, a omis să adopte măsuri suficiente şi adecvate
pentru a pune capăt actelor de vandalism care periclitează libera circulaţie pe teritoriul
său a anumitor produse agricole originare din alte state membre şi pentru a împiedica
repetarea unor astfel de acte. În aceast caz Republica Franceză nu şi-a îndeplinit
obligaţiile ce decurg din art. 30 TCEE (fost art. 28 TCE, în prezent art. 34 din
TFUE) coroborat cu art. 5 din acelaşi Tratat şi din organizările comune ale pieţelor
produselor agricole48.

În privinţa răspunderii juridice internaţionale, Curtea de Justiţie a dat o soluţie solomonică.


Astfel, de căte ori comercianţii de astfel de produse sufereau prejudicii din cauza distrugerilor sau
blocajelor de străzi, statul francez acorda despăgubiri pe baza răspunderii internaţionale obiective.
Curtea a arătat însă, că acordarea despăgubirilor nu scuteşte statul francez de respectarea
obligaţiilor sale49.

2.11. Monopolurile de stat cu caracter comercial

Restricţiile afectând libera circulaţie a mărfurilor pot surveni şi ca urmare a activităţilor


monopolurilor de stat cu caracter comercial.

Potrivit art. 37 alin. (1) din TFUE (fostul art. 31 alin. (1) din TCE): „Statele membre
adaptează monopolurile naţionale cu caracter comercial, astfel încât să se asigure excluderea
oricărei discriminări între resortisanţii statelor membre cu privire la condiţiile de aprovizionare
şi comercializare”.
Drepturile exclusive ale monopolurilor asupra importurilor şi exporturilor şi posibilitatea
acestora de a controla piaţa, pot duce la apariţia unor restricţii şi discriminări la import sau la
export.
Pentru a exista calificarea de „monopol”, nu este necesar să se exercite controlul total al
pieţei pentru anumite mărfuri.
Monopolul apare în cazul în care un participant la piaţă este unicul ofertant al unui produs anume.
Monopolul de stat ia naştere când unic ofertant este statul.
Interzicerea monopolului se aplică tuturor organismelor prin care un stat membru, de iure
sau de facto, direct sau indirect, controlează, conduce sau influenţează în mod semnificativ
importurile sau exporturile dintre statele membre.

48 A se vedea în acest sens: Georgiana Tudor, Dragoş Cătălin, Jurisprudenţa CJCE. Principiile dreptului
comunitar. Concurenţa. Libera circulaţie a mărfurilor, volumul I, Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2006, p.
473-485.
49 A se vedea în acest sens: Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită

cu referiri la tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, Editura Hamangiu, 2010, p. 458-459.


Dispoziţiile art. 37 din TFUE se aplică inclusiv monopolurilor de stat concesionate.
Desfiinţarea monopolului nu înseamnă că statul nu va mai avea dreptul de a avea propriile
întreprinderi, ci demolarea poziţiei de unic ofertant.
Statele membre trebuie să se abţină să introducă orice nouă măsură care contravine
principiilor enunţate la alin. (1) sau care restrânge domeniul de aplicare a articolelor care se referă
la interzicerea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative între statele membre.

Conform ultimului aliniat al art. 37 din TFUE „În cazul unui monopol cu caracter
comercial care presupune o reglementare menită să faciliteze desfacerea sau valorificarea
produselor agricole, trebuie asigurate, în aplicarea normelor prezentului articol, garanţii
echivalente pentru ocuparea forţei de muncă şi pentru nivelul de trai al producătorilor în cauză”.
Conform art. 106 din TFUE (fost art. 86 din TCE), întreprinderile care au sarcina de a
gestiona serviciile de interes economic general sau care prezintă caracter de monopol fiscal se
supun normelor tratatelor şi, în special, regulilor de concurenţă, în măsura în care aplicarea acestor
norme nu împiedică, în drept sau în fapt, îndeplinirea misiunii speciale care le-a fost încredinţată.
Dezvoltarea schimburilor comerciale nu trebuie să fie afectată într-o măsură care contravine
intereslor Uniunii.
În cauza 59/75 („Pubblico Ministero c.Flavia Manghera şi alţii”), pârâtul Manghera
împreună cu alte persoane au introdus pe teritoriul Italiei, după data de 1 ianuarie 1970, tutun
prelucrat şi fabricat în statele comunitare. Legea italiană nr. 907 din 17 iulie 1942 a instaurat un
monopol de stat pentru fabricarea şi comercializarea tutunului, statul având astfel un drept exclusiv
de import pentru tutunul prelucrat. Conform respectivei legi, fapta săvârşită de Manghera
constituie o infracţiune, iar împotriva acestuia şi a celorlaţi participanţi a început urmărirea penală.
Deoarece faptele incriminate au fost comise după încetarea drepturilor de exclusivitate
ataşate monopolului statului, instanţa naţională a suspendat judecata şi a adresat CJE patru întrebări
preliminare:

1. Prin prima întrebare, instanţa naţională doreşte să afle dacă articolul 37 alin. (1) din TCEE
(fost art. 31 din TCE, în prezent art. 37 din TFUE) trebuie să fie interpretat în sensul că, de
la 31 decembrie 1969 (data încheierii perioadei de tranziţie), monopolul comercial al
statelor trebuie să fie restructurat, astfel încât să se elimine posibilitatea de a se face
discriminări împotriva exportatorilor comunitari, având drept consecinţă dispariţia
dreptului exclusiv de import, în raport cu celelalte state membre, de la 1 ianuarie 1970.

2. Prin a doua întrebare instanţa naţională doreşte să afle dacă articolul 37 alin. (1) din TCEE
este direct aplicabil şi dacă acesta creează în favoarea persoanelor de drept privat drepturi
subiective pe care instanţele naţionale sunt obligate să le protejeze.

3. Prin a treia întrebare se doreşte să se afle dacă este posibil ca persoane care nu sunt supuse
monopolului să importe pe teritoriul italian, în temeiul articolului 37 din tratat, după 1
ianuarie 1970, produse aflate sub regimul monopolului tutunului prevăzut de legea
naţională italiană şi originare din ţările comuniste, plătind toate taxele prevăzute pentru
acest tip de produse.

4. Prin a patra întrebare se doreşte să se afle dacă Rezoluţia Consiliului din 21 aprilie 1970
poate modifica sfera de aplicare a prevederilor articolului 37 alin. (1) din tratat, iar în
cazul unui răspuns afirmativ, dacă aceasta are ca efect crearea de obligaţii pentru statele
membre, eliminarea imediată a restricţiilor la importul produselor supuse monopolului,
fără a fi necesară vreo altă măsură comunitară, ducând astfel la decăderea din drepturile
exclusive ale monopolului tutunului.
Cu privire la prima întrebare, Curtea de Justiţie a arătat că dispoziţiile care reglementează
libera circulaţie a mărfurilor şi în special, a capitolului referitor la eliminarea restricţiilor cantitative
între statele membre, urmăreşte în mod imperartiv restructurarea monopolurilor comerciale, astfel
încât la încheierea perioadei de tranziţie să se asigure dispariţia totală a discriminărilor menţionate.
În acest scop, alin. (2) prevede obligaţia statelor membre de a nu îngrădi sfera de aplicare
a prevederilor tratatului referitoare la eliminarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative între
acestea.
Conform Rezoluţiei Consiliului, dreptul exclusiv de import al tutunului prelucrat aflat sub
monopolul comercial al statului reprezintă faţă de exportatorii comunitari o discriminare interzisă
de tratat.
Prin urmare, Curtea a răspuns că articolul 37 alin. (1) din Tratatul CEE trebuie să fie
interpretat în sensul că, de la 31 decembrie 1969, orice monopol naţional cu caracter comercial
trebuie să fie restructurat, astfel încât să se elimine dreptul exclusiv de a importa din alte state
membre.
Cu privire la a doua întrebare, Curtea a arătat că, în conformitate cu tratatul, la încheierea
perioadei de tranziţie trebuie să fie eliminate orice discriminări între resortisanţii statelor membre
cu privire la condiţiile de aprovizionare şi de desfacere, iar această obligaţie nu este subordonată
adoptării niciunei prevederi din partea statelor membre sau a Comunităţii, putând fi, prin natura
sa, invocată de către resortisanţii celorlalte state membre în faţa instanţelor naţionale.
Cu privire la a treia întrebare, Curtea a arătat că această întrebare priveşte aplicarea
dreptului comunitar, şi mai puţin interpretarea acestuia, fiind de competenţa instanţei naţionale.
Cu privire la a patra întrebare, Curtea a arătat că prin această rezoluţie s-a urmărit să se
pună capăt unei situaţii contrare articolului 37 alineatul (1), iar aceasta nu poate produce faţă de
persoanele de drept privat efecte juridice diferite de cele prevăzute prin tratat.
Conform hotărârii CJE, articolul 37 alineatul (1) din Tratatul CEE trebuie să fie interpretat
în sensul că, de la 31 decembrie 1969, orice monopol naţional cu caracter comercial trebuie să fie
restructurat astfel încât să se elimine dreptul exclusiv de a importa din alte state membre. La
încheierea perioadei de tranziţie, articolul 37 alineatul (1) poate fi invocat de către resortisanţii
statelor membre în faţa instanţelor naţionale. Rezoluţia Consiliului din 21 aprilie 1970 nu modifică
sfera de aplicare a dispoziţiilor articolului 37 alineatul (1)50.

Într-o altă cauză, Curtea de Justiţie a hotărât următoarele:

• transmisia de mesaje televizate, inclusiv a celor cu un caracter publicitar, se supune, ca


atare, normelor tratatului referitoare la prestările de servicii. Pe de altă parte, schimburile
comerciale de orice tipuri de materiale, aparate de înregistrare sonore, filme şi alte produse
utilizate pentru difuzarea de mesaje televizate se supun normelor referitoare la libera
circulaţie a mărfurilor;

• faptul că o întreprindere dintr-un stat membru beneficiază de dreptul exclusiv de a


transmite mesaje publicitare nu este, ca atare, incompatibil cu libera circulaţie a produselor
pe care aceste mesaje intenţionează să le promoveze. Situaţia ar fi fost diferită dacă dreptul

50Cauza 59/75, Pubblico Ministero c. Flavia Manghera şi alţii, Jurisprudenţa istorică a instanţelor
comunitare, culegere de rezumate, volumul II, Institutul European din România, Bucureşti, 2009, p.
261263.
de exclusivitate ar fi fost utilizat pentru favorizarea, în cadrul Comunităţii, a anumitor
canale comerciale sau a anumitor operatori economici, în raport cu ceilalţi;

• articolul 37 din tratat vizează schimburile de mărfuri şi nu se referă la monopolul asupra


prestărilor de servicii;

• existenţa unui monopol al unei întreprinderi, căreia statul membru i-a acordat, în temeiul
articolului 90 din TCEE (fost art. 86 din TCE, în prezent art. 106 din TFUE), drepturi de
exclusivitate sau o extindere a acestor drepturi, care urmează unei noi intervenţii a statului,
nu este în sine incompatibilă cu articolul 86 din TCEE (fost art. 82 din TCE, în prezent art.
102 din TFUE);

• chiar în cadrul articolului 90, interdicţiile prevăzute la articolul 86 au un efect direct şi dau
naştere, pentru justiţiabili, la drepturi pe care instanţele naţionale trebuie să le protejeze;

• concesionarea dreptului exclusiv de a transmite mesaje televizate nu constituie, în sine, o


încălcare a articolului 7 din TCEE. Cu toate acestea, sunt incompatibile cu această
dispoziţie comportamentele discriminatorii ale unei întreprinderi care beneficiază de o
astfel de exclusivitate în raport cu resortisanţii statelor member pe motive de cetăţenie51.
Conform art. 102 din TFUE este incompatibilă cu piaţa internă şi interzisă, în măsura în
care poate afecta comerţul dintre statele membre, folosirea în mod abuziv de către una sau mai
multe întreprinderi a unei poziţii dominante deţinute pe piaţa internă sau pe o parte
semnificativă a acesteia. Aceste practici abuzive pot consta, în special, în:

(a) impunerea, direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor
condiţii de tranzacţionare inechitabile;

(b) limitează producţia, comercializarea sau dezvoltarea tehnică în dezavantajul


consumatorilor;

(c) aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor condiţii inegale la prestaţii


echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial;

51Cauza 155/73, Giuseppe Sacchi, Jurisprudenţa istorică a instanţelor comunitare, culegere de


rezumate, volumul II, Institutul European din România, Bucureşti, 2009, p. 183-184.
(d) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii
suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură
cu obiectul acestor contracte.

2.12. Explicaţii privind termenii uzitaţi Libera circulaţie a mărfurilor – este una
dintre cele patru libertăţi fundamentale pe care se întemeiază Piaţa comună. Libera
circulaţie a mărfurilor implică interzicerea între statele membre a taxelor vamale şi a
altor taxe cu efect echivalent, adoptarea unui tarif vamal comun pentru comerţul dintra
statele membre şi statele terţe, interzicerea oricăror restricţii cantitative sau măsuri cu
efect echivalent şi reorganizarea monopolurilor comerciale de stat.

• Mărfurile – produse evaluabile în bani şi susceptibile, ca atare să formeze obiectul


tranzacţiilor comerciale;

• Taxele vamale – sunt acele taxe care sunt percepute de stat la ieşirea sau intrarea în ţară a
unor mărfuri şi care nu sunt percepute în cazul produselor echivalente din producţia internă;

• Taxa cu efect echivalent – este orice obligaţie pecuniară, indiferent de mărimea, destinaţia
şi modul de aplicare, care nu este o taxă vamală în sensul strict al cuvîntului şi care este
impusă în mod unilateral asupra mărfurilor autohtone sau străine pentru simplul motiv că
acestea traversează o frontieră şi care are ca efect scumpirea acestor mărfuri faţă de cele
autohtone;

• Restricţii cantitative – ansamblul regulilor sau măsurilor administrative ce pot restrânge,


total sau parţial, în conformitate cu circumstanţele, importul, exportul sau tranzitul
mărfurilor52;

• Măsuri cu efect echivalent resticţiilor cantitative – crearea pieţei comune impunea şi


obligaţia pentru statele membre de eliminare a restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect
echivalent restricţiilor cantitative.
Articolul 36 din TFUE permite însă legitimarea unor astfel de măsuri (interzicerea
sau restricţionarea importurilor, a exporturilor sau a bunurilor aflate în tranzit)

52 C-2/73, Riseria Luigi Geddo c. Ente Nazionale Risi (1993), REC p. 865.
dacă ele sunt justificate prin raţiuni de moralitate publică, ordine publică, siguranţă
publică, de protecţie a vieţii persoanelor şi a animalelor sau de conservare a
plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu naţional cu valoare artistică,
istorică sau arheologică sau de protecţie a proprietăţii industriale şi comerciale, cu
condiţia ca aceste măsuri să nu constituie discriminări arbitrare sau restricţii
deghizate în comerţul dintre statele membre ale UE.