CUPRINS

Abrevieri ………………………………………………………………………………… 3
Introducere …………………………………………………………………………… 4
1. Considerații generale și de ordin istoric prvind infracțiunea de tâlhărie … 7
1.1 Noțiunea de patrimoniu ca valoare socială ocrotită prin normele dreptului
penal ...................................................................................................................... 7
1.2 Scurtă privire istorică asupra apariției infracțiunii de tâlhărie .......................... 11
1.3 Caracteristici generale ale infracțiunilor contra patrimoniului ........................ 14
2. Condiții preexistente. Obiectul și subiecții infracțiunii de tâlhărie …….. 22
2.1 Obiectul infracțiunii ……………………………………………….. ………….. 22
2.1.1 Obiectul juridic special ………………………………………………… 22
2.1.2 Obiectul material ………………………………………………………… 23
2.2 Subiectul infracțiunii ……………………………………………………………. 23
2.2.1 Subiectul activ al infracțiunii ………………………………………….. 23
2.2.2 Subiect pasiv al infracțiunii ……………………………………………. 24
3. ConținutuI constitutiv al infracțiunii de tâlhărie …………………………… 26
3.1 Latura obiectivă ……………………………………………………………….. 26
3.1.1 Elementul material …………………………………………………..… 26
3.1.2 Urmarea imediată ……………………………………………………… 29
3.1.3 Rezultatul ……………………………………………………………….. 30
3.2. Latura subiectivă ……………………………………………………………… 30
4. Forme. Modalități. Sancțiuni …………………………………………………… 34
4.1 Formele infracțiunii de tâlhărie ……………………………………………… 34
4.1.1 Actele pregătitoare …………………………………………………….. 34
4.1.2 Tentativa …………………………………………………………………. 35
4.1.3 Consumarea ……………………………………………………………. 38
4.1.4 Epuizarea ………………………………………………………………… 39
4.2. Modalitățile infracțiunii de tâlhărie ………………………………………….. 40
4.3 Sancționarea infracțiunii ……………………………………………………….. 41
4.4 Tâlhăria în Noul Cod Penal …………………………………………………….. 42

1
5. Aspecte complementare privind infracțiunea de tâlhărie ………………… 47
5.1 Corelația dintre tâlhărie și alte infracțiuni ………………………………….. 47
5.2 Elemente de metodică criminalistică și criminologie cu privire la
infracțiunea de tâlhărie ……………………………………………………………… 56
5.3 Elemente procesuale cu privire la infracțiunea de tâlhărie
…………………………………………………………………………………………… 58
Concluzii ……………………………………………………………………………….. 60
Bibliografie …………………………………………………………………………….. 62

2
ABREVIERI

Alin. - Alineat
Art. - Articol
C.A. - Curtea de Apel
C. pen. - Cod penal
C.SJ. - Curtea Supremă de Justice
d. - decizie
Ed. - Editura
i.c.cj. - Înalta Curte de Casație și Justiție
j- - judecătorie
lit. - litera
NCP - Noul Cod Penal
nr. - numărul
P - pagina
pct. - punctul
R.R.D. - Revista Română de Drept
R.D.P. - Revista de Drept Penal
s. - sentința
T.j. - Tribunalul Județean
T.M.B. - Tribunalul Municipiului București

3
 Introducere

Cunoscută și incriminată încă din cele mai vechi timpuri, tâlhăria constituie
în prezent una dintre cele mai frecvente categorii de infracțiuni cu un pericol social
ridicat, deoarece pe lângă pagubele pricinuite patrimoniului public sau privat,
lezează și relațiile sociale, viața, integritatea corporală și sănătatea persoanelor.
Infracțiunea de tâlhărie face parte din categoria infracțiunilor contra patrimoniului.
Într-adevăr, prin conținutul său concret, tâlhăria lezează două dintre
atributele fundamentale ale persoanei: pe de o parte proprietatea, iar pe de altă
parte libertatea, integritatea corporală, sănătatea și uneori chiar viața. Totodată ea
reprezintă nu numai o violare a legii, ci și o cauză de neliniște pentru ordinea
statului de drept, pentru desfășurarea normală a relațiilor sociale.
În Constituția României se arată că “proprietatea este publică sau privată",
ea fiind garantată și ocrotită prin lege și aparține statului sau unităților
administrativ-teritoriale. Siguranța persoanei și proprietatea privată este garantată
și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.
Constituția impune autorităților publice obligația de a respecta și ocroti
dreptul de proprietate, recunoscând de fapt că orice persoană fizică, orice om are
dreptul la proprietate. Realizarea dreptului de proprietate presupune obligația
statului de a garanta și apăra proprietatea obținută pe căi ilicite.
În cele mai multe cazuri, relațiile patrimoniale sunt ocrotite de către alte
ramuri ale sistemului de drept, dar acolo unde metodele juridice folosite se
dovedesc a fi ineficiente și se aduce o vătămare gravă a valorilor sociale,
intervenția legii penale este obligatorie, pentru a se putea preveni și combate
aceste categorii de infracțiuni.
Încă din epoca sclavagistă erau pedepsite cu asprime furtul, tâlhăria și jaful.
În epoca feudală se extinde treptat represiunea penală cuprinzând în sfera sa
toate faptele prin care se putea aduce atingere patrimoniului. De regulă, furturile
mărunte se pedepseau cu biciuirea, însă, la al treilea furt se aplica pedeapsa cu
moartea.
Sistemele de drept moderne, au eliminat unele din exagerările anterioare,
însă au optat pentru același regim sever de pedepsire a anumitor forme de
activitate infracțională îndreptată împotriva patrimoniului.

4
 Noțiunea de patrimoniu are o sferă mai largă decât noțiunea de proprietate
pentru că patrimoniul include atât proprietatea cât și totalitatea drepturilor și
obligațiilor care au valoare economică.
După cum se știe, ocrotirea patrimoniului și a tuturor relațiilor patrimoniale
este asigurată în principal de dreptul civil, dreptul administrativ, dreptul muncii și în
subsidiar de dreptul penal. Aceasta nu înseamnă că ocrotirea penală are o
însemnătate mai redusă numai datorită faptului că intervine numai atunci când se
dovedesc ineficiente celelalte mijloace juridice nepenale sau extrajudiciare.
Mi-am ales această temă pentru lucrarea de diserație deoarece, în
contextul social actual, consider că această infracțiune a căpătat o importanță
deosebită datorită degradării sociale, a nivelului de trai din ce în ce mai scăzut cât
și a creșterii continue a crirninalității.
În cadrul acestei lucrări, am hotărât să aprofundez studiul privind
infracțiunea de tâlhărie, ce face parte din cadrul infracțiunilor contra patrimoniului.
În elaborarea lucrării s-a pornit de la cunoașterea aprofundată a dispozițiilor
legii penale, dar și a susținerilor din doctrină.
Această lucrare este structurată pe patru capitole. Astfel, în primul capitol
am prezentat infracțiunea de tâlhărie în ansamblul ei, locul acesteia în structura
infracțiunilor contra patrimoniului, o scurtă analiză a patrimoniului și a infracțiunilor
contra acestuia.
Al doilea capitol analizează infracțiunea tâlhăriei, atât sub aspectul
obiectului infracțiunii, unde am analizat subiectul activ al infracțiunii cât și subiectul
pasiv așa cum reiese din articolele Codului penal.
În capitolul al treilea am analizat conținutul constitutiv al infracțiunii tâlhăriei
prin raportare la latura obiectivă (având ca pioni principali elementul materia,
urmarea imediată și rezultatul) și la latura subiectivă.
Capitolul al patrulea a avut ca subiect de analiză principalele forme de
manifestare ale infracțiunii de tâlhărie unde am analizat actele pregătitoare,
tentativa, consumarea infracțiunii precum și epuizarea acesteia. Tot în acest
capitol am descris principalele modalități ale infracțiunii de tâlhărie precum și
sancționarea acesteia. Un alt subiect asupra căruia ne-am oprit atenția a fost
abordarea infracțlunii de tâlhărie în Noul Cod Penal.

5
 Ultimul capitol al lucrării aduce în discuție câteva aspecte complementare
infracțiunii de tâlhărie și anume relevarea acelor criterii care delimitează
infracțiunea de tâlhărie de celelalte infracțiuni cu care aceasta intră în concurs.
Apoi am enumerat cele mai importante aspecte din punct de vedere al metodelor
criminalistice, ca în cele din urmă, să abordăm tâlhăria din punct de vedere
criminologic și al acțiunii procesuale.
În capitolul concluzii am subliniat pericolul real pe care îl are această
infracțiune pentra societate, precum și extinderea acestui pericol de la o zi la alta,
datorat cu precpdere condițiilor socio-economice. De asemenea, am menționat
câteva soluții de diminuare a acestui fenomen atât din punct de vedere al
legiuitorului cât și a cetățeanului, din perspectiva potențialei victime.

6
 Capitolul l

Considerații generale și de ordin istoric privind

infracțiunea de tâlhărie

1.1. Noțiunea de patrimoniu ca valoare socială ocrotită prin normele

dreptului penal

În legislația românească nu se poate vorbi despre o definiție a noțiunii de

patrimoniu. Codul civil și alte legi în diferite prevederi fac referire la noțiunea de
patrimoniu, fără a o defini.
Legislația penală românească, în contextul legislațiilor penale moderne ale
Europei, a plasat printre cele mai de seamă reglementări juridico-penale
inrfacțiunile contra proprietății (Codul Cuza) sau contra patrimoniului (Codul Carol
al II lea)1.
S-ar putea susține că patrimoniul ca universalitate este o noțiune abstractă,
care nu poate fi atins prin faptele concrete ale unei persoane, infracțiunea putând fi
îndreptată numai contra unui bun patrimonial.
Există diferențe de accepții în ceea ce privește noțiunea de "patrimoniu" atât
în cadrul legii penale cât și în dreptul civil.
Astfel, sub aspect civil, patrimoniu înseamnă "totalitatea drepturilor și
obligațiilor pe care le are o persoană și care au o valoare economică, adică pot fi
evaluate în bani, sau cu alte cuvinte, totalitatea drepturilor și datoriilor actuale și
viitoare ale unei persoane".
Atât art. 781, 784, cât și 1743 din Codul civil reglementează separația de
patrimoniu pe care o pot avea creditorii unei persoane decedate, în scopul de a
preveni confuzia dintre cele două patrimonii - cel lăsat de aceea persoană și cel al
moștenitorului.
Fără a întrebuința expres termenul de patrimoniu, art. 1718 din Codul civil -
are indiscutabil în vedere această noțiune atunci când prevede că "oricine este
obligat personal este ținut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale
mobile și imobile, prezente și viitoare".

1
Alexandru Boroi, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 157

7
 Numeroase referiri la noțiunea de patrimoniu se întâlnesc în prevederile
Decretului nr 31/ 1954 privitor la persoanele fizice și juridice și în diferite alte legi.

Patrimoniul este un concept juridic care exprimă ansamblul de drepturi și

obligații ale unei persoane privite ca o universalitate, ca o totalitate independentă
de bunurile pe care le cuprinde la un moment dat. Patrimoniul poate fi privit fie ca
o entitate strans legată de persoana subiectului, fie ca o universalitate de drept. El
nu se poate niciodată înstrăina, ci se transmite numai la moartea subiectului în
momentul în care voința acestuia, care îi dă caracterul de unitate se stinge.
Din cuprinsul patrimoniului fac parte bunurile corporale, necorporale
consumtibile ori fungibile, mobile ori imobile, principale ori accesorii, adică „tot
ceea ce reprezintă puteri, facultăți, aptitudini ale subiectului, privite din punctul de
vedere al valorilor economice și al raporturilor care se nasc din exercițiul acestei
puteri, facultăți, aptitudini."
În dreptul penal, noțiunea de patrimoniu în legătură cu infracțiunile care se
pot comite împotriva acestuia are un înțeles mai restrâns și se referă la bunuri nu
ca o universalitate, ci în individualitatea lor susceptibilă de a fi apropiate de
făptuitor prin mijloace frauduloase ori a fi deteriorate, tăinuite, gestionate
fraudulos.
Infracțiunea n-ar putea fi niciodată împotriva patrimoniului ca universalitate
de bunuri și pentru că aceasta din urmă va exista întotdeauna, indiferent de
numărul sau valoarea bunurilor componente și dacă subiectul nu posedă nimic ori
numai datorii, nici o persoană nu poate fi lipsită de patrimoniu, ci cel mult de unul
sau mai multe din bunurile care compun patrimoniul său.
De altfel, în concepția și reglementarea legii penale, infracțiunea nu este
îndreptată împotriva patrimoniului, ca universalitate de bunuri, ci împotriva
entităților care îl constituie.
Existența și dezvoltarea patrimoniului sunt juridic apărate prin numeroase și
variate dispoziții cuprinse în legi extrapenale - începând cu Constituția și
continuând cu cele de drept civil, administrativ.
Pe lângă acestea, patrimoniul are nevoie și de păstrare mai energică,
constrângătoare a legii penale împotriva faptelor dăunătoare, periculoase social,
care pot leza grav formarea, desfășurarea și dezvoltarea normală a relațiilor
sociale de ordin patrimonial, între membrii societății umane.

8
 Incriminarea infracțiunilor contra patrimoniului, răspunde și corespunde
necesității apărării acestuia împotriva faptelor cu un accentuat grad de
periculozitate care-l pot leza.
Prin incriminarea infracțiunilor contra patrimoniului și pentru a asigura
protecția cât mai eficientă a acestuia, legea penală are în vedere acțiunea ilicită a
2
făptuitorului și poziția juridică a persoanei vătămate.
Pentru apărarea efectivă și eficientă a patrimoniului, legea penală a socotit
necesară protecția, în primul rând a situaților de fapt existente să asigure
menținerea, atâta timp cât în cadrul acestora bunul își păstrează situația faptică
cunoscută, cei care pretind un drept asupra acestuia și-l pot valorifica legal.
Această încercare de valorificare a dreptului devine deosebit de dificilă, dacă nu
improbabilă, dacă situațiile de fapt au fost modificate, dacă bunul a fost însușit,
sustras, distrus3.
De aceea, pentru menținerea și apărarea situațiilor de fapt existente, legea
penală incriminează și unele fapte ale proprietarului, cum este infracțiunea de
distrugere prevazută și pedepsită de art. 263 alin. (2), (3), și (6) C. pen., prin care
acesta schimbă situația de fapt a bunului sau, în detrimentul altuia.
Caracteristica infracțiunilor contra patrimoniului este apărarea acestuia
împotriva faptelor de schimbare pe căi ilicite a situației de fapt a entităților
patrimoniale.4
Aceasta nu înseamnă însă că prin incriminarea infracțiunilor contra
patrimoniului legea penală apără numai situațiile de fapt, nu și cele de drept
referitoare la acesta.
Indiscutabil că posesia este una dintre situațiile de fapt care este aparată
prin incrirninarea infracțiunilor contra acestuia. Posesia este definită prin
prevederile art. 1846 alin. (2) C civ., ca fiind deținerea unui lucru sau folosirea unui
drept, exercitată, una sau alta, de noi înșine sau de altul, în numele nostru.
În dreptul nostru, posesia nu este conceputa și reglementată ca o situație
de drept ci ca o stare de fapt ce constă în stăpânirea efectivă a unui bun, în
exercitarea puterii de fapt ce constă în stăpânirea efectivă a unui bun, în

2
V. Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. Ill, Editura All Beck, București, 2003, p. 445
3
V. Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. Ill, Editura All Beck, București, 2003
4
V. Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. Ill, Editura All Beck, București, 2003

9
exercitarea puterii de fapt care dă posibilitatea posesorului de a se comporta ca și
când el ar fi titularul dreptului real asupra acestuia 5.
Dacă de cele mai multe ori posesia corespunde cu proprietatea, apărând
ca o manifestare exterioară a acesteia, există frecvente situații în care cele două
stări - nu se întâlnesc în una și aceeași persoană.
Legislația noastră - în general și cea penală în special, acordă protecție
posesiei. Această atitudine a legii față de posesie constă în primul rând în faptul că
de obicei aceasta corespunde însuși dreptului real.
În al doilea rând, la baza posesiei care este diferită de dreptul real, stă și
neglijența titularului acestuia, care lăsând lucrul care-i aparținea și îngăiduind
exercitarea stăpânirii în fapt a acestuia de către altcineva, lasă să se creeze o
aparență de drept în favoarea acestuia, benefică însăși existenței corporale a
bunului.
Legea penală ține seama și apără situațiile de fapt existente în care se
găsesc bunurile împotriva modificării acestora prin fapte periculoase, social de
sustragere (luare, deturnare), de fraudă (abuz, amăgire, înșelăciune) și de
samavolnicie (distrugere, degradare, ocupare).
În raport de criteriul faptic al elementului material, infracțiunile contra
patrimoniului, se împart în trei categorii: de sustragere ( furt, tâlhîne, piraterie,
tăinuire), de fraudă ( abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, înșelăciune și
însușirea bunului găsit), de samavolnicie ( distrugerea și tulburarea de posesie).
Obiectul juridic al infracțiunii contra patrimoniului, indiferent de categoria din
care acestea fac parte, este constituit de relațiile sociale a căror formare,
desfășurare și dezvoltare sunt dependente și asigurate prin apărarea acestuia, a
componentelor acestei entități juridice, împotriva faptelor periculoase social.
Toate infracțiunile contra patrimoniului presupun existența unei situații de
fapt, în care se găsește entitatea patrimonială, bunul împotriva căruia este
îndreptată acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și care formeazp obiectul material
al acestora.
În Noul Cod penal, normele de incriminare a faptelor contra patrimoniului au
fost sistematizate în patru capitole, ținând seama de situațiile de fapt în care se pot
găsi bunurile ca entități patrimoniale, cât și de caracterul sau natura acțiunilor

5
C. Stănescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, E.D.P. București, 1970

10
ilicite prin care pot fi modificate aceste situații de fapt. Această sistematizare nu
reprezintă însă o premieră pentru legislația penală românească, ci o revenire la
tradiție: Codul penal de la 1864 sistematiza crimele și delictele proprietății pe 9
secțiuni. Codul penal de la 1936 prevedea crimele și delictele contra patrimoniului
în Titlul XIV care cuprindea 4 capitole6.

1.2 Scurtă privire istorică asupra apariției infracțiunii de tâlhărie

Manifestările păgubitoare patrimoniului au fost reprimate în toate vremurile

și în toate sistemele socio-politice, deosebirile de reglementare și tratament
datorându-se, evident, perioadei istorice și particularităților proprii - dintre care nu
în ultimul rând tradițiilor religioase și juridice - unei societăți sau alta.
Astfel, în difente sisteme de drept, această faptă a fost incriminată cu
vehemență, iar atunci când infractorul a folosit și violența, infracțiunea a fost
denumită tâlhărie și a fost drastic sancționată.
Prezentând un grad de pericol social deosebit, tâlhăria este respinsă de
majoritatea cetățenilor, săvârșirea acesteia lezând drepturile elementare ale
omului.
Prin conținutul său concret, tâlhăria încalcă două dintre atributele
fundamentale ale persoanei: proprietatea și libertatea, integritatea corporală,
sănătatea și uneori chiar viața. În același timp, ea reprezintș nu numai o violare a
legii, ci și o cauză de neliniște pentru ordinea statului de drept, pentru
desfășurarea normală a relațiilor sociale.
Așa cum afirmă Vintilă Dongoroz „dintotdeauna societatea a fost interesată
mai întâii de prevenire și numai în subsidiar de represiune".
Infracțiunea de tâlhărie, reglementată în Titlul III – Infracțiuni contra
patrimoniului, din Codul penal în vigoare, se găsea incriminată și sancționată în
legiuirile penale din cele mai vechi timpuri. Infracțiunea de tâlhărie se găsește
incriminată în vechile noastre pravile și în legiuirile anteriore unirii principatelor.
Astfel, pravilele lui Vasile Lupu ( Cartea pentru învățături -1646 ) și Matei
Basarab ( Îndreptarea legii - 1652), codicele penale ale lui Alexandru Sturza
(1826) în Moldova și a lui Barbu Știrbei ( 1850) în Muntenia, conțineau dispoziții cu
privire la infracțiunile contra patrimoniului, între care se regăsește și infracțiunea
6
Alexandru Boroi, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 157

11
de tâlhărie. Codul penal roman de la 1864, copiat în mare parte după Codul penal
francez, realizează unificarea legislativă penală și marchează începutul dreptului
penal român de la unirea din 1859 a Moldovei cu Țara Românească. Acest Cod
penal conținea în capitolul referitor la „Crime și delicte contra proprietăților",
dispoziții inspirate, de astă dată, din Codul penal prusac ( art. 306-380) privitoare
la apărarea patrimoniului menite să asigure cu mijloace mai severe ocrotirea
acestuia. Infracțiunea de tâlhărie era prevăzută în Codul penal român de la 1864
în dispozițiile din art. 317-320, atât în forma simplă, cât și în forme agravate în
raport cu mijloacele de constrângere folosite și cu urmările actelor de
constrângere. Tâlhăria era calificată crimă, fiind sancționată cu diverse pedepse
speciale7.
Codul penal de la 1936, denumit Codul penal Carol al II- lea, cuprindea în
Cartea II, Titlul XIV intitulat „ Crime și delicte contra patrimoniului", sistematizat în 5
capitole, infracțiunile contra avutului (art. 524-573). Infracțiunea de tâlhărie era
prevăzută în art. 529-534, dispoziția din art. 529 prevedea tâlhăria simplă, iar
dispozițiile din art. 530 faptele asimilate tâlhăriei.
Potrivit art. 530 pct. 1 C. pen. prevede că „se ocrotește, de asemenea, că e
săvârșit delictul de tâlhărie și se pedepșeste și acela care, surprins fiind în flagrant
delict de furt, întrebuințează violența sau amenințarea, în scopul de a păstra lucrul
furat sau de a distruge urmele delictului ori de a asigura scăparea sa ori a
coparticipanților săi".
Dispozițiile din art. 529-530 prevedeau formele agravate, între care figura,
printr-o greșeală de tehnică legislativă, și în cazul în care tâlhăria era calificată
delict, sancționat potrivit art. 531, în formă simplă cu închisoarea corecțională de la
3 la 8 ani, iar în forma agravată cu închisoarea de la 5 la 12 ani. În cazurile
prevăzute în dispozițiile din art. 532-533, tâlhăria era calificată crimă și pedepsită
cu muncă silnică de la 10 la 15 ani sau pe viață, iar uneori cu moartea.
În paralel cu reglementările acestui cod, faptele împotriva patrimoniului au
mai fost incriminate și prin unele legi speciale - Codul justiției militare, Codul silvic,
Codul marinei comerciale și altele.
O dată cu introducerea conceptelor și categoriilor „obștesc și „avut obștesc"
- prin decretul nr. 192/1950 - Codului penal din 1936 i s-a atașat un capitol nou
7
V. Dongoroz, Gh. Danga, S. Kahane, D. Lucinescu, A. Nemes, M. Popovici, P. Sârbulescu, V. Stoican, Noul
Cod Penal și Codul penal anterior prezentare comparativă, Editura Politics, București, 1968, p. 116

12
denumit „Unele infracțiuni împotriva avutului obștesc", capitol ce avea să fie
preluat în Codul penal din 1969, în Titlul IV, sub denumirea „Infracțiurii contra
avutului obștesc".
Față de precedentele acte legislative, cadrul infracțiunilor contra avutului
personal sau particular a primit în Codul Penal de la 1968 o reglementare diferită.
Astfel, infracțiunile contra avutului personal sau particular au fost concentrate în
texte incriminatoare mai cuprinzătoare, așa încât fapte care în codul penal anterior
se încadrau în texte diferite, în Codul penal de la 1968, fac parte din aceeași
încadrare juridică.
În Codul penal de la 1968, tâlhăria a fost incriminată în Titlul III, când este
comisă contra avutului personal sau particular, într-o variantă simplă și două
agravante, iar când este comisă contra avutului public - în Titlul IV, de asemenea
într-o variantă tip și două forme agravante, deosebirea fiind marcată prin prisma
sancțiunii (pedeapsa este mai drastică când tâlhăria este săvârșită împotriva
avutului public).
Compârand textul ce incriminează tâlhăria în Codul penal de la 1936 cu cel
de la 1968, putem identifica existența unei substanțiale deosebiri și anume că în
Codul din 1968 nu sunt prevăzute alte circumstanțe agravante speciale ca acelea
din Codul din 1936 - de exemplu tâlhăria comisă prin intrebuințarea de narcotice,
de cruzimi, prin efracție, escaladare – acestea putand fi reținute ca circumstanțe
agravante în baza art. 75 din Codul penal ce duc la aplicarea unor pedepse mai
severe.8
Având în vedere necesitatea punerii de acord a legii penale cu prevederile
constituționale și realitățile prezente ale societății, a fost revizuit Codul Penal
prevazut în Legea nr 15/ 1968, prin adoptarea Legii 140/ 1996 pentru modificarea
și completarea Codului Penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 289 din 14
noiembrie 1996.
Așadar, tâlhăria este reglementată în Titlul III al Codului Penal, indiferent
dacă este comisă contra patrimoniului privat sau public.

1.3 Caracteristici generale ale infracțiunilor contra patrimoniului

8
V. Dongoroz, Gh. Danga, S. Kahane, D. Lucinescu, A. Nemeș, M. Popovici, P. Sârbulescu, V. Stoican, op.
cit., p. 128

13
 Structura simpță și relativ omogenă a Titlului III, nu exclude posibilitatea
unei clasificări științiilce a faptelor incriminate în acest cadru. Doctrina penală a
recurs la o clasificare a infracțiunilor patrimoniale în trei categorii: fapte de
sustragere ( furt, tâlhărie, piraterie și tăinuire), fapte de fraudă ( abuz de încredere,
gestiune frauduloasă, înșelăciune și însușirea lucrului găsit), fapte de samavolnicie
( distrugerea și tulburarea de posesie)9.
Această clasificare are la bază, în mare, structura Codului penal de la 1936
(Carol al II -lea), în care Titlul XIV, Crime și delicte contra patrimoniului, cuprindea
cinci capitole: furtul, tâlhăria și pirateria, delicte contra patrimoniului prin
nesocotirea încrederii, strămutarea de hotare, desființarea semnelor de hotar,
stricăciuni și alte tulburări aduse proprietății, jocul de noroc, loteria și specula
contra economiei publice.
Noul Cod penal ( Legea nr. 286/2009) prezintă o structură asemănătoare
Codului de la 1936, adaptată la particularitățile societății actuale. Astfel, Titlul II,
„Infracțiuni contra patrimoniului" cuprinde tot cinci capitole: furtul, tâlhăria și
pirateria, infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, fraude comise
prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice, distrugerea și tulburarea
de posesie.
Obiectul juridic generic, comun tuturor infracțiunilor din titlul al treilea este
dat de relațiile sociale privind patrimoniul. Este ocrotit patrimoniul în sensul civil al
termenului, respectiv „totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale care aparțin
unei persoane fizice ori juridice"10, însă incriminările din acest titlu se referă în mod
special la bunuri ca entități materiale. Nu se ocrotește doar dreptul de proprietate,
ci și posesia ori detenția bunului, inclusiv detenția precară. După cum se poate
constata în cazul furtului, posesia de rea-credință este ocrotită chiar împotriva
proprietarului. Mai mult, legea ocrotește chiar posesia de rea-credință, în cazul în
care autorul furtului este altă persoană decât proprietarul bunului.
Obiectul juridic special al infracțiunilor contra patrimoniului este reprezentat
de valoarea socială pe care o constituie patrimoniul și ansamblul relațiilor sociale
ce se nasc, se desfasoară și se dezvoltă în legătură cu respectiva valoare socială,
mai ales sub aspectul drepturilor reale privitoare la bunuri, inclusiv sub aspectul

9
V. Dongoroz și colab., op. cit., p. 425
10
Gh. Behiu, Drept civil român, Ed. Universul Juridic, București, 2001, p. 95

14
obligației de a menține situația juridică inițială a bunului ce face parte din acel
patrimoniu11.
În cazul infracțiunilor de tâlhărie și de piraterie, pe lângă relațiile sociale cu
caracter patrimonial, legiuitorul ocrotește și relațiile sociale care depind, în evoluția
lor de respectarea unor atribute esențiale ale persoanei, cum ar fi libertatea,
onoarea și demnitatea, viața, integritatea corporală, sănătatea.
În cazul incriminărilor de abuz de încredere, gestiune frauduloasă,
înșelăciune și însușirea bunului găsit, legea ocrotește relațiile sociale care au
nevoie pentru a exista de respectarea increderii cu care oamenii acționează în
anumite raporturi dintre ei cu privire la bunuri mobile sau, în cazul art. 214 C. pen.,
și imobile.
Infracțiunile de distrugere ( art. 217, art. 218, art. 219 C. pen) au ca obiect
juridic special relațiile sociale pentru subzistența cărora nu trebuie să se atenteze
la integritatea materială a bunurilor din patrimoniul persoanelor. Acesta este
obiectul juridic special principal, deoarece pentru aceste fapte regăsim și un posibil
obiect juridic secundar constând în relațiile sociale privitoare la viața, integritatea
corporală și sănatatea omului.
Obiectul material al infracțiunilor patrimoniale este însuși bunul asupra
căruia se îndreaptă acțiunea ilicită, bun care, la unele infracțiuni, este întotdeauna
un bun mobil - furt, însușirea bunului găsit, tâlhărie, abuz de încredere și tăinuire,
la altele poate fi mobil sau imobil –înșelăciune, distrugere calificată, distrugere din
culpă, gestiune frauduloasă, iar la infracțiunea de tulburare de posesie, bunul
poate fi numai imobil.
Pentru infracțiunile de tâlhărie și piraterie, există un obiect material
principal, același ca și în cazul furtului, dar și o valoare concretă adiacentă
constând în atribute esențiale ale persoanei (libertatea și demnitatea, viața,
integritatea corporala și sănătatea).

În cazul infracțiunilor de furt, abuz de încredere și însușirea bunului găsit

obiectul material este reprezentat de un bun mobil.
Pentru cele trei variante ale infracțiunii de distrugere consecutive
incriminărilor din art. 217, art. 218 și art. 219 C. pen., obiectul material constă în

11
Alexandru Boroi, op. cit, p. 159

15
principal în bunuri ( mobile sau imobile) asupra cărora se săvârșește elementul
material al faptei.
În ceea ce privește art. 217 alin. (4), art. 219, alin. (1) și (3) teza a II a C.
pen., obiectul material este complex în sensul că legea penală ocrotește numai
valorile patrimoniale, ci și viața, integritatea corporală și sănătatea persoanei.
Obiectul material poate fi și un înscris care consacră un drept patrimonial. 12
Subiecții infracțiunii
Subiectul activ nemijlocit al acestor infracțiuni este necircumstanțial de text,
neavând o anumită calitate. Sunt însă, unele infracțiuni pentru care agentul
trebuie să îndeplinească unele condiții prevazute de lege, cum este cazul gestiunii
frauduloase pentru care legea stabilește calitatea de administrator judiciar 13.
În cazul unor infracțiuni, subiect activ nemijlocit poate fi chiar proprietarul
bunului - furt, distrugere, distrugere din culpă.
Subiectul activ în cazul infracțiunilor de distrugere nu este particularizat de
lege, dar el poate fi și proprietarul bunului în cazul în care distrugerea intenționată
vizează anumite bunuri prevăzute limitativ în art. 217 alin. (2) și (3) C. pen., ori a
produs vreuna dintre urmările menționate în alin. (4) al aceluiași text. În mod egal,
autor este și proprietarul care săvârșește din culpă distrugerea bunului său.
Fapta de distrugere din culpă are, în situația prevazută în art. 219 alin.
ultim, C pen. un autor specific. Acesta este fie un conducător al unui mijloc de
transport în comun, fie un membru al personalului care asigură direct securitatea
unor asemenea transporturi. În acest caz, fapta nu va constitui și neglijență în
serviciu, decât dacă fapta a produs și alte urmări decât cele prevăzute în art. 219
C. pen., și cu condiția ca să se îndeplinească și celelalte trăsături esențiale
caracteristice art. 249 C. pen.
Subiect activ al faptei poate fi și coproprietarul bunului.
Subiectul pasiv poate fi și persoana juridică în conformitate cu dispozițiile
art. 19 C. pen.14
Infracțiunile patrimoniale sunt susceptibile de săvârșire în toate formele
participației penale ( coautorat, instigare, complicitate). Este posibilă și participația

12
V. Dongoroz și colab., Noul Cod și Codul anterior... op. cit, p. 143
13
Alexandru Boroi, op. cit, p. 159
14
V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. StSnoiu, V. Rogca, op. cit, p. 444

16
improprie15, în măsura în care intervenția intenționată a instigatorului sau
complicelui autorul a acționat din culpă sau fără vinovăție.
La infracțiunea de tâlhărie, există coautorat chiar dacă făptuitorii au realizat,
fiecare, alt element al acțiunii complexe infracționale. Spre exemplu, unii au
efectuat violențele, iar alții furtul. Situația este identică în cazul pirateriei. La
infracțiunea de abuz de încredere poate exista coautorat doar în măsura în care
bunul mobil a fost încredințat făptuitorilor în grija lor comună 16. De asemenea,
pentru gestionarea frauduloasă, coautorat va exista numai dacă făptuitorii aveau
obligația comună de a administra sau conserva bunurile.
Instigatorul ca și complicele vor răspunde chiar dacă, în concret, autorul a
uzat de alte violențe decât cele pe care le-au avut în vedere participanții.
Subiect pasiv este persoana fizică sau juridică care suferă o pagubă în
urma infracțiunii, dar la infracțiunile săvârșite prin violența, subiect pasiv va fi și
persoana agresată fizic.
În măsura în care bunul a fost sustras nu de la proprietar, ci de la
deținătorul precar, acesta din urmă, poate deveni subiect pasiv adiacent dacă a
fost prejudicial prin infracțiune.
Tâlhăria și pirateria au un subiect pasiv cu o structură complexă, din
moment ce și obiectul juridic special are o asemenea trăsătură.
Pe lângă persoana a cărui patrimoniu a fost lezat prin infracțiune și care
este subiect pasiv principal, poate exista și un subiect pasiv secundar, care
resimte violențele exercitate de făptuitor. Subiectul pasiv adiacent apare numai
atunci când violențele se exercită asupra altei persoane decât cea păgubită prin
infracțiune. De pildă, prin amenințare se ia un bun de la deținătorul precar care va
apărea aici ca subiect pasiv adiacent al tâlhăriei. Subiectul pasiv va fi orice
persoană care intervine pentru a împiedica fapta ori pentru a-l prinde sau
deposeda pe făptuitor. De exemplu, atunci când este supus constrângerii cel care,
fără a fi posesorul sau deținătorul bunurilor intervine pentru a opri pe autor să le ia
ori încearcă să-l rețină, avem de a face cu doi subiecți pasivi ai acestei fapte: cel
ale cărui bunuri au fost furate și cel care a fost victima actelor de violență sau
amenințare.

15
Alexandru Boroi, op.cit, p. 159
16
Idem, p. 159

17
 În practica judiciară s-a statuat uneori, că săvârșirea infracțiunii de tâlhărie,
concomitent asupra mai multor persoane, prin amenințare și lovire, constituie tot
atâtea infracțiuni de tâlhărie, aflate în concurs ideal, câți subiecți pasivi sunt, iar nu
o singură infracțiune.
Subiectul pasiv la infracțiunile de distrugere este, în principal, persoana
căreia îi aparține bunul. Subiecții pasivi adiacenți pot fi și persoanele care au
asupra bunului anumite drepturi și care, astfel, au fost și ele păgubite (creditorul
gajist, creditorul ipotecar, uzufructuarul).
Subiectul pasiv poate avea, în raport cu bunul distrus, un drept real (ius in
re) sau un drept de creanță( ius in personam).
La aceste infracțiuni poate apărea și un alt subiect pasiv adiacent,
materializat în persoanele (ori chiar colectivități) a căror viață, integritate corporală
sau sănătate a fost primejduită prin săvârșirea distrugerii ( art. 217 alin. (3) și (4)
C. pen)17. În ceea ce privește distrugerea care a avut loc ca urmare a unui
dezastru (art. 218 C. pen), persoana cu atributele ei fundamentale se regăsește ca
subiect pasiv, suferind efectiv urmarea prevăzută de lege 18.

Latura obiectivă
Elemeniul material al laturii obiective a infracțiunilor analizate se exprimă fie
prin acțiuni dispuse pe o plajă largă, ce au drept consecință afectarea
patrimoniului, fie prin inacțiuni.
Unele dintre aceste infracțiuni au caracter complex, deoarece în conținutul
lor intră ca element constitutiv sau circumstanță agravantă, fapte care, sunt
incriminate distinct, tâlhăria și pirateria.
Din conținutul legal al acestor infractiuni, se constată ca unele infracțiuni au
elementul material sub forma unei singure acțiuni (furtul), altele sub forma unor
acțiuni alternative (distrugerea) ori cumulative (tâlhăria, pirateria), iar în alte
circumstanțe, acțiuni sau inacțiuni alternative (însușirea bunului găsit sau ajuns
din eroare la făptuitor)19.
În raport cu specificul fiecărei acțiuni care constituie elementul material al
infracțiuni, doctrina penală grupează infracțiunile contra patrimoniului în trei
17
Gheorghe Ivan, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, București, 2010, p. 230
18
O. Loghin, A. Filipaș, Drept penal român. Partea specială, Casa de Editură și Presă „Șansa" SRL, Bucureși,
1992,
19
Alexandru Boroi, op. cit., p. 160

18
categorii: fapte de sustragere ( furtul, tâlhăria, pirateria), fapte realizate prin fraudă
(abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, înșelăciunea, delapidarea, însușirea
bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor) și fapte de samavolnicie
(distrugerea și tulburarea de posesie).
Urmarea imediată constă, în regula general, în provocateur unor daune
patrimoniului public sau privat și în particular, în producerea de vătămări ale
integrității corporale sau sănătății, ori decesul victimei - tâlhăria si pirateria.
La unele infracțiuni (tâlhărie, piraterie, distrugere, tăinuire) apare și o altă
urmare imediată ce se răsfrânge asupra valorilor sociale ocrotite în mod adiacent
de normele incriminatoare.
În legătură cu urmarea imediată, în doctrina penală română s-a subliniat că
urmarea imediată nu se confundă cu paguba sau cu alte consecințe civile ale
faptei. Aceste consecințe sunt și ele urmări, însă urmări subsecvente ale faptei, un
fel de urmări ale urmării imediate. De existența urmării imediate este condiționată
însăși existența infracțiunii, pe când consecințele subsecvente pot avea caracterul
unui element circumstanțial în conținutal agravat al unei infracțiuni contra
patrimoniului.
La unele infracțiuni, raportul de cauzalitate rezultă din însăși materialitatea
faptelor - ex re -, dar la altele, nex -ul cauzal dintre acțiune și consecință este
dovedit.
La infracțiunile la care există o urmare imediată complexă, și raportul de
cauzalitate va avea un asemenea caracter.
Latura subiectivă
Elemental subiectiv al infracțiunii de tâlhărie este, de asemenea, complex,
el exprimându-se în forma intenției, la ambele tipuri de acțiuni - principală și
secundară (adiacentă).
Intenția care caracterizează infracțiunea de tâlhărie, în întregul ei este
calificată, incluzând și elementul scop - spre care se îndreaptă acțiunea adiacentă,
iar acest scop este acela de a obține sau păstra bunul, ori de a înlătura urmele
infracțiunii, sau de facilita făptaitorului exonerarea de răspundere.

19
 Intenția cu care comit ambele tipuri de acțiuni - furt și violență - poate fi
concomitentă, dar intențiile care caracterizează fiecare acțiune pot fi succesive,
deci una premerge celeilalte20.
Forma de vinovăție
Infracțiunile patrimoniale se săvârșesc cu intenție, unele chiar cu intenție
calificată, furtul, talhăria, înșelăciunea. În excepție, distrugerea din culpă,
infracțiune care, așa cum se desprinde din chiar denumirea ei, implică vinovăția
sub forma culpei.
Unele fapte, pentru a fi infracțiuni necesită existența și a unor elemente
deosebite ale laturii subiective, cum ar fi scopul sau lipsa consimțământului celui
vătămat (de exemplu, furt, tâlhărie, piraterie), iar la altele, forma de vinovăție
rezultă din reaua-credință ( gestiunea frauduloasă).
Forme. Modalități. Sancțuni
În evoluța executării lor, infracțiunile contra patrimoniului pot parcurge
drumul de la acte pregătitoare, la tentativă și infracțiunea consumată deoarece
sunt infracțiuni care se săvârșesc cel mai adesea prin acțiune și cu forma de
vinovăție a intenției.
Actele pregatitoare, deși posibil de înfăptuit, nu intră sub incidența penală în
lipsa unor dispozițiuni legale în acest sens. Adesea aceste acte apar sub forma
complicității la una dintre infacțiunile contra patrimoniului. În cazul în care s-au
efectuat acte de pregătire de către autorul infracțiunii, ele se vor absorbi în
activitatea infracțională a făptuitorului și vor avea relevanță juridică în momentul
săvârșirii faptei.
În cazul în care actele pregătitoare au fost săvârșite de o altă persoană și
folosite de făptuitor la săvârșirea infracțiunii, ele vor deveni acte de complicitate
anterioară la comiterea tâlhăriei, dobândind relevanță juridică în momentul
săvârșirii.
Tentativa potrivit dispozițiilor art. 222 C. pen., este sancționată la
infracțiunile prevăzute în art. 208-212, 215, 217, si 218. La tâlhărie, tentativa este

20
„Există tâlhărie chiar dacă, lovind victima pentru alt motiv, în condițiile acestei stăiri de fapt inculpatul a deposedat-
o de un bun al său. În speță, inculpatul a acostat victima și la refuzul acesteia de a-1 insoți la locuin|ța sa, a lovit-o, trântind-o
la părnânt, după care i-a luat poșeta și a dispărut cu ea.: în raport cu starea de fapt, de mai sus, prima instanță a repțiut în
mod corect, în sarcina inculpatului, infracțunea de tâlhărie, prevăzută în art. 211 din Codul penal" - T.M.B., dec. Nr.
1748/2001, R.III, p. 268

20
de asemenea posibilă, iar legea prevede sancționarea ei ( art. 237 NCP). Este
posibilă tentativa întreruptă sau improprie ori relativ improprie.
În cazul tâlhăriei, nu există tentativă perfectă 21.
Consumarea infracțiunilor patrimoniale survine în momentul apariției
urmăririi periculoase, adică al provocării pagubei materiale.
Modalități
Toate infracțiunile contra patrimoniului prezintă mai multe modalități
normative în funcție de felul în care se înfățișează acțiunea /infracțiunea
incriminată cărora în concret pot să le corespundă o varietate de modalități faptice
de care se va ține seama la individualizarea judiciară a pedepsei.
În variantă simplă există varianta normativă a violențelor și celorlalte
mijloace săvârșite concomitent cu executarea furtului și violențelor sau alte
mijloace executate după consumarea furtului, dar pentru păstrarea bunului furat,
înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru asigurarea scăpării.
Acestor modalități normative poate să le corespundă o varietate de
modalități faptice în raport cu acțiunea principață (furtul), ca și cu acțiunea
adiacentă, în funcție de mijloacele folosite.
Evaluarea gradului de pericol social al fiecărei modalități faptice este lăsată
la latitudinea instanței de judecată.
Sancțiunea penală specifică acestor infracțiuni este închisoarea în limite
variind de la o lună la 2 ani sau amenda, în cazul distrugerii din culpă, până la
detențiunea pe viață sau închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor
drepturi în cazul distrugerii calificate atunci când urmarea constă în producerea
unui dezastru.
În raport cu prevederile art. 71 alin. (2) și (3) C. pen. și de limitele speciale
de pedeapsă prevăzute pentru persoana fizică, persoana juridică se va sancționa,
după caz, cu amendă de la 5.000 la 600.000 lei sau de la 10.000 la 900.000 lei.

21
Idem 20

21
 Capitolul 2

Condiții preexistente. Obiectul și subiecții infracțiunii de tâlhărie

2.1 Obiectul infracțiunii

2.1.1 Obiectul juridic special, în cazul infracțiunii de tâlhărie, este complex,

fiind constituit, pe de o parte, de relațiile sociale patrimoniale privind menținerea
poziției fizice a bunurilor, ca obiect juridic principal, precum și de relațiile sociale
privind viața, integritatea corporală și libertatea persoanei, ca obiect juridic
secundar, adiacent22.

În raport cu obiectul juridic principal, prin incriminarea tâlhărei se apără

situația de fapt pe care o au bunurile în sfera patrimonială a persoanei fizice sau
juridice private ori publice îndreptățite să păstreze la dispoziția sa acele bunuri 23.
În ceea ce privește obiectul juridic adiacent, acesta va fi determinat de felul
acțiunii adiacente: violențe, amenințare și valoarea socială ocrotită și lezată prin
această acțiune (libertatea, integritatea corporală, sănătatea, viața, onoarea
persoanei).
În cazul tâlhăriei, legea consideră valorile sociale (viața, integritatea
corporala și sănătatea persoanei) ca fiind adiacente față de valorile sociale
patrimoniale, care constituie obiectul principal al faptei. Această răsturnare a
ierarhiei valorilor sociale ocrotite se expIică prin aceea că infractorul, în principal,
urmărește realizarea furtului, violența fiind doar un mijloc pentru înfăptuirea acestui
scop.
Obiectul juridic secundar constă în relațiile sociale a căror ocrotire este
asigurată prin apărarea persoanei îndreptățite să păstreze anumite bunuri. În
funcție de natura și intensitatea acțiunii violente poate fi vizată integritatea
corporală sau libertatea persoanei. Obiectul juridic secundar constă în relațiile
sociale referitoare la viața, integritate corporală sau libertatea persoanei. Aceste
22
I. Pascu, S. Ivan, Tâlharia, aspect de teorie si practică judiciară, Ed. Ministerului de Interne, București, 1992,
p. 22-23
23
Alexandra Boroi, op. cit., p. 179

22
relații constituie obiectul juridic secundar al tâlhăriei, deoarece, în conținutul
complex al acestei infracțiuni, întrebuințarea violențelor, a amenințărilor sau a
celorlalte mijloace de constrângere a persoanei constituie o activitate cu caracter
secundar în raport cu furtul.24

2.1.2 Obiectul material

Actiunea principală, în cazul tâlhăriei este furtul. În acest caz, obiectul
material este reprezentat de bunul sau bunurile pe care autorul vrea să le
sustragă.
Dacă însă, includem în sfera furtului, folosirea violenței sau amenințării ori
a altor mijloace de anihilare a voinței persoanei, tâlhăria va avea ca obiect
material al acțiunii adiacente corpul persoanei împotriva căreia se îndreaptă
activitatea secundară a făptuitorului sau contra bunurilor aflate asupra corpului,
dacă făptuitorul distruge hainele ori bunurile aflate la dispoziția acestuia. 25
În sensul prevederilor art. 252 C. pen., noțiunea de violență trebuie
înțeleasă și limitată la aceea exercitată asupra persoanei, pentru că numai astfel
se realizează concordanța necesară între obiectul material și cel juridic secundar
al tâlhăriei, acesta din urmă este format de relațiile sociale a căror apărare este
realizată prin ocrotirea persoanei. 26

2.2. Subiectul infracțiunii

2.2.1 Subiectul activ al infracțiunii de tâlhărie, nefiind circumstanțial de

lege, poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile necesare de a răspunde
penal și chiar dacă aceasta va avea vreun drept asupra bunului sustras prin
întrebuințarea de violență, sau amenințări, ori prin punerea victimei în stare de
inconștiență sau neputință de a se apăra 27. În consecință, subiectul activ al
tâlhăriei ar putea fi însuși proprietarul care săvârșește acțiunea de luare, prin
întrebuințarea mijloacelor prevăzute de art. 252 al Codului Penal, asupra unui
bun mobil care, în acel moment, se găsește în posesia legitimă a altei persoane.

24
P. Dungan, T. Medeanu, V. Pașca, Manual de drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei.
Infracțiuni contra patrimoniului, vol. I, Universul Juridic, București, 2010, p. 303
25
Alexandra Boroi, op. cit, p. 179
26
D. Lucinescu, op. cit, p. 293
27
Alexandra Boroi, op. cit., p. 179-180

23
 Participația penală la infracțiunea de tâlhărie este posibilă sub toate formele
sale (coautorat, instigare și complicitate). De menționat că în cazul tâlhăriei,
complicitatea ( materială sau morală) nu poate fi decât anterioară.
2.2.2 Subiect pasiv al infracțiunii al acțiunii principale a tâlhăriei poate fi
orice persoană fizică sau juridică, prejudiciată, fizic, psihic sau material, de pe
urma infracțiunii28.
În ceea ce privește acțiunea adiacentă, aceea de exercitare a violenței,
constrângerii, subiect pasiv al infracțiunii de tâlhărie nu poate fi decât persoana
fizică.
Subiect pasiv al infracțiunii de tâlhărie poate fi una și aceeași persoană
împotriva căreia sunt îndreptate ambele acțiuni componente - principală și
adiacentp - ale laturii obiective a acesteia. Sunt însă și circumstanțe în care cele
două acțiuni sunt îndreptate distinct împotriva a două persoane, situație în care
tâlhăria are doi subiecți pasivi, unul împotriva căruia este exercitată acțiunea
principală de luare a bunului în scopul însușirii pe nedrept și altul contra căruia
este exercitată violența, constrângerea. Acesta este cazul persoanei care nu este
posesorul sau deținătorul bunului mobil, dar care intervine pentru a-l opri pe
făptuitor din acțiunea de luare a bunului, pentru a-l prinde sau reține, fiind lovit de
către acesta.
Uneori poate fi întâlnit atât un subiect pasiv principal, cât și un subiect pasiv
secundar. De pildă, în momentul săvârșirii infracțiunii bunul se află în posesia
legitimă a altei persoane decât proprietarul ( depozit). Deci proprietarul bunului va
fi subiect pasiv principal, iar posesorul bunului va fi subiect pasiv secundar.
Este de supus violenței, de exemplu, cel care fără a fi posesorul sau
deținătorul bunurilor, intervine pentru a opri pe făptuitor să le ia ori încearcă să-l
rețină. În astfel de cazuri vor exista doi subiecți pasivi ai acestei infracțuni: cel ale
cărui bunuri au fost furate și cel care a fost victima actelor de violență sau
amenințare, reținându-se și două infracțiuni de tâlhărie în concurs.

28
„ În sensul art. 211 din Codul penal, victimă a acțiunii de tâlhărie poate fi nu numai persoana împotriva
căreia s-a săvârșit furtul, ci și oricare persoană care a intervenit fie pentru a împiedica consumarea furtului,
fie pentru a prinde sau a deposeda pe făptuitor. Atâta vreme cât, după ce a săvârșit furtul exercitând violență
asupra victimei, inculpațtii au lovit din nou victima, precum și pe tatăl acesteia - plecați în urmărirea lor,
cauzându-i celui din urmăi vătămări ce au necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 10 zile,
fapta săvârșită de ei constituie infracțiunea de tâlhărie, prevăzuta în art. 211 alin. (2) din Codul penal"-
T.j.Timiș, dec. Nr.979(2001, R. Ill, p.269)

24
 Într-o opinie se consideră că prin lovirea mai multor persoane, pentru a
păstra bunul sustras, sau pentru a-și asigura scăparea, chiar dacă acțiunea de furt
este de una singură, suntem în situația unui concurs de infracțiuni. 29
De asemenea, tot concurs există când prin amenințare se sustrag bunuri
de la diferite persoane (concurs formal) sau prin constrângeri executate în aceeași
împrejurare se sustrag de asemenea bunuri de valoare, bani, telefoane etc.
(concurs read).
În literatura de specialitate există și păreri contare, în sensul că indiferent
de numărul persoanelor asupra cărora se exercită violențele, dacă ne găsim în
fața unei singure acțiuni principale de furt, tâlhăria astfel săvârșita va constitui o
infracțiune unică, iar dacă au avut loc mai multe infracțiuni de furt, doar în acest
caz se va contura o pluralitate de infracțiuni de tâlhărie aflate în concurs. 30

Capitolul 3
29
C. Mitrache, ,,Pluralitatea de victime în cazul tâlhăriei", în Revista de drept penal, nr. 2 /1995, p. 119
30
D. Pavel, „Tâlharie săvârșita împotriva mai multor subiecți pasivi", în Revista de drept penal, nr. 2/1995,
p. 116

25
 ConținutuI constitutiv al infracțiunii de tâlhărie

3.1 Latura obiectivă

3.1.1 Elementul material

Tâlhăria este o infracțiune complexă din structura ei făcând parte atât furtul
care este componenta ei principală, cât și actele de violență sau amenințare, care
constituie componenta adiacentă.
Complexitatea specifică tâlhăriei, se reflectă în prirnul rând, în elementul
său material, care se realizează atât prin fapta de furt, care este principală, cât și
prin aceea adiacentă de violență, amenințare sau a celorlalte mijloace
constrangătoare31.
Infracțiunea complexă de tâlhărie constituie o construcție juridică, la care
legiuitorul recurge pentru a răspunde unor cerințe ale răspunderii penale și pentru
a reflecta, în conținutul incriminator, legătura strânsă dintre actele materiale ale
făptuitorului32.
Prin voința legiuitorului se realizează o contopire într-o singură infracțiune,
aceea de tâlhărie a mai multor infracțium (furtul, lovirile sau alte violențe,
vătămarea corporală sau a sănătății, amenințarea, lipsirea de libertatea în mod
ilegal).
Acțiunea principală a elementului material al laturii obiective a complexității
juridice reprezentată de tâlhărie, constă, ca și la infracțiunea de furt, la care facem
trimitere, în luarea unui bun mobil din posesia sau detenția unei persoane, fără
consimțământul acesteia, în scopul insușirii pe nedrept. Ea poate fi realizată atât
sub forma furtului simplu, cât și a celui calificat.
Spre deosebire de furt, acțiunea principală a elementului material a laturii
obiective a infracțiunii de tâlhărie, poate consta și în predarea bunului de către
posesor sau deținptor ca urmare a violenței, constrângerii exercitate în acest scop
de către făptuitor. Remiterea, predarea bunului într-o asemenea situație, este
determinată exclusiv de violențele acestuia. Ea este iminentă și aceasta, alături de
obiectul juridic special, diferențiază tâlhăria de șantaj, la aceasta din urmă
predarea, remiterea bunului urmând a se realiza în viitor. Acțiunea adiacentă,

31
Idem, p. 294
32
V. Dongoroz, p. 292

26
diferențiază tâlhăria de furt și constă în întrebuințarea altenativă sau concomitentă
de violențe sau amenințări, ori în punerea victimei în stare de inconștiență sau
neputința de a se apăra.
Violențele și amenințările - mijloace întrebuințate de făptuitor pentru
săvârșirea furtului - trebuie să fi fost efective și apte, prin natura lor să exercite
constrângerea fizică și morală și să fie îndreptate contra persoanei pentru a-i
înfrânge împotrivirea pe care ar opune-o sau ar putea-o opune 33.
Nu este necesar ca violențele sau amenințările ce constitute acțiunea
adiacență a elementului material al laturii obiective a tâlhăriei să poată fi încadrate
în prevederile art. 185 sau 210 C. pen., dar aceasta va fi indiscutabil realizată
atunci când ele au fost săvârșite în condițiile prevăzute de art. 186, 187, 201, 210
C. pen.34
Între cele două acțiuni, principală și adiacentă ( componente ale elementului
material) există o relație de condiționare, în sensul că infracțiunea de tâlhărie
există numai atunci când violențele sunt săvârșite în scopul comiterii acțiunii
principale, furtul, ori pentru ca făptuitorul să păstreze bunul sustras, să șteargă
urmele infracțiunii.
Cerința ca violența să fie exercitată împotriva persoanei, condiție
indiscutabil necesară pentru existență acțiunii adiacente a elementului material al
laturii obiective a tâlhăriei, a determinat exprimarea unor puncte de vedere diferite.
Astfel, într-o concepție restrictivă, exclusivistă, s-a susținut că violențele
trebuie să fie exercitate numai direct împotriva persoanei 35.
Într-o altă concepție36, mai largă, s-a considerat, dimpotrivă, că violența
poate fi exercitată împotriva persoanei și imediat prin bunurile care se afla asupra
acesteia și pe care făptuitorul le însușește folosind forța brutală. Smulgerea unui
obiect aflat pe corpul sau în mâna victimei, implică o rupere brutală a contactului
pe care acesta îl avea cu bunul și o violență transmisă asupra acestuia.
Practica juridică a confirmat acest din urmă punct de vedere, statuând că
săvârșește infracțiunea de tâlhărie, și nu aceea de furt, acela care smulge lanțul

33
D. Lucinescu, op. cit., p. 294
34
V. Dongoroz III, p. 497
35
Idem, p. 498
36
V. Papadopol, op. cit, p. 126

27
de aur de la gâtul victimei, ori a luat în același mod violent geanta, sacoșa sau alte
obiecte aflate în mâna acesteia37.
Susținerea38, în argumentarea opiniei și soluției contrarii, că prin smulgerea
obiectului aflat asupra sau în mâna persoanei vătămate, care nu opune nici o
rezistență, nu se aduce atingere relațiilor sociale privind integritatea corporală,
sănătatea, viața persoanei care formează obiectul juridic adiacent al infracțiunii de
tâlhărie în raport de faptul neîndoios că s-a produs un act de violență care s-a
răsfrânt asupra persoanei. Dar, nu este exclus, ca prin aceste acțiuni să se
producă și vătămări ale integrității corporale sau sănătății persoanei, care
indiscutabil definesc actul de violență. Astfel, prin smulgerea lănțișorului de la gât,
a inelului din deget sau a ceasului de la mână, se pot produce leziuni, eroziuni ale
tegumentelor, care, pe Iângă suferința fizică, pot impune îngrijiri medicale pentru
vindecare. Ar fi greu de argumentat, logic și juridic, că într-o asemenea situație
acțiunea făptiutorului nu constituie un act de violență asupra persoanei numai
pentru că aceasta nu a opus rezistență la luarea prin smulgere a bunului.
De altfel, chiar unul39 dintre susținătorii opiniei contrarii a considerat că
violența exercitată asupra bunului poate determina existența infracțiunii de
tâlhărie, constituindu-se ca o amenințare exercitată asupra persoanei vătămate.
Actiunea adiacentă a elementului material al laturii obiective a infracțiunii de
tâlhărie, poate consta potrivit art. 211 C. pen. și în punerea victimei în stare de
inconștiență sau neputință de a se apăra. Prin punerea victimei în stare de
inconștiență se înțelege determinarea sau pierderea cunoștinței, aducerea
persoanei în situația de a nu avea o atitudine conștientă față de realitatea
înconjurătoare. Ea poate fi provocată prin întrebuințarea de narcotice sau orice
alte substanțe care pot produce un asemenea efect.
Punerea victimei în neputința de a se apăra înseamnă anularea, înlăturarea
posibilităților persoanei de a se proteja (prin imobilizarea, punerea unui căluș,
legarea la ochi).
Violențele, amenințările, ori punerea victimei în stare de inconștiență și sau
neputința de a se apăra trebuie să fie anterioare sau concomitente furtului și să fi
fost executate de către făptuitor pentru săvârșirea acestuia.

37
Trib. Suprem, secția penală, decizia nr. 2517/1983, în R. R. D. nr. 8/1984, p. 68
38
D. Lucinescu, op. cit., p. 295
39
V. Dongoroz III, p. 498

28
 Ele pot fi efectuate de făptuitor și ulterior săvârșirii furtului dacă
întrebuințarea unor astfel de mijloace s-a făcut pentru păstrarea bunului furat sau
pentru înlăturarea urmelor infracțiunii sau pentru ca făpruitorul să-și asigure
scăparea.
Există infracțiunea de tâlhărie în acele cazuri în care făptuitorul a lovit
victima, după ce deposedat-o de un bun pentru păstrarea acestuia, chiar dacă nu
a realizat aceasta40, ori dacă a folosit violențele pentru a împiedica urmărirea sau
identificarea sa de către victimă, ori scăparea sa după ce a fost prins și
imobilizat41.

3.1.2 Urmarea imediată

Urmarea imediată constă în pricinuirea unei pagube. Forma consumată a

infracțiunii există și atunci când făptuitorul abandonează bunul imediat după ce a
comis acțiunea specifică tâlhăriei, ori când este prins și deposedat de bun imediat
după faptă42.
Ca și infracțiunea de furt și aceea de tâlhărie este de rezultat, acesta
constând în luarea bunului mobil din posesia sau detenția altuia, în scopul însușirii
pe nedrept și trecerea acestuia în stăpânirea făptuitorului. Rezultatul necesar
pentru existența infracțiunii de tâlhărie se realizează prin acțiunea principală care
intră în componența complexă a elementului material al laturii obiective a acesteia.
Acțiunea principală este identică cu cea de furt, indiferent dacă acțiunea adiacentă
și-a atins sau nu scopul.
Acțiunea adiacentă, constând în întrebuințarea de violențe, amenințări, sau
punerea victimei în stare de inconștiență sau în neputința de a se apăra, nu
impune să se fi produs scopul în vederea căruia a fost exercitată - păstrarea
bunului furat, scăparea făptuitorului sau ștergerea urmelor infracțiunii.
În literatura juridică se arată că urmarea imediată constă în trecerea bunului
din stăpânirea de fapt a posesorului sau deținătorului în cea a făptuitorului. Acest
rezultat se realizează prin acțiunea principală care intră în componența
elementului material al infracțunii de tâlhărie. În ce privește urmarea acțiunii

40
Trib. Suprem, secția penală, decizia nr. 3260/1972, în R.R. D., nr. 2/1973, p. 168
41
Trib. Suprem, secția penală, decizia nr. 2519/1971, în R 1, p. 410
42
P. Dungan, T. Medeanu, V. Pașca, op. cit., p. 310

29
adiacente, ea variază în funcție de mijloacele folosite pentru realizarea acesteia
(de exemplu prin violență se poate cauza o suferință fizică victimei sau o vătămare
a sănătății sau integrității corporate a cesteia), în unele modalități agravate ale
tâlhăriei, urmarea imediată adiacentă consta în vătămare corporală gravă ori
moartea victimei sau în producerea unor consecințe deosebit de grave 43.

3.1.3 Rezultatul

Legătura de cauzalitate presupune ca actele de violență, amenințare sau

constrângere să fi fost efectuate pentru a înlesni furtul, pentru a păstra bunul
furat, ori pentru a înlătura urmele faptei indiferent dacă s-a realizat acest scop,
dacă bunul a rămas la făptuitor ori dacă acesta a reușit să scape.
Între acțiunea principală și rezultatul produs, trebuie să existe legătura
cauzală, de determinare ca și în cazul infracțiunii de furt.
După alte opinii, legătura de cauzalitate trebuie să existe ca și la furt, doar
numai între acțiunea de luare a bunului și trecerea acestuia din sfera de stăpânire
a posesorului sau deținătorului în cea a făptuitorului 44.

3.2. Latura subiectivă

Latura subiectivă constă în intenție directă pentru că făptuitorul

conștientizează și vrea să săvârșească furtul prin violență, amenințare, punerea
victimei în stare de inconștiență sau neputința de a se apăra ori vrea să
folosească unul dintre aceste mijloace pentru păstrarea bunului furat, ștergerea
urmelor infracțiunii ori pentru a-și asigura scăparea.
Complexitatea juridică reprezentată de tâlhărie se răsfrânge și evidențiază
și cu privire la poziția subiectivă a făptuitorului, care trebuie să acționeze cu
intenție directă, calificată de scop, atât cu privire la acțunea principală cât și la
aceea adiacentă.
Intenția directă calificată, cu privire la acțiunea principală de furt, este
indiscutabilă și a fost deja examinată în cadrul cercetării acesteia.
Și acțiunea adiacentă se săvârșește tot cu intenția directă, calificată,
aceasta rezultând din cerința expresă a prevederilor art. 252 C. pen. În sensul că

43
V. Dobrinoiu, Drept penal Partea specials, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucurejti, 2004, p. 302
44
idem

30
 ea se efectuează pentru realizare unora dintre scopurile stabilite. Nu este necesar
ca această dublă poziție subiectivă să existe chiar de la început, în sensul că de
la început făptuitorul a luat hotărârea săvârșirii ambelor acțiuni care definesc
elementul material al laturii obiective a infracțiunii de tâlhărie.
Hotărârea făptuitorului de a săvârși tâlhăria poate fi luată de la început ori
poate să apară în timpul săvârșirii sau după consumarea furtului, în funcție de
intervenția unor situații pe care acesta nu le-a întrevăzut (de pildă, dacă victima ar
opune rezistență sau s-ar manifesta violent) 45.
Se întâmplă uneori, ca făptuitorul să nu fi intenționat să comită infracțiunea
de tâlhărie, ci încercând să comită un furt, acesta este pus într-o situație
imprevizibilă, poate fi surprins sau poate fi împiedicat să plece de la locul faptei, și
atunci făptuitorul este nevoit să folosească violența pentru a scăpa. Intenția de a
săvârși tâlhăria poate apărea chiar în momentul în care condițiile obiective pe
care el le avusese în vedere s-au schimbat. De exemplu, în imobilul în care
pătrunde pentru a fura un bun, întâlnește o persoană și atunci este nevoit să
folosească violența pentru a o deposeda de bunul respectiv. Se poate întâmpla
însă, ca de la început făptuitorul să prevadă că va săvârși un furt prin violență, în
acest caz intenția fiind inițială și nu „supravenită", în ceea ce privește infracțiunea
de tâlhărie46.
În toate variantele prevăzute de art. 252 C. pen., infracțiunea de tâlhărie
va exista și dacă la început făptuitorul a conceput săvârșirea numai uneia dintre
acțiunile componente, iar hotărârea de a săvârși și pe cealaltă, a apărut ulterior
sau în strânsa legătura cu prima datorită unor împrejurări care l-au determinat să
amplifice activitatea sa și implicit poziția sa subiectivă față de aceasta și urmările
ei47. Latura subiectivă a infracțiunii de tâlhărie include în sfera scopului specific
furtului și scopul folosirii violenței, amenințării.
În cazul comiterii unor activități specifice altor infracțiuni se poate reține
existența concursului de infracțiuni. Astfel, a fost reținut concursul cu infracțiunea
de lipsire de libertate în mod ilegal în situația în care inculpații au lovit cu pumnii
pe partea vătămată doborând-o, au legat-o de mâini și de picioare cu frânghiile
pe care le aveau asupra lor și i-au pus căluș la gură. După imobilizarea parții

45
Alexandru Boroi, op. cit., p. 184
46
Alexandru Boroi, op. cit., p. 184
47
V. Papadopol, op. cit., p. 62

31
 vătămate, inculpații și-au însușit din locuința acesteia bunuri cu o valoare de 2
milioane lei, abandonându-l în această stare 48.
În ceea ce privește elementul subiectiv specific acțiunii adiacente este
necesară o cerință esențială, constând în scopul de a realiza furtul prin activitățile
specifice laturii obiective sau de a recurge la acestea pentru păstrarea lucrului
furat, pentru înlăturarea urmelor infracțiunii și pentru scăparea făptuitorului. Latura
subiectivă a tâlhăriei include, în afara scopului specific furtului (însușirea pe
nedrept a bunului) și scopul folosirii violenței sau amenințării pentru săvârșirea
furtului sau pentru păstrarea bunului furat, ștergerea urmelor infracțiunii sau
asigurarea scăpării făptuitorului.
Scopul însușirii pe nedrept trebuie să existe, în clipa săvârșirii faptei, fără a
fi însă necesară realizarea acesteia în mod concret. Dacă acest scop lipsește, nu
se realizează activitatea principală a tâlhăriei și prin urmare nu sunt aplicabile
dispozițiile art. 211 C. pen., fapta constituind infracțiunea de lovire sau alte
violențe. Scopul întrebuințării violenței sau constrângerii pentru săvârșirea furtului,
pentru păstrarea bunului furat, ștergerea urmelor infracțiunii ori pentru asigurarea
scăpării făptuitorului, trebuie să existe în momentul când făptuitorul folosește
violența49. Pe de altă parte, nu are relevanță împrejurarea dacă scopul însușirii pe
nedrept a fost urmărit înaintea exercitării violențelor sau a amenințărilor sau dacă
acest scop a intervenit în timpul folosirii unor asemenea mijloace în vederea altei
finalități, cum ar fi, de pildă, constrângerea victimei la raport sexual.
Nu are relevanță împrejurarea că făptuitorul nu a acționat cu intenția de a
însuși pe nedrept un bun, ci pentru a constrânge partea vătămată la o prestație
legală sau la restituirea unei sume de bani ce formează oconvenție. În acest caz,
avem ca exemplu o speță care a determinat promovarea unui recurs în anulare.
Astfel, prima instanță i-a condamnat pe inculpați pentru săvârșirea infracțiunii de
tâlhărie, pentru faptul că au dus-o pe partea vătămată într-un loc ferit de privirile
clienților, unde i-au luat prin violență hainele, încălțămintea, ceasul de la mână și
suma de 25.000 lei, după care au lasat-o să plece îmbrăcată numai în pantaloni
și desculță. În urma actelor de violență, partea vătămată a suferit leziuni pentru
vindecarea cărora au fost necesare îngrijiri medicale timp de 6-7 zile. Împotriva
hotărârilor pronunțate în cauză s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea că
48
Tribunalul Mureș, s. pen., c. nr. 632/2003
49
P. Dungan, T. Medeanu, V. Pașca, op. cit, p. 311

32
 încadrarea juridică este greșită, deoarece inculpații nu au acționat cu intenția de
însușire pe nedrept a bunurilor, ci pentru a o constrânge să le restituie suma de
bani ce formează obiectul conflictului generat de nerespectarea unei convenții,
astfel că încadrarea juridică corectă a faptei este aceea ca infracțiunea de lovire
prevăzută în art. 180 alin. (2) C. pen. Recursul în anulare a fost respins ca
nefondat, cu motivarea ca însușirea pe nedrept, la care se referă dispozițiile art.
208 C. pen., există și în situația în care bunul este reținut pe nedrept de inculpat
în scopul de a determina persoana vătămată să îndeplinească, în afara cadrului
legal, pretențiile sale derivând dintr-un litigiu patrimonial, întrucât în acel moment
este constransă să îndeplinească pretențiile făptuitorului pentru redobândirea
bunurilor, altfel făptuitorii urmând să dispună de ele. Prin această conduită
inculpații nu au făcut decât să-și însușească, în sensul legii penale, prin violență,
bunurile menționate50.
Sunt însă și cazuri în care, inculpatul a fost achitat pentru săvârșirea
infracțiunii de tâlhărie cu motivarea că luarea mașinii părții vătămate a fost
realizată cu scopul să o determine să-l despăgubească pentru daunele provocate
într-un accident de circulație. În acest scop a determinat-o să coboare de la volan
și a parcat mașina la poarta părinților săi, spunându-i că o va restitui dacă va
primi costul reparațiilor propriului autoturism. Instanța de recurs a precizat că s-a
dovedit deposedarea prin violență a părții vătămate, dar nu s-a probat și nu s-a
susținut că inculpatul a intenționat să-și însușească autoturismul acesteia. Nefiind
întrunite cumulativ cele două condiții cerute de lege (deposedarea prin violență și
scopul însușirii bunului), instanțele au considerat că nu este realizat conținutul
infracțiunii de tâlhărie și au pronunțat achitarea. 51 Infracțiunea de tâlhărie există și
dacă făptuitorul a conceput și a exercitat inițial numai acțiunea violentă, iar în
timpul desfășurării acesteia a hotărât să săvârșească și deposedarea 52.Conform
art. 28 alin. (2) C. pen., circumstanțele reale se răsfrâng asupra participanților, în
măsura în care aceștia au avut cunoștință de acestea sau le-au avut în vedere 53.

50
C.S J., sentința penală, decizia nr. 1732 /1998, în R.D.P. nr. 4/1995, p. 162, în P. Dungan, T. Medeanu, V.
Pașca, op. cit, p. 311
51
Curtea de Apel Suceava, sentința penală, decizia nr. 242/1999, în R.D.P. nr. 2/2001, p. 183
52
Curtea de Apel București, s.a 2- a pen., d. nr. 413/2004, nepublicată, în P. Dungan si colab., op. cit, p. 312
53
H. Diaconescu, „Considerații privind participația penală ocazională sub forma coautoratului, în cazul
infracțiunii de tâlhărie", în Dreptul nr. 10/2000, p. 89

33
 Capitolul 4
Forme. Modalități. Sancțiuni

Între formele, modalitățile și sancțiunile infracțiunii de tâlhărie există o

strânsă și firească corelație.

4.1 Formele infracțiunii de tâlhărie

Tâlhăria, fiind în complexul ei o infracțiune de comisiune, desfășurarea

activității prin care ea este realizată poate parcurge toate fazele unei infracțiuni cu
iter criminis, adică faza actelor pregătitoare, a actelor de executare, a consumării,
și eventual, a epuizării. Asadar, sunt posibile actele pregătitoare atât în raport cu
acțiunea principală, cât și cu adiacenta, ele pot fi de
natură materială (de exemplu procurarea de arme pentru exercitarea violenței,
amenințării) sau morale (culege anumite date sau informații cu privire la locul
săvârșirii faptei sau despre victimă)54.

4.1.1 Actele pregătitoare

Actele pregătitoare la săvârșirea infracțiunii de tâlhărie pot privi atât

acțiunea principală, cât și cea adiacentă. Ele pot fi atât de natură materială, cât și
de natură morală.

Din studierea practicii judiciare se reține faptul că în marea majoritate a

infracțiunilor de tâlhărie, în prealabil, făptuitorii au desfășurat o activitate concretă
de pregătire în vederea săvârșirii infracțiunii ca: înarmarea cu rangi, ciomege sau
alte obiecte dure pentru a exercita violența, identificarea din timp a victimelor
tâlăriei și culegerea de date cu privire la stabilirea momentului oportun de acțiune.
Actele pregătitoare, indiferent de natura sau modalitatea sub care apar, nu
sunt incriminate de lege și nu constituie o formp pedepsibilp a infracțiunii de
tâlhărie.
În cazul în care s-au efectuat acte de pregătire, iar autorul le-a folosit în
executarea elementului material al tâlhăriei, ele se vor îngloba în activitatea
54
Alexandru Boroi, op. cit., p. 185

34
infracțională a făptuitorului și vor avea relevanță în stabilirea, în concret, a
pericolului social al faptei.
În varianta în care actele pregătitoare au fost efectuate de o altă persoană
și folosite de autor în săvârșirea tâlhăriei, ele vor deveni acte de complicitate
anterioară la comiterea infracțiunii de tâlhărie.

4.1.2 Tentativa

La tâlhărie, tentativa este posibilă și legea prevede sancționarea ei în art.

222 când este săvârșită contra avutului privat și în art. 235 C. pen. când este
comisă contra avutului public.
Coroborând dispozițiile art. 20 C. pen. în care se reglementează conținutul
tentativei, cu cele ale art. 211 C. pen. unde este prevăzut conținutul tâlhăriei, vom
putea reține faptul că tentativa de tâlhărie poate să apară numai în modalitatea
tentativei întrerupte sau a tentativei improprii ori relativ imposibilă.
Astfel, la tâlhărie nu este posibilă tentativa perfectă.
Față de cele ce preced, se poate vorbi de tentativa de tâlhărie atunci când
executarea faptei a început dar a fost întreruptă. Executarea faptei, față de
conținutul complex al tâlhăriei, înseamnă atât executarea acțiunii principale, a
furtului, cât și executarea activității secundare, a violenței, amenințării, punerea
victimei în stare de inconștienă sau neputința de a se apăra.
Astfel există tentativa întreruptă la infracțiunea de tâlhărie ori de câte ori
după începerea executării furtului, cu condiția să se fi folosit violența, amenințarea
și până în momentul în care executarea furtului a fost dusă până la capăt, intervine
o cauză de întrerupere a realizării în intregime a acțiunii principale.
Prin urmare, există tentativa la tâlhărie atunci când făptuitorul a început
executarea furtului prin violență, amenințare, dar această executare a fost
întreruptă datorită unei împrejurări independente de voința sa. Întreruperea se
poate datora intervenției posesorului sau deținătorului bunului ori altei persoane.
De asemenea, există tentativa întreruptă la infracțiunea de tâlhărie și în
situația în care executarea furtului fiind întreruptă, datorită unei împrejurări
independente de voința făptuitorului, acesta folosește violența sau amenințarea
pentru a șterge urmele irrfracțiunii sau a asigura scăparea sa 55. În această situație
55
T. Dima, “Delimitarea tentativei de infracțiunea consumată de tâlhărie”, în R.R.D. nr. 11/1973, p. 109

35
este suficient să se fi recurs la violență sau amenințare,
indiferent dacă acesteau au avut sau nu o desfășurare completă, ori dacă și-a
atins sau nu scopul.56
În practica judiciară s-a reținut tentativa improprie (relativ imposibilă) la
tâlhărie în împrejurarea în care inculpații au exercitat violențe asupra victimei
pentru a-i fura un obiect, despre care credeau că se găsește în sacoșa acesteia,
însp furtul nu s-a consumat deoarece, în momentul în care au desfăcut sacoșa ei
au constatat că nu conține obiectul pe care voiau să-l fure.
În doctrina și practica judiciară, mai ales în perioada imediat următoare
intrării în vigoare a actualului Cod penal, s-a pus problema delimitării tentativei de
infracțiunea consumată de tâlhărie. O asemenea problemă și-a găsit izvorul în
modul diferit de reglementare a tâlhăriei în legislația penală precedentă și cea din
actualul Cod penal. Dacă în vechiul Cod penal se putea considera infracțiunea de
tâlhărie consumată chiar dacă nu se săvârșea în întregime furtul, potrivit legislației
penale în vigoare, dacă acțiunea principală nu s-a executat în întregime, nu se
poate reține tâlhărie în formă consumată.
O problemă mult controversată în literatura juridică, cât și în practica
judiciară, este aceea a încadrării juridice a faptei în situația în care autorul
infracțiunii de tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei, fiind surprins de
către aceasta în momentul în care sustrăgea bunul, a lovit-o în scopul efectuării
acțiunii de luare a bunului respectiv sau pentru a-și asigura scăparea, iar în urma
acțiunilor de lovire, victima a decedat iar făptuitorul, de teama de a nu fi prins la
locul faptei de alte persoane care se alarmaseră, a renunțat la luarea obiectului
respectiv. Deci fapta intenționată (furtul) rămâne în faza tentativei, însă se produce
urmarea mai gravă - moartea victimei din culpa autorului.
Autorii de drept penal, cât și instanțele de judecată s-au grupat în jurul a
două soluții complet diferite.
În lucrările de drept penal, în majoritate, se promovează soluția potrivit
căreia, dacă în cazul tâlhăriei, acțiunea principală - furtul - a rămas în forma
tentativei, iar prin acțiunea adiacentă - violența - s-a produs vătămarea corporală
sau moartea victimei, fapta constituie tentativă la tâlhărie care a avut ca urmare
vătămarea corporală sau moartea victimei.

56
V. Dongoroz, op. cit., vol. Ill, p. 493

36
 Astfel, în Explicațiile teoretice, vol. Ill, când se examinează modalitățile
legal caracterizate ale infracțiunii de tâlhărie, se menționează că „ dacă vătămările
corporale sau moartea s-au produs în urma unei tentative de tâlhărie, va exista
tentativa agravată și, în consecință, se va sancționa cu pedeapsa cuprinsă între
jumătatea minimului și maximului pedepsei prevăzute de lege pentru forma
consumată57. Același punct de vedere este exprimat și de către alți autori 58 în
lucrările lor.
În sprijinul acestei soluții se aduc mai multe argumente.
Un prim argument este cel de text de lege, în sensul că, atăta vreme cât
art. 222 C. pen. prevede pedepsirea tentativei la infracțiunile contra avutului, între
care figurează și tâlhăria aceasta înseamnă că, legiuitorul a înțeles sancțiunea
inclusiv a tentativei de tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei.
Un alt argument își găsește izvorul în caracterui complex prevăzut de art
211 alin. 3 C. pen., întrucât aceasta este o forma agravată a infracțiunii respective
și nu infracțune distinctă preterintenționată. Ea își pastrează natura juridică,
caracterul și esența de infracțiune complexă intenționată. Rezultatul mai grav,
praeterintenționat survenit nu schimbă caracterul și natura infracțiunii, ci îi conferă
o gravitate socială sporită care îi dă forma agravată a unei infracțiuni complexe
intenționate și pentru că nu este nici logic nici juridic ca fapta intenționată să se
constituie ca o agravantă a celei neintenționate. Survenirea acestui rezultat
definește forma agravată a infracțiunii de tâlhărie și o deosebește de cele de omor
necalificat și deosebit de grav, prevăzute de art. 175 lit. H și 176 lit. d. C. pen.
Tâlhăria agravată nu este o construcție juridică distinctă în care, prin
voința expresă a legii, faptele intenționate de lovire sau vătămare corporală a
sănătații care au avut ca urmare moartea persoanei, își pierd individualitatea
juridică și sunt absorbite de rezultatul praeterintenționat mai grav survenit.
În cazul infracțiunii de tâlhărie agravată existența tentativei este
neindoielnică și dacă raportăm activitatea autorului la rezultatul complex, urmărit
sau acceptat, a cărei executare s-a întrerupt din motive independente de voința sa,
împrejurarea că actul de executare a infracțiunii complexe a absorbit și o faptă
săvârșită cu preterintenție, este lipsită de semnificație juridică, din acest punct de
vedere.
57
V. Dongwoz, Explicații teoretice, -vol. II, p. 493
58
T. Vasiliu și colaboratorii, op. cit, p. 299,0. Loghin, A. Filipaș, op. cit., p. 122

37
 După o altă opinie, tentativa la infracțiunea de tâlhărie care a avut ca
urmare moartea victimei, fiind o infracțiune praeterintenționată unică prin voința
legiuitorului, nu poate fi descompusă în parțile sale componente, întrucât
elementul material de agravare a infracțiunii îl constituie tocmai rezultatul mai grav
produs fără intenție, iar nu cel mai puțin grav urmărit de făptuitor 59.

4.1.3 Consumarea

Infracțiunea de tâlhărie devine consumată atunci când executarea acțiunii

principale s-a desfășurat complet și s-a produs urmarea imediată datorită acțiunii
adiacente, adică prin întrebuințare de violență sau de amenințări ori prin punerea
victimei în stare de inconștiență sau în imposibilitatea de a se apăra. Dacă
activitatea principală s-a efectuat fără ca făptuitorul să fi avut nevoie de a recurge
la acțiunea adiacentă, fapta consumată este interacțiunea de furt, iar nu de
tâlhărie60.

Tâlhăria este, de asemenea, consumată când făptuitorul, după săvârșirea

acțiunii principale efectuată fără intervenția acțiunii adiacente, a recurs imediat
după consumarea acțiunii de furt la întrebuințarea de violențe, amenințări, pentru a
păstra bunul furat sau pentru a înlătura urmele infracțiunii ori pentru a-și asigura
scăparea. În această ipoteză, infracțiunea de tâlhărie este consumată chiar dacă
făptuitorul nu a reușit, prin folosirea de violență, amenințări, să păstreze bunul, să
înlăture urmele faptei ori să-și asigure scăparea, fiindcă legea consideră acestea
finalități ca scop al acțiunii adiacente, și nu ca rezultat al ei.
Textul legii, prevăzând varianta folosirii de violențe, amenințări, în scopul
„păstrării bunului furat", confirmă prin aceasta că pentru existența tâlhăriei
consumate bunul trebuie să fi fost sustras din stăpânirea de fapt a victimei și să se
afle în stăpânirea de fapt a făptuitorului.
Nu are relevanță faptul că autorul nu a reușit să păstreze bunul din
momentul ce însușirea lui a avut loc61. În cazul săvârșirii faptei în coautorat,
însușirea bunului, numai de către unul din autori, face ca tâlhăria să fie comisă în
forma consumată.62

59
V. Dobrinoiu, op. cit., p. 307
60
V. Dongoroz, op.cit, vol. Ill, p. 491
61
O. Loghin, A. Filipaș, op. cit., p. 122
62
V. Dongoroz, Explicații teoretice, vol. Ill, p. 492

38
 În cazul formelor agravate, tâlhăria va fi considerată consumată dacă s-au
produs, ca urmare a acțiunii adiacente, rezultatele cerute de norma de incriminare
(vătămarea corporală sau moartea persoanei).

4.1.4 Epuizarea

Infracțiunea de tâlhărie este, ca și furtul, susceptibilă de o activitate

infracționlă prelungită în timp, după atingerea momentului consumativ și deci, de
eventuate amplificare a urmărilor imediate. În măsura în care durează acțiunea
adiacentă, de întrebuințare a mijloacelor de constrângere, în aceeași măsură
poate fi prelungită, prin acte succesive de sustragere, acțiunea principală și deci,
fapta de tâlhărie63.

Alteori, acțiunea adiacentă poate produce urmări de gravitate progresivă

(vătămări corporale grave, moartea victimei) și deci, de natură să modifice
progresiv gradul de pericol social concret al tâlhăriei, în acest caz procesul cauzal
al activității infracționale se prelungește în timp. 64
În varianta unor astfel de prelungiri, fapta de tâlhărie se consideră epuizată
atunci când au încetat actele succesive în efectuarea acțiunii principale sau când
nu mai este posibilă o amplificare a urmărilor acțiunii adiacente.
Pentru că infracțiunea de tâlhărie care a avut ca urmare vătămarea gravă
sau moartea victimei este comisă cu intenție depășită, se epuizează o dată cu
producerea definitivă a rezultatului mai grav, acest moment al încetării producerii
urmărilor constituie momentul în funcție de care se face aplicarea legii în
sancționarea făptuitorului.
Dacă în timpul scurs de la data comiterii faptei tip intenționate - furtul - prin
întrebuințarea de violență și până la producerea urmării mai grave - vătămarea
corporală gravă sau moartea - intervine o nouă lege penală care sancționează
diferit aceste forme agravate de tâlhărie, nu se va pune problema alegerii legii mai
blânde, sancționarea se va face potrivit legii penale în vigoare la data încetării
definitive a urmărilor.
Termenul de prescripție a răspunderii penale, la formele agravate ale
tâlhăriei, va curge din momentul producerii rezultatului mai grav.

63
V. Dongoroz, Explicații teoretice, vol. Ill, p. 492
64
V. Dongoroz, Explicații teoretice, vol. Ill, p. 492

39
 4.2 Modalitățile infracțiunii de tâlhărie

Infracțiinea de tâlhărie este susceptibilă de mai multe modalități normative,

în varianta art. 252 există modalitatea normativă a violențelor sau alte mijloace
executate după consumarea furtului, dar pentru păstrarea bunului furat, înlăturarea
urmelor infracțiunii ori pentru asigurarea scăpării.

Acestor modalități normative poate să le corespundă o varietate de

modalități faptice în raport cu acțiunea principală, ca și acțiunea adiacentă, în
funcție de mijloacele folosite. Evaluarea gradului de pericol social al fiecărei
modalități faptice este lăsată la latitudinea instanței de judecată în cadrul
procesului de individualizare judecatorească 65.
În raport cu mijloacele folosite se disting trei modalități normative: furt prin
amenințare, furt prin violență, furt prin punerea victimei în sare de inconștiență sau
neputința de a se apăra.
Furtul prin amenințare se consumă atunci când victima este deposedată de
un bun prin amenințare. Amenințarea precede deposedarea victimei de bun,
aceasta cedându-i sub imperiul constrângerii psihice exercitate de autor.
Furtul prin violențe se consumă atunci când victima este deposedată de
bun, prin acțiuni violente exercitate în scopul comiterii furtului, anterior sau
concomitent sustragerii bunului.
Violențele fizice sau psihice sunt îndreptate asupra persoanei, indiferent
dacă aceasta este însăși victima sau cea care păzeste bunul, oricare intervine
pentru a captura făptuitorul - și nu asupra lucrului.
În afara acțiunilor de lovire - cu pumnul, cuțit, obiect contondent, - acțiunile
violente prin care victima este deposedată de bun pot fi de smulgere a unui lucru
aflat asupra victimei, de îmbrâncire sau dezechilibrare a victimei pentru a o
deposeda de bun, de imposedare cu bunul după ce victima l-a scăpat în urma
molestării acesteia.
În cazul în care bunul, chiar aflat asupra victimei este sustras fără ca
autorul să exercite agresiuni fizice sau psihice, și în consecință, fără ca victimei să
i se producă o suferință, ca de exemplu, smulgerea căciulii purtată de aceasta,
fapta nu va constitui infracțiunea de tâlhărie, ci de furt.

65
Alexandru Boroi, op. cit., p. 186

40
 Furtul care se produce prin punerea victimei în stare de inconștiență sau în
neputința de a se apăra, devine tâlhărie atunci când violențele se săvârșesc
asupra persoanei prejudiciate, fie a oricărei alte persoane, de exemplu, cea care
deține în posesie proprie sau detenție bunul, care păzește bunul ori care încearcă
să-l împiedice pe autor să comită furtul, ori să-și asigure păstrarea bunului,
scăparea sau ștergerea urmelor infracțiunilor.
Modalitățile agravate ale variantei tipice a tâlhăriei sunt prevăzute în
alineatele (2) și (3).
Circumstanțele agravante prevăzute în alin. (2)-(2 1) se suprapun, în mare
măsură acelora care au fost analizate la infracțiunea de furt calificat.
Agravantele reglementate în alin. (1) lit. a), c) sunt identice cu cele
examinate la infracțiunea prevăzută în art. 209 alin. (1) lit. c), g), e) și f).

4.3 Sancționarea infracțiunii

Tâlhăria în varianta tip, prevazută în art. 233 NCP, se pedepsește cu

închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi.
Forme agravate
Prima formă agravată există, potrivit art. (2), atunci când tâlhăria este
săvârșita în următoarele împrejurări: de o persoana mascată, deghizată sau
travestită, în timpul nopții sau într-un loc public sau într-un mijloc de transport.
În practica judiciară s-a considerat ca agravantă există atunci când fapta se
săvârșește pe un drum dintre două sate. 66
A doua formă agravată există, potrivit alin. (2), dacă tâlhăria a fost săvârșită
de două sau mai multe persoane împreună. De o persoană având asupra sa o
armă, o substanță narcotică ori paralizantă, într-o locuință sau în dependințe ale
acesteia, în timpul unei calamități sau a avut vreuna din urmările arătate în art.
182.
Circumstanțele agravante de la lit. a), b) și d) au conținut identic celui de la
furtul calificat, art. 209 alin. (1) lit. a), b) și h) C. pen. 4.4.

66
C.S.J., Secția penală, decizia nr. 1772/1999, în Dreptul nr. 12/2000, p. 147

41
 4.4 Tâlhăria în Noul Cod Penal

Noul Cod penal incriminează tâlhăria în forma sirnplă prin art. 233. Noul text
preia conținutul art. 211 alin. (1) C. pen. în vigoare, cu excepția sancțiunii care este
mai redusă.
Noua lege penală încriminează tâlhăria calificată printr-un articol separat -
art. 234. Textul din alin. (1) preia în mare măsură elementele circumstanțiale
prevăzute în art. 211 alin. (2) și (2) C. pen. în vigoare. Nu se regăsesc următoarele
elemente: săvârșirea tâlhăriei de două sau mai multe persoane împreună,
săvârșirea tâlhăriei într-un loc public, săvârșirea tâlhăriei în timpul unei calamnități,
săvârșirea tâlhăriei într-o locuință sau în dependințe ale acesteia. Considerăm că
prin elirninarea acestor circumstanțe, chiar dacă unele dintre ele s-ar regăsi printre
circumstanțele agravante legale generale ( art. 77 NCP), având în vedere regimul
sancționar redus al acestora. De altfel, fapta săvârșita în loc public nu este nici
măcar inclusă în categoria circumstanțelor agravante legale generate, deși
gravitatea ei nu poate fi pusă în discuție.
Tâlhăria calificată este incriminată în art. 234 NCP în trei variante.
Prima variantă a tâlhăriei calificate, potrivit art. 234 alin. (1) NCP, constă în
săvârșirea faptei în următoarele împrejurări prin folosirea unei arme sau substanțe
explozive, narcotice sau paralizante, prin simularea de calități oficiale, de o
persoană mascată, deghizată sau travestită, în timpul nopții, într-un mijloc de
transport sau asupra unui mijloc de transport, prin violare de domiciliu sau sediu
profesional.
A doua variantă agravată a tâlhăriei calificate, potrivit art. 234 alin. (2) NCP,
există când tâlhăria privește următoarele categorii de bunuri: țiței, gazolină, etan
lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale, depozite,
cisterne ori vagoane-cisternă, componente ale sistemelor de irigații, componente
ale rețelelor electrice, un dispozitiv ori sistem de semnalizare, alarmare ori alertare
în caz de incendiu sau alte situații de urgență publică, un mijloc de transport sau
orice alt mijloc de intervenție la incendiu, la accidente de cale ferată, rutiere,
navale sau aeriene ori în caz de dezastru; instalații de siguranță și dirijare a
traficului feroviar, rutier, naval, aerian și componente ale acestora, precum și
componente ale mijloacelor de transport aferente, bunuri prin însușirea cărora se

42
pune în pericol siguranța traficului și a persoanelor pe drumurile publice, cabluri,
linii, echipamente și instalații de telecomunicații, radiocomunicații, precum și
componente de comunicații.
Ultima variantă agravată a tâlhăriei calificate, prevazută în art. 234 alin. (3)
NCP, se realizează în cazul în care tâlhăria a avut ca urmare vătămarea
corporală.
Se poate observa că NCP aduce precizări cu privire la modul, locul, timpul
săvârșirii tâlhăriei ori natura bunurilor ce fac obiectul material al infracțiunii sau
vătămarea corporală produsă prin comiterea faptei 67.
În conținutul tâlhăriei calificate au fost introduse unele elemente
circumstanțiale necunoscute reglementării actuale și anume: săvârșibrea tâlhăriei
prin violarea de domiciliu sau a sediului profesional. În cazul celui din urmă
element, tâlhăria calificată prevazută în art. 234 alin. (1) lit. f) NCP intră în concurs
real cu violarea de domiciliu ( art. 224 NCP) sau cu violarea sediului profesional
(art. 225 NCP). Dacă făptuitorul a pătruns de pildă, în locuința persoanei vătămate
cu consimțământul acesteia și ulterior săvârșește infracțiunea de tâlhărie, ne aflăm
în prezența infracțiunii de tâlhărie simplă. Pentru a intra în discuție infracțiunea de
tâlhărie calificată, pătrunderea în locuința acestuia trebuie să se facă prin violare
de domiciliu. Însă există un concurs real între infracțiunea de violare de domiciliu
prevazută în art. 234 alin. (1) lit. f) NCP și infracțiunea de tâlhărie calificată
prevăzută în art. 234 alin. (1) lit. f) NCP, în ipoteza în care după ce a pătruns în
locuința persoanei vătămate cu consimțământul acesteia, făptuitorul refuză să o
părăsească la cererea acesteia și ulterior săvârșește infracțiunea de tâlhărie.
Aceeași soluție se impune și în cazul în care după ce a pătruns prin efracție,
escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei
mincinoase într-o locuință, făptuitorul comite o tâlhărie.
Prin „locuință" se înțelege orice loc destinat pentru uzul domestic al uneia
sau mai multor persoane și care este utilizat în acest scop. În sensul legii penale
locuința este locul unde persoana își desfășoară efectiv viața sa privată, indiferent
dacă aceasta este o casă propriu-zisă sau o construcție destinată altui scop, dar
este folosita ca locuință.

67
Alexandru Boroi, op. cit., p. 186

43
 Prin „încăpere" se înțelege o parte dintr-o construcție destinată să
servească drept locuință și care este folosită ca atare în mod efectiv.
Prin „dependință" se înțelege acea prelungire a casei care înlesnește sau
condiționează folosirea locuinței.
Prin „loc împrejmuit" se înțelege orice loc care este separat printr-o
îngrădire jur-împrejur de celelalte clădiri și care ține de locuință sau de
dependințe. Dacă locul împrejmuit nu prezintă nici o legătură cu uzul domestic și
cu locuința persoanei atunci iese de sub incidența legii.
Acțiunea de pătrundere în locuință sau în celelalte locuri prevăzute de lege
se poate face în orice fel: prin constrângere, amăgire, pe față ori pe ascuns, prin
amenințare, viclenie. Norma de incriminare cere să existe o intrarea efectivă cu
întreaga persoană ( nu numai cu o parte a corpului) în locurile menționate. Acela
care-și introduce numai o parte a corpului nu a realizat acțiunea de pătrundere
specifică violării de domiciliu 68.
Violarea sediului profesional, incriminată în art. 225 NCP, constă în
pătrunderea fără drept, în orice mod, în oricare dintre sediile unde o persoană
fizică sau juridică își desfășoară activitatea profesională ori refuzul de a le părăsi
la cererea persoanei în drept.
Savârșirea tâlhăriei prin folosirea unei arme ori substanțe explozive,
narcotice sau paralizante este reținută ca o agravantă deoarece făptuitorul
săvârșește fapta cu mai multă siguranță, acționează cu mai mult curaj.
Noțiunea „armă" are înțelesul explicat în dispozițiile art. art. 179 alin. (1)
NCP și anume, instrumentele, dispozitivele sau piesele declarate astfel prin
dispoziții legale. În situația în care făptuitorul folosește arma pentru a constrânge
sau amenința victima și a înlesni furtul, se va reține infracțiunea de tâlhărie
calificată în concurs cu infracțiunea de nerespectare a regimului armelor și
munițiilor prevazută de art. 342 NCP, iar dacă se produc și alte consecințe, cum ar
fi uciderea cu intenție a victimei, tâlhăria va veni în concurs cu dispozițiile art. 189
NCP care incriminează omorul calificat.
Tâlhăria săvârșită prin simularea de calități oficiale reprezintă un pericol
social sporit dat de simularea unei calități oficiale care induce în eroare persoana
vătămata.

68
Alexandru Boroi, op.cit, p. 189

44
 Simularea fără drept a unei calități oficiale presupune că făptuitorul își
asumă față de alte persoane o calitate pe care nu a deținut-o niciodată sau pe
care nu o mai deține în momentul în care săvârșește fapta. Simularea unei calități
oficiale trebuie să se refere la o funcție publică care implică exercițiul autorității de
stat69.
Tâlhăria săvârșită de o persoană mascată, deghizată sau travestită
demonstrează pericolul social ridicat, deoarece făptuitorul, acționând într-un
asemenea mod, face mai dificilă descoperirea lui, iar fapta produce un mai mare
ecou social.
Fapta comisă în timpul nopții este considerată mai gravă, deoarece cresc
posibilitățiie infractorului de a o săvârși, cât și cele de a se îndeparta în mai mare
siguranță de la locul faptei.
Prin „timpul nopții" se înțelege timpul când întunericul este efectiv instalat.
Tâlhăria comisă într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport
reprezintă o adevarată amenințare pentru societate, deoarece în acest mediu
făptuitorul își poate înfăptui activitatea cu șanse sporite de finalizare. Prin mijloc de
transport se înțelege orice vehicul destinat transportului de persoane.
Prin referirea la elementul circumstanțial „mijloc de transport" se pot sesiza
anumite diferențe în comparație cu infracțiunea de furt, precizându-se că varianta
calificată există când fapta are loc în orice mijloc de transport.
În practica judiciară s-a decis că există tâlhărie calificată într-un mijloc de
transport dacă făptașul a scos prin violență pe șoferul taxiului din mașină și l-a
deposedat de anumite bunuri. Tot infracțiune de tâlhărie calificată are loc și în
cazul în care doi făptași îl deposedează pe șoferul autoturismului (taxi) de mașină
sub amenințare și folosire de violență.
De asemenea, în conținutul tâlhăriei calificate au fost introduse și
elementele circumstanțiale prevăzute în art. 229 alin. (3) NCP.
În alin. (3) al art. 234 NCP a fost introdusă tâlhăria care a avut ca urmare
vătămarea corporală, în accepțiunea din art. 194 NCP. Această agravantă
absoarbe infracțiunea de vătămare corporală, care îi este imputabilă făpturtoralui
pe baza de praeterintenție.
Tentativa la aceste infracțiuni se pedepsește conform art. 237 NCP:

69
Alexandru Boroi, op. cit, p. 187

45
 În art. 234 NCP nu se mai regasește tâlhăria care a produs consecințe
deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei. Urmarea
praeteintenționată constând în moartea victimei a fost prevăzuta în art. 236.
O agravantă menționată de art. 234 alin. (3) NCP se referă la situația când
a avut ca urmare vătămarea corporală. În această situație, agravarea tâlhăriei se
justifică prin consecințele acțiunii adiacente, adică ale actelor de violență
exercitate asupra victimei, dacă acestea au produs urmprile prevăzute de art. 194
NCP.
În cazul în care inculpatul, cu ocazia executării faptei de furt exercită
violența cu intenția de a produce urmările prevăzute în art. 194 NCP, acesta va
răspunde pentru infracțiunea de tâlhărie, în concurs cu vătămarea corporală.

Capitolul 5
Aspecte complementare privind infracțiunea de tâlhărie

5.1 Corelația dintre tâlhărie și alte infracțiuni

46
 Tâhăria și omorul deosebit de grav

Concursul între infracțiunea de tâlhărie și alte infracțiuni poate exista în

numeroase cazuri. Astfel poate exista concurs cu infracțiunea de omor deosebit de
grav prevăzută de art. 188 lit. d), dacă inculpatul urmărește să suprime cu intenție
viața victimei pentru a crea condițiile favorabile comiterii tâlhăriei. Omorul săvârșit
de inculpat trebuie să creeze în mod obiectiv condițiile favorabile comiterii tâlhăriei,
iar autorul trebuie să fi avut reprezentarea realizării scopului urmărit 70. Dacă s-a
comis infracțiunea de tâlhărie, în sarcina inculpatului s-a reținut atât infracțiunea de
omor deosebit de grav cât și infracțiunea de tâlhărie.

Tâlhăria și șantajul

Concursul cu infracțiunea de șantaj poate exista numai dacă au existat

intervale semnificative de timp, între acțiunile specifice celor două infracțiuni.

Una dintre modalitățile de săvârșire a infracțiunii de șantaj prevăzute de art.

194 C. pen. constă în „Constrângerea unei persoane, prin violență sau amenințare
să dea ceva". Pe de altă parte, tâlhăria constă în „furtul săvârșit prin violențe sau
amenințări". La prima vedere între aceste două norme de incriminare există
numeroase asemănări, sub aspectul obiectului juridic, obiectului material și actului
de executare. Asemănarea devine și mai mare dacă ținem seama că la
infracțiunea de tâlhărie luarea bunului poate să constea și în constrângerea
victimei să dea un bun.
Riscul de confuzie între cele două infracțiuni la aplicarea în practică impune
necesitatea unor criterii de distincție între ele. Doctrina și practica judiciară au
reușit să stabilească în mod corect criteriile de distincție, deși uneori precizia
formulării lor lasă de dorit. De pildă, se susține adeseori că tâlhăria presupune o
simultaneitate între constrângere și remiterea bunului, în timp ce în cazul
șantajului remiterea bunului are loc într-un moment ulterior constrângerii.
Formularea nu este tocmai exactă deoarece folosește drept criteriu de distincție și
fapta victimei, deși infracțiunea trebuie calificată exclusiv după fapta infractorului.

70
Petre Dungan, Tiberiu Medeanu, Viorel Pașca, Manual de drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra
persoanei. Infracțiuni contra patrimoniului, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2010

47
 Distincția între cele două infracțiuni se poate face pe baza a două criterii.
Un prim criteriu este acela al naturii amenințării adresate victimei. În cazul
tâlhăriei victima este amenințată cu producerea unui rău imediat (uciderea,
vătămarea corporală, etc.) dacă nu remite bunul. În asemenea circumstanță,
opțiunile victimei sunt aproape inexistente: fie remite bunul, fie riscă să sufere de
îndată răul cu care este amenințată. În cazul șantajului victima este amenințată cu
un rău viitor, având mai multe opțiuni: remiterea bunului, luarea de măsuri de
apărare, sesizarea autorităților.
Un alt criteriu este momentul în care trebuie remis bunul de către victimă. În
cazul tâlhăriei făptuitorul cere victimei remiterea imediată a bunului. În cazul
șantajului, de regulă, făptuitorul cere victimei remiterea ulterioară a bunului,
lăsându-i un răgaz pentru îndeplinirea cererii.
Aplicând conjugat aceste criterii se poate observa că fapta poate fi calificată
ca tâlhărie sau șantaj doar pe baza acțiunilor făptuitorului, așa cum este și firesc,
indiferent de reacția victimei. Dacă făptuitorul cere victimei remiterea imediată a
bunului sub amenințarea unui rău iminent fie ca îl primește sau nu (victima
reușește să scape ori nu are asupra sa bunul cerut), fapta va constitui tot
infracțiune de tâlhărie ( consumată sau tentativă). Dacă făptuitorul cere victimei o
sumă de bani, pe care victima să-i remită ulterior, sub amenințarea unui rău viitor,
infracțiunea va fi una de șantaj chiar și dacă victima i-ar remite banii pe loc.

Tâlhăria și lipsirea de libertate în mod ilegal

Când săvârșirea tâlhăriei este insoțită și de lipsirea de libertate a victimei

pentru o anumită durată de timp se pune problema dacă o asemenea faptă
constituie un concurs de infracțiuni ( tâlhărie și lipsire de libertate în mod ilegal)
sau dacă infracțiunea de tâhărie absoarbe infracțiunea de lipsire de libertate.

În modalitatea de săvârșire a tâlhăriei prin acte de violență sau amenințare,

desfășurarea infracțiunii implică în mod necesar o anumită durata de timp ( mai
scurtă, dar uneori mai lungă când victima nu spune imediat unde ține ascunși
banii sau alte bunuri). În atare situație lipsirea de libertate pe durata săvârșirii
tâlhăriei se va considera absorbită în mod natural de infracțiunea de tâlhărie.
Când tâlhăria este săvârșită prin punerea victimei în stare de inconștiență
sau neputința de a se apăra, lipsirea de libertate a victimei pe durata săvârșirii

48
actelor de executare a tâlhăriei va fi absorbită legal de infracțiunea de tâlhărie,
deoarece punerea în stare de inconstiență sau neputința de a se apăra are
semnificația de lipsire de libertate în mod ilegal.
Indiferent de modalitatea de săvârșire a tâlhăriei, dacă durata lipsirii de
libertate a victimei depășește (înainte sau după) durata săvârșirii tâlhăriei va
exista un concurs real de infracțiuni. Este o soluție similară celei aplicabile în cazul
violului și lipsirii de libertate în mod ilegal. De pildă, dacă victima este ținută
sechestrată o perioadă, iar la un moment dat este și tâlhărită sau mai frecvent
dacă victima este imobilizată fizic ori i se administrează o substanță narcotică, iar
după consumarea tâlhăriei este lăsată în starea respectivă.

Tâlhăria și violarea de domiciliu

În doctrina și în practica judiciară au fost exprimate puncte de vedere diferite

în privința calificării tâlhăriei săvârșite prin pătrundere fără drept într-o locuință sau
dependințe ale acesteia ori într-un loc împrejmuit ținând de acestea. Potrivit unui
punct de vedere, dacă tâlhăria agravată prevazută de art. 211 lit. c), săvîrșită prin
pătrundere fără drept într-o locuință sau dependințe ale acesteia, ar absorbi
violarea de domiciliu. Tot astfel, dacă tâlhăria a fost săvârșită într-o curte sau alt
loc împrejmuit ținând de o locuință ( nemenționat în art. 211 alin. 2 lit. c) C. pen.) s-
a considerat că fapta se încadrează în art. 211 alin. 2 C. pen., care absoarbe
infracțiunea de violare de domiciliu.

Punctul de vedere contrar, consacrat și de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție prin Decizia nr. XXXI din 2007, considerp ca agravanta din art.
211 alin. 2 lit. c) C. pen. este aplicabilă atunci când tâlhăria s-a comis într-o
locuință sau dependințe, indiferent dacă s-a pătruns acolo legal sau fără drept, iar
dacă pătrunderea s-a făcut fără drept se va realiza și infracțiunea de violare de
domiciliu prevăzută de art. 192 C. pen., în concurs real cu tâlhăria calificată (art.
211 alin. 2 lit. c) C. pen.).
În aceeași decizie a Secțiilor Unite se mai arată că tâlhăria săvârșită într-un
loc împrejmuit ținând de o locuință nu este o infracțiune de tâlhărie calificată
potrivit art. 211 alin. 2 lit. c) C. pen., ci în forma simplă sau agravată conform altor
circumstanțe din art. 211 decât cea menționată, iar dacă în acel loc s-a pătruns
fără drept se va realiza și infracțiunea de violare de domiciliu, în concurs real

49
 Tâlhăria și furtul

Tâlhăria include furtul. În acest caz ea va avea același obiect material, și

anume un bun mobil aflat în posesia sau detenția altuia, asupra căruia se execută
acțiunea de luare.

La infracțiunea de tâlhărie, ca și la furt, bunul mobil este luat, scos din

posesia patrimonială a victimei fără consimțământul acesteia. O particularitate
apare, însă în cazul infracțiunii de tâlhărie, și anume datorită folosirii de către
făptuitor a violenței și a amenințării, luarea poate îmbrăca și forma remiterii silite
dar aparent consimțită a bunului efectuată de însuși posesorul sau detentorul
acestuia.
Sub aspectul „urmării imediate", la infracțiunea de tâlhărie, aceasta constă,
ca și la infracțiunea de furt, în trecerea bunurilor din stăpânirea de fapt a
posesorului sau a detentorului în cea a făptuitorului.
Infracțiunea de tâlhărie se consumă când executarea acțiunii principale
(furtul) s-a desfășurat complet și s-a produs urmarea imediată prin intermediul
acțiunii adiacente ( prin întrebuințarea de violențe sau amenințare, ori prin punerea
victimei în stare de inconțtiență sau în imposibilitatea de a se apăra. Dacă, însă,
activitatea principală s-a consumat fără ca făptuitorul să fi avut nevoie de a
recurge la acțiunea adiacentă, fapta consumată se încadrează la infracțiunea de
furt, iar nu de tâlhărie.
O chestiune discutată în doctrină este aceea a calificării ca infracțiune de
tâlhărie sau furt a unor fapte de luare prin surprindere a unor bunuri aflate asupra
victimei (căciulă, cercei, poșetă, lățișor etc.).
La această chestiune nu se poate da un răspuns general valabil, ci spețele
trebuie analizate în concret, putându-se distinge cel puțin trei ipoteze:
1. Dacă luarea s-a facut prin violență supra bunului, iar victima a opus
rezistență, înfrântă în cele din urmă de forța exercitată de făptuitor asupra bunului,
considerăm că este întemeiată calificarea faptei de tâlhărie. În acest caz prin
intermediul bunului s-a exercitat violența și asupra victimei, bunul jucând un rol
similar oricărui alt instrument de exercitare a violenței asupra persoanei.
2. A doua ipoteză ar fi aceea când făptuitorul a smuls un obiect aflat asupra
persoanei ( cercei, brățară, inel etc.), fără ca victima să aibă posibilitatea să opună

50
rezistență din cauza surprinderii și rapidității comiteri faptei, dar luarea bunului a
produs victimei suferințe fizice sau chiar vătămări ușoare, datorită modului de
atașare a obiectului respectiv pe corp (cercei prinși în urechi prin găuri, inel care
stă fix pe deget și nu poate fi scos cu ușurință etc.). Și în această situație apreciem
că încadrarea juridică a faptei trebuie să fie de tâlhărie, cu o motivare similară celei
din ipoteza precedentă.
3. În fine, a treia ipoteză ar viza situațiile când făptuitorul a sustras bunul
aflat asupra persoanei exploatând în mod exclusiv elementul surprinderii și
rapidității, fără ca victima să fi opus rezistență și fără a se fi exercitat asupra ei
violențe prin intermediul bunului. Într-o astfel de situație suntem de părere că
încadrarea juridică a faptei ar trebui să fie aceea de furt (simplu sau calificat). S-a
exprimat și pprerea cp fapta ar constitui tot infracțiune de tâlhărie și în acest caz.
Fapta inculpatului de a sustrage din mâna parții vătămate, dintr-un loc
public, o sacoșă în care se găseau un telefon, un act de identitate , bani și alte
bunuri fără să întrebuințeze violențe fizice sau psihice la adresa subiectului pasiv,
întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de furt calificat, prev. de art. 208
alin. (1) lit. e, alin. (2) lit. b Cod penal și nu ale infracțiunii de tâlhărie prev. de art.
211 alin. 1 lit. c Cod penal.
Prin sentința penală nr. 97/25.01.2012, Judecătoria Miercurea Ciuc a
respins cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei din
prevederile art. 211 alin. 1 lit. c Cod penal în prevederile art. 208,209 Cod penal,
ca neîntemeiată.
În baza art. 211 alin. (1) și alin. (2) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 99 alin. 3.
109 alin. (1) C. pen. și art. 320 ind. 1 alin. (7) C. proc. pen. l-a condamnat pe
inculpatul S.V.P., la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de
tâlhărie.
În baza art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art.
64 alin. (1) lit a și b C. pen. ca pedeapsă accesorie pe timpul executării pedepsei.
S-a constatat că partea vătămata G.C. nu s-a constituit parte civilă. S-a
făcut aplicarea art. 191 C. proc. pen. S-au reținut urmptoarele :
Prin rechizitoriul din data de 30.06.2011 al Parchetului de pe lângă
Judecătoria Miercurea Ciuc, inculpatul S.V.P. a fost trirnis în judecată pentru

51
săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prev. și ped. de art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. c) C.
pen. cu aplicarea art. 99 alin. 3 C. pen.
În fapt, s-a reținut că în data de 19.02.2011, în jural orelor 10.45, inculpatul
a sustras din mâna părții vătămate o sacoșă din plastic în care era un portofel ce
conținea suma de 70 lei, un card B.C.R., act de identitate, o legătura de chei și un
telefon mobil marca Nokia.
După ce a smuls sacoșa din mâna părții vătămate, inculpatul a fugit de la
locul faptei, aflat pe strada Inimii în dreptul imobilului nr. 6 către gara CFR.
În timp ce fugea spre gară, inculpatul a fost zărit de martora care îl
cunoștea din vedere.
Ca mijloace de probă sunt reținute plăngerea părții vătămate, procesul
verbal de cercetare la fața locului, procesul verbal de recunoaștere după fotografii,
dovada de ridicare și predare a telefonului mobil, declarații martor și ale
inculpatului.
Privitor la latura civilă se reține că partea vătămată nu s-a constituit parte
civilă.
Anterior citirii actului de sesizare, apărătorul inculpatului a solicitat
schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea prev. de art. 211 în
infracțiunea prev. de art. 208, 209 C. pen.
Sub aspectul acestei cereri, instanța a reținut următoarele: Din cuprinsul art.
211 alin. (1) rezultă că sub denumirea de tâlhărie este sancționat furtul săvârșit
prin întrebuințare de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de
inconștiență sau neputința de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea
unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea
urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea.
Ori, smulgerea sacoșei din mâna părții vătămate nu se putea face fără
întrebuințarea violenței. Chiar dacă acțiunea inculpatului a luat prin surprindere
partea vătămată, care nu a opus rezistență și ca atare nici nu a perceput violențele
în cauză la intensitatea lor, nu se poate pune în discuție lipsa acestora. Ca atare,
reținând că actul de sustragere a fost efectuat prin smulgerea sacoșei din mâna
victimei, acțiune ce implică întrebuințarea de violențe, instanța a respins cererea
de schimbare a încadrării juridice a faptei.

52
 Inculpatul, în fața instanței, a recunoscut comiterea infracțiunii declarând că
înțelege să se prevaleze de art. 320 ind. 1 C. proc. pen.
Din probele administrate în cursul urmăririi penale instanța a reținut că
starea de fapt reținută în rechizitoriu corespunde realității.
Astfel, se reține, pe baza declarațiilr părții vătămate și a inculpatului, faptul
că iîn data de 19.02. 2011, în jural orelor 10.45, inculpatul, a observat partea
vătămată care avea o sacoșă în mână și în momentul în care aceasta dorea să
intre în imobilul cu nr. 6 din str. Inimii a smuls sacoșa în cauză, fugind în același
timp de la locul faptei.
S-a reținut că existența faptei și vinovăția autorului rezultă și din celelalte
probe administrate, respectiv proba testimonială.
S-a conchis că fapta inculpatului întrunește elemeratele constitutive ale
infracțiunii de tâlhărie, în modalitatea descrisă la art. 211 alin. (1) și alin. (2) lit. c)
C. pen.
În ceea ce privește pedeapsa aplicată inculpatului instanța a dat eficiență
disp. Art. 320 ind. 1, alin. 7 C.P.P., în sensul că limitele pedepsei au fost reduse cu
o treime și art. 109 alin. (1) C.P., în sensul că, inculpatul, fiind minor, va beneficia
de reducerea limitelor speciale ale pedepsei la jumătate.
La stabilirea pedepsei s-a avut în vedere faptul că infracțiunea a fost
săvârșită într-un loc public, în plină zi, fiind astfel de natură a fi observată și de alte
persoane ori, în atare condiții, în afara repulsiei publice, fapta în cauză ar fi putut
genera și sentimente de neîncredere și nesiguranță.
Mai mult, inculpatul a sustras un bun de la o persoana de sex feminin, în
vârstă de 65 de ani, profitând de faptul că aceasta prin prisma datelor arătate nu
avea posibilitatea de a opune o forța egală acestuia. S-a făcut aplicarea art. 191
Cod procedură penală.
Apreciindu-se astfel asupra vinovăției inculpatului s-a dispus conform celor
arătate mai sus.
Împotriva acestei sentințe a declarat, în termen legal, recurs inculpatul S.V.P
care a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea de tâlhărie în
furt calificat.

53
 Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și în
limitele investirii, instanța de control judiciar va admite recursul inculpatului pentru
următoarele considerente:
Starea de fapt, astfel cum a fost reținută și dovedită, este corectă. Din
coroborarea probelor administrate în cauză, mai exact declarația inculpatului și a
părții vătămate, rezultă că inculpatul a fost cel care, în jurul orelor 10:45, dintr-un
loc public a sustras din mână părții vătămate o sacoșă de plastic care conținea
suma de 70 de lei, un card B.C.R., un act de identitate, o legătura de chei și un
telefon mobil marca Nokia. Astfel, inculpatul nu a folosit violența fizică asupra parții
vătămate nici cu ocazia deposedării și nici ulterior, neagresând-o în nici un mod pe
partea vătămată. Inculpatul a recunoscut săvârșirea faptei uzând de dispozițiile
art. 3201 C. pr. Pen.
Problema care se pune este cea a încadrării juridice a faptei comise de
inculpatul recurrent. Astfel considerăm că încadrarea juridică legală a acestei
fapte este cea de furt calificat, prev. de art. 208 alin. (1), 209 alin. (1) lit. e), alin. (2)
lit. b) C. pen., întrucât inculpatul a luat poșeta de la partea vătămată fără a
întrebuința violența asupra acesteia. Conform practicii și teoriei juridice, în cazul
tâlhăriei prin violență se înțelege o constrângere fizică exercitată asupra
persoanei, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, căci violența a fost săvârșită asupra
bunului și nu a persoanei, fapta constituind astfel furt și nu tâlhărie.
Față de cele reținute, în baza art. 38515 pet. 2 lit. d) C. pr. pen., vom admite
recursul inculpatului, vom casa parțial sentința atacată și în rejudecare.
În baza art. 334 C. pr. pen., vom schimba încadrarea juridică a faptei
reținute în sarcina inculpatului S.V.P. din infracțiunea prevazută de art. 211 alin.
(1), alin. (2) lit. c) C. pen., în infracțiunea prevazută de art. 208 alin. (1), 209 alin.
(1) lit. e) C. pen. și b). Prin urmare, considerăm că fapta inculpatului de a sustrage
din mâna părții vătămate, aflată într-un loc public o sacoșă în care se găseau un
telefon, un act de identitate, bani și alte bunuri, întrunește elementele constitutive
ale infracțiunii de furt calificat, prev. de art. 208 alin. (1), 209 alin. (1) lit. e), alin. (2)
lit. b) C. pen.
La individualizarea pedepsei pe care o vom aplica inculpatului recurent vom
avea în vedere dispozițiile art. 3201 alin. (7) C. pr. pen., precum și criteriile
prevăzute de art. 72 C. pen., relativ la gradul de pericol social al faptelor comise,

54
împrejurările în care acestea au fost săvâșite dar și de persoana inculpatului care
a săvârșăt fapta în stare de minoritate, nu are antecedente penale dar este
cercetat în numeroase dosare penale, astfel că la momentul judecării recursului
inculpatul era arestat în altă cauză.
Ca atare, în baza art. 208 alin. (1), 209 alin. (1) lit. e), alin. (2) lit. b) C. pen,
cu aplicarea art. 99 alin. (3), art. 109 alin. (1) C. pen. și art. 3201 alin. (7) C. pr.
pen., îi vom aplica inculpatului pedeapsa de 1 an închisoare.
Vom menține dispozițiile primei instanțe care privesc aplicarea dispozitiilor
primei instanțe care privesc aplicarea dispozițiilor art. 71 și 64 C. pen.,
soluționarea laturii civile și aplicarea art. 191 C. pr. pen., ca fiind legale și
temeinice.
În practica judiciară s-a decis, de exemplu, că fapta de a smulge o sacoșă
din mâna victimei, după ce victima care ținea de sacoșă a fost tâlhărită pe culoarul
vagonului constituie infracțiunea de tâlhărie. Tot astfel a fost calificată fapta de
smulgere al unui lănțișor de la gâtul victimei. În schimb, sustragerea prin
surprindere a căciulii de pe capul victimei a fost calificată furt.
Luarea prin surprindere a unui bun aflat asupra victimei, fără a recurge la
acte de violență sau amenințare nu îndeplinește cerințele de tipicitate ale
infracțiunii de tâlhărie și nu aduce atingere valorilor sociale care formează obiectul
juridic secundar al infracțiunii de tâlhărie.
Folosirea surprinderii și rapiditatea executării faptei sunt doar procedee de
săvârșire a furtului care caracterizează o anume iscusință a făptuitorului, la fel ca
alte procedee abile de sustragere a bunurilor aflate asupra unei persoane ( din
buzunare, din poște, ceasuri de mână), fie că percepe sau nu comiterea faptei. 71

5.2. Elemente de metodică criminalistică cu privire la infracțiunea de

tâlhărie

Unul dintre cele mai importante aspecte cu privire la infracțiunea prevazută

la art. 211 C. pen. este metodica investigări ei.

71
Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, Decizia nr. 296R/5 aprilie 2012, nepuhlicată

55
 O prima etapă este stabilirea infracțiunii de tâlhărie, prin determinarea
concretă a bunurilor mobile luate din posesia sau detenția legitimă a unei
persoane cu întrebuințarea de violențe sau amenințări.
Practic, stabilirea existenței infracțiunii constă în analizarea sesizării inițiațe
în corelație cu prevederile legii penale pentru existența infracțiunii de tâlhărie.
Totodată, locul și momentul comiterii faptei prezintă importanță datorită
urmelor ce pot fi descoperite la fața locului și care pot conduce la identificarea
autorului, delimitarea cercului de suspecți prin verificarea modului în care aceștia
și-au petrecut timpul la data comiterii faptei și posibilitatea identificarii de martori
oculari. Pe de altă parte, cunoașterea acestor aspecte oferă posibilitatea verificării
dacă bunurile despre care victima pretinde că a fost deposedată se aflau sau nu în
patrimonial său.
De asemenea, cunoașterea locului și momentului săvârșirii faptei ajută la
încadrarea juridică a faptei. De pildă, săvârșirea faptei pe timpul nopții constituie o
circumstanță agravantă a infracțiunii de tâlhărie ( alin. (2) , lit. b) ) ca și săvârșirea
acesteia într-o locuință urmată de săvârșirea acesteia într-o locuință ( alin. 2, lit. c).
Fapta de pătrundere într-o locuință urmată de săvârșirea unei tâlhării constituie un
concurs real între infracțiunea de violare de domiciliu prevazută de art. 192 C. pen.
și infracțiunea de tâlhărie prevazută de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen.
Un alt element important este analiza modului de operare folosit de
făptuitori. Cercetarea trebuie să lămurească activitatea prin care făptuitorul a ajuns
la locul în care erau bunurile sau valorile sustrase și în ce au constat violențele
sau amenințările prin care victima a fost pusă în stare de inconștiență sau
neputința de a se apăra. Anumiți infractori s-au specializat în săvârșirea infracțiunii
de tâlhărie și folosesc de fiecare dată aceleași mijloace și metode dând
posibilitatea organelor de urmărire penală să alcătuiască un cerc de suspecți.
Folosirea de metode precum mascarea sau deghizarea și de arme sau substanțe
ca mijloace de amenințare sau de exercitare a violenței constituie circumstanțe
agravante de care se va ține cont pentru o corectă încadrare juridică a faptei.
Identificarea făptuitorilor și stabilirea contribuției fiecăruia la săvârșirea faptei
reprezintă o altă etapă importantă în cercetarea criminalistică.
Infracțiunea de tâlhărie poate fi săvârșita în participația penală, fapt
prevăzut în art. 211 alin. 2 lit. a) ca și circumstanță agravantă. Prin cercetarea

56
infracțiunii se urmărește tragerea la răspundere penală atât a autorilor cât și a
instigatorilor și complicilor la comiterea faptei. Identificarea și pedepsirea
intractorilor constituie și un mod de prevenire a săvârșirii de noi tâlhării, pentru că
prin aplicarea de sancțiuni se urmărește îndreptarea acestora. În cazul pluralității
de făptuitori, în funcție de modul de constituire a grupului, de perioada de când
actionează împreună, de scopul pe care îl urmăresc și de înțelegerea existentă
între aceștia, se poate reține în concurs cu infracțiunea de tâlhărie și infracțiunea
de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni prevăzute de art. 323 C. pen.
Identificarea părții vătămate și a bunurilor sau valorilor sustrase constituie
un element la fel de important în cercetarea criminalistică. Persoana care face
sesizarea este, de obicei, aceeași cu persoana prejudiciată. În cazul infracțiunii de
tâlhărie, persoana vătămată poate fi pusă în stare de inconștiență sau chiar moare
în urma leziunilor provocate de autor, fapt ce îngreunează cercetările deoarece
aceasta poate furniza o serie de informații esențiale în ceea ce privește comiterea
faptei și bunurile sau valorile de care a fost deposedată. Persoana prejudiciataă
este cea în măsură să ofere detalii care ajută la individualizarea bunurilor ajutând
astfel la recuperarea prejudiciului. Sunt însă și cazuri când investigația este
îngreunată datorită faptului că persoana prejudiciată denaturează în mod
intenționat realitatea, declarând o cantitate mai mare sau mai mică de bunuri ce i-
au fost sustrase. Pentru a spori posibilitatea recuperării prejudiciului prin
descoperirea eventualilor complici sau tăinuitori este important ca organul de
cercetare penală să cunoască destinația bunurilor sau valorilor sustrase. Căutarea
și ridicarea bunurilor se realizează prin efectuarea de percheziții și ridicarea pe
bază de proces verbal a obiectelor.
De asemenea, trebuie să se cerceteze și faptul dacă infracțiunea de tâlhărie
a intrat sau nu în concurs cu alte tipuri de infracțiuni, precum infractiuni cu privire
la viața sexuală, la regimul circulației, la regimul armelor și munițiilor, etc.
În același timp, se stabilesc și condițiile și împrejurările care au determinat,
favorizat sau înlesnit săvârșirea infracțiunii de tâlhărie.
Infracțiunile contra patrimoniului sunt comise în mod frecvent având la bazî
cauze atât de ordin obiectiv, cauze socio-economice (somaj), cât și cauze de ordin
subiectiv (dezinteres în dobândirea celor de trebuință pe cale cinstită, dorința de
îmbogățire fără muncă, carențe în educație).

57
 Faptele îndreptate împotriva patrimoniului au fost incriminate și sancționate
din cele mai vechi timpuri de legile penale. Legea este chemată să apere situațiile
de fapt existente, adică acestea să fie menținute în starea în care se aflau până la
intervenția ilicită a unei persoane.

5.3. Elemente procesuale cu privire la infracțiunea de tâlhărie

Acțiunea procesuală în cazul infracțiunii de tâlhărie se pune în mișcare din

oficiu. În principiu urmărirea penală și judecarea tâlhăriei se realizează conform
regulilor de procedură obișnuite. Prin excepție, fapta prevazută în alin. (3) va fi
urmărită în mod obligatoriu de către procuror și judecată în primă instanță de
tribunal.
Infracțiunea de tâlhărie se urmarește și se judecă potrivit regulilor de
procedură penală obișnuită. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Chiar
și atunci când în conținutul complex al tâlhăriei ar intra un furt care se urmărește la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate, urmărirea penală se face din oficiu,
deoarece tâlhăria este o infracțiune unică, complexă, cu un grad de pericol ridicat.
Competența de a efectua urmărirea penală în cazul infracțiunii de tâlhărie
comisă ân condițiile art. 211, alin. (1), (2) C. pen. aparține organului de cercetare
penală al poliției (art. 207 C. pr. pen.). Urmărirea penală în cazul comiterii
infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211, alin. (3) C. pen. se efectuează, în
mod obligatoriu, de către procuror (art. 209 C. pr. pen.) așa cum a fost modificat
prin Legea 140/1996, privind modificarea și completarea Codului de Procedură
Penală, când tâlhăria a produs consecințe deosebit de grave sau a avut ca urmare
moartea victimei.
În situația în care organul de cercetare a constatat infracțiunea prevazută
de art. 211 alin. (3) C. pen. este obligat să efectueze actele de cercetare penală
ce nu suferă amânare, chiar dacă infracțiunea nu este de competența sa, lucrările
întocmite de el fiind pe deplin valabile. Această obligație rezidă din prevederile art.
213 C. pr. pen. Prin prevederile aceluiași articol, organul de cercetare penală este
obligat să înainteze procurorului toate lucrările efectuate.
De asemenea, s-a precizat că „dacă într-o cauză în care potrivit art. 209 C.
pr. pen., urmărirea penală se efectuează de procuror în mod obligatoriu,
cercetarea penală a fost făcută de organele de poliție, procurorul căruia i s-a trimis

58
apoi dosarul neprocedând decât la audierea unor martori și la întocmirea
rechizitoriului, se impune concluzia că prima instanță, în mod corect, s-a
desesizat, în baza art. 332 C. pr. pen. și a restituit cauza procurorului pentru ca
urmărirea să fie făcută de organul competent."
Infracțiunea de tâlhărie comisă în condițiile art. 211, alin. (1) C. pen., se
judecă în primă instanță la Judecătorie ( art.25 C. pr. pen.). Când tâlhăria a fost
comisă în circumstanțe prevăzute de art. 211, alin. (2) C. pen. sau are urmările
prevăzute de art. 211 alin. (3) C. pen., competența de a se judeca în prima
instanță aparține Tribunalului ( art. 27, pet. 1, lit. a) și b) C. pr. pen.) sau când este
cazul Tribunalului Militar Teritorial (art. 28, pet. I C. pr. pen.). Când bunul care face
obiect al sustragerii este dintre acele aflate în administrarea sau folosința forțelor
armate, competența revine Tribunalului Militar (art. 26 pet. 2 lit. b) C. pr. pen.).
În ceea ce privește infracțiunile comise de civili contra bunurilor aflate în
administrarea sau folosirea forțelor armate, în practica judiciară s-a arătat că „deși
potrivit art. 26 pct.1 lit. b) C. pr. pen., infracțiunea comisă de civili contra bunurilor
aflate în administrarea sau folosirea forțelor armate sunt date in competen|a de
judecata a tribunalelor Militare.
În legătură cu acțiunea civilă în procesul penal, Codul de Procedură Penală
prevede că acțiunea civilă se pornește din oficiu când partea vătămată este o
organizație din cele prevăzute în art. 145 C. pen. De asemenea, este prevazută
obligația de a solicita instituției publice date cu privire la prejudiciu, aceasta fiind
obligată să comunice instanței datele solicitate. Instanța este obligată să se
pronunțe din oficiu asupra separării pagubei, chiar dacă unitatea prejudiciată nu s-
a constituit ca parte civilă (art. 17 C. Pr. pen.). Infracțiunea de tâlhărie comisă în
condițiile art. 211 alin. (1) C. pen. se judecă în primă instanță la Judecătorie în
complet format de un judecător, iar apelurile împotriva hotărârilor pronunțate în
primă instanță se judecă de apel în complet format din doi judecători.

Concluzii

59
 Orice societate ( comunitate sau colectivitate umană) presupune un contact
natural între membrii săi, în cadrul unor relații sociale din cele mai diverse, în
vederea satisfacerii unor nevoi individuale sau de grup.

Infracțiunea de tâlhărie trebuie privită ca o infracțiune gravă, nu numai în

formele agravante, întrucât pericolul social al acestei fapte rezultă și din săvârșirea
acesteia în formă simplă.
Spre deosebire de alte infracțiuni care aduc atingere avutului, existența
infracțiunii de tâlhărie presupune și întrebuințarea de violențe, amenințări sau alte
forme de constrângere care pot leza și integritatea fizică sau psihică a persoanei
prejudiciate material.
Întrebuințarea actelor de constrângere sporește gradul de pericol social al
tâlhăriei, întrucât prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea
victimei în stare de inconștiență sau neputința de a se apăra, se anihilează
opoziția victimei, violența servind ca mijloc pentru comiterea furtului, păstrarea
bunului furat, înlăturarea urmelor infracțiunii sau scăparea făpuitorului.
Prin întrebuințarea violenței ca element al naturii obiective a infracțiunii de
tâlhărie se aduce atingere relațiilor sociale privind viața, integritatea corporală,
sănătatea, libertatea care formează obiectul juridic special adiacent al tâlhăriei.
Cunoașterea condițiilor care au favorizat săvârșirea faptei are un rol
important în prevenirea și combaterea infracțiunilor de tâlhărie prin pregătirea
antiinfracțională a populației.
În concluzie, se impune elaborarea de măsuri la nivel statal pentru
eradicarea acestor infracțiuni, nu numai prin intervenția organelor de ordine și a
justiției pentru sancționarea corespunzătoare și rapidă a acestor fapte. O atenție
deosebită trebuie acordată minorilor care pot fi atrași mai ușor la comiterea
acestor fapte și mai ales la formarea de grupuri infracționale. Aceștia acționează
fără a discerne faptele și condițiile pe care le generează.
Un rol deosebit de important revine și mass-mediei, care trebuie să
cunoască manifestările de acest gen, să ia poziție față de acestea pentru a crea o
atitudine colectivă a cetățenilor față de fpptuitori și faptele lor.
De asemenea, este necesară luarea de măsuri pentru ca pedeapsa să
asigure reeducarea făptuitorilor în locurile de detenție, precum și observarea
acestora și după executarea pedepsei.

60
 Este inutilă mărirea cuantumului pedepsei pentru infracțiunea de tâlhărie,
dacă în timpul detenției nu se iau măsuri ca pedeapsa să constitute un mijloc real
de reeducare a făptuitorului.
Se observă că infracțiunile de tâlhărie și, în general, toate infracțiunile se
comit de persoane cu un grad scăzut de pregătire școlară și cu mari carențe
educative. Penitenciarele trebuie să asigure o continuare a pregătirii profesionale
a deținuților, în scopul de a-i scoate din sfera și la nivelul de cunoștințe la care se
află, conștientizându-i în acest fel de necesitatea reintegrării în societate.

BIBLIOGRAFIE

1. Constantin Aionițoaie, Vasile Bercheșan, Ion N. Dumitrescu, Constantin Pletea,

61
lon-Eugen Sandu, Tratat de metodică criminalistică, Editura Carpați, Craiova, 1994
2. Gh. Behiu, Drept civil român, Ed. Universul Juridic, București, 2001
3. Alexandru Boroi, Drept penal. Partea specială, Ed. C. H. Beck, București, 2011
4. Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu, Drept penal. Partea specială, Ed. All
Beck, București, 2005
5. Alexandru Boroi, Valentin Radu Sultănescu, Norel Neagu, Drept special. Partea
specială. Culegere de spețe pentru uzul studenților, Ed. All Beck, București, 2002
6. Valerian, Cioclei, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra patrimoniului,
Ed. C.H. Beck, București, 2011
7. Valerian Cioclei, Codul penal și Codul de procedură penală, Ed. C. H. Beck,
București, 2013
8. Viorel Coroiu, Georgică Panfil, Criminalistica. Elemente de tactică și metodică,
Ed. Estfalia, București, 2008
9. Horia Diaconescu, Drept penal. Partea specială, Ed. All Beck, București, 2005
10. Gheorghe Diaconescu, Constantin Duvac, Tratat de drept penal. Partea
specială, Ed. C. H. Beck, București, 2009
11. Vasile Dobrinoiu, Drept penal. Partea specială, vol. I, Ed. Lumina Lex,
București, 2004
12. Vasile Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu,
Constantin Bulai, Rodica Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului penal român.
Partea specială, vol. Ill, Ed. Academiei, București, 1971
13. Vasile Dongoroz, Gheorghe Danga, Siegfried Kahane, D. Lucinescu, A. Nemeș,
M. Popovici, P. Sârbulescu, V. Stoican, Noul Cod Penal și Codul penal anterior
prezentare comparativă, Editura Politică, București, 1968
14.Petre Dungan, Tiberiu Medeanu, Viorel Pașca, Manual de drept penal. Partea
specială. Vol I, Infracțiuni contra persoanei. Infracțiuni contra patrimoniului, Ed.
Universul juridic, București, 2010
14.Gheorghe Ivan, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, București, 2010
15.O. Loghin, A. Filipaș, Drept penal român. Partea specială, Casa de Editură și
Presă „Șansa" SRL, București, 1992
15.Vasile Papadopol, Culegere de practică judiciară penală, Ed. All Beck,
București, 1998
16.Ion Pascu, S. Ivan, Tâlhăria, aspect de teorie și practică judiciară, Ed.
Ministerului de Interne, București, 1992

62
17.Gheorghe Nistoreanu, Drept penal. Parte specială, Ed. A. C. Beck, București,
2002
18.Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. ACTAMI, București, 2001
19.C. Stănescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale,
E.D.P., București, 1970
20.Tudorel Toader, Drept penal român. Partea specială, Ed. Hamangiu, București,
2012
21.Tudorel Toader, Drept penal. Partea specială. Culegere de probleme din
practica judiciară pentru uzul studenților, Ed. All Beck, București, 2003
22.Codul penal în vigoare
23.Codul de procedură penală în vigoare
24.Constituția României. Convenția europeană a drepturilor omului, Ed. Rosetti
Internațional, București, 2012
25. Dreptul, nr. 10,12 /2000
26. Noul Cod Penal
27. Revista de Drept Penal, nr. 2/1973, nr. 2/1995,
28. Revista Română de Drept, nr. 2/2001

63