Sunteți pe pagina 1din 142

TITULAR DE CURS

Lect. Univ. Dr. NIȚĂ MARIA CAROLINA

DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT

Curs pentru învăţământ la distanţă

PARTEA GENERALĂ

BUCUREȘTI - 2016
TEMA I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL INTERNAȚIONAL


PRIVAT

1. Noțiune, obiect şi metodă de reglementare privind dreptul


internațional privat
1.1 Noțiune
1.2 Obiect de reglementare
1.3 Raportul juridic de drept internațional privat
1.4 Elementul de extraneitate
1.5 Metoda de reglementare a DIP
1.5.1 Metoda conflictuală
1.5.2 Metoda utilizării legilor de aplicare imediată
1.5.3 Metoda normelor materiale
1.5.4 Metoda Proper Law
2. Vocabular
3. Întrebări, exerciţii, aplicaţii
4. Rezolvaţi următoarele teste-grilă
5. Bibliografie
OBIECTIVE:
- Cunoaşterea specificității și a trăsăturilor caracteristice ale dreptului
internațional privat;
- Indentificarea raporturilor juridice care intră sub incidența dreptului
internațional privat;
- Înțelegerea metodei de reglementare a raporturilor cu element străin;

1. Noțiune, obiect şi metodă de reglementare privind dreptul


internațional privat

1.1 Noțiune

Dreptul internaţional privat este acea ramură a sistemului nostru de drept,


cuprinzând totalitatea normelor juridice, care reglementează soluţionarea conflictelor
de legi, a conflictelor de jurisdicţii, precum şi condiția juridică a străinului în țara
noastră.
Trăsături care definesc şi individualizează dreptul internațional privat:
⇒ ramură de drept ce aparține sistemului de drept intern al fiecărui stat.
⇒ normele dreptului internațional privat sunt cunoscute sub denumirea de norme
conflictuale, deşi această ramură de drept operează şi cu norme materiale - cum sunt,
de exemplu, cele care reglementează condiţia juridică a străinului sau normele
(materiale) uniforme incluse în diferite tratate sau convenţii internaţionale;
⇒ în domeniul său intră conflictul de legi, conflictul de jurisdicții, condiția juridică a
străinului și cetățenia.
⇒ reglementează numai o parte din relațiile de drept privat cu element de
extraneitate: raporturile de drept civil, de dreptul familiei, dreptul muncii, procedură
civilă şi alte raporturi conexe cu acestea.

1.2 Obiectul de reglementare

 Relațiile juridice caracterizate prin aceea că au în componență un element


străin, ce constituie principalul factor de diferențiere față de raporturile juridice de drept
intern.

1.3 Raportul juridic de drept internațional privat

Activitatea personelor fizice sau juridice se desfășoară nu numai în cadrul intern al


fiecărui stat, ci și în cadrul relațiilor internaționale, ceea ce conduce la nașterea unor
raporturi juridice în care unul sau mai multe elemente sunt ”străine” sau de
”extraneitate”, în sensul că prezintă legătură cu două sau mai multe state.

Exemple:
un contract încheiat între o societate română şi un partener german, a
cărui loc de executare a obligaţiilor este Germania;
o căsătorie perfectată între un cetăşean român şi un cetăţean francez pe
teritoriul Statelor Unite ale Americii;
masa succesorală se află pe teritoriul unui alt stat;
moștenirea lăsată de un cetățean străin cu ultimul domiciliu în România;
adopţia unui copil minor român realizată de o familie din Anglia;
faptă cauzatoare de prejudiciu produsă pe teritoriul altui stat;

Existența unor asemenea elemente determină ca raporturile juridice să vină în


contact cu mai multe sisteme de drept.
Raporturile juridice de drept internațional privat sunt raporturile civile, comerciale,
precum și alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate [art. 2557 alin. (2)
Cod Civil].

Trăsăturile caracteristice raportul juridic de drept internațional:


- raportul juridic de drept internațional privat conține un element străin, prin care
are legătură cu mai multe sisteme de drept. Prin intermediul elementului străin al
raportului juridic, poate să ia naștere un conflict de legi;
- raportul juridic de drept internațional privat ia naștere în domeniul dreptului
privat în sens larg;
- subiectele raportului juridic de drept internațional privat sunt persoane fizice sau
persoane juridice. În calitatea sa și de subiect de drept civil, statul poate fi parte
într-un raport juridic cu element străin.
Nu orice raport juridic cu element de extraneitate formează obiect de reglementare
a dreptului internatțonal privat, ci numai raporturile de drept civil, în sens larg.
Nu intră în această categorie raporturile cu element străin din domeniul dreptului
administrativ, dreptului financiar, dreptului penal sau dreptului procesual penal.

1.4 Elementul de extraneitate

Elementul străin sau de extraneitate  simplă împrejurare de fapt datorită


căreia raportul juridic este legat de mai multe tări şi prin aceasta de mai multe sisteme
de drept.
Trăsăturile caracteristice elementului de extraneitate:
 nu este un element de structură al raportului juridic de drept international
privat, în sensul că nu este un al patrulea element, alături de subiecte, conţinut şi
obiect. Este doar un fapt juridic care se referă la unul sau mai multe din cele trei
elemente de structură (ex: faptul că persoana fizică – subiect al raportului juridic – are
cetățenia străină sau domiciliul în străinătate; obiectul vânzării se află pe teritoriul altei
țări, locul delictului este în străinătate, contractul se încheie în altă țară, etc).
 este calificat ca fiind element străin prin raportare la un anumit sistem de
drept. Elementul de extraneitate este analizat ca fiind "străin" prin raportare la sistemul
de drept al forului. Determinarea elementelor de extraneitate și efectele produse de
acestea diferă de la un sistem de drept la altul. De exemplu, pentru determinarea legii
naționale a persoanei fizice, unele sisteme de drept consideră că elementul de
extraneitate il constituie cetățenia iar altele consideră că îl constituie domiciliul
persoanei fizice.
 nu este, în toate cazurile, element internațional, în sensul dreptului
comerţului internațional. Raporturile juridice de drept privat cu element străin pot
constitui obiect de reglementare și a altor ramuri ale dreptului privat. Astfel, dreptul
comerţului international reglementează raporturi comerciale cu element de
extraneitate, element care este întotdeauna internaţional, raportat la particularităţile
operaţiunii comerciale (de exemplu, elementul de extraneitate apare ca element
internaţional, în sensul propriu al termenului, în cuprinsul Legii uniforme asupra
vânzării internaţionale a obiectelor mobile corporale, adoptată prin Convenţia de la
Haga din 1 iulie 19643 ). În acest sens, «pentru determinarea caracterului internațional
al unui raport juridic sunt luate în considerare şi unele elemente de extraneitate ale
acestuia. Dar nu orice element de extraneitate adăugat unui raport juridic din dreptul
intern îl poate transforma în raport de dreptul comerțului internațional, deci în raport
„internațional”, ci numai acele elemente de extraneitate care, pentru acel raport, sunt
socotite că au o importanță deosebită, cum ar fi faptul că părțile contractante au
domiciliul sau sediul în tări diferite sau faptul că marfa, obiectul contractului, este
destinată să treacă dintr-o țară în alta».
Rolul de a identifica elementele de extraneitate care conferă caracterul
internațional (în acceptiunea dreptului comerţului international) revine fie legii interne,
fie convențiilor internaționale.
 constituie premisa aplicării unor norme juridice diferite. Ca regulă,
elementul de extraneitate determină fie conflictele de legi (caz în care îşi găsesc
aplicabilitatea normele conflictuale), fie atrage aplicarea normelor materiale interne
sau a normelor materiale unificate.
 prezența elementului de extraneitate distinge raporturile de drept
internațional privat de toate celelalte raporturi de drept privat. Elementul de
extraneitate constituie diferența specifică a raporturilor de drept internațional privat.

ELEMENTE DE EXTRANEITATE

în legătură cu În legătură cu În legătură cu


SUBIECTUL OBIECTUL CONȚINUTUL
raportului juridic raportului juridic raportului
juridic

- cetățenia, - locul situării - locul nașterii


- domiciliul bunului imobil raportului juridic
- reședința - locul situării - locul încheierii
- religia bunului mobil actului,
- sediu - incidenta - locul executării
- naționalitatea unei legi străine prestației
- fondul de comerț supra asupra caracteristice
obiectului; - locul savârșirii
delictului
- locul producerii
prejudiciului
- locul producerii
evenimentului
(deces, naștere
etc).

Temă de lucru:
1) identificați raporturi juridice care au în conținutul lor un element străin;
2) identificați raporturi juridice ce nu pot forma obiectul dreptului internațional
privat;
3) identificați alte elemente de extraneitate decât cele enumerate în tabel și
stabiliți cu care din elementele de structură a raportului juridic au legătură.
1.5 Metoda de reglementare

Raportul juridic cu element de extraneitate poate fi reglementat fie cu ajutorul


normelor conflictuale, care indică legea competentă a se aplica raportului juridic, fie cu
ajutorul normelor materiale, care se aplică direct și nemijlocit raportului juridic cu
element străin.

Analiza metodelor de reglementare

1.5.1 Metoda conflictuală (conflictualistă)

Potrivit acestei metode, legea competentă a reglementa raportul juridic cu


element de extraneitate se determină cu ajutorul normei conflictuale. Legea
competentă astfel determinată, poate fi cea locală (legea instantei sesizate, numită
legea forului), cea straină, sau ambele (fiecare din legi, reglementănd un anumit
aspect al raportului juridic).
Caracteristici ale metode conflictuale:
 presupune alegerea legii competente întrucât, în principiu, norma conflictuală
este bilaterală;
 judecătorul forului aplică propria normă conflictuală;
 legea aplicabilă desemnată de norma conflictuală, este fie legea forului fie
legea unei țări străine.

1.5.2 Metoda utilizării legilor de aplicație imediată.

Constituie o formă particulară a metodei conflictuale, ce presupune existența


unei categorii speciale de legi, anume cele de aplicație imediată, aplicarea normei
conflictuale fiind condiționată de împrejurarea ca, în materia respectivă, să nu existe o
asemenea lege.
Aspecte specifice:
 legile de aplicație imediată prezintă o importanță deosebită și au un caracter
de imperativitate ce exclude de la aplicare legea străină, înlăturând în același timp,
incidența metodei conflictuale;
 legile de aplicație imediată ridică o problemă de determinare a aplicării lor în
spațiu, în sensul că, în timp ce la metoda conflictuală se pornește de la situația juridică
pentru a se determina legea aplicabilă, în cazul utilizării normelor de aplicație imediată,
se pleacă de la aceste legi pentru a se vedea dacă ele se aplică sau nu raportului
juridic;
 legile de aplicație imediată au un caracter unilateral, în vreme ce normele
conflictuale sunt, de regulă, bilaterale;
 normele de aplicație imediată se aseamănă cu normele conflictuale, ambele
având un punct de legătura cu țara forului, însă, în timp ce normele conflictuale
stabilesc numai competența unui sistem de drept în a cârmui raportul juridic, normele
de aplicație imediată rezolvă nemijlocit raportul juridic cu element străin.

1.5.3 Metoda normelor materiale

Această metodă se caracterizează prin aplicarea directă, nemijlocită a


normelor materiale raportului juridic cu element străin.
Norma materială presupune fie o normă care se declară aplicabilă raportului juridic
cu element de extraneitate, fie o normă materială care înlătură posibilitatea conflictului
de legi, în măsura în care acesta conține o reglementare comună pentru două sau mai
multe țări, situație în care norma materială se aplică direct raportului juridic.
1.5.4 Metoda proper law

Este, de asemenea, o variantă a metodei conflictuale și presupune ca pentru


fiecare situație juridică, determinarea legii aplicabile să se realizeze în raport de
totalitatea împrejurărilor de fapt și a particularităților pe care le prezintă.
În cazul acestei metode, rolul celui chemat să aplice legea este important,
întrucât, spre deosebire de metoda conflictuală ce presupune aplicarea unor reguli
generale tuturor cauzelor de același fel, determinarea legii aplicabile potrivit metodei
proper law se realizează de la speță la speță, chiar dacă ele se referă la aceeași
materie, ținându-se cont de particularitățile de fapt ale fiecăreia, astfel încât legea
stabilită sa fie cea mai indicată pentru cazul respectiv.
Aceasta metoda presupune:
- gruparea și aprecierea punctelor de legătură pentru stabilirea legii aplicabile
indicată de cele mai puternice puncte de legatură;
- cercetarea conținutului legilor aflate în conflict pentru a determina scopul pe care
acestea îl au, aplicându-se legea care are cel mai mare interes în a reglementa
situația juridică respectivă;
- aplicarea aceleia dintre legile aflate în conflict care este cea mai favorabilă părții
ce trebuie protejată, exprimând ideea de justiție, astfel cum o concepe judecatorul
respectiv.
In sistemul de drept român, metoda proper law este reglementată în art. 2.565 Cod
Civil, care permite în mod excepţional înlăturarea legii determinate prin metoda
conflictualistă, dacă, datorită circumstanţelor cauzei, raportul juridic are o legătură
foarte îndepărtată cu această lege, caz în care, urmează a se aplica legea cu care
raportul juridic prezintă cele mai strânse legături. Metoda proper law nu se aplică însă
în materie de stare civilă, capacitatea persoanerlor, precum şi atunci când părţile asu
ales legea aplicabilă (art.2.565 Cod Civil)

2. VOCABULAR

• norma conflictuală – normă juridică care solutionează un conflict de legi


indicând care este legea competentă;
• element de extraneitate sau element străin - parte componentă a raportului
juridic de drept internațional privat prin care se stabilește legătura cu o lege străina;
• sistem de drept – totalitatea normelor stabilite sau recunoscute de stat, în
scopul reglementări relațiilor sociale conform voinței de stat, a căror respectare
obligatorie este garantată de forța coercitivă a statului.
• condiţia juridică a străinului – instituție a dreptului international privat care
include ansamblul normelor juridice care statornicesc existenta şi întinderea drepturilor
şi a obligatiilor pe care le are străinul într-o anume tară;

3. Întrebări, exerciţii, aplicaţii

 Ce se înțelege prin elementul de extraneitate?


 Prin ce se caracterizează metoda normelor materiale?
 Care este caracterul normelor de aplicație imediată?
 Cărui sistem de drept aparțin normele de drept internațional privat?
 Ce deosebeşte metoda conflictualistă de metoda utilizarii legilor de aplicaţie
imediată?
 Specificaţi caracterul următoarei norme: „Dacă una din legile străine astfel
determinată, prevede un impediment la căsătorie care, potrivit dreptului român, este
incompatibil cu libertatea de a încheia o căsătorie, acel impediment va fi inlăturat ca
inaplicabil în cazul în care unul dintre viitorii soţi este cetăţean român şi căsătoria se
încheie pe teritoriul României” [art.2.586 alin.(2) din Codul Civil].

4. Rezolvaţi următoarele teste-grilă

1. Dreptul internațional privat:


a) este o ramură de drept de sine stătătoare;
b) este o parte a dreptului internațional;
c) este o parte a dreptului civil

2. În sfera dreptului internațional privat intră:


a) raporturi de drept privat cu element străin;
b) raporturi de drept fiscal cu element străin;
c) raporturi de drept penal cu element străin

3. Elementul de extraneitate:
a) se configurează ca un element de structură a raportului juridic;
b) este o împrejurare de fapt;
c) diferențiază raportul juridic de drept internațional de raportul juridic de drept
intern

4. Metoda « proper law »:


a) presupune aplicarea legii în raport de totalitatea împrejurărilor de fapt și a
particularităților pe care le prezintă;
b) este o formă a metodei conflictuale;
c) se aplică și în sistemul de drept român;

5. Metoda conflictualistă presupune:


a) aplicarea directă și nemijlocită a normei materiale
b) alegerea normei competente cu ajutorul normei conflictuale
c) aplicarea normei conflictuale a forului

5. Bibliografie

 D. Al. Sitaru, Tratat de drept international privat, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013,
pp. 1-8;
 Ioan Macovei, Drept internțional privat, Ed. C.H.Beck, București, 2011, pp. 14;
 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2007, pp. 19-24;
 Bernard Audit, Louis d′Avout, Droit international privé, Septieme edition
refondue, Ed. Economica 2013, pp. 4-13;
 Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil, ediţia a VII-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2001;
 Claudiu – Paul Buglea, Dreptul Internațional Privat, Editura Universul Juridic
2013, p. 7-9;
TEMA II
DOMENIUL DREPTULUI INTERNAȚIONAL PRIVAT

1. Domeniul Dreptului Internațional Privat


1.1 Noțiune
1.2 Analiza domeniului
1.2.1 Conflictul de legi
1.2.2 Conflictul de jurisdicții
1.2.3 Condiția juridică a străinului
1.2.4 Cetățenia
2. Delimitarea dreptului internațional privat de alte ramuri de drept
2.1.1 Corelația între dreptul internațional privat și dreptul civil
2.1.2 Corelația intre dreptul internațional privat și dreptul penal
2.1.3 Corelația între dreptul internațional privat și dreptul
administrativ
2.1.4 Corelația între dreptul internațional privat și dreptul fiscal
3. Întrebări, exerciţii, aplicaţii
4. Rezolvaţi următoarele teste-grilă
5. Bibliografie
OBIECTIVE:
- Înţelegerea noţiunii de domeniu al dreptului internaţional privat;
- Analiza fiecărui tip de conflict ce intră în domeniul dreptului internaţional
privat;
- Identificarea elementelor ce delimitează dreptul internaţional privat de
celelalte ramuri de drept
- Utilizarea cunoştinţelor de drept privat în corelaţie cu termenii specifici
dreptului internaţional privat

1.1 Noțiunea de domeniu al dreptului internațional privat

Constituie domeniu al dreptului internațional privat materiile privind conflictul de legi,


conflictul de jurisdicții, condiția juridică a străinului și cetățenia.

1.2 Analiza domeniului dreptului internațional privat

1.2.1 Conflictul de legi

Definiție: Conflictul de legi este acea situație în care raportului juridic cu element de
extraneitate îi sunt susceptibile a i se aplica două sau mai multe sisteme de drept aparținând
unor state diferite, cu care raportul prezintă legătură prin elementul străin.

Exemplu practic:
Doi soți, cetățeni ruşi cu reşedinţa obişnuită comună în România, a căror căsătorie a fost
celebrată în țara lor de origine (Rusia), solicită instanței române desfacerea căsătoriei prin
divorț.
Elemente de extraneitate: cetățenia și locul încheierii căsătoriei.
Conflictul de legi apare între: legea română (legea reşedinţei obişnuite comune) și legea
rusă (legea națională comună a celor doi soți dar și legea locului încheierii căsătoriei)
Problema ce revine judecătorului competent spre soluţionare este aceea de a stabili care
dintre cele două sisteme de drept în prezență se aplică în cauză, în lipsa alegerii de către soţi
a legii aplicabile divorţului.
Soluția conflictului de legi: se va aplica legea română ca a statului pe teritoriul căruia soţii
au reşedinţa obişnuită comună la data introducerii cererii de divorţ [art.2600 alin. (1) lit. a) din
Codul Civil]

Elementele esențiale ale conflictului de legi sunt:


 izvorul conflictului de legi este elementul de extraneitate.
 raportul juridic este susceptibil de a i se aplica unul sau mai multe sisteme de drept
diferite, respectiv sistemul de drept român și sistemul de drept al altui stat, cu care are
legătură prin elementul străin;
 conflictul de legi nu implică un conflict de suveranități între statul român și cel
străin, cu care elementul de extraneitate are legatură.
Clasificare. Potrivit doctrinei există mai multe tipuri de conflicte de legi :
⇒ în funcție de aplicarea legilor în spațiu și timp:
- conflict de legi în spațiu - când sistemele de drept în prezență conțin norme conflictuale
care reglementeaza în mod diferit raportul juridic cu element de extraneitate;
- conflict de legi în timp - între două legi succesive aparținând aceluiași sistem de drept, din
care una în vigoare și cealaltă abrogată;
- conflictul de legi în timp și spațiu - când un raport juridic se naște într-o țară, conform
legilor acesteia, și urmează să producă efecte sau sa fie invocat într-un alt stat;
⇒ în funcție de sistemul de drept competent a reglementa raportul juridic cu
element de extraneitate:
- conflict pozitiv de legi – când fiecare normă în conflict trimite la propriul sistem de drept;
- conflict negativ - când nici una din normele conflictuale în prezență nu consideră aplicabil
propriul sistem de drept, trimițând fie la sistemul de drept al celuilalt stat, fie la sistemul de
drept al unui stat terț.
⇒ în funcție de nivelul unde apare conflictul de legi:
- conflict propriu – zis de legi - apare între normele în conflict a două sisteme de drept
diferite;
- conflict aparent de legi – apare între normele conflictuale aparținând aceluiași sistem de
drept (în cazul legilor federale sau interprovinciale);
⇒ în funcție de unele situații speciale ce pot declanșa conflicte de legi:
- conflictul de legi în cazul statelor nerecunoscute - aplicarea legii statului nerecunoscut
este justificată de următoarele argumente: nerecunoașterea unui stat de catre altul nu
înseamnă ca acesta nu există sau că ordinea sa de drept nu are o existență independentă de
orice atitudine din afară;
- conflictul interpersonal - situație în care în unele țări, legea aplicabilă unui raport juridic
se determină dupa criteriul confesiunii, în sensul că cei aparținând aceluiași cult sunt supuși
normelor religioase proprii cultului respectiv. Conflictul apare atunci când norma conflictuală a
forului trimite la sistemul de drept al unui stat ce diferă raportat la criteriul confesiunii. În
soluționarea problemei trebuie stabilit cărei religii aparține partea sau părțile raportului juridic,
în funcție de aceasta stabilindu-se care normă se aplică pentru soluționarea pe fond a cauzei.
Conflictele interpersoanle apar cu frecvență în statele nelaice, unde distincția se face potrivit
confesiunii indivizilor. Conflictele de legi interpersoanale intrevin în probleme de familie,
succesiuni sau proprietate.

1.2.2 Conflictul de jurisdicții

Conflictul de jurisdicții vizează norme privind:


 competența jurisdicțională;
 procedura aplicabilă proceselor de drept internațional privat;
 efectele hotărârilor judecatorești și arbitrale străine.
Normele care soluționează conflictele de jurisdicții sunt norme de drept material,
substanțial. Ele se aplică în mod direct, nemijlocit, raportului juridic.

1.2.3 Condiția juridică a străinului

Definiție: Instituție a dreptului internațional privat care include ansamblul normelor juridice
prin care se determină capacitatea de folosință a străinului (persoana fizică sau juridică), adică
existența și întinderea drepturilor și obligațiilor acestuia într-o anume țară.
Condiția juridică a străinului este determinată de legea statului în care se găsește, sau cu
jurisdicția căruia are legatură.
Condiția juridică a străinului în România este supusă exclusiv legii române.
Condiția juridică a străinului are legatură atât cu ceea ce se cheamă conflictul de legi – în
măsura în care se recunoaște străinului un anumit drept – cât și cu conflictul de jurisdicții
(interesează aspecte privind: capacitatea procesuală a străinului; asistența juridică, etc).
1.2.4 Cetățenia

Prin cetățenie se înțelege ansamblul normelor juridice care reglementează legătura


politico – juridică dintre persoana fizică și un stat, în temeiul căreia persoana fizică, în calitate
de cetățean, este titularul anumitor drepturi și obligații care constituie statutul ori condiția sa
juridică.
Cetățenia constituie în dreptul internațional privat, un criteriu pentru determinarea legii
aplicabile.

Temă de lucru:
a) Analizaţi dispoziţiile art.2.568 din Codul Civil şi precizaţi care este caracterul acestor
norme.
b) Exemplificaţi tipuri de raporturi juridice de drept internaţional privat, ce intră în domeniul
său de aplicare.

2 Delimitarea dreptului internațional privat de alte ramuri de drept

2.1.1 Corelația între dreptul internațional privat și dreptul civil

Obiectul de reglementare a dreptului internațonal privat este mai vast decât al dreptului
civil, întrucât include atât raporturile de drept civil propriu zis, cât și pe cele din dreptul familiei,
dreptul muncii, dreptul comercial, etc.
Raporturile de drept civil → strict interne
Raporturile de drept internațional privat → conțin întotdeauna un element de extraneitate.

2.1.2 Corelația intre dreptul internațional privat și dreptul penal

Aplicarea legii penale române poate fi condiționată de aplicarea legii civile străine, lato
sensu. De exemplu, pentru infracțiunea de bigamie trebuie să existe două căsătorii în care se
află o persoană, fiind avută în vedere inclusiv de legea străină.
Hotărârea penală străină poate produce și unele consecințe de drept civil, ca de exemplu
răspunderea pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, aceste consecințe fiind
determinate potrivit legii civile aplicabile, care poate fi o lege străină.

2.1.3 Corelația între dreptul internațional privat și dreptul administrativ

Uneori, dispozițiile legii administrative pot fi luate în considerare pentru determinarea


regimului unui raport juridic.
De exemplu, într-o acțiune în nulitatea căsătoriei bazată pe necompetența organului
instrumentator, această competență se determină după normele administrative din dreptul
străin.

2.1.4 Corelația între dreptul internațional privat și dreptul fiscal

În anumite condiții, aspecte ale dreptului internațional privat se împletesc cu cele ale
dreptului financiar, de exemplu, atunci când se invocă de către o societate comercială faptul
că are naționalitate străină, în scopul de a nu plăti impozite decât în țara sa de origine.

3. Întrebări, exerciţii, aplicaţii

 Care sunt materiile ce intră în domeniul de aplicare a dreptului internaţional


privat?
 Prin ce se diferenţiază raportul juridic de drept civil de raportul juridic de drept
internaţional privat?
 Identificaţi elementele esenţiale ale conflictului de legi
 Care sunt criteriile după care se clasifică conflictele de legi?
 Cărei legi este supusă condiţia juridică a străinului în Romania?
 Determinaţi care este elementul de extraneitate, analizând următoarele raporturi
juridice şi precizaţi care sunt legile susceptibile a se aplica raportului juridic:
- contractul de vânzare - cumpărare a unui imobil situat pe teritorul statului german de
către SC Green Field Romania, societate juridică română;
- copil născut în afara căsătoriei, având ca tată un cetăţean austriac şi mama, cetăţean
român;
- bunurile mobile ale defunctului cetăţean român se află pe teritoriul Italiei;

4. Rezolvaţi următoarele teste-grilă

1. Conflictul de legi:
a) implică doar conflictul între legea română şi legea străină
b) implică şi conflictul de suveranităţi
c) implică atât conflictul de legi cât şi conflictul de suveranităţi

2. Conflictul de lege este o noţiune proprie:


a) Dreptului internaţional public
b) Dreptului internaţional privat
c) Dreptului diplomatic şi consular

3. Când norma conflictuală nu consideră aplicabil propriul sistem de drept suntem,


în prezenţa:
a) conflictului negativ
b) conflictului propriu – zis
c) conflictului aparent

4. Condiția juridică a străinului este determinată:


a) de legea sa naţională
b) de legea statului pe teritoriul căruia se află
c) de legea statului cu a cărui jurisdicție are legatură.

5. Bibliografie

 Ioan Macovei, Drept internțional privat, Ed. C.H.Beck, București, 2011, pg. 14-18;
 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, Drept internțtional privat, Ed. Universul Juridic, București,
2007, pg.32-36,
 A. Fuerea, Drept international privat, ed.a II-a, ed. Universul Juridic, Bucuresti 2005,
pg.23
 Y. Loussouarn, P. Bourel, Droit international privé, Dalloz, Paris, 1999, pg. 5-6
 D.A. Popescu, Corelaţia dintre conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii, în Fiat
Justitia, nr.1/1999, pg. 59-67
 R.-B. Bobei, Repere doctrinare şi jurisprudenţiale ale instituţiei calificării în dreptul
internaţional privat, în CJ, nr.3/2004, pg. 105
 D. Lupaşcu, G. Mihuţ-Gÿongÿ, Regimul juridic al străinilor în România, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2006, pg. 6;
 Tito Ballarino, Diritto Internazionale privato italiano, settima edizione, Ed. Cedam 2011,
pp.1-11.
CAPITOLUL III

CONȚINUTUL DREPTULUI INTERNAȚIONAL PRIVAT

1. Normele conflictuale
1.1 Definiție
1.2 Structura normei conflictuale
1.3 Punctele de legătură
1.4 Clasificarea normelor conflictuale
1.5 Sistemul de drept căruia îi aparțin normele conflictuale
2. Normele materiale sau substanțiale
2.1 Noțiune
2.2 Distincția față de normele conflictuale
3. Normele de aplicație imediată
3.1 Definiție
3.2 Aplicabilitatea normei de aplicație imediată și efecte
4. Întrebări și exerciții
5. Rezolvați următoarele teste grilă
6. Bibliografie
OBIECTIVE:
- Identificarea categoriilor de norme specifice dreptului internaţional
privat.
- Analiza fiecărui tip de normă.
- Înţelegerea normelor conflictuale ca principal instrument de lucru al
dreptului internaţional privat şi corelarea în aplicare cu lex causae (norma
materială)
- Însuşirea adecvată a elementelor ce configurează mecanismul
conflictual specific dreptului internaţional privat

1. Normele conflictuale

1.1 Definiţie: Normele conflictuale, specifice dreptului internațional privat, sunt


acele norme care au o structură proprie, diferită de cea a normelor juridice de drept
intern, având rolul de a soluționa conflictele de legi.
Normele conflictuale nu reglementează direct un raport juridic cu element de
extraneitate ci doar stabilesc care din sistemele de drept în prezență - susceptibile
de a guverna raportul juridic - urmează a se aplica acestuia.
Rolul normei conflictuale  de trimitere sau de fixare (determină în prealabil
norma materială competentă a soluționa pe fond problema raportului juridic).
Natura normelor conflictuale  norme instrument.
Izvoarele normelor de conflict: a) legea internă, b) convenţiile internaţionale şi c)
regulamentele Uniunii Europene.

1.2 Structura normei conflictuale

Elemente de structură ale normei conflictuale:


 Conţinut → parte a normei care cuprinde raporturile de drept la care se
referă.
Raporturile juridice sunt descrise într-o manieră abstractă, « pe categorii ».
Exemple:

Raporturile de drept la care se


Conținutul normei referă
conflictuale conținutul normei

Art. 2.613 din Codul Civil - posesie


- dreptul de proprietate
”Posesia, dreptul de proprietate - celelalte drepturi reale (dr. de uz,
și celelalte uzufruct, abitație, dr. de folosință, etc)
drepturi reale asupra bunurilor, - garanțiile reale (ipotecă, gaj, etc).
inclusiv
cele de garanții reale, sunt
cârmuite de ....”.

Art. 2.626 din Codul Civil - formele de publicitate efectuate în


”Formele de publicitate, realizate momentul nașterii, transmiterii, restrângerii
în orice sau stingerii drepturilor reale imobiliare și
mod, referitoare la bunuri sunt a garanțiilor reale imobiliare
supuse.....

Art. 2.586 din Codul Civil - vârsta minimă legală;


”Condițiile de fond cerute pentru - consimțământul la încheierea
încheierea căsătoriei;
căsătoriei sunt determinate de - impedimentele la căsătorie;
.....” etc

 Legătură → parte a normei care indică legea competentă a cârmui


raportul respectiv.

Exemple privind structura normei:

Art 2.587 alin. 1 din Codul Civil

CONȚINUT LEGĂTURĂ

forma încheierii căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul


căruia se celebrează

Art 2.625 din Codul Civil

CONȚINUT LEGĂTURĂ

nașterea, conținutul și sunt supuse legii statului unde s-a


stingerea dreptului de proprietate efectuat depozitul ori înregistrarea sau
industrială unde s-a depus cererea de depozit sau de
înregistrare

Legătura normei conflictuale se poate prezenta într-unul din următoarele feluri:


⇒ indicare directă
⇒ indicare generală

Temă de lucru:
Identificaţi conţinutul şi legătura normelor conflictuale conținute în art. 2.589 alin.
(1), art.2.605, art. 2.614 şi art. 2.627 din Codul Civil.

1.3 Punctele de legătură

Punctul de legătură → criteriu prin intermediul căruia se asigură localizarea


raportului juridic în cadrul unui sistem de drept aplicabil – lex causae.
Acest criteriu poate fi, după caz :
- un criteriu de fapt ( de exemplu: locul în care s-a produs faptul juridic ilicit –
ex delicto, locul unde se situează bunul – locus rei sitae)
- un criteriu juridic (de exemplu : cetățenia, domiciliul).

Principalele puncte de legătură


admise de legea română - cetătenia
- domiciliul sau reședința
- sediul social
- fondul de comerț
- locul situării bunului
- locul încheierii actului juridic
- locul executării contractului
- locul unde s-a produs faptul cauzator de
prejudiciu
- voința părților
- autoritatea care examinează valabilitatea actului
- instanța sesizată

Punctele de legătură se clasifică în două categorii :

 puncte de legatură fixe (nu suferă schimbări).

Exemple: locul situării bunului imobil, locul în care s-a produs fapta cauzatoare
de prejudicii sau locul producerii prejudiciului, locul unde s-a incheiat actul, etc.

 puncte de legătură mobile (se pot deplasa dintr-un sistem de drept în


altul).

Exemple: domiciliul, reședința obişnuită, sediul social, locul în care se află bunul
mobil, locul executării contractului, cetățenia etc.

Concursul punctelor de legătură


Uneori, în cadrul aceleiaşi norme conflictuale, sunt indicate mai multe puncte
de legătură fapt ce generează aşa zisul concurs la punctelor de legătură. Acest
concurs este de mai multe tipuri:
- concurs succesiv, atunci când punctele de legătură de află într-o raport de
subsidiaritate, ceea ce înseamnă că numai dacă primul punctul de legătură indicat nu
există sau nu se poate aplica, urmează a se aplică cel secundar, ş.a. [art. 2.585 şi art.
2600 Cod Civil];
- concurs alternativ, ipoteză în care nu se stabileşte o anumită ordine de
preferinţă între punctele de legătură indicate în normă, existând libertate în alegerea
unuia dintre ele, în funcţie de rezultatul practic la care acesta conduce [art.2.642, art.
2.635 şi art. 2.639 alin. (2) Cod Civil];
- concurs cumulativ, întâlnit ori de câte ori elementul de legătură unic, trimite la
două sau mai multe sisteme de drept diferite (criteriul cetăţeniei). Este cazul, spre
exemplu, a legii aplicabile filiaţiei din afara cărătoriei [art. 2.605 C.civil]

1.4 Clasificarea normelor conflictuale.


Criterii de clasificare:
• dupa conținut:
- norme conflictuale cu privire la persoanele fizice sau juridice;
- norme conflictuale cu privire la bunuri;
- norme conflictuale cu privire la moștenire;
- norme conflictuale cu privire la contracte;
- norme conflictuale cu privire la actul juridic;
- norme conflictuale cu privire la fapte juridice; etc
• dupa felul legăturii:
- norme coflictuale unilaterale sau cu legătura directă → indică numai cazurile în
care raportului juridic cu element de extraneitate i se aplica legea română, fără a
indica și cazurile când este competentă legea străină.

Exemple:
art.2.576 alin. (3) Cod civil - « ocrotirea impotriva actelor de încălcare a dreptului la
nume, săvârșite în România, este asigurată potrivit legii române », art.149 - « instanțele
judecătorești române sunt competente dacă .... »

- norme conflictuale bilaterale sau cu indicare generală - arată în același timp, atât
cazurile în care competența aparține legii locale (legea forului) cât și cazurile când
este competentă legea străină.

Exemple:
art. 2.576 - « numele persoanei este cârmuit de legea sa națională », art.2.578 alin.
(1) şi (3), 2.580 Cod Civil.

1.5 Sistemul de drept caruia ii aparțin normele conflictuale.

Regula: Normele conflictuale aparțin sistemului de drept al instanței sesizate


(lex fori). Regula este exprimată prin formula « normele conflictuale sunt ale forului ».
Această regulă este valabilă atât pentru instanțele române, care vor aplica norma
conflictuală română sau comunitară ca lex fori, cât și pentru instanțele din străinătate
care aplică norma conflictuală proprie pentru determinarea legii competente.
Excepții :
- în arbitrajul internațional ad – hoc unde nu există lex fori, dacă părțile nu indică
legea aplicabilă fondului litigiului, arbitrii vor aplica legea desemnată de norma
conflictuală pe care ei o vor consideră mai potrivită în speță.
- în cazul retrimiterii de gradul I, când norma conflictuală română trimite la sistemul
de drept al unui alt stat, iar sistemul de drept străin prin norma sa conflictuală retrimite
la dreptul român, instanța română aplică norma conflictuală străină, întrucât dreptul
forului admite retrimiterea de gradul I.

Temă de lucru:
 Identificaţi cel puţin cinci puncte de legătură fixe, analizând la alegere norme
din Cartea a VII -a a Codului Civil. Dispoziţii de drept internaţional privat.
 Stabiliţi care sunt punctele de legătură a raporturilor juridice reglementate de
art.2585 Cod Civil.
 Specificaţi cărui sistem de drept aparţin normele de drept internaţional privat
român.
 Identificaţi un număr de patru norme conflictuale unilaterale din sistemul de
drept român.
2. Normele materiale sau substanțiale

2.1 Noțiune: Normele materiale, se aplică în mod direct raporturilor juridice


cu element de extraneitate. Ele pot fi norme de drept material sau substanțial (drept
civil, familiei, comercial, muncii etc) și norme de drept procesual.

2.2 Distincție față de normele conflictuale.


Deosebiri :
norma conflictuală → normă de trimitere, de fixare
norma materială → guverneaza direct raportul juridic

norma conflictuală → are o structură proprie ( conținut și legătură)


norma materială → are o structură clasică ( ipoteză, dispoziție, sancțiune).

 Legea nr. 157/2011 pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind
regimul străinilor în România1;
 OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România 2;
 OUG nr. 55/2007 privind înfiinţarea Oficiului Român pentru Imigrări prin reorganizarea
Autorităţii pentru străini şi a Oficiului Naţional pentru Refugiaţi, precum şi modificarea şi
completarea unor acte normative 3;
 OUG nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României4.

3. Normele de aplicație imediată (necesară)

3.1 Definiție: Normele de aplicație imediată sunt acele norme materiale,


aparținând sistemului de drept al forului, care prin gradului lor mare de imperativitate
datorat scopului în care au fost edictate de către stat, se aplică cu prioritate (imediat)
raportului juridic când acesta are un punct de legătură cu țara forului, excluzând în
acest fel conflictul de legi.

Exemple:
- Art 2.586 din Codul Civil prevede în ceea ce privește condițiile de fond la
încheierea căsătoriei, că acestea sunt determinate de legea națională a
fiecăruia dintre viitorii soți la momentul celebrării căsătoriei. Totuși, alin.2
dispune că atunci când potrivit legii străine există un impediment la
căsătorie, care, potrivit dreptului român, este incompatibil cu libertatea de
a încheia o căsătorie, acest impediment va fi înlăturat ca inaplicabil, dacă
unul dintre viitorii soți este cetățean român și căsătoria se celebreaza pe
teritoriul României.
- Art.2.600 alin. (2) din Codul Civil privind legea aplicabilă divorţului - ”Dacă

1
Publicată în M.Of. nr. 533 din 28.07.2011. Modificată prin O.G. nr. 25/2014 privind încadrarea
în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României şi pentru modificarea şi completarea unor
acte normative privind regimul străinilor în România, publicată în M.Of. nr. 640 din 30.08.2014.
2
Republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 421 din 05.06.2008. Modificată prin O.U.G. nr.
12/2010; Legea nr. 157/2011; Legea nr. 187/2012; Legea nr. 158/2013; O.U.G. nr. 109/2013;
Legea nr. 376/2013; O.G. nr. 25/2014 și Legea nr. 331/2015.
3
publicată din M.Of. nr. 424 din 26.06.2007.Modificată prin Legea nr. 347/2007 și Legea nr.
157/2011
4
Publicată în M.Of. nr. 352 din 30.06.2001. Modificată prin: Legea nr. 243/2002; Legea nr.
39/2003; Legea nr. 278/2006; O.U.G. nr. 108/2006; O.U.G. nr. 130/2008; O.U.G. nr. 26/2009;
O.U.G. nr. 16/2010; Legea nr. 265/2010; Legea nr. 157/2011; Legea nr. 280/2011; Legea nr.
187/2012 și Legea nr. 255/2013.
legea străină, astfel determinată, nu permite divorţul sau îl admite în
condiţii deosebit de restrictive, se aplică legea română, în cazul în care
unul dintre soţi este, la data cererii de divorţ, cetăţean român sau are
reşedinţa obişnuită în România”

3.2. Aplicabilitatea normei de aplicație imediată și efecte

Atunci când se constată existența unei norme de aplicație imediată, aceasta se


aplică în mod necesar, fără a se mai lua în considerare care ar fi fost soluția dată de
sistemul de drept competent a guverna raportul juridic conform normei conflictuale
incidente în cauză.
Efecte:
 norma conflictuală este înlăturată de la aplicare;
 nu se mai pune problema conflictului de legi.
Norma de aplicație imediată se aplică numai raporturilor juridice de drept
internațional privat ce au un punct de legătură cu statul forului și pentru care legiuitorul
prin voința sa, a considerat necesar a înlătura de la aplicare un alt sistem de drept.

4. Întrebări și exerciții

 Care norme se aplică în mod direct direct şi nemijlocit raportului juridic


cu element de extraneitate?
 Care sunt elementele de structură ale normei conflictuale?
 Ce reglementează normele conflictuale cu element de extraneitate?
 Care este diferenţa dintre norma conflictuală şi norma materială?
 Cum se clasifică punctele de legătură?
 Ce rol au normele materiale ?
 Care sunt exepţiile în care normele conflictuale nu aparţin forului?
 Specificaţi ce intră în conţinutul normei conflictuale?
 Stabiliţi corelaţia corectă în cazurile prezentate mai jos:

1. Art. 2.578 Cod Civil

Măsurile de ocrotire a persoanei cu capacitate


deplină de exerciţiu
legătura normei

sunt supuse legii naţionale statului unde acesta punctul de legătură


îşi are reşedinţa obişnuită la data instituirii tutelei
sau la data luării unei alte măsuri de ocrotire

reşedinţa obişuită a persoanei ocrotite conţinutul normei

2. Art. 2.613 Cod Civil

Posesia, dreptul de proprietate şi


celelalte drepturi reale asupra bunurilor conţinutul normei
inclusiv cele de garanţii reale
sunt cârmuite de legea locului unde acestea punctul de legătură
sunt situate sau se află, afară numai dacă prin
dispoziţii speciale se prevede altfel

locul unde se situează sau se află bunul legătura normei

3. Art. 4 alin. (1) lit.b din Legea Regulamentul (CE) nr.593/2008

Contractul de vânzare – cumpărare de bunuri punctul de legătură

este reglementat de legea ţării conţinutul normei


în care se află reşedinţa obişnuită a
vânzătorului

reşedinţa obişnuită legătura normei

5. Rezolvați următoarele teste grilă

1. Conflictul de legi se soluţionează:


a) atât de norme conflictuale cât şi norme de aplicaţie imediată
b) numai de norme conflictuale
c) de norme conflictuale şi norme materiale

2. Normele materiale pot reglementa :


a) raporturi juridice cu element străin
b) raporturi juridice cu element naţional
c) ambele tipuri de raporturi juridice

3. Care din norme indică doar legea competentă:


a) normele conflictuale
b) normele materiale
c) normele substanţiale
d) normele de aplicaţie imediată

4. Normele materiale:
a) sunt norme de trimitere
b) reglementează direct raportul juridic cu element de extraneitate
c) au o structură identică normei conflictuale

5. Posibilitatea conflictului de legi este înlăturată de:


a) normele materiale
b) normele conflictuale
c) normele de drept procesual

6. Bibliografie
 Ioan Macovei, Drept internțional privat, Ed. C.H.Beck, București, 2011, p. 18-24;
 D. Gutmann, Droit international privé, Dalloz, Paris, 1999, p. 33;
 D.Al. Sitaru, Tratat de drept international privat, Ed. C.H.Beck, București, 2013,
pg.8-25;
 I. Deleanu, Ficţiunile juridice, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 64;
 Bernard Audit, Louis d′Avout, Droit international privé, Septieme edition
refondue, Ed. Economica 2013, pp. 178 – 198 ;
 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, Drept internțtional privat, Ed. Universul Juridic, București,
2007, pg.36-40;
 Franco Mosconi, Cristina Campiglio, Diritto Internazionale Privato e Processuale, Parte
generale e obbligazioni, ediția a 5 – a, Ed. Utet Giuridica, 2011, pp. 153-220.
 Antonio Coaccioli, Manuale di Diritto Internazionale Privato e Processuale, Volume I,
Parte generale, Ed. Giuffre, Italia 2011, pp. 172-191.
CAPITOLUL IV

IZVOARELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PRIVAT

1. Aspecte preliminare
2. Izvoarele interne
3. Izvoarele internaționale
4. Izvoarele comunitare
5. Cutuma internaționala și uzanța internațională
6. Practica judiciară și practica arbitrală
7. Rezolvați următoarele teste grilă
8. Bibliografie
OBIECTIVE:
- Prezentarea principalelor izvoare a dreptului internațional privat;
- Analiza izvoarelor dreptului internațional privat român în funcție de
criteriile lor de clasificare;
- Cunoaşterea şi aplicarea corespunzătoare a noilor legi sau a
modificărilor legislative şi jurisprudenţiale la nivel naţional, internaţional şi
comunitar.

1. Aspecte preliminare

În mod tradițional, izvoarele dreptului internațional privat sunt împărțite, atât în


literatura noastră de specialitate cât și în cea străina, în două categorii: izvoare interne și
izvoare internaționale.
După intrarea României în Uniunea Europeană, dreptul comunitar a devenit un nou
izvor de drept, cu caracter de prioritate față de ansamblul normelor dreptului național.
Izvoarele dreptului internațional privat conțin atât norme conflictuale cât și norme
materiale sau substanțiale.

2. Izvoarele interne

Acte normative specifice:


- Noul Cod civil. În cadrul dispozițiilor noului cod, structurate pe șapte cărți, normele
ce guvernează raporturile juridice de drept internațional privat sunt cuprinse în Cartea a
VII-a - Dispoziţii de drept international privat.
- Legea nr. 637/2002 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional
privat în domeniul insolvenței, cu modificările şi completarile ulterioare;
- OUG nr.119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente
comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeana1;
- OUG nr.194/2002 privind regimul juridic al străinilor în România, etc.

Acte normative nespecifice :


- Constituția României, care conține, de exemplu, norme cu privire la cetățenie (art.
5), norme referitoare la românii din străinătate (art. 7 şi 17), norme privitoare la cetățeni
străini și apatrizi (art. 18), norme referitoare la libera circulație (art. 25), la protecția
proprietății private (art. 41) etc;
- Codul de procedură civilă;
- Legea nr. 399/2005 privind Codul aerian cu modificările şi completările ulterioare;
- Regulamentul privind organizarea şi functionarea Curtii de Arbitraj Comercial
International de pe lângă Camera de Comert şi Industrie a României;
- Legea nr. 357/2003 privind regimul străinilor;
- Legea nr. 31/1990 privind societătile comerciale, cu modificările şi completările
ulterioare;
- Legea nr. 26/1990 privind registrul comertului, cu modificările şi completările
ulterioare;
- Legea nr. 241/1998 regimul stimularea investitiilor directe;
- Legea nr. 44/1998 privind privatizarea societătilor comerciale,
- Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, cu modificările şi completările ulterioare;
- Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere, cu modificările şi completările
ulterioare;
- Legea cetăteniei române nr. 21/1991, cu modificările şi completările ulterioare ;
- Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă;
- Legea nr. 157/2011 regimului juridic aplicabil cetăţenilor străini;
- OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România;
- OUG nr. 55/2007 privind înfiinţarea Oficiului Român pentru Imigrări prin
reorganizarea Autorităţii pentru străini şi a Oficiului Naţional pentru Refugiaţi, precum şi
modificarea şi completarea unor acte normative;
- OUG nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României;

3. Izvoare internaționale

În rândul izvoarelor internaționale ale dreptului internațional privat includem : tratatele,


convențiile și acordurile internaționale, având caracter bi- sau multilateral, ratificate de
statul român, desigur, în măsura în care conțin norme de drept internațional privat.
Pot fi mentionate:
- Convenția de la Haga din 12 iunie 1902 pentru reglementarea conflictelor de
legi în materie de căsătorie,
- Convenția de la Haga din 12 iunie 1902 pentru reglementarea conflictelor de
legi şi de jurisdicții în materie de divorț și de separație de corp (Decretul – lege
nr.873/1904);
- Convenția de la Haga din 4 iulie 1905 privitoare la conflictele de legi relative la
efectele căsătoriei asupra drepturilor şi datoriilor soților în raporturile lor personale și
asupra averilor soților ( Decretul – lege nr.1007/1912);
- Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare înternațională de
mărfuri, adoptată la Viena la 11 aprilie 1980 ( Legea nr.24/1991);
- Conventia cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale
străine (Legea nr. 52/2000);
- Convenția privind notificarea și comunicarea în străinătate a actelor judiciare și
extrajudiciare în materie civilă sau comercială (Legea nr. 124/2003);
- Convenţia privind obținerea de probe în străinătate în materie civilă sau
comercială (Legea nr. 175/2003);
- Convenția privind facilitarea accesului internațional la justiție (Legea nr.
215/2003) ;
- Convenția asupra prescripției în materie de vânzare internațională de mărfuri,
încheiată la New York la 14 iunie 1974, modificată prin Protocolul de modificare a
convenției de la Viena din 11 iunie 1980 (Legea nr. 24/1992);
- Convenția europeană în materia adopției de copii, încheiată la Strassbourg în
1967 (ratificată în 1993) ;
- Convenția asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției
internaționale, încheiată la Haga in 1993 (Legea nr.84/1994) ș.a.

În caz de concurență între izvoarele interne și cele internaționale ale dreptului


internațional privat, vor prevala cele din urmă.
4. Izvoarele comunitare

La nivelul Uniunii Europene au fost adoptate mai multe reglementări, având rolul
de a favoriza compatibilitatea normelor privind conflictul de legi și de competență,
aplicabile în statele membre. Normativa comunitara în materie constituie unul din izvoarele
importante ale dreptului internațional privat român.
Dintre aceste reglementari pot fi enumerate:
- Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului
privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și
comercială;
- Regulamentul nr. 1346/2000/CE al Consiliului, referitor la procedurile
aplicabile în caz de insolvabilitate;
- Regulamentul nr. 1348/2000/CE al Consiliului cu privire la notificarea în
statele membre a actelor judiciare si extrajudiciare în materie civilă și comercială;
- Regulamentul nr. 1206/2001/CE al Consiliului cu privire la cooperarea
instantelor din statele membre în vederea obținerii probelor în materia dreptului civil si
comercial;
- Regulamentul nr. 805/2004/CE al Consiliului cu privire la crearea unui titlu
executoriu european pentru creanțe necontestate;
- Regulamentul nr. 2201/2003/CE al Consiliului, privind competența,
recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia
răspunderii părintești;
- Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului european și al Consiliului
privind legea aplicabilă obligațiilor extracontractuale (Roma II) ;
- Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului european și al Consiliului
privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I);
- Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului de punere în aplicare a unei
forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp;
- Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului
privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești
și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea
unui certificat european de moștenitor, ș.a.

5. Cutuma internațională și uzanța internațională

Cutuma internațională și uzanța internațională constituie izvoare ale dreptului


internațional privat în măsura în care completează sau interpretează normele juridice.
Cutuma - exprimă o practică cu caracter general, relativ îndelungat și repetată,
acceptată de către state ți considerată de ele a avea caracter obligatoriu. Este definită ca
fiind « o regulă de conduită stabilită în practica vieții sociale și respectată un timp
îndelungat în virtutea deprinderii, ca o normă socotită obligatorie. »
Cutuma presupune îndeplinirea a două elemente:
o elementul obiectiv - conduită aplicată un timp îndelungat ca o deprindere:
inveterata, longa, diuturna, consuetudo
o elementul subiectiv sau psihologic - convingerea că o anumită conduită este
obligatorie, are valoare juridică (opinio juris sive necesitatis).

Uzanța - conduită aplicată un timp îndelungat ca o deprindere fără a mai fi necesar și


elementul subiectiv.
Partile acceptă aplicarea uzanțelor având convingerea că nu este vorba de o normă
juridică, ci o anumită practică.
Uzanțele comerciale pot deroga numai de la normele supletive, nu și de la cele
imperative.
6. Practica judiciară și practica arbitrală

Practica judiciara nu este izvor de drept, dar contribuie, prin diferite forme concrete,
la formarea si perfecționarea dreptului.
Practica arbitrală, si anume practica Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe
lângă Camera de Comerț și Industrie a României, căreia îi vin spre soluționare cele mai
variate probleme ridicate de relațiile de comerț exterior, de cooperare economică si
tehnico știintifică, ajută la cunoașterea normelor noastre conflictuale în domeniul acestor
relații.

7. Rezolvați următoarele teste grilă

1. Sunt izvoare interne ale dreptului internaţional privat :


a) regulamentele Uniunii Europene
b) Constituţia României
c) uzanțele comerciale internaţionale

2. Sunt izvoare interne ale dreptului internaţional privat :


a) practica judiciară a Curții de Justiție a Uniunii Europene
b) codul civil român
c) cutuma internațională

3. Sunt izvoare internaţionale ale dreptului internaţional privat :


a) regulamentele Uniunii Europene
b) practica judiciară a Curții de Casație și Justiție a României;
c) convenţiile internaţionale

4. Sunt izvoare internaţionale ale dreptului internaţional privat român:


a) tratatele internaţionale, chiar şi acelea la care România nu este parte
b) practica arbitrală
c) uzanţele comerciale internaţionale care completează normele juridice

8. Bibliografie

 D. Al. Sitaru, Tratat de drept international privat, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013,
pp. 42-54
 Claudiu – Paul Buglea, Dreptul Internațional Privat, Editura Universul Juridic
2013, p. 15-26;
 Ş.A. Stănescu, Consideraţii privind alegerea forului în comerţul internaţional, în
RRDP, nr.3/2007.
Bernard Audit, Louis d′Avout, Droit international privé, Septieme edition
refondue, Ed. Economica 2013, pp. 17-61;
 P. Mayer, Droit international privé, 6e edition, Montchrestien, Paris, 1998, pg. 19.
 M. Fontaine, R. Cavalerie, D. Fouilhé, Droit, Collection Tertiaire, BTS 1, Paris, 1990,
pg. 29
 Ioan Macovei, Drept internțional privat, Ed. C.H.Beck, București, 2011, pp. 45-53;
 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2007, pp. 53-71;
CAPITOLUL V
CALIFICAREA ȘI CONFLICTELE DE CALIFICĂRI

1. Calificarea
1.1 Noțiune
1.2 Conflictul de calificări
1.3 Importanța calificării
1.4 Legea după care se face calificarea
1.4.1 Calificarea după legea forului
1.4.2 Excepții
2. Întrebări și exerciții
3. Rezolvați următoarele teste grilă
4. Bibliografie
OBIECTIVE:
- Analiza noțiunii de calificare în dreptul internaţional privat;
- Înțelegerea rolului pe care instituția calificării o ocupă în soluționarea
conflictului de legi;
- Înţelegerea raţionamentului logico – juridic în determinarea legii după care
se face calificarea

1. Calificarea

1.1 Noțiune

Calificarea → operațiune logico – juridică de interpretare a normei conflictuale, pentru


a determina conținutul și sensul noțiunilor folosite atât în conținutul normei cât și în
legătură acesteia.

1.2 Conflictul de calificări

Conflictul de calificări este acea situație ce apare atunci când noțiunile din conținutul și
legătura normei conflictuale au înțelesuri diferite în sistemele de drept susceptibile a fi
aplicate unui raport juridic.

Exemple:
a) conflicte de calificări privind conținutul normei conflictuale :
 incapacitatea unui minor de a încheia un act juridic, ține de capacitate sau poate
privi forma actului;
 remiterea materială a lucrului poate fi socotită ca o problemă de formă sau poate
fi calificată ca fiind o problemă ce ține de statutul real;
 prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune este calificată în anumite
sisteme de drept ca o problemă de fond, avand efecte pe planul actelor juridice, iar în alte
sisteme de drept ca fiind o chestiune de procedură, caz in care se aplică lex fori;
 dreptul statului de a culege succesiunea vacantă existentă pe teritoriul său poate
fi calificată ca un drept la moștenire, supus legii succesiunii (lex succesionis), sau ca un drept
originar al statului, ce decurge din suveranitatea sa, caz în care se aplică legea locului situării
bunului (lex rei sitae);
 leziunea poate fi calificată ca o problemă ce ține de obiectul contractului și atunci
intră în conținutul normei conflictuale lex contractus, sau un viciu de consimțământ, supus legii
personale (lex personalis).
 celebrarea căsătoriei religioase poate fi calificată ca o condiție de fond la
încheierea căsătoriei, caz în care se aplică legea personală (lex personalis) a viitorilor soti,
sau o problemă de formă a încheierii căsătoriei, supusă legii statului pe teritoriul căruia se
încheie potrivit regulii locus regit actum.
b) conflicte de calificări privind legătura normei conflictuale:
 domicilul persoanei fizice are înțelesuri diferite în sistemele de drept. În dreptul
român domiciliul este adresa din localitatea în care persoana își are locuința statornică, în
timp ce în dreptul englez domiciliul este o noțiune complexă și are un caracter mult mai stabil
decât astfel cum este el înțeles în dreptul continental. Potrivit dreptului englez, un cetățean nu-
și pierde domiciliul din Anglia chiar dacă locuiește în străinătate un timp mai îndelungat.
 sediul social poate fi calificat ca fiind sediul real sau sediul statutar al persoanei
juridice.
 locul executării contractului este diferit după cum plata este portabilă sau
cherabilă.
1.2 Importanța calificării.

Este dată de efectul acesteia, care diferă în funcție de elementul normei conflictuale ce
se califică, astfel:
 prin calificarea noțiunilor din conținutul normei conflictuale, se determină însăși
norma conflictuală aplicabilă;
 prin calificarea legăturii normei conflictuale se determină sistemul de drept
aplicabil și deci soluția în spetă.

1.4 Legea dupa care se face calificarea

1.4.1 Calificarea după lex fori.


Regula: calificarea se face după legea instanței sesizate (lex fori).

Art. 2.558 alin. (1) din Noul Cod Civil: « Când determinarea legii aplicabile depinde de
calificarea ce urmează să fie dată unei instituții de drept sau unui raport juridic, se ia în
considerare calificarea juridică stabilită de legea româna ».

Argumente în favoarea acestei soluții:


 normele conflictuale au caracter național. Ele fac parte din sistemul de drept intern
al unui stat, astfel că interpretarea acestora nu poate fi realizată decât în cadrul sistemului
de drept din care fac parte;
 calificarea reprezintă o parte a raționamentului juridic, o etapă intermediară în
aplicarea normei conflictuale.
 calificarea dupa altă lege decât după lex fori ar conduce la lipsa exercitării unui
control privind aplicarea legii străine în țara forului, ceea ce nu poate fi admis.
 argumentul cercului vicios, în sensul că nu se poate face calificarea dupa o lege
străină, cât timp nu se știe dacă această lege este competentă sau nu a se aplica
raportului juridic.

1.4.2 Excepții

 Calificarea prin voința părților


În situațiile în care părțile pot decide clauzele contractuale și alegerea legii, calificarea
se va face după voinţa părților, potrivit principiului autonomiei de voinţă.
Excepţia este consacrată în Codul Civil în art. 2.558 alin. (5) potrivit căruia « [...] când
părţile au determinat ele însele înţelesul noţiunilor dintr-un act juridic, calificarea acestor
noţiuni se face prin voinţa părţilor”.
 Calificarea legală
Uneori, noţiunile din normele dreptului internaţional privat sunt definite de legiuitor în
chiar cuprinsul normei. Spre exemplu, în art. 2613 alin. (2) Cod civil sunt calificate ca
bunuri imobile, platformele şi alte instalaţii durabile de exploatare a resurselor situate pe
platorul continental al unui stat.
 Calificarea potrivit tratatelor internaționale
Atunci când tratatele internaționale conțin norme conflictuale, a căror termeni și noțiuni
sunt explicate, interpretarea se va face portivit sensului dat de acestea.
 Calificarea secundară
Calificarea secundară reprezintă o problemă de drept intern și se face dupa lex
causae fiind subsecventă calificării principale. Ea nu influențează legea aplicabilă, dar
afectează soluția pe fond.
Exemple:
- calificarea naturii mobiliare sau imobiliare. Art 2.558 alin. (2) din Noul Cod Civil dispune
că « natura mobiliară sau imobilară a bunurilor se determină potrivit legii locului unde acestea
se află sau, după caz, sunt situate»
- calificarea cetățeniei. Art.2.569 din Codul Civil prevede că determinarea ca și proba
cetățeniei se face în conformitate cu legea statului a cărui cetățenie se invocă.
- calificarea răspunderii administratorilor unei societăți comerciale ca fiind contractuală
sau delictuală se face dupa lex societatis, care este lex causae în speță.

 Calificarea instituțiilor necunoscute de lex fori.


În acest caz, calificarea se realizează după legeă străină care o reglementează. De
exemplu, instituțiile cunoscute în dreptul anglo - saxon sub denumirea de « trust » și
« agency ».
 Calificarea în caz de retrimitere
Când lex fori admite retrimiterea, noțiunile juridice din norma conflictuală străină (care
retrimite) se califică după acel sistem de drept străin.
 Calificarea pe care o fac arbitrii în arbitrajul internațional ad hoc
În arbitrajul internațional ad hoc lipsește o lege a forului, drept urmare, arbitrii au
libertatea de a realiza calificarea după sistemul de drept pe care îl consideră cel mai
portivit în speță.

2. Întrebări și exerciții

 Care sunt excepţiile de la calificarea după lex fori?


 Definiţi noţiunea de calificare.
 Care sunt argumentele în favoarea calificării după lex fori?
 Când apare conflictul de calificări?

3. Rezolvați următoarele teste grilă

1. Calificarea se poate realiza :


a) după lex fori
b) dupã voinţa părţilor
c) dupã lex mercatoria

2. Calificarea poate fi:


a) calificare după legea statului terţ
b) calificare secundară
c) calificare după sistemul pe care instanţa îl consideră mai potrivit

3. Calificarea secundară se realizează :


a) anterior calificării primare;
b) odată cu calificarea primară;
c) ulterior calificării primare;

4. Calificarea se realizeazã:
a) potrivit lex fori;
b) întotdeauna după lex causae;
c) întotdeauna potrivit principiului autonomiei de voinţă a părţilor
5. În cazul unei instituţii juridice necunoscute forului, calificarea se
realizează:
a) după legea străină care o reglementează;
b) după lex fori, prin analogie cu o instituţie juridică asemănătoare;
c) după legea străină convenită de părţi

6. Au valoare de factori în cadrul calificarii :


a) faptul că noţiunile şi termenii au acelaşi sens în sistemele de drept;
b) faptul că sistemele de drept au instituţii juridice proprii, necunoscute celorlalte
sisteme de drept;
c) faptul că dreptul internaţional privat conţine doar elemente naţionale

7. Sunt excepţii de la calificarea după lex fori:


a) ordinea publică;
b) autonomia de voinţă;
c) calificarea primară;

8. Există conflict de calificări atunci când:


a) noţiunile folosite de norma conflictualã sunt calificate în mod diferit de
sistemele de drept care se aflã în litigiu;
b) noţiunile folosite de norma conflictuală sunt calificate în acelaşi mod de
sistemele de drept care se află în litigiu;
c) în funcţie de calificare depinde soluţia conflictului de legi

4. Bibliografie

 Ioan Macovei, Drept internțional privat, Ed. C.H.Beck, București, 2011, pg. 53-61;
 D. Al. Sitaru, Tratat de drept international privat, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013,
pp. 57-70;
 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, Drept internațional privat, Ed. Universul Juridic,
București, 2007, pg.80-93
 M. Jacotă, Drept internațional privat, Ed. Did. și Ped. București, 1976, pg. 40-51
 Radu Bobei, Calificarea și conflictul de calificari în dreptul internațional privat, Ed.
CH Beck, 2005
 Augustin Fuerea, Drept internațional privat – Ediția a III-a revazută și adăugită, Ed.
Universul Juridic 2007
 M.C. Predescu, Drept internaţional privat, Editura Universitaria Craiova, 2002, pg.245-
246
 Claudiu – Paul Buglea, Dreptul Internațional Privat, Editura Universul Juridic
2013, p. 36-39;
Bernard Audit, Louis d′Avout, Droit international privé, Septieme edition
refondue, Ed. Economica 2013, pp. 235-263;
 Tito Ballarino, Diritto Internazionale privato italiano, settima edizione, Ed. Cedam 2011,
pp.79-82.
TEMA VI
CONFLICTUL ÎN SPAŢIU AL NORMELOR CONFLICTUALE.
RETRIMITEREA

1. Aspecte generale
2. Retrimiterea
2.1 Noțiune
2.2 Condiții
2.3 Formele retrimiterii
2.4 Retrimiterea de gradul II
3. Întrebări și exerciții
4. Rezolvați următoarele teste grilă
5. Bibliografie
OBIECTIVE:
- Înțelegerea conceptului de conflict în spațiu a normelor conflictuale
- Cunoașterea și înțelegerea noțiunii de retrimitere și a mecanismelor sale;
- Analiza tipurilor de retrimitere;
- Identificarea formelor de retrimitere admise de dreptul internațional român

1. Generalităţi privind conflictul în spaţiu al normelor conflictuale

Vorbim de un conflict în spațiu al normelor conflictuale atunci când sistemele de drept în


prezență coexistă și au puncte de legătură diferite.
Conflictul în spațiu al normelor conflictuale poate fi:
 conflict pozitiv
 conflict negativ

Conflict pozitiv → apare atunci când fiecare din norma conflictuală trimite la propriul
sistem de drept.

Exemplu: atunci când se pune problema stării civile a unui cetățean român cu domiciliul în
Anglia. Dacă problema apare în fața instanțelor engleze, aceastea vor aplica norma conflictuale
engleză, lex domicilii care trimite la dreptul englez; dacă problema se pune în fața instanțelor
române, aceasta, conform normei conflictuale lex patriae (art.2.572 Cod Civil), vor aplica dreptul
român, dacă prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel.

Conflictul negativ → apare atunci când normele conflictuale din sistemele de drept în
prezență nu declară nici una ca fiind aplicabil propriul său sistem de drept, ci fie retrimit la
sistemul de drept al celuilalt stat, fie retrimiterea se face la dreptul unui stat tert.

2. Retrimiterea

2.1 Noțiune: situația juridică apărută în cazul în care norma conflictuală a forului trimite
la un sistem de drept străin, în întregul său (deci inclusiv la normele sale conflictuale), iar
acesta din urmă, prin norma sa conflictuală în materie, nu primește trimiterea, ci fie trimite
înapoi la dreptul statului forului, fie trimite mai departe, la dreptul unui stat terț.

2.2 Condiții

 să existe un conflict negativ;


 norma conflictuală a forului să admită retrimiterea (în sensul de a trimite la
întregul sistem de drept străin, deci inclusiv la normele sale conflictuale).
Daca norma conflictuală a forului trimite direct la normele materiale ale sistemului de
drept străin, este exclusă retrimiterea, în acest caz urmând a se aplica aceste norme.
Speța Forgo
Un cetățean bavarez pe numele său Forgo, copil din afara căsătoriei, se mută la varsta de
5 ani Franța unde, deși a trăit tot restul vieții sale, nu a îndeplinit formalitățile legale prevăzute de
legea franceză pentru a fi considerat ca având domiciliul în Franța. Când a murit, la vârsta de 68
de ani, a lăsat o importantă moștenire mobiliară, pentru care nu a facut testament.
Conform legii franceze, devoluțiunea succesiunii mobiliare ab intestat cade sub incidența legii
țării ultimului domiciliu al defunctului (legea bavareză); aceasta lege prevedea un drept de
moștenire în favoarea rudelor colaterale după mamă, însă tot legea bavareză în normele sale
conflictuale, prevedea că succesiunea mobiliara este supusă legii domiciliului de fapt al
defunctului (legea franceză). Legea bavareză, la care trimitea legea forului, făcea deci la randul ei
trimitere la legea franceză.
Instanța franceză a admis retrimiterea dispusă de norma conflictuală bavareză și a aplicat
legea succesorală franceză, potrivit căreia rudele colaterale după mamă nu aveau nici un drept la
moștenire, condiție în care succesiunea fiind vacantă, a fost culeasă de statul francez, pe teritoriul
căruia se aflau bunurile mobile respective.

2.3. Formele retrimiterii

Există două forme ale retrimiterii:


 retrimitere de gradul I (retrimitere simplă) → când norma conflictuală străină
retrimite la sistemul de drept al forului;
 retrimitere de gradul II (retrimitere complexă) → când norma conflictuală străină
trimite la sistemul de drept al unui stat terț.

Regula: în dreptul internațional privat român se admite retrimiterea de gradul I

art.2.559 alin.2 din Codul Civil: « dacă legea străină retrimite la dreptul român [...] se aplică
se aplică legea română, dacă nu se prevede în mod expres altfel ».

Excepții: Retrimiterea de gradul I nu este admisă:


 când părțile au ales legea aplicabilă contractului potrivit principiului autonomiei lor de
vointa (lex voluntatis) – art. 2.559 alin. (3) Cod Civil;
 în cazul legii străine aplicabile formei actelor juridice – art. 2.559 alin. (3) Cod Civil;
 în cazul determinării legii străine aplicabile obligaţiilor extracontractuale – art. 2.559
alin. (3) Cod Civil;
 când se aplică regula locul regit actum – 2.613 alin. (1) Cod Civil;
 când se determină cetățenia unei persoane.
Retrimiterea poate fi înlăturată şi în alte cazuri speciale prevăzute de convenţiile
internaţionale la care România este parte, de dreptul Uniunii Europene sau de lege.

2.4 Retrimiterea de gradul II


Dreptul internațional privat român nu admite retrimiterea de gradul II.

art.2.559 alin.2 din Codul Civil: « dacă legea străină retrimite la [...] dreptul altui stat, se
aplică se aplică legea română, dacă nu se prevede în mod expres altfel ».

În cazul retrimiterii de gradul II, se va aplica legea română. Trimiterea la legea unui stat
terţ nu va fi aşadar luată în considerare, ea urmând a fi înlăturată prin aplicarea dreptului
material al forului.
3. Întrebări și exerciții

 Care din cele două forme de retrimitere este aplicabilă în sistem de drept român?
 Precizaţi care este legea aplicabilă atunci când legea română trimite la sistemul de
drept german, iar acesta din urmă, prin norma sa conflictuală trimite la legea engleză.
 Enumeraţi cazurile în care retrimiterea de gradul I nu este admisă şi daţi câte un
exemplu pentru fiecare situaţie.
 Speţă:
AV cetăţean italian, introduce pe rolul instanţelor române o acţiune de divorţ împotriva
soţului său RV cetăţean italian. Ambii soţi au domiciliul comun în Italia. Norma de drept
internaţional privat italiană prevede că « divorţul este guvernat de legea naţională comună a
celor doi soţi, iar în lipsă de cetăţenie comună se aplică legea domiciliului ».
Intrebare: Cum va soluţiona judecătorul român conflictul de legi?

4. Rezolvați următoarele teste grilă

1. În cazul retrimiterii, norma conflictuală care indică legea competentă


trimite:
a) la legea materială străină;
b) doar la normele conflictuale;
c) la întregul sistem de drept străin

2. Dreptul internaţional privat român admite:


a) numai retrimiterea de gradul II;
b) numai retrimiterea de gradul I;
c) ambele forme ale retrimiterii

3. Atunci când trimiterea se realizează la normele materiale ale sistemului de


drept străin:
a) suntem în prezenţa retrimiterii de gradul I;
b) este exclusă retrimiterea;
c) dreptul străin urmează a se aplica în mod direct raportului juridic.

4. Sunt condiţii ale retrimiterii:


a) conflictul pozitiv;
b) conflictul negativ;
c) existenţa aceluiaşi punct de legătură

5. Retrimiterea nu se aplică în următoarele situaţii:


a) când se aplică regula ”locus regit actum”;
b) când s-a trimis la norma materială străină;
c) când se aplică lex voluntatis

5. Bibliografie

 Ioan Macovei, Drept international privat în reglementarea Noului Cod civil şi de


procedură, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2011, pg. 63-70

 D.Al. Sitaru, Tratat de drept international privat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000,
pg.85-86
 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, Drept internațional privat, Ed. Actami, Bucuresti, 2007,
pg.94 – 106;
 T. R. Popescu, Drept internațional privat, Ed. Romfel, București, 1995, pg. 71 – 81;
 M.V. Jakotă, Drept internațional privat, Vol. I, Ed. Chemarea, 1997, pg. 245 - 253;
 O. Ungureanu, C. Jugastru, Manual de drept internațional privat, Ed. All, 1999, pg.39 -
47
 Tito Ballarino, Diritto Internazionale privato italiano, settima edizione, Ed. Cedam 2011,
pp.74-77.
 Claudiu – Paul Buglea, Dreptul Internațional Privat, Editura Universul Juridic 2013, p.
40-44;
TEMA VII
ORDINEA PUBLICĂ ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PRIVAT

1. Noțiunea și caracterele ordinii publice în dreptul internațional privat


2. Domeniul ordinii publice de drept internațional privat
3. Efectele aplicării ordinii publice de drept internațional privat
4. Întrebări și exerciții
5. Rezolvați următoarele teste grilă
6. Bibliografie
OBIECTIVE:
- Analiza noțiunii de ordine publică în dreptul internațional privat, ca
mijloc de înlăturare a legii străine;
- Cunoașterea domeniului de aplicare ordinii publice de drept
internațional privat și a efectelor pe care le produce;
- Înțelegerea conceptului de ordine publică de drept internațional privat
prin analiza comparativă cu alte instituții din dreptul intern sau internațional
privat;

1. Noțiune și caracterele ordinii publice în dreptul internațional privat

În noțiunea de ordine publică de drept internaționa privat intră normele


fundamentale ale sistemului de drept al instanței, care nu permit aplicarea regulilor străine,
deși acestea sunt competente conform normelor conflictuale ale instanței.
Elemente definitorii ale ordinii publice de drept internațional privat:
 apare ca un corectiv excepțional în aplicarea legii străine normal competente;
 are un caracter diferențiat, în sensul ca ordinea publică diferă de la o țară la
alta, în funcție de valorile protejate prin principiile fundamentale de drept ale statului
instanței sesizate.
 pe plan procedural se concretizează în excepția de ordine publică de drept
internațional privat, excepţie de fond ce poate fi invocată de orice parte interesată sau de
instanță din oficiu.
 relevă vocația subsidiară de aplicare a legii forului.
 este variabilă atât în timp, în cadrul aceleiași țări, cât și în spațiu, de la o țară la
alta.

Caracterele juridice ale ordinii publice de drept international privat:

caracter național se interpretează în conformitate cu legea


forului

se ia în considerare conținutul ordinii


caracter actual publice din momentul litigiului și nu cel din
momentul nașterii raportului juridic
este o excepție de la regula potrivit
caracter de excepție căreia dreptul străin, normal competent,
trebuie să se aplice raportului juridic cu
element de extraneitate (ordinea publică este
de strictă interpretare)

2. Domeniul ordinii publice de drept internațional privat

Principiile și normele juridice de ordine publică pot apare în orice materie a


dreptului internațional privat.
Există însă, anumite domenii ale raporturilor cu element de extraneitate
susceptibile, într-o mai mare măsură, să ridice probleme de ordine publică.
Domeniul de drept material cel mai vizat este cel privitor la starea civilă,
capacitatea și relațiile de familie ale persoanelor fizice.
Domeniul de drept procesual este acela al încălcării competenței exclusive a
jurisdicției române.

Exemple legislative și de practică judiciară privind ordinea publică de drept


internațional privat român:
● Prevederi din acte normative interne
De regulă, actele normative interne nu stabilesc conținutul ordinii publice, ci
prevăd, în mod abstract, posibilitatea aplicării acesteia în domeniile reglementate. De
exemplu:
a) drepturile câștigate în țară străină, sunt respectate în România, afară numai
dacă sunt contrare ordinii publice de drept internațional privat român;
b) persoanele juridice străine fără scop patrimonial pot fi recunoscute în România,
în condițiile prevăzute de lege, printre care și cerința ca scopurile lor statutare să nu
contravină ordinii sociale și economice din România;

În unele cazuri, legea stabilește conținutul concret al ordinii publice, în domeniul


respectiv de reglementare, în sensul că indică normele juridice a căror încălcare justifică
aplicarea excepției de ordine publică de drept internațional privat. În acest caz, există
două variante:

A. legea stabilește numai conținutul B. legea ocrotește ordinea publică a


ordinii publice de drept internațional cărui sistem de drept este aplicabil în
privat român speță

Art.2.586 alin. (2) Cod Civil - existența, în Art. 2.639 alin. (3) Codul Civil – forma
legea străină a unui impediment la căsătorie solemnă cerută sub sancţiunea nulităţii
care, potrivit dreptului român, este pentru un act juridic în sistemul de drept
incompatibil cu libertatea de a încheia o aplicabil fondului actului.
căsătorie.
Art.2.600 alin.(2) Cod Civil – existența în
legea străină, a unei dispoziții care nu
permite divorțul ori îl admite în condiții
deosebit de restrictive.

În sistemul de drept român, ordinea publică de drept internaţional privat este


prevăzută în art. 2564 alin. (1) Cod Civil, conform căruia, legea străină se înlătură dacă
încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român. Are loc o astfel de încălcare, în
măsura în care prin aplicarea legii străine, s-ar ajunge la un rezultat incompatibil cu
principiile fundamentale ale dreptului român ori ale dreptului Uniunii Europene şi cu
drepturile fundamentale ale omului.
În locul legii străine înlăturate, se va aplica legea română.
● Prevederi în convenții internaționale la care România este parte
În aceste cazuri ordinea publică este prevazută, de regula, în mod abstract.
De exemplu :
- Convenția de la New York din 1958 pentru recunoașterea și executarea
sentințelor arbitrale străine prevede că recunoașterea și executarea unei sentințe arbitrale
străine poate fi refuzată, printre altele, dacă este contrară ordinii publice a statului solicitat;
- Statutul Fondului Monetar Internațional prevede că contractele de schimb valutar
care privesc moneda unui stat membru și care sunt contrare reglementărilor din acel stat
referitoare la schimb vor fi neexecutorii pe teritoriul oricărui stat membru.
● Practica judiciară în materie
În practică s-a decis, spre exemplu, ca este de ordine publică pentru operațiunile
de import/export ale firmelor române, cerința licenței pentru asemenea operatiuni,
refuzându-se recunoașterea unei hotărâri arbitrale străine, care obliga o firmă română ce
nu avea licență să plătească petiționarei din străinătate prețul mărfii livrate și câștigul
nerealizat.

Studiu individual: Studiaţi cel puţin trei decizii din practica instanţelor
române în care s-a invocat ordinea publică de drept internaţional privat român.

3. Efectele aplicării ordinii publice de drept internațional privat

Ordinea publică de drept internațional privat are două efecte:


Efectul pozitiv – constă în aplicarea legii române [art.2.564 alin.(1) din Codul Civil:
« în cazul înlăturării legii străine, se aplică legea română »].
Efectul negativ – constă în înlăturarea de la aplicare a legii străine [art.2.564
alin.(1) din Codul Civil: « aplicarea legii străine se înlătură dacă încalcă ordinea publică de
drept internațional privat român »]

4. Întrebări și exerciții

 Care sunt caracterele ordinii publice de drept internaţional privat?


 Realizaţi un studiu comparat între ordinea publică de drept internaţional
privat şi ordinea publică de drept intern.
 Care sunt efectele ordinii publice de drept internaţional privat?

5. Rezolvați următoarele teste grilă

1. În dreptul internaţional privat, ordinea publica:


a) împiedică aplicarea legii străine;
b) implică aplicarea legii străine;
c) reprezintă ansamblul normelor imperative interne

2. Invocarea ordinii publice:


a) are ca efect aplicarea legii române;
b) conduce la înlăturarea legii străine;
c) nu produce nici un efect în cazul drepturilor câştigate în ţară străină

3. Ordinea publică are urmatoarele caractere :


a) apare ca un corectiv în aplicarea legii străine
b) nu diferă în conţinut de la legea unei ţări la alta
c) nu este actuală

4. Ordinea publică:
a) este actualã, în sensul că, se ia în considerare conţinutul ordinii publice de la
momentul litigiului şi nu a naşterii raportului juridi;
b) lasã judecãtorului posibilitatea de apreciere dacã o lege strãinã contravine
intereselor statului căruia îi aparţine;
c) nu poate fi invocată din oficiu

5. În cazul tratatelor internaţionale ordinea publică se poate invoca:


a) când există dispoziţii exprese în tratate care să prevadă acest aspect;
b) de către una din părţi pentru a înlătura aplicarea legilor celeilalte părţi;
c) pentru a refuza recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine
6. Bibliografie

 Ioan Macovei, Drept international privat în reglementarea Noului Cod civil şi de


procedură, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2011, pg. 71-73
 Dragoș - Alexandru Sitaru, Drept International Privat, Ed.Lumina Lex, 2000, pg. 108
- 127
 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, Drept internațional privat, Ed. Universul Juridic,
Bucuresti, 2007, pg.110 - 117
 M. Jakotă, Drept internațional privat, Ed. Did. și Ped. București, 1976, pg. 40-51
 Augustin Fuerea, Drept internațional privat - Editia a III-a revazuta si adaugita, Ed.
Universul Juridic 2007
 Victor Babiuc, Ordinea publică de drept internațional privat în practica arbitrală, Revista
Română de drept privat, nr.1/2007
 P Lagarde, Recherches sur l’ ordre public en droit international prive, Paris 1959.
 Bernard Audit, Louis d′Avout, Droit international privé, Septieme edition
refondue, Ed. Economica 2013, pp. 307-309 ;
 Antonio Coaccioli, Manuale di Diritto Internazionale Privato e Processuale, Volume I,
Parte generale, Ed. Giuffre, Italia 2011, pp. 142-170.
TEMA VIII

FRAUDA LEGII ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PRIVAT

1. Noțiune
2. Condiții
3. Modalități
4. Materiile în care poate interveni fraudarea legii în dreptul
internațional privat
5. Dovada fraudei la lege
6. Delimitarea față de alte instituții juridice
6.1 Comparație cu frauda la lege din dreptul intern
6.2 Comparație cu ordinea publică de drept internațional privat
6.3 Comparație cu simulația
6.4 Comparație cu abuzul de drept
7. Sancțiunea fraudei la lege în dreptul internațional privat
8. Întrebări și exerciții
9. Rezolvați următoarele teste grilă
10. Bibliografie
OBIECTIVE:
- Cunoașterea noțiunii de fraudă la lege în dreptul internațional privat;
- Analiza materiilor în care poate interveni frauda la lege în dreptul
internațional privat și a efectelor pe care le produce;
- Înțelegerea modalităților prin care se poate dovedi frauda la lege și
sancțiunile aplicabile;

1. Noțiune

Frauda la lege - operațiunea prin care părțile unui raport juridic, uzând de
mijloacele legale de drept internațional privat, își creează în mod voit condiții pentru a se
sustrage de sub incidența legii normal competente, recurgând la dispozițiile altei legi,
convenabile lor.

Speță: Cazul Beauffremont


Prințesa de Beauffremont, de cetățenie franceză, era separată de soțul său și dorea să
divorțeze, însă legea franceză nu permitea divorțul. Ea și-a fixat domiciliul în ducatul german
Saxa – Altenbourg, unde obține cetățenia. Fiind considerată divorțată, merge la Berlin pentru
a se căsători cu prințul Bibescu, de cetățenie română. Prințul de Beauffremont cheamă pe
soția sa în judecată la Tribunalul Seine, solicitând să se constate ca naturalizarea în ducatul
german, divorțul și recăsătorirea sunt fără efect în Franța. El nu putea invoca ordinea publică
deoarece Curtea de Casație consacrase deja (din 1860) efectul atenuat al ordinii publice,
admițând că putea produce efecte în Franța divorțul a doi soți străini, domiciliați în străinătate.
Curtea a judecat că prințesa nu poate invoca cetățenia sa germană și aplicarea legii
germane care îi permite recunoașterea divorțului, deoarece noua cetățenie fusese obținută cu
intenție frauduloasă, respectiv voința de a se sustrage legii franceze normal aplicabile. În
consecință, cetățenia, divorțul și recăsătorirea au fost considerate fără efect în Franța.

Frauda la lege, în dreptul român, este reglementată de art. 2.564 alin. (1) Cod civil
care specifică : « aplicarea legii străine se înlătură dacă [...] legea străină respectivă a
devenit competentă prin fraudarea legii române”.

2. Condiţii

Pentru existenţa fraudei la lege în dreptul internaţional privat trebuie să fie


îndeplinite, în mod cumulativ urmatoarele condiții:
• să existe un acord de voință a părților (părții) de a plasa un anumit raport
juridic sub incidența unei anumite legi, prin schimbarea punctului de legatură.

implică o activitate volitivă, frauduloasă a părților, de schimbare a punctului de


legătura;
schimbarea punctului de legătură trebuie să fie efectivă;
intervine doar în acele situații în care normele conflictuale au puncte de legătură
mobile (schimbarea cetățeniei sau domiciliului; schimbarea sediului social, schimbarea locului
unde se află bunul mobil)
poate să apară doar în acele materii în care parțile pot să își manifeste voința,
cum ar fi: forma și conținutul actelor juridice, pavilionul navelor comerciale etc.

• părțile sa utilizeze mijloace licite, permise de lege, dar prin care se ajunge la
ocolirea legii.

Exemple: persoana juridică își schimbă sediul social într-un alt stat, acțiune licită care
face incidentă o normă conflictuală care, prin punctul său de legătură atrage aplicarea unui alt
sistem de drept decât cel normal competent să se aplice raportului juridic respectiv.

• scopul urmărit de părți sa fie ilicit.

• rezultatul obținut de părți sa fie ilicit, care să contravină normei


conflictuale competente.

3. Modalități

De regulă, fraudarea legii în dreptul internațional privat se realizeaza în


două modalități:

 în cadrul unui raport juridic de drept intern se introduce, în mod fraudulos un


element de extraneitate, care declanșează în mod artificial un conflict de legi, iar prin
aplicarea normei conflictuale, se trimite la un sistem de drept, altul decât cel intern.

Exemplu: o societate comercială română, pentru a beneficia de un regim juridic mai


favorabil din punct de vedere fiscal, își stabilește sediul social în străinătate.Se creează astfel
un conflict artificial de legi (elementul de extraneitate fiind sediul social aflat în străinătate) iar
prin aplicarea normei conflictuale normal competente lex societatis [art.2.580 alin.(1) Cod
Civil] se face aplicabil societății sistemul de drept străin, în locul celui român.

 într-un raport juridic de drept internațional privat părțile schimbă, în scop fraudulos,
punctul de legătură, făcând aplicabil acelui raport juridic, prin intermediul normei
conflictuale aplicabile pentru noul punct de legătură, un alt sistem de drept decât cel
normal aplicabil conform normei conflictuale inițiale.

Exemplu: schimbarea cetăţeniei, cu scopul de a determina aplicarea unei alte legi decât
cea normal competentă.

4. Materiile în care poate interveni fraudarea legii în dreptul internațional privat

• statutul persoanei fizice: stare civilă, capacitate și relații de familie. De regulă, în


această materie, frauda constă în schimbarea cetățeniei, domiciliului ori reședinței;

Speță: Cazul Bertola


Doi cetățeni intalieni domiciliați în România au cerut divorțul în fața instanțelor române,
care au respins acțiunea, pentru ca legea italiană competentă nu permitea divorțul. Pentru a
frauda legea italiană, soții au făcut demersuri pentru pierderea cetățeniei italiene, devenind
apatrizi. După aceea, au introdus o nouă cerere de divorț, de data aceasta, acțiunea a fost
admisă, făcându-se aplicarea legii române, competentă în situația apatrizilor. Prin aceste
demersuri, a fost fraudată legea italiană.

Speța Mihăiescu
Dna. Mihăiescu, cetățean român a avut în Franța, un copil din afara căsătoriei, cu un
cetățean francez. În fața instanțelor franceze a fost introdusă o primă acțiune, pentru stabilirea
paternității din afara căsătoriei, permisă de legea franceză, dar interzisă la acea vreme de
legislația română. Întrucât copilul figura în cadrul acțiunii ca cetățean român, prin aplicarea
legii personale a acestuia acțiunea a fost respinsă. Mai inainte de a ajunge procesul în căile
de atac, mama copilului a obținut pentru acesta cetățenia franceză. Prin aceasta, s-a obținut
ca instanța superioară să aplice legea franceză (comună atât pretinsului tată cât și copilului) și
ca acțiunea să fie admisă. În acest mod, s-a fraudat legea română, care interzicea stabilirea
paternității din afara căsătoriei.

• statutul persoanei juridice: frauda poate consta, de exemplu, în mutarea sediului


social, de pe teritoriul statului forului pe cel al unui stat considerat « paradis fiscal »
(precum Monaco, Liechtenstein, Panama, Liberia etc), în scopul evaziunii legilor fiscale
ale forului, cu precizarea că persoana juridică respectivă continuă să funcționeze pe
teritoriul statului forului, ca persoană juridică străină;
• regimul juridic al bunurilor mobile: frauda constă – în această materie – în
schimbarea locului situării bunului mobil într-un alt stat (schimbarea pavilionului navei sau
aeronavei într-un stat considerat « paradis fiscal »);
• forma exterioară a actelor juridice : frauda constă, de regulă, în faptul că se
încheie un act juridic într-un alt stat și, prin efectul normei conflictuale « locul regit actum »
se aplică acelui act o lege mai favorabilă pentru părți decât cea normal competentă a se
aplica în cauză. De exemplu, părțile beneficiază de condiții mai ușoare pentru încheierea
căsătoriei.
În prezent, această formă de fraudă este exclusă în temeiul 2.639 alin. (3) Cod
Civil conform căruia, în cazul în care legea aplicabilă condițiilor de fond ale actului juridic
impune, sub sancțiunea nulității, o anumită formă solemnă, nici una din celelalte legi care
pot cârmui forma sa (anume: legea locului unde a fost întocmit, legea cetăţeniei sau legea
reşedinţei obişnuite a persoanei care l-a consimțit, legea aplicabilă potrivit dreptului
internaţional privat al autorității care examinează validitatea actului) nu poate să înlăture
această cerință, chiar dacă actul a fost întocmit în străinătate.
• succesiunile: de exemplu, atunci când partea dorește să aibă o cotitate
disponibilă mai mare decat îi permite legea sa personală, schimbă cetățenia, dobândind
alta, a unui stat a cărui legislație îi permite o cotitate disponibilă mai mare.

5. Dovada fraudei la lege

Frauda la lege în dreptul internațional privat este o situație de fapt ce poate fi


probată prin orice mijloc de probă.
Dificultatea constă în aceea ca trebuie dovedit elementul subiectiv, adică intenția
frauduloasă a părților.

6. Delimitarea față de alte instituții juridice


FRAUDA LA LEGE ORDINEA PUBLICĂ

Cauza pentru care nu se aplică legea normal competentă

- are natură subiectivă (voința părților) - are natură obiectivă (legea străină
este înlăturată ca urmare a rezultatului
incompatibil cu principiile fundamentale
ale dreptului român ori ale dreptului
Uniunii Europene şi cu drepturile
fundamentale ale omului, la care s-ar
ajunge prin aplicarea ei)

Sancțiunea aplicabilă

se înlătură legea pe care părțile au facut- se înlătură efectele legii străine și se


o aplicabilă prin fraudă, iar în locul ei se aplică aplică legea forului
legea corect competentă

Rolul instanței de judecată

dacă se invocă frauda la lege, instanța nu dacă se invocă excepția de ordinea


este obligată să cunoască conținutul legii publică, instanța este obligată să
străine, deoarece ceea ce se sancționeaza cunoască conținutul legii străine, numai
este activitatea frauduloasă a părților astfel putând aprecia, daca legea străină
încalcă sau nu principiile fundamentale ale
dreptului forului.

6.3 Comparaţie cu simulaţia


• Asemănări:
- ambele implică un act de voință al părților;
- în ambele cazuri se creează sau se modifică, în mod artificial, un conflict de legi;
- mijloacele folosite sunt, prin ele însele, licite;
- consecința față de terți este, în principiu, aceeași și anume inopozabilitatea
actului fraudulos;
• Deosebiri:
- frauda la lege presupune existența unui singur act juridic, cel fraudulos, în vreme ce
simulația implică două acte juridice (cel real și cel aparent);
- frauda la lege implică o operațiune materială, de deplasare a punctului de legătură
dintr-un sistem de drept în altul, în timp ce la simulație, operațiunea este fictivă, adică este
exprimată prin actul aparent, dar contrazisă prin contra-înscris;
- frauda la lege presupune existența unui scop ilicit, în vreme ce la simulație scopul
poate fi și licit;
- uneori, produc consecințe diferite față de părți. Astfel, în cazul fraudei, dacă se
constată frauda, actul fraudulos nu mai produce efecte noi între părți, pe când în cazul
simulației contra-înscrisul este valabil între părți și față de succesorii lor universali și cu
titlu universal, dacă nu s-au fraudat drepturi născute de lege direct în favoarea lor.
6. 4 Comparație cu abuzul de drept
Abuzul de drept, constă în folosirea unui drept subiectiv civil în alt scop decât cel
pentru care legea îl recunoaște, și anume satisfacerea unor interese legitime ale titularului
său.
În cazul fraudei la lege, scopul urmărit este acela de a nu se aplica legea unei
anumite țări, în vreme ce, în cazul abuzului de drept scopul urmărit este altul decât cel
recunoscut de lege titularului său.

7. Sancțiunea fraudei la lege în dreptul internațional privat

În raport de obiectul fraudei distingem două situații:


1) când dreptul român este fraudat în favoarea dreptului străin. Efecte:
 unul negativ - înlăturarea de la aplicare a legii străine;
 unul pozitiv - aplicarea legii române în golul rămas de înlaturarea legii străine.
2) când dreptul străin normal competent conform normei conflictuale
române, este fraudat în favoarea dreptului român sau a dreptului unui stat terț.
Legislatia română nu conține prevederi pentru această situație, dar fraudarea legii
străine trebuie sancționată în același mod ca și frauda legii române, față de urmatoarele
argumente:
- dreptul străin este element de drept, ca și dreptul forului, și trebuie deci să i se
acorde aceeași protecție;
- fraudarea dreptului străin competent constituie o încălcare a normei conflictuale
române;
- ceea ce se sancționează, în toate cazurile este intenția frauduloasă a părților
(fraus omnia corumpit).

8. Întrebări și exerciții

 Cum este definită frauda la lege în dreptul internaţional privat român ?


 Care condiţiile pentru a exista fraudă la lege?
 Comparaţi frauda la lege cu ordinea publică de drept internaţional privat.
 Analizaţi deosebirile dintre frauda la lege în dreptul internaţional privat şi
aceea în drept intern.
 Ce sancţiune intervine în cazul fraudei la lege?

9. Rezolvați următoarele teste grilă

1. Frauda la lege în dreptul internaţional privat reprezintă:


a) o încălcare indirectă a legii;
b) o modalitatea prin care pãrţile unui raport juridic prin mijloace legale înlătură
aplicarea aplicarea legii normal competente;
c) o operaţiune prin care prin mijloace ilegale părţile unui raport juridic înlătură de
la aplicare legea normal competentă

2. Frauda la lege poate interveni:


a) în materia bunurilor imobile;
b) în privinţa formei exterioare a actelor juridice;
c) în mteria faptelor ilicite

3. Sunt condiţii ale fraudei la lege:


a) utilizarea unor mijloace ilicite cu intenţia de a frauda legea;
b) voinţa pãrţilor în schimbarea punctului de legătură;
c) scopul ilicit
4. Sancţionarea fraudãrii legii constituie:
a) un caz de aplicare a ordinii publice
b) un caz de aplicare a retrimiterii
c) nici una din variante nu este corectã

5. Spre deosebire de ordinea publică, în cazul fraudei la lege:


a) se aplică legea corect competentă
b) se aplică legea română în locul legii străine
c) instanţa este obligată să cunoască conţinutul legii străine

6. Deosebirile dintre frauda la lege şi abuzul de drept sunt:


a.) frauda la lege presupune folosirea unor mijloace licite pentru obţinerea unui
scop ilicit
b) frauda la lege înseamnã folosirea dreptului subiectiv în alt scop decât cel
recunoscut de lege
c) abuzul de drept presupune schimbarea punctului de legãturã pentru a se
aplica altã lege decât cea competentã

7. În care din urmatoarele situaţii poate interveni frauda la lege?


a) în ce priveşte statutul personal, prin schimbarea cetăţeniei
b) în privinţa succesiunii, prin schimbarea domiciliului
c) în ce priveşte statutul personal, prin deplasarea pe teritoriul altui stat

10. Bibliografie

 Ioan Macovei, Drept international privat în reglementarea Noului Cod civil şi de


procedură, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2011, pg. 80-84;
 Dragoș - Alexandru Sitaru, Drept International Privat, Ed. C.H.Beck, București 2013,
pg. 108 – 118;
 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, Drept internațional privat, Ed. Universul Juridic,
Bucuresti, 2007, pg.121-130
 Claudiu – Paul Buglea, Dreptul Internațional Privat, Editura Universul Juridic
2013, p. 60-66;
 B. Audit, La fraude a la loi en droit international prive, Paris, 1974
 T. R. Popescu, Drept internațional privat, Ed. Romfel, București, 1994, pg. 104 - 108
 Augustin Fuerea, Drept internațional privat - Editia a III-a revazuta si adaugita, Ed.
Universul Juridic 2007, pg. 123 – 128;
 Marieta Avram, Radu Bobei, Drept internațional privat. Culegere de spețe, Ed. CH Beck
2004
 Bernard Audit, Louis d′Avout, Droit international privé, Septieme edition
refondue, Ed. Economica 2013, pp. 266 – 277 ;
TEMA IX

CONFLICTUL DE LEGI ÎN TIMP ŞI SPAŢIU


( RESPECTAREA DREPTURILOR CÂŞTIGATE ÎN ŢARĂ STRĂINĂ)

1. Noţiune
2. Comparaţie cu conflictul de legi în spaţiu
3. Forme
4. Recunoaşterea în România a drepturilor dobândite în străinătate
4.1 Temeiul juridic al recunoaşterii în România a drepturilor
dobândite în străinătate
4.2 Condiţiile recunoaşterii
4.3 Efectele dreptului subiectiv dobândit potrivit legii străine
5. Întrebări şi exerciţii
6. Rezolvați următoarele teste grilă
7. Bibliografie
Exemple:
- conflict de legi în spaţiu: doi cetăţeni, unul român şi unul francez, soţi, cu domiciliul
comun în România, solicită desfacerea căsătoriei prin divorţ, situaţie în care se pune problema
legii aplicabile divorţului.
- conflict de legi în timp şi spaţiu: doi soţi, unul cetăţean român şi celalalt cetăţean
francez, divorţează în Franţa, iar cetăţeanul român se reîntoarce în România şi solicită pensie de
întreţinere de la fostul soţ, situaţie în care se pune cu prioritate problema recunoaşterii divorţului
pronunţat în Franţa.

3. Forme

 Raportul juridic se naşte (modifică sau stinge) în dreptul intern al unei ţări şi apoi se
invocă în altă ţară → conflictul se naşte în momentul în care se invocă în ţara forului.

Exemplu:
Un cetăţean englez ce deţine în proprietate un imobil aflat pe teritoriul României încheie un
testament în Anglia prin care lasă acest imobil unei fundaţii. După decesul cetăţeanului englez,
fundaţia solicită în România recunoaşterea efectelor testamentului.

 Raportul juridic se naşte (modifică sau stinge) în cadrul dreptului internaţional


privat al unei ţări, iar ulterior se invocă într-o altă ţară → apare un conflict succesiv: un
conflict de legi în spaţiu, la momentul naşterii raportului juridic şi un conflict în timp atunci
când se invocă într-un alt stat.

Exemple:
Un cetaţean olandez şi unul irlandez se căsătoresc în Olanda şi apoi vin în România şi cer să li
se recunoască efectele acestei căsătorii - în această situaţie în momentul naşterii sale, raportul
juridic nu are legătură cu ţara forului, întrucât nici unul din elementele de extraneitate nu priveau
dreptul român.
Se pronunţă divorţul dintre un cetăţean român şi unul străin în străinătate, iar ulterior, se cere
recunoaşterea acestei hotărâri în România - în momentul naşterii sale, raportul juridic avea
legătură cu ţara forului, prin faptul că, cel puţin unul din elementele sale de extraneitate priveau
dreptul român.

4. Recunoaşterea în România a drepturilor dobândite în străinătate

4.1 Temeiul juridic al recunoaşterii în România a drepturilor dobândite în


străinătate
• art. 2.567 Cod Civil care prevede « Drepturile câştigate în ţară străină sunt
respectate în România afară numai dacă sunt contrare ordinii publice de drept internaţional
privat ».

4.2 Condiţiile recunoaşterii

- dreptul să fie corect născut (modificat sau stins) conform legii străine
competente;
Pe planul dreptului material, dreptul subiectiv născut în străinătate va fi recunoscut
în România dacă s-a născut valabil potrivit legii străine aplicabile, conform normei
conflictuale a sistemului de drept străin. De exemplu, posibilitatea unei societăţi
străine de a-şi deschide o reprezentanţă în România, este condiţionată, printre altele,
de dovedirea « existenţei sale legale » în ţara în care s-a constituit.
Pe planul dreptului procesual, o hotărâre străină va fi recunoscută în România daca
este valabilă potrivit legii statului unde a fost pronunţată.

- dreptul (raportul juridic) a cărui eficacitate se pretinde, este cel care s-a dobândit şi
nu altul care ar fi substituit acestuia.

Exemplu:
Hotărârea străină a carei recunoaştere se solicită a fost modificată în timp.

Dreptul dobândit într-o anumită ţară produce efecte în altă ţară numai dacă între timp nu s-a
creat în ţara unde se invocă, un drept nou care îl include pe acela creat în străinătate: depozitarul
înstrăinează un bun mobil într-o ţară în care legea acordă proprietarului dreptul de a-l revendica
de la subdobânditor, apoi bunul este transportat într-o altă ţară a carei lege prevede ca posesia de
bună – credinţă valoreaza titlu de proprietate, astfel că proprietarul nu va mai putea revendica
bunul de la noul proprietar.

- dreptul dobândit în străinătate să nu fie contrar ordinii publice de drept internaţional


privat român.

condiţia se aplică atunci când dreptul s-a născut în cadrul intern


al unui stat, cât şi în cazul în care s-a născut în cadrul internaţional,
iar ulterior este invocat în România. Spre exemplu, o hotărâre străină
prin care se face o discriminare între soţi pe criteriu de rasă,
naţionalitate, religie etc, nu poate fi recunoscută în România, chiar
dacă nu priveşte un cetăţean român.

Exemplu:
- dreptul dobândit în străinătate nu va fi recunoscut în România dacă priveşte starea civilă şi
capacitatea unui cetăţean român căruia i s-a aplicat o altă lege decât cea română, iar dreptul
diferă de cel care i s-ar fi acordat potrivit legii române.
- hotărârea străină prin care s-au încălcat dispoziţiile privitoare la competenţa exclusivă a
jurisdicţiei române nu va putea fi recunoscută în România.

4.3 Efectele dreptului subiectiv dobândit potrivit legii străine

Acestea sunt:
 dreptul dobândit produce, în principiu, toate efectele admise de legea străină
respectivă, dacă în statul unde se invocă nu s-a constituit între timp un drept nou care îl
include pe cel sin străinătate.

Exemplu:
- o căsătorie religioasă între doi cetăţeni străini, valabil încheiată în străinătate, va produce în
România toate efectele juridice, pe care legea străină i le recunoaşte.

 un drept dobândit conform legii străine nu poate produce în România mai multe
efecte juridice decât în ţara în care a fost dobândit.

Exemplu:
- o hotărâre străină poate fi executată în România în termenul de prescripţie a dreptului la
executare silită din dreptul român, dar numai dacă nu se implinise prescripţia în statul străin, în
care a fost pronunţată hotărârea.

 dreptul dobândit conform legii străine nu poate produce efecte în altă ţară dacă ar
contraveni ordinii publice de drept internaţional privat.

5. Întrebări şi exerciţii

 Definiţi conflictul de legi în timp şi spaţiu


 Care sunt condiţiile ca un drept dobândit în străinătate să poată fi recunoscut
în România?
 Daţi câteva exemple de drepturi dobândite în ţară străină, recunoscute de
drept în România.

6. Rezolvați următoarele teste grilă

1. Conflictul de legi în timp şi spaţiu:


a) apare atunci când se solicită recunoaşterea unui drept dobândit în străinătate
b) se caracterizează prin faptul că sistemele de drept în prezenţă sunt susceptibile de
aplicare simultană
c) nu apare decât atunci când raportul juridic este născut în cadrul internaţional

2. Un drept dobândit în străinătate:


a) poate produce în România mai multe efecte decât în statul în care a fost recunoscut
dacă legea română dispune astfel;
b) este recunoscut în România doar sub condiţia reciprocităţii
c) nu produce efecte în altă ţară dacă încalcă ordinea publică de drept internaţional
privat

3. Un drept dobândit potrivit legii strãine:


a) produce toate efectele pe care i le-a dat legea respectivã
b) produce efecte în altã ţarã chiar dacã contravine ordinii publice a ţãrii
respective
c) nici una din variante nu este corectă

4. Care din variantele de mai jos sunt forme sub care se poate prezenta
confllictul de legi în timp şi spaţiu?
a) raportul juridic se naşte, se modificã, se transmite sau se stinge în cadrul
dreptului intern al unei anumite ţãri, dar se invocã ulterior într-o altã ţarã
b) raportul juridic se naşte, se modificã, se transmite sau se stinge în cadrul
dreptului internaţional privat şi se invocã ulterior în altã ţarã
c) nici toate variantele sunt corecte

5. Prin "teoria recunoaşterii drepturilor dobândite" se înţelege:


a) situaţia în care raportului juridic îi este susceptibil a i se aplica simultan douã sau
mai multe sisteme de drept ce aparţin unor state diferite.
b) situaţia juridicã dobânditã conform unei legi a unei ţãri ce poate fi recunoscutã în
altã ţarã
c) nici una din variante nu este corectă

7. Bibliografie

 Ioan Macovei, Drept international privat în reglementarea Noului Cod civil şi de


procedură, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2011, pg. 86-91;
 Dragoș - Alexandru Sitaru, Drept International Privat, Ed. C.H.Beck, București 2013,
pg. 120-125;
 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, Drept internațional privat, Ed. Actami, Bucuresti, 2002,
pg.131 – 139;
 M. V. Jakotă, Drept internațional privat, Vol. I, Ed. Chemarea 1997, pg. 20 - 32
 Claudiu – Paul Buglea, Dreptul Internațional Privat, Editura Universul Juridic
2013, p. 68-71
TEMA X

CONFLICTUL MOBIL DE LEGI

1. Noţiune
2. Domeniul în care poate interveni conflictul mobil de legi
3. Comparaţie cu alte situaţii juridice
3.1 Comparaţie cu conflictul de legi în timp şi spaţiu
3.2 Comparaţie cu conflictul în timp al legilor interne
4. Soluţionarea conflictului mobil de legi
5. Întrebări şi exerciţii
6. Rezolvați următoarele teste grilă
7. Bibliografie
OBIECTIVE:
- Analiza noţiunii de conflict mobil de legi
- Determinarea domeniului în care poate interveni conflictul mobil de legi și
modalitatea de soluționare a acestuia
- Înțelegerea instituției conflictului mobil de legi prin realizarea unor
comparații cu conflictul în de legi în timp şi spaţiu și conflictul în timp al
legilor interne

1. Noţiune

Conflictul mobil de legi reprezintă situaţia în care un raport juridic este supus
succesiv, la doua sisteme de drept diferite, ca urmare a deplasării punctului de legătura al
normei conflictuale aplicabile.

Exemplu:
- un cetaţean italian dobândeşte cetăţenia engleză, situaţie în care se pune
problema dacă statutul său personal şi actele încheiate anterior schimbării
cetăţeniei vor fi supuse uneia sau alteia dintre cele două legi.

Particularităţi:
 afectează legea aplicabilă, nu numai norma conflictuală avută în vedere;
 apare urmare a schimbării punctelor de legatură, prin voinţa părţilor şi nu a
schimbării normei conflictuale sau a legii aplicabile datorită voinţei legiuitorului.

2. Domeniul in care poate interveni conflictul mobil de legi

Conflictul mobil de legi poate apărea în domeniile în care raporturilor juridice le


sunt aplicabile norme conflictuale cu puncte de legatură variabile.
Astfel:
 statutul personal al persoanei fizice (stare civilă, capacitate, relaţii de
familie) prin schimbarea cetăţeniei sau a domiciliului;
 statutul organic al persoanei juridice, prin schimbarea sediului social;
 statutul real mobiliar, prin deplasarea bunului mobil în altă ţară;
 în materia drepturilor creditorilor asupra patrimoniului debitorului, când
debitorul îşi schimbă cetăţenia sau domiciliul într-o altă ţară ( având în vedere că drepturile
creditorilor ar putea fi supuse legii domiciliului debitorului);
 în privinţa formei testamentului, dacă testatorul îşi schimbă cetăţenia
înainte de deces, iar forma testamentului este supusă legii naţionale a testatorului;

3. Comparaţie cu alte situaţii juridice

3.1 Comparaţie cu conflictul de legi în timp şi spaţiu


 ambele forme de conflict presupun coexistenţa, în spaţiu, a două sisteme de drept,
precum şi incidenţa succesivă, în timp, a acestora, cu privire la acelaşi raport juridic ;
 deosebirea esentială constă în faptul că schimbarea punctului de legatură se
produce doar în cazul conflictului mobil de legi.
3.2 Comparaţie cu conflictul în timp al legilor interne
 ambele conflicte implică aplicarea, cu privire la un raport juridic concret, a două
legi, în mod succesiv ;
 conflictul mobil de legi există între sisteme de drept aparţinând unor state diferite,
spre deosebire de conflictul în timp al legilor interne care se manifestă în cadrul aceluiaşi
sistem de drept ;
 în cazul conflictului mobil, ambele legi rămân în vigoare, în vreme ce, în cazul
conflictului de legi interne, numai una dintre ele este în vigoare.

4. Soluţionarea conflictului mobil de legi

Regula: conflictul mobil de legi se soluţionează conform dispoziţiilor normelor


conflictuale sau ale altor norme juridice din sistemul de drept al forului.s
În sistemul de drept român conflictul mobil de legi se solutionează diferit de la caz la
caz:

Exemple:
Uneori se dă prioritate legii vechi - art. 2.596 alin. (3) Cod Civil - « [....] dacă
soţii au ales legea aplicabilă regimului
matrimonial, ea rămâne aceeaşi, chiar dacă
soţii îşi schimbă reşedinţa obişnuită sau
cetăţenia».
- art. 2.603 alin. (2) Cod Civil – “dacă
înainte de naşterea copilului, căsătoria
părinţilor a încetat sau a fost desfăcută, se
aplică legea care, la data încetării sau
desfacerii, îi cârmuia efectele ».
- art.2.574 Cod Civil: « declararea morţii,
stabilirea decesului şi a datei prezumata a
Alteori se dă prioritate legii noi morţii, precum şi prezumţia că cel dispărut
este în viaţă, sunt cârmuite de ultima lege
naţională a persoanei dispărute. Dacă
această lege nu poate fi identificată, se
aplică legea româna ».
- art. 2.633 Cod Civil – « moştenirea este
supusă legii statului pe teritoriul căruia
defunctul avea, la data morţii, reşedinţa
obişnuită ».

În unele situaţii se indică până când se - art.2.591 alin. (3) Cod Civil: « Soţii pot
produc efectele legii vechi şi de când se alege oricând o altă lege aplicabilă regimului
aplică legea nouă. matrimonial, [...]. Legea nouă produce efecte
numai pentru viitor dacă soţii nu au dispus
altfel, şi nu poate prejudicia, în niciun caz,
drepturile terţilor”.
- art. 2.596 alin. (2) Cod Civil: « Dacă ambii
soţi îşi schimbă reşedinţa obişnuită sau,
după caz, cetăţenia, legea comună a noii
reşedinţe obişnuite sau a noii cetăţenii se
aplică matrimonial numai pentru viitor, dacă
soţii nu au convenit altfel, şi, în niciun caz,
nu poate prejudicia drepturiel terţilor ”.

- art.2.575 Cod Civil: « schimbarea legii


naţionale a persoanei nu aduce atingere
În unele cazuri se aplică principiul legii majoratului dobândit potrivit legii aplicabile la
mai favorabile (melior lex). momentul dobândirii »
- art.2.605 alin.1 Cod Civil : « filiaţia
copilului din afara căsătoriei se stabileşte
potrivit legii naţionale a copilului de la data
naşterii. Dacă copilul are mai multe
cetăţenii, altele decât cea română, se aplică
legea cetăţeniei care îi este mai favorabilă ».

În lipsa unei reglementări legale, conflictul


mobil de legi se soluţionează prin aplicarea
prin analogie a dispoziţiilor privind
rezolvarea conflictului mobil de legi în timp
din dreptul tranzitoriu intern, ţinând însă
seama de particularităţile contextului juridic
internaţional în care acest conflict apare.

5. Întrebări şi exerciţii

 Identificaţi dispoziţii ale Codului Civil care cuprind reglementări privind


modul de soluţionare a conflictului mobil de legi
 Un cetăţean român şi un cetăţean belgian, soţi, cu domiciliul comun în
Belgia, se stabilesc în România. Care este legea aplicabilă efectelor căsătoriei?
 Care este legea aplicabilă bunurilor din masa succesorală rămasă de pe
urma unui cetăţean român cu domiciliul în Germania?

6. Rezolvați următoarele teste grilă

1. Conflictul mobil de legi:


a) apare ca urmare a schimbării normei conflictuale
b) presupune coexistenţa în timp a două sisteme de drept
c) apare atunci când raportului juridic i se aplică o normă conflictuală cu puncte
de legatură variabile

2. Conflictul mobil de legi poate apărea:


a) în cazul statutului organic al persoanei juridice, prin schimbarea sediului
social
b) în materia bunurilor imobile
c) în cazul raporturilor de căsătorie prin schimbarea reşedinţei obişnuite comune

3. Conflictul mobil de legi:


a) se soluţionează întotdeauna prin aplicarea legii noi, incidentă ca urmare a
schimbării punctului de legătură
b) se soluţionează prin aplicarea principiului legii mai favorabile în materia
filiaţiei copilului născut în afara căsătoriei, dacă acesta are două sau mai multe
cetăţenii
c) nici un din variante nu este corectă

6. Bibliografie

 Ioan Macovei, Drept international privat în reglementarea Noului Cod civil şi de


procedură, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2011, pg 91-95;
 Dragoș - Alexandru Sitaru, Drept International Privat, Ed. C.H.Beck, București 2013,
pg. 151-156;
 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, Drept internațional privat, Ed. Universul Juridic,
Bucuresti, 2007, p.139 - 147
 B.M.C. Predescu, Drept internațional privat, Ed. Universitaria, Craiova, 2002, p.273 -
275
 O Ungureanu, C. Jugastru, Manual de drept internațional privat, Ed. All, 1999, p. 60
- 85
 Marieta Avram, Radu Bobei, Drept internațional privat. Culegere de spețe, Ed. CH Beck
2004
 Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed.
revăzută și adăugită de M. Nicolae și P. Trușcă, Ed. Șansa, p. 57 - 59
 Claudiu – Paul Buglea, Dreptul Internațional Privat, Editura Universul Juridic 2013, p. 72 -
75
TEMA XI

CONFLICTUL ÎN TIMP AL NORMELOR CONFLICTUALE ALE


FORULUI
CONFLICTUL ÎN TIMP AL NORMELOR MATERIALE STRĂINE
ŞI CONFLICTUL ÎN TIMP AL CONVENŢIILOR INTERNAŢIONALE

1. Conflictul în timp al normelor conflictuale ale forului


1.1 Noţiune
1.2 Soluţionarea conflictului în timp al normelor conflictuale ale
forului
2. Conflictul în timp al normelor materiale străine
2.1 Noţiune
2.2 Soluţionarea conflictului în timp al normelor materiale străine
3. Conflictul în timp al convenţiilor internaţionale
3.1 Noţiune
3.2 Soluţionarea conflictului în timp al convenţiilor internaţionale
4. Întrebări şi exerciţii
5. Bibliografie
OBIECTIVE:
- Înțelegerea noțiunilor de conflict în timp al normelor conflictuale ale
forului, conflict în timp al normelor materiale străine și conflict în timp al
convenţiilor internaţionale
- Analiza modului de soluționare a acestor tipuri de conflicte

1. Conflictul în timp al normelor conflictuale ale forului

1.1 Noţiune
Conflictul în timp al normelor conflictuale există în cazul schimbării normei
conflictuale în cadrul aceluiaşi sistem de drept.
În sistemul de drept internaţional privat român, o asemenea situaţie a apărut, de
exemplu, prin intrarea în vigoare a Noului Cod Civil care a abrogat dispoziţiile Legii
105/1992, cu excepţia celor ce reglementează conflictul de jurisdicţii.
1.2 Soluţionarea conflictului în timp al normelor conflictuale ale forului
Se aplică, prin analogie, regulile de rezolvare a conflictului de legi în timp din dreptul
intern, valabil pentru soluţionarea conflictului în timp între normele materiale care
reglementează materia ce intră în conţinutul normei conflictuale respective, cu respectarea
principiului constituţional al neretroactivităţii legii şi numai în măsura în care legea nouă nu
prevede în mod expres o altă modalitate de soluţionare a conflictului.

2. Conflictul în timp al normelor materiale străine

2.1 Noţiune
Conflictul în timp al normelor materiale străine apare în situaţia modificării
dispoziţiilor materiale străine, între momentul naşterii raportului juridic şi cel al litigiului.
2.2 Soluţionarea conflictului în timp al normelor materiale străine
Acest conflict se soluţionează potrivit principiilor dreptului tranzitoriu al sistemului
juridic căruia îi aparţin legile succesive.

3. Conflictul în timp al convenţiilor internaţionale

3.1 Noţiune
Conflictul în timp al convenţiilor internaţionale apare în cazul în care o convenţie de
acest gen este înlocuită cu alta.
3.2 Soluţionarea conflictului în timp al convenţiilor internaţionale
În absenţa unor prevederi exprese privind soluţionarea chestiunilor tranzitorii, se
aplică regulile dreptului tranzitoriu intern, adaptate raportului juridic internaţional respectiv.

4. Întrebări şi exerciţii
 Cum se soluţionează conflictul în timp al normelor conflictuale ale forului?

5. Bibliografie

 Ioan Macovei, Drept international privat în reglementarea Noului Cod civil şi de


procedură, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2011, pg. 95-96;
 Dragoș - Alexandru Sitaru, Drept International Privat, Ed. C.H.Beck, București 2013,
pg. 157 – 160;
 I. Filipescu, Drept internațional privat, Ed. Actami, Bucuresti, 1995, pg.184 - 185
 O. Căpățână, Caracteristici ale dreptului tranzitoriu în raporturile de comerț
internațional, partea a II – a, în R.D.C. nr.1/1995, pg. 10 – 15;
TEMA XII

APLICAREA LEGII STRĂINE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL


PRIVAT

1. Noţiunea de lege străină


2. Titlul cu care se aplică
3. Moduri de aplicare a legii străine
3.1 Aplicarea legii străine ca lex cause
3.2 Aplicarea legii străine altfel decât ca lex causae
3.2.1 Condiţia reciprocităţii
3.2.2 Încorporarea contractuală a legii străine
4. Proba legii străine
4.1 Sarcina probei
4.2 Mijloacele de probă
5. Consecinţele imposibilităţii de probare a legii străine
6. Interpretarea legii străine
7. Întrebări şi exerciţii
8. Rezolvați următoarele teste grilă
9. Bibliografie
OBIECTIVE:
- Cunoașterea noțiunii de lege străină și titlul cu care aceasta se aplică
- Analiza și înțelegerea unor aspecte privind sarcina probei și mijloacele
de probă a legii străine.
- Analiza și înțelegerea modurilor de interpretare a legii străine

1. Noţiunea de lege străină

 În sens larg - întregul sistem de drept străin, respectiv: actele normative, cutuma,
uzanţele, practica judiciară (sistemul common law), etc;
 În sens restrâns - legea propriu – zisă.
Dreptul internaţional privat are în vedere sensul larg al noţiunii de lege străină, şi anume
întregul sistem de drept.

2. Titlul cu care se aplică legea străină

În dreptul internaţional privat român legea străină la care norma conflictuală trimite se
aplică în calitate de element de drept. Legea străină se bucură de aceeaşi consideraţie ca şi
legea naţională.

3. Moduri de aplicare a legii străine

3.1 Aplicarea legii străine ca lex causae


Atunci când norma conflictuală română trimite la sistemul de drept al altui stat,
aplicarea dreptului străin devine obligatorie. Raportul juridic va fi supus legii străine declarată
competentă, lege ce se va aplica ca lex causae în virtutea normei conflictuale române.

3.2 Aplicarea legii străine altfel decât ca lex causae


3.2.1 Condiţia reciprocităţii
Prin reciprocitate se înţelege o identitate de reglementare între cele două sisteme de drept
în prezenţă, şi anume, dreptul român respectiv cel străin.
Regula → aplicarea legii străine nu este condiţionată de principiul reciprocitatii şi nu
depinde de faptul dacă statul străin aplică legea forului în acelaşi domeniu (nici la nivelul
normelor conflictuale, nici a celor materiale) – art. 2.561 Cod Civil.
Excepţia: → condiţia reciprocităţii este cerută atunci când este prevăzută fie de
dispoziţiile Codului Civil fie de alte legi speciale.
Important: pentru a opera principiul reciprocităţii, normele conflictuale trebuie să aibă
aceleaşi puncte de legatură.
Aplicarea legii materiale străine atunci când operează condiţia reciprocităţii, este
condiţionată de aplicarea simetrică a legii forului.

Exemple în care legea română cere expres condiţia reciprocităţii:


• Codul Civil
- art. 2.582 alin. (2) Cod Civil - recunoaşterea persoanelor juridice străine fără scop lucrativ
• O.G. nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată, cu modificări, prin Legea
nr. 246/2005
- art.76 – recunoaşterea persoanele juridice străine fără scop patrimonial
Reciprocitatea poate fi, în principiu, de trei feluri:
 legislativă - izvorul reciprocităţii este norma din sistemul legislativ străin,
respectiv român ;
 diplomatică - izvorul reciprocităţii este convenţia internaţională la care
România este parte;
 de fapt - reciprocitatea este aplicată în practica autorităţilor competente din
statele respective.
De subliniat - în cazul existenţei reciprocităţii, legea străină nu este aplicată cu titlu de
lex causae, ci reprezintă o condiţie a aplicării legii forului.

3.2.2 Încorporarea contractuală a legii străine


Recepţiune contractuală sau încorporarea legii străine – situaţia în care părţile unui
contract fac trimitere la o lege străina, nu în scopul de a se aplica contractului cu titlu de lex
causae, ci pentru a servi ca mijloc de interpretare sau completare a respectivului contract.
Legea străina la care părţile fac trimitere prin contract, devine parte din cuprinsul
acestuia, reglementându-i conţinutul.
Deosebiri între aplicarea legii străine ca lex causae si încorporarea contractuală a
acesteia:

Aplicarea legii străine ca lex causae Încoporarea contractuală

• legea străină nu este privită ca un întreg


• legea este privită ca ansamblul sistem de drept. Se aplică doar norma la care
sistemului de drept străin; părţile fac trimitere;

• legea străină îşi păstrează tipologia de • legea străină are valoare juridică de clauză
element de drept; contractuală (element de fapt);

• se aplică legea în vigoare la momentul • se aplică legea străină în vigoare la


în care norma conflictuală trimite la ea momentul incorporării ei, fără a interesa dacă a
fost între timp abrogată sau a suferit modificări

4. Proba legii străine

4.1 Sarcina probei


Sarcina probei revine atât judecătorului cât şi părţii
Art.2.562 alin. (2) Cod Civil: « partea care invoca o lege strănă poate fi obligată să facă
dovada conţinutului ei ».
În situaţia în care aplicarea dreptului străin este obligatorie, instanţa va lua toate
măsurile şi va depune toate diligenţele pentru a stabili conţinutul şi înţelesul legii străine,
putând dispune din oficiu administrarea mijloacelor de probă necesare.
Instanţa poate cere concursul părţilor sau sprijinul autorităţilor abilitate: Ministerul de
Justiţie, Ministerul Afacerilor Externe, etc, pentru a primi informaţiile necesare despre legea
străina.
Regula împărţirii sarcinii probei este aplicabilă şi în litigiile supuse arbitrajului comercial
internaţional.

4.2 Mijloacele de probă


Mijloace de probă directe: culegeri de acte normative, culegeri de jurisprudenţă;
Mijloace de probă indirecte procurate de la autorităţile competente din statul străin ori
de la organismele reprezentative ale acestuia în România: certificate eliberate de Ministerul
Justiţiei din statul respectiv, certificate de cutumă sau alte atestări emise de notarii publici sau
Camera de Comerţ din acel stat, certificate eliberate de ambasadele sau consulatele statelor
respective în România, informaţii de la organizaţiile de cult corespondente în Romania etc.
Art. 2.562 alin. (1) din Codul Civil consacră principiul libertăţii instanţei şi a
părţilor în alegerea mijloacelor de dovadă a legii străine ( « conţinutul legii străine se
stabileşte de instanţa judecătorească prin atestări obţinute de la organele statului care au
edictat-o, prin avizul unui expert sau în alt mod adecvat »)
Instanţa poate cere sprijinul autorităţilor, respectiv Ministerul de Justitie, care transmite
ori primeşte de la ministerele de justitie din alte ţări, informaţii privind dreptul intern în materie
civilă şi comercială, precum şi în domeniul procedurii civile şi comerciale şi al organizării
judiciare (aspecte reglementate de Legea nr.189/2003 privind asistenţa juridică internaţională
în materie civilă şi comercială)
Forţa probantă a mijloacelor de dovada provenind din străinătate – asimilată, în
pirncipiu, celei prevăzute de legea româna.

5. Consecinţele imposibilităţii de probare a legii străine

Atunci când există imposibilitate de a stabili conţinutul legii străine, se aplică legea
româna (Art. 2.562 alin. (3) din Codul Civil: « în cazul imposibilităţii de a stabili, în termen
rezonabil, conţinutul legii străine, se aplică legea româna »).
Argumente :
a) litigiul nu poate ramâne nesoluţionat pe motivul necunoaşterii legii străine sau pe
motiv ca dispoziţiile acesteia sunt neîndestulatoare. În caz contrar, judecătorul ar fi culpabil de
denegare de dreptate.
b) se prezumă relativ că, odată stabilită competenţa instanţelor române, părţile au
acceptat aplicarea subsidiară a legii române, dacă nu pot determina conţinutul legii străine.

6. Interpretarea legii străine

« Interpretarea legii străine » = lămurirea înţelesului noţiunilor şi termenilor utilizaţi


de legea străina.
Interpretarea legii străine competente se face conform regulilor de interpretare
existente în sistemul de drept a statului care a edictat-o. Legea străina trebuie aplicată asa
cum este aplicată în ţara de origine.

7. Întrebări şi exerciţii
 Ce se intelege prin legea străină (lex cause)?
 Ce presupune aplicarea legii străine?
 Precizaţi argumentele pentru care legea străină nu se aplică ca o consecinţă a propriei
autorităţi
 Care sunt modurile de aplicare a legii străine?
 În ce constă aplicarea legii străine conform teoriei recepţionării dreptului străin?
Cine are obligaţia de a stabili conţinutul legii străine?
 De ce depinde interpretarea legii străine?
 Cum se aplică legea străină în România?

8. Rezolvați următoarele teste grilă

1. Prin legea străină se înţelege:


a) legea materială străină;
b) dreptul străin indiferent care este izvorul său;
c) ambele variante sunt corecte

2. Aplicarea legii străine conform teoriei încorporării contractuale presupune:


a) aplicarea legii străine ca element de drept;
b) aplicarea legii de la momentul încorporării ei chiar dacă ulterior a fost modificată;
c) aplicarea legii ca element de fapt

3. Aplicarea legii străine este, potrivit Codului civil:


a) dependentă în toate cazurile de condiţia reciprocităţii;
b) de regulă, independentă de condiţia reciprocităţii;
c) întotdeauna independentă de condiţia reciprocităţii

4. Obligaţia de a stabili conţinutul legii străine revine:


a) exclusiv pãrţii care invocă legea străină;
b) exclusiv judecătorului care aplică legea străină ca şi legea naţională;
c) atât judecătorului cât şi părţilor;

5. În sistemul nostru de drept, legea străină se aplică:


a) cu titlu de element de fapt;
b) ca element de drept;
c) în temeiul normei conflictuale române.

9. Bibliografie

 Ioan Macovei, Drept internțional privat, Ed. C.H.Beck, București, 2011, pg. 97-110;
 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, Drept internațional privat, Ed. Universul Juridic,
Bucuresti, 2007, pg.42 - 44
 M. Jakotă, Drept internațional privat,Vol. I, Ed. Chemarea, 1997, pg. 38 – 53;
 O Ungureanu, C. Jugastru, Manual de drept internațional privat, Ed. All, 1999, pg.
71 – 83
 D.Al. Sitaru, Tratat de drept international privat, Ed. C.H.Beck, București, 2013,
pg.79 – 86;
 Bernard Audit, Louis d′Avout, Droit international privé, Septieme edition
refondue, Ed. Economica 2013, pp. 178 – 198 ;
 Franco Mosconi, Cristina Campiglio, Diritto Internazionale Privato e Processuale, Parte
generale e obbligazioni, ediția a 5 – a, Volume Primo, Ed. Utet Giuridica, 2011, pp. 223 –
242;
 Bernard Audit, Louis d′Avout, Droit international privé, Septieme edition
refondue, Ed. Economica 2013, pp. 288 – 344 ;
 Claudiu – Paul Buglea, Dreptul Internațional Privat, Editura Universul Juridic
2013, p. 45-50
TEMA XIII

CONDIŢIA JURIDICĂ A STRĂINILOR

1. Noţiuni generale
2. Condiţia juridică a străinului şi conflictele de legi
3. Formele condiţiei juridice a străinilor
4. Regimul juridic al străinilor în România
5. Întrebări şi exerciţii
6. Rezolvați următoarele teste grilă
7. Bibliografie
OBIECTIVE:
- Analiza noțiunilor generale privind regimul juridic al străinilor în
România
- Identificarea aspectelor relevante ce diferențiază condiția juridică a
străinilor de conflictul de legi în materia stării și capacității persoanei.
- Analiza formelor condiţiei juridice a străinilor

1. Noţiuni generale

Străin → persoană care nu are cetăţenia statului pe al teritoriul cărui se află.


Condiţia juridică a străinului → totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care o
persoană fizică sau o persoană juridică străină le are la un moment dat pe teritoriul unui stat.
Sediu materiei : OUG nr.194/2002 privind regimul străinilor în România, cu
modificările şi completările ulterioare, convenţiile şi tratatele internaţionale la care România
este parte, alte acte normative.

2. Condiţia juridică a străinului şi conflictele de legi


Nu trebuie confundată condiţia juridică a străinilor cu conflictele de legi în materia stării şi
capacităţii persoanei. Problema acestei distincţii apare atunci când statul în care se află
străinul nu îi recunoaşte un drept pe care acesta îl are în ţara sa de origine.
Pentru delimitarea condiţiei juridice a străinului de conflictele de legi în domeniul stării şi
capacităţii persoanei, trebuie avute în vedere următoarele aspecte:
 normele referitoare la condiţia juridică a străinului sunt norme materiale sau
substanţiale, în timp ce normele prin care se soluţionează conflictele de legi sunt norme
conflictuale;
 condiţia juridică a străinului cuprinde complexul de drepturi şi obligaţii din toate ramurile
de drept ale forului, în timp ce conflictul de legi se referă doar la raporturi juridice cu element
de extraneitate din domeniul dreptului civil în sens larg;
 condiţia juridică a străinului se referă la capacitatea de folosinţă în timp ce conflictul de
legi trimite la capacitatea de exerciţiu.

3. Formele condiţiei juridice a străinilor

Regimul juridic al străinilor cuprinde mai multe forme de tratament:


a) regimul naţional;
b) regimul reciprocităţii;
c) regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate;
d) regimul special;
e) regimul mixt

4. Regimul juridic al străinilor în România


Regimul priveşte următoarele aspecte:
 intrarea străinilor în ţară;
 şederea străinilor în România;
 ieşirea străinilor din ţară;
 drepturile străinilor în România
 situaţia specială a refugiaţilor

5. Întrebări şi exerciţii
 Ce se înţelege prin noţiunea de străin?
 Ce aspecte reglementează regimul juridic al străinilor în România?
 Care sunt drepturile străinilor în România?

6. Rezolvați următoarele teste grilă

1. Prin noţiunea de străin se înţelege:


a) persoana care se află pe teritoriul unui stat, având cetăţenia acelui stat;
b) bipatridul;
c) persoana care se află pe teritoriul unui stat, fără a avea cetăţenia acestuia

2. Normele care reglementează condiţia juridică a străinului sunt:


a) norme materiale
b) normel materiale şi norme conflictuale
c) norme conflictuale

3. Recunoaşterea persoanelor juridice strãine în România se realizeazã:


a) prin convenţie sau tratat internaţional
b) în temeiul legii
c. de plin drept şi fără rezerve

7. Bibliografie

 O.Ungureanu si Calina Jugastru, Manual de drept international privat, Editura All Beck
Bucuresti 1997

 Ioan Macovei, Drept internțional privat, Ed. C.H.Beck, București, 2011, pp. 113-142;
 Jakotă Mihai Vasile, Drept internaţional privat, vol. I, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi,
1997
 Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Drept International Privat, Ed. Universul Juridic,
2007, p.169-275;
 D. Lupaşcu, G. Mihuţ-Gÿongÿ, Regimul juridic al străinilor în România, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2006.
TEMA XIV

NORME CONFLICTUALE PRIVIND STAREA ŞI CAPACITATEA


PERSOANEI FIZICE

1. Statutul persoanei fizice


2. Normele conflictuale privind starea şi capacitatea persoanei
3. Domeniul de aplicare a legii personale în privinţa statutului
persoanei fizice
3.1 Starea civilă
3.2 Capacitatea civilă
4. Teoria interesului naţional
5. Normele conflictuale privind numele şi domiciliul persoanei fizice
5. 1. Normele conflictuale privind numele persoanei fizice
5. 2 Normele conflictuale privind domiciliul persoanei fizice
6.Vocabular
7. Întrebări şi exerciţii
8. Rezolvați următoarele teste grilă
9. Bibliografie
OBIECTIVE:
- Analiza teoretică a reglementărilor incidente în materia statutului
persoanei fizice, dublată de studiul jurisprudenţei relevante, avându-se în
vedere atât speţe străine clasice, cât şi speţe, de dată recentă, soluţionate de
către instanţele române.
- Înțelegerea domeniului de aplicare a legii aplicabile statutului persoanei
fizice.
- Analiza și înțelegerea argumentelor ce fundamentează legea aplicabilă în
materia statutului persoanei fizice.
- Însuşirea adecvată a elementelor ce configurează mecanismul conflictual
specific materiei statutului persoanei fizice

1. Statutul persoanei fizice

Statutul persoanei fizice include:


 Starea civilă
 Capacitatea civilă
 Relaţiile de familie

2. Normele conflictuale privind starea şi capacitatea persoanei

Regula → starea şi capacitatea persoanei fizice, care împreuna cu relaţiile de familie


formeaza statutul persoanei fizice, sunt guvernate de legea naţională, cu excepţia
situaţiilor în care, prin dispoziţii speciale, se prevede altfel [art. 2.572 alin. (1) din Codul
Civil].
Lege naţională = legea statului a cărui cetăţenie o are persoana respectivă ( lex
patriae).
Cetaţenia - punctul de legatură pentru norma conflictuală în al cărei conţinut intră
starea şi capacitatea persoanei fizice.
Argumente in favoarea aplicării legii naţionale:
 cetăţenia reprezintă legătura politico – juridică dintre individ şi stat;
 cetăţenia are caracter de stabilitate, în sensul ca se dobândeşte şi se pierde
în condiţii strict reglementate de lege;
 cetăţenia este o stare de drept şi se probeaza cu documente oficiale emise
de autorităţile statului despre a cărui cetăţenie este vorba;
 legea naţională ţine cont de specificul naţiunii respective, de obiceiurile şi
tradiţiile acesteia, fiind mai bine adaptata particularităţilor persoanelor fizice aparţinând
naţiunii respective;
 noţiunea de « cetăţenie » are acelaşi conţinut în toate sistemele de drept fiind
mai uşor de probat;
Dezavantaje ale aplicării legii naţionale:
 cetăţenia nu este întotdeauna un criteriu adecvat de determinare a legii
personale în cazul apatrizilor sau pentru cetăţenii aparţinând unor state cum sunt federaţiile,
confederaţiile sau cele cu reglementări regionale diferite, deoarece reglementările statutului
personal diferă de la o regiune la alta;
 în cazul în care membrii unei familii au cetăţenii diferite, aplicarea legii
naţionale presupune că statutul personal al acestora urmează să fie cârmuit de legi diferite,
în timp ce domiciliul este comun;
 există dificultăţi în determinarea legii naţionale în cazul persoanelor care au
dublă cetăţenie.

Proba cetăţeniei - se face potrivit legii statului a cărui cetăţenie se invocă (art.2.569
Cod Civil). Se consacră astfel o excepţie de la regula calificării instituţiilor juridice dupa
legea forului [art.2.558 alin. (1) Cod Civil].

Cetăţeni români - se aplică legea română, chiar dacă aceştia au dublă sau multiplă cetăţenie, cât
timp nu au pierdut cetăţenia română, conform dreptului romăn.
Străin cu mai multe cetăţenii - legea sa naţională este legea aceluia dintre state a cărui
cetăţenie o are şi de care este cel mai strâns legată, în special prin reşedinţa sa obişnuită.

Excepţii - în cazul apatrizilor se aplică legea reşedinţei obişnuite [art.2.568 alin. (3)
Cod Civil]. Legea reşedinţei obişnuite se aplică şi refugiaţilor.

Legea naţionala (lex patriae), legea domiciliului (lex domicilii) sau legea reşedinţei obişnuite
compun noţiunea de lege personală (lex personalis) a persoanei fizice.
Reşedinţa obişnuită a persoanei fizice – statul în care persoana îşi are locuinţa principală, chiar
dacă nu a îndeplinit formalităţile legale de înregistrare. Pentru persoana care acţionează în
exerciţiul activităţii sale profesionale, reşedinţa obişnuită este locul unde îşi are stabilimentul său
principal – 2.570 alin. (1) Cod Civil.

Caracterul normelor conflictuale privind statutul persoanei fizice imperativ.

3. Domeniul de aplicare a legii personale în privinţa statutului


persoanei fizice.

3.1 Starea civilă


Sunt supuse normei conflictuale lex personalis urmatoarele:
1) aspectele privind filiaţia (este sau nu stabilita filiaţia; filiaţia este legitimă sau
nelegitimă; filiaţia este din căsătorie sau din afara căsătoriei, etc);
2) aspecte privind căsătoria ( persoana este: căsătorită, celibatară, divorţată, văduvă,
etc);
3) aspecte cu privire la adopţie ( calitatea de adoptat, cea de adoptator, condiţiile
adopţiei, etc);
4) aspecte cu privire la rudenie ( există sau nu calitatea de rudă, condiţii etc);
5) aspecte cu privire la afinitate ( persoana este sau nu afin, condiţii etc);
6) folosinţa stării civile (posesia de stat);
7) acţiunile de stare civilă.

3.2. Capacitatea civilă


 Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice – este supusă legii naţionale, care
determină începutul, conţinutul şi încetarea personalităţii.
Pentru persoana fizică străină în România, determinarea drepturilor şi obligaţiilor ce
intră în conţinutul capacităţii de folosinţă, presupune luarea în considerare a legii naţionale a
străinului dar şi a legii materiale române, lege care stabileşte regimul străinului în România.
Declararea morţii, stabilirea decesului şi a datei prezumate a morţii şi prezumţia că
cel dispărut este în viaţă, sunt cârmuite de ultima lege naţională a persoanei dispărute.
Dacă această lege nu poate fi identificată se aplică legea română.
 Incapacităţile de folosinţă - sunt supuse unor norme conflictuale diferite:
- incapacităţile cu caracter de sancţiune civilă (ex: decăderea din drepturile
parintesti) – sunt supuse legii naţionale a persoanei fizice respective.
- incapacităţile speciale referitoare la un anumit raport juridic sunt supuse legii
aplicabile acelui raport juridic.

incapacităţile absolute
incapacitatea minorului sub 16 ani de a sunt supuse legii naţionale a persoanei ocrotite
dispune prin donaţie sau testament;
incapacitatea minorului peste 16 ani de a
dispune prin testament de mai mult de
jumătate din ceea ce ar fi putut dispune dacă
ar fi fost major

incapacităţile relative sunt supuse legii actului prohibit ( lex contractus


incapacitatea minorului de a dispune prin sau lex succesionis)
testament sau donaţie în favoarea tutorelui
său;
incapacitatea medicilor, farmaciţtilor şi
preoţilor de a primi donaţii sau legate din
partea persoanelor pe care le-au îngrijit de
boala de care au murit;
incapacitatea soţilor de a încheia între ei
contracte de vânzare – cumpărare

 Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice - este supusă legii naţionale.


 Incapacităţile de exercitiu - sunt guvernate de legea naţionala a incapabiliului.
Aceasta va determină, în special următoarele:
a) categoria de acte juridice pe care nu le poate face persoana incapabilă;
b) sancţiunea încălcării incapacităţii.

* De reţinut:
- apartenenţa unei persoane la o nouă lege naţională nu aduce atingere majoratului dobândit
potrivit legii care îi era anterior aplicabilă – 2.575 Cod Civil.

Măsurile de ocrotire a majorului


Măsurile de ocrotire instituite pentru persoana cu capacitate deplină de exerciţiu sunt
guvernate de legea statului unde aceasta îţi are reşedinţa obişnuită la data instituirii tutelei
sau data luării altei măsuri de ocrotire.
Excepţional, în măsura în care este necesar pentru ocrotirea persoanei fizice, se
poate aplica sau lua în considerare şi legea statului cu care situaţia juridică prezintă cele
mai strânse legături. Această lege poate fi: legea naţională, legea reşedinţei obişnuite, legea
statului unde sunt situate bunurile, în ceea ce priveşte măsurile de ocrotire cu privire la
bunuri.
Domeniul de aplicare al legii aplicabile măsurilor de ocrotire: existenţa,
întinderea, modificarea şi stingerea puterii de reprezentare încredinţate de persoana cu
capacitate deplină de exerciţiu, pentru situaţia în care nu se va putea îngriji de interesele
sale.
Măsurile care se iau cu privire la persoana ocrotită ori bunurile acestuia, sunt supuse
legii statului ale cărui autorităţi îndrumă şi supraveghează exercitarea ocrotirii de către cei în
drept.

- apartenenţa unei persoane la o nouă lege naţională nu aduce atingere majoratului dobândit
potrivit legii care îi era anterior aplicabilă – 2.575 Cod Civil.

4. Teoria interesului naţional. Excepţie de la aplicarea legii personale normal


competente cu privire la capacitatea persoanei fizice

Persoana care, potrivit legii naţionale sau legii domiciliului său, este lipsită de
capacitate sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, nu poate să opună această cauză de
nevaliditate celui care l-a considerat, cu bună credinţă, ca fiind deplin capabil potrivit legii
locului unde a fost întocmit actul - art.2.579 alin. (1) Cod Civil.
De asemenea, lipsa calităţii de reprezentant, stabilită potrivit legii aplicabile ocrotirii
persoanei fizice, nu poate fi opusă terţului care cu bună – credinţă s-a încrezut în această
calitate, potrivit legii locului unde actul a fost întocmit, dacă actul a fost încheiat între
prezenţi şi pe teritoriul aceluiaşi stat - art.2.579 alin. (2) Cod Civil.

Speţă lider : « Speţa Lizardi »


Cauza a fost soluţionaţă în anul 1861 în faţa instanţelor franceze. În cauză, un cetăţean mexican
pe numele sau Lizardi, care locuia la Paris, a cumpărat de la un bijutier francez bijuterii de valoare,
pe care urma să le plătească prin cambiile pe care le-a emis cu acea ocazie. Când aceste cambii
au fost prezentate spre plată, mexicanul, prin tutorele său, a invocat nulitatea contractului pentru
incapacitatea sa, arătând că, deşi la data asumării obligaţiei prin cambii, el implinise vârsta de 21
de ani, deci era capabil potrivit legii franceze din acel timp, nu era capabil potrivit legii sale
naţionale, conform căreia capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte la vârsta de 25 de ani,
aceasta din urmă lege fiind aplicabilă în speţă, în temeiul normei conflictuale franceze care, pentru
capacitatea persoanei, trimitea la legea naţionala (lex patriae).
Instanţele franceze au validat însă contractul de vânzare – cumpărare a bijuteriilor, considerând
că, atunci când incapacitatea unui străin, dată de legea sa naţionala, duce la lezarea interesului
naţional francez, prin prejudicierea unui cetăţean naţional care a acţionat cu bună credinţă, legea
naţionala a străinului trebuie înlăturată şi înlocuită cu legea locală, care îl declară capabil pe
respectivul străin. În speţă, în cazul în care contractul de vanzare – cumpărare ar fi fost anulat,
vânzătorul francez (bijutierul) ar fi fost prejudiciat prin faptul că bijuteriile nu ar mai fi putut fi
restitutite, fiind înstrăinate între timp de către cumpărătorul mexican.

Pentru aplicarea teoriei interesului naţional trebuie întrunite următoarele condiţii:


 persoana fizică străină să fie incapabilă potrivit legii sale personale sau după
caz, să existe o lipsă a calităţii de reprezentant;
 aceasta persoana sa fie considerată pe deplin capabilă potrivit legii forului
sau, după caz, având toate prerogativele calităţii de reprezentant;
 actul să fie întocmit în ţara forului, iar în cazul reprezentantului, în prezenţa
tuturor părţilor;
 cocontractantul să fie de bună credinţă, adică să nu fi cunoscut şi, în mod
rezonabil, nici să nu fi putut cunoaşte cauza de nevalabilitate a actului juridic, rezultând din
starea de incapacitate a străinului sau din lipsa reprezentantului;
Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, legea personală (lex patriae sau lex domicilii)
este înlocuită cu legea locului încheierii actului (lex loci actus).
Teoria interesului naţional nu se aplică actelor juridice referitoare la: a) familie; b)
moştenire; c) drepturile reale asupra imobilelor situate în alt stat decât cel al locului încheierii
actului.
5. Normele conflictuale privind numele şi reşedinţa obişnuită a
persoanei fizice

5. 1. Normele conflictuale privind numele persoanei fizice

Regula: Numele persoanei fizice → este guvernat, in principiu, de legea sa


personală ( lex personalis).
Legea personală este :
legea naţională a persoanei fizice [art. 2.576 alin. (1) Cod Civil].
legea reşedinţei obişnuite, pentru persoana fizică apatrid sau pentru refugiaţi
în condiţiile art. 2.568 alin. (4) Cod Civil.

Excepţii:
a) stabilirea numelui copilului la naştere este cârmuită, la alegere, fie de legea
statului a cărui cetăţenie comună o au părinţii, cât şi copilul, fie de legea statului unde copilul
s-a născut şi locuieşte de la naştere;
b) schimbarea numelui pe cale administrativă este supusă regulii locus regit actum ;
c) stabilirea şi modificarea numelui ca efect al încheierii căsătoriei, filiaţiei, adopţiei,
etc, sunt supuse legii care le guvernează efectele.
Pseudonimul este supus legii naţionale a persoanei în cauză.
Ocrotirea împotriva actelor de încălcare a dreptului la nume, săvârşite în România,
este asigurată potrivit legii române (art.2.576 alin. 3 Cod Civil).

5. 2 Normele conflictuale privind reşedinţa obişnuită a persoanei fizice

Reşedinţa obişnuită a persoanei fizice este în statul în care aceasta îşi are locuinţa
principală, chiar dacă nu a îndeplinit formalităţile legale de înregistrare.
Pentru persoana fizică care acţionează în exerciţiul activităţii sale profesionale,
reşedinţa obişnuită este locul unde aceasta îşi are stabilimentul principal.
Determinarea locuinţei principale se realizează prin luarea în considerare a
circumstanţelor personale şi profesionale care indică legături durabile cu un anumit stat sau
intenţia de a stabili asemenea legături.

6. Vocabular

• stare civilă - ansamblu de elemente prin care persoana fizică se individualizează în


familie şi societate; aceasta stare rezultă din actele şi faptele de stare civilă.
• acte de stare civilă - manifestări de voinţă, producatoare de efecte juridice:
căsătoria, recunoaşterea filiaţiei, adopţia, hotărârile judecătoreşti care atestă starea civilă,
etc ;
• fapte de stare civilă - naşterea, moartea, din care rezultă începutul şi sfârşitul
calităţii de subiect de drept.
• capacitate civilă - aptitudinea unei persoane fizice de a avea şi de a-şi exercita
drepturile şi obligaţiile, săvârşind acte juridice. Capacitatea are doua componente, şi anume:
capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu.
• relaţiile de familie vizează instituţii specifice dreptului familiei, respectiv: căsătoria,
adopţia, obligaţia de întreţinere, ocrotirea anumitor categorii de persoane, ş.a.
• nume – atribut de identificare a persoanei fizice. În sens larg, se înţelege atât
numele de familie cât şi prenumele.
7. Întrebări şi exerciţii

 Care sunt argumentele în favoarea aplicării legii naţionale în materia


statutului persoanei fizice ?
 Enumeraţi condiţiile ce trebuie întrunite pentru a se aplica teoria interesului
naţional.
 Ce include domeniul de aplicare a legii personale în privinţa statutului
persoanei fizice?

8. Rezolvați următoarele teste grilă

1. Starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt


reglementate:
b) de legea sa naţionalã, numai dacã prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel;
a) de legile internaţionale;
c) de legea determinată potrivit legii conflictuale

2. Sunt fapte de stare civilă:


a) moartea persoanei
b) căsătoria
c0 recunoaşterea filiaţiei

3. Sunt acte de stare civilă:


a) moartea persoanei
b) adopţia
c) naşterea persoanei

4. Capacitatea civilă a persoanei fizice se referă la:


a) capacitatea de folosinţã
b) capacitatea de exerciţiu
c) ambele variante sunt corecte

5. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este supusă:


a) lex patriae;
b) lex rei sitae;
c) lex residence în cazul apatridului

9. Bibliografie

 Ioan Macovei, Drept internțional privat, Ed. C.H.Beck, București, 2011, pg. 155 – 168
 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2007, pp. 275-285;
 Claudiu – Paul Buglea, Dreptul Internațional Privat, Editura Universul Juridic
2013, pp. 79-83;
 A. Fuerea, Drept international privat, ed.a II-a, ed. Universul Juridic, Bucuresti 2005
 D.Al. Sitaru, Tratat de drept international privat, Ed. C.H.Beck, București, 2013,
pg.143-175;
 Bernard Audit, Louis d′Avout, Droit international privé, Septieme edition
refondue, Ed. Economica 2013, pp. 585 - 614;
 Franco Mosconi, Cristina Campiglio, Diritto Internazionale Privato e Processuale, Parte
generale e obbligazioni, ediția a 5 – a, Volume II, Ed. Utet Giuridica, 2011, pp. 1-55
TEMA XV

NORME CONFLICTUALE PRIVIND PERSOANA JURIDICĂ

1. Normele conflictuale privind statutul organic al persoanei juridice


2. Naţionalitatea persoanei juridice
2.1 Noţiune
2.2 Criterii pentru determinarea naţionalităţii
2.3 Determinarea naţionalităţii în dreptul român
3. Domeniul de aplicare a legii statutului organic al persoanei juridice
4. Legea aplicabilă statutului organic al sucursalelor şi filialelor
5. Legea aplicabilă în cazul fuziunii unor persoane juridice de
naţionalitate diferită.
6. Recunoaşterea persoanei juridice străine
7. Vocabular
8. Întrebări şi exerciţii
9. Rezolvați următoarele teste grilă
10. Bibliografie
OBIECTIVE:
- Analiza normelor conflictuale privind statutul organic al persoanei
juridice.
- Însușirea criteriilor de determinare a legii aplicabile statutului organic
al persoanei juridice și a domeniului său de aplicare
- Înțelegerea modalităților prin care persoana juridică străină este
recunoscută în Romănia.
- Analiza și însușirea elementelor cu ajutorul cărora se identifică
naționalitătea persoanei juridice.

1. Normele conflictuale privind statutul organic al persoanei juridice

Statutul organic al persoanei juridice - este guvernat de legea naţională a


persoanei juridice [art. 2.580 alin. (1) Cod Civil].
- statutul organic → constituie conţinutul normei conflictuale
- naţionalitatea persoanei juridice → este punctul de legatură al normei.
- sistemul de drept aplicabil  legea personală (lex personalis), desemnată şi
prin noţiunea de lex societatis.
- norma conflictuală este imperativă

2. Naţionalitatea persoanei juridice

2.1 Noţiune
Naţionalitatea persoanei juridice = apartenenţa acesteia la un anumit stat
(noţiune similară cetăţeniei pentru persoana fizică).
2.2. Criterii pentru determinarea naţionalităţii
Naţionalitatea persoanei juridice se determină după legea forului.
În sistemele de drept se folosesc, în general, urmatoarele criterii:
1) criteriul voinţei fondatorilor persoanei juridiceş
2) criteriul sediului social sau al teritorialităţii conducerii;
3) criteriul locului de înregistrare a statutului persoanei juridice;
4) criteriul plasării centrului activităţii economice a persoanei juridice ;
5) criteriul controlului (naţionalitatea se determină fie după apartenenţa
conducătorilor persoanei juridice, fie după cetăţenia asociaţilor sau naţionalitatea
capitalului social ori cetăţenia persoanelor în interesul cărora se desfaşoară activitatea
persoanei juridice);
6) criterii mixte.
2.3 Determinarea naţionalităţii în dreptul român
În România, determinarea naţionalităţii persoanei juridice se face pe baza unui
criteriu comun precum şi pe baza unor criterii speciale.
Criteriul de drept comun - sediul social [art. 2.571 alin. (1) Cod Civil]
Dacă persoana juridică are sedii în mai multe state - naţionalitatea se determină
după sediul statutar real.

Sediul real - locul unde se află centrul principal de conducere şi de gestiune a activităţii
statutare, chiar dacă hotărârile organelor de conducere sunt adoptate potrivit directivelor
transmise de acţionari sau asociaţi din alte state.
Dacă dreptul străin determinat potrivit sediului real, retrimite la dreptul statului în
conformitate cu care a fost constituită persoana juridică, se aplică dreptul acestui din urmă
stat.

Criteriile speciale - stabilite de convenţii internaţionale pentru situaţii speciale.


Acestea nu privesc naţionalitatea persoanei juridice în ansamblul său, ci numai anumite
aspecte legate de naţionalitatea acesteia, în funcţie de obiectul de reglementare a
respectivei convenţii.

Exemple:
 criteriul locului constituirii persoanei juridice sau criteriul încoprorării este
aplicat în toate acordurile privind evitarea dublei impuneri şi prevenirea evaziunii fiscale
(ex : Acordul încheiat cu Grecia, ratificat prin Legea 25/1992, Acordul cu China ratificat prin
Legea 5/1992, Tratatul dintre România si Polonia privind asistenţa juridică şi relaţiile
juridice civile, etc;
 criteriul controlului, conform căruia persoana juridică poate fi considerată
ca aparţinând unui stat străin datorită controlului care se exercită asupra ei de către
interese străine (ex: acordurile privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor
încheiate de Guvernul României cu guvernele altor state);
 criteriul mixt al locului constituirii şi sediului social (ex :Tratatul pentru
comerţ şi navigaţie încheiat cu Japonia în 1970, ratificat prin Decretul nr.22/1970);
 criteriul mixt al locului constituirii şi cel al controlului (ex : Acordul privind
relaţiile comerciale dintre Guvernul României şi Guvernul SUA, ratificat prin Legea
50/1992);
 unele tratate folosesc alternativ două criterii – criteriul mixt al sediului şi cel
al constituirii şi, alternativ, cel al controlului (ex: Acordul privind promovarea şi protejarea
reciprocă a investiţiilor încheiat cu Franţa, ratificat prin Legea 88/1995), sau folosesc criterii
diferite pentru fiecare stat în parte al acordului.

3. Domeniul de aplicare a legii statutului organic al persoanei juridice

Legea aplicabilă statututui organic guvernează, în special:


1) capacitatea persoanei juridice;
2) modul de dobândire şi pierdere a calităţii de asociat;
3) drepturile şi obligaţiile ce decurg din calitatea de asociat;
4) modul de alegere, competenţele şi funcţionarea organelor de conducere
ale persoanei juridice;
5) reprezentarea persoanei juridice prin organele proprii;
6) răspunderea persoanei juridice şi a organelor ei faţă de terţi;
7) modificarea actului constitutiv;
8) dizolvarea şi lichidarea.

4. Legea aplicabilă statutului organic al sucursalelor şi filialelor.

Legea aplicabilă entităţilor exogene societăţii mamă – sucursale si filiale – este:


 pentru filiale - legea statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit propriul sediu;
 pentru sucursale - legea naţională a societăţii mamă.

5. Legea aplicabilă în cazul fuziunii unor persoane juridice de


naţionalitate diferită.
Fuziunea unor persoane juridice având naţionalităţi diferite poate fi realizată,
numai dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevazute de legile naţionale aplicabile
statutului organic pentru fiecare din persoanele juridice fuzionare (cerinţe de fond, formă
şi publicitate - art.2.584 Cod Civil).

6. Recunoaşterea persoanei juridice străine

Recunoaşterea este un act declarativ de drepturi prin care se constată existenţa


persoanei juridice şi se recunosc efectele extrateritoriale ce decurg din personalitatea
juridică.
Modalităţi de recunoaştere
Persoana juridică cu scop lucrativ este recunoscută de plin drept în România.
Condiţii pentru a opera recunoaşterea:
⇒ să fie valabil constituită conform dispoziţiilor prevăzute de legea ei naţională;
⇒ să aibă calitatea de subiect de drept;
⇒ să nu fi încălcat ordinea publică de drept internaţional privat.
Persoana juridică fără scop lucrativ (de ex: asociaţii, fundaţii) poate fi
recunoscută în România, dacă sunt îndeplinite urmatoarele condiţii:
⇒ să existe aprobarea prealabilă a Guvernului;
⇒ să existe reciprocitate în privinţa recunoaşterii;
⇒ să fie valabil constituită în ţara a cărei naţionalitate o are;
⇒ scopurile statutare urmărite să nu contravină ordinii sociale şi economice din
România.
Recunoaşterea persoanei juridice fără scop lucrativ → prin hotărâre
judecatorească.

VOCABULAR
• statut organic al persoanei juridice - ansamblul normelor juridice referitoare la
capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice.
• sediu statutar - sediu determinat prin voinţa fondatorilor persoanei juridice,
potrivit principiului autonomiei de voinţă a părţilor
• sediu statutar real - locul unde se află centrul principal de conducere sau de
gestiune a activităţii statutare, chiar dacă hotărârile organului respectiv sunt adoptate
potrivit directivelor transmise de acţionarii sau asociaţii din alte state.

8. Întrebări şi exerciţii

9. Rezolvați următoarele teste grilă

1. Urmatoarele elemente constituie condiţii pentru recunoaşterea persoanei


juridice străine:
a) să nu fie încălcată ordinea publică de drept internaţional privat;
b) persoana juridică să fie valabil constituită în conformitate cu legea ei naţională;
c) persoana juridică să fie dizolvată

2. Starea civilã a persoanei juridice este:


a) ansamblul de elemente ce izvorãsc din actele şi faptele de stare civilã şi servesc la
identificarea persoanei în societate
b) totalitatea drepturilor şi obligaţiilor persoanei juridice
c) nici una din variante nu este corectã
10. Bibliografie

 Ioan Macovei, Drept internțional privat, Ed. C.H.Beck, București, 2011, pg. 144-153
 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2007, pp. 255-274;
 Claudiu – Paul Buglea, Dreptul Internațional Privat, Editura Universul Juridic
2013, pp. 85-89;
 D.Al. Sitaru, Tratat de drept international privat, Ed. C.H.Beck, București, 2013,
pg.162-175
 Tito Ballarino, Diritto Internazionale privato italiano, settima edizione, Ed. Cedam 2011,
pp.137-148;
 Franco Mosconi, Cristina Campiglio, Diritto Internazionale Privato e Processuale, Parte
generale e obbligazioni, ediția a 5 – a, Volume II, Ed. Utet Giuridica, 2011, pp. 57-77;
 Bernard Audit, Louis d′Avout, Droit international privé, Septieme edition
refondue, Ed. Economica 2013, pp. 920-960;
 Ioan Macovei, Drept internțional privat, Ed. C.H.Beck, București, 2011, pp. 144-153
TEMA XVI

NORME CONFLICTUALE ÎN MATERIA DREPTULUI FAMILIEI

1. Legea aplicabilă promisiunii de căsătorie


2. Legea aplicabilă căsătoriei
2.1 Încheierea căsătoriei
2.1.1 Condiţiile de fond şi impedimentele la căsătorie
2.1.2 Condiţiile de formă ale căsătoriei
2.2 Efectele căsătoriei
2.3 Regimul matrimonial
2.4 Desfacerea căsătoriei
2.5 Recunoașterea divorțului prin denunțare unilaterală
2.6 Nulitatea căsătoriei
3. Legea aplicabilă filiaţiei
3.1 Filiaţia copilului din căsătorie
3.2 Filiaţia copilului din afara căsătoriei
4. Legea aplicabilă adopţiei
4.1 Conditiile de fond
4.2 Condiţiile de formă
4.3 Efectele adopţiei
4.4 Desfiinţarea adopţiei
4.4.1 Nulitatea adopţiei
4.4.2 Desfacerea adopţiei
5. Autoritatea părintească. Protecția copilului
5.1. Legea aplicabilă autorităţii părinteşti. Protecţia copilului
5.2 Domeniul de aplicare al Convenției de la Haga
5.3 Conflictul mobil de legi
6. Obligația de întreținere
6.1 Legea aplicabilă
6.1.1 Reguli de determinare a legii aplicabile
6.1.2 Desemnarea legii aplicabile
6.2 Domeniul legii aplicabile obligațiilor de întreținere
7. Întrebări şi exerciţii
8. Rezolvați următoarele grile
9. Bibliografie
OBIECTIVE:
- Analiza normelor aplicabile relațiilor de familie.
- Înțelegerea și însușirea criteriilor de determinare a legii aplicabile
căsătoriei, filiației, adopției, ocrotirii minorului și a obligației de
întreținere.
- Analiza domeniului de aplicare a legii aplicabile relațiilor de familie.
- Realizarea unui studiu al jurisprudenţei relevante, avându-se în
vedere atât speţele soluţionate de către instanţele române.

1. Legea aplicabilă promisiunii de căsătorie

1.1 Condiţiile de fond cerute pentru încheierea promisiunii de căsătorie – sunt


determinate de legea naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi la data încheierii căsătoriei.
Aceste condiții trebuie îndeplinite la data promisiunii.
1.2 Efectele promisiunii de căsătorie precum şi consecinţelor încălcării sunt
guvernate de una din următoarele legi, în ordine:
- legea reşedinţei obişnuite comune a viitorilor soţi la data promisiunii de căsătorie;
- legea naţională comună a viitorilor soţi, când aceştia nu au reşedinţă obişnuită în
acelaşi stat;
- legea română, în lipsa legii naţionale comune.
Ne aflăm în prezenţa unui concurs subsidiar al punctelor de legătură, în funcție de
soluţionarea căruia se determină şi legea aplicabilă efectelor promisiuni de căsătorie.

2. Legea aplicabilă căsătoriei


2.1 Încheierea căsătoriei
2.1.1 Condiţiile de fond şi impedimentele la căsătorie
Calificarea condiţiilor cerute pentru încheierea căsătoriei ca fiind de fond, de formă
sau impedimente la căsătorie se face dupa lex fori.
Legea aplicabilă:
⇒ Legea naţională a fiecăruia dintre viitori soţi pentru condiţiile de fond la
încheierea căsătoriei [art.2.586 alin.(1) Cod Civil].
Dacă legea naţională a oricăruia dintre viitorii soţi este o lege străină, iar aceasta
prevede un impediment la căsătorie care, potrivit dreptului român, este incompatibil cu
libertatea de a încheia o căsătorie, acel impediment va fi înlăturat ca inaplicabil în cazul în
care unul dintre viitorii soţi este cetăţean român şi căsătoria se încheie pe teritoriul
României.
2.1.2 Condiţiile de formă ale căsătoriei
Legea aplicabilă:
⇒ Legea statului pe teritoriul căruia se celebrează căsătoria [art. 2.587 Cd
Civil].
Se aplică principiul locus regit actum.
Cetăţeanul român aflat în străinătate se poate căsători :
 în faţa autorităţii locale de stat competente – forma căsătoriei va fi
guvernată de legea statului pe teritoriul căruia s-a celebrat căsătoria;
 în faţa agentului diplomatic sau funcţionarului consular fie al României -
forma căsătoriei va fi guvernată de legea română (conform regulii auctor regit actum).
 în faţa agentului diplomatic sau funcţionarului consular al statului celuilalt
viitor soţ - forma căsătoriei va fi guvernată de legea statului celuilalt viitor soţ.
Căsătoria unui cetățean român în străinătate va fi recunoscută în România numai
dacă a fost celebrată în fața unei autorități de stat. Prin urmare, chiar dacă legea statului
străin dă efecte căsătoriei încheiate în fața organelor confesionale, o astfel de căsătorie,
atunci când este încheiat de un cetățean român, nu va fi recunoscută valabilă pe teritoriul
României.

Proba căsătoriei este supusă legii locului încheierii căsătoriei.

2.2 Efectele căsătoriei


Efectele generale ale căsătoriei sunt supuse mai multor legi, care se aplică
succesiv, astfel:
⇒ Legea reşedinţei comune a soţilor;
⇒ Legea cetăţeniei comune - dacă soţii nu au reşedinţă comună;
⇒ Legea statului pe teritoriul căruia căsătoria a fost celebrată - dacă soţii
nu au nici reşedinţă comună şi nici cetăţenie comună.
Legea se aplică atât efectelor personale cât şi a efectelor patrimoniale ale
căsătoriei de la care soţii nu pot deroga, indiferent de regimul matrimonial ales de
aceştia.
Excepţii
Drepturile soţilor asupra locuinţei familiei, precum şi regimul unor acte juridice
asupra acestei locuinţe sunt supuse legii locului unde ea este situată.

2.3 Regimul matrimonial


2.3.1 Legea aplicabilă regimului matrimonial
Legea aplicabilă regimului matrimonial se poate stabili în conformitate cu voința
părților sau după criterii obiective.
2.3.1.1 Legea aplicabilă regimului matrimonial conform voinței comune a
părților.
În baza principiul autonomiei de voinţă, soţii au libertarea de a alege, prin
convenţie, legea care să guverneze regimul lor matrimonial (lex voluntatis). Libertatea de
alegere nu este una deplină, ci este limitată la una din următoarele legi, în mod expres
specificate în art. 2950 alin. (2) Cod civ:
⇒ legea statului pe teritoriul căruia unul dintre ei îşi are reşedinţa obişnuită la
data alegerii;
⇒ legea statului a cărui cetăţenie o are oricare dintre ei la data alegerii;
⇒ legea statului unde îşi stabilesc prima reşedinţă obişnuită comună, după
celebrarea căsătoriei.
Convenţia de alegere a legii aplicabile regimului matrimonial se poate încheia în
trei momente diferite: anterior celebrării căsătoriei, la momentul încheierii căsătoriei sau în
timpul căsătoriei.
Condiţiile de formă ale convenţiei de alegere a legii aplicabile regimului
matrimoniale sunt guvernate fie de legea aleasă a se aplica regimului matrimonial fie
de legea locului încheierii convenţiei de alegere. Dacă legea aplicabilă este legea
română, urmează a fi respectate condiţiile de formă pe care această lege le cere pentru
validitatea convenţiei matrimoniale.
Indiferent de legea aplicabilă, convenţia de alegere trebuie să fie expresă şi
constatată printr-un înscris semnat şi datat de soţi, sau să rezulte în mod
neîndoielnic din clauzele convenţiei matrimoniale.
Soţii au libertatea de a alege oricând o altă lege aplicabilă regimului lor
matrimonial, noua lege urmând a-şi produce efecte numai pentru viitor, dacă soţii nu au
dispus altfel, şi fără a prejudicia drepturile terţilor.
Condiţiile de formă ale convenţiei matrimoniale sunt guvernate de legea
aplicabilă regimului matrimonial sau legea locului unde aceasta se încheie.
2.3.1.1 Legea aplicabilă regimului matrimonial potrivit criteriului obiectiv
În lipsă de alegere – regimul matrimonial este supus legii aplicabile efectelor
generale ale căsătoriei (art.2592 Cod civ.).

2.3.2 Domeniul legii aplicabile regimului matrimonial


Legea aplicabilă regimului matrimonial reglementează:
- condiţiile de validitate ale convenţiei privind alegerea legii aplicabile, cu excepţia
capacităţii;
- admisibilitatea şi condiţiile de validitate ale convenţiei mkatrimoniale, cu excepţia
capacităţii;
- limitele regimului matrimonial;
- posibilitatea schimbării regimului matrimonial şi efectele acestei schimbări;
- conţinutul patrimoniului fiecăruia dintre soţi, drepturile soţilor asupra bunurilor,
precum şi regimul datoriilor soţilor;
- încetarea şi lichidarea regimului matrimonial, precum şi regulile privind împărţeala
bunurilor comune.
Formarea loturilor şi atribuirea bunurilor sunt supuse legii statului unde bunurile
sunt situate la data partajului - art. 2.593 alin. (2) Cod Civil.

2.3.3 Ocrotirea terţilor


Măsurile de publicitate şi opozabilitate a regimului matrimonial faţă de terţi sunt
supuse legii aplicabile regimului matrimonial.
Dacă la data naşterii raportului juridic dintre un soţ şi un terţ aceştia avea reşedinţa
obişnuită pe teritoriul aceluiaţi stat, se aplică legea acelui stat, cu excepţia următoarelor
cazuri:
- au fost îndeplinite condiţiile de publicitate sau de înregistrare prevăzute de legea
aplicabilă regimului matrimonial;
- terţul cunoştea, la data naşterii raportului juridic, regimul matrimonial sau l-a
ignorat cu imprudenţă din partea sa;
- au fost respectate regulile de publicitate imobiliară prevăzute de legea statului pe
teritoriul căruia este situat imobilul.

2.3.4 Soluționarea conflictului mobil de legi


Atunci când unul dintre soţi îşi schimbă reşedinţa obişnuită sau cetăţenia, legea
reşedinţei obişnuite comune sau legea cetăţeniei comune a soţilor continuă să
reglementeze efectele căsătoriei.
Dacă ambii soţi îşi schimbă reşedinţa obişnuită sau cetăţenia, legea comună a noii
reşedinţe obişnuite sau a noii cetăţenii a soţilor se aplică efectelor căsătoriei numai
pentru viitor, dacă soţii nu au convenit altfel, şi, în niciun caz, nu poate prejuducia
drepturile terţilor.
În caz de alegere a legii aplicabile regimului matrimonial, aceasta rămâne
aplicabilă, chiar dacă soţii îşi schimbă reşedinţa obişnuită sau cetăţenia.

2.4 Desfacerea căsătoriei


2.4.1 Sediul materiei: art. 2597 Cod civ.
Desfacerea căsătoriei este guvernată de principiul libertăţii de voinţă a soţilor.
Trebuie subliniat însă că libertatea de voință a soților este admisă doar în anumite limite.
Aceștia au posibilitatea să aleagă de comun acord una din următoarele legi aplicabile
divorţului:
⇒ legea statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită comună la data
convenţiei de alegere a legii aplicabile;
⇒ legea statului pe teritoriul căruia soţii au avut reşedinţa obişnuită comună,
dacă cel puţin unul dintre ei mai locuieşte acolo la data convenţiei de alegere
a legii aplicabile;
⇒ legea statului al cărui cetăţean este unul dintre soţi;
⇒ legea statului pe teritoriul căruia soţii au locuit cel puţin 3 ani;
⇒ legea română.
Convenţia de alegere a legii aplicabile divorţului trebuie încheiată în formă scrisă,
semnată şi datată de soţi. Ea poate fi încheiată sau modificată cel mai târziu până la data
sesizării autorităţii competente să pronunţe divorţul.
În cazul în care a fost sesizată instanţa de judecată, aceasta poate lua act de
acordul soţilor cel mai târziu până la primul termen de judecată la care părţile au fost legal
citate.

În lipsa acordului comun al soților privind legea aplicabilă divorțului, aceasta


va fi determinată după criterii obiective. Conform art. 2600 alin. (1) Cod civ. divorţului i se
va aplica una din următoarele legi:
⇒ legea statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită comună la data
introducerii cererii de divorţ;
⇒ în lipsa reşedinţei, legea statului pe teritoriul căruia soţii au avut reşedinţa
obişnuită comună, dacă cel puţin unul dintre soţi mai are reşedinţa obişnuită
pe teritoriul acestui stat la data introducerii cererii de divorţ;
⇒ în lipsa reşedinţei obişnuite a unuia dintre soţi pe teritoriul statului unde
aceştia au avut ultima reşedinţă obişnuită comună, legea cetăţeniei comune a
soţilor la data introducerii cererii de divorţ;
⇒ legea română, în toate celelalte cazuri.
Dacă una dintre legile astfel determinate nu permite divorţul sau îl permite în
condiţii deosebit de restrictive, se aplică legea română, dacă unul dintre soţi este, la data
cererii de divorţ, cetăţean român sau are reşedinţa obişnuită în România [art.2.600 alin.
(2) Cod Civ.]. Această regulă se aplică şi atunci când divorţul este cârmuit de legea aleasă
de soţi.
Totodată, în situația în care un cetățean român divorțează în străinătate, instanța
străină trebuie să ia în considerare normele de drept internațional privat român. Dacă
soluția pronunțată este diferită de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române, conform
art. 1082 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de divorț străină nu va fi recunoscută în țara
noastră.

2.4.2 La nivelul Uniunii Europene s-a adoptat Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al
Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare
consolidată în domeniul legii aplicabile divorţului şi separării de corp (denumit
Regulamentul Roma III). Regulamentul a devenit aplicabil de la data de 21 iunie 2012.
Regulamentul este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în
toate statele membre. El constituie un instrument de punere în aplicare a unei cooperări
consolidate 5 între statele ”membre participante”. Statele membre participante la această
formă de cooperare sunt: Germania, Spania, Franța, Belgia, Luxembourg, Italia, Bulgaria,
Letonia, Austria, Ungaria, Malta, Portugalia, Slovenia și România.
Excluderi: Regulamentul nu se aplică următoarelor aspecte: capacitatea juridică a
persoanelor fizice; existenţa, validitatea sau recunoaşterea unei căsătorii; anularea
căsătoriei; numele soţilor; efectele patrimoniale ale căsătoriei; răspunderea părintească;
obligaţia de întreţinere, trusturile şi succesiunile.

5
Cooperarea consolidată permite unui grup de cel puţin nouă state membre să pună în aplicare
măsuri într-unul din domeniile prevăzute în tratate, în cadrul competenţelor neexclusive ale Uniunii. În
conformitate cu articolul 331 din TFUE, statele membre neparticipante îşi păstrează dreptul de a se
alătura cooperării consolidate instituite.
Aplicarea Regulamentului (UE) nr. 1259/2010 nu afectează aplicarea
Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea
hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti.
Domeniul material de aplicare → Regulamentului (UE) nr. 1259/2010 se aplică
”divorțului și separării de corp în situațiile în care există un conflict de legi”.
Aplicare în spațiu → universală, operează erga omnes și în afara condiției
reciprocității. Caracterul universal rezultă din art. 4 (”Aplicare universală”), potrivit căruia,
legea desemnată în temeiul Regulamentului Roma III se aplică indiferent dacă este sau nu
legea unui stat membru participant.
Alegerea legii aplicabile de către soți
Regulamentul dă prioritate principiului libertății soților de a-și alege legea aplicabilă
divorțului sau separării de corp (lex voluntatis). Libertatea de alegerea este însă limitată la
una din legile statului cu care soții au o legătură specială sau la legea forului. Legea
aleasă de soți trebuie să respecte drepturile fundamentale recunoscute în tratate și în
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Conform art. 5 din Regulamentul Roma III, soții pot opta pentru una din
următoarele legi:
⇒ legea statului pe teritoriul căruia soții își au reședința obișnuită în data
încheierii acordului; sau
⇒ legea statului pe teritoriul căruia soții și-au avut ultima reședință obișnuită,
cu condiția ca unul dintre ei să aibă încă reședința respectivă în data
încheierii acordului; sau
⇒ legea statului de cetățenie a unuia dintre soți în data încheierii acordului; sau
⇒ legea forului.
Alegerea legii aplicabile divorțului sau, după caz, separației de corp, se poate
realiza printr-un acord, care poate fi încheiat și modificat în orice moment, dar nu ulterior
datei sesizării instanței judecătorești.
Soții pot desemna legea aplicabilă și în fața instanței judecătorești pe parcursul
procedurii, dacă o astfel de posibilitate este prevăzută de legea forului. În acest caz,
instanța judecătorească ia act de acordul soților, în conformitate cu legea forului. Spre
exemplu, dacă instanţa de judecată sesizată este instanța română, aceasta, va putea lua
act de acordul soţilor cel mai târziu până la primul termen de judecată la care părţile au
fost legal citate (art. 2598 C. civ.).
Condițiile de fond și de formă ale convenţia de alegere a legii aplicabile
divorţului și separației de corp
Condiții de fond: existența și valabilitatea unui acord privind alegerea legii sau a
oricărei clauze a acestuia sunt stabilite de legea care l-ar reglementa conform
Regulamentului Roma III, dacă acordul sau clauza respectivă ar fi valabil(ă) [art. 6 alin.
(1)].
Pentru lipsă de consimțământ, unul dintre soți poate să invoce legea țării în care își
are reședința obișnuită la data sesizării instanței judecătorești, dacă din circumstanțele
cauzei reiese faptul că nu ar fi rezonabil să se stabilească efectul comportamentului său în
conformitate cu legea la care trimite convenția de alegere.
Condiții de formă: acordul trebuie încheiat în scris, datat și semnat de ambii soți.
Orice comunicare sub formă electronică care permite consemnarea durabilă a acordului
este considerată ca reprezentând o formă scrisă.
Excepții:
⇒ în cazul în care legea statului membru participant în care ambii soți își au reședința
obișnuită la data încheierii acordului prevede condiții formale suplimentare în
cazul unor astfel de acorduri, se aplică aceste condiții [art. 6 alin. (2)].
⇒ în cazul la data încheierii acordului, numai unul dintre soți are reședința obișnuită
într-un stat membru participant, iar acest stat prevede condiții formale suplimentare
pentru acest tip de acord, se aplică respectivele condiții [art. 6 alin. (4)].
⇒ în cazul în care, la data încheierii acordului, soții au reședința obișnuită în state
membre participante diferite și dacă legile din aceste state prevăd condiții formale
diferite, acordul este valabil din punctul de vedere al formei dacă satisface
condițiile prevăzute de oricare dintre legile respective [art. 6 alin. (3)].
Legea aplicabilă în lipsă de alegere (art. 8 din Regulamentul Roma III)
În absența unei opțiuni a soților privind legea aplicabilă, divorțul și separarea de
corp sunt reglementate de legea statului:
⇒ pe teritoriul căruia soții își au reședința obișnuită la data sesizării instanței
judecătorești; sau, în caz contrar;
⇒ pe teritoriul căruia soții își aveau ultima reședință obișnuită, cu condiția ca
perioada respectivă să nu se fi încheiat cu mai mult de un an înaintea
sesizării instanței judecătorești, atât timp cât unul dintre ei încă mai are
reședința în cauză la data sesizării instanței judecătorești; sau, în lipsa
acestuia;
⇒ a cărui cetățenie este deținută de ambii soți la data sesizării instanței
judecătorești; sau, în caz contrar;
⇒ unde este sesizată instanța judecătorească.
Legea aplicabilă în cazul transformării separării de corp în divorț
În cazul în care are loc transformarea separării de corp în divorț, legea aplicabilă
divorțului este legea care a fost aplicată separării de corp, dacă părțile nu au convenit
altfel. Așadar, potrivit Regulamentului Roma III, primează principiul libertății de voință a
soților (lex voluntatis) iar în lipsă de acord, legea aplicabilă separării de corp guvernează
în continuare și divorțul.
Prin excepție, dacă legea aplicabilă separării de corp nu prevede transformarea
separării de corp în divorț iar părțile la rândul lor, nu au încheiat un acord de alegere a legii
aplicabile divorțului, divorțul va fi guvernat de una din legile determinate potrivit criterilor
obiective de la art. 8 (legea aplicabilă în lipsă de alegere).
Ordinea publică
Regulamentul Roma III conține reglementări cu privire la ordinea publică, în art. 10
și în art. 12.
Potrivit art. 10, în cazul în care legea aplicabilă în temeiul art. 5 (legea aplicabilă
prin voința părților) sau art. 8 (legea aplicabilă în lipsă de acord) nu prevede divorțul sau
nu acordă unuia dintre soți, din cauza apartenenței la unul dintre sexe, egalitate de acces
la divorț sau la separarea de corp, se aplică legea forului.
În acest caz, se dă eficiență principiului egalități soților cu privire la divorț.
Art. 12 care reglementează însăși noțiunea de ”ordine publică”, prevede că
aplicarea unei dispoziții din legea desemnată în baza Regulamentului Roma III nu va
putea fi înlăturată decât dacă o astfel de aplicare este vădit incompatibilă cu ordinea
publică a forului. Potrivit considerentului 25 din regulament ”în circumstanțe excepționale,
considerente de interes public ar trebui să dea instanțelor judecătorești ale statelor
membre posibilitatea de a nu aplica o dispoziție a legii străine, atunci când aplicarea
acesteia într-un anumit caz ar fi vădit incompatibilă cu ordinea publică a instanței. Cu toate
acestea, instanțele judecătorești nu ar trebui să poată aplica excepția de ordine publică
pentru a refuza o dispoziție a legii unui alt stat, în cazul în care aplicarea acestei excepții
ar încălca dispozițiile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special
articolul 21, care interzice orice tip de discriminare”.
Excluderea retrimiterii
Retrimiterea este exclusă de art. 11 din Regulamentul Roma III, care prevede că :
● În cazul în care prin regulament se prevede aplicarea legii unui stat, noțiunea de
lege cuprinde normele de drept în vigoare în acest stat, cu excepția normelor de drept
internațional privat.
Trimiterea se realizează așadar la dreptul material sau substanțial al statului a
cărei lege se declară competentă potrivit regulamentului.
Cazurile speciale prevăzute de articolul 13 (”Diferențe între legislațiile
naționale”)
În conformitate cu art. 13, dispozițiile Regulamentului Roma III nu obligă
instanțele judecătorești dintr-un stat membru participant a cărui lege nu conține dispoziții
cu privire la divorț sau nu consideră valabilă căsătoria respectivă în scopul procedurilor de
divorț să pronunțe un divorț ca urmare a aplicării regulamentului.

Așadar, o instanță judecătorească a unui stat membru participant nu poate fi


obligată să pronunțe un divorț în temeiul Regulamentului Roma III, atunci când:
⇒ legea instanței sesizată nu cunoaște instituția divorțului, sau
⇒ o astfel de căsătorie nu există în legea statului membru a cărui instanță a fost
sesizată.

2.5 Recunoașterea divorțului prin denunțare unilaterală


Sistemul nostrru de drept nu cunoaște instituția desfaceri căsătoriei prin denunțare
unilaterală.
Ca regulă, un act întocmit în străinătate prin care se constată voința unilaterală a
soțului de a desface căsătoria (repudiul) fără ca legea străină să recunoască un drept egal
și femeii, nu poate fi recunoscut în România.
Totuși art. 2601 Cod civ. stabilește condițiile specifice în care poate fi admis
repudiul ca motiv de divorț și anume:
a) actul să fi fost întocmit cu respectarea condițiilor de fond și de formă
prevăzute de legea străină aplicabilă;
b) femeia să fi acceptat în mod liber și neechivoc această modalitate de
desfacere a căsătoriei;
c) nu există nici un alt motiv de refuz al recunoașterii pe teritoriul României a
hotărârii prin care s-a încuviințat desfacerea căsătoriei în această modalitate.

2.6 Nulitatea căsătoriei


Legea aplicabilă nulităţii şi efectelor acestei nulităţi este:
⇒ Legea care reglementează cerinţele legale pentru încheierea
căsătoriei.
Astfel, nulitatea căsătoriei pentru încălcarea condițiilor de fond este supusă legii
naționale a fiecăruia dintre viitorii soți la încheierea căsătoriei [art.2586 alin. (1) Cod
civ.] iar nulitatea căsătoriei pentru încălcarea condițiilor de formă este supusă legii locului
încheierii căsătoriei sau a legii agentului dimplomatic ori funcționarului consular în
fața căruia a fost celebrată. (art.2587).
Nulitatea unei căsătorii încheiate în străinătate cu încălcarea cerinţelor de formă
poate fi admisă în România numai dacă sancţiunea nulităţii este prevăzută şi în legea
română. Se instituie așadar, condiția dublei reglementări a sancțiunii nulității.

3. Legea aplicabilă filiaţiei


3.1 Filiaţia copilului din căsătorie
Legea aplicabilă:
⇒ Legea care, la data când s-a născut copilul, guvernează efectele
generale ale căsătoriei părinţilor săi. Filiația copilului din căsătorie va fi așadar
guvernată de una din următoarele legi: legea reședinței obișnuite comune a soților; legea
cetățeniei comune a soților; legea statului pe teritoriul căruia căsătoria a fost celebrată.
Dacă anterior naşterii copilului căsătoria părinţilor a încetat sau a fost desfăcută,
legea aplicabilă este legea care, la data încetării sau desfacerii, cârmuia efectele
generale ale căsătoriei părinţilor săi.
Legea aplicabilă filiaţiei copilului din căsătorie guvernează şi tăgăduirea paternităţii
acestuia precum şi dobândirea numelui de către acest copil.
Atunci când părinţii sunt îndreptăţiţi să procedeze la legitimarea prin căsătorie a
copilului născut anterior, condiţiile cerute în acest scop sunt cele prevăzute de legea care
se aplică efectelor generale ale căsătoriei.
În domeniul de aplicare a legii aplicabile filiației copilului din căsătorie, intră, în
special: stabilirea filiației copilului față de mamă și față de tată, efectele filiației, tăgăduirea
paternității copilului născut din căsătorie, dobândirea numelui de către copilul.
Nu intră în domeniul de aplicare a legii aplicabile filiației copilului din căsătorie:
competența jurisdicțională, procedura de judecată și administrarea probelor care urmează
regulile lui lex fori.
Proba filiației precum și puterea doveditoare a actului de stare civilă sunt
reglementate de legea locului încheierii actului.

3.2 Filiaţia copilului din afara căsătoriei


Legea aplicabilă:
⇒ Legea naţională a copilului, de la data naşterii sale.
Dacă copilul are mai multe cetăţenii, altele decât cea română, se aplică legea
cetăţeniei care îi este mai favorabilă [art.2605 alin. (1) Cod civ.].
Calificarea noțiunii de lege mai favorabilă, se realizează de către instanța sau altă
autoritate a statului forului.
Legea aplicabilă, guvernează în special: recunoaşterea filiaţiei, efectele filiaţiei şi
contestarea recunoaşterii filiaţiei.
Dreptul mamei de a solicita tatălui copilului din afara căsătoriei să răspundă de
cheltuielile din timpul sarcinii şi pentru cele prilejuite de naşterea copilului este supus legii
naţionale a mamei (art. 2.606 Cod Civ.).

4. Legea aplicabilă adopţiei

4.1 Condiţiile de fond


Legea aplicabilă:
⇒ Legea naţională a adoptatorului şi a celui ce urmează a fi adoptat
[art.2.607 alin. (1) Cod civ.].
Condiţiile de fond ale adopţiei sunt supuse cumulativ legii naţionale a adoptatorului
şi a celui ce urmează a fi adoptat. Atât adoptatorul cât şi adoptatul trebuie să
îndeplinească condiţiile care sunt obligatorii, pentru ambii, stabilite de fiecare dintre cele
două legi naţionale arătate.
Condiţiile de fond cerute soţilor care adoptă împreună sunt cele stabilite de legea
care cârmuieşte efectele generale ale căsătoriei lor. Aceeaşi lege se aplică şi dacă unul
dintre soţi adoptă copilul celuilalt [art.2.607 alin. (2) Cod civ.]
4.2 Condiţiile de formă
Legea aplicabilă:
⇒ Legea statului pe teritoriul căruia se incheie adopţia (locus regit actum).
Proba adopţiei este supusă legii aplicabile locului încheierii ei.
4.3 Efectele adopţiei
Legea aplicabilă efectelor adopţiei şi relaţiilor dintre adoptator şi adoptat:
⇒ Legea naţională a adoptatorului.
⇒ Legea aplicabilă efectelor generale ale căsătoriei, în cazul în care soţii
adoptă un copil.
4.4 Desfacerea adopţiei
Legea aplicabilă desdfacerii adopţiei este :
⇒ Legea aplicabilă efectelor adopţiei
4.5 Nulitatea adopţiei
Legea aplicabilă:
⇒ Legea aplicabilă condiţiilor de fond la adopţie, în cazul nerespectării
condiţiilor de fond;
⇒ Legea aplicabilă condiţiilor de formă la adopţie, în cazul nerespectării
condiţiilor de formă.

5. Autoritatea părintească. Protecția copilului

5.1. Legea aplicabilă autorităţii părinteşti. Protecţia copilului


Legea aplicabilă se stabileşte potrivit Convenţiei privind competenţa, legea
aplicabilă, recunoaşterea, executarea şi cooperarea cu privire la răspunderea părintească
şi măsurile privind protecţia copiilor, adoptată la Haga la 19 octombrie 1996, ratificată prin
Legea nr. 361/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 895 din 28
decembrie 2007 (art.2.611 Cod civ.).
Conform Convenției de la Haga (art.15), autoritățile competente aplică legea
națională, atunci când exercită atributele ce le revin în luarea măsurlor de protecție a
persoanei sau bunurilor copilului. În ipoteza în care protecția copilului o impune, se poate
aplica sau lua în considerare și legea altui stat, cu care situația respectivă prezintă cea
mai strânsă legătură.
Autoritatea sau încetarea răspunderii părintești este reglementată de legea
statului unde copilul are reședința obișnuită (art.16).

5.2 Domeniul de aplicare al Convenției de la Haga


Convenția de aplică numai copiilor minori, din momentul nașterii acestora și până la
împlinirea vârstei de 18 ani.
În înțelesul Convenției ”răspunderea părintească” include autoritatea părintească sau
orice relație similară acestei autorități, prin care se determină drepturi, puteri și obligații ale
părinților, tutorelui sau altui reprezentant legal în legătură cu persoana sau bunurile
copilului.
În cadrul obiectului său de reglementare, conform art. 3, intră:
(a) atribuirea, exercițiul și restrângerea, totală sau parțială, a răspunderii părintești,
precum și la delegarea acesteia;
(b) dreptul de încredințare, inclusiv dreptul privind ocrotirea persoanei copilului și, în
special, dreptul de a hotărî asupra locului de reședință a copilului, precum și dreptul de
vizită, prin care se înțelege inclusiv dreptul de a lua copilul, pentru o perioadă determinată,
într-un alt loc decât reședința sa obișnuită;
(c) tutela, curatela și instituții similare;
(d) desemnarea și atribuțiile oricărei persoane sau organism care are sarcina să se
ocupe de persoana copilului sau de bunurile acestuia, să îl reprezinte ori să îl asiste;
(e) plasamentul copilului la familia substitutivă, într-o formă de protecție
instituționalizată, protecție prin „kafala” ori o instituție similară;
(f) supravegherea de către autoritățile publice a ocrotirii copilului acordată de către
orice persoană căreia acesta i-a fost încredințat;
(g) administrarea, conservarea sau acte de dispoziție privind proprietatea copilului.
Convenția nu se aplică pentru:
(a) stabilirea sau contestarea filiației;
(b) deciziile privind adopția, măsurile pregătitoare pentru adopție, anularea ori
revocarea adopției;
(c) numele și prenumele copilului;
(d) obținerea capacității depline de exercițiu;
(e) obligațiile de întreținere;
(f) legate sau succesiuni;
(g) securitatea socială;
(h) măsurile publice de natură generală în domeniul educației și sănătății;
(i) măsurile luate ca urmare a unor infracțiuni săvârșite de copil;
(j) deciziile privind dreptul de azil și privind imigrația.

5.3 Conflictul mobil de legi


Conflictul mobil de legi apare atunci reședința obișnuită a copilului se schimbă în
alt stat contractant. Pentru o astfel de situație, art. 17 din Convenție prevede că
exercitarea răspunderii părintești este reglementată de legea statului de la noua
reședință obișnuită.

6. Obligația de întreținere

6.1 Legea aplicabilă

6.1.1 Reguli de determinare a legii aplicabile


Legea aplicabilă obligației de întreținere se determină potrivit reglementărilor
dreptului Uniunii Europene (art.2612 Cod civ.).
La nivelul Uniunii Europene, obligațiile de întreținere sunt reglementate în mod
uniform și unitar de Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008
privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și
cooperarea în materie de obligații de întreținere.
Regulamentul face trimitere în ceea ce privește obligațiile de întreținere la
Protocolul de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor de
întreținere (art.15).
Conform Protocolului, regula generală privind legea aplicabilă obligațiilor de
întreținere este următoarea → se aplică legea statului în care creditorul își are
reședința obișnuită.
În cazul în care creditorul își schimbă reședința obișnuită în alt stat, legea statului
în care se află noua sa reședință obișnuită se va aplica din momentul în care intervine
schimbarea [art.3 alin. (2) din Protocol].
Reguli speciale:
 Reguli speciale care favorizează anumiți creditori
Regulile speciale prevăzute de art. 4 din Protocol se referă la obligațiile de
întreținere datorate de: părinți copiilor; alții decât părinții persoanelor care nu au
împlinit încă douăzeci și unu de ani, copii părinților.
Pentru aceste categorii de creditori, dacă în temeiul legii reședinței obișnuite nu se
poate obține întreținere de la debitor, se va aplica legea forului.
Legea forului se va aplica și atunci când creditorul sesizează autoritatea
competentă din statul în care debitorul își are reședința obișnuită. Dacă potrivit acestei
legi, întreținerea nu se poate obține de la debitor, se va aplică legea statului în care
creditorul își are reședința obișnuită.
Pentru situațiile în care creditorul nu poate obține întreținere de la debitor în baza
nici uneia din legile menționate, se va aplica legea statului a cărui cetățenie comună o
au ambii, în cazul în care aceștia au aceeași cetățenie.
 Regula specială cu privire la soți și foști soți
În cazul unei obligații de întreținere între soți, foști soți sau părți la o căsătorie care
a fost anulată, regula generală privind legea aplicabilă obligațiilor de întreținere nu se
aplică în cazul în care una dintre părți obiectează, iar legea unui alt stat, în special
cea a statului ultimei lor reședințe comune, are o legătură mai strânsă cu căsătoria.
În acest caz se aplică legea celuilalt stat (art.5 din Protocol).
 Regula specială privind apărarea
În cazul altor obligații de întreținere decât cele pentru copii, care decurg din relația
părinte-copil, între soți, foști soți sau părți la o căsătorie care a fost anulată, debitorul poate
contesta creanța creditorului pe motiv că nici legea din statul în care debitorul își are
reședința obișnuită și nici legea statului a cărui cetățenie o au ambele părți, în cazul în
care aceștia au aceeași cetățenie, nu prevăd o obligație de întreținere în ceea ce îl
privește (art.6 din Protocol).

6.1.2 Desemnarea legii aplicabile


În scopul unei proceduri speciale într-un anumit stat, creditorul și debitorul
întreținerii pot desemna în mod expres legea statului în cauză ca fiind legea aplicabilă
unei obligații de întreținere.
O desemnare anterioară începerii unei astfel de proceduri se efectuează sub forma
unui acord semnat de ambele părți, în scris sau înregistrat pe orice suport, al cărui
conținut este accesibil astfel încât să poată fi utilizat pentru trimiteri ulterioare.
În baza principiului autonomiei de voință a părților, creditorul și debitorul întreținerii
pot desemna oricând una dintre următoarele legi ca fiind legea aplicabilă unei obligații de
întreținere:
(a) legea oricărui stat a cărui cetățenie o are una dintre părți la data
desemnării;
(b) legea statului reședinței obișnuite a uneia dintre părți la data desemnării;
(c) legea desemnată de părți ca fiind aplicabilă sau legea care se aplică în
fapt regimului de proprietate al bunurilor lor;
(d) legea desemnată de părți ca fiind aplicabilă sau legea care se aplică în
fapt divorțului sau separării lor legale.
Acordul de desemnare a legii aplicabile se încheie în scris sau înregistrat pe orice
support. În acest fel, informațiile conținute în acord sunt accesibile și pot fi utilizate pentru
trimiteri ulterioare. Acordul se semnează de ambele părți.
Principiul autonomiei de voință nu se aplică obligațiilor de întreținere cu privire la o
persoană sub vârsta de optsprezece ani sau la un adult care, din cauza unei deficiențe
sau a unei insuficiențe a capacităților personale, nu își poate apăra interesele.
Totodată, posibilitatea creditorului de a renunța sau nu la dreptul său la întreținere
se stabilește în temeiul legii statului în care creditorul își are reședința obișnuită la data
desemnării.
Cu excepția cazurilor în care la data desemnării părțile au fost informate pe deplin
și conștiente de consecințele desemnării stabilite de ele, legea desemnată de părți nu se
aplică atunci când aplicarea respectivei legi ar avea în mod evident consecințe incorecte
sau inechitabile pentru oricare dintre părți [art.8 alin.(5) din Protocol].

6.2 Domeniul legii aplicabile obligațiilor de întreținere

Conform art. 11 din protocol, legea aplicabilă obligației de întreținere stabilește


între părți (intre alia): dacă, în ce măsură și de la cine poate solicita creditorul întreținere;
măsura în care creditorul poate solicita retroactiv întreținere; baza de calcul pentru
valoarea întreținerii și pentru indexarea acesteia; cine are dreptul de a introduce o acțiune
privind obligația de întreținere, cu excepția chestiunilor legate de capacitatea procedurală
și de reprezentarea în justiție; termenele de prescripție sau de decădere; cuantumul
obligației unui debitor de întreținere, atunci când un organism public solicită rambursarea
prestațiilor furnizate creditorului în locul întreținerii.

7. Întrebări şi exerciţii

 Determinaţi legea aplicabilă condiţiilor de formă ale căsătoriei.


 Care este legea aplicabilă divorţului?
 Ce fel de normă este cea reglementată de art. 2.600 alin. (2) Cod Civ?
 Care este legea aplicabilă efectelor generale ale căsătoriei?
 Determinaţi domeniul de aplicare a legii prevăzute de 2.590 Cod civ.
 Determinaţi domeniul de aplicare a legii privind obligațiile de întreținere.
 Protocolul de la Haga din 23 noiembrie 2007 prevede posibilitatea invocării ordinii
publice ?
 Definiți noțiunea de ”răspundere părintească” în accepțiunea Convenției de la
Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor de întreținere.
8. Rezolvați următoarele teste grilă

1. Forma încheierii cãsãtoriei este supusã:


a) legii convenită de către părţi (lex voluntatis)
b) legii statului pe teritoriul cãruia se celebreazã
c) legii naţionale comune iar în lipsă, legii domiciliului comun.

2. Legea naţională a fiecărui viitor soț nu se aplică condițiilor de fond la


încheierea căsătoriei:
a) dacă soţii au domiciliul comun pe teritoriul României;
b) dacă ofițerul de stare civilă nu are posibilitatea să cunoască legea străină
c) dacă legea străină prevede impediment la căsătorie care, potrivit dreptului
român, este incompatibil cu libertatea de a încheia o căsătorie

3. În cazul în care există un acord de alegere a legii aplicabile, divorţul


dintre un cetățean român și un cetățean italian, cu reședința obișnuită
comună în România, este supusă:
a) legii române, determinată conform art. 8 lit. a) din Regulamentul Roma III;
b) legii române, determinată conform art. 2.600 alin. (1) lit. a) C. civ;
c) legii române, determinată în aplicarea principiului lex voluntatis.

4. Nulitatea căsătoriei pentru nerespectarea condiţiilor de formă este


supusă:
a) legii române dacă căsătoria s-a încheiat pe teritoriul României;
b) legii naţionale a fiecăruia dintre soţi;
c) legii statului pe teritoriul căruia s-a celebrat căsătoria

5. Legile desemnate ca fiind aplicabile efectelor generale ale căsătoriei:


a) se află într-un concurs alternativ, în care părțile au libertatea să aleagă
oricare din legile desemnate de art. 2589 alin. (1) Cod civ.;
b) se află într-un concurs succesiv sau subsidiar, fiecare lege urmând a se
aplica numai dacă criteriul de legătură pentru cea desemnată anterior nu există
ori nu este funcțional;
c) se aplică numai dacă soții nu au desemnat prin acord o altă lege aplicabilă
efectelor generale ale căsătoriei lor.

7. Specificaţi care din cazurile de mai jos sunt prevăzute de sistemul de


drept român:
a) căsătoria între un cetăţean român şi un apatrid în străinătate este
recunoscută în România numai dacă se încheie în fața unui organ de stat
competent;
b) căsătoria între cetãţeni români în străinãtate se poate încheia în faţa
agentului diplomatic sau funcţionarului consular al României în ţara respectivă;
c) căsătoria între un cetăţean român şi un cetăţean străin în străinãtate se poate
încheia valabil în faţa unei autorităţi confesionale competente a statului
respectiv;

8. Condiţiile de formă prevăzute pentru încheierea căsătoriei între doi


cetăţeni români în străinătate sunt supuse:
a) legii românã când cãsãtoria se încheie în fata reprezentanţilor diplomatici sau
consulari români
b) exclusiv legii române, indiferent de locul celebrării căsătoriei
c) regulii locus regit actum în toate cazurile

9. Filiaţia copilului din afara căsătoriei se determină:


a) potrivit legii mai favorabile dacă copilul are două sau mai multe cetăţenii,
altele decât cea română;
b) potrivit legii naţionale a mamei
c) potrivit legii naţionale a copilului, de la data naşterii

10. Efectele adopţiei sunt guvernate de:


a) legea naţională a adoptatului
b) legea naţională a adoptatorului
c) legea domiciliului adoptatului

11. Condiţiile de fond la încheierea adopţiei sunt stabilite de:


a) legea naţionalã a adoptatorului şi a celui ce urmeazã a fi adoptat
b) legea naţionalã a celui care urmeazã a fi adoptat
c) legea naţională a adoptatorului

12. Desfacerea adopţiei este supusă:


a) legii aplicabile efectelor generale căsătoriei dacă soţii adoptă un copil
b) aceleiaşi legi ca şi efectele adopţiei
c) legii naţionale a adoptatului

9. Bibliografie

 D.Al. Sitaru, Tratat de drept international privat, Ed. C.H.Beck, București, 2013,
pg.179-277;
 Ioan Macovei, Drept internțional privat, Ed. C.H.Beck, București, 2011, pg.227 – 244
 D.Al. Sitaru, Tratat de drept international privat, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013,
pp. 207 - 221
 Nadia Cerasela Dariescu, Relații patrimoniale dintre soți în dreptul internațional privat,
Editura C.H.Beck, 2008
 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2007, pp. 394-410;
 Claudiu – Paul Buglea, Dreptul Internațional Privat, Editura Universul Juridic
2013, pp. 150-169;
 Tito Ballarino, Diritto Internazionale privato italiano, settima edizione, Ed. Cedam 2011,
pp.151 – 200;
 Franco Mosconi, Cristina Campiglio, Diritto Internazionale Privato e Processuale, Parte
generale e obbligazioni, ediția a 5 – a, Volume II, Ed. Utet Giuridica, 2011, pp. 81 – 260;
 Bernard Audit, Louis d′Avout, Droit international privé, Septieme edition refondue, Ed.
Economica 2013, pp. 626 – 734, 846-874.
TEMA XVII

NORMELE CONFLICTUALE PRIVIND MOȘTENIREA

1. Legea aplicabilă moștenirii


2. Situația moștenirii testamentare
2.1 Condițiile de fond ale testamentului
2.2 Condițiile de formă ale testamentului
3. Domeniul de aplicare a legii moștenirii
4. Întrebări şi exerciţii
5. Rezolvați următoarele teste grilă
6. Bibliografie
OBIECTIVE:
- Analiza normelor conflictuale aplicabile moștenirii.
- Însușirea noțiunilor privind domeniul de aplicare a legii aplicabile
moștenirii.
- Realizarea unui studiu al jurisprudenţei relevante, avându-se în
vedere speţele soluţionate de către instanţe.

1. Legea aplicabilă moștenirii

Regula → legea aplicabilă moștenirii este legea statului pe teritoriul căruia


persoana care a decedat avea, la data morții, reședința obișnuită (art.2633 Cod civ.).
Prin derogare de la regula generală → în aplicarea principiului autonomiei de
voință, o persoană poate desemna ca lege aplicabilă moștenirii în ansamblul ei, legea
statului a cărei cetățenie o are [art.2634 alin.(1) Cod civ.].
Legea desemnată a guverna moștenirea trebuie să fie prevăzută de testator într-o
declarație de alegere.
Existența și validitatea consimțământului exprima prin declarația de alegere a legii
aplicabile, sunt supuse legii alese pentru a cârmui moștenirea.[art.2634 alin. (2) Cod. Civ.]
Declarația de alegere, trebuie să îndeplinească condițiile de formă a unei dispoziții
pentru cauză de moarte. Regula se aplică în în ceea ce privește condițiile de formă pentru
modificarea sau revocarea de către testator a desemnării legii aplicabile [art. 2634 alin. (3)
Cod civ.].

2. Situația moștenirii testamentare

2.1 Condițiile de fond ale testamentului


Cu privire la condițiile de fond ale testamentului deosebim următoarele soluții:
 capacitatea de a dispune și de a primi prin testament, precum și incapacitățile
speciale de folosință, având ca scop ocrotirea persoanei incapabile, sunt supuse legii
personale ( lex personalis);
 incapacitățile relative de a dispune, sau, dupa caz, de a primi prin testament sunt
supuse legii aplicabile succesiunii;
 consimțământul și viciile de consimțământ sunt supuse legii succesiunii;
 obiectul testamentului – legatul – este supus legii succesiunii;
 cauza testamentului este reglementată de legea succesiunii;
 interpretarea dispozițiilor succesorale se face după legea succesiunii;
2.2 Condițiile de formă ale testamentului
Întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului dacă respectă condițiile de
formă aplicabile, fie la data când a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data
decesului testatorului, conform oricăreia din următoarele legi:
a) legea naționala a testatorului;
b) legea reședinței obișnuite a acestuia;
c) legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat (locus regit
actum);
d) legea locului situației imobilului ce formează obiectul testamentului (lex rei
sitae);
e) legea instanței sau a organului care îndeplinește procedura de transmitere
a bunurilor moștenite (lex fori sau lex auctor regit actum).
Sub aspect temporal, intocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt
valabile dacă actul juridic respectă condițiile de formă aplicabile, fie la data când a fost
întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului. Prin aceste dispoziții se
rezolvă și eventualele conflicte mobile de legi.

3. Domeniul de aplicare a legii moștenirii

Enumerarea principalelor elemente incluse în sfera de aplicare a legii moștenirii,


din art. 2636 Cod civ. este doar exemplificativă.
Legea succesorală se aplică în urmatoarele aspecte:
- momentul și lcul deschiderii moștenirii;
- persoanele cu vocație de a moșteni;
- calitățile cerute pentru a moșteni;
- exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct;
- condițiile și efectele opțiunii succesorale;
- întinderea obligației moștenitorilor de a suporta pasivul;
- condițiile de fond ale testamentului, modificarea și revocarea unei dispoziții
testamentare, precum și incapacitățile speciale de a dispune sau de a primi prin
testament;
-partajul succesoral;
În cazul în care succesiunea este vacantă, bunurile situate sau aflate pe teritoriul
țării noastre sunt preluate de statul român în temeiul dispozițiilor legii române aplicabile în
materie. Statul culege moștenirea vacantă, în virtutea suveranității sale, avțnd un drept de
desheredență.

4. Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al


Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă,
recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea
și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind
crearea unui certificat european de moștenitor

La nivelul Uniunii Europene s-a adoptat Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al


Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența, legea
aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și
executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat
european de moștenitor. Regulamentull se aplică deceselor survenite la sau după 17
august 2015.
Regulamentul are rolul de a garanta certitudine juridică beneficiarilor succesiunilor
internaționale, de a evita pronunțarea unor hotărâri contradictorii în materie succesorală și
de a simplifica procedurile succesorale.
De asemenea, regulamentul instituie la nivelul întregii UE norme unitare privind:
jurisdicția, legea aplicabilă succesiunii în UE, recunoașterea și executarea
hotărârilor pronunțate într-o țară UE, acceptarea și executarea documentelor
juridice oficiale emise de o țară a UE.
De asmeneea, Regulamentul introduce, certificatul european de moștenitor.
Regulamentul este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în
toate statele membre.

Excluderi: Regulamentul nu se aplică următoarelor aspecte:


- statutul persoanelor fizice, precum și relațiile de familie și relațiile care, în
conformitate cu legea care le este aplicabilă, sunt considerate ca având efecte
comparabile;
- capacitatea juridică a persoanelor fizice, fără a aduce atingere articolului 23
alineatul (2) litera (c) și articolului 26 din Regulament;
- chestiunile referitoare la dispariția, absența sau moartea prezumată a unei
persoane fizice;
- chestiunile legate de aspectele patrimoniale ale regimurilor matrimoniale și de
aspectele patrimoniale ale relațiilor care sunt considerate, în conformitate cu legea
care le este aplicabilă, ca având efecte comparabile cu cele ale căsătoriei;
- obligațiile de întreținere, altele decât cele pentru cauză de moarte;
- condițiile de formă ale dispozițiilor privind aspecte patrimoniale pentru cauză de
moarte întocmite în formă verbală;
- drepturile de proprietate și bunurile constituite sau transferate altfel decât prin
succesiune, de exemplu prin liberalități, prin proprietatea comună căreia i se aplică
dreptul partenerului supraviețuitor, prin planurile de pensii, prin contractele de
asigurare și acordurile similare, fără a aduce atingere articolului 23 alineatul (2)
litera (i);
- chestiunile reglementate de dreptul societăților comerciale și al altor organisme,
constituite ca persoane juridice sau nu, cum ar fi clauzele incluse în actele
constitutive și în statutele societăților comerciale și al altor organisme, constituite
ca persoane juridice sau nu, care stabilesc ce anume se va întâmpla cu acțiunile în
cazul decesului membrilor acestora;
- dizolvarea, expirarea duratei și fuzionarea societăților comerciale și a altor
organisme, constituite ca persoane juridice sau nu;
- constituirea, administrarea și dizolvarea trusturilor;
- natura drepturilor reale; și
- orice înscriere într-un registru al drepturilor de proprietate asupra unor bunuri
imobile sau mobile, inclusiv cerințele legale pentru o astfel de înscriere, precum și
efectele înregistrării sau ale lipsei înregistrării unor astfel de drepturi într-un
registru.

Regulamentul (UE) nr. 650/2012 oferă în art. 3 o serie de definiții, dintre care, cu
privire la legea aplicabilă interesează cele referitoare la următoarele concepte:
 ”succesiune” → înseamnă succesiunea privind patrimoniul unei persoane
decedate și acoperă orice formă de transfer de bunuri, drepturi și obligații pentru
cauză de moarte, fie că este vorba de un act voluntar de transfer, sub forma unei
dispoziții pentru cauză de moarte, fie de un transfer sub forma succesiunii ab
intestat;
 „pact asupra unei succesiuni viitoare” → înseamnă un acord, inclusiv un acord
rezultat din testamente reciproce, care creează, modifică sau încetează, cu sau
fără contraprestație, drepturi asupra patrimoniului sau patrimoniilor viitoare ale
uneia sau mai multor persoane care sunt părți la acord;
 „testament conjunctiv” → înseamnă un testament întocmit de două sau mai multe
persoane într-un singur act;
 „dispoziție pentru cauză de moarte” → înseamnă un testament, un testament
conjunctiv sau un pact asupra unei succesiuni viitoare.
Legea aplicabilă moștenirii este reglementată în Capitolul III (Legea aplicabilă)

Aplicare în spațiu → universală, operează erga omnes și în afara condiției


reciprocității. Caracterul universal rezultă din art. 20 (”Aplicare universală”), potrivit căruia,
legea desemnată în temeiul Regulamentul (UE) nr. 650/2012 se aplică indiferent dacă
este sau nu legea unui stat membru.

Domeniul material de aplicare → Legea determinată potrivit Regulamentului (UE)


nr. 650/2012 reglementează în special:
- cauzele, momentul și locul deschiderii succesiunii;
- vocația succesorală a beneficiarilor, stabilirea cotelor-părți ce le revin acestora, a
obligațiilor care le pot fi impuse de către defunct, precum și a altor drepturi privind
succesiunea, inclusiv drepturile succesorale ale soțului sau ale partenerului
supraviețuitor;
- capacitatea succesorală;
- dezmoștenirea și nedemnitatea;
- transferul către moștenitori și, după caz, către legatari al bunurilor, drepturilor și
obligațiilor din care se compune patrimoniul succesoral, inclusiv condițiile și
efectele acceptării succesiunii sau a unui legat sau ale renunțării la acestea;
- puterile conferite moștenitorilor, executorilor testamentari și altor administratori ai
patrimoniului succesoral, în special cu privire la vânzarea bunurilor și plata
creditorilor, fără a aduce atingere atribuțiilor menționate la articolul 29 alineatele (2)
și (3);
- răspunderea pentru datoriile succesiunii;
- partea din patrimoniul succesoral de care se poate dispune, rezervele succesorale
și alte restricții privind libertatea de a dispune pentru cauză de moarte, precum și
pretențiile pe care persoanele apropiate defunctului le-ar putea avea față de
patrimoniul succesoral sau față de moștenitori;
- obligațiile privind raportul sau reducțiunea liberalităților la calcularea cotelor-părți
din succesiune ale diverșilor beneficiari; și
- partajul succesoral.

Legea aplicabilă moștenirii


Regula → legea aplicabilă moștenirii în ansamblul ei este legea statului în care
defunctul își avea reședința obișnuită 6 în momentul decesului [art. 21 alin. (1)].

6
Având în vedere mobilitatea tot mai mare a cetățenilor și pentru a asigura administrarea corectă a
justiției în cadrul Uniunii și a asigura că există un factor de legătură real între succesiune și statul
membru în care se exercită competența, prezentul regulament ar trebui să prevadă că factorul
general de legătură, în vederea stabilirii atât a instanței competente, cât și a legii aplicabile, ar trebui
să fie reședința obișnuită a defunctului la data decesului. Pentru a stabili reședința obișnuită,
autoritatea care se ocupă de succesiune ar trebui să efectueze o evaluare de ansamblu a
circumstanțelor vieții defunctului în cursul anilor anteriori decesului său și la momentul decesului,
luând în considerare toate elementele de fapt relevante, în special durata și regularitatea prezenței
defunctului în statul vizat, precum și condițiile și motivele acestei prezențe. Reședința obișnuită astfel
stabilită ar trebui să demonstreze o legătură apropiată și stabilă cu statul în chestiune, luând în
considerare obiectivele specifice ale prezentului regulament (considerentul 23).
În anumite cazuri poate fi dificil de stabilit reședința obișnuită a defunctului. Un astfel de caz poate
apărea, în special, atunci când defunctul a plecat din motive profesionale sau economice să trăiască și
să lucreze într-un alt stat, uneori pentru o perioadă lungă, dar a menținut o legătură strânsă și stabilă
cu statul de origine. Într-un astfel de caz, s-ar putea considera, în funcție de circumstanțele cazului, că
defunctul își are încă reședința obișnuită în statul său de origine în care s-a aflat centrul de interes al
familiei sale și și-a desfășurat viața socială. Alte cazuri complexe pot apărea și atunci când defunctul a
trăit alternativ în mai multe state sau a călătorit dintr-un stat în altul fără a se fi stabilit permanent într-
un anumit stat. În cazul în care defunctul era cetățean al unuia dintre statele respective sau își avea
toate bunurile principale în unul dintre acele state, cetățenia sa sau locul unde sunt situate bunurile
sale ar putea constitui un factor special în evaluarea de ansamblu a tuturor circumstanțelor de
fapt(considerentul 24).
În ceea ce privește stabilirea legii aplicabile succesiunii, autoritatea care se ocupă de succesiune
poate, în cazuri excepționale când, de exemplu, defunctul s-a mutat în statul reședinței sale obișnuite
destul de recent înainte de deces, iar toate circumstanțele cazului indică faptul că acesta avea în mod
evident o legătură mai strânsă cu un alt stat, să ajungă la concluzia că legea aplicabilă succesiunii nu
ar trebui să fie legea statului în care defunctul își avea reședința obișnuită, ci mai degrabă legea
statului cu care defunctul avea în mod evident o legătură mai strânsă. Totuși, nu ar trebui să se
recurgă la utilizarea legăturii celei mai strânse în mod evident drept factor de legătură subsidiar ori de
câte ori se dovedește complicată stabilirea reședinței obișnuite a defunctului în momentul
decesului(considerentul 25).
Excepția → în cazul în care din circumstanțele cazului reiese în mod clar că, în
momentul decesului, defunctul avea în mod evident o legătură mai strânsă cu un alt
stat decât cel al ultimei reședințe obișnuite, legea aplicabilă succesiunii este legea
acelui alt stat.
Principiul autonomiei de voință → o persoană poate să aleagă ca legea care să se
aplice succesiunii sale în ansamblu său: fie legea statului a cărui cetățenie o deține în
momentul alegerii legii fie legea statului a cărui cetățenie o deține la data decesului.
Dacă persoana deține mai multe cetățenii poate să aleagă legea oricăruia dintre statele al
căror cetățean este în momentul alegerii legii sau la momentul decesului.

Condițiile de fond și de formă ale convenţia de alegere a legii aplicabile


Legea desemnată a guverna moștenirea trebuie exprimată în mod explicit,
printr-o declarație sub forma unei dispoziții pentru cauză de moarte sau trebuie să
rezulte din clauzele unei astfel de dispoziții.
Condiții de fond: actul prin care s-a făcut alegerea legii aplicabile moștenirii, este
reglementat în ceea ce privește condițiile de fond, de legea aleasă [art. 22 alin. (3)].
Legea aplicabilă admisibilității și condițiilor de fond a dispozițiilor pentru
cauză de moarte, altele decât pactele asupra unei succesiuni viitoare (art. 24).
Admisibilitatea și condițiile de fond a unei dispoziții pentru cauză de moarte, alta
decât un pact asupra unei succesiuni viitoare, sunt reglementate de legea care, în temeiul
Regulamentului, ar fi fost aplicabilă succesiunii persoanei care a întocmit dispoziția, în
cazul în care aceasta ar fi decedat în ziua întocmirii dispoziției.
O persoană poate alege ca admisibilitatea și condițiile de fond ale unei dispoziții
pentru cauză de moarte să fie reglementate de una din legile pe care ar fi putut să o
aleagă potrivit principiului autonomiei de voință (în condițiile stabilite de art. 22).
Aceleași reguli se aplică și pentru modificarea sau revocarea dispoziției pentru
cauză de moarte, alta decât un pact asupra unei succesiuni viitoare.
Legea aplicabilă admisibilitățiior, condițiilor de fond, caracterului obligatoriu
între părți și condițiilor pentru desfacere a pactelor asupra unei succesiuni viitoare
(art. 25).
Admisibilitatea, condițiile de fond, caracterul obligatoriu între părți și condițiile
pentru desfacerea unui pact asupra unei succesiuni viitoare referitor la succesiunea unei
persoane, sunt reglementate de legea care, în temeiul Regulamentului, ar fi fost aplicabilă
succesiunii persoanei respective, în cazul în care aceasta ar fi decedat în ziua încheierii
pactului.
Dacă un pact asupra unei succesiuni viitoare se referă la succesiunea mai multor
persoane, atunci el este admisibil numai dacă este admisibil în conformitate cu toate legile
care, în temeiul regulamentului, ar fi fost aplicabile succesiunii tuturor acestor persoane
implicate, în cazul în care ele a ar fi decedat în ziua încheierii pactului. Un astfel de pact
este reglementat, în ceea ce privește condițiile de fond, caracterul obligatoriu între părți și
condițiile pentru desfacerea sa, de legea cu care are cea mai strânsă legătură dintre cele
menționate.
Părțile poate alege ca admisibilitatea, condițiile de fond, caracterul obligatoriu între părți
și condițiile pentru desfacerea pactului asupra unei succesiuni viitoare să fie reglementate
de una din legile pe care persoana sau una dintre persoanele al căror patrimoniu este
vizat ar fi putut să o aleagă potrivit principiului autonomiei de voință (în condițiile stabilite
de art. 22).
Condițiile de fond ale dispozițiilor pentru cauză de moarte - atât a pactelor
asupra unei succesiuni viitoare cât și a altor dispoziții decât pactele asupra unei
succesiuni viitoare - se referă la: capacitatea persoanei care întocmește dispoziția pentru
cauză de moarte de a întocmi o astfel de dispoziție; cauzele speciale care împiedică
persoana care întocmește dispoziția să dispună în beneficiul anumitor persoane sau care
împiedică o persoană să primească bunuri succesorale de la persoana care întocmește
dispoziția; admisibilitatea reprezentării în vederea întocmirii unei dispoziții pentru cauză de
moarte; interpretarea dispoziției; sau dolul, violența, eroarea și oricare alte aspecte
referitoare la consimțământul sau la intenția persoanei care întocmește dispoziția.
În situația în care o persoană are capacitatea de a întocmi o dispoziție pentru cauză de
moarte în temeiul legii aplicabile (în conformitate cu art. 24 sau 25) schimbarea ulterioară
a legii aplicabile nu afectează capacitatea sa de a modifica sau de a revoca o astfel de
dispoziție.
Condiții de formă:
i) Condițiile de formă ale dispozițiilor pentru cauză de moarte întocmite în formă
scrisă
O dispoziție pentru cauză de moarte întocmită în formă scrisă îndeplinește condițiile de
formă în cazul în care forma sa respectă legea:
(a) statului în care a fost întocmită dispoziția sau în care a fost încheiat pactul asupra
unei succesiuni viitoare;
(b) statului a cărui cetățenie o posedă testatorul sau cel puțin una dintre persoanele a
căror succesiune este vizată de un pact asupra unei succesiuni viitoare, fie la
momentul întocmirii dispoziției sau al încheierii pactului, fie la momentul decesului;
(c) statului în care își are domiciliul testatorul sau cel puțin una dintre persoanele a
căror succesiune este vizată de un pact asupra unei succesiuni viitoare, fie la
momentul întocmirii dispoziției sau al încheierii pactului, fie la momentul decesului;
(d) statului în care își are reședința obișnuită testatorul sau cel puțin una dintre
persoanele a căror succesiune este vizată de un pact asupra unei succesiuni
viitoare, fie la momentul întocmirii dispoziției sau al încheierii pactului, fie la
momentul decesului; sau
(e) în ceea ce privește bunurile imobile, a statului în care acestea sunt situate.

Aceleași reguli se aplică și dispozițiilor pentru cauză de moarte care modifică sau revocă
o dispoziție anterioară. Modificarea sau revocarea îndeplinește de asemenea condițiile de
formă dacă respectă oricare dintre legile enumerate, în conformitate cu care dispoziția
pentru cauză de moarte care a fost modificată sau revocată era valabilă.
Stabilirea faptului dacă testatorul sau persoanele a căror succesiune este vizată de
pactul asupra unei succesiuni viitoare au avut domiciliul într-un anume stat este
reglementată de legea statului respectiv.
ii) Condițiile de formă ale unei declarații privind acceptarea sau renunțarea la
succesiune
O declarație privind acceptarea succesiunii, a unui legat sau a unei rezerve succesorale
sau renunțarea la acestea sau o declarație concepută să limiteze răspunderea
declarantului este valabilă, în ceea ce privește forma, dacă respectă cerințele impuse de:

(a) legea aplicabilă succesiunii în temeiul regulii generale (art. 21) sau potrivit
principiului autonomiei de voință (art. 22); sau
(b) legea statului în care declarantul își are reședința obișnuită.

Norme speciale ce impun restricții cu privire la succesiune sau care afectează


succesiunea sub anumite aspecte
În cazul în care legea statului în care sunt situate anumite bunuri imobile, anumite
întreprinderi sau alte categorii speciale de bunuri conține norme speciale care, din motive
economice, familiale sau sociale, stabilesc restricții privind succesiunile sau care
afectează succesiunile în ceea ce privește acele bunuri, acele norme speciale se aplică
succesiunii în măsura în care, în temeiul legii acelui stat, respectivele norme sunt
aplicabile indiferent de legea aplicabilă succesiunii.
Adaptarea drepturilor reale
În situația în care o persoană invocă un drept real la care este îndrituită în temeiul legii
aplicabile succesiunii, iar în legislația statului membru unde este invocat dreptul real nu
este prevăzut dreptul real în cauză, respectivul drept se adaptează, dacă este necesar și
în măsura în care acest lucru este posibil, la cel mai apropiat drept real echivalent în
temeiul legislației statului respectiv, luând în considerare obiectivele și interesele urmărite
de dreptul real specific și efectele acestuia.
Comorienți
În cazul în care două sau mai multe persoane ale căror succesiuni sunt reglementate de
legi diferite decedează în împrejurări în care nu se poate stabili cu precizie ordinea în care
au survenit decesele și în cazul în care legile respective soluționează diferit această
situație sau nu cuprind dispoziții în acest sens, niciun defunct nu are drepturi la
succesiunea celuilalt sau a celorlalți defuncți.
Succesiunea vacantă
În măsura în care, conform legii aplicabile succesiunii în temeiul Regulamentului, nu
există niciun moștenitor sau niciun legatar pentru bunurile desemnate printr-o dispoziție
pentru cauză de moarte și nicio persoană fizică nu are calitatea de moștenitor în temeiul
legii, aplicarea legii astfel determinate nu aduce atingere dreptului unui stat membru sau al
unei entități desemnate în acest scop de respectivul stat să dobândească, în temeiul legii
sale, bunurile din patrimoniul succesoral situate pe teritoriul său, cu condiția ca creditorii
să aibă dreptul să solicite satisfacerea creanțelor lor din patrimoniul succesoral în
ansamblul său.
Retrimiterea
Regulamentul admite retrimiterea în situația în care normele de drept internațional
privat ale unui stat terț, la care Regulament a trimis, retrimit la rândul lor la: legea unui stat
membru sau la legea unui alt stat terț care ar aplica propria lege.
În schimb retrimiterea este exclusă conform art. 34 alin. (2) din Regulament, cu
privire la următoarele legi :
- în cazul în care succesiunii urmează a i se aplica legea cu care defunctul avea la
data morții o legătură mai strânsă [art. 21 alin. (2)];
- în cazul în care succesiunii urmează a i se aplica legea desemnată potrivit
principiului autonomiei de voință [art. 22];
- în cazul legii aplicabile condițiilor de formă ale dispozițiilor pentru cauză de moarte
întocmite în formă scrisă (art. 27)
- în cazul în care, ca lege aplicabilă condițiilor de formă ale unei declarații privind
acceptarea sau renunțarea la succesiune, este desemnată legea statului în care
declarantul își are reședința obișnuită, [art. 28 litera (b)]
- în cazul reglementat de art. 30 cu privire la normele speciale ce impun restricții cu
privire la succesiune sau care afectează succesiunea sub anumite aspecte și care
se aplică indiferent de legea aplicabilă succesiunii.
Ordinea publică
Regulamentul conține reglementări cu privire la ordinea publică în art. 35, potrivit
căruia, aplicarea unei dispoziții din legea oricărui stat specificată în regulament nu poate fi
refuzată decât dacă o astfel de aplicare este vădit incompatibilă cu ordinea publică a
forului.

4. Întrebări şi exerciţii

 Determinaţi legea aplicabilă moştenitorii în aplicarea Regulamentul (UE) nr.


650/2012 oferă;
 Determinați legea aplicabilă condițiilor de fond ale testamentului potrivit Codului
Civil;
 Ce lege guvernează succesiunea unui cetăţean american cu domiciliul în România
și reședința obișnuită în Rusia?
 Menţionaţi care este legea care guvernează capacitatea unui cetăţean român cu
domiciliul în Anglia de a dispune prin testament;

5. Rezolvați următoarele teste grilă


1. Legea aplicabilă succesiunii este:
a) legea naţională pe care persoana care a decedat o avea la data morții
b)legea ultimei reședințe obișnuite a defunctului
c) lex rei sitae

2. Sunt supuse legii naţionale:


a) incapacitatea absolută de a dispune prin testament
b) posesia bunurilor din masa succesorală
c) condiţiile de formă ale testamentului

3. Legea aplicabilă moştenirii unui bun situat în Germania, aparţinând unui


cetăţean român cu ultima reședință obișnuită în Franţa este:
a) legea franceză
b) legea română
c) legea germană

5. Competenţa organelor notariale sau a instanţelor judecătoreşti în materia


succesiunii se determină:
a) potrivit “lex personalis”
c) potrivit “lex causae”
a) potrivit “lex fori”

6. Bibliografie

 Ioan Macovei, Drept internțional privat, Ed. C.H.Beck, București, 2011, pg.245 – 251
 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, Drept internțional privat, Ed. Universul Juridic, Bucuresti,
2007, pg. 412-413
 Y. Loussouarn, P. Bourel, Droit international privé, Dalloz, Paris, 1999, pg.305-307
 Fr. Deak, Moștenirea legală, Ed. Actami, 1994, pg.126 – 133
 D.Al. Sitaru, Tratat de drept international privat, Ed. C.H.Beck, București, 2013,
pg.305 – 315;
 Ioan Macovei, Drept internțional privat, Ed. C.H.Beck, București, 2011, pg.245 – 250;
 Claudiu – Paul Buglea, Dreptul Internațional Privat, Editura Universul Juridic
2013, pp. 103-106;
 Tito Ballarino, Diritto Internazionale privato italiano, settima edizione, Ed. Cedam 2011,
pp.203-217;
 Franco Mosconi, Cristina Campiglio, Diritto Internazionale Privato e Processuale, Parte
generale e obbligazioni, ediția a 5 – a, Volume II, Ed. Utet Giuridica, 2011, pp. 263-293;
 Bernard Audit, Louis d′Avout, Droit international privé, Septieme edition refondue, Ed.
Economica 2013, pp. 876-916.
TEMA XVIII

NORME CONFLICTUALE CU PRIVIRE LA BUNURI

1. Noțiunea de statut real


2. Legea aplicabilă statutului real
2.1 Regula care guvernează statul real
2.2 Conținutul și punctul de legătură al normei conflictuale
aplicabilă statutului real
2.3 Justificarea aplicării lex rei sitae (lex situs)
2.4 Caracterul normei conflictuale lex rei sitae
2.5 Determinarea lex rei sitae
2.6 Domeniul de aplicare a legii lex rei sitae
2.7 Limitele aplicării legii statutului real
3. Ipotecile mobiliare
3.1 Legea aplicabilă în materie de ipoteci mobiliare
3.2 Publicitatea ipotecii mobiliare
3.3 Operațiunile asimilate ipotecilor mobiliare
4. Întrebări şi exerciţii
5. Rezolvați următoarele teste grilă
6. Bibliografie
OBIECTIVE:
- Analiza și înțelegerea normelor conflictuale aplicabile statutului real.
- Însușirea criteriilor de determinare a legii aplicabile căsătoriei, filiației,
adopției, ocrotirii minorului și a obligației de întreținere.
- Analiza domeniului de aplicare a legii aplicabile statutului real.
- Realizarea unui studiu al jurisprudenţei relevante, avându-se în
vedere speţele soluţionate de către instanţele române.

1. Noțiunea de statut real

Statut real  ansamblul elementelor care configurează regimul juridic aplicabil


bunurilor.

2. Legea aplicabilă statutului real

2.1 Regula care guvernează statul real


Statutul real → este supus, ca regulă, legii locului situării bunului (lex rei sitae
sau lex situs).
Regula este instituită de art. 2613 Cod civ. : « posesia, dreptul de proprietate și
celelalte drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele de garanții reale, sunt cârmuite de
legea locului unde acestea sunt situate sau se află, afară numai dacă prin dispoziții speciale
se prevede altfel ».

2.2 Conținutul și punctul de legătură al normei conflictuale aplicabilă statutului


real
Conţinutul normei conflictuale lex rei sitae  statutul real.
Punctul de legătură  « locul unde se află » bunul mobil sau « locul unde este
situat » bunul imobil.

2.3 Justificarea aplicării lex rei sitae (lex situs)


Prin aplicarea legii locului situării bunurilor cu privire la regimul juridic al acestora se
asigură realizeaza urmatoarelor principii:
 principiul suveranității (teritorialității)  constă în interesul statului de a
guverna, prin norme proprii, regimul juridic al bunurilor aflate pe teritoriul său, având în
vedere faptul că bunurile constituie valori sociale foarte importante;
 principiul generalității  legea locului situării bunului asigură aplicarea unui
regim juridic unic pentru toate bunurile aflate pe același teritoriu;
 principiul siguranței circuitului civil privind bunurile  este asigurat atât în
relațiile dintre părți cât și în relațiile față de terți (competența jurisdicțională aparține în
majoritatea cazurilor, în mod imperativ, locului situării bunului, formele de publicitate se
desfășoară tot la locul situării bunului, regimul probator - expertiza, cercetarea la fața locului
– este și el strâns legat de locul situării bunului).
2.4 Caracterul normei conflictuale lex rei sitae
Norma conflictuală are, în principiu, un caracter imperativ.

2.5 Determinarea lex rei sitae


Ca regulă, nu există dificultăți în a determina locul situării bunului și, implicit, legea
aplicabilă.
Cu titlu de excepție:
 constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui bun care și-a
schimbat așezarea sunt cârmuite de legea locului unde acesta se afla în momentul când s-a
produs faptul juridic care a generat, modificat sau stins dreptul respectiv (art.2617 Cod civ.).
 condițiile și efectele ce decurg din rezerva dreptului de proprietate referitoare la un
bun destinat exportului sunt cârmuite de legea statului statului exportator, dacă părțile nu au
convenit altfel (art.2619 Cod civ.).
 uzucapiunea mobiliară este supusă legii statului unde se afla bunul la începerea
termenului de posesie, prevăzut în acest scop (art.2616 Cod civ.).

2.6 Domeniul de aplicare a legii situației bunurilor


Legea locului situării bunului (lex rei sitae) reglementează următoarele elemente care
formează statutul real:
- bunurile asupra cărora se pot exercita drepturi reale și clasificarea lor (mobile și
imobile, corporale și incorporale, fungibile și nefungibile etc).
Potrivit art.2558 alin. (3) Cod civ. natura mobiliară sau imobiliară a unui bun se
determină potrivit legii locului unde acestea se află sau, după caz, sunt situate.
Pentru anumite categorii de bunuri norma realizează o calificare legală.Astfel, art.
2613 alin. (2) Cod civ. prevede că platformele și alte instalații durabile de exploatare a
resurselor submarine situate pe platoul continental al unui stat sunt considerate ca bunuri
imobile.
- bunurile care se găsesc sau care nu se află în circuitul civil;
- drepturile reale care pot exista asupra acestor bunuri și clasificarea acestor
drepturi;
- modurile și condițiile de constituire (dobândire), transmitere și stingere a drepturilor
reale;
- formele de publicitate privind bunurile, în anumite cazuri;
- conținutul drepturilor reale, adică prerogativele pe care aceste drepturi le conferă
titularilor lor, precum și modul de exercitare a acestor prerogative;
- mijloacele de apărare a drepturilor reale;
- posesia și acțiunile posesorii;
- obligațiile propter rem;
- modurile de urmărire și executare silită asupra bunurilor;
- sarcinile fiscale asupra bunurilor (impozite, taxe). Acestea sunt supuse legii locului
unde sunt percepute, care coincide cu lex rei sitae, cu excepția cazului în care printr-o
convenție internațională (de ex : evitarea dublei impuneri), se prevede altfel.

2.7 Limitele aplicării legii statutului real


Pentru anumite categorii de bunuri nu se aplică regula lex rei sitae.
Fac parte din aceasta categorie urmatoarele:
1) patrimoniul de afectațiune  este supus legii statului cu care masa patrimonială
are cele mai strânse legături;
2) mijloacele de transport - legea aplicabilă depinde de destinația mijlocului de
transport.
Navele și aeronavele  guvernate de legea pavilionului pe care îl abordează nava
(lex pavilionis) sau legea statului de înmatriculare a aeronavei (lex banderae) [art.2.620 alin.
(1) lit. a) Cod civ.];
Legea pavilionului navei sau legea statului de înmatriculare a aeronavei
reglementează îndeosebi:
- puterile, competențele și obligațiile comandantului navei și aeronavei;
- contractul de angajare a personalului navigant, dacă părțile nu au ales o altă lege;
- răspunderea armatorului navei sau întreprinderii de transport aerian pentru faptele
și actele comandantului și echipajului;
- drepturile reale și de garanție asupra navei și aeronavei, precum și formele de
publicitate privitoare la actele prin care se constituie, se transmit și se sting asemenea
drepturi.
Vehiculele feroviare și rutiere  guvernate de legea statutului organic al întreprinderii
din patrimoniul căreia fac parte mijloacele de transport [art.2.620 alin. (1) lit. b) Cod civ.];
Legea aplicabilă mijloacelor de transport reglementează:
a) constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui mijloc de
transport [art.2.620 alin. (1) Cod civ.];
b) regimul bunurilor aflate în mod durabil la bord, formându-i dotarea tehnică
[art.2.620 alin. (2) lit. a) Cod civ.];
c) creanțele care au ca obiect cheltuielile efectuate pentru asistența tehnică,
întreținerea, repararea sau renovarea mijlocului de transport.
3) bunurile aflate în curs de transport (res in tranzitu)  sunt supuse legii statului
unde au fost expediate (art.2618 Cod civ).
Excepții:
 legea determinată prin voința părților interesate, dacă există un acord privind legea
aplicabilă [art.2.618 alin. (1) lit. a) Cod civ.];
 legea locului unde bunul se află temporar dacă bunul este depozitat într-un
antrepozit sau este pus sub sechestru în temeiul unor măsurii asiguratorii sau sau ca
urmare a unei vânzări silite [art.2.618 alin. (1) lit. b) Cod civ.];
 legea națională a pasagerului pentru bunurile care fac parte din categoria celor
personale ale acestuia [art.2.618 alin. (1) lit. c) Cod civ.];
4) titlurile de valoare - regimul titlurilor de valoare este supus unor reglementări
diferite, astfel:
- emisiunea titlurilor de valoare (acțiuni sau obligațiuni, nominative sau la purtător) 
este reglementată de legea aplicabilă statutului organic al persoanei juridice emitente
[art.2.622 alin. (1) Cod civ.];
- condițiile și efectele transmiterii titlurilor de valoare  sunt supuse, în funcție de
felul titlului, unor legi diferite:
a) legea aplicabilă statutului organic al persoanei juridice emitente, cât privește titlul
nominativ;
b) legea locului de plată a tilului la ordin;
c) legea locului unde se află titlul la purtător în momentul trasmiterii, în raporturile
dintre posesorii succesivi, precum și dintre aceștia și terțele persoane.
- titlul reprezentativ al mărfii (încorporează în drept real asupra unei cantități de
mărfuri determinate, aflată în depozit sau îmbarcată pe o navă, în scop de transport :
conosament, warant, recipisă de depozit)  legea menționată expres în cuprinsul titlului de
valoare stabilește dacă acesta întrunește condițiile pentru a fi un titlu reprezentativ al mărfii
pe care o specifică (legea voinței emitentului se aplică în virtutea principiului autonomiei de
voință).
În lipsa unei legi menționate expres în cuprinsul titlului de valoarea, se aplică legea
sediului întreprinderii emitente.
Dacă titlul reprezintă marfa, legea care i se va aplica, în calitatea sa de bun mobil,
cârmuiește drepturile reale referitoare la marfa pe care o specifică [art.2.623 alin. (2) Cod
civ.];
5) titlurile de credit (sunt o categorie de valori ce constau în înscrisuri sau
documente care încorporează dreptul patrimonial prevăzut în ele, astfel încât persoana care
le deţine este şi titulara dreptului. Principalele titluri de credit sunt cambia, cecul și biletul la
ordin)  sunt supuse unor legi diferite în funcție de aspectele ce se reglementează:
a) legea aplicabilă capacității persoanei care semnează titlul de credit  legea
națională a subscriitorului. De la această regulă, art. 2.647 Cod civ. instituie o excepție,
conform căreia, persoana, care potriciti legii sale naționale, este lipsită de capacitatea de a
angaja prin cambie, bilet la ordin sau cec, se obligă totuși valabil, printr-un asemenea titlu,
dacă semnătura sa a fost dată într-un stat a cărui lege îl consideră valabil pe subscriitor.
Soluția adoptată de legiuitor reflectă caracterul de literalitate al titlului de credit;
b) legea aplicabilă celorlalte condiții de fond ale fiecărui angajament asumat prin titlul
de credit  legea locului unde se naște angajamenul respectiv;
c) legea aplicabilă condițiilor de formă ale fiecărui angajament asumat prin titlul de
credit  legea statului unde angajamentul a fost subscris.
În materie de cec, este suficientă îndeplinirea condițiilor de formă prevăzute de legea
locului plății [art.2.648 alin. (1) Cod civ.].
Dacă un angajament asumat printr-un titlu de credit este nevalabil din punct de
vedere al formei, potrivit legii statului unde acesta a fost subscris, dar se conformează legii
statului unde are loc subscrierea unui angajament ulterior, neregularitatea de formă a
primului angajament nu infirmă validitatea celui ulterior. Așadar, îndeplinirea condițiilor de
formă a angajamentului se verifică în baza propriei legi, fără ca neregularitatea să poată
afecta valabilitatea angajamentului ulterior [art.2.648 alin. (2) Cod civ.].
d) legea aplicabilă acțiunii în regres  termenele stabilite pentru exercitarea acțiunii
în regres sunt determinate, față de orice semnatar, de legea statului unde titlul a luat
naștere( art.2.649 Cod civ.). Prescripția acțiunilor în regres este supusă legii locului emiterii
cambiei, cecului sau biletului la ordin;
e) legea aplicabilă protestului  forma și termenele de protest, precum și condițiile
de formă ale unor acte necesare pentru exercitarea sau conservarea drepturilor în materie
de cambie, bilet la ordin sau cec, sunt reglementate de legea statului unde s-a întocmit
protestul.
Pentru cambie și bilet la ordin Codul civil determină legea aplicabilă efectelor
obligațiilor, dobândirii creanței, acceptării titlului, pierderii sau furtului titlului de credit.
i) Efectele obligațiilor:
- efectele obligațiilor acceptantului unei cambii și semnatarului unui bilet la ordin 
sunt supuse legii locului unde aceste titluri sunt plătibile (lex loci solutionis) [art.2.651 alin.
(1) Cod civ.].
În domeniul legii aplicabile sunt cuprinse: obligațiile trasului acceptant față de
posesorul cambiei, obligațiile trasului față de trăgător, obligațiile acceptantului prin
intervenție, obligațiile semnatarului biletului la ordin.
- efectele pe care le produc semnăturile celorlalți obligați prin cambie sau bilet la
ordin  sunt determinate de legea statului pe teritoriul căruia au fost date semnăturile
[art.2.651 alin. (2) Cod civ.]. Așadar, pentru fiecare obligație în parte se va aplica legea
locului subscrierii (lex loci actus).
În domeniul legii aplicabile sunt cuprinse: efectele girului, drepturile și obligațiile
avaliștilor, efectele obligațiilor celorlalți angajați din titlu.
ii) Dobândirea creanței
Legea locului unde titlu a fost instituit  stabilește dacă posesorul cambiei
dobândește creanța care a dat loc emisiunii titlului (art.2652 Cod civ.).
iii) Acceptarea cambiei
Legea statului unde este plătibilă cambia  stabilește dacă accetarea poate fi
restrânsă la o parte din sumă, precum și dacă posesorul titlului este sau nu obligat să
primească o plat parțială (art.2653 Cod civ.).
iv) Pierderiea sau furtul titlului de credit
Legea statului unde cambia sau biletul la ordin sunt plătibile  determină măsurile ce
pot fi luate în caz de pierdere sau furt al titlului (art.2654 Cod civ.).
În ceea ce privește cecul, Codul civil determină legea aplicabilă premiselor, efectelor
obligațiilor precum și plății titlului.
1) Premisele emiterii cecului
Legea statului unde cecul este plătibil  determină persoanele asupra cărora poate
fi tras un asemenea titlu (art.2655 Cod civ.).
În ipoteza în care, potrivit legii aplicabile, cecul este nul din cauză ca a fost tras
asupra unei persoane neîndreptățite, obligațiile ce decurg din semnăturile puse pe titlu în
alte state, ale căror legi nu cuprind o asemenea restricție, sunt valabile (art.2656 Cod civ.).
Norma prevede că valabilitatea și efectele fiecărui angajament ce decurge din titlu, sunt
supuse legii locului subscrierii. Câtă vreme obligațiile din titlu sunt independente,
nevalabilitatea cecului nu afectează angajamentele considerate valabile potrivit legii
aplicabile acestora.
2) Efectele cecului
Legea statului pe al cărui teritoriu au fost subscrise obligațiile ce decurg din cec 
determină efectele acestor obligații (art.2657 Cod civ.).
3) Plata cecului
Legea locului plății cecului  reglementează toate aspectele referitoare la plata
cecului, precum și consecințele neplății titlului.
Legea statului unde cecul este plătibil reglementează îndeosebi:
a) dacă titlul trebuie tras la vedere sau dacă poate fi tras la un anumit termen de la
vedere, precum şi efectele postdatării;
b) termenul de prezentare;
c) dacă cecul poate fi acceptat, certificat, confirmat sau vizat şi care sunt efectele
produse de aceste menţiuni;
d) dacă posesorul poate cere şi dacă este obligat să primească o plată parţială;
e) dacă cecul poate fi barat sau poate să cuprindă clauza plătibil în cont ori o
expresie echivalentă şi care sunt efectele acestei barări, clauze sau expresii echivalente;
f) dacă posesorul are drepturi speciale asupra provizionului şi care este natura lor;
g) dacă trăgătorul poate să revoce cecul sau să facă opoziţie la plata acestuia;
h) măsurile care pot fi luate în caz de pierdere sau de furt al cecului;
i) dacă un protest sau o constatare echivalentă este necesară pentru conservarea
dreptului de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi celorlalţi obligaţi.
6) drepturile de creanță (bunuri mobile incorporale)  sunt supuse, în principiu,
legii care guvernează izvorul lor (legea actului juridic, legea delictului etc).
Cesiunea de creanță este supusă, dacă părțile nu au convenit altfel, legii contractului
(lex contractus).
7) bunurile aparținând statului străin aflate pe teritoriul altui stat  sunt supuse,
în principiu, legii statului căruia îi aparțin (cf. principiului imunității statului și a bunurilor sale).
8) bunurile culturale scoase ilicit de pe teritoriul unui stat  sunt supuse unui
regim special prevăzut de două convenții internaționale la care România este parte:
Convenția O.N.U. adoptată la Paris în 1970 și Convenția UNIDROIT privind bunurile
culturale furate și exportate ilegal, adoptată la Roma în 1995.
9) drepturile asupra creației intelectuale
Noţiunea de proprietate intelectuală include: dreptul de autor şi dreptul de proprietate
industrială.
Dreptul de proprietate intelectuală priveşte : invenţiile, inovaţiile descoperirile
ştiinţifice, modele de utilitate, know – how, desenele şi modelele industriale, mărcile,
denumirile de origine şi indicaţiile de provenienţă, etc.
Legea aplicabilă dreptului de autor
Art.2624 Cod civ. face o distincţie între :
 dreptul de autor asupra unei opere aduse la cunoştinţa publicului şi
 dreptul de autor asupra unei opere de creaţie intelectuală nedivulgată.
Dreptul de autor asupra unei opere aduse la cunoştinţa publicului (naşterea,
conţinutul şi stingerea drepturilor de autor) → este supus legii statului unde opera a fost
pentru prima dată adusă la cunoştinţa publicului prin publicare, reprezentare, expunere,
difuzare sau în alt mod adecvat.
Dreptul de autor asupra unei opere de creaţie intelectuală nedivulgată → este supus
legii naţionale a autorului.
Dacă transmiterea dreptului de autor se face pe cale contractuală se aplică lex
contractus, iar dacă se face pe cale succesorală se aplica lex succesionis.
Domeniul legii aplicabile dreptului de autor, vizează:
⇒ modurile şi condiţiile de naştere a acestui drept;
⇒ raporturile dintre subiectele dreptului de autor;
⇒ conţinutul dreptului de autor;
⇒ obiectul dreptului de autor;
⇒ limitele exercitării dreptului de autor;
⇒ stingerea dreptului de autor.
Legea aplicabilă dreptului de proprietate industrială
Dreptul de proprietate industrială (naşterea, conţinutul şi stingerea drepturilor de
proprietate industrială) → este supus legii statului unde s-a efectuat depozitul ori
înregistrarea sau unde s-a depus cererea de depozit ori de înregistrare (locus regit actum).
Dacă transmiterea dreptului de proprietate industrială se face pe cale contractuală se
aplică lex contractus, iar dacă se face pe cale succesorală se aplica lex succesionis.
Domeniul legii aplicabile dreptului de proprietate industrială vizează:
⇒ modurile şi condiţiile de naştere a acestui drept;
⇒ raporturile dintre subiectele dreptului de proprietate industrială;
⇒ obiectul şi conţinutul dreptului de proprietate industrială;
⇒ condiţiile de forma ale protecţiei dreptului;
⇒ regimul titlurilor de protecţie;
⇒ limitele exercitarii dreptului de proprietate industrială;
⇒ aparărea dreptului de proprietate industrială;
⇒ stingerea dreptului de proprietate industrială.
Ocrotirea dreptului de proprietate intelectuală
Drepturile de autor ca şi cele de proprietate industrială sunt ocrotite pe teritoriul
României, conform legii române, normelor Uniunii Europene şi convenţiilor internaţionale la
care România este parte.

De exemplu:
a) Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 20 mai 1883,
completată şi revizuită, ratificată de România in 1968;
b) Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice din 9
septembrie 1886, completată şi revizuită, la care România a aderat prin Legea
nr.77/1998;
c) Acordul TRIPS parte a acordurilor multilaterale ale Organizaţiei Mondiale a
Comerţului, care cuprinde un set de reguli ce asigură recunoaşterea nivelului protecţiei
proprietăţii intelectuale.
d) Directiva nr.2004/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind
respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, care a stat la baza O.U.G.
nr.100/2005;
e) Regulamentul Consiliului (EC) nr.1383/2003 cu privire la acţiunile la vamă
împotriva bunurilor suspectate de a încălca anumite drepturi de proprietate intelectuală şi
măsurile ce trebuie luate împotriva bunurilor găsite a încălca aceste drepturi.

3. Ipotecile mobiliare
3.1 Legea aplicabilă în materie de ipoteci mobiliare
Ipoteca mobiliară este o garanţie reală, accesorie şi indivizibilă, constituită pentru
garantarea unei creanţe, opozabilă terţilor prin publicitate, care produce efectele specifice
(drept de preferinţă, urmărire, inspecţie) de la data la care creanţa garantată ia naştere.
Condițiile de validitate, publicitatea și efectele ipotecii mobiliare  sunt supuse legii
locului unde se află bunul la data încheierii contractului de ipotecă mobiliară (art. 2627
Cod civ.).
Excepții:
i) se aplică legea locului unde se află debitorul, în cazul:
a) unui bun mobil corporal care, potrivit destinaţiei sale, este utilizat în mai multe
state, dacă prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel;
b) unui bun mobil incorporal;
c) unui titlu de valoare negociabil care nu este în posesia creditorului. Cu toate
acestea, în cazul acţiunilor, părţilor sociale şi obligaţiunilor se aplică legea statutului
organic al emitentului, cu excepţia cazului în care aceste titluri de valoare sunt
tranzacţionate pe o piaţă organizată, caz în care se aplică legea statului în care
funcţionează piaţa respectivă.
Noțiunea de ”locul unde se află debitorul” este calificată de art. 2628 alin. (2) Cod
civ. în sensul că urmează a se înțelege: locul reşedinţei sale obişnuite sau, după caz, a
sediului social la data încheierii contractului de ipotecă mobiliară.
ii) se aplică legea locului unde se află exploatarea pentru condițiile de validitate,
publicitatea și efectele ipotecii asupra resurselor minerale, petrolului sau gazelor ori
asupra unor creanțe rezultate din vânzarea acestora la sursă, care se naște la data
extragerii bunurilor sau de la data la care sumele obținute din vânzare sunt virate în cont.
3.2 Publicitatea ipotecii mobiliare
Ipoteca este opozabilă terților din ziua înscrierii ei în registrele de publicitate, dacă
prin lege nu se prevede altfel.
Formele de publicitate, realizate în orice mod, referitoare la bunuri  sunt supuse
legii aplicabile la data și la locul unde se îndeplinesc, afară numai dacă prin dispoziții
speciale se prevede altfel.
Formele de publicitate, precum și cele cu efect constitutiv referitoare la un bun
imobil  sunt supuse legii statului unde acesta se găsește situat, chiar dacă temeiul juridic
al nașterii, transmiterii, restrângerii sau stingerii dreptului real ori garanției reale s-a
constituit prin aplicarea altei legi.
Pentru a-și conserva rangul de prioritate în alt stat, este necesar ca ipoteca
mobiliară să îndeplinească formele de publicitate prevăzute de legea statului respectiv. În
conformitate cu art. 2630 alin. (1) Cod civ., formele de publicitate se vor efectua:
a) înainte să înceteze rangul de prioritate dobândit potrivit legii aplicabile la
data constituirii ipotecii;
b) în termen de cel mult 60 de zile de la data la care bunul a intrat în statul
respectiv sau în termen de 15 zile de la data la care creditorul a cunoscut acest fapt.
Aceleași prevederi se aplică și în cazul în care ipoteca a fost înregistrată potrivit
legii locului unde se află debitorul. Termenele se vor calcula de la data la care debitorul își
stabilește reședința obișnuită ori sediul social în statul respectiv sa de când creditorul a
cunoscut acest fapt [art.2.630 alin. (2) Cod civ.].
Ipoteca mobiliară nu va fi totuși opozabilă terțului care a dobândit cu titlu oneros un
drept asupra bunului ipotecat fără să fi cunoscut existența garanției și mai înainte ca
aceasta să îi fi devenit opozabilă prin îndeplinirea fornalităților de publicitate [art.2.630 alin.
(3) Cod civ.].
Rangul ipotecii mobiliare  dacă legea străină care reglementează rangul ipotecii
mobiliare nu prevede formalități de publicitate și bunul nu este în posesia creditorului,
atunci se aplică următoarele reguli:
- ipoteca mobiliară are rang inferior asupra unei creanțe constând într-o sumă de
bani plătibilă în România ;
- ipoteca mobiliară are rang inferior ipotecii asupra unui bun mobil corporal, care a
fost constituită atunci când bunul se afla în România, sau asupra unui titlu negociabil.
- ipoteca mobiliară își păstrează rangul dacă a fost înregistrată, potrivit legii
române, înaintea constituirii ipotecii cu care vine în concurs.
3.3 Operațiunile asimilate ipotecilor mobiliare
Operațiunile asimilate ipotecilor mobiliare sunt supuse acelorași reglementări ca și
cele privind ipotecile mobiliare. Conform art. 2632 alin. (1) Cod civ. publicitatea și efectele
acesteia se vor aplica, în mod corespunzător, ținând seama de natura bunurilor mobile, și
operațiunilor asimilate, potrivit legii, ipotecii mobiliare.
Legea aplicabilă se determină după criteriul obiectiv al datei încheierii operațiunilor
asimilate ipotecii mobiliare [art.2.632 alin. (2) Cod civ.].

4. Întrebări şi exerciţii

 Care este conţinutul normei conflictuale lex rei sitae?


 Argumente în favoarea lex rei sitae
 Care sunt excepțiile de la aplicarea legii statutului real pentru anumite
categorii de bunuri?

5. Rezolvați următoarele teste grilă

1. Regula “lex rei sitae” desemnează:


a) legea situării bunurilor
b) legea personală
c) legea convenită de părţi

2. Intră în domeniul de aplicare a regulii “lex rei sitae”:


a) forma contractelor avand ca obiect bunuri
b) modul de transmitere a drepturilor reale
c) naţionalitatea proprietarului sau posesorului bunurilor

3. Lex rei sitae este competentă cu privire la următoarele bunuri:


a) bunurile aparţinând statului străin
b) bunurile imobile
c) bunurile mobile

4. Care din următoarele afirmaţii este corectă:


a) uzucapiunea bunurilor mobile este supusă legii statului unde se află bunul la
împlinirea termenului de posesie
b) în principiu, norma conflictuală lex rei sitae are caracter imperativ
c) mărfurile aflate în tranzit sunt supuse legii statului de unde au fost expediate.

6. Bibliografie

 Ioan Macovei, Drept internțional privat, Ed. C.H.Beck, București, 2011, pg. 169 – 187
 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, Drept internțional privat, Ed. Univerdul Juridic, Bucuresti,
2007, pg. 297-298
 D.Al. Sitaru, Tratat de drept international privat, Ed. C.H.Beck, București, 2013, pg.278
– 303;
 Claudiu – Paul Buglea, Dreptul Internațional Privat, Editura Universul Juridic 2013, pp.
90 – 101;
 Tito Ballarino, Diritto Internazionale privato italiano, settima edizione, Ed. Cedam 2011,
pp.221-243;
 Franco Mosconi, Cristina Campiglio, Diritto Internazionale Privato e Processuale, Parte
generale e obbligazioni, ediția a 5 – a, Volume II, Ed. Utet Giuridica, 2011, pp. 295 - 317;
 Bernard Audit, Louis d′Avout, Droit international privé, Septieme edition refondue, Ed.
Economica 2013, pp. 200 – 209;
TEMA XIX

NORMELE CONFLICTUALE PRIVIND CONDIȚIILE DE FOND ȘI CONDIȚIILE DE


FORMĂ ALE ACTULUI JURIDIC

1. Normele conflictuale privind condițiile de fond ale actului juridic


1.1 Legea aplicabilă condițiilor de fond
2.1 Noțiunea de lex voluntatis
2.2 Obiectul voinței părților
2.3 Modalități de exprimare a voinței părților
2.4 Limitele libertății de alegere a legii aplicabile
2. Determinarea legii aplicabile actului juridic dupa criterii obiective (localizarea
obiectiva a actului juridic)
2.1 Caracterul subsidiar al localizării obiective
2.2 Criteriul principal după care se realizează localizarea obiectivă
2.3 Criteriul subsidiar după care se realizează localizarea obiectivă
3. Legea aplicabilă actelor juridice accesorii
4. Raportul dintre legea aplicabilă contractului și retrimiterea
5. Domeniul de aplicare a legii aplicabile condițiilor de fond ale actului juridic
6. Normele conflictuale privind forma actului juridic
6.1. Aplicarea, în principal, a legii fondului cu privire la forma actului juridic
6.2 Aplicarea, în subsidiar, a altor legi
7. Caracterul normelor conflictuale privind forma actului juridic
8. Domeniul legii aplicabile formei actului juridic
9. Întrebări şi exerciţii
10. Rezolvați următoarele teste grilă
11. Bibliografie
OBIECTIVE:
- Analiza normelor conflictuale aplicabile condițiilor de fond și de formă
ale actului juridic
- Identificarea și însușirea modalităților de exprimare a voinței părților în
determinarea legii aplicabile condițiilor de fond și de formă a actelor
juridice.
- Înțelegerea unor noțiuni specifice în aplicarea normelor conflictuale
privind actul juridic.
- Analiza domeniului de aplicare a legii actului juridic.
- Realizarea unor studii aplicative cu rolul de a permite însuşirea
adecvată a elementelor ce configurează mecanismul conflictual în
materia condițiilor de fond și de forma a actului juridic cu element de
extraneitate.

1. Normele conflictuale privind condițiile de fond ale actului juridic

Noțiune: Prin condiții de fond ale actului juridic se înțelege ansamblul aspectelor de
fond privind încheierea actului, efectele, executarea, transmiterea și stingerea obligațiilor
rezultate din actul juridic respectiv.
1.1 Legea aplicabilă
⇒ Legea actului (lex actus) – în cazul actului juridic unilateral;
⇒ Legea contractului (lex contractus) – în cazul actelor bi - și multilaterale.
Regula: lex actus si lex contractus este aleasă de părți prin clauza electio juris, fiind
desemnată prin noțiunea de lex voluntatis. Art. 2637 alin. (1) Cod civ. prevede că legea
aplicabilă condițiilor de fond ale actului juridic sunt stabilite de legea aleasă de părți sau,
după caz, de autorul său.
În lipsă de alegere legea aplicabilă fondului actului juridic va fi determinată în funcție
de criterii obiective, stabilite de lege.
Excepţii: obligaţiile derivând din contractele civile şi comerciale ce intră în
domeniul de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi
al Consiliului urmează a fi analizate la Capitolul VIII.
2.1 Noțiunea de lex voluntatis
Lex voluntatis  reprezintă transpunerea în planul dreptului internațional privat a
principiului autonomiei de voință a părții/părților.
Partea/părțile pot alege legea aplicabilă totalității sau numai unei părți a actului juridic
[art.2.637 alin. (3) Cod civ.].

2.2 Obiectul voinței părților


 Este legea aplicabilă, adică sistemul de drept al altui stat (aplicabil ca lex causae).
Dacă partea/părțile face/fac referire la o anumită lege din cadrul unui sistem de drept
sau la uzanțele internaționale, acestea nu constituie lex voluntatis, ci, eventual, au ca scop a
preciza sau completa contractul, prin mecanismul încorporarii contractuale.

2.3 Modalități de exprimare a voinței părților


Noțiunea « legăturile cele mai strânse » este calificată în două moduri:
 se consideră că există legăturile cele mai strânse cu legea statului în care
debitorul prestației caracteristice, sau după caz autorul actului are, la data încheierii actului,
după caz, reședința obișnuită, fondul de comerț sau sediul social;
 contractul referitor la un drept imobiliar sau la un drept de folosință temporară
asupra unui imobil are legăturile cele mai strânse cu legea statului unde acesta se află
situat. Aceasta constituie o prezumție absolută ce face aplicabilă lex rei sitae. Ea vizează:
contractele de vânzare – cumpărare, de schimb, donație, concesiune, locațiune, comodat,
ipotecă etc.

2.3 Criteriul subsidiar după care se realizează localizarea obiectivă


Se aplică numai în situația în care nu poate fi identificată legea statului cu care actul
juridic prezintă legăturile cele mai strânse.
Actul juridic va fi supus legii locului unde a fost încheiat (lex loci actus, respectiv lex
loci contractus).

În cazul în care părțile aflate în străinatate au negociat prin schimb de scrisori, telegrame sau
telefon, contractul se consideră încheiat în țara reședinței obișnuite sau sediului părții de la care a
pornit oferta fermă de contractare ce a fost acceptată. Așadar, în cazul contractului încheiat între
absenți, locul încheierii este la reședința obișnuită sau sediul ofertantului.
Prin excepție, în cazul contractului care prin natura lui ori la cererea beneficiarului impune o
executare imediată a prestației caracteristice, întrucât se consideră încheiat la momentul în care
debitorul a început executarea, locul încheierii contractului va fi reședința obișnuită sau sediul
acceptantului ofertei.

3. Legea aplicabilă actelor juridice accesorii

⇒ Legea care se aplică fondului actului juridic principal, în lipsa unei


manifestări de voință diferită (conf. principiului accesorium sequitur principale).
Soarta actului accesoriu depinde de cea a actului principal numai în măsura în care:
 partea sau părțile prin manifestarea lor de voință expresa sau tacită nu au
ales un alt sistem de drept care să se aplice actului accesoriu;
 nu există o dispoziție legală care să supună actul accesoriu unui alt sistem de
drept decât cel aplicabil actului principal.

Ex : contractul de ipotecă imobiliară este supus lex rei sitae, indiferent de legea aplicabilă contractului
principal [art. 2626 alin. (2) Cod civ.]

4. Raportul dintre legea aplicabilă contractului și retrimiterea


Retrimiterea este înlaturată în cazul în care legea aplicabilă actului juridic,
desemnată ca lex voluntatis, este legea străină [art.2.559 alin. (3) Cod civ.].
În acest caz, se vor aplica direct normele materiale din respectivul sistem de drept,
cu excluderea normelor sale conflictuale.

5. Domeniul de aplicare a legii actului juridic


Legea aplicabilă fondului actului juridic se aplică:
- interpretării naturii juridice a actului și a clauzelor pe care le cuprinde;
- executării obligațiilor contractuale;
- consecințelor neexecutării totale sau parțiale a acestor obligații, precum și evaluării
prejudiciului pe care l-a cauzat;
- modului de stingere a obligașiilor izvorâte din contract;
- cauzelor de nulitate a contractului și consecințelor acesteia.
6. Normele conflictuale privind forma actului juridic

6.1. Aplicarea, în principal, a legii fondului cu privire la forma actului juridic

Condițiile de formă ale actului juridic (act juridic unilateral sau contract) sunt
guvernate, în principal, de legea aplicabilă fondului (adică lex voluntatis, sau legea
stabilită dupa criterii obiective).

Dacă legea aplicabilă condițiilor de fond ale actului juridic impune sub sancțiunea nulității, o
anumită formă solemnă, nici o altă lege nu poate să înlăture această cerință, indiferent de locul
întocmirii actului [art. 2639 alin. (3) Cod civ.]
De exemplu:
- contractul de ipotecă încheiat în străinătate cu privire la un imobil din România trebuie să
îmbrace în mod obligatoriu formă autentică, chiar dacă legea străină aplicabilă în locul în care s-a
încheiat permite și o altă formă.
- un cetățean român nu poate face o donație în străinătate sub forma înscrisului sub
semnătură privată chiar dacă legea străină ar permite, întrucât, legea română aplicabilă condițiilor de
fond ale contractului de donație, ca lege națională a donatorului, impune cerința formei autentice ad
validitatem.

6.2 Aplicarea, în subsidiar, a altor legi


Actul se consideră totuși valabil din punct de vedere al formei, dacă îndeplinește
condițiile prevăzute de una din următoarele legi:
⇒ Legea locului întocmirii actului (locus regit actum) [art.2.639 alin. (2) lit.a)
Cod civ.].
⇒ Legea cetățeniei sau legea reledinței obișnuite a persoanei care a
consimțit actul juridic. Această soluție vizează numai actele juridice unilaterale [art.2.639
alin. (2) lit.b) Cod civ.].
⇒ Legea alicabilă potrivit dreptului internațional privat al autorității care
examinează validitatea actului juridic (auctor regit actum) [art.2.639 alin. (2) lit.c) Cod
civ.].

7. Caracterul normelor conflictuale privind forma actului juridic


 Caracter imperativ - părțile nu pot alege o altă lege aplicabilă decat cele
enumerate în Codul Civil. Normele sunt însă alternative, în sensul că parțile pot opta pentru
fiecare dintre variantele prevăzute de lege.
Excepții: de exemplu, regula locus regit actum poate fi inlocuită cu lex voluntatis în
materia mijloacelor de proba, dar este imperativă în ceea ce privește aspectele probatorii
ale stării civile.

8. Domeniul legii aplicabile formei actului juridic


Legea aplicabilă formei actului juridic stabilește îndeosebi:
- forma în care trebuie exteriorizat actul juridic;
- condițiile de redactare a actului juridic;
- mijloacele de probă și forța probantă a actului juridic;
- condițiile de formă ale convenției asupra probelor;
- durata valabilității actului juridic;
- sancțiunile aplicabile în cazul nerespectării condițiilor de formă.

9. Întrebări şi exerciţii
 Care este legea aplicabilă contractului accesoriu în situaţia în care părţile au
ales legea aplicabilă contractului principal? Argumentaţi soluţia dată.
 Specificaţi criteriile în funcţie de care urmează a se determina legea aplicabilă
fondului actului juridic, în lipsă de alegere a legii aplicabile.
 Conform cărei legi se determină valabilitatea clauzei de alegere?
 Specificaţi domeniul de aplicare a legii actului juridic.
 Care sunt limitele generale ale libertăţii de alegere a legii aplicabile?
 Analizaţi modalitățile de exprimare a voinței părților.
 Definiţi noţiunea de prestaţie caracteristică.

10. Rezolvați următoarele teste grilă

1. Legea competentã pentru a reglementa condiţiile de fond ale


contractului este:
a.) lex contractus
b) lex actus
c) lex loci delicti commisi

2. Prin “lex contractus” se desemnează:


a) legea care reglementeaza conditiile de fond şi de formă ale actului juridic
unilateral
b) legea care reglementeaza majoritatea problemelor privind condiţiile de fond şi
efectele contractului privite în totalitatea lor
c) legea care reglementează majoritatea problemelor privind condiţiile de fond şi
efectele actelor multilaterale privite în totalitatea lor

3. Referirea la o uzanță codificată ce cuprinde o clauză de alegere, făcută


de părţile unui contract, constituie:
a) o alegere expresă directă a legii aplicabile
b) o alegere expresă indirectă a legii aplicabile
c) o alegere tacită a legi aplicabile

4. În situația în care nu poate fi identificată legea statului cu care actul


juridic prezintă legăturile cele mai strânse, legea aplicabilă este:
a) lex contractus
b) lex voluntatis
c) lex loci contractus

5. În cazul înscrisurilor autentice întocmite de străini în România, regula


“locus regit actum” are:
a) caracter facultativ
b) caracter imperativ
c) caracter subsidiar

6. Condiţiile de formă ale actului juridic sunt guvernate de:


a) legea locului unde a fost întocmit
b) legea locului unde îşi produce efectele
c)legea care reglementează fondul actului

7. Formalităţile îndeplinite de un funcţionar public trebuie să fie în


conformitate cu:
a) locus regit actum
b) auctor regit actum
c) lex personalis
8. Normele conflictuale privind forma actului sunt:
a) imperative şi alternative
b) dispozitive şi alternative
c) dispozitive, părţile având libertatea de alegere între mai multe legi deopotrivă
competente

11. Bibliografie

 Ioan Macovei, Drept internțional privat, Ed. C.H.Beck, București, 2011, pg. 188 – 194
 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, Drept internțional privat, Ed. Universul Juridic, Bucuresti,
2007, pg. 320 - 329
 D.Al. Sitaru, Tratat de drept international privat, Ed. C.H.Beck, București, 2013, pg.
318-319;
 T. R. Popescu, Drept internațional privat, Ed. Romfel, București, 1994, pg.174-179,
187 - 191
 Claudiu – Paul Buglea, Dreptul Internațional Privat, Editura Universul Juridic 2013, pp.
109 – 136;
TEMA XX

NORMELE CONFLICTUALE PRIVIND OBLIGAŢIILE CONTRACTUALE ÎN


MATERIE CIVILĂ ŞI COMERCIALĂ

1. Normele conflictuale aplicabile obligaţiilor contractuale


1.1 Domeniu de aplicare al Regulamentului (CE) nr. 593/2008
1.2 Libertatea de alegere
1.3 Limitele libertății de alegere a legii aplicabile
1.4 Legea aplicabilă în absenţa alegerii
1.5 Legea aplicabilă condiţiilor de validitate a contractelor
1.6 Legea aplicabilă condiţiilor de formă a contractelor
1.7 Excluderea retrimiterii
1.8 Legea aplicabilă interpretării cntractului
1.9 Legea aplicabilă efectelor contractului
1.10 Legea aplicabilă executării contractului
1.11 Legea aplicabilă răspunderii contractuale
1.12 Legea alicabilă stingerii obligațiilor contractuale și prescripției
1.13 Legea aplicabilă modului de transmitere, transformare și stingere a
obligațiilor contractuale
1.14 Legea aplicabilă unor contracte speciale
1.16.1 Contractele de transport
1.16.2 Contractele încheiate cu consumatorii
1.16.3 Contractele de asigurare
1.16.4 Contractele individuale de muncă
1.15 Fiducia
1.15.1 Determinarea legii aplicabile
1.15.2 Domeniul legii aplicabile.
2. Normele conflictuale privind contractele comerciale internaţionale în general
2.1 Condiţiile de fond ale contractului
2.2 Condiţiile de formă ale contractului
3. Întrebări şi exerciţii
4. Rezolvaţi următoarele grile
5. Bibliografie

OBIECTIVE:
- Determinarea legii aplicabile obligațiilor contractuale.
- Înțelegerea efectelor Regulamentului (CE) nr. 593/2008 privind legea
aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I), asupra dispozițiilor
naționale.
- Analiza domeniului de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 593/2008
privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I).
- Studiul asupra aspectelor specifice privind legea aplicabilă obligațiilor
contractuale.

1. Normele conflictuale aplicabile obligaţiilor contractuale

În materia raporturilor contractuale, cu începere 17 decembrie 2009, se aplică


Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului, din
17.06.2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I).
Art. 2640 Cod civ. consacră această regulă, în sensul că menționează ca lege
aplicabilă obligațiilor contractuale reglementările dreptului Uniunii Europene.

1.1 Domeniu de aplicare al Regulamentului (CE) nr. 593/2008


 Obligaţiile contractuale în materie civilă şi comercială, în situaţiile în care
există conflict de legi.
Regulamentul nu se aplică în materie fiscală, vamală sau administrativă.
Nu intră în domeniul său de aplicare:
⇒ aspectele privind starea sau capacitatea persoanelor fizice;
⇒ obligaţiile rezultate din relaţii de familie şi din relatiile care, în conformitate
cu legea care le este aplicabilă, sunt considerate ca având efecte comparabile, inclusiv
obligaţii de întretinere;
⇒ obligaţiile rezultate din aspectele patrimoniale ale regimurilor matrimoniale,
din aspectele patrimoniale ale relatiilor care sunt considerate, în conformitate cu legea
care le este aplicabilă, ca avand efecte comparabile cu cele ale căsătoriei, precum şi
obligaţiile care decurg din testamente şi succesiuni;
⇒ obligaţiile rezultate din cambii, cecuri şi bilete la ordin, precum şi alte
instrumente negociabile, în măsura în care obligaţiile care decurg din astfel de instrumente
negociabile derivă din caracterul lor negociabil;
⇒ convenţiile de arbitraj şi convenţiile privind alegerea instanţei competente;
⇒ aspectele reglementate de dreptul societăţilor comerciale şi al altor
organisme, constituite sau nu ca persoane juridice, precum constituirea, prin înregistrare
sau în alt mod, capacitatea juridică, organizarea internă sau dizolvarea societăţilor şi a
altor organisme, constituite sau nu ca persoane juridice, şi raspunderea personală a
asociaţilor şi membrilor acestora pentru obligaţiile societăţii sau ale organismului;
⇒ chestiunea de a şti dacă un reprezentant poate angaja faţă de terţi
răspunderea persoanei pe seama căreia pretinde că acţionează sau dacă un organ al unei
societăţi sau al altui organism, constituit sau nu ca persoană juridică, poate angaja faţă de
terţi raspunderea respectivei societăţi sau a respectivului organism;
⇒ constituirea de trusturi şi raporturile dintre fondatorii, administratorii şi
beneficiarii acestora;
⇒ obligaţiile care decurg din înţelegeri care au avut loc înainte de semnarea
unui contract;
⇒ contractele de asigurare ce decurg din activităţi desfăşurate de organizaţii,
altele decât întreprinderile menţionate la articolul 2 din Directiva 2002/83/CE a
Parlamentului European şi a Consiliului din 5 noiembrie 2002 privind asigurarea de viaţă,
al caror obiect este de a plăti indemnizaţii persoanelor angajate sau liber-profesioniste
care aparţin unei întreprinderi sau grup de întreprinderi, ori unui sector profesional sau
interprofesional, în caz de deces, supravieţuire, întrerupere sau reducere a activităţii, sau
în caz de boală profesionala sau provocată de accidente de muncă.

1.2 Libertatea de alegere


Contractul → este guvernat de legea aleasă de către părţi (lex voluntatis).
Modalităţi de exprimare a libertăţii de voinţă:
 alegere expresă a legii aplicabile  fie prin inserarea unei clauze în actul juridic
principal fie printr-un act separat (pactum de lege utenda/clauza de electio juris).
 alegere tacită a legii aplicabile  trebuie să rezulte, cu un grad rezonabil de
certitudine, din clauzele contractuale sau din imprejurarile cauzei.
Prin alegerea lor, părţile pot desemna legea aplicabilă întregului contract sau
numai unei părţi din acesta.
Părţile vor putea conveni, în orice moment, să supună contractul altei legi decât
cea care îl guverna anterior.
Orice modificare efectuată de către părţi cu privire la legea aplicabilă, care
intervine ulterior încheierii contractului, nu va aduce atingere validităţii formei contractului
şi nu va afecta în mod negativ drepturile terţilor.

1.3 Limitele libertății de alegere a legii aplicabile


Libertatea de alegere a legii aplicabile cunoaște anumite limite:
nu pot fi înlăturate dispoziţiile legii ţării care nu permit derogarea prin acord,
atunci când elementele relevante ale situaţiei respective se află la data alegerii în acea
ţară, chiar dacă părţile au desemnat o altă lege ca fiind aplicabilă.
nu pot fi înlăturate dispoziţiile de drept comunitar de la care nu se poate
deroga prin convenţie, atunci când elementele relevante ale situaţiei respective se află la
momentul alegerii în unul sau mai multe state membre, chiar dacă părţile au desemnat ca
fiind aplicabilă legea unui stat terţ.

1.4 Legea aplicabilă în absenţa alegerii


În lipsă de lex voluntatis, legea aplicabilă contractului se determină după criteri
obiective, după cum urmează:
 contractul de vânzare – cumpărare de bunuri → este supus legii ţării în care
îşi are reşedinţa obişnuită vânzătorul
 contractul de prestări servicii → este supus legii ţării în care îşi are
reşedinţa obişnuită prestatorul de servicii;
 contractul privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de locaţiune
asupra unui imobil → este supus legii ţării în care este situat imobilul;
 contractul de locaţiune având drept obiect folosinţa privată şi temporară a unui
imobil pe o perioadă de maximum şase luni consecutiv → este reglementat de legea ţării
în care îşi are reşedinţa obişnuită proprietarul, cu condiţia ca locatarul sa fie o
persoana fizică şi să isi aibă reşedinţa obişnuită în aceeaşi ţară;
 contractul de franciză → este supus legii ţării în care îşi are reşedinţa
obişnuită beneficiarul francizei;
 contractul de distribuţie → este reglementat de legea ţării în care îşi are
reşedinţa obişnuită distribuitorul;
 contractul de vânzare-cumpărare de bunuri la licitaţie → este reglementat de
legea ţării în care are loc licitaţia, dacă se poate stabili care este acest loc;
 orice contract încheiat în cadrul unui sistem multilateral, care reuneşte sau
facilitează reunirea de interese multiple de vânzare-cumpărare de instrumente financiare
ale terţilor, astfel cum sunt definite la articolul 4 alineatul (1) punctul 17 din Directiva
2004/39/CE, în conformitate cu normele nediscreţionare, şi care este reglementat de o
lege unică → este reglementat de legea respectivă.
 când legea aplicabilă nu poate fi stabilită prin încadrarea contractului într-unul
din tipurile specificate mai sus → se aplică legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită
partea contractantă care efectuează prestaţia caracteristică.
 când legea aplicabilă nu poate fi stabilită nici ca fiind legea ţării în care partea
care trebuie să efectueze prestaţia caracteristică din contract îşi are reşedinţa → se aplică
legea ţării în cu care contractul are cele mai strânse legături.

1.5 Legea aplicabilă condiţiilor de validitate a contractelor


 Existenţa consimţământului şi validitatea contractului sau a oricărei clauze
contractuale → sunt supuse legii care l-ar reglementa conform regulamentului, dacă
contractul sau clauza respectivă ar fi valabile.
Prin excepţie: pentru a dovedi faptul ca nu şi-a dat consimţământul, o parte poate
invoca legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită, dacă din circumstanţe reiese faptul
că nu ar fi rezonabil să se stabilească efectul comportamentului său în conformitate cu
legea aplicabilă potrivit regulamentului.

1.6 Legea aplicabilă condiţiilor de formă a contractelor


 Condiţiile de formă ale contractului încheiat între persoane, sau reprezentanţi ai
acestora, care se află în aceeaşi ţară în momentul încheierii sunt supuse:
→ legii care reglementează condiţiile de fond, în conformitate cu
regulamentul, sau
→ legii ţării în care se încheie contractul
 Condiţiile de formă ale contractului încheiat între persoane, sau reprezentanţi ai
acestora, care se află în ţări diferite la momentul încheierii sunt supuse:
→ legii care reglementează condiţiile de fond, în conformitate cu
regulamentul, sau
→ legii oricărei ţării în care se află oricare dintre părţi sau reprezentanţii
acestora sau
→ legii ţării în care, la data respectivă, îşi avea reşedinţa obişnuită oricare
dintre părţile contractante.
 Actul juridic unilateral menit să producă efecte juridice aflat în legătură cu un
contract încheiat sau care urmează să se încheie este considerat valabil dacă îndeplineşte
condiţiile de formă prevăzute de:
→ legea care reglementează sau ar reglementa contractul pe fond în
conformitate cu regulamentul sau
→ legea ţării în care a fost încheiat actul sau
→ legea ţării în care autorul actului îşi avea reşedinţa obişnuită.
 Contractul privind un drept real imobiliar sau un drept de locaţiune asupra unui
imobil este supus condiţiilor de formă prevăzute de:
→ legea ţării în care se află situat imobilul în măsura în care:
a) condiţiile în cauză sunt aplicate indiferent de ţara în care este încheiat contractul
şi indiferent de legea care îl reglementează;
b) de la dispoziţiile respective nu se poate deroga prin convenţie.
1.7 Excluderea retrimiterii
Retrimiterea este exclusă de art. 20 Regulamentului (CE) nr. 593/2008, care
prevede că :
● prin legea determinată ca fiind aplicabilă, se înţelege întregul sistemul de drept al
statului respectiv, cu excepţia normelor de drept internaţional privat, excluzandu-se acele
situaţii în care însaşi regulamentul dispune altfel.

1.8 Legea aplicabilă interpretării contractului


Interpretarea contractului se realizează după regulile legii aplicabile contractului.
Art. 12 alin. (1) lit. a) din Regulament prevede că legea aplicabilă contractului
reglementează și interpretarea acestuia.

1.9 Legea aplicabilă efectelor contractului


Efectele contractului sunt reglementate de lex contractus. Legea contractului
guvernează : drepturile și obligațiile părților contractante, principiile efectelor contractelor,
riscul contractului, excepția de neexecutare și rezolușiunea contractului.

1.10 Legea aplicabilă executării contractului


Executarea obligațiilor născute din contract este reglementată, în principiu, de
legea contractului, conform art. 12 alin. (1) lit. b) din Regulament.
De la regula aplicării lex contractus, se admite o excepție, în ceea ce privește
modalitatea de executare și măsurile care pot fi luate în cazul unei executări defectuoase,
situație în care se va aplica legea țării în care are loc executarea [art. 12 alin. (2) din
Regulament].

1.11 Legea aplicabilă răspunderii contractuale


Răspunderea contractuală este guvernată de lex contractus [art.12 alin. (1) lit.
c) din Regulament]. Legea contractului se aplică consecințelor neexecutării totale sau
parțiale a obligațiilor, inclusiv evaluării prejudiciului în măsura în care aceasta este
reglementată de norme de drept, în limitele competenței conferite oinstanței sesizate
de legea sa procedurală.
Legea contractului reglementează: consecințele neexecutării sau executării
necorespunzătoare a contractului, condițiile răspunderi contractuale, regimul forței
majore și a celorlalte cauze de exonerare de răspundere, evaluarea prejudiciului
generat de neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractului.

1.12 Legea alicabilă stingerii obigațiilor contractuale și prescripției


Stingerea obligațiilor contractuale ca și prescripția, sunt cărmuite de legea
contractului, conform art. 12 alin. (1) lit. d) din Regulament potrivit căruia, lex
contractus se aplică diferitelor moduri de stingere a obligațiilor, precum și
prescripției și decăderii din drepturi.

1.13 Legea aplicabilă modului de transmitere, transformare și


stingere a obligațiilor contractuale și subrogației
Cesiunea de creanță reprezintă mijlocul specific de transmitere a obligațiilor
constând în acordul de voință prin care creditorul numit cedent transmite în mod
voluntar, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, dreptul său de creanță unei alte
persoane numită cesionar care va deveni astfel creditor în locul său, și care va
putea încasa creanța cedată de la debitor.
În sensul Regulamentului, noțiunea de cesiune include: transferurile de
creanțe pure și simple, transferurile de creanțe cu titlu de garanție, precum și gajul
sau alte drepturi de garanție constituite asupra creanțelor.
Raporturile dintre cedent și cesionar cu privire la o creanță față de un terț
debitor în cadrul unei cesiuni de creanță sunt reglementate de legea care se
aplică, în temeiul Regulamentului, contractului dintre cedent și cesionar.
Legea care reglementează creanța cedată sau cu privire la care a avut loc
subrogația determină caracterul cesionabil al acesteia, raporturile dintre cesionar și
debitor, condițiile în care cesiunea sau subrogația îi este opozabilă debitorului,
precum și caracterul liberator al prestației executate de către debitor.
Subrogația este acel mod de transmitere a obligațiilor care constă în
înlocuirea creditorului dintr-un raport juridic obligațional cu o altă persoană care,
plătind datoria debitorului, devine creditor ale acestuia din urmă, dobândind toate
drepturile creditorului plătit. În funcție de izvorul ei, subrogația este: convențională
sau legală.
Conform art. 14 alin. (1) din Regulament, în materia subrogației
convenționale, raporturile dintre creditor și subrogat cu privire la o creanță față de
un terț debitor, sunt reglementate de legea care se aplică, în temeiul
Regulamentului, contractului dintre creditor și subrogat.
Subrogația legală intervine de drept, în anumite cazuri, independent de
voința creditorului și a debitorului. În cadrul unor asemenea raporturi, dacă
creditorul, are o creanță față de o altă persoană (debitor) și dacă un terț are
obligația de a-l dezinteresa pe creditor sau l-a dezinteresat pe creditor în
executarea obligației respective, legea care reglementează obligația terțului de a-l
dezinteresa pe creditor determină dacă terțul este îndreptățit să exercite, în tot sau
în parte, împotriva debitorului, drepturile pe care creditorul le avea în temeiul legii
aplicabile raporturilor dintre aceștia.

1.14 Legea aplicabilă unor contracte speciale


1.14.1 Contractele de transport
Contractele de transport
Legea aplicabilă contractului de transport de mărfuri
În principal → contractul de transport de mărfuri este guvernat de legea
aleasă de părţi (lex voluntatis).
În lipsă de lex voluntatis → contractul de transport de mărfuri peste supus legii țării
în care își are reședința obișnuită transportatorul, cu condiția ca locul de încărcare sau cel
de livrare sau reședința obișnuită a expeditorului să fie, de asemenea, situate în țara
respectivă. Dacă aceste cerințe nu sunt îndeplinite se va aplica legea țării în care este
situat locul de livrare convenit de părți – art.5 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 593/2008;
Legea aplicabilă contractului de transport de pasageri
În principal → contractul de transport de pasageri este guvernat de legea
aleasă de părţi (lex voluntatis). Libertarea de alegere este însă limitată. Potrivit art. 5 alin.
(2) din Regulament, părțile pot alege ca lege aplicabilă contractului de transport de
pasageri numai una din următoarele legi:
- legea țării în care se află reședința obișnuită a pasagerului; sau
- legea țării în care se află reședința obișnuită a transportatorului; sau
- legea țării în care se află sediul administrației centrale al transportatorului;
Sau
- legea țării unde este situat locul de plecare; sau
- legea țării este situat locul de sosire.
În unele cazuri, în lipsa unei alegeri a legii aplicabile, poate rezulta fără echivoc din
ansamblul circumstanțelor cauzei că respectivul contract are în mod vădit o legătură mai
strânsă cu o altă țară decât cea menționată anterior, caz în care se ca aplica legea din
acea altă țară.
În lipsă de lex voluntatis → contractul de transport de pasageri peste supus legea
aplicabilă este legea țării în care își are reședința obișnuită pasagerul, cu condiția ca locul
de plecare sau cel de sosire să fie, de asemenea, situate în țara respectivă. Dacă aceste
cerințe nu sunt îndeplinite se va aplica se aplică legea țării în care își are reședința
obișnuită transportatorul.– art.5 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 593/2008;

1.14.2 Contractele încheiate cu consumatorii

Contractele cu consumatorii au natură diferită (vânzare – cumpărare, prestări


servicii, etc), însă ceea ce le caracterizează este calitatea de consumator a uneia dintre
părți.
Contractul încheiat de o persoană fizică într-un scop care poate fi considerat ca
neavând legătură cu activitatea sa profesională („consumatorul”) cu o altă persoană, care
acționează în exercitarea activității sale profesionale („profesionistul”) → este
reglementat de legea statului în care își are reședința obișnuită consumatorul.
Pentru ca legea statului în care își are reședința obișnuită consumatorul să fie
aplicabilă, trebuie îndeplinite următoarele cerințe :
a) profesionistul să-și desfășoare activitatea comercială sau profesională în
țara în care își are reședința obișnuită consumatorul
sau
b) profesionistul să-și direcționeze prin orice mijloace activitățile către țara în
cauză sau către mai multe țări, printre care și țara în cauză,
și
c) ca respectivul contract să se înscrie în sfera activităților respective.
Dacă cerințele specificate sunt îndeplinite, în aplicarea principiului autonomiei de
voință, părțile au libertatea de a alege și o altă lege aplicabilă contractului decât cea a
reședinței obișnuite a consumatorului (în conformitate cu art. 3 din Regulament). Cu toate
acestea, o astfel de alegere nu poate priva consumatorul de protecția acordată acestuia
prin dispoziții de la care nu se poate deroga prin convenție, în temeiul legii care, în lipsa
unei alegeri, ar fi fost aplicabilă contractului.
Dacă cerințele specificate nu sunt respectate, legea aplicabilă unui contract
încheiat între un consumator și un profesionist se stabilește potrivit regulilor generale ale
Regulamentului.
Din domeniul de aplicare a legii aplicabile contractelor încheiate cu consumatorii
sunt excluse:
(a) contractele de prestări servicii în temeiul cărora serviciile sunt prestate
consumatorului exclusiv într-o altă țară decât în cea în care acesta își are reședința
obișnuită;
(b) contractele de transport, altele decât contractele privind pachetele de servicii
turistice
(c) contractele privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de locațiune
asupra unui bun imobil, altele decât contractele referitoare la dreptul de folosință pe o
perioadă determinată;
(d) drepturile și obligațiile care constituie un instrument financiar și drepturilor și
obligațiilor care constituie clauzelefinanciar și drepturile și obligațiile care constituie
clauzele și condițiile care reglementează emisiunea sau oferta publică și ofertele publice
de preluare de valori mobiliare negociabile și subscrierea și răscumpărarea de unități ale
organismelor de plasament colectiv cu condiția ca aceste activități să nu constituie prestări
de servicii financiare;
(e) contractele încheiate în cadrul unui sistem multilateral, care reunește sau
facilitează reunirea de interese multiple de vânzare – cumpărare de instrumente financiare
ale terților.
1.14.3 Contractele de asigurare

Prin contractul de asigurare asiguratul se obligă să plateasca o prima


asiguratorului, iar acesta se obligă ca, la producerea unui anume risc, să plătească
asiguratului sau beneficiarului, despăgubirea sau suma asigurată, denumită indemnizație,
în limitele și în termenele convenite.
Pentru contractele de asigurare care acoperă riscuri majore → se aplică legea
aleasă de părți în conformitate cu regulile generale din Regulament. Dacă legea aplicabilă
nu a fost aleasă de părți → se va aplica legea țării în care își are reședința obișnuită
asigurătorul. Atunci când din ansamblul circumstanțelor cauzei rezultă fără echivoc faptul
că respectivul contract are în mod vădit legături mai strânse cu o altă țară, se aplică legea
acelei alte țări.
În cazul altor contracte de asigurare, autonomia de voință a părților este limitată, în
sensul că ele pot alege ca lege aplicabilă contractului de asigurare, numai una dintre
următoarele legi:
→ legea oricărui stat membru în care este situat riscul în momentul încheierii
contractului;
→ legea țării în care își are reședința obișnuită titularul poliței de asigurare;
→ în cazul asigurărilor de viață, legea statului membru al cărui cetățean este
titularul poliței de asigurare;
→ pentru contractele de asigurare care acoperă riscuri limitate la evenimente care
survin într-un alt stat membru decât cel în care este situat riscul, legea respectivului stat
membru;
→ în cazul în care titularul poliței dintr-un contract căruia i se aplică prezentul
alineat exercită o activitate comercială sau industrială ori o profesie liberală, iar contractul
de asigurare acoperă două sau mai multe riscuri legate de respectivele activități și sunt
situate în state membre diferite, legea oricăruia dintre statele membre în cauză sau legea
țării în care își are reședința obișnuită titularul poliței.
Dacă legea aplicabilă nu a fost aleasă de părți → se aplică legea statului membru
în care este situat riscul în momentul încheierii contractului.
Pentru contractele de asigurare care acoperă riscuri pentru care un stat membru
impune obligativitatea asigurării li se aplică următoarele norme suplimentare:
contractul de asigurare nu îndeplinește obligația de asigurare, decât în
cazul în care respectă dispozițiile specifice stabilite în legătură cu asigurarea respectivă de
statul membru care impune obligația. În cazul în care legea statului membru în care este
situat riscul conține dispoziții contrare celor ale legii statului membru care impune obligația
de a încheia o asigurare, prevalează cea din urmă. Prin derogare, un stat membru poate
stabili ca reglementarea contractului de asigurare să se realizeze în conformitate cu legea
statului membru care impune obligația de asigurare.
contractul de asigurare care acoperă riscuri situate în mai multe state
membre se consideră a constitui mai multe contracte, fiecare având legătură cu un singur
stat membru. Potrivit Regulamentului țara în care este situat riscul se determină în
conformitate cu articolul 2 litera (d) din a Doua Directivă 88/357/CEE a Consiliului din 22
iunie 1988 de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind
asigurarea generală directă, alta decât asigurarea de viață, de stabilire a dispozițiilor
destinate să faciliteze exercitarea efectivă a libertății de a presta servicii (1), iar, în cazul
asigurărilor de viață, țara în care este situat riscul este țara angajamentului în sensul
articolului 1 alineatul (1) litera (g) din Directiva 2002/83/CE.

1.14.4 Contractele individuale de muncă


Contractul individual de muncă este internaţional dacă:
⇒ angajatorul este o întreprindere cu sediul în România, iar angajatul este
cetăţean străin sau persoană cu domiciliul în străinătate;
⇒ angajatorul este o întreprindere română, iar angajatul este cetăţean român
dar locul muncii este în strainatate;
⇒ angajatorul este o întreprindere străina, iar angajatul este cetăţean străin,
dar locul muncii este în România.
Legea aplicabilă contractului de muncă :
În principal → contractul individual de munca este guvernat de legea
aleasă de părţi (lex voluntatis).
Alegerea nu poate priva însă angajatul de protecţia acordată de dispoziţiile de la
care nu se poate deroga în virtutea legii prin convenţie, ale legii statului ce ar fi competent
aplicabilă în absenţa alegerii - art. 8 alin (1) din Regulamentului(CE) nr. 593/2008.
În lipsă de lex voluntatis contractul individual de muncă este supus:
- legii statului pe al cărui teritoriu salariatul îşi desfăşoară în mod obişnuit
activitatea (lex loci laboris) – art.8 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 593/2008;
- legea ţării în care este situată unitatea angajatoare, atunci când legea aplicabilă
nu poate fi determinată după criteriul locului în care angajatul îşi desfăşoară în mod
obişnuit activitatea;
- legea ţării cu care contractul individual de muncă are o legătură mai strânsă
atunci când din circumstanţele cazului respectiv rezidă că există o legătură mai strânsă cu
această lege decât cu legea statului pe al cărui teritoriu salariatul îşi desfăşoară în mod
obişnuit activitatea sau cu legea ţării în care este situată unitatea angajatoare.

1.15 Fiducia
1.15.1 Determinarea legii aplicabile
Fiducia este operațiunea juridică prin care un constituitor transferă drepturi
patrimoniale unui fiduciar, care le exercită cu un scop determinat, în folosul unui
beneficiar.
Operațiunea fiduciei este expresă și se realizează în temeiul legii sau a unui
contract. Contractul de fiducie se încheie în formă autentică.
Fiducia → este supusă legii alese de constituitor.
Condițiile de fond ale contractului de fiducie sunt guvernate de lex contractus
[art.2659 alin. (2) Cpd civ].
În lipsa alegerii legii aplicabile precum și în cazul în care legea aleasă nu cunoaște
instituția fiduciei → se aplică legea statului cu care fiducia prezintă cele mai strânse
legături. În determinarea acestor legături, art. 2660 stabilește mai multe criterii, statuate cu
titlu exemplificativ, și anume:
a) locul de administrare a masei patrimoniale fiduciare, desemnat de constituitor;
b) locul situării bunurilor fiduciare;
c) locul unde fiduciarul îşi are reşedinţa obişnuită sau, după caz, sediul social;
d) scopul fiduciei şi locul unde acesta urmează să se realizeze.

1.15.2 Domeniul legii aplicabile


Legea aplicabilă fiduciei reglementează condițiile de validitate, interpretarea,
efectele fiduciei, precum și administrarea ei.
Domeniul legii aplicabile vizează în special:
a) desemnarea, renunţarea şi înlocuirea fiduciarului, condiţiile speciale pe care
trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a fi desemnată fiduciar, precum şi
transmiterea puterilor fiduciarului;
b) drepturile şi obligaţiile dintre fiduciari;
c) dreptul fiduciarului de a delega în tot sau în parte executarea obligaţiilor sale sau
exercitarea puterilor care îi revin;
d) puterile fiduciarului de a administra şi de a dispune de bunurile din masa
patrimonială fiduciară, de a constitui garanţii şi de a dobândi alte bunuri;
e) puterile fiduciarului de a face investiţii şi plasamente;

f) îngrădirile cu privire la durata fiduciei, precum şi cele cu privire la puterile


fiduciarului de a constitui rezerve din veniturile rezultate din administrarea bunurilor;
g) raporturile dintre fiduciar şi beneficiar, inclusiv răspunderea personală a
fiduciarului faţă de beneficiar;
h) modificarea sau încetarea fiduciei;
i) repartizarea bunurilor ce alcătuiesc masa patrimonială fiduciară;
j) obligaţia fiduciarului de a da socoteală de modul cum a fost administrată masa
patrimonială fiduciară.
Dacă un element al fiduciei este susceptibil de a fi izolat, în special administrarea
acestuia, atunci el poate fi supus unei legi distincte.

2. Normele conflictuale privind contractele comerciale internaţionale în


general

2.1 Condiţiile de fond ale contractului


În principal → se aplică lex voluntatis.
Autonomia de voinţă a părţilor poate fi restrânsă când există clauze prestabilite (ex:
contracte tip, contracte de adeziune, condiţii generale, etc) ceea ce se întamplă relativ des
în materia contractelor bancare, de transport, asigurare.
Dacă părţile au facut trimitere în contractul încheiat la uzanţele comerciale
internaţionale, acestea trebuie considerate, în principiu, ca recepţionate contractului.
În domeniul comerţului internaţional, în scopul simplificării operaţiunilor comerciale
şi pentru a evita apariţia situaţiilor conflictuale generate de unele aspecte ce nu au fost
suficient reglementate prin acordul părţilor, au fost stabilite clauze tip care sunt inserate,
de regulă, în contractele de comerţ exterior.

Camera Internationala de Comert de la Paris a edictat in 1936 Regulile INCOTERMS


(International Commercial Terms) modificate şi completate ulterior, ce cuprind explicarea
clauzelor utilizate în mod frecvent în contractele de comerţ exterior şi exprimate prin simboluri.
Daca părţile unui contract intenţionează să utilizeze o anumita clauză tip, vor indica simbolul
respectiv însoţit de cuvântul INCOTERMS şi anul codificării, simplificând astfel conţinutul
contractului.
De exemplu :
- dacă într-un contract se stipulează că marfa urmează să fie vândută « FOB Constanţa »,
părţile au vrut să spună că: vânzatorul trebuie să încarce şi să expedieze marfa până în portul
Constanţa; să suporte cheltuielile de încărcare; să expedieze marfa folosind transportul
maritim; să suporte riscurile până în momentul îmbarcării, în timp ce cumpărătorului îi incumbă
următoarele obligaţii: să plătească cheltuielile de navlosire, să suporte riscurile din momentul
îmbarcării mărfii.

Tot în planul relaţiilor comerciale internaţionale, se admite şi posibilitatea ca un


contract să nu fie supus niciunui sistem de drept al vreunui stat. In acest caz, se consideră
ca aplicabila lex mercatoria care exprimă, în esenţă, ansamblul de uzanţe comerciale
internaţionale practicate de comunitatea comercianţilor.
În lipsă de elegere → contractul este supus legii statului cu care prezintă
legăturile cele mai strânse.
Se consideră ca există atare legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei
caracteristice, are la data încheierii contractului, domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa ori
fondul de comerţ sau sediul statutar.
2.2 Condiţiile de formă ale contractului
Regula → forma contractului comercial internaţional este supusă legii aplicabile
condiţiilor de fond ale acestuia.
Contractul se consideră totuşi valabil din punct de vedere al formei dacă:
a) părţile care se găsesc la data când l-au încheiat în state diferite, au îndeplinit
condiţiile de formă prevăzute de legea unuia dintre aceste state;
b) reprezentantul părţii a îndeplinit condiţiile de formă ale statului unde s-a aflat în
momentul încheierii contractului.

3. Întrebări şi exerciţii

 Arătaţi care este domeniul de aplicare al legii, potrivit art.12 din


regulamentul nr.593/2008
 Care sunt limitele libertăţii de alegere a legii aplicabile?
 Determinaţi legea aplicabilă condiţiilor de formă a contractelor
 Care este legea aplicabilă condiţiilor de fond ale contractului
internaţional comercial
 Care sunt condiţiile pentru a califica un contract de muncă ca fiind
internaţional?
 Care este legea aplicabilă contractului de muncă?

4. Rezolvaţi următoarele grile

1. Nu intră în domeniul de aplicare al Regulamentului (CE) nr.


593/2008:
a) obligaţiile rezultând din relaţiile de căsătorie
b) obligaţiile rezultând din convenţiile de arbitraj
c) obligaţiile rezultând din contractele de prestări – servicii

2. Intră în domeniul de aplicare al Regulamentului(CE) nr. 593/2008 :


a) obligaţiile care decurg din înţelegeri perfectate anterior încheierii unui
contract;
b) obligaţiile născute din raporturile cu autorităţile administrative;
c) obligaţiile rezultând din contractele individuale de muncă

3. Libertatea de alegere exclude posibilitatea părţilor:


a) de a determina legea aplicabilă doar pentru o parte din contract;
b) de a determina o altă lege aplicabilă după încheierea contractului;
c) de a afecta în mod negativ drepturile terţilor prin modificarea legii
aplicabile

4. În lipsă de alegere, contractul de vânzare – cumpărare a unui teren


este supus :
a) legii locului situării terenului potrivit regulii lex rei sitae;
b) legii statului în care îşi are reşedinţa obişnuită vânzătorul
c) legii locului încheierii contractului potrivit regulii locus regit actum
5. În caz de alegere a legii aplicabile, condiţiile de validitate a unui
contract de vânzare - cumpărare este reglementat de:
a) lex domicilii al vânzătorul dacă bunul nu este un imobil;
b) locul situării bunului dacă este vorba de un imobil;
c) lex voluntatis

6. Dacă părţile unui contract se află în ţări diferite, condiţiile de formă


ale contractului sunt supuse:
a) legii ţării aleasă de părţi
b) legii ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită oricare dintre părţile
contractante;
c) legii ţării în care se află oricare dintre părţi

7. Condiţiile de fond ale contractului internaţional comercial, în caz de


convenţie a părţilor, sunt reglementate de:
a) lex voluntatis
b) legea statului cu care contractul prezintă legăturile cele mai strânse
c) regulile INCOTERMS

4. Bibliografie

 Regulamentului (CE) nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale


(Roma I).
 Ioan Macovei, Drept internțional privat, Ed. C.H.Beck, București, 2011, pg. 196 – 217
 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, Drept internțional privat, Ed. Univerdul Juridic, Bucuresti,
2007, pg. 297-298
 D.Al. Sitaru, Tratat de drept international privat, Ed. C.H.Beck, București, 2013, pg. 319
– 481;
 Claudiu – Paul Buglea, Dreptul Internațional Privat, Editura Universul Juridic 2013, pp.
125-136;
 Tito Ballarino, Diritto Internazionale privato italiano, settima edizione, Ed. Cedam 2011,
pp.231-243;
 Franco Mosconi, Cristina Campiglio, Diritto Internazionale Privato e Processuale, Parte
generale e obbligazioni, ediția a 5 – a, Volume I, Ed. Utet Giuridica, 2011, pp. 371 – 424;
 Bernard Audit, Louis d′Avout, Droit international privé, Septieme edition refondue, Ed.
Economica 2013, pp. 804-841;
 Richard Plander, Michael Wilderspin, The European Private International Law of
Obligation, Third Edition, Ed. Sweet and Maxwell, 2009;
 Géraud de Geouffre de la Pradelle, Marie-Laure Niboyet, Droit international privé, 2e
édition, Ed. L.G.D.J, 2009, pp. 513 – 546;
 H. Heiss, Rome I Regulation, Culegere de studii, Ed. Sellier 2009, pp. 16 –23;
 P. Mayer, V. Heuze, Droit International Prive,10e edition, Montchrestien 2010, pp.256 –
267
TEMA XXI

NORMELE CONFLICTUALE PRIVIND OBLIGAȚIILE


EXTRACONTRACTUALE

1. Noţiune
2. Normele conflictuale privind faptele juridice licite
2.1 Legea aplicabilă îmbogăţirii fără justă cauză
2.2 Legea aplicabilă plăţii nedatorate
2.3 Legea aplicabilă gestiunii de afaceri
2.4 Culpa in contrahendo
3. Normele conflictuale privind faptele juridice ilicite
3.1 Norma generală privind legea aplicabilă obligaţiilor
necontractuale rezultând din fapte ilicite.
3.2 Legea aplicabilă răspunderii pentru produse
defectuoase
3.3 Legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg
din acte de concurență neloială
3.4 Legea aplicabilă obligațiilor necontractuale prejudicii
aduse mediului sau din prejudicii suferite de persoane sau bunuri, ca
urmare a unor prejudicii aduse mediului
4. Libertatea de alegere
5. Limitele libertății de alegere a legii aplicabile
6. Domeniul legii aplicabile obligațiilor necontractuale
7 Excluderea retrimiterii
8. Întrebări şi exerciţii
9. Rezolvaţi următoarele grile
10. Bibliografie

OBIECTIVE:
- Analiza legii aplicabile faptelor juridice.
- Înțelegerea efectelor Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului
European şi al Consiliului, privind legea aplicabilă obligaţiilor
necontractuale (Roma II), asupra dispozițiilor naționale.
- Analiza domeniului de aplicare a Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al
Parlamentului European şi al Consiliului, privind legea aplicabilă
obligaţiilor necontractuale (Roma II).
- Studiul asupra aspectelor specifice privind legea aplicabilă obligațiilor
necontractuale.

1. Noţiune

 Faptele juridice, stricto sensu → evenimente naturale, produse fără intervenţia


omului, care dau naştere la efecte juridice, în temeiul legii.
 Fapte juridice, lato sensu → acte şi fapte juridice stricto sensu.
Faptele juridice pot fi :
- licite ( îmbogatirea fără justă cauză, gestiunea de afaceri, plata nedatorată) şi
- ilicite (delictul civil)
Faptele juridice, atât cele licite cât şi cele ilicite (delicte civile) pot prezenta elemente
de extraneitate, aducând astfel în prim plan problema soluţionării unor conflicte de legi.
Legea aplicabilă obligaţiilor extracontractuale, rezultate din fapte juridice licite sau
ilicite este reglementată de Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European
şi al Consiliului, privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale (Roma II) [art. 2641
alin. (1) Cod civ.] iar în pentru materiile care nu intră sub incidenţa reglementărilor Uniunii
Europene se aplică legea care cârmuieşte fondul raportului juridic preexistent între părţi,
dacă nu se prevede altfel prin convenţii internaţionale sau prin dispoziţii speciale [art. 2641
alin. (2) Cod civ.].

2. Normele conflictuale privind faptele juridice licite

2.1 Legea aplicabilă îmbogăţirii fără justă cauză


a) Obligaţia necontractuală care decurge din îmbogăţirea fără justă cauză, ce se
referă la un raport existent între părţi, fie că este rezultat dintr-un contract sau faptă ilicită →
este supusă legii statului care reglementează raportul respectiv.
b) Când legea aplicabilă nu poate fi stabilit potrivit criteriului menţionat la punctul
a)→ se aplică legea reşedinţei, dacă părţile au reşedinţa obişnuită în acelaşi stat la
momentul producerii faptului cauzator al îmbogăţirii fără justă cauză.
c) Dacă legea nu poate fi stabilită în baza celor două criterii menţionate la punctele
a) şi b)  se aplică legea ţării în care s-a produs îmbogăţirea fără justă cauză.
d) Atunci când din circumstanţele referitoare la caz, rezultă că obligaţia
necontractuală rezultată din îmbogăţirea fără justă cauză are în mod vădit legătură cu o altă
ţară decât cea determinată potrivit criteriilor de la punctele a), b) şi c) → se aplică legea
acelei ţări.
2.2 Legea aplicabilă plăţii nedatorate
În cazul plăţii nedatorate se aplică legea incidentă îmbogăţirii fără justă cauză.
2.3 Legea aplicabilă gestiunii de afaceri
a) Obligaţia necontractuală care decurge din gestiunea de afaceri, ce se referă la un
raport existent între părţi, fie că este rezultat dintr-un contract sau faptă ilicită, raport strâns
legat de respectiva obligaţie necontractuală → este supusă legii statului care
reglementează raportul în cauză.
b) Când legea aplicabilă nu poate fi stabilit potrivit criteriului menţionat la punctul
a)→ se aplică legea reşedinţei, dacă părţile au reşedinţa obişnuită în acelaşi stat la
momentul producerii faptului cauzator de prejudicii.
c) Dacă legea nu poate fi stabilită în baza celor două criterii menţionate la punctele
a) şi b) → se aplică legea ţării în care are loc gestiunea de afaceri.
d) Atunci când din circumstanţele referitoare la caz, rezultă că obligaţia
necontractuală rezultată din gestiunea de afaceri are în mod vădit legătură cu o altă ţară
decât cea determinată potrivit criteriilor de la punctele a), b) şi c) → se aplică legea acelei
ţări.
2.4 Culpa in contrahendo
 Culpa in contrahendo  concept autonom, comunitar, ce include nerespectarea
obligației de informare şi întreruperea negocierilor contractuale.
Legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg din înțelegerile la care se
ajunge înainte de semnarea unui contract, indiferent dacă respectivul contract a fost efectiv
semnat sau nu, este:
 legea aplicabilă contractului în cauză sau legea care ar fi fost aplicabilă
contractului dacă acesta ar fi fost încheiat.
Dacă legea aplicabilă nu poate fi stabilită potrivit criteriului mai sus menționat, se
aplică:
 legea statului în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce țară are loc faptul
cauzator de prejudicii şi indiferent de țara sau țările în care se manifestă efectele
indirecte ale respectivului fapt; sau
 legea țării în care părțile au reședința obișnuită, în cazul în care acestea şi au
reşedința obişnuită în aceeaşi țară în momentul producerii faptului cauzator de prejudicii,
sau
 în cazul în care reiese clar, din toate circumstanțele referitoare la caz, că obligația
necontractuală rezultată din înțelegerile la care se ajunge înainte de semnarea unui contract
are în mod vădit mai multă legătură cu o altă țară decât cea prevăzută prevăzută după
criteriile de mai sus, se aplică legea acelei alte țări.

3. Normele conflictuale privind faptele juridice ilicite

3.1 Norma generală privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale


rezultând din fapte ilicite.
 Obligaţiile necontractuale rezultând din fapte ilicite → sunt supuse legii statului
pe teritoriul căruia s-a produs prejudiciul (lex loci laesionis), indiferent în ce ţară are loc
faptul cauzator de prejudicii şi indiferent de ţara sau ţările în care se manifestă efectele
indirecte ale respectivului fapt.
 Dacă persoana a cărui răspundere este invocată şi persoana care a suferit
prejudiciul au reşedinţa obişnuită pe teritoriul aceluiaşi stat în momentul producerii
prejudiciului → se aplică legea acestei ţări.
 Atunci când din circumstanţele referitoare la caz, rezultă că fapta ilicită are în mod
vădit mai multă legătură cu o altă ţară decât cea determinată potrivit criteriilor de mai sus →
se aplică legea acelei ţări.
3.2 Legea aplicabilă răspunderii pentru produse defectuoase
Legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale care decurg din prejudicii cauzate de un
produs este:
a) legea ţării în care persoana care a suferit prejudiciul şi-a avut reşedinţa
obişnuită în momentul producerii prejudiciului, în condiţiile în care produsul a fost
comercializat în ţara respectivă, sau
b) legea ţării în care s-a achiziţionat produsul, dacă produsul a fost comercializat
în ţara respectivă; sau,
c) legea ţării în care a fost cauzat prejudiciul, dacă produsul a fost comercializat
în ţara respectivă.
d) legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită persoana a cărei răspundere
este invocată, dacă această persoană nu putea să prevadă, în mod rezonabil,
comercializarea produsului respectiv sau a unui produs de acelaşi tip în ţara a cărei
legislaţie este aplicabilă în temeiul criteriilor de la punctele a), b) şi c).
e) în cazul în care, din toate circumsţantele referitoare la caz, reiese clar că fapta
ilicită are în mod vădit mai multă legătură cu o altă ţară decât cea menţionata la punctele a)
–d), se aplică legea acelei ţări.
3.3 Legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg din acte de
concurență neloială sau din restrângerea concurenței
Legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale care decurg dintr-un act de concurență
neloială este:
 legea țării în care sunt sau pot fi afectate relațiile concurențiale sau
interesele colective ale consumatorilor.
 legea determinată potrivit regulii generale aplicabile în materia obligaţiilor
necontractuale (art.4 din Regulament) dacă actul de concurență neloială afectează
exclusiv interesele unui anumit concurent.
Legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale care decurg din restrângerea concurenței
este:
 legea țării în care piața este sau poate fi afectată.
 legea instanței sesizate de la domiciliul pârâtului, în cazul în care piața este
sau poate fi afectată în mai multe țări, cu condiția ca piața din respectivul stat membru să fie
printre cele afectate direct şi substanțial de restrângerea concurenței din care decurge
obligația necontractuală pe care se întemeiază cererea reclamantului.
3.4 Legea aplicabilă obligațiilor necontractuale prejudicii aduse mediului sau
din prejudicii suferite de persoane sau bunuri, ca urmare a unor prejudicii aduse
mediului
 legea stabilită în conformitate cu regula generală (articolul 4 alin.1 din
regulament), cu excepția cazurilor în care persoana care pretinde despăgubiri pentru aceste
prejudicii doreşte să-şi întemeieze acțiunea pe legea țării în care a avut loc faptul
cauzator de prejudiciu.

4. Libertatea de alegere

Părțile au posibilitatea de a alege, de comun acord, legea care să reglementeze


obligațiile necontractuale născute între ele:
- printr-un acord încheiat ulterior producerii faptului cauzator de prejudicii;
sau
- printr-un acord liber negociat anterior producerii faptului cauzator de prejudicii, în
cazul în care toate părțile implicate desfăşoară o activitate comercială.
Modalităţi de exprimare a libertăţii de voinţă:
 alegere expresă a legii aplicabile;
 alegere tacită a legii aplicabile, trebuie să rezulte, cu un grad rezonabil de
certitudine, din circumstanțele referitoare la caz și nu poate aduce atingere drepturilor
terților.
5. Limitele libertății de alegere a legii aplicabile

Libertatea de alegere a legii aplicabile cunoaște anumite limite:


nu pot fi înlăturate dispoziţiile legii ţării care nu permit derogarea prin acord,
atunci care toate elementele relevante pentru situația respectivă, în momentul în care are
loc faptul cauzator de prejudicii, se află în acea țară, alta decât aceea a cărei lege a fost
aleasă.
nu pot fi înlăturate dispoziţiile imperative de drept comunitar de la care nu se
poate deroga prin convenţie, atunci când toate elementele relevante ale situaţiei respective,
în momentul în care a avut loc faptul cauzator de prejudicii, se află în unul sau mai multe
state membre la momentul alegerii, chiar dacă părţile au desemnat ca fiind aplicabilă legea
unui stat terţ.

6. Domeniul legii aplicabile obligațiilor necontractuale

Legea aplicabilă obligațiilor necontractuale, reglementată de Regulamentul (CE) nr.


864/2007, reglementează în special:
• temeiul şi întinderea răspunderii, inclusiv identificarea persoanelor care pot răspunde
delictual pentru faptele lor;
• motivele de exonerare de răspundere, de limitare şi de partajare a răspunderii;
• existența, natura şi evaluarea prejudiciului invocat sau a despăgubirilor solicitate;
• în limitele competenței conferite instanței prin codul său de procedură, măsurile
asigurătorii pe care le poate adopta o instanță pentru a preveni sau înceta vătămarea sau
prejudiciul sau pentru a asigura acordarea de despăgubiri;
• posibilitatea sau imposibilitatea transmiterii dreptului de a invoca prejudiciul sau a
pretinde despăgubiri, inclusiv prin succesiune;
• persoanele care au dreptul la despăgubiri pentru prejudicii personale;
• răspunderea pentru fapta altuia;
• modalități de stingere a obligațiilor şi normele care reglementează prescripția şi
decăderea, inclusiv regulile cu privire la începerea, întreruperea şi suspendarea termenelor
de prescripție şi decădere.

7 Excluderea retrimiterii

Retrimiterea este exclusă de art. 24 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007, care
prevede că :
● Aplicarea legii oricărei țări menționate în regulament înseamnă aplicarea normelor
de drept în vigoare în țara respectivă, cu excepția normelor sale de drept internațional
privat.
 Trimiterea se realizeaza la dreptul material sau substanțial al statului a cărei lege
se declară competentă potrivit regulamentului.

7. Întrebări şi exerciţii

 Determinați legea aplicabilă îmbogăţirii fără justă cauză.


 Analizați utilizând ca material de lucru Regulamentul (CE) nr. 864/2007,
domeniul de aplicare al acestuia.
 Care este norma generală privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale
rezultând din fapte ilicite?
 Care este domeniul de aplicare a legii aplicabile obligațiilor necontractuale?
9. Rezolvaţi următoarele grile

1. Obligaţia necontractuală care decurge din îmbogăţirea fără justă cauză este
supusă:
a) legii reşedinţei obișnuite a părţilor, cu condiția ca măcar una dintre ele să aibă
reşedinţa în statul unde s-a produs faptul cauzator al îmbogăţirii fără justă cauză;
b) legea statului care reglementează raportul juridic din care se naște obligația
necontractuală;
c) întotdeauna legii locului producerii faptului cauzator al îmbogăţirii fără justă cauză.

2. Prin noțiunea de trimitere la legea unui stat, conform Regulamentului (CE) nr.
864/2007, se înțelege:
a) trimiterea la întregul sistemul de drept, inclusiv la normele de drept internațional
privat ;
b) trimiterea la normele de drept material sau substanțial;
c) trimiterea la normele de drept material în măsura în care nu contravin dispozițiilor
comunitare în materie;

3. Libertatea de alegere exclude posibilitatea părţilor:


a) de a înlătura dispoziţiile legii ţării care nu permit derogarea prin acord;
b) de a determina o altă lege aplicabilă înainte de producerea faptului cauzator de
prejudicii;
c) de a afecta în mod negativ drepturile terţilor prin alegerea legii aplicabile.

4. Legea aplicabilă răspunderii pentru daunele pricinuite persoanei din accident,


este:
a) legea statului pe teritoriul căruia s-a produs accidentul;
b) legea statului pe teritoriul căruia s-a produs prejudiciul;
c) legea aleasă de părți, ulterior producerii prejudiciului.

10. Bibliografie

 Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului, privind legea


aplicabilă obligaţiilor necontractuale (Roma II).
 Ioan Macovei, Drept internțional privat, Ed. C.H.Beck, București, 2011, pg. 218 – 226
 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, Drept internțional privat, Ed. Univerdul Juridic, Bucuresti,
2007, pg. 297-298
 D.Al. Sitaru, Tratat de drept international privat, Ed. C.H.Beck, București, 2013, pg. 482
- 562;
 Claudiu – Paul Buglea, Dreptul Internațional Privat, Editura Universul Juridic 2013, pp.
pg. 139 - 148;
 Tito Ballarino, Diritto Internazionale privato italiano, settima edizione, Ed. Cedam 2011,
pp.247 – 286;
 Franco Mosconi, Cristina Campiglio, Diritto Internazionale Privato e Processuale, Parte
generale e obbligazioni, ediția a 5 – a, Volume I, Ed. Utet Giuridica, 2011, pp. 427 – 477;
 Bernard Audit, Louis d′Avout, Droit international privé, Septieme edition refondue, Ed.
Economica 2013, pp. 785 – 803.