Libertăţile de circulaţie în spaţiul european.

Specificitatea construcţiei europene şi

mondializarea. Piaţa unică.
Construcţia europeană trebuie să se integreze în ordinea comercială internaţională. Art.
XXIV al G.A.T.T. permite recunoaşterea uniunilor vamale şi integrările economice regionale.
Însă, G.A.T.T. nu are efecte directe în ordinea juridică internă europeană deoarece dispoziţiile
acestui acord se adresează numai statelor semnatare. În consecinţă, Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene a decis în repetate rânduri că nu se poate efectua un control de legalitate
asupra actelor europene invocându-se normele Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Chiar
dacă a fost criticată, Curtea de Justiţie şi-a menţinut neschimbată jurisprudenţa. Integrarea
construcţiei europene în ordinea economică mondială este o constantă. Regulile referitoare la
libertatea de circulaţie a mărfurilor nu pot fi disociate de dispoziţiile G.A.T.T. De asemenea,
nici cele referitoare la libertatea de circulaţie a capitalurilor şi plăţilor internaţionale nu pot fi
disociate de cele ale F.M.I. Aceste acorduri internaţionale au precedat semnarea tratatului de
la Roma. Semnarea acordurilor de la Marrakech la 1 decembrie 1994 a accentuat simbioza
între construcţia europeană şi edificarea unei ordini comerciale mondiale, care include
mărfurile, serviciile, investiţiile şi capitalurile. Principiile fundamentale de drept european
sunt comune celor două ordini juridice: principiul nediscriminării, eliminarea progresivă a
taxelor vamale, lupta împotriva subvenţiilor, interzicerea obstacolelor netarifare. Libertatea de
circulaţie a persoanelor, fundamentată pe construcţia europeană, nu a fost consacrată ca
principiu în textele generale ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului.
Cu toate acestea, Curtea de Justiţie a admis două excepţii. Prima se referă la ipoteza în
care Uniunea Europeană alege să-şi execute o obligaţie particulară asumată în cadrul
Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Aceasta înseamnă că se asigură transpunerea în dreptul
european, într-un mod specific, a prescripţiilor prevăzute în acordul Organizaţiei Mondiale a
Comerţului. Cea de a doua excepţie acceptată de Curtea de Justiţie este situaţia în care un act
european de drept derivat trimite expres la dispoziţiile cuprinse în Acordul Organizaţiei
Mondiale a Comerţului. În acest caz se poate efectua controlul de legalitate al actelor
europene cu norme edictate de Organizaţia Mondială a Comerţului.
Piaţa unică reprezintă o singură piaţă internă pentru toate statele membre. Art. 14 din
Statut defineşte piaţa internă a Comunităţilor ca un spaţiu fără frontiere interne, în care este
asigurată libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului. Uniunea
Europeană funcţionează ca o piaţă unică, fără frontiere şi restricţii între statele membre, ceea
ce determină faptul că toate politicile comune se manifestă pe această piaţă. Cu alte cuvinte,
orice schimbare a regulilor de funcţionare a politicilor modifică piaţa internă în totalitate,
distorsionând Uniunea, în ansamblu, indiferent că este vorba despre libera circulaţie,
concurenţă, industrie, agricultură, mediu etc. Fiind produsul tratatelor, principiilor şi
procedurilor Uniunii Europene, piaţa unică este o piaţă instituţionalizată. Funcţionarea
acesteia implică proceduri de supraveghere şi control, exercitate de Comisie şi de Curtea de
Justiţie. Astfel, Comisiei îi revine rolul de a constrânge orice stat membru care nu îşi respectă
obligaţiile să se conformeze normelor europene, litigiul putând ajunge în faţa Curţii de Justiţie
a Uniunii Europene. Piaţa unică lansează Uniunea Europeană pe piaţa mondială ca o unitate
economică singulară, cu obstacole vamale proprii, constând în Tariful Vamal Unic şi Politica
Comercială Comună. Piaţa unică nu este limitată la comerţul cu mărfuri, ci cuprinde patru
ramuri: libertatea de circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a capitalurilor şi a serviciilor. La
acestea se mai adaugă două politici principale: politica agricolă comună şi politica în
domeniul concurenţei. Aceste două politici sunt cele mai avansate dintre toate politicile
Uniunii. Scopul celor patru libertăţi este de a înlătura barierele economice între statele
membre, iar scopul celor două politici de a crea şi implementa o legislaţie unitară în
domeniile esenţiale pentru Comunitate. Realizarea pieţei unice constituie fundamentul
construcţiei Uniunii Europene.
Piaţa comună avea să fie instrumentul care să creeze o solidaritate de fapt. Conceptul
de piaţă unică se materializează la începutul anilor 1950, în Tratatul C.E.C.O., privind cele
două resurse – atunci strategice – cărbunele şi oţelul. Conform art. 3 din Tratatul C.E., piaţa
unică apărea ca un spaţiu integrat al statelor membre în care factorii de producţie trebuiau să
circule liber, similar modului în care circulau pe pieţele interne ale statelor. La sfârşitul anilor
`50 şi începutul anilor `60, piaţa unică se lărgeşte incluzând piaţa comună prin eliminarea
barierelor vamale, instaurarea paralelă a tarifului extern comun (T.E.C.) şi politica agricolă
comună (P.A.C.). Piaţa unică este revitalizată odată cu apariţia Actului Unic European şi a
Tratatului privind Uniunea Europeană. La mijlocul anilor `70, construcţia europeană părea să
stagneze. În acest context, Consiliul european a aprobat, în mai 1985, o „Carte Albă”
redactată de Comisie, hotărând astfel negocierea interguvernamentală a unui nou tratat: Actul
Unic European. Dintre cele 300 de măsuri prevăzute de Cartea Albă, majoritatea au fost
adoptate sub forma directivelor şi recomandărilor, fiind introduse în dreptul intern al statelor
membre. Actul Unic European a fost inovator, reuşind să materializeze dezideratul unui
„spaţiu fără frontiere interne”: libera circulaţie a mărfurilor, a serviciilor, a capitalurilor şi a
persoanelor. Înainte de adoptarea acestuia, taxele vamale fuseseră desfiinţate, dar frontierele
materiale încă existau, astfel că, în interiorul pieţei comune, s-au cristalizat numeroase „pieţe
naţionale”. De asemenea, nu există nicio reducere substanţială a măsurilor cu efect echivalent
restricţiilor cantitative. Principalele schimbări aduse de Actul Unic European au fost:
liberalizarea activităţilor bancare; dreptul de stabilire a persoanelor fizice şi juridice pe
teritoriul statelor membre; eliminarea controalelor fizice la frontiere; libera circulaţie a
capitalurilor; liberalizarea sectorului asigurărilor; începutul liberalizării transporturilor
aeriene; alinierea taxelor pe valoarea adăugată (T.V.A.); eliminarea preferinţelor naţionale în
materie de pieţe publice şi transporturi; echivalenţa diplomelor; accesul liber al cetăţenilor
europeni la diferite activităţi profesionale. În acest context s-au realizat importante reforme
instituţionale. Actul Unic European a avut ecouri pozitive, dar, odată cu implementarea
Tratatului, s-a simţit nevoia adoptării unor măsuri suplimentare. Acest lucru s-a realizat
concomitent cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht sau a Tratatului privind
Uniunea Europeană.
Tratatul de la Maastricht stipulează în Titlul II art. 2, obiectivele propuse: a) stabilirea
unei pieţe comune şi a unei uniuni economice şi monetare; b) implementarea politicilor şi
acţiunilor comune; c) promovarea dezvoltării armonioase şi echilibrate a activităţilor
economice ale Comunităţii; d) creşterea durabilă şi neinflaţionistă, care respectă mediul; e) un
înalt grad de convergenţă a performanţelor economice; f) un nivel ridicat de ocupare a forţei
de muncă; g) un nivel ridicat de protecţie socială; h) creşterea nivelului şi calităţii vieţii; i)
coeziunea economică şi socială şi solidaritatea între statele membre.
Art. 3 lărgeşte considerabil activităţile Comunităţii, reglementând, printre altele: a)
eliminarea, între statele membre, a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la intrarea şi
ieşirea mărfurilor, precum şi a tuturor măsurilor cu efect echivalent; b) o politică comercială
comună; c) o piaţa internă caracterizată prin eliminarea, între statele membre, a obstacolelor
în calea liberei circulaţii a mărfurilor, peroanelor, serviciilor şi capitalurilor; d) măsuri relative
la intrarea şi circulaţia persoanelor pe piaţa internă; e) o politică comună în domeniul
transporturilor; f) reglementarea regulilor concurenţei pe piaţa internă; g) apropierea
legislaţiilor naţionale în măsura necesară funcţionării pieţei comune; h) încurajarea instalării
şi dezvoltării reţelelor transeuropene.
Conform statisticilor, în 1995 fiecare stat membru al Uniunii dirija între 55% (Italia) şi
80 % (Olanda) din exporturile sale către celelalte state membre. Fiecare stat membru primea
de la celelalte state între 55% (Germania, Marea Britanie) şi 75% ( Austria, Portugalia) din
importurile sale. În 1997, schimburile dintre statele (exporturi şi importuri) reprezentau
aproape 2/3 (64%) din comerţul lor exterior total. Potrivit Comisiei Europene, din 1993, piaţa
unică a creat peste 2,5 milioane de locuri de muncă şi a adus ţărilor un venit suplimentar de
peste 800 miliarde Euro.
 Uniunea Europeană este cel mai important actor din comerţul internaţional cu mărfuri.
Statisticile arată că în 2001 mărfurile exportate din Uniune s-au cifrat la 973 miliarde Euro,
reprezentând 20% din totalul mărfurilor mondiale. În 2002 importurile şi exporturile din
Uniune s-a cifrat la aproximativ 1900 miliarde euro, adică 20% din totalul comerţului
mondial. Din exportul de servicii, uniunea Europeană a deţinut, în 2000, 23,9% din totalul
mondial (291 miliarde de Euro). Uniunea europeană este principala piaţă de export pentru
aproximativ 130 de ţări din lume şi reprezintă una dintre cele mai importante zone economice
ale lumii, realizând în 2003 un PIB de 9300 miliarde de Euro. Economia Comunităţii se
bazează pe o politică relativ deschisă, comerţul internaţional reprezentând peste 14 % din PIB
(în 2000), faţă de 12 % în SUA şi 11 % în Japonia. Acest succes economic nu ar fi fost posibil
fără funcţionarea unei pieţe unice. Uniunea vamală stă la baza Uniunii Europene şi este un
element esenţial pentru funcţionarea pieţei unice. Pentru ca piaţa unică să fie eficientă, trebuie
să existe o aplicare uniformă a regulilor comunitare la graniţele externe ale Uniunii.
Participarea la o piaţă unică determină trei categorii de efecte: a) efecte statice
creatoare de comerţ, prin redirecţionarea comerţului dinspre producătorii autohtoni, care erau
competitivi la adăpostul protecţiei vamale, înspre producătorii externi, care devin mai
competitivi după eliminarea taxelor vamale; b) efecte statice de deturnare de comerţ, prin
reorientarea importurilor dinspre parteneri tradiţional din afara zonei de liber schimb înspre
producători din cadrul zonei de liber schimb care devin mai competitivi prin eliminarea
taxelor vamale, c) efecte de creştere economică. În ansamblul economiei, resursele eliberate
din sectoarele neperformante, sectoare care se menţineau pe piaţă la adăpostul protecţiei
vamale, se vor îndreptat înspre sectoarele competitive. Concentrarea producţiei în ramurile
cele mai performante va conduce la rândul ei la atragerea investiţiilor străine în aceste ramuri
şi la accelerarea creşterii economice de ansamblu.
Potrivit art. 28 din varianta consolidată a Tratatului privind funcţionarea Uniunii
Europene (ex-art. 23 Tratatul C.E.), Uniunea se fundamentează pe Uniunea vamală. Aceasta
presupune substituirea a două sau mai multe teritorii vamale c un singur teritoriu, eliminarea
taxelor vamale la import şi export între statele membre, reglementarea restricţiilor în materia
schimburilor de mărfuri în interiorul Uniunii Europene, precum şi stabilirea, faţă de exterior, a
unei reglementări vamale şi comerciale identice cu cea din interior, până la eliminarea
barierelor netarifare în comerţul dintre statele membre.

Libertăţile europene fundamentale

 La origine, Comunităţile Europene se întemeiau pe o simplă uniune vamală şi
libertatea de circulaţie a mărfurilor. Dezvoltarea succesivă a construcţiei europene a permis,
însă transcrierea în textele comunitare a celorlalte trei libertăţi: libertatea de circulaţie a
persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor. Libera circulaţie constituie libertatea fundamentală
din cadrul pieţei interne şi al politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene. Aceasta
poate privi mărfurile, persoanele, serviciile şi capitalurile. Principalul instrument folosit
pentru armonizarea legislaţiilor naţionale în sfera celor patru libertăţi a fost şi rămâne
directiva.
1) Libera circulaţie a mărfurilor
Libera circulaţie a mărfurilor între statele Uniunii Europene implică armonizarea
sistemelor de taxe vamale, reglementări comune în domeniile sănătăţii, protecţiei
consumatorilor şi protecţiei mediului, precum şi eliminarea obstacolelor în calea schimburilor
comerciale. Deşi persistă unele reglementări derogatorii sau tranzitorii, obiectivul liberei
circulaţii a mărfurilor a fost stins, în mare parte, odată cu încheierea procesului de realizare a
pieţei unice, la 1 ianuarie 1993. Începând cu această dată mărfurile care traversează frontierele
interne ale Uniunii nu mai sunt supuse controalelor vamale. Măsurile luate în cadrul realizării
politicii care susţine libera circulaţie în cadrul Uniunii sunt menite să contopească pieţele
naţionale ale statelor membre într-o zonă economică unică, în care mărfurile să circule liber în
condiţii similare celor de pe pieţele naţionale. Principalele măsuri care asigură libera circulaţie
a mărfurilor sunt: interzicerea taxelor vamale şi a taxelor cu efect echivalent între statele
membre; adoptarea unui tarif vamal comun în schimburile comerciale dintre statele membre şi
ţările terţe; eliminarea restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent; reorganizarea
monopolurilor de stat.
2) Libera circulaţie a persoanelor. Libertatea de stabilire este permisă libertăţilor de
circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. Libertatea sau dreptul de stabilire izvorăşte
din principiul nediscriminării consacrat în art. 18 din Statut privind funcţionarea Uniunii
Europene (ex-art. 12 din Tratat C.E.).
Dreptul de stabilire face obiectul capitolului II, art. 49 – 55 (ex-art. 43 – 48 şi art. 249
din tratatul C.E.), din titlul IV (Libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor) a
părţii a treia (Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii) din tratatul privind funcţionare Uniunii
Europene.
Art. 49 prevede în mod expres interzicerea restricţiilor şi libertatea de stabilire a
resortisanţilor statelor membre pe teritoriul unui alt stat membru. Altfel spus, art. 49
recunoaşte resortisanţilor statelor membre dreptul de a beneficia de tratamentul naţional
privind stabilirea pe teritoriul unui alt stat membru. Art. 51 şi 52 prevăd, limitativ, excepţii de
la regula aplicării tratamentului naţional. Art. 50 (ex-art. 44 din tratatul C.E.) dispune că
pentru realizarea libertăţii de stabilire în cazul desfăşurării unei activităţi determinate,
Consiliul decide pe calea directivelor. Însă, aplicând art. 49 şi urmând jurisprudenţa Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene, aceste directive nu condiţionează existenţa şi exercitarea libertăţii
de stabilire.
Beneficiarii libertăţii de stabilire sunt resortisanţii statelor membre ale Uniunii
Europene. Potrivit art. 45 (ex-art. 39 din Tratatul C.E.), lucrătorii salariaţi, cetăţeni ai statelor
membre, beneficiază de dreptul de a circula liber pe teritoriul statelor membre, de a se stabili
şi rămâne pe teritoriul oricărui stat membru în scopul desfăşurării activităţii sale, beneficiind
de avantajele sociale ale ţării de reşedinţă, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acelei ţări,
fără nicio discriminare bazată pe naţionalitate. Aplicarea principiului nediscriminării se referă
la condiţiile de intrare, deplasare, recunoaşterea pe bază de reciprocitate a calificărilor şi a
diplomelor dobândite pe teritoriul statului ai cărui cetăţeni sunt, precum şi la condiţiile de
muncă, angajare sau remuneraţie.
Libera circulaţie a persoanelor este reglementată prin Acordul Schengen, prin care au
fost desfiinţate frontierele externe ale statelor şi a fost întărit controlul la frontierele Uniunii
Europene, inclusiv în aeroporturi şi porturi. Potrivit art. 54 (ex-art. 49 din Tratatul C.E.), unele
structuri asociative, care îndeplinesc anumite criterii, sunt asimilate resortisanţilor persoane
fizice şi, în consecinţă, beneficiază de libertatea de stabilire pe teritoriul statelor membre.
3) Libera circulaţie a serviciilor. Libertatea de circulaţie a serviciilor este reglementată
de dispoziţiile art. 56 – 62 (ex-art. 49 – 55 din Tratatul C.E.) din Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene. Dreptul de a presta liber servicii oriunde în spaţiul comunitar este o
consecinţă a realizării pieţei interne. El permite cetăţenilor Uniunii Europene să efectueze
prestaţii dincolo de frontierele propriei lor ţări, fără nicio restricţie fondată pe naţionalitate.
Potrivit art. 56 (ex-art. 49 din Tratatul C.E.), sunt interzise restricţiile libertăţii de prestare a
serviciilor din cadrul Uniunii de către resortisanţii statelor membre pe teritoriul altui stat
membru decât cel în care se află beneficiarul serviciilor. Principiul aplicabil astăzi este cel al
interzicerii obstacolelor discriminatorii sau nu, la libera circulaţie a serviciilor între statele
membre. De la acest principiu sunt admise anumite excepţii. În înţelesul tratatelor sunt
considerate servicii prestaţiile furnizate în mod obişnuit în schimbul unei remuneraţii, în
măsura în care nu sunt reglementate de dispoziţiile privind libera circulaţie a mărfurilor, a
capitalurilor şi a persoanelor. Serviciile cuprind în special: activităţi cu caracter industrial,
activităţi cu caracter comercial, activităţi meşteşugăreşti şi activităţi prestate în cadrul
profesiunilor liberale. Art. 58 (ex-art. 51 din Tratatul C.E.)prevede că anumite servicii fac
obiectul unor regimuri speciale, cum sunt: servicii de transport, servicii bancare şi de
asigurări.
4) Libera circulaţie a capitalurilor. Libertatea transferurilor monetare, concept care
înglobează libertatea de circulaţie a capitalurilor şi libertatea plăţilor curente, a lipsit din
tratatul C.E., în versiunea anterioară Tratatului de la Maastricht. Această versiune conţinea
dispoziţii distincte pentru plăţi curente (ex-art. 106) şi, respectiv circulaţia capitalurilor (art. 3
lit. c şi ex-art. 67). Aplicând ex-art. 106, Curtea de justiţie a decis încă din anul 1984 că
libertatea plăţilor curente în temeiul prestării serviciilor sau operaţiunilor cu mărfuri era
dobândită de plin drept. Referitor la aplicarea ex-art. 67 din Tratat, Curtea de Justiţie a dedus
din redactarea acestui text că libera circulaţie a capitalurilor nu era recunoscută de plin drept
la expirarea perioadei de tranziţie, însă recunoaşterea sa era subordonată adoptării de către
Consiliu a directivelor prevăzute de ex-art. 69. Directiva nr. 88/361 a C.E.E. din 24 iunie 1988
a liberalizat integral mişcările de capitaluri intracomunitare. Directiva conţine în anexa I un
nomenclator al mişcărilor de capitaluri, care-şi păstrează interesul şi astăzi. Directiva conţine,
în mod limitativ, excepţii de la libera circulaţie a capitalurilor. Libera circulaţie a capitalurilor
vizează circulaţia capitalurilor între statele membre ale căror monede naţionale sunt diferite.
În prezent libertatea de circulaţie a capitalurilor este consacrată în art. 63 – 66 (ex-art. 56 – 59
din Tratatul C.E.). .
În măsura necesară bunei funcţionări a pieţei comune, statele participante au eliminat
treptat în relaţiile dintre le, restricţii impuse circulaţiei capitalurilor aparţinând rezidenţilor
statelor membre, precum şi tratamentul discriminatoriu în baza cetăţeniei ori naţionalităţii sau
a reşedinţei ori sediului social al părţilor sau a locului plasamentului de capital. De la data
încheierii perioadelor de tranziţie solicitate de statele aderente, nu se mai plică nici un fel de
restricţii plăţilor curente aferente circulaţiei capitalurilor între statele membre. Principiul
liberei circulaţii a capitalurilor se află în corelaţie cu uniunea economică şi monetară. Politica
de integrare monetară presupune instituirea şi utilizarea de către membrii uniunii a monedei
unice, care înlocuieşte monedele naţionale. Principalele efecte ale instituirii monedei unice
sunt: dispariţia operaţiunilor de schimb în tranzacţiile financiare, eliminarea riscului de
schimb în operaţiunile comerciale şi mişcările de capitaluri; creşterea securităţii calcului
preţului şi a planificării; asigurarea stabilităţii preţurilor, garantată printr-o bancă centrală
europeană.
Principii comune celor patru libertăţi
 Chiar dacă cele patru libertăţi au principii comune, mai sus enunţate, se impun anumite
observaţii: libertatea de circulaţie a persoanelor, care provoacă serioase probleme politice,
aducând atingere politicii naţionale privind controlul migraţiei, îşi găseşte fundamentul istoric
în drepturile omului, comune naţiunilor europene; libertatea de prestare a serviciilor poate fi
transfrontalieră, fără a fi necesară existenţa unui sediu social pe teritoriul statului în care sunt
oferite serviciile; cele patru libertăţi sunt deplin articulate, fără să se suprapună; cele patru
libertăţi sunt supuse unui regim juridic comun, derivat din G.A.T.T., care a permis
dezvoltarea a două noţiuni esenţiale precum dreptul european: măsuri indistinct aplicabile şi
testul interesului general.
Condamnarea discriminărilor este o soluţie elementară. Prin stipularea clauzei naţiunii
cele mai favorizate, acordurile internaţionale condamnă discriminarea. A condamna măsurile
indistinct aplicabile înseamnă a condamna măsurile care nu sunt discriminatorii nici prin
obiect, nici prin efect, dar care se opun interpretării economice urmărite. Acordul G.A.T.T. se
referă la măsuri indistinct aplicabile care îngrădesc circulaţia produselor importate. Tratatul
de la Roma prevedea interzicerea măsurilor economice cu efect echivalent restricţiilor
cantitative (art. 28), noţiune care a permis Curţii de Justiţie să dezvolte o bogată jurisprudenţă
asupra comerţului de măsuri indistinct aplicabile şi restrictive.
Testul interesului general poate verifica existenţa sau inexistenţa vreunei justificări a
obstacolelor în calea liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor.
Testul are ca funcţie justificarea aplicării legii naţionale din statul membru de destinaţie a
mărfurilor sau serviciilor, chiar dacă ea limitează circulaţia acestora. Art. XX din G.A.T.T.
conţine o listă voluminoasă cu excepţii justificate: morala publică, sănătatea persoanelor,
patrimoniul naţional, resursele naturale epuizabile ş.a.m.d. De asemenea, Tratatul de la Roma
cuprinde texte care permit restrângerea libertăţilor comunitare de circulaţie pentru motive
limitativ prevăzute. Pentru mărfuri, lista este cea mai lungă decât pentru persoane, servicii şi
capitaluri. Caracterul limitativ al enumerării excepţiilor pune în umbră numeroase legislaţii
comerciale care răspund, totuşi, deseori, motivelor de interes general (spre exemplu: protecţia
consumatorului). Testul interesului general comunitar permite efectuarea unei delimitări între
ceea ce este compatibil cu construcţia europeană şi ceea ce nu este. În vederea realizării
testului este necesară verificarea respectării, cumulativ, a următoarelor şase criterii: absenţa
armonizării exhaustive la nivelul Uniunii Europene; existenţa unui interes general în sensul
dreptului european; obiectivitatea măsurii restrictive; nediscriminarea; proporţionalitatea;
recunoaşterea mutuală.
 Libertatea de comunicare transcende fiecare dintre cele patru libertăţi comunitare.
Astfel, ea interesează libertatea de circulaţie a mărfurilor, deoarece cărţile, ziarele, casetele,
filmele pot fi mărfuri. De asemenea, prezintă importanţă în materia liberei circulaţii a
serviciilor de radio, televiziune, internet. În ceea ce priveşte libertatea de circulaţie a
persoanelor, aceasta facilitează circulaţia ideilor.
Uniunea economică şi monetară este creaţia substanţială a Tratatului privind
instituirea Uniunii Europene. Art. 2 din Tratatul de la Roma, în redactarea care i-a fost dată
prin Tratatul de la Masstricht, precum şi art. 2 din Tratatul privind instituirea Uniunii
Europene plasează Uniunea economică şi monetară printre mijloacele care permit îndeplinirea
sarcinii esenţiale a Uniunii Europene, aceea de a asigura dezvoltarea armonioasă şi echilibrată
a activităţii economice. Titlul VIII (art. 119 - 144) din Partea a III - a („Politicile şi acţiunile
interne ale Uniunii”) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene reglementează
politica economică şi monetară.
Instituirea monedei unice prezintă multiple avantaje, beneficiari fiind consumatorii,
întreprinderile şi economiile naţionale. Pentru consumatori, moneda unică permite o mai bună
comparaţie a preţurilor şi ofertelor în cadrul operaţiunilor transfrontaliere asupra mărfurilor şi
serviciilor. Din punct de vedere economic, comerţul electronic şi libertatea de prestare a
serviciilor sunt dependente de moneda unică. Totodată, moneda unică asigură o mai mare
securitate serviciilor financiare. Riscul de schimb imprevizibil pentru consumatori dispare.
Întreprinderile beneficiază, în primul rând, de aceleaşi avantaje ca şi consumatorii:
comparaţie, securitate, previzibilitate. De asemenea, moneda unică permite o anumită
uniformizare a dobânzilor la împrumuturi şi a condiţiilor de finanţare, fără a mai vorbi de
faptul că aceasta dă naştere unei mari pieţe financiare europene. Astfel sunt facilitate
finanţările, refinanţările şi investiţiile, iar dobânzile şi cursurile se stabilizează. Moneda unică
a accelerat mişcarea de concentrare a burselor de valori şi va accelera mişcarea de concentrare
în sectoarele financiare.
Pentru economiile naţionale, din punct de vedere macro-economic, integrarea
economiilor statelor participante în zona euro reduce riscul expunerii lor la fluctuaţiile
internaţionale. Principalul inconvenient, ineluctabil, constă în pierderea suveranităţii statelor
participante. Baterea monedei este prerogativa exclusivă a unui stat, expresia suveranităţii
acestuia. În consecinţă, moneda unică afectează libertatea statelor de a-şi conduce politicile
economice, fiscale şi sociale. O altă consecinţă negativă se reflectă în planul competiţiei între
politicile statelor şi legislaţiile lor. Orice inflaţie naţională va avea ca efecte imediate creşterea
costurilor şi însărăcirea populaţiei. În acest context, politicile economice, fiscale şi sociale vor
fi autoreglate prin intermediul Băncii Centrale Europene (B.C.E.).
Tratatul de la Roma a prevăzut în art. 116 şi următoarele că trecerea la moneda unică
se va face progresiv în trei faze. Prima fază a început în momentul încheierii Tratatului de la
Maastricht şi a debutat la data de 1 iulie 1990, când a intrat în vigoare directiva din 24 iunie
1988, care instaura libertatea de circulaţie a capitalurilor între statele membre. Aceasta a
condus la supravegherea multilaterală a convergenţei economiilor. Statele trebuiau să vegheze
la stabilitatea preţurilor şi „sănătatea” finanţelor lor publice. Obiectivul acestei prime faze era
consolidarea rolului unităţii de cont europene (ECU). A doua fază era esenţială deoarece se
urmărea realizarea unei convergenţe suficiente a economiilor, care să facă posibilă trecerea
irevocabilă la moneda unică. în vederea finalizării acestei faze s-au organizat două importante
reuniuni ale Consiliului European în 1995 şi, respectiv 1996.
Prima reuniune, organizată între 15 şi 16 decembrie 1995 la Madrid, este memorabilă
deoarece a ales numele „euro” pentru viitoarea monedă unică, cu toate că Tratatul nu preciza
decât iniţialele termenului (ECU – european currency unity). Cea de-a doua reuniune a avut
loc la 13 decembrie 1996 la Dublin. Cu această ocazie s-a hotărât trecerea la moneda unică
începând cu data de 1 ianuarie 1999 şi înlocuirea semnelor monetare naţionale din data de 1
ianuarie 2002. În cadrul acestei reuniuni au fost acceptate două importante propuneri de
regulament: unul, în temeiul art. 121, organiza trecerea la moneda unică în statele
participante, celălalt, în temeiul art. 308, consacra principiul continuităţii contractelor, mai
ales a celor care se raportau la ECU. La reuniunea de la Dublin statele participante şi-au
exprimat acordul asupra necesităţii încheierii unui pact de stabilitate cu scopul de a menţine
convergenţa economiilor lor după trecerea la cea de-a treia fază a Uniunii economice şi
monetare.
A treia fază a Uniunii economice şi monetare priveşte instaurarea monedei unice.
Această fază nu a fost parcursă de toate statele membre, ci de majoritatea dintre ele. Din acest
punct de vedere pot fi identificate trei grupuri de state. Primul grup include 16 state:
Germania, Austria, Belgia, Spania, Finlanda, Franţa, Grecia, Irlanda, Luxemburg, Ţările de
Jos, Portugalia, Grecia, Slovenia, Cipru, Malta şi Slovacia. La acestea se adaugă statele sau
teritoriile incluse în zona euro: San Marino, Vatican, Monaco şi Andora. La data de 1 ianuarie
1999, moneda euro a devenit moneda unică pentru statele mai sus menţionate, însă substituţia
materială a monedelor naţionale cu moneda unică s-a realizat progresiv pentru a nu perturba,
pe de o parte, întreprinderile şi consumatorii iar, pe de altă parte, activitatea de imprimare şi
fabricare a monedelor.
 Regulamentul nr. 974/98 al Consiliului din 3 mai 1998 privind introducerea monedei
unice prevedea desfiinţarea unităţilor monetare naţionale la data de 1 ianuarie 2002. Perioada
de tranziţie cuprinsă între 1 ianuarie 1999 şi 1 ianuarie 2002 a fost guvernată de principiul
„nici, nici” (nicio obligaţie, nicio interdicţie). Astfel, unitatea monetară „euro" nu era
obligatorie pentru statele membre, cu excepţia domeniilor privind datoria publică şi pieţele
organizate. Instrumentele juridice (contractele, hotărârile judecătoreşti, conturile bancare)
puteau continua sau puteau fi create ori adaptate fie în euro, fie în unităţi naţionale. În
principiu, cu excepţia stipulaţiei contrare, executarea trebuia să se realizeze în unitatea
desemnată.
Substituţia unităţilor naţionale cu moneda unică şi pierderea cursurilor de schimb ale
monedelor naţionale au produs efecte juridice în toate statele care intrau sub incidenţa
regulamentului. Art. 3 din Regulamentul nr. 1103/1997 din 17 iulie 1997 prevedea că
introducerea monedei unice euro nu avea ca efect modificarea termenilor unui instrument
juridic sau liberarea unei părţi de executarea acestuia ori încetarea sau modificarea unilaterală
a contractelor. Acesta este principiul general admis potrivit căruia efectele schimbării legii
monetare se suportă de către particularii obligaţi prin contracte sau alte instrumente juridice.
Statele participante incluse în acest prim grup s-au angajat, de asemenea, la o politică
monetară şi de schimb comună faţă de exterior. Astfel, acordurile de schimb pot fi încheiate
de către Consiliu. In acest context, Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.) a primit
sarcina de a gestiona rezervele oficiale de schimb atât la nivelul Băncii Centrale Europene
(B.C.E), cât şi la cel al băncilor centrale.
Al doilea grup include statele membre care, în temeiul art. 139 TFUE, fac obiectul
unei derogări. Se încadrează aici statele participante care nu îndeplinesc condiţiile necesare
pentru trecerea la moneda unică. Este cazul celor zece state care au aderat în 2003. În
consecinţă un număr important de dispoziţii esenţiale ale Uniunii economice şi monetare nu
se aplică acestor state. Astfel, atunci când trebuie adoptate decizii de către Consiliu, dreptul de
vot al acestor state este suspendat. De asemenea, acestor state nu li se aplică dispoziţiile
Sistemului European al Băncilor Centrale. Situaţia acestor state trebuie reexaminată periodic,
la un interval de doi ani.
Al treilea grup cuprinde statele care au decis să nu intre în cea de-a treia fază. în acest
moment sunt incluse în acest grup Marea Britanie, Danemarca şi Suedia. Marea Britanie a
semnat un protocol, anexat la Tratatul de la Maastricht, care reglementează problema
refuzului său de a se angaja în ultima fază a construcţiei monetare. Guvernul britanic poate
notifica în orice moment intenţia sa contrară. Atât timp cât rămâne în afara Uniunii economice
şi monetare, Marea Britanie îşi conservă prerogativele monetare şi se găseşte într-o situaţie
comparabilă cu cea a statelor membre care beneficiază de derogare. Danemarca a decis, tot
printr-un protocol anexat la Tratatul de la Maastricht, să nu treacă la cea de-a treia fază, fiind
asimilată statelor membre care fac obiectul derogării. Ca şi Marea Britanie, Danemarca poate
solicita oricând încetarea derogării pentru a intra în Uniunea economică şi monetară. Suedia
rămâne şi ea în afara Uniunii economice şi monetare. Astfel, coroana suedeză nu participă la
sistemul de schimb din Sistemul European al Băncilor Centrale.

Punerea în aplicare a instituţiilor monetare europene. Transferul de suveranitate

de la statele participante către Uniune nu se putea realiza fără punerea în funcţiune a
instituţiilor europene dotate cu prerogative efective. Tratatul de la Maastricht a prevăzut
crearea a două instituţii esenţiale: Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.) şi Banca
Centrală Europeană (B.C.E.). Aceste instituţii trebuie să fie independente de instituţiile sau
organismele naţionale şi de cele comunitare.
S.E.B.C. se compune din băncile centrale naţionale şi B.C.E. Principalele sale
obiective sunt: menţinerea stabilităţii preţurilor, susţinerea politicilor economice generale în
Uniune, contribuţia la politicile naţionale relative la controalele prudenţiale asupra instituţiilor
de credit şi la stabilitatea sistemului financiar. Potrivit art. 127 TFUE (ex-art. 105 din Tratatul
CE), atribuţiile sale fundamentale sunt: a) definirea şi punerea în aplicare a politicii monetare
a Uniunii; b) efectuarea operaţiunilor de schimb valutar în conformitate cu art. 219 din Tratat;
c) deţinerea şi administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre; d) promovarea
bunei funcţionări a sistemelor de plăţi. În scopul îndeplinirii atribuţiilor S.E.B.C, instituţiile de
credit pot deschide conturi atât la băncile centrale naţionale, cât şi la B.C.E. Aceste bănci pot
să intervină pe pieţele de capitaluri, să facă operaţiuni de open market şi de credit, să
recurgă la alte mijloace de control monetar sau să asigure soliditatea şi eficacitatea sistemelor
de compensare şi plăţi. În exercitarea atribuţiilor sale, S.E.B.C. adoptă regulamente, decizii,
recomandări şi avize prin intermediul organelor de direcţie ale B.C.E. Dispoziţiile referitoare
la S.E.B.C. şi deciziile adoptate de B.C.E. în nume propriu nu pot crea obligaţii în sarcina
statelor membre care nu participă la cea de-a treia fază a Uniunii economice şi monetare.
Politica monetară este definită de Consiliu şi este pusă în aplicare în mod descentralizat şi
armonizat de către băncile centrale naţionale. Pentru aceste motive S.E.B.C. este calificată în
doctrina de specialitate ca un sistem federal.
 B.C.E. este dotată cu personalitate juridică şi are un capital social de 5 miliarde euro
deţinut de băncile centrale naţionale, fiind administrată, în sistem dualist, de către consiliul
guvernatorilor şi directorat. Consiliul guvernatorilor este compus din directorii B.C.E. şi
guvernatorii băncilor centrale naţionale. Directoratul este alcătuit dintr-un preşedinte,
vicepreşedinte şi alţi 4 membri. B.C.E. este un organ independent faţă de statele membre şi
Comunitate şi a preluat domeniile de competenţă ale Institutului Monetar European (I.M.E.).
La acestea se adaugă altele noi, necesare realizării Uniunii economice şi monetare.
Competenţele B.C.E. impun puterea de decizie, iar în temeiul acestei puteri, B.C.E. poate
edicta reglementări referitoare la politica monetară, impunerea rezervelor obligatorii pentru
bănci, sistemele de compensare şi controalele prudenţiale. De asemenea, B.C.E. poate adopta
decizii, emite avize şi recomandări sau edicta sancţiuni. Potrivit art. 128 TFUE (ex-art. 106
din Tratatul CE), Banca Centrală Europeană este singura abilitată să autorizeze emisiunea de
bancnote euro în Uniune. Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale pot emite
astfel de bancnote. Bancnotele emise de Banca Centrală Europeană şi de băncile centrale
naţionale sunt singurele care au statutul de mijloc legal de plată în cadrul Uniunii. Statele
membre pot emite monedă metalică euro, sub rezerva aprobării de către Banca Centrală
Europeană a volumului emisiunii. Consiliul, la propunerea Comisiei şi după consultarea
Parlamentului European şi a Băncii Centrale Europene, poate adopta măsuri de armonizare a
valorilor unitare şi a specificaţiilor tehnice ale tuturor monedelor metalice destinate punerii în
circulaţie, în măsura în care acest lucru este necesar pentru asigurarea bunei lor circulaţii în
Uniune.
Unul dintre principalii piloni ai construcţiei europene îl reprezintă libera circulaţie a
mărfurilor. Libertatea de circulaţie a mărfurilor este esenţială deoarece constituie
fundamentul pieţei unice. Esenţa acestei libertăţi este lipsa obstacolelor la intrarea mărfurilor
pe piaţa naţională a unui stat membru, cum ar fi: taxe vamale, prevederi legislative naţionale
protecţioniste care restricţionează activitatea economică. Libertatea de circulaţie a mărfurilor
este încadrată în reguli care tind să elimine obstacolele la importul şi exportul mărfurilor şi
care izvorăsc din dispoziţii legislative sau administrative, din conduita activă sau pasivă a
statelor membre, dar şi din dispoziţiile şi conduita instituţiilor europene.
Libera circulaţie a mărfurilor este reglementată de Titlul II din cadrul Părţii a treia
(Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii) a Tratatului privind funcţionarea Uniunii
Europene, incluzând art. 28 -37, fiind structurat în trei capitole: capitolul I - Uniunea

vamală ( art. 30 - 32); capitolul II - Cooperarea vamală (art. 33); capitolul III -
Interdicţia restricţiilor cantitative între statele membre (art. 33 - 37). Uniunea
Europeană prezintă caracterul unei uniuni vamale. Frontierele teritoriale ale Uniunii s-au
modificat concomitent cu evoluţia construcţiei europene. Principiile aplicabile uniunii vamale
sunt inspirate din acordurile internaţionale încheiate în cadrul G.A.T.T. şi O.M.C, putându-se
poate vorbi de un teritoriu vamal extins căruia i se aplică o legislaţie vamală codificată.
Potrivit art. 28 TFUE (ex-art. 23 din Tratatul C.E.), uniunea vamală reglementează
ansamblul schimburilor de mărfuri şi implică interzicerea, între statele membre, a taxelor
vamale la import şi la export şi a oricăror taxe cu efect echivalent, precum şi adoptarea unui
tarif vamal comun în relaţiile cu ţări terţe. La origine, teritoriul vamal comunitar nu a depăşit
frontierele politice ale celor şase state membre fondatoare. Art. 299 din Tratatul de la Roma
enunţă principiul aplicării acestuia statelor semnatare şi permite aplicarea unor măsuri
specifice pentru anumite teritorii insulare.
Potrivit art. 3 din Regulamentul nr. 450/2008, teritoriul vamal al Comunităţii cuprinde
teritoriul: Regatului Belgiei; Republicii Bulgaria; Republicii Cehia; Regatului Danemarcei, cu
excepţia Insulelor Feroe şi a Groenlandei; Republicii Federale Germania, cu excepţia
insulelor Helgoland şi a teritoriului Büsingen; Republicii Estonia; Irlandei; Republicii Elene;
Regatului Spaniei, cu excepţia teritoriilor Ceuta şi Melilla; Republicii Franceze, exceptând
Noua Caledonie, Mayotte, Saint-Pierres şi Miquelon, Walliss şi Futuna, Polinezia Franceză,
Teritoriile australe şi antarctice franceze; Republicii Italiene, cu excepţia municipalităţilor
Livignos şi Campione d`Italia, a apelor naţionale ale lacului Lugano, cuprinse între ţărm şi
frontierele politice ale zonei situate între Ponte Tresa şi Porto Ceresio; Republicii Cipru, în
conformitate cu dispoziţiile Actului de aderare din 2003; Republicii Letonia; Republicii
Lituania; Marelui Ducat al Luxemburgului; Republicii Ungare; Maltei; Regatului Ţărilor de
Jos în Europa; Republicii Austria; Republicii Polone; Republicii Portugheze; României;
Republicii Slovenia; Republicii Slovace; Republicii Finlanda; Regatului Suediei; Regatului
Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Insulele Canalului şi Insula Man. De asemenea, fac
parte din teritoriul vamal comunitar Monaco, San Marino, Insulele Anglo - Normande,
Insulele Canare.
Acordul asupra Spaţiului Economic European, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994 a
extins teritoriul vamal comunitar şi a stabilit o procedură de consultare în caz de modificare
unilaterală a taxelor vamale de către un stat membru al acestui spaţiu sau al Asociaţiei
europene a liberului-schimb (formată din Austria, Finlanda, Islanda, Lichtenstein, Norvegia,
Suedia şi Elveţia). Dar Austria, Finlanda şi Suedia au aderat la Uniunea Europeană la 1
ianuarie 1995, iar Elveţia nu a ratificat Acordul. In consecinţă, singurele ţări terţe cărora li se
aplică Acordul asupra Spaţiului Economic European sunt: Islanda, Lichtenstein şi Norvegia.
Legislaţia vamală uniformă se compune din Codul Vamal Comunitar Modernizat şi
dispoziţiile de punere în aplicare a acestuia, adoptate la nivel comunitar sau pe plan naţional.
Mai multe regulamente cu privire la determinarea tarifelor vamale, aplicarea acestora,
valoarea în vamă a produselor, originea lor, declaraţia în vamă au fost adoptate şi modificate
succesiv. Codificarea a intervenit la 12 octombrie 1992, odată cu adoptarea Codului vamal
comunitar prin Regulamentul nr. 2913/92 al Consiliului. Acesta a fost modificat succesiv,
fiind abrogat prin Regulamentul nr. 450/2008 care a stabilit Codul Vamal Comunitar
Modernizat. Codul vamal comunitar reprezintă sursa normativă esenţială în materia dreptului
vamal comunitar.
Potrivit art. 1 din Regulamentul nr. 450/2008, Codul vamal comunitar stabileşte
normele şi procedurile generale aplicabile mărfurilor introduse sau scoase de pe teritoriul
vamal al Comunităţii. Fără a aduce atingere convenţiilor şi legislaţiei internaţionale, respectiv
legislaţiei comunitare în alte domenii, codul se aplică uniform la nivelul întregului teritoriu
vamal al Comunităţii. Anumite dispoziţii ale Codului se pot aplica în afara teritoriului
Comunităţii, fie prin norme care reglementează domenii specifice, fie prin convenţii
internaţionale.
Principiile care guvernează tariful vamal comun sunt stipulate în art. 31 şi art. 32
TFUE. Potrivit art. 33 din Codul Vamal Comunitar, taxele la import şi export datorate se
bazează pe Tariful Vamal Comun. Tariful Vamal Comun a fost instituit prin Regulamentul
(CEE) nr. 2658/87 al Consiliului din 23 iulie 1987 privind Nomenclatura tarifară şi statistică
şi Tariful Vamal Comun, fiind obligatoriu pentru statele membre. Acestea nu mai au dreptul
de a stabili taxe vamale sau taxe echivalente celor vamale pentru mărfurile care provin din
state terţe. Cele mai importante elemente structurale ale Tarifului Vamal Comun sunt: poziţia
tarifară şi nomenclatorul combinat.
Poziţiile tarifare, care stabilesc aproape 3000 de taxe, sunt exprimate în procente,
conform principiilor G.A.T.T. (ad valorem). În principiu, taxele vamale sunt uniforme prin
poziţiile tarifare. Cu toate acestea, există sub-poziţii, care permit acordarea unor taxe reduse la
intrarea pe teritoriul comunitar datorită destinaţiei particulare a produselor respective.
Nomenclatorul combinat este un catalog care enumera produsele, încadrându-le într-o poziţie
tarifară. Mai multe produse diferite pot fi grupate sau combinate în aceeaşi poziţie tarifară.
Nomenclatorul este conform cu dispoziţiile Convenţiei internaţionale asupra sistemului
armonizat de desemnare şi codificare a mărfurilor. Tariful Vamal Comun nu este uniform. El
variază în funcţie de statul de origine şi de finalităţile importului de produse. Există anumite
regimuri derogatorii, cum sunt: admiterea temporară, perfecţionarea activă sau pasivă.
Potrivit art. 4 pct. 15 din Regulament, taxele la import reprezintă taxele vamale care
trebuie plătite la importul de mărfuri. Conform art. 4 pct. 16 din Regulament, taxele la export
reprezintă taxele vamale care trebuie la exportul de mărfuri.
Mărfurile obţinute în întregime într-o singură ţară sau teritoriu sunt considerate ca
fiind originare din acea ţară sau acel teritoriu. Mărfurile în producerea cărora intervin mai
multe ţări sau teritorii sunt considerate ca fiind originare din acea ţară sau acel teritoriu în care
au fost supuse ultimei transformări substanţiale. În cazul în care originea este indicată în
declaraţia vamală în conformitate cu legislaţia vamală, autorităţile vamale pot să îi solicite
declarantului să dovedească originea mărfurilor. În cazul în care dovada originii este furnizată
în conformitate cu legislaţia vamală sau cu alte dispoziţii comunitare specifice, autorităţile
vamale pot, în cazul unor îndoieli justificate, să solicite toate elementele justificative
suplimentare necesare pentru a se asigura că indicaţia de origine respectă normele stabilite de
legislaţia comunitară aplicabilă. Un document dovedind originea poate fi eliberat în Uniune în
cazul în care este necesar în schimburile comerciale.
Valoarea în vamă a mărfurilor importate se stabileşte conform art. 40 - 43 din
Regulament. În principiu, potrivit art. 40 din Regulament, valoarea în vamă a mărfurilor
importate este valoarea de tranzacţionare, respectiv preţul efectiv plătit sau cel care trebuie
plătit pentru mărfurile care sunt vândute pentru export pe teritoriul vamal al Comunităţii,
ajustat, atunci când este cazul. Preţul efectiv plătit sau de plătit este plata totală efectuată sau
de efectuat de către cumpărător vânzătorului sau de către cumpărător unui terţ în beneficiul
vânzătorului pentru mărfurile importate şi cuprinde toate plăţile efectuate sau de efectuat,
drept condiţie a vânzării mărfurilor importate.
Când valoarea în vamă nu poate fi stabilită conform art. 40, aceasta se determină,
succesiv, după cum urmează : valoarea de tranzacţie a mărfurilor identice vândute pentru
export în Uniune şi exportate în acelaşi sau aproximativ acelaşi moment cu mărfurile care se
evaluează; valoarea de tranzacţie a mărfurilor similare vândute pentru export în Uniune şi
exportate în acelaşi moment cu mărfurile ce se evaluează; valoarea bazată pe preţul unitar
care corespunde vânzărilorintracomunitare de mărfuri importate sau identice ori similare
importate totalizând cantitatea cea mai mare către persoane ce nu au legătură cu vânzătorii;
valoarea calculată.
 În cazul în care valoarea în vamă nu poate fi determinată prin metodele mai sus
enunţate, atunci aceasta se va determina pe baza datelor disponibile pe teritoriul vamal al
Uniunii, prin mijloace rezonabile compatibile cu principiile şi dispoziţiile generale următoare:
a) acordul referitor la punerea în aplicare a articolului VII din G.A.T.T.; b) articolul VII din
G.A.T.T.; c) capitolul II din Titlul II al Regulamentului.
Potrivit art. 91 din Regulament, mărfurile care sunt introduse pe teritoriul vamal al
Uniunii sunt supuse, de la data acestei introduceri, unei supravegheri vamale şi pot face
obiectul controalelor vamale. Dacă este cazul, acestea pot face obiectul interdicţiilor sau al
restricţiilor justificate din motive, între altele, de moralitate publică, ordine publică, securitate
publică, protecţia sănătăţii şi a vieţii persoanelor şi a animalelor sau de ocrotire a plantelor,
protecţia mediului înconjurător, a patrimoniului naţional cu valoare artistică, istorică sau
arheologică, protecţia proprietăţii industriale sau comerciale, inclusiv controlul precursorilor
chimici, al mărfurilor care încalcă anumite drepturi de proprietate intelectuală şi al sumelor de
bani în numerar care intră în Uniune, precum şi aplicarea măsurilor de conservare şi
administrare a patrimoniului piscicol şi a celor de politică comercială.
Acestea rămân sub supraveghere atât timp cât este necesar pentru a le fi determinat
statutul vamal, iar supravegherea nu încetează decât cu permisiunea autorităţilor vamale.
Mărfurile comunitare nu fac obiectul unei supravegheri vamale odată ce le-a fost stabilit
statutul vamal. Mărfurile necomunitare rămân sub supraveghere vamală fie până când îşi
schimbă statutul vamal, fie până la reexportarea sau distrugerea lor. Deţinătorul mărfurilor
care fac obiectul unei supravegheri vamale poate, oricând, cu autorizaţia autorităţilor vamale,
să le examineze sau să le eşantioneze, în special în scopul determinării încadrării tarifare, a
valorii în vamă sau a statutului vamal.

Regimurile vamale
Potrivit art. 101 din Regulament, toate mărfurile care se află pe teritoriul vamal al Uniunii
sunt presupuse a fi mărfuri comunitare, cu excepţia cazului în care este stabilit faptul că
acestea nu au statutul vamal de mărfuri comunitare. Toate mărfurile destinate plasării sub un
regim vamal, cu excepţia regimului de zonă liberă, fac obiectul unei declaraţii vamale
corespunzătoare acestui regim.
Conform art. 135 din Regulament, mărfurile pot fi plasate într-una dintre categoriile
următoare de regimuri speciale: tranzitul, care cuprinde tranzitul extern şi tranzitul intern;
antrepozitarea, care cuprinde depozitarea temporară, antrepozitarea vamală şi zone libere;
destinaţia specială, care cuprinde admiterea temporară şi destinaţia finală; perfecţionarea, care
cuprinde perfecţionarea activă şi perfecţionarea pasivă.
Utilizarea oricărui regim vamal este condiţionată de eliberarea autorizaţiei de către
autoritatea vamală competentă. Autorizaţia menţionează condiţiile în care este utilizat regimul
în cauză. Titularul autorizaţiei are obligaţia de a înştiinţa autoritatea vamală despre existenţa
tuturor factorilor care se ivesc după acordarea autorizaţiei şi care pot influenţa menţinerea sau
conţinutul acesteia. Drepturile şi obligaţiile titularului unui regim vamal pot fi transferate altor
persoane, succesiv, în condiţiile prevăzute de autoritatea vamală în autorizaţie. Mărfurile
plasate sub un regim special, altul decât cel de tranzit sau plasate în zone libere, pot circula
între diferite locuri ale teritoriului vamal al Comunităţii, în măsura în care autorizaţia acordată
sau legislaţia vamală prevede acest lucru.
Regimul de tranzit extern permite circulaţia dintr-un punct în altul pe teritoriul vamal
al Uniunii, fără ca acestea să fie supuse: taxelor la import; altor taxe, conform altor dispoziţii
relevante în vigoare; măsurilor de politică comercială, în măsura în care acestea nu interzic
introducerea sau scoaterea mărfurilor pe sau, după caz, de pe teritoriul vamal al Uniunii.
Regimul de tranzit intern permite circulaţia mărfurilor comunitare de la un punct la
altul al teritoriului vamal al Uniunii, cu traversarea unui teritoriu extern, fără modificarea
statutului lor vamal. Regimul de tranzit extern se aplică mărfurilor care trec printr-un teritoriu
situat în afara teritoriului vamal al Uniunii, dacă una dintre următoare condiţii este satisfăcută:
această posibilitate este prevăzută de un acord internaţional; traversarea acestui teritoriu se
efectuează în temeiul unui titlu de transport unic stabilit pe teritoriul vamal al Uniunii. În
acest caz, efectul regimului de tranzit comunitar extern este suspendat pe perioada în care
mărfurile se află în afara teritoriului vamal al Uniunii.
Potrivit art. 151 din Regulament, în cazul în care nu există o declaraţie contrară
privind un regim vamal, următoarele mărfuri necomunitare sunt considerate a fi declarate de
către deţinătorul lor, în momentul prezentării acestora în vamă, în regimul de depozitare

temporară: mărfurile introduse pe teritoriul vamal al Uniunii, fără a intra direct într-o
zonă liberă; mărfurile introduse într-o altă parte a teritoriului vamal al Uniunii,
provenind dintr-o zonă liberă; mărfurile pentru care regimul de tranzit extern se încheie.
Declaraţia vamală este considerată a fi depusă şi acceptată de către autorităţile vamale
în momentul prezentării în vamă a mărfurilor. Mărfurile necomunitare plasate în regim de

antrepozitare vamală pot fi depozitate în spaţii sau în orice alte puncte autorizate pentru
acest regim de către autorităţile vamale şi sub supraveghere vamală, denumite în continuare
„antrepozite vamale”. Antrepozitele vamale pot fi utilizate pentru antrepozitarea mărfurilor de
către orice persoană (antrepozit vamal public) sau pentru depozitarea mărfurilor de către
titularul unei autorizaţii de antrepozitare vamală (antrepozit vamal privat). Mărfurile plasate
în regimul de antrepozitare vamală pot fi scoase temporar din antrepozitul vamal. Cu excepţia
cazurilor de forţă majoră, această scoatere trebuie autorizată în prealabil de către autorităţile
vamale.
Potrivit art. 155 din Regulament, statele membre pot desemna anumite părţi ale
teritoriului vamal al Uniunii drept zone libere. Statul membru determină perimetrul fiecărei
zone libere, respectiv punctele de acces şi de ieşire ale acesteia. Zonele libere sunt închise.
Perimetrul şi punctele de acces şi ieşire ale unei zone libere sunt supuse supravegherii vamale.
Persoanele, mărfurile şi mijloacele de transport care intră într-o zonă liberă sau care ies pot
face obiectul unor controale vamale.
Mărfurile introduse într-o zonă liberă sunt considerate ca fiind plasate sub regimul de
zonă liberă: în momentul introducerii lor în această zonă, cu excepţia cazului în care acestea se
află deja sub un alt regim vamal; la terminarea regimului de tranzit, cu excepţia cazului în
care sunt plasate imediat sub un alt regim vamal.
Mărfurile comunitare pot fi introduse, antrepozitate, deplasate, utilizate, transformate
sau consumate într-o zonă liberă. În astfel de cazuri, acestea nu sunt considerate ca aflându-se
în regimul de zonă liberă. Pe perioada în care rămân în zonele libere, mărfurile necomunitare
pot fi puse în liberă circulaţie sau plasate în regim de perfecţionare activă, de admitere
temporară sau de destinaţie finală, în condiţiile prevăzute de aceste regimuri. In astfel de
cazuri, acestea nu sunt considerate ca aflându-se sub regimul de zonă liberă. Fără a aduce
atingere legislaţiei din alte domenii decât cel vamal, mărfurile aflate în zonă liberă pot fi
exportate sau reexportate de pe teritoriului vamal al Uniunii sau introduse în altă parte a
acestui teritoriu vamal.
Potrivit art. 162 din Regulament, regimul de admitere temporară permite
utilizarea mărfurilor necomunitare destinate reexportului pe teritoriul vamal al Uniunii, cu
exonerarea totală sau parţială de taxe la import şi fără a fi supuse: altor taxe, conform altor
dispoziţii relevante în vigoare; măsurilor de politică comercială, în măsura în care acestea nu
interzic introducerea mărfurilor pe teritoriul vamal al Uniunii sau scoaterea lor din acesta.
Regimul de admitere temporară poate fi utilizat numai în cazul în care sunt îndeplinite
următoarele condiţii: mărfurile nu suferă nicio modificare, cu excepţia deprecierii normale
datorate folosirii acestora; este posibilă asigurarea identificării mărfurilor plasate în regim, cu
excepţia cazului în care, ţinându-se cont de natura acestora sau de utilizarea lor, absenţa
măsurilor de identificare nu riscă să conducă la abuzuri ale regimului sau, în măsura în care
este posibil să se verifice că circumstanţele prevăzute pentru mărfuri echivalente sunt
îndeplinite; titularul regimului este stabilit în afara teritoriului vamal al Comunităţii, cu
excepţia cazului în care legislaţia vamală nu dispune diferit; criteriile prevăzute de către
legislaţia vamală comunitară pentru acordarea exonerării totale sau parţiale de taxe sunt
îndeplinite.
Conform art. 166 din Regulament, regimul de destinaţie finală permite punerea în
liberă circulaţie a mărfurilor cu exonerarea sau reducerea de taxe datorită destinaţiei lor
specifice. Mărfurile rămân sub supraveghere vamală. Supravegherea vamală exercitată în
cadrul regimului de destinaţie finală se încheie în următoarele cazuri: când mărfurile au fost
utilizate în conformitate cu prevederile menţionate în cererea de exonerare sau reducere de
taxe; când mărfurile sunt exportate, distruse sau abandonate în favoarea statului; când
mărfurile au fost utilizate în alte scopuri decât cele prevăzute în cererea de admitere cu
exonerare sau reducere de taxe şi în care taxele datorate la import au fost achitate.
Regimul de perfecţionare activă permite folosirea mărfurilor necomunitare pe
teritoriul vamal al Uniunii, pentru a le supune uneia sau mai multor operaţiuni de
perfecţionare, fără ca aceste mărfuri să fie supuse: taxelor la import; altor taxe, conform altor
dispoziţii relevante în vigoare; măsurilor de politică comercială, în limita în care acestea nu
interzic introducerea mărfurilor pe teritoriul vamal al Uniunii sau scoaterea lor din acest
teritoriu.
Regimul de perfecţionare pasivă permite exportul temporar de mărfuri
comunitare în afara teritoriului vamal al Uniunii în vederea supunerii acestora operaţiunilor de
perfecţionare. Produsele compensatoare rezultate din aceste operaţiuni pot fi puse în liberă
circulaţie cu exonerare totală sau parţială de taxe la import la cererea titularului autorizaţiei
sau a oricărei alte persoane stabilite pe teritoriul vamal al Uniunii, cu condiţia ca aceasta să fi
obţinut consimţământul titularului autorizaţiei şi ca toate condiţiile autorizaţiei să fie
îndeplinite.
Nu pot fi plasate sub regimul de perfecţionare pasivă: mărfurile al căror export dă
dreptul la rambursarea sau remiterea de taxe la import; mărfurile care, în prealabil exportului,
au fost puse în liberă circulaţie cu exonerare sau reducere de taxe datorită destinaţiei finale, în
măsura în care scopurile acestei destinaţii finale nu sunt realizate, cu excepţia cazului în care
aceste mărfuri trebuie supuse unor operaţiuni de reparaţie; mărfurile al căror export dă dreptul
la acordarea de restituiri la export; mărfurile pentru care un avantaj financiar, altul decât
restituirile menţionate anterior, este acordat în cadrul politicii agricole comune, în
virtutea exportului acestor mărfuri.
Mărfurile care părăsesc teritoriul vamal al Uniunii sunt supuse supravegherii vamale şi
pot face obiectul controalelor vamale. Dacă este cazul, autorităţile vamale pot determina ruta
care trebuie urmată şi termenul care trebuie respectat atunci când mărfurile părăsesc teritoriul
vamal al Comunităţii. Mărfurile destinate să părăsească teritoriul vamal al Uniunii sunt
prezentate la vamă, la biroul vamal competent de la locul prin care mărfurile părăsesc
teritoriul vamal al Uniunii, fiind supuse aplicării formalităţilor de ieşire, care includ, după caz,
următoarele: rambursarea sau remiterea taxelor la import sau plata restituirilor la export;
perceperea taxelor la export; formalităţile necesare, conform dispoziţiilor în vigoare în
materie de alte taxe; aplicarea interdicţiilor sau a restricţiilor justificate din motive, între
altele, de moralitate publică, politici publice sau securitate publică, de protecţia sănătăţii şi a
vieţii persoanelor, a animalelor sau ocrotirea plantelor, protecţia mediului înconjurător,
protecţia patrimoniului naţional cu valoare artistică, istorică sau arheologică, protecţia
proprietăţii industriale sau comerciale, inclusiv controlul precursorilor chimici, al mărfurilor
care încalcă anumite drepturi de proprietate intelectuală şi al sumelor de bani în numerar care
părăsesc teritoriul Comunităţii, precum şi punerea în aplicare a măsurilor de conservare şi
gestiune a patrimoniului piscicol şi a măsurilor de politică comercială.
Liberul de vamă pentru ieşire este acordat cu condiţia ca mărfurile în cauză să
părăsească teritoriul vamal al Uniunii în aceleaşi condiţii ca în momentul acceptării declaraţiei
prealabile la ieşire. Mărfurile comunitare destinate să părăsească teritoriul vamal al Uniunii
sunt, în principiu, plasate în regimul de export. Mărfurile necomunitare destinate să
părăsească teritoriul vamal al Uniunii sunt supuse unei notificări de reexport, care trebuie
depusă la biroul vamal competent, respectiv formalităţilor de ieşire.
Tratatul nu defineşte noţiunea de marfă. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a
dezvoltat o concepţie pragmatică asupra mărfurilor. În hotărârea pronunţată în cazul
Comisia v. Italia la 10 decembrie 1968, Curtea de Justiţie a definit mărfurile în sensul ex-
art. 23 alin. 2 din Tratatul C.E., având ca şi corespondent art. 28 TFUE. Astfel, mărfurile sunt
bunuri corporale sau incorporale care pot fi evaluate pecuniar şi care au capacitatea intrinsecă
de a forma obiectul tranzacţiilor comerciale. Aşadar, urmând concepţia Curţii de Justiţie,
constituie mărfuri produsele alimentare, produsele agricole, articolele de îmbrăcăminte,
materia primă şi utilaje tehnologice ş.a. În prezent, noţiunea de marfă a evoluat, prin
adoptarea unor reglementări speciale în materia produselor culturale sau a operelor de artă. Se
încadrează în categoria de mărfuri atât bunurile corporale, cât şi cele incorporale, cum este,
spre exemplu, electricitatea. Transmisiunile audio-video prin unde radio, deşi au capacitatea
de a forma obiectul unor tranzacţii comerciale, nu sunt mărfuri, în accepţiunea avută în vedere
de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. În principiu, destinaţia unui produs nu este
importantă pentru a fi calificat drept marfă. Cu toate acestea, Tratatul ia în considerare
destinaţia produsului pentru aplicarea altor reguli decât cele privind mărfurile. Astfel, Curtea
de Justiţie a Uniunii Europene a hotărât că piesele din aliaj de argint care au un curs legal într-
un stat membru sunt considerate mijloace de plată, prin destinaţie, iar circulaţia lor nu este
supusă dispoziţiilor referitoare la circulaţia mărfurilor, ci a capitalurilor. În schimb, piesele
demonetizate, care pot fi utilizate ca piese de colecţie, constituie mărfuri . Principiul liberei
circulaţii a mărfurilor se aplică mărfurilor care sunt originare din statele membre şi celor care,
provenind din state terţe, se află în liberă circulaţie pe teritoriul Uniunii.
Potrivit art. 30 TFUE (ex-art. 25 din Tratatul C.E.), între statele membre sunt interzise
taxele vamale la import şi la export sau taxele cu efect echivalent, precum şi taxele vamale cu
caracter fiscal. Desfiinţarea taxelor vamale pe teritoriul Uniunii a fost posibilă, pe de o parte,
în temeiul principiului „stand still”, iar pe de altă parte, datorită unui calendar în care s-au
stabilit cu precizie termenele pentru demobilizarea tarifară între statele membre. Potrivit art.
12 din Tratatul de la Roma, statele membre s-au obligat să se abţină să introducă între ele noi
taxe vamale la import şi la export sau taxe cu efect echivalent şi să le majoreze pe cele care se
aplicau deja în relaţiile comerciale dintre ele. Tratatul de instituire a Comunităţii a prevăzut
eliminarea, fără distincţie, a tuturor taxelor vamale, indiferent că sunt taxe care au caracter de
protecţie sau servesc exclusiv pentru alimentarea trezoreriilor naţionale. Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene a afirmat în mod constant că principiul sau regula stand still este
intangibilă şi că excepţiile sunt de strictă interpretare.

Taxele vamale reprezintă obligaţii pecuniare, indiferent de denumirea lor, care poartă asupra
bunurilor importate şi asupra bunurilor exportate. Nu constituie un criteriu pentru calificarea
ca taxă vamală destinaţia sau obiectul taxei, adică dacă este menită să aducă un beneficiu
statului sau să protejeze concurenţa pe piaţa naţională internă. Ceea ce prezintă importanţă
este faptul că taxa poartă asupra unor bunuri care traversează frontiera unui stat. Obligaţia de
a elimina taxele vamale este absolută, astfel încât orice excepţie de la această regulă trebuie să
fie clară, neechivocă, fiind de strictă interpretare. Obligaţia de a elimina taxele vamale este
impusă statelor membre, iar particularii pot beneficia de principiul aplicării directe a dreptului
comunitar şi de primatul dreptului comunitar în cazul conflictului cu legile naţionale.
Eliminarea taxelor vamale s-a produs treptat, între anii 1958-1968. Deşi în anul 1968 au fost
eliminate toate taxele vamale şi restricţiile cu efect echivalent între statele membre ale
Comunităţii, totuşi s-au menţinut controalele vamale la frontierele interne pentru a colecta alte
taxe (T.V.A, accize) şi pentru a aplica măsuri de securitate. Menţinerea acestor controale
presupunea costuri mari pentru importatori, exportatori şi transportatori, fiind o piedică în
calea funcţionării pieţei unice. Abia începând din anul 1993 au încetat controalele la
frontierele interne şi s-a creat un teritoriu vamal unic, care putea să garanteze libera circulaţie
a mărfurilor.
Deşi Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene prevede interzicerea acestor taxe
între statele membre, nu le defineşte. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că taxa
cu efect echivalent taxelor vamale este orice taxă „oricare ar f i denumirea şi modalitatea ei de
aplicare, [...] care, dacă se aplică în mod specific unui produs importat dintr-un stat membru şi
nu se aplică produselor similare autohtone, prin alterarea preţului, are acelaşi efect asupra
liberei circulaţii a mărfurilor ca şi taxele vamale”. În lumina jurisprudenţei Curţii de Justiţie,
taxa cu efect echivalent celei vamale este orice obligaţie pecuniară stabilită unilateral, oricare
ar fi denumirea sau modalitatea ei de aplicare, impusă asupra mărfurilor în temeiul faptului că
acestea traversează frontiera, atunci când nu reprezintă o taxă vamală propriu-zisă, chiar dacă
respectiva obligaţie pecuniară nu este percepută în beneficiul statului. Interzicerea taxelor cu
efect echivalent se aplică nu numai importurilor şi exporturilor între statele membre, ci şi
schimburilor cu ţările terţe. De asemenea, interdicţia se aplică şi taxelor care nu sunt achitate
statului, ci unei autorităţi locale sau chiar unui organism căruia i-au fost delegate funcţii ale
autorităţii de stat.
Domeniul de aplicare a interdicţiei cuprinde şi taxele percepute pentru inspecţii fito-
sanitare, de sănătate publică, veterinare, farmaceutice etc. Nu sunt considerate taxe cu efect
echivalent: acelea care sunt aplicate sistematic şi în aceleaşi condiţii atât produselor importate,
cât şi celor autohtone; taxele care reprezintă plăţi proporţionale pentru un serviciu prestat de
operatorul economic naţional; taxele solicitate în temeiul unor prevederi legale comunitare,
cum sunt, spre exemplu, controalele fitosanitare; taxele care se aplică numai vânzărilor
interne care au ca obiect produse naţionale; impozitele interne discriminatorii, cărora li se
aplică dispoziţiile art. 110 TFUE ( ex-art. 90 din Tratatul C.E.). Aşadar, taxa cu efect
echivalent taxei vamale se distinge atât de impozitul intern discriminatoriu, cât şi de
remuneraţia unui serviciu. Însă, uneori, această distincţie nu este uşor de sesizat.
Astfel, în principiu, un impozit intern se distinge de o taxă cu efect echivalent taxei
vamale prin faptul că acesta se aplică în aceeaşi timp atât asupra mărfurilor importate, cât şi
asupra celor autohtone. Referitor la remuneraţia unui serviciu, aceasta se deosebeşte de taxa
cu efect echivalent taxei vamale deoarece nu are caracter obligatoriu şi remunerează un
serviciu obiectiv apreciabil şi facultativ prestat de autorităţile unui stat membru sau de
delegaţii lor.
În situaţia în care au fost percepute taxe vamale sau cu efect echivalent taxelor vamale,
consecinţele se produc atât pe plan normativ, cât şi pe plan fiscal. Pe plan normativ, statul
membru va renunţa în întregime ori parţial la taxa respectivă ori va extinde avantajele fiscale
acordate produselor indigene la mărfurile importate. Pe plan fiscal, statul trebuie să restituie
sumele încasate. Recuperarea taxelor vamale şi a taxelor cu efect echivalent ridică, în
practică, problema dreptului aplicabil. Restituirea acestor taxe se întemeiază pe dispoziţiile
comunitare care interzic autorităţilor naţionale competente aplicarea unor prevederi contrare
celor stipulate în Tratat. Curtea de Justiţie a decis că, în absenţa unei reglementări comunitare
în materia restituirii taxelor vamale sau a celor cu efect echivalent, ordinea juridică internă a
fiecărui stat membru trebuie să stabilească jurisdicţiile competente şi procedurile destinate să
asigure salvgardarea drepturilor de care beneficiază justiţiabilii prin efectul direct al dreptului
comunitar. Soluţia stabilită de Curtea de Justiţie se aplică oricărei impuneri care violează
dreptul comunitar, indiferent că este taxă cu efect echivalent, impozit intern cu caracter
discriminator sau alt impozit. În ceea ce priveşte termenul în care se poate formula acţiunea în
restituire, Curtea de Justiţie a afirmat în mod constant principiul aplicării dispoziţiilor
pertinente din dreptul naţional. Uneori, competenţa dreptului naţional este limitată de
principiile de drept european. Astfel, în ipoteza în care o lege naţională abrogă retroactiv
termenul în care poate fi exercitat dreptul la acţiunea în restituire, dreptul european impune ca
legea de abrogare să prevadă o perioadă de tranziţie suficientă în care mai pot fi formulate
acţiuni sau cereri de restituire a sumelor vărsate înainte de intrarea în vigoare a legii noi. Din
punctul de vedere al teoriei aplicării legii în timp, acesta este un caz specific de ultraactivitate
a legii vechi. În ceea ce priveşte condiţiile care trebuie îndeplinite pentru restituirea taxelor
vamale sau a celor cu efect echivalent, Curtea de Justiţie a fost chemată să se pronunţe în
repetate rânduri.
Unele state membre au interpretat această hotărâre în sensul că au libertatea de a
stabili dispoziţii legislative care să paralizeze recuperarea taxelor vamale sau a celor cu efect
echivalent. Acesta este, spre exemplu, cazul Franţei. Prin legea franceză a finanţelor nr. 80-
1094 din 30 decembrie 1980 se prevedea, cu efect retroactiv, că importatorii, care aveau
sarcina probei în acţiunile în restituire, trebuiau să facă proba negativă, adică trebuiau să
dovedească faptul că taxele achitate nu s-au repercutat asupra cumpărătorilor. în acest mod,
legiuitorul francez făcea aproape imposibilă admisibilitatea acţiunii în restituire. Însă prin
hotărârea din 9 noiembrie 1983 pronunţată în afacerea San Giorgio, Curtea de Justiţie a decis
că sunt incompatibile cu dreptul comunitar toate mijloacele de probă care au ca efect
imposibilitatea obţinerii rambursării taxelor percepute cu încălcarea dreptului comunitar.
Acesta este cazul prezumţiilor sau regulilor de probaţiune care impun contribuabilului sarcina
de a dovedi că taxele plătite nu s-au repercutat asupra altor subiecte sau al limitărilor
particulare asupra mijloacelor de probă, cum ar fi, spre exemplu, excluderea tuturor
mijloacelor de probă, cu excepţia înscrisurilor, în motivarea acestei soluţii, Curtea arată că
într-o economie de piaţă fondată pe libertatea concurenţei, problema de a şti dacă şi în ce
măsură o sarcină fiscală impusă unui importator a putut fi efectiv repercutată, în mod
succesiv, comportă o marjă de incertitudine care nu va putea fi imputată, în mod sistematic,
persoanei constrânsă să plătească o taxă contrară dreptului comunitar.
Libera circulaţie a capitalurilor şi-a propus să înlăture restricţiile care existau în calea
circulaţiei capitalurilor între statele membre. Funcţiile libertăţii de circulaţie a capitalurilor
sunt următoarele: a) contribuie la desăvârşirea pieţei unice europene înlesnind celelalte
libertăţi (libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor şi a serviciilor); b) favorizează progresul
economic prin alocarea optimă a capitalurilor; c) permite crearea unui spaţiu financiar de
dimensiuni internaţionale; d) contribuie la realizarea obiectivelor politicii economice şi
monetare a Uniunii Europene; e) deschide calea unei concurenţe directe între fiscalitatea
statelor membre.
Iniţial, Tratatul de la Roma nu prevedea nicio obligaţie formală în ceea ce priveşte

liberalizarea circulaţiei capitalurilor. Art. 67 (în prezent abrogat) din Tratatul de la Roma, în
varianta iniţială, nu prevedea decât înlăturarea progresivă a restricţiilor la libertatea de
circulaţie a capitalurilor, în cursul perioadei de tranziţie, şi în măsura necesară bunei

funcţionări a pieţei comune. In mod contrar a ceea ce s-a decis în materia libertăţii de

stabilire şi prestare de servicii, prin hotărârile Reyners şi Van Binsbergen, Curtea de Justiţie
nu a recunoscut că art. 67 implica o libertate efectivă şi totală a deplasărilor de capitaluri la
expirarea perioadei tranziţie. De altfel, art. 69 din Tratatul de la Roma prevedea adoptarea în

viitor a unor directive pentru „punerea în aplicare, progresiv, a dispoziţiilor art. 67”.

Liberalizarea a început odată cu adoptarea a două directive: 1) Directiva din 11 mai

1960 privind liberalizarea investiţiilor directe; 2) Directiva 86/566 din 17 noiembrie 1986

privind liberalizarea operaţiunilor de achiziţie a acţiunilor sau a obligaţiilor emise de

societăţi comerciale. Însă circulaţia capitalurilor a fost complet şi definitiv liberalizată prin

Directiva 88/361 din 24 iunie 1988 a Consiliului. Fără a abroga Directiva din 1988, Tratatul
de la Maastricht a accentuat profund liberalizarea circulaţiei capitalurilor. Cu toate acestea,
ultima modificare a intervenit prin Tratatul de la Amsterdam.
Hotărârea Luisi şi Carbone defineşte şi transferurile de capitaluri. Curtea de Justiţie a
precizat că acestea sunt „operaţiuni financiare care vizează esenţialmente plasamentul şi
investiţiile, iar nu remunerarea unei prestaţii”. Diversitatea transferurilor de capitaluri este
foarte mare. Astfel sunt deplasări de capitaluri următoarele operaţiuni: cumpărarea de valori
mobiliare, subscrierea de valori mobiliare, plasamentele pe termen lung, transferurile de
capital în executarea unui contract de asigurare (în special de viaţă).
Libera circulaţie a capitalurilor se referă atât la mişcarea capitalurilor aparţinând
persoanelor rezidente în statele membre, cât şi la interdicţia tuturor discriminărilor de
tratament fondate pe reşedinţa sau naţionalitatea părţilor. Beneficiarii acestei libertăţi sunt
cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene, precum şi resortisanţii unor state terţe, care
au reşedinţa pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, în conformitate cu directiva ;
liberalizare din 1988 (Directiva 361 din 24 iunie 1988). Stabilirea criteriilor după care se
acordă dreptul la reşedinţă persoanelor fizice sau juridice revine legislaţiei proprii fiecărui stat
membru al UE.
Legislaţia privind fiscalitatea directă nu este armonizată. Având în vedere acest aspect,
dispoziţiile pertinente ale fiscalităţii directe pot să ia în considerare în mod legal rezidenţa
contribuabilului şi să se aplice şi asupra veniturilor realizate în străinătate, fără a se putea
vorbi de o discriminare arbitrară. Dar aceste dispoziţii pertinente ar putea să conducă la
instituirea unei discriminări la adresa activităţii anumitor prestatori de servicii, prezenţi în
cadrul operaţiunilor de capital. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a apreciat că
încalcă dispoziţiile Tratatului referitoare la libera circulaţie a capitalurile următoarele legislaţii
naţionale: legislaţia germană care prevede ca interdicţia unei societăţi de capital rezidente, ce
deţine la o altă societate de capital o participaţie mai mică de 10 %, de a deduce reducerea de
profit rezultat dintr-o astfel de participaţie să intre în vigoare mai devreme pentru participaţia
la o societate nerezidentă decât pentru participaţia la o societate rezidentă; legislaţia belgiană
referitoare la calculul impozitelor pe succesiune şi pe transferul proprietăţilor imobiliare
datorate pentru un bun imobil situat într-un stat membru, care nu prevede deductibilitatea
datoriilor care grevează acest bun imobil în cazul în care persoana a cărei succesiune este
deschisă nu îşi avea reşedinţa, la data decesului său, în acest stat, ci într-un alt stat membru, în
timp ce această deductibilitate este prevăzută în cazul în care persoana în cauză, la aceeaşi
dată, avea reşedinţa în statul în care este situat bunul imobil care face obiectul succesiunii;
legislaţia spaniolă privind măsuri fiscale, administrative şi sociale, care limitează dreptul de
vot aferent acţiunilor deţinute de entităţi publice în întreprinderile spaniole ce îşi desfăşoară
activitatea în sectorul energetic; legislaţia belgiană în temeiul căreia dobânzile plătite de o
societate rezidentă într-un stat membru unui administrator care este o societate stabilită într-
un alt stat membru sunt recalificate drept dividende şi, în acest temei, sunt impozabile, atunci
când, la începutul perioadei impozabile, valoarea totală a sumelor plătite în avans,
producătoare de dobânzi, excede valoarea capitalului vărsat majorat cu rezervele taxate, în
timp ce, în aceleaşi împrejurări, atunci când aceste dobânzi sunt plătite unui administrator care
este o societate stabilită în acelaşi stat membru, acestea nu sunt recalificate drept dividende şi,
în acest temei, nu sunt impozabile; legislaţia fiscală germană în temeiul căreia veniturile unui
rezident al statului respectiv, rezultate din investiţii de capital realizate la sediul stabilit într-un

alt stat membru, deşi există o convenţie în vederea evitării dublei impuneri încheiată cu statul

membru în care este stabilit acest sediu, nu sunt scutite de la plata impozitului pe venituri, ci
sunt supuse plăţii impozitului naţional asupra căruia se impută impozitul aplicat în celălalt stat

membru; legislaţia franceză care scuteşte societăţile stabilite în Franţa de la plata taxei pe

valoarea de piaţă a imobilelor situate în Franţa, aflate în posesia persoanelor juridice, în timp
ce supune acordarea acestei scutiri, în favoarea societăţilor stabilite într-un alt stat membru,
cerinţei existenţei unei convenţii de asistentă administrativă încheiată între Franţa şi statele
membre respective, în vederea combaterii fraudei şi evaziunii fiscale; legislaţia olandeză care,
atunci când pragul minim al participaţiilor societăţii-mamă la capitalul filialei, instituit de art.
5 alin. (1) din Directiva 90/435/CEE, nu este atins, prevede o taxă reţinută la sursă pe
dividendele distribuite de o societate stabilită în acest stat membru către o societate
beneficiară stabilită într-un alt stat membru, scutind însă de această taxă dividendele plătite de
către o societate beneficiară care este supusă impozitului pe venit în primul stat membru sau
care dispune, în acelaşi stat membru, de un sediu permanent căruia îi aparţin acţiunile deţinute
la societatea care distribuie profitul.

Restricţiile la libera circulaţie a capitalurilor

Având în vedere dispoziţiile art. 63 din TUE, sunt interzise orice restricţii,
fie că sunt sau nu discriminatorii. Restricţiile sunt discriminatorii atunci când se
aplică numai resortisanţilor altor state membre. Restricţiile sunt
nediscriminatorii atunci când sunt indistinct aplicabile. Restricţiile
discriminatorii interzise pot fi directe sau indirecte.
Restricţiile directe sunt acelea care împiedică circulaţia capitalurilor care
provin din alte state membre. Restricţiile indirecte sunt cele care, deşi nu interzic
în mod direct depla sarea capitalurilor care provin din alte state membre, sunt de
natură să încurajeze sau să reducă volumul mişcărilor de capitaluri sau al
inv estiţiilor. Măsurile restrictive nediscriminatorii sunt interzise atunci când nu
sunt justificate de interese generale, nu sunt pertinente, adică apte să atingă
obiectivul propus şi nu sunt proporţionale. Au fost considerate astfel de măsuri
cele care stabilesc proceduri de autorizare generală şi cele care conferă
autorităţilor naţionale un drept de veto.
Astfel, în afacerea Eglise de Scientologi, Curtea de Justiţie a decis că art.
73D din Tratatul de la Roma (în prezent art. 65 alin. 1 lit. b) se opune
reglementării naţionale care supune investiţiile directe străine autorizării
prealabile şi care defineşte într-o manieră generală investiţiile de natură să pună
în discuţie ordinea publică şi securitatea publică, astfel încât cei interesaţi nu
sunt în măsură să cunoască exact circumstanţele în care o asemenea autorizaţie
este necesară. O asemenea măsură legală, fiind redactată într-o manieră ce lasă
loc echivocului, este susceptibilă de a fi arbitrară. De asemenea, intră în aceeaşi
categorie regimurile naţionale care atribuie guvernului anumite prerogative de
intervenţie în structura acţionariatului şi gestiunea întreprinderilor privatizate,
care îmbracă diferite forme: autorizaţia administrativă, dreptul de intervenţie în
gestiunea activelor, dreptul exclusiv de a desemna organele sociale; acţiuni
privilegiate sau „acţiuni în aur” (golden shares). Astfel, în hotărârea pronunţată
la 23 octombrie 2007 în afacerea Comisia vs. Germania, Curtea de Justiţie a
declarat că Germania şi-a încălcat obligaţiile care rezultă din Tratat prin
menţinerea în vigoare a Legii din 21 iulie 1960 privind transferul către sectorul
privat al părţilor sociale ale societăţii comerciale cu răspundere limitată
Volkswagenwerk. Această lege conţinea următoarele restricţii: a) limita dreptul
de vot al unui acţionar a cărui participaţie depăşea o cincime din capitalul social
la numărul de voturi pe care îl confereau acţiunile cu o valoare nominală egală
cu o cincime; b) Germania şi landul Saxonia Inferioară erau autorizate să
desemneze, fiecare, câte doi membri ai consiliului de supraveghere în măsura în
care deţineau acţiuni ale societăţii; c) deciziile adunării care, în temeiul legii
privind societăţile comerciale pe acţiuni, necesitau o majoritate de cel puţin trei
sferturi din capitalul social reprezentat în momentul adoptării lor, impuneau o
majoritate de peste patru cincimi din capitalul reprezentat în momentul
adoptării. Curtea a considerat că această lege este de natură să descurajeze
investitorii direcţi din alte state membre să investească capital în această
societate.
În hotărârea pronunţată la 6 decembrie 2007 în afacerea Federconsumatori
ş.a. şi Associazione Azionariato Diffuso dell'AEM SpA/Comune di Milano,
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a constatat că legislaţia italiană
potrivit căreia actele constitutive ale unei societăţi pe acţiuni pot conferi statului
sau unui organism public care deţine participaţii la capitalul acestei societăţi
dreptul de a numi în mod direct unul sau mai mulţi administratori sau cea care
recunoaşte statului sau organismului respectiv dreptul de a participa la alegerea
prin votul pe listă a administratorilor pe care nu îi numeşte în mod direct, încalcă
dispoziţiile Tratatului referitoare la libera circulaţie a capitalurilor, fiind de
natură să permită statului sau organismului în cauză să dispună de o putere de
control disproporţionată în raport cu participaţia sa la capitalul respectivei
societăţi.
În afacerea Comisia c/ Italia, Curtea a hotărât că prin menţinerea unei
legislaţii care conferea statului prerogative exorbitante în societăţile pe care le
controla direct sau indirect şi care-şi desfăşurau activitatea în sectorul apărării, al
transporturilor, al telecomunicaţiilor, al resurselor energetice şi alte servicii,
precum (i) opoziţia la achiziţionarea de către investitori de participaţii
importante, reprezentând cel puţin 5% din drepturile de vot, (ii) opoziţia la
încheierea de pacte sau acorduri între acţionari reprezentând cel puţin 5% din
drepturile de vot, (iii) veto la adoptarea deciziilor de dizolvare, transfer al
întreprinderii, fuziune, dizolvare, mutare a sediului social în străinătate,
schimbare a obiectului de activitate al societăţii, modificare a actelor
constitutive, care elimină sau modifică prerogativele speciale, (iv) numirea unui
administrator fără drept de vot, Italia nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în
temeiul art. 43 şi 56 din Tratat (art. 49 şi art. 63 din Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene).
Curtea transpune, deci, în materia liberei circulaţii a capitalurilor,
principiile elaborate pentru celelalte libertăţi de circulaţie, în virtutea cărora
nasurile restrictive aplicate acestor libertăţi pot fi justificate pentru motive de
interes general specifice pentru realizarea obiectivului pe care ele le urmăresc,
acestea putând fi aplicate numai într-o manieră nediscriminatorie.
Transpunerea acquis-ului comunitar în România
Liberalizarea operaţiunilor de capital a avut loc în conformitate cu
următoarele principii: (i) intrările înaintea ieşirilor; (ii) fluxurile pe termen
mediu şi lung înaintea celor pe termen scurt; (iii) investiţiile directe înaintea
celor de portofoliu; (iv) respectarea secvenţei bănci - întreprinderi - populaţie. În
domeniul operaţiunilor valutare, armonizarea legislaţiei noastre cu Directiva nr.
88/361/CEE s-a realizat prin adoptarea Regulamentului nr. 4/2005 privind
regimul valutar, cu modificările ulterioare. Potrivit art. 2 din Regulament,
operaţiunile valutare curente şi de capital, prevăzute în Anexa nr. 1
(Nomenclator), se efectuează în mod liber între rezidenţi şi nerezidenţi, în valută
şi în moneda naţională.
În mod concret, au fost liberalizate următoarele operaţiuni de capital care
decurg din : investiţiile directe; investiţiile imobiliare, altele decât cele directe,
respectiv investiţiile în bunuri imobile destinate unei investiţii directe;
operaţiunile cu instrumente financiare tranzacţionate în mod curent pe piaţa de
capital, care nu sunt în categoria investiţiilor directe, a operaţiunilor cu
instrumente financiare tranzacţionate în mod curent pe piaţa monetară sau a
operaţiunilor cu unităţi ale organismelor de plasament colectiv; operaţiunile cu
instrumente financiare tranzacţionate în mod curent pe piaţa monetară;
operaţiunile cu unităţi ale organismelor de plasament colectiv; credite legate de
comerţul internaţional la care participă rezidenţii; creditele şi împrumuturile
financiare neincluse în categoria investiţiilor directe, a creditelor legate de
comerţul internaţional la care participă rezidenţii şi a împrumuturilor cu caracter
personal; garanţii; operaţiunile în conturi curente; operaţiunile în conturi de
depozit; transferuri aferente derulării contractelor de asigurare, transferuri de
capital care constau în prime, anuităţi, sume asigurate, indemnizaţii decurgând
din contractele de asigurare; transferurile de capital cu caracter personal;
importurile şi exporturile de active financiare; alte mişcări de capital.
Art. 6 prevede că în situaţiile în care fluxurile de capital pe termen scurt
de o amploare deosebită exercită presiuni puternice asupra pieţei valutare şi
provoacă perturbări grave în aplicarea politicii monetare şi a cursului de schimb,
având ca efect, în special, variaţii semnificative ale lichidităţii interne şi
dezechilibre ale balanţei de plăţi, Banca Naţională a României poate lua una sau
mai multe măsuri de salvgardare, după cum urmează: obligarea rezidenţilor şi
nerezidenţilor de a notifica B.N.R., cu 10 zile înainte, intenţia de a efectua
operaţiuni valutare de capital pe termen scurt; stabilirea de plafoane şi alte limite
pentru operaţiuni valutare de capital pe termen scurt care generează intrări/ieşiri
de capital ale nerezidenţilor/rezidenţilor; reţinerea în cont la B.N.R., pe o durată
determinată, a unei părţi din sumele în valută/moneda naţională (leu) provenind
din operaţiuni valutare de capital pe termen scurt şi care generează intrări/ieşiri
de capital ale nerezidenţilor/rezidenţilor; aplicarea unui comision la iniţierea
tranzacţiilor de pe piaţa valutară interbancară în scopul efectuării de operaţiuni
valutare de capital care au ca obiect cumpărarea/vânzarea de valută; stabilirea
unei rate mai mari a rezervelor minime obligatorii pentru sumele reprezentând
intrări de capital pe termen scurt, care sunt deţinute de rezidenţi şi nerezidenţi la
instituţii de credit; instituirea unor restricţii de scadenţă pentru unele operaţiuni
valutare de capital pe termen scurt; introducerea de restricţii privind iniţierea de
noi operaţiuni valutare de capital pe termen scurt; introducerea de măsuri
suplimentare de monitorizare a operaţiunilor valutare de capital şi/sau de măsuri
de control valutar.
În acest caz, B.N.R. are obligaţia de a informa Comisia Europeană şi
celelalte state membre asupra adoptării unor astfel de măsuri până cel târziu la
data intrării lor în vigoare. Perioada de aplicare a măsurilor de salvgardare
adoptate nu poate depăşi, de regulă, 6 luni. Măsurile de salvgardare se aplică atât
rezidenţilor, cât şi nerezidenţilor. B.N.R. va proceda la modificarea, înlocuirea
sau încetarea măsurilor de salvgardare la solicitarea expresă a Comisiei
Europene.
În materia investiţiilor directe, prezintă importanţă următoarele acte
normative: O.U.G. nr. 92/30.12.1997 privind stimularea investiţiilor directe; L.
nr. 312/10.11.2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra
terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele
juridice străine. Potrivit O.U.G. nr. 92/1997, investiţia directă constă în
participarea la constituirea sau extinderea unei întreprinderi în oricare dintre
formele juridice prevăzute de lege, dobândirea de acţiuni sau părţi sociale ale
unei societăţi comerciale, cu excepţia investiţiilor de portofoliu, sau înfiinţarea şi
extinderea în România a unei sucursale de către o societate comercială străină,
prin: aport financiar, în monedă naţională sau în valută convertibilă; aport în
natură de bunuri imobile sau/şi mobile, corporale şi incorporale; participarea la
creşterea activelor unei întreprinderi, prin orice mod legal de finanţare.
Nu intră în domeniul de aplicare al ordonanţei investiţiile de portofoliu,
adică operaţiunile de dobândire a valorilor mobiliare pe pieţele de capital
organizate şi reglementate şi care nu permit participarea directă la administrarea
societăţii comerciale. În temeiul acestui act normativ, investitorii nerezidenţi în
România au dreptul de a transfera în străinătate, fără niciun fel de restricţii, după
plata impozitelor şi a taxelor legale, următoarele venituri, în valută liber
convertibilă: a) dividendul sau beneficiul obţinut de la o societate comercială,
persoană juridică română, în cazul în care sunt acţionari sau asociaţi; b) venitul
obţinut în cadrul unei asociaţii în participaţiune, precum şi veniturile obţinute
din vânzarea acţiunilor sau părţilor sociale; c) sumele obţinute din lichidarea
unei societăţi comerciale, potrivit L. nr. 31/1990 privind societăţile comerciale,
ori din lichidarea unei societăţi comerciale potrivit procedurilor de insolvenţă
prevăzute de L. nr. 85/2006; d) sumele obţinute cu titlu de despăgubiri, ca
urmare a unei exproprieri sau aplicării unei alte măsuri cu efect echivalent; e)
alte venituri, conform formei de realizare a investiţiei.
Legea nr. 312 din 10 noiembrie 2005 reglementează dobândirea dreptului
de proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi,
precum şi de către persoanele juridice străine. Nu intră în sfera de aplicare a
legii cazurile de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenurilor de către
cetăţenii străini sau apatrizi prin moştenire legală. Art. 3 instituie regula
egalităţii de tratament cu privire la dobândirea dreptului de proprietate privată
asupra terenurilor între cetăţenii români şi persoanele juridice române, pe de o
parte, şi cetăţenii altor state membre şi persoanele juridice constituite conform
legislaţiei altor state membre, pe de altă parte. Potrivit art. 4 din lege, cetăţeanul
unui stat membru nerezident în România, apatridul nerezident în România cu
domiciliul într-un stat membru, pot dobândi dreptul de proprietate asupra
terenurilor pentru reşedinţe secundare, respectiv sedii secundare, la împlinirea
unui termen de 5 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană. În ceea
ce priveşte terenurile agricole, pădurile şi terenurile forestiere, dreptul de
proprietate asupra acestora poate fi dobândit de persoanele mai sus menţionate,
după împlinirea unui termen de 7 ani de la data aderării României la Uniunea
Europeană. De la această regulă sunt exceptaţi fermierii care desfăşoară
activităţi independente şi care sunt cetăţeni străini sau apatrizi cu domiciliul într-
un stat membru şi îşi stabilesc reşedinţa în România sau apatrizi cu domiciliul în
România. Totodată, legea a modificat art. 6 din O.U.G. nr. 92/1997. În urma
modificării, societăţile comerciale, persoane juridice rezidente sau nerezidente,
pot dobândi orice drepturi reale asupra bunurilor imobile, în măsura necesară
derulării activităţii sale, potrivit obiectului social, cu respectarea dispoziţiilor
legale privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de
către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice străine.

Libertatea de circulaţie a persoanelor este reglementată alături de libertatea

de circulaţie a serviciilor şi a capitalurilor în partea a III-a a Tratatului privind
Funcţionarea Uniunii Europene în forma consolidată din 9 mai 2008, Titlul IV,
capitolul I Lucrătorii (art. 45 - 48) şi capitolul II Dreptul de stabilire (art. 49 -
55). Deşi au o reglementare proprie, cele trei libertăţi se intersectează, deoarece
ele concură la un obiectiv comun, care constă în deschiderea pieţei comunitare
pentru exercitarea activităţilor economice. Astfel, atunci când se creează un
sediu într-un alt stat membru decât statul de origine, nu este aplicată doar
libertatea de stabilire, ci poate fi incidenţă şi libertatea de prestare a serviciilor -
în cazul în care la acel sediu se înfiinţează o vietatea comercială, ale cărei
servicii pot fi oferite tuturor resortisanţilor comunităţii - sau libertatea de
circulaţie a capitalurilor, dacă se urmăreşte plasarea sau investirea capitalului
prin dobândirea de participaţii la societatea comercială care se constituie.
 Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene s-a pronunţat recent asupra
corelării libertăţii de circulaţie a persoanelor cu libertatea de circulaţie a

capitalurilor. Astfel, Curtea a precizat că se includ în do meniul de aplicare

materială al dispoziţiilor Tratatului CE referitoare la libertatea de stabilire
dispoziţiile naţionale care se aplică deţinerii de către un resortisant al unui stat
membru, în capitalul unei societăţi stabilite într-un alt stat membru, a unei
participaţii care îi permite să exercite o influenţă certă asupra deciziilor acestei
societăţi şi să îi stabilească astfel activităţile. Intră sub incidenţa dispoziţiilor
din Tratatul CE privind libera circulaţie a capitalurilor în special investiţiile, şi
anume investiţiile de orice natură pe care le efectuează persoanele fizice sau
juridice şi care ajută la crearea sau la menţinerea unor relaţii durabile şi directe
între cel care oferă fondurile şi societatea căreia îi sunt destinate, în vederea
exercitării unei activităţi economice. Acest obiectiv presupune ca acţiunile
deţinute de acţionar să îi confere posibilitatea de a participa efectiv la
administrarea sau controlul acestei societăţi. Atunci când o reglementare
naţională nu se aplică numai participaţiilor care permit asociatului să exercite o
influenţă certă asupra deciziilor unei societăţi şi să stabilească activităţile
acesteia, ci se aplică indiferent de mărimea participaţiei pe care acţionarul o are
într-o societate, este susceptibilă de a intra atât sub incidenţa libertăţii de
stabilire, cât şi a libertăţii de circulaţie a capitalurilor.
Libertatea de stabilire şi libertatea de prestare a serviciilor au ca
destinatari persoanele fizice şi persoanele juridice. Cele două libertăţi sunt
indispensabile cetăţeniei europene, care se fundamentează pe principii
democratice consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la care
ordinea juridică comunitară subscrie. Printre aceste principii figurează şi
libertatea de comunicare (art. 10 din C.E.D.O.), esenţială statelor membre.
Astăzi, datorită tehnologiei moderne, principala modalitate de comunicare este
comunicarea electronică, aceasta reprezentând o prestare de servicii.
 Deşi libertatea de stabilire şi cea de prestare a serviciilor sunt distincte,
Tratatul oferă resortisanţilor Uniunii Europene alegerea între cele două.
Alegerea trebuie să se facă sub rezerva caracterului rezidual al libertăţii de
prestare a serviciilor. Întrucât libertatea de circulaţie a lucrătorilor nu intră în
obiectul de studiu al disciplinei de drept comunitar al afacerilor, ci al disciplinei
de drept comunitar social, în continuare vom analiza libertatea de stabilire a
persoanelor prin prisma dispoziţiilor Tratatului, precum şi dreptul de circulaţie şi
şedere în mod liber pe teritoriile statelor membre al cetăţenilor Uniunii
Europene şi al membrilor lor de familie, în lumina prevederilor Directivei
2004/38 din 29 aprilie 2004.
Accepţiune europeană a întreprinderii. Ca şi în dreptul concurenţei, în
dreptul european al afacerilor întreprinderea are o accepţiune largă. Orice
activitate economică exercitată cu titlu independent este o activitate de
întreprindere, oricare ar fi obiectul său. Astfel, în sensul dreptului european,
întreprinderile sunt industriale, comerciale, agricole, artizanale sau liberale.
Activitatea corespunzătoare unei profesii liberale este, în accepţiunea
recunoscută de dreptul european, o activitate de întreprindere şi, de asemenea,
cabinetul persoanei care exercită profesia liberală este o întreprindere. Aşadar,
accesul la o profesie presupune constituirea unei întreprinderi.
Dacă accesul la o profesie se identifică cu constituirea unei întreprinderi,
atunci gestiunea întreprinderii nu poate fi separată de exercitarea profesiei. Dar
gestiunea întreprinderii nu implică numai accesul la profesie sau îndeplinirea
actelor specifice acesteia, ci şi procurarea unei locaţii în care se va desfăşura
activitatea, recrutarea personalului, protecţia socială a persoanelor implicate în
activitatea întreprinderii şi alte operaţiuni. Aşadar, la implantarea fizică se
adaugă un sediu economic şi financiar. Toate aceste operaţiuni sunt supuse
dreptului naţional al statului membru pe al cărui teritoriu se constituie
întreprinderea.
 Interzicerea restricţiilor la libertatea de stabilire presupune asimilarea cu
resortisanţii statului de primire, în materie de stabilire, a resortisanţilor celorlalte
state membre. Altfel spus, tratamentul naţional în materia stabilirii se aplică şi
resortisanţilor altor state membre. Principiul tratamentului naţional se aplică
tuturor activităţilor de întreprindere. Excepţiile de la acest principiu sunt expres
şi limitativ prevăzute şi de strictă interpretare. Principiul tratamentului naţional
constă în atribuirea resortisanţilor altor state membre decât statul de primire a
drepturilor recunoscute de acesta din urmă propriilor resortisanţi.
Atribuirea resortisanţilor altor state membre numai a drepturilor
recunoscute de statul de primire propriilor resortisanţi. Concepţia
jurisprudenţială asupra principiului; interdicţia restricţiilor nediscriminatorii.
Aplicând art. 4 din Tratat, resortisanţilor altor state membre nu li se pot atribui
mai multe drepturi decât cele recunoscute de statul de primire propriilor
resortisanţi. Jurisprudenţa a interpretat această regulă în manieră teleologică,
asigurând astfel egalitatea între resortisanţii din state membre diferite.
În cauza Gebhard, Curtea a hotărât că pentru a fi compatibile cu Tratatul,
măsurile naţionale susceptibile să incomodeze sau să facă mai puţin atrăgătoare
exercitarea libertăţilor fundamentale trebuie să îndeplinească patru condiţii: a) să
se aplice în mod nediscriminatoriu; b) să fie justificate de motive de interes
general; c) să garanteze realizarea obiectivului pe care-l urmăresc; d) să nu
depăşească ceea ce este necesar pentru a atinge obiectul urmărit. Hotărârea
pronunţată în afacerea Gebhard este prima care face aplicarea în materia
libertăţii de stabilire a celor patru condiţii generale, pe care jurisprudenţa le-a
consacrat deja în materia liberei circulaţii a mărfurilor. În hotărârile sale,
anterioare directivelor privind echivalenţa diplomelor necesare exercitării
profesiilor reglementate, Curtea a stabilit în sarcina statelor membre obligaţia de
examina corect dacă diplomele eliberate de un alt stat membru trebuie să fie sau
nu considerate echivalente diplomelor naţionale. În alte cazuri, Curtea a decis că
cerinţele impuse de un stat membru pentru accesul resortisanţilor altor state
membre la o profesie pe teritoriul său trebuie să fie conforme cu dreptul
comunitar. În ceea ce priveşte profesiile nereglementate, restricţiile
nediscriminatorii la libertatea de stabilire impuse de dreptul naţional trebuie să
fie justificate.
Excepţiile de la tratamentul naţional. Art. 51 (ex-art. 45 din Tratatul CE)
şi art. 52 (ex-art. 46 din Tratatul CE) permit statelor membre de primire să nu
asimileze resortisanţii altor state membre propriilor resortisanţi, în privinţa
anumitor activităţi, care implică exercitarea autorităţii publice sau pentru motive
de odine publică, securitate publică şi sănătate publică. Astfel, Tratatul lasă
statelor membre libertatea de a edicta sau nu excepţii de la principiul
tratamentului naţional.
a) Excepţiile permise în cazul activităţilor care implică exercitarea unei
autorităţi publice. Art. 51 din Tratat prevede că sunt exceptate de la aplicarea
dispoziţiilor în materia dreptului de stabilire activităţile care implică în statul în
cauză, chiar şi cu titlu ocazional, exercitarea autorităţii publice. Textul art. 51
ridică problema determinării activităţilor care implică exercitarea autorităţii
publice şi, prin urmare, ar putea fi rezervate doar propriilor resortisanţi. Această
problemă a fost invocată pentru prima oară în cauza Reyners, în contextul în
care s-a procedat la sesizarea Curţii în sensul stabilirii de a dispune dacă
dispoziţiile ex-art. 52 din Tratat (în prezent art. 49) au sau nu efect direct şi să
precizeze semnificaţia noţiunii de activităţi care implică exercitarea, în statul
membru interesat, chiar cu titlu ocazional, a autorităţii publice, noţiune folosită
în cuprinsul ex-art. 55 (în prezent art. 51) din Tratatul CE, care prevede unele
excepţii de la principiul liberei circulaţii a persoanelor. Prin hotărârea pronunţată
la 21 iunie 1974 în această afacere, Curtea a hotărât că, de la sfârşitul perioadei
de tranziţie, ex-art. 52 din Tratatul de la Roma este o dispoziţie direct aplicabilă.
De asemenea, Curtea stabilit că excepţia de la libertatea de stabilire prevăzută de
ex-art. 55 alin.(l) din Tratat, trebuie să fie restrânsă la activităţile care, prin ele
însele, implică o participare directă şi specifică a autorităţii publice. În
argumentarea soluţiei sale, Curtea a reţinut imposibilitatea aplicării excepţiei
permise de art. 51 în cadrul unei profesii independente, iacă activităţile care ar
putea implica exercitarea autorităţii publice constituie un element detaşabil în
ansamblul activităţii profesionale în cauză. De asemenea, Curtea a precizat că în
cazul activităţii prestate de avocaţi, exercitarea acesteia lasă intactă puterea de
apreciere a autorităţii judiciare şi libertatea exercitării puterii jurisdicţionale.
Interpretarea strictă a noţiunii de activitate care implică exercitarea autorităţii
publice o regăsim şi în alte hotărâri ale Curţii de Justiţie.
b) Restricţii justificate de motive de ordine publică, securitate publică şi
sănătate publică. Art. 52 TFUE permite statelor membre să impună
resortisanţilor altor state membre restricţii la libertatea de stabilire, justificate de
motive de ordine publică, securitate publică şi sănătate publică. Acest text este
mai puţin invocat în dreptul afacerilor. In schimb, statele membre apelează la
dispoziţiile art. 52, în mod frecvent, în materia dreptului de şedere al
resortisanţilor altor state membre pe teritoriul lor. Restricţiile care se adoptă în
această materie îmbracă forma refuzului dreptului de şedere sau a expulzării.
Studiul jurisprudenţei arată că art. 52 din Tratat permite, de asemenea, edictarea
unor dispoziţii discriminatorii care, iară a aduce atingere dreptului de şedere al
resortisanţilor altor state membre, le închid acestora accesul la anumite activităţi
profesionale. Totuşi, potrivit art. 51 alin. (2) din Tratat, puterea recunoscută
statelor membre de a exclude din domeniul de aplicare a dispoziţiilor în materia
dreptului de stabilire anumite activităţi care implică exercitarea autorităţii
publice este acordată cu titlu subsidiar, pentru cazurile în care legislaţia
europeană nu reglementează ea însăşi problema libertăţii de stabilire faţă de
activităţile respective.
Tratamentul naţional în statul de origine: interdicţia impusă statului de
origine de a împiedica stabilirea resortisanţilor săi într-un alt stat membru. Toţi
resortisanţii statelor membre sunt liberi să se stabilească în orice loc din
comunitate. Astfel, orice stat membru trebuie să permită accesul resortisanţilor
altor state membre pe teritoriul său, dar, în acelaşi timp, nu poate împiedica
ieşirea propriilor resortisanţi de pe teritoriul său.
Principiul interdicţiei
Decizia de principiu în materie a fost pronunţată de Curtea de Justiţie la data de
7 februarie 1979 în afacerea Knoors. Circumstanţele care au dat naştere acestui
litigiu au fost următoarele: un resortisant olandez, domiciliat în Belgia, lucrase
ca salariat, un anumit interval de timp, în cadrul unei întreprinderi, apoi a prestat
activitatea de instalator, fiind şi patronul întreprinderii în care lucra. La un
moment dat, acesta a dorit să se întoarcă în ţara de origine - Olanda - şi să
înfiinţeze o întreprindere asemănătoare. Conform legislaţiei olandeze, pentru a
crea o întreprindere se cerea obţinerea unei autorizaţii administrative prealabile.
În acest sens, el a adresat o cerere autorităţilor olandeze competente. Acestea i-
au respins cererea, motivând că nu avea calificarea profesională cerută de lege în
acest scop. Având în vederea refuzul autorizării, persoana în cauză s-a prevalat
de o altă dispoziţie din legislaţia olandeză, care fusese preluată prin aplicarea
Directivei nr. 64-427 a Consiliului C.E., potrivit căreia, în statele membre în
care accesul la anumite activităţi economice este supus cerinţei deţinerii unei
calificări profesionale determinate, statul membru în cauză recunoaşte ca probă
suficientă a acestei calificări exercitarea efectivă, într-un alt stat membru, a
activităţii respective. Însă, autorităţile competente olandeze au considerat că,
întrucât are cetăţenie olandeză, persoana interesată nu poate beneficia de
dispoziţiile directivei.
Curtea a fost sesizată cu un recurs prejudicial, în care i s-a solicitat să
răspundă la întrebarea dacă persoana în cauză, de cetăţenie olandeză, beneficiază
sau nu de libertatea de stabilire pe teritoriul Olandei. Curtea de Justiţie a răspuns
afirmativ. În motivarea soluţiei sale, Curtea a invocat, în primul rând, textul
directivei care prevedea că beneficiază de dispoziţiile ei resortisanţii statelor
membre stabiliţi în interiorul Comunităţii.
 În al doilea rând, Curtea a declarat că interpretarea sa este justificată de
cerinţele care izvorăsc din libertatea de circulaţie a persoanelor, libertatea de
stabilire şi libertatea de prestare a serviciilor, garantate de ex-art. 3 c), 48, 52 şi
59 din Tratat (în prezent art. 3 c), 45, 49 şi 56). Curtea a precizat că aceste
libertăţi fundamentale în sistemul Comunităţii nu vor fi deplin realizate dacă
statele membre ar putea să refuze beneficiul dispoziţiilor dreptului comunitar
resortisanţilor lor, care se prevalează de facilităţile existente în materia
circulaţiei şi stabilirii şi care au dobândit calificări profesionale într-un alt stat
membru decât cel de origine. De asemenea, Curtea precizează că, în ceea ce
priveşte resortisanţii unui stat membru, care doresc să se stabilească pe teritoriul
altui stat membru, ex-art. 52 (actualul art. 49) nu trebuie interpretat în maniera
de a exclude de la beneficiul dreptului comunitar proprii resortisanţi ai unui stat
membru determinat, atunci când, prin faptul că aceştia au avut reşedinţa în mod
legal pe teritoriul altui stat membru şi au dobândit o calificare profesională
recunoscută de dispoziţiile dreptului comunitar, se află într-o situaţie similară cu
a tuturor celorlalte subiecte care beneficiază de drepturile şi libertăţile garantate
prin Tratat.
Ulterior hotărârii pronunţată în cauza Knoors, principiul interdicţiei a fost
enunţat de către Curtea de Justiţie, într-o formulare lapidară, în două hotărâri
importante pentru evoluţia jurisprudenţei: Daily Mail şi Imperial Chimical
Industries ICI: „chiar dacă dispoziţiile în discuţie ale Tratatului referitoare la
libertatea de stabilire urmăresc să asigure beneficiul tratamentului naţional în
statul membru de primire, ele se opun, de asemenea, ca statul de origine să
împiedice stabilirea resortisanţilor săi într-un alt stat membru”.
Din punct de vedere al stabilirii pe teritoriul statului său de origine a unui
resortisant care, anterior, fusese stabilit într-un alt stat membru, după cum s-a
arătat deja în hotărârea Knoors, numai resortisantul care a fost stabilit în mod
legal pe teritoriul altui stat membru şi a obţinut o calificare profesională
recunoscută de dispoziţiile dreptului comunitar poate invoca principiul
interdicţiei în statul său de origine. Curtea s-a pronunţat în acelaşi sens şi în alte
cazuri.
În cazul discriminărilor fiscale privind participaţiile în societăţi
care au legătură cu alte state membre, jurisprudenţa a condamnat discriminările
fiscale impuse în materia operaţiunilor de aceeaşi natură asupra capitalurilor în
societăţile sau companiile naţionale. Astfel, Curtea de Justiţie a considerat că
dreptul de stabilire se opune dispoziţiilor fiscale naţionale care exclud din sfera
de aplicare a scutirii de la plata impozitul pe profit veniturile investite în acţiuni
la o societate comercială, conferind controlul, atunci când societatea este
stabilită într-un alt stat membru decât cel în cauză.
Curtea de Justiţie a declarat totodată că resortisantul unui stat membru,
care exercită o activitate salariată într-un alt stat membru, pe teritoriul căruia el
are reşedinţa în mod legal, poate invoca beneficiul regulilor ex-art. 52 (actualul
art. 49) din Tratatul de la Roma în faţa statului său de origine, pe teritoriul căruia
el exercită o altă activitate, independentă, deoarece, exercitând o activitate
economică într-un alt stat membru decât statul de origine, el se găseşte într-o
situaţie similară celei în care orice alt subiect invocă, în fata statului de primire,
beneficiul drepturilor şi al libertăţilor garantate prin Tratat.
Excepţii de la principiul interdicţiei. În temeiul art. 49 din Tratat,
principiul interdicţiei nu se aplică în cazul unei situaţii pur interne, nici în cazul
stabilirii fictive pe teritoriul unui alt stat membru. În hotărârea Knoors, Curtea a
declarat că dispoziţiile în materia dreptului de stabilire şi de prestare a serviciilor
nu se vor aplica situaţiilor pur interne într-un stat membru. De asemenea, în
cadrul aceleiaşi hotărâri, Curtea a precizat că există un interes legitim care
autorizează un stat membru să împiedice accesul propriilor resortisanţi la
facilităţile permise de Tratat, atunci când unii dintre ei urmăresc să se sustragă în
mod abuziv legislaţiei naţionale în materie de formare profesională.
Libertatea de a presta servicii reprezintă dreptul unei persoane fizice
sau juridice, care are un sediu, principal sau secundar, stabilit pe teritoriul
unui stat membru, de a oferi servicii pe teritoriul altor stat membre.
Această definiţie ridică problema localizării prestării de servicii.
Localizarea serviciilor determină caracterul transfrontalier al acestora, care
le face susceptibile de a intra în sfera de aplicare a dreptului comunitar.
Art. 56 - 62 TFUE resortisanţilor Uniunii, într-o manieră generală,
libertatea de a presta servicii. De asemenea, Tratatul oferă această libertate
resortisanţilor statelor semnatare ale Acordului asupra Spaţiului Economic
European. Politica comercială comună depăşeşte, astăzi, domeniul său
tradiţional, care este circulaţia mărfurilor, atingând direct sectorul
serviciilor transfrontaliere.
Libertatea de prestare a serviciilor este reglementată de art. 56-62
TFUE (ex-art. 49 şi 55 din Tratatul CE). Potrivit art. 56 alin. (1), restricţiile
la libertatea de prestare a serviciilor în interiorul Uniunii sunt interzise faţă
de resortisanţii statelor membre, stabiliţi într-un alt stat membru decât cel
al beneficiarului serviciilor. Art. 57 din Tratat prevede că sunt considerate
servicii prestaţiile furnizate, în mod obişnuit, în schimbul unei remuneraţii,
în măsura în care nu sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la libera
circulaţie a persoanelor, mărfurilor şi capitalurilor. Astfel, serviciile
cuprind în special: a) activităţi cu caracter industrial; b) activităţi cu
caracter comercial; c) activităţi artizanale; d) activităţi prestate în cadrul
profesiunilor liberale. De asemenea, se prevede că, fără a aduce atingere
dreptului de stabilire, prestatorul, în vederea executării prestaţiei, poate să-
şi desfăşoare activitatea, temporar, în statul membru în care se realizează
prestarea de servicii, în aceleaşi condiţii ca acelea pe care statul respectiv le
impune propriilor resortisanţi. În conformitate cu dispoziţiile art. 58, libera
circulaţie a serviciilor în domeniul transporturilor este reglementată de
dispoziţiile referitoare la transporturi. În ceea ce priveşte liberalizarea
serviciilor bancare şi de asigurări, asociate mişcărilor de capital, aceasta
trebuie să se realizeze concomitent cu liberalizarea circulaţiei capitalurilor.
Aşadar, serviciile de transport au un regim juridic special, implicând
politica comună a transporturilor. Referitor la serviciile bancare şi de
asigurări, textul Tratatului este caduc, deoarece, în prezent, circulaţia
intracomunitară a capitalurilor este liberă. Dispoziţiile Tratatului conţin
numai anumite elemente privind noţiunea de prestare a serviciilor
transfrontaliere. Având în vedere caracterul incomplet al dispoziţiilor
Tratatului în această materie, o atenţie deosebită trebuie acordată
jurisprudenţei şi dreptului derivat. Astfel, în materia prestării serviciilor în
cadrul pieţei interne, la data de 12 decembrie 2006 a fost adoptată
Directiva 2006/123/CE.
Pornind de la conţinutul art. 57 din Tratat, prestarea de servicii poate
fi definită ca o prestaţie remunerată, oferită în mod independent, oricare ar
fi domeniul de activitate. Primul element este „prestaţia” sau serviciul. De
cele mai multe ori, între prestator şi beneficiarul serviciului se încheie un
contract în temeiul căruia primul se obligă să execute o prestaţie în
favoarea celui de-al doilea, acesta din urmă obligându-se să plătească
contravaloarea prestaţiei (ex. avocat-client, medic-pacient, transportator-
destinatar). Cel de-al doilea element al definiţiei este „remuneraţia”.
Prestarea de servicii exclude îndeplinirea unei activităţi dezinteresate.
Criteriul remunerării activităţii este esenţial pentru calificarea unei
activităţii ca fiind o prestare de servicii. Finalitatea economică stă la baza
Tratatului. Independenţa reprezintă cel de-al treilea element al definiţiei.
Astfel, prestatorul trebuie să-şi ofere serviciile în mod independent, şi nu
ca salariat. Nu este exclus cumulul activităţii de salariat cu o activitate
independentă. Cu toate acestea, nu este necesar ca serviciile să fie prestate
cu titlu profesional. În al patrulea rând, prestarea de servicii reglementată
de Tratat se poate face în orice sector de activitate, independent de sectorul
economic, precum: servicii de televiziune; publicitate; activităţi financiare,
bancare şi de asigurări; activităţi spitaliceşti; formare profesională;
activităţi de intermediere; activităţi de transport şi turism; sport
profesionist; organizare de jocuri; profesii liberale (medic, avocat, arhitect,
contabil etc).
Beneficiază de libertatea comunitară numai prestaţia care are caracter
european. Pentru a intra în sfera de aplicare a dreptului comunitar este
necesar ca prestaţia să îndeplinească următoarele condiţii: să emane de la
resortisantul unui stat membru care are un sediu prestabilit pe teritoriul
altui stat membru; să aibă caracter temporar; să aibă caracter
transfrontalier.
Prestaţia emană de la resortisantul unui stat membru care are deja un
sediu stabilit pe teritoriul altui stat membru. În ceea ce priveşte prima
condiţie, tratatul nu distinge între sediul principal şi cel secundar, prestaţia
având caracter temporar. Referitor la cea de-a doua condiţie se impune
sublinierea că numai serviciile prestate cu caracter temporar relevă
aplicarea dispoziţiilor tratatului în materia libertăţii de prestare a
serviciilor. Caracterul temporar presupune că serviciul este ocazional sau
are o durată prestabilită, determinată ori limitată în timp.
O contribuţie importantă la clarificarea noţiunii de prestaţie
temporară şi la delimitarea între libertatea de circulaţie a serviciilor şi
libertatea de stabilire a avut hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie în
afacerea Gebhard. Astfel, în opinia Curţii, caracterul temporar al prestaţiei
se apreciază în funcţie de durata, frecvenţa, periodicitatea şi continuitatea
sa. Totodată, Curtea a afirmat că, în scopul executării prestaţiilor sale,
prestatorul poate să se doteze în statul de primire cu infrastructura
necesară, înţelegând prin aceasta un birou sau un cabinet. Însă, implantarea
trebuie să se facă pe o durată determinată. In caz contrar, adică în ipoteza
implantării durabile sau permanente a unui sediu în statul în care se oferă
serviciile, vor fi aplicabile dispoziţiile din materia dreptului de stabilire,
prin prisma noţiunii de „prezenţă permanentă”.
Cea de-a doua condiţie ridică două probleme: (i) fraudarea dreptului
de stabilire şi (ii) prestarea serviciilor de către prestator într-un alt stat
membru cu salariaţii angajaţi în statul de stabilire. Fraudarea dreptului de
stabilire se poate realiza prin stabilirea unei întreprinderi pe teritoriul unui
anumit stat membru cu scopul de a se prevala de aplicarea regimului
libertăţii de prestare a serviciilor într-un alt stat membru, chiar dacă, în
realitate, activitatea sa se exercită în întregime pe teritoriul primului stat.
Astfel se urmăreşte eludarea dispoziţiilor în materia dreptului de stabilire,
care, de regulă, sunt mai restrictive. în această ipoteză, Curtea a decis că nu
se va aplica regimul libertăţii de prestare a serviciilor, ci regimul dreptului
de stabilire al statului în care se desfăşoară în mod efectiv activitatea
întreprinderii.
În hotărârea de referinţă pronunţată în afacerea van Binsbergen,
Curtea a declarat că statele membre au dreptul să adopte dispoziţii
destinate să împiedice prestatorii de servicii să utilizeze libertatea garantată
de Tratat, în scopul sustragerii de la regulile profesionale aplicabile pe
teritoriul unui stat membru. Hotărârea a fost invocată ulterior şi în alte
cazuri. În situaţia în care prestatorul execută serviciile într-un alt stat
membru cu salariaţii angajaţi în statul de stabilire se pune problema de a şti
dacă salariaţii sunt supuşi regimului libertăţii de circulaţie a angajaţilor sau
regimului libertăţii de prestare a serviciilor. Curtea a pronunţat o hotărâre
importantă care dezleagă această problemă de drept. Astfel, Curtea a
afirmat că libertatea de prestare a serviciilor de care beneficiază angajaţii
antrenează, în sarcina statului membru de primire, obligaţia de a permite
acestora să intre şi să lucreze pe teritoriul său împreună cu prestatorul de
servicii, chiar dacă aceştia nu beneficiază în numele lor personal de
libertatea de circulaţie a angajaţilor.
Prestaţia are caracter transfrontalier, localizarea prestării serviciilor
neridicând probleme atunci când prestatorul se deplasează fizic într-un alt
stat membru în scopul executării activităţii sale. Dificultăţile apar în cazul
serviciilor financiare sau al celor care se realizează în mediul electronic ori
virtual. Caracterul transfrontalier al serviciului se determină fie prin
raportare la sensul deplasării persoanei prestatorului sau a beneficiarului,
fie în funcţie de modurile de deplasare a serviciului. În funcţie de sensul
deplasării, prestaţia are caracter transfrontalier dacă, în scopul prestării
serviciilor, prestatorul se deplasează într-un alt stat membru decât cel în
care este stabilit. Spre exemplu, un avocat român este chemat să pledeze în
faţa instanţelor franceze. De asemenea, prestaţia are caracter transfrontalier
şi în cazul în care serviciul este prestat într-un alt stat membru decât cel al
destinatarului. Raportat la modurile de trecere a frontierei, de cele mai
multe ori, prestarea de servicii se face prin deplasarea efectivă, fizică, a
unei persoane pe teritoriul unui alt stat membru. Astfel, este posibil ca
prestatorul, stabilit într-un stat membru, să se deplaseze într-un alt stat
membru pentru a presta servicii. Dar şi destinatarul serviciului se poate
deplasa într-un alt stat membru decât cel de rezidenţă. Însă, prestaţia poate
avea caracter transfrontalier şi în lipsa deplasării fizice a prestatorului sau a
destinatarului serviciului, pur şi simplu prin natura prestaţiei. Aceasta este,
spre exemplu, ipoteza exploatării reţelelor de televiziune prin cablu dintr-
un stat membru de către emitenţii stabiliţi în alt stat membru. Aşadar,
pentru stabilirea caracterului transfrontalier este esenţial ca prestatorul să
fie stabilit într-un stat membru diferit de cel în care se află beneficiarul
serviciului.

Măsuri nediscriminatorii
Jurisprudenţa a extins prohibiţia prevăzută la art. 56 din Tratat şi la
măsurile nediscriminatorii, adică cele indistinct aplicabile. Aceste măsuri
pot viza accesul la anumite activităţi sau exercitarea libertăţii de prestare a
serviciilor. Măsurile indistinct aplicabile pot îmbrăca diverse forme: cerinţa
agrementului sau a unei autorizaţii administrative; cerinţe privind
organizarea controalelor administrative sau a contabilităţii; reguli
deontologice.
În principiu, toate aceste măsuri sunt indistinct aplicabile deoarece nu
iau în considerare naţionalitatea sau reşedinţa prestatorului de servicii. Cu
toate acestea, ele restrâng libertatea de prestare a serviciilor. În privinţa
accesului la profesiile reglementate, în absenţa armonizării, statele membre
stabilesc anumite condiţii referitoare la titluri, diplome sau calificări
profesionale. De regulă, aceste condiţii sau cerinţe urmăresc garantarea
calităţii prestaţiilor furnizare pe teritoriul statelor membre în cauză. Totuşi,
în temeiul principiului recunoaşterii mutuale, autorităţile statelor membre
trebuie să aprecieze cunoştinţele sau să verifice diplomele dobândite în
statul de origine al prestatorului şi să organizeze examene, probe sau stagii
speciale. În orice caz, deciziile prin care se refuză recunoaşterea diplomelor
trebuie să fie motivate şi susceptibile de a fi atacate cu recurs. În materia
profesiilor reglementate au fost adoptate mai multe directive, dintre care
cele mai importante sunt Directiva nr. 89/48 din 21 decembrie 1992
privind recunoaşterea mutuală a diplomelor şi Directiva nr. 92/51 din 18
iunie 1992 privind recunoaşterea diplomelor, atestatelor şi certificatelor
profesionale. Însă, acestea au fost abrogate prin Directiva nr. 2005/36 din 7
septembrie 2005 privind recunoaşterea calificărilor profesionale.
Originea obstacolelor la libertatea de prestare a serviciilor. Acestea
pot să emane de la statul de stabilire al prestatorului de servicii, de la statul
în care se prestează serviciul ori de la statul de reşedinţă al consumatorului
de servicii. Nu este necesar ca măsura restrictivă să aibă ca efect refuzul
aplicării tratamentului naţional, ci este suficient ca aceasta să deranjeze sau
să incomodeze ori să facă mai puţin atrăgătoare prestarea de servicii
transfrontaliere.
Ca şi în materia libertăţii de circulaţie a mărfurilor, restricţiile sunt
permise numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: a) domeniul nu
este armonizat; b) măsura restrictivă urmăreşte un interes general; c) ea nu
trebuie să fie discriminatorie; d) ea trebuie să fie obiectiv necesară; e) ea
trebuie să fie proporţională; f) trebuie să respecte principiul recunoaşterii
mutuale.
Spre deosebire de libertatea de circulaţie a mărfurilor, în această
materie nu există o listă care să prevadă, chiar şi în mod enunţiativ,
motivele care justifică restricţiile. În privinţa ultimelor trei condiţii se
impun câteva sublinieri. În primul rând, măsurile naţionale restrictive sunt
permise dacă acestea urmăresc protejarea unui interes legitim în sensul
dreptului european. însă, libertatea prestatorilor de servicii nu poate fi
limitată decât dacă libertatea persoanelor stabilite pe teritoriul statului în
cauză este, de asemenea, limitată. În al doilea rând, este necesar ca
interesul legitim să nu poată fi atins printr-o măsură mai puţin
constrângătoare pentru prestatori decât cele edictate în statul de prestare a
serviciilor. Aprecierea proporţionalităţii măsurii cu riscul nerespectării
interesului legitim presupune luarea în considerare, în mod concret, a
condiţiilor în care se exercită sau se poate exercita libertatea de a presta
servicii. Astfel, trebuie să se ţină seama dacă destinatarii serviciilor sunt
particulari sau profesionişti, dacă prestatorii sunt sau nu în relaţie directă
cu consumatorii statului membru în care se prestează serviciile, dacă
exercitarea libertăţii de prestare a serviciilor nu exclude controalele
eficace, dacă procedeele tehnice moderne de comunicare pot suporta
constrângeri menţinând acelaşi nivel de securitate a prestaţiilor. În al treilea
rând, înainte de a edicta sau aplica măsuri împotriva prestatorilor de
servicii, statele membre trebuie să fie preocupate să vadă dacă interesul
general în cauză nu a fost deja luat în considerare în statul membru în care
este stabilit prestatorul.
În cauza van Wesemael, de exemplu, Curtea a declarat că restricţiile
la libertatea de prestare a serviciilor sunt permise dacă sunt justificate de
interesul general şi dacă incumbă oricărei persoane sau întreprinderi care-şi
exercită activitatea pe teritoriul său, în măsura în care acest interes nu este
protejat prin regulile care se aplică prestatorului în statul în care este
stabilit. Jurisprudenţa relevă o varietate de motive care intră în sfera
noţiunii «interes general: reguli profesionale care au ca scop protejarea
destinatarului serviciului; protecţia proprietăţii industriale; protecţia
salariaţilor; protecţia consumatorilor; protecţia mediului; protecţia limbii şi
a culturii; conservarea patrimoniului artistic naţional; deontologia şi buna
administrare a justiţiei; echilibrul financiar al regimurilor de protecţie
socială; politica culturală şi respectarea pluralismului în materie de presă
sau comunicare audiovizuală. De asemenea, în unele cazuri, Curtea de
Justiţie a considerat că sunt permise restricţiile justificate de motive de
ordin moral sau religios.
Libertatea de stabilire reprezintă dreptul recunoscut resortisanţilor
statelor membre de a accede la activităţi independente şi exercitarea acestora,
precum şi de a constitui şi administra întreprinderi şi, în special, societăţi - în
accepţiunea înţelesul art. 54 alin. 2 din Tratat - în condiţiile stabilite pentru
resortisanţii proprii de legislaţia ţării de stabilire, sub rezerva dispoziţiilor
privind capitalurile. Această libertate se articulează cu libertatea de circulaţie a
capitalurilor. Cele mai multe măsuri sau restricţii afectează în acelaşi timp
ambele libertăţi. Spre exemplu, acesta este cazul măsurilor care limitează atât
libertatea de a investi capitaluri, dar şi accesul la gestiunea întreprinderii, care
trebuie conferită investitorului. Asemenea măsuri pot fi contrare atât art. 65 (ex-
art. 56 din Tratatul CE), cât şi art. 49 (ex-art. 43 din Tratatul CE). După caz, un
articol sau celălalt va fi temeiul legal pertinent pentru a contesta legislaţia
naţională restrictivă. Totuşi este posibil ca cele două articole să fie cumulativ
pertinente.
Dreptul de stabilire este recunoscut tuturor resortisanţilor statelor
membre ale Uniunii Europene. Pentru persoana fizică, determinarea calităţii de
resortisant se face prin aplicarea criteriilor naţionale. În principiu, persoana
juridică, filială a unei întreprinderi necomunitare sau controlată de acţionari
necomunitari, este resortisantă a statului membru pe al cărei teritoriu îşi are
sediul social. Tratatul conţine în art. 45 o definiţie succintă a termenului de
„stabilire", care nu permite delimitarea între noţiunea de stabilire şi noţiunea de
operaţiuni transfrontaliere. În absenţa unei definiţii clare, Curtea de Justiţie a
avut sarcina de a clarifica noţiunea de stabilire, de a enunţa principiul libertăţii
de stabilire şi limitele acestuia, precum şi de a se pronunţa cu privire la efectul
direct al Tratatului.
Elocventă în acest sens este Hotărârea pronunţată la 21 iunie 1974 în
cauza Reyners, când, în speţă, posesorul unei diplome obţinute în mod legal în
Belgia, în temeiul căreia se acordă accesul la profesia de avocat pe teritoriul
acestei ţări, a fost exclus de la exercitarea acestei profesii pe motiv de
naţionalitate, conform prevederilor Decretului regal din 24 august 1970 privind
titlul şi exercitarea profesiei de avocat. În această cauză, Curtea a stabilit trei
principii. Primul principiu este cel al aplicării directe a art. 52, devenit art. 49
TFUE, începând din momentul expirării perioadei de tranziţie. Astfel, începând
din 1970, libertatea de stabilire este câştigată de toţi resortisanţii Uniunii,
indiferent de sectorul de activitate în care activează. Cel de-al doilea principiu
este principiul dreptului la tratamentul naţional, care rezulta din art. 52 din
Tratat, dar şi din art.7, actualul art. 18 TFUE, ce stipulează principiul
nediscriminării pe criteriul naţionalităţii. Practic, art. 49 TFUE este o aplicaţie
particulară a art. 18 TFUE, în materia libertăţii de stabilire. Cel de-al treilea
principiu este principiul interpretării restrictive a noţiunii de participare la
exercitarea autorităţii publice. Astfel, Curtea a interpretat că activităţile
profesionale care presupun un contact, fie acesta constant şi organic, cu organele
jurisdicţionale de drept intern sau chiar o participare obligatorie la funcţionarea
acestora, nu sunt, ca atare, asociate exercitării autorităţii publice şi că, în special,
nu pot fi considerate asociate acestei autorităţi activităţile cele mai definitorii ale
profesiei de avocat, cum ar fi consultanţa şi asistenţa juridică, precum şi
reprezentarea şi apărarea părţilor în justiţie, chiar şi atunci când intervenţia sau
asistenţa avocatului este obligatorie ori reprezintă un drept exclusiv acordat
acestuia prin efectul legii. Aşadar, în nici un caz nu pot fi asociate exercitării
puterii publice activităţile precum consultanţa şi asistenţa juridică sau
reprezentarea şi apărarea părţilor în justiţie, exercitate în cadrul unei profesii
liberale cum este cea de avocat, chiar dacă, prin efectul legii, îndeplinirea
acestor activităţi este obligatorie sau se realizează exclusiv de către avocaţi.
Conform Hotărârii pronunţată la 31 martie 1993 în cauza Kraus, s-a
constatat că acesta, cetăţean german, a absolvit primul examen de stat în Drept
în Germania, în anul 1986. După promovarea examenului de stat, şi-a continuat
studiile în Regatul Unit al Marii Britanii, obţinând un titlu de master în Drept la
Universitatea Edinbourgh. După întoarcerea sa în Germania, s-a angajat ca
asistent universitar la Universitatea din Tubingen, iar apoi a urmat mai multe
cursuri de pregătire în vederea înscrierii la cel de-al doilea examen de stat în
Drept. În această împrejurare, domnul Kraus a trimis Ministerului Ştiinţelor şi
Artelor din landul Baden - Wurttemberg copiile documentelor sale de studii,
inclusiv după diploma obţinută la Universitatea Edinbourgh. Legislaţia germană
în vigoare stipula că diplomele care atestă absolvirea unui curs universitar în
Germania pot fi folosite pe teritoriul statului german fără o autorizare de
recunoaştere prealabilă, în timp ce cetăţenii care au obţinut un titlu universitar
într-un alt stat trebuie să obţină recunoaşterea prealabilă a diplomelor din partea
ministerului competent din landul în care doreau să folosească diploma. Această
cerinţă era impusă nu numai cetăţenilor germani, ci şi cetăţenilor celorlalte state
membre. Erau exceptate doar persoanele care se angajau în cadrul misiunilor
diplomatice pe teritoriul german şi cele care se aflau pe teritoriul german pentru
o perioadă mai mică de trei luni ori pentru scopuri personale. În vederea
obţinerii autorizaţiei de recunoaştere a diplomei, solicitantul trebuia să
completeze un formular tip, la care ataşa numeroase acte doveditoare, şi să
plătească o taxă de 130 mărci germane. În acest context, domnul Kraus a
introdus o acţiune la Tribunalul administrativ din Stuttgart, susţinând că
măsurile impuse de landul german încalcă dreptul de stabilire.
Curtea de Justiţie a fost sesizată cu următoarea întrebare prejudicială: art.
48 din Tratatul CEE (actualul art. 54) sau o altă dispoziţie pertinentă din dreptul
comunitar se opune ca legislaţia unui stat membru să interzică resortisanţilor săi,
sub sancţiune penală, să se prevaleze pe teritoriul său de un titlu universitar, în
forma sa originală, care atestă absolvirea unui al treilea ciclu de studii, şi , fără a
condiţiona accesul la o profesie, să prevadă avantaje pentru exercitarea acesteia
dacă se obţine, în prealabil, autorizaţia administrativă cu acest efect? Curtea de
Justiţie a considerat că nicio prevedere a Tratatului nu se opune ca un stat
membru să impună o procedură de autorizare prealabilă a diplomelor
postuniversitare obţinute pe teritoriul altor state membre decât Germania, dacă
procedura în cauză îndeplineşte următoarele condiţii: să aibă ca scop verificarea
modului de acordare a titlului academic; să fie accesibilă, adică să nu implice
plata unor taxe foarte ridicate; refuzul acordării autorizaţiei să poată face
obiectul unei contestaţii sau a unei alte căi de atac; decizia de refuz să fie
motivată; nerespectarea procedurii administrative să fie sancţionată cu o
pedeapsă proporţională cu gravitatea faptei. Aşadar, în cazul în care procedura
de recunoaştere a diplomelor nu respectă condiţiile mai sus enunţate, legislaţia
naţională în cauză este incompatibilă cu Tratatul.

Dreptul de stabilire (continuare)

Prin Hotărârea pronunţată la 30 noiembrie 1995 în afacerea Gebhard, s-a
statuat ca stare de fapt că Reinhard Gebhard, cetăţean german, a obţinut dreptul
de a exercita profesia de „Rechtsanwalt” în Germania la data de 3 august 1977.
El s-a înscris în Baroul din Stuttgart unde şi-a exercitat activitatea ca şi „liber
colaborator” într-un cabinet constituit de avocaţi germani („Buerogemein-
stschaft”), fără a avea propriul cabinet pe teritoriul german. Din martie 1978,
Reinhard Gebhard s-a stabilit în Italia, împreună cu soţia sa, de naţionalitate
italiană, şi cei trei copii. Domnul Gebhard şi-a desfăşurat activitatea profesională
în Italia începând cu data de 1 martie 1978, iniţial, în calitate de colaborator într-
un cabinet de avocaţi asociaţi din Milano şi, apoi, de la 1 ianuarie 1980 până la
începutul anului 1989, în calitate de asociat în acelaşi cabinet. La 30 iulie 1989,
domnul Gebhard îşi deschide propriul cabinet la Milano, în cadrul căruia
colaborează cu „avvocati” şi „procuratori” italieni, cărora le încredinţa, în mod
sporadic, litigii privind clienţi italieni din Italia. Astfel, domnul Gebhard
exercita o activitate esenţialmente extrajudiciară de asistenţă şi reprezentare a
persoanelor de limbă germană (această activitate reprezentând 65% din cifra sa
de afaceri), dar şi o activitate de reprezentare a persoanelor de limbă italiană în
Germania şi Austria (activitate ce reprezenta 30% din cifra sa de afaceri). Restul
de 5% provenea din asistenţa acordată italienilor care exercitau profesii juridice
şi se confruntau cu probleme de drept german în cazul clienţilor lor.
Foştii asociaţi ai domnului Gebhard din cabinetul de avocaţi asociaţi în
care acesta din urmă şi-a desfăşurat activitatea până în 30 iulie 1989, au formulat
o plângere la Consiglio dell`Ordine degli Avvocati e Procuratori di Milano,
nemulţumiţi de faptul că domnul Gebhard figura cu titulatura de „avvocato” în
corespondenţa sa profesională, că se prezenta în faţa instituţiilor Pretura şi
Tribunalul din Milano direct sub titlul de „avvocato” şi că-şi exercita activitatea
profesională în „Studio legale Gebhard”. În acest context, Consiglio dell`Ordine
degli Avvocati e Procuratori di Milano a deschis la data de 19 septembrie 1991 o
procedură disciplinară împotriva sa, întrucât nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce-i
reveneau în temeiul Legii nr. 31/82, exercitând în Italia o activitate profesională
cu caracter permanent în propriul său cabinet şi utilizând titlul de „avvocato”. La
14 noiembrie 1991, Reinhard Gebhard a formulat, în temeiul Directivei nr.
89/48/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988, o cerere de înscriere pe tabloul
avocaţilor din Baroul Milano, fără să fi fost soluţionată de Consiglio dell`Ordine
degli Avvocati e Procuratori di Milano. Procedura disciplinară pornită împotriva
sa a fost soluţionată prin decizia din 30 noiembrie 1992 prin care s-a dispus
suspendarea exercitării activităţii profesionale pe o perioadă de 6 luni.
Domnul Gebhard a atacat decizia cu recurs la Consiglio Nazionale
Forense. In recurs, Reinhard Gebhard nu s-a limitat doar la a critica decizia
recurată, ci a contestat refuzul implicit al Consiliului din Milano de a-1 înscrie
pe tabloul avocaţilor. În recursul său, Reinhard Gebhard a invocat aplicarea
Directivei nr. 77/249, susţinând că această directivă îi acordă dreptul de a
exercita activităţile profesionale în propriul său cabinet din Milano. În acest
context, Consiglio Nazionale Forenze a sesizat Curtea de Justiţie cu două
întrebări prejudiciale: 1) art. 2 din Legea nr. 31 din 9 februarie 1982, referitoare
la libera prestare de servicii de către avocaţii care au calitatea de resortisanţi ai
unui stat membru al Comunităţii Europene, potrivit căruia acestora nu li se
permită să deschidă un cabinet pe teritoriul Italiei, indiferent cu ce titlu - sediu
principal sau secundar - este compatibil cu Directiva nr. 77/249? 2) criteriile
întemeiate pe durata sau frecvenţa prestaţiilor furnizate de un avocat trebuie
luate în considerare atunci când se apreciază caracterul temporar sau nu al
activităţii? În hotărârea pe care a pronunţat-o, Curtea de Justiţie a statuat că
durata sau caracterul temporar al prestării de servicii, prevăzut de art. 60 alin.
din Tratatul CE, se apreciază în funcţie de durata, frecvenţa, periodicitatea şi
continuitatea sa. Un prestator de servicii, în sensul Tratatului, se poate dota, în
statul membru de primire, cu infrastructura necesară în vederea îndeplinirii
prestaţiei sale. Un resortisant al unui stat membru care, în mod stabil şi continuu,
exercită o activitate profesională într-un alt stat membru în care, având un sediu
profesional, el se adresează resortisanţilor acelui stat, relevă dispoziţiile
capitolului din Tratat referitor la dreptul de stabilire, şi nu la servicii.
Posibilitatea pe care o are resortisantul unui stat membru de a-şi exercita dreptul
de stabilire şi condiţiile exercitării acesteia trebuie să fie apreciate în funcţie de
activităţile pe care el înţelege să le să le exercite pe teritoriul statului de primire.
Atunci când accesul la o profesie specifică nu este supus nici unei reglementări
în statul de primire, resortisantul oricărui alt stat membru are dreptul de a se
stabili pe teritoriul primului stat şi de a exercita acolo această activitate
profesională. Măsurile naţionale susceptibile să împiedice sau să facă mai puţin
atrăgătoare exercitarea libertăţilor fundamentale garantate de Tratat trebuie să
îndeplinească patru condiţii: a) să se aplice în mod nediscriminatoriu; b) să fie
justificate de motive de interes general; c) să garanteze realizarea obiectivului pe
care îl urmăresc; d) să fie necesare pentru atingerea acestuia.
Aşadar, prin decizia Gebhard, Curtea de Justiţie a hotărât că dreptul de
stabilire implică posibilitatea recunoscută unui rezident comunitar de a participa
în mod stabil şi continuu la viaţa economică a unui stat membru, altul decât
statul de origine, şi de a obţine profit, favorizând integrarea economică şi socială
în interiorul Comunităţii, în domeniul activităţilor nesalariate sau independente.
Restricţiile privind libertatea de stabilire a resortisanţilor unui stat
membru pe teritoriul altui stat membru. Această interdicţie vizează şi restricţiile
privind înfiinţarea de agenţii, sucursale sau filiale de către resortisanţii unui stat
membru stabiliţi pe teritoriul altui stat membru. În conformitate cu art. 49 alin. 2
din Tratat, libertatea de stabilire presupune accesul la activităţi independente şi
exercitarea acestora, precum şi constituirea şi administrarea întreprinderilor şi,
în special, a societăţilor în înţelesul articolului 54 al doilea alineat, în aceleaşi
condiţii ca cele stabilite pentru resortisanţii proprii de legislaţia ţării de stabilire,
sub rezerva dispoziţiilor capitolului privind capitalurile. Dreptul de stabilire
principal se exercită fie prin constituirea ex nihilo a unei societăţi sau a unui
cabinet şi stabilirea unui sediu principal, fie prin transferul unui sediu principal
de pe teritoriul unui stat membru pe teritoriul alt stat membru. Transferul
sediului social al unei întreprinderi relevă dispoziţiile art. 49 din Tratat (ex-art.
43 din Tratatul CE). Totuşi, transferul sediului social se loveşte de numeroase
obstacole. Sunt astfel de obstacole, spre exemplu, dispoziţiile din legislaţia
fiscală a unor state membre care consideră transferul sediului social un caz de
încetare a activităţii, cu consecinţa fiscală a plăţii impozitelor pe care le implică
lichidarea, cu excepţia existenţei unui convenţii privind evitarea dublei impuneri
sau a dispoziţiilor legale naţionale care stipulează menţinerea personalităţii
juridice în ipoteza transferului sediului social dintr-un stat membru într-un alt
stat membru.
Art. 49 (ex-art. 43 din Tratatul CE) şi 54 din Tratat (ex-art. 48 din Tratatul
CE) nu conferă, nici nu garantează resortisanţilor persoane juridice dreptul de
transfer al sediului social tară pierderea personalităţii juridice şi fără dizolvare.
Însă, legislaţiile naţionale ale statelor membre trebuie respectate de operatorii pe
piaţă. Totuşi, în principiu, statele membre nu pot interzice persoanelor juridice
resortisante să circule în mod liber pe teritoriul statelor membre. Dreptul de a
ieşi de pe teritoriul unui stat membru sau de a părăsi teritoriul său poate fi
exercitat fie prin transferul sediului, dacă statul de plecare permite şi în condiţiile
stabilite de acesta, fie prin transferul activităţii, concomitent cu dizolvarea, fie
prin crearea unei filiale într-un alt stat membru, societatea mamă devenind o
cochilie vidă, fie prin fuziunea transfrontalieră, dacă aceasta este posibilă în
condiţiile legislaţiei naţionale.
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a avut o contribuţie importantă în materia
dreptului de stabilire a întreprinderilor prin modalitatea transferului centrului de
activitate. Astfel, Curtea de Justiţie a decis că prin crearea unui sediu social de
către o întreprindere într-un stat pe al cărui teritoriu nu desfăşoară nicio
activitate, aceasta îşi exercită dreptul de stabilire recunoscut de Tratat. Pentru
societăţile comerciale, singura cale pentru a-şi exercita dreptul de stabilire este
crearea de sedii secundare, filiale sau sucursale.
Art. 49 alin. (1) din Tratat dispune că interdicţia restricţiilor la libertatea
de stabilire se aplică şi la crearea de agenţii, sucursale sau filiale, de către
resortisanţii unui stat membru stabiliţi pe teritoriul altui stat membru. Persoana
fizică sau juridică ce deţine un sediu principal pe teritoriul unui stat membru îşi
poate extinde activitatea pe teritoriul altor stat membre, prin următoarele
modalităţi: agenţii, sucursale şi filialele. De regulă, crearea unei filiale relevă
legătura cu libertatea de circulaţie a capitalurilor. Deţinerea unei participaţii de
control sau semnificative ori accesul la gestiunea societăţii sunt două forme de
exercitare a libertăţii de stabilire. Ca şi exemple de sedii secundare menţionăm
crearea de către o bancă a unei agenţii sau sucursale ori deschiderea de către un
avocat a unui cabinet secundar.
Stabilirea unui sediu într-un alt stat membru decât cel de constituire este
modul cel mai natural de dezvoltare a afacerilor în Uniunea Europeană.
Progresiv, Curtea de Justiţie s-a orientat spre recunoaşterea unei accepţiuni largi
a noţiunii de sediu secundar. Astfel, în celebra hotărâre pronunţată la 4
decembrie 1986 în cazul Comisia vs. Germaniei, Curtea de Justiţie a declarat că
situaţia în care o întreprindere menţine într-un stat membru o prezenţă
permanentă relevă dreptul de stabilire, chiar dacă această prezenţă nu se
înfăţişează în niciuna dintre cele trei forme menţionate de ex-art. 43 (agenţie,
sucursală sau filială), ci se exercită printr-un simplu birou condus de personalul
propriu al întreprinderii sau de către o persoană mandatată să gestioneze biroul
în mod permanent. Rezultă că, în opinia Curţii de Justiţie, prezenţa permanentă
este una dintre posibilele forme de stabilire a sediului secundar. Aşadar,
concepţia finalistă a sediului secundar, pe care o regăsim în hotărârea pronunţată
în afacerea Gebhard, încearcă să clarifice a posteriori interpretarea dată de
Curtea de Justiţie noţiunii de sediu secundar în afacerea Comisia vs. Germania.
Totuşi, caracterul imprecis al definiţiei şi absenţa unei jurisprudenţe
complementare, menţin incertitudinea asupra prezenţei permanente ca o nouă
formă posibilă de sediu secundar.
Regimul stabilirii sediului secundar se caracterizează, în special, prin
particularităţi referitoare la atribuirea dreptului de stabilire. Pe de o parte,
desfiinţarea restricţiilor la crearea unui sediu secundar nu are legătură cu
tratamentul naţional. Pe de altă parte, dreptul de stabilire a sediului secundar nu
aparţine resortisanţilor unui alt stat membru în temeiul acestei calităţi, ci
presupune ca aceştia să fi fost deja stabiliţi pe teritoriul unui stat membru.
În jurisprudenţă s-a decis că dreptul de stabilire secundară există
independent de modul în care statul de primire rezervă propriilor săi naţionali
accesul la crearea unei agenţii, sucursale sau filiale. Fiecare resortisant al unui
stat membru are facultatea de a crea mai mult decât un singur sediu pe teritoriul
Comunităţii. Hotărârea de referinţă în materie a fost pronunţată de Curtea de
Justiţie la 12 iulie 1984, în afacerea Klopp. În speţă, domnul Klopp, avocat,
resortisant german, înscris în camera avocaţilor din Dusseldorf, a formulat o
cerere prin care a solicitat să fie admis în profesia de avocat şi să fie înscris pe
tabloul avocaţilor din cadrul Baroului din Paris, unde dorea să-şi deschidă un
cabinet, urmând să rămână avocat în baroul din Dusseldorf şi să-şi păstreze
domiciliul în acest oraş. Consiliul Ordinului Avocaţilor din cadrul Baroului din
Paris a respins cererea sa în temeiul dispoziţiilor Decretului nr. 72-468 din 9
iunie 1972 privind organizarea profesiei de avocat. Acest act normativ prevedea
că un avocat nu putea avea decât un singur domiciliu profesional, stabilit în raza
teritorială a instanţei unde-şi desfăşura activitatea. În cursul judecării litigiului
între domnul Klopp şi Ordinul Avocaţilor din cadrul Baroului din Paris, Curtea
de Casaţie franceză a sesizat Curtea de Justiţie cu o chestiune prejudicială.
Astfel, s-a solicitat Curţii să se pronunţe dacă, în absenţa directivei în materia
coordonării dispoziţiilor privind accesul la profesia de avocat şi exercitarea
acestei profesii, cerinţa de a nu avea decât un singur sediu profesional impusă
unui avocat, resortisant al unui stat membru, care doreşte să-şi exercite simultan
profesia de avocat într-un alt stat membru, rezultată din legislaţia statului de
stabilire, garantând în acest stat funcţionarea justiţiei şi respectarea deontologiei,
constituie sau nu o restricţie incompatibilă cu libertatea de stabilire garantată
prin ex-art. 52 din Tratatul de la Roma (actualul art. 49 TFUE).
Curtea a decis că în absenţa unei reguli comunitare specifice în materie,
fiecare stat membru are libertatea de a stabili regulile de exercitare a profesiei de
avocat pe teritoriul său dar, aceasta nu presupune că legislaţia unui stat membru
ar putea să ceară unui avocat să deţină doar un singur sediu profesional pe
teritoriul Comunităţii. O asemenea interpretare restrictivă l-ar împiedica pe
avocat ca, odată stabilit într-un stat membru determinat, să mai invoce beneficiul
libertăţilor Tratatului în vederea stabilirii într-un alt stat membru, cu preţul
abandonării sediului său existent deja. Totodată, Curtea a precizat că
interpretarea potrivit căreia libertatea de stabilire nu se limitează la dreptul de a
crea un singur sediu în interiorul Comunităţii îşi găseşte fundamentul în termenii
art. 52 (actualul art. 49) din Tratat. În temeiul acestei dispoziţii, desfiinţarea
progresivă a restricţiilor la libertatea de stabilire se extinde şi restricţiilor la
crearea unei agenţii, sucursale sau filiale de către resortisanţii unui stat membru
pe teritoriul altui stat membru. Această regulă trebuie considerată ca fiind
expresia specifică a unui principiu general, aplicabil şi profesiilor liberale, în
temeiul căruia dreptul de stabilire presupune facultatea de a crea sau menţine, cu
respectarea regulilor profesionale, mai mult de un centru de activitate pe
teritoriul Comunităţii.
Dreptul de stabilire pe teritoriul Comunităţii presupune, pe lângă
facultatea de a crea un sediu în interiorul Comunităţii, libertatea de a alege
forma sediului secundar: agenţie, sucursală, filială. Potrivit art. 49 din Tratat,
numai resortisanţii deja stabiliţi cu titlu principal pe teritoriul Comunităţii se pot
prevala de dreptul de stabilire secundară.
Curtea a decis că sunt incompatibile cu libertatea comunitară de stabilire
dispoziţiile naţionale care defavorizează sub aspectul dreptului fiscal sau al
protecţiei sociale, exploatarea sediilor în mai multe state membre. Astfel, Curtea
a constatat că regulile naţionale care exclud de la beneficiul fiscal pentru
dividende sucursalele şi agenţiile societăţilor de asigurări ce au sediul pe
teritoriul altui stat membru decât cel care a edictat dispoziţiile fiscale restrâng în
mod nejustificat libertatea de stabilire.

Insolvenţa europeană

Insolvența a fost unul dintre subiectele excluse din domeniul de aplicare al

Regulamentului Bruxelles I. Cu toate acestea, s-a recunoscut că este foarte necesar un
instrument european care să prevadă posibilitatea ca o hotărâre în materie de insolvență să fie
recunoscută și executată în toate statele membreși a cărui aplicare să nu fie restricționată nici
de frontierele statelor membre, nici de procedurile lor naționale, care sunt foarte variate. Ca
urmare a dezvoltării pieței interne, activitățile întreprinderilor au o dimensiune internațională
și efecte transfrontaliere din ce în ce mai accentuate. În același timp, a fost necesar să se
încerce eliminarea oricăror stimulente pentru ca întreprinderile să transfere active dintr-un stat
membru în altul, în încercarea de a contracara interesele creditorilor și de a obține o poziție
juridică mai favorabilă. De asemenea, buna funcționare a pieței interne impune ca procedurile
transfrontaliere de insolvență din Uniunea Europeană să se desfășoare în mod eficient și
eficace. În mod evident, obiectivele de această natură nu pot fi realizate într-o măsură
suficientă la nivelul statelor membre, astfel încât este necesar ca dispozițiile privind
competența, recunoașterea și dreptul aplicabil în caz de insolvență să fie exprimate într-un
instrument legislativ european. La începutul anilor 1990, ca urmare a intrării în vigoare a
Tratatului de la Maastricht, între statele membre au fost inițiate negocieri în acest sens, care s-
au încheiat cu adoptarea, la 23 noiembrie 1995, a textului unei convenții internaționale între
statele membre de la acea vreme. Convenția nu a intrat niciodată în vigoare, dar a constituit
efectiv baza regulamentului ulterior, adoptat la 29 mai 2000.
Regulamentul european privind procedurile de insolvență cuprinde dispoziții de
reglementare a interacțiunii procedurilor de insolvență dintre statele membre ale UE.
Regulamentul a intrat în vigoare la 31 mai 2002 și se aplică tuturor procedurilor inițiate după
această dată. Regulamentul privind procedurile de insolvență se aplică procedurilor colective
de insolvență, indiferent dacă debitorul este o persoană fizică sau o persoană juridică, un
comerciant sau o persoană particulară, în care debitorul este desistat de bunuri integral sau
parțial și este desemnat un lichidator sau un administrator în raport cu debitorul. Procedurile
respective sunt definite la articolul 1 alineatul (1) din regulament și sunt enumerate în mod
specific în anexele A și B la acesta. Pentru ca regulamentul să se aplice, procedurile de
insolvență trebuie să fie introduse oficial și să fie executorii în statul membru în care sunt
deschise.
Normele privind competența din regulament – articolul 3. Regulamentul conține
norme de competență pentru a stabili care instanță a cărui stat membru este competentă să
deschidă și să desfășoare proceduri de insolvență. Normele se bazează pe principiul că în UE
ar trebui să existe o singură procedură în ceea ce privește insolvența unui anumit debitor.
Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de
insolvență. ar trebui să cuprindă procedura principală cu domeniu de aplicare universal și alte
posibile proceduri secundare. Competența pentru deschiderea procedurilor principale ar trebui
să aparțină instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor
principale ale debitorului. Procedurile interne care privesc numai activele situate în statul de
deschidere – denumite în continuare „proceduri secundare” – sunt permise, pe lângă
procedura principală ( 71). În situația în care procedurile naționale sunt deschise înainte de
procedura principală, acestea sunt numite „proceduri teritoriale” și continuă până în
momentul în care se deschid procedurile principale.
 Procedurile principale și procedurile secundare de insolvență se desfășoară separat și,
de regulă, de către lichidatori diferiți. Cu toate acestea, ele pot să contribuie și să conducă la
valorificarea eficace a activelor totale numai dacă procedurile paralele în curs de desfășurare
sunt coordonate. Pentru ca acest lucru să devină posibil, diferiții lichidatori trebuie să
coopereze strâns, în special printr-un schimb suficient de informații cu privire la stadiul
procedurilor respective. Lichidatorii trebuie să comunice, printre alte informații, depunerea și
verificarea cererilor de admitere a creanțelor, precum și măsurile menite să conducă la
finalizarea procedurilor. Pentru a asigura rolul predominant al procedurii principale de
insolvență, lichidatorul din cadrul acestei proceduri dispune de o serie de posibilități de a
interveni în procedurile secundare care sunt în desfășurare în același timp.
Orice creditor care își are reședința obișnuită, domiciliul sau sediul social într-un stat
membru are dreptul să depună cereri de admitere a creanțelor în cadrul fiecărei proceduri de
insolvență aflate pe rol într-un stat membru cu privire la activele debitorului. Cu toate acestea,
pentru a asigura egalitatea de tratament a creditorilor, distribuirea încasărilor trebuie să fie
coordonată. Orice creditor poate păstra ceea ce a primit în cursul procedurii de insolvență,
însă are dreptul să participe la distribuirea activelor totale în cadrul altei proceduri numai în
cazul în care creditorii de același rang au obținut aceeași proporție din cererile lor, în
conformitate cu articolul 20 alineatul (2). Dacă și în ce condiții este admis un creditor pentru
a solicita deschiderea unei proceduri secundare se stabilește în conformitate cu legislația
statului membru pe al cărui teritoriu este deschisă procedura respectivă. În mod similar,
efectele procedurii respective se limitează la activele debitorului situate pe teritoriul statului
membru unde se desfășoară procedura secundară.
În conformitate cu principiul enunțat la articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul
privind insolvența, legea aplicabilă procedurii de insolvență și efectelor acesteia este legea
statului membru pe al cărui teritoriu este deschisă procedura. Lex concursus determină toate
efectele procedurii de insolvență, atât cele de natură procedurală, cât și cele materiale, asupra
persoanelor și raporturilor juridice în cauză. De asemenea, regulamentul prevede, pentru
chestiunile reglementate de acesta, norme unitare privind conflictele de legi care înlocuiesc, în
cadrul domeniului lor de aplicare, normele interne de drept internațional privat. Se prevăd
norme speciale referitoare la legea aplicabilă anumitor drepturi și raporturi juridice deosebit
de importante, cum ar fi drepturile reale, compensarea, rezerva dreptului de proprietate și
contractele de muncă. Aceste excepții de la norma generală sunt prevăzute pentru a proteja
așteptările legitime ale creditorilor și siguranța tranzacțiilor în alte state membre decât cel în
care a fost deschisă procedura.
Regulamentul prevede recunoașterea imediată a hotărârilor privind deschiderea,
desfășurarea și închiderea procedurilor de insolvență care intră în domeniul său de aplicare și
a hotărârilor aflate în legătură directă cu procedura de insolvență. Ca normă generală,
hotărârea de deschidere a unei proceduri de insolvență este recunoscută în toate statele
membre de îndată ce își produce efectele în statul de deschidere. Aceasta va produce în alte
state membre, fără îndeplinirea niciunei alte formalități, efectele pe care i le atribuie legea
statului de deschidere, cu excepția cazului în care recunoașterea ar contraveni în mod vădit
ordinii publice a unui stat. De asemenea, desemnarea lichidatorului și competențele acestuia,
astfel cum sunt conferite de legea statului de deschidere, vor fi pe deplin recunoscute în alte
state membre.
Reforma propusă a Regulamentului privind insolvența se referă la faptul că, Comisia
Europeană a publicat o propunere de reformare a Regulamentului privind insolvența în
aceeași zi cu Raportul din 12 decembrie 2012 privind punerea în aplicare a Regulamentului
(CE) nr. 1346/2000 din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență ( 81). Negocierile cu
privire la propunere sunt în prezent în faza finală. Reforma va viza în principal următoarele
elemente: domeniul de aplicare: extinderea domeniului de aplicare al regulamentului prin
revizuirea definiției procedurilor de insolvență pentru a include procedurile hibride și
procedurile de pre-insolvență, precum și procedurile de descărcare de datorie și alte proceduri
de insolvență pentru persoanele fizice care, în prezent, nu se încadrează în definiție;
modificările respective, în cazul în care sunt adoptate, ar armoniza, de asemenea,
regulamentul într-o măsură mai mare cu abordarea adoptată de modelul de lege propus de
UNCITRAL privind insolvența transfrontalieră; competența: clarificarea normelor de
competență, în special prin completarea definiției noțiunii de centru al intereselor principale
(COMI) și, de asemenea, prin îmbunătățirea cadrului procedural pentru determinarea
competenței prin obligarea lichidatorilor și a instanțelor să examineze motivele
jurisdicționale pentru o procedură de insolvență; procedurile secundare vizează dispoziții care
facilitează administrarea mai eficientă a procedurilor de insolvență, prin care se permite
instanței să refuze deschiderea de proceduri secundare în cazul în care sunt îndeplinite
anumite condiții, în special dacă acest lucru nu este necesar pentru protejarea intereselor
creditorilor locali, prin eliminarea cerinței conform căreia procedurile secundare trebuie să fie
proceduri de lichidare și prin îmbunătățirea cooperării între procedurile principale și cele
secundare, în special prin extinderea cerințelor de cooperare la instanțele implicate;
publicitatea procedurilor și depunerea cererilor de admitere a creanțelor: cerința ca statele
membre să publice hotărârile relevante ale instanței în cauzele transfrontaliere de insolvență
într-un registru electronic accesibil publicului și cerința de interconectare a registrelor
naționale de insolvență; grupurile de întreprinderi: crearea unui cadru juridic pentru
tratamentul insolvenței referitoare la diferite întreprinderi care fac parte din acelaşi grup, în
special prin introducerea unei proceduri coordonate de grup și prin obligarea lichidatorilor și
a instanțelor implicate în diferitele proceduri principale să coopereze și să comunice între ele.