Sunteți pe pagina 1din 50

POLITICA UNIUNII EUROPENE PRIVIND DREPTUL LA LIBERA

CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR, PERSOANELOR,


CAPITALURILOR, PLĂŢILOR ŞI SERVICIILOR

3
CUPRINS

CAPITOLUL I. Libera circulaţie a mărfurilor pe teritoriul Uniunii Europene............5


1.1. Libera circulaţie a mărfurilor.....................................................................................6
1.1.1. Uniunea vamală,interzicerea taxelor vamale şi a mărfurilor cu efect echivalent. .7
1.1.2.Tariful vamal comun...............................................................................................9
1.1.3. Interdicţia restricţiilor cantitative........................................................................12
1.1.4. Excepţiile prevăzute de art.30 din Tratatul C.E...................................................15
1.1.5. Alte restricţii la libera circulaţie a mărfurilor......................................................18
CAPITOLUL II. Libera circulaţie a persoanelor...........................................................20
2.1.Dreptulde liberă circulaţie şi de sejur a persoanelor...............................................21
2.2. Prevederile Directivei 68/360/CEE...........................................................................23
2.3. Prevederile Directivei 84/221/CEE..........................................................................25
2.4. Libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor Uniunii Europene ................28
2.5.Colaborarea între statele membre U.E. şi Comisia Europeană privind locurile de
muncă pe teritoriul Uniunii..............................................................................................31
2.6. Accesul la locurile de muncă ........................................................................33
2.7. Egalitatea de tratament.............................................................................................38
CAPITOLUL III. Libera circulaţie a capitalului şi a plăţilor pe teritoriul Uniunii
Europene.............................................................................................................................41
3.1. Domeniul de aplicare a libertăţii de circulaţie a capitalurilor................................41
3.2. Domeniul de aplicare a libertăţii de circulaţie a plăţilor........................................44
CAPITOLUL IV. Libera circulaţie a serviciilor pe teritoriul Uniunii Europene........46
4.1. Domeniul de aplicare................................................................................................46
4.2. Libertatea de furnizare a serviciilor..........................................................................47
C O N C L U Z I I...............................................................................................................51

4
CAPITOLUL I. LIBERA CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR PE
TERITORIUL UNIUNII EUROPENE

Prin Tratatul de la Maastricht s-a produs o reorganizare a reglementărilor cuprinse


în Tratatele constitutive ale Comunităţilor Europene, printr-o mai eficientă sistematizare a
acestora.
Au fost menţinute elementele principale privind fundamentele Comunităţii, pe care
s-au întemeiat toate acţiunile şi politicile comunitare, care, deşi nu s-au mai regăsit într-o
formulare identică, şi-au păstrat finalitatea. Este vorba despre acele dispoziţii privind libera
circulaţie a mărfurilor, persoanelor, capitalului şi serviciilor1, care, într-un grad diferit, se
pot circumscrie aproape oricăreia dintre acţiunile şi politicile comunitare.
Obiectivele fundamentale ale Uniunii Europene, aşa după cum au fost anterior
enumerate, aflate în deplină concordanţă cu interesele fiecăruia dintre statele membre, s-au
concretizat în elaborarea unor politici comerciale comune ce urmăresc apropierea
progresivă a nivelelor dezvoltării economice într-o Uniune în care trebuie să funcţioneze
principiile loialităţii şi solidarităţii. Aceste politici comerciale comune sunt guvernate de
cele patru libertăţi fundamentale aşezate la baza Pieţei Comune.
Aceste libertăţi au fost realizate deja, în cea mai mare parte a lor în perioada de
tranziţie, conform regulilor Tratatului, prin dispoziţii de procedură, acţiuni, abstenţiuni,
restricţii ori interdicţii.
Aproape toate dispoziţiile procedurale de realizare a acestor patru libertăţi
fundamentale nu au mai fost de actualitate, având în vedere că perioada de tranziţie pentru
realizarea pieţei comune a expirat la 31 decembrie 1969, dar, după această perioadă,
Tratatul a garantat aceste libertăţi, astfel încât dispoziţiile în această materie au fost
considerate că au efect direct, putând fi invocate în faţa Tribunalelor statelor membre.
Totodată, prin Actul Unic European, prin art.13 al acestuia, Comunitatea
Europeană s-a angajat, în concordanţă cu „Cartea Albă” a Comisiei din 1985, să adopte
măsuri în scopul realizării progresive, într-o perioadă ce expira la 31 decembrie 1992, a
pieţei interne care să cuprindă o zonă fără frontiere interne în care libera circulaţie a

1
Unii autori au distins şi o a cincea libertate derivată din celelalte patru, anume libertatea plăţilor. De fapt, în noua
redactare a Tratatului CE, libertatea plăţilor este alăturată liberei circulaţii a capitalurilor, în Cap.IV al Titlului III din
Partea a treia, intitulat „Capitaluri şi plăţi”. A se vedea în acest sens O.Manolache, Drept comunitar, Editura ALL Beck,
Bucureşti, ed.a IV-a, pag.210 şi autorii citaţi acolo

5
mărfurilor, persoanelor şi serviciilor să fie pe deplin asigurată, potrivit prevederilor
Tratatului.
Aşadar, piaţa internă poate fi definită ca un spaţiu fără frontiere interne care trebuie
să funcţioneze în aceleaşi condiţii ca o piaţă naţională: mărfurile, persoanele, capitalurile şi
serviciile trebuie să circule în cadrul ei fără nici un control la frontierele dintre statele
membre, la fel ca şi în cazul absenţei controlului la limita dintre regiunile unui stat.
Art.8 A din Tratat stabileşte pentru Comunitate şi, de asemenea, pentru statele
membre, o obligaţie de rezultat în realizarea spaţiului fără frontiere interne, care nu ar
putea fi îndeplinită dacă ansamblul controalelor la frontiere şi efectele aferente acestora nu
sunt suprimate2. Menţionăm că prin decizia nr.93/72 a Comisiei, din 1 ianuarie 1993, şi-a
început activitatea un Comitet consultativ pentru coordonare în domeniul pieţei comune. El
poate fi consultat, potrivit competenţei ce i-a fost stabilită, asupra tuturor problemelor
practice care pot surveni relativ la funcţionarea acestei pieţe3.
Prin Regulamentul nr.2679/98 din 7 decembrie 19984 al Consiliului s-au stabilit
câteva reguli privind funcţionarea pieţei interne. Consiliul european de la Helsinki din
decembrie 1999 a definit o strategie a pieţei interne, iar la Consiliul european de la
Lisabona din martie 2002 statele membre şi-au luat angajamentul de a transpune 98,5% din
legislaţia comunitară, înainte de 20025.

1.1. Libera circulaţie a mărfurilor

Libera circulaţie a mărfurilor, ca modalitate de realizare a pieţei interne din


Uniunea Europeană, a fost prevăzută în art.3 paragraful 1 lit.a şi c, art.14, art.23-31 şi
art.90 din Tratatul CE. În scopul realizării pieţei comune, doar până în anul 1993, Consiliul
a adoptat 279 de hotărâri pentru eliminarea oricăror frontiere interioare Comunităţii.
Libera circulaţie a mărfurilor presupune realizarea unei uniuni vamale
care să vizeze toate categoriile de mărfuri şi să implice interzicerea între statele membre a
taxelor vamale asupra importurilor şi exporturilor ori a altor taxe cu efect echivalent,
adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile cu statele terţe şi eliminarea restricţiilor
cantitative.

2
A se vedea Comunicarea Comisiei către Consiliu şi Parlament: suprimarea controalelor la frontieră, în Revue
trimmestrielle de droit europeen, nr.1/1993
3
A se vedea Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene din 3 februarie 1993
4
Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene 337/8 din 13 decembrie 1998
5
G.Druesne, Droit de l’Union Europeenne et politiques communautaires, 6-e edition, PUF, Paris, 2001, pag.31

6
Libera circulaţie a mărfurilor înseamnă că acestea pot circula pe teritoriul Uniunii
la fel de liber ca şi pe piaţa naţională, în acest scop fiind instituite mai multe măsuri care
garantează această liberă circulaţie:
- interdicţia de a crea bariere tarifare;
- interdicţia de a stabili restricţii cantitative sau măsuri cu efect echivalent;
- interdicţia de a introduce discriminări fiscale bazate pe naţionalitate la import şi la
export;
- suspendarea formalităţilor la frontierele dintre statele membre ale Uniunii.

1.1.1. Uniunea vamală,interzicerea taxelor vamale şi a mărfurilor cu efect


echivalent

Politica vamală este unul dintre fundamentele Uniunii şi este esenţială pentru
existenţa pieţei unice, care nu poate funcţiona corect fără reguli comune, aplicate uniform
la toate graniţele externe ale Uniunii.
Uniunea vamală reprezintă punctul de plecare al pieţei comune, constituind unul
dintre fundamentele sale şi a fost realizată progresiv, implicând, iniţial, abolirea şi, deci,
interzicerea, în comerţul între statele membre, a taxelor vamale şi a altor taxe cu efect
echivalent.
Desfiinţarea progresivă a taxelor vamale a început cu interdicţia instituirii de noi
taxe vamale sau măririi acestora, apoi s-a renunţat treptat la ele, începând cu taxele de
export; de la 1 iulie 1968 au fost eliminate taxele pe produsele industriale importate, iar de
la 1 ianuarie 1970 au fost eliminate taxele vamale şi pentru celelalte produse.
Conform art.23 paragraful 2 din Tratatul CE, sunt considerate mărfuri ce nu sunt
supuse taxelor vamale sau altor taxe cu efect echivalent, produsele care sunt originare din
statele membre, ca şi cele care provin din state terţe şi se găsesc în liberă practică în
Uniune. Art.24 din Tratatul CE stabileşte că marfa în liberă practică este aceea pentru care
formalităţile de import au fost îndeplinite şi taxele vamale sau taxele cu efect echivalent au
fost plătite în statul membru şi nu s-a beneficiat de returnarea totală sau parţială a acestor
taxe.
Curtea de Justiţie a statuat6 că marfa trebuie să fie apreciată în bani, să fie
susceptibilă de a constitui obiectul unei tranzacţii comerciale, chiar dacă este un bun
imaterial (electricitatea); marfa poate fi un bun cultural, o operă cinematografică, editarea
6
Hotărârile CJCE din 10 decembrie 1968 în cauza 7/68, Comisia c/a Italia, în Rec., pag.61, din 11 iulie 1985 în cauza
60/81, Cinetheque, în Rec., pag.2605, din 16 mai 1989 în cauza 382/87, Buet, Rec., pag.1235

7
cărţilor, furnizarea unui material de învăţământ. Banii nu sunt consideraţi o marfă atunci
când sunt folosiţi ca mijloc de plată.
În ceea ce priveşte taxele cu efect echivalent, acestea vizează situaţiile în care
statele membre stabilesc taxe pe anumite produse, care produc efecte echivalente cu taxele
vamale, în măsura în care sunt generate de faptul trecerii frontierei7.
Tratatul CE nu a definit noţiunea de taxe cu efect echivalent, dar Curtea de Justiţie
a decis că acestea constă, indiferent de denumirea lor sau de tehnica de aplicare, în orice
taxe impuse în mod unilateral, fie în momentul importului, fie ulterior, asupra unui produs
importat dintr-un alt stat membru, produsele naţionale fiind excluse de la aplicarea acelor
taxe, şi care au, prin modificarea preţului produsului importat, acelaşi rezultat ca şi taxele
vamale.
Curtea de Justiţie8 a stabilit că taxa cu efect echivalent constă într-o sarcină
pecuniară, chiar dacă aceasta este minimă, impusă asupra mărfurilor naţionale sau străine
pentru faptul trecerii frontierei, avându-se în vedere efectul taxei, care este echivalent
taxelor vamale, chiar dacă acea taxă nu este percepută în folosul statului.
Art.30 din Tratatul CE permite instituirea unor restricţii sau a unor taxe pe motive
de moralitate publică, de ordine, securitate publică, protecţia sănătăţii, a vieţii persoanelor
şi animalelor sau de conservare a vegetalelor, protecţia bogăţiilor naţionale cu valoare
artistică, istorică sau arheologică sau pentru protecţia proprietăţii industriale şi comerciale.
Astfel, taxa impusă de statul grec pe exportul de tutun, pentru a se finanţa fondul de
pensii pentru lucrătorii din industria tutunului, a fost considerată de Curtea de Justiţie ca o
taxă cu efect echivalent, deoarece era generată de trecerea mărfurilor peste frontieră9.
S-a stabilit că, o taxă pecuniară impusă pentru raţiuni legate de controlul veterinar
şi de sănătate publică, chiar dacă aceasta ia forma unui sistem de licenţe individuale de
import şi chiar dacă acest sistem este justificat, este considerată ca o taxă având un efect
echivalent unei taxe vamale şi este interzisă prin Tratat.
De asemenea, şi taxa impusă la o frontieră regională în baza expedierii de mărfuri
dintr-o regiune a unui stat membru spre alte regiuni ale aceluiaşi stat constituie un obstacol
la libera circulaţie a mărfurilor cel puţin la fel de serios ca o taxă impusă la frontiera
naţională pentru exportul de mărfuri din teritoriul unui stat membru, văzut ca un întreg.
Deşi o taxă a fost aplicată în mod asemănător produselor interne şi celor importate,
ea a fost apreciată ca discriminatorie dacă a fost destinată exclusiv sprijinirii activităţilor
7
Jean-Marc Favret, Droit communautaire du marche interieur, Gualino editeur, 2001, pag.22
8
În hotărârea din 1 iulie 1969 în cauza 24/68, Comisia c/a Italia, în Rec., pag.193
9
Hotărârea din 21 septembrie 2000, în cauzele C-441 şi 442/98, Kapniki Michailidis, în Rec.I, pag.7145

8
care aduc beneficii produsului intern. Astfel, într-un caz10 în care taxa a fost impusă atât
asupra produselor interne, cât şi asupra celor importate, s-a considerat că are efect
echivalent unei taxe vamale dacă sunt întrunite trei condiţii:
- ea are unicul scop de a finanţa activităţile în avantajul specific al produsului intern;
- produsul intern supus taxei şi produsul intern care beneficiază de ea sunt aceleaşi;
- taxele impuse asupra produsului intern sunt încasate în întregime.
Din jurisprudenţa Curţii de Justiţie au rezultat câteva situaţii care reprezintă
taxe cu efect echivalent:
1. cheltuielile administrative pe care statele le-au impus la frontiere sub forma
unor taxe necesare acoperirii cheltuielilor ocazionate de operaţiunile
vamale;
2. taxele necesare pentru strângerea datelor cu caracter statistic sau economic;
3. taxele pentru controalele tehnice, sanitare şi veterinare
În schimb, nu sunt considerate taxe cu caracter echivalent sarcinile
pecuniare care îndeplinesc una din următoarele condiţii:
a) obligaţia pecuniară face parte dintr-un sistem general de redevenţe interne ale
statului membru, aplicată sistematic şi potrivit aceloraşi criterii atât produselor
importate, cât şi celor exportate
b) sarcina pecuniară reprezintă echivalentul unui serviciu determinat, făcut în interesul
individual al destinatarului, nu în interes public, costul fiind proporţional cu
serviciul făcut

Tratatul CE nu a reglementat restituirea taxelor percepute în mod nelegal, dar Curtea de


Justiţie11 s-a pronunţat în sensul că, din interdicţia de a percepe taxe cu efect echivalent,
decurge dreptul particularilor de a se adresa instanţelor naţionale pentru a-şi recupera
sumele plătite, iar restituirea trebuie să fie integrală.

1.1.2.Tariful vamal comun

10
Hotărârea CJCE din 25 mai 1977, în cauza 77/76, Fratelli Cucchi Enterprise c/a Avez SpA, în Reports of cases before
the Court of Justice, 1977, pag.987
11
Hotărârea din 22 martie 1980 în cauza 61/79, în cauza Denkavit c/a Italia, în Rec., pag.1205

9
Dacă principiul liberei circulaţii a bunurilor este faţa interioară a uniunii vamale, tariful
vamal comun constituie aspectul său exterior, întrucât face posibilă aplicarea uniformă a
taxelor vamale asupra produselor importate din ţări terţe, indiferent de statul membru de
destinaţie.
Uniunea vamală implică, de aceea, şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile
cu ţările terţe care este impus la graniţele comunitare. Orice marfă care urmează să intre pe
teritoriul comunitar va fi supusă acestui tarif, indiferent de ţara de provenienţă şi de statul
de intrare.
Tariful vamal comun a fost pentru prima dată stabilit prin Regulamentul nr.950/68
din 28 iunie 1968 al Consiliului, fiind rezultatul unor acorduri încheiate anterior. Începând
cu 1 ianuarie 1988 a fost stabilit un nou tarif integrat şi un sistem de nomenclatură
statistică prin Regulamentul nr.2658/87 al Consiliului.
La 12 octombrie 1992, Consiliul, prin Regulamentul nr.2193/92, a adoptat Codul
vamal care cuprinde totalitatea reglementărilor referitoare la operaţiunile de vămuire.
După adoptarea tarifului vamal comun, Comunitatea a devenit competentă să
negocieze tarifele vamale cu statele terţe şi să stabilească nomenclatorul vamal, iar statele
membre au păstrat în competenţa proprie organizarea serviciilor vamale naţionale,
executarea controlului vamal, constatarea încălcărilor tarifului vamal comun, etc.
Versiunea curentă a tarifului vamal comun este publicată anual în Jurnalul Oficial.
Tariful vamal comun este alcătuit din două părţi: nomenclatorul şi partea tarifară.
Nomenclatorul cuprinde descrierea mărfurilor care sunt vămuite şi, în raport de
caracteristicile din nomenclator, sunt stabilite taxele vamale. Nomenclatorul cuprinde în jur
de 13.500 de poziţii şi subpoziţii, codificate într-un sistem de opt cifre. Partea tarifară
este stabilită în raport de valoarea produsului. Tariful integrat, alcătuit din 10 cifre, este
publicat anual şi în cuprinsul lui se regăsesc circa 3000 de taxe, situate între 5-10% din
valoarea tranzacţională declarată.
Nomenclatura Tarifului vamal comun este un instrument foarte important, nu
numai pentru colectarea taxelor vamale, ci şi în elaborarea statisticilor privind comerţul
exterior şi aplicarea măsurilor aferente politicilor comerciale, agricole, fiscale sau
monetare. Este cunoscută şi sub denumirea de „Nomenclatura combinată”, datorită
utilizării sale atât în scopuri tarifare, cât şi statistice şi are la bază Sistemul armonizat, un
instrument internaţional de clasificare, administrat de către Organizaţia Mondială a
Vămilor.

10
În paralel cu introducerea Nomenclaturii combinate a fost creată baza de date
computerizată Taric (tariful integrat al Comunităţilor Europene), cu scopul de a identifica
prevederile comunitare aplicabile fiecărui bun. Începând cu anul 2000, această bază de date
este disponibilă gratuit pe serverul Europa sub denumirea „DDS database”.
Crearea unor sisteme informatice ca SIV (Sistemul de Informare Vamală) a
îmbunătăţit cooperarea între autorităţile din statele membre şi între aceste autorităţi şi
Comisia Europeană, în vederea sporirii eficienţei luptei împotriva fraudei şi a asigurării
aplicării corecte a reglementărilor vamale.
Taxele din Tariful vamal comun sunt stabilite, conform art.28 din Tratatul CE, de
către Consiliul UE, care statuează cu majoritate calificată, la propunerea Comisiei.
Aplicarea tarifului vamal comunitar poate fi modificată în cadrul politicii
comerciale practicate în Uniunea Europeană, astfel încât unele produse pot fi favorizate la
intrarea lor în spaţiul comunitar, iar altora li se poate îngreuna această intrare pe piaţa
comunitară.
Uniunea Europeană poate modifica regimul tarifului vamal, aplicând un regim
tarifar preferenţial în urma negocierilor cu statele terţe, urmărindu-se prin aceasta crearea
unui spaţiu de liber schimb, mai ales în Europa, dar şi promovarea relaţiilor comerciale cu
statele în curs de dezvoltare. Astfel de acorduri au fost semnate cu Maroc (1969), Tunisia
(1969), Malta (1970), Cipru (1972), Norvegia (1973), Turcia (1995).
Tariful vamal comun nu se aplică de o autoritate comunitară distinctă, de sine
stătătoare, ci de către autorităţile naţionale ale statelor pe teritoriul cărora intră mărfurile,
care acţionează în numele Comunităţii.
În desfăşurarea activităţii vamale comunitare au fost instituite şi unele regimuri
vamale speciale, care corespund unor moduri specifice de fabricare sau de comercializare
a mărfurilor. Astfel, perfecţionarea pasivă reprezintă regimul vamal în cadrul căruia are
loc un export temporar în afara Uniunii pentru transformarea, prelucrarea sau repararea
unui produs, după care acesta este importat pe piaţa comunitară unde va fi comercializat.
Regimul de perfecţionare activă presupune importarea unui produs dintr-un stat terţ
pentru a fi transformat sau prelucrat în Uniune, după care va fi exportat în statul din afara
acesteia. În ambele cazuri nu se plătesc taxe vamale.
O situaţie specială o reprezintă zonele vamale libere, în care mărfurile sunt
considerate a fi în afara teritoriului comunitar şi nu sunt supuse nici unor taxe vamale.
Zona liberă a fost definită prin Directiva Consiliului nr.69/74 din 4 martie 1969 ca fiind
acea eclavă teritorială, situată, de obicei, în porturi sau aeroporturi, creată de autorităţile

11
fiecărui stat membru şi în care mărfurile sunt considerate ca fiind în afara teritoriului vamal
al Uniunii şi nu sunt supuse taxelor vamale, restricţiilor cantitative sau altor taxe cu efect
echivalent. În zonele vamale libere nu se solicită formalităţi vamale, nu există o limitare în
timp a staţionării mărfurilor şi nu sunt impuse condiţii în legătură cu cantitatea,
provenienţa sau destinaţia mărfurilor. Mărfurile aflate în zona vamală liberă nu pot fi
supuse transformărilor active, cu excepţia celor din zona liberă a portului Hamburg.
De asemenea, antrepozitele vamale nu sunt considerate ca făcând parte din spaţiul
comunitar, astfel că agentul economic nu plăteşte taxe vamale asupra mărfurilor pe care le
depozitează acolo. Mărfurile depozitate într-un antrepozit nu sunt limitate în ceea ce
priveşte cantitatea lor, provenienţa sau destinaţia, iar perioada de depozitare poate dura
până la 5 ani.
O chestiune care trebuie discutată este şi admiterea temporară, care constă în
intrarea pe teritoriul Uniunii, fără plata taxelor vamale, a unor produse provenind din
statele terţe, care sunt folosite şi apoi reexportate în acelaşi stat, la un termen stabilit.
Termenul de admitere temporară în spaţiul comunitar nu poate depăşi 24 de luni.

1.1.3. Interdicţia restricţiilor cantitative

Libera circulaţie a mărfurilor în spaţiul comunitar poate fi afectată nu numai prin


impunerea de taxe vamale sau de taxe cu efect echivalent, ci şi prin restricţii cantitative sau
alte măsuri cu efect echivalent ori prin controlul schimburilor comerciale. De aceea, prin
art.28 şi 29 din Tratatul CE, statelor membre li s-a interzis luarea oricăror măsuri
legislative sau administrative privind restricţii cantitative, care ar putea determina
restrângerea exportului sau a importului, precum şi măsurile cu efect echivalent restricţiilor
cantitative.
Comisia a definit măsurile cu efect echivalent ca fiind „orice reguli şi prevederi
administrative constituind o barieră la import sau la export care s-ar putea realiza, inclusiv
acele prevederi şi practici care ar face importul sau exportul mai scump sau mai dificil în
comparaţie cu vânzările din producţia internă pe piaţa naţională”. Aşadar, prin „măsuri” se
înţeleg legi, regulamente, prevederi administrative, practici administrative şi toate celelalte
instrumente emanând de la o autoritate publică, inclusiv recomandări. Aceste măsuri pot
emana de la orice organism public, legislativ, executiv sau judecătoresc sau orice alt organ
care exercită competenţe derivate din dreptul public, organisme profesionale sau
sponsorizate de către guvern.

12
S-a stabilit că orice fel de prevederi susceptibile să restrângă importul sau exportul,
chiar dacă sunt egal aplicabile produselor importate şi celor indigene, pot fi considerate, în
principiu, ca având efect echivalent unor restricţii cantitative şi, deci, interzise.
Astfel, un preţ minim fix care, deşi aplicat fără deosebire produselor indigene şi
produselor importate, este susceptibil de a avea un efect prejudiciabil asupra desfacerii pe
piaţă asupra acestora din urmă, trebuie să fie considerat ca având un efect echivalent unei
restricţii cantitative în măsura în care el împiedică reflectarea în preţul de vânzare cu
amănuntul a preţului lor de cost mai scăzut12.
De asemenea, deşi un preţ minim aplicabil fără distincţie produselor indigene şi
celor importate nu constituie în sine o măsură având efect echivalent unei restricţii
cantitative, s-a considerat că, totuşi, el poate avea un asemenea efect când este fixat la un
nivel care face ca vânzarea produselor importate să devină mai dificilă decât cea a
produselor indigene.
Un caz de referinţă în materia interdicţiei restricţiilor cantitative îl reprezintă
hotărârea Dassonville13 din 11 iulie 1974 în care s-a definit noţiunea măsurii cu efect
echivalent, în contextul condiţiei impuse în Belgia importului de whisky scoţian, aflat în
liberă comercializare în Franţa, de prezentare a certificatului de origine al produsului de
către importator. Cu acel prilej, Curtea de Justiţie a arătat că orice reglementare comercială
a statelor membre, susceptibilă de a crea obstacole directe sau indirecte, actuale sau
potenţiale, comerţului intracomunitar este considerată ca o măsură cu efect echivalent
restricţiilor cantitative. Principiul privind considerarea unor măsuri ca având efect
echivalent restricţiilor cantitative astfel cum este stabilit în acest caz apare ca fiind destul
de larg, aplicabil şi în privinţa măsurilor privind exportul sau a sectoarelor agricole, aflate
sub incidenţa organizării comune a pieţelor agricole.

Poziţiile jurisprudenţiale au evoluat însă, în ultima perioadă, într-un sens diferit şi


s-a apreciat că, în opoziţie cu ce s-a considerat până acum, aplicarea la produsele
provenind din celelalte state membre a dispoziţiilor naţionale care limitează sau interzic
unele modalităţi de vânzare nu este susceptibilă să împiedice, direct sau indirect, real sau
potenţial, comerţul dintre statele membre în sensul jurisprudenţei Dassonville.

12
Pentru amănunte, a se vedea O.Manolache, op.cit., pag.224 şi urm.
13
CJCE, în cauza 8/74, în Rec., pag.837

13
În jurisprudenţa recentă14 Curtea de Justiţie a deschis calea unei condamnări mai
sistematice a oricărei forme de restrângere deghizate a liberei circulaţii a mărfurilor chiar
în cazul reglementărilor care nu privesc caracteristicile produselor, ci modalităţile de
vânzare a lor, cum ar fi determinarea zonelor geografice în care fiecare dintre operatorii
implicaţi poate să comercializeze mărfurile sale prin anumite metode de vânzare. În cauza
respectivă15, s-a interzis prin reglementare internă exercitarea unei activităţi de vânzare la
domiciliu de produse alimentare, activitatea de vânzare a unor asemenea produse trebuind
să fie realizată în interiorul unui stabiliment permanent, situat în circumscripţia
administrativă sau într-o comună limitrofă în care se efectuează activitatea de vânzare
ambulantă. Verificând faptul dacă o astfel de măsură este restrictivă sau nu, Curtea a
remarcat că mărfurile provenind din alte state membre nu ar putea să fie niciodată oferite la
vânzare ambulantă într-o circumscripţie administrativă situată într-o zonă care nu este de
frontieră, întrucât condiţia unui stabiliment permanent presupune cheltuieli suplimentare.
Cerinţele de limbă stabilite de legislaţia naţională şi care se aplică informaţiilor ce
apar pe produsele importate au fost considerate ca o barieră în comerţul intracomunitar, în
măsura în care produselor care provin din celelalte state membre trebuie să li se dea o
etichetare diferită care implică cheltuieli suplimentare de ambalare.
Între cele mai importante prevederi, acţiuni sau practici administrative ce pot avea
efectul unor restricţii cantitative, pot fi enumerate16:
- restricţiile asupra producţiei şi investiţiilor, dacă vor duce la o reducere a
posibilităţilor de export;
- stabilirea unor preţuri maxime sau minime, chiar şi numai temporar;
- legislaţia privind originea sau denumirea mărfurilor ori compoziţia ambalajelor;
- măsuri naţionale privind cumpărarea;
- verificări şi inspecţii duble;
- practici administrative dezavantajând importul şi/sau exportul;
- aşa numitele „grandfather clauses” – termen provenit din practica americană şi care
se referă la protecţia sau privilegierea unui grup de oameni sau produse;
- legislaţia privind anumite mărfuri precum margarina sau produsele alcoolice;

14
A se vedea Nathaliede Grove-Valdeyron, Un nouvel inflechissement jurisprudentiel dans la notion d’entrave aux
echanges – A propos de l’arret Scutzverband, în Revue de marche commun et de l’Union Europeenne, nr.440, 2000,
pag.461-465
15
CJCE, în cauza 254/98, hotărârea preliminară din 13.01.2000, Schutzverband gegen Unlauteren c/a TK – Heimdienst
Sass GmbH, în Reports of cases before the Court of Justice, 2000, I, pag.170-172
16
O.Manolache, op.cit., pag.230-231; O.Ţinca, Drept comunitar material, Lumina Lex, 2003, pag.26 şi urm.

14
- practicile privind invenţiile, mărcile, indicaţiile de provenienţă sau denumirea de
origine;
- legislaţia naţională cu privire la agricultură, pescuit şi mediu, afectând unele
mărfuri.

1.1.4. Excepţiile prevăzute de art.30 din Tratatul C.E.

Articolul 30 din Tratatul CE stabileşte câteva excepţii de la regula liberei circulaţii


a mărfurilor, statele membre putând lua măsuri cu efect echivalent contingentărilor atunci
când aceste măsuri sunt datorate şi justificate de un interes general care nu are caracter
economic.
Statul membru care ia măsura cu caracter echivalent este obligat să justifice
existenţa uneia dintre situaţiile expres şi limitativ prevăzute de art.30. Curtea de Justiţie a
apreciat că, fiind o îngrădire a principiului liberei circulaţii a mărfurilor, derogarea trebuie
să fie interpretată în mod strict. S-a stabilit că aceste măsuri trebuie să fie proporţionale cu
scopul urmărit, aşa încât, dacă un stat membru poate să opteze între mai multe măsuri
pentru a realiza acelaşi obiectiv, el trebuie să aleagă acele mijloace care restrâng cel mai
puţin libera circulaţie a mărfurilor în spaţiul comunitar.
Prin Regulamentul nr.3052/95 din 13 decembrie 1995 al Parlamentului şi
Consiliului s-a stabilit o procedură de informare privind măsurile naţionale ce derogă de la
principiul liberei circulaţii a mărfurilor. Astfel, când un stat membru se opune liberei
circulaţii sau punerii pe piaţă a unui anumit model sau a unui anumit tip de produs legal
fabricat şi comercializat într-un alt stat membru, el va notifica Comisiei această măsură de
opoziţie de îndată ce ea are ca efect o interzicere generală, un refuz de autorizare de punere
pe piaţă sau o retragere de pe piaţă.
Pentru a evita orice fel de abuzuri în privinţa aplicării art.30, Curtea de Justiţie
exercită un control riguros şi sistematic în acest domeniu.
Art.30 din Tratatul CE stabileşte derogările, cu caracter limitativ, de la principiul
liberei circulaţii a mărfurilor, stabilindu-se că vor fi justificate prohibiţiile asupra
importurilor, exporturilor sau mărfurilor aflate în tranzit dacă ele vizează motive de
moralitate publică, ordine publică sau securitate publică, protecţia sănătăţii şi vieţii
oamenilor, animalelor şi plantelor, protecţia tezaurelor naţionale posedând valoare
arheologică, istorică sau artistică ori protecţia proprietăţii comerciale şi industriale.

15
1. Moralitatea publică poate constitui un motiv de derogare de la prevederile ce
garantează libera circulaţie a mărfurilor atâta timp cât interdicţia nu constituie o
discriminare arbitrară care să urmărească favorizarea produselor naţionale. Astfel, Curtea
de Justiţie s-a pronunţat17 asupra legislaţiei britanice care a interzis importul de articole
pornografice şi în baza căreia s-a declanşat urmărirea penală împotriva unor persoane care
au încălcat interdicţia şi au introdus filme şi reviste cu acest caracter provenind din
Danemarca. Instanţa Curţii de Justiţie a stabilit că această măsură de interzicere a
importului de produse pornografice reprezintă o restricţie cantitativă la import, dar că, în
principiu, fiecare stat membru are dreptul să-şi stabilească exigenţele de moralitate publică
pe teritoriul său, conform propriei scări de valori, ceea ce înseamnă că statele membre au
libertatea de a-şi hotărî politica în materie de moralitate publică.
2. Ordinea şi securitatea publică sunt noţiuni care au determinat o bogată
jurisprudenţă a Curţii de Justiţie datorită conţinutului lor larg.
Motivul privitor la ordinea publică a făcut obiectul unei cauze18 privind interdicţia
impusă în Marea Britanie de a se topi sau distruge monede, chiar dacă ele nu mai sunt în
circulaţie, precum şi de a le exporta, această ultimă interdicţie fiind evident contrară
principiului liberei circulaţii a mărfurilor, dar justificată pentru motive de ordine publică,
deoarece această interdicţie are în vedere protecţia dreptului de a bate monedă, care
implică interese esenţiale ale statului.
În ceea ce priveşte securitatea publică, Curtea de Justiţie s-a pronunţat 19 în sensul că
reglementarea din Irlanda, conform căreia distribuitorii de produse petroliere sunt obligaţi
să se aprovizioneze într-o anumită proporţie de la rafinăriile aflate pe teritoriul naţional,
constituie o măsură cu efect echivalent, restrictiv în privinţa importului, dar justificată
printr-un motiv de securitate publică, anume necesitatea asigurării în orice moment a unei
aprovizionări minime cu asemenea produse.
3.Protecţia vieţii şi a sănătăţii oamenilor, animalelor şi plantelor a determinat Curtea
de Justiţie să atragă atenţia mai ales asupra controalelor nejustificate la importuri. Spre
exemplu, măsura luată de Marea Britanie înaintea sărbătorilor de iarnă de a interzice
importurile de păsări, justificată de riscul contaminării cu o boală (Newcastle), a fost găsită

17
Hotărârea preliminară a CJCE în cauza 121/85, Conegate, din 11 martie 1986, în Reports of cases before the Court of
Justice, 1986, pag.1007
18
Cauza 7/78, Thompson, hotărârea preliminară a CJCE din 23 noiembrie 1978, în Reports of cases before the Court of
Justice, 1978, pag.2247
19
Hotărârea CJCE din 10 iulie 1984 în cauza 72/83, Campus Oil Limited, în Rec., pag.2727

16
ca fiind contrară prevederilor Tratatului, din moment ce ţara exportatoare (Franţa) a luat
toate măsurile de control pentru a preveni răspândirea bolii20.
Statele membre pot stabili diferite măsuri pe care le consideră justificate prin
necesitatea apărării vieţii şi sănătăţii. Astfel, o dispoziţie legislativă din Olanda care
interzice utilizarea la fabricarea brânzei a antibioticului nisina, care întârzie alterarea
produsului, s-a considerat că afectează schimburile comerciale cu statele membre în care
folosirea acestei substanţe antibiotice este permisă, dar că este justificată pentru protejarea
sănătăţii umane.
Curtea de Justiţie s-a pronunţat în sensul că legislaţia naţională care interzice un
produs biologic de protecţie a plantelor care nu a fost autorizat în prealabil de către
autoritatea competentă pentru a fi comercializat pe piaţă, reprezintă o măsură cu caracter
echivalent unei restricţii cantitative, justificată însă pentru motivul protecţiei sănătăţii
oamenilor şi animalelor, chiar dacă acel produs a fost testat şi autorizat într-un alt stat
membru.
Curtea a apreciat însă că nu se justifică interzicerea publicităţii la băuturile
alcoolice, dacă este evident că, din împrejurările de fapt şi de drept, protecţia sănătăţii
publice în statul respectiv contra efectelor dăunătoare ale alcoolului poate fi asigurată prin
măsuri care au un efect minor asupra comerţului comunitar.
Trebuie să menţionăm că, din momentul în care există o dispoziţie comunitară de
armonizare a legislaţiei statelor membre, acestea nu mai pot recurge la dispoziţiile
derogatorii cuprinse în art.30 (36) din Tratat. Astfel, Curtea de Justiţie a decis 21 că „în afara
excepţiilor prevăzute în directivă, orice control suplimentar impus în mod unilateral de un
stat membru asupra bovinelor sau porcinelor destinate a fi exportate într-un alt stat
membru, din iniţiativa sa ori pentru a răspunde exigenţelor nejustificate ale altui stat
membru, constituie o măsură cu efect echivalent unei restricţii cantitative”.
4.Protecţia proprietăţii intelectuale şi comerciale include drepturile asupra
mărcilor, invenţiilor şi modelelor, proprietatea literară şi artistică, drepturile de autor,
precum şi drepturile legate de noile varietăţi vegetale. În acest domeniu, Curtea de Justiţie
a creat o jurisprudenţă în care a făcut diferenţa între drepturile de proprietate intelectuală,
cărora le pot fi aplicate prevederile art.30 (36) din Tratatul CE, şi exerciţiul acestor
drepturi, având în vedere că existenţa dreptului se constată printr-un brevet, iar exerciţiul

20
Hotărârea CJCE din 15 iulie 1982, în cauza 40/82, Comisia c/a Regatul Unit, în Rec., pag.2739
21
Hotărârea CJCE din 25 ianuarie 1977 în cauza 46/76, Badhuis c/a Olanda, în Rec., pag.5

17
acelui drept trebuie analizat prin prisma prevederilor art.30 (36), care interzice derogarea
dacă aceasta reprezintă un mijloc de discriminare sau o restricţie deghizată.
Curtea de Justiţie a apreciat că restricţiile impuse liberei circulaţii a produselor cu
titlu de proprietate industrială şi comercială nu sunt în concordanţă cu prevederile
Tratatului decât dacă sunt justificate prin apărarea drepturilor care constituie obiectul
specific al acestei proprietăţi, acest obiect specific stabilind sfera monopolului de care
beneficiază persoana în cauză. S-a statuat că acest monopol încetează printr-un act de
comercializare a produsului, astfel încât, ulterior, titularul brevetului nu poate formula
obiecţii cu privire la comercializarea produsului de către un terţ într-un alt stat membru.
5.Protecţia tezaurelor naţionale – art.30 admite restricţii sau interdicţii la
exporturi dacă acestea sunt justificate prin raţiuni de protejare a patrimoniului naţional cu
valoare artistică, istorică, arheologică, statele membre putând refuza pentru acest motiv
eliberarea autorizaţiei de export pentru bunurile culturale ce intră în această categorie.

1.1.5. Alte restricţii la libera circulaţie a mărfurilor

Prin Actul Unic European a fost introdus în Tratatul CE un text nou – art.100 A
paragraful 4 care, pe lângă motivele prevăzute în art.30,mai adaugă două motive ce permit
interdicţii sau restricţii al importul, exportul sau tranzitul mărfurilor în statele comunitare.
Astfel, dacă după o măsură de armonizare luată de către Comisie sau de către
Consiliu, un stat membru consideră că este necesar să menţină prevederile naţionale pe
motive de nevoi majore avute în vedere în art.30 ori privind protecţia mediului
înconjurător ori a mediului de lucru, va notifica aceste prevederi Comisiei.
Această nouă dispoziţie poate fi considerată o clauză generală de salvgardare, care
poate fi invocată în situaţii deosebite, extreme, care impun un regim derogatoriu
provizoriu. De altfel, art.95 paragraful 10, prevede că măsurile de armonizare adoptate de
către Comisie sau Consiliu vor include, pentru anumite situaţii specifice, şi o clauză de
salvgardare ce va autoriza statele membre ca, pentru unul sau mai multe din motivele
prevăzute în art.30, să ia măsuri provizorii, ce vor fi însă supuse unei proceduri de control
comunitar.
Art.296 din Tratatul CE prevede alte două clauze de salvgardare care pot să
afecteze libera circulaţie a mărfurilor:

18
- nici un stat membru nu va fi obligat să furnizeze informaţii a căror dezvăluire ar fi
contrară intereselor esenţiale ale securităţii sale, avându-se aici în vedere secretele
de stat, mai ales cele de natură economică;
- orice stat membru poate să ia măsurile pe care le consideră necesare pentru
protejarea unor interese care sunt în legătură cu producţia ori comerţul cu arme,
muniţii şi material de război, cu condiţia ca aceste măsuri să nu afecteze condiţiile de
concurenţă pe piaţa comună în privinţa produselor care nu sunt destinate expres scopurilor
militare.
Funcţionarea liberă a pieţei comune poate fi afectată şi prin măsuri ale unui stat
membru ce pot fi luate în cazul unor tulburări interne serioase ce afectează legea şi ordinea,
în caz de război, tensiuni internaţionale ce reprezintă o ameninţare de război sau în scopul
îndeplinirii obligaţiilor asumate pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Statele
trebuie însă să se consulte spre a limita, cât mai mult posibil, efectele negative ale unor
astfel de măsuri.
Restricţii şi discriminări ce afectează libera circulaţie a mărfurilor pot surveni şi ca
urmare a activităţilor monopolurilor de stat, întrucât aceste monopoluri, având drepturi
exclusive asupra importurilor şi/sau exporturilor, precum şi libertatea de a fixa condiţiile
de aprovizionare şi desfacere, pot introduce restricţii şi discriminări la import şi/sau export,
influenţând prin aceasta activitatea comercială a operatorilor economici în cadrul Uniunii.
Prin reglementări naţionale, anumite drepturi pot fi acordate unei întreprinderi sau
instituţii de stat care va supraveghea, determina ori influenţa comerţul între statele
membre, sau unei întreprinderi private prin concesionarea unei activităţi importante
precum producţia şi desfacerea alcoolului şi tutunului.
Reglementările comunitare au impus statelor membre obligaţia de a se asigura că
aceste monopoluri nu acţionează într-un mod discriminatoriu care împiedică libera
circulaţie a mărfurilor şi distorsionează concurenţa în Uniune.

19
CAPITOLUL II. LIBERA CIRCULAŢIE A PERSOANELOR

Prin art.48 paragraful 1 CE (în numerotarea şi conţinutul precedente Tratatului de


la Amsterdam – în prezent art.39), s-a prevăzut ca libera circulaţie a lucrătorilor să fie
realizată în cadrul Comunităţii până cel mai târziu la sfârşitul perioadei de tranziţie.
Ea a fost deja înfăptuită prin Regulamentul nr.1612/68 al Consiliului, din 5
octombrie 1968, privind libertatea de circulaţie pentru lucrători în cadrul Comunităţii şi
prin Directiva nr.68/360 din 15 octombrie 1968 a Consiliului privind abolirea restricţiilor
asupra circulaţiei şi rezidenţei în cadrul Comunităţii pentru lucrătorii din statele membre şi
familiile lor22, ambele fiind precedate de Regulamentele nr. 15/1961 şi 38/64, respectiv de
Directiva Consiliului din 25 martie 1968, care au fost abrogate.
Astfel fiind, conform art.39, libera circulaţie a lucrătorilor este asigurată în
interiorul Comunităţii.
În dispoziţiile finale ale regulamentului 1612/68 se precizează, între altele, că
acesta nu aduce atingere obligaţiilor statelor membre:
- care decurg din relaţiile speciale sau din acordurile viitoare încheiate cu unele
teritorii din afara Europei, fondate pe legături instituţionale existente în
momentul intrării în vigoare a regulamentului;
- care decurg din acordurile existente în momentul intrării în vigoare a
regulamentului cu unele ţări sau teritorii neeuropene, bazate de legături
instituţionale care au existat între ele.
De la apariţia sa, conceptul de liberă circulaţie a persoanelor şi-a schimbat înţelesul.
Primele prevederi referitoare la acest subiect se refereau numai la libera circulaţie a
persoanelor asimilate agenţilor economici, fie angajatori, fie prestatori de servicii.
Conceptul economic originar a câştigat treptat un înţeles mai general, acoperind şi noţiunea
de cetăţean al Uniunii, independent de orice activitate economică sau distincţii privind
naţionalitatea. Aceasta se aplică şi cetăţenilor unor terţe ţări, căci, o dată cu eliminarea
controalelor la frontierele interne nici o persoană nu mai putea fi supusă controlului privind
naţionalitatea.
Trebuie remarcat că Regatul Unit şi Republica Irlanda au optat pentru neaplicarea
noilor măsuri privind libera circulaţie a persoanelor, prevăzute prin Tratatul de la

22
A se vedea şi P.Dollat, Libre circulation des personnes et citoyennete: enjeux et perspectives, Bruylant, Bruxelles,
1998, pag.39

20
Amsterdam. Danemarca, deşi semnatară a Acordurilor Schengen, are reţineri în ceea ce
priveşte aplicarea Metodei Comunitare în domeniul liberei circulaţii a persoanelor şi nu va
aplica toate deciziile adoptate în acest domeniu în baza Tratatului CE.

2.1.Dreptulde liberă circulaţie şi de sejur a persoanelor

Art.3 alin.1 lit.c Tratatul CE prevede că acţiunea Comunităţii urmăreşte crearea


unei pieţe interioare concretizată prin înlăturarea, între statele membre, a obstacolelor la
libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor. Pe de altă parte,
art.18 din Tratat arată că orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi de a şedea
liber pe teritoriul statelor membre. Din aceste două dispoziţii ale Tratatului CE se poate
deduce că libera circulaţie a persoanelor în interiorul Uniunii Europene este indisolubil
legată de calitatea de cetăţean al Uniunii, calitate pe care o au doar persoanele care deţin
cetăţenia unui stat membru. Printr-o decizie23, Curtea de Justiţie a arătat că în ipoteza în
care dreptul naţional al unui stat membru îi dă posibilitatea unei persoane să aibă dublă
cetăţenie, cea care va prima, în ceea ce priveşte aplicarea dreptului comunitar, este
cetăţenia europeană.
De subliniat este faptul că dreptul pe care îl conferă cetăţenia europeană nu este
absolut, statele membre fiind îndreptăţite să-l limiteze pentru raţiuni de ordine publică, de
securitate publică sau de sănătate publică.
Dreptul la libera circulaţie vizează nu doar persoanele care desfăşoară o muncă
salariată, ci şi cele care nu desfăşoară o activitate economică salariată.
Art.39 din Tratatul CE prevede că libera circulaţie a lucrătorilor este asigurată în
interiorul Comunităţii, ea implicând înlăturarea oricărei discriminări, bazate pe
naţionalitate între lucrătorii statelor membre, cu privire la locul de muncă, remuneraţia
muncii prestate şi alte condiţii de muncă.
Dreptul de liberă circulaţie şi de sejur a persoanelor care desfăşoară o activitate
economică salariată cuprinde dreptul de a răspunde locurilor de muncă oferite în mod
efectiv, de a se deplasa liber în acest scop pe teritoriul statelor membre, de a se stabili într-
un stat membru în vederea ocupării unui loc de muncă, în conformitate cu dispoziţiile
legislative, regulamentare şi administrative referitoare la munca lucrătorilor naţionali, dar
şi dreptul de a rămâne pe teritoriul statului unde au ocupat un loc de muncă. Art.39 din
Tratat nu se aplică locurilor de muncă din administraţia publică.

23
Hotărârea CJCE din 7 iulie 1991 în cauza Micheletti

21
Regulamentul 1612/68/CEE adoptat la 15 octombrie 1968, cu modificările şi
completările ulterioare, se referă la libera circulaţie a lucrătorilor în interiorul Comunităţii.
Art.1 din Regulament dispune că orice resortisant al unui stat membru, indiferent
de locul de muncă are dreptul de a accede la o activitate salariată pe teritoriul unui alt stat
membru, conform dispoziţiilor în vigoare care reglementează angajarea naţionalilor,
beneficiind de aceeaşi prioritate la locurile de muncă disponibile ca şi cetăţenii statului
respectiv.
Oricare resortisant al unui stat membru şi oricare angajator care desfăşoară o
activitate pe teritoriul unui stat membru pot să schimbe cereri şi oferte privind locurile de
muncă, pot încheia contracte de muncă şi le pot pune în executare, conform
reglementărilor în vigoare în statul membru, fără discriminare.
Nu vor putea fi aplicabile dispoziţiile sau practicile statelor membre care, fie
limitează sau subordonează unor condiţii cererea şi oferta privind locul de muncă, accesul
la acesta, precum şi exercitarea lor de către străini, dacă nu sunt prevăzute pentru lucrătorii
naţionali, fie cele care, chiar aplicabile, fără deosebire de naţionalitate, au ca scop sau ca
efect exclusiv sau principal să îndepărteze resortisanţii altor state de la ocuparea locurilor
de muncă oferite.
Sunt considerate dispoziţii sau practici de asemenea natură cele care:
a) instituie, în mod obligatoriu, proceduri speciale pentru străini;
b) limitează sau subordonează unor alte condiţii decât cele care sunt aplicabile
naţionalilor în privinţa ofertei locurilor de muncă prin presă sau prin orice altă cale;
c) subordonează accesul la locurile de muncă unor condiţii de înscriere la birourile
de plasamente sau care pun obstacole recrutării nominale a lucrătorilor, când este vorba de
persoane care nu sunt rezidente pe teritoriul statului respectiv.
Prin tratament nediscriminatoriu se înţelege aplicarea persoanelor din alte state
membre a aceloraşi dispoziţii legislative, regulamentare şi administrative ca cele aplicabile
lucrătorilor naţionali şi de a pune în aplicare aceleaşi practici administrative.
Curtea de Justiţie a apreciat într-o cauză24 că un post permanent de profesor într-o
instituţie publică de învăţământ profesional este un loc de muncă ce justifică cerinţa de a
avea anumite cunoştinţe lingvistice, deoarece această exigenţă se înscrie în cadrul unei
politici de promovare a limbii naţionale, care este şi prima limbă oficială, nefiind o practică
discriminatorie din moment ce această cerinţă este necesară şi cetăţenilor proprii.

24
Hotărârea CJCE din 7 mai 1986 în cauza 131/85

22
Dispoziţiile legislative, regulamentare şi administrative ale statelor membre care se
referă la străini nu sunt aplicabile resortisanţilor altor state membre.

2.2. Prevederile Directivei 68/360/CEE

Directiva 68/360/CEE din 15 octombrie 1968 se referă la înlăturarea restricţiilor de


deplasare şi de sejur pentru lucrătorii statelor membre şi a familiilor lor în interiorul
Comunităţii.
Art.1 prevede obligaţia statelor membre de a suprima restricţiile de deplasare şi de
sejur ale resortisanţilor celorlalte state membre şi ale familiilor lor, cărora li se aplică
regulamentul 1612/68.
Printr-o hotărâre25 Curtea de Justiţie a arătat că Olanda nu şi-a îndeplinit obligaţiile
referitoare la înlăturarea restricţiilor de deplasare şi de sejur pentru lucrătorii comunitari şi
pentru familiile acestora din moment ce a menţinut în vigoare o dispoziţie naţională care
obliga resortisanţii unui stat membru să răspundă întrebărilor puse de funcţionarii
însărcinaţi cu supravegherea frontierelor, înainte de a-i autoriza să treacă frontiera,
referitoare la durata călătoriei şi la mijloacele financiare de care dispun.
Art.4 al directivei recunoaşte dreptul de sejur prin eliberarea unui document numit
carte de sejur pentru resortisant al unui stat membru CE. Această carte de sejur trebuie să
facă menţiunea că a fost eliberată pentru aplicarea regulamentului 1612/68 şi a dispoziţiilor
naţionale prin care s-a pus în aplicare directiva 68/360/CEE.
Pentru a beneficia de cartea de sejur, lucrătorul trebuie să prezinte următoarele
documente:
a) paşaportul sau documentul cu care a intrat pe teritoriul statului membru;
b) o declaraţie de angajare din partea angajatorului sau o atestare a ocupării
unui loc de muncă.
Pentru eliberarea cărţii de sejur, membrului de familie, i se cer următoarele
documente:
a) documentul cu care a intrat pe teritoriul statului membru;
b) un document eliberat de autoritatea competentă a statului de origine care
să ateste legătura de familie;
c) un document eliberat de autoritatea competentă a statului de origine care
să ateste că este în întreţinerea lucrătorului.

25
Hotărârea din 30 mai 1991 în cauza 68/89

23
Statul de primire este obligat să elibereze cartea de sejur oricărei persoane care face
dovada că beneficiază de dispoziţiile directivei 68/360 din 15 octombrie 1968.
În cazul în care se refuză eliberarea primei cărţi de sejur, această măsură trebuie
luată în cel mult 6 luni de la primirea cererii.
Dreptul de a intra pe teritoriul unui stat membru şi de a rămâne acolo se dobândeşte
de resortisanţii statelor membre în mod direct, fiind conferit de Tratatul CE, iar eliberarea
cărţii de sejur are un efect declarativ, neconstituind o autorizaţie în acest sens, ca şi în cazul
cetăţenilor străini.
Potrivit art.5 al directivei amintite, valabilitatea cărţii de sejur este de cel puţin 5 ani
pe întreg teritoriul statului membru care a eliberat-o. Valabilitatea cărţii de sejur poate fi
reînnoită în mod automat. Valabilitatea cărţii de sejur nu este afectată de întreruperile
timpului de sejur care nu depăşesc şase luni consecutive şi nici de absenţele cauzate de
îndeplinirea obligaţiilor militare.
Titlul temporar de sejur poate fi eliberat în condiţiile în care lucrătorul ocupă un loc
de muncă la un angajator din statul membru de primire sau în folosul unui prestator de
servicii pe o perioadă mai mare de trei luni, dar mai mică de un an ori în cazul lucrătorilor
sezonieri care lucrează o perioadă mai mare de trei luni.
Cu ocazia primei reînnoiri a cărţii de sejur, durata acesteia poate fi limitată la o
perioadă mai mică de 12 luni, dacă lucrătorul se află în şomaj involuntar în statul de
primire de mai mult de 12 luni.
Cartea de sejur nu poate fi retrasă deoarece lucrătorul nu mai ocupă un loc de
muncă sau se află în incapacitate temporară de muncă din cauza unei boli sau a unui
accident sau se află în şomaj involuntar constatat de organul competent în domeniul forţei
de muncă.
Lucrătorii comunitari migranţi care se încadrează în una din următoarele categorii
nu au nevoie de carte de sejur:
a) lucrătorul temporar care exercită o activitate salariată pe o durată minimă
de trei luni, a cărui şedere este acoperită de documentul pe baza căruia a intrat pe teritoriul
statului de primire şi de o declaraţie a angajatorului referitoare la perioada de angajare;
b) lucrătorul frontalier care lucrează pe teritoriul unui stat membru, dar se
întoarce în fiecare zi sau cel puţin o dată pe săptămână la reşedinţa sa din alt stat membru.
În cazul acestui lucrător autoritatea competentă din statul unde este angajat are posibilitatea
de a-i elibera o carte specială, cu o valabilitate de cinci ani, această carte specială putând fi
reînnoită în mod constant;

24
c) lucrătorul sezonier titular al unui contract de muncă vizat de autoritatea
competentă a statului membru pe teritoriul căruia îşi desfăşoară activitatea.
În cazurile mai sus arătate, autorităţile competente ale statului membru de primire
au posibilitatea de a impune lucrătorului în cauză să-şi semnaleze prezenţa.
Libera circulaţie a lucrătorilor comunitari nu poate fi limitată decât din raţiuni de
ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică.

2.3. Prevederile Directivei 84/221/CEE

Directiva 84/221/CEE din 25 februarie 1984 referitoare la coordonarea măsurilor


speciale cu privire la străini, în materia deplasării şi sejurului, justificate din raţiuni de
ordine publică, de securitate publică şi de sănătate publică precizează că măsurile de ordine
publică sau de securitate publică ce afectează dreptul la libera circulaţie şi de sejur pe
teritoriul statelor membre trebuie să se bazeze doar pe comportamentul persoanei în cauză,
astfel că :
- aceste măsuri nu pot fi invocate în scopuri economice;
- existenţa unei condamnări penale nu duce în mod automat la luarea unei astfel de
măsuri restrictive, dar s-ar putea reţine că un astfel de comportament constituie o
ameninţare;
- expirarea documentului de identitate pe baza căruia lucrătorul a intrat pe teritoriul
statului de primire şi eliberarea titlului de sejur nu justifică îndepărtarea de pe teritoriul
ţării gazdă;
- statul care a eliberat documentul de identitate îl va primi, fără formalităţi, pe
teritoriul său pe titularul documentului, chiar dacă acesta este expirat sau dacă
naţionalitatea titularului este contestată.
Curtea de Justiţie a apreciat că statele membre prevalându-se de restricţiile
justificate de ordinea publică pot lua în considerare ca relevant, în privinţa
comportamentului personal al celui în cauză, faptul că acesta este afiliat la un grup sau la o
organizaţie ale cărei activităţi reprezintă un pericol social fără a fi interzise.
Restricţiile în privinţa sejurului şi deplasării unui lucrător în alt stat membru al
Comunităţii trebuie să fie determinate de un comportament ce constituie un pericol real şi
suficient de grav pentru ordinea publică şi care afectează un interes fundamental al
societăţii.

25
Măsurile destinate să apere ordinea publică vor putea fi apreciate luându-se în
considerare toate normele de drept comunitar care au ca obiect atât limitarea aprecierii
discreţionare a statelor membre, cât şi garantarea apărării drepturilor persoanelor supuse
măsurilor restrictive. Statele membre pot lua faţă de resortisanţii altor state membre măsuri
restrictive în privinţa drepturilor de sejur la o parte a teritoriului naţional doar în aceleaşi
cazuri şi condiţii în care astfel de măsuri pot fi luate şi faţă de cetăţenii săi.
Directiva 84/221/CEE din 25 februarie 1984, în art.4 conţine unele reglementări în
legătură cu măsurile de restricţionare a dreptului de liberă circulaţie şi de sejur din raţiuni
de sănătate publică, astfel:
- doar bolile sau infirmităţile care figurează pe lista anexă a directivei (tuberculoza,
sifilisul, alte boli infecţioase sau parazitare contagioase, care fac, în ţara de primire,
obiectul unor dispoziţii de protejare a naţionalilor, toxicomania, alterările psihomentale
grave, stări manifeste de psihoză agitată, psihoză delirantă sau halucinatorie şi psihoză
confuzională);
- în cazurile în care boala sau infirmitatea intervin după eliberarea primului titlu de
sejur, nu este permis refuzul reînnoirii titlului de sejur şi nici îndepărtarea lucrătorului în
cauză de pe teritoriul statului de primire;
- statele membre nu au posibilitatea de a stabili noi reglementări şi practici mai
restrictive decât cele în vigoare la data notificării directivei.
De menţionat că în anexa directivei mai sus arătate nu figurează SIDA, deoarece s-
a considerat că persoanele contaminate cu SIDA nu constituie un risc pentru colegii lor,
astfel că nu se justifică măsura testelor de depistare la persoanele care urmează a fi
angajate, recomandarea fiind de a se evita orice măsură discriminatorie.
Eliberarea primului titlu de sejur persoanelor purtătoare de boli care figurează în
anexa directivei poate fi refuzată, astfel că cerinţa unei adeverinţe medicale, în măsura în
care aceasta are ca scop stabilirea faptului dacă persoana respectivă este purtătoare a
vreunei boli nu este contrară dreptului comunitar.
Decizia privitoare la acceptarea sau la refuzul eliberării primului titlu de sejur
trebuie luată de autorităţile statului de primire într-un interval cât mai scurt, dar nu mai
mare de 6 luni de la data depunerii cererii. În tot acest timp, solicitantul este admis în mod
provizoriu pe teritoriul acelui stat membru. Solicitantul are dreptul de a i se aduce la
cunoştinţă motivele de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică ce stau
la baza deciziei autorităţii statale, cu excepţia situaţiilor în care securitatea statului nu

26
permite acest lucru. Hotărârea de îndepărtare de pe teritoriul naţional sau de refuz de a
elibera un permis de sejur trebuie să fie suficient de detaliată şi de precisă pentru a permite
celui în cauză să-şi apere interesele. Decizia prin care este refuzată eliberarea sau
reînnoirea titlului de sejur sau decizia de îndepărtare de pe teritoriul statului de primire
trebuie adusă la cunoştinţa celui interesat, indicându-se şi termenul în care are obligaţia să
părăsească ţara.
Lucrătorul interesat are dreptul să conteste măsura interzicerii intrării într-un stat
membru, refuzul eliberării cărţii de sejur sau decizia de îndepărtare de pe teritoriul statului
de primire folosind căile de recurs împotriva actelor administrative aflate la dispoziţia
cetăţenilor statului respectiv. Statele membre sunt obligate să asigure contestatorului un
proces echitabil, cu posibilitatea de valorificare a tuturor mijloacelor de apărare, iar dacă
recursul promovat are efect suspensiv prin reglementarea naţională, străinul în cauză va
beneficia şi el de acest efect.
În absenţa posibilităţii de a înainta un recurs jurisdicţional sau dacă recursul se
referă doar la legalitatea deciziei ori acesta nu are efect suspensiv, decizia de refuz a
reînnoirii titlului de sejur sau de îndepărtare de pe teritoriul statului se ia de autoritatea
administrativă numai după ce va primi avizul autorităţii competente din ţara de primire în
faţa căreia persoana interesată îşi poate valorifica dreptul la apărare şi poate fi asistat sau
reprezentat în condiţiile de procedură prevăzute de legislaţia naţională. Această autoritate
trebuie să fie diferită de cea care a luat decizia de refuz de reînnoire a titlului de sejur sau
de îndepărtare de pe teritoriul statului respectiv.
Prin aceste reglementări se urmăreşte a se asigura persoanei interesate o garanţie
procedurală minimă când se află în una din situaţiile prevăzute în textul art.9 alin.1 din
directivă, anume:
- absenţa posibilităţilor de a înainta un recurs jurisdicţional;
- recursul nu se referă decât la legalitatea deciziei;
- recursul nu are efect suspensiv.
În primul caz ne aflăm în ipoteza în care reclamaţia se înaintează unei autorităţi
competente care va fi diferită de cea care a luat decizia, urmărindu-se în acest fel,
înlocuirea recursului jurisdicţional. În cea de-a doua situaţie, intervenţia autorităţii
competente este menită să asigure examinarea întregii situaţii, inclusiv a oportunităţii
măsurii avute în vedere, înainte ca decizia să fie definitivă. A treia ipoteză vizează
posibilitatea persoanei interesate să ceară şi să obţină suspendarea măsurii.

27
Autoritatea competentă poate fi orice autoritate publică independentă de cea
administrativă chemată să ia decizia, organizată în aşa fel încât să permită persoanei în
cauză să fie reprezentată şi să-şi valorifice mijloacele de apărare în faţa ei. Nu este necesar
ca autoritatea competentă care emite avizul să fie un organ jurisdicţional compus din
magistraţi, nici ca membri ei să fie desemnaţi pe o perioadă determinată. Autoritatea
competentă poate fi desemnată de autoritatea administrativă care ia măsura de îndepărtare,
cu condiţia ca prima să-şi exercite în mod independent funcţiile, fără să fie supusă
controlului autorităţii administrative care ia decizia măsurii.
Avizul autorităţii competente trebuie adus la cunoştinţa persoanei interesate, după
care măsura de îndepărtare de pe teritoriul statului de primire poate fi pusă imediat în
aplicare, cu luarea în considerare a timpului de care are nevoie acea persoană pentru a
introduce un recurs împotriva măsurii care o vizează.
Decizia prin care este refuzată eliberarea primului titlu de sejur, precum şi decizia
de îndepărtare din ţară înainte de eliberarea titlului pot fi, la cererea celui interesat, supuse
examinării de către autoritatea al cărui aviz este cerut de autoritarea administrativă înainte
de luarea deciziei de refuz de reînnoire a titlului de sejur sau a celei de îndepărtare de pe
teritoriul statului de primire. În această ipoteză, persoana interesată este îndreptăţită să
prezinte personal apărarea sa, cu excepţia cazului când raţiuni de securitate a statului se
opun la acest lucru.

2.4. Libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor Uniunii


Europene

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul


României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic
European (actualizata pana la data de 2 ianuarie 2007)

Ordonanţa nr. 30/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, nr.636 din 24 iulie
2006,intra in vigoare la data aderării României la Uniunea Europeana. In consecinţa,
modificările determinate de acest act normativ se aplica de la 1 ianuarie 2007.

28
Art. 1. - Prezenta ordonanţă de urgenţă stabileşte condiţiile în care cetăţenii Uniunii
Europene şi ai statelor membre ale Spaţiului Economic European şi membrii acestora de
familie îşi pot exercita dreptul la liberă circulaţie, de rezidenţă şi de rezidenţă permanentă
pe teritoriul României, precum şi limitele exercitării acestor drepturi din motive de ordine
publică, securitate naţională sau sănătate publică.
Art.2(1): In aplicarea prevederilor prezentei ordonanţe de urgenta, termenii şi expresiile de
mai jos au următorul înţeles:
1. cetăţean al Uniunii Europene-orice persoana care are cetăţenia unuia dintre
statele membre ale Uniunii Europene ;
2. stat membru- stat membru al Uniunii Europene;
3. membru de familie;
a) sotul sau sotia;
b) descendenţii in linie directa, indiferent de cetăţenie, care nu au împlinit vârsta
de 21 ani sau care se afla in întreţinerea cetăţeanului Uniunii Europene, precum
şi cei ai şotului/şotiei;
c) ascendenţii in linie directa, indiferent de cetăţenie, care se afla in întreţinerea
cetăţeanului Uniunii Europene, precum şi cei ai şotului/şotiei;
4. drept de rezidenţă - dreptul cetăţeanului Uniunii Europene de a rămâne şi de a
locui pe teritoriul României, în condiţiile legii;
5. rezident - cetăţean al Uniunii Europene sau membrul de familie al acestuia care
îşi exercită dreptul la liberă circulaţie şi rezidenţă pe teritoriul României, în
condiţiile legii;
6. persoană aflată în întreţinere - orice alt membru de familie, indiferent de
cetăţenie, care nu se încadrează în definiţia prevăzută la pct. 3 şi care, în ţara de
origine ori de provenienţă, se află în întreţinerea sau gospodăreşte împreună cu
cetăţeanul Uniunii Europene ori se află în situaţia în care, din motive medicale
grave, este necesară asistenţa personală a acestuia;".
7.partener - persoana care convieţuieşte cu cetăţeanul Uniunii Europene, dacă parteneriatul
este înregistrat conform legii din statul membru de origine ori de provenienţă sau, în cazul
în care parteneriatul nu este înregistrat, relaţia de convieţuire poate fi dovedită.
(2) In sensul prezentei ordonanţe de urgenta, sintagmele activitate dependenta şi activitate
independenta sunt definite potrivit art.7 din Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal, cu
modificările şi completările ulterioare.

29
Art. 3. - Cetăţenii Uniunii Europene, precum şi membrii familiilor lor, care îşi exercită
dreptul la liberă circulaţie şi rezidenţă pe teritoriul României, beneficiază de drepturile şi
libertăţile recunoscute prin Tratatul privind Uniunea Europeană, cum ar fi:
a) se bucura de protecţia generala a persoanelor şi a averilor, garantata de Constituţie şi de
alte legi, precum şi de drepturile prevăzute in tratatele uniunii Europene şi in alte tratate
internationale la care Romania este parte;
b) se pot deplasa liber şi isi pot stabili resedinta sau, dupa caz, domiciliul oriunde pe
teritoriul Romaniei;
c) beneficiază de masuri de protecţie sociala din partea statului, in aceleaşi condiţii ca şi
cetăţenii romani;
d) au dreptul sa verifice datele personale înscrise in documentele oficiale eliberate de
autorităţile romane si, când este cazul, sa solicite corectarea sau eliminarea unor date care
nu corespund realităţii;
e) au acces neîngrădit pe piaţa forţei de muncă din România, sub rezerva aplicării
măsurilor tranzitorii prevăzute în Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană,
precum şi la desfăşurarea altor activităţi de natură economică, în condiţiile legii aplicabile
cetăţenilor români;
f) au acces neîngrădit la activităţile şcolare şi de instruire in cadrul sistemului National de
invatamant.
(2) Persoanele aflate în întreţinere, precum şi partenerul beneficiază de drepturile
membrilor de familie ai cetăţeanului Uniunii Europene privind intrarea şi rezidenţa pe
teritoriul României, în condiţiile stabilite de prezenta ordonanţă de urgenţă.
(3) Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei formalităţi administrative de către cetăţenii
Uniunii Europene ori de către membrii lor de familie nu este condiţionată de posesia unui
document eliberat de autorităţile române în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, dacă,
prin orice alt mijloc de probă, persoana interesată dovedeşte că este beneficiară a acelui
drept.
Art.4. Pe timpul sederii in Romania cetatenii Uniunii Europene, precum şi membrii
familiilor lor sunt obligati sa respecte legislatia romana.

30
2.5.Colaborarea între statele membre U.E. şi Comisia Europeană
privind locurile de muncă pe teritoriul Uniunii

Partea a doua, titlul I al regulamentului 1612/68 prevede necesitatea unei


permanente colaborări între statele membre şi Comisie în domeniul ocupării locurilor de
muncă.
În acest sens, art.13 precizează că statele membre sau Comisia elaborează studii în
materia locurilor de muncă şi a şomajului, pe care le consideră necesare în cadrul realizării
liberei circulaţii a lucrătorilor în cadrul Comunităţii. Statele membre, prin serviciile lor
centrale care se ocupă cu locurile de muncă, trebuie să coopereze între ele şi cu Comisia
pentru realizarea unei acţiuni comune în domeniul cererilor şi ofertelor de locuri de muncă
în Comunitate, precum şi al plasării lucrătorilor.
Statele membre, prin intermediul serviciilor centrale, şi Comisia, prin Biroul
european de coordonare, trebuie să-şi prezinte reciproc informaţii referitoare la problemele
ivite în planul liberei circulaţii, a ocupării locurilor de muncă, la condiţiile de viaţă şi de
muncă de pe piaţa muncii, vizând următoarele aspecte concrete:
a. ofertele de locuri de muncă susceptibile de a fi satisfăcute de resortisanţii altor state
membre;
b. ofertele de locuri de muncă adresate statelor care nu sunt membre ale Comunităţii;
c. cererile de locuri de muncă depuse de persoanele care au declarat că ar dori să
lucreze într-un stat membru;
d. informaţii, detaliate pe regiuni şi ramuri de activitate, referitoare la persoanele care
au solicitat locuri de muncă şi care au declarat că sunt dispuse în mod efectiv să
ocupe o slujbă într-o altă ţară.
Biroul european de coordonare a compensării ofertelor şi cererilor de locuri de
muncă, care funcţionează în cadrul Comisiei, are misiunea de a favoriza, pe planul
Comunităţii, punerea în contact şi compensarea ofertelor şi cererilor privind locurile de
muncă. Sarcinile sale au un caracter preponderent tehnic, îndreptate în special în sensul
acordării sprijinului necesar serviciilor naţionale care se ocupă cu forţa de muncă.
Potrivit art.22 din regulamentul 1612/68, Biroul european de coordonare are
următoarele sarcini:

31
a) să coordoneze operaţiunile practice necesare pe planul Comunităţii de punere în
contact şi de compensare a ofertelor şi cererilor de locuri de muncă şi de a analiza
deplasarea lucrătorilor în cadrul acestor operaţiuni;
b) să contribuie, alături de Comitetul tehnic, la punerea în aplicare, pe plan
administrativ şi tehnic, a mijloacelor de acţiune comune statelor membre;
c) să efectueze, dacă apar necesităţi specifice, împreună cu serviciile specializate din
statele membre, punerea în contact a ofertelor şi cererilor de locuri de muncă a
căror compensare urmează să fie făcută de aceste servicii;
d) să transmită serviciilor specializate cererile şi ofertele de locuri de muncă adresate
direct Comisiei şi să urmărească modul de rezolvare a acestor cereri.
Comitetul consultativ asistă Comisia în timpul examinării problemelor pe care le
ridică punerea în aplicare a Tratatului CE şi a măsurilor întreprinse pentru aplicarea
prevederilor acestuia în materia liberei circulaţii şi a ocupării locurilor de muncă de către
lucrătorii comunitari.
Comitetul este compus din 6 membri titulari, provenind din statele membre, din
care 2 reprezintă guvernul, 2 organizaţiile sindicale ale lucrătorilor şi 2 organizaţiile
sindicale ale angajatorilor. Pentru fiecare din aceste categorii este numit şi un membru
supleant. Mandatul durează doi ani, putând fi reînnoit.
Membrii Comitetului consultativ sunt numiţi de către Consiliu, urmărindu-se
realizarea unei reprezentări echitabile a tuturor sectoarelor economice.
Competenţele Comitetului Consultativ sunt prevăzute de art.25 al regulamentului
1612/68 şi vizează următoarele aspecte:
a) examinarea problemelor legate de libera circulaţie şi de locurile de muncă în cadrul
politicilor naţionale privind locurile de muncă, în scopul coordonării la nivel
comunitar a politicilor locurilor de muncă din statele membre;
b) studiul, într-un mod general, a efectelor aplicării regulamentului 1612/68;
c) prezentarea către Comisie a eventualelor propuneri motivate de revizuire a
regulamentului 1612/68;
d) formularea, la cererea Comisiei sau din proprie iniţiativă, de avize motivate asupra
chestiunilor generale sau de principiu în această materie, cu precădere asupra
schimbului de informaţii referitoare la piaţa muncii, la deplasarea muncitorilor între
statele membre, la programele sau măsurile apte să dezvolte orientarea şi formarea
profesională, posibilităţile de angajare, formele de asistenţă favorabilă muncitorilor
şi familiilor acestora.

32
Comitetul tehnic asistă Comisia, pregătind, promovând şi urmărind lucrările şi
măsurile cu caracter tehnic luate pentru aplicarea regulamentului 1612/68. Prerogativele
sale sunt următoarele:
a) să promoveze şi să perfecţioneze colaborarea între administraţiile interesate din
statele membre cu privire la toate chestiunile tehnice legate de libera circulaţie şi
angajare a lucrătorilor;
b) să elaboreze proceduri referitoare la organizarea de către organele administrative
interesate de activităţi comune;
c) să înlesnească strângerea de informaţii utile Comisiei şi realizarea de studii şi
cercetări, precum şi schimburile de informaţii şi experienţă între organele
administrative interesate;
d) să studieze pe plan tehnic armonizarea criteriilor după care statele membre
apreciază situaţia proprie de pe piaţa muncii.
Comitetul tehnic este format din reprezentanţi ai guvernelor statelor membre care
numesc în această postură pe unul din titularii Comitetului consultativ.

2.6. Accesul la locurile de muncă

A. Situaţia locurilor de muncă din Administraţia publică


În principiu, aşa cum am arătat, lucrătorii comunitari se bucură de dreptul de a
circula liberi în statele membre ale Comunităţii pentru a-şi căuta un loc de muncă. Cu toate
acestea, art.39 paragraful 4 din Tratatul CE prevede că dispoziţiile referitoare la libera
circulaţie a lucrătorilor nu se aplică locurilor de muncă din administraţia publică.
În privinţa aplicării acestei dispoziţii, s-au conturat două concepţii: concepţia
instituţională sau organică, susţinută de unele state membre interesate şi concepţia
funcţională, susţinută de Curtea de Justiţie şi de Comisie.
a. Conform concepţiei instituţionale, bazată pe dispoziţiile art.39 şi 45 TCE26,
ansamblul locurilor de muncă care ţine de administraţia de stat şi de colectivităţile locale
este exceptat de la aplicarea reglementărilor comunitare referitoare la accesul liber şi egal
al cetăţenilor comunitari la locurile de muncă din statele membre.
S-a apreciat că sunt vizate de art.39 paragraful 4 TCE nu doar administraţia publică
centrală, serviciile externe ale statului, precum şi cele ale colectivităţilor locale, ci şi toate
instituţiile publice şi chiar unele întreprinderi publice.
26
Art.45 TCE dispune: „Sunt exceptate de la aplicarea dispoziţiilor din prezentul capitol, în ceea ce priveşte statul
membru interesat,activităţile care participă în acest stat, chiar cu titlu ocazional, la exercitarea autorităţii publice”.

33
b. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a promovat concepţia funcţională a
noţiunii de loc de muncă în administraţia publică, conform căreia trebuie făcută distincţie
între sarcinile care revin administraţiei publice propriu-zise şi „activităţile care nu sunt
asimilabile funcţiilor tipice ale administraţiei publice, dar care ţin, din contră, prin natura
lor, de domeniul de aplicare a tratatului”27.
În consecinţă, aplicarea art.39 paragraful 4 TCE depinde de a stabili dacă locurile
de muncă în cauză „sunt sau nu caracteristice activităţilor specifice ale administraţiei
publice, aşa cum este aceasta învestită în exercitarea puterii publice şi cu
responsabilitatea apărării intereselor generale ale statului”28.
Referitor la noţiunea de putere publică, Curtea de Justiţie a stabilit, în hotărârea
Reyness29, că aceasta constă în autoritatea ce decurge din suveranitatea statului şi care
implică facultatea de a folosi privilegiile puterii publice şi puterea de constrângere faţă de
cetăţeni. În concepţia Curţii de Justiţie, condiţia de exercitare a puterii publice şi
participarea la apărarea intereselor generale trebuie îndeplinite cumulativ.
Curtea de Justiţie a statuat că există un interes legitim al statelor membre de a
păstra pentru propriii cetăţeni un ansamblu de locuri de muncă ce au legătură cu
exercitarea puterii publice şi cu apărarea intereselor generale.
Curtea de Justiţie a considerat că participarea directă sau indirectă la exercitarea
puterii publice şi la activităţi care urmăresc apărarea intereselor generale ale statului ori ale
altor colectivităţi publice implică din partea titularilor o legătură specială de solidaritate cu
statul sau colectivitatea respectivă, existând o reciprocitate de drepturi şi obligaţii care
constituie fundamentul cetăţeniei.
În consecinţă, Curtea de Justiţie nu a admis ca doar lucrătorii naţionali să poată fi
angajaţi în sectoarele publice de cercetare, învăţământ, sănătate, transportul terestru, poştă
şi telecomunicaţii, precum şi în cele ce ţin de serviciile de distribuire a apei, gazului şi
electricităţii30. La fel, s-a stabilit că nu este funcţionar public profesorul din învăţământul
secundar, lectorul universitar, infirmierul.
Comisia a sprijinit poziţia Curţii de Justiţie susţinând, într-un Comunicat din 18
martie 1988, că derogarea prevăzută în art.39 paragraful 4 TCE vizează funcţiile specifice
statului, forţelor armate, poliţiei şi altor forţe de ordine, magistraturii, administraţiei fiscale
şi diplomaţiei31. Intră, de asemenea, în sfera administraţiei publice, locurile de muncă din
27
Hotărârea din 17 decembrie 1980, în cauza149/79 – Comisia c/a Belgia, în Rec., pag.1035
28
Idem
29
C.J.C.E., hotărârea din 21 iunie 1974 în cauza 2/74
30
Hotărârea din 2 iulie 1996 în cauza C-473/93, în Rec. Pag.3207
31
Comunicatul din 18 martie 1988, J.O.C.E., nr.C 72 din 18.03.1988

34
ministerele statului, din guvernele regionale, din colectivităţile teritoriale, din băncile
centrale, în măsura în care este vorba despre funcţionari care exercită activităţi bazate pe
puterea juridică publiă a statului sau a unei persoane morale de drept public, cum sunt
elaborarea unor acte juridice, punerea în executare a acestor acet şi controlul aplicării lor.
Totodată, Comisia a enumerat şi activităţi care, deşi se desfăşoară în sfera
activităţilor publice, nu intră sub incidenţa art.39 paragraful 4 TCE, putând fi prestate şi de
lucrătorii comunitari migranţi, precum: transporturile publice, distribuirea electricităţii şi a
gazului, companiile aeriene şi de navigaţie maritimă, poşta şi telecomunicaţiile, posturile
de radio, serviciile agenţiilor de sănătate publică, învăţământul de stat, cercetarea în
scopuri civile desfăşurată în instituţii publice.
Statul francez a fost condamnat de către Curtea de Justiţie32 deoarece art.L 809 şi L
792 din Codul de sănătate publică cerea ca infirmierii titulari din spitalele publice să aibă
cetăţenie franceză.
Trebuie subliniată în acest context modificarea efectuată în privinţa statutului
general al funcţionarilor din Finlanda33 prin legea nr.91-715 din 26 iulie 1991, conform
căreia resortisanţii statelor membre pot accede la locurile de muncă ale căror atribuţii sunt
separabile de exerciţiul suveranităţii sau nu participă direct sau indirect la exerciţiul
prerogativelor puterii publice.

B. Familia lucrătorului
Familia lucrătorului beneficiază de dreptul de a se stabili pe teritoriul altui stat
membru, indiferent de cetăţenia pe care o au membrii acesteia.
Acest drept este unul derivat34 care se naşte din cel al lucrătorului, izvorât din dispoziţiile
Regulamentului 1612/68.
Conform art.10 paragraful 1 din Regulamentul 1612/68, familia lucrătorului
cuprinde soţul şi copiii până la 21 de ani sau care se află în întreţinerea lucrătorului,
precum şi ascendenţii lucrătorului sau ai soţului care sunt întreţinuţi de către aceştia.
Noţiunea de membru de familie nu este definită în raport cu legislaţia naţională care, fiind
diferită de la un stat la altul, ar face inaplicabile dispoziţiile Regulamentului 1612/68.
Curtea de Justiţie a decis, prin hotărârea din 18 mai 1989, că nu este admisibil ca
statul membru de primire să aplice dispoziţiile dreptului naţional care subordonează
reînnoirea cărţii de sejur a membrilor de familie ai lucrătorilor migranţi condiţiei ca aceştia
32
C.J.C.E., hotărârea din 3 iunie 1986 în cauza 307/84 – Comisia c/a Franţa
33
Legea nr.83-634 din 13 iulie 1983
34
C.J.C.E., hotărârea din 13 februarie 1985 în cauza 267/83, Rec. pag.567

35
să trăiască într-o locuinţă corespunzătoare, atât în momentul în care se instalează la
lucrătorul comunitar, cât şi pe întreaga perioadă a sejurului. S-a apreciat 35 că o locuinţă este
corespunzătoare pentru a primi o familie dacă este alcătuită din încăperi distincte.
Calitatea de membru de familie aflat în întreţinerea lucrătorului comunitar rezultă
din situaţia de fapt, fără să fie necesar a se stabili motivul pentru care persoana în cauză
este întreţinută.
Curtea de Justiţie a stabilit că soţul lucrătorului migrant are dreptul de a se instala
cu acesta pe teritoriul unui alt stat membru, chiar dacă locuiesc separat şi chiar atunci când
intenţionează să divorţeze36.
Dreptul familiei de a-l urma pe lucrătorul comunitar migrant se concretizează în
dreptul de a intra în statul în care lucrătorul prestează munca, dreptul de sejur în acel stat şi
dreptul de a locui acolo. Membrii familiei pot părăsi statul de origine pe baza cărţii de
identitate sau a paşaportului şi pot intra pe baza aceloraşi documente în statul membru de
primire.
În general, dreptul de a locui recunoscut membrilor de familie este dependent de
dreptul lucrătorului de a locui pe teritoriul altui stat membru. Dacă lucrătorul migrant a
decedat după ce a obţinut dreptul de a se stabili pe teritoriul statului membru, familia celui
decedat poate rămâne acolo, cu titlu permanent37. Cu toate acestea, descendenţii şi
ascendenţii pierd acest drept din momentul în care beneficiază de venituri care le asigură
întreţinerea.
Dacă lucrătorul comunitar a decedat înainte de a obţine dreptul de a locui pe
teritoriul statului de primire, membrii familiei sale nu vor beneficia nici ei de dreptul de a
rămâne în statul respectiv cu titlu permanent, cu excepţia unor situaţii distincte în care,
conform Regulamentului 1251/70/CEE, ei pot beneficia de acest drept şi anume:
- când lucrătorul comunitar locuia deja, de o manieră continuă, pe teritoriul
statului de primire de cel puţin doi ani înainte de a deceda;
- decesul lucrătorului a survenit ca urmare a unui accident de muncă ori a unei
boli profesionale în legătură cu munca prestată în statul de primire;
- soţul supravieţuitor este resortisant al statului de reşedinţă sau a pierdut
cetăţenia acestui stat în urma căsătoriei cu lucrătorul care a decedat.
Art.11 al Regulamentului 1612/68 prevede dreptul soţului şi al copiilor, care nu au
împlinit vârsta de 21 de ani sau care se află în întreţinerea unui lucrător provenit dintr-un
35
Idem
36
Idem
37
Art.3 paragraful 1 al regulamentului 1251/70/CEE din 29 iunie 1970

36
stat membru care exercită o activitate salariată sau nesalariată, de a accede la toate
activităţile salariate pe teritoriul acelui stat, chiar dacă nu au cetăţenia unui stat membru.
Aşadar, persoana provenind dintr-un stat terţ, căsătorită cu un lucrător venind dintr-
un stat membru nu poate invoca aceste dispoziţii dacă lucrătorul respectiv nu şi-a exercitat
niciodată dreptul la liberă circulaţie în interiorul comunităţii38.
Soţul lucrătorului migrant poate exercita o activitate salariată în cadrul unei profesii
supusă regimului autorizării administrative şi unor reguli profesionale specifice, cum este
cea de medic, dacă soţul respectiv prezintă calificările profesionale şi diplomele cerute de
legislaţia statului de primire pentru exercitarea respectivei profesii.
Trebuie menţionat însă că art.11 al Regulamentului 1612/68 „nu conferă
membrilor de familie ai lucrătorului migrant un drept de sejur autonom, ci doar un drept
de a exercita orice activitate salariată pe întreg teritoriul acelui stat”39. Aşadar, art.11 nu
constituie baza juridică a unui drept de sejur de sine stătător, ci a unuia dependent de
condiţiile din art.10 al regulamentului 1612/68.
Admiterea la învăţământul general, la ucenicie şi la formarea profesională a
copiilor unui lucrător comunitar migrant, dacă aceştia şi-au stabilit reşedinţa pe teritoriul
statului unde lucrează părintele lor, se face în aceleaşi condiţii ca şi cele prevăzute pentru
cetăţenii statului de primire.
Curtea de Justiţie a recunoscut de asemenea şi accesul membrilor familiei
lucrătorului migrant la avantajele sociale, aşa cum a fost definit conceptul de familie mai
sus, adică acele persoane admise de lege a se instala împreună cu lucrătorul comunitar pe
teritoriul altui stat membru.
Din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, rezultă următoarele
concluzii privitoare la această problemă:
a) pentru finanţarea studiilor, copilului lucrătorului migrant nu i se poate impune
condiţia reşedinţei în statul de primire, dacă această condiţie nu este cerută şi
cetăţenilor proprii;
b) calitatea de persoană aflată în întreţinerea lucrătorului migrant depinde numai de
existenţa susţinerii din partea acestuia, fără a fi necesar să se demonstreze că
persoana întreţinută nu este în măsură să-şi subvenţioneze nevoile40;
c) nu prezintă importanţă cetăţenia soţului, a copilului sau a persoanei aflată în
întreţinere;
38
C.J.C.E. hotărârea din 5 iunie 1997, în cauza C-64/96 şi C-65/96
39
C.J.C.E., hotărârea din 13 februarie 1985, în cauza 267/83
40
C.J.C.E., hotărârea din 18 iunie 1987 în cauza 316-85

37
d) nu contează dacă membrul de familie are reşedinţa în statul membru în care
lucrătorul migrant de care depinde îşi desfăşoară activitatea sau continuă să
locuiască în statul de origine;
e) acordarea unui avantaj social sau fiscal membrilor de familie ai lucrătorului
migrant nu depinde de existenţa unei convenţii de reciprocitate între cele două
state;
f) avantajul social sau fiscal se acordă membrilor de familie, chiar şi după decesul
lucrătorului migrant;
g) fiind un drept derivat din dreptul recunoscut lucrătorului comunitar, dreptul
membrilor de familie la avantajele sociale şi fiscale prevăzute de art.7 paragraful 2
al Regulamentului 161/68 implică dreptul lucrătorului de a se prevala de acest text
legal;
h) deoarece dreptul de sejur al membrilor de familie ia naştere din dreptul lucrătorului
de a presta munca în alt stat membru, nu pot fi recunoscute membrilor de familie
decât acele avantaje sociale şi fiscale de care beneficiază şi lucrătorul comunitar41.

2.7. Egalitatea de tratament

Egalitatea de tratament pentru cetăţenii statelor membre, care exercită o activitate


salariată, cu cetăţenii statului membru de primire este garantată atât de art.39 din Tratatul
CE, cât şi de Regulamentul 1612/68, iar jurisprudenţa Curţii de Justiţie este constantă în
privinţa obligativităţii aplicării principiului egalităţii de tratament a lucrătorilor migranţi cu
cei naţionali, în scopul respectării ferme a dispoziţiilor art.7 din Regulamentul 1612/68 în
ceea ce priveşte înlăturarea discriminărilor de tratament, inclusiv a celor disimulate.

A. Accesul la locuinţă şi dreptul de a se afilia la o organizaţie sindicală


Art.9 din Regulamentul 1612/68 recunoaşte dreptul lucrătorului comunitar migrant
la locuinţă, inclusiv accesul la proprietatea asupra unei locuinţe situate pe teritoriul statului
de primire. Lucrătorul provenit dintr-un stat membru beneficiază de toate drepturile şi
avantajele acordate lucrătorilor naţionali în ceea ce priveşte locuinţa, inclusiv dreptul de a
se înscrie pe lista celor care solicită o locuinţă în regiunea unde lucrează.
Interpretând dispoziţiile art.9 al Regulamentului 1612/68, Curtea de Justiţie a decis
că dispoziţiile din legislaţia statului grec care impun lucrătorilor proveniţi dintr-un alt stat

41
C.J.C.E., hotărârea din 18 iunie 1987 în cauza 316/85

38
membru de a prezenta acte juridice referitoare la bunurile imobiliare care nu se solicită
lucrătorilor naţionali, sunt contrare principiului dreptului la liberă circulaţie al lucrătorilor
comunitari.
Art.8 al Regulamentului 1612/68 prevede dreptul de a se afilia la o organizaţie
sindicală şi de a exercita drepturile sindicale, inclusiv dreptul la vot şi accesul la posturile
de administrare sau de conducere al lucrătorului migrant. El beneficiază de dreptul de a fi
ales în organele reprezentative ale lucrătorilor dintr-o întreprindere.
Această dispoziţie interzice ca legislaţiile naţionale să refuze lucrătorilor străini
dreptul la vot la alegerile membrilor unei camere profesionale, la care ei sunt afiliaţi în
mod obligatoriu şi la care trebuie să cotizeze, care este însărcinată cu apărarea lucrătorilor
afiliaţi şi care exercită o funcţie consultativă în domeniul legislativ42.

B.Condiţiile de muncă
Condiţiile de muncă ale lucrătorilor comunitari migranţi trebuie să fie egale cu cele ale
lucrătorilor naţionali în privinţa salarizării, a desfacerii contractului de muncă şi a
reangajării după perioada de şomaj.
Astfel, în cauza Marsman43, Curtea de Justiţie a apreciat că o lege care interzice
concedierea invalizilor se aplică şi lucrătorilor comunitari, deşi legea respectivă îi excludea
pe străini de la beneficiul prevederilor sale.
Interdicţia discriminării în ceea ce priveşte condiţiile de muncă se referă şi la
protecţia specială în domeniul desfacerii contractului de muncă, pe care legile statului
membru o acordă unor categorii specifice de lucrători din motive cu caracter social.
În hotărârea Scholz44, Curtea de Justiţie a considerat că reprezintă o discriminare de
tratament faptul că unei persoane care a lucrat o perioadă în cadrul unei funcţii publice
într-un stat membru nu i se consideră acea perioadă ca vechime pentru a putea ocupa
postul de agent public într-un alt stat membru.
Curtea de Justiţie a stabilit că regulamentul 1612/68 urmăreşte să asigure în fiecare
stat membru lucrătorilor provenind din alte state membre un tratament nediscriminatoriu în
raport cu lucrătorii naţionali, impunând aplicarea regulilor naţionale în privinţa locurilor de
muncă.
În aceeaşi materie a egalităţii de tratament a fost adoptată şi Directiva 2000/78/CE
din 27 noiembrie 2000 a Consiliului referitoare la crearea unui cadru general în favoarea
42
C.J.C.E., hotărârea din iulie 1991 în cauza 213/90
43
Hotărârea din 13 februarie 1972 în cauza 44/72
44
Hotărârea din 23 februarie 1994 în cauza 419/92

39
egalităţii de tratament în domeniul locurilor de muncă şi al muncii. Directiva stabileşte în
art.1 cadrul general pentru evitarea discriminărilor bazate pe religie, convingeri, handicap,
vârstă sau orientare sexuală. Este considerată discriminare directă situaţia în care o
persoană este tratată într-un mod mai puţin favorabil decât alta aflată într-o situaţie
similară, din cauza motivelor arătate în art.1. Discriminarea poate fi însă şi indirectă, atunci
când o dispoziţie, un criteriu sau o practică aparent neutră este susceptibilă să aducă un
dezavantaj unei persoane, din cauza motivelor arătate în art.1.
Lucrătorii comunitari migranţi beneficiază de toate avantajele sociale şi fiscale
acordate lucrătorilor naţionali, aşa după cum prevede art.7 paragraful 2 al Regulamentului
1612/68. De aceste avantaje beneficiază însă doar lucrătorii care prestează efectiv o muncă,
nu şi persoanele care se deplasează în alte state membre pentru a căuta un loc de muncă,
aceştia bucurându-se de egalitate de tratament doar în privinţa accesului la un loc de
muncă.

40
CAPITOLUL III. LIBERA CIRCULAŢIE A CAPITALULUI
ŞI A PLĂŢILOR PE TERITORIUL UNIUNII EUROPENE

Art.3 lit.c din Tratatul CE prevede că înfăptuirea pieţei interne se va realiza şi prin
înlăturarea obstacolelor din calea liberei circulaţii a capitalurilor; totuşi, atunci când este
reglementată în concret această libertate, ea cuprinde în conţinutul ei şi libera circulaţie a
plăţilor, Capitolul 4 al Titlului III din Tratatul CE fiind denumit „Capitalurile şi plăţile” şi
cuprinzând art.56-60.
Art.56 paragraful 1 din Tratat precizează că toate restricţiile la circulaţia capitalului
între statele membre şi între acestea şi statele terţe sunt interzise, iar paragraful 2 al
aceluiaşi articol interzice restricţiile referitoare la plăţile între statele membre şi între
acestea şi statele terţe.
Se poate constata astfel că dispoziţiile Tratatului fac diferenţă între mişcarea
capitalurilor şi plăţile între statele membre; liberalizarea plăţilor a fost absolut necesară
pentru asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor şi serviciilor.
Libera circulaţie a capitalurilor s-a realizat în mod treptat. Prin mai multe directive,
din anii 1960, 1962, 1985, 1986, circulaţia capitalurilor a devenit mai puţi restricţionată
între statele membre. Actul Unic European şi Directiva nr.88/361 din 24 iunie 1988 au avut
ca efect direct liberalizarea completă a circulaţiei capitalurilor între statele membre ale
Comunităţii. Tratatul de la Maastricht a introdus în Tratatul CE o serie de dispoziţii ce au
consacrat principiul interzicerii totale a restricţiilor la circulaţia capitalurilor şi a plăţilor,
atât între statele membre, cât şi între acestea şi statele terţe Comunităţii.

3.1. Domeniul de aplicare a libertăţii de circulaţie a capitalurilor

Circulaţia capitalurilor include acea deplasare a lor ce presupune operaţiuni financiare care
au legătură cu investirea fondurilor respective şi nu cu remunerările pentru anumite
servicii. Libera circulaţie a capitalurilor trebuie să fie deci justificată de necesitatea
efectuării de investiţii pe piaţa comunitară, fără nici un fel de restricţii, astfel încât să poată
contribui la înfăptuirea obiectivelor din Tratat privind dezvoltarea armonioasă şi echilibrată
a activităţilor economice, o creştere durabilă şi neinflaţionistă, un ridicat nivel de folosire a
forţei de muncă, etc.

41
S-a stabilit de către Curtea de Justiţie45 că „transferul fizic de bancnote nu poate fi
deci clasificat ca o deplasare de capital când transferul în cauză corespunde unei obligaţii
de plată rezultând dintr-o tranzacţie implicând circulaţia mărfurilor şi serviciilor”, iar
„transferurile în legătură cu turismul ori cu călătoriile în scopuri de comerţ, educaţie ori
tratament medical constituie plăţi şi nu o deplasare a capitalului, chiar dacă ele sunt
efectuate prin intermediul transferului fizic de bancnote”.
Pentru a se asigura libera circulaţie a capitalurilor, pe lângă garantarea unor
investiţii directe şi neîngrădite, trebuie să se procedeze la eliminarea restricţiilor la
emiterea de acţiuni, favorizarea creditelor, eliminarea taxelor şi impozitelor asupra
beneficiilor capitalului, asupra tranzacţiilor cu capital, etc.
Libertatea de circulaţie a capitalurilor se referă la cumpărarea şi subscrierea de
instrumente financiare, virări de conturi în vederea unor plasamente, subscripţii la un
împrumut, investiţii imobiliare în alte state membre, transferuri bazate pe contracte de
asigurare, credite comerciale pe termen lung, ş.a.
Din jurisprudenţa Curţii de Justiţie46, rezultă că aceasta a dat o largă interpretare
principiului liberei circulaţii a capitalurilor, fiind considerate contrare dispoziţiilor
Tratatului următoarele:
- legislaţia naţională care permite organelor fiscale să perceapă o taxă de 0,8%
din valoarea împrumutului subscris de către un rezident faţă de un creditor
nerezident;
- necesitatea obţinerii unei autorizaţii pentru a dobândi reşedinţă temporară în
Tirol (Austria), dacă eliberarea acestei autorizaţii este discreţionară;
- un regim de autorizare prealabilă pentru anumiţi investitori străini direcţi în
Franţa, în măsura în care criteriile aplicate sunt incerte;
- prevederea legală olandeză care condiţionează acordarea unei exonerări la plata
impozitului anual pe dividendele vărsate acţionarilor de condiţia ca dividendele
să fie vărsate de societăţile care îşi au sediul în Olanda;
- legislaţia naţională care instituie o dispensă doar pentru cetăţenii proprii de a
putea obţine un imobil într-o zonă de importanţă militară;
- interdicţia impusă rezidenţilor belgieni de a participa la un împrumut însoţit de
un avantaj fiscal, emis în afara ţării, de către trezoreria belgiană.

45
CJCE, cauzele 286/82 şi 26/83, Graziani Luisi and Giuseppe Carbone c/a Ministere del Tesoro, hotărârea preliminară
din 31 ianuarie 1984, în Reports of cases before the Court of Justice, 1984, pag.377
46
A se vedea O.Ţinca şi hotărârile menţionate acolo, op.cit., pag.156-157

42
Au mai fost considerate, de asemenea, ca reprezentând obstacole la libera circulaţie
a capitalurilor obligaţia de a depune în păstrare la o bancă titlurile străine şi obligaţia de a
înscrie o ipotecă în registrul funciar în moneda naţională.
Derogările de la principiul liberei circulaţii a capitalurilor sunt prevăzute de art.58
paragraful 1 al Tratatului CE, care menţionează că dispoziţiile art.56 din Tratat nu aduc
atingere dreptului statelor membre:
a) de a aplica dispoziţiile pertinente din legislaţia proprie care stabilesc o distincţie
între contribuabilii care nu se află în aceeaşi situaţie în ceea ce priveşte reşedinţa lor
sau locul unde capitalurile sunt investite;
b) de a lua toate măsurile indispensabile pentru a preveni infracţiunile la legile şi
regulamentele proprii în materie fiscală sau în materia controlului stabilimentelor
financiare, de a stabili proceduri de declarare a mişcărilor de capitaluri în scopul
informării administrative sau statistice sau de a lua măsuri justificate de motive de
ordine publică sau securitate publică;
c) de a aplica restricţii în materia dreptului de stabilire pe teritoriul lor a persoanelor
provenind din alte state membre, în măsura în care aceste restricţii sunt compatibile
cu dispoziţiile Tratatului CE şi nu reprezintă restricţii deghizate la libera circulaţie a
persoanelor sau a capitalurilor.
Curtea de Justiţie a stabilit, de exemplu, că aplicarea unei taxe de timbru asupra
împrumuturilor aflate la originea circulaţiei unor capitaluri este permisă, deoarece ea
urmărea să asigure egalitatea impozitării.
În ceea ce priveşte măsurile justificate pe motive de ordine publică sau de securitate
publică, instanţa comunitară a stabilit că doar simpla invocare a unor astfel de motive nu
este suficientă pentru a justifica luarea unor măsuri restrictive, fiind necesară o ameninţare
reală şi suficient de gravă pentru a nu se respecta libertatea de circulaţie a capitalurilor.
Art.57 din Tratatul CE prevede că libera circulaţie a capitalurilor nu împiedică
menţinerea de către statele membre faţă de statele terţe a unor măsuri comunitare sau
naţionale restrictive, ce erau în vigoare la 31 decembrie 1993, atunci când în cauză sunt
investiţiile directe, inclusiv investiţii imobiliare, prestări de servicii financiare sau emiterea
de titluri pe piaţa capitalurilor. În astfel de situaţii, la propunerea Comisiei, Consiliul poate
lua, cu majoritate calificată, măsuri referitoare la circulaţia capitalurilor provenind sau care
au ca destinaţie statele terţe.
Art.59 din Tratatul CE prevede că, în cazuri excepţionale, atunci când circulaţia
capitalurilor care provin sau care au ca destinaţie statele terţe provoacă sau ameninţă cu

43
provocarea unor dificultăţi grave în funcţionarea Uniunii economice şi monetare, Consiliul,
pe baza propunerii Comisiei şi după consultarea Băncii Centrale Europene, poate lua, cu
majoritate calificată şi pentru o perioadă de maxim 6 luni, măsuri de apărare strict necesare
faţă de aceste state terţe.
Art.60 din Tratat stabileşte că măsuri urgente pot fi luate de către Consiliu şi în
cazul întreruperii sau reducerii relaţiilor economice ale Uniunii cu un stat terţ, dacă această
întrerupere sau reducere a fost decisă în cadrul politicii externe şi de securitate comună.
De asemenea, oricare dintre statele membre, pentru motive de urgenţă sau pentru
raţiuni politice grave, poate lua unele măsuri unilaterale împotriva unui stat terţ care
restricţionează libera circulaţie a capitalurilor, cu condiţia să informeze despre aceste
măsuri, atât Comisia, cât şi celelalte state membre, până cel târziu în data intrării în vigoare
a măsurilor în cauză. Într-o astfel de situaţie, Consiliul, în urma propunerii Comisiei, poate
decide cu majoritate calificată ca statul membru în cauză să modifice ori să anuleze
măsurile luate.

3.2. Domeniul de aplicare a libertăţii de circulaţie a plăţilor

Acelaşi art.56 paragraful 2 din Tratatul CE care garantează libertatea de circulaţie a


capitalurilor, interzice orice măsură restrictivă privind plăţile între statele membre, precum
şi între statele membre şi ţările terţe.
În această categorie a „plăţilor” sunt incluse, după cum s-a arătat 47, plăţile aferente
schimbului de mărfuri, serviciilor şi capitalului (cum sunt cele privind repartizarea
profitului ori plata de dobânzi şi care revin creditorului sau beneficiarului) şi transferurile
de capitaluri şi cele de salarii (aferente activităţii desfăşurate de beneficiar într-un stat
membru).
În privinţa liberei circulaţii a plăţilor, aceasta a fost reglementată prin art.73 H din
Tratatul CE, consacrat materiei plăţilor, articol ce a fost abrogat prin Tratatul de la
Amsterdam, dispoziţiile sale aplicându-se până la data de 1 ianuarie 1994. Conform
dispoziţiilor acestui articol, statele membre, în vederea înfăptuirii liberei circulaţii a
plăţilor, se obligau la luarea mai multor măsuri, după cum urmează:
- fiecare stat membru se angaja să autorizeze plăţile şi transferurile în moneda
statului în care creditorul sau beneficiarul îşi are domiciliul;

47
O.Manolache, op.cit., pag.269 şi urm.

44
- în măsura în care schimburile de mărfuri şi de servicii nu erau limitate decât
prin restricţii privind plăţile aferente lor, erau aplicate, prin analogie,
dispoziţiile privind eliminarea restricţiilor cantitative şi liberalizarea serviciilor;
- statele membre se angajau să nu introducă între ele noi restricţii la transferurile
aferente tranzacţiilor enumerate în anexa a III-a a Tratatului CE;
- în caz de nevoie, statele membre s-au pus de acord asupra măsurilor ce trebuia
luate spre a se permite realizarea plăţilor şi transferurilor şi care să nu aducă
atingere obiectivelor enunţate în Tratat.
Art.58 şi 60 din Tratatul CE, menţionate în materia libertăţii circulaţiei
capitalurilor, sunt aplicabile şi în privinţa plăţilor. În plus, în caz de dificultăţi sau de
ameninţare gravă cu dificultăţi în balanţa de plăţi, provenind dintr-un dezechilibru global al
balanţei sau din natura devizelor de care dispune, statul respectiv poate lua măsuri de
salvgardare.

45
CAPITOLUL IV. LIBERA CIRCULAŢIE A SERVICIILOR
PE TERITORIUL UNIUNII EUROPENE

4.1. Domeniul de aplicare

Principiul libertăţii de stabilire într-un stat membru în scopul de a exercita acte de


comerţ este o componentă a libertăţii de circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar şi este
enunţat în art.43 şi 49 din Tratatul CE care prevăd : „În cadrul dispoziţiilor care urmează,
restricţiile la libertatea de stabilire a resortisanţilor unui stat membru pe teritoriul unui alt
stat membru sunt interzise. Această interdicţie se referă inclusiv la restricţiile de a crea
agenţii, sucursale sau filiale de către resortisanţii unui stat membru stabiliţi pe teritoriul
unui alt stat membru. Libertatea de stabilire comportă accesul la activităţile salariate şi
exerciţiul acestora, ca şi constituirea şi gestionarea întreprinderilor, îndeosebi a societăţilor
constituite conform art.48 alin.2, în condiţiile definite de legislaţia ţării de stabilire,
prevăzute pentru propriii cetăţeni, sub rezerva dispoziţiilor referitoare la capitaluri. [...] În
cadrul dispoziţiilor care urmează, restricţiile la libera prestare de servicii în interiorul
Comunităţii sunt interzise în privinţa resortisanţilor statelor membre stabiliţi într-o ţară a
Comunităţii, alta decât cea destinatară a prestaţiei”.
Curtea de Justiţie a stabilit că libertatea de stabilire în scopul exercitării unor acte
de comerţ, precum şi libera exercitare a prestărilor de servicii beneficiază de o
aplicabilitate directă în ordinea juridică a statelor membre, astfel că persoanele fizice şi
juridice pot invoca direct, în faţa instanţelor naţionale aceste prevederi.
Dreptul de stabilire pe teritoriul comunitar, aşa cum este reglementat în
articolele menţionate, implică liberul acces al persoanelor fizice provenind dintr-un stat
membru şi al persoanelor juridice constituite conform legislaţiei statului membru de
primire la activităţi nesalariate. Deosebirea între activitatea salariată şi cea nesalariată este
dată de legătura de subordonare, în cazul activităţii salariate, şi de caracterul independent
al activităţii, în cazul celei nesalariate.
Aşadar, activităţile care pot fi desfăşurate în baza art.43 din Tratatul CE sunt cele
nesalariate, care trebuie să îndeplinească două condiţii:
a) activitatea să aibă un caracter economic – artizanal, industrial, comercial, liberal,
agricol;

46
b) activitatea să nu fie reglementată prin alte dispoziţii ale Tratatului CE.
Persoanele juridice (morale) care beneficiază de acest drept de stabilire sunt
determinate pe baza legislaţiilor naţionale ale statelor membre, iar conform art.48 din
Tratatul CE doar societăţile morale care urmăresc un scop lucrativ (societăţile civile,
comerciale sau cooperative ) au drept de stabilire, fiind deci excluse de la acest drept
persoanele morale a căror activitate nu este remunerată (cum sunt fundaţiile culturale,
religioase sau care au scop caritabil). Pentru ca o persoană juridică să beneficieze de
dreptul de stabilire pe teritoriul unui stat membru se cer a fi îndeplinite două condiţii:
- constituirea societăţii să fie conformă cu legislaţia statului membru;
- posesia pe teritoriul comunitar a sediului prevăzut în statut sau a administraţiei centrale
ori a sediului principal.
Stabilirea într-un alt stat membru al Comunităţii presupune o instalare durabilă şi
permanentă, dar nu este obligatoriu ca activitatea să fie exercitată la locul instalării. Curtea
de Justiţie a statuat că, acest drept de stabilire presupune şi dreptul de a dobândi şi de a
vinde bunuri imobile pe teritoriul acelui stat, precum şi dreptul de a închiria localuri în
scop profesional.
Persoanele fizice şi cele juridice stabilite într-un stat membru pentru a desfăşura
activităţi economice nesalariate sunt obligate să respecte legislaţia statului respectiv.
Activităţile nesalariate desfăşurate pe teritoriul altui stat membru beneficiază de
acelaşi tratament ca şi întreprinderile naţionale în domeniul securităţii sociale şi al
avantajelor sociale.
Curtea de Justiţie a decis48 că statele membre pot lua măsuri restrictive în ceea ce
priveşte libertatea de stabilire dacă:
- măsurile se aplică într-un mod nediscriminatoriu;
- măsurile se justifică prin raţiuni imperioase de interes general;
- măsurile sunt menite să garanteze realizarea scopului în care au fost luate;
- nu exced scopului pentru care au fost luate.

4.2. Libertatea de furnizare a serviciilor

Libertatea de stabilire în spaţiul comunitar în vederea exercitării unui comerţ ori a


unei profesii, trebuie asociată, totodată, cu libertatea de furnizare a serviciilor, acest fapt
având ca bază imperativul asigurării unei repartizări optime a tuturor factorilor de

48
Hotărârea CJCE din 9 martie 1999, în cauza 212/97, Centros, în Rec., I, pag.1459

47
producţie la nivel comunitar, astfel încât mobilitatea acestora să permită exercitarea
activităţilor productive şi comerciale în cele mai favorabile medii sociale, economice şi
comerciale.49
Sunt considerate „servicii” acele activităţi care sunt, în mod normal, furnizate
contra unei remunerări, în măsura în care ele nu se încadrează în prevederile privind
libertatea de circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor, şi includ, mai ales,
activităţile cu caracter industrial, comercial, meşteşugăresc (artizanal) ori liberal (profesiile
liberale). Nu sunt incluse în sfera acestei noţiuni serviciile prestate în cadrul sistemului de
educaţie naţională.
Transmiterea de semnale de televiziune, inclusiv cele de natură publicitară, având
în vedere caracterul ei, se încadrează în sfera noţiunii de „servicii”, în timp ce comerţul cu
mărfuri, înregistrări sonore, filme, aparate şi produse folosite pentru difuzarea semnalelor
de televiziune este supus regulilor privind libera circulaţie a mărfurilor.
În doctrină50 s-a apreciat că, plecând de la jurisprudenţa Curţii de Justiţie, sunt
posibile trei ipoteze, ca dezvoltări ale libertăţii de furnizare a serviciilor.
1. Într-o primă ipoteză, cel ce intenţionează să furnizeze serviciul intenţionează
să se deplaseze în acest scop într-un alt stat comunitar, situaţie strâns legată de
reglementarea dreptului de stabilire a persoanelor. În acest caz, au fost înlăturate restricţiile
ce includeau cerinţe impuse persoanelor pe motive de naţionalitate, pe faptul că nu are
reşedinţa în statul în care urmează să furnizeze serviciul şi orice alte restricţii care nu se
aplicau cetăţenilor proprii şi care puteau să împiedice sau să obstrucţioneze activitatea
persoanei ce furniza serviciul.
Curtea de Justiţie a apreciat însă că, în cazul în care serviciul ce va fi furnizat
implică o natură deosebită, este compatibilă cu dispoziţiile Tratatului CE impunerea unor
cerinţe justificate de interesul general, înţelegându-se mai ales regulile privind organizarea,
calificările, etica profesională, supravegherea şi răspunderea, care sunt obligatorii pentru
orice persoană din statul în care se va presta serviciul.
Astfel, într-o cauză51, Curtea de Justiţie a considerat ca fiind în concordanţă
hotărârea instanţei olandeze într-o situaţie în care un resortisant olandez a fost împutenicit
să introducă un apel în numele unui conaţional al său şi să îl reprezinte în faţa tribunalului
olandez de ultimă instanţă în materie de securitate socială, dar în care s-a constatat că cel
49
A se vedea P.J.Kapteyn, P.ver Loren van Themaat, op.cit., pag.428
50
O.Manolache, op.cit., pag.285 şi urm., P.J.Kapteyn, P.ver Loren van Themaat, op.cit., pag.625, G.Druesne, op.cit.,
pag.157-163
51
CJCE, cauza 33/74, hotărârea preliminară din 3 decembrie 1974, Johannes Henricus Maria van Binsbergen c/a Bestur
van Bedrijfvereniging voor Metalnijverheid, în Reports of cases before the Court of Justice, 1974, pag.1299

48
mandatat în acest sens nu mai putea acţiona ca reprezentant legal, întrucât, între timp, el îşi
schimbase reşedinţa obişnuită din Olanda, în Belgia, legea olandeză în materia organizării
şi regulilor de procedură ale tribunalelor pentru serviciile sociale prevăzând că numai
persoanele stabilite în Olanda pot acţiona în această calitate.
2. Într-o a doua ipoteză, beneficiarii serviciilor se deplasează într-un alt stat
unde sunt prestate serviciile. Deşi această ipoteză nu este expres prevăzută în articolele
menţionate din Tratat, totuşi, este evident că libertatea de a furniza servicii trebuie să
includă şi libertatea pentru destinatarul serviciilor de a se deplasa în alt stat în scopul de a
beneficia acolo de un serviciu, fără a putea fi împiedicat în vreun fel; astfel, turiştii,
persoanele care primesc tratament medical şi cele care se deplasează în scop de educaţie
sau de afaceri urmează a fi considerate destinatari de servicii.
În privinţa acestei a doua ipoteze, s-a subliniat că situaţiile reglementate de dreptul
comunitar ce vizează interzicerea oricărei discriminări pe motiv de naţionalitate le includ şi
pe cele din materia liberei circulaţii a serviciilor şi se aplică tuturor cetăţenilor statelor
membre care, dincolo de celelalte libertăţi garantate prin Tratat, vizitează alte state membre
unde vor fi liberi să beneficieze de servicii.
S-a apreciat52 că un turist (în cauză, un britanic), atacat, jefuit şi rănit în timpul unui
concediu la Paris, este îndreptăţit să facă o reclamaţie penală în legătură cu prejudiciile
suferite, potrivit dreptului francez, în aceleaşi condiţii ca un resortisant francez, el fiind un
beneficiar de servicii, potrivit dispoziţiilor Tratatului CE, şi fiind, deci, îndreptăţit la
protecţie.
3. În cea de a treia ipoteză, nici furnizorul de servicii, nici destinatarul lor nu se
deplasează într-un alt stat membru, furnizarea serviciilor producându-se prin poştă,
telefon, telegrame, telex, fax, terminale de computer, transmitere de publicitate. Pentru
aplicarea dispoziţiilor privitoare la libertatea serviciilor, nu este necesar în acest caz să
existe relaţii anterioare între furnizorul de servicii şi primitorul-beneficiar, ea fiind
incidentă în toate cazurile în care furnizorul se adresează unor potenţiali beneficiari din
statele membre. Astfel, impunerea unei interdicţii de a telefona potenţialilor clienţi dintr-un
alt stat membru fără consimţământul lor prealabil, constituie o restrângere a libertăţii
serviciilor, deoarece îi privează pe operatorii interesaţi de o tehnică rapidă şi directă de
prospectare a pieţei şi de contactare a clienţilor.53

52
Hotărârea preliminară a CJCE din 2 februarie 1989 în cauza 186/87, Cowan c/a Le Tresor public, în Reports of cases
before the Court of Justice, 1989, pag.195
53
Hotărârea preliminară a CJCE din 10 mai 1995 în cauza 384/93, Alpin Investments BV c/a Minister van Financien, în
Reports of cases before the Court of Justice, 1995

49
Libertatea de a furniza servicii poate fi restrânsă numai prin norme justificate de
interesul public general şi aplicabile tuturor persoanelor şi întreprinderilor care acţionează
pe teritoriul statului membru unde este furnizat serviciul, în măsura în care acest interes nu
este salvgardat prin prevederile cărora le este supus furnizorul de servicii în statul membru
unde el este stabilit.

50
CONCLUZII

Uniunea Europeană, prin libertăţile acordate cetăţenilor statelor membre a creat


premizele dezvoltării schimburilor economice, financiare, a serviciilor şi nu în ultimul rând
a dat posibilitate migrării legale şi controlate a forţei de muncă .Aceste libertăţi au
beneficiat de cadrul juridic adecvat care a garantat respectarea uniformă a prevederilor
tratatelor de către toate statele membre, fapt ce a condus la o dezvoltare economică
accelerată a acestora şi la ridicarea nivelului de trai în toate regiunile Uniunii Europene.
Libera circulaţie a persoanelor a deschis calea migrării forţei de muncă pe teritoriul
statelor membre, favorizând totodată şi măsurile de protecţie socială şi o uniformizare a
salariilor diferitelor categorii de salariaţi pe teritoriul Uniunii,astfel încât forţa de muncă
calificată să nu mai fie tentată să părăsească instituţia în care lucrează şi statul în care
domiciliază în căutarea unei salarizări mai atractive,pe teritoriul altor state membre.
Libera circulaţie a persoanelor a favorizat libera circulaţie a mărfurilor,ca un preambul al
creării unei Pieţe comune pe teritoriul Uniunii,lucru ce a determinat crearea unei uniuni
vamale, interzicerea taxelor vamale şi a măsurilor cu efect echivalent. A fost introdus
tariful vamal comun pe tot teritoriul Uniunii Europene,şi au fost instituite interdicţii
privind restricţiile cantitative de mărfuri,lucru ce a condus la o accelerare a schimburilor
comerciale între statele membre,cât şi între statele membre şi terţe state. Aceste două
libertăţi fundamentele au determinat dezvoltarea relaţiilor comerciale între state,anticipând
celelalte libertăţi,respectiv: libera circulaţie a capitalurilor şi a plăţilor şi libera circulaţie a
serviciilor. Toate aceste libertăţi fundamentale au determinat revigorarea economiei
statelor membre,dezvoltarea fără precedent a comerţului şi a serviciilor,concomitent cu
uniformizarea între statele membre a legislaţiei muncii şi protecţiei sociale. România, ca
stat membru şi cu drepturi depline în Uniunea Europeană beneficiază, cu începere din
01.01.2007, de cele 4 libertăţi fundamentale lucru ce va determina creşterea volumului de
mărfuri schimbate ori comercializate în cadrul Uniunii, o specializare a pregătirii forţei de
muncă concomitent cu o creştere a salariilor acestora.

51
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Andrei Popescu – Dreptul internaţional al muncii, Editura Holding Reporter, 1998;


2. Augustin Fuerea – Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2004;
3. Dumitru Mazilu – Integrare europeană.Drept comunitar şi instituţii europene,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005;
4. Dumitru V.Firoiu – Dreptul muncii şi securităţii sociale, Editura Argonaut, Cluj-
Napoca, 1999;
5. Grigore Geamănu – Drept internaţional public, Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1983;
6. Ion Jinga – Uniunea Europeană, realităţi şi perspective, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1993;
7. Irina Maria Zlătescu, Radu C.Demetrescu – Drept instituţional european – Editura
Olimp, Bucureşti, 1999;
8. Nathaliede Grove-Valdeyron, Un nouvel inflechissement jurisprudentiel dans la
notion d’entrave aux echanges – A propos de l’arret Scutzverband, în Revue de
marche commun et de l’Union Europeenne, 2000;
9. Ovidiu Ţinca - Drept social comunitar, Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
10. P. Dollat, Libre circulation des personnes et citoyennete: enjeux et perspectives,
Bruylant, Bruxelles, 1998;
11. Petru Tărchilă, Drept comunitar al afacerilor şi instituţii europene, Editura
Universităţii “AUREL VLAICU “ARAD,2006
12. Petru Tărchilă,Marius Ioja, Drept comunitar european, Editura Universităţii
„AUREL VLAICU”ARAD 2008.
13. Petru Tărchilă,Paula Corpaş,Ciprian Corpaş, Dreptul Uniunii Europene,Editura
Universităţii”AUREL VLAICU”ARAD,2006.
14. Roxana Munteanu – Drept european, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996;
15. Viorel Marcu – Drept instituţional comunitar, Editura Nora, 1994;

52