Domeniul de investigaţie al contabilităţii este deosebit de complex, dar se concretizează în

obţinerea de informaţii cu privire la utilităţi, resurse, evenimente şi tranzacţii care au loc pe o perioada
determinată de timp.
Literatura şi practica contabilă au creat mai multe sisteme de contabilitate:
 sistemul de contabilitate în partidă simplă;
 sistemul de contabilitate în partidă dublă;
 sistemul de contabilitate quadruplu;
 sistemul de contabilitate în partizi multiple;
Cele mai importante sisteme de contabilitate în cadrul teoriei şi practicii sunt cele două forme ale
contabilităţii:
 contabilitate în partidă simplă;
 contabilitate în partidă dublă.
Contabilitatea în partidă simplă se limitează în a înregistra în cont raporturile cu terţe persoane
referindu-se la un anumit element corespondent care să îi arate originea sau provenienţa.
Contabilitatea în partidă dublă tratează simultan, patrimoniul unei entităţi, din următoarele puncte
de vedere:
 al existentei reale;
 al proprietăţii, provenienţei, originii sau sursei.
La nivel naţional s-a urmărit odată cu aderarea României la Uniunea Europeana o armonizare a
contabilităţii cu directivele europene, astfel, în prezent, organizarea şi conducerea contabilităţii
instituţiilor publice este reglementată prin OMFP 1.917/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice
privind organizarea şi conducerea contabilităţii instituţiilor publice, Planul de conturi pentru instituţiile
publice şi instrucţiunile de aplicare a acestuia.
Sistemul informaţional contabil, parte componentă a sistemului informaţional economic, reprezintă
un ansamblu de metode, mijloace şi instrumente utilizate de o entitate economică pentru culegerea,
prelucrarea, analiza şi valorificarea informaţiei contabile necesare managementului entităţii şi a celorlalţi
utilizatori externi.
Evidenţa contabilă are ca sarcina înregistrarea cronologică şi sistematică a proceselor ce afectează
patrimoniul unei entităţi după cum urmează:
 existenţa şi mişcarea bunurilor economice;
 existenţa şi mişcarea disponibilităţilor băneşti;
 evidenţa veniturilor şi a cheltuielilor;
 evidenţa obligaţilor faţă de furnizor (datorii comerciale), etc.
Contabilitatea ca activitate specializată în măsurarea, evaluarea, cunoaşterea, gestiunea şi controlul
patrimoniului (activelor, datoriilor, capitalelor proprii, rezultatul activităţii), trebuie să asigure
înregistrarea cronologică şi sistematică, prelucrarea, publicarea şi păstrarea informaţiilor cu privire la
poziţia financiară, performanţa financiară şi fluxurile de trezorerie, atât pentru nevoi interne cât şi pentru
relaţiile cu investitorii, creditorii, clienţii, instituţiile guvernamentale şi alţi utilizatori.
Contabilitatea poate fi privită ca disciplină ştiinţifică sau activitate practică. Ca disciplină ştiinţifică,
contabilitatea îndeplineşte următoarele sarcini:
 definirea cu exactitate a obiectului de studiu (patrimoniul) şi a sferei de cuprindere;
  precizarea metodei de cercetare a obiectului şi a proceselor de lucru, urmărind definirea de
norme şi principii generale bazate pe o terminologie specifică precisă şi identică pentru toţi utilizatorii;
 stabilirea rolului şi locului pe care îl are în rândul ştiinţelor şi al evidenţei economice;
 elaborarea mijloacelor pentru aplicarea în practică (modele de formulare, documente
justificative, registre contabile, situaţii financiare).
Contabilitatea, ca activitate practică, îndeplineşte următoarele sarcini:
 furnizarea datelor şi informaţiilor necesare elaborării programelor financiar-contabile;
 înregistrarea cronologică a operaţiilor economico-financiare precum şi prelucrarea, păstrarea
informaţiei;
 controlul operaţiilor patrimoniale efectuate şi a exactităţii datelor contabile în vederea asigurării
integrităţii patrimoniului;
 furnizarea datelor şi informaţiilor necesare elaborării regulate a situaţiilor financiare.
Având în vedere concepţia de organizare a conturilor, sunt organizate sisteme de contabilitate cu un
singur circuit, respectiv două circuite.
Sistemul de contabilitate cu un singur circuit, adică cel monist este specific ţărilor anglo-saxone şi
se referă la organizarea conturilor într-un singur flux în cadrul circuitului economic, existând o singură
evidenţă contabilă atât pentru latura internă, cât şi pentru cea externă.
Sistemul de contabilitate în dublu circuit, denumit şi sistemul dualist este practicat în special în
ţările Comunităţii Europene, caracterizat în organizarea şi existenţa celor două tipuri de contabilitate,
anume contabilitatea de gestiune pentru latura internă şi contabiliatatea financiară pentru latura externă.
În România, în cadrul contabilităţii se operează cu conceptul dualist şi, astfel la nivelul unei entităţi
economice, se disting două secţiuni ale contabilităţii:
 contabilitatea financiară descrie circuitul economic al entităţii luat în totalitatea şi
structuralitatea sa, obiectivul său principal fiind furnizarea de informaţii sintetice privind poziţia
financiară şi performanţa financiară a entităţii economice;
 contabilitatea de gestiune furnizează informaţia contabilă destinată utilizării interne de către
management, obiectivele principale ale acesteia fiind: calcularea analitică a costurilor şi rezulatatelor,
bugetarea internă a activităţii entităţii, controlul de gestiune sau managerial privind costurile prestabilite
şi abaterile de la aceste costuri.
Contabilitatea instituţiilor publice, ca activitate specializată în măsurarea, evaluarea, cunoașterea,
gestiunea și controlul activelor, datoriilor și capitalurilor proprii, precum și a rezultatelor obținute din
activitatea instituțiilor publice, trebuie să asigure înregistrarea cronologică și sistematica, prelucrarea,
publicarea și păstrarea informațiilor cu privire la poziția financiară, performanța financiară și fluxurile de
trezorerie, atât pentru cerințele interne ale acestora, cât și pentru utilizatori externi: Guvernul,
Parlamentul, creditorii, clienții, dar și alți utilizatori (organismele financiare internaționale).
Contabilitatea instituțiilor publice asigură informații ordonatorilor de credite cu privire la
execuția bugetelor de venituri și cheltuieli, rezultatul execuției bugetare, patrimoniul aflat în
administrare, rezultatul patrimonial (economic), costul programelor aprobate prin buget, dar și
informații necesare pentru întocmirea contului general anual de execuție a bugetului de stat, a
contului anual de execuție a bugetului asigurărilor sociale de stat și fondurilor speciale.
Potrivit reglementărilor existente în domeniul finanțelor publice și a contabilității, contabilitatea
publică cuprinde:
a) contabilitatea veniturilor și cheltuielilor bugetare, care să reflecte încasarea veniturilor și plata
cheltuielilor aferente exercițiului bugetar;
b) contabilitatea trezoreriei statului;
c) contabilitatea generală bazată pe principiul constatării drepturilor și obligațiilor, care să reflecte
evoluția situației financiare și patrimoniale, precum și excedentul sau deficitul patrimonial;
d) contabilitatea destinată analizării costurilor programelor aprobate.
 Informaţia contabilă
Obiectivul principal al contabilităţii este furnizarea de informaţii cu privire la obiectul de studiu
(patrimoniul) atât pentru necesităţile proprii (managementul entităţii) cât şi pentru partenerii de afaceri
sau terţele persoane cu care entitatea intră în contact pe parcursul activităţii economico-financiare pe care
o desfăşoară.
Informaţia este o „comunicare, veste, ştire care pune pe cineva la curent cu o situaţie” şi constituie o
„reprezentare simbolică asupra unor entităţi din realitate”, prezentând caracter de noutate pentru receptori,
fiind reprezentată de elemente noi, în raport cu cunoştinţele prealabile, ce sunt cuprinse în semnificaţia unui
simbol sau a unui grup de simboluri: text scris, mesaj vorbit.
Informaţia este considerată a fi o resursă pentru că prezintă utilitate dar şi pentru că pentru
obţinerea sa presupune efort uman şi cheltuieli.
Privită din punct de vedere economic, informaţia poate fi considerată ca fiind o resursă
economică, concretizându-se în bun economic. În general, atunci când vorbim despre un bun, ne gândim
la ceva palpabil, corporal, însă, infomaţia este privită ca fiind un bun economic necorporal, prezentând
următoarele particularităţi:
 deşi presupune înregistrarea de costuri mari pentru producere, înregistrarea şi reproducerea
informaţiei presupune costuri reduse;
 are caracter perisabil fiind supusă unei uzuri morale rapide;
 nu se distruge în urma consumului sau multiplicării prin diseminare, neînregsitându-se
deposedarea deţinătorii iniţiali, ci doar transferarea utilităţii către alţi subiecţi receptori.
 în ansamblul unui sistem cu resurse epuizabile, informaţia, continuu regenerabilă, tinde să
devină resursa cea mai importantă.
Informaţia contabilă este o informaţie economică specifică, produsă din preluarea prin metode,
procedee şi instrumente proprii, a datelor din contabilitate. Aceasta trebuie să fiee reală, precisă,
completă, operativă, reprezentând tabloul de bord, suportul deciziilor economice, financiare și gestionare
luate de manageri. Contabilitatea oferă informaţii complexe privind valoarea activelor, datoriilor,
creanţelor, capitalurilor proprii, informații privind costurile produselor, lucrărilor executate, a
cheltuielilor, veniturilor şi a rezultatelor financiare (profit sau pierdere).

Atributele informaţiei contabile

Informaţia contabilă devine utilă, în cadrul sistemului managerial, trebuie să îndeplinească patru
caracteristici calitative principale: inteligibilitatea, relevanta, credibilitatea şi compatibilitatea.
 Inteligibilitatea: reprezintă o calitate esenţială în sensul că informaţiile contabile trebuie să fie
uşor de înţeles de către utilizatori, presupunându-se că utilizatorii dispun de cunoştinţe suficiente privind
desfăşurarea afacerilor şi activităţilor economice.
 Relevanţa: reprezintă capacitatea informaţiei contabile de a fi utilă beneficiarilor în luarea
deciziilor. Informaţiile contabile sunt relevante atunci când influenţează deciziile economice ale
utilizatorilor, ajutându-i pe aceştia să evalueze evenimente trecute, prezente sau viitoare confirmând sau
corectând evaluările anterioare.
 Credibilitatea: informaţia contabila are calitatea de a fi credibilă atunci când nu conţine erori
semnificative, nu este părtinitoare, iar utilizatorii pot avea încredere că reprezintă corect ceea ce
informaţia şi-a propus să reprezinte sau ceea ce se aşteaptă în mod rezonabil să reprezinte: informaţia
contabilă trebuie să fie neutră, lipsită de influenţe să reprezinte fidel evenimentele.
 Compatibilitatea: presupune necesitatea ca utilizatorii să poată compara informaţiile din
situaţiile financiare ale unei entităţi în timp pentru a identifica tendinţele în poziţia financiară şi
performanţele sale.
Informaţiile contabile dispun de următoarele atribute:
 gradul de certitudine şi relevanţă al informaţiei contabile în cadrul întregului sistem de
informare economică fără îndoiala cel mai ridicat;
 pune în evidenţă relaţii “discrete” de interdependenţă între laturile fenomenelor şi proceselor
economice;
  exprimarea în etalon valoric, proprie contabilităţii, oferă posibilitatea unei compensurări
relative exacte a ansamblului fenomenelor şi proceselor consemnate;
 permite efectuarea unei analize comparative în timp şi în spaţiu, inclusiv o apreciere obiectivă a
eficienţei realizate;
 confirmă sau infirmă caracterul profitabil al oricărei activităţi economice;
 asigură prin mijloace specifice (cont, calculaţie, balanţe şi conturi anuale) o cunoaştere globală,
generală, dar şi analitică a perimetrelor studiate;
 este produsul înregistrării sistematice şi cronologice a tuturor notificărilor intervenite în
structura unui patrimoniu determinat în cursul unui exerciţiu financiar;
 gradul de corelare, agregare şi verificare a informaţiei contabile este superior, realizându-se pe
baza principiului activ = pasiv şi a altor procedee speciale: inventariere, calculaţie, evaluare, etc.;
 utilizarea unor mijloace şi procedee specifice de cunoaştere contabilă (cont, balanţe de
verificare, anexă) conferă informaţiei contabile un caracter credibil, complet şi integrat;
 prin calcule complexe permite stabilirea periodică a rezultatelor financiare, de unde şi
posibilitatea elaborării strategiilor economice în viitoare ale entităţii economice.

Utilizatorii informaţiei contabile

Utilizatorii de informaţii contabile sunt reprezentaţi de orice persoană fizică sau juridică, care sunt
interesaţi de datele transmise de informaţia contabilă. Utilizatorii informaţiilor contabile pot fi clasificaţi
în funcţie de mai multe criterii, astfel:
a) Priviţi din punct de vedere al interesului financiar urmărit, utilizatorii de informaţii contabile se
împart în două categorii:
 utilizatori în interes financiar direct: investitorii actuali sau potenţiali şi creditorii actuali sau
potenţiali;
 utilizatori cu interes financiar indirect: organele fiscale, organele de control organele de
planificare şi alte grupuri;
b) După poziţia utilizatorilor în raport cu mediul entităţii, avem:
- utilizatori interni în care se include: managerul, directorul, administrator etc.;
- utilizatori externi în care se include: acţionar sau asociat,creditori,salariaţi etc.;
c) având ca şi criteriu folosirea situaţiilor financiare pentru satisfacerea unei părţi din diversele lor
necesităţi de informaţii, utilizatorii se împart în:
1. investitori: ofertanţii de capital şi consultanţii lor, sunt preocupaţi de riscul inerent tranzacţiilor şi
de beneficiul adus de investiţiile lor. Ei au nevoie de informaţii pentru a decide dacă trebuie să cumpere
sau să vândă. Acţionarii sunt interesaţi şi de informaţiile care le permit să evalueze capacitatea entităţii
economice de a plăti dividende.
2. angajaţii: personalul angajat şi grupurile lor reprezentative sunt interesate de informaţii privind
stabilirea şi profitabilitatea entităţilor economice. Aceştia sunt interesaţi de informaţiile care să le permită
să evalueze capacitatea entităţii de a oferii salarii, pensii şi alte avantaje.
3. creditorii financiari: sunt interesaţi de informaţiile care le permit să determine dacă
împrumuturile acordate şi dobânzile aferente vor fi rambursate la scadentă.
4. furnizorii şi alţi creditori comerciali sunt interesaţi de informaţiile care le permit să determine
dacă sumele care le sunt datorate, vor fi plătite la scadenţă. Creditorii comerciali (furnizorii) sunt probabil
interesaţi de o entitate pe o perioadă mai scurtă de timp, decât alţi creditorii, numai dacă nu sunt
dependenţi de continuarea activităţii entităţii economice ca principalul client.
5. clienţii: sunt interesaţi de informaţii despre continuitatea activităţii unei entităţi economice în
special atunci când au o colaborare pe termen lung cu entitatea respectivă sau sunt dependenţi de ea.
6. guvernul şi instituţiile sale: sunt interesate de alocarea resurselor şi implicit de activitatea entităţilor.
Aceştia solicită informaţii şi pentru a reglementa activitatea entităţilor, pentru a determina politica fiscală şi ca
bază pentru calculul venitului naţional şi al altor indicatori statistici similari.
7. publicul: entităţile influenţează publicul într-o varietate de moduri. De exemplu, entităţile
economice pot avea o contribuţie substanţială la economia locală în multe moduri având în vedere
numărul de angajaţi şi colaborarea cu furnizorii locali. Situaţiile financiare pot ajuta publicul prin oferirea
de informaţii despre evoluţia recentă şi tendinţele legate de prosperitatea entităţii economice şi a sferei
activităţilor acesteia.

Informatizarea contabilităţii
Organizarea şi conducerea contabilităţii entităţilor economice este un domeniu ce prezintă interes
încă de la apariţia primelor forme de relaţii comerciale şi va prezenta în continuare, mai ales dată fiind
globalizarea şi nevoia de normalizare, convergenţă şi armonizare a informaţiei contabile, concepte
specifice care influenţează viitorul contabilităţii. În realizarea acestui demers, tehnologia informaţiei are
un rol foarte important, de aceea profesioniştii contabili urmăresc ca programele de contabilitate pe care
le utilizează să răspundă, în timp real, acestor nevoi.
Existenţa acestor „sisteme informatice de prelucrare automată a datelor”, aşa cum sunt denumite
generic programele informatice de contabilitate în legislaţia naţională, au venit în sprijinul profesioniştilor
contabili, dar, totodată, i-au determinat pe aceştia să urmeze periodic cursuri de formare profesională în
domeniul tehnic. Formarea continuă în rândul profesioniştilor contabili este necesară pentru a putea cunoaşte
modul în care aceste programe se utilizează, dar mai ales pentru a cunoaşte toate oportunităţile pe care acestea
le oferă în ceea ce priveşte managementul financiar.
Chiar dacă funcţia contabilă s-a externalizat, programele informatice de contabilitate evoluând
foarte mult, relaţia dintre contabilitate şi informatică a fost una de influenţă într-un singur sens:
informatica s-a adaptat la contabilitate. Această legătură nu a diminuat rolul profesionistului contabil,
acesta fiind obligat să ţină pasul cu dezvoltarea IT-ului (fie că este vorba de programe de contabilitate,
programe de raportare sau depunerea electronică a unor declaraţii).
 Sectorul public sau statul este entitatea formată din toate instituţiile la nivelul cărora se adoptă
decizii colective sau publice, indiferent de regimul politic: democraţie, monarhie. Acestea sunt
reprezentate de: administraţiile publice la nivel central şi local şi de către instituţiile publice.

Intervenţiile statului asupra economiei funcţia de alocare a resurselor; funcţia de redistribuire a

veniturilor; funcţia de stabilizare macroeconomică; funcţia de reglementare a comportamentelor
membrilor societăţii.

În vederea îndeplinirii funcţiilor prezentate, statul poate utiliza următoarele instrumente: legislaţia
şi bugetul public.
Incidenţa instrumentelor statului asupra economiei se face prin reglementări şi buget public.
Incidenţa reglementării este foarte greu de cuantificat.
Incidenţa bugetului public trebuie analizată la nivelul indivizilor, precum şi pe regiuni (zone
dezvoltate şi zone slab dezvoltate). Aceasta se manifestă atât prin intermediul cheltuielilor şi resurselor ce
formează bugetul (incidenţa fluxurilor de încasări şi plăţi) cât şi prin serviciile oferite populaţiei
(incidenţa serviciilor oferite de stat).

Bugetul public este instrumentul de programare, de executare şi control asupra rezultatelor

execuţiei resurselor băneşti ale societăţii şi a modului de repartizare şi utilizare a acestora prin cheltuieli
publice.
În sens larg, bugetul public reprezintă ansamblul documentelor din sectorul public, care împreună
formează sistemul de bugete. Acesta este un sistem unitar de bugete format din:
• Bugetul de stat;
• Bugetul asigurărilor sociale de stat;
• Bugetele locale;
• Bugetele fondurilor speciale;
• Bugetul trezoreriei statului;
• Bugetele instituţiilor publice autonome;
• Bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale, după caz;
• Bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
• Bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi a căror
rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;
• Bugetul fondurilor externe nerambursabile.
În scopul asigurării gestionării corecte a resurselor financiare publice, se recomandă respectarea
unor reguli tehnice cunoscute sub denumirea de principii bugetare. Acestea sunt reprezentate, potrivit
legii finanţelor publice, de principiile universalităţii; unităţii; neafectării veniturilor; anualităţii,
specializării bugetare şi echilibrului.
La nivelul bugetului asigurărilor sociale de stat, elaborarea şi execuţia acestuia se bazează pe
următoarele principii: anualitatea, universalitatea, echilibrarea, realitatea şi unitatea monetară.
De-a lungul vremii, în construcţia şi executarea bugetelor publice s-au impus o serie de reguli şi
condiţii, transformate ulterior în adevărate principii, respectate într-o măsură mai mare sau mai mică de
toate guvernele în ceea ce priveşte administrarea şi gestionarea banului public.
 Procedura sau procesul bugetar reprezintă totalitatea operaţiunilor şi actelor cu caracter
administrativ, tehnic şi normativ efectuate de organele de specialitate ale statului în vederea întocmirii,
aprobării, executării şi raportării bugetului de stat şi a celorlalte bugete prin intermediul cărora se
gestionează fondurile publice.
Reguli:
a) cheltuielile bugetare au o destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate de autorizările conţinute în
legi specifice şi legile bugetare anuale;
b) în cazurile în care se fac propuneri de elaborare a unor acte normative ale căror prevederi atrag
micşorarea veniturilor sau majorarea cheltuielilor aprobate prin buget, iniţiatorii au obligaţia să prevadă şi
mijloacele necesare pentru acoperirea minusului de resurse sau plusului de cheltuieli.
Principiul universalităţii bugetare. Potrivit reglementărilor româneşti, acesta constă în aceea că:
„veniturile şi cheltuielile se includ în buget în totalitate, în sume brute, veniturile nu pot fi afectate direct
unei anume cheltuieli bugetare, cu excepţia donaţiilor şi a sponsorizărilor, care au stabilite destinaţii
distincte".
Principiul publicităţii stabileşte că „sistemul bugetar este deschis şi transparent", acest lucru
realizându-se prin:
- dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora;
- publicarea actelor normative prin care au fost aprobate bugetele, precum şi a conturilor anuale de
execuţie a acestora;
- mijloacele de informare în masă au acces la difuzarea tuturor informaţiilor cu privire la
conţinutul bugetului de stat, exceptând informaţiile şi documentele nepublicabile, prevăzute de lege.
Principiul unităţii obligă ca „veniturile şi cheltuielile bugetare să se înscrie într-un singur
document, pentru a se asigura utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor publice cheltuite". Regula
unităţii are drept scop, aşadar, evitarea dispersiei operaţiilor financiare ale statului în documente multiple
pentru a se facilita pe această cale controlul exercitat de parlament. Toate veniturile şi toate cheltuielile de
stat trebuie să figureze într-un singur document „bugetar", pentru garantarea sincerităţii şi pentru
asigurarea clarităţii bugetării.
Principiul anualităţii presupune ca „veniturile şi cheltuielile bugetare să fie aprobate pe o perioadă
de un an, perioadă care corespunde şi exerciţiului bugetar". În România să adoptat regula ca exerciţiul
bugetar să coincidă cu anul calendaristic.
Principiul specializării bugetare. În contextul practicilor generale, precum şi în cel al
reglementărilor româneşti, acest principiu presupune ca „veniturile şi cheltuielile bugetare să se înscrie şi
să se aprobe în buget pe surse de provenienţă, respectiv pe categorii de cheltuieli grupate după natura
economică şi destinaţia lor, potrivit clasificaţiei bugetare".
Principiul unităţii monetare obligă ca toate operaţiunile bugetare să fie exprimate în monedă
naţională.
Principiul echilibrului bugetar; Acest principiu reprezenta odată o cerinţă de bază în teoria
finanţelor publice clasice. Principiul echilibrului bugetar nu este respectat în practica bugetară întrucât
bugetele publice se întocmesc cu deficit. În aceste condiţii, pentru acoperirea cheltuielilor bugetului
public se interzice recurgerea la emisiunea monetară sau le finanţarea directă de către bănci.
Echilibrul bugetului pe parcursul execuţiei se realizează atunci când lichidităţile băneşti provenite
din încasarea veniturilor publice acoperă nevoile de plăţi scadente:
Total încasări la = Total plăţi exigibile la
momentul T momentul T
(L) (P)

Instituţiile publice sunt organisme prin care statul organizează şi îşi desfăşoară activităţile.
Instituţiile publice, cuprind:
- autorităţile unităţilor administrativ-teritoriale,
- instituţiile publice şi serviciile publice de interes local, cu personalitate juridică, indiferent de modul de
finanţare a activităţii acestora.
 Instituţiile publice se pot grupa după mai multe criterii, astfel:
a) după natura activităţii:
• instituţii de administraţie publică - sunt instituţii de interes central sau local care exercită puterea
executivă: Guvernul, ministerele, primăriile, aparatul executiv din consiliile judeţene;
• instituţii de specialitate cu caracter funcţional – sunt instituţiile din domeniile învăţământ, cercetare,
juridic, financiar fiscal, cultural, de apărare şi ordine publică, sănătate;
• instituţii deliberative - sunt instituţii care reprezintă puterea legislativă la nivel central şi local:
Parlamentul, consiliile locale şi partea deliberativă a C.J.
b) după sfera de interes:
• instituţii de interes naţional - instituţii care desfăşoară activităţi cu impact la nivel naţional;
• instituţii de interes local - instituţii care desfăşoară activităţi cu impact la nivel local: judeţe sau unitate
administrativ-teritorială.
c) după statutul juridic:
• instituţii cu personalitate juridică, adică instituţii cu patrimoniu propriu, cont curent deschis la trezorerie,
buget propriu de venituri şi cheltuieli, întreţin relaţii cu terţii, conduc contabilitate proprie. Conducătorii
acestor instituţii au calitatea de ordonatori de credite bugetare.
• instituţii fără personalitate juridică, sunt instituţii care funcţionează ca entităţi distincte în subordinea sau
pe lângă instituţii cu personalitate juridică dar nu conduc contabilitate proprie şi nu au cont curent la
trezorerie (grădiniţe, facultăţi, clinici universitare) iar conducătorii lor nu au calitatea de ordonatori de
credite.
d) după nivelul ierarhic:
• instituţii ierarhic superioare, ce au competenţe şi drepturi sporite în desfăşurarea activităţii, în
repartizarea şi folosirea fondurilor;
• instituţii ierarhic inferioare, ce au acces la mijloace bugetare pentru nevoile lor numai prin intermediul
instituţiilor ierarhic superioare.
e) după regimul de finanţare:
• instituţii finanţate integral din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale,
bugetele fondurilor speciale, după caz;
• instituţii finanţate din venituri proprii şi subvenţii acordate din bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale de stat, bugetele locale, bugetele fondurilor speciale;
• instituţii finanţate integral din venituri proprii.
Potrivit prevederilor Legii contabilităţii, contabilitatea instituţiilor publice asigură înregistrarea
plaţilor de casă şi a cheltuielilor efective, pe subdiviziunile clasificaţiei bugetare, potrivit bugetului
aprobat.
Plăţile efectuate din contul de finanţare bugetară de către instituţiile finanţate integral de la buget
sau din contul de disponibil pentru bunuri aprovizionate, lucrări executate şi servicii prestate, reprezintă
plăţi de casă. În această categorie se includ şi plăţile efectuate prin casierie, în conformitate cu
reglementările legale în vigoare.
Instituţiile publice pot avea şi alte surse de finanţare, respectiv: fonduri externe nerambursabile,
subvenţii, alocaţii bugetare cu destinaţie specială, etc, după caz.
Această grupă include:
- Finanţarea de la buget (contul 770);
- Finanţarea în baza unor acte normative speciale (contul 771);
- Venituri din subvenţii (contul 772);
- Venituri din alocaţii bugetare cu destinaţie specială (contul 773*));
- Finanţarea din fonduri externe nerambursabile (contul 774);
- Fonduri cu destinaţie specială (contul 776);
- Venituri din cofinanţarea de la buget aferentă programelor/proiectelor finanţate din fonduri externe
nerambursabile (contul 778)*).
- Venituri din bunuri şi servicii primite cu titlu gratuit (contul 779)*).
 În vederea stabilirii tipului de finanţare a unei instituţii publice se au în vedere resursele utilizate
pentru acoperirea majorităţii cheltuielilor curente ale instituţiei respective. Independent de modul de
finanţare stabilit prin criteriul anterior, instituţiile publice pot avea acces la fonduri şi din alte surse
(autofinanţări, împrumuturi interne sau externe, fonduri nerambursabile etc.).
În sectorul public se face diferenţa dintre venituri şi finanţări.
Veniturile proprii al instituţiilor publice se compun din taxe colectate pentru activitatea prestată de
instituţiile respective şi pentru care nu există obligaţia virării la bugetul de stat sau local, ci se
administrează direct de instituţiile publice în regim de venituri proprii. În unele cazuri, pe baza unor legi
speciale, unele instituţii publice colectează şi reţin impozite la bugetul propriu.
Resursele bugetare constituite din impozitele, contribuţiile şi taxele virate la bugetele publice sunt
utilizate pentru asigurarea finanţării instituţiilor publice (instituţii publice finanţate integral de la buget şi
cele subvenţionate).

Ordonatorii de credite, conducătorii instituţiilor publice care au competenţe și responsabilităţi în

elaborarea și executarea bugetului și a modului de gestionare a patrimoniului instituţiei.
Legislaţia noastă prevede organizarea piramidală din punct de vedere al subordonării instituţiilor
publice. Numărul maxim de nivele permis este de trei, aferente categoriilor de ordonatori de credite
bugetare: principali, secundari şi terţiari. În funcţie de competenţele pe care le au în repartizarea și
utilizarea creditelor, ordonatorii de credite pot fi: principali, secundari sau terţiari.

Ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor

sociale de stat și ai bugetelor fondurilor speciale sunt: miniștrii și conducătorii organelor centrale care
sunt ordonatori principali ai bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale sau bugetelor fondurilor
speciale; președinţii consiliilor judeţene, primarul general al capitalei, primarii sectoarelor municipiului
București, și primarii municipiilor, orașelor, comunelor, care sunt ordonatori principali de credite pentru
bugetele locale. Ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul
propriu și pentru bugetele instituţiilor publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori
secundari sau terţiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.
Ordonatorii secundari de credite sunt conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică
din subordinea ordonatorilor principali de credite, finanţaţi din bugetul de stat, bugetele locale,din bugetul
asigurărilor sociale de sănătate și din bugetele fondurilor speciale, care au în subordine alte instituţii cu
personalitate juridică pentru care repartizează credite bugetare, ai căror conducători sunt ordonatori de
credite terţiari. Ei aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii și a celor din bugetele fondurilor
speciale.
Ordonatorii terţiari de credite utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate pentru
nevoile proprii ale unităţii pe care o conduc adică pentru realizarea sarcinilor instituţiilor, potrivit
prevederilor din bugetele aprobate și în condiţiile stabilite prin dispoziţiile legale. Nu au în subordine alte
instituţii publice cu personalitate juridică.
Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja și utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și
destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor publice respective și cu
respectarea dispoziţiilor legale.

Ordonatorii de credite au următoarele responsabilităţi:

 angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor în limita creditelor bugetare repartizate şi
aprobate;
 realizarea veniturilor;
 angajarea şi utilizarea creditelor bugetare pe baza bunei gestiuni financiare;
 integritatea bunurilor încredinţate instituţiei pe care o conduc;
 organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii şi prezentarea la termen a situaţiilor financiare asupra
situaţiei patrimoniului aflat în administrare şi execuţiei bugetare;
 organizarea sistemului de monitorizare a programului de achiziţii publice şi a programului de
lucrări de investiţii publice;
  organizarea evidenţei programelor, inclusiv a indicatorilor aferenţi acestora;
 organizarea şi ţinerea la zi a evidenţei patrimoniului, conform prevederilor legale;
 organizarea activităţii de control financiar preventiv propriu şi a activităţii de audit intern;
 organizarea inventarierii anuale a patrimoniului instituţiilor publice.

Răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii îi revine ordonatorului de credite sau

altei persoane ce are obligaţia de a gestiona respectiva instituţie.
Contabilitatea instituţiilor publice asigură informaţii ordonatorilor de credite cu privire la:
- execuţia bugetelor de venituri şi cheltuieli,
- rezultatul execuţiei bugetare,
- patrimoniul aflat în administrare,
- rezultatul patrimonial (economic),
- costul programelor aprobate prin buget, dar şi
- informaţii necesare pentru întocmirea contului general anual de execuţie a bugetului de stat, a contului
anual de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat şi fondurilor speciale.
Finanţarea instituţiilor publice se efectuează prin parcurgerea următoarelor etape:
 deschiderea creditelor bugetare, care are loc după aprobarea bugetului şi la începutul fiecărui
trimestru;
 repartizarea creditelor bugetare;
 alimentarea cu fonduri a creditelor deschise.
Creditul bugetar este suma aprobată prin buget reprezentând limita maximă până la care se por
ordonanţa şi efectua plăţi în cursul anului bugetar pentru angajamentele contractate în cursul exerciţiului
bugetar şi/sau exerciţiile anterioare pentru acţiuni multianuale, respectiv se pot angaja, ordonanţa şi
efectua plăţi din buget pentru celelalte acţiuni.
Pentru deschiderea creditelor bugetare, ordonatorul principal întocmeşte o cerere de deschidere a
creditelor bugetare, in doua exemplare. Cererea este însoţita de un borderou pentru fiecare judeţ si de o
nota justificativa in care se regăsesc creditele repartizate, cumulate si pe trimestre, platile efectuate pana
la data intocmirii notei, precum si creditele ce urmeaza a fi primite.
In cererea de deschidere a creditelor bugetare, sumele sunt defalcate pe titluri. Acest set de
documente se trimite la Trezoreria centrala, iar un exemplar ramane la ordonatorul principal.
Pe baza cererii de deschidere se intocmeste dispozitia bugetara de repartizare, in patru exemplare,
care se transmite spre aprobare la M.F.P., iar dupa ce aceasta este aprobata, parcurge următorul circuit:
- un exemplar merge la Trezoreria centrala;
- un exemplar se transmite la Trezoreria judeţului sau sectorului unde ordonatorul isi are conturile de
disponibilitati si de finantari;
- un exemplar ramane dupa aprobare la ordonatorul principal;
- cel de-al patrulea exemplar se transmite institutiilor subordonate.
Deschiderea creditelor bugetare declanseaza procesul de folosire a acestora pentru obiectivele
aprobate. Schematic, deschiderea finantarii prin credite bugetare se prezinta astfel:
ORDONATOR PRINCIPAL - intocmeste cerere de deschidere (2 ex.) - trimite spre aprobare catre
Ministerul Finantelor - trimite 1 ex. catre Trezoreria centrala si 1 ex. catre ORDONATORUL
PRINCIPAL.
ORDONATOR PRINCIPAL - intocmeste - Dispozitie bugetara (4 ex.) - trimite spre aprobare catre MFP
- Ministerul Finantelor trimite cate 1 ex. catre Ordonatorul principal, institutiile subordonate, Trezoreria
locala, Trezoreria centrala.

Instituţiile publice au obligaţia să evidenţieze angajamentele bugetare şi legale. Scopul organizării

evidenţei angajamentelor bugetare este acela de a furniza informaţii în orice moment şi pentru fiecare
subdiviziune a bugetului aprobat pentru exerciţiul bugetar curent, cu privire la creditele bugetare
consumate prin angajare şi, prin comparaţie, să se determine creditele bugetare disponibile, ce por fi
angajate în viitor.
Instituţiile publice, indiferent de subordonare şi modul de finanţare a cheltuielilor, trebuie să
respecte cele patru faze ale execuţiei bugetare (OMFP 1792/2002):

1. Angajarea bugetară a cheltuielilor reprezintă o rezervare de credite bugetare necesare pentru

efectuarea unei anumite cheltuieli. Angajarea bugetară se poate face prin emiterea unui angajament
bugetar. Creditul de angajat reprezintă limita maximă a cheltuielilor ce se pot angaja, în timpul
exerciţiului bugetar, în limitele aprobate. Angajamentul bugetar individual reprezintă obligaţia certă
pentru instituţia publică, în timp ce angajamentul bugetar global reprezintă un element de planificare în
execuţia bugetară.
2. Lichidarea cheltuielilor este fază în procesul execuţiei bugetare în care se verifică existenţa
angajamentelor, se determină sau se verifică realitatea sumei datorate, se verifică condiţiile de
exigibilitate ale angajamentului legal pe baza documentelor justificative care să ateste operaţiunile
respective;
3. Ordonanţarea de plată este documentul intern prin care ordonatorul de credite dă dispoziţie
conducătorului compartimentului financiar-contabil să întocmească instrumentele de plată a cheltuielilor;
4. Plata cheltuielilor reprezintă stingerea unui raport juridic dintre ordonatorul de credite şi un terţ şi este
efectuată atunci când operaţiunea a parcurs cele trei faze ale execuţie bugetare, respectiv angajare,
lichidare şi ordonanţarea.
 Contabilitatea, ca ştiinţă de gestiune, ca sistem de reflectare şi cunoaştere a realităţilor, are un
obiect propriu de studiu, diferit de obiectul celorlalte discipline ştiinţifice.
Ca şi definirea contabilităţii însăşi, obiectul său de studiu a evoluat sub influenţa contextului
economico-social şi a opiniilor diferiţilor autori, care au abordat probleme referitoare la conţinutul şi sfera
obiectului contabilităţii1.
În evoluţia istorică a contabilităţii s-au conturat următoarele concepţii cu privire la obiectul
acesteia:
1. Concepţia economică – însuşită de o serie de autori, după opinia cărora obiectul contabilităţii
constă în urmărirea circuitului capitalului sub aspectul:
• componenţei (capital fix şi capital circulant);
• modului de procurare a capitalului (propriu şi străin).

Fig.3.1. Obiectul contabilităţii dpdv al concepţiei economice

Reprezentanţi ai acestei concepţii se regăsesc atât în literatura de specialitate internaţională (J.Fr. Schar,
R.P. Coffy, A. Cibert), cât şi română (I. Evian, C. Panţu, D. Voina).
Relaţia matematică specifică acestei concepţii este:

2. Concepţia juridică - larg acceptată de unii autori germani, potrivit cărora obiectul contabilităţii
este reprezentat de patrimoniul unei persoane juridice sau fizice, văzut sub aspect juridic ca drepturi şi
obligaţii valorice corelate cu bunurile la care se referă aceste drepturi şi obligaţii. O serie de autori, printre
care şi autori români (G. Trancu Iaşi, S. Iacobescu şi A. Sorescu), afirmă că existenţa patrimoniului este
cauza existenţei contabilităţii, aceasta fiind ştiinţa înregistrărilor relaţiilor de schimb dintre persoane
deţinătoare de patrimoniu2.

1
Radu Florin , Barbu Nicoleta , Radu,Valentin, Evolutia contabilitatii.Context national si european, Editura Pro Universitaria,
pentru conformitate: https://www.ujmag.ro/economie/contabilitate/evolutia-contabilitatiicontext-national-si-european/rasfoire/
2
Iacobescu S., Sorescu A., Curs de contabilitate comercială, Bucureşti, 1928
 Această concepţie este criticabilă deoarece se sprijină pe principiul conform căruia relaţiile
juridice determină relaţiile economice şi nu invers, ca în realitate3.

Fig.3.2. Obiectul contabilităţii dpdv al concepţiei juridico-patrimoniale

Relaţia matematică specifică acestei concepţii este:

3. Concepţia financiară - potrivit căreia obiectul contabilităţii constă în înregistrarea valorică a

existenţei mişcării şi transformării resurselor patrimoniale privite pe de o parte sub aspectul utilizării lor
(utilizare durabilă şi utilizare temporară), iar pe de altă parte sub aspectul provenienţei (resurse
permanente şi resurse temporare). Asociată cu cea economică, această concepţie are cei mai mulţi adepţi
în cadrul unor mari curente şi şcoli de contabilitate contemporane.

Fig.3.3. Obiectul contabilităţii dpdv al concepţiei financiare

Relaţia matematică specifică acestei concepţii este:

Alte concepţii:
4. Concepţia administrativă - este produsul şcolii italiene; se caracterizează prin acceptarea ca
obiect al contabilităţii înregistrarea valorică şi controlul faptelor administrative, astfel încât entitatea să
3
Radu Florin , Barbu Nicoleta , Radu,Valentin, Evolutia contabilitatii.Context national si european, Editura Pro Universitaria,
pentru conformitate: https://www.ujmag.ro/economie/contabilitate/evolutia-contabilitatiicontext-national-si-european/rasfoire/
realizeze profituri maxime cu eforturi minime. Reprezentanţii acestei concepţii sunt autori italieni, printre
care E. Pisanie, G. Masa, V. Gitti.
5. Concepţia matematică - aparţine unor autori care au definit contabilitatea ca o ramură a
matematicii şi i-au limitat obiectul la studiul conturilor.
Obiectul de studiu al contabilităţii este orientat în direcţia cunoaşterii poziţiei financiare a unei
entităţi economice, cunoaşterea performanţelor acesteia şi evidenţierea elementelor extrapatrimoniale ce
intervin în activitatea entităţii în scopul desfăşurării activităţii în condiţii optime. Pe scurt, putem afirma
faptul că obiectul de studiu a contabilităţii îl constituie situaţia patrimoniului entităţii economice
(volumul şi structura acestuia), cheltuielile, veniturile şi rezultatele obţinute în urma utilizării
patrimoniului în activitatea entităţii.
După cum am afirmat şi în capitolul anterior, obiectivul principal al contabilităţii este furnizarea
de informaţii cu privire la obiectul de studiu (patrimoniul) atât pentru necesităţile proprii (managementul
entităţii) cât şi pentru partenerii de afaceri sau terţele persoane cu care entitatea intră în contact pe
parcursul activităţii economico-financiare pe care o desfăşoară.
Obiectivele de bază ale contabilităţi sunt următoarele:
 înregistrarea permanentă, cronologică şi sistematică a existenţei şi mişcării patrimoniale;
 înregistrarea şi prelucrarea datelor necesare elaborării programelor de activitate şi strategiilor
de dezvoltare;
 prelucrarea, păstrarea şi verificarea datelor cu privire la operaţiile ce au avut loc într-o
anumită perioadă de timp;
 furnizarea de informaţii cu privire la cheltuieli, venituri şi rezultatul activităţii, inclusiv
controlul corectitudinii înregistrărilor contabile aferente operaţiilor efectuate;
 furnizarea datelor necesare elaborării bugetului de venituri şi cheltuieli;
 furnizarea informaţiilor necesare organelor de decizie precum şi a organelor statului
(informaţii necesare întocmirii situaţiilor financiare).
Patrimoniul unei entităţi reprezintă totalitatea bunurilor economice de care aceasta dispune şi a
surselor de procurare ale acestora. Situaţia la un moment dat a patrimoniului se regăseşte în bilanţ.
Bunurile economice formează substanţa materială a patrimoniului, în timp ce drepturile şi
obligaţiile (surselor de procurare ale acestora) exprimă raporturi de proprietate în cadrul cărora se asigură
posesiunea, folosinţa şi administrarea bunurilor.
În cadrul patrimoniului unei entităţi, se creează un echilibru permanent între bunurile economice
pe de-o parte şi relaţiile de drepturi şi obligaţii cu valoare economică. Acesta se exprimă prin relaţia de
echivalenţă:
Bunuri economice = Drepturi + Obligaţii cu valoare economică
Bunurile economice formează substanţa materială a patrimoniului şi sunt cunoscute sub
denumirea de activ, în timp ce drepturile şi obligaţiile indică modul de procurare, de finanţare a bunurilor
şi alcătuiesc pasivul. Starea de echilibru dintre cele două mărimi ia forma ecuaţiei patrimoniale exprimată
prin egalitatea:
ACTIV = PASIV

Fig.3.4. Activele şi pasivele dpdv al cocepţiilor obiectului contabilităţii

 În definirea şi analiza patrimoniului ca obiect al contabilităţii, literatura de specialitate cunoaşte
tot cele trei concepţii :
a) În concepţia juridică se apreciază că patrimoniul reprezintă toate drepturile şi obligaţiile cu
conţinut economic ale unui subiect de drept.
b) Conform concepţiei economice, patrimoniul este considerat ca totalitate a bunurilor
economice exprimabile în bani, inclusiv rezultatele folosirii lor, ce aparţine unei persoane fizice sau
juridice.
c) Prin asocierea celor două concepţii s-a ajuns la definirea economico-juridică a patrimoniului,
conform căreia acesta este un complex de drepturi şi obligaţii, cu respectivele lor obiecte de drepturi şi
obiecte de obligaţii evaluabile în bani.
Privite din punct de vedere financiar, cheltuielile entităţii reprezintă sumele sau valorile plătite
sau de plătit pentru consumurile, lucrările executate sau serviciile prestate de care beneficiază entitatea,
cheltuielile cu salariaţii, executarea unor obligaţii legale sau contractuale de care beneficiază entitatea.
Veniturile reprezintă sumele încasate sau de încasat din: livrările de bunuri, executarea de lucrări,
prestarea de servicii şi din avantajele pe care entitatea economică a consimţit să le primească, la executarea
unei obligaţii legale sau contractuale din partea terţilor.
Rezultatele obţinute se obţin prin compararea veniturilor cu cheltuielile şi pot fi, profit, dacă
veniturile sunt mai mari decât cheltuielile, sau pierdere, dacă veniturile sunt mai mici decât cheltuielile.

Conţinutul metodei contabilităţii

Metoda contabilităţii se bazează pe trei principii teoretice fundamentale, şi anume:
 principiul dublei reprezentări a patrimoniului în cadrul bilanţului;
 principiul dublei înregistrări a operaţiilor economice în contabilitate;
 principiul calculelor periodice de sinteză (principii ce vor fi prezentate în subcapitolul
următor).
Metoda contabilităţii poate fi definită ca un ansamblu de procedee aflate într-o strânsă corelaţie
şi inter condiţionare, în vederea stabilirii normelor şi principiilor cu caracter special pe care se
fundamentează contabilitatea ca ştiinţă, în scopul cunoaşterii poziţiei financiare, (patrimoniului) a
performanţelor financiare şi a modificărilor acestora la nivelul unei entităţi economice.
Între obiectul şi metoda contabilităţii există o strânsă corelaţie, interdependenţă şi condiţionare
astfel:
 obiectul arată ce evenimente şi tranzacţii trebuie studiate, când şi unde sau produs;
 metoda arată cum trebuie înregistrate, de ce s-au produs şi care este cauza şi geneza
evenimentelor şi tranzacţiilor ce constituie obiectul de studiu al contabilităţii.

Procedee practice ale contabilităţii

Pe parcursul realizării obiectului de cercetare, metoda contabilităţii foloseşte o serie de procedee
cu ajutorul cărora se obţin informaţii referitoare la influenţa operaţiilor economico-financiare şi a
tranzacţiilor asupra poziţiei financiare, performanţele financiare şi modificarea acestora la nivelul
entităţii. Complexitatea obiectului de studiu al contabilităţii reprezintă premisa pentru care metoda
contabilităţii foloseşte un ansamblu de procedee grupate astfel:
A. Procedee specifice
 Bilanţul reprezintă cel mai reprezentativ procedeu al metodei contabilităţii cuprinzând
situaţia patrimoniului, în ansamblul său, şi rezultatele financiare ale unei entităţii la un moment dat,
asigurând aplicarea principialului dublei reprezentări, patrimoniul entităţii fiind reprezentat sub două
aspecte: sub aspectul bunurilor economice care alcătuiesc activul patrimonial, respectiv sub aspectul
drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică care alcătuiesc pasivul patrimonial;
 Contul este un procedeu specific metodei contabilităţii care reflectă înregistrarea cronologică,
gruparea şi sistematizarea mişcărilor care au loc în structura şi componenţa mijloacelor economice şi a surselor
lor de formare;
 Balanţa de verificare reprezintă al treilea procedeu specific contabilităţii prin intermediul
căreia e asigură verificarea cu exactitate a înregistrărilor efectuate cu ajutorul conturilor.
 B. Procedee comune şi altor discipline economice
 Documentarea presupune înscrierea oricărei operaţiuni economico-financiare, în momentul
efectuării ei, întru-un document justificativ care stă la baza înregistrărilor din contabilitate;
 Calculaţia are în vedere folosirea unor algoritmi de calcul pentru a putea măsura şi exprima
valoric elementele care evidenţiază poziţia financiară şi performanţele entităţii;
 Evaluarea reflectă transformarea cu ajutorul tarifelor şi preţurilor a elementelor naturale în
elemente valorice pentru a exista o concordanţă între elementele patrimoniale;
 Inventarierea reprezintă un procedeu cu ajutorul căruia se asigură cunoaşterea situaţiei reale
a elementelor patrimoniale pentru a se identifică neconcordanţa cu datele furnizate de contabilitate.
C. Procedee comune tuturor ştiinţelor
 Observarea reprezintă procedeul de cercetare cu ajutorul căruia se asigură cunoaşterea
operaţiilor economice, evenimentelor şi tranzacţiilor care pot fi exprimate valoric;
 Raţionamentul constă într-o înlănţuire de judecăţi, scopul acestuia fiind obţinerea unor
noutăţi pe baza informaţiilor existente;
 Comparaţia este procedeul prin intermediul căruia se se stabilesc asemănările şi deosebirile
dintre structuri omogene în vederea enunţării unor concluzii referitoare la evenimentele trecute sau a unor
previziuni pentru evenimentele viitoare;
 Clasificarea constă în gruparea evenimentelor şi tranzacţiilor după anumite crierii precise
pornind de la similitudinea şi diferenţa dintre ele;
 Analiza constă în studierea sistematică a fiecărui element în parte în vederea stabilirii
contribuţiei acelui element la realizarea întregului;
 Sinteza reprezintă o metodă ştiinţifică de cercetare care constă în reuniunea elementelor date la
început separat pentru a se ajunge la generalizare.


Fig.3.5. Procedee şi instrumente ale contabilităţii4

Între principiile teoretice şi procedeele practice ale metodei contabilităţii există o strânsă legătură.
Astfel, fiecare operaţie economică este consemnată într-un document justificativ, care se evaluează ,se
calculează, după care se înregistrează în conturi respectând principiul dublei înregistrări. Periodic, adică
lunar, înregistrările din conturi sunt centralizate şi verificate cu ajutorul balanţei de verificare, ca o expresie a
principiului calculelor periodice de sinteză. La finele exerciţiului financiar (anului calendaristic) situaţia
scriptică din conturi este pusă de acord cu realitatea de pe teren cu ajutorul inventarierii, după care se
întocmeşte bilanţul, ca o expresie sintetică a dublei reprezentări a patrimoniului în contabilitate (activ şi
pasiv) şi totodată, ca o reflectare a principiului calculelor periodice de sinteză.
Dacă ar fi să ne raportăm la contabilitatea instituţiilor publice, cu ajutorul acestor conturi, instituţiile

4
Deaconu A., Cuzdriorean B., Filip C., Muresan D., Bayele contabilităţii, vol. II, Edit. Risoprint, Cluj-Napoca, 2017, p.12;
publice înregistrează operatiunile economico-financiare pe baza principiilor contabilităţii de drepturi şi
obligaţii (de angajamente), respectiv în momentul creării, transformării sau dispariţiei / anularii unei valori
economice, a unei creanţe sau unei obligatii.

Funcţiile contabilităţii
În vederea realizării obiectivelor, enunţate mai sus, contabilitatea îndeplineşte o serie de funcţii,
dintre care amintim:
 funcţia de înregistrare constă în capacitatea contabilităţii de a reflecta operativ, precis şi în
complexitatea lor toate procesele, operaţiile, activităţile şi fenomenele ce se pot exprima valoric prin
documente justificative;
 funcţia de informare presupune asigurarea de date cu privire la existenţa şi dinamica
patrimoniului, respectiv cunoaşterea stadiului de desfăşurare a activităţii şi a rezultatului acestuia;
 funcţia de control constă în verificarea cu ajutorul datelor furnizate de contabilitate a modului
de utilizare şi păstrare a mijloacelor materiale şi băneşti precum şi modul de gestionare al acestor resurse
în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare
 funcţia juridică este determinată de rolul contabilităţii şi constă în dovedirea anumitor acte sau
fapte prin care se confirma existenta, micşorarea şi transformarea elementelor patrimoniale dar şi apartenenţa
acestora;
 funcţia de analiză are în vedere realizarea pe baza datelor furnizate de contabilitate a unei
cercetări amănunţite a fenomenelor, proceselor, operaţiilor şi activităţilor în vederea stabilirii influentei
acestora asupra activităţii entităţii ai a rezultatelor financiare;
 funcţia previzională constă în calitatea datelor contabile de a reprezenta elemente de referinţa
în realizarea unor prognoze cu privire la activitatea entităţii economice.

Clasificarea şi definirea principiilor contabilităţii

Principiile contabile sunt elemente conceptuale, propoziţii cu caracter general care sigură, atât
elaborarea normelor contabile, cât şi reprezentarea fidelă a evoluţiei unei entităţi economice prin intermediul
situaţiilor financiare.
În ceea ce priveşte principiile contabilităţii, în literatura de specialitate, se poate observa existenţa mai
multor concepţii referitoare la acestea. Astfel, într-o primă viziune, principiile contabilităţii sunt: principiul
continuităţii activităţii, principiul contabilităţii de angajamente, principiul permanenţei metodelor contabile,
principiul intangibilităţii bilanţului de deschidere, principiul necompensării, principiul pragului de semnificaţie
şi agregării, principiul prudenţei, principiul evaluării separate a activelor şi datoriilor.
O altă concepţie referitoare la principiile contabile are în vedere gruparea acestora în următoarele
principii contabile: principiul continuităţii activităţii, principiul permanenţei metodelor, principiul
prudenţei, principiul independenţei exerciţiului, principiul evaluării separate a elementelor de activ şi de
datorii, principiul intangibilităţii bilanţului de deschidere, principiul necompensării, principiul prevalenţei
economicului asupra juridicului, principiul pragului de semnificaţie.
În plus față de regulile enunțate în legătură cu modul de funcționare a contabilității publice în
România, autorii Vincent Raude și Jean Claude Pagat menționează următoarele principii fundamentale ale
contabilității publice franceze (Raude & Pagat, 1991, p. 15):
 principiul distincției între oportunitate și regularitate;
 principiul distincției între ordonatori și contabili;
 principiul neafectării încasărilor și cheltuielilor.
La acestea s-ar mai putea adăuga:
 principiul responsabilității (pentru ordonatori și contabili);
 principiul unității (unitatea de reglementare, abilitatea de manevrare a conturilor, unitatea
de trezorerie).
În literatura noastră de specialitate, principiul distincției între oportunitate și regularitate nu este
abordat.
În ceea ce ne priveşte, reţinem faptul că principiile contabilităţii pot fi clasificate în două categorii:
 Principiile teoretice, ce stau la baza metodei contabilităţii, sunt următoarele:
 principiul dublei reprezentări a patrimoniului în contabilitate sub forma bunurilor economice
şi a drepturilor de care entitatea dispune (activul), pe de-o parte, şi sub forma surselor de provenienţă şi
obligaţiilor entităţii (pasivul), pe de altă parte;

Fig.3.5. Principiul dublei reprezentări

 principiul dublei înregistrări conform căruia orice operaţie economică se înregistrează în cel
puţin două conturi, respectiv în debitul unui cont şi în creditul altui cont;

Fig.3.6. Principiul dublei înregistrări

 principiul calculelor periodice de sinteză, care se referă la întocmirea periodică a balanţei de

verificare, iar la finele exerciţiului financiar a bilanţului.
Alte principii teoretice:
 principiul dublei reprezentări conform căruia determinarea rezultatului se poate realiza în
două moduri:
- dacă rezultatul se calculează în funcţie de activitatea desfăşurată în decursul unei perioade,
ecuaţia de echilibru este:
 - dacă rezultatul se calculează în funcţie de variaţia bogăţiei (a capitalurilor proprii), ecuaţia de
echilibru este:

 principiul dublei centralizări presupune înregistrarea operaţiilor economice la nivelul a două

tipuri de evidenţe:
1. Evidenţa cronologică presupune înregistrarea operaţiilor economice în ordinea apariţiei şi
efectuării lor, documentul utilizat fiind registrul Jurnal;
2. Evidenţa sistematică presupune înregistrarea operaţiilor economice în funcţie de conţinutul
economic al acestora, documentul utilizat fiind registrul Cartea Mare;
Principiile practice ale contabilităţii, ce au luat naştere din dorinţa organizării şi conducerii
unitare a contabilităţii conform standardelor internaţionale de contabilitate (IAS), sunt principiile
menţionate în cadrul reglementărilor legale din România.
 principiul prudenţei presupune aprecierea rezonabilă a faptelor, nefiind permisă nici
supraevaluarea elementelor de activ, nici subevaluarea elementelor de pasiv.
 principiul permanenţei metodelor presupune aplicarea aceloraşi metode şi reguli de evaluare
pentru a se realiza comparabilitatea informaţiilor contabile în timp.
 principiul independenţei exerciţiului are în vedere totalitatea veniturilor şi cheltuielilor
aferente exerciţiului financiar, neţinându-se cont de data la care au fost efectuate plăţile sau încasate
veniturile.
 principiul continuităţii activităţii menţionează că entitatea va funcţiona într-un viitor previzibil
fără a intra în stare de lichiditate sau de diminuare a activităţii sale.
 principiul intangibilităţii presupune că bilanţul de deschidere al unui exerciţiu financiar
trebuie să preia informaţiile privind patrimoniul din bilanţul de închidere aferent exerciţiului financiar
anterior.
 principiul necompensării menţionează interdicţia de a realiza compensări între elementele de
activ şi cele de pasiv ori între elementele de venituri şi cheltuieli.
 principiul evaluării separate a elementelor de activ şi de pasiv conform căruia trebuie
realizată evaluarea separată a elementelor de activ şi a celor de pasiv.
 principiul prevalenţei economicului asupra juridicului potrivit căruia elementele din cadrul
situaţiilor financiare trebuie să reflecte realitatea economică şi nu forma juridică
 principiul pragului de semnificaţie presupune că elementele care au valori semnificative să fie
reflecte separat în situaţiile financiare, iar cele cu valori nesemnificative pot fi însumate fără a fi
evidenţiate separat.
Principiul contabilităţii pe baza de angajamente - Efectele tranzacţiilor şi ale altor evenimente
sunt recunoscute atunci când tranzacţiile şi evenimentele se produc şi nu pe măsura ce numerarul sau
echivalentul sau este încasat sau plătit şi sunt înregistrate în evidentele contabile şi raportate în situaţiile
financiare ale perioadelor de raportare.
Situaţiile financiare întocmite în baza acestui principiu oferă informaţii nu numai despre
tranzacţiile şi evenimentele trecute care au determinat încasări şi plaţi dar şi despre resursele viitoare,
respectiv obligaţiile de plată viitoare. Acest principiu se bazează pe independenta exerciţiului potrivit
căruia toate veniturile şi toate cheltuielile se raportează la exerciţiul la care se referă, fără a se ţine seama
de data încasării veniturilor, respectiv data plaţii cheltuielilor.

Principiul compatibilităţii informaţiilor - Elementele prezentate trebuie să dea posibilitatea

comparării în timp a informaţiilor.
 Aplicarea prezentelor reglementări contabile presupune stabilirea unui set de proceduri de către
conducerea fiecărei instituţii publice pentru toate operaţiunile derulate, pornind de la întocmirea
documentelor justificative până la întocmirea situaţiilor financiare trimestriale şi anuale.
Aceste proceduri trebuie elaborate de către specialişti în domeniul economic şi tehnic, cunoscători
ai specificului activităţii desfăşurate şi ai strategiei adoptate de instituţie.
La elaborarea politicilor contabile trebuie respectate principiile de bază ale contabilităţii de
angajamente.
Politicile contabile trebuie elaborate astfel încât să se asigure furnizarea, prin situaţiile financiare,
a unor informaţii care trebuie să fie:
a) relevante pentru nevoile utilizatorilor în luarea deciziilor economice; şi
b) credibile în sensul că:
- reprezintă fidel rezultatul patrimonial şi poziţia financiară a instituţiei publice;
- sunt neutre;
- sunt prudente;
- sunt complete sub toate aspectele semnificative.
Modificările politicii contabile sunt permise doar dacă sunt cerute de lege sau au ca rezultat
informaţii mai relevante sau mai credibile referitoare la operaţiunile instituţiei publice. Acest lucru trebuie
menţionat în notele explicative.
În concluzie, contabilitatea instituțiilor publice se aseamănă în multe privințe cu contabilitatea în
general, mai ales sub aspectul regulilor și principiilor de bază, dar are și deosebiri multe și esențiale față
de aceasta, având în vedere specificul funcționării conturilor instituțiilor publice: felul în care acestea se
evidențiază, constituirea veniturilor publice și efectuarea cheltuielilor, dar mai ales modul lor de închidere
la sfârșitul exercițiului bugetar. Aceste diferențe sunt rezultate din însăși existența și funcționarea statului
prin intermediul instituțiilor publice specializate în furnizarea serviciilor, astfel încât să asigure nevoile
sale de a acoperi acele activități specifice lui și absolut indispensabile membrilor societății5.

5
Particularități privind aplicarea principiilor contabile la instituțiile publice, Revista Expertiza şi Auditul Afacerilor, nr.9,
2019, pentru conformitate: https://www.ceccarbusinessmagazine.ro/particularitati-privind-aplicarea-principiilor-contabile-la-
institutiile-publice-a4598/;
 Documentele contabile cuprind informaţii numerice, tehnice, naturale sau de muncă întocmite la
locul şi momentul înfăptuirii operaţiilor economice cu scop organizatoric şi administrativ cu ajutorul
cărora se realizează funcţiile contabilităţii (funcţia de informare, de înregistrare, de control gestionar,
previzională, juridică, de analiză)
În funcţie de rolul pe care îl îndeplinesc în cadrul sistemului de contabilitate, documentele
contabile, fiind numeroase şi având caracter complex, ele se clasifică astfel:
 documente de evidenţă primară: documente justificative;
 documente de evidenţă contabilă (registrele de contabilitate);
 documente de sinteză şi raportare (situaţii financiare).
Conform prevederilor legii contabilităţii, după cum am prezentat anterior, orice operaţie
patrimonială se consemnează, în momentul efectuării ei, într-un înscris care stă la baza înregistrări lor în
contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ (document primar).

Documentele contabile îndeplinesc următoarele funcţii:

a. funcţia de consemnare - potrivit căreia orice operaţie economică, efectuată în cadrul entităţii, se
consemnează în documente letric şi cifric, cantitativ şi valoric;
b. funcţia de acte justificative - potrivit căreia documentele justifică înregistrarea în contabilitate a
operaţiilor economice consemnate în ele;
c. funcţia de verificare a activităţilor desfăşurate - potrivit căreia documentele asigură urmărirea
activităţii economico-financiare a entităţii în cele mai mici detalii şi efectuarea controlului, privind
respectarea disciplinei financiare şi fiscale de către organele cu atribuţiuni în acest sens (organe de control
financiar intern, cenzori, inspectori fiscali etc);
d. funcţia de asigurare a integrităţii patrimoniului - potrivit căreia documentele angajează
drepturi, răspunderi şi obligaţii în sarcina persoanelor care le-au întocmit, cu privire la mişcările de valori
produse în averea entităţii economice;
e. funcţia de calculaţie - potrivit căreia documentele referitoare la cheltuielile de producţie stau la
baza calculării costului produselor obţinute, lucrărilor executate şi serviciilor prestate;
f. funcţia juridică - potrivit căreia documentele asigură stabilirea drepturilor şi obligaţiilor băneşti
ale entităţii economice, astfel în cazul unor litigii, lipsuri, fraude etc., documentele contabile stau la baza
efectuării eventualelor expertize şi cercetări ale organelor judiciare.

Documentele justificative
Documentele justificative sunt definite ca fiind acele înscrisuri întocmite în locul şi la data
efectuării operaţiei economico-financiare, ce afectează patrimoniul, fiind consemnate informaţii
referitoare la natura operaţiei, justificând astfel înregistrarea ei în contabilitate.
Importanţa documentelor justificative rezultă din caracteristicile acestora, respectiv calitatea de
proba în justiţie, faptul că reflectă activitatea economică, procesele, evenimentele şi tranzacţiile efectuate,
fiind surse de date ce stau la baza luării deciziilor, dar şi la baza efectuării procesului de verificare şi
control de gestiune, realizând în acest fel legătura între formele evidenţei contabile.
 Caracteristicile documentelor justificative (condiţii de formă şi fond):
 Condiţii de formă:
- autenticitatea documentului;
- valabilitatea documentului;
- corectitudinea calculelor cuprinse în document.
 Condiţii de fond:
- legalitatea evenimentului sau tranzacţiei;
- realitatea evenimentului sau tranzacţiei;
- eficienţa operaţiei economico-financiare.
Principalele elemente pe care trebuie sa le conţină un document pentru a fi utilizat drept
document justificativ în contabilitate sunt următoarele:
 denumirea documentului;
 numărul şi data documentului;
 denumirea şi sediul entităţii economice ce întocmeşte documentul;
 menţionarea părţilor care participă la efectuarea operaţiei economice;
 conţinutul operaţiei economico-financiare (dacă este cazul se va înscrie şi temeiul legal);
 date cantitative şi valorice aferente operaţiei efectuate;
 numele şi prenumele, precum şi, semnăturile persoanelor împuternicite să întocmească, avizeze,
aprobe sau confirme executarea acelei operaţii economice.

Registrele contabile
Potrivit legislaţiei naţionale, în vigoare la momentul redactării prezentului material didactic,
principalele registre contabile ce se folosesc în contabilitate sunt:
 registrul jurnal;
 registrul cartea mare;
 registrul inventar.
Acestea pot fi prezentate sub forma de registre (îndosariate sub formă de caiete), foi volante sau fişe
(depuse în dosarele cu documentele justificative aferente) sau sub formă de documente justificative
(fişiere din softul informatic utilizat) arhivate.
Registrul jurnal - document contabil obligatoriu care serveşte la înregistrarea operaţiilor
economico-financiare, în ordine cronologică, respectând succesiunea documentelor după data de
întocmire sau după data intrărilor în entitate. Acest document poate fi prezentat sub forma de: - registru
jurnal general sau sub forma unor registre jurnal auxiliare sau analitice pentru operaţii patrimoniale de
aceeaşi natură, reprezentând memoria contabilă a entităţii economice.
Registrul cartea mare - document obligatoriu în care se înregistrează lunar, direct sau prin grupare
pe conturi corespondente înregistrările efectuate în jurnal, stabilindu-se situaţia unui cont respectiv soldul
iniţial, rulajul debitor şi creditor precum şi soldurile finale. Registrul cartea mare se poate prezenta sub
forma unor foi volante, ca fişe de cont, sau sub formă cartea mare şah (pe conturi corespondente).
Registrul inventar - document contabil obligatoriu în care se înregistrează toate elementele
patrimoniale de activ şi pasiv, grupate în funcţie de natura lor, conform posturilor din bilanţ inventariate
aşa cum este stabilit în prevederile legale. Înscrierea în registrul inventar se realizează pe baza listelor de
inventariere şi proceselor verbale de inventariere, întocmindu-se la sfârşitul anului financiar. Registrul
inventar cuprinde doua părţi, o primă parte priveşte rezultatul inventarierii, iar a doua parte, copiază
bilanţul contabil anual şi contul de profit şi pierdere forma scurtă.

Documentele contabile de sinteză şi raportare

Culegerea şi prelucrarea informaţiilor în contabilitate, după cum am prezentat anterior, are ca scop
sintetizarea datelor şi transmiterea acestora utilizatorilor interni şi externi. Situaţiile financiare anuale
(documente de sinteză şi raportare) oferă o imagine fidelă a patrimoniului deţinut de o entitate economică
şi a rezultatului obţinut în urma activităţii desfăşurate de acesta
 Pentru instituţiile publice, documentul oficial de prezentare a situaţiei patrimoniului aflat in
administrarea statului şi a unităţilor administrativ teritoriale şi a execuţiei bugetului de venituri şi
cheltuieli, îl reprezintă situaţiile financiare.
Situaţiile financiare trebuie să ofere o imagine fidelă a activelor, datoriilor, poziţiei financiare (active
nete/patrimoniu net/capital propriu), precum şi a performantei financiare şi a rezultatului patrimonial.
Situaţiile financiare trimestriale şi anuale cuprind:
a) bilanţul este documentul contabil de sinteza prin care se prezintă elementele de activ, datorii şi capital
propriu ale instituţiei publice la sfârşitul perioadei de raportare, precum şi în alte situaţii prevăzute de
lege;
b) contul de rezultat patrimonial prezintă situaţia veniturilor, finanţărilor şi cheltuielilor din cursul
exerciţiului curent;
c) situaţia fluxurilor de trezorerie prezintă existenţa şi mişcările de numerar divizate în: fluxuri de
trezorerie din activitatea operaţională, activitatea de investiţii şi activitatea de finanţare;
d) situaţia modificărilor în structura activelor/capitalurilor trebuie să ofere informaţii referitoare la
structura capitalurilor proprii, influentele rezultate din schimbarea politicilor contabile, influentele
rezultate în urma reevaluării activelor, calculului şi înregistrării amortizării sau din corectarea erorilor
contabile;
e) anexe la situaţiile financiare, care includ: politici contabile şi note explicative;
f) contul de execuţie bugetară cuprinde toate operaţiunile financiare din timpul exerciţiului financiar cu
privire la veniturile încasate şi plăţile efectuate, în structura în care a fost aprobat bugetul, şi trebuie să
conţină informaţii privind veniturile, cheltuielile şi privind rezultatul execuţiei bugetare (încasări realizate
minus plaţi efectuate).

Gestiunea documentelor
Atunci când vorbim despre gestiunea documentelor ne referim la etapele parcurse de un document
de la întocmire la arhivare.
Documentele justificative se întocmesc manual sau cu mijloace de prelucrare automată a datelor,
astfel încât să fie lizibile, deoarece nu se admit ştersăturile, modificări sau alte asemenea procedee precum
şi lăsarea de spaţii libere între operaţiunile înscrise în acestea. După completare (întocmire) documentele
justificative sunt supuse operaţiei de prelucrare, ce constă în sortarea documentelor pe categorii de
operaţii (aprovizionare, livrare, documente de bancă, de casă sau operaţiuni diverse).
După sortare aceste documente sunt exprimate în etalon monetar, mărimi cantitative (dacă este
cazul) astfel încât să fie înregistrate ulterior în softul de contabilitate utilizat.
Ultima etapă parcursă în cadrul prelucrării este aceea de cumulare a documentelor justificative în
vederea obţinerii documentelor centralizatoare. Verificarea are drept scop descoperirea evenimentelor
erori, acţiuni ilegale sau incorecte asigurându-se astfel exactitatea şi realitatea datelor înregistrate în
contabilitate. Verificarea se realizează, pe de o parte, cu privire la forma documentului, verificare cifrică,
iar pe de altă parte, verificare de fond, adică se vor verifică condiţiile de formă şi fond enunţate anterior.
În vederea înregistrării în contabilitate se realizează analiza şi contarea documentelor justificative
indicându-se simbolurile conturilor debitoare şi creditoare afectate de operaţia economico-financiară
consemnată prin acel document.
Înregistrarea în contabilitate a documentelor justificative se poate realiza, fie document cu
document, fie din documente centralizatoare.
Documentele centralizatoare cuprind informaţii culese din mai multe documente justificative care
cuprind operaţii economico-financiare de aceeaşi natura şi din aceeaşi perioadă. Elementele obligatorii ale
documentelor centralizatoare sunt:
 felul documentului;
 numărul şi data documentului justificativ;
 sume corespunzătoare operaţiilor efectuate;
 conturile sintetice şi analitice, debitoare şi creditoare;
 semnăturile persoanelor responsabile cu activitatea de întocmire şi verificare.
Din punct de vedere metodologic înregistrările în contabilitate se fac: cronologic şi sistematic.
 Ulterior înregistrării în contabilitate documentele justificative sunt supuse operaţiilor de clasare şi
arhivare. Clasarea documentelor la dosar constituie activitatea de aranjare a acestora într-o ordine strict
determinată astfel încât să fie uşor de găsit şi să fie asigurată buna lor păstrare, în timp ce arhivarea
documentelor trebuie să asigure integritatea acestora pentru a putea fi folosite în scopuri informative sau
în scopul legalităţii operaţiilor înregistrate şi a evidenţei contabile ale acestora. Arhiva documentelor
financiar contabile poate fi :
- arhivă curentă în cadrul departamentului financiar-contabil;
- arhivă generală adică predarea documentelor financiar-contabile la arhiva entităţii.
Documentele justificative se păstrează în arhivele curente sau în arhiva entităţii timp de 10 ani,
excepţie făcând statele de plată (de salarii) care se păstrează 50 de ani.
În unele situaţii este necesara reconstituirea unui document justificativ ca urmare a distrugerii,
pierderii sau sustragerii acestuia. Operaţia de reconstituire se realizează în termen de 30 de zile de la data
constatării, prin întocmirea unui dosar care va cuprinde:
 sesizare scrisă, în termen de 24 de ore de la data constatării, a persoanei care constată pierderea,
sustragerea sau distrugerea documentului contabil (dacă este cazul se vor sesiza şi organele de urmărire
penală);
 proces-verbal de constatare a pierderii, sustragerii sau distrugerii documentului, document ce
este întocmit de conducerea entităţii, în termen de 3 zile de la sesizare.
 declaraţia scrisă a persoanei responsabile pentru a enunţa împrejurările în care s-a produs
evenimentul;
 dovada sesizării organelor de urmărire penală sau dovada sancţionării disciplinare a persoanei
vinovate, după caz;
 dispoziţie scrisă a conducătorului entităţii pentru reconstituirea documentului;
 o copie a documentului reconstituit.
Pe documentul reconstituit se va scrie în mod obligatoriu şi vizibil menţiunea: reconstituit, data şi
numărul dispoziţiei în baza căreia s-a realizat reconstituirea. În cazul în care documentele justificative
provin de la o altă entitate, se va realiza o cerere scrisă de către conducătorul entităţii solicitante, urmând
ca entitatea emitentă să trimită în cel mult 10 zile actul reconstituit.
 Pentru instituțiile publice, documentul oficial de prezentare a situației patrimoniului aflat în
administrarea statului și a unităților administrative-teritoriale și a execuției bugetului de venituri și
cheltuieli este reprezentat de sitațiile finaniciare (documente de sinteză și raportare). Acestea se
întocmesc conform normelor Ministerului Fiananțelor Publice, norme aprobate anual, având rolul de a
oferii o imafine fidelă a activelor, datoriilor, poziției financiare, precum și performanței, respectiv
rezultatul patrimonial înregistrate, de instituția publică.
Situațiile financiare trimestriale și anuale cuprind:
 bilanțul;
 contul de rezultat patrimonial;
 situația fluxurilor de trezorerie;
 situația modificărilor în structura activelor/capitalurilor;
 anexe la situațiile financiare, care includ politici contabile și note explicative;
 contul de execuție bugetară.

Prezentare schematică concepte funadamentale

Bilanţul reprezintă documentul de sinteză şi raportare ce prezintă situaţia activelor şi pasivelor

entităţii economice, prin prezentarea activelor imobilizate şi activelor circulante, respectiv a cheltuielilor
înregistrate în avans, iar pe de altă parte situaţia capitalurilor proprii, respectiv a capitalurilor permanente,
sintetic cuprinde informaţiile cu privire la situaţia patrimonială respectând principiul dublei reprezentări a
patrimoniului, adică sub forma activelor şi pasivelor.
În bilanț, elementele de natura activelor sunt prezentate în funcție de gradul crescător al
lichidității, iar elementele de natura datoriilor, în funcție de gradul crescător al exigibilității.
Bilanţul poate fi definit ca o componentă a situaţiilor financiare (definiţie prezentată mai sus) sau
ca un procedeu contabil.
Bilanţul, ca procedeu al metodei contabilităţii, exprimă un model al principiului dublei
reprezentări a patrimoniului care determină echilibrul static al patrimoniului respectiv între active şi
pasive.
Bilanţul, ca situaţie financiară anuală, constituie un instrument de cunoaştere, control şi analiză a
activităţii unei entităţi, iar informaţiile pe care le cuprinde stau la baza luării deciziilor privind activitatea
curentă şi de perspectivă, având astfel un puternic caracter aplicativ.
Având în vedere modul în care este conceput şi structurat bilanţul, acesta prezintă un pronunţat
caracter teoretic şi didactico-metodologic, menit a crea premisele înţelegerii influenţei operaţiilor
economico-financiare ce determină modificarea cu aceeaşi sumă (valoare) a cel puţin două elemente
(posturi) bilanţiere.
Pornind de la definiţiile prezentate în literatura de specialitate, precum şi în legislaţia naţională,
putem prezenta definiţia noţiunii de bilanţ, sub formă, schematică astfel:

Fig.1. Prezentare schematică concepte funadamentale

 În forma sa cea mai simplă bilanţul se poate reprezenta ca o balanţă cu două braţe în poziţie
orizontală. Cele două braţe ale bilanţului se numesc ACTIV (partea stângă) și PASIV (partea dreaptă). În
Activul bilanţului vor fi reprezentate întotdeauna utilizările respectiv bunurile economice concrete și în
Pasivul bilanţului vor fi reprezentate resursele respectiv provenienţa acestor bunuri.

Funcţiile bilanţului
Bilanţul, ca o componentă a situaţiilor financiare sau ca un procedeu contabil, îndeplineşte mai
multe funcţii între care: funcţia de informare, funcţia de analiză, funcţia de sistematizare, funcţia de
generalizare, funcţia de control şi funcţia previzională.
 funcţia de informare are în vedere faptul că bilanţul cuprinde elemente noi de cunoaştere, aduce
lămuriri sau clasificări în raport cu cunoştinţele prealabile cu privire la situaţia patrimonială la un moment
dat;
 funcţia de analiză este îndeplinită de către bilanţ deoarece în vederea întocmirii acestuia se
realizează cercetarea, interpretarea şi explicarea informaţiilor pe care le cuprinde şi astfel sunt identificate
aspectele semnificative din perioada precedentă ce vor sta la baza luării deciziilor viitoare;
 funcţia de sistematizare şi grupare a datelor are în vedere aranjarea, dispunerea şi ordonarea
informaţiilor în bilanţ în mod logic, raţional şi just, astfel încât să exprime un sistem organizat sub forma
unui tot unitar, însă cu o delimitare a informaţiilor pe criterii bine stabilite pentru a asigura cele două
atribute, coerenţa şi relevanţa;
 funcţia de generalizare este îndeplinită de bilanţ deoarece acesta reprezintă expresia patrimoniului,
la un moment dat, după ce a parcurs un ciclu contabil realizând o prezentare într-o formă restrânsă, însă
semnificativă, pentru înţelegerea trăsăturilor comune pe care le prezintă diferitele categorii de elemente
patrimoniale (active, datorii şi capitaluri proprii). În realizarea funcţiei de generalizare se are în vedere
informaţia contabilă cu caracteristicile acesteia (inteligibilitatea, relevanţa, credibilitatea, comparabilitatea);
 funcţia de control este realizata prin faptul ca se realizează o verificare periodică a activităţii
unei entităţi, prin echilibrul static dintre utilităţi şi sursele de finanţare (A=P);
 funcţia previzională constă în facilitarea, prin modul sintetic de prezentare grupat şi centralizat,
a informaţiilor contabile, ceea ce permite astfel formularea unor estimări cu privire la evoluţia viitoare a
unor indicatori fundamentali având la baza informaţiile din perioada curentă.
Poziţia financiară reprezintă relaţia dintre activele, datoriile şi capitalurile proprii ale instituţiei
publice, aşa cum sunt raportate în bilanţ.
Bunurile economice utilizate cât și resursele lor sunt diverse ceea ce impune o sintetizare și
generalizare a lor în scopul cunoașterii situaţiei de ansamblu a instituției publice. Generalizarea se
realizează preluând datele din contabilitate în mod centralizat (pentru a putea calcula indicatori
economico-financiari) și prezentarea lor în bilanţ. Această generalizare în bilanţ se realizează în trepte
pornind de la sfere largi înspre sfere restrânse și rezultând astfel 3 nivele:
– grupa ca primă treaptă de generalizare adună elementele patrimoniale după criterii generale. De
exemplu: grupa active imobilizate, active circulante, capitaluri proprii etc.;
– capitolul, a doua treaptă de generalizare care structurează grupele pe criterii mai analitice. De
exemplu grupa active imobilizate are capitolele: imobilizări necorporale, imobilizări corporale,
imobilizări financiare; și
– postul bilanţier reprezintă elemente patrimoniale caracteristice definite de sine stătător. De
exemplu: mijloace fixe, furnizori etc.
Din punct de vedere contabil, activele sunt definite ca fiind resursele contractuale ce pot fi
controlate de entitate ce au rezultat din activitatea anterioară a entităţii şi care se aşteaptă să genereze
beneficii economice viitoare. Un activ este recunoscut în contabilitate şi prezentat în bilanţ atunci când
este probabilă realizarea unui beneficiu economic (potenţialul de a contribui, direct sau indirect, la fluxul
de numerar sau echivalente de numerar către entitate) viitor de către entitate şi activul are un cost sau o
valoare care poate fi evaluat(ă) în mod credibil.
Sub aspect financiar, fiecare element de activ reprezintă o alocare de fonduri băneşti în vederea
constituirii unei „structuri de producţie” adecvate intenţiilor managerului instituţiilor publice.
 Prezentarea activelor ca active imobilizate sau ca active circulante depinde de scopul căruia îi sunt
destinate, potrivit politicilor contabile aprobate de administratori sau persoanele care au obligaţia
gestionării entităţii, astfel definim:
A. Activele necurente cuprind:
1. Imobilizările/active fixe necorporale sunt acele active ce nu prezintă suport material şi cuprind
cheltuielile de constituire, de dezvoltare, concesiuni, brevete, licenţe, mărci, fondul comercial precum şi
avansurile, imobilizările necorporale în curs de execuţie.
2. Imobilizările/active fixe corporale cuprind acele bunuri tangibile ce urmează a fi utilizate, o perioadă
îndelungată de timp, în activitatea entităţii şi se prezintă sub forma terenurilor, construcţii, instalaţii
tehnice, maşini, utilaje şi alte active ce îndeplinesc cumulativ cele două caracteristici acumulate şi anume:
sunt deţinute de entitate pentru a fi utilizate în producerea de bunuri sau prestarea de servicii fie pentru a
fi închiriate sau folosite în scopuri administrative pe o perioada mai mare de 1 an.
3. Imobilizările/active financiare, denumite şi investiţii financiare pe termen lung, sunt formate din
acţiunile deţinute la entităţile afiliate, împrumuturile acordate entităţilor afiliate, interesele de participare
precum şi alte investiţii deţinute ca imobilizări sau alte împrumuturi.
B. Activele curente cuprind acele active care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
 este deţinut în principal în scopul tranzacţionării;
 se aşteaptă să fie realizat sau este deţinut cu intenţia de a fi vândut sau consumat în cursul
normal al ciclului de exploatare al entităţii;
 se aşteaptă să fie realizat în termen de 12 luni de la data bilanţului sau este reprezentat de
numerar (bani)/echivalente de numerar a căror utilizare nu este restricţionată.
1. Stocurile reprezintă acele active circulante achiziţionate sau produse pentru consum sau în scopul
comercializării şi se aşteaptă să fie realizate sau consemnate pe parcursul desfăşurării normale a activităţii
(mai mică de 12 luni). Stocurile cuprind următoarele categorii de elemente patrimoniale, materii prime,
materiale consumabile, mărfuri, produse finite, produse în curs de execuţie, etc.
2. Creanţele denumite şi valori în curs de decontare reprezintă acele valori economice avansate temporar
altor persoane fizice sau juridice (terţilor) şi pentru care urmează să se primească un echivalent valoric
sub forma unei sume de bani, un bun, o lucrare sau un serviciu. Acestea cuprind: clienţi, debitori diverşi
şi alte categorii de creanţe ce iau naştere în legătură cu terţii.
3. Investiţiile financiare pe termen scurt reprezintă titlurile de valoare tranzacţionate în vederea obţinerii
de câştiguri sau plusuri de valoare într-un termen scurt (acţiunile, obligaţiunile, credite bancare pe termen
scurt acordate şi alte valori de trezorerie).
4. Disponibilităţile băneşti se delimitează sub forma valorilor de încasat, numerarului din casierie a
sumelor virate şi depuse la bănci sau prin mandat poştal precum şi a depozitelor la vedere şi la termen din
conturile curente.
C. Cheltuielile în avans reprezintă o structură distinctă a activului bilanţier ca natură, semnificaţie,
influenţă şi terminologie. Acestea cuprind cheltuielile efectuate în cursul exerciţiului financiar curent dar
care se referă la exerciţiile financiare viitoare.

Din punct de vedere contabil, pasivele cuprind sursele de finanţare a bunurilor economice cuprinse în
activul bilanţului şi se exprimă sub forma datoriilor şi a capitalurilor proprii. O datorie este recunoscută în
contabilitate şi prezentată în bilanţ atunci când este probabil că o ieşire de resurse încorporând beneficii
economice va rezulta din decontarea unei obligaţii prezente şi când valoarea la care se va realiza această
decontare poate fi evaluată în mod credibil.
Din punct de vedere financiar, elementele de pasiv sunt echivalente surselor de provenienţă a
capitalurilor proprii şi împrumutate. În cadrul bilanţului financiar, elementele de pasiv sunt structurate după
gradul crescător de exigibilitate.
Datorii ce trebuie plătite pe o perioadă de până la 1 an cuprind: datoriile fiscale, financiare şi
comerciale care au o scadenţă mai mică de 1 an (datoria faţă de furnizori, personal, taxe, impozite,
contribuţii).
Datoriile ce trebuie plătite pe o perioadă mai mare de 1 an sunt datoriile financiare şi comerciale
care au scadenţă mai mare de 12 luni.
 Fig.2. Bilanțul contabil
Pregătirea datelor din bilanţul contabil într-o formă adecvată nevoilor de analiză conduce la
următoarea configuraţie a bilanţului financiar:

Fig.3. Bilanțul financiar

Active necurente
Activele fixe - sunt active deţinute de către instituţiile publice în scopul utilizării lor pe termen
lung. Activele fixe includ activele fixe corporale, activele fixe necorporale şi activele financiare.
Activele fixe necorporale - sunt active fără substanţa fizică, care se utilizează pe o perioadă mai
mare de un an.
Active fixe corporale sunt considerate active fixe corporale obiectul sau complexul de obiecte ce
se utilizează ca atare şi care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: au valoare de intrare mai mare
decât limita stabilită prin hotărâre a Guvernului şi o durata normală de utilizare mai mare de un an.
Active financiare un activ financiar este orice activ care reprezintă: depozite, un instrument de
capitaluri proprii al unei alte entităţi, un drept contractual.
Active curente
Activele circulante sunt acele active care:
- sunt achiziţionate sau produse pentru consum propriu sau în scopul comercializării şi se aşteaptă să fie
realizat în termen de 12 luni de la data bilanţului;
- sunt reprezentate de creanţe aferente ciclului de exploatare;
- sunt reprezentate de trezorerie sau echivalente de trezorerie a căror utilizare nu este restricţionată.
 Datorii pe termen lung (necurente)
O datorie trebuie clasificată ca datorie pe termen lung, denumită şi datorie necurentă, atunci când:
a) Termenul iniţial a fost pentru o perioada mai mare de 12 luni; şi
b) Există un acord de refinanţare sau de reeşalonare a plaţilor, care este
încheiat înainte de data bilanţului.
Datorii pe termen scurt (curente)
O datorie trebuie clasificată ca datorie pe termen scurt, denumită şi datorie curentă, atunci când:
a) se aşteaptă să fie decontată în cursul normal al ciclului de exploatare al entităţii; sau
b) este exigibilă în termen de 12 luni de la data bilanţului. Toate celelalte datorii trebuie clasificate ca
datorii pe termen lung.

Modificările bilanţiere şi impactul acestora asupra activului şi pasivului

Bilanţul prezintă situaţia patrimoniului la un moment dat. Orice operaţie economică care se
desfășoară într-o unitate patrimonială produce modificări în structura sau mărimea bilanţului dar cu
păstrarea egalităţii bilanţiere deci cu respectarea principiului dublei reprezentări a patrimoniului.
Activele și pasivele sunt reprezentate în bilanţ sub forma posturilor bilanţiere care au conţinut concret,
real, cuantificat cu precizie. Funcţie de elementele patrimoniale reflectate, posturile bilanţiere sunt de
Activ și de Pasiv. Pentru a analiza influenţa operaţiilor economice, evenimentelor şi tranzacţiilor asupra
bilanţului contabil este necesar a se porni de la un bilanţ iniţial iar apoi după fiecare operaţie să se
întocmească bilanţuri succesive ce vor reliefa cel puţin două modificări de valori egale în condiţiile
păstrării egalităţii bilanţiere:
Activ (A) = Pasiv (P) sau
Activ (A) = Capitaluri proprii (Cp) + Datorii (D)
în condiţiile în care notăm cu „A” - activul, cu „Cp” - Capitalurile proprii, cu ,,D” - Datoriile, şi cu ,,X” -
mărimea modificării (suma sau valoarea) generată de operaţia economico-financiară.
Modelul sub forma unei liste verticale (schema verticală) are la bază ecuaţia Activ (A) - Datorii
(D) = Capitaluri proprii (Cp)

ACTIV
- DATORII
= CAPITALURI PROPRII
 Operaţiile economice sunt diverse și numeroase și au caracteristici proprii funcţie de natura
activităţilor care le determină, precum și de tipul activelor și pasivelor care participă la realizarea lor.
Funcţie de modificările pe care le produc asupra bilanţului, operaţiile economice pot fi sistematizate în
4 (patru) mari categorii toate având însă caracteristica esenţială că au loc cu respectarea principiului dublei
reprezentări a patrimoniului și în cadrul egalităţii permanente dintre activul și pasivul bilanţului:
1. operaţii economice care determină creșterea unui post de activ concomitent cu micșorarea unui alt
post de activ cu aceeași sumă (A+X–X = P);
2. operaţii economice care determimă creșterea unui post de Pasiv concomitent cu micșorarea unui alt
post de Pasiv cu aceeași sumă (A= P+X–X);
3. operaţii economice care determină creșterea unui post de Activ concomitent cu creșterea unui post
de Pasiv cu aceeași sumă (A+X = P+X);și
4. operaţii economice care dermină scăderea unui post de Activ concomitent cu scăderea unui post de
Pasiv cu aceeași sumă (A–X = P–X).
Având în vedere cele prezentate anterior, putem enunţa următoarele tipuri de modificări bilanţiere,
cunoscute şi sub numele de ecuaţii ale bilanţului:
A + X – X = D + Cp
Se modifică numai activul în sensul creşterii unui element respectiv diminuarea altui element cu
aceeaşi valoare.
A = (D + X – X) + Cp
Se modifică componenta datorii în sensul creşterii, unui element de datorie şi scăderea
corespunzătoare şi cu aceeaşi valoare a altui element de datorie.
A = D + (Cp + X – X)
Se modifică doar capitalurile proprii în sensul creşterii unui element respectiv micşorarea unui alt
element cu aceeaşi valoare.
A + X = (D + X) + Cp
Se modifică în sensul creşterii, un element din activ şi corespunzător cu aceeaşi valoare cresc
datoriile.
A - X = (D – X) + Cp
Se modifică în sensul micşorării, un element din activ şi corespunzător cu aceeaşi valoare se
micşorează datoriile.
A + X = D + (Cp + X)
Se modifică în sensul creşterii, un element din activ şi corespunzător cu aceeaşi valoare creşte un
element de natura capitalurilor proprii.
A – X = D + (Cp – X)
Se modifică în sensul micşorării, un element de activ şi corespunzător se micşorează un element din
structura capitalurilor proprii cu aceeaşi valoare.
A = (D – X) + (Cp + X)
Se modifică în sensul micşorării, un element de natura datoriilor şi corespunzător cresc
capitalurile proprii cu aceeaşi valoare.
A = (D + X) + (Cp – X)
Se modifică în sensul majorării, un element din structura datoriilor şi corespunzător se produce o
diminuare a capitalurilor proprii cu aceeaşi valoare.
 După cum am prezentat anterior, contabilitatea a recurs la o serie de procedee specifice ale
metodei sale de lucru, dintre acestea contul a fost conceput special pentru a permite înregistrarea,
urmărirea şi controlul atât a existentului cât şi a modificărilor care s-au produs zilnic în decursul unei
perioade de gestiune asupra elementelor de activ, a datoriilor, a capitalurilor proprii, a veniturilor şi
cheltuielilor entităţilor.
În literatura de specialitate, acest concept a cunoscut mai multe definiţii, dintre acestea amintim:
 procedeu specific al metodei contabilităţii prin care se exemplifică la un moment dat,
modificările în sensul creşterii şi al descreşterii elementelor patrimoniale în decursul unei perioade de
gestiune;
 componentă de bază a sistemului contabilităţii în partidă dublă, iar sistemul de conturi serveşte
la înregistrarea tranzacţiilor şi altor evenimente ce conduc la creşterea sau micşorarea elementelor de
activ, de datorii, de capitaluri proprii, de venituri şi de cheltuieli;
 instrument al contabilităţii prin care se înregistrează în contabilitate totalitatea operaţiunilor
economico-financiare care sunt ocazionate în cursul unui exerciţiu financiar;
 instrument al contabilităţii prin care se înregistrează, urmăreşte şi controlează totalitatea
modificărilor patrimoniale care au loc în cursul unui exerciţiu financiar în legătură cu bunurile, drepturile
şi obligaţiile unei entităţi economice;
 ţine socoteala scrisă a unui mijloc, sursă sau proces economic şi reflectă existenţele iniţiale,
creşterile, diminuările, intrările şi ieşirile, precum şi existenţele finale ale fiecărui element patrimonial;
 procedeu şi model de înregistrare, reflectare şi control valoric, iar uneori şi cantitativ al
existenţei şi mişcărilor unui mijloc economic, al unui proces economic, al unei surse dau a unui rezultat
economico-financiar, pe o perioadă de timp bine determinată;
 calcul scris, prezentat într-o formă specială, cu ajutorul căruia se realizează, în mod sistematic,
înregistrarea, ordonarea, gruparea şi sistematizarea informaţiilor privind existenţa şi micşorarea
mijloacelor şi a surselor de acoperire a acestora;
În ceea ce ne priveşte, reţinem ca definiţie a contului următoarele: instrument specific
contabilităţii prin care se evidenţiază, în formă scrisă, totalitatea operaţiunilor economico-financiare
care afectează un element patrimonial (mijloc economic, sursă economică, proces economic sau
rezultat), precum şi existentul iniţial şi final al acestuia pe o anumită perioadă de timp.
Conţinutul economic al contului este determinat de elementul patrimonial care se reflectă cu
ajutorul său şi care poate fi:
 un mijloc economic cu o anumită destinaţie;
 sursă economică care reflectă provenienţa mijloacelor economice;
 un proces economic care reflectă transformarea mijloacelor economice;
 rezultatul activităţii, care poate fi profit sau pierdere.
Conţinutul economic al rulajului contului diferă în funcţie de conţinutul economic al contului
respectiv, la conturile de active şi cheltuieli, rulajul debitor reprezintă creşterile iar rulajul creditor
micşorările de active şi cheltuieli pe o perioadă de gestiune, în timp ce la conturile de pasive şi venituri,
rulajul debitor reprezintă micşorările iar rulajul creditor creşterile de pasive şi venituri pe o anumită
perioadă de gestiune.
Conţinutul economic prezintă importanţă şi în ceea ce priveşte semnificaţia debitului şi a
creditului unui cont (elemente prezentate în subcapitolul următor), deoarece acesta îi determină funcţia
contabilă, astfel la conturile de activ (imobilizate şi circulante) şi de cheltuieli în debit se înregistrează
existentul şi creşterile de active şi cheltuieli, iar în credit micşorările de active şi cheltuieli, iar la conturile
de pasiv (datorii şi capitaluri proprii) şi de venituri în debit se înregistrează micşorările de pasive şi
venituri, iar în credit existentul şi creşterile de pasive şi venituri.
Contul funcţionează pe baza următoarei relaţii matematice:
Existenţele iniţiale + Creşteri – Micşorări = Existenţele finale
sau
Sold iniţial + Intrări – Ieşiri = Sold final

După cum se poate observa din definirea conceptului de cont, acesta prezintă o serie de asemănări
şi deosebiri faţă de un alt concept utilizat în contabilitate, şi anume bilanţul, astfel:
Asemănări:
 procedee şi instrumente specifice contabilităţii;
 posturile de bilanţ şi soldurile conturilor reflectă existenţele de utilităţi şi resursele la un moment
dat;
 două părţi distincte (A şi P, respectiv D şi C).
Deosebiri:
 bilanţul reflectă existenţa tuturor utilităţilor şi resurselor la un moment dat, iar contul reflectă
existenţa la începutul perioadei, rulajele şi situaţia la un moment dat a unui singur element patrimonial;
 bilanţul este în permanenţă echilibrat (A=P), iar contul este neechilibrat întrucât funcţionează atâta timp
cât are sold (poate avea şi sold (zero);
 activul şi pasivul bilanţier reflectă totalitatea mijloacelor şi surselor de finanţare sub diferite
aspecte într-o singură stare, iar contul reflectă în debit şi credit un singur aspect, fie componenţa, fie
sursa, în ambele stări mişcări şi existenţă;
 bilanţul reflectă existenţa tuturor utilităţilor generalizat, iar contul prezintă sistematic situaţia
mijloacelor şi surselor de finanţare;
 bilanţul constituie baza de stabilire a regulilor de funcţionare a conturilor, iar soldurile finale ale
conturilor sunt generalizate în bilanţ.

Funcţiile contului
Funcţiile contului pot fi grupate în trei categorii, după cum urmează:

a. Funcţii contabile, ce cuprind:

 funcţia de înregistrare a operaţiilor, tranzacţiilor şi evenimentelor are în vedere
consemnarea acestora în cadrul unor înscrisuri care determină modificarea patrimoniului în ansamblu şi
a elementelor patrimoniale în mod individual, înregistrarea în contabilitate (în conturi) a acestor operaţii
şi tranzacţii este posibilă doar pe baza documentelor justificative în care au fost consemnate aceste
evenimente.
  funcţia de informare permite ca prin intermediul sistemului de conturi conducerea entităţii să
poată fi informată în orice moment asupra existenţei şi mişcării fiecărui element patrimonial în parte,
permiţând luarea unor decizii strategice pentru activitatea viitoare.
 funcţia de cuantificare (calcul şi evaluare) constă în aceea că prin specificul înregistrării
informaţiilor în conturi se creează premise şi totodată cadrul necesar pentru determinarea, dimensionarea
şi aprecierea mărimii diferitelor elemente ce se cuprind în obiectul contabilităţii, în general, toate
conturile au această funcţie, întrucât în cadrul fiecărui cont se fac calcule pentru stabilirea mişcărilor
(rulajelor) şi a existenţelor la începutul respectiv sfârşitul perioadei de gestiune.
 funcţia de grupare este îndeplinită de toate conturile prin aceea că se înregistrează mijloacele
economice, resursele de finanţare evenimentele şi tranzacţiile pe elemente omogene.
 funcţia de sistematizare este realizată de fiecare cont prin înregistrarea distinctă a operaţiilor
economice care produc modificări în sensul creşterii, de cele care determină micşorări ale aceluiaşi
element patrimonial.
 funcţia de generalizare constă în conţinutul de acelaşi gen al unor conturi care ţin evidenţa
unor elemente care diferă ca speţă.
b. Funcţii economice, ce cuprind:
 funcţia de calcul, prin intermediul contului se realizează calcule matematice având la bază
relaţia matematică, astfel încât utilizatorul informaţiei contabile să poată avea o imagine mai clară privind
situaţia elementului patrimonial.
 funcţia de control este indeplinită de cont, pe de-o parte, prin faptul că se poate realiza în orice
moment o analiză comparativă între scriptic şi faptic, iar pe de altă parte, această funcţie derivă şi din faptul că
ajută la întocmirea balanţei de verificare, instrument de control al contabilităţii.
c. Funcţia statistică, este îndeplinită de cont prin faptul că ajută la realizarea unor analize privind evoluţia în timp
a situaţiei unui anumit element patrimonial, dar şi prin faptul că pe baza informaţiilor cuprinse în cont se pot
realiza prognoze privind evoluţia viitoare a situaţiei unui anumit element patrimonial.

Structura contului şi formele de prezentare

Contul poate prezenta doua forme: fişa de cont sau forma grafică (T), acestea exprimând, în fapt,
sistematizarea datelor referitoare la fiecare element în parte, în ceea ce priveşte starea iniţială, creşterile,
micşorările şi starea finală.

Forma fişei de cont

Forma fişei de cont, forma grafică unilaterală a fost concepută pentru eliminarea dezavantajelor
formei bilaterale, datele generale sunt înscrise o singură dată iar cele specifice sunt alăturate în două
coloane distincte la care s-a mai adăugat o coloană pentru sold care poate fi determinat după fiecare
operaţiune.
 Forma grafică – Forma “T”

Forma “T”, forma grafică bilaterală sau clasică asigură urmărirea sistematică a modificărilor care
pot avea loc cu privire la un anumit element patrimonial, permite ca în una din cele două părţi să se
înregistreze existentul iniţial (Si) şi creşterile privind elementul pentru care s-a deschis contul respectiv,
iar în cealaltă parte să se înregistreze micşorările referitoare la acelaşi element patrimonial.
Indiferent de forma în care se prezintă contul cuprinde în structura sa, ce reflectă elementele
definitorii, de bază prin care acesta se delimitează de celelalte procedee ale metodei contabilităţii,
următoarele elemente:
 denumirea şi simbolul contului;
 părţile contului (debit şi credit);
 rulajul contului (creşterile şi reducerile de valoare);
 data şi explicaţia operaţiei economico-financiare;
 soldul contului (existentul iniţial şi final).
Denumirea sau titlul contului indică elementul patrimonial (bun economic, resursă de finanţare,
proces economic sau rezultat financiar) a cărui evidenţă se ţine cu ajutorul contului respectiv. La titlul
contului se poate ataşa un simbol cifric, un cod numeric util pentru gruparea conturilor, în informatizarea
lucrărilor de contabilitate. Simbolul este format din trei cifre pentru conturile sintetice de gradul I şi patru
cifre pentru conturile sintetice de gradul II.
Părţile contului au fost concepute pentru aentru a îndeplini funcţia de sistematizare, astfel contul
are două părţi distincte, opuse una faţă de cealaltă, care permit separarea celor două tipuri de
modificări (creşteri şi micşorări) pe care le determină operaţiile economice ce se înregistrează cu ajutorul
conturilor. Convenţional s-a stabilit ca partea stângă a contului să poarte denumirea de debit (D), iar
partea dreaptă de credit, însă semnificaţia debitului şi a creditului unui cont trebuie înţeleasă în raport cu
conţinutul său economic care-i determină funcţia contabilă.
Rulajul contului (R) reprezintă totalul valoric al operaţiilor (mişcărilor) înregistrate într-o perioadă
de gestiune, în debitul sau creditul unui cont, ca urmare a creşterilor şi micşorărilor determinate de
operaţiile economice care se produc în volumul şi structura elementului patrimonial, a cărui evidenţă este
ţinută cu ajutorul contului respectiv. Legătura între părţile contului şi rulajele acestuia, respectiv separarea
creşterilor de micşorări se realizeză prin existenţa unui rulaj debitor (Rd) şi a unui rulaj creditor (Rc).
Data, exprimă ziua, luna, anul în care s-a consemnat operaţia economico - financiară în
contabilitate iar prin explicaţie se descrie succint, sumar, pe scurt operaţia economică supusă înregistrării.
După forma de prezentare, explicaţia poate fi: descriptivă şi contabilă, unde explicaţia descriptivă constă
în prezentarea pe scurt a conţinutului operaţiei cu indicarea documentului justificativ în care s-a
consemnat efectuarea ei, iar explicaţia contabilă constă în indicarea titlului contului care reprezintă cel
de-al doilea element (post) bilanţier influenţat de operaţia înregistrată.
Total sume (Ts) reprezintă totalitatea sumelor înscrise în cont într-o perioadă de gestiune, formate
din însumarea existenţelor iniţiale cu rulajele. Deci, Ts = Si + R, iar având în vedere părţile contului avem
total sume debitoare (Tsd) rezultate din adunarea existentului iniţial debitor( Sid) cu rulajul debitor (Rd) şi
total sume creditoare (Tsc) obţinute din însumarea existentului iniţial creditor (Sic) cu rulajul creditor (Rc).
Pentru conturile de venituri şi cheltuieli total sume se identifică cu rulajele conturilor deoarece acestea nu
prezintă sold la începutul şi sfârşitul exerciţiului.
 Soldul final (Sf) reprezintă existentele valorice la un moment dat al elementului patrimonial pentru
care s-a deschis contul respectiv şi care se determină ca diferenţă între totalul sumelor debitoare şi totalul
sumelor creditoare şi are semnul valorii celei mai mari. Dacă totalul sumelor debitoare (Tsd) este mai
mare decât totalul sumelor creditoare (Tsc), contul prezintă sold debitor (Sfd), iar în situaţia inversă când
totalul sumelor creditoare este mai mare decât totalul sumelor debitoare, contul prezintă sold creditor
(Sfc). Când totalul sumelor debitoare este egal cu totalul sumelor creditoare, contul are sold zero, fiind
denumit cont soldat sau balansat, întrucât cele două părţi ale sale se află în echilibru. Soldul stabilit la
sfârşitul perioadei de gestiune, denumit sold final (Sf) devine sold iniţial (Si) la începutul perioadei de
gestiune următoare.

Sistemul de conturi şi clasificaţia acestora

Sistemul de conturi totalizează conturile folosite în dubla înregistrare a operaţiilor economico-

financiare ce afectează patrimoniul unei entităţi, fiind reglementate în Planul general al conturilor, iar
modul lor de funcţionare este prevăzut prin legislația aplicabilă (pentru aprobarea reglementărilor contabile
conforme cu directivele europene. Prin existenţa Planul general de conturi se asigură uniformitatea şi unitatea
de conţinut, funcţie, denumire şi simbolizare a conturilor şi facilitează procesul de culegere, prelucrare şi
transmitere a datelor după criterii unitare, asigurându-se comparabilitatea informaţiilor contabile. În cadrul
acestui document conturile sunt clasificate şi ierarhizate, conform criteriului bilanţier şi celui funcţional, însă
în literatura de specialitate sunt utilizate diverse criterii pentru clasificarea conturilor, acestea prezentându-se
astfel:

Criteriul 1- conţinutul economic:

Conturi de mijloace economice sunt conturile ce ţin evidenţa acelor elemente patrimoniale ce pot fi
încadrate în categoria mijloacelor economice, respectiv terenuri, construcţii, mijloace de transport, materii
prime, mărfuri etc.;
Conturi de procese economice sunt conturile ce ţin evidenţa proceselor economice pentru a cărui
desfăşurare se consumă mijloace economice, ca, de exemplu: aprovizionarea cu materii prime, materiale
consumabile etc. sau fabricarea de produse, executarea de lucrări, prestarea de servicii; desfacerea de
produse, semifabricate, mărfuri etc.;
Conturi de surse economice sunt conturile ce ţin evidenţa surselor de finanţare a mijloacelor
economice, cum ar fi: capital social, rezerve, credite bancare, furnizori etc.;
Conturi de rezultate sunt conturile ce ţin evidenţa rezultatului financiar, care se prezintă sub formă
de profit sau pierdere, evidenţiate de genurile de activităţi care le generează.
Criteriul 2- funcţia contabilă:
Conturi de activ;
Conturi de pasiv.
Clasificarea după acest criteriu este considerată a fi cea mai cuprinzătoare clasificare, permiţând
încadrarea tuturor conturilor în conturi de activ şi conturi de pasiv, clasificare ce decurge din cele două
părţi ale bilanţului (activ şi pasiv), cu excepţia conturilor în afara bilanţ.
Criteriul 3- locul în bilanţ:
Conturi de bilanţ sunt conturile deschise pentru active şi pasive, iar soldurile lor finale la sfârşitul
perioadei de gestiune oferă posibilitatea întocmirii bilanţului contabil (clasele 1-5 din Planul general de
conturi);
Conturi în afara bilanţului sunt conturile cu ajutorul cărora se evidenţiază valorile materiale şi
băneşti ce nu aparţin entităţii, dar care se află temporar în cadrul acesteia (clasa 8 din Planul general de
conturi).
Criteriul 4- sfera de cuprindere:
Conturi sintetice sunt conturi ce grupează elementele patrimoniale pe grupe sau categorii
omogene, din punct de vedere a conţinutului lor;
 Conturi analitice sunt conturi dezvoltătoare ale conturilor sintetice, iar modul de alcătuite şi de
utilizare a acestor conturi este la latitudinea fiecărei entităţi economice, în funcţie de nevoile de informare
ale utilizatorilor interni;
Conturi consolidate sunt conturi cuprinse în bilanţul consolidat, ce cuprinde informaţii contabile
privind activele şi datoriile entităţilor incluse în consolidare, ce este realizată prin însumarea elementelor
similare.
Criteriul 5- acceptarea regulilor de funcţionare:
Conturi monofuncţionale sunt conturile care la sfârşitul perioadei de gestiune, prezintă un singur
fel de sold, fie numai debitor, fie numai creditor, funcţionând numai după regula de funcţionare a
conturilor de activ, fie numai după regula de funcţionare a conturilor de pasiv;
Conturi bifuncţionale sunt acele conturi care pot prezenta,l a un moment dat, fie sold debitor, fie
sold creditor, funcţionând oscilant, în anumite cazuri după regula de funcţionare a conturilor de activ, iar
în altele, după aceea a conturilor de pasiv.
Criteriul 6 - finalitatea informaţiilor pe care le furnizează:
Conturile de gestiune externă ce cuprind totalitatea conturilor care furnizează informaţiile din
bilanţ;
Conturile de gestiune internă, ce cuprinde conturile care furnizează informaţiile pentru întocmirea
contului de rezultate (conturile de venituri şi cheltuieli).

Regulile de funcţionare a conturilor

Regulile de funcţionare ale conturilor stabilesc norme de operare a existenţelor şi mişcărilor

elementului patrimonial a cărui evidenţă este ţinută cu ajutorul contului respectiv. Prin aceste reguli se
precizează partea de debit sau partea de credit în care se înregistrează soldul iniţial (existentul la începutul
perioadei), creşterile şi micşorările elementului patrimonial în urma operaţiilor economice care au avut
loc precum şi soldul final (existentul la finele perioadei), deci acestea pot fi enunţate astfel:
Regula 1 – Sold iniţial
Conturile de activ încep să funcţioneze prin debitare cu existentul iniţial de activ (mijloacele
economice preluate din activul bilanţier), iar conturile de pasiv încep să funcţioneze prin creditare cu
existentul iniţial de pasiv (sursele economice preluate din pasivul bilanţier).
Regula 2 – Rulaj +
Conturile de activ se debitează cu intrările, creşterile, majorările elementelor de activ, iar conturile
de pasiv se creditează cu intrările, creşterile, majorările elementelor de pasiv.
Regula 3 – Rulaj –
Conturile de activ se creditează cu ieşirile, scăderile, micşorările elementelor de activ, iar conturile
de pasiv se debitează cu ieşirile, scăderile, micşorările elementelor de pasiv.
Regula 4 – Sold final
Conturile de activ prezintă la sfârşitul perioadei sold final debitor sau sold final zero (sunt
soldate), iar conturile de pasiv prezintă la sfârşitul perioadei sold final creditor sau sold final zero (sunt
soldate).
Toate aceste reguli pot fi restrânse la nivelul a două reguli (una pentru conturile de activ şi alta
pentru conturile de pasiv), după cum urmează:
 Regula generală I - ACTIV
Conturile de activ încep să funcţioneze prin a se debita cu existentul iniţial (soldul iniţial), se mai
debitează cu intrările, majorările, creşterile elementelor de activ din cursul exerciţiului (rulajul debitor) şi
se creditează cu ieşirile, scăderile sau micşorările elementelor de activ (rulaj creditor). La sfârşitul
exerciţiului au întotdeauna sold final debitor sau sunt soldate (sold final zero).

Regula generală II - PASIV

Conturile de pasiv încep să funcţioneze prin a se credita cu existentul iniţial (soldul iniţial), se mai
creditează cu intrările, majorările, creşterile elementelor de pasiv din cursul exerciţiului (rulaj creditor) şi
se debitează cu ieşirile, scăderile sau micşorările elementelor de pasiv (rulajul debitor). La sfârşitul
exerciţiului au întotdeauna sold final creditor sau sunt soldate (sold final zero).

Regula conturilor de cheltuieli

Conturile de cheltuieli funcţionează (ca principiu) după regula conturilor de activ. Astfel:
În cursul lunii calendaristice conturile de cheltuieli se debitează cu sumele reprezentând creşterile
de cheltuieli generate de operaţiunile economice şi se creditează cu sumele reprezentând eventualele
descreşteri de cheltuieli din luna respectivă. Soldul contului reflectă mărimea cheltuielilor existente la un
moment dat. La sfârşitul lunii soldul curent al conturilor de cheltuieli este încorporat în rezultatul
exerciţiului – întotdeauna prin creditarea conturilor de cheltuieli cu suma corespunzătoare – şi datorită
acestui fapt conturile de cheltuieli nu prezintă solduri finale (şi implicit nici solduri iniţiale).
Regula conturilor de venituri
Conturile de venituri funcţionează (ca principiu) după regula conturilor de pasiv. Astfel:
În cursul lunii calendaristice conturile de venituri se creditează cu sumele reprezentând creşterile
de venituri generate de operaţiunile economice şi se debitează cu sumele reprezentând eventualele
descreşteri de venituri din luna respectivă. Soldul contului reflectă mărimea veniturilor existente la un
moment dat. La sfârşitul lunii soldul curent al conturilor de venituri este încorporat în rezultatul
exerciţiului – întotdeauna prin debitarea conturilor de venituri cu suma corespunzătoare – şi datorită
acestui fapt conturile de venituri nu prezintă solduri finale (şi implicit nici solduri iniţiale).
 Principiul dublei înregistrări constă în înregistrarea concomitentă şi cu aceeaşi sumă (cu ajutorul
conturilor) a creşterilor şi micşorărilor care se produc în volumul şi structura mijloacelor economice şi a
surselor de provenienţă, ca urmare a efectuării unei operaţii economico-financiare, în condiţiile menţinerii
egalităţii bilanţiere.

Dubla înregistrare constă în înregistrarea concomitentă şi cu aceeaşi sumă, în cel puţin, două
conturi a unei operaţiuni economico-financiare, adică în debitul unui cont şi în creditul altui cont.
Corespondenţa conturilor reprezintă legătura reciprocă stabilită între două conturi cu ocazia
înregistrării operaţiei economice, iar conturile între care se stabileşte o astfel de legătură poartă denumirea de
conturi corespondente.
Corespondenţa conturilor se poate realiza:
 numai între conturile de activ, când se înregistrează operaţii care generează modificări în
structura activelor;
 numai între conturile de pasiv, când se înregistrează operaţii care generează modificări în
structura pasivelor;
 între conturi de activ şi pasiv, când se înregistrează operaţii care generează modificări în
volumul activelor şi pasivelor.
Varietăţi de fundamentare ale patrimoniului
EGALITĂŢI CONTABILE
+ A (D) = - A (C) - P (D) = + P (C)
+ A (D) = + P (C) - P (D) = - A (C)

Pentru a înţelege dubla înregistrare, exemplificăm o operaţie economică dintre un furnizor şi un

client, între care intervine un schimb de materiala consumabile şi bani.
Entitatea economică A are calitatea de furnizor, iar entitatea publică B are calitate de client în
cadrul următoarei operaţii economice:
SC A vinde material consumabile SC B în valoare de 5.000 u.m.
 Furnizorul are mărfuri (materiale consumabile), deci o resursă (RA) pe care o pune la dispoziţia
clientului, pentru a fi utilizată (UB). Clientul având bani, deci o resursă (RB) o pune la dispoziţia
furnizorului său, pentru a fi utilizată (UA) de către acesta.

Analiza contabilă şi elaborarea notelor contabile

Analiza contabilă porneşte de la aplicarea principiului dublei înregistrari, principiul teoretic

fundamental al contabilităţii, ce consta în înregistrarea concomitentă şi cu aceaşi sumă a creşterilor şi
micşorărilor ce se produc în volumul patrimoniului (mijloace economice şi surse de finanţare) ca urmare a
efectuării unei operaţii economico-financiare în condiţiile menţinerii egalităţii bilanţiere A=P.
Analiza contabilă reprezintă un proces logic de cercetare a fiecărei operaţii economico-financiare
în parte, în vederea înregistrării corecte a acestora în contabilitate şi constă în cercetarea pe bază de
documente justificative a fiecărei operaţii, în vederea identificării elementelor patrimoniale care suferă
modificări, a sensului modificării (creştere şi/sau diminuare), în stabilirea conturilor corespondente şi a
părţilor acestora (debit şi credit) în care urmează să se înregistreze operaţia respectivă.
Analiza contabilă are în principal doua obiective:
 stabilirea conturilor care se vor folosi la înregistrarea operaţiei economice;
 stabilirea calităţii conturilor în cadrul corespondenţei lor, calitatea de cont debitor sau de
cont creditor.

Etapele analizei contabile a fiecărei operaţii economico-financiare sunt:

 stabilirea naturii evenimentului sau tranzacţiei, respectiv a conţinutului economic al operaţiei
economico-financiare consemnate în documentul justificativ care urmează a se înregistra în contabilitate;
 identificarea elementelor patrimoniale (conturilor) care se modifică în urma operaţiei
economice, evenimentului sau tranzacţiei şi stabilirea poziţiei acestora în/faţă de bilanţ;
 stabilirea sensului modificărilor elementelor ca urmare a operaţiei, evenimentului sau tranzacţiei,
creşteri, micşorări (+,-) şi a ecuaţiei bilanţiere;
 aplicarea regulilor de funcţionare a conturilor în vederea stabilirii contului care se debitează şi
care se creditează;
 redactarea formulei contabile.
Formula contabilă este modalitatea de prezentare grafică a oricărei operaţii economico-financiare
în conturi corespondente, pe baza dublei înregistrari, sub forma de egalitate valorică.
suma / contul D = contul C/suma
Formulele contabile se pot clasifica dupa doua criterii, după cum urmează:
 numărul de conturi corespondente:
a. formule simple sunt acelea care conţin doar două conturi, unul pe credit şi altul pe debit.
suma / contul D = contul C/suma
1.500/ 401 = 512.1 / 1.500
b. formule compuse sunt acelea care conţin cel puţin trei conturi, şi pot fi compuse pe debit (sunt cele care
conţin un singur cont pe credit şi două sau mai multe conturi pe debit) sau compuse pe credit (sunt cele
care conţin un singur cont pe debit şi două sau mai multe);
% = contul C / suma sau suma / contul D = %
suma/contul D contul C /suma
suma/contul D contul C/suma
% = 401 / 1.240
1000/301
240/442.6
 scop:
a. formule contabile de înregistrare curentă sunt formule ce se întocmesc pentru reflectarea în mod normal
a operaţiilor consemnate în documente.
suma / contul D = contul C/suma
1.500/ 401 = 770 / 1.500

b. formule contabile de stornare sunt formule ce corectează sau anulează unele înregistrări eronate
efectuate în perioadele anterioare. În funcţie de modul de realizare a corectării aceste formule pot fi : de
stornare în negru şi de stornare în roşu.
- suma / contul D = contul C/- suma
1500 / 401 = 5121 / 1500
1500 / 401 = 5121 /1500

Articolul contabil reprezintă forma prin care se sintetizează informaţiile desprinse din analiza
contabilă. Acesta ia naştere prin adăugarea la formula contabile a informaţiilor legate de data la care a
avut loc operaţia economico-financiară, natura acesteia şi documentul justificativ care o atestă.
 Pentru a înţelege cele enunţate anterior, exemplificăm cu următoarea operaţie:

În data de 17 decembrie N, se achită suma de 2.000 lei unui furnizor de materii prime, plata
făcându-se în numerar, cu chitanţă emisă de furnizor.
Analiza contabilă:
1) natura operaţiei economice:
plata unui furnizor de materii prime;
2) identificarea posturilor din bilanţ, respectiv a conturilor care ţin evidenţa acelor elemente
patrimoniale:
posturile din bilanţ: furnizori şi casa;
conturile: 401 „furnizori” şi 5311 „casa în lei”;
3) tipul modificării bilanţiere:
A–x=P–x
4) stabilirea corespondenţei conturilor, aplicarea regulilor de funcţionare:
D 5311 „Casa în lei” C D 401 „Furnizori” C

2.000 2.000

5) redactarea formulei contabile:

2.000 / 401 „furnizori” = 5311 „casa în lei” / 2.000

Dacă la acest articol contabil adăugăm data la care s-a efectuat operaţia economică, care este
documentul justificativ, precum şi explicaţia pe scurt a operaţiei înregistrate, se obţine articolul contabil.

17 decembrie N - plata furnizorului de materii prime, chitanţă

2.000 / 401 „furnizori” = 5311 „casa în lei” / 2.000

Articolul contabil se înscrie în Registrul Jurnal, în ordinea cronologică a operaţiilor iar apoi în
fişele conturilor corespondente:

Registrul Jurnal
Simbolul
Nr. Documentul Data
Explicaţii contului Sume
crt. justificativ operaţiei
D C
plata furnizorului de
1. chitanţă 17.12.N 401 5311 2.000
materii prime
2.