UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ A

BANATULUI ‚REGELE MIHAI I AL ROMÂNIEI’ DIN TIMIŞOARA

FACULTATEA DE MANAGEMENT ŞI TURISM RURAL

SPECIALIZAREA: Ingineria și managementul afacerilor agricole

REFERAT la disciplina
BAZELE CONTABILITĂŢII

ACTIVELE

Conf.dr. Tonea Elena

Student:
Teacoiu-Ţigu Radu Ioan
An II /IMAA

Timişoara
2020
 Cuprins

1. Bazele contabilităţii – informaţii generale

1.1. Sistemele de contabilitate şi utilizatorii informaţiilor contabile
1.2. Cadrul juridic
1.3. Patrimoniul ca obiect de studiu al contabilităţii
1.4. Recunoaşterea elementelor privind poziţia financiară

2. ACTIVELE
2.1. Recunoaşterea activelor
2.2. Tipuri de active
 1. Bazele contabilităţii – informaţii generale
Contabilitatea este considerată o ştiinţă, cu principii riguros elaborate, stabilite, cu
un loc bine precizat în lumea ştiinţelor. Ca orice altă ştiinţă, contabilitatea are şi o metodă
proprie de cercetare, care constă într-un ansamblu de procedee şi instrumente menite să
urmărească obiectul de studiu.
Încă de la apariţia sa, prin obiectul său, contabilitatea îşi propune să urmărească
patrimoniul agentului economic, respectiv existenţa şi mişcarea sa.
Produsul final al contabilităţii este informaţia contabilă pusă la dispoziţia
utilizatorilor (investitori, manageri, statul, salariaţi, parteneri de afaceri, instituţii de credit,
public) cu ajutorul unor documente contabile de sinteză care se numesc Situaţii financiare.
Contabilitatea se fundamentează pe două principii de bază: principiul dublei
înregistrări şi principiul dublei reprezentări.

1.1. Sistemele de contabilitate şi utilizatorii informaţiilor contabile:

Contabilitatea în partidă simplă presupune înregistrarea unei operaţii economice

într-un singur cont.
Contabilitatea în partidă dublă presupune reflectarea unei operaţii economice
prin înregistrarea în două partide, concomitent, una indicând originea şi cealaltă destinaţia.
După modul de organizare a conturilor, există sisteme de contabilitate cu un singur
circuit şi cu două circuite.
În Romania, la ora actuală, contabilitatea este organizată în sistem dualist,
informaţia fiind clasificată astfel:
→ Informaţie contabilă financiară (publică sau generală), destinată utilizatorilor
externi (acţionari, investitori, salariaţi, creditori, administraţia financiară, publicul
larg). Contabilitatea financiară sau generală are caracter obligatoriu pentru toate
unităţile patrimoniale.
→ Informaţie contabilă de gestiune destinată utilizatorilor interni (conducerea
întreprinderii). Contabilitatea internă de gestiune se organizează de fiecare unitate
patrimonială în funcţie de specificul activităţii ei şi de necesităţile proprii.

Principalii utilizatori ai informaţiei contabile sunt:

 Conducerea întreprinderii
 Investitorii
 Salariaţii
 Clienţii
 Creditorii comerciali
 Creditorii financiari (băncile)
 Auditorii
 Ministerul de Finanţe
 Comisia Naţională de Statistică
 Publicul
1.2. Cadrul juridic:

În România: Sistemul contabil existent în România este reglementat prin Legea

contabilităţii nr. 82/1991 care l-a făcut compatibil cu Directiva a IV-a a CEE
privind situaţiile financiare anuale ale societăţilor comerciale.

La nivel european şi mondial: Primul pas spre o normalizare unitară a

contabilităţii a fost făcut în anul 1973, odată cu înfiinţarea Comitetului Internaţional
de Standarde Contabile (I.A.S.C. – International Accounting Standards
Committee).
Pe plan internaţional, există, astfel, la ora actuală, doi poli de reglementare a
contabilităţii – F.A.S.B (referenţialul american) şi I.A.S.B (International Accounting
Standards Board).
La nivelul continentului nostru au fost adoptate în ultimele trei decenii mai multe
Directive ale C.E.E. (astăzi Uniunea Europeană).

1.3. Patrimoniul ca obiect de studiu al contabilităţii:

Obiectul de studiu al contabilităţii este PATRIMONIUL, format din totalitatea

drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică, aparţinând unei persoane fizice sau
juridice, precum şi bunurile la care se referă.

Există două concepţii în a defini

patrimoniul ca obiect al contabilităţii:
1. În concepţia juridică,
patrimoniul reprezintă toate drepturile
şi obligaţiile cu caracter economic ale
unui subiect de drept.
2. În concepţia economică,
patrimoniul este perceput ca totalitatea
tuturor bunurilor economice, exprimate
în bani, inclusiv rezultatele folosirii lor,
ce aparţin unei persoane fizice sau
juridice.

Pentru existenţa patrimoniului sunt necesare două condiţii:

→ existenţa unor persoane fizice sau juridice ca subiecte de drepturi şi obligaţii
→ existenţa bunurilor economice ca obiecte de drepturi şi obligaţii.

Bunurile economice reprezintă realitatea economică, substanţa materială a

patrimoniului. Ele se clasifică în:
 bunuri materiale, tangibile sau corporale (clădiri, echipamente de pro-ducţie,
maşini, mijloace de transport, mărfuri, materiale, numerar, bogăţii naturale ale
solului şi subsolului etc.);
 bunuri nemateriale, intangibile, necorporale (creanţe, brevete de inven-ţii, mărci,
know-how, programe informatice).
 Drepturile şi obligaţiile reprezintă faţeta juridică a patrimoniului:
 Drepturile se referă la situaţia când proprietarul îşi procură o parte din avere din
resurse proprii.
 Obligaţiile sunt echivalentul valoric ale resurselor împrumutate, atrase, pe care
proprietarul trebuie să-l restituie creditorilor săi.

Contabilitatea studiază echilibrul global al patrimoniului. În cadrul acestui tot, se

creează un echilibru între bunurile economice şi drepturile şi obligaţiile cu valoare
economică. Acest echilibru poate fi scris sub forma unei egalităţi, cunoscută sub denumirea
de ecuaţia de echilibru a patrimoniului, astfel:

Bunuri economice = Drepturi + Obligaţii

Această ecuaţie este tradusă în plan contabil prin structurile calitative de ACTIV şi
PASIV.
Activul reprezintă elemente ale patrimoniului cu valoare economică pozitivă pentru
întreprindere. De regulă, protagoniştii sociali ai contabilităţii percep activul sub
forma bunurilor economice.
Pasivul reprezintă elemente ale patrimoniului cu valoare economică negativă
pentru întreprindere, sau pasivul reprezintă sursele de finanţare a bunurilor
economice delimitate ca active.

1.4. Recunoaşterea elementelor privind poziţia financiară:

Măsurarea activelor, datoriilor, capitalurilor proprii, veniturilor, cheltuielilor şi
rezultatelor se realizează în contabilitate prin intermediul evaluării, folosind etalonul
monetar (bănesc). Prin evaluare se determină valorile la care structurile poziţiei financiare
şi ale performanţei financiare vor fi recunoscute în bilanţ şi în contul de profit şi pierdere.
Recunoaşterea reprezintă procesul de încadrare (încorporare) a elementelor unei
entităţi în cadrul poziţiei financiare sau performanţei sale, iar evaluarea presupune
atribuirea unei valori fiecărui element al poziţiei financiare şi al performanţei entităţii,
element recunoscut potrivit criteriilor de recunoaştere.
 2. ACTIVELE
2.1. Recunoaşterea activelor:

Activele, ca elemente ale poziţiei financiare reprezintă resurse controlate rezultate

în urma unor evenimente trecute şi de la care se aşteaptă beneficii economice viitoare
pentru entitatea de referinţă.
Controlul asupra activelor este realizat prin intermediul drepturilor de proprietate
sau drepturilor de creanţă. Evenimentele trecute (anterioare) sunt acele evenimente care în
mod normal determină obţinerea de active prin cumpărare sau prin producţie, dar şi din
alte tranzacţii sau evenimente ce pot genera active. Beneficiile economice viitoare
reprezintă potenţialul activului de a contribui direct sau indirect la fluxul de numerar sau la
echivalente de numerar (investiţii financiare pe termen scurt uşor convertibile în numerar)
către entitatea de referinţă.
Un activ este recunoscut în contabilitate atunci când: • provine din evenimente
trecute; • generează beneficii economice viitoare, adică contribuie direct la obţinerea
fluxurilor de numerar viitoare; • costul său poate fi stabilit (evaluat) credibil, adică i se
poate ataşa în orice moment o valoare stabilită pe o bază rezonabilă.

2.2. Tipuri de active:

În funcţie de rolul în procesul de exploatare, activele pot fi imobilizate şi
circulante.

A) ACTIVELE IMOBILIZATE (IMOBILIZĂRI)

Activele imobilizate sunt acea parte a activelor unei entităţi pe care aceasta
intenţionează să le deţină un anumit termen (de regulă mai mare de un an) şi care nu se
consumă la prima lor utilizare. În funcţie de natura lor, activele imobilizate se structurează
în:
1. Imobilizări necorporale (nemateriale). Imobilizările necorporale sunt active
imobilizate identificabile nemonetare, fără suport material şi deţinute în scopul utilizării în
cadrul procesului de producţie sau furnizării de bunuri şi servicii, pentru a fi închiriate
terţilor sau în scopuri administrative. Din categoria imobilizărilor necorporale fac parte:
cheltuielile de constituire, cheltuielile de dezvoltare, concesiunile, brevetele de invenţii,
licenţele, mărcile de fabrică şi de comerţ, fondul comercial, alte imobilizări necorporale
(programe informatice), avansurile acordate unor furnizori cu care s-a contractat execuţia
de imobilizări necorporale şi imobilizările necorporale în curs de execuţie
2. Imobilizări corporale (materiale). Imobilizările corporale sunt active:
deţinute de o entitate pentru a fi folosite în producţia proprie de bunuri sau prestarea de
servicii, pentru a fi închiriate terţilor sau pentru scopuri administrative;
utilizate pe parcursul unei perioade mai mari de un an.
În reglementările contabile anterioare se preciza că, sunt considerate imobilizări
corporale activele care îndeplinesc cumulativ trei condiţii: cea de existenţă şi utilizare, cea
de durată şi cea de valoare mai mare decât limita stabilită prin hotărâre a Guvernului.
Imobilizările corporale cuprind: terenurile şi amenajările la terenuri, construcţiile, maşinile,
utilajele, instalaţiile de lucru, aparatele şi instalaţiile de măsurare, control şi reglare,
mijloacele de transport, animalele, plantaţiile, mobilierul, aparatura birotică, echipamentele
de protecţie a valorilor umane şi materiale, avansurile acordate unor furnizori cu care s-a
contractat execuţia unor imobilizări corporale noi, imobilizările corporale în curs de
aprovizionare și imobilizările corporale în curs de execuție.
Imobilizările corporale amortizabile, altele decât terenurile, utilizate în economie şi
duratele normale de funcţionare ale acestora sunt cuprinse în “Catalogul privind
clasificarea şi duratele normale de funcţionare a mijloacelor fixe”. Mijloacele fixe
cuprinse în catalog sunt clasificate în general în grupe, subgrupe, clase şi subclase, iar
pentru unele şi în familii; astfel, imobilizările corporale amortizabile au fost clasificate în 3
grupe principale: grupa 1 Construcţii; grupa 2 Instalaţii tehnice, mijloace de transport,
animale şi plantaţii; grupa 3 Mobilier, aparatură birotică, echipamente de protecţie a
valorilor umane şi materiale şi alte active corporale.
Caracteristica generală a imobilizărilor corporale este faptul că valoarea lor se
recuperează prin amortizare pe durata lor de utilizare economică (durata de viaţă utilă).
Amortizarea reprezintă recuperarea treptată a valorii unei imobilizări corporale prin
includerea în cheltuielile curente a unei cote părţi din valoarea activului care se
amortizează.
Amortizarea imobilizărilor poate fi privită din trei perspective: măsoară
deprecierea ireversibilă a activelor imobilizate ca urmare a uzurii fizice şi morale a
acestora; constituie o cheltuială cu imobilizările deoarece reflectă consumul acestora;
constituie o cale de reînnoire a imobilizărilor deoarece amortizarea reprezintă o
componentă a costului produselor sau serviciilor realizate de către entitatea de referinţă şi
implicit a preţului de vânzare sau a tarifului acestora care se va recupera prin vânzarea şi
încasarea produselor sau serviciilor.
3) Imobilizări financiare. Imobilizările financiare reprezintă plasamente în titluri
de valoare a căror posesie durabilă asigură realizarea unor venituri de natură financiară sub
forma dividendelor şi a dobânzilor sau care permit exercitarea unui control asupra entităţii
emitente.

B) ACTIVELE CIRCULANTE SAU MOBILIZATE (MOBILIZĂRI)

În categoria activelor circulante se cuprind acele active care: sunt achiziţionate sau
produse pentru consum propriu sau în scopul comercializării şi se aşteaptă a fi realizate în
termen de maxim un an; sunt reprezentate de creanţe aferente ciclului de exploatare; sunt
reprezentate de numerar sau echivalente de numerar.
Activele circulante reprezintă elemente ale poziţiei financiare care nu au vocaţia
de a rămâne durabile în entitate, adică se utilizează pe o perioada scurtă în activitatea
acesteia şi participă în general la un singur circuit economic. Acest circuit, în cadrul căruia
activele circulante îşi modifică în permanenţă forma, corespunde unui ciclu de exploatare
cu durata sub un an care implică: achiziţia de elemente materiale de natura stocurilor de
materii prime, materiale consumabile, mărfuri; obţinerea produselor finite în cadrul
procesului de producţie; valorificarea produselor, mărfurilor, lucrărilor şi serviciilor în
vederea obţinerii de disponibilităţi băneşti necesare pentru reluarea ciclului de exploatare.
În cazul încasării ulterioare, contravaloarea produselor, mărfurilor şi serviciilor se
regăseşte sub forma creanţelor comerciale. Pe lânga aceste elemente pe care le implică
ciclul de exploatare, activele circulante mai cuprind: alte creanţe decât cele comerciale
(faţă de acţionari, salariaţi) şi investiţii financiare pe termen scurt.
Astfel, în funcţie de forma succesivă pe care o îmbracă, activele circulante se
structurează în:
1) Active circulante materiale (stocuri)
 Stocurile sunt active circulante deţinute pentru a fi vândute pe parcursul
desfăşurării normale a activităţii, în curs de producţie cu scopul de a fi vândute, precum şi
sub formă de materii prime, materiale şi alte consumabile care urmează să fie folosite în
procesul de producţie sau pentru prestarea de servicii. În cadrul stocurilor se cuprind:
Materiile prime sunt valori materiale ce participă direct la fabricarea produselor şi
se regăsesc total sau parţial în forma iniţiala sau transformată în substanîa acestora.
Materialele consumabile sunt valori materiale ce participă sau ajută direct sau
indirect la procesul de producţie, fără a se regăsi de regulă în produse. Acestea cuprind:
materiale auxiliare, combustibili, materiale pt ambalat, piese de schimb, seminţe şi
materiale de plantat.
Materialele de natura obiectelor de inventar sunt formate din obiecte mărunte ce
participă direct sau indirect la procesul de producţie (scule, dispozitive, verificatoare) sau
la asigurarea condiţiilor normale pentru desfăşurarea activităţii (corpuri de iluminat,
echipamente de protecţie). Valoarea acestora se include în cheltuielile entităţii în
momentul dării în folosinţă.
Producţia în curs de execuţie este reprezentată de producţia neterminată care nu a
parcurs toate stadiile prevăzute de procesul tehnologic.
Produsele cuprind semifabricatele şi produsele finite. Semifabricatele constituie
bunuri care deşi nu au parcurs întregul proces tehnologic pot fi vândute ca atare sau pot fi
prelucrate în continuare devenind produse finite. Produsele finite reprezintă bunuri
materiale obţinute în procesul de producţie care au parcurs toate fazele prevăzute de
tehnologia de fabricaţie, corespund normelor de calitate şi pot fi vândute terţilor. Produsele
reziduale reprezentate de deşeurile şi rebuturile rezultate în urma procesului de producţie
Mărfurile sunt bunuri materiale achiziţionate de la terţi în vederea revânzarii lor în
aceeaşi stare pentru a obţine profit, regăsindu-se în magazine sau depozite.
Animalele şi păsările în categoria activelor circulante intră cele care nu îndeplinesc
condiţia pentru a fi trecute în categoria imobilizarilor corporale (albinele)
Ambalajele includ categoria celor refolosibile, care circulă în regim de restituire
(butoaie, containere).
Bibliografie:

https://www.scribd.com
https://bazelecontabilitatii.ro
www.conta-conta.ro