ORGANIZAREA CONTABILITĂŢII ROMÂNESTI ÎN CONTEXT EUROPEAN

Contabilitatea, ca ştiinţă şi artă a stăpânirii afacerilor, se ocupă cu "măsurarea, evaluarea,

cunoaşterea, gestiunea şi controlul activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii, precum şi a
rezultatelor obţinute din activitatea persoanelor fizice şi juridice", în care scop "trebuie să asigure
înregistrarea cronologică şi sistematică, prelucrarea, publicarea şi păstrarea informaţiilor cu
privire la poziţia financiară, performanţa financiară şi fluxurile de trezorerie, atât pentru cerinţele
interne ale acestora, cât şi în relaţiile cu investitorii prezenţi şi potenţiali, creditorii financiari şi
comerciali, clienţii, instituţiile publice şi alţi utilizatori" (Legea contabilităţii nr.82/1991,
republicată în iunie 2007, art.2, al (1).
Contabilitatea s-a născut odată cu economia de subzistenţă a comunei primitive, desenele
din peşterile rupestre nefiind altceva decât forme incipiente ale „socotelilor”: câte animale au
fost, vânate şi mâncate, câte piei s-au jupuit şi câte haine au rezultat, etc.
Împreună cu economia în dezvoltare s-a perfecţionat şi „arta ţinerii socotelilor”, punctul
de cotitură reprezentându-l modelul matematic elaborat de Luca Paciolo di Borgia acum mai
bine de 500 de ani, după care contabilitatea a devenit de neînlocuit, fără alternative, deopotrivă o
ştiinţă şi o artă în urmărirea existenţei şi mişcării capitalurilor şi utilităţilor, al stabilirii
rezultatelor activităţii şi plasării lor, şi totul de maniera ca afacerile să beneficieze permanent de
suportul bănesc necesar.
Contabilitatea nu are hotare. Limitele ei teoretice, ştiinţifice şi practice sunt fără sfârşit
atât în ceea ce priveşte cuprinderea fenomenelor economice cât şi al modului în care ele sunt
sistematizate, prelucrate şi prezentate, astfel că despre ea niciodată nu poţi să pretinzi că ştii
totul.
Companiile, întreprinderile, instituţiile, societăţile de orice fel şi mărime, persoanele
juridice din întreaga lume întocmesc „conturi” şi situaţii financiare pentru a fi prezentate
utilizatorilor de informaţii, proprietarilor, controlorilor, administratorilor, organelor fiscale, după
o metodologie unică - iar aceasta este contabilitatea.
Din punct de vedere istoric, câteva repere merită a fi reţinute. În lucrarea "Contabilitate
generală" din 1947, ediţia a 13-a, autorul, prof. univ. C. G. Demetrescu defineşte contabilitatea
pe trei coordonate:
a) obiectul - contabilitatea este o ramură a ştiinţelor sociale care asigură înregistrarea
metodică şi ordonată a tuturor operaţiilor privind mişcările de valori, de drepturi şi obligaţii,
precum şi modificările determinate de rezultatele activităţii desfăşurate;

1
 b) scopul - contabilitatea are drept scop stabilirea situaţiei economice şi juridice a
întreprinderii, exercitarea permanentă a unui control;
c) mijloacele - contabilitatea se foloseşte de mijloace proprii: conturi, balanţe de
verificare, jurnale.
Conform Legii contabilităţii nr. 82/1991, contabilitatea este o activitate specializată în
măsurarea, evaluarea, cunoaşterea, gestiunea şi controlul activelor, datoriilor şi capitalurilor
proprii, precum şi a rezultatelor obţinute din activitatea presoanelor fizice şi juridice […]
trebuie să asigure înregistrarea cronologică şi sistematică, prelucrarea, publicarea şi păstrarea
informaţiilor cu privire la poziţia financiară, performanţa financiară şi fluxurile de trezorerie,
atât pentru cerinţele interne ale acestora, cât şi în relaţiile cu investitorii prezenţi şi potenţiali,
creditorii financiari şi comerciali, clienţii, instituţiile publice şi alţi utilizatori
Concepţia juridică consideră că obiectul contabilităţii îl formează patrimoniul unui
subiect de drept, privit prin prisma relaţiilor juridice, adică drepturi şi obligaţii pecuniare ale unei
persoane fizice sau juridice, în corelaţie cu obiectele (bunurile, valorile) corespunzătoare.
Concepţia economică defineşte ca obiect al contabilităţii circuitul capitalului privit sub
aspectul destinaţiei lui, respectiv capital fix şi capital circulant, şi sub aspectul modului de
dobândire, respectiv capital propriu şi capital străin (atras şi împrumutat).
Conform Legii contabilităţii nr. 82/1991, obiectul contabilităţii patrimoniului îl constituie
reflectarea în expresie bănească a bunurilor mobile şi imobile, inclusiv solul, bogăţiile naturale,
zăcămintele şi alte bunuri cu potenţial economic, disponibilităţile băneşti, titlurile de valoare,
drepturile şi obligaţiile persoanelor fizice sau juridice (subiecţi de drept), precum şi mişcările şi
modificările intervenite în urma operaţiunilor patrimoniale efectuate, cheltuielile, veniturile şi
rezultatele obţinute de acestea.
În lucrarea „Bazele contabilităţii” din 1980, profesorul D. Rusu defineşte obiectul
contabilităţii ca fiind ansamblul mişcărilor de valori, exprimabile în bani, dintr-un perimetru de
mică sau mare întindere (regie autonomă, societate comercială, instituţie publică, societate
bancară etc.) precum şi raporturile economico-juridice în care unitatea patrimonială este parte şi
care generează decontări băneşti; calculele contabilităţii reflectă deodată mişcarea şi
transformarea mijloacelor precum şi resursele în ordinea lor de formare şi după destinaţia lor în
procesul de reproducţie. Aceasta este în prezent concepţia şcolii ieşene de contabilitate.
Funcţiile contabilităţii, general adoptate şi recunoscute, inclusiv la nivelul Uniunii
Europene, sunt:
● Funcţia de înregistrare şi prelucrare a datelor constă în consemnarea, potrivit unor
principii şi reguli proprii, a proceselor şi fenomenelor economice ce apar în cadrul unităţilor
patrimoniale şi se pot exprima valoric.
● Funcţia de informare constă în furnizarea de informaţii privind structura şi dinamica
patrimoniului, a situaţiei financiare şi rezultatelor obţinute în scopul fundamentării deciziilor.
Contabilitatea are o funcţie de informare internă (pentru conducerea unităţii) şi o funcţie de
informare externă (a terţilor).
● Funcţia de control gestionar constă în verificarea cu ajutorul informaţiilor contabile a
modului de păstrare şi utilizare a valorilor materiale şi băneşti, de gospodărire a resurselor,
controlul respectării disciplinei financiare etc.
● Funcţia juridică - datele furnizate de contabilitate şi documentele de evidenţă servesc
ca mijloc de probă în justiţie, pentru a dovedi realitatea unor operaţii economice şi a stabili
răspunderea patrimonială pentru pagubele produse.

2
 ● Funcţia previzională - informaţiile contabile aferente unei perioade deja încheiate pot fi
folosite pentru determinarea tendinţelor de evoluţie a fenomenelor şi proceselor economice
viitoare.
Pilonul principal pe care se sprijină economia este întreprinderea, firma, compania,
societatea comercială. Contabilitatea întreprinderii (firmei, companiei) se organizează la nivelul
întreprinderilor care produc bunuri, execută lucrări, prestează servicii, dar şi al instituţiilor,
băncilor, societăţilor de asigurare şi, în general, al oricărei persoane juridice, evident, în forme
complexe sau simplificate, în funcţie de mărimea şi profilul operatorului. În consecinţă, oicare ar
fi acestea, contabilitatea modernă este organizată în aşa numitul dublu circuit, sau mai exact, pe
două paliere, respectiv:
A. contabilitatea financiară presupune urmărirea, controlul şi prezentarea fidelă a
patrimoniului, în ansamblu şi pe structură, a situaţiei financiare şi rezultatului exerciţiului, prin
intermediul documentelor de sinteză, în scopul furnizării informaţiilor necesare elaborării
deciziilor economice. Are un caracter unitar pentru toţi agenţii economici, se organizează pe
baza unor norme elaborate de autorităţi.
B. contabilitatea internă de gestiune (numită şi managerială) are ca scop urmărirea
analitică a gestiunii interne a unităţii, calcularea costurilor de producţie, stabilirea rentabilităţii pe
produse, lucrări, servicii, întocmirea bugetelor pe feluri de activităţi, furnizarea de informaţii
necesare în procesul decizional.

Sistemul unic de contabilitate, cu ambele sale paliere, prezintă particularităţi

semnificative în funcţie de sfera de activitate la care se referă, astfel că trebuie să mai facem
distincţia între:
● contabilitatea operatorilor economici, denumită şi «cadrul contabil general» sau
«pilonul principal» aplicabil de societăţile comerciale de orice fel, mici întreprinzători, mari
companii şi oricine desfasoară o activitate lucrativă (având şi derivaţii distincte, specifice
societăţilor financiar-bancare şi societăţile de asigurare-reasigurare);
● contabilitatea organizaţiilor non-profit/non-guvernamentale, inclusiv asociaţii şi
fundaţii;
● contabilitatea instituţiilor publice este organizată la nivelul instituţiilor şi
administraţiei publice, unităţilor publice autonome persoane juridice din învăţământ, sănătate,
apărare, cultură şi artă etc. şi urmăreşte execuţia de casă a bugetului statului, bugetelor locale,
bugetului asigurărilor sociale de stat, gestiunea datoriilor publice şi alte operaţii financiare
specifice sectorului neproductiv.
● contabilitatea naţională este organizată la nivelul economiei naţionale şi prezintă
sintetic activitatea economică a unei naţiuni urmărind evoluţia indicatorilor macroeconomici,
modificările în structura de ramură şi teritorială a economiei, mărimea şi structura avuţiei
naţionale, relaţiile financiare şi fluxurile monetare. Contabilitatea naţională se obţine pe alte căi
decât prelucrarea documentelor justificative, apelându-se la statistică, serii matematice,
centralizări şi consolidări de situaţii financiare ale entităţilor juridice şi multe alte proceduri,
toate însă respectând regulile contabile.
Companiile, întreprinderile, instituţiile, societăţile de orice fel şi mărime, persoanele
juridice din întreaga lume întocmesc „conturi” şi situaţii financiare pentru a fi prezentate
utilizatorilor de informaţii, proprietarilor, controlorilor, administratorilor, organelor fiscale, după
o metodologie unică - iar aceasta este contabilitatea.

3
 Importanţa contabilităţii în economia modernă este evidentă. Aşa se face că organisme tot
mai elevate din Uniunea Europeană şi de pretutindeni se ocupă de organizarea şi funcţionarea
contabilităţii ca o componentă fundamentală a afacerilor. Dintre organismele specializate fac
parte:
● Comitetul pentru Reglementarea Contabilităţii (ARC);
● Federaţia Experţilor Contabili (FEE);
● Federaţia internaţională a Contabililor (IFAC);
● Grupul Consultativ European pentru Raportare Financiară (EFERAG);
● Consiliul pentru Raportare Financiară (FRC);
● Consiliul pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate (IASB);
● Fundaţia Comitetului pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate (IASCF);
● Consiliul pentru Interpretarea Standardelor Contabile (SEC).
La toate acestea se adaugă comisii, consilii, asociaţii etc. zonale şi internaţionale, inclusiv
din afara Europei, astfel încât se poate spune că soarta contabilităţii se află în cele mai bune
mâini (şi, evident, minţi). Tot aici trebuiesc menţionate şi unele organisme româneşti precum:
● Colegiul Consultativ al Contabilităţii
● Corpul Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România (C.E.C.C.A.R.)
● Camera Auditorilor Financiari din Romania (C.A.F.R.) etc.
Organizarea contabilă şi asigurarea ei corespunzător pretenţiilor europene este totuşi
atributul fiecărei persoane juridice deţinătoare şi administrator de patrimoniu, iniţiatoare şi
decizionară de acte comerciale, economice şi băneşti pentru că, după cum spune Legea
contabilităţii (nr.82/1991, republicată în 2007), contabilitatea nu trebuie confundată sau redusă la
întocmirea şi clasarea de documente sau alte înscrisuri, ci la conducerea financiară a societăţilor
şi instituţiilor, într-o manieră care să corespundă exigenţelor actuale: integrarea europeană, libera
circulaţie a bunurilor şi a banilor, transparenţă în utilizarea resurselor şi a fondurilor comunitare,
întărirea capacităţii de rezilienţă financiară într-o economie concurenţială şi plină de obstacole.
Ca instrumente de lucru uzuale pot fi menţionate:
● I.A.S. – Standardele Internaţionale de Contabilitate;
● I.F.R.S. – Standardele Internaţionale de Raportare financiară;
● I.P.S.A.S.– Standardele Internaţionale de Contabilitate pentru Sectorul Public;
● I.S.A. – Standardele Internaţionale de Audit.

Principii contabile
Potrivit prevederilor Regulamentului Financiar al Uniunii Europene nr. 1605/2002
(art.203, 204) contabilitatea oricărei entităţi cu personalitate juridică funcţionează după anumite
principii şi reguli (politici) contabile care îşi au originea în "convenţia evaluării", conform căreia
exprimarea monetară corectă este "regula de fier" a contabilităţii.
Principiile contabile conţin un ansamblu de reguli de conduită economică extinzând
noţiunea de evaluare de la bunuri şi relaţii financiare la evaluarea potenţialului, evaluarea
performanţelor, evaluarea perspectivelor etc., şi numai în această accepţiune lărgită prevederea
din I.A.S. nr. 1 cum că "evaluarea posturilor cuprinse în Situaţiile financiare trimestriale şi
anuale se efectuează în conformitate cu anumite principii infailibile" dă valoare şi sens
contabilităţii ca sistem şi model economic de conducere financiară a fiecărei persoane juridice.
În consecinţă, evaluarea posturilor cuprinse în situaţiile financiare şi care provin din
conturile contabile curente, dar şi dimensionarea elementelor pe care fiecare dintre acestea le

4
urmăresc zi de zi şi le sintetizează periodic, trebuie să fie efectuate în acord cu principiile
statuate ale contabilităţii, care sunt de fapt "porunci economice" (probabil de aceea sunt tot 10).
1. Principiul continuităţii activităţii. Acesta presupune că persoana juridică îşi continuă
în mod normal funcţionarea într-un viitor previzibil, fără a intra în imposibilitatea continuării
activităţii sau fără reducerea semnificativă a acesteia. Dacă administratorii entităţii au luat
cunoştinţă de unele elemente de nesiguranţă legate de anumite evenimente care pot duce la
incapacitatea instituţiei (întreprinderii) de a-şi continua activitatea, aceste elemente trebuie
prezentate în notele explicative. În cazul în care situaţiile financiare nu sunt întocmite pe baza
principiului continuităţii, această informaţie trebuie prezentată împreună cu explicaţiile privind
modul de întocmire a raportării financiare respective şi motivele ce au stat la baza deciziei
conform căreia persoana juridică nu îşi mai poate continua activitatea. Continuitatea sau
încetarea activităţii trebuiesc înţelese în sens financiar, pentru că orice instituţie „moartă” poate fi
ţinută în viaţă prin finanţări hemoragice, dar, astăzi, nimeni nu-şi mai propune aşa ceva.
2. Principiul permanenţei metodelor, conform căruia este obligatorie continuitatea
aplicării aceloraşi reguli şi norme privind evaluarea, înregistrarea în contabilitate şi prezentarea
elementelor patrimoniale şi a rezultatelor, asigurând comparabilitatea în timp a informaţiilor
contabile. Modificările politicii contabile sunt permise doar dacă sunt cerute de lege, de un
standard contabil sau au ca rezultat informaţii mai relevante sau mai credibile referitoare la
operaţiunile întreprinderii. Este foarte importantă menţionarea în notele explicative a oricăror
modificări ale politicilor contabile, pentru ca utilizatorii să poată aprecia: dacă noua politică
contabilă a fost aleasă în mod adecvat; efectul modificării asupra rezultatelor raportate ale
perioadei şi tendinţa reală a rezultatelor societăţii.
3. Principiul prudenţei. Valoarea oricărui element trebuie să fie determinată pe baza
principiului prudenţei. În mod special aceasta presupune a se avea în vedere următoarele aspecte:
a) se vor lua în considerare numai profiturile (veniturile,finantarile) recunoscute până la
data încheierii exerciţiului financiar;
b) se va ţine seama de toate obligaţiile previzibile şi de pierderile potenţiale care au luat
naştere în cursul exerciţiului financiar încheiat sau pe parcursul unui exerciţiu anterior, chiar
dacă asemenea obligaţii sau pierderi apar între data încheierii exerciţiului şi data întocmirii
bilanţului;
c) se va ţine seama de toate ajustările de valoare datorate deprecierilor, chiar dacă
rezultatul exerciţiului financiar este profit sau pierdere. Se înţelege deci că potrivit acestui
principiu nu este admisă supraevaluarea elementelor de activ şi a veniturilor, respectiv
subevaluarea elementelor de pasiv şi a cheltuielilor, ţinând cont de deprecierile, riscurile şi
pierderile posibile generate de desfăşurarea activităţii exerciţiului curent sau anterior.
4. Principiul independenţei exerciţiului. Se vor lua în considerare toate veniturile şi
cheltuielile corespunzătoare exerciţiului financiar pentru care se face raportarea, fără a se ţine
seama de data încasării sumelor sau a efectuării plăţilor (contabilitatea de angajament).
„Independenţa” se asigură prin respectarea tehnicilor „delimitării în timp” a evenimentelor,
angajamentelor, veniturilor, cheltuielilor, obligaţiilor şi, implicit, scadenţelor.
5. Principiul evaluării separate a elementelor de activ şi de pasiv. În vederea stabilirii
valorii totale corespunzătoare unei poziţii din bilanţ se va determina separat valoarea aferentă
fiecărui element individual de activ sau de pasiv, indiferent de conţinutul său economic, de
evoluţia previzibilă a pieţei, de consecinţele pe care le are această evaluare. Odată stabilită corect
valoarea, mai departe, prelucrarea şi sistematizarea informaţiilor o face contabilitatea după toate
regulile sale specifice.

5
 6. Principiul intangibilităţii. Bilanţul de deschidere al unui exerciţiu trebuie să
corespundă cu bilanţul de închidere a exerciţiului precedent, cu excepţia corecţiilor impuse de
aplicarea l.A.S. 8. Atenţie la acest principiu întrucât „oamenii cu experienţă” au tendinţa de a
regla sau reporta erorile dintr-un bilanţ în altul („bilanţ de închidere”, „bilanţ de deschidere”) în
loc să respecte procedurile contabile care cer „scormonirea” erorii pentru a afla şi efectele sale
colaterale.
7. Principiul necompensării. Valorile elementelor ce reprezintă active nu pot fi
compensate cu valorile elementelor ce reprezintă pasive, respectiv veniturile cu cheltuielile, cu
excepţia compensărilor între active şi pasive admise de Standardele Internaţionale de
Contabilitate (este vorba de aşa numitele „conturi rectificative”, care aduc activele şi, respectiv
pasivele, la valoarea contabilă netă).
8. Principiul prevalenţei economicului asupra juridicului. Informaţiile prezentate în
situaţiile financiare trebuie să reflecte realitatea economică a evenimentelor şi tranzacţiilor, nu
numai forma lor juridică.
9. Principiul pragului de semnificaţie. Orice element care are o valoare semnificativă
trebuie prezentat distinct în cadrul situaţiilor financiare. Elementele cu valori nesemnificative
care au aceeaşi natură sau cu funcţii similare trebuie însumate, nefiind necesară prezentarea lor
separată.
10. Principiul contabilităţii pe baza "Accrual", conform căruia tranzacţiile şi
evenimentele sunt înregistrate în conturi atunci când apar şi nu când sumele sunt plătite sau
încasate. Ele trebuie înregistrate în anul financiar la care se referă, principiul „accrual” fiind o
extindere a regulii „contabilităţii de angajament”.
ABAC (Accrual Based Accounting – contabilitate de angajamente) face parte din efortul
global al Comisiei de modernizare a gestionării fi nanţelor Uniunii Europene. În decembrie 2002,
Comisia a prezentat un plan de acţiune ambiţios, al cărui obiectiv era să orienteze contabilitatea
generală spre un sistem de contabilitate de angajamente începând din 2005 – în numai doi ani.
Conform planificării, în ianuarie 2005 noul sistem de contabilitate a devenit operaţional și o nouă
serie de norme contabile a intrat în vigoare.
Aceste noi norme sunt fundamentate pe standardele acceptate la nivel internaţional pentru
sectorul public – IPSAS (International Public Sector Accounting Standards – Standarde
internaţionale de contabilitate pentru sectorul public) – iar, în ceea ce privește tranzacţiile
contabile care nu sunt încă reglementate prin IPSAS, pe Standardele internaţionale de
contabilitate (IAS) şi Standardele internaţionale de raportare fi nanciară (IFRS)
relevante.
Arhitectura informatică – element esenţial al sistemului contabil UE şi al reformei – a
fost revizuită atent, pentru a se garanta înregistrarea completă a fi ecărei operaţiuni contabile în
momentul efectuării ei, şi nu numai atunci când există o mișcare de numerar. Rezultatul final al
acestui proces a fost pregătirea conturilor anuale 2005 pe baza noilor norme contabile.
Aderarea României la Uniunea Europeană a impus adaptarea sistemului finanţelor
publice la normele europene, obligaţie asumată în cadrul Documentului de poziţie la capitolul
11-Uniunea Economică şi Monetară. Aceasta presupune raportarea datelor statistice în domeniul
finanţelor publice cu respectarea Sistemului European de Conturi şi a regulamentelor emise în
aplicarea acestor norme, între care: ”înregistrarea operaţiilor pe baza principiului acrrual,
respectiv la momentul creării, transformării, dispariţiei/anulării unei valori economice, a unei
creanţe sau a unei obligaţii”. Sistemul statisticii finanţelor publice poate răspunde cerinţelor
internaţionale numai în măsura în care şi contabilitatea instituţiilor publice trece lavsistemul

6
contabilităţii de angajament şi oferă surse de date suficient de detaliate. Cadrul legal a fost creat
prin ordinul ministrului finanţelor publice nr.1917/2005 pentru aprobarea „Normelor
metodologice privind organizarea şi conducerea contabilităţii finanţelor publice”.
În rapoartele şi Situaţiile financiare nu este vorba de înşiruirea acestor principii, ci de
explicitarea modului în care fenomenele şi evenimentele economice se încadrează vis-a-vis de
principiile enunţate, care sunt de fapt reguli, chiar constrângeri.
● Remarca nr. 1: Reguli comune tuturor principiilor contabile. Pentru acele elemente a
căror valoare este nesigură, dar care urmează a fi incluse în situaţiile financiare, în contabilitate
trebuie făcute cele mai bune estimări. În acest scop este necesară uneori revizuirea valorii lor
pentru a reflecta evenimentele ulterioare datei de închidere a exerciţiului financiar, schimbările
de circumstanţe sau dobândirea unor noi informaţii, ori de câte ori acele valori sunt
semnificative. Efectul unei asemenea modificări trebuie inclus în cadrul aceleiaşi poziţii din
bilanţ, respectiv în contul de profit şi pierdere („rezultatul exerciţiului”), unde a fost reflectată şi
estimarea contabilă iniţială.
● Remarca nr. 2: Abateri de la principiile contabile. Abaterile de la aceste principii
generale vor fi permise numai în cazuri excepţionale. Asemenea abateri se vor prezenta în
„notele explicative”. De asemenea, se vor prezenta motivele pentru care au avut loc aceste
abateri şi o evaluare a efectului acestora asupra activelor, datoriilor, poziţiei financiare şi
rezultatelor exerciţiului respectivei unităţi. (Sursa: Ord.M.F.P.nr.1752/2005, M.Of.nr.1080/30
nov.2005; "Reglementări contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunităţii Economice
Europene" publicate de Parlamentul României; C.M.Dragan – “Contabilitatea instituţiilor
publice” - armonizată cu standardele internaţionale, Editor A.S.S.C., Bucureşti 2005.

Politici contabile
Politicile contabile definesc o concepţie contabilă pentru fiecare întreprindere sau
instituţie publică în rezolvarea ansamblului problemelor financiare. Ele încorporează principiile,
bazele, convenţiile, regulile şi practicile specifice adoptate de o entitate în conducerea curentă a
activităţilor a contabilităţii acestora, pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare. Prin
politica contabilă trebuie să se clarifice ferm varianta de operare constantă pentru fiecare tip de
eveniment în parte, pornindu-se de la faptul că I.A.S. şi interpretările Comitetului Permanent
pentru Interpretări oferă diverse metode de rezolvare a unei anumite probleme, soluţii alternative,
calcule opţionale etc. Aşa constatăm că mai apar şi alte principii şi reguli, cum ar fi:
● „raţionamentul profesional", singurul care permite alegerea alternativelor;
● „judecata de valoare" este baza soluţiilor contabile;
● „pragul de semnificaţie" conform căruia o informaţie - este tratată sau nu ca
semnificativă în funcţie de interesul urmărit (spre exemplu dacă ea reprezintă sub 5% din
portofoliul problemei nu ne interesează evident).
Politicile contabile încorporează:
● principiile;
● metodele şi procedurile;
● bazele de calcul;
● regulile de evaluare;
● practicile proprii, specifice fiecărei instituţii publice.
Conform I.A.S. şi Regulamentului Financiar al Uniunii Europene, „este necesară
elaborarea unui set (manual) de proceduri de către conducerea fiecărei persoane juridice pentru

7
toate operaţiunile derulate, pornind de la întocmirea documentelor justificative până la
finalizarea situaţiilor financiare trimestriale şi anuale”.
„Aceste proceduri trebuie elaborate având în vedere specificul activităţii, de către
specialişti în domeniul economic, tehnic şi comercial, cunoscători ai activităţii desfăşurate şi ai
strategiei adoptate de persoana juridică.”
La elaborarea politicilor contabile trebuie respectate conceptele de bază ale contabilităţii,
şi îndeosebi: contabilitatea de angajamente, principiul continuităţii activităţii, dar şi celelalte
principii, care guvernează funcţionarea contabilităţii.
Politicile contabile trebuie elaborate astfel încât să se asigure furnizarea, prin situaţiile
financiare, a unor informaţii care să fie: (a) relevante pentru nevoile utilizatorilor în luarea
deciziilor şi (b) credibile în sensul că:
● reprezintă fidel rezultatele şi poziţia financiară a persoanei juridice;
● sunt neutre, adică nepărtinitoare;
● sunt prudente;
● sunt complete sub toate aspectele semnificative;
● reflectă substanţa economică a evenimentelor şi tranzacţiilor şi nu doar forma lor
juridică.
În absenţa unui I.A.S. specific şi a unei interpretări a Comitetului Permanent pentru
Interpretări, conducerea trebuie să folosească raţionamentul profesional (după cum s eafirmă în
art. 22 din I.A.S. nr. 1) la dezvoltarea unei politici contabile, care să ofere cele mai utile
informaţii utilizatorilor, finanţatorilor, controlorilor şi tuturor celor care citesc situaţiile
financiare. În exercitarea acestui raţionament profesional conducerea ia în considerare:
a) cerinţele şi recomandările din Standardele Internaţionale de Contabilitate care se referă
la aspecte similare şi conexe;
b) definiţiile, criteriile de recunoaştere şi evaluare pentru active, obligaţii, venituri şi
cheltuieli prevăzute în Cadrul general I.A.S.C.;
c) pronunţările altor organisme de stabilire a aplicării Standardelor şi practicile acceptate
în sector numai în măsura în care acestea sunt consecvente (cu restricţiile precedente: a şi b).
Odată stabilită configuraţia politicii contabile, modificarea acesteia este permisă doar
dacă unele din criteriile sale de fundamentare sunt modificate de lege sau au ca rezultat
informaţii mai relevante sau mai credibile referitoare la operaţiunile persoanei juridice.
Schimbarea politicilor contabile se poate face:
● Retrospectiv - deci şi asupra evenimentelor anterioare, pentru bunurile şi evenimentele
existente şi în derulare;
● Prospectiv - numai pentru viitor.
Tratamentele contabile necesare la modificarea politicilor contabile:
● Soluţia de bază: imputarea efectelor schimbării asupra capitalurilor („Rezultatului
reportat");
● Soluţia alternativă permisă: ajustarea situaţiilor economice curente.
Este foarte importantă menţionarea în notele explicative a oricăror modificări ale
politicilor contabile, pentru ca utilizatorii să poată aprecia dacă noua politică contabilă a fost
aleasă în mod adecvat, efectul modificării asupra rezultatelor raportate ale perioadei şi tendinţa
reală a rezultatelor activităţii persoanei juridice.
Nu sunt considerate modificări ale politicilor contabile:
a) adoptarea unei politici contabile pentru evenimente sau tranzacţii care diferă ca fond
de evenimentele sau tranzacţiile produse anterior;

8
 b) adoptarea unei politici contabile pentru evenimente sau tranzacţii ce nu au avut loc
anterior sau care au fost nesemnificative.
Modificarea politicilor contabile aduce după sine şi actualizarea "manualului de
proceduri" care trebuie să conţină acea concepţie contabilă care este în funcţiune şi pe „şenalul”
căreia se realizează contabilitatea curentă

Contabilitatea şi poziţia financiară

Deciziile economice care sunt luate de utilizatorii situaţiilor financiare necesită evaluarea
capacităţii unei instituţii de a genera numerar sau echivalente ale numerarului şi a perioadei şi
siguranţei generării lor. În ultimă instanţă de aceasta depinde, de exemplu, capacitatea ei de a-şi
plăti angajaţii şi furnizorii, de a plăti dobânzi, de a rambursa credite şi de a realiza programele
administrative. Utilizatorii sunt mai în măsură să evalueze această capacitate de a genera
numerar sau echivalente ale numerarului dacă le sunt oferite informaţii concentrate asupra
poziţiei financiare, performanţei şi modificărilor poziţiei financiare a instituţiei.
Poziţia financiară este influenţată de resursele economice pe care le controlează, de
structura sa financiară, de lichiditate şi solvabilitatea sa, precum şi de capacitatea de a se adapta
schimbărilor mediului în care îşi desfăşoară activitatea. Într-o accepţiune mai simplistă poziţia
financiară defineşte potenţialul economic şi financiar al unei anume entităţi, însemnând
patrimoniul propriu, patrimoniul administrat, valoare patrimonială justă şi capacitatea acestuia de
a genera beneficii economice. Informaţiile despre resursele economice controlate de instituţie sau
de care poate dispune aceasta şi capacitatea sa din trecut de a modifica aceste resurse sunt utile
pentru a anticipa forţa instituţiei de a genera numerar sau echivalente ale numerarului în viitor.
Informaţiile despre structura financiară sunt utile pentru anticiparea nevoilor viitoare de creditare
şi a modului în care profiturile şi fluxurile viitoare de trezorerie vor fi repartizate între cei care au
un interes faţă de administraţie; acestea sunt utile şi pentru anticiparea şanselor entităţii de a
primi finanţare în viitor. Informaţiile despre lichiditate şi solvabilitate sunt utile pentru a anticipa
capacitatea de a întreprinde acţiuni, de a-şi onora angajamentele financiare scadente. Lichiditate
se referă la disponibilităţile de numerar în viitorul apropiat, după luarea în calcul a obligaţiilor
financiare aferente acestei perioade. Solvabilitatea se referă la disponibilităţile de numerar pe o
perioadă mai mare în care urmează să se onoreze angajamentele financiare scadente.
Informaţiile despre poziţia unei instituţii, în special despre capacitatea acesteia de a
colecta venituri sau a obţine finanţări, sunt necesare pentru evaluarea modificărilor potenţiale ale
resurselor economice pe care entitatea le va putea controla în viitor. În acest sens informaţiile
despre variabilitatea performanţelor sunt importante.
La toate acestea o primă şi importantă imagine o aduce patrimoniul de care poate dispune
stabil entitatea şi capacitatea de mobilizare a acestuia în scopul realizării obiectivelor ce
constituie menirea ei.
Elementele constitutive ale poziţiei financiare cuantificate la un moment dat şi în mişcare
după restricţiile „tratamentelor financiare” sunt:
● activele: un activ reprezintă o resursă controlată de unitate ca rezultat al unor
evenimente trecute şi de la care se aşteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru
aceasta (activele produc, activele se comercializează, activele – creanţe se încasează etc.);
● datoriile: o datorie reprezintă o obligaţie actuală a unităţii ce decurge din evenimente
trecute şi prin decontarea cărora se aşteaptă să rezulte o ieşire de resurse care încorporează
beneficii economice;

9
 ● capitalul/patrimoniul propriu: reprezintă interesul rezidual al proprietarilor (stat,
domeniul public, domeniul privat, autorităţi administrative sau instituţionale etc.) în activele unei
persoane juridice, după deducerea tuturor datoriilor sale, dar şi încasarea sau probabilitatea
încasării creanţelor în măsura în care acestea sunt certe.
Fiecare instituţie va utiliza raţionamentul profesional pentru a evalua nivelul sub care un
element nu trebuie să fie prezentat în bilanţ, ci trecut în contul de rezultate/profit şi pierdere. De
asemenea, raţionamentul profesional trebuie utilizat şi la luarea deciziei referitoare la necesitatea
înregistrării activelor în categorii separate sau într-o singură categorie comună.
Definiţiile activelor şi datoriilor identifică elementele esenţiale ale acestora, dar nu
încearcă să specifice criteriile ce trebuie îndeplinite înainte de a fi recunoscute în bilanţ. Astfel,
definiţiile includ şi elemente ce nu sunt recunoscute ca fiind active sau datorii în bilanţ, deoarece
nu satisfac criteriile de recunoaştere minim necesare. Fluxurile de beneficii economice viitoare
dinspre sau către instituţia în cauză trebuie să fie suficient de sigure pentru a îndeplini criteriile
de probabilitate prevăzute de IAS înainte de a recunoaşte un activ sau o datorie.
Bilanţurile elaborate conform Standardelor Internaţionale de Contabilitate în vigoare pot
inlcude elemente ce nu satisfac definiţiile activelor sau ale datoriilor şi nici nu sunt prezentate ca
parte a capitalurilor proprii, dar ele satisfac o necesitate temporală sau conjuncturală a economiei
reale, iar prin tratarea lor corectă se intră în normalitate.

Contabilitatea şi performanţa financiară

Oricât de „instituţionalizate” par diversele verigi ale administraţiei publice, deciziile ce
asigură realizarea obiectivului lor incorporează o anumită încărcătură economică, directă sau
colaterală, dar indispensabilă. Deciziile economice, chiar şi cele sociale, necesită deci,
întotdeauna evaluarea capacităţii firmelor, companiilor, societăţilor, fiecărei instituţii de a genera
numerar (venituri, atrageri de fonduri, finanţări, etc.) ori echivalente ale numerarului, inclusiv a
perioadei şi a siguranţei generării lor. În ultimă instanţă de aceasta depinde, de exemplu,
capacitatea acesteia de a angaja lucrări şi a plăti furnizorii, de a-şi plăti angajaţii, de a rambursa
împrumuturi şi a plăti dobânzile corespunzătoare, de a onora diverse alte obligaţii. Utilizatorii
sunt mai în măsură să evalueze această capacitate de a genera numerar sau echivalente ale
numerarului dacă le sunt oferite informaţii complete şi concentrate asupra performanţei şi
modificării poziţiei financiare pentru fiecare entitate persoană juridică la nivelul căreia se
administrează venituri, se angajează cheltuieli, se generează sau se „plânge” după resurse.
„Lumea” crede că aceste afirmaţii preluate din „cadrul general IAS” se referă doar la
întreprinderi, întrucât ele au menirea fundamentală de a genera venituri şi, de aici, beneficii
economice, dar nu e aşa. O instituţie publică este mai interesantă şi devine mai atractivă dacă ştie
să-şi fundamenteze bugetul, să-şi argumenteze cererea de fonduri, dacă se încumetă să solicite şi
să obţină finanţări pe programe, dacă dă suportul ştiinţific şi legal dimensionării şi colectării
veniturilor proprii din taxe, impozite, activităţi conexe, resurse colaterale, apoi, dacă ştie să-şi
gestioneze cheltuielile balansând corect între necesităţi şi resurse – iar toate acestea într-un
context în care să nu fie omise eficienţa şi perspectiva. Astfel s-a ajuns la concluzia SEC – 95
conform căreia „contabilitatea este şi o activitate specializată în măsurarea şi urmărirea (noi
spunem şi „calcularea”) informaţiilor cu privire la poziţia financiară, şi fluxurile de trezorerie”
iar, în consens, Legea contabilităţii nr. 82/1991 modificată 2004 – O. G. 70/13.08.2004) are şi
prevederi exprese pentru instituţiile publice (de la preşedenţia Republicii la „preşedenţia”
comunei).

10
 Informaţiile despre performanţa unei instituţii sunt necesare pentru evaluarea
modificărilor potenţiale ale resurselor economice pe care entitatea le va putea controla în viitor,
pentru anticiparea capacităţii de a genera fluxuri de trezorerie cu resursele existente, pentru
formularea raţionamentelor despre eficienţa cu care ea, poate angaja şi utiliza noi resurse. În
practica curentă informaţiile privind performanţa financiară sunt oferite în primul rând de „contul
de profit şi pierdere”, respectiv „contul de execuţie bugetară”, dar lucrurile nu sunt chiar atât de
simple încât să le reducem la datele sintetice dintr-un anume formular de raportare periodică
pentru că ar fi păcat să se ignore informaţia în timp real pe care o furnizează contul contabil.
Performanţa este mai importantă decât banii. Banii exprimă o posesie, performanţa exprimă
capacitatea de a valorifica posesia.

Situaţiile financiare (cadrul general)

Poziţia, performanţa şi gestionarea financiară a oricărei instituţii publice, economic –
comerciale, administrative, impun în mod necesar, ca periodic activitatea acestora să fie
sintetizată şi supusă unei analize de fond prin intermediul „situaţiilor financiare”. Aşa cum
precizează art. 10, al. 1 al Legii nr. 82/1991 (republicată 2006) „documentele oficiale de
prezentare a situaţiei economico – financiare a persoanelor juridice prevăzute la art. 1 (societăţi
comerciale, instituţii publice, asociaţii şi organizaţii, etc.) sunt situaţiile financiare anuale,
stabilite potrivit legii, care trebuie să ofere o imagine fidelă a poziţiei financiare, performanţei
financiare şi a celorlalte informaţii referitoare la activitatea desfăşurată”. Situaţiile financiare se
întocmesc pornind de la conturile curente, supuse verificării prin intermediul balanţei de
verificare, întocmite cel puţin anual, sau la termenele de întocmire a situaţiilor financiare
periodice (Legea 82/1991, republicată 2004 OG 70/13 august 2004).
„Ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, alte
autorităţi publice, instituţiile publice autonome şi unităţile administrativ – teritoriale, ai căror
conducători au calitatea de ordonator principal de credite – prevede art. 29, al. 3 din Legea nr.
82/1991 (republicată 2004 – O. G. nr. 75/13 august 2004), depun la Ministerul Finanţelor Publice
un exemplar din situaţiile financiare trimestriale şi anuale, potrivit normelor şi la termenele
stabilite de acesta”.
Dar nu trebuie ignorat faptul că cel mai necruţător utilizator de informaţii financiare este
„cel cu banii”: proprietarul, finanţatorul, donatorul, ordonatorul de credite, etc.
Instituţiile publice au obligaţia să prezinte la unităţile de trezorerie şi contabilitate publică
la care au deschise conturile, bilanţul contabil şi contul de execuţie bugetară pentru obţinerea
vizei privind exactitatea plăţilor de casă, a soldurilor conturilor de disponibilităţi, după caz, care
trebuie să coincidă cu cele din conturile corespunzătoare deschise la unităţile de trezorerie şi
contabilitate publică.
Bilanţurile contabile care nu corespund cu datele din evidenţa trezoreriilor statului se vor
restitui instituţiilor publice respective pentru a introduce corecturile corespunzătoare.
Este interzis instituţiilor publice să centralizeze bilanţurile şi conturile de execuţie ale
instituţiilor din subordine fără viza trezoreriilor statului.
Instituţiile publice întocmesc situaţiile financiare potrivit normelor emise de Ministerul
Finanţelor Publice. Instituţiile publice şi celelalte persoane juridice ai căror conducători au
calitatea de ordonatori de credite depun un exemplar din situaţiile financiare la organul ierarhic
superior, la termenele stabilite de acestea. Situaţiile financiare centralizate privind execuţia
bugetului de stat întocmite de ministere, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale, ale autorităţii publice şi instituţiile publice autonome, precum şi situaţiile financiare

11
privind execuţia bugetului local întocmite de direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi
a municipiului Bucureşti se depun la Ministerul Finanţelor Publice, la termenele stabilite de
acesta.
Deşi nu toate necesităţile de informaţii ale utilizatorilor pot fi satisfăcute de situaţiile
financiare, există cerinţe comune tuturor utilizatorilor. Întrucât proprietarii investitori sunt
ofertanţii de capital de risc ai entităţii persoană juridică, furnizarea de situaţii financiare satisface
necesităţile lor şi de asemenea va satisface majoritatea necesităţilor altor utilizatori.
Situaţiile financiare sunt un complex de sinteze specific contabile, situaţii, anexe, calcule
comparative, fiecare cu explicitarea conducerii, discutate şi aprobate sub semnătura de organele
abilitate, supuse auditării şi făcute publice. Aceste „formalizări” au menirea de a întări valoarea
cognitivă a informaţiilor contabile concomitent cu valorificarea lor in procesul decizional şi
managerial.

Integrarea României în spaţiul economic european, cu data de 1 ianuarie 2007, a

condiţionat necesitatea armonizării contabilităţii cu Directivele Europene şi Standardele
Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS). Aceasta se referă, în special, la contabilitatea
veniturilor şi cheltuielilor care, după metodologia şi mecanismul de realizare, este unul dintre
cele mai importante şi dificile sectoare de evidenţă a oricărei întreprinderi. În cadrul sectorului
de evidenţă nominalizat se formează un şir de indicatori financiari (cifra de afaceri, costul
vînzărilor, profitul brut, veniturile, cheltuielile şi rezultatele financiare din diferite tipuri de
activităţi şi evenimente) care servesc drept bază pentru determinarea obligaţiilor fiscale,
elaborarea bugetelor întreprinderii, luarea deciziilor manageriale şi economice. În exactitatea şi
oportunitatea calculului indicatorilor enumeraţi sînt cointeresate toate categoriile de utilizatori ai
rapoartelor financiare. Informaţiile contabile despre venituri şi cheltuieli au o deosebită valoare
şi la nivel macroeconomic. Ele contribuie la soluţionarea celor mai diverse probleme cum ar fi:
crearea unui mediu de afaceri favorabil pentru atragerea investiţiilor străine; estimarea
performanţelor întreprinderilor în onorarea obligaţiilor faţă de stat şi partenerii de afaceri;
dezvoltarea sectorului public prin majorarea veniturilor bugetare datorită colectării impozitelor,
taxelor şi altor plăţi calculate în baza datelor contabile; monitorizarea şi exercitarea controlului
asupra întreprinderilor cu proprietate de stat; combaterea tranzacţiilor ilegale; asigurarea la nivel
internaţional a comparabilităţii indicatorilor macroeconomici etc.
Actualmente, baza normativă a contabilităţii veniturilor şi cheltuielilor întreprinderilor
autohtone este in continuă modernizare, în concordanţă cu normele şi principiile contabile
internaţionale, precum şi cu necesităţile de adaptare la conjunctura economico-financiară.
Totodată, în ultimii ani pe plan naţional şi internaţional au intervenit multiple schimbări, care
înaintează noi cerinţe faţă de organizarea contabilităţii şi raportarea financiară.
Coordonatele şi tendinţele evoluţiei contabilităţii românesti trebuie analizate în strânsă
corelaţie cu contextul istoric naţional şi cu evoluţiile din domeniul contabilitatii pe plan european
şi internaţional, pe de alta parte. Evoluţia viitoare a sistemului de drept contabil românesc trebuie
să fie în strânsă corelaţie cu tendinţele internationale referitoare la circulaţia capitalului,
urmărindu-se eliminarea elementelor de originalitate în ceea ce priveste tratamentul contabil al
evenimentelor şi tranzacţiilor care trebuie adaptat Directivelor europene dar şi standardelor
internationale de raportare financiară..
Reglementările şi metodologiile care formează sistemul contabil din ţara noastră permit
asigurarea unui sistem normat de contabilitate bazat pe reguli, metode şi principii clare şi precise
privind contabilitatea financiară destinată terţilor (acţionari, furnizori) şi a unor libertăţi sporite

12
caracteristice economiei de piaţă, in ceea ce priveşte contabilitatea de gestiune (managerială),
astfel incat aceasta din urmă să poată fi adaptată specificului fiecărei unităţi patrimoniale şi
necesităţilor decizionale. Contabilitatea financiară are ca obiect esenţial inregistrarea fluxurilor
existente intre intreprindere şi mediul ei economic şi social, in timp ce contabilitatea analitică şi
de gestiune se preocupă cu predilecţie de condiţiile de exploatare interne ale intreprinderii.
Contabilitatea financiară furnizează informaţii utile atat utilizatorilor interni (managerii
intreprinderii), cat şi celor externi. În marea categorie a utilizatorilor externi sunt incluşi:
● investitorii actuali şi potenţiali,
● finanţatorii bancari şi alţi creditori,
● agenţiile guvernamentale (puterea publică),
● consilierii privind investiţiile şi analiştii financiari,
● partenerii comerciali,
● salariaţii,
● marele public.
Contabilitatea financiară are ca scop principal, determinarea periodică, de regulă la
inchiderea exerciţiului financiar a situaţiei patrimoniului şi al rezultatului exerciţiului.
Obiectivul principal al contabilităţii financiare constă astfel in furnizarea de informaţii
sintetice privind poziţia financiară, performanţele şi modificările poziţiei financiare.

Conţinutul acquis-ului comunitar

Întregul corp de legi ale UE este cunoscut, în totalitatea sa, ca acquis comunitare.
Termenul este folosit cel mai adesea în legătură cu pregătirile ţărilor candidate de accedere în
Uniunea Europeană. Ele trebuie să adopte, să implementeze şi să aplice toate părţile acquis-ului
pentru a li se permite să se alăture UE.
Acquis-ul include:
● toată legislaţia primară-principală (tratatele),
● legislaţia secundară (Regulamente, Directive, Decizii, Recomandări etc.)
● şi studiile de caz (verdicte ale Curţii Europene de Justiţie şi Curţii Europene de Primă
Instanţă).
Prin urmare, de vreme ce regulile UE se află în continuă schimbare (sunt adoptate noi
Directive, sunt adoptate Regulamente şi sunt judecate alte cazuri), ”acquis”-ul nu este un
document static, ci unul aflat în continuă evoluţie.

Directivele contabile
Ansamblul normelor, directivelor, reglementărilor şi procedurilor acquis-ului comunitar
care stau la baza organizării şi funcţionării contabilităţii, se fundamentează pe două Directive
care se aplică sectoarelor economice coordonatoare, dar care pot fi considerate ca stând la baza
acquis-ului, aşa cum se aplică în domeniul contabilităţii sectorului corporativ:
● Directiva a Patra a UE privind societăţile comerciale (1978) şi
● Directiva a Şaptea a UE privind societăţile comerciale (1983).
Totuşi, aceste directive nu acoperă nici sectorul bancar, nici sectorul asigurărilor. Prin
urmare, au fost adoptate două Directive pentru a acoperi problematica conturilor anuale ale
acestor două sectoare:
● Directiva Conturilor Sectorului Bancar din 1986 şi

13
 ● Directiva Conturilor Societăţilor de Asigurări din 1991.
Luate laolaltă, aceste patru Directive pot fi considerate stâlpii fundamentali ai acquis-
ului, relevante pentru contabilitatea sectorului corporativ şi, prin propagare, şi asupra celui
public. În cele ce urmează vom prezenta un scurt rezumat ale acestor patru Directive
Fundamentale, aşa cum sunt ele agreate din 2007:

1. Directiva a Patra a Consiliului (78/660/EEC): Conturile anuale ale companiilor cu

răspundere limitată – coordonează prevederile Statelor Membre privind prezentarea şi
conţinutul conturilor anuale şi al rapoartelor anuale, principiile generale privind evaluarea
poziţiilor din conturile anuale (spre exemplu prudenţă), reguli specifice de evaluare (spre
exemplu reguli de evaluare pentru activele fixe) şi publicarea conturilor anuale. În plus,
Directivele prevăd un sistem de auditare a companiilor, companiile trebuie să aibă conturile
anuale auditate de una sau mai multe persoane autorizate de legislaţia naţională să auditeze
conturile anuale. Această Directivă se aplică tuturor companiilor cu răspundere limitată, dar
poate excepta băncile, alte instituţii financiare şi companii de asigurări. Ea se aplică, de
asemenea, pentru anumite tipuri de parteneriate
Reguli mai puţin severe sunt stabilite pentru companiile mici şi mijlocii (IMM-uri).
Statele Membe pot face ca obligaţiile privind întocmirea şi publicarea conturilor anuale să fie
mai puţin stricte sau pot excepta companiile mici de la respectarea cerinţei privind auditarea
conturilor lor anuale.
Companiile mici sunt companiile care, la data bilanţului, nu depăşesc limitele a două din
cele trei criterii:
(a) total bilanţ 3.650.000 euro;
(b) cifră de afaceri netă 7.300.000 euro;
(c) număr de angajaţi 50.
Statele Membre pot face ca obligaţiile privind aceste evidenţieri şi publicarea conturilor
anuale de către companiile mijlocii să fie mai puţin stricte.
Companiile mijlocii pot să nu depăşească două din următoarele praguri:
(a) total bilanţ 14.600.000 euro;
(b) cifră de afaceri netă 29.200.000 euro;
(c) număr de angajaţi: 250

2.Directiva a Şaptea a Consiliului (83/349/EEC): Conturile consolidate ale

companiilor si marilor societati comerciale – coordonează legilsaţia naţională cu privire la
conturile consolidate (aceasta înseamnă la nivel de grup) şi defineşte împrejurările în care
urmează să fie întocmite conturile consolidate. O companie mamă şi toate filialele sale urmează
să consolideze atunci când compania mamă sau una sau mai multe filiale sunt înfiinţate ca şi
companie cu răspundere limitată. O companie mamă care controlează legal o altă companie
(companie filială) are obligaţia de a întocmi conturi consolidate. În majoritatea cazurilor,
controlul legal ia forma deţinerii majorităţii drepturilor de vot. Statele Membre pot cere, de
asemenea, să fie întocmite conturi consolidate în cazurile în care o companie are doar o
minoritate de voturi, dar, de facto, exercită control. Pot fi prevăzute excepţii de la cerinţa privind
conturile consolidate; spre exemplu, grupurile mici şi mijlocii pot fi exceptate complet de la
obligaţia privind conturile consolidate.
Grupurile mici şi mijlocii sunt grupurile care, la data bilanţului nu depăşesc limitele a
două din următoarele trei criterii din punct de vedere al consolidării:

14
 (a) total bilanţ 14.600.000 euro,
(b) cifră de afaceri netă 29.200.000 euro;
(c) număr de angajaţi: 250
Încă o dată, aceste excepţii nu se aplică pentru companiile cotate la bursă, indiferent de
mărime.

3.Directiva Consiliului 91/674/EEC: Conturile anuale şi conturile consolidate ale

companiilor de asigurări – are ca scop prevederea unor reguli specifice privind prezentarea şi
măsura în care aceste reguli sunt considerate ca fiind necesare în aceste domenii din cauza naturii
specifice a asigurărilor. Directiva se aplică pentru toate companiile sau firmele de asigurări, cu
excepţia micilor asociaţii mutuale.

4.Directiva Consiliului (86/635/EEC): Conturile anuale ale băncilor sau altor

instituţii financiare – reguli specifice privind prezentarea şi măsura în care sunt necesare astfel
de reguli în acele domenii din cauza naturii specifice a sectorului bancar şi al instituţiilor de
credit. Directiva se aplică pentru majoritatea instituţiilor de credit şi altor instituţii financiare, cu
câteva excepţii.

5. În ceea ce priveşte sectorul public, ”Consiliul pentru Standardele Internaţionale

pentru Sectorul Public (IPSAS Board)” are în centrul preocupărilor elaborarea Standardelor
Internaţionale de Contabilitate pentru Sectorul Public (IPSAS-uri) , care să reglementeze
cerinţele de raportare financiară pentru guverne şi alte entităţi ale sectorului public, şi aşa
considerat de experţii ca fiind mult rămas în urmă sub aspectul organizării contabile. Aşa se face
că numeroase echipe stabilesc liniile directoare, elaborează studii, elaborează documente
ocazionale, toate având ca ţintă furnizarea de informaţii noi pentru anumite problematici ale
raportării financiare, contabilitate şi control.Standardele Internaţionale de Contabilitate pentru
Sectorul Public (IPSAS-urile) reprezintă cea mai bună practica internaţională de raportare
financiară pentru entităţile din sectorul public. Ele se aplică situaţiilor financiare de uz general
întocmite pe baza contabilităţii de angajament şi chiar „contabilităţii de casă” - până la lichidarea
sau transformarea ei. Aplicarea cerinţelor IPSAS-urilor va duce la o creştere a gradului de
încredere şi transparenţă a raportărilor financiare întocmite de entităţile publice. Oricum, este
important să se reţină că IPSAS-urile pentru contabilitatea de angajament au la baza Standardele
Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS-uri) şi, de asemenea, se referă la probleme de
raportare financiară specifice sectorului public care nu sunt tratate de IFRS-uri. Până în prezent
IPSAS Board a elaborat şi aprobat 21 „Standarde” pentru contabilitatea publică de angajament,
precum şi un „Standard” privind raportarea financiară conform ”contabilităţii de casă”.

Fiecare naţiune are un sistem juridic propriu, în care dispoziţiile normative reglementează
situaţiile financiare redactate de entităţile sectorului public. IPSAS-urile pot să ajute organismele
naţionale să elaboreze noi principii contabile sau să le revizuiască pe cele existente pentru a
contribui la creşterea gradului de comparabilitate şi îmbunătăţirea semnificativă a calităţii
situaţiilor financiare.Actualmente, IFAC şi Comisia Europeană nu au autoritatea pentru a putea
cere aplicarea IPSAS-urilor, dar IPSAS Board recunoaşte dreptul guvernelor şi normalizatorilor
naţionali de a stabili standarde contabile şi îndrumări pentru raportarea financiară în jurisdicţiile
lor, şi încurajează guvernele pentru trecerea la contabilitatea de angajament, la aplicarea
politicilor contabile corespunzătoare unei etape de mare performanţă dar şi responsabilitate.

15
 Directivele contabile prezentate mai sus au adus o îmbunătăţire substanţială a calităţii
informaţiilor; totuşi, conturile întocmite în conformitate cu Directivele a Patra şi a Şaptea nu
îndeplinesc cerinţele stricte în vigoare în alte părţi pentru companiile cotate la bursă, în special în
Statele Unite. Astfel, companile europene mari, care doresc să îşi sporească pe pieţele
internaţionale capitalul, au fost obligate să întocmească un al doilea set de conturi (în
conformitate cu Principiile Contabile General Acceptate în Statele Uniunii-US GAAP – sau cu
Standardele Intrenaţionale de Raportare Financiară – IFRS) astfel încât conturile lor anuale să
îndeplinească cerinţele privind informaţiile necesare pe pieţele internaţionale de capital. Procesul
întocmirii a două seturi de conturi a fost deopotrivă lung şi costisitor şi adesea a condus la
confuzii, întrucât fiecare set prezenta de obicei informaţii diferite, şi uneori contradictorii.Pentru
a rezolva acest aspect, în 1995 Comisia Europeană a publicat un Comunicat (COM/95/508)
intitulat: „Armonizarea Contabilă: O nouă strategie vis-a-vis de armonizarea internaţională”
pentru a armoniza standardele contabile din UE cu Standardele internaţionale de Contabilitate
(IAS), astfel încât să vină în întâmpinarea nevoilor pieţei internaţionale de contabilitate.
Comunicatul a propus ca Statele Membre să permită jucătorilor globali să întocmească conturile
consolidate în conformitate cu IAS. Această abordare a fost favorizată deoarece aceasta ar
conduce la evitarea adoptării unei noi legislaţii, sau a amendamentelor la legislaţia existentă la
nivelul UE, deoarece aceasta ar conduce la crearea unui nou set de standarde pe lângă cele
existente, sau cele în pregătire. Această abordare a permis, de asemenea, un cadru flexibil care ar
răspunde rapid la evoluţiile curente şi la cele viitoare. Totuşi, pentru a adopta IAS, UE trebuie să
se asigure că Standardele Internaţionale de Contabilitzate existente erau în conformitate cu
Directivele Contabile şi că viitoarele IAS vor fi compatibile cu acqis-ul. Prin urmare, a fost creat
un grup operativ pentru a evalua conflicetele dintre IAS şi Directivele Contabile. Grupul operativ
a descoperit că nu erau conflicte majore între cele două, iar companiile care au dorit să îşi
întocmească situaţiile financiare în conformitate cu IAS nu vor încălca prevederile Directivelor
Contabile. Asa s-a ajuns la o noua conceptie operationala si anume la I.F.R.S.

Standardele internaţionale de raportare financiară

Standardele Internaţionale de Raportare Financiară (cunoscute sub acronimul IFRS
provenit de la denumirea în limba engleză International Financial Reporting Standards)
reprezintă un set de standarde contabile combinate cu standardele de raportare financiara. În
prezent, ele sunt emise de International Accounting Standards Board (IASB). Multe dintre
standardele care fac parte din IFRS sunt cunoscute sub vechea denumire de Standarde
Internaţionale de Contabilitate (IAS). IAS au fost emise între 1973 şi 2001 de către consiliul
International Accounting Standards Committee (IASC). În aprilie 2001, IASB a adoptat toate
standardele IAS, ulterior continuând dezvoltarea lor. Noile standarde poartă însă denumirea de
IFRS.Deşi în prezent nu se mai emit standarde IAS, cele deja existente sunt în continuare în
vigoare până la înlocuirea sau modificarea lor prin emiterea de noi standarde IFRS.
Aplicabilitatea IFRSIFRS sunt folosite în multe state ale lumii inclusiv în statele membre ale
Uniunii Europene (UE), Hong Kong, Australia, Rusia, Africa de Sud, Singapore şi Pakistan.
Aproximativ 100 de state impun sau permit utilizarea IFRS sau au o politică de convergenţă spre
acestea. Toate societăţile comerciale cotate din UE sunt obligate în prezent să întocmească
situaţii financiare consolidate în conformitate cu IFRS. Pentru a fi aprobate pentru utilizarea în
UE, standardele trebuie să fie avizate de către Comitetul de Reglementare Contabilă (ARC), care
este format din reprezentanţi ai guvernelor statelor membre şi este consiliat de un grup de experţi
denumit Grupul Consultativ European pentru Raportarea Financiară (EFRAG).

16
 Două secţiuni din standardul IAS 39 – Instrumente financiare: recunoaştere şi evaluare nu
au fost aprobate de ARC şi, în această privinţă, standardele IFRS aplicate în UE sunt diferite de
cele emise de IASB. În prezent, IASB colaborează cu UE pentru a găsi o cale acceptabilă pentru
eliminarea acestei anomalii. Întrucât standardele IFRS fac în prezent parte din legislaţia
europeană, toate standardele aprobate şi modificările lor aprobate ulterior trebuie publicate în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Pe 13 octombrie 2003, prima publicare a standardelor a
fost inclusă în PB L 261. Modificările standardelor IAS şi IFRS publicate în trecut pot fi
monitorizate folosind pagina de web a Direcţiei Piaţa Internă a Uniunii Europene privind
implementarea IAS în Uniunea Europeană. Convergenţa cu US GAAPÎn cadrul unei reuniuni
desfăşurate în 2002 la Norwalk, Connecticut, IASB şi Financial Accounting Standards Board din
Statele Unite ale Americii (FASB) au convenit să îşi armonizeze agendele şi să coopereze în
vederea reducerii diferenţelor dintre IFRS şi Principiile Contabile General Acceptate din SUA
(US GAAP). În februarie 2006, FASB şi IASB au semnat un Memorandum de Înţelegere care
conţine un program al aspectelor asupra cărora celor două organisme intenţionează să obţină
convergenţa până în 2008.Comisia Valorilor Mobiliare şi Burselor din Statele Unite (SEC)
impune în prezent tuturor companiilor străine cotate la burse din SUA să pregătească situaţii
financiare fie în conformitate cu US GAAP, fie în conformitate cu standardele lor contabile
locale, însoţite de o notă care să reconcilieze standardele locale cu US GAAP. Această obligaţie
generează costuri semnificative pentru companiile cotate în acelaşi timp în SUA şi în alte ţări.
SEC a propus modificarea acestei reguli în sensul eliminării obligaţiei de a efectua o reconciliere
cu US GAAP pentru companiile străine care îşi pregătesc situaţiile financiare în conformitate cu
IFRS, în principiu începând din 2009.[2] Companiile bazate în SUA vor fi în continuare obligate
să raporteze în conformitate cu US GAAP. Structura IFRSIFRS sunt considerate a fi un set de
standarde „bazate pe principii”, întrucât stabilesc reguli generale, dar impun şi anumite
tratamente contabile specifice.Standardele Internaţionale de Raportare Financiară
cuprind:Standardele Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS) — standarde emise după
2001Standardele Internaţionale de Contabilitate (IAS) — standarde emise înainte de
2001Interpretări ale Comitetului Internaţional pentru Interpretări privind Raportarea Financiară
(IFRIC) — emise după 2001Interpretări ale Comitetului Permanent pentru Interpretări (SIC) —
emise înainte de 2001Există, de asemenea, şi un Cadru General pentru Întocmirea şi Prezentarea
Situaţiilor Financiare, care descrie unele dintre principiile care stau la baza IFRS

Tablou rezumativ: acquis-ul comunitar şi contabilitatea

1.Reguli generale:. Întregul corp de legi ale UE este cunoscut, în totalitatea sa, ca
acquis-ul comunitar.. Pentru negocierile de extindere, acquis-ul a fost divizat în 31 de capitole.
Capitolul 5 (Legea societăţilor comerciale) este cel mai relevant pentru contabilitatea şi auditul
sectorului corporativ.. Toate Statele Membre ale UE trebuie să se conformeze acquis-ului
comunitar.
2 .Directiva a 4-a U.E. privind societatile comerciale (78/660/EEC). Stabileste cerintele
privind contabilitatea,raportarea si publicarea Situatiilor financiare,. Impune cerintele de audit;.
IMM-urile pot fi exceptate de la cerintele de raportare financiara si audit :- Recunoaste faptul ca
pentru majoritatea intreprinderilor mici simijlocii,costul respectarii cerintelor depaseste
beneficiile pe care le-ar obtine,- Societatile cotate la bursa pot sa nu fie exceptate , indiferent de
marime.
3 . Directiva a 7 – a UE privind societăţile comerciale (83/349/EEC):Prevede situaţii
financiare consolidate pentru grupurile care cuprind cel puţin o societate cu răspundere

17
limitatăPermite excepţii pentru IMM-uri în unele cazuriDirectiva Asigurărilor
(91/674/EEC):Reglementări privind conturile anuale şi consolidate ale companiilor de
asigurăriDirectiva Bancară (86/635/EEC):Reglementări privind conturile anuale şi consolidate
ale instituţiilor publice
4. Adoptarea Standardelor internationale de Taportare financiara (IFRS) În ciuda
Directivelor Contabile, se recunoaşte nevoia unei mai mari armonizări a regulilor de raportare
financiară pentru a face companiile UE să devinămai atractive ,iar sub aspect informational
aceasta insemneaza:compatibilitate,comparativitate,inteligibilitate,investitii – si totul dupa reguli
stiintifice.Regulamentul 1606/2002 al Parlamentului şi ConsiliuluiCere companiilor cotate la
bursă (tranzacţionate pe piaţă), inclusiv băncilor şi companiilor de asigurări, să întocmească
situaţii financiare consolidate în conformitate cu Standardele Internaţionale de Raportare
Financiară aprobate la momentul anului 2005.IFRS trebuie să fie aprobate individual de către
Comisia Europeana

Acquis-ul comunitar în domeniul contabilităţii – linia de sosire

Se bazează pe principiul imaginii reale şi fidele. Standardele Naţionale de Contabilitate
se aplică pentru companiile care nu sunt cotate la bursă şi situaţiilor financiare individuale atât
ale companiilor cotate la bursă, cât şi cele ale companiilor necotateIFRS se aplică pentru
situaţiile financiare ale companiilor cotate la bursăStatele membre pot cere IFRS pentru situaţiile
financiare individuale / companii necotateExcepţii pentru IMM-uri

Acquis-ul în domeniul contabilităţii – drumul care trebuie urmat:

(a). Unele probleme privind corporaţiile au reîntărit necesitatea unor reglementări mai
sofisticate şi a unei mai bune supravegheri şi a cerut întreprinderea unor acţiuni eficiente pentru a
întări încrederea în pieţe.
b). CONTABILITATE: AMENDAMENTE PROPUSE PENTRU Directivele a 4-a şi a
7-a:
● Responsabilitatea colectivă a membrilor consiliului de administraţie pentru situaţiile
financiare şi informaţiile cheie care nu sunt de natură financiară
● O mai bună prezentare a tranzacţiilor cu părţile aferente
● Prezentarea acordurilor din afara bilanţului de către toate companiile
● Companiile cotate la bursă trebuie să întocmească situaţii privind guvernanţa
corporativ .
(c). AUDITUL - drumul care trebuie urmat: propunere pentru o nouă directivă a 8-a:
● Clarifică obligaţiile auditorilor statutari
● Stabileşte principiile etice pentru a asigura obiectivitatea şi independenţa
● Prevede supravegherea publică a profesiei de audit
● Folosirea Standardelor Internaţionale de Audit pentru auditurile statutare
● O mai bună cooperare internaţională cu reglementatorii din terţe ţări

IASB – “Consiliul pentru Stanardele Internationale de Contabilitate "

Există domenii care nu sunt acoperite de reglementările internaţionale. Vor exista
întotdeauna probleme particulare aflate dincolo de toate reglementarile U.E. şi a standardelor
internaţionale, cum ar fi:
● stocurile;
● conducerea contabilitatii interne de gestiune;

18
 ● sistemul documentelor interne si chiar externe;
● raspunderea penala;
● protejarea datelor.
Aceste probleme trebuiesc rezolvate prin «Manualul de proceduri şi politici contabile» pe
care trebuie să-l întocmească fiecare companie, instituţie sau altă persoana juridică responsabilă
de organizarea şi funcţionarea contabilităţii.
„Conturile anuale” reprezintă termenul folosit în Directivele UE privind societăţile
comerciale, atunci când se referă la situaţiile financiare. Spre exemplu, Directivele autorizează
Statele Membre să permită companiilor mici să nu aplice cerinţele privind auditul statutar.
În baza unui studiu realizat de Direcţia Generală Piaţa Internă din 1 ianuarie 1998, toate
Statele Membre au ales să folosească această opţiune, cu excepţia Danemarcei, Suediei şi
Finlandei. Aceste praguri pentru IMM-uri sunt stabilite în amendamentul din 2003 la Directiva a
Patra.
Standardele Internaţionale de Contabilitate au fost elaborate de Comitetul pentru
Standarde Internaţionale de Contabilitate (IASC) al cărui scop a fost să elaboreze un set unic de
standarde contabile globale. De la restructurarea sa în aprilie 2001, IASC a fost redenumit
Consiliul pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate (IASB) şi standardele internaţionale de
contabilitate publicate ulterior redefinirii au fost redenumite Standarde Internaţionale de
Raportare Financiare. Reflectarea fidelă a realitatii economico-financiare şi a consecinţelor sale
sociale, umane, instituţionale sunt atributele definitorii ale contabiliăţtii, pentru perfecţionarea
căreia se zbat, se luptă şi muncesc astăzi cei mai redutabili specialişti în “ştiinţa conturilor”.
Preocupaţi de standarde, de convergenţă, de reflectarea contabilă a realităţii,
profesioniştii contabili se preocupă în fapt de economie, de instituţii, de oameni. Este, poate, cea
mai frumoasă parte a profesiei contabile. Este unul dintre motivele pentru care Uniunea
Europeană a luat în considerare oportunitatea recunoaşterii profesiei contabile la nivel european.
În faţa provocărilor europene, contabilitatea româneasca nu putea să rămână pasivă şi
fără reflexe. Ea s-a adaptat proceselor de normalizare, armonizare şi convergenţă, atât prin
intermediul unor instituţii naţionale, cât şi prin acţiunea organismelor ce reprezintă profesia
contabilă.

Procesul de armonizare a contabilitatii româneşti cu cerinţele Standardelor

Internaţionale de Contabilitate (IAS/IFRS) şi cu Directivele contabile europene, care
armonizează regulile şi principiile de referinţă cu privire la elaborarea situaţiilor financiare
anuale ale instituţiilor publice, reprezintă una dintre cele mai curajoase provocări pentru mediul
administrativ. Există o terminologie-cheie care a învăluit lumea europeană dezvoltată şi toate
marile puteri economice ale lumii, dar pe care noi abia le descifrăm,cum ar fi:
● Principiile Contabile General Acceptate in Statele Unite – US GAAP
● Standardele Internationale de Raportare Financiara – IFRS
● Standarde de Contabilitate pentru Sectorul Public – IPSAS.
Standardele Internationale de Contabilitate vin cu un bagaj cultural greu, ele se
fundamentează pe raţionamentul profesional, realizat prin apelul la principii, şi care poate
conduce la mai multe soluţii pentru o anumită problemă dată, departe de o rigoare absolută de
tipul 1 + 1 = 2. Mecanismele economice româneşti prezintă din acest punct de vedere o mare
rigiditate în implementarea conceptelor şi principiilor contabile.
Standardele trebuie să conducă la binele public european, cum spun numeroasele
organisme de specialitate ale U.E., dar rămâne de văzut câţi beneficiaza de acest “bine”. Poate

19
argumentul cel mai convingator pentru acceptarea armonizării prin raportare la IAS-uri, cel puţin
în spaţiul european, ar putea fi acela de respingere prin această modalitate a unei eventuale
dominaţii americane. Pentru noi, cea mai acută problemă ar fi aplicarea standardelor
internaţionale şi reglementărilor europene aşa cum sunt ele, evident însă cu adaptările minim
necesare generate de prevederile şi progresele legislative. Aplicaţiile concrete din marile firme,
indeosebi bănci şi societăţi de asigurare, şi succesele dobândite dovedesc că acest lucru este
posibil şi benefic. Ar urma apoi aplicaţii similare în instituţiile publice unde procesul este
“anevoios şi lent” – cel puţin cum a fost catalogat de Colegiul consultativ al contabilităţii. Într-o
etapă următoare va trebui să ne elaborăm propriile standarde şi normative, corerspunzătoare
nevoilor dar şi specificităţii economiei româneşti. Elaborarea de standarde naţionale pornind de
la principiile înscrise în IFRS pare a fi calea cea mai interesantă, dar nu este deloc uşor.
Aplicarea acestei soluţii presupune, însă, o foarte bună cunoaştere a IFRS şi o activitate
legislativă prealabilă de pregătire a cadrului necesar deschiderii câmpului de aplicare şi de
manifestare nestingherită a acestor principii. Standardele naţionale astfel elaborate trebuie să
asigure convergenţa totală cu IFRS. Această cale de acces la IFRS asigură o mai bună
concordanţă între principii şi reguli, poate satisface mai bine raporturile care trebuie să existe
între contabilitate şi fiscalitate şi poate cuprinde unele reguli referitoare la contabilitatea din
timpul exerciţiului de raportare financiară.

În încheierea acestei lucrări, se impun câteva concluzii:

Reflectarea fidelă a realităţii economico-financiare şi a consecinţelor sale sociale, umane,
instituţionale sunt atributele definitorii ale contabilităţii, pentru perfecţionarea căreia muncesc în
continuare cei mai redutabili specialişti în ştiinţele contabile. Preocupaţi de standarde, de
convergenţă, de reflectarea contabilă a realităţii, profesioniştii contabili se preocupă în fapt de
economie, de instituţii, de oameni. Este poate, cea mai frumoasa parte a profesiei contabile. Este
unul din motivele pentru care Uniunea Europeana a luat in considerare oportunitatea
recunoaşterii profesiei contabile la nivel european.
Pentru noi, cea mai acută problemă ar fi aplicarea stamdardelor internaţionale şi
reglementărilor europene aşa cum sunt ele elaborate, evident însă cu adaptările minim necesare
generate de prevederile si progresele legislative. Aplicaţiile concrete din marile firme, îndeosebi
bănci şi societăţi de asigurare, şi succesele dobândite dovedesc că acest lucru este posibil şi
benefic. Ar urma apoi aplicaţii similare în instituţiile publice unde procesul este “anevoios si
lent” – cel puţin cum a fost apreciat de Colegiul consultativ al contabilităţii. Într-o etapă
următoare va trebui să ne elaboram propriile standarde şi normative, corespunzătoare nevoilor
dar şi specificităţii economiei româneşti. Elaborarea de standarde naţionale pornind de la
principiile înscrise în IFRS pare a fi calea cea mai interesantă, dar nu este deloc uşor. Aplicarea
acestei soluţii presupune, însă, o foarte bună cunoaştere a IFRS şi o activitate legislativă
prealabilă de pregătire a cadrului necesar deschiderii câmpului de aplicare şi de manifestare
nestingherită a acestor principii. Standardele naţionale astfel elaborate trebuie să asigure
convergenţa totală cu IFRS. Această cale de acces la IFRS asigură o mai bună concordanţă între
principii şi reguli, poate satisface mai bine raporturile care trebuie să existe între contabilitate şi
fiscalitate şi poate cuprinde unele reguli referitoare la contabilitatea din timpul exerciţiului de
raportare financiară.

20
 Bibliografie:

1. Drumul spre Europa"- Program de Reformă a contabilităţii şi de întărire Instituţională.

Documentar elaborat de Banca Mondială pentru România, 2006; inregistrat pe C.D.de Camera
Auditorilor Financiari din Romania si trimismembrilor sai ca atasament la revista Auditul
financiar" nr.4 /2007
2. Reglementări contabile conforme cu Directivele a IV-a şi a VII-a a Comunităţii
Economice Europene; publicate în volum de Parlamentul României-Camera deputaţilor, 2005
3. I.P.A.S -Standardele de Contabilitate pentru Sectorul Public, 2006
4. Directiva a Opta a Comunităţii Europene privind legislaţia societăţilor comerciale, nr.
COM/2004/177, referitoare la auditul statutar al conturilor comunitare (preluată din originalul în
limba franceză, 2004)
5. Legea contabilităţii nr.82/1991 (cu toate modificările până în 2007)
6. Ordonanţa Guvernului nr.70/13 aug. 2004
7. Ordinul MFP nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu
directivele europene, Mon. Of. nr. 1080/2005, cu modificările şi completările ulterioare
8. Ordinul MFP nr. 1917/2005 pentru aprobarea Normelor de contabilitate publică
(inclusiv anexele P.11-604), Mon. Of. nr. 1186 bis/2005
9. Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr.1121/2006 privind aplicarea Standardelor
InternaŃionale de Raportare Financiară, M.Of. al României nr. 602 /12.07.2006
10. Ordinul Ministrului FinanŃelor Publice nr.3055 din 29 octombrie 2009 pentru
aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene
11. I.A.S.B. – Standarde InternaŃionale de Raportare Financiară(IFRS) 2006, Ed.
CECCAR, 2006
12. Malciu,L., Feleagă,N. - Reglementare si practici de consolidare a conturilor. Din
orele astrale ale Europei contabile, Ed. CECCAR, 2004
13. Malciu,L., Feleagă,N. - Reformă după reformă: Contabilitatea din România în faţa
unei noi provocări. Vol. I Eseuri şi analiza standardelor IAS-IFRS, Ed. Economică, Bucureşti,
2005
14. Feleagă (Malciu),L.,Feleagă,N. - Contabilitate financiară. O abordare europeană si
internaŃională, Vol. I+II, Ed. Infomega, Bucureşti, 2005
15. Drăgan, C. M. - Revoluţia contabilităţii, Editura Universitară, 2007
16. Regulamentul Financiar al Uniunii Europene nr. 16005/2002, (publicat în volum,
2002)
17. I.A.S. - International Accounting Standard, publicat în volum, succesiv din 2000 până
în 2007, Editura Economica
18. Drăgan C. M. – Contabilitatea pe înţelesul tuturor, Editura romano-germană Alpha
MDN, 2009
19. I.F.R.S. - Standardele Internaţionale de Contabilitate si Raportare Financiară,
(comentate de Barry J.Epstein siE.K.Jermakovicz), BMT PUBLISHINGHOUSE, 2007
20. Directiva a Opta a Consiliului Europei nr. 84/253/EEC, volum tradus de CAFR.,
2006

21
 21. Cartea verde a Comisiei Europene nr. COM/1996/338, volum tradus de CAFR, 2004
şi trimis pe C.D. tuturor membrilor Camerei
22. Recomandarea nr. 2001/256/EEC a Comisiei de Audit a E. E. C. cu privire la
asigurarea calităţii auditului statutar; volum tradus de CAFR, 2004
23. Comunicatul COM/2003/0286 privind întărirea auditului statutar - Uniunea
Europeană - tradus de CAFR, 2005
24. Prof. univ. dr. doc. C. M. Draganello di Pacioluca: "Revoluţia contabilităţii-manual
pentru şcoala doctorală" - existent pe imaill-ul S.N.S.P.A, 2007
25. C. M. Drăgan: Bazele contabilităţii instituţiilor publice - 2008 - conformă reglementă-
rilor Uniunii Europene", Editura Universitară, 2007
26. C. M. Drăgan: "Revoluţia contabilităţii", Editura Universitară, 2007
27. "Reguli şi politici europene de contabiliate şi posibiliatea aplicării lor în instituţiile
publice româneşti", studiu de doctoranzii şi colaboratorii prof. univ. dr. doc. C. M. Drăgan în
cadrul "Asociaţiei europene de studii-Clubul de la Buzău"), dec. 2007
28. Ghid privind noul sistem de raportare financiară al Uniunii Europene - Luxemburg:
Oficiul pentru Publicaţii Oficiale ale Comunităţilor Europene, 2008

22