Obiectul de studiu al contabilitatii

Contabilitatea este știința și arta stăpânirii afacerilor, în care scop

se ocupă cu "măsurarea, evaluarea, cunoașterea, gestiunea și controlul
activelor, datoriilor și capitalurilor proprii, precum și a rezultatelor
obținute din activitatea persoanelor fizice și juridice", în care scop
"trebuie să asigure înregistrarea cronologică și sistematică, prelucrarea,
publicarea și păstrarea informațiilor cu privire la pozi ția financiară,
performanța financiară și fluxurile de trezorerie, atât pentru cerin țele
interne ale acestora, cât și în relațiile cu investitorii prezenți și poten țiali,
creditorii financiari și comerciali, clienții, instituțiile publice și al ți
utilizatori" (Legea contabilității nr.82/1991, republicată în iunie 2007, art.2,
al (1).

Contabilitatea s-a născut odată cu economia de subsistență a

comunei primitive, desenele din peșterile rupestre nefiind altceva decât
forme incipiente ale „socotelilor”: câte animale au fost, vânate și mâncate,
câte piei s-au jupuit și câte haine au rezultat, etc.

Împreună cu economia în dezvoltare s-a perfec ționat și „arta

ținerii socotelilor”, punctul de cotitură reprezentându-l modelul matematic
elaborat de Luca Pacioli di Borgo acum mai bine de 500 de ani, după care
contabilitatea a devenit de neînlocuit, fără alternative, deopotrivă o știin ță
și o artă în urmărirea existenței și mișcării capitalurilor și utilită ților, al
stabilirii rezultatelor activității și plasării lor, și totul de maniera ca
afacerile să beneficieze permanent de suportul bănesc necesar.[1]

Contabilitatea nu are hotare. Limitele ei teoretice, știin țifice și

practice sunt fără sfârșit atât în ceea ce privește cuprinderea fenomenelor
economice cât și al modului în care ele sunt sistematizate, prelucrate și
prezentate, astfel că despre ea niciodată nu poți să pretinzi că știi totul.

Companiile, întreprinderile, institu țiile, societă țile de orice fel și

mărime, persoanele juridice din întreaga lume întocmesc „conturi” și
situații financiare pentru a fi prezentate utilizatorilor de informa ții,
proprietarilor, controlorilor, administratorilor, organelor fiscale, după o
metodologie unică - iar aceasta este contabilitatea.

Din punct de vedere istoric, câteva repere merită a fi re ținute.

În lucrarea "Contabilitate generală" din 1947, ediția a 13-a, autorul, prof.
univ. C. G. Demetrescu definește contabilitatea pe trei coordonate:
  obiectul - contabilitatea este o ramură a științelor sociale care
asigură înregistrarea metodică și ordonată a tuturor operațiilor
privind mișcările de valori, de drepturi și obligații, precum și
modificările determinate de rezultatele activității desfășurate;
 scopul - contabilitatea are drept scop stabilirea situației
economice și juridice a întreprinderii, exercitarea permanentă a
unui control;
 mijloacele - contabilitatea se folosește de mijloace proprii:
conturi, balanțe de verificare, jurnale.

Contabilitatea este, practic, limbajul codificat al afacerilor, la

baza căruia stă etalonul monetar, care cuantifică orice activitate, de aşa
manieră încât ea să poată fi înregistrată şi standardizată într-o formă
concentrată.
Obiectul contabilităţii îl reprezintă evidenţa, calculaţia şi
controlul,

în expresie valorică, a stării şi mişcării patrimoniului, cu indicarea

destinaţiei şi sursei lor de provenienţă, a mijloacelor economice, a
proceselor

economice, precum şi a rezultatelor financiare.

Contabilitatea presupune înregistrarea, evaluarea, gestiunea şi
controlul activelor, capitalurilor proprii şi al datoriilor, precum şi al
rezultatelor obţinute.
Ea se clasifică în: contabilitatea curentǎ, care cuprinde lucrările
ce se efectuează zi de zi, pe parcursul perioadei de gestiune şi
contabilitatea periodică, care se realizează la sfârşitul perioadelor de
gestiune.

Printre procedeele metodei contabilităţii se numără:

 Procedee specifice metodei contabilităţii

– contul;
– bilanţul;
– balanţa de verificare.
 Procedee comune cu alte discipline, cum ar fi:
– documentele;
– evaluarea;
– calculaţia;
– inventarierea

Legea contabilităţii nr. 113-XVI din 27.04.2007, Monitorul Oficial

al Republicii Moldova nr. 90-93 din 29.06.2007 defineşte contabilitatea ca
fiind un sistem complex de colectare, identificare, grupare, prelucrare,
înregistrare, generalizare a elementelor contabile şi de raportare
financiară.:

Prin definirea obiectului de studiu al unei discipline se incearca a

se determina sfera preocuparilor sale si al locului pe care il ocupa in
procesul cunoasterii umane. Ca disciplina stiintifica independenta,
contabilitatea are propriul sau obiect de cercetare, acesta fiind
patrimoniul intreprinderii. Prima definitie a patrimoniului a fost data de
Luca Paciolo la Venetia 1494, in lucrarea sa intitulata „Summa de l
´aritmetica, geometrie, proportione e proportionalita”, ca fiind „tot ceea ce
apartine negustorului, avere mobila sau imobila, precum si toate afacerile
mari sau marunte in ordinea in care au avut loc”.

Obiectul de studiu al contabilităţii este patrimoniul întreprinderii.

Patrimoniul întreprinderii poate fi privit sub două aspecte, şi anume

sub aspectul:

 bunurilor economice – care reprezintă averea întreprinderii cu

conţinut material concret (mărfuri, produse materiale). Acestea
constituie activul întreprinderii. Caracteristicile de bază a bunurilor
economice sînt utilitatea (capacitatea bunului de a aduce venituri) şi
valoarea (exprimarea în bani).
 surselor de formare – care reflectă modul în care întreprinderea îşi
procură bunurile economice. În funcţie de apartenenţă sursele de
formare se divizează în surse proprii şi surse atrase. Acestea
constituie pasivul întreprinderii.

De menţionat că cele două aspecte ale patrimoniului se află în

strînsă legătură, modificarea unuia cauzînd inevitabil modificarea celuilalt
aspect. Această legătură poate fi prezentată prin următoarea relaţie de
echilibru a patrimoniului:

BUNURI ECONOMICE= SURSE PROPRII(capital propriu)+

SURSE ATRASE (datorii)

Însă contabilitatea nu se limitează numai la studierea situaţiei

patrimoniului, ci şi a schimbărilor cantitative şi calitative ce au loc în
volumul şi structura patrimoniului. De aceea contabilitatea mai studiază
echilibrul intern al patrimoniului care se exprimă prin formula contabilă:

Rezultat financiar = Venituri – Cheltuieli

 Cheltuielile exprimă efortul efectuat de întreprindere, iar veniturile –
efectul primit.

Dacă veniturile depăşesc cheltuielile întreprinderea obţine profit.

În caz contrar se obţin pierderi.

Astfel, obiectul contabilităţii îl constituie nu numai patrimoniul

întreprinderii, ci şi veniturile, cheltuielile şi rezultatele financiare ale
activităţii acesteia .