Unitatea de învăţare 7.

Analiza și înregistrarea tranzacțiilor și

evenimentelor. Contul – instrument
fundamental al contabilității

Cuprins
7.1. Introducere...................................................................................................................
7.2. Competenţele unității de învățare ................................................................................
7.3. Procedeele metodei contabilității ................................................................................
7.4. Definiția, forma și structura contului.....................................................................
7.5. Regulile de funcționare a conturilor ........................................................................
7.6. Clasificarea conturilor și Planul de Conturi General.................................................
7.7. Rezumat........................................................................................................................
7.8. Test de evaluare a cunoștințelor............................................................................

7.1. Introducere
Dacă în prima parte a cursului am definit conceptele fundamentale ale
contabilității, în cea de-a doua parte, vom problematiza procedeele specifice
metodei contabilității, care asigură instrumentarea contabilă și modelarea tuturor
tranzacțiilor care se desfășoară la nivelul entităților, cu respectarea unor reguli
specifice contabilității.
Prin conținutul acestei unități de învățare, vom studia aspectele definitorii
ale contului, care reprezintă instrumentul de bază al contabilității, cu ajutorul
căruia se cunoaște, în orice moment, atât existentul, cât și mișcarea sau
transformarea fiecărui element de activ, datorie, capital propriu, venituri sau
cheltuieli.

7.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea acestei unități de învățare, studenții vor fi capabili să:
- definească contul și să descrie structura contului;
- aplice regulile de funcționare ale conturilor;
- clasifice conturile și să descrie conținutul planului de conturi general.

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore.

 7.3.Procedeele metodei contabilității
Analiza și înregistrarea tranzacțiilor care se derulează la nivelul entităților presupun
utilizarea unui set de procedee, care definesc metoda contabilității, după cum urmează:
 procedee generale;
 procedee comune cu alte discipline economice;
 procedee specifice contabilității.
Procedeele generale se referă, în linii mari, la: observare, deducție, analiză, sinteză,
raționament.
Procedeele comune cu alte discipline economice sunt:
- documentația;
- evaluarea;
- calculația;
- inventarierea.
Documentația presupune întocmirea documentelor în care sunt consemnate și descrise
fenomenele economice la locul și momentul producerii lor.
Evaluarea este un procedeu de dimensionare a elementelor de active, datorii și
capitaluri proprii la momente diferite. În contabilitate, momentul de referință este intrarea în
entitate, respectiv recunoașterea inițială, pentru că în celelalte momente (inventarierea
entității și întocmirea situațiilor financiare, dar și ieșirea din entitate) se face recurs la
valoarea stabilită cu ocazia intrării în entitate.
Calculația este procedeul de comensurare a cheltuielilor și veniturilor și, implicit, a
rezultatelor obținute de entitate.
Inventarierea este procedeul de verificare a realității entității prin compararea situației
reale (faptice) cu situația scriptică (rezultată din contabilitate). Dacă situația faptică,
rezultată în urma inventarierii și constatată de către comisia de inventar prin observare,
măsurare, numărare sau cântărire, nu corespunde cu situația scriptică apar diferențe la
inventar, sub forma plusurilor sau minusurilor la inventar, care trebuie contabilizate astfel
încât situația scriptică să fie ajustată până la nivelul situației reale.
Procedeele specifice contabilității sunt:
- bilanțul;
- contul;
- analiza contabilă;
- balanța conturilor.
 Bilanțul generalizează și sintetizează averea unei entități, în expresie valorică, la un
moment dat, momentul de referință în contabilitate fiind închiderea exercițiului financiar.
Contul este procedeul de urmărire a stării și mișcării, sub forma creșterii sau reducerii,
fiecărui element bilanțier, dar și veniturilor și cheltuielilor.
Analiza contabilă este procedeul specific metodei contabilității, utilizat pentru
studierea operațiunilor economico-financiare în vederea reflectării lor corecte în sistemul
conturilor.
Balanța conturilor este procedeul de verificare a exactității înregistrărilor în sistemul
conturilor, care se bazează pe echilibrul fundamental DEBIT = CREDIT.
Între procedeele metodei contabilității, prezentate mai sus, există interdependență,
stabilindu-se anumite corelații, astfel:
- procedeul cu care se deschide exercițiul financiar este bilanțul de deschidere,
care trebuie să corespundă cu bilanțul de închidere al perioadei precedente
conform principiului intangibilității;
- în documentul bilanț, fiecare element se distinge printr-o anumită valoare, care
trebuie preluată în sistemul conturilor sub forma existenței (soldurilor) inițiale;
- pe parcursul exercițiului financiar, se reflectă în conturi toate modificările
elementelor de active, datorii, capitaluri proprii, venituri și cheltuieli, evaluate,
calculate și consemnate în documente;
- la sfârșitul perioadei, se determină situația finală (soldul final) pentru fiecare
element de active, datorii, capitaluri proprii, cu ajutorul conturilor;
- pentru întocmirea bilanțului de închidere a exercițiului financiar se impun două
verificări: una a realității, prin inventarierea entității, alta a exactității
înregistrărilor în sistemul conturilor, prin balanța conturilor;
- bilanțul de închidere a exercițiului financiar se completează pe baza balanței
conturilor, prin regruparea conturilor, în scopul sintetizării și evaluării la valori
reale.

Să ne reamintim...
Analiza și instrumentarea contabilă a tranzacțiilor, care se derulează la
nivelul entităților, presupun utilizarea unui set de procedee, care definesc
metoda contabilității, după cum urmează:
 procedee generale;
  procedee comune cu alte discipline economice;
 procedee specifice contabilității.
Procedeele generale se referă la: observare, deducție, analiză, sinteză,
raționament.
Procedeele comune cu alte discipline economice sunt:
- documentația;
- evaluarea;
- calculația;
- inventarierea.
Procedeele specifice contabilității sunt:
- bilanțul;
- contul;
- analiza contabilă;
- balanța conturilor.
Bilanțul generalizează și sintetizează averea unei entități, în expresie
valorică, la un moment dat, momentul de referință în contabilitate fiind
închiderea exercițiului financiar.
Contul este procedeul de urmărire a stării și mișcării, sub forma creșterii
sau reducerii, fiecărui element bilanțier, dar și veniturilor și cheltuielilor.
Analiza contabilă este procedeul specific metodei contabilității, utilizat
pentru studierea operațiunilor economico-financiare în vederea reflectării lor
corecte în sistemul conturilor.
Balanța conturilor este procedeul de verificare a exactității înregistrărilor
în sistemul conturilor, care se bazează pe echilibrul fundamental DEBIT =
CREDIT.

1. Definiți documentația, evaluarea, calculația și inventarierea.

2. Care sunt procedeele specifice contabilității?
3. Definiți bilanțul și contul.
4. Definiți analiza contabilă și balanța conturilor.
5. Prezentați interdependența care există între procedeele specifice
contabilității.
 7.4. Definiția, forma și structura contului
Cunoașterea realității economice dintr-o companie, la un moment dat, se realizează cu
ajutorul conturilor.
Contul reprezintă instrumentul care asigură înregistrarea, calculul și controlul
existentului și mișcării, sub forma creșterii sau reducerii, fiecărui element de activ, datorii,
capitaluri proprii, venituri și cheltuieli.
Cu ajutorul conturilor se urmărește ceea ce documentul bilanț nu poate exprima,
respectiv mișcarea sau transformarea fiecărui element bilanțier, venituri sau cheltuieli. În
acest sens, conturile corespund elementelor bilanțiere, dar și veniturilor și cheltuielilor,
realizându-se un sistem al conturilor prin care se urmărește atât starea fiecărui element
bilanțier la un moment dat, cât și procesele interne, generatoare de venituri și cheltuieli.
Există mai multe forme de reprezentare a contului, însă cea mai simplă reprezentare
este sub forma literei T.
Contul are în structură următoarele elemente:
 denumirea și simbolul;
 debitul și creditul;
 explicația tranzacțiilor înregistrate în cont;
 rulajul (mișcarea);
 total sume debitoare și total sume creditoare;
 soldul.
Denumirea și simbolul contului – se înscriu pe linia orizontală a T – ului. Denumirea
(titlul) contului trebuie să exprime conținutul economic al elementului bilanțier sau al
veniturilor și cheltuielilor pentru care este deschis. În România, denumirea și simbolul
conturilor se stabilesc în mod unitar, la nivel național, de către Ministerul Finanțelor Publice
prin Planul de Conturi General (PCG). Simbolul conturilor, așa cum se regăsește în Planul
de Conturi General, este reprezentat de trei sau patru cifre.
Pentru exemplificare: 371 este simbolul contului Mărfuri, 401 este simbolul contului
Furnizori, 411 este simbolul contului Clienți, 531 este simbolul contului Casa, 707 este
simbolul contului Venituri din vânzarea mărfurilor, 601 este simbolul contului Cheltuieli cu
materiile prime etc.
Este important de reținut faptul că, în contabilitatea unei entități, un anumit cont se
deschide o singură dată. Spre exemplificare, dacă o entitate comercializează mărfuri, pentru
a cunoaște existentul și/sau mișcarea stocului de mărfuri trebuie deschis în contabilitatea
acelei entități contul 371 Mărfuri, o singură dată. Dacă se face recurs la cea mai simplă
formă de reprezentare a contului, respectiv reprezentarea sub forma literei T, în acest caz,
contul 371 Mărfuri se prezintă astfel:
D 371 Mărfuri C unde: D = Debit, iar C = Credit

Debitul și creditul reprezintă cele două părți ale contului. Convențional, s-a stabilit ca
partea stângă a oricărui cont să fie denumită debit (D), iar partea dreaptă credit (C). A
debita un cont presupune a înregistra o sumă în partea stângă a contului, iar a credita un
cont presupune înscrierea unei sume în partea dreaptă.
Legătura dintre debitul și creditul conturilor, stabilită cu ocazia înregistrării
tranzacțiilor în conturi, este denumită corespondența conturilor, iar conturile care reflectă
această legătură sunt denumite conturi corespondente.
Explicația tranzacțiilor înregistrate în cont poate fi descriptivă sau contabilă.
Explicația descriptivă presupune prezentarea, pe scurt, a naturii operațiunii
economico-financiare, cu indicarea documentului justificativ (factură, chitanță, ordin de
plată etc.)
Explicația contabilă presupune indicarea, sub forma unui simbol cifric, a contului sau
conturilor corespondente.
Rulajul (mișcarea) contului indică modificările determinate de evenimentele și
tranzacțiile financiare asupra elementelor bilanțiere, veniturilor sau cheltuielilor. Rulajul
contului poate fi debitor sau creditor.
Rulajul debitor reprezintă totalitatea înregistrărilor efectuate în debitul unui cont
(partea stângă) și se simbolizează RD.
Rulajul creditor reprezintă suma înregistrărilor efectuate în creditul unui cont (partea
dreaptă) și se simbolizează RC.
Total sume debitoare (TSD) reprezintă suma dintre soldul inițial debitor (dacă există)
și rulajul debitor (RD), iar total sume creditoare (TSC) este suma dintre soldul inițial
creditor (dacă există) și rulajul creditor (RC).
Soldul contului exprimă existența elementului la un moment dat și poate fi sold inițial
și sold final.
Soldul inițial se preia în cont, la începutul perioadei, de la sfârșitul perioadei
precedente, prin urmare, nu toate conturile din contabilitatea unei entități prezintă sold
inițial la începutul perioadei.
 Soldul final al contului se determină la sfârșitul perioadei, iar la începutul perioadei
următoare devine sold inițial.

Să ne reamintim...
Contul reprezintă instrumentul de bază al contabilității, care asigură
înregistrarea, calculul și controlul existentului și mișcării, sub forma creșterii
sau reducerii, fiecărui element de activ, datorii, capitaluri proprii, venituri și
cheltuieli.
Există mai multe forme de reprezentare a contului, însă cea mai simplă
reprezentare este sub forma literei T.
Contul are în structură următoarele elemente:
 denumirea și simbolul;
 debitul și creditul;
 explicația tranzacțiilor înregistrate în cont;
 rulajul (mișcarea);
 total sume debitoare și total sume creditoare;
 soldul.

1. Definiți contul.
2. Care este structura contului?
3. Ce reprezintă debitul și creditul contului? Dar rulajul contului?
4. Ce reprezintă total sume debitoare și total sume creditoare?
5. Definiți soldul contului.

7.5. Regulile de funcționare a conturilor

În literatura de specialitate, există mai multe criterii de clasificare a conturilor, însă în
raport cu funcția contabilă, conturile pot fi clasificate astfel:
- conturi cu funcție contabilă de activ;
- conturi cu funcție contabilă de pasiv;
- conturi bifuncționale.
Conturile cu funcție contabilă de activ cuprind toate structurile activului bilanțier
(active imobilizate, active circulante și cheltuieli în avans) și ansamblul cheltuielilor.
Conturile cu funcție contabilă de pasiv reunesc toate structurile pasivului bilanțier
(datorii, provizioane, venituri în avans și capitalurile proprii) și ansamblul veniturilor.
 Pentru contabilitate, este foarte importantă cunoașterea regulilor de funcționare a
conturilor cu funcție contabilă de activ și pasiv, reguli pe care le prezentăm în cele ce
urmează.
Regulile de funcționare a conturilor cu funcție contabilă de activ sunt:
- la începutul perioadei, conturile cu funcție contabilă de activ încep să
funcționeze prin a se debita;
- se debitează cu creșterile sau majorările elementelor de activ;
- se creditează cu reducerile sau micșorările elementelor de activ;
- la sfârșitul perioadei, conturile cu funcție contabilă de activ prezintă
sold final debitor sau sunt soldate (sold final zero).
Regulile de funcționare a conturilor cu funcție contabilă de pasiv sunt:
- la începutul perioadei, conturile cu funcție contabilă de pasiv încep să
funcționeze prin a se credita;
- se creditează cu creșterile sau majorările elementelor de pasiv;
- se debitează cu reducerile sau micșorările elementelor de pasiv;
- la sfârșitul perioadei, conturile cu funcție contabilă de pasiv prezintă
sold final creditor sau sunt soldate (sold final zero).
Într-o reprezentare schematică, regulile de funcționare a conturilor de activ și pasiv pot
fi redate astfel:
D Conturi de ACTIV C
SI _
+
SFD
(SAU 0)

Conturile cu funcție contabilă de pasiv funcționează de o manieră opozabilă conturilor

cu funcție contabilă de activ, după cum urmează:
D Conturi de PASIV C
_ SI
+
SFC
(SAU 0)

Ecuația contului este următoarea:

SI + I = E + SF unde: SI = sold inițial; I = intrări; E = ieșiri; SF = sold final
 Conturile care respectă regulile de funcționare prezentate mai sus sunt denumite
conturi monofuncționale de activ și conturi monofuncționale de pasiv.

Exemplu
O societate comercială deține în casierie la 01.01.N suma de 5.000 lei. În
luna ianuarie, societatea a derulat prin casierie următoarele operațiuni
economico-financiare:
1. 05.01. a vândut mărfuri cu încasare în numerar în valoare de 10.000 lei;
2. 09.01. a ridicat din casierie suma de 11.000 lei și a depus-o în contul
curent de la bancă deschis la BCR;
3. 15.01. a cumpărat materiale consumabile în valoare de 500 lei, cu plata
imediată în numerar;
4. 20.01. a încasat de la un client suma de 2.000 lei prin casieria entității.

Cerințe:
a) Deschideți fișa contului 531 Casa și înregistrați informațiile de mai sus
aplicând regulile de funcționare a conturilor;
b) Determinați soldul final al contului 531 Casa la 31.01.N.

Rezolvare:
Elementul bilanțier Casa aparține categoriei activelor, prin urmare contul
531 Casa funcționează ca un cont cu funcție contabilă de activ, iar pentru
rezolvarea acestui exercițiu trebuie aplicate regulile de funcționare a
conturilor de activ.
D 531 Casa C
01.01. SI 5.000 2) 09.01. 11.000
1) 05.01. 10.000 3) 15.01. 500
4) 20.01. 2.000
RD: 12.000 RC: 11.500
TSD (SI + RD): 17.000 TSC: 11.500
SFD = TSD – TSC
SFD: 5.500

Prin urmare, societatea deține în casierie, la 31.01.N, suma de 5.500 lei, care
reprezintă soldul final debitor al contului de activ 531 Casa.
La 01.02.N, soldul final al contului 531 Casa, determinat la 31.01.N, devine soldul
inițial al acestui cont, care trebuie preluat, conform regulilor de funcționare ale conturilor de
activ, în debitul fișei contului 531 Casa.
 Să ne reamintim...
Pentru contabilitate, este foarte importantă cunoașterea regulilor de
funcționare a conturilor cu funcție contabilă de activ și pasiv.
Regulile de funcționare a conturilor cu funcție contabilă de activ sunt:
- la începutul perioadei, conturile cu funcție contabilă de
activ încep să funcționeze prin a se debita;
- se debitează cu creșterile sau majorările elementelor de
activ;
- se creditează cu reducerile sau micșorările elementelor de
activ;
- la sfârșitul perioadei, conturile cu funcție contabilă de
activ prezintă sold final debitor sau sunt soldate (sold final
zero).
Regulile de funcționare a conturilor cu funcție contabilă de pasiv sunt:
- la începutul perioadei, conturile cu funcție contabilă de
pasiv încep să funcționeze prin a se credita;
- se creditează cu creșterile sau majorările elementelor de
pasiv;
- se debitează cu reducerile sau micșorările elementelor de
pasiv;
- la sfârșitul perioadei, conturile cu funcție contabilă de
pasiv prezintă sold final creditor sau sunt soldate (sold
final zero).

În afara conturilor monofuncționale, există și un număr redus de conturi bifuncționale

datorită caracterului eterogen al elementelor de conținut. Aceste conturi încep să funcționeze
fie prin debitare, fie prin creditare și pot avea sold final debitor sau sold final creditor.
Principalele conturi bifuncționale sunt: 121 Profit sau pierdere și 512 Conturi curente la
bănci.
Contul 121 Profit sau pierdere reunește în conținutul său cheltuielile, ca elemente de
activ, cu veniturile, ca elemente de pasiv. Soldul acestui cont poate fi debitor, caz în care
exprimă pierderea perioadei sau creditor, context în care indică profitul perioadei. Acest
cont, indiferent de natura soldului final, se înscrie în documentul bilanț, în structura
capitalurilor proprii, cu semnul plus, în cazul în care există sold final creditor (SFC) sau cu
semnul minus, atunci când prezintă sold final debitor (SFD).
Contul 512 Conturi curente la bănci reunește în conținutul său disponibilitățile bănești,
ca elemente de activ, cu creditele bancare contractate pentru completarea disponibilităților
bănești din contul curent, sub forma liniilor de credit, în scopul efectuării de plăți, ca
elemente de pasiv. Soldul acestui cont poate fi debitor (în majoritatea cazurilor) și reflectă
valoarea disponibilităților bănești existente în conturile curente deschise la diferite bănci sau
creditor, caz în care indică valoarea datoriei față de bancă pentru creditele acordate entității
în vederea completării disponibilităților bănești din conturile curente.

1. Care sunt conturile cu funcție contabilă de activ? Dar conturile cu

funcție contabilă de pasiv?
2. Prezentați regulile de funcționare a conturilor de activ și regulile de
funcționare a conturilor de pasiv.
3. Care sunt principalele conturi bifuncționale?

7.6. Clasificarea conturilor și Planul de Conturi General

Conturile utilizate în contabilitatea unei entități, datorită corespondenței conturilor, se
regăsesc într-un sistem de conturi, cu legătură între componentele sale.
În literatura de specialitate, conturile sunt clasificate după mai multe criterii.
În funcție de scopul lor, există:
 conturi de reprezentare;
 conturi de rectificare.
La rândul lor, conturile de reprezentare pot fi:
 conturi bilanțiere;
 conturi de gestiune;
 conturi în afara bilanțului.
Conturile bilanțiere exprimă și reprezintă starea și mișcarea structurilor bilanțiere
(active, datorii și capitaluri proprii) și se corelează cu conturile de rectificare. Pentru
exemplificare: conturile de amortizări sau conturile de ajustări pentru deprecierea activelor,
deși au funcție contabilă de pasiv, se înscriu în documentul bilanț, la structura activelor, însă
cu semnul minus.
Conturile de gestiune sunt conturile de cheltuieli și de venituri, care urmăresc și
reprezintă derularea proceselor interne, transformatoare.
 Conturile în afara bilanțului reprezintă o serie de elemente, care se află temporar în
gestiunea entității și pot fi conturi de ordine și conturi de evidență.
După criteriul sfera de cuprindere, conturile pot fi:
 conturi sintetice;
 conturi analitice.
Conturile sintetice sunt stabilite la nivel național prin Planul de Conturi General
(PCG) și exprimă genul de element pentru care se deschid.
Conturile analitice nu se regăsesc în structura Planului de Conturi General și sunt
deschise de către profesionistul contabil în funcție de nevoile informaționale ale entității.
Aceste conturi dezvoltă spețele din cadrul genului de element.
Conturile sintetice care se dezoltă, în general, prin conturi analitice sunt conturile care
reflectă valori materiale (materii prime, mărfuri, produse finite) și conturile de terți
(furnizori, clienți, debitori diverși, creditori diverși etc.). Conturile analitice au aceeași
funcție contabilă ca și contul sintetic în cadrul căruia se dezvoltă.
Conturile care sunt utilizate în contabilitate sunt ordonate în Planul de Conturi General
(PCG), care este adoptat la nivel național, în România, conținutul său fiind aprobat de către
Ministerul Finanțelor Publice. În Planul de Conturi General fiecare cont se regăsește într-o
clasă de conturi, iar în cadrul clasei, într-o anumită grupă de conturi în funcție de conținutul
economic.
În România, Planul de Conturi General cuprinde următoarele clase de conturi:
- clasa 1, Conturi de capitaluri (capitaluri proprii, provizioane, datorii cu o
scadență mai mare de un an);
- clasa 2 reunește activele imobilizate, respectiv toate conturile de
imobilizări necorporale, corporale și financiare, dar și conturile de
amortizări și conturile de ajustări pentru deprecierea imobilizărilor, care
au funcție contabilă de pasiv;
- clasa 3, cuprinde toate conturile de stocuri și conturile de ajustări pentru
deprecierea stocurilor, acestea din urmă cu funcție contabilă de pasiv;
- clasa 4, Conturi de terți, care cuprinde atât conturi cu funcție contabilă de
activ, în cazul creanțelor, dar și conturi cu funcție contabilă de pasiv, în
cazul datoriilor cu o scadență mai mică de un an;
- clasa 5, Conturi de trezorerie, care reunește conturile care reflectă
investiții pe termen scurt, disponibilități bănești în diferite conturi curente,
în lei sau valută, numerarul existent în casierie, în lei sau valută,
 acreditivele, avansurile de trezorerie, alte valori, dar și creditele de
trezorerie (credite bancare contractate pentru o perioadă mai mică de un
an), acestea din urmă fiind conturi cu funcție contabilă de pasiv;
- clasa 6 reunește toate conturile de cheltuieli, care au funcție contabilă de
activ;
- clasa 7 cuprinde toate conturile de venituri, care au funcție contabilă de
pasiv;
- clasa 8 reunește toate conturile extrabilanțiere;
- clasa 9 închide Planul de Conturi General și reunește conturile de
gestiune internă.
Este important de reținut faptul că, primele opt clase de conturi din structura Planului
de Conturi General susțin organizarea contabilității financiare, destinată, cu precădere,
nevoilor informaționale ale terților. Mai mult, conturile din primele cinci clase ale Planului
de Conturi General stau la baza redactării documentului bilanț, iar conturile din clasa 6,
Cheltuieli și clasa 7, Venituri susțin întocmirea documentului contul de profit și pierdere.
Clasa 9 a Planului de Conturi General asigură organizarea contabilității de gestiune
(contabilității manageriale), care are ca obiectiv fundamental determinarea costului de
producție al produselor obținute de entitate sau al lucrărilor și serviciilor prestate de
companie.
Conturile sunt ordonate în Planul de Conturi General într-o structură logică, prima
cifră a simbolului indicând apartenența contului la o anumită clasă de conturi. Pentru
exemplificare: contul 371 Mărfuri face parte din clasa 3 a Planului de Conturi General,
contul 401 Furnizori se regăsește în clasa 4, contul 531 Casa aparține clasei 5 etc.

7.7. Rezumat
Analiza și instrumentarea contabilă a tranzacțiilor, care se derulează la
nivelul entităților, presupun utilizarea unui set de procedee, care definesc metoda
contabilității, după cum urmează:
 procedee generale;
 procedee comune cu alte discipline economice;
 procedee specifice contabilității.
Procedeele generale se referă la: observare, deducție, analiză, sinteză,
raționament.
 Procedeele comune cu alte discipline economice sunt:
- documentația;
- evaluarea;
- calculația;
- inventarierea.
Procedeele specifice contabilității sunt:
- bilanțul;
- contul;
- analiza contabilă;
- balanța conturilor.
Bilanțul generalizează și sintetizează averea unei entități, în expresie
valorică, la un moment dat, momentul de referință în contabilitate fiind
închiderea exercițiului financiar.
Contul este procedeul de urmărire a stării și mișcării, sub forma creșterii
sau reducerii, fiecărui element bilanțier, dar și veniturilor și cheltuielilor.
Analiza contabilă este procedeul specific metodei contabilității, utilizat
pentru studierea operațiunilor economico-financiare în vederea reflectării lor
corecte în sistemul conturilor.
Balanța conturilor este procedeul de verificare a exactității înregistrărilor
în sistemul conturilor, care se bazează pe echilibrul fundamental DEBIT =
CREDIT.
Contul reprezintă instrumentul de bază al contabilității, care asigură
înregistrarea, calculul și controlul existentului și mișcării, sub forma creșterii
sau reducerii, fiecărui element de activ, datorii, capitaluri proprii, venituri și
cheltuieli.
Există mai multe forme de reprezentare a contului, însă cea mai simplă
reprezentare este sub forma literei T.
Contul are în structură următoarele elemente:
 denumirea și simbolul;
 debitul și creditul;
 explicația tranzacțiilor înregistrate în cont;
 rulajul (mișcarea);
 total sume debitoare și total sume creditoare;
  soldul.
Pentru contabilitate, este foarte importantă cunoașterea regulilor de
funcționare ale conturilor cu funcție contabilă de activ și pasiv.
Regulile de funcționare a conturilor cu funcție contabilă de activ sunt:
- la începutul perioadei, conturile cu funcție contabilă de
activ încep să funcționeze prin a se debita;
- se debitează cu creșterile sau majorările elementelor de
activ;
- se creditează cu reducerile sau micșorările elementelor de
activ;
- la sfârșitul perioadei, conturile cu funcție contabilă de
activ prezintă sold final debitor sau sunt soldate (sold final
zero).
Regulile de funcționare a conturilor cu funcție contabilă de pasiv sunt:
- la începutul perioadei, conturile cu funcție contabilă de
pasiv încep să funcționeze prin a se credita;
- se creditează cu creșterile sau majorările elementelor de
pasiv;
- se debitează cu reducerile sau micșorările elementelor de
pasiv;
- la sfârșitul perioadei, conturile cu funcție contabilă de
pasiv prezintă sold final creditor sau sunt soldate (sold
final zero).

7.8.Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Definiți contul.
2. Care este structura contului?
3. Care sunt regulile de funcționare a conturilor de activ? Dar regulile de
funcționare a conturilor de pasiv?
4. Care sunt principalele conturi bifuncționale?
5. Care este ecuația contului?
6. Cum sunt clasificate conturile?
7. Definiți conturile sintetice și conturile analitice.
8. Care este structura Planului de Conturi General?
9. Se cunosc următoarele informații referitoare la stocul de materii prime al
societății comerciale Z S.R.L.:
- la 01.01.2015 valoarea materiilor prime aflate în stocul societății a
fost de 100.000 lei;
- pe 10.01.2015 societatea a cumpărat materii prime în valoare de
40.000 lei;
- pe 22.01.2015 societatea a consumat materii prime în valoare de
70.000 lei;
- pe 26.01.2015 societatea a achiziționat materii prime în valoare de
10.000 lei.
Deschideți fișa contului 301 Materii prime, înregistrați informațiile de mai
sus și determinați soldul final al acestui cont la 31.01.2015.