3.

Procedeele metodei contabilităţii

Procedeul reprezintă un mijloc prin care se acţionează, un mod de a proceda sau o

soluţie practică pentru atingerea unui obiectiv.
Procedeele metodei contabilităţii pot fi grupate în trei mari categorii:
a) procedee comune tuturor ştiinţelor;
b) procedee comune ştiinţelor economice;
c) procedee specifice metodei contabilităţii;
a) Procedeele comune tuturor ştiinţelor reprezintă modalităţi, mijloace şi practici
utilizate în cercetarea ştiinţifică de cea mai mare parte a ştiinţelor.

observarea

raţionamentul

comparaţia
Procedeele
comune
tuturor clasificarea
ştiinţelor

analiza

sinteza

b) Procedeele comune ştiinţelor economice sunt acele procedee care reprezintă şi

pentru contabilitate modalităţi, practici de lucru.
- ;
- (examinarea fiecărui obiect, evaluare, tranzacţie, atribuirea unei valori
monetare);
- (utilizarea unor algoritmi de calcul în vederea exprimării unei valori
monetare);
- (cunoaşterea reală a bunurilor şi valorilor prin compararea acestora cu
datele scriptice).

documentarea

evaluarea
Procedeele
comune
ştiinţelor calculaţia
economice

inventarierea
 c) Procedeele specifice metodei contabilităţii reprezintă esenţa, particularitatea sau
demersul final al principiilor şi procedeelor comune ale metodei contabilităţii.

bilanţul

Procedeele
specifice contul
contabilităţii

balanţa de verificare

Bilanţul reprezintă consecinţa transpunerii în practica contabilă a principiului dublei

reprezentări a patrimoniului. Aceasta exprimă echilibrul static la un moment dat, la nivelul
întregii activităţi, a patrimoniului şi a rezultatelor financiare, evidenţiind poziţia financiară a
entităţii sub dublu aspect: al destinaţiei , respectiv al utilizărilor (activ) şi al provenienţei
(pasiv).
Contul contabil este procedeul care completează spectrul informaţiilor prezentate în
bilanţ, evidenţiind pe lângă situaţia statistică şi evoluţia dinamică a fiecărui element ce
formează activele, datoriile, veniturile, cheltuielile şi rezultatele financiare ale entităţii. Este o
expresie a principiului dublei înregistrări.
Balanţa de verificare asigură legătura dintre bilanţ şi cont, fiind considerat
procedeul de centralizare şi verificare a înregistrărilor efectuate cu ajutorul conturilor.
 Bilantul-procedeu al metodei contabilitatii

1. Conceptul de bilanţ: noţiune, definire, abordări

Din prezentarea bilanţului ca o consecinţă a principiului dublei reprezentări, putem

afirma că acesta exprimă în realitate bogăţia sau averea entităţii în unităţi monetare, prin
corelaţia dintre bunurile economice, sursele de finanţare şi rezultatele financiare la un
moment dat, de regulă la sfârşitul anului calendaristic (sfârşitul exerciţiului).

BUNURI ECONOMICE

PATRIMONIUL
(averea entităţii)

SURSE DE FINANŢARE

Bunurile economice reprezintă totalitatea mijloacelor ce ajută la realizarea

obiectului de activitate al entităţii, sursele de finanţare exprimă în realitate datorii ale
entităţilor faţă de terţi, iar rezultatele financiare vor întregi capitalurile proprii ale entităţii. În
baza celor prezentate, putem considera bilanţul ca fiind procedeul de sinteză prin care se
prezintă la un moment dat, în expresie valorică,activele, datoriile şi capitalurile proprii.
Teoria şi practica contabilităţii demonstrează că studiul bilanţului trebuie realizat în
două ipostaze:
- procedeu al metodei contabilităţii;
- situaţie financiară de sinteză a informaţiilor contabile.
Ca procedeu al metodei contabile, bilanţul exprimă un model al principiului dublei
reprezentări, care determină echilibrul patrimonial static dintre active, pe de o parte, datorii şi
capitaluri proprii, pe de altă parte.

A = Dt + Cp
Analiza ca situaţie financiară a bilanţului, scoate în evidenţă modul de grupare a
informaţiilor având în vedere natura elementelor, lichiditatea (în cazul activelor),
exigibilitatea (în cazul pasivelor).
Ca procedeu al metodei contabilităţii bilanţul prezintă un pronunţat caracter teoretic
şi didactico – metodologic, care prezintă înţelegerea influenţei operaţiilor economico –
financiare ce conduc la modificări ale activelor şi pasivelor la sfârşitul perioadei.
În calitatea sa de situaţie financiară anuală, bilanţul reprezintă o sursă de informare
indispensabilă procesului de conducere şi luarea deciziilor privind activitatea viitoare,
exprimând în esenţă poziţia financiară a entităţii.

2. Interpretări şi caracteristici ale bilanţului contabil

Din cele două ipostaze sub care este analizat bilanţul contabil rezultă că acesta
conţine două structuri calitative aflate în echilibru static care se referă la aceleaşi elemente
privite sub dublu aspect ca utilităţi (active patrimoniale), respectiv ca resurse (datorii faţă de
investitori şi faţă de terţi aşanumitele pasive patrimoniale).
 Concepţia juridică

Concepţiile
obiectului Concepţia economică
contabilităţii

Concepţia financiară

Din punct de vedere juridic, activul grupează elementele bilanţiere în:

- active reale (bunuri): terenuri, construcţii, materii prime, etc.;
- creanţe: drepturi asupra terţilor (clienţi, debitori diverşi, etc.);
- cheltuieli în avans: cheltuieli efectuate în cursul anului, dar care privesc
exerciţiul sau anul viitor
Din punct de vedere juridic, pasivul grupează elementele bilanţiere în:
- datorii: obligaţii faţă de furnizori, bănci;
- capitaluri proprii.
Din punct de vedere economic, activul cuprinde:
- active imobilizate: terenuri, clădiri;
- active circulante: stocuri, creanţe, lichidităţi.
Din punct de vedere economic, pasivul cuprinde:
- datorii;
- capitaluri (proprii şi împrumutate).
Din punct de vedere financiar, activele se grupează în funcţie de lichiditate în:
- active durabile;
- active realizabile;
- active disponibile.
Din punct de vedere financiar, pasivele se grupează în funcţie de exigibilitate în:
- datorii pe termen lung;
- datorii pe termen scurt.
Ordonarea elementelor de activ în bilanţ se face în ordinea crescătoare a lichidităţii,
iar a elementelor de pasiv în ordinea crescătoare a exigibilităţii.
Privit ca situaţie financiară anuală de bază, bilanţul prezintă următoarele
caracteristici:
- este un document contabil redactat după reguli specifice contabilităţii,
constituind o formă generală de prezentare a informaţiilor cu privire la
poziţia financiară a entităţii;
- valorile prezentate în bilanţ sunt exprimate în unităţi monetare;
- evaluările şi descrierile structurilor patrimoniale au un caracter
instantaneu;
- obiectul descrierii şi evaluării este reprezentat de patrimoniu.

3. Funcţiile de bază ale bilanţului

Funcţia bilanţului exprimă un mod de a înţelege şi explica rolul bilanţului ca

procedee de lucru al metodei contabilităţii, dar în acelaşi timp ca situaţie financiară anuală de
sinteză.
 a) Funcţia de informare are în vedere elemente noi de cunoaştere, noi lămuriri şi
clarificări în raport cu cunoştinţele prealabile ce privesc situaţia de ansamblu a unei
întreprinderi la un moment dat cu referire la active, datorii şi capitaluri proprii.
b) Funcţia de analiză presupune cercetarea, interpretarea şi explicarea informaţiilor
din bilanţ astfel încât să se identifice aspectele esenţiale din perioadele precedente pe baza
cărora să se ia decizii viitoare.
c)Funcţia de sistematizare şi grupare a datelor are în vedere aranjarea, dispunerea
şi ordonarea informaţiilor din bilanţ în mod logic, raţional şi just astfel încât să exprime un
sistem organizat sub forma unui tot unitar însă cu delimitarea informaţiilor după criterii bine
definite care să le ofere coerenţă şi relevanţă.
d) Funcţia de generalizare în cazul bilanţului contabil este expresia momentului
final pe care îl parcurge un ciclu contabil, prin care se trece de la noţiuni cu sferă mai
restrânsă şi un conţinut mai bogat reflectat cu ajutorul celorlalte procedee ale metodei
contabilităţii la noţiuni cu sferă mai largă şi un conţinut mai restrâns însă semnificativ, ce
permite o înţelegere mult mai concisă a trăsăturilor comune pe care le prezintă diferitele
structuri ce compun: activele, datoriile şi capitalurile proprii. Generalizarea bilanţieră are la
bază o serie de criterii raţionale prin care se urmăreşte evidenţierea caracteristicilor calitative
ale informaţiei contabile reprezentată prin: inteligibilitate, relevanţă, credibilitate şi
comparabilitate.
e) Funcţia de control realizată cu ajutorul bilanţului contabil, are în vedere
verificarea periodică a activităţii unei entităţi prin prisma echilibrului static dintre utilităţi şi
sursele de finanţare (resursele) ale acestora, identificându-se cu această ocazie punctele slabe
şi cele forte ale activităţii, ce vor constitui repere pentru îmbunătăţirea activităţii viitoare.
f) Funcţia previzională constă în facilitatea creată prin modul sintetic, grupat şi
generalizat de prezentare a informaţiilor în bilanţ, de a se formula estimaţii cu privire la
evoluţia viitoare a unor indicatori fundamentali, având la bază informaţiile din perioada
precedentă.

4. Recunoaşterea structurilor bilanţiere

Din punct de vedere al contabilităţii, recunoaşterea înseamnă încorporarea,

înscrierea în situaţiile financiare a activelor, pasivelor, cheltuielilor, veniturilor şi a
rezultatelor financiare.

Cunoaşterea caracteristicilor structurilor bilanţiere prezintă importanţă în activitatea

de analiză contabilă.
Recunoaşterea activelor în bilanţ. Criteriile de recunoaştere a activelor se desprind
din definirea acestora ca resurse controlate care vor genera beneficii economice viitoare.
Aceste criterii sunt:
- exercitarea unui control asupra activului, fiind probabilă generarea de
beneficii economice viitoare;
- are un cost ( valoare) ce poate fi evaluat în mod credibil.
În activul bilanţului, elementele sunt grupate şi ordonate în funcţie de: natură,
destinaţie şi lichiditate, pe gupe, subgrupe şi posturi bilanţiere.
Grupele activului sunt:
a) active imobilizate: - imobilizări necorporale;
- imobilizări corporale;
- imobilizări financiare;
b) active circulante: - stocuri;
 - creanţe ( valori de încasat);
- investiţii financiare pe termen scurt (acţiuni şi obligaţii);
- casa şi conturile la bănci;
c) cheltuieli în avans.
Recunoaşterea pasivelor în bilanţ. Pasivul exprimă sursele de finanţare a bilanţului
economic din activul bilanţului. Sunt reprezentate de datoriile entităţii faţă de terţi, cât şi faţă
de investitori.
Recunoaşterea pasivelor are la bază două criterii:
- este probabil o ieşire de resurse ca urmare a achitării unor operaţii
curente care în viitor va genera beneficii economice;
- valoarea obligaţiei poate fi evaluată în mod credibil.
Gruparea şi ordonarea elementelor în pasivul bilanţului se face în funcţie de natură,
provenienţă şi exigibilitate.
Grupele pasivului bilanţului sunt:
d) datorii ce trebuie plătita într-o perioadă de până la un an ( datorii pe termen
scurt);
e) active circulante nete, respectiv datorii curente nete ( se obţin prin însumarea
activelor circulante cu cheltuielile în avans din care se scoate grupa d) şi subvenţiile pentru
investiţii);
f) total active minus datorii curente;
g) datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an;
h) provizioane;
i) venituri în avans;
j) capital şi rezerve.