BILANȚUL ȘI ANALIZA POZIȚIEI

FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII

Andreea BLIDARU
MĂDĂLINA ANDRONIC
Adina DUMITRU
Georgiana GRAMA
 I. STRUCTURA BILANȚULUI CONTABIL
Capacitatea întreprinderii de a se adapta schimbărilor de mediu exprimă poziția
financiară a acesteia și este reprezentată cu ajutorul bilanțului contabil, acesta
constituind una dintre componentele situațiilor financiare anuale care trebuie să
asigure imaginea fidelă, clară și completă a activelor, datoriilor și capitalurilor
proprii.
Bilanțul este un instrument specific metodei contabilității care evidențiază la un
anumit moment, în timp, pe baza principiului dublei reprezentări, în expresie
valorică, echilibrul dintre mijloacele economice și sursele lor de finanțare precum
și rezultatele obținute ca urmare a investirii, consumării și reproducției capitalului.
Prin modul în care este conceput și structurat, bilanțul contabil reprezintă un
mijloc de cunoaștere, control și analiză a activității întreprinderii. Bilanțul trebuie
să respecte principiul realității datelor, să fie prezentat după un sistem simplu și
clar care să permită determinarea celor mai relevanți indicatori privind activitatea
economico-financiară.
Bilanțul oferă informații esențiale despre capacitatea întreprinderii de a
degaja fluxuri viitoare de numerar, despre necesitățile de creditare viitoare,
repartizările viitoare către creditori, acționari, terți.
Bilanțul contabil se întocmește pe baza balanței de verificare sintetice de la
sfârșitul perioadei de gestiune, respectiv a soldurilor finale debitoare și creditoare
ale conturilor bilanțiere din clasele I-V din planul general de conturi.

STABILIREA BALANȚEI DE VERIFICARE A CONTURILOR

Pentru centralizarea și controlul exactității datelor înregistrate în conturi se
întocmește balanța de verificare înainte de inventarierea patrimoniului. Din acest
punct de vedere, balanța pregătește datele de referință necesare comparării
soldurilor din inventarul contabil și inventarul faptic. Balanța conturilor înainte de
inventariere poate fi abordată ca un inventar contabil.
Relațiile de controproprii balanței sunt cele dintre debitul și creditul
conturilor, înregistrarea sintetică și analitică. Dintre acestea cea care oferă
informații de control cu privire la înregistrarea în conturi a tuturor documentelor
justificative este aceea că totalul rulajului debitor sau creditor din balanță trebuie să
fie egal cu totalul rulajului calculat în registrul-jurnal. Situația de referință a
inventarului faptic o reprezintă soldurile finale calculate în balanță. De aceea
balanța poate fi interpretată și ca un inventar contabil.
Balanța conturilor poate fi discutată și prezentată și ca un instrument de
verificare a conținutuliui soldurilor conturilor contabile, în sensul ca acestea să
reflecte operații economice și financiare reale, consemnate în documentele
justificative și înregistrate în concordanță cu normele metodologice de utilizare a
conturilor.
 INVENTARIEREA PATRIMONIULUI
Inventarierea patrimoniului reprezintă lucrarea preliminară, prin care se
stabilește situația reală a patrimoniului, care se referă atât la constatarea mărimii
faptice a elementelor patrimoniale, cât și la evaluarea lor la nivelul valorii actuale.
Nu pot fi concepute situațiile financiare, adică, nu se pot determina poziția
financiară, performanța întreprinderii și modificările poziției financiare la un
anumit moment și pe o anumită perioadă de timp, fără să fie alcătuit, în prealabil,
inventarul. Numai printr-un bilanț alcătuit pe baze reale, întreprinzătorul se poate
orienta și menține într-o economie însoțită de variația prețurilor și puterii de
cumpărare a banului.
Relația, proprie inventarului, prin care este determinată situația reală a
patrimoniului la un moment dat este de forma:
Situația netă a patrimoniului=Activul inventariat-Datoriile inventariate
Constatarea existenței elementelor inventariate se face prin observarea
directă (prin numărare, cântărire, măsurare, cubare și calcule tehnice după caz),
pentru bunurile corporale (materiale), pe bază de registre sau documente (extrase
de cont confirmate de terți), pentru bunurile necorporale (nemateriale), creanțe și
datorii. În ceea ce privește evaluarea elementelor patrimoniale inventariate, aceasta
se face la nivelul valorii actuale, denumită valoare de inventar.
Valoarea de inventar, ce expresie a valorii actuale este estimată în funcție de
prețul pieței, utilitatea bunului pentru economia întreprinderii, starea și amplasarea
bunurilor. De aceea, în mai multe lucrări de specialitate se apreciază că valoarea de
inventar este egală cu valoarea de îmbunătățire sau valoarea justă. Pentru stabilirea
unei asemenea valori se utilizează referințele cele mai adecvate, cum sunt: prețurile
de piață, indicii generali și specifici de prețuri. Teoretic, pentru stabilirea valorii de
inventar se pot folosi, individual sau asociate, următoarele metode: valori
actualizate, valori de realizare nete, valori de întreprindere și valori de înlocuire.În
raport de natura și caracteristicile unor elemente patrimoniale, valoarea de inventar
capătă anumite semnificații concrete. Astfel, la imobilizările necorporale și
financiare reevaluate, valoarea de inventar este egală cu valoarea rămasă
actualizată în cursul sau la închiderea exercițiului financiar. Dacă imobilizările
corporale și necorporale nu sunt reevaluate, valoarea de inventar este egală cu
valoarea contabilă de intrare-amortizarea cumulată înregistrată în conturile grupei
28 ”Amortizarea imobilizărilor”. În situația în care imobilizările corporale s-au
depreciat prin degradarea fizică, evaluarea se efectuează în procente.
Titlurile financiare și titlurile de plasament se evaluează, în cazul celor
cotate la bursă, la valoarea lor probabilă de vânzare. La fel se procedează și pentru
evaluarea obligațiilor întreprinderii, în cazul emiterii de instrumente de plată ce se
negociază în public, prin intermediul bursei, fie în România, fie în străinătate.
 Stocurile. Pentru materiile prime și materialele cumpărate, valoarea de
inventar se stabilește pe baza costului de achiziție al ultimului lot intrat. Stocurile
fabricate, destinate desfacerii, se evaluează la costul de producție al perioadei de
calculație când s-a produs intrarea. Poate fi folosită și varianta în care, pornind de
la prețul pieței, ca valoare de realizare, se scade rezultatul potențial, calculat în
mod analitic pe produs sau rezultatul mediu calculat în funcție de rata rentabilității.
Valoarea de inventar a stocurilor de producție neterminată, a semifabricatelor și
produselor destinate consumului intern, se estimează la nivelul costurilor de
producție efective. Mărfurile se evaluează la costul de achizițieal ultimei intrări în
gestiune. Se poate estima și în varianta: pornind de la prețul pieței la 31.12 sau
prețul de vânzare la aceeași dată din care se scade rabatul ,adaosul sau marja
comercială. Stocurile degradate sau deteriorate parțial se reduc corespunzător cu
gradul de depreciere, valoarea lor de inventar fiind egală cu valoarea de
întrebuințare pe care o pot căpăta în interiorul întreprinderii sau cu prețul de
valorificare în afară, stabilit prin corelație cu prețul altor bunuri similare care se
comercializează. Creanțele și datoriile, inclusiv TVA deductibilă și TVA corelată
sunt evaluate la inventar la valoarea nominală, corectată, dacă este cazul, în funcție
de termenii clauzelor din contract dobânzi sau discount-uri. Pentru creanțele și
datoriile încerte și în litigii, valoarea de inventar este stabilită în funcție de valoarea
lor probabilă ”încasat-plătit”. În acest scop se recurge la analiza individuală a
fiecărei ”creanțe-datorii”, pentru a se stabili gradul de probabilitate ”incasare-
plată”.

STRUCTURA BILANȚULUI CONTABIL

Bilanțul este structurat astfel:
- Activele după natură, destinație și lichiditate;
- Pasivele după natură, proveniență și exigibilitate
Bilanțul contabil pune în evidență situația netă a elementelor componente
descrisă prin ecuația: Activ net (capitaluri proprii)=Activul balanțier – Datorii
balanțiere. Bilanțul contabil este întocmit pe baza balanței de verificare sintetice de
la sfârșitul perioadei de gestiune, respectiv a soldurilor finale debitoare și
creditoare ale conturilor balanțiere din clasele I-V din planul general de conturi.
Sunt cunoscute două forme de prezentare a elementelor prin bilanț:
- Schema orizontală sub forma unui tabel cu două părți
- În partea stângă elementele de activ și în partea dreaptă elementele de pasiv
- Schema verticală sub forma unei liste în care la început sunt prezentate
elementele de activ și în continuare cele de pasiv.
Bilanțul contabil este de trei feluri:
 1. Bilanț contabil structurat din punct de vedere juridic ( în activ sunt
trecute drepturile de proprietate privată iar în pasiv, obligațiile
întreprinderii-datorii față de terți și față de aportorii de capitaluri proprii.
2. Bilanț contabil structurat din punct de vedere financiar ( în activ sunt
trecute bunurile economice ordonate după principiul lichidității, iar în
pasiv modul de finanțare al bunurilor economice, ordonate după
principiul exigibilității.
3. Bilanțul contabil structurat din punct de vedere economic (în activ sunt
trecute mijloacele economice structurate după destinațiile lor, respectiv
după funcțiile întreprinderii - de investire, de exploatare, de gestiune a
trezoreriei, iar în pasiv sunt trecute sursele de finanțare, mai exact de
unde provin activele.

ELEMENTELE COMPONENTE ALE ACTIVULUI

Activele sunt resurse controlate de întreprindere care provin din evenimente trecute
și de la care se așteaptă să genereze avantaje economice viitoare (beneficii, fluxuri
de trezorerie.
1. ACTIVELE IMOBILIZATE cuprind acele valori economice de investiție,
de folosință durabilă, cu perioada de utilizare și lichiditate mai mare de un
an. Ele se clasifică în imobilizări necorporale, corporale și financiare.
A. Imobilizările necorporale (active intangibile sau active nemateriale)
cuprind acele valori care nu au forma materială concretă, respectiv:
- Cheltuieli de constituire
- Cheltuieli de cercetare-dezvoltare
- Concesiuni, brevete, licențe, mărci
- Fondul comercial
- Avansurile și imobilizările necorporale
B. Imobilizările corporale (active fixe sau tangibile) cuprind totalitatea
bunurilor material de folosință îndelungată în activitatea unei firme, cum
ar fi terenuri și mijloace fixe (clădiri, construcții speciale, mașini, utilaje,
mobilier, aparatură birotică etc.). Activele imobilizate corporale își pierd
din valoare în timp ca urmare a uzurii determinată de utilizarea lor (uzura
fizică) și de progresul tehnic (uzura morală). Constatarea contabilă a
pierderii de valoare suferită de imobilizările corporale și includerea lor pe
costuri se numește amortizare.
C. Imobilizările financiare (investiții financiare sau de portofoliu) cuprind
valorile financiare investite de întreprindere în patrimoniul altor societăți
comerciale, cum ar fi titluri de participare, creanțele atașate
participanților, împrumuturi etc.
2. ACTIVELE CIRCULANTE (active curente) cuprind toate valorile
economice sub forma stocurilor și producției în curs de execuție, creanțelor,
valorilor mobiliare de plasament și disponibilităților bănești. Aceste active
își schimbă în mod continuu, în cadrul ciclului econimic, forma materială și
utilitatea. În faza de aprovizionare, activele circulante sub formă de bani se
transformă în stocuri de materii prime și materiale, în faza de producție,
stocurile se consumă, trasnsformându-se în stocuri de producție în curs de
execuție, care, după ultima operație de prelucrare, devin produse finite, iar în
faza de desfacere sunt vândute clienților. Perioada lor de rotație este mai
mică de un an. Activele circulante se clasifică în stocuri și producție în curs
de execuție, creanțe, plasamente și disponibilități bănești.
A. Stocurile și producția în curs de execuție. Stocurile reprezintă ansamblul
bunurilor deținute pentru a fi vândute în aceeași stare sau după
prelucrarea lor în procesul de producție, sau pentru a fi consumate la
prima lor utilizare. Ele sunt concretizate în materii prime și materiale
consumabile, prodcuția în curs de execuție, semifabricate, produse finite,
ambalaje etc.
B. Creanțele sau valorile în curs de decontare se referă la sumele de bani,
lucrărui de servicii, bunuri avansate temporar altor persoane fizice sau
juridice și pentru care se așteaptă să primească un echivalent sub forma
unei sume de bani sau a unui serviciu. Acestea pot fi stocuri vândute
clienților, avansuri în bani acordate salariaților care se deplasează în
interesul serviciului. Persoanele care datorează sume de bani unității
economice se numesc debitori. Creanțele comerciale cele mai
semnificative sunt compuse din creanțele față de clienți și efectele de
primit.
C. Titlurile de plasament și disponibilitățile bănești cuprind toate valorile
economice care îmbracă forma de bani sau care îndeplinesc această
funcție. Titlurile de plasament se referă la acțiuni și obligațiuni pe termen
scurt, și spre deosebire de titlurile de participare, a căror posesie
depășește un an, de regulă, perioada de rotație a titlurilor de plasament
este mai mică de un an, în general. Disponibiliotățile bănești în lei și
devize se referă la numerarul din casierie, depozitele aflate în conturi
bancare sau alte valori care pot fi transformate imediat în bani. Tot din
categoria disponibilităților bănești fac parte și carnetele de cecuri cu sau
fără limită de sumă, acreditivele și avansurile de trezorerie. Carnetele de
cecuri cu limită de sumă cuprind valori băneștui înscrise în documente-
valoare utilizate pentru efectuarea de plăți; acestea se rezervă la bancă
într-un cont separat. Acreditivul este o formă de decontare care conferă
furnizorilor siguranța încasării creanțelor. Lichiditățile se mențin într-un
 cont distinct, la dispoziția furnizorului, din care urmează să se efectueze
plățile către acesta pe măsura livrării mărfurilor, executării lucrărilor sau
prestării de servicii. Avansurile de trezorerie reprezintă disponibilitățile
bănești repartizate angajaților în vederea achiziționării unor bunuri sau
servicii și care urmează să fie decontate ulterior. În categoria altor
valori financiare sau de trezorerie se cuprind timbrele poștale sau
fiscale, tichetele sau biletele de călătorie, tratament și odihnă.

3. CHELTUIELILE ÎN AVANS sunt sume achitate în cursul

exercițiului curent, dar care se referă la servicii ce vor fi primite
de abia în exercițiul următor, când vor fi recunoscute drept
cheltuieli (abonamente sau chirii plătite în avans).

ELEMENTELE COMPONENTE ALE PASIVULUI

Pasivul reprezintă sursele de finanțare ale bunurilor econmice, adică ale

activelor. Din punct de vedere juridic, pasivul cuprinde capitalul propriu și
datoriile, sub aspect economic, clasificarea se face în capitaluri și datorii
(financiare și de exploatare), iar din punct de vedere financiar valorile se grupează
în funcție de exigibilitatea (termenul de plată) al lor în capitaluri permanente, pe
termen lung și datorii pe termen scurt. Sursele de finanțare se clasifică în funcție de
modul de constituire(finanțare proprie sau străină) și exigibilitatea lor. Finanțarea
proprie a activului se referă la contribuția directă a titularului de patrimoniunprin
aportul la capital, fie că este capital individual (în cazul micilor comercianți sau al
unităților cu asociat unic), ori capital social (în cazul societăților comerciale) sau
autofinanțare (capitalizarea profitului). Finanțarea străină a activului este asigurată
de credite bancare, cumpărări de obligațiuni, creditele comerciale. Prin urmare,
pasivul se divide în capitaluri proprii, rezerve și datorii. La acestea se adaugă
provizioanele pentru riscuri și cheltuieli, veniturile în avans.
I. CAPITALURILE PROPRII denumite și fonduri proprii precum și
rezervele se clasifică în capital individual sau social, prime de capital, diferențele
sau plusvalorile de reevaluare, rezervele, rezultatul reportat, rezultatul exercițiului,
provizioanele reglementate și fondurile proprii cu scop determinat. Capitalul
individual sau social de constituie la înființarea întreprinderii, prin aportul personal
al proprietarului (în cazul întreprinderilor individuale) sau prin aportul în numerar
sau/și în natură al acționarilor (în cazul societăților comerciale). Capitalul social se
împarte în capital subscris nevărsat și respectiv vărsat. Primele de capital se referă
la capitalul adițional creat prim primele de emisiune, fuziune și aport în natură,
care sunte determinate de operațiile de creștere a capitalului prin aporturi noi sau
fuziune. În situația aporturilor noi, primele de emisiune și cele privind aportul în
natură se creează ca diferență între prețul de emisiune al noilor acțiuni (mai mare)
și valoarea nominală a acțiunilor (mai mică). Primele de fuziune reprezintă
diferența dintre valoarea contabilă a acțiunilor și valoarea nominală. Diferențele
sau plusvalorile din reevaluare derivă din acele plusuri create prin reevaluarea
imobilizărilor corporale și a celor financiare. Cu ocazia reevaluării, valoarea
acestor active va crește față de valoarea contabilă anterioară, creșterea fiind
considerată sigură și durabilă. Rezervele reprezintă partea din profitul capitalizat
de întreprindere. Ele se divid în rezerve legale, rezerve statuare și alte rezerve.
Rezultatul reportat înseamnă rezultatele pozitive (profiturile) reportate din anii
precedenți a căror repartizare a fost amânată de adunarea generală a asociaților,
precum și profitul net al exercițiului financiar încheiat. Rezultatele negative
(pierderile) se iau în calcul cu semnul minus , diminuând capitalul propriu.
Provizioanele reglementate sunt fonduri create temporar, pe seama cheltuielilor,
pentru acoperirea unor riscuri legate de fluctuația ratei dobânzii, a cursului valutar,
a prețurilor etc.
II. DATORIILE reprezintă creditele bancare, împrumuturi din emisiunea de
obligațiuni, datoriile comerciale față de furnizori, datorii fiscale , salariale, sociale,
datorii către asociați din operații de capital, dividende etc. În general persoanele
fizice sau juridice față de care întreprinderea are datorii se numesc creditori.
Creditele bancare se referă atât la finanțările pe termen lung și mijlociu cât și la
creditele pe termen scurt, de trezorerie, acordate de bănci. Acestea sunt purtătoare
de dobândă și sunt garantate de activele întreprinderii. Împrumuturi din emisiunea
de obligațiuni reprezintă fondurile pe termen lung atrase prin vânzarea de titluri de
credit negociabile. Societatea care emite aceste titluri are obligația de a plăti ratele
scadente plus dobânzile sub forma cupoanelor atașate titlurilor de credit. Datoriile
comerciale față de furnizori apar în relația cu diverse unități patrimoniale de la care
întreprinderea se aprovizionează cu materii prime, materiale, lucrări și servicii.
Datoriile fiscale, salariale, sociale cuprind obligațiile de a plăti taxe și impozite,
salarii și alte drepturi similare datorate angajaților, obligațiile privind contribuția la
asigurările sociale, fondul de șomaj, contribuția la asigurările sociale de sănătate.
Datorii către asociați din operații de capital, dividende etc, reprezintă obligațiile
față de acționari pentru capitalul de rambursat, dividende de plată, precum și
datoriile în cadrul grupului. Alte tipuri de datorii, cum ar fi datoriile față de clienții
care au plătit în avans bunurile sau serviciile pe care firma urmează să le livreze
sau presteze (așa-numiții clienți creditori)
III. PROVIZIOANELE PENTRU RISCURI ȘI CHELTUIELI sunt datorii cu
exigibilitate sau valoare incertă ale întreprinderii, și care se constituie, în general,
la finalul exercițiului. Principala diferență între provizioanele pentru riscuri și
cheltuieli și celelalte tipuri de datorii ale întreprinderii constă în incertitudinea care
le afectează pe primele în ceea ce privește mărimea sau scadența.
IV. VENITURILE ÎN AVANS sunt acele valori care asigură alocarea pentru
fiecare exercițiu financiar numai a veniturilor care îi sunt proprii. Ele se referă la
subvențiile pentru investiții și veniturile înregistrate în avans. Subvențiile pentru
investiții sau subsidiile de capital sun obținute de la buget sau din alte surse
nerambursabile, fiind destinate achiziționării sau creării activelor imobilizate
(subvenții pentru achiziționarea de echipamente) sau finanțării unor activități pe
termen lung (de exemplu, prime de dezvoltare pentru întreprinderile care creează
noi locuri de muncă). Veniturile înregistrate în avans sunt sumele în cursul
exercițiului următor, când vor fi recunoscute ca venituri, cum ar fi chirii sau
abonamente încasate în avans.

CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE

Contul de profit și pierdere reprezintă un document contabil de sinteză,
prevăzut de legea contabilității, care concentrează veniturile și cheltuielile unei
întreprinderi pentru o perioada data și explică modul de formare a rezultatelor.
Contul de profit și pierdere prezinta un dublu interes:
- permite determinarea unui rezultat global și formularea unei aprecieri de
ansamblu asupra performanțelor economico-financiare ale perioadei
- permite recapitularea exhaustivă a elementelor de venituri și cheltuieli care au
contribuit la realizarea lui și identificarea factorilor favorabili sau nefavorabili
care l-au influențat. Astfel, scăderea rezultatului exercițiului poate fi generată
de creșterea necontrolată a costului de achiziție a unor materii prime, de
îndatorarea excesivă și creșterea cheltuielilor financiare, de scăderea ritmului
vânzărilor etc.
Profitul sau pierderea obținut(ă) de către o întreprindere este utilizat(ă) frecvent
ca o masură de apreciere a performanțelor. Informațiile prezentate frecvent de către
contabilitate despre profitabilitatea și performanțele unei întreprinderi sunt utile
managerilor și diverșilor investitori care sunt interesați de capacitatea întreprinderii
de a produce profit. Este a doua componentă a bilanțului contabil și cuprinde: cifra
de afaceri, veniturile și cheltuielile exercițiului grupate după natura lor, precum și
rezultatul exercițiului (profit sau pierdere). În timp ce bilanțul propriu-zis reflectă
rezultatul unității (soldul contului 121) dar nu oferă cunoașterea operațiilor care au
permis constituirea lui, contul de profit și pierdere oferă o recapitulație a operațiilor
ce au influențat rezultatul final.
Rezultatul exercițiului este constituit din:
- Operații provenind din activitatea normală a activității;
- Operații excepționale care nu intră direct în cadrul activității normale.
 Contul de profit și pierdere se prezintă ca un tablou al veniturilor și cheltuielilor
unei perioade, având ca finalizare rezultatul net al exercițiului.Un asemenea
rezultat este determinat în cascadă pe următoarele nivele: rezultatul curent (alcătuit
din rezultatul din exploatare și rezultatul financiar), rezultatul excepțional și
impozitul pe profit.
Separarea cheltuielilor și veniturilor excepționale de cele curente este necesară
pentru ca utilizatorii conturilor să poată cunoaște incidența regulilor fiscale
derogatorii de regulile contabile sau a unor operații de natură neobișnuită, cu grad
mare de anormalitate față de activitățile ordinare, în bilanț sau contul de profit și
pierdere. Baza de date pentru întocmirea contului de profit și pierdere îl constituie
soldurile conturilor din clasele 6 și 7 din ultima balanță de verificare sintetică, iar
un post al acestuia poate să corespundă unei grupe, mai multor grupe, unui cont
sau mai multor conturi. Într-o manieră generală el oferă informațiile necesare
pentru înțelegerea și explicarea profitului sau pierderii înregistrate de un agent
economic.
Contul de profit și pierdere cuprinde:
- toate veniturile generate de activitatea întreprinderii pe parcursul
exercițiului;
- toate cheltuielile aferente, pe parcursul aceleiași perioade.
Veniturile corespund rezultatelor obtțnute prin realizarea operațiunilor
industriale, comerciale, financiare, excepționale, iar cheltuielile corespund
resurselor consumate cu ocazia realizării acestor operațiuni.
În consecință, compensarea veniturilor obținute cu cheltuielile efectuate permite
obținerea unui rezultat global de tipul:
Rezultatul exercițiului=Veniturile exercițiului-Cheltuielile exercițiului
În structurarea veniturilor și cheltuielilor, practica românească, precum și cea
franceză, a adoptat clasificarea după destinație, sau pe funcții. Ordinea posturilor
contului de profit și pierdere nu coincide cu cea a simbolului conturilor din planul
de conturi, aceasta datorându-se necesității regrupării posturilor în rubrici
semnificative și anume:
- venituri din exploatare, cheltuieli pentru exploatare, rezultatul din exploatare;
- venituri financiare, cheltuieli financiare, rezultatul financiar;
- rezultatul curent al exercițiului;
- venituri extraordinare, cheltuieli extraordinare, rezultatul extraordinar;
- impozit pe profit;
- rezultatul exercițiului.
Activitatea de exploatare cuprinde acea parte a activității unei întreprinderi
care include operațiile realizate,care au legatură directă cu obiectul de activitate al
întreprinderii respective și care sunt principalele operații producătoare
(generatoare) de venituri.
Activitatea financiară cuprinde acea parte a activității unei întreprinderi care
include operațiile legate de trezorerie,cum ar fi tranzacțiile cu titluri de
valoare,operațiile de primire/acordare de credite,operațiile în valută etc.
Activitatea extraordinară include operațiile care au un caracter întâmplător,
nerepetitiv, diferite de activitățile curente ale întreprinderii și care sunt consecința
unor fenomene și procese a căror realizare și consecințe nu pot fi controlate în nici
un fel de către întreprindere.
Rezultatul din exploatare=Venituri din exploatare-Cheltuieli din exploatare
Rezultatul financiar=Venituri financiare-Cheltuieli financiare
Rezultatul extraordinar=Venituri extraordinare-Cheltuieli extraordinare
Rezultatul net=Rezultatul curent+Rezultatul extraordinar-Impozitul pe profit
Astfel, operațiunile legate de activitatea de bază a întreprinderii (industrială
sau comercială) care se identifică cu obiectul de activitate al acesteia, formează
operațiunile curente. Aceste operațiuni au un caracter ordinar, obișnuit, repetitiv, și
cuprind atât operațiunile de exploatare, cât și cele financiare. Operațiunile
excepționale au un caracter accidental, nerepetitiv.
Potrivit reglementărilor contabile din țara noastră,contul de profit și pierdere
este prezentat sub formă de listă și se bazează pe clasificarea cheltuielilor și a
veniturilor în funcție de natura lor. Structura contului de profit și pierdere, formatul
„lista ”, cu structura veniturilor și a cheltuielilor după natura lor, se prezintă astfel:
1. Cifra de afaceri netă
2. Variația stocurilor de produse finite și produse în curs de execuție
3. Producția realizată de entitate pentru scopurile sale proprii și capitalizată
4. Alte venituri din exploatare
5.a) Cheltuieli cu materii prime și consumabile
b) Alte cheltuieli externe
6. Cheltuieli cu personalul
a) Salarii și indemnizații
b) Cheltuieli cu asigurările sociale,cu indicarea distinctă a celor referitoare
la pensii
7.a) Ajustări de valoare pentru imobilizările corporale și imobilizări
necorporale
b) Ajustări de valoare pentru active circulante în cazul în care acestea
depășesc suma ajustărilor de valoare care sunt normale în entitatea în cauză.
8. Alte cheltuieli de exploatare9.Venituri din interese de participare,cu
indicarea distincta a celor obtinute de la entitatile afiliate
 10.Venituri din alte investiții și împrumuturi care fac parte din activele
imobilizate, cu indicarea distinctă a celor obținute de la entitățile afiliate
11.Alte dobânzi de încasat și venituri similare, cu indicarea distinctă a celor
obținute de la entitățile afiliate.
12. Ajustări de valoare privind imobilizările financiare și a investițiilor
deținute ca active circulante

13. Dobânzi de plătit si cheltuieli similare, cu indicarea distinctă a celor

privind entitătile afiliate
14.Profitul sau pierderea din activitatea curentă
15.Venituri extraordinare
16.Cheltuieli extraordinare
17.Profitul sau pierderea din activitatea extraordinară
18.Impozitul pe profit
19.Alte impozite nereprezentate la elementele de mai sus
20.Profitul sau pierderea exercițiului financiar.
Astfel,cheltuielile se detaliază în:
- costul vanzărilor(cheltuieli de producție directe și indirecte)
- cheltuieli de desfacere
- cheltuieli generate de administrație.
Indiferent de forma de prezentare, informațiile contului de profit și pierdere
sunt structurate pe tipuri de activitate, care se identifică cu
operațiunile economico-financiare desfășurate de un titular de patrimoniu într-o
perioadă de gestiune.
În Romania, contul de profit și pierdere se întocmeste obligatoriu de către
toate unitătile patrimoniale, fie în sistem de bază (unități mari), fie în sistemul
simplificat (unitățile mici și mijlocii).

SITUAȚIA MODIFICĂRILOR CAPITALULUI PROPRIU

Situația modificărilor capitalului propriu reflectă creșterea sau reducerea
activului net sau a avuției întreprinderii între începutul și sfârșitul perioadei
contabile cu excepția modificărilor rezultate din tranzacții cu acționaroii.
Modificarea globală a capitalului propriu reprezintă câștigurile și pierderile
totale generate de activitățile întreprinderii pe parcursul perioadei. Prin intermediul
acestei situații financiare se poate utiliza capacitatea de menținere sau erodare a
capitalului și scoate în evidență:
- Profitul și pierderea;
- Fiecare element de venit și cheltuială, câștig sau pierdere recunoscut direct în
capitalul propriu și totalul acestor elemente;
- Efectul cumulativ al modificărilor politicilor contabile și corecția erorilor
fundamentale;
- Întreprinderile trebuie să prezinte, fie în situația modificărilor capitalului
propriu fie în notele explicative;
- Tranzacțiile de capital cu proprietarii și distribuțiile către aceștia;
- Soldul profitului cumulat sau a pierderii cumulate la începutul perioadei și la
data bilanțului și modificările pe parcursul perioadei indicându-se: suma la
începutul exercițiului, sumele transferate la începutul perioadei, natura, sursa
sau destinația transferului, suma rămasă la sfârșitul exercițiului financiar, soldul
de deschidere și de închidere pentru capitalul subscris, primele de capital,
rezerva din reevaluare, rezerve, rezultatul reportat, rezultatul exercițiului
financiar;
- Reconcilierea între valoarea contabilă a fiecărei categorii de capital propriu la
începutul și sfârșitul perioadei prezentând distinct fiecare modificare.
În elaborarea situațiilor financiare majoritatea întreprinderilor adoptă conceptul
financiar al capitalului. Conform acestui concept, banii investiți sau puterea de
cumpărare investită sunt sinonime cu capitalul propriu al întreprinderii. Potrivit
conceptului fizic al capitalului cum ar fi capacitatea de exploatare, capitalul
reprezintă capacitatea de producție a întreprinderii exprimată de exemplu în unități
de producție pe zi. Selectarea de către fiecare întreprindere a celui mai potrivit
concept privind capitalul trebuie să aibă la bază necesitățile utilizatorilor situațiilor
financiare. Astfel, trebuie adoptat conceptul financiar al capitalului în cazul în care
utilizatorii situațiilor financiare sunt interesați în primul rând de menținerea
capitalului nominal investit sau a puterii de cumpărare a capitalului investit. Dacă
principala preocupare a utilizatorilor o reprezintă capacitatea de exploatare a
întreprinderii trebuie utlizat conceptul fizic al capitalului.
SITUAȚIA FLUXURILOR DE TREZORERIE
Situația fluxurilor de trezorerie reprezintă un document distinct al situațiilor
financiare anuale. Fluxurile de trezorerie pot fi definite ca fiind disponobilitățile
care se regăsesc succesiv în diverse stări, pornind de la lichidități, stocuri, creanțe,
având ca finaliate transformarea în numerar.
Fluxul de numerar este divizat în mai multe activități:
- Fluxuri de numerar din activități de exploatare;
- Fluxuri de numerar din activități de investiții;
- Fluxuri de numerar din activități financiare.
Activitățile de exploatare sunt principalele activități aducătoare de venit ale
Întreprinderii precum și alte activități care nu sunt activități de investire sau
finanțare.
Activitățile de investire constau în achiziționarea și cedarea de active
imobilizate și alte investiții care nu sunt incluse în echivalentele de numerar.
 Activitățile de finanțare sunt acele activități care au ca efect modificări ale
dimensiunii și compoziției capitalurilor proprii și ale datroiilor întreprinderii.
Modelul propus de normalizatori evidențiază fluxurile de numerar, precum
și numerarul la începutul și sfârșitul perioadei prin intermediul a două metode:
directă și indirectă. Diferența dintre aceste două metode constă în determinarea
diferită a fluxului de activități de exploatare.

CONCEPTUL DE PERFORMANŢĂ FINANCIARĂ

Poziţia financiară a întreprinderii reprezintă totalitatea activelor şi capitalurilor
asupra cărora întreprinderilor îşi exercită controlul. principalii factori ai poziţiei
financiare sunt:
- activele întreprinderii;
- structura financiară;
- lichiditatea şi solvabilitatea întreprinderii;
- flexibilitatea şi adaptabilitatea la schimbările mediului economic.
Activele , care pot fi: corporale şi necorporale (mărci, licenţe, know-how ),
reprezintă potenţialul pentru degajarea de fluxuri financiare din utilizarea lor.
Structura financiară este esenţială pentru definirea şi implementarea strategiilor
şi politicilor de dezvoltare ale întreprinderii .
Lichiditatea şi solvabilitatea întreprinderii – întreprinderea activează în cadrul
unui circuit care-i permite producerea de mărfuri şi transformarea acestora în
numerar.
Lichiditatea este capacitatea întreprinderii de a transforma activele în numerar.
Solvabilitatea este capacitatea întreprinderii de a plăti la scadenţă datoriile.
Flexibilitatea şi adaptabilitatea la schimbările mediului economic exprimă
capacitatea întreprinderii de a face faţă schimbărilor ce intervin în mediul
economic , cum ar fi:
- recesiune sau avânt economic;
- modificarea condiţiilor pe pieţele externe;
- modificarea tehnologiilor.
Poziţia financiară în sine nu poate rezolva problemele întreprinderii deoarece
,rezultatele sau performanţa se obţine din utilizarea capitalurilor şi patrimoniului
existent.
Performanţele întreprinderii se pot aprecia pe baza unor indicatori, cum ar fi:
- ratele de rentabilitate;
- marja profitului;
- rata profitului;
- volumul absolut al cifrei de afaceri şi a profitului.
 Orice decizie economică porneşte de la poziţia financiară a întreprinderii şi îşi
propune realizarea unui anumit nivel de performanţă.
Ca documente financiare pentru analiza poziţiei şi a performanţelor
întreprinderii se utilizează documentele sintetice , care sunt:
- bilanţul contabil;
- contul de profit şi pierdere;
- notele explicative.

NOTELE EXPLICATIVE ȘI POLITICILE CONTABILE

Notele explicative conțin informații suplimentare, relevante pentru necesitățile
Utilizatorilor în ceea ce privește poziția financiară, performanțele și modificarea
poziției financiare a întreprinderii. Acestea trebuie prezentate de o manieră
sistematică astfel încât fiecare element semnificativ din celelate situații financiare
trebuie să fie însoțit de o trimitere la note care să cuprindă informații suplimentare
prin care să fie prezentat mai explicit la un nivel rezonabil de cunoaștere, dar sunt
necesare pentru o prezentare fidelă. Notele la situațiile financiare includ descrieri
narrative sau analize mai detaliate ale sumelor prezentate în celelalte situații
financiare și informații suplimentare referitoare la angajamente și datorii, ajutând
utilizatorii la înțelegerea situațiilor financiare și compararea acestora cu situațiile
altor întreprinderi.
Secțiunea politicilor contabile din notele la situațiile financiare trebuie să
conțină:
- bazele de evaluare utilizate la întocmirea situațiilor financiare;
- fiecare politică contabilă specific necesară pentru înțelegerea corespunzătoare a
situațiilor financiare.
La alegerea prezentării sau a unei politici contabile specifice trebuie avut în
vedere, dacă astfel, utilizatorii ar putea fi ajutați la înțelegerea modului în care
tranzacțiile și evenimentele se regăsesc în poziția și performanțele financiare ale
întreprinderii.
Notele explicative trebuie să conțină mai multe secțiuni și anume:
- prezentarea politicilor contabile;,
- informații pentru completarea bilanțului;
- informații referitoare la contul de profit și pierdere;
- informații referitoare la salarii și salariați;
- alte aspecte.

INTERPRETAREA FINANCIARĂ A CONTULUI DE PROFIT ŞI

PIERDERE
 Interpretarea financiară a contului de profit şi pierdere concentrează o
complexitate de operaţii economice şi financiare, care se reflectă în documentele
contabile de sinteză sub forma fluxurilor şi stocurilor.
Dacă bilanţul contabil exprimă starea patrimonială la încheierea exerciţiului
financiar, contul de profit şi pierdere exprimă, în parte, cum s-a ajuns la această
stare.
Fluxurile au o influenţă imediată asupra rezultatului, în timp ce stocurile
prezintă un impact variabil în timp asupra echilibrului financiar al întreprinderii.
Veniturile, conform OMFP nr.1752/2005, sunt creşteri de avantaje economice
în cursul exerciţiului financiar ce au ca rezultat o creştere a capitalurilor proprii
diferite de cea care provine din contribuţiile proprietarilor capitalului. Formele pe
care o pot îmbrăca veniturile:
Creşteri de activ: lichidităţi, creanţe, bunuri, servicii, obţinute în schimbul
bunurilor şi serviciilor pe care le furnizează întreprinderea.
Diminuarea datoriilor: din bunurile şi serviciile furnizate de întreprindere pentru
acoperirea unui împrumut.
Cheltuielile , conform aceluiaşi act normativ, reprezintă reduceri de avantaje
economice ca urmare a diminuării capitalurilor proprii diferite de cea care provine
din distribuirile în favoarea proprietarilor de capital (dividende, restituiri de capital
etc). Formele în care se prezintă cheltuielile sunt:
- Ieşiri sau diminuări de valoare a activelor (mărfuri, amortizare).
- Creşteri de datorii (salarii, impozite, furnizori etc).
Diferenţa dintre venituri şi cheltuieli reprezintă rezultatul financiar al
exerciţiului.

DIFERENŢIERI DE INTERPRETARE ÎNTRE CONTABILITATE ŞI

FINANŢE
Aceste diferenţieri rezultă din faptul că, din punct de vedere contabil
predomină viziunea patrimonială, iar optica financiară se exprimă în termeni de
lichiditate, exigibilitate şi solvabilitate.
VENITURILE 1. Fluxuri de lichiditate
1. Sunt considerate venituri din generate de CA brută.
producţia vândută (CA) şi cele din 2. Un flux real de
producţia stocată. lichiditate (o creştere a
2. O vânzare reprezintă un venit chiar trezoreriei) constituie
dacă nu se încasează, inclusiv într-un intrare.
exerciţiu financiar următor. 3. Un flux de lichiditate
3. O creanţă încasată în cursul (o creştere a trezoreriei).
exerciţiului anterior nu creează venit. 4. Un flux negativ care
CHELTUIELILE diminuează resursele de
4. Achitarea unui furnizor în exerciţiul trezorerie.
următor nu generează o nouă cheltuială. 5. O sumă calculată care
AMORTIZAREA – repartizarea valorii nu diminuează trezoreria,
unui activ imobilizat asupra duratei de dar are impact fiscal.
utilizare estimată. 6. Nu au nici un fel de
5. Este cheltuiala de exploatare ( IAS influenţă, singurul lucru
4). de luat în seamă în calcul
PROVIZIOANELE (IAS 37 - datorii a este sub aspectul
căror scadenţă sau mărime este incidenţelor fiscale.
nesigură) 7. Nu reprezintă un flux
6. Sunt cheltuieli care afectează financiar real. Afectează
rezultatul dar fără consecinţe asupra valorile ratelor de
trezoreriei nete. rentabilitate.
7. REEVALUAREA elementelor de
activ imobilizat reprezintă o creştere a
valorii acestora şi corespunzător o
creştere a capitalurilor proprii (rezerve
din reevaluare)
Fluxurile economice sunt generate de activitatea ordinară structurată pe trei
domenii de activitate:
Activitatea de exploatare, care este activitatea de bază ce vizează formarea
profitului întreprinderii din sectoarele industrial, comercial şi prestări servicii.
Activitatea financiară privind participaţiile la capitalul altor societăţi
(participare strategică 20 – 40%, participare de control >40%).
Activitatea excepţională (extraordinară), care cuprinde operaţiuni de
gestiune şi capital şi care nu sunt legate de activitatea normală/curentă a
întreprinderii.
Activităţile prezentate şi rezultatele lor sunt reflectate în contul de profit şi
pierdere, iar structura acestuia permite calculul unor solduri de acumulări băneşti
potenţiale destinate să îndeplinească o anumită funcţie de remunerare a factorilor
de producţie şi de finanţare a activităţii viitoare , denumite solduri intermediare de
gestiune (SIG).

SOLDURI INTERMEDIARE DE GESTIUNE (SIG)

Soldurile intermediare de gestiunereprezintă paliere succesive în formarea
rezultatului final; construcţia indicatorilor se realizează în cascadă , pornindu-se de
la exerciţiul financiar sau marja comercială , şi încheindu-se cu cel mai sintetic
indicator care este rezultatul net.
 Calculul lor se face pentru perioada de gestiune curentă şi pe mai mulţi ani.
În acest mod se evidenţiază tendinţele evolutive ale acestora; se pot face
comparaţii cu întreprinderi similare, cu media pe sector, cu întreprinderi care aplică
politici de producţie comercială, de gestiune, diferite, etc.
Marja comercială ( adaosul comercial ) este proprie întreprinderilor
comerciale şi cu activitate mixtă. Pentru acest tip de întreprindere constituie
principalul indicator, indicatorul de apreciere a performanţelor. Permite comparaţii
în timp şi comparaţii cu întreprinderi similare sau media pe sector.
Analiza se face având în vedere :
 cât reprezintă CA;
 la producţia stocată şi la imobilizări, trebuie avute în vedere dacă acestea
sunt la nivel de optim.

Valoarea adăugată (VA)

Valoarea adăugată = producţia exerciţiului + marja comercială – consumul de

la terţi

Valoarea adăugată exprimă creşterea de valoare rezultată din utilizarea

factorilor de producţie, îndeosebi cu forţa de muncă şi a capitalului, peste valoarea
bunurilor şi serviciilor provenind de la terţi, în cadrul activităţii curente.
M = cumpărări de materii prime variaţia stocurilor de materii prime + alte
cheltuieli externe
Unde , M reprezintă consumul de la terţi.
Valoarea adăugată nu este evidenţiată ca atare în contul de profit şi pierdere,
dar acesta conţine elementele necesare pentru determinarea sa. Deoarece , în
calculul valorii adăugate se pleacă de la producţia exerciţiului, se preia caracterul
eterogen al acesteia, iar valoarea ei brută se descompune în valoare adăugată din
producţia vândută şi valoare adăugată aferentă producţiei stocate şi producţiei în
curs. Dacă valoarea adăugată este pozitiva ( un rezultat favorabil ), aceasta
constituie sursa de acumulare bănească pe care întreprinderea o poate utiliza pentru
remunerarea participanţilor direcţi şi indirecţi la activitatea sa (salariaţi, acţionari,
creditori, stat, întreprindere etc).
Valoarea adăugată (VA) evidenţiază , prin modul de remunerare, atât factorii
sociali , cât şi obiectivul întreprinderii - care este maximizarea averii acţionarilor.
Valoarea adăugată prezintă interes, deoarece:
- realizează legătura dintre micro şi macro economie, adică suma valorilor
adăugate ale întreprinderii constituie PIB;
- măsoară aportul specificat al întreprinderii la realizarea producţiei sale;
- este criteriul de apreciere a creşterii întreprinderii;
- măsoară gradul de integrare pe verticală al întreprinderii , exprimat prin
raportul: VA/CA , şi cu cât acest raport este mai mare , cu atât întreprinderea
este mai integrată, adică îşi poate asigura un număr mare de faze de fabricaţie
fără să recurgă la serviciile altor întreprinderi.
Această politică este rentabilă pe termen scurt, dar pe termen lung determină
creşterea riscului de exploatare datorită cheltuielilor fixe cu investiţiile. Reflectă
gradul de utilizare a factorilor de producţie; pentru acelaşi nivel al VA şi cu
structuri de exploatare identice, utilizarea factorilor de producţie poate fi diferită.
 BIBLIOGRAFIE

1. Bazele contabilității, Anda GHEORGHIU, Angela VIDRAȘCU

2. Contabilitatea financiară a întreprinderii, Dorel MATEȘ

3. https://conspecte.com/Finantele-Intreprinderii/analiza-pozitiei-financiara-si-
performantelor-intreprinderii.html

4. http://www.creeaza.com/afaceri/economie/finante-banci/CONTUL-DE-
PROFIT-SI-PIERDERE-S969.php