Noţiuni privind conturi contabile, funcţiile şi structura acestora

Bilanţul contabil oglindeşte situaţia mijloacelor întreprinderii şi a surselor de formare a

acestora la o anumită dată, însă evidenţa contabilă trebuie să facă posibilă cunoaşterea nu numai
a situaţiei întreprinderii la un moment dat, ci şi a modului în care a decurs activitatea
întreprinderii pe o anumită perioadă de timp. Urmărirea completă şi neîntreruptă a modificărilor
la care sînt supuse mijloacele economice în fazele circuitului economic nu poate fi realizată cu
ajutorul bilanţului contabil, datorită numărului mare de operaţii economice care au loc zilnic la
întreprindere. Aceasta se realizează cu ajutorul conturilor.
Contul reprezintă un procedeu al metodei contabilităţii care asigură gruparea curentă,
reflectarea în expresie valorică a operaţiunilor economice efectuate şi controlul asupra acestora
în procesul activităţii economico-financiare.
Conturile se deschid pentru fiecare tip de obiecte omogene contabile supuse observării,
asigurînd astfel gruparea operaţiunilor economice după conţinutul economic al acestora şi alte
criterii, pornind de la scopurile finale ale procesului contabil. Astfel, operaţiunile privind intrarea
bunurilor se grupează după criterii omogene pe diverse conturi, de exemplu: clădirile,
construcţiile speciale, maşinile, mijloacele de transport etc. se reflectă în contul“Mijloace fixe”;
materiile prime, materialele, semifabricatele cumpărate, combustibilul, ambalajul, piesele de
schimb etc. – în contul“Materiale”; operaţiunile privind efectuarea consumurilor de producţie se
grupează după destinaţie în conturile “Activităţi de bază”, “Activităţi auxiliare”, “Consumuri
indirecte de producţie”etc.
Componenţa conturilor depinde de faptul, ce bunuri are la dispoziţie întreprinderea
(mijloace băneşti, mijloace fixe, materiale etc.), unde sînt utilizate acestea (în cadrul activităţii
operaţionale, financiare sau de investiţii), cu ce surse se asigură: proprii (capital propriu, capital
suplimentar, profit nerepartizat etc.) sau atrase (datorii faţă de furnizori – sub formă de facturi
neachitate; faţă de salariaţi – privind retribuţiile calculate; faţă de bancă – privind creditele
primite; faţă de buget – privind impozitele calculate etc.).
Astfel, conturile se deschid pe fiecare tip de activ, capital şi datorii ale întreprinderii,
precum şi pe veniturile, consumurile şi cheltuielile acesteia pe feluri de activităţi.
În mod convenţional s-a stabilit că partea stîngă a contului poartă denumirea de debit, iar partea
dreaptă – credit. Efectuarea de înregistrări în debitul unui cont se numeşte debitarea contului, iar
în credit – creditarea contului.
Contul cuprinde următoarele elemente: titlu, sold, rulaje.
Titlul contului reprezintă denumirea obiectului concret reflectat cu ajutorul contului
respectiv. El este compus dintr-un cod numeric care se atribuie fiecărui cont şi denumire. De
exemplu: 211 „Materiale” – acest cont are codul 211, iar denumirea – materiale şi este destinat
pentru reflectare a materialelor ce se află la dispoziţia întreprinderii (materii prime,
semifabricate, piese de schimb, combustibil etc.)
 Soldul contului caracterizează mărimea mijloacelor (surselor) economice la un moment
dat. Deosebim sold iniţial – mărimea mijlocului (sursei) la începtul perioadei de gestiune şi sold
final – mărimea mijlocului (sursei) la finele perioadei de gestiune. Soldul unui cont la începutul
perioadei de gestiune este egal cu soldul acestuia la finele perioadei de gestiune precedente.
Operaţiunile economice reflectate în conturi cauzează modificări în sensul majorării sau
micşorării mărimii soldului iniţial. Totalul sumelor acestor modificări se numeşte rulaj.
Modificările în sensul majorării trebuie să fie reflectate în acea parte a contului (în debit sau
credit) în care se află soldul iniţial, iar modificările în sensul micşorării – în partea opusă aceleia
în care se află soldul iniţial. Rulajul, la rîndul său poate fi debitor – totalul modificărilor în
debitul contului şi creditor – totalul modificărilor în creditul contului.
 Conturi de activ şi de pasiv
În raport cu bilanţul contabil conturile se împart în conturi de activ şi conturi de pasiv.
Conturile de activ sînt destinate pentru evidenţa mijloacelor economice. Soldurile acestor
conturi se reflectă în posturile de activ ale bilanţului contabil – „Mijloace fixe”, „Materiale”,
„Cont curent în valută naţională”, etc.
Conturile de pasiv sînt destinate pentru evidenţa surselor de formare a mijloacelor
economice. Soldurile acestor conturi se reflectă în posturile de pasiv ale bilanţului contabil –
„Capital propriu”, „Credite bancare pe termen scurt”, „Datorii pe termen scurt privind facturile
comerciale” etc.
Conturile de venituri şi cheltuieli se închid la determinarea rezultatului financiar
(profitului net sau pierderii nete) la finele anului de gestiune şi de aceea nu au sold. Însă suma
rezultatului financiar net obţinut sub formă de diferenţă între venituri şi cheltuieli influenţează
asupra ecuaţiei bilanţiere prin mărimea capitalului propriu. Dat fiind faptul că în conturile de
capital propriu majorarea se reflectă în credit, în conturile de venituri care sînt destinate pentru
mărirea capitalului propriu, majorarea de asemenea se reflectă în credit, iar micşorarea – în debit,
iar în conturile de cheltuieli – invers: majorarea se reflectă în debit, iar micşorarea – în credit.
Aşadar, conturile de active, consumuri şi cheltuieli sînt conturi de activ, iar conturile de
capital propriu, datorii şi venituri sînt conturi de pasiv.
Conturile de activ au următoare structură:

Debit Codul şi denumirea contului Credit

Sold iniţial (SI) - mărimea valorică a activelor

la începutul lunii sau suma cheltuielilor
acumulată cu total cumulativ de la începutul
anului

Operaţiuni economice care cauzează majorarea Operaţiuni economice care cauzează

(+) activelor, consumurilor şi cheltuielilor în micşorarea (–) activelor, consumurilor şi
cursul lunii de gestiune cheltuielilor în cursul lunii de gestiune

RD – Rulaj debitor – totalul sumelor RC – Rulaj creditor – totalul sumelor

operaţiunilor economice reflectate în debit în operaţiunilor economice reflectate în credit în
cursul lunii de gestiune cursul lunii de gestiune

SF – Sold final
(SF = SI + RD – RC)

Să examinăm modul de determinare a soldului final în conturile de activ în baza unui exemplu
concret.
 Dubla înregistrare şi însemnătatea acesteia
Dubla înregistrare reprezintă un procedeu al metodei contabilităţii care presupune
reflectarea fiecărei operaţiuni economice în două conturi interdependente în debitul unui cont şi
creditul altui cont la una şi aceeaşi sumă.
Prin intermediul reflectării în conturi a operaţiunilor economice efectuate în baza dublei
înregistrări contabilitatea asigură înregistrarea completă, neîntreruptă şi interdependentă a
fenomenelor activităţii economice, ceea ce permite a cuprinde toate mijloacele întreprinderii, a
urmări mişcarea acestora în procesul activităţii economice îndeplinind astfel funcţiile sale de
reflectare, urmărire şi control.
Dubla înregistrare face posibilă verificarea corectitudinii reflectării operaţiunilor
economice pe conturi, ceea ce se confirmă prin egalitatea dintre activul şi pasivul bilanţului.
Lipsa acestei egalităţi mărturiseşte despre existenţa unor erori în înregistrările contabile. Astfel
dubla înregistrare îndeplineşte funcţia de control, care se manifestă prin următoarele:
 suma rulajelor debitoare trebuie să fie întotdeauna identică cu suma rulajelor creditoare;
 suma soldurilor debitoare este întotdeauna identică cu suma soldurilor creditoare.
Utilizarea în contabilitate a dublei înregistrări conduce la interdependenţa conturilor în
care se înregistrează operaţiunile economice. Această interdependenţă a conturilor contabile se
numeşte corespondenţă a conturilor, iar conturile care se află în corespondenţă între ele
conturi corespondente. Componenţa conturilor corespondente depinde de conţinutul economic
al operaţiunii economice. Indicarea conturilor corespondente şi a sumei înscrise în acestea se
numeşte formulă (înregistrare) contabilă.
Schematic aceasta se poate ilustra în felul următor:

Operaţiunile economice se reflectă în conturile contabile pe măsura efectuării acestora,

adică în ordine cronologică. La întocmirea corectă a formulelor contabile este necesară
parcurgerea următoarelor patru etape examinate în baza exemplului de mai jos.
 În urma achiziţionării materialelor:
 în contul de activ 211 “Materiale” s-a produs majorarea valorii activelor şi întrucît
majorarea în conturile de activ se reflectă în debit, contul 211 se debitează în sumă de
25 000, iar
 în contul de pasiv 521 “Datorii pe termen scurt privind facturile comerciale” s-au
majorat datoriile faţă de furnizori. Prin urmare, contul 521 în care majorarea se
reflectă în credit, se creditează la suma indicată.
Astfel, în baza datelor din exemplul prezentat se întocmeşte formula contabilă:
 debit contul 211 „Materiale” – 25 000 lei,
 credit contul 521 „Datorii pe termen scurt privind facturile comerciale” – 25 000
lei.
Toate cele patru etape de întocmire a formulei contabile sînt aplicabile pentru orice
operaţiune economică.

Conturile sintetice şi analitice: legătura reciprocă dintre ele

În dependenţă de gradul de detaliere a informaţiei reflectate în conturile
contabile acestea sînt de două feluri: conturi sintetice şi conturi analitice.
Conturi sintetice sînt conturile utilizate pentru gruparea comasată, generalizatoare şi
evidenţa mişcării mijloacelor omogene sau a surselor. Pentru ţinerea conturilor evidenţei
sintetice se folosesc numai etaloane băneşti. De exemplu, contul 211 “Materiale” cuprinde tot
asortimentul de valori materiale aflate la dispoziţia întreprinderii. Este imposibil a obţine
informaţii privind existenţa valorilor materiale pe tipuri chiar sub formă valorică. Conturile
sintetice pot să generalizeze datele privind aceste obiecte, care, deşi dispun de caracteristici
economice omogene, după parametrii săi tehnici sau alte criterii şi destinaţii fac parte din grupe
de sine stătătoare în cadrul unui cont sintetic. În cazul cînd este necesar de a obţine informaţii
referitoare la obiectele date se aplică subconturi (conturi de gradul 2) care constituie o parte
componentă a contabilităţii sintetice. De exemplu, pentru contul sintetic 211 “Materiale” sînt
prevăzute subconturile2111 “Materii prime şi materiale”, 2112 “Semifabricate cumpărate şi
articole de completare”, 2113 “Combustibil”, 2114 “Ambalaje şi materiale pentru
ambalat” etc. Evidenţa efectuată în conturile sintetice se numeşte evidenţă sintetică.
Conturi analitice se numesc conturile deschise pentru conturile şi subconturile
sintetice în vederea grupării detaliate a obiectelor de evidenţă. În conturile analitice, în afară de
etalonul bănesc, se aplică etaloane în expresie naturală (kg, bucăţi, m3 etc.) şi de muncă (ore-om,
zile-om etc.). Evidenţa efectuată în conturile analatice se numeşte evidenţă analitică.
În gestiunea întreprinderii sînt necesare conturi atît sintetice, cît şi analitice. De exemplu,
pentru a răspunde la întrebarea, dacă mijloacele băneşti sînt suficiente pentru plata salariilor
lucrătorilor, trebuie să se ştie suma datoriilor totale privind retribuirea muncii, ţinînd cont de
contribuţiile la asigurările sociale. Pentru aceasta este suficient a cunoaşte mărimea soldului
contului sintetic de pasiv 531 “Datorii faţă de personal privind retribuirea muncii” şi sumele
calculate privind asigurările sociale şi a le compara cu soldul conturilor mijloacelor băneşti în
momentul plăţii. Însă pentru a primi de pe contul curent în valută naţională suma respective de
bani aferentă retribuirii muncii este necesară informaţia privind retribuţiile calculate cu scăderea
reţinerilor din acestea, iar pentru plata acestora – informaţia privind suma care trebuie plătită
fiecărui salariat în parte. Dat fiind acestui fapt, sînt necesare conturi analitice pe fiecare salariat.
Între conturile sintetice şi conturile analitice deschise pentru acestea există o anumită
interdependenţă care se exprimă în următoarele:
 pe conturile analitice se reflectă aceleaşi obiecte de evidenţă ca şi pe conturile
sintetice care le uneşte, dar pe grupe mai detaliate;
 dacă contul sintetic este cont de activ, conturile analitice aferente vor fi la fel conturi de
activ;
 structura generală a conturilor analitice şi sintetice este analogică şi constă din partea
debitoare şi creditoare, sold şi rulaj;
 soldul şi rulajele contului sintetic sînt egale cu suma soldurilor şi rulajelor conturilor
analitice ale acestuia;

Balanţa de verificare a conturilor evidenţei analitice pentru contul 211

„Materiale pe luna martie 2009”

Denumirea Unitatea Preţul Soldul la Rulaj pe luna martie Soldul

contului de 01.03.2009 01.03.2009
măsură
Cantitatea Suma debit (intrări) dredit (ieşiri) Cantitatea Sum

Cantitatea Suma Cantitatea Suma Cantitatea Sum

Scîndură m3 1 200 40 48 30 37 40 48 20 25
000 500 000 000
1 250 - 10
- 12
500

Clei de kg 20 200 4000 - - 200 4 000 20 380

tîmplărie
19 - - 70 1 330 50 950

Total X X 52 X 38 X 65450 X 25
000 830 380

Aşa cum s-a menţionat anterior legătura reciprocă dintre contabilitatea sintetică şi
analitică constă în aceea că totalurile rulajelor şi soldurilor conturilor analitice trebuie să fie egal
cu totalurile rulajelor şi soldurilor contului sintetic care le uneşte.
 În exemplul nostru:
 sold la începutul lunii – 52 000 lei (48 000 lei + 4 000 lei);
 rulaj debitor – 38 830 lei (37 500 lei + 1 330 lei);
 rulaj creditor – 65 450 lei (60 500 lei + 4 950 lei)
 sold la finele lunii – 25 380 lei (25 000 lei + 380 lei).

Balanţe de verificare şi importanţa lor de control

Balanţa de verificare este un procedeu al metodei contabilităţiicare asigură respectarea în
contabilitate a echilibrului impus de dubla înregistrare şi cu ajutorul căruia se efectuează
verificarea exactităţii înregistrărilor efectuate în conturi.
În balanţele de verificare se reflectă soldurile iniţiale, soldurile finale, totalurile rulajelor
debitoare şi creditoare pentru toate conturile existente la întreprindere.
După tipul conturilor se deosebesc balanţe de verificare a conturilor sintetice şi balanţe
de verificare a conturilor sintetice.
Balanţa de verificare a conturilor sintetice are forma unui tabel cu şase coloane, din care
două pentru solduri iniţiale (debitoare şi creditoare), două pentru rulaje (debitoare şi creditoare)
şi două pentru solduri finale (debitoare şi creditoare). Forma balanţei de verificare a conturilor
sintetice este următoarea
Balanţa de verificare a conturilor sintetice

Simb olul contului Denumirea contului Sold iniţial Rulaj Sold final

debit credit debit credit debit credit

123 Mijloace fixe

242 Cont curent în valută

naţională

...

Total
 Un alt model al balanţei de verificare a conturilor sintetice este balanţa de verificare-şah.
Spre deosebire de varianta tabelară acest tip de balanţă permite redarea corespondenţei conturilor
în care s-a înregistrat operaţia economică. Această balanţă are formă matricială, iar cele trei
egalităţi se obţin la întretăierea rîndurilor cu coloanele. Balnaţa de verificare-şah are următoarea
formă:
Balanţa de verificare-şah

Conturi Sold iniţial Contul Contul ... Total rulaj Sold final
debitor 123 242 debitor debitor
creditoare
Conturi
debitoare

Sold iniţial creditor Total SI

Contul 123

Contul 242

...

Total rulaj creditor Total

rulaje

Sold final creditor Total SF

Dacă conturile sintetice se desfăşoară în analitice este necesar să se întocmească balanţe

de verificareanalitice. În acest caz se întocmeşte cîte o balanţă de verificare a conturilor analitice
pentru fiecare cont sintetic. Acest fel de balanţă are următoarea formă:
Balanţa de verificare a conturilor analitice

Denumirea Unitatea Preţul Soldul iniţial Rulaje Soldul final

contului de
măsură
Cantitatea Suma debit (intrări) dredit (ieşiri) Cantitatea Sum

Cantitatea Suma Cantitatea Suma Cantitatea Sum

 Egalitate înregistrărilor efectuate în conturile analitice cu contul sintetic din care acesta
fac parte se verifică prin contrapunerea totalurilor soldurilor şi rulajelor debitoare şi creditoare
ale conturilor analitice cu soldurile, rulajele debitoare şi creditoare respective ale contului
sintetic.

Interdependenţa conturilor contabile cu bilanţul

Bilanţul contabil reflectă starea mijloacelor întreprinderii şi a surselor de formare a
acestora la finele perioadei de gestiune (lună, trimestru, an).
Schimbările care au avut loc pe parcursul perioadei de gestiune (lunii, trimestrului, anului) se
înregistrează în conturi. Totodată informaţia din acest bilanţ va servi pentru completarea
soldurilor iniţiale a conturilor la începutul perioadei de gestiune următoare. Aşadar
interdependenţa conturilor cu bilanţul contabil se explică prin următoarele:
 Pentru fiecare fel de mijloace şi surse înregistrate în bilanţ se deschid conturi sintetice:
pentru mijloace – conturi de activ, pentru surse – conturi de pasiv.
 Conturile la începutul lunii se deschid pe baza datelor bilanţului contabil, adică soldul
iniţial la începutul lunii se înscrie conform datelor posturilor corespunzătoare a bilanţului
contabil la sfîrşitul lunii precedente. Posturile bilanţului contabil în majoritatea cazurilor
corespund cu conturile sintetice.
 Pe parcursul perioadei de gestiune în conturile sintetice şi analitice se înscriu toate
modificările care au avut loc în componenţa mijloacelor economice şi surselor de formare
a acestora. La finele perioadei de gestiune în fiecare cont se calculează rulajele debitoare
şi creditoare şi soldurile finale.
 Soldurile determinate la etapa precedentă servesc pentru întocmirea bilanţului contabil la
finele perioadei de gestiune, în baza căruia se vor completa soldurile iniţiale la începutul
perioadei de gestiune următoare.

Planul de conturi contabile

Planul de conturi reprezintă un nomenclator de conturi care asigură uniformitatea
contabilităţii curente a întreprinderii ţi reflectarea evenimentelor acesteia. Planul de conturi este
un act normativ care fost aprobat prin Ordinul Ministerului de Finanţe al Republicii Moldova nr.
174 din 25.12.1997 şi a intrat în vigoare de la 01.01.1998. El cuprinde 4 capitole:
 Dispoziţii generale
 Terminologia
 Nomenclatorul conturilor contabile
 Normele metodologice de utilizare a conturilor contabile
Primul capitol cuprinde caracteristica generală a capitolelor planului de conturi, sfera de
acţiune a acestuia, legătura cu formele rapoartelor financiare, modul de clasificare şi simbolizare
a conturilor.
 În capitolul doi se conţin definiţiile termenilor şi noţiunilor de bază utilizate în plană de
conturi.
În capitolul trei este prezentat nomenclatorul conturilor contabilesubdivizate în clase şi grupe în
care se evidenţiază conturile de gradul I şi II.
Ultimul capitol conţine caracterizarea claselor, grupelor de conturi şi conturilor de gradul I,
precum şi corespondenţa conturilor pe tipurile principale de operaţiuni economice.
Structura Planului de conturi se bazează pe clasificarea conturilor după conţinutul economic şi
include clasele de conturi, grupele de conturi, conturile de gradul I (conturile sintetice) şi
conturile de gradul II (subconturile).
Planul de conturi cuprinde 9 clase:
 Active pe termen lung
 Active curente
 Capital propriu
 Datorii pe termen lung
 Datorii pe termen scurt
 Venituri
 Cheltuieli
 Conturi ale contabilităţii de gestiune
 Conturi extrabilanţiere
Clasele 1-7 cuprind conturile contabilităţii financiare, care se utilizează pentru
generalizarea informaţiei care urmează a fi reflectată în rapoartele financiare. După conţinutul
economice ele se divizează în conturi bilanţiere (clasele 1-5) şi conturi de rezultate (clasele 6-7).
Conturile contabilităţii financiare din clasele 1 şi 2 se folosesc pentru întocmirea activului
bilanţului divizat după gradul de lichiditate în active pe termen lung şi active curente. Conturile
contabilităţii financiare din clasele 3-5 se utilizează pentru întocmirea pasivului din bilanţ.
Aceste conturi, cu excepţia conturilor de regularizare (312 “Capital suplimentar”, 313 “Capital
nevărsat”, 314 “Capital retras”, 331 “Corectarea rezultatelor perioadelor precedente”, 332 “Profit
nerepartizat (pierdere neacoperită) al anilor precedenţi” (în partea ce vizează pierderea
neacoperită), 333 “Profit net (pierdere) al perioadei de gestiune” (în partea ce vizează pierderea),
334 “Dividende plătite în avans”) sînt conturi de pasiv.
Conturile contabilităţii financiare din clasele 6-7 fac parte din conturile de rezultate şi se
utilizează pentru întocmirea Raportului privind rezultatele financiare în care, prin compararea
rulajelor creditoare ale conturilor de pasiv din clasa 6 cu rulajele debitoare ale conturilor de activ
din clasa 7, se determină rezultatul financiar sub formă de profit net (pierdere) al anului de
gestiune.
 Conturile contabilităţii financiare (clasele 1-7) poartă un caracter reglementat şi sînt
obligatorii pentru toate întreprinderile, indiferent de forma juridică de organizare şi tipul de
proprietate a acestora.
Conturile sintetice suplimentare ale contabilităţii financiare pot fi introduse de
întreprinderi numai cu avizul Ministerului Finanţelor în modul stabilit.
Spre deosebire de conturile contabilităţii financiare, în conturile contabilităţii de gestiune
(manageriale) (clasa 8) se generalizează informaţia care nu este destinată utilizatorilor externi
(organelor de stat, creditorilor, furnizorilor, cumpărătorilor), ci nevoilor interne ale întreprinderii.
Dat fiind acestui fapt, modul de ţinere a conturilor contabilităţii de gestiune poartă un caracter
nereglementat şi se aplică, dacă este cazul, pornind de la particularităţile activităţii întreprinderii
şi necesităţile în informaţii pentru sistemul de gestiune. Datele din conturile contabilităţii de
gestiune nu se reflectă direct în rapoartele financiare, întrucît aceste conturi se închid în
corespondenţă cu conturile contabilităţii financiare la finele fiecărei perioade de gestiune.
Conturile contabilităţii extrabilanţiere (clasa 9) sînt destinate generalizării informaţiei
privind existenţa şi mişcarea activelor care nu aparţin întreprinderii, dar se află temporar în
folosinţa sau la dispoziţia acesteia, privind drepturile convenţionale şi datoriile.
De exemplu, obiectele de mijloace fixe luate în arendă operaţională se reflectă în contul
extrabilanţier 912 “Active materiale pe termen lung arendate”
Conturile extrabilanţiere nu se află în corespondenţă cu alte conturi. Înregistrările în
conturile extrabilanţiere se efectuează prin metoda înregistrării unilaterale (fără utilizarea dublei
înregistrări) – numai în debit (majorare) sau în credit (micşorare). De exemplu, mărfurile depuse
la magazin pentru comercializare se reflectă în debitul contului 923 “Mărfuri primite în consig-
naţie”, iar la comercializarea acestora sau restituirea comitentului – în creditul acestui cont.
Apartenenţa contului contului la o clasă sau la alta se determină după prima cifră a
simbolului acestuia.
Grupele de conturi sînt simbolizate prin două cifre, din care prima indică simbolul clasei
în care este inclusă grupa respectivă, iar a doua numărul grupei.
Conturile de gradul I (conturile sintetice) sînt simbolizate cu trei cifre: primele două
cifre formează codul grupei la carese referă contul respectiv, iar a treia cifră reprezintă codul
contului de gradul I.
Conturile de gradul II (subconturile) sînt simbolizate cu patru cifre, din careprimele trei
cifre indică codul contului de gradul I, iar a patra cifră reprezintă contul de gradul II.
Sobconturile se utilizează în dependenţă de necesităţile întreprinderii şi numărul acestora poate fi
mărit dacă întreprinderea are nevoie de aceasta.
Planul de conturi se află într-o strînsă legătură cu raporatele financiare astfel încît
denumirile conturilor sînt identice cu posturile incluse în rapoartele financiare, ceea ce facilitează
cosiderabil întocmirea acestora.