MINISTERUL EDUCAŢIEI ȘI CERCETĂRII

COLEGIUL TEHNOLOGIC ”SPIRU HARET”

PIATRA-NEAMŢ
S.C. “RIFIL”S.A., SĂVINEȘTI, JUD. NEAMȚ
ANUL ŞCOLAR: 2021-2022

Suport de curs
Curriculum în dezvoltare locală de aprofundare
Modul IV:
,,PROCEDEELE SPECIFICE METODEI CONTABILITǍŢII”

Clasa a X-a
Stagiu de pregătire practică – 90 de ore/an

Profilul: Servicii
Domeniul pregătirii de bază: Comerţ/Economic
CALIFICAREA PROFESIONALǍ:
TEHNICIAN ÎN ACTIVITĂŢI ECONOMICE

AUTORI
PROF. Roxana-Elena Gudula
PROF. Dorina Ursan
Colegiul Tehnologic “Spiru Haret”, Piatra-Neamț
S.C. „Rifil” S.A., Piatra-Neamț
Cuprins

Capitolul I - Contul – procedeu contabil pentru gestionarea patrimoniului...............................3

1.1. Definiţie, structură, forme...............................................................................................3
1.2. Asemănări şi deosebiri între cont şi bilanţ.......................................................................3
1.3. Reguli de funcţionare ale conturilor................................................................................4
1.4. Dubla înregistrare şi corespondenţa conturilor................................................................5
1.5. Felurile şi clasificarea conturilor.....................................................................................6
1.6. Planul general de conturi.................................................................................................7
1.7. Analiza contabilă.............................................................................................................8
1.8. Formula contabilă şi articolul contabil............................................................................9

Capitolul al II-lea - Balanţa de verificare - procedeu contabil pentru gestionarea patrimoniului

..................................................................................................................................................10
2.1. Definiţie, importanţă, clasificare...................................................................................10
2.3. Întocmirea balanţei de verificare...................................................................................11

Capitolul al III-lea - Bilanţul contabil- procedeu contabil pentru gestionarea patrimoniului..12

3.1. Definiţie, importanţă, structură......................................................................................12
3.2. Transpunerea elementelor patrimoniale în bilanţ..........................................................13
3.3. Variaţia posturilor bilanţiere..........................................................................................13
3.4. Contul de rezultate.........................................................................................................14

Capitolul al IV-lea - Terminologia specifică legislaţiei financiar-contabile............................20

4.1. Reglementările pentru evaluare, calculaţie, evaluarea la intrare, la ieşire, costuri.......20
4.2. Identificarea elementelor componente ale preţului: cost achiziţie, adaos comercial,
T.V.A....................................................................................................................................32

Bibliografie..............................................................................................................................34

Capitolul I - Contul – procedeu contabil pentru gestionarea patrimoniului

2
1.1. Definiţie, structură, forme

Contabilitatea trebuie să recurgă la un alt procedeu al metodei sale de lucru, conceput

special în acest scop, care să permită înregistrarea, urmărirea şi controlul atât ale existentului,
cât şi ale modificărilor care s-au produs zi de zi, în decursul unei perioade de gestiune.
Acest procedeu al metodei contabilităţii este contul şi este cel mai reprezentativ dintre
toate procedeele metodei contabilităţii, de la care derivă însăşi denumirea ei. Pentru fiecare
fel sau grupă de mijloace, surse, procese economice sau rezultate financiare, se deschide câte
un cont distinct în contabilitatea curenta, cu ajutorul căruia se înregistrează, pe bază de
documente, existentul la începutul perioadei de gestiune pentru care s-a deschis contul şi
modificările acestuia (creşteri sau micşorări), determinate de operaţiile care au avut loc în
perioada de gestiune la care se referă.
Concluzionând, contul este acel procedeu al metodei contabilităţii care serveşte la
reflectarea fiecărui element patrimonial în parte, în mod analitic, precum şi mişcările pe care
le înregistrează într-o perioadă determinată de timp.

1.2. Asemănări şi deosebiri între cont şi bilanţ

Între cont, ca instrument de lucru al contabilității și bilanț, ca instrument de rapoarte și

sinteză contabilă există un raport ca de la parte la întreg. Între bilanț și cont există o strânsă
legatură, dar și similitutdini și diferențieri prin asemănări și deosebiri.
La începutul exercițiului existențele elementelor patrimoniale din activul și pasivul
bilanțului sunt preluate de conturi (sub formă de solduri initiale), în vederea urmăririi în
continuare a modificărior determinate de operațiile economico-financiare.
1. Preluarea se face după urmatoarea regulă:
-posturile de activ devin solduri inițiale debitoare;
-posturile de pasiv devin solduri inițiale creditoare.
2. La sfârșitul exercitțului, bilanțul final se întocmește pe baza datelor din conturi
dupa regula generală:
-solduri finale debitoare devin în raport cu sensul fluxului contabil, posturi bilanțiere
de activ;
-soldurile finale creditoare devin posturi bilanțiere de pasiv.

RELAȚIA ÎNTRE BILANȚ ȘI CONT

3
 ANALIZÂND FUNCȚIA ȘI CONȚINUTUL DEDUCEM
URMĂTOARELE ASEMĂNĂRI:
 Bilanțul și contul sunt procedee specifice contabilității;
 Între bilanț și cont există o relație de interdependență;
 Bilanțul și contul au două părți (activ-pasiv și debit-credit);
 Posturile bilanțiere de activ devin conturi ale elementelor de activ;
 Posturile bilanțiere de pasiv devin conturi ale elemntelor de pasiv;
 Posturile de bilanț si soldurile conturilor reflectă existențe ale elementelor
patrimoniale;
 Din bilanțul inițial se stabilesc soldurile inițiale din cont;
 Cu soldurile finale din cont se alcătuiește bilanțul final.
DEOSEBIRI ÎNTRE BILANȚ ȘI CONT:
 Bilanțul este instrumentul de reprezentare globală a patrimoniului, iar contul
este instrument de reprezentare individuală a fiecarui element patrimonial;
 Bilanțul prezintă situația statică la un moment dat a patrimoniului, iar contul
reflectă situația dinamică, individuală a fiecarui element patrimonial;
 Bilanțul se întocmește și se exprimă numai în unități valorice, iar contul se
exprimă valoric, uneori și cantitativ (la elementele patrimoniale la care se poate folosi
etalonul natural-cantitativ).
IMPORTANȚA BILANȚULUI
Bilanțul prezintă totalitatea utilizărilor și resurselor, iar contul prezintă individual, fie
utilizare, fie resursă. Bilanțul reflectă existența la un moment dat, iar contul existențe și
mișcări (creșteri sau micșorări) ale elementelor patrimoniale pe o perioadă.
CARACTERISTICILE BILANȚULUI
Cele doua părți ale bilanțului se numesc activ și pasiv, iar ale contului debit și credit.
Contul prezintă distinct cele doua părți ale sale, iar bilanțul vertical prezintă cele două părți în
diferite structuri sub formă de listă. Bilanțul respectă întodeauna echilibrul A = P, iar contul
funcționează atât timp cât are sold, deci este neechilibrat.

1.3. Reguli de funcţionare ale conturilor

Prima regulă de funcţionare a conturilor este aceea că toate conturile

de activ încep să funcţioneze prin a se debita (partea stângă a contului) şi se
debitează cu soldul iniţial al conturilor de activ; conturile de pasiv încep să
funcţioneze prin a se credita (partea dreaptă a contului) şi se creditează cu
soldul iniţial al conturilor de pasiv.
A doua regulă importantă este aceea că toate conturile de activ înregistrează în debit
creşterile (intrările) elementelor de activ, iar toate conturile
de pasiv înregistrează în credit creşterile (intrările) elementelor de pasiv.
A treia regulă care trebuie ţinută minte este aceea că toate conturile
de activ înregistrează în credit (partea dreaptă a contului) micşorările elementelor de activ, iar
conturile de pasiv înregistrează în debit (partea stângă a
contului) micşorările (ieşirile) elementelor de pasiv.
A patra regulă de funcţionare a conturilor este aceea că toate conturile de activ au
totdeauna sold final debitor sau sunt soldate (echilibrate\ balansate), iar toate conturile de

4
pasiv au totdeauna sold final creditor sau sunt soldate (echilibrate, balansate). Sintetizând cele
patru reguli putem conclude următoarele:
- Conturile de activ încep să funcţioneze prin a se debita şi se debitează
cu existentul şi creşterile de activ, creditându-se cu micşorările de activ, iar
la sfârşitul perioadei de gestiune au întotdeauna sold final debitor, sau
sunt soldate.
- Conturile de pasiv încep să funcţioneze prin a se credita şi se creditează
cu existentul şi creşterile de pasiv, debitându-se cu micşorările de pasiv, iar la
sfârşitul perioadei de gestiune au întotdeauna sold final creditor, sau sunt
soldate.
- Din punct de vedere al funcţiei contabile, adică al tipului de sold pe care
îl prezintă la sfârşitul perioadei, marea majoritate a conturilor funcţionează
după regulile enunţate mai sus. Ele sunt conturi monofuncţionale, care la
sfârşitul perioadei de gestiune prezintă un singur fel de sold, fie numai debitor,
fie numai creditor. Ele sunt întotdeauna numai conturi de activ sau numai
conturi de pasiv.
- Totuşi există şi conturi care au un comportament variabil în ceea ce
priveşte soldul final. Acestea sunt conturile bifuncţionale care, la un moment
dat, pot avea fie sold debitor (funcţionează ca nişte conturi de activ), fie sold
creditor (funcţionează ca nişte conturi de pasiv). Cu toate acestea, ele nu
formează o a treia grupă de conturi cu ocazia întocmirii bilanţului, ci după
soldul pe care îl prezintă la sfârşitul perioadei, se încadrează fie în categoria
conturilor de activ, dacă au sold final debitor, sau a celor de pasiv, dacă au sold
final creditor.

1.4. Dubla înregistrare şi corespondenţa conturilor

Legătura reciprocă între debitul unui cont şi creditul altui cont stabilită
cu ocazia înregistrării operaţiilor economice şi financiare în contabilitatea
curentă pe baza dublei înregistrări poartă denumirea de corespondenţa
conturilor, iar conturile între care se stabileşte o astfel de legătură se numesc
conturi corespondente.
În funcţie de modificările pe care le produc operaţiile economice sau
financiare în bilanţ, corespondenţa conturilor se poate stabili:
– fie numai între conturi de activ, când modificările se produc doar în
activul bilanţului;
– fie numai între conturi de pasiv, când modificările se produc doar în
pasivul bilanţului;
– fie între conturi din ambele părţi ale bilanţului, atunci când operaţia
economică sau financiară produce modificări concomitent şi cu aceeaşi sumă în
ambele părţi ale bilanţului.

5
1.5. Felurile şi clasificarea conturilor

Clasificarea conturilor constă în sistematizarea, potrivit caracteristicilor comune şi

specifice ale acestora, prin încadrarea lor în clase, grupe, subgrupe de conturi, după anumite
criterii, cu scopul de a realiza o ordine în varietatea de conturi folosite de contabilitatea
curentă.
Importanţa clasificării conturilor constă în:
 permite studierea sistematică şi generalizată a conturilor, asigurând cunoaştere
legăturilor reciproce dintre ele;
 permite asimilarea cu uşurinţă a conţinutului economic şi funcţiei contabile a
conturilor;
 asigură înţelegerea structurii planului de conturi.
Clasificarea conturilor se poate face după mai multe criterii, fiecare dintre ele
caracterizând sistemul conturilor dintr-un anumit punct de vedere, astfel:
A. După conţinutul economic al conturilor:
- conturi de mijloacelor economice: materii prime, construcţii, mărfuri, creanţe,
disponibilităţi băneşti, etc.;
- conturi de surse economice: capital, rezerve, credite bancare şi împrumuturi,
furnizori, etc.;
- conturi de procese economice: conturi de cheltuieli, conturi de venituri, conturi de
rezultate;
- conturi în afara bilanţului.
B. După funcţia contabilă pe care o îndeplinesc, conturile se împart în:
- conturi de activ, care reflectă existenţa şi mişcarea mijloacelor economice sub
aspectul componenţei, al structurii lor materiale, de exemplu: contul 212 "Construcţii", 201
"Cheltuieli de constituire", 301 "Materii prime", etc.;
- conturi de pasiv, care reflectă existenţa şi mişcarea mijloacelor economice sub
aspectul provenienţei lor, al sursei de formare, de exemplu: contul 401 "Furnizori", 421
"Personal – salarii datorate", 441 "Impozit pe profit", etc.;
- conturi bifuncţionale, care preiau atribuţii de funcţionare de la ambele feluri de
conturi fiind în special conturi de "calcul economic", de exemplu: 121 ”Profit sau pierdere”,
308 "Diferenţe de preţ la materii prime şi materiale", etc.
C. După sfera de cuprindere, de detaliere a operaţiilor pe care le reflectă conturile,
întâlnim:
- conturi sintetice;
- conturi analitice.
Conturile sintetice dau posibilitatea cunoaşterii situaţiei de ansamblu a unei categorii
de mijloace, procese sau surse economice. De exemplu contul 401 "Furnizori" arată datoriile
agentului economic la un moment dat faţă de furnizorii de materii prime şi serviciile
executate. Caracteristic conturilor sintetice este faptul că ele reflectă categoriile de elemente
patrimoniale numai în expresie valorică şi evidenţa sintetică stă la baza întocmirii balanţelor
de verificare sintetice şi a bilanţului contabil.
În sistemul de contabilitate se întâlnesc următoarele grupe de conturi sintetice:
- conturi sintetice de gradul I, ce pot fi recunoscute prin faptul că sunt simbolizate cu
trei cifre care se pot desfăşura în două sau mai multe conturi sintetice de gradul II;
- conturi sintetice de gradul II, recunoscute prin faptul că sunt simbolizate cu patru
cifre şi reprezintă de fapt o descompunere a conturilor sintetice de gradul I, acestea la rândul
lor desfăşurându-se pe conturi analitice.

6
 Conturile analitice se utilizează ca desfăşurătoare ale conturilor sintetice, cu ajutorul
lor se ţine evidenţa unor părţi componente ale elementelor din conturile sintetice, folosindu-
se pentru înregistrarea datelor atât etalonul valoric cât şi etalonul natural, acolo unde este
cazul. Trebuie precizat că pentru evidenţa unor elemente de activ sau de pasiv se folosesc atât
conturile sintetice cât şi cele analitice, unele pe altele nu se exclud ci se completează. O
operaţie economică înregistrată într-un cont analitic trebuie să fie înregistrată în contul
sintetic din care derivă contul analitic respectiv.

1.6. Planul general de conturi

În România, planul de conturi general este un tablou al întregului sistem

de conturi, în cadrul căruia fiecare cont este delimitat printr-o denumire şi
simbol cifric fiind încadrat într-o clasă şi grupă3. În acest mod, se asigură un
limbaj comun între specialişti, uniformitate şi unitate de conţinut, funcţie,
denumire şi simbolizare a conturilor. Simbolizarea cifrică a conturilor sintetice are la bază
sistemul zecimal (0-9) în care:
– prima cifră reprezintă clasa;
– a doua cifră reprezintă grupa;
– a treia cifră reprezintă contul sintetic de grad I;
– a patra cifră reprezintă contul sintetic de grad II.
În planul de conturi general există 9 clase de conturi:
Clasa 1 – Conturi de capitaluri
Clasa 2 – Conturi de imobilizări
Clasa 3 – Conturi de stocuri şi producţie în curs de execuţie
Clasa 4 – Conturi de terţi
Clasa 5 – Conturi de trezorerie
Clasa 6 – Conturi de cheltuieli
Clasa 7 – Conturi de venituri
Clasa 8 – Conturi special
Clasa 9 – Conturi de gestiune
Primele 8 clase de conturi sunt utilizate de contabilitatea financiară, iar
ultima clasă, a 9-a, este utilizată de manageri în cadrul aşa-numitei contabilităţi
de gestiune.
Dată fiind complexitatea planului contabil, se pot face mai multe clasificări ale
conturilor, în funcţie de mai multe criterii, astfel:
– din punct de vedere al conţinutului economico – financiar, conturile se
pot grupa în: conturi de bunuri economice, conturi de surse, conturi de
cheltuieli, conturi de venituri.
– din punct de vedere al funcţiei contabile a conturilor, acestea pot fi
grupate în conturi de activ, conturi de pasiv şi conturi bifuncţionale.
– din punct de vedere al sferei de cuprindere, conturile pot fi grupate în
conturi sintetice şi conturi analitice.
Corelaţia între aceste tipuri de conturi este aceea că:
a) conturile de bunuri economice şi de cheltuieli sunt conturi de activ;
b) conturile de surse şi conturile de venituri sunt conturi de pasiv.
Pentru a avea o viziune generală asupra planului de conturi, trebuie să
reţinem că, deşi există şi excepţii pe care le vom analiza pe parcursul acestui

7
manual, în linii mari există anumite puncte de sprijin pentru a reţine mai uşor ce
funcţie contabilă au diversele clase de conturi. Astfel:
Clasa 1 – Conturi de capitaluri - În general, sunt conturi cu funcţia contabilă de
pasiv (de exemplu, 101 Capital social).
Clasa 2 – Conturi de imobilizări - În general, sunt conturi cu funcţia contabilă de
activ (de exemplu, 201 Cheltuieli de constituire).
Clasa 3 – Conturi de stocuri şi producţie în curs de execuţie - În general, sunt
conturi cu funcţia contabilă de activ (de exemplu, 300 Materii prime).
Clasa 4 – Conturi de terţi (creanţe sau datorii) - Conturile de datorii sunt conturi cu
funcţia contabilă de pasiv (de exemplu, 401 Furnizori). Conturile de creanţe sunt conturi cu
funcţia contabilă de activ (de exemplu, 411 Clienţi).
Clasa 5 – Conturi de trezorerie - În general, conturile au funcţia contabilă de activ
(de exemplu, 531 Casa).
Clasa 6 – Conturi de cheltuieli - Deoarece cheltuielile micşorează capitalurile
proprii, cheltuielile sunt asimilate conturilor de activ (de exemplu, 601 Cheltuieli cu materiile
prime).
Clasa 7 – Conturi de venituri - Deoarece veniturile majorează capitalurile proprii,
veniturile sunt asimilate conturilor de pasiv (de exemplu, 701 Venituri din vânzarea
produselor finite).
Amortizările şi provizioanele sunt elemente rectificative care corectează
celelalte structuri bilanţiere, fiind asimilate conturilor de pasiv.

1.7. Analiza contabilă

Pentru a înregistra în mod corect operaţiile economice sau financiare în

conturi, este fundamental să se stabilească care sunt conturile corespondente
implicate şi în ce parte a conturilor (debit sau credit) urmează să se efectueze
înregistrarea, lucru judecat în funcţie de conţinutul economic al operaţiunii.
Acest proces logic poartă numele de analiză contabilă, adică cercetarea, pe
bază de documente, a fiecărei operaţii economice şi financiare în parte, prin
descompunerea ei în elementele componente, pentru a se putea stabili conturile
corespondente şi a părţii acestora (debit ori credit) în care urmează să se
înregistreze respectiva operaţiune.
Etapele analizei contabile pot fi sintetizate astfel:
a) stabilirea naturii şi conţinutului fiecărei operaţii economice şi
financiare în parte, adică definirea ei ca încasare, plată, aprovizionare
sau consum de materii prime, obţinere de produse finite, creanţe sau
datorii faţă de bugetul de stat ori salariaţi, prestare de servicii, înregistrarea amortizării
mijloacelor fixe, constituirea de provizioane etc.;
b) determinarea tipului modificărilor pe care le produce operaţia economică şi
financiară în bilanţ, respectiv care sunt elementele de activ şi
de pasiv care se modifică, precum şi care este sensul modificărilor
(creşteri ori micşorări de activ sau pasiv);
c) stabilirea conturilor corespondente, în funcţie de elementele de bilanţ
modificate;
d) aplicarea regulilor de funcţionare a conturilor, pentru a se stabili
partea conturilor corespondente (debit sau credit) în care urmează să

8
se înregistreze operaţia analizată (stabilirea aşa numitei „formule
contabile”).
Aşa cum am amintit anterior, analiza contabilă presupune şi aplicarea
regulilor de funcţionare a conturilor, pentru a se stabili partea conturilor corespondente (debit
sau credit) în care urmează să se înregistreze operaţia analizată,
prin stabilirea aşa numitei „formule contabile”.

1.8. Formula contabilă şi articolul contabil

Formula contabilă este modalitatea de reprezentare grafică a fiecărei

operaţii economice şi financiare în conturi corespondente, pe baza dublei
înregistrări, sub formă de egalitate valorică.
Formula contabilă e compusă din:
– denumirea contului corespondent debitor, respectiv creditor în care se
face înregistrarea;
– semnul egal („=”) pus între conturile corespondente
– mărimea valorică a sumelor înregistrate în conturi
– semnul egalităţii între debit şi credit.
În funcţie de numărul de elemente patrimoniale folosite în urma opera-
ţiilor economico-financiare, formula contabilă poate fi:
a) simplă, care se compune dintr-un singur cont debitor şi un singur
cont creditor.
b) compusă, care cuprinde un singur cont debitor şi mai multe conturi
creditoare sau invers.
Desigur, formula contabilă nu exprimă decât partea de logică (cea
mai importantă de altfel). Pentru a se oglindi corect şi complet operaţia
concretă, este necesară adăugarea la elementele formulei contabile a explicaţiei
descriptive a operaţiei care se înregistrează (prin precizarea datei şi felului,
numărului şi datei documentului justificativ). Introducem astfel noţiunea de
articol contabil.
În funcţie de scopul pentru care se întocmesc, deosebim:
1. formula contabilă curentă, care se întocmeşte în scopul înregistrării
unor operaţii economico-financiare în conturi;
2. formula contabilă de stornare, care se întocmeşte cu scopul de a
corecta sau anula formulele contabile curente întocmite eronat.
La rândul său, formula contabilă de stornare poate fi:
a) în roşu
b) în negru
a) Stornarea în roşu (în chenar) constă în repetarea formulei contabile
înregistrate eronat, sumele scriindu-se în roşu sau în chenar, ceea ce înseamnă
că ele se scad. Apoi se întocmeşte formula contabilă corectată.
b) Stornarea în negru se realizează prin inversarea poziţiei conturilor din
formula contabilă supusă corectării.

9
Capitolul al II-lea - Balanţa de verificare - procedeu contabil pentru
gestionarea patrimoniului
2.1. Definiţie, importanţă, clasificare

Balanţa de verificare se încadrează în categoria procedeelor specifice metodei

contabilităţii, prin intermediul ei realizându-se respectarea echilibrului permanent al dublei
înregistrări. Se prezintă sub forma unei situaţii tabelare în care se înscriu datele valorice
preluate din conturi, şi anume: soldurile iniţiale, rulajele şi soldurile finale ale conturilor
utilizate pentru înregistrarea tuturor operaţiilor economico-financiare în cursul perioadei de
gestiune a unei unităţi patrimoniale.
Conform Legii contabilităţii, balanţa de verificare se întocmeşte lunar şi are caracter
obligatoriu, scopul acesteia constituindu-l "verificarea înregistrării corecte a operaţiilor".
Balanţele de verificare se întocmesc lunar, în scopul verificării exactităţii înregistrării
operaţiilor economice în conturi şi pentru întocmirea bilanţului contabil. De asemenea ajută
la identificarea erorilor de înregistrare contabilă care afectează egalităţile ce trebuie să existe
între coloanele perechi şi corelaţiile dintre ele. Cu ajutorul balanţei de verificare se pot
identifica:
1. erori de înregistrare în conturi determinate de:
 nerespectarea principiului dublei înregistrări;
 nerespectarea egalităţii sumelor debitoare şi creditoare în cadrul formulelor
contabile compuse;
 calculul eronat privind elementele structurale ale contului etc.;
2. erori de întocmire a balanţelor de verificare determinate de:
 preluarea greşită a informaţiilor din conturi - Cartea Mare;
 calcule eronate ale coloanelor din balanţă, etc.
Acest tip de erori pot fi descoperite prin verificarea egalităţilor specifice
balanţelor de verificare, prin operaţii de punctare, prin repetarea calculelor, etc.
Deşi balanţa de verificare arată că Total debit = Total credit şi indică astfel respectarea
principiului fundamental, asta nu garantează faptul că nu s-au făcut greşeli. Este posibil să se
fi omis înregistrări de tranzacţii sau să se înregistreze o tranzacţie în alte conturi decât cele
determinate de tranzacţia respectivă. De asemenea, este posibil să fi avut compensări sau
analizări eronate ale unei operaţii de ajustare sau închidere a conturilor. Balanţa de verificare
confirmă doar faptul că sumele debitoare şi creditoare din conturi sunt în echilibru.

2.2. Etapele întocmirii balanţei de verificare

Elaborarea balanței de verificare reprezintă o lucrare cu caracter periodic, întocmindu-

se lunar și ori de cate ori este necesar, procedându-se astfel:

10
  se trec din bilanț soldurile în conturi;
 se înregistrează operațiile economice și financiare în ordine cronologică în
jurnal, prin formule contabile;
 în ordine sistematică din jurnal în conturi, se transpun datele din conturi în
balanța de verificare și se adună coloanele balanței.
 Stabilirea soldului final se face prin relațiile:
1. Sfd =Sid+Rd-Rc
2. Sfc =Sic+Rc-Rd
În balanța cu patru serii de egalitate, soldul final se mai poate determina și prin
diferenta între totalul sumelor debitoare și totalul sumelor creditoare.
Etapele întocmirii balanței de verificare sunt următoarele:
1. se trec datele din evidența cronologică (din Registru Jurnal) în evidența sistematică
(Registrul Cartea Mare sau fisele de cont sau T-uri);
2. se totalizează sumele din evidența sistematică; se totalizează datele din fiecare fișă
de cont, stabilindu-se rulajele lunii curente, total sumele și soldurile fiecărui cont;
3. se transpun datele din fișele de cont sau T-uri (din evidența sistematică) în
formularul de balanță de verificare;
4. se adună coloanele balanței de verificare și se verifică egalitățile dintre coloanele
perechi.

2.3. Întocmirea balanţei de verificare

Întocmirea balanței de verificare a conturilor sintetice necesită efectuarea

următoarelor lucrări successive:
1. Înregistrarea tuturor operațiilor patrimoniale care au avut loc, în cursul lunii, pe
baza de documente justificative, în evidența cronologică realizată cu ajutorul registrului -
jurnal;
2. Trecerea operațiilor din evidența cronologică în evidența analitică (organizată cu
ajutorul fișelor de cont pentru operații diverse sau diferitelor situații) și în evidența
sistematică sintetică, organizată cu ajutorul fișelor cartea mare (cartea mare șah, fișelor de
conturi pentru operații diverse, jurnalelor de credit sau situatiilor pentru debit);
3. Totalizarea rulajelor debitoare și creditoare, a totalului sumelor debitoare și
creditoare și, respectiv, a soldului final al fiecărui cont, debitor sau creditor, în funcție de
conținutul economic al acestuia;
4. Transcrierea datelor din cartea mare în formularul balanței de verificare.
Din experiența practică, rezultă că pentru evitarea eventualelor erori de calcul și
înregistrare, este recomandat să se transcrie în balanța de verificare numai datele cu caracter
primar, iar celelalte să se calculeze în cadrul acesteia. De exemplu, în cazul balanței de
verificare cu trei egalități: soldurile inițiale se pot prelua din balanța de verificare precedentă;
rulajele (debitoare, respectiv creditoare) se transcriu din conturi, iar soldurile finale se
calculează direct în cadrul balantei de verificare.
5. Totalizarea balanței de verificare și controlul corelațiilor valorice. În acest scop, se
totalizează fiecare coloană a balanței si se verifică egalitățile proprii acesteia.
Cu ajutorul balanței de verificare a conturilor sintetice se verifică: corelațiile dintre
egalitățile generate de dubla înregistrare a operațiunilor patrimoniale în contabilitate;
concordanța dintre totalul înregistrărilor din registrul jurnal și totalul rulajelor debitoare,
respectiv creditoare, din balanță; totalul soldurilor finale debitoare, respectiv creditoare, din

11
"cartea mare" și totalul soldurilor finale debitoare, respectiv creditoare din balanță. În situatia
în care nu se verifică egalitățile din balanță sau nu există concordanțele menționate anterior
procedează la identificarea și corectarea erorilor.

Capitolul al III-lea - Bilanţul contabil- procedeu contabil pentru

gestionarea patrimoniului
3.1. Definiţie, importanţă, structură

Bilanţul este un instrument specific metodei contabilităţii, care

evidenţiază la un anumit moment în timp, pe baza principiului dublei reprezentări, în expresie
valorică, echilibrul dintre mijloacele economice şi
sursele lor de finanţare precum şi rezultatele obţinute ca urmare a
investirii, consumării şi reproducţiei capitalului. Mai simplu spus, prin
bilanţ se constată ceea ce, la un anumit moment în timp, unitatea posedă (activ)
şi datorează (capitaluri proprii şi datorii).
Cu ajutorul bilanţului contabil se realizează principala trăsătură a metodei
contabilităţii care este dubla reprezentare a averii. Bilanţul contabil reflectă în expresie
valorică, la un moment dat, echilibrul dintre bunurile economice şi sursele de finanţare ale
acestora. Bilanţul se prezintă sub forma unui tabel, format din două părţi: partea stângă,
denumită activ, care reflectă bunurile economice şi partea dreaptă, denumită pasiv care
reflectă sursele de finanţare a bunurilor economice reflectate în activ.
Condiţia principală a bilanţului contabil este egalitatea activului cu pasivul. Această
egalitate se datorează faptului că în bilanţ este prezentată aceeaşi masă de mijloace, dar
privită sub două aspecte.
De menţionat că în bilanţul contabil elementele de activ şi pasiv sînt prezentate numai
în expresie bănească. Exprimarea elementelor patrimoniale în diferite etaloane nu permite
efectuarea de comparaţii şi calcularea indicatorilor necesari pentru analiză. De aceea, o
atenţie deosebită se acordă metodelor de evaluare aplicate la întreprindere.
O altă caracteristică a bilanţului contabil este prezentarea la o dată anumită. În
conformitate cu legislaţia în vigoare bilanţurile trimestriale se prezintă pînă de la data de 15
pînă la data de 25 ale lunii următoare, după trimestrul gestionar, iar bilanţul contabil anual se
prezintă în perioada de la 25 ianuarie pînă la 31 martie a anului următor, după anul gestionar.
Astfel, în bilanţ nu se reflectă modificările pe parcursul perioadei în componenţa activelor şi
pasivelor, ci starea lor în momentul întocmirii acestuia.
Bilanţul contabil este sursa principală de informaţie pentru utilizatorii interni şi
externi ai întreprinderii. În baza bilanţului contabil se apreciază valoarea şi structura
patrimoniului întreprinderii, gradul de îndatorare a întreprinderii, capacitatea de plată,
coeficienţii de lichiditate, rezultatul financiar şi mulţi alţi indicatori necesari pentru luarea de
decizii manageriale. Informaţia din bilanţul contabil se foloseşte pe larg de către băncile
comerciale şi organele fiscale.
În baza caracteristicilor descrise mai sus se poate de formulat următoarea definiţie a
bilanţului contabil: Bilanţul contabil reprezintă gruparea mijloacelor întreprinderii pe tipuri şi
surse de formare a acestora în expresie bănească la un moment dat.
Există mai multe tipuri de bilanţuri care pot fi clasificate după următoarele criterii:
 după statutul juridic al întreprinderii;
 după perioada de întocmire;
 după sfera de cuprindere.

12
 În funcţie de primul criteriu de clasificare se deosebesc:
 bilanţ contabil iniţial – se întocmeşte la înfiinţarea întreprinderii;
 bilanţ contabil curent – se întocmeşte pe parcursul activităţii în termenele
stabilite de legislaţie;
 bilanţ contabil final – se întocmeşte la momentul încetării activităţii sau
lichidării întreprinderii.
În funcţie de perioada de întocmire deosebim:
 bilanţ contabil anual – se întocmeşte la sfîrşitul anului;
 bilanţ contabil trimestrial – se întocmeşte trimestrial.
În dependenţă de sfera de cuprindere cunoaştem:
 bilanţ contabil primar – se întocmeşte la nivel de întreprindere;
 bilanţ contabil consolidat – generalizează informaţia despre cîteva
întreprinderii (părţi legate);
 bilanţ contabil centralizat – se întocmeşte la nivel de ramură sau la nivelul
economiei naţionale în ansamblu.
Bilanţul contabil îndeplineşte următoarele funcţii:
 Funcţia de generalizare a informaţiilor contabile – se manifestă prin faptul
că bilanţul contabil grupează şi sistematizează informaţiile despre elementele patrimoniale
după o structură bine determinată obligatorie pentru toate întreprinderile.
 Funcţia de informare – se datorează importanţei pe care o are informaţia
inclusă în bilanţul contabil care, prin prelucrarea informaţiei date, se transformă într-un
instrument de gestionare eficientă şi conducere a întreprinderii.
 Funcţia de analiză – este strîns legată de funcţia precedentă şi constă în faptul
că în baza informaţiei din bilanţ se calculează o serie de indicatori care caracterizează situaţia
economico-financiară a întreprinderii.

3.2. Transpunerea elementelor patrimoniale în bilanţ

Transpunerea elementelor patrimoniale în bilanț se face  prin preluarea datelor din

conturi și balanța de verificare (procedee specifice  ale metodei contabilității), fiind
prezentate sub forma soldurilor conturilor sintetice la sfârșitul exercițiului. Înregistrările în
conturi sunt generate de operații economico-financiare. Fluxul de prelucrare a datelor
contabile parcurge urmatorul traseu:
Operații economice → conturi  → balanță → bilanț
    Datele preluate astfel se prezintă sub formă de elemente de activ și elemente de pasiv,
precum și rezultate.

3.3. Variaţia posturilor bilanţiere

În urma operațiunilor economico-financiare elementele patrimoniale vor suferi

modificari în sensul creșterii sau descreșterii acestora.
Toate modificările sau variațiile pot fi grupate în patru grupe:
1. Modificări doar asupra elementelor patrimoniale de activ:
Ecuația care reflectă aceste modificări este urmatoarea:
A  +  X  –  X  =  P
X – valoarea cu care se modifică acel element patrimonial;

13
 1. Modificări doar asupra elementelor patrimoniale de pasiv:    
A  =  P  +  X  –  X
3. Modificări atât a posturilor de activ cât și a posturilor de pasiv:            
A  +  X  =  P  +  X
4.      Modificări atât a  posturilor de activ și pasiv:
A  –  X  =  P  –  X

3.4. Contul de rezultate

Bilanțul contabil este considerat ca fiind documentul ce descrie situația patrimonială

și implicit financiară a unei întreprinderi (unități patrimoniale) la un moment dat indicând și
mărimea rezultatului. Apare însă ca necesară prezența unui alt instrument de modelare
contabilă care să explice modul de constituire a rezultatului și să permită desprinderea unor
concluzii legate de performanțele activității întreprinderii. Acest instrument este contul de
profit și pierdere sau contul de rezultate.
În această optică întreprinderea titulară a unui patrimoniu devine un centru de calcul
economic, calcul care are la bază la nivelul cel mai general comparații între:
 valori produse și vândute pe piața clienților denumite generic venituri;
 valori utilizate pentru obținerea acestor venituri care sunt constituite din
costuri angajate pe alte piețe denumite cheltuieli, acestea reprezintă în fapt remunerarea
factorilor de producție.
Din compararea celor două mărimi valorice se obțne o primă ecuație ce exprimă o altă
formă de modelare a realității economice cuantifică banește prin intermediul contabilității și
anume:
VENITURI - CHELTUIELI = REZULTAT
VENITURI = CHELTUIELI +/- REZULTAT

Rezultatul poate fi o mărime valorică pozitivă, denumită profit sau beneficiu atunci
când veniturile sunt mai mari decât cheltuielile sau o mărime valorică negativă denumită
pierdere, în situația inversă profitul și pierderea sunt cunoscute și sub numele de rezultat
beneficiar și rezultat deficitar.
În contextul economiei de piață întreprinderea ca organism economico-social ca
funcție autonomă are drept obiectiv (dar nu unul singur) obținerea profitului care actionează
și ca o constrângere pentru însăși existența ei ca entitate de bază a economiei naționale. Din
acest punct de vedere cheltuiala reprezintă pentru întreprindere o 'sursă de sărăcie' măsurată
prin diminuarea situației nete sau deprecierea unui element de activ, după cum venitul apare
ca o 'sursă de îmbogățire' măsurată prin creșterea situației nete, pe aceeași lungime de undă
profitul este considerat ca o îmbogățire', deci o resursă, pe când pierderea 'o sărăcie', fiind
asimilată unei utilizari fără asigurarea unui contraechivalent valeric.
Același rezultat se obține prin compararea capitalurilor proprii ale unei întreprinderi la
două momente distincte adică:

CAPITALURI PROPRII - CAPITALURI PROPRII = REZULTATUL

AFERENTE EX N                  AFERENTE EX N-1            EX N

Plecând de la aceasta relație, ce degajă rezultatul prin variația capitalurilor proprii,

este posibilă realizarea 'funcțiunii' bilant - contul de profit și pierdere, tocmai prin elementul
lor comun - rezultatul, adică:

14
 Variația capitalurilor   =      Rezultatul    =    Venituri-Cheltuieli
proprii ale ex (Bilant)   (Bilant si contul de        (Cont de rezultate)
profit și pierdere)

      Plecând de la aceste considerente contul de profit și pierdere pune în evidență

următoarele niveluri:

Niveluri Cheltuieli Venituri

Ch de V din
Exploatare exploatare exploatare
Financiar Ch V financiare
Excepțional financiare Vexcepțional
Global Ch e
excepțional
e
Impozitul
pe profit

Ca formă, contul de profit și pierdere se poate prezenta:

-         sub forma de tablou bilateral (schema orizontală);
-         sub forma de listă (schema verticală).
În șara noastră contul de profit și pierdere ca piesă componentă a documentelor
contabile de sinteză se întocmește în mod obligatoriu de către toate unitățile patrimoniale
indiferent de forma de proprietate, fie în sistem de bază (unitățile patrimoniale mari), fie în
sistem simplificat (unitățile patrimoniale mici și mijlocii), forma de prezentare fiind 'în lista'
sau schema verticală.
În varianta românească contul de profit și pierdere cuprinde veniturile și cheltuielile
exercițiului (profit sau pierdere).

VENITURILE ȘI CHELTUIELILE DIN EXPLOATARE

INDICATORI EXERCIȚIUL FINANCIAR

PREZENT   ANTERIOR
·        Venituri din vânzarea mărfurilor
·        Producția vândută (a)
CIFRA DE AFACERI
·        Venituri din producția stocată(+/-)(b)
·        Venituri din producția imobilizată (c)
PRODUCȚIA EXERCIȚIULUI (a+/-b+c)
·        Venituri din subvenții de exploatare
·        Alte venituri din exploatare
·        Venituri din provizioane privind exploatarea
VENITURI DIN EXPLOATARE
·        Ch privind mărfurile
·        Ch cu materii prime
·        Ch cu materiale consumabile
·        Ch cu energia și apa
·        Alte cheltuieli materiale

15
 Total cheltuieli materiale
·        Ch cu lucrări și servicii executate de terți
·        Ch cu impozite, taxe și vărsaminte asimilate
·        Ch cu remunerațiile personalului
·        Ch privind asigurările și protecția socială
Total cheltuieli cu personalul
·        Alte cheltuieli de exploatare
·        Ch cu amortizarile și provizioanele

CHELTUIELI DE EXPLOATARE
REZULTATUL DIN EXPLOATARE:
PROFIT
PIERDERE

Veniturile aferente activității din exploatare sunt:

Vânzari de mărfuri sunt întâlnite la întreprinderile comerciale dar și la alte tipuri de
întreprinderi cu activitate de distributie. Vânzarile de marfuri sunt evaluate la preș de vânzare
(prețul pietei) exclusiv taxa pe valoare adăugată.
Producția vândută include veniturile din vânzarea de produse finite, produse
reziduale, executarea de lucrări, prestari de servicii, venituri din studii și cercetari, venituri
din redevente, locații de gestiune și chirii, venituri din activități anexe. Producția vândută este
evaluată la preș de vânzare, fără a se lua în calcul taxa pe valoare adăugată încasabilă de la
client în vederea decontării ei de la buget. Însumarea vânzărilor de marfuri și a producției
vândute duce la obținerea indicatorului numit cifra de afaceri, indicator important în
caracterizarea mărimii întreprinderii și a situației economico-financiare a ei.
Producția stocatț reprezintț variatia în plus (cazul stocajului) sau în minus (caz de
destocaj) între valoarea la cost de producție efectiv a stocurilor de produse și producția în
curs de la finele perioadei și valoarea stocurilor inițiale ale produselor și producției în curs,
neluând în calcul provizioanele pentru depreciere constituite pentru aceste stocuri.
Producția imobilizată reprezintă costul lucrarilor și cheltuielile efectuate de unitatea
patrimonialș, pentru ea însăși și înregistrate ca active imobilizate corporale și necorporale.
Suma algebrica dintre producția vândută, producția stocata și producția imobilizată
reprezintă producția exercițiului.
Subvenții de exploatare reprezintă sume primite cu titlu gratuit (nepurtătoare de
dobândă și nerambursabile) pentru finanțarea activității de exploatare, sume alocate din
partea statului, colectivităților publice sau altor unități patrimoniale.
Alte venituri din exploatare cuprind venituri din creanțe recuperate de la clienti și
debitori diverși și alte venituri din exploatare, altele decât cele prezentate anterior.
Venituri din provizioane privind exploatarea constituie venituri ce provin din reluarea
(diminuarea sau anularea) provizioanelor pentru riscuri și  cheltuieli, pentru deprecierea
imobilizărilor corporale, necorporale și în curs și pentru deprecierea activelor circulante.
Veniturilor din exploatare li se impută cheltuielile din exploatare care sunt
reprezentate de:
Cheltuieli privind mărfurile (costul marfurilor vândute) sunt constituite din prețul de
cumpărare, taxe nerecuperabile, cheltuieli de transport-aprovizionare și alte cheltuieli
accesorii legate de achizitia mărfurilor.
Materii prime și materiale consumabile sunt cheltuielile aferente consumurilor de
materii prime, materiale auxiliare, combustibili, ambalaje, piese de schimb, seminte și
materiale de plantat, furaje, etc.

16
 Energia și apa reprezintă costul de achiziție al energiei și apei consumate.
Alte cheltuieli materiale include costul de achiziție al obiectelor de inventar sau uzura
acestora, cheltuieli privind amenajările provizorii, baracamentele, cheltuieli cu alte materiale
nestocate și costul de achizitie al animalelor șsi păsărilor.
Lucrări și servicii executate de terți reprezintă cheltuieli cu întreținerea și repartițiile,
redeventele, locațiile de gestiune și chirii, studii și cercetari, cheltuieli cu prime de asigurare,
etc.
Impozite, taxe și varsaminte asimilate cuprind cheltuieli cu impozitele și taxele,
vărsămintele asimilate suportate de unitatea patrimonială, indiferent de rezultatul exercițiului
(impozitul pe clădiri, taxa asupra mijloacelor de transport, contribuția la fondurile speciale).
Cheltuieli cu remunerațiile personalului reprezintă cheltuielile cu remunerațiiile
cuvenite personalului, în sumă brută, cât și alte cheltuieli de personal suportate de unitate.
Asigurări și protecție socială reprezintă cheltuielile unității cu contribuția la
asigurările sociale și la constituirea fondului pentru ajutorul de șomaj.
Alte cheltuieli de exploatare se referă la pierderile din creanțe provenind din clienți
incerți sau în litigiu suportate de întreprindere.
Amortizări și provizioane reprezintă cheltuielile de exploatare privind amortizarile și
provizioanele concretizate în cheltuielile cu amortizarea aferentă imobilizărilor corporale și
necorporale, cu valoarea provizioanelor pentru deprecierea imobilizarilor corporale și
necorporale și a imobilizărilor în curs, imputate activității de exploatare; cu valoarea
provizioanelor pentru deprecierea temporară a materiilor prime, a materialelor consumabile, a
obiectelor de inventar, producțieiî curs de execuțtie, produselor, stocurilor aferente la terți,
animalelor și păsărilor aferente creanțelor neîncasabile, clienților dubioși, rău platnici sau
aflați în litigiu ce se referă la activitatea de exploatare a unității.
Compararea veniturilor din exploatare cu cheltuielile din exploatare permit degajarea
unui prim indicator și anume rezultatul din exploatare care poate fi fie profit (mărimea
valorică a veniturilor depăsește cheltuielile aferente), fie pierdere (în situație inversă).

VENITURILE ȘI CHELTUIELILE FINANCIARE

În veniturile financiare sunt incluse veniturile provenind din:

Titluri și creanțe imobilizate adică dividendele încasate pentru participațiile la
capitalul altei societăți, prețul de vânzare aferent imobilizărilor financiare cedate și dobânzile
aferente creanțelor imobilizate.
Titluri de plasament reprezintă veniturile nete rezultate din vânzarea titlurilor de
plasament, atunci când prețul de vânzare al acestor titluri este superior valorii lor de achiziție.
Diferențele de curs valutar reprezintă veniturile obținute din diferențe favorabile de
curs valutar rezultate în urma lichidării creanțelor și datoriilor în valută ale unității,
diferențele favorabile de curs valutar aferente disponibilităților bancare în devize,
disponibilitățile în devize existente în casierie, precum și existentul în conturile de acreditare
în devize.
Dobânzi include dobânzile primite pentru disponibilitățile din conturile bancare și
pentru împrumuturi acordate.
Alte venituri financiare se referă la sconturile obtțnute de la furnizori și alți creditori
cât și alte venituri financiare.
Provizioane reprezintă venituri financiare obținute ca urmare a reluării (a diminuării
sau anulării) provizioanelor constituite în legîturî cu activitatea financiarî a întreprinderii,
respectiv reluarea provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli când acestea privesc activitatea
financiară; preluarea provizioanelor pentru deprecierea creanțelor din conturile de deconturi
din cadrul grupului sau cu asociații.

17
 INDICATORI EXERCIȚIU FINANCIAR
INCHEIAT  PRECEDENT
·        Titluri și creante imobilizate
·        Titluri de plasament
·        Diferențe de curs valutar
·        Dobânzi
·        Alte venituri financiare
·        Provizioane
VENITURI FINANCIARE
·        Creanțe legate de participații
·        Titluri de plasament cedate
·        Diferențe de curs valutar
·        Dobânzi
·        Alte cheltuieli financiare
·        Amortizări și provizioane
CHELTUIELI FINANCIARE
REZULTAT FINANCIAR:
PROFIT
PIERDERE
Cheltuielile activității financiare se referă la cheltuielile legate de:
Pierderi din creanțe legate de participații reprezintă pierderile din creanțele
imobilizate ale întreprinderii.
Titluri de plasament cedate, respectiv pierderea netă din vânzarea titlurilor de
plasament, adică diferenșa nefavorabilă dintre valoarea contabilă a titlurilor de plasament și
pretul lor de cesiune.
Diferențe de curs valutar include cheltuielile din diferențe nefavorabile de curs valutar
rezultate în urma lichidării creanțelor și datoriilor în valută, datoriile nefavorabile de curs
valutar aferente disponibilităților bancare în devize, disponibilităților în devize,
disponibilităților în devize existente în casierie cât și existentul în conturile de acreditive în
devize.
Dobânzi se referă la dobânzile datorate sau plătite.
Alte cheltuieli financiare reprezentate de sconturile acordate clienților, debitorilor sau
băncilor și alte cheltuieli financiare.
Amortizări și provizioane ce include cheltuielile cu constituirea de provizioane pentru
riscuri și cheltuieli legate de activitatea financiară; sumele reprezentând primele de
rambursare ale împrumuturilor obligatare; cheltuieli pentru constituirea provizioanelor
aferente, deprecierea imobilizărilor financiare și deprecierile de natura financiară a creditelor
din conturile de deconturi din cadrul grupului sau cu asociații cât și cu provizioanele privind
deprecierea titlurilor de plasament (active circulante).
VENITURI ȘI CHELTUIELI EXCEPȚIONALE
Operațiunile ce nu au caracter ordinar, normal, care nu sunt generate de activitatea
curenta a întreprinderii dau naștere la venituri și cheltuieli excepționale și se referă fie la
operațiuni de gestiune, fie la operațiuni de capital, fie la amortismente și provizioane.
Veniturile excepționale include venituri din:
Operațiuni de gestiune sunt operațiuni cu caracter excepțional dar care se referă la
activitatea de exploatare a întreprinderii, respectiv veniturile obținute ca urmare a unor
donații primite cu titlu gratuit, venituri din drepturile de personal neridicate după prescrierea
acestora, sumele reprezentând penalități și despăgubiri primite, valoarea lipsurilor constatate.

18
 Operațiuni de capital respectiv veniturile din cedarea activelor (prețul de vânzare al
elementelor de activ vândute, exclusiv taxa pe valoare adăugată) cât și cotele părți de
subvenții pentru investiții virate la rezultatul exercițiului.
Provizioane ce reprezintă venituri excepționale provenind din reluări (diminuări sau
anulări) de provizioane cu caracter excepțional și din provizioane pentru deprecierea
excepțională a debitorilor diversi, cât și veniturile din reluarea provizioanelor reglementate.

INDICATORI EXERCIȚIUL FINANCIAR

INCHEIAT    PRECEDENT
·        Operații de gestiune
·        Operații de capital
·        Provizioane
VENITURI EXCEPȚIONALE
·        Operații de gestiune
·        Operații de capital
·        Amortizari și provizioane
CHELTUIELI EXCEPȚIONALE
REZULTAT EXCEPȚIONAL:
PROFIT
PIERDERE

Cheltuielile excepționale sunt generate de:

Operații de gestiune care reprezintă cheltuieli cu caracter excepțional dar efectuate în
legatură cu operațiile de gestiune cum ar fi: pierderi din calamități înregistrate la materii
prime, materiale consumabile, obiecte de inventar, baracamente, semifabricate, produse
finite, animale și păsări, mărfuri, pierderi din debite prescrise sau din debitori insolvabili și
scoși din evidență; sumele platite cu titlu de amenzi, despăgubiri, penalități cât și donații și
subvenții acordate; alte cheltuieli excepționale privind operațiile de gestiune.
Operațiile de capital reprezentate prin cheltuielile ce decurg din cesiunea activelor
(imobilizări corporale sau necorporale) cum ar fi valoarea amortizată a acestor imobilizări
vândute, cât și alte cheltuieli excepționale privind operațiile de capital.
Amortizări și provizioane respectiv cheltuieli excepționale efectuate ca urmare a
amortismentelor și provizioanelor ce au caracter excepțional cum ar fi: cheltuieli pentru
constituirea provizioanelor reglementate, a provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli când au
caracter execpțional; provizioane pentru deprecieri excepționale ale debitorilor diversi cât și
cheltuielile cu amortizarea excepțională a imobilizărilor, supuse unor reglementări juridice și
fiscale particulare.
Diferența dintre veniturile excepționale și cheltuielile excepționale reprezintă
rezultatul excepțional al exercițiului.
Rezultatul excepțional se adaugă la rezultatul curent din care se scad cheltuielile cu
impozitul pe profit obținându-se rezultatul exercițiului.
Rezultatul curent al ex(+/-) + Rezultatul excepțional al ex(+/-) - Ch cu impozitul pe
profit = Rezultatul net al ex
Rezultatul din exploatare (+/-) + Rezultatul financiar (+/-) = Rezultatul curent al ex
(+/-)
Rezultatul curent al ex(+/-)+Rezultatul excepțional al ex(+/-)= Rezultatul brut al ex
Unde (+/-) semnifică: profit (+) sau pierdere (-).

19
Capitolul al IV-lea - Terminologia specifică legislaţiei financiar-contabile
4.1. Reglementările pentru evaluare, calculaţie, evaluarea la intrare, la ieşire, costuri

Notiunea si principiile evaluarii patrimoniului in contabilitate

Contabilitatea masoara si inregistreaza in unitati monetare, elementele patrimoniale si
operatiile care modifica masa patrimoniului. Unitatea monetara se identifica cu banii, in
functia lor de masura a valorii. Banul este unitatea de masura a valorii economice, asa cum
metrul este unitatea de distanta sau hectarul unitatea stabila pentru suprafata. Pe aceasta cale
se omogenizeaza masa patrimoniului si se creeaza posibilitatea centralizarii si sintetizarii
datelor contabile.
In mod concret, functia banului, ca unitate de masura a valorii se realizeaza prin
semnul monetar propriu fiecarei tari, in Romania un asemenea semn fiind leul.
In baza elementelor prezentate mai sus, evaluarea in contabilitate consta in
cuantificarea si exprimarea in unitati monetare a marimii elementelor patrimoniale (active si
pasive, cheltuieli si venituri) si a operatiilor economice si financiare ca modificari intervenite
in masa patrimoniului.
 Prin mijlocirea unitatii monetare, se masoara in expresie baneasca, valoarea
elementelor componente ale patrimoniului. In acest scop se pondereaza cantitatea de evaluat
masurata in unitati fizice sau de munca cu pretul sau costul unitar. Pretul, in cazul iesirilor si
costul in situatia intrarilor prin achizitie sau din productie proprie.
Doua criterii stau la baza evaluarii patrimoniului, unitatea si timpul.
Primul criteriu, unitatea, considera ca valoarea trebuie sa reprezinte costul sau
sacrificiul consimtit la un moment dat pentru a aduce bunul respectiv in patrimoniu sau pretul
ce se poate realiza daca bunul existent s-ar vinde pe piata. Cel de al doilea
criteriu, timpul, vizeaza momentul plasarii evaluarii in trecut, in prezent sau viitor.
Pornind de la cele doua criterii, pentru a evalua la timpul prezent un activ provenit din
trecut, exemplu un strung ca mijloc fix, exista o gama de posibilitati cum sunt:
a) costul istoric echivalent costului de achizitie, deci o valoare contabila la timpul
trecut cand s-a procurat strungul;
b) costul curent, ca valoare contabila actuala de intrare estimata la timpul prezent
pentru strungul provenit din trecut;
c) valoarea de realizare, ca valoare actuala de iesire ce s-ar obtine prin vanzarea
strungului provenit din trecut;
d) valoarea actualizata, ca valoare la timpul viitor ce s-ar obtine prin insumarea
fluxurilor de venituri nete asteptate intre timpul prezent si timpul viitor cand iese din
patrimoniu. 
Similar activelor se procedeaza si in cazul datelor ca pasive care provin din trecut si
trebuie evaluate la timpul prezent.
Nici o baza de evaluare nu are o aplicabilitate generala si nu este satisfacatoare in
mod absolut. Pornind de la aceasta situatie, baza cea mai des adoptata este costul
istoric. Acesta reprezinta valoarea contabila de intrare sau de origine a elementelor
patrimoniale. 
Costul istoric este o valoare reala la momentul intrarii activelor si constituirii
datoriilor. Ulterior, ea isi pierde aceasta calitate datorita variatiei preturilor si modificarii
puterii de cumparare a monedei.
Optiunea pentru costul istoric se explica prin faptul ca este singurul cost consemnat in
documentele justificative, si deci poate fi verificat, avand o determinare obiectiva si fiind
validat in cazul tranzactiilor de piata derulate.

20
 Intrucat costul istoric este un cost real al timpului trecut, la timpul prezent, cand isi
pierde din aceasta calitate, cu ocazia evaluarii activelor si datoriilor se procedeaza la o serie
de corective. Exemplu: stocurile sunt trecute in bilant la valoarea cea mai mica dintre
valoarea de intrare bazata pe costul istoric si valoarea actuala bazata pe pretul pietei.
Pornind de la limitele bazelor de evaluare, a fost nevoie sa fie adoptate trei
principii pentru cuantificarea sau masurarea patrimoniului in contabilitate: stabilirea unitatii
monetare, costul istoric si prudenta.
 1) Principiul stabilitatii unitatii monetare. Unitatea monetara nu este o unitate de
masura constanta, ea reprezinta insasi o valoare a carei marime se modifica prin variatia
preturilor si a puterii de cumparare a monedei. Pentru a depasi acest inconvenient, in
economiile stabile se procedeaza ca si cum unitatea monetara este stabila.
 Conventia de mai sus este reconsiderata in conditiile inflatiei persistente si cand se
procedeaza la contabilizarea variatiilor de pret si organizarea unei contabilitati de inflatie.
2) Principiul costului istoric. Toate activele si datoriile sunt evaluate si inregistrate
in contabilitate de la intrare si pana la iesire la costul istoric. Acest cost se modifica numai
prin reevaluarea, cand noua valoare substituie vechea valoare.
3) Principiul prudentei consta in evaluarea cu precautie sau rezonabila a elementelor
patrimoniale, astfel incat sa se previna supraevaluarea activelor si veniturilor, respectiv,
subevaluarea pasivelor si cheltuielilor. O asemenea cerinta apare in toate cazurile cand apar
incertitudini sau estimari care planeaza in evaluarea elementelor
patrimoniale. Exemplu: deprecierea stocurilor, alegerea metodelor de amortizare, variatia
cursului de schimb valutar privind datoriile si creantele in devize, reclamatiile de calitate si
defecte cu privire la produsele in garantie, clienti indoielnici aflati in litigiu etc.
Cateva exemple concrete privind aplicarea principiului prudentei sunt semnificative:
contabilizarea miscarilor valorii activelor prin depreciere si necontabilizarea cresterii
valorii lor; contabilizarea datoriilor probabile si necontabilizarea activelor probabile;
contabilizarea pierderilor probabile si necontabilizarea beneficiilor probabile; stabilirea
rezultatului (profitului – pierderii) in functie de productia vanduta si nu in functie de cea
produsa etc. Toate aceste modalitati diminueaza rezultatul contribuind implicit la conservarea
capitalului propriu.
                                  
Formele de evaluare in contabilitate
Evaluarea in contabilitate se diferentiaza in raport de momentul efectuarii, natura
elementelor patrimoniale si a operatiilor care modifica masa patrimoniului. Astfel, in raport
de momentul cand se efectueaza, evaluarea este la intrarea si iesirea elementelor
patrimoniale, la inventarierea si reprezentarea elementelor patrimoniale in cadrul bilantului
contabil.
In ceea ce priveste natura elementelor patrimoniale, se pot diferentia urmatoarele
forme de evaluare: evaluarea imobilizarilor corporale si necorporale; evaluarea stocurilor;
evaluarea titlurilor de valoare; creantelor si datoriilor in lei sau valuta, creantelor si
datoriilor in devize, lingourilor si monedelor de aur si argint; cheltuielilor si
veniturilor. Natura operatiilor care modifica masa patrimoniului impune distinctii in cazurile:
intrari prin achizitie, prin productie proprie, prin aport in natura, cu titlu gratuit, respectiv
iesiri prin vanzare, consum si cu titlu gratuit.
A) Evaluarea la intrare sau la prima inregistrare in contabilitate se bazeaza pe
costul istoric care, in raport cu natura elementelor patrimoniale si a operatiilor economice si
financiare capata urmatoarele semnificatii concrete:
 a) costul de achizitie pentru bunurile materiale (imobilizari corporale si stocuri)
procurate cu titlu oneros (de plata) format din:
          

21
 pretul de cumparare;
+ cheltuielile de transport – aprovizionare (costul mijloacelor de transport, incarcare
descarcare etc.)
+ taxe nerecuperabile (exemplu, primele de asigurare, taxele vamale etc.);
+ alte cheltuieli accesorii necesare pentru punerea in stare de utilitate a bunului
respectiv (exemplu, conectarea la reteaua electrica);
- reducerile comerciale primite de la furnizori (exemplu, reduceri pentru defecte de
calitate, pentru permanetizarea relatiilor cu clientii etc.).

=  COSTUL DE ACHIZITIE

b) costul de productie pentru imobilizarile si stocurile realizate prin constructie sau

productie proprie (cladiri construite cu forte proprii, produse fabricate, etc.) alcatuit din:

Costul de achizitie al materiilor prime si materialelor directe consumate;

+ Alte cheltuieli directe de productie (exemplu salarii directe acordate muncitorilor de
baza);
+ Cota cheltuielilor indirecte de productie (cheltuieli privind regia de fabricatie cum
sunt amortizarea utilajelor, reparatia utilajelor, combustibilul consumat pentru scopuri
tehnologice etc.) determinate rational ca fiind legate de fabricatia bunului (exemplu,
cheltuieli inregistrate 1,000,000 lei, iar gradul de folosire a utilajului este de 90 %, in
costul de productie se include 900,000 lei);

= COSTUL DE PRODUCTIE
           
c) valoarea de utilitate pentru aportul in natura (exemplu mijloace fixe) la capitalul
social sau obtinute cu titlu gratuit, este o valoare actuala stabilita in functie de pretul pietei,
utilitatea bunului pentru intreprindere, starea (gradul de uzura) si amplasarea sa (tara sau
strainatate, vilan sau intravilan etc.);
d) pretul de achizitie pentru titlurile de valoare (actiuni, obligatiuni si alte titluri de
valoare cumparate); cheltuielile accesorii sunt considerate cheltuieli de exploatare;
 e) valoarea nominala egala cu sumele de primit in schimbul creantelor, de platit in
schimbul datoriilor sau sumelor asteptate a fi platite in cazul datoriilor din impozite si taxe;
 f) valoarea in lei la cursul de schimb din momentul consemnarii creantelor si
datoriilor in devize, respectiv derularii operatiilor de incasari / plati privind lichiditatile in
valuta;
g) pretul pietei din ziua cand se deruleaza operatiile privind lingourile si monedele de
aur sau argint;
h) valoarea corespondenta in cazul cheltuielilor si veniturilor, stabilita prin asociere
cu activele si pasivele transformate in cheltuieli / venituri. Astfel, cheltuielile sunt evaluate,
dupa caz, ca o crestere a pasivului (in cazul cheltuielilor sub forma de datorii) sau o
diminuare a activului (in cazul cheltuielilor sub forma platilor si consumurilor stocate).
Veniturile sunt evaluate, dupa caz, in acelasi timp cu o crestere de activ (deci, cu valoarea
creantei asupra clientului sau lichiditatii incasate in cazul vanzarilor si costul de productie in
cazul veniturilor din productia proprie de imobilizari si stocuri).

22
 B) Evaluarea la iesire sau la a doua inregistrare. Se efectueaza in principiu, la
valoarea contabila de intrare. Daca bunuri similare de natura stocurilor sau titlurilor de
valoare au valori contabile diferite si nu exista posibilitatea identificarii valorii contabile de
intrare, evaluarea se face la costul mediu ponderat de intrare (CMP), pretul primului lot
intrat (FIFO), in ordinea cronologica a epuizarii loturilor, pretul ultimului lot intrat
(LIFO) in ordinea invers cronologica a epuizarii loturilor.
Metoda costului mediu ponderat (CMP) presupune calcularea costului fiecarui
element de baza mediei ponderate a costurilor, elementelor similare aflate în stoc la începutul
perioadei si a costului elementelor similare cumparate sau produse(intrare) în cursul
perioadei.Costul mediu ponderat(Cmp) se determina conform relatiei:
             
    
               Stoc initial valoric(Siv) + Intrari
valorice(Iv)
CMP =
------------------------------------------------------   
              Stoc initial cantitativ(Sic) + Intrari
cantitative(Ic)
Se calculeaza pe baza acestuia valoarea iesirilor(Ve):

Ve=Cmp x Ce      Ce=cantitatea iesita.

Metoda poate fi aplicata  periodic sau dupa fiecare receptie.

Metoda FIFO (First In First Out; primul intrat primul iesit) presupune evaluarea
stocurilor la iesirea din gestiune la pretul de achizitue sau de productie a primului lot intrat.
Dupa terminarea acestuia se va lua în considerare pretul urmatorului lot intrat în ordine
cronologica.
Schematic, evaluarea poate fi redata astfel:

               E = qe1xp1= Ve1

               E=qe2xp2= Ve2
.........................
E=qenxpn=Ven
qe1- cantitatea primului lot, care se evalueaza la pretul cu care a intrat în evidente
(p1).
qe2- cantitatea celui de-al doilea lot, care se evalueazala pretul cu care acesta a intrat
în
gestiune (p2)
qen- cantitatea celui de-al n-lea lot care se evalueaza  la pretul cu care acesta a intrat
în gestiune (pn); "n" este ultimul lot din evidente;
Ve- valoarea iesirilor; Ve=Ve1+Ve2+.........+Ven;
Ve1=valoarea iesirilor calculata în functie de primul pret aflat în evidente;
Ve2=valoarea iesirilor calculata în functie de cel de-al doilea pret aflat în evidente;
Ven=valoarea iesirilor calculata în functie de al n-lea pret aflat în evidente.

Metoda LIFO ( Last In First Out; ultimul intrat primul iesit) presupune evaluarea
stocurilor la iesirea din gestiune în functie de costul de achizitie sau pretul de productie al
ultimului lot intrat.Dupa epuizarea acestuia se va lua în considerare pretul urmatorului lot în
ordinea inversa cronologica.
 Grafic, evaluarea iesirilor poate fi evaluata astfel:

23
 E= qenxpn= Ven
E= qen-1 x pn-1= Ven-1
...........................................
E= qe1 x p1 = Ve1
qen- cantitatea ultimului lot (al n-lea) care se evalueaza la pretul cu care a intrat în
evidente (pn);
qen-1-cantitatea penultimului lot (al (n-1)-lea), care se evalueaza la pretul cu   care a
intrat în gestiune (pn-1);
qe1- cantitatea primului lot, care se evalueaza la pretul cu care a intrat în evi-
dente (p1);
Ve - valoarea iesirilor; Ve= Ven+Ven-1+......+Ve1
Ven - valoarea iesirilor calculata în functie de pretul ultimului lot din evidente;
Ven-1 - valoarea iesirilor calculata în functie de pretul penultimului lot din evi-
dente;
Ve1 - valoarea iesirilor calculata în functie de pretului primului lot din evidente.

 Metoda aleasa  trebuie aplicata cu consecventa de la un exercitiu la altul. Daca în

situatii exceptionale administratorii decid schimbarea metodei pentru un anumit element de
stocuri sau alte active fungibile în notele explicative trebuie sa se prezinte informatii cu
privire la motivul schimbarii metodei si efectele sale asupra rezultatului. Întreprinderile
trebuie sa  utilizeze aceleasi metode de determinare a costului pentru toate stocurile care au
natura si utilizare similare. Pentru stocurile cu natura sau utilizare diferita, folosirea unor
metode diferite de calcul a costului poate fi justificata. Evaluarea productiei în curs de
executie  se face la sfârsitul periodei prin metode tehnice de constatare a gradului de finisare
sau a stadiului de efectuare a operatiilor tehnologice, la costul de productie.
Întreprinderile din tara noastra au posibilitatea de a evalua si de a înregistra în
contabilitate bunurile de natura stocurilor si la alte preturi cu conditia ca în raporturile
periodice ele sa fie prezentate la costuri efective. Astfel de preturi de îregistrare pot
fi: preturi prestabilite si preturi de facturare.
În cazul în care se utilizeaza preturile perstabilite, aceste preturi se vor stabili pe baza
preturilor medii ale bunurilor respective.
În acest caz, diferentele de pret fata de costul de achizitie sau costul de productie se
vor reflecta distinct în conturile de diferente de pret.
Diferentele de pet stabilite la intrarea bunurilor în întreprindere se repartizeaza si se
înregistreza proportional, atât asupra valorii bunurilor iesite cât si asupra stocurilor.      
C) Evaluarea la inventariere. Se efectueaza cu ocazia inventarierii patrimoniului la
inchiderea exercitiului financiar. Constituite obiect al inventarierii patrimoniului la inchiderea
exercitiului financiar. Constituie obiect al inventarierii si evaluarii numai activele si datoriile.
Evaluarea se bazeaza in principiu pe valoarea actuala la 31. XII.N, fiind denumita
valoare de inventar.
Valoarea de inventar ca expresie a valorii actuale este estimata in functie de pretul
pietei, utilitatea bunului pentru unitatea patrimoniala, situatia in care se afla bunurile
materiale (gradul de uzura), creantele / datoriile (certe sau incerte la incasare / plata) si
amplasarea bunurilor (tara sau strainatate, vilan sau intravilan etc.)
D) Evaluarea la bilant. Se bazeaza pe valoarea neta bilantiera rezulta in urma
inventarierii. In acest scop, in cazul activelor, se compara valoarea contabila de intrare cu
valoarea de inventar si se retine cea mai mica valoare. Procedand astfel, in toate cazurile in
care valoarea de inventar este mai mica decat valoarea contabila de intrare, diferenta

24
corespunzatoare este tratata ca o depreciere a activelor si se inregistreaza ca o cheltuiala care
diminueaza rezultatul intreprinderii.
In ceea ce priveste datoriile sunt evaluate la valoarea contabila de intrare, bazata pe
valoarea nominala. In ceea ce priveste capitalurile proprii se evalueaza la valoarea contabila
de intrare, cu precizarea ca in cadrul lor, rezultatul exercitiului, ca structura de capitaluri
proprii, (profit sau pierdere) preia prin intermediul cheltuielilor orice diferenta intre valoarea
contabila de intrare si valoarea neta bilantiera.

Reevaluarea in contabilitate
Pentru a asigura o informatie reala si corecta privind situatia patrimoniului se
procedeaza la reevaluarea activelor si pasivelor. O asemenea operatie asa cum prevede
Legea contabilitatii nr. 82/1991 se poate efectua numai prin hotarare de guvern si numai in
situatia in care s-a acumulat o modificare semnificativa in evolutia preturilor.
Reevaluarea consta in modificarea si substituirea valorilor contabile de intrare ale
elementelor patrimoniale cu noua valoare actuala sau curenta.
Noua valoare stabilita in urma evaluarii poate fi egala cu valoarea contabila veche
bazata pe costul istoric, inmultita cu indicele variatiei preturilor sau valoarea contabila
de intrare bazata pe costul istoric fiind inlocuita prin costul curent (valoarea actuala
adoptata in momentul reevaluarii).
De regula constituie obiect al reevaluarii, elementele patrimoniale de activ sub
forma imobilizarilor corporale si cele financiare.
Plusvaloarea (cresterea de valoare) rezulta din reevaluare este reflectata in mod direct
in cadrul capitalurilor proprii, marind nivelul acestora, iar minusvaloarea (micsorare de
valoare) este tratata ca o cheltuiala exceptionala, micsorand in mod corespunzator rezultatul.
Capitalul economic in contabilitate. Notiune si principii
Calculul economic in contabilitate are ca obiect determinarea costurilor care cad in
sarcina valorilor obtinute de catre o intreprindere. De aceea, el se identifica prin calculatia
costurilor.
Costurile desemneaza in expresie baneasca raporturile globale si analitice dintre
consumurile de resurse si rezultatul obtinut sub forma de produse si servicii.
Termenul global desemneaza raportul dintre venitul total al intreprinderii si costul
total, iar cel analitic vizeaza delimitarea si localizarea costurilor pe feluri de produse si
servicii ca purtatori de valoare (costuri), pe fiecare activitate consumatoare de resurse si
producatoare de rezultate si pe locurile de activitate care ocazioneaza cheltuieli si participa la
realizarea de produse si servicii (sectii, ateliere).
Daca se are in vedere legatura cu procedeele de productie (productia de masa,
productia de serie, productia individuala etc.) calculatia analitica se dezvolta dupa caz pe
fiecare produs, pe faze de productie, pe comenzi de fabricatie, pe repere ca parti componente
ale produsului si pe operatii tehnologice.
Pentru intreprinderea de comert, calculatia costurilor pe produs se reduce, de regula,
la determinarea costurilor de achizitie privind stocurile cumparate, adica insumarea
cheltuielilor privind pretul de cumparare, transportul si aprovizionarea, taxele nedeductibile
etc.
Calculatia costurilor reprezinta un ansamblu de operatii matematice corelate intre
ele prin care se evalueaza, masoara si ventileaza cheltuielile in scopul determinarii marimii
costurilor pe feluri de produse si servicii. De asemenea, prin comparatie cu pretul de vanzare
se determina rezultatul – profitul sau pierderea – pe fiecare produs si serviciu.
Determinarea costurilor si rezultatelor analitice se bazeaza pe urmatoarele principii si
reguli: principiul determinarii pe feluri de costuri, principiul delimitarii in timp si principiul
delimitarii pe locuri de costuri.

25
 1) Principiul delimitarii pe feluri de costuri consta in separarea costurilor in raport
de diferite criterii, dupa cum urmeaza:
 a) dupa natura resurselor utilizate:
 costul materialelor consumate;
 costul serviciilor primite de la terti;
 costul manoperei;
 amortizarea;
 impozite si taxe.
b) dupa legatura cu purtatorul de costuri:
 costuri directe;
 costuri indirecte.
Costurile directe se identifica nemijlocit fara ambiguitati, pe feluri de produse si
servicii, exemplu: consumurile de materii prime, materiale consumabile directe, salariile
cuvenite muncitorilor direct productivi pentru munca prestata in productie si alte cheltuieli
directe exemplu consumul de energie pentru scopuri tehnologice.
Costurile indirecte au un caracter comun mai multor produse si se delimiteaza pe
produse si servicii prin calcul intermediar, in baza unor chei de repartizare sau imputare.
Exemplu, cheltuielile indirecte de productie privind intretinerea si functionarea utilajelor,
administrarea si conducerea sectiilor de productie, cheltuielile generale de
administratie ocazionate de administrarea si conducerea generala a intreprinderii
si cheltuielile de desfacere in cea mai mare parte.
c) in functie de variatia costurilor la o variatie a volumului fizic al productiei sau
activitatii:
 costuri variabile;
 costuri fixe.
Costurile variabile sunt in general proportionale cu un anumit nivel de productie sau
activitate, exemplu, materiile prime si salariile pentru munca directa in productie. In ceea ce
  priveste costurile fixe sunt cheltuieli relativ constante fata de variatia nivelului de
productie sau de activitate. Exemplu, cheltuielile cu administratia si conducerea sectiilor de
productie sau cheltuielile generale de administratie.
2) Principiul delimitarii in timp a costurilor presupune ca, fiecarei perioade de
calculatie (luna, trimestru, an) sa i se atribuie acea parte din costuri care se coreleaza prin
efect cu productia obtinuta.
In baza acestui principiu, costurile se impart in costurile perioadei curente (angajate
sau ocazionate in cursul perioadei), costuri initiale preluate prin transfer din perioada
precedenta (exemplu, costurile inregistrate in avans in perioada „N + 1” privind plata
anticipata a chiriilor preluate in perioada „N”) si costurile transferate ca sold final pentru
perioada urmatoare (exemplu, costurile inregistrate in avans privind plata anticipata a chiriei
in perioada „N” pentru perioada „N + 1”).
Acelasi principiu impune separarea costurilor intre productia vanduta si productia
stocata (stocuri de produse nevandute, stocuri de productie in curs de executie).
3) Principiul delimitarii pe locuri de costuri determina delimitarea costurilor pe
locurile de activitate (sectii de productie, ateliere, laboratoare, uzine etc.) care le-au angajat.
Procedand astfel se raspunde la problematica unde au fost ocazionate costurile pentru a
controla  eficienta  consumurilor, a stabili raspunderi si a ajuta prin intermediul locurilor de
costuri comune (indirecte) calculatia pe fiecare produs si serviciu. Exemplu, cheltuielile
indirecte de productie se inregistreaza mai intai pe sectii de productie, iar in cadrul fiecarei
sectii sunt repartizate pe felurile de produse fabricate.

26
 Formule privind costurile folosite in calculatie
In calculatia costurilor, in raport de necesitatile informationale si decizionale se
folosesc mai multe formule privind costurile. Astfel , in raport de modul de decontare si
imputare asupra rezultatului exercitiului, costurile se diferentiaza in costul
produsului si costul perioadei.
Costul produsului cuprinde toate cheltuielile asociate cu bunurile produse destinate
desfacerii. Pe aceasta cale, cheltuielile sunt decontate asupra rezultatului, proportional prin
costul vanzarilor. Costurile aferente productiei stocate si productiei de imobilizari sunt
recunoscute ca active bilantiere.
Costul perioadei delimiteaza cheltuielile constatate care, de regula nu au legatura
directa cu productia de produse si servicii destinate vanzarii. In consecinta, cheltuielile
constatate in cursul perioadei sunt decontate (repartizate) asupra rezultatului exercitiului. In
aceasta situatie se afla de regula, cheltuielile generale de administratie si cheltuielile de
desfacere.
Costul unui produs sau al unei activitati poate fi mai mult sau mai putin complet,
variabil sau direct. In mod corespunzator se diferentiaza urmatoarele formule de costuri: cost
complet, cost de productie, cost variabil si cost direct.
a) formula costului complet

Costuri directe de productie aferente produsului „J”.

+ Cota de costuri indirecte de productie repartizate asupra produsului „J”.
+ Cota de costuri generale de administratie repartizate asupra produsului „J”.
+
Cota de costuri cu desfacerea repartizate asupra produsului „J”.
= Costul complet al produsului „J”.

b) formula costului de productie definita astfel:

Costuri directe de productie aferente produsului „J”.

+ Cota de costuri indirecte de productie repartizate rational asupra produsului „J”.
+
Dobanda la creditele bancare contractate pentru productia cu ciclu lung de fabricatie (daca
este cazul).
= Costul complet al produsului „J”.

c) formula costului variabil consta in delimitarea la nivelul fiecarui produs sau

serviciu numai a costurilor variabile. Costurile fixe sunt tratate in categoria costurilor
perioadei;
d) formula costului direct se caracterizeaza prin delimitarea si includerea in costul
produsului numai a costurilor directe. In ceea ce priveste costurile indirecte sunt incluse in
costul perioadei.

Calculatia preturilor si tarifelor

Pretul reprezinta numarul de unitati monetare necesare pentru a vinde / obtine o marfa
sau un serviciu la un moment dat, intr-un anumit loc si functie de o calitate specifica a
produsului.
In cazul serviciilor prestate, pretul este particularizat sub denumirea de tarif.
In functie de destinatiile produselor si serviciilor se disting urmatoarele categorii de
preturi:

27
 1) pretul producatorului vanzator este un pret de producator calculat pe baza
costurilor sale de productie si a unei rate a profitului considerata normala sau necesara, dupa
caz. Pretul stabilit este un pret propus cumparatorilor spre a fi acceptat. O asemenea situatie
se explica prin faptul ca in economia de piata, pretul este rezultatul raportului liber dintre
oferta si cererea pietei privind produsul delimitat ca obiect al calculatiei.
Pentru evaluarea pretului unitar al producatorului se pot folosi doua formule, dupa
cum urmeaza:

a) Formula ratei profitului:

Costuri directe materiale.
+ Costuri directe cu manopera (personalul).
+ Alte costuri directe specifice.
+ Costuri directe de desfacere.
+ Costuri indirecte de fabricatie repartizate.
+ Costuri indirecte de administratie generala repartizate.
+ Costuri indirecte de desfacere repartizate.
= 
COSTUL COMPLET COMERCIAL
+ Costul complet x rata profitului.
100
= P
RETUL DE VANZARE AL PRODUCATORULUI
+
TVA pret de vanzare x  % TVA
= PRETUL DE VANZARE CU TAXA
           
b) Formula marjei brute sau contributiei de acoperire bruta:

Costuri directe materiale.

+ Costuri directe cu manopera (cu personalul).
+ Alte costuri directe de productie.
+ Costuri indirecte de productie repartizate.
= 
COSTUL DE PRODUCTIE
+ Marja bruta de productie sau contributia de acoperire bruta.
costul de productie x rata marjei.
calculata pe baza relatiei                            100
= PRETUL DE VANZARE AL PRODUCATORULUI.
+ TVA (pret de vanzare x  % TVA).
= PRETUL DE VANZARE CU TAXA.

Optiunea pentru o formula sau alta privind costul apartine intreprinderii in functie de
politica de preturi practicata. In acest sens este de remarcat faptul ca tot mai mult calculul
economic se indreapta spre costurile partiale: costul de productie, costul variabil si costul
marginal.
2) pretul de livrare este pretul la care circula marfurile pe canalele de distributie,
intre vanzator si cumparator prin urmare, si pretul de vanzare al producatorului devine un pret
de livrare. El se stabileste pe baza formulei:

28
 Pretul de vanzare fara TVA.
+ Accizele sau alte impozite pe circulatia marfurilor stabilita procentual sau in cote
fixe.
procentual: pretul de vanzare fara TVA x  % de impozit;
cote
fixe: cota de impozit pe unitatea fizica.
= PRETUL DE LIVRARE CU ACCIZE
+ TVA (pretul de LIVRARE  x  % TVA).

= PRETUL DE LIVRARE CU TAXA

3) pretul cu ridicata este pretul comerciantului angrosist (de angro) construit pe baza

relatiei:

Pretul de achizitie unitar cu TVA pretul de livrare, fara accize.

+ Cheltuieli de transport – aprovizionare pe unitate de produs.
+
Alte cheltuieli accesorii pe unitate de produs pentru a aduce bunul in stare de vanzare.
= COSTUL UNITAR DE ACHIZITIE
+ Adaosul comercial (marja comerciala).
(co
stul de achizitie x % Adaos comercial).
= PRETUL CU RIDICATA (ANGRO)
+
TVA (pretul cu ridicata  x % TVA ).
= PRETUL CU RIDICATA (ANGRO) CU TAXA

4) pretul cu amanuntul (de detaliu) este pretul la care se vand produsele si serviciile

catre populatie. Este construit similar pretului cu ridicata (angro) cu deosebirea ca pretul de
livrare sa cuprinda si accizele deoarece populatia reprezinta stadiul final al consumului.
REMARCA. Calculatiile de pret prezentate mai sus devin numai simple estimari in
cazul unor preturi deja existente pe piata. Acestea sunt cunoscute prin intermediul unor liste
de preturi, in cazul preturilor anterioare fixate, in cazul preturilor stabilite de concurenta, in
cazul preturilor prescrise de client si in cazuri similare.
In aceste situatii se procedeaza la calcularea marjei sau contributiei acoperitoare pe
baza relatiei:

Pretul de piata fixat.

-
Costul de productie stabilit la nivel de intreprindere.
= MARJA SAU CONTRIBUTIA ACOPERITOARE CALCULATA

 In continuare se compara marja calculata cu marja necesara acoperitoare stabilita de

intreprindere pentru a decide in ce masura productia si vanzarea produsului sunt rentabile.

29
 Daca intreprinderea opteaza pentru costul complet se determina profitul calculat care
se compara cu profitul necesar stabilit de catre intreprindere. Formula de calcul a profitului
este:

Pretul de piata fixat.

- Costul de productie
stabilit la nivel de intreprindere .
= PROFITUL CALCULAT
 
Calculatia obligatiilor fiscale
Obligatiile fiscale se identifica cu impozitele si taxele datorate si decontate cu
bugetul de stat. Ele pot reprezenta, dupa caz, impozite directe ( exemplu, impozitul pe profit,
impozitul pe salarii, impozitul pe dividende etc. ) si impozite indirecte (exemplu, accizele,
taxa pe valoarea adaugata, taxa vamala etc.).
Urmatoarele elemente care stau la baza calcularii obligatiilor fiscale sunt:
a) obiectul impunerii este structura fiscala ce sta la baza asezarii impozitului sau
taxei, respectiv venitul, profitul, pretul sau tariful. Exemplu: profitul impozabil pentru
impozitarea profitului, valoarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate in cazul impozitarii
TVA, produsele de tutun in cazul accizelor;
b) baza de calcul, de regula obiectul impunerii reprezinta marimea valorica a
obiectului impunerii, exemplu, profitul impozabil se calculeaza ca diferenta intre veniturile
realizate exclusiv veniturile deductibile fiscal si cheltuielile deductibile fiscal corespondente
veniturilor realizate; in cazul TVA, baza de calcul este egala cu valoarea bunurilor livrate
sau serviciilor prestate exclusiv TVA; in cazul accizelor pentru produsele din tutun din
import, baza de impozitare pentru stabilirea componentei procentuale o reprezinta valoarea
in vama stabilita potrivit legii, la care se adauga taxele vamale si alte taxe speciale dupa
caz;
c) cota de impozitare este marimea impozitului sau taxei care se aplica la baza de
calcul pentru a determina suma de plata. Ea poate fi fixa sau procentuala.
Exemplu: accizele la  produsele din import si din tara se calculeaza prin aplicarea unei cote
fixe pe tona de produse, in schimb impozitul pe profit se calculeaza prin aplicarea
procentului de 35 % la profitul impozabil;
d) facilitatile (inlesnirile) fiscale acordate la plata sunt reglementate prin textele
legale si apar sub forma de reduceri, bonificatii, amanari, esalonari, scutiri. Exemplu: acciza
totala datorita bugetului de stat pentru tigarete se reduce cu 20 % in situatia in care agentii
economici producatori utilizeaza in retetele de fabricatie cel putin 50 % tutun din productia
interna:      
e) sanctiunile sunt consecintele nerespectarii termenului legal de plata a impozitului
sau a neplatii obligatiilor fiscale. Sanctiunile sunt date prin majorari de intarziere sau amenzi
contraventionale. Exemplu: neplata accizelor la termenele stabilite atrage calcularea
majorarilor de intarziere, conform dispozitiilor legale in vigoare de 0,25% pentru fiecare zi
de intarziere.
Ordinul nr. 1802/2014, dat pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind
situaţiile financiare anuale individuale şi situaţiile financiare anuale consolidate, a fost
publicat în Monitorul Oficial nr. 963/2014.
Evaluarea la data intrării în entitate
La data intrării în entitate, bunurile se evaluează şi se înregistrează în contabilitate la
valoarea de intrare, care se stabileşte astfel:
 la cost de achiziţie – pentru bunurile procurate cu titlu oneros;
 la cost de producţie – pentru bunurile produse în entitate;

30
  la valoarea de aport, stabilită în urma evaluării – pentru bunurile
reprezentând aport la capitalul social;
 la valoarea justă – pentru bunurile obţinute cu titlu gratuit sau constatate plus
la inventariere.
În cazurile evaluării la valoarea de aport sau la valoarea justă, valoarea de aport şi,
respectiv, valoarea justă se substituie costului de achiziţie.
Valoarea justă a activelor se determină, în general, după datele de evidenţă de pe
piaţă, printr-o evaluare efectuată, de regulă, de evaluatori autorizaţi, potrivit legii.
În situaţia în care nu există date pe piaţă privind valoarea justă, din cauza naturii
specializate a activelor şi a frecvenţei reduse a tranzacţiilor, valoarea justă se poate determina
prin alte metode utilizate, de regulă, de către evaluatori autorizaţi, potrivit legii.
Reducerile comerciale acordate de furnizor şi înscrise pe factura de achiziţie ajustează
în sensul reducerii costul de achiziţie al bunurilor. Atunci când achiziţia de produse şi
primirea reducerii comerciale sunt tratate împreună, reducerile comerciale primite ulterior
facturării ajustează, de asemenea, costul de achiziţie al bunurilor.
Reducerile comerciale primite ulterior facturării corectează costul stocurilor la
care se referă, dacă acestea mai sunt în gestiune. Dacă stocurile pentru care au fost primite
reducerile ulterioare nu mai sunt în gestiune, acestea se evidenţiază distinct în contabilitate
(contul 609 “Reduceri comerciale primite”), pe seama conturilor de terţi.
Atunci când vânzarea de produse şi acordarea reducerii comerciale sunt tratate
împreună, reducerile comerciale acordate ulterior facturării ajustează veniturile din vânzare.
Reducerile comerciale acordate ulterior facturării, indiferent de perioada la care se
referă, se evidenţiază distinct în contabilitate (contul 709 “Reduceri comerciale acordate”), pe
seama conturilor de terţi.
Reducerile comerciale legate de prestările de servicii, primite ulterior facturării,
respectiv acordate ulterior facturării, indiferent de perioada la care se referă, se evidenţiază
distinct în contabilitate (contul 609 “Reduceri comerciale primite”, respectiv contul 709
“Reduceri comerciale acordate”), pe seama conturilor de terţi.
În cazul în care reducerile comerciale reprezintă evenimente ulterioare datei bilanţului
care conduc la ajustarea situaţiilor financiare anuale, acestea se înregistrează la data
bilanţului în contul 408 “Furnizori – facturi nesosite”, respectiv contul 418 “Clienţi – facturi
de întocmit”, şi se reflectă în situaţiile financiare ale exerciţiului pentru care se face
raportarea, pe baza documentelor justificative. Reducerile care urmează a fi primite,
înregistrate la data bilanţului în contul 408 “Furnizori – facturi nesosite”, corectează costul
stocurilor la care se referă, dacă acestea mai sunt în gestiune.
Reducerile comerciale pot fi, de exemplu:
 rabaturile – se primesc pentru defecte de calitate şi se practică asupra preţului
de vânzare;
 remizele – se primesc în cazul vânzărilor superioare volumului convenit sau
dacă cumpărătorul are un statut preferenţial; şi
 risturnele – sunt reduceri de preţ calculate asupra ansamblului tranzacţiilor
efectuate cu acelaşi terţ, în decursul unei perioade determinate.
 Reducerile financiare sunt sub formă de sconturi de decontare acordate pentru
achitarea datoriilor înainte de termenul normal de exigibilitate.
Reducerile financiare primite de la furnizor reprezintă venituri ale perioadei
indiferent de perioada la care se referă (contul 767 “Venituri din sconturi obţinute”). La
furnizor, aceste reduceri acordate reprezintă cheltuieli ale perioadei, indiferent de perioada la
care se referă (contul 667 “Cheltuieli privind sconturile acordate”).

31
 În cazul valorilor mobiliare pe termen scurt admise la tranzacţionare pe o piaţă
reglementată, costul de achiziţie nu include costurile de tranzacţionare direct atribuibile
achiziţiei lor, aceste costuri fiind înregistrate în conturile de cheltuieli corespunzătoare.
În cazul valorilor mobiliare pe termen scurt care nu sunt admise la
tranzacţionare pe o piaţă reglementată, precum şi al valorilor mobiliare pe termen lung,
costul de achiziţie include şi costurile direct atribuibile achiziţiei lor (de exemplu, costuri
legate de onorarii plătite avocaţilor, evaluatorilor).
Exemple de costuri care nu trebuie incluse în costul stocurilor, ci sunt recunoscute
drept cheltuieli ale perioadei în care au survenit, sunt următoarele:
 pierderile de materiale, manopera sau alte costuri de producţie înregistrate
peste limitele normal admise, inclusiv pierderile datorate risipei;
 cheltuielile de depozitare, cu excepţia cazurilor în care aceste costuri sunt
necesare în procesul de producţie, anterior trecerii într-o nouă fază de fabricaţie. Cheltuielile
de depozitare se includ în costul de producţie atunci când sunt necesare pentru a aduce
stocurile în locul şi în starea în care se găsesc;
 regiile (cheltuielile) generale de administraţie care nu participă la aducerea
stocurilor în forma şi locul final;
 regia fixă nealocată costului, care se recunoaşte drept cheltuială în perioada în
care a apărut. Alocarea regiei fixe asupra costurilor se face pe baza capacităţii normale de
producţie (activitate).
Costurile îndatorării atribuibile activelor cu ciclu lung de fabricaţie sunt incluse în
costurile de producţie ale acestora, în măsura în care sunt legate de perioada de producţie. În
costurile îndatorării se include dobânda la capitalul împrumutat pentru finanţarea achiziţiei,
construcţiei sau producţiei de active cu ciclu lung de fabricaţie.
Costurile îndatorării suportate de entitate în legătură cu împrumutul de fonduri se
includ în costul bunurilor sau serviciilor cu ciclu lung de fabricaţie, cu respectarea
prevederilor pct. 51 alin. (1) din prezentele reglementări.
Prin activ cu ciclu lung de fabricaţie se înţelege un activ care solicită în mod necesar o
perioadă substanţială de timp pentru a fi gata în vederea utilizării sale prestabilite sau pentru
vânzare.
Activele financiare şi stocurile care sunt fabricate pe o bază repetitivă de-a lungul
unei perioade scurte de timp nu sunt considerate active cu ciclu lung de fabricaţie. Nu sunt
active cu ciclu lung de fabricaţie nici activele care în momentul achiziţiei sunt gata pentru
utilizarea lor prestabilită sau pentru vânzare.
Capitalizarea costurilor îndatorării trebuie să înceteze când se realizează cea mai
mare parte a activităţilor necesare pentru pregătirea activului cu ciclu lung de fabricaţie, în
vederea utilizării prestabilite sau a vânzării acestuia.
Entităţile care au inclus în valoarea activelor cu ciclu lung de fabricaţie costuri ale
îndatorării prezintă informaţii corespunzătoare în notele explicative la situaţiile financiare.
Cu titlu tranzitoriu, reglementările prevăd că, atunci când aplicarea reglementărilor
privind regimul costurilor îndatorării atribuibile activelor cu ciclu lung de fabricaţie
constituie o modificare a politicii contabile, entitatea aplică prevederile pentru costurile
îndatorării aferente activelor cu ciclu lung de fabricaţie pentru care data de începere a
capitalizării este ulterioară datei de 1 ianuarie 2015.

4.2. Identificarea elementelor componente ale preţului: cost achiziţie, adaos comercial,
T.V.A.

32
 Principale structuri ale valorii stocurilor sunt: costul de achizitie, costul de productie,
costul standard (prestabilit) si pretul cu amanuntul.
Costul de achizitie folosit la înregistrarea intrarilor stocurilor este format din pretul de
facturare al furnizorului, taxele si ambalajele nerecuperabile, cheltuielile de transport-
aprovizionare si alte cheltuieli incluse în factura furnizorului. Un asemenea pret devine cost
istoric si va fi luat în considerare la eliberarea stocurilor din depozit. Întrucât costul de
achizitie, devenit pret de înregistrare în contabilitate chiar pentru aceleasi sortimente, difera
de la o perioada la alta în functie de marimea preturilor de livrare practicate de furnizori sau
de cheltuielilor de transport aprovizionare, se ridica problema preturilor unitare care trebuie
practicate la iesirea stocurilor în cauza de la locurile de depozitare. În acest scop,
Regulamentul de aplicare a Legii Contabilitatii nr. 82/1995, la art. 67 stabileste posibilitatea
alegerii de catre agentii economici a uneia din urmatoarele metode:
 Cost mediu ponderat;
 Prima intrare-prima iesire;
 Ultima intrare-prima iesire.
Costul de achizitie este utilizat cu ocazia intrarii prin cumparare de la alte unitati sau
persoane, si este format din pretul de cumparare, la care se adauga taxele nerecuperabile,
cheltuielile de transport, aprovizionare efectuate, si alte cheltuieli accesorii, necesare pentru
intrarea bunului respectiv in gestiunea intreprinder

Cost de achizitie = Pret de achizitie + cheltuieli de transport-aprovizionare + taxe

nedeductibile + cheltuieli de desfacere - reduceri acordate de furnizori

Costul de productie al unui bun cuprinde: costul de achizitie al materiilor prime si

consumabilelor, celelalte cheltuieli directe de productie precum si cota cheltuielilor indirecte
de productie alocate în mod rational ca fiind legate de fabricatia acestuia.
Cheltuielile generale de administratie, financiare si de desfacere nu se includ în
costurile de productie cu exceptia situatiilor prevazute de Standardele Internationale de
Contabilitate.
Materiile prime si materialele consumabile care sunt reînoite în mod constant si a
caror valoare globala este de importanta secundara pentru persoana juridica, pot fi trecute în
activ la o cantitate si o valoare nemodificata, atunci când acestea nu se modifica semnificativ.
Costul stocurilor care nu sunt de obicei fungibile si al acelor bunuri sau servicii
produse si destinate unor comenzi distincte trebuie determinat prin identificarea specifica a
costurilor individuale.
Bunurile fungibile sunt bunuri de orice natura care nu se pot distinge în mod
substantial unele de altele.
Identificarea specifica a costului presupune atribuirea costurilor specifice elementelor
identificabile ale stocurilor. Acest tratament contabil este adecvat pentru acele elemente care
fac obiectul unei comenzi distincte, indiferent daca au fost cumparate sau produse.
Identificarea specifica nu poate fi folosita în cazul în care stocurile cuprind un  numar mare
de elemente, care sunt de regula fungibile.
În functie de specificul activitatii, pentru determinarea costului pot fi folosite, de
asemenea, metoda costului standard, în activitatea de productie sau metoda pretului cu
amanuntul, în comert cu amanuntul.
Costul standard ia în considerare nivelurile normale ale materialelor, consumabilelor,
manoperei, eficientei si capacitatii de productie. Aceste niveluri trebuie revizuite periodic si
ajustate, daca este necesar, în functie de conditiile existente la un moment dat.

33
 Diferentele de pret fara de costul de achizitie sau de productie trebuie evidentiate
distinct în contabilitate, fiind recunoscute în costul activului.
Repartizarea diferentelor de pret asupra valorii bunurilor iesite si asupra stocurilor, se
efectueaza cu ajutorul unui coeficient care se calculeaza astfel:      
            
Coeficient de repartitie (Kr) = Sold initial al diferentelor de pret  + Diferente de pret
aferente intrarilor în cursul perioadei, cumulat de la inceputul anului / Sold initial al
stocurilor la pret de înregistrare cumulat de la începutul anului  * 100
Acest coeficient se înmulteste cu valoarea bunurilor iesite din gestiune la pret de
înregistrare.(Vbe x kr).

Coeficientul de repartizare a diferentelor de pret poate fi calculat la nivelul conturilor

sintetice de gradul I si II, prevazute în planul general de conturi, pe grupe sau categorii de
stocuri.
La sfârsitul perioadei, soldurile conturilor de diferente se cumuleaza cu soldurile
conturilor de stocuri, la pret de înregistrare, astfel încât aceste conturi sa reflecte valoarea
stocurilor la costul de achizitie, respectiv de productie, dupa caz.
Diferentele de pret astfel stabilite la receptia bunurilor respective se înregistreaza
proportional atât asupra valorii bunurilor iesite, cât si asupra stocurilor.
Metoda pretului cu amanuntul este folosita în comertul cu amanuntul pentru a
determina costul stocurilor la articole numeroase si cu miscare rapida, care au marje similare
si pentru care nu este practic sa se foloseasca alta metoda.
Pretul cu amanuntul practicat de unitatile comerciale de desfacere cu amanuntul al
marfurilor catre populatie, fiind format din pretul cu ridicata la care se adauga adaosul
comercial, al unitatilor cu amanuntul.
Adaosul comercial reprezinta suma cuprinsa intre pretul cu amanuntul si pretul cu
ridicata, destinat acoperirii cheltuielilor de circulatie si obtinerii profitului de catre toate
societatile comerciale participante la cumpararea si revanzarea marfurilor.

Pretul cu amanuntul = Cost de achizitie + adaosul comercial al unitatii cu amanuntul

+ T.V.A. neexigibila
Adaosul comercial = Cost de achizitie x cota de adaos comercial(%)
TVA neexigibila = (Costul de achizitie + adaosul comercial) x 20%

Costul bunurilor vândute este calculat prin deducerea valorii marjei brute din pretul de
vânzare al stocurilor. Orice modificare a pretului de vânzare presupune recalcularea marjei
brute.
Pretul de vanzare cu ridicata reprezentand pretul de cumparare al marfurilor de catre
unitatile comerciale cu ridicata sau de livrare de catre unitatea  producatoare.

Pretul de achizitie = Cost de achizitie + adaosul comercial al unitatii cu ridicata

               
Reducerile de pret în cazul stocurilor pot avea caracter comercial sau financiar.
Reducerile comerciale îmbraca forma: rabaturilor, risturnilor si remiselor.
Rabaturile sunt reduceri de pret ce se primesc pentru defecte de calitate ale stocurilor.
Risturnurile sunt reduceri de pret calculate asupra ansamblului de operatii cu acelasi
tert în cadrul unei perioade determinate.
Remisele sunt reduceri acordate pentru vânzari superioare volumului convenit sau
pozitia de transport preferentiala a cumparatorului.

34
 Reducerile financiare îmbraca forma sconturilor de decontare si se acorda pentru
achitarea datoriilor înaintea termenului normal de exigibilitate.
Reducerile asupra pretului de vânzare se calculeaza în casacada, adica procentul de
reducere se aplica de fiecare data asupra netului anterior iar TVA asupra ultimului net.

Bibliografie

 Bojian Octavian, Bazele contabilităţii, Editura Economică, Bucureşti, 2003;

 Caraiani Chiraţa, Olimid Lavinia (coordonatori), Bazele contabilităţii,
Bucureşti, Editura ASE, 2001;
 Călin Oprea, Ristea Mihai, Bazele contabilităţii, Bucureşti, Editura Didactică
şi Pedagogică, R. A., 2004;
 Epuran Mihai (coordonator), Contabilitatea financiară în noul sistem
contabil, Editura de Vest, Timişoara, 1995;
 Feleagă Niculae, Malciu Liliana, Bunea Ştefan, Bazele Contabilităţii, O
abordare europeană şi internaţională, Editura Economică, Bucureşti,
2002;
 Feleagă Niculae, Ionaşcu I., Tratat de contabilitate financiară, vol. I şi vol. II,
Editura Economică, Bucureşti, 1998
 Ilie Mihai, Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare, Editura Expert,
Bucureşti, 2003;
 Munteanu Victor, Teoria şi bazele contabilităţii, Bucureşti, Editura Lumina
Lex, 2000;
 Possler Ladislau, Lambru Gheorghe, Lambru Bogdan, Contabilitatea
întreprinderii, Editura fundaţiei Andrei Şaguna, Constanţa, 2006
 Ristea Mihai, Dumitru Corina-Graziella, Bazele Contabilităţii, noţiuni de
bază, probleme, studii de caz, teste grilă şi monografie, Editura
Universitară, Bucureşti, 2005;
 Sălceanu Alexandru, Bazele contabilităţii, Bucureşti, Editura Economică,
2004;
 *** Colectivul de lucru al Ministerului Finanţelor Publice, Ghid practic de
aplicare a Standardelor Internaţionale de Contabilitate, Editura
Economică, Bucureşti, 2001;
 *** Ghid pentru înţelegerea şi aplicarea Standardelor Internaţionale de
Contabilitate, Editura CECCAR, Bucureşti, 2004;
 *** Revista Contabilitatea, expertiza şi auditul afacerilor – Editura
C.E.C.C.A.R, 2007l

35
  *** Standardele Internaţionale de Contabilitate 2000, International
Accounting Standards Committee, Editura Economică, Bucureşti, 2000;
 I.A.S.B., Standarde Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS),
Editura CECCAR, 2007;
 *** Colecţia Monitorul Oficial (1990-2007).

36