Definiția și structura contului

Contabilitatea trebuie să recurgă la un alt procedeu al metodei sale de lucru,

conceput special în acest scop, care să permită înregistrarea, urmărirea şi controlul
atât ale existentului, cât şi ale modificărilor care s-au produs zi de zi, în decursul unei
perioade de gestiune. Acest procedeu al metodei contabilităţii este contul şi este cel
mai reprezentativ dintre toate procedeele metodei contabilităţii, de la care derivă
însăşi denumirea ei. Pentru fiecare fel sau grupă de mijloace, surse, procese
economice sau rezultate financiare, se deschide câte un cont distinct în
contabilitatea curenta, cu ajutorul căruia se înregistrează, pe bază de documente,
existentul la începutul perioadei de gestiune pentru care s-a deschis contul şi
modificările acestuia (creşteri sau micşorări), determinate de operaţiile care au avut
loc în perioada de gestiune la care se referă.

Concluzionând, contul este acel procedeu al metodei contabilităţii care serveşte la

reflectarea fiecărui element patrimonial în parte, în mod analitic, precum şi mişcările
pe care le înregistrează într-o perioadă determinată de timp.

Conturile contabile funcționează după următoarele reguli

1. Prima regulă de funcţionare a conturilor este aceea că toate conturile de activ

încep să funcţioneze prin a se debita (partea stângă a contului) şi se debitează cu
soldul iniţial al conturilor de activ; conturile de pasiv încep să funcţioneze prin a se
credita (partea dreaptă a contului) şi se creditează cu soldul iniţial al conturilor de
pasiv.

2. A doua regulă importantă este aceea că toate conturile de activ înregistrează în

debit creşterile (intrările) elementelor de activ, iar toate conturile de pasiv
înregistrează în credit creşterile (intrările) elementelor de pasiv.

3. A treia regulă care trebuie ţinută minte este aceea că toate conturile de activ
înregistrează în credit (partea dreaptă a contului) micşorările elementelor de activ, iar
conturile de pasiv înregistrează în debit (partea stângă a contului) micşorările
(ieşirile) elementelor de pasiv.

4. A patra regulă de funcţionare a conturilor este aceea că toate conturile de activ au

totdeauna sold final debitor sau sunt soldate (echilibrate, balansate), iar toate
conturile de pasiv au totdeauna sold final creditor sau sunt soldate (echilibrate,
balansate).

Sintetizând cele patru reguli putem conclude următoarele:

Conturile de activ încep să funcţioneze prin a se debita şi se debitează cu existentul

şi creşterile de activ, creditându-se cu micşorările de activ, iar la sfârşitul perioadei
de gestiune au întotdeauna sold final debitor, sau sunt soldate.

Conturile de pasiv încep să funcţioneze prin a se credita şi se creditează cu

existentul şi creşterile de pasiv, debitându-se cu micşorările de pasiv, iar la sfârşitul
perioadei de gestiune au întotdeauna sold final creditor, sau sunt soldate.

Mai plastic, regulile de funcţionare a conturilor pot fi prezentate astfel:

Din punct de vedere al funcţiei contabile, adică al tipului de sold pe care îl prezintă la
sfârşitul perioadei, marea majoritate a conturilor funcţionează după regulile enunţate
mai sus. Ele sunt conturi monofuncţionale, care la sfârşitul perioadei de gestiune
prezintă un singur fel de sold, fie numai debitor, fie numai creditor. Ele sunt
întotdeauna numai conturi de activ sau numai

conturi de pasiv.

Totuşi există şi conturi care au un comportament variabil în ceea ce priveşte soldul

final. Acestea sunt conturile bifuncţionale care, la un moment dat, pot avea fie sold
debitor (funcţionează ca nişte conturi de activ), fie sold creditor (funcţionează ca
nişte conturi de pasiv). Cu toate acestea, ele nu formează o a treia grupă de conturi
cu ocazia întocmirii bilanţului, ci după soldul pe care îl prezintă la sfârşitul perioadei,
se încadrează fie în categoria conturilor de activ, dacă au sold final debitor, sau a
celor de pasiv, dacă au sold final creditor.

Elementele structurii contului sunt următoarele: denumirea sau titlul contului,

debitul şi creditul, adică cele două părţi ale contului, mişcarea (rulajul) contului,
explicaţia operaţiilor înregistrate şi soldul contului, după cum urmează:
a) Denumirea sau titlul contului indică numele elementului patrimonial a cărui
evidenţă se ţine cu ajutorul respectivului cont (de exemplu: „Capital social”, „Profit şi
pierdere”, „Mărfuri”, „Furnizori”, „Debitori diverşi” etc.).

b) Debitul şi creditul, cele două părţi opuse ale contului reflectă separarea celor două
tipuri de modificări (creşteri sau micşorări) pe care le determină operaţiile
economice sau financiare care se înregistrează cu ajutorul conturilor. În mod
convenţional s-a stabilit că partea stângă a contului poartă denumirea de „debit”, iar
partea dreaptă de „credit”.

Înregistrarea unei sume în debitul contului este denumită „debitarea” lui, iar suma
înregistrată se numeşte „sumă debitoare”; în mod similar, înregistrarea unei sume în
creditul contului este denumită „creditarea” lui, iar suma înregistrată se numeşte
„sumă creditoare”.

c) Mişcarea (rulajul) contului reprezintă totalul sumelor care se înregistrează într-o

perioadă de gestiune în debitul sau creditul unui cont în urma măririlor sau
micşorărilor determinate de operaţiile economice sau financiare care se produc în
volumul şi structura elementului patrimonial pentru care s-a deschis respectivul cont.
Astfel, distingem mişcare (rulaj) debitor şi mişcare (rulaj) creditor.

O altă noţiune care trebuie reţinută este aceea de „total al sumelor”. Prin adunarea
tuturor sumelor înregistrate în debitul contului, într-o anumită perioadă de gestiune,
se obţine „totalul sumelor debitoare”, iar prin adunarea tuturor sumelor înregistrate în
creditul contului într-o anumită perioadă de gestiune, se obţine „totalul sumelor
creditoare”. Trebuie să ţinem cont că totalul sumelor include şi existentul la începutul
perioadei de gestiune, acesta nefiind inclus însă în rulajul contului.

d) Explicaţia operaţiilor înregistrate facilitează înţelegerea sensului şi conţinutului lor.

Ea poate fi descriptivă sau contabilă.

Explicaţia descriptivă constă în prezentarea pe scurt a conţinutului operaţiei

economice sau financiare, menţionându-se data şi documentul justificativ în care s-a
consemnat efectuarea ei. Explicaţia contabilă constă în indicarea denumirii celuilalt
cont corespondent în care se face înregistrarea, conform principiului dublei
înregistrări.
e) Soldul contului reprezintă existentul la un moment dat al elementului patrimonial
pentru care s-a deschis respectivul cont. Soldul se stabileşte ca diferenţă între totalul
sumelor debitoare şi totalul sumelor creditoare, preluând semnul totalului mai mare.

Astfel, dacă totalul sumelor debitoare (Tsd) este mai mare decât totalul sumelor
creditoare (Tsc), contul prezintă sold debitor (Sd); în situaţia inversă, când totalul
sumelor creditoare e mai mare decât totalul sumelor debitoare, contul prezintă sold
creditor (Sc).

Dacă totalul sumelor debitoare este egal cu totalul sumelor creditoare, soldul
contului este nul (cu alte cuvinte contul este soldat sau balansat).

Algebric, soldul contului se stabileşte pe baza uneia dintre relaţiile:

1) Tsd – Tsc = Sd, unde Tsd >Tsc

2) Tsc – Tsd = Sc, unde Tsc >Tsd

3) Tsd – Tsc = 0, cont soldat sau balansat.

Soldul stabilit la sfârşitul lunii se numeşte sold final şi apare ca sold iniţial la
începutul lunii următoare.

Cea mai simplă formă de cont, denumită în limbajul informal al contabililor T (teu)
pentru că seamănă cu litera T, arată ca în figura de mai jos. El are pe mijloc o linie
verticală, reprezentând piciorul T-ului, şi o linie orizontală trasată de partea de sus a
paginii.