Bazele Contabilității 3

BAZELE CONTABILITĂŢII
Bazele Contabilității 4

Obiectul și metoda contabilității

1.1 Definiția contabilităţii

Contabilitatea se ocupă cu "măsurarea, evaluarea, cunoașterea, gestiunea și controlul

activelor, datoriilor și capitalurilor proprii, precum și a rezultatelor obținute din activitatea
persoanelor fizice și juridice", în care scop "trebuie să asigure înregistrarea cronologică și
sistematică, prelucrarea, publicarea și păstrarea informațiilor cu privire la poziția financiară,
performanța financiară și fluxurile de trezorerie, atât pentru cerințele interne ale acestora, cât și
în relațiile cu investitorii prezenți și potențiali, creditorii financiari și comerciali, clienții, instituțiile
publice și alți utilizatori" .1
Contabilitatea s-a născut și s-a dezvoltat odată cu economia, în timp perfecționându-se,
de asemenea, și „arta ținerii socotelilor”. Un punct de referință îl reprezintă modelul matematic
elaborat de Luca Pacioli, după care contabilitatea a devenit de neînlocuit, deopotrivă o știință și
o artă în urmărirea existenței și mișcării capitalurilor și utilităților, al stabilirii rezultatelor activității
și plasării lor. 2
Contabilitatea poate fi definită pe trei coordonate:
a) obiectul - contabilitatea este o ramură a științelor sociale care asigură înregistrarea
metodică și ordonată a tuturor operațiilor privind mișcările de valori, de drepturi și obligații,
precum și modificările determinate de rezultatele activității desfășurate;
b) scopul - contabilitatea are drept scop stabilirea situației economice și juridice a
întreprinderii, exercitarea permanentă a unui control;
c) mijloacele - contabilitatea se folosește de mijloace proprii: conturi, balanțe de
verificare, jurnale. 3
Prima definiţie dată contabilităţii aparţine tot lui Luca Pacioli, potrivit căruia:
„Contabilitatea este considerată ca un ansamblu de principii şi reguli privind înregistrarea în
partidă dublă a averii (mobilă şi imobilă) ce aparţine unui negustor, precum şi toate afacerile
sale (mari şi mărunte), în ordinea în care au avut loc”.4
Începând cu secolul al XV - lea, prin traducerea şi răspândirea lucrărilor lui Luca Pacioli,
literatura contabilă face însemnate progrese însemnate şi astfel, aplicarea contabilităţii în
partidă dublă s-a răspândit în toate ţările europene.
Contabilitatea reprezintă principala componentă a sistemului informaţional, orientat spre
cunoaşterea valorilor economice dintr-o organizaţie. În această calitate, contabilitatea se
constituie într-un subsistem informaţional, care cuprinde un ansamblu de elemente
interdependente ce asigură culegerea, prelucrarea, stocarea, analiza şi transmiterea
informaţiilor privind efectele tranzacţiilor şi a altor evenimente asupra stării şi mişcării
elementelor patrimoniale, a situaţiei financiare şi a performanţei unei organizaţii, în scopul
informării utilizatorilor interni şi externi.

1 Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 48 din 14.01.2005, cu modificările şi
completările ulterioare
2 DRĂGAN, C.M., ABACO - Contabilitatea pe înțelesul tuturor, Editura romano-germană Alpha MDN, București, 2009
3 Ristea, M., Ioanaș, C., Dumitru, C., Irimescu, A., Contabilitatea societatilor comerciale vol. 1 si 2, Editura

Universitară, București, 2009

4 Dumitru, G., Bazele contabilităţii într-o abordare naţională şi internaţională, Editura Muntenia, Constanţa, 2003
Bazele Contabilității 5

Legea Contabilităţii nr. 82/1991 enumeră unităţile patrimoniale obligate să organizeze

şi să conducă contabilitatea, astfel:
• Regii autonome
• Societăţi comerciale
• Societăţi agricole
• Organizaţii ale cooperaţiei meşteşugăreşti
• Organizaţii ale cooperaţiei de consum şi de credit
• Banca Naţională a României şi organizaţiile bancare
• Instituţii publice de subordonare centrală şi locală
• Unităţi de asigurări sociale, altele decât cele de stat
• Asociaţii
• Fundaţii
• Sindicate
• Unităţi de cult
• Organizaţii obşteşti
• Alte persoane care au dobândit personalitate juridică
• Persoanele fizice care prestează activităţi independente, care exercită în mod
obişnuit acte de comerţ şi sunt înmatriculate la Oficiul Registrului Comerţului. 5
Contabilitatea asigură înregistrarea cronologică şi sistematică în contabilitate a tuturor
operaţiunilor economice, simultan în debitul unor conturi şi creditul altor conturi denumite
conturi corespondente, stabilirea totalului sumelor debitoare şi creditoare şi al soldului final al
fiecărui cont și întocmirea periodică a balanţelor de verificare. Totodată, contabilitatea asigură
întocmirea și prezentarea situaţiei patrimoniului, a rezultatelor obţinute, prin bilanţ, precum și
veniturile, cheltuielile, profitul sau pierderea prin contul de profit şi pierdere.

Funcțiile contabilității
• Funcția de înregistrare și prelucrare a datelor constă în consemnarea, potrivit
unor principii și reguli proprii, a proceselor și fenomenelor economice ce apar în cadrul unităților
patrimoniale și se pot exprima valoric.
• Funcția de informare constă în furnizarea de informații privind structura și
dinamica patrimoniului, a situației financiare și rezultatelor obținute în scopul fundamentării
deciziilor. Contabilitatea are o funcție de informare internă (pentru conducerea unității) și o
funcție de informare externă (a terților).
• Funcția de control gestionar constă în verificarea cu ajutorul informațiilor
contabile a modului de păstrare și utilizare a valorilor materiale și bănești, de gospodărire a
resurselor, controlul respectării disciplinei financiare etc.
• Funcția juridică - datele furnizate de contabilitate și documentele de evidență
servesc ca mijloc de probă în justiție, pentru a dovedi realitatea unor operații economice și a
stabili răspunderea patrimonială pentru pagubele produse.
• Funcția previzională - informațiile contabile aferente unei perioade deja încheiate
pot fi folosite pentru determinarea tendințelor de evoluție a fenomenelor și proceselor
economice viitoare.

Principalele forme de organizare contabilă

Contabilitatea se organizează la nivelul societăților care produc bunuri, execută lucrări,
prestează servicii, dar și al instituțiilor financiare, și, în general, al oricărei persoane juridice,
evident, în forme complexe sau simplificate, în funcție de mărimea lor. În consecință, oricare ar
fi acestea, contabilitatea modernă este pe două paliere, adică:

5
Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 48 din 14.01.2005, cu modificările şi
completările ulterioare
Bazele Contabilității 6

- contabilitatea financiară presupune urmărirea, controlul și prezentarea fidelă a patrimoniului, în

ansamblu și pe structură, a situației financiare și rezultatului exerciţiului, prin intermediul
documentelor de sinteză, în scopul furnizării informațiilor necesare elaborării deciziilor
economice. Are un caracter unitar pentru toți agenții economici, se organizează pe baza unor
norme și reglementări emise de autorități.
Contabilitatea financiară are numeroase funcții, precum:
- funcția de înregistrare a tranzacțiilor societății comerciale;
- funcția de comunicare financiară externă (informarea terților);
- funcția de furnizare a informațiilor financiare necesare analizei financiare;
- funcția de satisfacere a cerințelor informaționale ale indicatorilor macroeconomici. 6
- contabilitatea internă de gestiune (numită și analitică sau managerială) are ca scop urmărirea
în detaliu a gestiunii interne a unității, calcularea costurilor de producție, de achiziţii, de transfer,
de vânzare; stabilirea rentabilității pe produse, lucrări, servicii, întocmirea bugetelor pe feluri de
activități, furnizarea de informații necesare în procesul decizional.
Contabilitatea internă de gestiune are numeroase funcții, precum:
- funcția de determinare a costurilor de producție;
- funcția de furnizare a informațiilor necesare elaborării bugetelor și previziunilor. 7

1.2. Metoda contabilităţii

Metoda contabilităţii constă pe scurt, în:

- dubla reprezentare;
- exprimarea valorică a patrimoniului şi operaţiilor înregistrate;
- realitatea operaţiilor înregistrate bazată pe documente justificative.
Dubla reprezentare este caracteristica fundamentală a metodei contabilităţii. Aceasta
înseamnă reflectarea sub dublu aspect a existenţei şi mişcării patrimoniului fiecărei entităţi
economice.
Patrimoniul este reflectat în contabilitate sub dublu aspect: pe de o parte, al utilizării
bunurilor din componenţa sa şi, deci, a destinaţiei economice propriu-zise a acestora, iar pe de
altă parte al raporturilor de proprietate care generează obţinerea bunurilor economice ca
obiecte de drepturi şi obligaţii sau, altfel spus, al provenienţei acestor bunuri ori al surselor de
finanţare a lor.
Există astfel o egalitate permanentă valorică între bunurile economice existente în
patrimoniu (terenuri, construcţii, materii prime, materiale consumabile, produse finite, mărfuri,
disponibilităţi băneşti etc.) şi sursele lor de finanţare sau de provenienţă (capital social, rezerve,
profit, credite bancare, furnizori, creditori etc.).
Așadar, ecuaţia dublei reprezentări este următoarea:

Bunuri economice = drepturi + obligaţii

Potrivit dublei reprezentări, relaţiile dintre structurile patrimoniale la un moment dat sunt
analizate şi evidenţiate ca un raport de echivalenţă (raport de schimb, ecuaţie valorică) între doi
termeni şi anume: destinaţia valorilor şi provenienţa sau finanţarea acelora şi valori
economice. În cazul patrimoniului, privit în mod global şi în structuralitatea sa, termenii sunt cei
cu denumirile de activ şi de pasiv , iar egalitatea dintre ei se poate prezenta, în mod sugestiv,
astfel:

6 Feleagă, N., Ionașcu, I. – Contabilitate financiară, volumele 1-4, Editura Economică, București, 1993
7 Diaconu, P. - Contabilitate managerială – planuri de afaceri, Editura Economică, București, 2006
Bazele Contabilității 7

ACTIV = PASIV

Cea de a doua trăsătură importantă o constituie dubla înregistrare a operaţiilor

economice şi financiare, care asigură menţinerea echilibrului valoric permanent al tuturor
mişcărilor şi transformărilor ce se produc în mod continuu în cadrul elementelor patrimoniale
ale societății comerciale.
Atunci când ne referim la mişcările individuale ale valorilor economice, raportul de
echilibru devine:

DEBIT = CREDIT

Prezentarea în expresie valorică a patrimoniului şi operaţiilor economice şi financiare

din cadrul societății comerciale asigură cunoaşterea detaliată a acestora, pentru gruparea şi
centralizarea datelor şi generalizarea acestora la nivelul societății comerciale, precum şi la
nivel macroeconomic.
Operaţiunile economice şi financiare, exprimate valoric, sunt înregistrate în contabilitate
numai în măsura în care sunt înscrise în documente justificative prin care se confirmă realitatea
sau certitudinea efectuării lor. Pentru fiecare operaţiune în parte, se întocmeşte un document
scris care face dovada înfăptuirii operaţiunii respective, care asigură informaţia de intrare
(înregistrare) în cadrul contabilităţii. Această caracteristică îi conferă contabilităţii calitatea de
forţă probatorie în cadrul raporturilor de drepturi şi obligaţii cu alte entităţi.

1.3. Caracteristicile informației contabile. Utilizatorii informației contabile

Caracteristicile calitative sunt atributele care determină utilitatea informației oferite de

către situațiile financiare. Cele patru caracteristici calitative principale sunt inteligibilitatea,
relevanța, credibilitatea și comparabilitatea.
(1) Inteligibilitatea
O calitate esențială a informațiilor furnizate de contabilitate este aceea că ele trebuie să
fie ușor înțelese de utilizatori. În acest scop, se presupune că utilizatorii dispun de cunoștințe
suficiente privind desfășurarea afacerilor și a activităților economice, de noțiuni de contabilitate
și au dorința de a studia informațiile prezentate, cu atenția cuvenită. Totuși, informațiile asupra
unor probleme complexe, care ar trebui incluse în situațiile financiare datorită relevanței lor în
luarea deciziilor economice, nu ar trebui excluse doar pe motivul că ar putea fi prea dificil de
înțeles pentru anumiți utilizatori.
(2) Relevanța
Pentru a fi utile, informațiile trebuie să fie relevante pentru luarea deciziilor de către
utilizatori. Informațiile sunt relevante atunci când influențează deciziile economice ale
utilizatorilor, ajutându-i pe aceștia să evalueze evenimente trecute, prezente sau viitoare, să
confirme sau să corecteze evaluările lor anterioare.
Relevanța informației este influențată de natura sa și de pragul de semnificație. În
anumite cazuri, natura informației este suficientă, prin ea însăși, pentru a determina relevanța
sa. În alte cazuri, atât natura, cât și pragul de semnificație sunt importante.
Se consideră că o informație este semnificativă dacă omisiunea sau prezentarea sa
eronată poate influența deciziile economice ale utilizatorilor, luate pe baza situațiilor financiare
anuale. În analiza semnificației unui element sunt luate în considerare mărimea și/sau natura
omisiunii sau a declarației eronate judecate în contextul dat.
(3) Credibilitatea
Bazele Contabilității 8

Pentru a fi utilă, informația trebuie să fie și credibilă. Informația este credibilă atunci când
nu conține erori semnificative, nu este părtinitoare, iar utilizatorii pot avea încredere că
reprezintă corect ceea ce și-a propus să reprezinte sau ceea ce se așteaptă, în mod rezonabil,
să reprezinte.
Pentru a fi credibilă, informația trebuie să reprezinte cu fidelitate tranzacțiile și alte
evenimente pe care aceasta fie și-a propus să le reprezinte, fie este de așteptat, în mod
rezonabil, să le reprezinte.
Pentru ca informația să prezinte credibil evenimentele și tranzacțiile pe care își propune
să le reprezinte, este necesar ca acestea să fie contabilizate și prezentate în concordanță cu
fondul și realitatea lor economică, și nu doar cu forma lor juridică. De asemenea, pentru a fi
credibilă, informația cuprinsă în situațiile financiare trebuie să fie neutră, adică lipsită de
influențe. Situațiile financiare nu sunt neutre dacă, prin selectarea și prezentarea informației,
influențează luarea unei decizii sau formularea unui raționament pentru a realiza un rezultat sau
un obiectiv predeterminat.
În exercitarea raționamentelor necesare pentru a face estimările cerute în condiții de
incertitudine, este necesară includerea unui grad de precauție, astfel încât activele și veniturile
să nu fie supraevaluate, iar datoriile și cheltuielile să nu fie subevaluate. Pentru a fi credibilă,
informația din situațiile financiare trebuie să fie completă. O omisiune poate face ca informația
să fie falsă sau să inducă în eroare și astfel să nu mai aibă caracter credibil și să devină
defectuoasă din punct de vedere al relevanței.
(4) Comparabilitatea
Utilizatorii trebuie să poată compara situațiile financiare ale unei entități în timp, pentru a
identifica tendințele în poziția financiară și performanțele sale. Utilizatorii trebuie să poată
compara situațiile financiare ale diverselor entități, pentru a le evalua poziția financiară și
performanța. Astfel, măsurarea și prezentarea efectului financiar al acelorași tranzacții și
evenimente trebuie efectuate într-o manieră consecventă în cadrul unei societăți comerciale și
de-a lungul timpului pentru acea societate și într-o manieră consecventă pentru diferite entități.
O consecință importantă a calității informației de a fi comparabilă este ca utilizatorii să fie
informați despre politicile contabile utilizate în elaborarea situațiilor financiare și despre orice
modificare a acestor politici, precum și despre efectele unor astfel de modificări. Utilizatorii
trebuie să fie în măsură să identifice diferențele între politicile contabile pentru tranzacții și alte
evenimente asemănătoare utilizate de aceeași societate comercială de la o perioadă la alta, cât
și de diferite entități.
Nevoia de comparabilitate nu trebuie confundată cu simpla uniformitate și nu trebuie să
devină un impediment în introducerea de politici contabile îmbunătățite. Nu este indicat pentru o
societate comercială să continue să evidențieze în contabilitate, în aceeași manieră, o
tranzacție sau un alt eveniment dacă politica adoptată nu menține caracteristicile calitative de
relevanță și credibilitate. Nu este indicat pentru o societate comercială să-și lase politicile
contabile nemodificate atunci când există alternative mai relevante și mai credibile. Este, de
asemenea, important ca situațiile financiare să prezinte informații corespunzătoare pentru
perioadele precedente.
Pentru ca informația să fie relevantă și credibilă, sunt necesare următoarele:
- informația să fie oportună pentru luarea deciziilor de către utilizatori;
- beneficiile de pe urma informației să depășească costul acesteia;
- să se stabilească un echilibru între caracteristicile calitative ale informației financiare.
Utilizatorii situațiilor financiare includ:
a) investitorii actuali și potențiali;
b) personalul angajat;
c) creditorii;
d) furnizorii;
e) clienții;
f) instituțiile statului și alte autorități;
g) publicul.
Bazele Contabilității 9

Aceștia utilizează situațiile financiare pentru a-și satisface o parte din necesitățile lor de
informații. În funcție de părțile interesate, necesitățile de informații pot fi următoarele:

a) Investitorii. Ofertanții de capital sunt preocupați de riscul inerent tranzacțiilor și de

rentabilitatea investițiilor lor. Ei au nevoie de informații pentru a decide dacă ar trebui să
cumpere, să păstreze sau să vândă instrumente de capital. Acționarii sunt interesați și de
informații care le permit să evalueze capacitatea societății comerciale de a plăti dividende.
Aceştia sunt interesaţi de informaţii precum:
• capacitatea întreprinderii de a realiza câştiguri viitoare;
• dividendele distribuite de întreprindere;
• riscul asociat investiţiei;
• modul de remunerare a managerilor;
• rezultatul net pe acţiune;
• cotaţiile acţiunii pe diferite pieţe de capital, etc.
b) Angajații. Personalul angajat și grupurile sale reprezentative sunt interesați de
informații privind stabilitatea și profitabilitatea angajatorilor lor. Aceștia sunt interesați și de
informații care le permit să evalueze capacitatea societății comerciale de a oferi remunerații,
pensii și alte beneficii de pensionare, precum și oportunități profesionale.
Salariaţii sunt interesaţi să cunoască informaţii privind:
-mărimea şi modul de utilizare a profitului;
-informaţii privind performanţele sectoriale (extinderea sau restrângerea de activităţi);
-continuarea activităţii întreprinderii ca o garanţie a conservării locurilor de muncă;
-investiţiile pe care întreprinderea le face în pregătirea şi perfecţionarea
profesională a salariaţilor etc.
Sindicatele solicită informaţii privind:
-politica salarială;
-condiţiile de muncă;
-modul de remunerare a managerilor, etc.
c) Creditorii. Creditorii sunt interesați de informații care le permit să determine dacă
împrumuturile acordate și dobânzile aferente vor fi rambursate la scadență.
Împrumutătorii de fonduri sunt băncile, obligatarii, societăţile de leasing, statul etc.
În cazul unui împrumut obligatar, obligatarii sunt interesaţi să cunoască informaţii
precum:
-randamentul şi riscul asociat unei obligaţiuni;
-cotaţiile obligaţiunilor;
-gradul de îndatorare a întreprinderii;
-posibilitatea de conversie a obligaţiunilor în acţiuni;
-lichiditatea întreprinderii, etc;
Băncile sunt interesate de obicei să cunoască informaţii despre:
-capacitatea de rambursare a împrumuturilor;
-lichiditatea întreprinderii;
-rentabilitatea întreprinderii;
-modul de finanţare a imobilizărilor;
-structura financiarăa întreprinderii;
-garanţiile pe care le poate oferi întreprinderea, etc.
Societăţile de leasing au, în mare, nevoi de informare asemănătoare băncilor.
d) Furnizorii și alți creditori. Furnizorii și alți creditori sunt interesați de informații care le
permit să determine dacă sumele care le sunt datorate vor fi plătite la scadență. Furnizorii și alți
creditori sunt, în general, interesați de societate comercială pe o perioadă mai scurtă decât
creditorii, cu excepția cazului în care ei sunt dependenți de continuitatea activității societății
comerciale, atunci când aceasta este un client major.
Bazele Contabilității 10

e) Clienții. Clienții sunt interesați de informații despre continuitatea activității unei

societăți comerciale, în special atunci când au o colaborare pe termen lung cu societatea
comercială respectivă sau sunt dependenți de ea.
f) Instituțiile statului și alte autorități. Instituțiile statului și alte autorități sunt interesate de
alocarea resurselor și implicit de activitatea societăților comerciale. Acestea solicită informații
pentru a reglementa activitatea societăților comerciale, pentru a determina politica fiscală și ca
bază pentru calculul venitului național și al altor indicatori statistici similari.
g) Publicul. Societățile comerciale pot afecta publicul în diferite moduri. De exemplu,
societățile comerciale pot avea o contribuție substanțială la economia locală în multe moduri,
mai ales prin numărul de angajați și colaborarea cu furnizorii locali. Situațiile financiare pot ajuta
publicul furnizând informații referitoare la evoluțiile recente și tendințele legate de prosperitatea
societății comerciale și a sferei de activitate a acesteia.
Deși nu toate necesitățile de informație ale utilizatorilor pot fi satisfăcute de situațiile
financiare cu scop general, există informații care pot interesa toți utilizatorii.
Pe lângă utilizatorii externi, mai există un utilizator intern, foarte important:
managementul societății comerciale. Managerii apelează la informaţiile contabile care reflectă
politicile de exploatare, de investiţii şi de finanţare pentru fundamentarea deciziilor lor. Ei
valorifică în vederea luării deciziilor atât informaţiile făcute publice cât şi informaţiile din
raportarea internă.

1.5. Normalizarea contabilităţii şi sursele de drept contabil

Contabilitatea era deja cunoscută în Italia înainte de 1495 când Luca Pacioli (1445 -
1517) a publicat la Veneția tratatul său de contabilitate. Prima carte în limba engleză a fost
publicată la Londra de John Gouge or Gough în 1543: “A Profitable Treatyce called the
Instrument or Boke to learn to knowe the good order of the kepyng of the famouse reconynge,
called în Latin, Dare and Habere, and, în Englyshe, Debitor and Creditor.” 8 Ulterior, alte
numeroase lucrări au întregit arsenalul teoriei contabile.
În secolul XX, reglementarea și normalizarea se intensifică, în special datorită nevoii
crescânde de a avea informații omogene asupra activității societăților comerciale. Normalizarea
garantează respectarea unor reguli și asigură un limbaj comun pentru toate părțile interesate de
informația contabilă. Normalizarea prezintă dealtfel același interes și pentru managerii
companiilor ca și pentru utilizatorii externi; ea le permite să ia decizii în mod sistematic pe baza
unor informații relevante.
În majoritatea țărilor, contabilitatea întreprinderilor este astăzi normalizată; ceea ce
semnifică faptul că acestea se bazează pe o terminologie şi reguli comune şi produc documente
de sinteză ale căror prezentări sunt identice de la o întreprindere la alta. Initiativa unei astfel de
normalizări revine uneori statului sau instanţelor politice internaţionale, alteori însăşi profesiei
contabile. 9
Așadar, normalizarea și reglementarea au ca funcție principală definirea informației
contabile care trebuie să fie difuzată de către companii.
Normalizarea contabilă este definită în literatura de specialitate ca procesul prin care se
armonizează prezentarea situaţiilor financiare, metodele contabile şi terminologia .10

8 Colasse, B., Contabilitate generală, Editura Moldova, Iași, 1995

9 Colasse, B., Contabilitate generală, Editura Moldova, Iași, 1995
10 Jean Francois Costa Enciclopedie de Gestion , Editura Economica, Paris, 1989 citat de M. Ristea, Metode şi

politici contabile de întreprindere, Editura Tribuna Economică, 2000

Bazele Contabilității 11

Procesul de normalizare se concretizează în definirea de concepte, principii şi norme

contabile bazate pe o terminologie precisă şi identică pentru toţi producătorii şi utilizatorii de
informaţii contabile precum şi în aplicarea acestora în practică, în vederea realizării
comparabilităţii în timp şi spaţiu a informaţiilor contabile. 11
Se pot formula astfel, în sens larg, obiectivele normalizării contabile:
- elaborarea unei terminologii unitare şi a unor principii generale;
- definirea informaţiilor prezentate în situaţiile financiare;
- stabilirea schemelor şi modelelor de prezentare a informaţiilor în cadrul situaţiilor
financiare;
- elaborarea unui plan contabil care să stea la baza recunoaşterii tranzacţiilor;
- stabilirea principiilor de recunoaştere în contabilitate a tranzacţiilor.
Acest ultim obiectiv este considerat în literatura contabilă forma cea mai restrictivă de
normalizare.
Normele referitoare la informaţiile prezentate prin situaţiile financiare prezintă elementele
modelate prin acestea în corelaţie cu politicile de recunoaştere şi de evaluare a acestor
elemente. Putem vorbi, astfel, de trei tipuri de politici contabile ce vizează întocmirea şi
prezentarea situaţiilor financiare:
- politici contabile privind structura situaţiilor financiare;
- politici contabile privind recunoaşterea (contabilizarea) structurilor situaţiilor
financiare;
- politici contabile privind evaluarea structurilor situaţiilor financiare.
Culturile contabile semnificative care fac regulile contabile sunt:
(a) Cultura contabilă americană US GAAP – elaborate prin metoda inductivă
(b) IFRS elaborat de IASB – metoda deductivă – aflate în conciliere şi convergenţă
cu US GAAP şi care conţin:12
(c) Directivele contabile europene, aflate în plin proces de imbunătăţire prin
convergenţă cu IFRS – urile:
• Directiva a IV – a privind contabilitatea societăţilor comerciale
• Directiva a VII – a privind consolidarea conturilor
(d) Standardele şi reglementările locale (naţionale) elaborate în bună măsură pe
baza celor trei culturi de mai sus.
Autorităţile cu atribuţii de reglementare a contabilităţii în România sunt:
1) Ministerul Finanţelor Publice (MFP) prin Direcţia de legislaţie şi reglementare
contabilă; Acesta emite reglementări contabile pentru agenţii economici care desfăşoară
activităţi, altele decât cele financiare, precum şi pentru instituţiile publice.
2) Banca Naţională a României (BNR) emite reglementări contabile pentru sistemul
bancar dar şi pentru instituţiile financiare nonbancare (societăţile de leasing);
3) Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (CSA) emite reglementări contabile
pentru societăţile de asigurări.
4) Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (CNVM) reglementează funcţionarea
bursei şi emite reglementări privind obligaţiile de raportare pe bursă.
Organizarea contabilităţii patrimoniale constituie o obligaţie stabilită prin lege pentru
toate persoanele juridice.

1.6. Patrimoniul societăţilor comerciale

11
Ristea, M. , Metode şi politici contabile de întreprindere, Editura Tribuna Economică, 2000
12Van Greuning, H., Standarde internaționale de raportare financiară, ghid practic, ediția a V-a, Editura IRECSON,
București, 2009
Bazele Contabilității 12

Conceptul de patrimoniu se află la baza construcției teoretice și a principiilor contabilității

clasice. Cu privire la patrimoniu au fost exprimate numeroase puncte de vedere. Primul este cel
juridic, dupa care patrimoniul reprezintă ansamblul drepturilor și obligațiilor cu conținut
economic ale unui subiect de drept. Din punct de vedere economic, patrimoniul reprezintă
totalitatea bunurilor economice, exprimate în bani, precum și rezultatul folosirii lor.
PATRIMONIUL unei societăți comerciale este format din totalitatea mijloacelor
economice de care dispune aceasta, precum şi din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu
valoare economică. Așadar, constituie patrimoniu toate bunurile mobile și imobile care aparțin
acesteia, precum și drepturile și obligațiile cu caracter patrimonial. 13
Într-o altă încercare de definire a patrimoniul unei societăți comerciale, putem considera
că acesta se compune din:
1. Activ – ceea ce aparţine acelei societăți comerciale
2. Pasiv – toate obligaţiile materiale pe care le are acea societate comercială.
Activul cuprinde totalitatea mijlocelor economice sub aspectul componenţei şi structurii
materiale sau băneşti (ex. : active imobilizate, circulante).

Pasivul cuprinde totalitatea mijloacelor economice sub aspectul provenienţei, al surselor

de formare, al obligaţiilor pe care agenţii economici le au faţă de salariaţi, bugetul de stat şi alţi
agenţi economici.
Activul reprezintă patrimoniul economic, adică valorile economice sub forma lor fizică
concretă, respectiv totalitatea mijloacelor economice sub aspectul componenţei şi structurii
materiale sau băneşti.
Elementele de activ se clasifică în:
a) active imobilizate
i) necorporale (cheltuieli de constituire, cheltuieli de cercetare–dezvoltare, programe
informatice)
ii) corporale (terenuri, mijloace fixe – clădiri, construcţii speciale, maşini, utilaje, instalaţii de
lucru, plantaţii, imobilizări în curs -investiţii neterminate)
iii) financiare - titluri de participare împrumuturi acordate şi dobânzi aferente
b) active circulante
i) stocuri de materii prime şi materiale, obiecte de inventar, produse finite, animale, mărfuri
ii) alte active circulante – clienţi, decontări cu asociaţii, acţiuni, obligaţiuni, disponibil la bancă şi
în casă, acreditive
c) conturi de regularizare reprezentate prin:
i) cheltuieli efectuate în avans - cheltuieli care se suportă eşalonat pe mai multe exerciţii
financiare (reparaţii capitale, reparaţii curente, chirii datorate, abonamente, etc);
ii) cheltuieli în curs de clarificare (amenzi, cheltuieli de judecată) ce necesită lămuriri.
Pasivul reprezintă patrimoniul juridic, adică relaţiile în care se află subiectul patrimoniului
cu valori care fac parte din activ, respectiv totalitatea mijloacelor economice sub aspectul
provenienţei, al surselor de formare, al obligaţiilor pe care agenţi economici le au faţă de
salariaţi, bugetul de stat şi alţi agenţi economici.
Elementele de pasiv includ:
a) capitalul propriu – capital social, diferenţe din reevaluare, profit nerepartizat, profit sau
pierdere, fond de participare la profit şi alte fonduri
b) provizioane pentru riscuri şi cheltuieli – în vederea acoperirii unor litigii, garanţii
acordate clienţilor, pierderi din diferenţe de curs valutar
c) datorii – împrumuturi, credite bancare, credite externe, furnizori, creditori, decontări
cu salariaţii, impozite şi taxe (ex. TVA)

13
Crețoiu G., Bucur I. - Contabilitate – Fundamentele și noul cadru juridic, Editura C.H.Beck, București, 2007
Bazele Contabilității 13

d) conturi de regularizare - venituri în avans, respectiv acele venituri anticipate provenite

din încasări de chirii, vânzări cu plata în rate, diferenţe favorabile de curs valutar.
Patrimoniul agenţilor economici se află într-o continuă mişcare şi transformare, ca
rezultat al trecerii succesive a mijloacelor economice prin faze ale proceselor economice şi sunt
reflectate în contabilitate sub forma operaţiunilor privind aprovizionarea, consumul de mijloace
de producţie sau forţă de muncă, expedierea sau desfacerea produselor, realizarea (încasarea)
produselor, obţinerea şi repartizarea profitului.
Fiecare operaţiune economică produce schimbări în situaţia patrimoniului, modificări
care pot fi:
a. de volum , în sensul creşterii sau reducerii concomitent a elementelor de activ şi de pasiv
Exemple:
1. aprovizionarea cu mărfuri de la furnizori în sumă de 10.000 ron
Mărfuri = Furnizori 10.000 ron
A+ P+
- în acest caz, vor creşte stocurile de mărfuri (element de activ) cu 10.000 ron,
concomitent cu o creştere a obligaţiilor de plată faţă de furnizori (element de pasiv) cu 10.000
ron;
2. plata către furnizori din disponibilul din contul deschis la bancă a unei sume de 2.050
ron
Furnizori = Conturi la bănci în lei 2.050 ron
P- A–
- în acest caz, vor scădea obligaţiile de plată faţă de furnizori (element de pasiv) cu
2.050 ron, concomitent cu reducerea disponibilităţilor din contul bancar cu 2.050 ron.
b. de structură, în sensul creşterii sau reducerii elementelor de activ sau de pasiv.
Exemple:
1.încasarea în contul deschis la bancă de la clienţi a sumei de 5.000 ron
Conturi la bănci în lei = Clienţi 5.000 ron
A+ A-
- în acest caz, vor cre şte disponibilităţile în contul deschis la bancă (element de activ) cu
5.000 ron, concomitent cu o scădere a creanţelor faţă de clienţi (element de activ) cu 5.000 ron;
2.reţinerea din salarii a impozitului pe veniturile din salarii în sumă de 5.000 ron
Personal – remuneraţii datorate = Impozit pe veniturile din salarii 5.000 ron
P- P+
- în acest caz, vor scădea sumele de plată către salariaţi drept salarii (element de pasiv)
cu 5.000 ron, concomitent cu o creştere a datoriei la bugetul de stat privind impozitul pe
veniturile din salarii cu 5.000 ron.
Rezultă că orice modificare a patrimoniului afectează concomintent două posturi din
bilanţul contabil. Modificările care produc schimbări de structură nu influenţează totalul activului
sau al pasivului, deci nici totalul bilanţului. Modificările de volum determină creşteri sau reduceri
în totalul bilanţului. În toate cazurile, în permanenţă se menţine egalitatea, ca rezultat al
respectării principiului dublei înregistrări sub cele două aspecte: al componenţei şi al
provenienţei.
Toate bunurile care intră sau ies din patrimoniul unei societăţi comerciale sunt evaluate,
în vederea stabilirii valorii lor. 14
Bunurile pot intra în patrimoniul unei societăţi comerciale astfel :
1) prin achiziţie (de la furnizori)/ cu titlu oneros – la cost de achiziţie (format din preţde
cumpărare, taxe fiscale nerecuperabile – taxe vamale şi accize), cheltuieli de transport,
aprovizionare şi alte cheltuieli accesorii.

14
Ristea Mihai & colectiv – Contabilitatea societăților comerciale, vol.I, II, Editura Universitară, București, 2009
Bazele Contabilității 14

2) din producţie proprie – la cost de producţie (format din costul de achiziţie al

materialelor, alte cheltuieli directe – salarii, contribuţii asigurări sociale, fond şomaj, contribuţii
asigurări sănătate - şi cheltuieli indirecte de interes general : căldură, apă, energie, salarii
personal administrativ, etc.)
3) prin aport – la valoarea de utilitate, care se formează în funcţie de valoarea actuală
de circulaţie, ţinând seama de amplasament, grad de uzură, compararea cu preţurile produselor
noi.
4) prin donaţii/cu titlu gratuit – la valoarea de utilitate, care se formează în funcţie de
valoarea actuală de circulaţie.
Evaluarea elementelor patrimoniale cu ocazia inventarierii se face la valoarea lor actuală
sau de utilitate a fiecărui element, denumită valoare de inventar.
În bilanţul contabil ce se întocmeşte la încheierea exerciţiului, elementele patrimoniale
se evaluează astfel :
- la valoarea de intrare în patrimoniu.
- la valoarea contabilă pusă de acord cu rezultatele inventarierii.
În cazul ieşirii din patrimoniu, bunurile se evaluează sau se scad din gestiune la
valoarea lor de intrare.
Bazele Contabilității 15

Contul. Noțiune și funcții

2.1. Contul: definiție

Contul reprezintă un alt instrument al metodei contabilităţii prin care se înregistrează în

contabilitate existenţa şi mişcarea fiecărui element patrimonial, ca efect al modificărilor produse
de operaţiile economice ce au loc în cursul unui exerciţiu financiar.
Spre deosebire de bilanţ, care prezintă la un moment dat, în expresie valorică, situaţia
sintetică a tuturor elementelor de activ şi pasiv15, contul serveşte la evidenţierea fiecărui
element concret, și a tuturor modificărilor apărute urmare operaţiunilor economice care au loc.
Prin intermediul acestui instrument se înregistrează, urmăreşte şi controlează totalitatea
modificărilor patrimoniale care au loc în cursul unui exerciţiu financiar în legătură cu bunurile,
drepturile şi obligaţiile unei societate comercială economice.
În acest sens, pentru fiecare element patrimonial se deschide câte un cont, astfel încât
aceste modificări patrimoniale să fie corect contabilizate şi să reflecte imaginea fidelă a
patrimoniului. Prin modul sau de funcţionare, un cont va contabiliza atât creşterile cât şi
micşorările de valoare în legătură cu aceste elemente.
Sunt deschise conturi pentru:
a. Bunuri economice: mijloace fixe, stocuri, disponibilităţi, etc
b. Surse de finanţare: capital social, datorii etc
c. Procese economice: venituri şi cheltuieli
d. Rezultat contabil: profit sau pierdere.
Aceste conturi formează un sistem unitar.
Se deosebesc două grupe de conturi: conturi de activ – destinate pentru evidenţa
activelor agentului economic, şi conturi de pasiv – destinate pentru evidenţa pasivelor agentului
economic.

2.2. Elementele caracteristice structurii contului

În mod uzual, contul este reprezentat grafic sub forma literei „T„.

Debit Credit
---------------------------------------------------
|
|
|
|
|

Elementele componente ale contului sunt: 16

 Denumirea sau titlul contului;
 Simbolul;

15 Caraiani C., Dumitrana M., & colectiv – Bazele contabilității, Editura Universitară, București, 2010
16
Iamandi, L., Petcu P.M. - ”Bazele contabilității”, Editura Național, Bucuresti, 2009
Bazele Contabilității 16

 Explicaţia operaţiunii înregistrate;

 Debitul şi creditul contului;
 Rulajele contului (debitoare și creditoare);
 Total sume (debitoare și creditoare);
 Soldul contului.
Denumirea contului este astfel stabilită încât să identifice fără echivoc denumirea
elementului patrimonial pentru care se utilizează - bun economic, sursă de finanţare, proces
economic sau rezultat financiar.
Fiecărui cont i se atribuie și un simbol cifric, format, de regulă, din trei sau patru cifre,
care permite utilizarea lui cu uşurinţă, în activitatea practică. Simbolurile conturilor utilizate în
cadrul contabilităţii în România sunt stabilite în mod unitar pentru toţi agenții economici.
Conturile sunt înscrise într-un plan de conturi general.
Explicaţia operaţiei înregistrate constă în prezentarea succintă a acesteia, în
concordanță cu documentul justificativ care stă la baza înregistrării. Explicaţia conţine, în plus,
data, denumirea, numărul şi data documentului justificativ respectiv.
Debitul şi creditul contului reprezintă denumiri, stabilite în mod convenţional, pentru cele
două părţi pe care acesta le conţine. Debitul este partea din stânga a contului, iar creditul este
partea din dreapta a acestuia. Prin intermediul celor două elemente, se realizează delimitarea
celor două categorii de modificări pe care le produc operaţiile economice şi financiare ce se
efectuează.
Totuși, semnificaţia fiecăreia dintre cele două părti, debit şi credit, este diferită, fiind
determinată de conţinutul economic aferent conturilor şi de funcţia contabilă a conturilor.
Rulajele contului, debitor sau creditor, reprezintă totalul operaţiilor economice şi
financiare pe care acesta le reflectă, în cursul unei perioade de gestiune, în fiecare din cele
două părţi ale sale.
La sfârşitul fiecărei perioade de gestiune, prin adunarea tuturor sumelor înregistrate în
debitul, precum şi în creditul unui cont se determină rulajele perioadei respective, deci rulajul
debitor şi rulajul creditor , care se utilizează ulterior pentru întocmirea balanţei de verificare a
conturilor sintetice.Total sume reprezintă elementul contului care conţine atât existentul iniţial,
cât şi rulajele acestuia.
Soldul contului reflect existentul la un moment dat, aferent elementului patrimonial
pentru care este utilizat.
Soldul iniţial este cel de la începutul exerciţiului, determinat la sfârşitul exerciţiului
anterior. Soldul final priveşte sfârşitul perioadei, (exerciţiu financiar, trimestru, semestru, lună)
şi este calculat prin compararea totalului sumelor debitoare cu totalul sumelor creditoare, astfel:
• pentru conturile destinate bunurilor economice se scade totalul sumelor creditoare din
totalul celor debitoare, obţinându-se un sold final debitor ;
• pentru conturile ce privesc sursele de finanţare, se deduce totalul sumelor debitoare
din totalul celor creditoare, rezultând un sold final creditor.
La un moment dat, un cont poate avea un singur fel de sold, debitor sau creditor, după
caz. În cazul în care sumele totale debitoare sunt egale cu cele creditoare rezultă un sold zero
sau, altfel spus, contul respectiv nu prezintă sold.
Soldul conturilor se determină pe baza relaţiei matematice :

Existenţe iniţiale + Creşteri – Micşorări = Existenţe finale

Pentru fiecare fel sau grupă de mijloace sau surse se deschide câte un cont distinct în
contabilitatea curentă, cu ajutorul căruia se înregistrează pe baza documentelor primare şi în
etalon valoric, existentul la începutul perioadei de gestiune al elementului patrimonial, pentru
care s-a deschis contul, a modificărilor acestuia, determinate de operaţiunile economice şi
financiare din timpul perioadei de gestiune, în final determinându-se şi existentul la sfârşitul
perioadei de gestiune.
Modificările determinate de operaţiunile economice, evidenţiate cu ajutorul conturilor, au
Bazele Contabilității 17

loc în două sensuri: creşteri şi micşorări.

2.3. Regulile de funcţionare a conturilor

a) Prima regulă de funcţionare a conturilor

Conturile de activ încep să funcţioneze prin debitare, înregistrând un sold iniţial debitor,
aferent bunurilor economice, iar conturile de pasiv încep să funcţioneze prin creditare,
înregistrând un sold iniţial creditor, aferent surselor de finanţare.
b) A doua regulă de funcţionare a conturilor
Conturile de activ se debitează cu majorări/ creşteri / intrări ale elementelor de activ, iar
conturile de pasiv se creditează cu majorări/ creşteri / intrări ale elementelor de pasiv.
c) A treia regulă de funcţionare a conturilor
Conturile de activ se creditează cu micşorările/ diminuările/ scăderile elementelor de
activ, iar conturile de pasiv se debiteazăcu micşorările / diminuările/ scăderile elementelor de
pasiv.
d) Regulă a patra de funcţionare a conturilor
În cazul conturilor de activ, soldul final este debitor. Pentru conturile de pasiv, soldul final
este creditor.
Regulile de funcţionare a conturilor se pot sintetiza, în funcţie de cele două categorii de
conturi, de activ şi de pasiv, aşa cum se prezintă în continuare. 17
• Conturile de activ înregistrează în debit atât existenţele iniţiale, cât şi creşterile de
activ, iar în credit reflectă micşorările de activ şi prezintă sold final debitor sau sold zero.
• Conturile de pasiv înregistrează în credit atât existenţele iniţiale, cât şi creşterile de
pasiv, iar în debit oglindesc micşorările de pasiv şi au sold final creditor sau sold zero.
Tabelul de mai jos reprezintă sumarul cel patru reguli menționate:

Conturi Intrări (Creşteri) Ieşiri (Diminuări)

Activ Debit Credit
Pasiv Credit Debit

Înscrierea unei sume în coloana stângă înseamnă a debita contul cu suma respectivă.
Înscrierea unei sume în coloana dreaptă înseamnă a credita contul cu suma respectivă.

Exemplu: Compania X prezintă următoarea situaţie privind gestiunea unui cont deschis
la banca A :
-la 1.01.2012 există un sold în valoare de 5.000 lei ;
-la 3.01.2012 se achită unui furnizor de mărfuri suma de 2.000 lei ;
-la 5.01.2012 se încasează c/v facturi clienţi în valoare de 8.000 lei ;
-la 8.01.2012 se ridică numerar pentru plata unor avansuri către salariaţi în valoare de
1.000 lei;
-la 25.01.2012 se efectuează un ordin de plată pentru c/v TVA în valoare de 3.000 lei ;
-la 31.01.2012 soldul contului este de 7.000 lei.
Aşadar, în decursul perioadei analizate, au avut loc atât intrări cât şi ieşiri de disponibil.
Dacă separăm intrările de ieşiri, trecând ieşirile într-o coloană în partea dreaptă, soldul
final se va determina astfel :

17 Caraiani C., Dumitrana M., & colectiv – Bazele contabilității, Editura Universitară, București, 2010
Bazele Contabilității 18

Sold iniţial 5.000 lei

(+)Intrări
(+)Intrare la 5.01 8.000 lei
Total intrări 8.000 lei
(-)Ieşiri
(-)Ieşire la 3.01. 2.000 lei
(-)Ieşire la 8.01 1.000 lei
(-)Ieşire la 25.01 3.000 lei
Total ieşiri 6.000 lei
(=)Sold final 7.000 lei

Sold final = Sold iniţial + Intrări – Ieşiri =

5.000 + 8.000 – 6.000 = 7.000 lei

2.4. Dubla înregistrare. Formulele contabile şi tipurile acestora

Înregistrarea concomitentă şi cu aceeaşi sumă a unei operaţii economice sau financiare

în două conturi, în debitul unui cont şi creditul altui cont poartă denumirea de dubla înregistrare.
18

Dubla înregistrare este determinată, în primul rând, de dubla reprezentare, prin faptul că
în timpul mişcării şi transformării lor, elementele patrimoniului nu încetează de a fi privite sub
dublu aspect: al utilităţii şi destinaţiei economice şi al modului de dobândire, aspecte care se
reflectă concomitent ca un raport de echivalenţă între doi termeni, unul care evidenţiază
bunurile economice, iar cel de-al doilea care evidenţiază sursele de finanţare. 19
Ca rezultat al aplicării dublei înregistrări, între conturile contabile se stabileşte o legătură
reciprocă. Legătura stabilită între cele două conturi în care se înregistrează o operaţie
economico-financiară poartă denumirea de corespondenţa conturilor, iar conturile între care
intervine această legătură se numesc conturi corespondente. Modalitatea de prezentare grafică
a fiecărei operaţii economice în conturile corespondente, pe baza dublei înregistrări sub formă
de egalitate valorică se numeşte formulă contabilă.
Formula contabilă este compusă din următoarele părţi: denumirea contului corespondent
debitor; denumirea contului corespondent creditor şi suma care face obiectul înregistrării.
În formula contabilă, contul care se debitează se înscrie în partea de sus sau în stânga,
iar contul care creditează se aşează în partea de jos sau în dreapta.
Formula contabilă prezintă relaţia reciprocă dintre contul care se debitează şi cel care se
creditează. Altfel spus, formula contabilă asigură concretizarea dublei înregistrări a operaţiilor
economice şi financiare şi a corespondenţei conturilor.
Formula contabilă conţine drept componente:
i. Contul corespondent debitor, care se află în stânga egalităţii
ii. Contul corespondent creditor, care este situat în partea dreaptă a egalităţii
iii. Semnul „ = ”, care semnifică egalitatea, interdependenţa şi corelaţia dintre
primele două componente;
iv. Sumele ce corespund operaţiei înregistrate.
Formula contabilă simplă conţine doar două conturi corespondente, unul debitor şi altul
creditor:

18 Iamandi, L., Petcu P.M. - ”Bazele contabilității”, Editura Național, Bucuresti, 2009
19 Gotcu, C., Evaluarea si prevenirea riscului in activitatea de creditare, Editura Tehnopress, Iași, 2010
Bazele Contabilității 19

Cont X = Cont Y Suma

Suma se poate înscrie atât în stânga contului debitor, cât şi în partea dreaptă a celui
creditor, astfel:

Suma Cont X = Cont Y Suma

Formulele contabile compuse sunt generate de operaţiile economice sau financiare ce

modifică mai mult de două elemente patrimoniale şi conţin:
a) debitarea a două sau mai multor conturi în corespondenţă cu un cont creditor ;
b) debitarea unui cont debitor în corespondenţă cu două sau mai multe conturi
creditoare;
c)debitarea a două sau mai multe conturi în corespondenţă cu două sau mai multe
conturi creditoare.

% = Cont creditor z Suma contului z

Cont debitor x Suma contului x
Cont debitor y Suma contului y

Cont debitor x = % Suma contului x

Cont creditor y Suma contului y
Cont creditor z Suma contului z

% = %
Suma contului x Cont debitor x Cont creditor z Suma contului z
Suma contului y Cont debitor y Cont creditor w Suma contului w

Când se debitează sau se creditează mai multe conturi, acestea se înscriu sub simbolul
"%" care se citeşte "următoarele conturi".
În activitatea practică există situaţii când se impune corectarea sau anularea unei
înregistrări contabile anterioare, ceea ce determină întocmirea unei formule contabile de
stornare , cu sume în negru sau în roşu, după caz.
a) Formula contabilă curentă se consideră acea formulă prin intermediul căreia se
înregistrează în contabilitate operaţiunile economico-financiare care au loc în mod obişnuit,
curent. Caracteristica acestora constă în faptul că înscrierea sumelor se face în negru, sumele
respective se adună între ele, atât în debitul cât şi creditul contului.
b) Formula contabilă de stornare, reprezintă o modalitate specifică contabilităţii de
corectare a unor erori, săvârşite anterior cu ocazia înregistrării în conturi a sumelor din operaţiile
economice şi financiare care au avut loc în activitatea întreprinderilor. Eroarea poate fi, fie în
înregistrarea unei sume eronate, fie în înregistrarea unei sume în alte conturi decât cele
corespunzătoare conţinutului operaţiei. Formulele contabile de stornare pot fi de două tipuri:
Formula contabilă de stornare în negru constă în anularea înregistrării efectuate anterior
greşit, prin inversarea conturilor corespondente din formula contabilă respectivă şi apoi
întocmirea şi înregistrarea formulei contabile corecte.
Bazele Contabilității 20

Formula contabilă de stornare în roşu constă în anularea unei formule contabile

efectuate anterior greşit prin întocmirea şi înregistrarea unei noi formule contabile similară cu
cea eronată, însă cu sumele înscrise în roşu (sau în negru, dar încadrate în chenar). Înscrierea
unei sume în roşu are semnificaţia în contabilitate a unor valori cu semnul "-", are ca efect
anularea sumei înscrisă anterior în mod eronat.
Exemplu - operaţia de încasare prin virament a unui credit bancar pe termen lung, care
s-a înregistrat eronat astfel:
a. “Conturi la bănci în lei” = “Împrumuturi acordate pe termen lung” 14.000
Se observă faptul că formula contabilă este eronată şi se procedează la stornarea în
negru:
b. “Împrumuturi acordate pe termen lung” = “Conturi la bănci în lei” 14.000
Se întocmeşte formula contabilă corectă:
c. “Conturi la bănci în lei” = “Credite bancare pe termen lung” 14.000
Trebuie menţionat faptul că formulă contabilă de stornare în negru prezintă dezavantajul
denaturării rulajului conturilor, mărindu-l artificial cu sume care nu corespund unor operaţii
economice reale.

2.5. Clasificarea conturilor

Conturile pot fi clasificate după mai multe criterii.

După funcția pe care o prezintă, acestea pot fi:
a) conturi cu funcţie contabilă de activ şi conturi cu funcţie contabilă de pasiv
Conturile de activ reflectă existenţa şi mişcarea elementelor evidenţiate în activul
bilanţului. Ele încep să funcţioneze prin debitare şi se debitează cu existenţele iniţiale preluate
din activul bilanţului care devin pentru cont solduri iniţiale debitoare. Soldul final de determină
după relaţia:
Sold final debitor = Sold iniţial debitor + Rulaj debitor – Rulaj creditor
Conturile de pasiv înregistrează existenţa şi mişcarea elementelor reprezentate de
pasivul bilanţului. Ele încep să funcţioneze prin creditare şi se creditează cu existenţele iniţiale
preluate din pasivul bilanţului, care devin pentru cont solduri iniţiale creditoare. Soldul final se
determină după relaţia:
Sold final creditor = Sold iniţial creditor + Rulaj creditor – Rulaj debitor
Acestea mai sunt denumite şi conturi monofuncţionale, deoarece respectă integral fie
cerinţele regulilor de funcţionare ale conturilor de activ, fie ale celor de pasiv. Altfel spus,
conturile de această natură prezintă întotdeauna un singur fel de sold final, adică debitor sau
creditor. Conturile bifuncţionale sunt cele care, în anumite situaţii, fac excepţie de la această
regulă. Aceasta înseamnă ca unele conturi de activ pot prezenta sold final creditor, iar unele
conturi de pasiv pot avea sold final debitor.
In funcţie de detalierea informaţiei și în raport cu sfera lor de cuprindere, conturile pot fi:
b) conturi sintetice şi conturi analitice.
Conturile sintetice asigură reflectarea tuturor elementelor ce privesc atât patrimoniul
întreprinderii, cât şi procesele economice pe care aceasta le efectuează, inclusiv rezultatele
financiare ce se obţin, grupate în funcţie de trăsăturile lor caracteristice. Ele asigură
sistematizarea şi generalizarea datelor în vederea întocmirii situaţiilor financiare anuale şi a
altor raportări contabile sau fiscale periodice. Sunt stabilite de către Ministerul Finanţelor
Publice, şi au caracter obligatoriu. De exemplu: contul sintetic „Materiale”, „Mijloace fixe”,
“Capital social”.
Conturile analitice reflectă concomitent părţile componente ale bunurilor economice,
proceselor, surselor şi rezultatelor economice respective, după însuşirile lor specifice. Numărul
conturilor analitice în care poate fi desfăşurat un cont sintetic este determinat de natura
bunurilor, proceselor, surselor, precum şi de necesităţile de detaliere a cunoaşterii conţinutului
Bazele Contabilității 21

elementului evidenţiat.
Regulile de funcţionare a conturilor analitice sunt aceleaşi ca şi pentru conturile sintetice,
deoarece în ambele categorii de conturi se înregistrează aceleaşi elemente patrimoniale.
Legătura dintre conturile sintetice şi analiticele lor este următoarea:
i) Suma soldurilor iniţiale ale conturilor analitice trebuie să fie egală cu soldul iniţial
al contului sintetic;
ii) Suma rulajelor debitoare ale conturilor analitice trebuie să fie egală cu rulajul
debitor al contului sintetic;
iii) Suma rulajelor creditoare ale conturilor analitice trebuie să fie egală cu rulajul
creditor al contului sintetic;
iv) Suma soldurilor finale ale conturilor analitice trebuie să fie egală cu soldul final al
contului sintetic.
O etapă importantă în fluxul operaţiunilor ce se efectuează pentru înregistrarea
operaţiilor economice şi financiare în conturi, o constituie analiza contabilă, care asigură în
finalul său stabilirea formulei contabile pentru fiecare dintre acestea. Analiza contabilă se
efectuează în mod distinct pentru fiecare operaţie economică şi financiară înscrisă într-un
document justificativ, prin descompunerea ei în elemente componente, în scopul stabilirii
modificărilor – majorări sau diminuări – pe care le determină în masa patrimoniului, a conturilor
corespondente şi a părţii acestora – debit sau credit – în care se va reflectă suma aferentă
operaţiei respective.
Analiza contabilă propriu-zisă constă în parcurgerea a patru etape succesive, care se
prezintă în cele ce urmează.
a. Stabilirea naturii operaţiei economice sau financiare supuse analizei, respectiv a
conţinutului său economic, care, de altfel, reiese din documentul justificativ pe baza căruia se
efectuează analiza contabilă.
b. Stabilirea modificărilor ce se produc în bilanţ de operaţia analizată, respectiv a
elementelor de activ şi de pasiv care se modifică şi a sensului în care se produce această
schimbare – creştere sau diminuare –, precum şi a tipului de modificare bilanţieră.
c. Stabilirea conturilor corespondente corespunzătoare elementelor patrimoniale care
au fost modificate şi, implicit, în care se va înregistra operaţia ce face obiectul analizei.
d. Aplicarea regulilor de funcţionare a conturilor pentru a determina, în raport cu funcţia
contabilă a celor corespondente, în care parte a acestora – debit sau credit – se înregistrează
operaţia analizată şi, implicit, stabilirea formulei contabile .

Documentele justificative și contabile

3.1. Definirea documentelor contabile

Societățile comerciale consemnează operaţiunile economico-financiare, în momentul

efectuării lor, în documente justificative, pe baza cărora se fac înregistrări în jurnale, fişe şi alte
documente contabile, după caz.
Documentele justificative trebuie să cuprindă următoarele elemente principale:
- denumirea documentului;
- denumirea şi, după caz, sediul unităţii care întocmeşte documentul;
- numărul documentului şi data întocmirii acestuia;
- menţionarea părţilor care participă la efectuarea operaţiunii economico-financiare (când
este cazul);
- conţinutul operaţiunii economico-financiare şi, atunci când este necesar, temeiul legal al
Bazele Contabilității 22

efectuării acesteia;
- datele cantitative şi valorice aferente operaţiunii economico-financiare efectuate;
- numele şi prenumele, precum şi semnăturile persoanelor care răspund de efectuarea
operaţiunii economico-financiare, ale persoanelor cu atribuţii de control financiar preventiv şi ale
persoanelor în drept să aprobe operaţiunile respective, după caz;
- alte elemente menite să asigure consemnarea completă a operaţiunilor efectuate.
Documentele justificative sunt clasificate în funcție de diferite criterii, după cum urmează:
a) După rolul lor:
- documente primare;
- documente cumulative (centralizatoare);
- registre contabile.
b) După modul de circulaţie:
- documente cu format tip prestabilit;
- documente cu format liber.
c) După aria de utilizare:
- documente comune pe economie;
- documente specifice unor anumite domenii de activitate.
d) După regimul de circulaţie:
- documente cu regim special;
- documente cu regim normal.
Documentele contabile - jurnale, fişe etc. - care servesc la prelucrarea, centralizarea şi
înregistrarea în contabilitate a operaţiunilor consemnate în documentele justificative, întocmite
manual sau prin utilizarea sistemelor informatice de prelucrare automată a datelor, trebuie să
cuprindă elemente cu privire la:
- felul, numărul şi data documentului justificativ;
- sumele corespunzătoare operaţiunilor efectuate;
- conturile sintetice şi analitice debitoare şi creditoare;
- semnăturile pentru întocmire şi verificare.
Înscrierea datelor în documente se face cu cerneală, cu pastă de pix, sau prin utilizarea
sistemelor informatice de prelucrare automată a datelor, după caz. În documentele justificative
şi în cele contabile nu sunt admise ştersături, modificări sau alte asemenea procedee, precum
şi lăsarea de spaţii libere între operaţiunile înscrise în acestea sau file lipsă. Erorile se
corectează prin tăierea cu o linie a textului sau a cifrei greşite, pentru ca acestea să poată fi
citite, iar deasupra lor se scrie textul sau cifra corectă. Corectarea se face în toate exemplarele
documentului justificativ şi se confirmă prin semnătura persoanei care a întocmit/corectat
documentul justificativ, menţionându-se şi data efectuării corecturii.
În cazul completării documentelor prin utilizarea sistemelor informatice de prelucrare
automată a datelor, corecturile sunt admise numai înainte de prelucrarea acestora,
menţionându-se data rectificării şi semnătura celui care a făcut modificarea. Documentele
prezentate în listele de erori, anulări sau completări (pe baza cărora se fac modificări în fişiere
sau în baza de date a unităţii) trebuie să fie semnate de persoanele împuternicite de
conducerea unităţii.
În vederea înregistrării în jurnale, fişe şi celelalte documente contabile a operaţiunilor
economico-financiare consemnate în documentele justificative, potrivit formelor de înregistrare
contabilă utilizate de unităţi, se poate face contarea documentelor justificative, indicându-se
simbolurile conturilor sintetice şi analitice, debitoare şi creditoare, în conformitate cu planul de
conturi general aplicabil.
Înregistrările în contabilitatea sintetică şi analitică se fac pe bază de documente
justificative, fie document cu document, fie pe baza unui centralizator în care sunt înscrise mai
multe documente justificative al căror conţinut se referă la operaţiuni de aceeaşi natură şi
perioadă. În cazul operaţiunilor contabile pentru care nu se întocmesc documente justificative,
înregistrările în contabilitate se fac pe bază de note de contabilitate.
Bazele Contabilității 23

Capitolul 4. Documentele contabile de sinteză şi raportare

Fiecare societate comercială are obligaţia să întocmească situaţii financiare anuale, care
trebuie să cuprindă:
a) bilanţul;
b) contul de profit şi pierdere (contul de rezultate);
c) situaţia modificărilor capitalului propriu;
d) situaţia fluxurilor de trezorerie;
e) politici contabile şi note explicative20.
Situaţiile financiare anuale trebuie să ofere o imagine fidelă a poziţiei financiare,
performanţei, modificărilor capitalului propriu şi fluxurilor de trezorerie ale întreprinderii pentru
respectivul exerciţiu financiar. Acceptat ca o situaţie financiară care redă capitalurile proprii prin
diferenţa între active şi datorii, se consideră că bilanţul furnizează informaţii privind natura şi
sumele investite în resursele (activele) întreprinderii, obligaţiile ei față de creditori, precum şi
față de proprietari. Spre deosebire de bilanţ, contul de rezultate (profit şi pierdere) prezintă
activitatea întreprinderii ca venituri și cheltuieli. Contul de profit si pierdere cuprinde: cifra de
afaceri netă, veniturile şi cheltuielile exerciţiului, grupate după natura lor, precum şi rezultatul
exerciţiului (profit sau pierdere). În notele explicative se vor prezenta informaţii privind valoarea
şi natura veniturilor şi cheltuielilor extraordinare, cu excepţia cazului în care aceste valori sunt
nesemnificative pentru aprecierea rezultatelor. În mod similar vor fi prezentate veniturile şi
cheltuielile care se referă la exerciţiul financiar precedent. Situaţia modificărilor capitalului
propriu este prezentată ca o componentă separată a situaţiilor financiare, care să evidenţieze:
a) profitul net sau pierderea netă a perioadei;
b) fiecare element de venit şi cheltuială, câştig sau pierdere care, aşa cum este cerut de
un standard, este recunoscut direct în capitalul propriu şi totalul acestor elemente; şi
c) efectul cumulativ al modificărilor politicilor contabile şi corecţia erorilor fundamentale.
În plus, societățile comerciale trebuie să prezinte fie în situaţia modificărilor capitalului
propriu, fie în notele explicative:
- tranzacţiile de capital cu proprietarii şi distribuţiile către aceştia;
- soldul profitului cumulat sau al pierderii cumulate la începutul perioadei şi la data
bilanţului şi modificările pe parcursul perioadei; şi
- o reconciliere între valoarea contabilă a fiecărei categorii de capital propriu la începutul
şi la sfârşitul perioadei, prezentând distinct fiecare modificare.
Situaţia fluxurilor de trezorerie reflectă creşterea sau descreşterea netă a mijloacelor
băneşti în cursul unui exerciţiu financiar. Principalul obiectiv este de a reflecta influenţa
activităţilor de exploatare, de investiţii şi de finanţare asupra mijloacelor băneşti ale unei
entităţipe parcursul unui exerciţiu financiar.
Notele explicative la situaţiile financiare conţin informaţii suplimentare, relevante pentru
necesităţile utilizatorilor în ceea ce priveşte poziţia financiară şi rezultatele obţinute. Notele
explicative trebuie prezentate într-o manieră sistematică. Fiecare element semnificativ al
bilanţului, contului de profit şi pierdere, situaţiei fluxurilor de trezorerie şi al situaţiei modificărilor
capitalului propriu trebuie să fie însoţit de o trimitere la nota care cuprinde informaţii legate de
acel element semnificativ.
Situaţiile financiare ale unei societăți comerciale reprezintă cel mai important mijloc, prin
care informaţia contabilă este pusă la dispoziţia factorilor decizionali. De aceea, companiile îşi
publică situaţiile financiare, într-un mod cât mai explicit, pentru a putea fi înţelese de către
cititorul interesat.
Situaţiile financiare oferă informaţii cu privire la:
• poziţia financiară a companiei;

20
Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 48 din 14.01.2005, cu modificările şi
completările ulterioare
Bazele Contabilității 24

• performanţa acesteia;
• fluxurile de numerar.21
Aceste informaţii devin utile pentru diverşi utilizatori în fundamentarea deciziilor
referitoare la:
• achiziţionarea sau vinderea participaţiilor deţinute în compania respectivă;
• numirea sau înlocuirea unor persoane din organismele de conducere.
Situaţiile financiare conţin informaţii cu privire la :
• Activele
• Pasivele
• Capitalul propriu
• Veniturile, cheltuielile, câştigurile şi pierderile
• Fluxurile de numerar.
Evaluarea elementelor pentru a fi prezentate în situaţiile financiare se face în
conformitate cu principiile contabile. Sunt22 reţinute următoarele principii ce pot fi strict legate de
procesul de evaluare:
- principiul costului istoric;
- principiul stabilităţii unităţii monetare;
- principiul evaluării separate a activelor, capitalurilor proprii şi datoriilor;
- principiul prudenţei şi
- principiul continuităţii activităţii.

Structura bilanţieră de activ oglindeşte componenţa, destinaţia sau alocarea bunurilor

economice în ordinea crescătoare a lichidităţii.
Activele imobilizate sunt active generatoare de beneficii. Se caracterizează prin faptul că
perioada de utilizare şi cea de lichiditate depăşeşte un an, precum şi prin participarea la mai
multe circuite economice. În funcţie de conţinutul lor economic, activele imobilizate se
delimitează în trei grupe semnificative şi anume: imobilizări necorporale, imobilizări corporale
şi imobilizări financiare.
O imobilizare necorporală este un activ identificabil, nemonetar, fără suport material şi
deţinut pentru utilizare în procesul de producţie sau furnizare de bunuri sau servicii, pentru a fi
închiriat terţilor sau pentru scopuri administrative.
Anumite imobilizări necorporale pot fi păstrate în sau pe un obiect fizic, cum ar fi un
compact-disc (în cazul unui software), documentaţie legală (în cazul unei licenţe sau al unui
brevet) sau peliculă. Pentru a stabili dacă o imobilizare care încorporează atât elemente
corporale, cât şi necorporale ar trebui tratată ca imobilizare corporală sau ca imobilizare
necorporală, o societate comercială evaluează care element este mai semnificativ. De exemplu,
software-ul pentru un utilaj computerizat care nu poate opera fără acel software specific se
include în valoarea acelei imobilizări corporale. Acelaşi lucru este valabil şi pentru sistemul de
operare al unui computer. Atunci când software-ul nu este parte integrantă a hardware-ului
respectiv, software-ul este tratat ca imobilizare necorporală. Listele de clienţi nu se recunosc ca
imobilizări necorporale.
În cadrul imobilizărilor necorporale se cuprind:
- cheltuielile de constituire;
- cheltuielile de dezvoltare;
- concesiunile, brevetele, licenţele, mărcile comerciale, drepturile şi activele similare, cu
excepţia celor create intern de societate comercială;
- fondul comercial;
- alte imobilizări necorporale;

21
Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 48 din 14.01.2005, cu modificările şi
completările ulterioare
22
Mihai Ristea, Metode şi politici contabile de întreprindere, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2000
Bazele Contabilității 25

- avansurile acordate furnizorilor de imobilizări necorporale; şi

- imobilizările necorporale în curs de execuţie.
Cheltuielile de constituire sunt cheltuielile ocazionate de înfiinţarea sau dezvoltarea unei
societăți comerciale (taxe şi alte cheltuieli de înscriere şi înmatriculare, cheltuieli privind
emisiunea şi vânzarea de acţiuni şi obligaţiuni, precum şi alte cheltuieli de această natură,
legate de înfiinţarea şi extinderea activităţii societăţii comerciale).
Imobilizările de natura cheltuielilor de dezvoltare sunt generate de aplicarea rezultatelor
cercetării sau a altor cunoştinţe într-un plan sau proiect ce vizează producţia de materiale,
dispozitive, produse, procese, sisteme sau servicii noi sau îmbunătăţite substanţial, înainte de
începerea producţiei sau utilizării comerciale.
Exemple de activităţi de dezvoltare sunt:
a) proiectarea, construcţia şi testarea producţiei intermediare sau folosirea intermediară
a prototipurilor şi modelelor;
b) proiectarea uneltelor şi matriţelor care implică tehnologie nouă;
c) proiectarea, construcţia şi operarea unei uzine pilot care nu este fezabilă din punct de
vedere economic pentru producţia pe scară largă;
d) proiectarea, construcţia şi testarea unei alternative alese pentru aparatele, produsele,
procesele, sistemele sau serviciile noi sau îmbunătăţite.
Concesiunile, brevetele, licenţele, mărcile comerciale, drepturile şi activele similare
reprezentând aport, achiziţionate sau dobândite pe alte căi, se înregistrează în conturile de
imobilizări necorporale la costul de achiziţie sau valoarea de aport, după caz. În această situaţie
valoarea de aport se asimilează valorii juste.
Fondul comercial apare, de regulă, la consolidare şi reprezintă diferenţa dintre costul de
achiziţie şi valoarea justă la data tranzacţiei, a părţii din activele nete achiziţionate de către o
societate comercială.
Fondul comercial poate apare în situaţiile financiare anuale individuale numai în cazul
transferului tuturor activelor sau al unei părţi a acestora, efectuat cu ocazia transferului de active
şi, după caz, şi de datorii şi capitaluri proprii, indiferent dacă este realizat ca urmare a
cumpărării sau ca urmare a unor operaţiuni de fuziune.
În cadrul avansurilor şi altor imobilizări necorporale se înregistrează avansurile acordate
furnizorilor de imobilizări necorporale, programele informatice create de societate comercială
sau achiziţionate de la terţi, pentru necesităţile proprii de utilizare, precum şi alte imobilizări
necorporale. Imobilizările necorporale în curs de execuţie reprezintă imobilizările necorporale
neterminate până la sfârşitul perioadei, evaluate la costul de producţie sau costul de achiziţie,
după caz.
Imobilizările corporale reprezintă active care:
a) sunt deţinute de o societate comercială pentru a fi utilizate în producţia de bunuri sau
prestarea de servicii, pentru a fi închiriate terţilor sau pentru a fi folosite în scopuri
administrative; şi
b) sunt utilizate pe parcursul unei perioade mai mari de un an.
Imobilizările corporale cuprind: terenuri şi construcţii; instalaţii tehnice şi maşini; alte
instalaţii, utilaje şi mobilier; avansuri acordate furnizorilor de imobilizări corporale şi imobilizări
corporale în curs de execuţie.
Un activ se clasifică ca fiind activ circulant atunci când:
a) se aşteaptă să fie realizat sau este deţinut cu intenţia de a fi vândut sau consumat în
cursul normal al ciclului de exploatare al societății comerciale;
b) este deţinut, în principal, în scopul tranzacţionării;
c) se aşteaptă a fi realizat în termen de 12 luni de la data bilanţului; sau
d) este reprezentat de numerar sau echivalente de numerar a căror utilizare nu este
restricţionată.
În categoria activelor circulante se cuprind:
a) stocuri, inclusiv valoarea serviciilor prestate pentru care nu a fost întocmită factură;
b) creanţe;
Bazele Contabilității 26

c) investiţii pe termen scurt;

d) casa şi conturi la bănci.
Stocurile sunt active circulante:
a) deţinute pentru a fi vândute pe parcursul desfăşurării normale a activităţii;
b) în curs de producţie în vederea vânzării în procesul desfăşurării normale a activităţii;
sau
c) sub formă de materii prime, materiale şi alte consumabile care urmează să fie folosite
în procesul de producţie sau pentru prestarea de servicii.
În cadrul stocurilor se cuprind:
a) mărfurile, şi anume bunurile pe care societatea comercialăle cumpără în vederea
revânzării sau produsele predate spre vânzare magazinelor proprii;
b) materiile prime, care participă direct la fabricarea produselor şi se regăsesc în
produsul finit integral sau parţial, fie în starea lor iniţială, fie transformată;
c) materialele consumabile (materiale auxiliare, combustibili, materiale pentru ambalat,
piese de schimb, seminţe şi materiale de plantat, furaje şi alte materiale consumabile), care
participă sau ajută la procesul de fabricaţie sau de exploatare fără a se regăsi, de regulă, în
produsul finit;
d) materialele de natura obiectelor de inventar;
e) produsele, şi anume:
- semifabricatele, prin care se înţelege produsele al căror proces tehnologic a fost
terminat într-o secţie (fază de fabricaţie) şi care trec în continuare în procesul tehnologic al altei
secţii (faze de fabricaţie) sau se livrează terţilor;
- produsele finite, adică produsele care au parcurs în întregime fazele procesului de
fabricaţie şi nu mai au nevoie de prelucrări ulterioare în cadrul societății comerciale, putând fi
depozitate în vederea livrării sau expediate direct clienţilor;
- rebuturile, materialele recuperabile şi deşeurile;
f) animalele şi păsările, respectiv animalele născute şi cele tinere de orice fel (viţei, miei,
purcei, mânji şi altele) crescute şi folosite pentru reproducţie, animalele şi păsările la îngrăşat
pentru a fi valorificate, coloniile de albine, precum şi animalele pentru producţie - lână, lapte şi
blană;
g) ambalajele, care includ ambalajele refolosibile, achiziţionate sau fabricate, destinate
produselor vândute şi care în mod temporar pot fi păstrate de terţi, cu obligaţia restituirii în
condiţiile prevăzute în contracte;
h) producţia în curs de execuţie, reprezentând producţia care nu a trecut prin toate
fazele (stadiile) de prelucrare, prevăzute în procesul tehnologic, precum şi produsele nesupuse
probelor şi recepţiei tehnice sau necompletate în întregime.
Creanţele constituie drepturi ale întreprinderii faţă de terţi, persoane fizice sau juridice,
precum şi faţă de angajaţii proprii, de la care trebuie să primească un echivalent valoric (o
sumă de bani, o lucrare sau un serviciu) şi provin, în principal, din operaţiunile comerciale de
vânzări efectuate cu decontare ulterioară (pe credit)..
Conturile la bănci cuprind: valorile de încasat, cum sunt cecurile şi efectele comerciale
depuse la bănci, disponibilităţile în lei şi valută, cecurile societății comerciale, creditele bancare
pe termen scurt, precum şi dobânzile aferente disponibilităţilor şi creditelor acordate de bănci în
conturile curente. Casa şi conturile la bănci exprimă lichidităţile propriu-zise de care dispune
societate comercială, precum şi alte valori asimilate acestora, datorită gradului înalt de
lichiditate a acestora, concretizate în următoarele: Conturi la bănci în lei/valută constituie
disponibilităţile băneşti în lei/valută deţinute de societate comercială în conturile deschise la
bănci. Casa în lei/valută reprezintănumerarul în lei/valutădeţinut de societate comercială în
casierie.
Structura bilanţieră de pasiv asigură reflectarea surselor sau resurselor ori provenienţei
bunurilor economice, care, în funcţie de creşterea exigibilităţii şi ordonarea lor în bilanţul utilizat
în prezent, se delimitează în datorii şi capitaluri proprii sau, altfel spus, în finanţare străină şi,
respectiv, finanţare proprie.
Bazele Contabilității 27

Datoriile sau finanţarea străină a bunurilor economice se referă la sursele de finanţare

asigurate de către terţi, persoane fizice sau juridice. Prezentarea lor în cadrul pasivului bilanţier
se realizează prin intermediul a două grupe, cu un conţinut identic, delimitate însă în ceea ce
priveşte exigibilitatea sau termenul de decontare a datoriilor pe care le conţin, şi anume:
• grupa datoriilor care privesc sumele ce trebuie plătite într-o perioadă de până la un
an, denumite şi datorii curente;
• grupa datoriilor ce se referă la sumele ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de
un an, cunoscute şi sub denumirea de datorii necurente.
În cadrul fiecăreia dintre aceste grupe, datoriile sunt sistematizate în funcţie de natura lor
prin intermediul mai multor subgrupe din componenţa cărora se prezintă succint în continuare
elementele patrimoniale de aceastănatură.
Furnizori/furnizori de imobilizări sunt datoriile generate de aprovizionările cu active
circulante materiale (materii prime, materiale consumabile ori de natura obiectelor de inventar,
mărfuri, ambalaje ş.a.), respectiv, cu active imobilizate (terenuri, construcţii, instalaţii tehnice,
mijloace de transport ş.a.), de lucrările executate şi serviciile prestate de terţi, precum şi din
alte operaţii de această natură.
Creditele bancare pe termen scurt sunt datorii ale entităţii faţă de băncile de la care au
fost obţinute credite cu termen de rambursare de maxim un an.
Personal – salarii datorate constituie obligaţia entităţii faţă de proprii angajaţi atât pentru
salariile în bani sau în natură, cât şi pentru adaosurile şi premiile incluse în fondul de salarii.
Capitalul reprezintă dreptul acţionarilor asupra activelor unei entităţi, după deducerea
tuturor datoriilor. Capitalurile proprii cuprind: aporturile de capital, primele de capital, rezervele,
rezultatul reportat, rezultatul exerciţiului financiar.