UNIVERSITATEA DIN PITESTI

FACULTATEA DE STIINTE ECONOMICE SI DREPT

OBIECTUL DE STUDIU AL CONTABILITATII

Studenti : Dumitru Florina-Geanina

Radu Ioana-Cosmina
Specializarea : Admistratie publica, anul II
 Obiectul de studiu al contabilitatii

Contabilitatea este știința și arta stăpânirii afacerilor, în care scop se ocupă

cu "măsurarea, evaluarea, cunoașterea, gestiunea și controlul activelor, datoriilor și
capitalurilor proprii, precum și a rezultatelor obținute din activitatea persoanelor fizice
și juridice", în care scop "trebuie să asigure înregistrarea cronologică și sistematică,
prelucrarea, publicarea și păstrarea informațiilor cu privire la poziția financiară,
performanța financiară și fluxurile de trezorerie, atât pentru cerințele interne ale
acestora, cât și în relațiile cu investitorii prezenți și potențiali, creditorii financiari și
comerciali, clienții, instituțiile publice și alți utilizatori" (Legea contabilității nr.82/1991,
republicată în iunie 2007, art.2, al (1).
Contabilitatea s-a născut odată cu economia de subsistență a comunei
primitive, desenele din peșterile rupestre nefiind altceva decât forme incipiente ale
„socotelilor”: câte animale au fost, vânate și mâncate, câte piei s-au jupuit și câte
haine au rezultat, etc.
Împreună cu economia în dezvoltare s-a perfecționat și „arta ținerii
socotelilor”, punctul de cotitură reprezentându-l modelul matematic elaborat de Luca
Pacioli di Borgo acum mai bine de 500 de ani, după care contabilitatea a devenit de
neînlocuit, fără alternative, deopotrivă o știință și o artă în urmărirea existenței și
mișcării capitalurilor și utilităților, al stabilirii rezultatelor activității și plasării lor, și totul
de maniera ca afacerile să beneficieze permanent de suportul bănesc necesar.[1]
Contabilitatea nu are hotare. Limitele ei teoretice, științifice și practice
sunt fără sfârșit atât în ceea ce privește cuprinderea fenomenelor economice cât și al
modului în care ele sunt sistematizate, prelucrate și prezentate, astfel că despre ea
niciodată nu poți să pretinzi că știi totul.
Companiile, întreprinderile, instituțiile, societățile de orice fel și mărime,
persoanele juridice din întreaga lume întocmesc „conturi” și situații financiare pentru
a fi prezentate utilizatorilor de informații, proprietarilor, controlorilor, administratorilor,
organelor fiscale, după o metodologie unică - iar aceasta este contabilitatea.
Din punct de vedere istoric, câteva repere merită a fi reținute. În lucrarea
"Contabilitate generală" din 1947, ediția a 13-a, autorul, prof. univ. C. G. Demetrescu
definește contabilitatea pe trei coordonate:
 obiectul - contabilitatea este o ramură a științelor sociale care asigură
înregistrarea metodică și ordonată a tuturor operațiilor privind mișcările de
valori, de drepturi și obligații, precum și modificările determinate de
rezultatele activității desfășurate;
  scopul - contabilitatea are drept scop stabilirea situației economice și
juridice a întreprinderii, exercitarea permanentă a unui control;
 mijloacele - contabilitatea se folosește de mijloace proprii: conturi, balanțe
de verificare, jurnale.
Contabilitatea este, practic, limbajul codificat al afacerilor, la baza căruia
stă etalonul monetar, care cuantifică orice activitate, de aşa manieră încât ea să
poată fi înregistrată şi standardizată într-o formă concentrată.
Obiectul contabilităţii îl reprezintă evidenţa, calculaţia şi controlul,
în expresie valorică, a stării şi mişcării patrimoniului, cu indicarea destinaţiei şi sursei
lor de provenienţă, a mijloacelor economice, a proceselor
economice, precum şi a rezultatelor financiare.
Contabilitatea presupune înregistrarea, evaluarea, gestiunea şi controlul
activelor, capitalurilor proprii şi al datoriilor, precum şi al rezultatelor obţinute.
Ea se clasifică în: contabilitatea curentǎ, care cuprinde lucrările ce se
efectuează zi de zi, pe parcursul perioadei de gestiune şi contabilitatea periodică,
care se realizează la sfârşitul perioadelor de gestiune.
Printre procedeele metodei contabilităţii se numără:
 Procedee specifice metodei contabilităţii
– contul;
– bilanţul;
– balanţa de verificare.
 Procedee comune cu alte discipline, cum ar fi:
– documentele;
– evaluarea;
– calculaţia;
– inventarierea
Legea contabilităţii nr. 113-XVI din 27.04.2007, Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 90-93 din 29.06.2007 defineşte contabilitatea ca fiind un
sistem complex de colectare, identificare, grupare, prelucrare, înregistrare,
generalizare a elementelor contabile şi de raportare financiară.:
Prin definirea obiectului de studiu al unei discipline se incearca a se
determina sfera preocuparilor sale si al locului pe care il ocupa in procesul
cunoasterii umane. Ca disciplina stiintifica independenta, contabilitatea are propriul
sau obiect de cercetare, acesta fiind patrimoniul intreprinderii. Prima definitie a
patrimoniului a fost data de Luca Paciolo la Venetia 1494, in lucrarea sa intitulata
„Summa de l´aritmetica, geometrie, proportione e proportionalita”, ca fiind „tot ceea
ce apartine negustorului, avere mobila sau imobila, precum si toate afacerile mari
sau marunte in ordinea in care au avut loc”.
Obiectul de studiu al contabilităţii este patrimoniul întreprinderii.
Patrimoniul întreprinderii poate fi privit sub două aspecte, şi anume sub
aspectul:
  bunurilor economice – care reprezintă averea întreprinderii cu conţinut
material concret (mărfuri, produse materiale). Acestea constituie activul
întreprinderii. Caracteristicile de bază a bunurilor economice sînt utilitatea
(capacitatea bunului de a aduce venituri) şi valoarea (exprimarea în bani).
 surselor de formare – care reflectă modul în care întreprinderea îşi procură
bunurile economice. În funcţie de apartenenţă sursele de formare se divizează
în surse proprii şi surse atrase. Acestea constituie pasivul întreprinderii.
De menţionat că cele două aspecte ale patrimoniului se află în strînsă
legătură, modificarea unuia cauzand inevitabil modificarea celuilalt aspect. Această
legătură poate fi prezentată prin următoarea relaţie de echilibru a patrimoniului:

BUNURI ECONOMICE= SURSE PROPRII(capital propriu)+

SURSE ATRASE (datorii)

Însă contabilitatea nu se limitează numai la studierea situaţiei patrimoniului,

ci şi a schimbărilor cantitative şi calitative ce au loc în volumul şi structura
patrimoniului. De aceea contabilitatea mai studiază echilibrul intern al patrimoniului
care se exprimă prin formula contabilă:

Rezultat financiar = Venituri – Cheltuieli

Cheltuielile exprimă efortul efectuat de întreprindere, iar veniturile – efectul

primit.
Dacă veniturile depăşesc cheltuielile întreprinderea obţine profit. În caz
contrar se obţin pierderi.
Astfel, obiectul contabilităţii îl constituie nu numai patrimoniul întreprinderii, ci
şi veniturile, cheltuielile şi rezultatele financiare ale activităţii acesteia .

Elementele patrimoniale, caracteristica şi clasificarea

acestora

Bunurile economice reprezintă partea activă a patrimoniului care se află în

permanentă mişcare şi transformare în cadrul circuitului economic, de aceea se
numesc active. De exemplu, mijloacele băneşti se utilizează pentru achiziţionarea de
materii prime din care în urma procesului de producţie se obţin produse finite, de pe
urma vanzării cărora se încasează mijloace băneşti şi circuitul economic începe din
nou.
Sursele de constituire reprezintă partea statică a patrimoniului întreprinderii. Ele nu-şi
schimbă volumul şi structura în mod independent, ci în urma modificărilor bunurilor
economice din activ, de aceea se numesc pasive.

După modul în care participă la procesul de producţie şi gradul de lichiditate

(capacitatea unui activ de a se transforma în bani), bunurile economice se clasifică
în:

 active pe termen lung;

 active pe termen scurt.

Activele pe termen lung cuprind activele cu termen de utilizare mai mare de un an.
În cadrul acestora deosebim:

 active nemateriale
 active materiale
 active financiare.

Activele nemateriale reprezintă mijloace care nu îmbracă forma fizică concretă sunt
controlate de întreprindere, au un termen de utilizare mai mare de un an şi sunt
destinate a fi utilizate în activitatea de producţie, comercială şi în scopuri
administrative ale întreprinderii sau pentru a fi date în folosinţă altor persoane fizice
şi juridice.

Activele materiale pe termen lung cuprind bunurile tangibile (care îmbracă formă
materială), au o durată de funcţionare utilă mai mare de un an, se utilizează în
activitatea întreprinderii şi nu sunt destinate vanzării. În această grupă intră: activele
materiale în curs de execuţie, terenurile, mijloacele fixe şi resursele naturale.

În categoria activelor financiare pe termen lung se includ investiţiile şi creanţele pe

termen lung ale întreprinderii. La ele se referă obligaţiunile, acţiunile, titlurile de
creanţă cu termen de scadenţă mai mare de un an.
Activele pe termen scurt sau, cu alte cuvinte, activele curente includ acele bunuri
economice care, de obicei, se consumă într-un singur ciclu de producţie, au un
termen de utilizare mai mic de un an şi îşi transmit valoarea asupra producţiei
fabricate integral.

Activele curente includ:

 stocuri de mărfuri şi materiale

 creanţe pe termen scurt
 investiţii pe termen scurt
 mijloace băneşti
 alte active pe termen scurt.

Stocurile de mărfuri şi materiale sunt acele active care sînt destinate a fi utilizate în
procesul de producţie, înregistrate ca producţie în curs de execuţie sau a fi vandute.
Stocurile de mărfuri şi materiale se clasifică în:

 materia primă şi materiale destinate utilizării în activitatea de producţie

 obiectele de mică valoare şi scurtă durată
 producţia în curs de execuţie
 produsele finite
 mărfurile

Creanţele pe termen scurt reprezintă datoriile altor persoane fizice şi juridice faţă
de întreprinderea dată. Acestea apar, de regulă, la neachitarea mărfurilor de către
cumpărători, la acordarea avansurilor spre decontare şi în contul livrării ulterioare de
mărfuri, din cauza achitării în plus a mijloacelor în buget, organelor de asigurări,
salariaţilor etc.

Tot în categoria activelor curente intră investiţiile pe termen scurt. Acestea

reprezintă titlurile de valoare, depozitele bancare şi alte investiţii cu termen de
scadenţă mai mic de un an.
Cele mai lichide active alte întreprinderii sînt mijloacele băneşti care, după locul de
aflare, pot fi grupate în mijloace băneşti în casierie, mijloace băneşti pe conturi de
decontare în valută naţională, în valută străină şi alte conturi bancare.

Sursele de finanţare ale întreprinderii, caracteristica şi

clasificarea acestora
Pasivele întreprinderii se grupează după gradul de exigibilitate, care reprezintă
termenul achitare a acestora. Sursele de finanţare a întreprinderii reflectă modul în
care întreprinderea a dobîndit bunurile economice reflectate în activ, fie din finanţare
proprie, fie din finanţare străină.

Finanţarea proprie presupune efectuarea aporturilor de către proprietarii întreprinderii

la care se mai adaugă unele resurse proprii ca rezervele şi profitul.
Finanţarea străină se obţine de la persoane străine întreprinderii prin angajarea de
credite împrumuturi şi datorii în curs de decontare.

Pasivele întreprinderii se clasifică în capital propriu şi datorii.

Capitalul propriu include:

 capital statutar şi suplimentar

 rezerve
 profit nerepartizat
 capital secundar.
Capitalul statutar reprezintă aporturile proprietarilor depuse la fondarea
întreprinderii sau ulterior la modificarea capitalului statutar. Capitalul suplimentar
apare în rezultatul diferenţelor de curs valutar şi abaterilor valorii de piaţă de la
valoarea nominală a acţiunilor.

Rezervele reprezintă surse de finanţare constituite de întreprindere pentru anumite

scopuri în conformitate cu legislaţia în vigoare, documentele de constituire sau decizii
ale organelor de conducere a întreprinderii.

Profitul nerepartizat reprezintă profitul anilor precedenţi care a rămas la dispoziţia

întreprinderii.

Capitalul secundar este format din subvenţiile de stat şi diferenţele din reevaluarea
activelor pe termen lung.

Datoriile exprimă capitalurile furnizate de terţi pentru care întreprinderea trebuie să

presteze un echivalent valoric. După termenul de achitare datoriile se clasifică în
datorii pe termen lung şi datorii pe termen scurt. După conţinutul economic datoriile
se clasifică în:
 datorii financiare – includ creditele bancare, împrumuturile, obligaţiunile
emise cu scopul de acumulare de resurse;
 datorii comerciale – reprezintă datoriile faţă de furnizori pentru bunurile
achiziţionate, dar neachitate, precum şi avansurile primite de la terţi în contul
livrării ulterioare de mărfuri
 datorii calculate – includ datoriile privind retribuirea muncii, faţă de titularii de
avans, faţă de organele de asigurare, faţă de bugetul de stat, faţă de fondatori
şi alte datorii.
Bibilografie :
https://conspecte.com/bazele-contabilitatii/obiectul-de-studiu-al-contabilitatii.html
https://ro.wikipedia.org/wiki/Contabilitate
https://administrare.info/economie/13101-obiectul-de-studiu-al-contabilit
%C4%83%C5%A3ii