Situaţiile financiare

.1.Noţiunea de contabilitate Contabilitatea este ştiinţă şi artă stăpânirii afacerilor, în

care scop se ocupă cu "măsurarea, evaluarea, cunoaşterea, gestiunea şi controlul activelor,
datoriilor şi capitalurilor proprii, precum şi a rezultatelor obţinute din activitatea
persoanelor fizice şi juridice", în care scop " trebuie să asigure înregistrarea cronologică
şi sistematică, prelucrarea, publicarea şi păstrarea informaţiilor cu privire la poziţia
financiară, performanţă financiară şi fluxurile de trezorerie, atât pentru cerinţele interne
ale acestora, cât şi în relaţiile cu investitorii prezenţi şi potenţiali, creditorii financiari şi
comerciali, clienţii, instituţiile publice şi alţi utilizatori" (Legea contabilităţii nr.82/1991,
republicată în iunie 2007, art.2, al (1). Contabilitatea este procesul de a comunica diferite
informaţii financiare despre o entitate de afaceri unor utilizatori precum actionarii sau
managerii. Contabilitatea este definită că fiind artă de a înregistra, clasifică şi rezumă
într-un mod semnificativ diferite tranzacţii. Contabilitatea poate fi privită că un ansamblu
de principii şi procedee care se corelează şi condiţionează reciproc în scopul reflectării şi
controlulul tuturor elementelor patrimoniale care se încadrează în sfera de cuprindere a
obiectului sau de studiu. Contabilitatea a fost şi este dependenţă de dezvoltarea
economică. De aceea de-a lungul timpului contabilitatea parcurge un proces de
modernizare accentuată în Europa, odată cu dezvoltarea bătrânului continent. Apariţia ei
era condiţionată de existenţa unui sistem numeric accesibil şi de un mediu prielnic de
dezvoltare. Simplitatea şi uşurinţă sistemului numeric arab au rezolvat acest lucru.
Răspândirea în Europa a sistemului numeric a fost realizată cu ajutorul papei Sylvestru al
ÎI-lea (ani 999-1003). Până la acest moment se utiliza sistemul numeric român, care era
greoi. Contabilitatea din totdeaua a fost considerată o ştiinţă socială,deoarece ea studiază
unele din activităţile pe care le desfăşoară oamenii şi care influenţează în mare măsură
existenţa lor.Din totdeauna conţinutul obiectului contabilităţii a fost abordat, studiat în
contextul procesului reproducţiei sociale, unde contabilitatea urmăreşte acele lături ce
vizeza activităţile economice desfăşurate în sfera producţiei şi circulaţiei şi care se
exprimă în etalon bănesc. Evident că prima definiţie a contabilităţii a fost dată de însăşi
întemeietorul ei, respectiv Luca Paciolo, care de altfel a şi dat acestei ştiinţe denumirea de
contabilitate. Luca Paciolo scria că „…obiectul contabilităţii îl constituie tot ceea ce după
părerea negustorului, îi aparţine pe sume, precum şi toate afacerile mari şi mărunte, în
ordinea în care au avut loc”. Contabilitatea este, practic, limbajul codificat al afacerilor, la
baza căruia stă etalonul monetar, care cuantifica orice activitate, de aşa manieră încât ea
să poată fi înregistrată şi standardizată într-o formă concentrată. Obiectul contabilităţii îl
reprezintă evidenţă, calculatia şi controlul, în expresie valorică, a stării şi mişcării
patrimoniului, cu indicarea deşti-naţiei şi sursei lor de provenienţă, a mijloacelor
economice, a proceselor economice, precum şi a rezultatelor financiare. Contabilitatea
reprezintă o componentă importantă a sistemului informaţional al entităţii. Prin manieră
să de prelucrare a datelor, contabilitatea oferă informaţii exacte privind existenţa şi
mişcarea elementelor patrimoniale, prezentând, sub formă sintetică, rezultatele activităţii
desfăşurate. Contabilitatea este un sistem complex de colectare, identificare, grupare,
prelucrare, înregistrare, generalizare a elementelor contabile şi de raportare financiară.
Altfel spus contabilitatea poate fi înţeleasă că o activitate, realizată în cadrul ciclului
contabil, prin intermediul căreia se face legătură dintre activitatea entităţii şi factorii de
decizie.

Funcţiil contabilităţii:
-Funcţia de înregistrare şi prelucrare a datelor constă în consemnarea, potrivit unor
principii şi reguli proprii, a proceselor şi fenomenelor economice ce apar în cadrul
întreprinderilor şi se pot exprimă valoric. -Funcţia de informare a contabilităţii rezidă în
furnizarea informaţiilor privind structura şi dinamică patrimoniului, a situaţiei financiare
şi a rezultatelor obţinute în scopul fundamentării deciziilor. -Funcţia de control constă în
verificarea cu ajutorul informaţiilor contabile a modului de păstrare şi utilizare a valorilor
materiale şi băneşti, administrarea resurselor, controlul respectării disciplinei financiare
etc. -Funcţia juridică. Datele din contabilitate şi documentele primare servesc că mijloc
de proba în justiţie, pentru a dovedi realitatea unor operaţii economice, pentru stabilirea
răspunderii patrimoniale pentru pagubele produse. Ele ajută la soluţionarea unor litigii.
-Funcţia previzională. Informaţiile furnizare de contabilitate sunt utilizate la stabilirea
tendinţelor viitoare ale fenomenelor.

I.2. Utilizatorii informaţiei contabile

În categoria generală denumită factori economici, beneficiari de informaţii contabile, ce
are în vedere în primul rând întreprinderea sau, altfel spus, entitatea economică, după care
partenerii acesteia (finanţatorii, furnizorii, clienţii, băncile, partenerii sociali etc.), precum
şi statul şi asigurările sociale. Totodată, în sens mai larg, informaţiile amintite se
adresează publicului, privit la modul general. Nevoile informaţionale cărora trebuie să le
răspundă informaţia contabila şi, în principal, situaţiile financiare sunt corelate, ţn
literatură de specialitate, cu o gama diversă de utilizatori şi anume: investitori (actuali şi
potenţiali), creantieri, salariaţi, clienţi, asociaţii patronale, puterea publică, cercetători,
normalizatori, public. În acest context, este justificat să fie reţinut şi faptul că în Cadrul
general I.A.S.B. se menţionează că "utilizatorii de situaţii financiare includ investitorii
prezenţi şi potenţiali, personalul angajat, creditorii, furnizorii şi alţi creditori comerciali,
clienţii, guvernul şi instituţiile acestuia, precum şi publicul". Avându-se în vedere nevoile
informaţionale şi, totodată, poziţia lor faţă de întreprindere, beneficiarii de informaţii se
pot delimita în utilizatori interni şi utilizatori externi şi, în această ordine, vor fi
prezentaţi, în mod succint, în cele ce urmează.
a. Utilizatorii interni sunt reprezentaţi de manageri şi constituie categoria cea mai
importantă de utilizatori de informaţii financiar-contabile. Ei utilizează o paleta largă de
informaţii pentru susţinerea deciziilor ce privesc activităţile de exploatare, de investiţii,
de finanţare şi de gestiune a trezoreriei. Informaţiile necesare în acest scop sunt asigurate
în majoritatea lor prin intermediul unor rapoarte nepublicate ce se întocmesc atât pe baza
datelor curente din contabilitatea de gestiune şi cea financiară, cât şi a celor existente în
raportările periodice şi cele anuale pe care întreprinderea trebuie să le întocmească.
Formă şi conţinutul rapoartelor solicitate de către manageri, diferă de la o întreprindere la
altă, în funcţie de natură activităţii desfăşurate şi de obiectivele pe care aceştia le
urmăresc pentru îndeplinirea funcţiilor ce privesc managementul şi în esenţă gestionarea
performanţă a patrimoniului şi activităţii întreprinderii. Se poate sublinia faptul că
managerii, comparativ cu utilizatorii externi, au privilegiul de a solicită şi primi, oricând
şi în mod operativ, orice informaţie contabila pe care o consideră utilă. Ei nu se limitează
la informaţiile existente în documentele de sinteză, informaţii pe care le utilizează în mică
măsură pentru a adopta decizii economice, şi în mod deosebit pentru comunicare, în
sensul de a face cunoscut terţilor capacitatea managerială a colectivului de conducere.
b. Utilizatorii externi sunt eterogeni şi pot fi grupaţi în câteva categorii semnificative pe
care le vom prezenţa într-o succesiune care, în opinia noastră, are în vedere, în bună
măsură, necesităţile de informaţii şi posibilităţile de satisfacere a acestora, în ordine
descrescătoare şi respectiv crescătoare, după cum urmează: investitori actuali şi
potenţiali, creditori, furnizori şi clienţi, că parteneri comerciali, salariaţi şi sindicat, că
parteneri sociali, statul şi instituţiile acestuia şi alţi utilizatori externi, inclusiv publicul.
b1. Investitorii constituie o categorie semnificativă de finanţatori care pun la dispoziţia
întreprinderii aporturi de capital în vederea desfăşurării activităţilor programate. Aceşti
finanţatori, denumiţi în mod curent acţionari, sunt interesaţi în ceea ce priveşte estimarea
riscului şi a profitabilităţii investiţiilor efectuate sau potenţiale. Informaţiile pe care le
obţin îi pot motiva sau nu în adoptarea deciziei de cumpărare, de vânzare sau de
menţinere a aporturilor, le pot permite să cunoască capacitatea întreprinderii de a realiza
câştiguri viitoare şi de a transformă beneficiile îin disponibilităţi, inclusiv de a plăti
dividende s.a. În acest sens, actionarii acordă atenţie deosebită calităţii informaţiilor pe
care managerii le oferă prin intermediul situaţiilor financiare. O altă problema care-i
preocupă pe acţionari, în calitatea lor de proprietari, priveşte cunoaşterea câştigurilor
directe şi indirecte ale managerilor, inclusiv natură şi volumul cheltuielilor generale,
pentru a stabili dacă aceştia au profitat de mandatul ce le-a fost încredinţat pentru a-şi
însuşi unele sume necuvenite. La rândul lor, investitorii potenţiali sunt interesaţi să poată
determina rată rentabilităţii posibil de realizat în perioada viitoare şi care poate fi
solicitată întreprinderii pentru a efectua investiţii, având în vedere, totodată, oportunităţile
existente pe piaţă şi riscul atribuit investiţiei respective.
b2. Creditorii constituie o altă categorie de finanţatori care, în marea majoritate a lor, sunt
reprezentaţi de unităţile bancare sau alte persoane ce dispun de creanţe asupra
întreprinderii, denumite şi creditori financiari. Aceşti creditori bancari, în relaţiile cu
întreprinderea, au că preocupare esenţială să poată obţine informaţii privind asigurarea că
împrumuturile acordate şi dobânzile aferente vor fi rambursate şi respectiv plătite la
scadenţă. În acest sens, trebuie avut în vedere şi faptul că bancherii, datorită relaţiilor
directe, personale şi confidenţiale pe care le au cu întreprinderea, utilizează informaţiile
contabile în mod specific, având în vedere şi competiţia dintre bănci, imaginea sau
poziţionarea întreprinderii pe piaţă s.a., elemente care privite însă individual nu sunt
determinante. Bancherii, în mod firesc, acordă importantă deosebită cunoaşterii atât a
capacităţii de rambursare a împrumuturilor şi din considerente de prudenţă, pe baza
informaţiilor obţinute, evaluează activele şi pasivele întreprinderii inclusiv la valoarea lor
de lichidare, cât şi a posibilităţii de a crea profit, necesar pentru acoperirea dobânzii
aferente împrumuturilor. De altfel, bancherii, în scopul protejării împrumuturilor acordate
sunt interesaţi şi de informaţii particulare referitoare la finanţarea utilajelor, structura
datoriilor, executarea contractelor etc.
b3. Furnizorii sunt preocupaţi să cunoască posibilităţile financiare ale societăţilor
debitoare privind plata la scadenţă a sumelor pe care acestea le datorează. Ei sunt
interesaţi şi de perspectivele de creştere sau diminuare a activităţii viitoare a debitorului
întrucât se poate preconiza o majorare sau o reducere a volumului şi valorii comenzilor
de care ar putea beneficia.
 b4. Clienţii îşi manifestă interesul pentru acele informaţii care să le permită să estimeze
perspectivele activităţii întreprinderii partenere, în sensul menţinerii sau dezvoltării
acesteia şi astfel să poată continuă livrarea de bunuri şi prestarea de servicii la acelaşi
nivel sau la unul superior. Această îndeosebi în cazul unui partener comercial
semnificativ sau ale cărui livrări pot influenţă în mod hotărâtor evoluţia activităţii sale
viitoare.
b5. Salariaţii şi sindicatul, în calitatea lor de parteneri sociali, se preocupă de informaţii
contabile reduse că volum şi care, în principal, privesc mărirea profitului şi a modului de
repartizare a acestuia, precum şi posibilităţile întreprinderii de a oferi remuneraţii şi alte
avantaje şi oportunităţi profesionale. În realitate, sindicatele solicită informaţii atunci
când intenţionează să susţină, cu argumente economice, revendicările salariaţilor.
b6. Statul are nevoie de informaţii financiar-contabile pentru a-şi atinge obiectivele
stabilite, iar pe piaţă de această natură, este reprezentat de administraţia fiscală şi
economică. Informaţiile care se obţin se utilizează pentru stabilirea bazelor de calcul
pentru impozite şi taxe, pentru acordarea de subvenţii, de împrumuturi cu dobânda
redusă, precum şi în vederea fundamentării politicii fiscale, a venitului naţional şi a altor
indicatori de sinteză.
b7. Alţi utilizatori externi sunt reprezentaţi de persoane sau grupuri care nu au fost
analizate anterior. În acest sens, se are în vedere şi faptul că informaţiile referitoare la
activitatea unei întreprinderi prezintă interes pentru oricine intenţionează să adopte
decizii economice care au legătură cu această. Exemplificăm, în acest sens, entităţile
concurente care doresc să-i estimeze poziţia pe piaţă, consumatorii care în situaţii de
monopol vor să cunoască dacă sunt sau nu frustraţi sub aspectul preţului sau calităţii
mărfurilor, responsabilii politici locali care au interes în ceea ce priveşte contribuţia
întreprinderii la dezvoltarea economiei locale (taxe, locuri de muncă s.a.). În acest
context, se poate consideră că aproape toţi membrii societăţii sunt afectaţi într-o anumită
măsură de utilizarea informaţiilor contabile.

1.3. Structura situaţiilor financiare anuale

Lucrări pregătitoare elaborării situaţiilor financiare anuale:

-balanţă conturilor înainte de inventariere;
-inventarierea;
-operaţi de rebularizare;
-balanţă de verificare după inventariere;
-determinarea rezultatulu, repartizarea profitului sau finanţarea pierderii;
Întocmesc situaţii financiare anuale care cuprind: bilanţ, cont de profit şi pierdere, situaţia
modificărilor capitalului propriu, situaţia fluxurilor de trezorerie, notele explicative la
situaţiile financiare anuale. Persoanele juridice care la dată bilanţului nu depăşesc limitele
a două dintre criteriile de mărime prevăzute la alin. (1) întocmesc situaţii financiare
anuale simplificate care cuprind: bilanţ prescurtat, cont de profit şi pierdere, note
explicative la situaţiile financiare anuale simplificate. Opţional, ele pot întocmi situaţia
modificărilor capitalului propriu sau situaţia fluxurilor de trezorerie. Potrivit legii
contabilităţii, situaţiile financiare anuale trebuie însoţite de o declaraţie scrisă de asumare
a răspunderii conducerii persoanei juridice pentru întocmirea situaţiilor financiare anuale
în conformitate cu Reglementările contabile conforme cu Directiva a patra a
Comunităţilor Economice Europene. Instituţiile publice întocmesc situaţii financiare
trimestriale şi anuale care se compun din: bilanţ; cont de execuţie bugetară; anexe.
Exerciţiul financiar începe, în România, la 1 ianuarie şi se încheie la 31 decembrie, cu
excepţia primului an de activitate, când acesta începe la dată înfiinţării, respectiv a
înmatriculării. La propunerea Ministerului Finanţelor Publice, Guvernul poate aprobă că
exerciţiul financiar să înceapă şi să se încheie şi la alte date. Situaţiile financiare sunt
elaborate de regulă, pornindu-se de la prezumţia că întreprinderea îşi va continuă
activitatea şi în viitorul previzibil şi că ea nu are intenţia şi nici nevoia de a-şi lichidă sau
de a-şi reduce în mod semnificativ activitatea. Atunci când conducerea apreciază
prezumţia continuităţii activităţii sunt luate în considerare toate informaţiile disponibile
pentru viitorul previzibil care trebuie să fie de cel puţin 12 luni de la dată bilanţului, fără
a fi limitat însă, la această perioada. Atunci când întreprinderea a avut o activitate
profitabilă în trecut şi acces uşor la resursele financiare se consideră că prezumţia
continuităţii activităţii este adecvată şi nu este necesară o analiză detaliată. În alte cazuri
conducerea poate fi nevoită să ia în considerare o gama largă de factori care afectează
profitabilitatea curentă şi anticipată, graficele de rambursare a datoriilor şi sursele
potenţiale de refinanţare şi abia după aceea poate să se pleiunte dacă prezumţia
continuităţii activităţii este adecvată. Atunci când situaţiile financiare nu sunt întocmite
pe baza continuităţii activităţii acest fapt trebuie menţionat împreună cu baza pe care sunt
întocmite situaţiile financiare. Conducerea întreprinderii trebuie să arate motivul pentru
care această nu-şi va mai putea continuă activitatea. Situaţiile financiare anuale se
întocmesc conform contabilităţii de angajamente. Potrivit contabilităţii de angajamente
tranzacţiile şi evenimentele sunt recunoscute atunci când apar şi nu pe măsură ce
numerarul sau echivalentele acestuia sunt încasate sau plătite. Ele sunt înregistrate în
contabilitate şi sunt raportate în situaţiile financiare ale perioadelor la care se referă.
Cheltuielile sunt recunoscute în Contul de profit şi pierdere pe baza unor asocieri directe
între costuri şi venituri. În situaţiile financiare trebuie prezentate informaţiile numerice şi
pentru perioada precedentă astfel încât perioada curentă să poată fi înţeleasă mai bine.
Atunci când prezentarea sau clasificarea elementelor din situaţiile financiare se modifică
sumele comparative trebuie reclasificate, cu excepţia cazului în care acest lucru este
imposibil de realizat, situaţie în care se va prezenţa motivul nereclasificarii şi natură
modificărilor care ar fi trebuit făcute dacă valorile ar fi fost reclasificate. Modul de
prezentare şi clasificare a elementelor în situaţiile financiare trebuie menţinut de la o
perioada la altă. Excepţia o constituie cazul când schimbarea semnificativă în natură
activităţii întreprinderii sau analiză prezentării situaţiilor financiare demonstrează că
schimbarea va avea că rezultat o prezentare mai adecvată a evenimentelor şi tranzacţiilor.
Fiecare element semnificativ trebuie prezentat separat în situaţiile financiare. Valorile
nesemnificative trebuie cumulate cu valorile de natură sau funcţie similară şi nu trebuie
prezentate separat. Se consideră că informaţia este semnificativă atunci când
neprezentarea să ar putea influenţă deciziile economice ale utilizatorilor luate pe baza
situaţiilor financiare. Pragul de semnificaţie depinde atât de mărimea cât şi de natură
elementului judecat în circumstanţele particulare ale omisiunii sale.
În funcţie de circumstanţe fie natură, fie mărimea elementului ar putea fi factorul
determinant. Activele şi datoriile, precum şi venituri şi cheltuielile nu trebuie compensate.
Este important că utilizatorii să poată distinge informaţiile care reprezintă componente
ale situaţiilor financiare. De aceea, fiecare componentă a situaţiilor financiare trebuie în
mod clar identificată. Pentru identificare ea va trebui să conţină: • denumirea
întreprinderii raportoare sau alte mijloace de identifinitii
• dacă situaţiile financiare se referă la întreprinderea individuală sau la un grup de
întreprinderi;
•dată bilanţului sau perioada acoperită de situaţiile financiare, în funcţie de componentă
respectivă a situaţiilor financiare;
•moneda de raportare şi nivelul de precizie utilizat în prezentarea cifrelor din situaţiile
financiare
Se ştie că situaţiile financiare sunt deseori mai uşor de înţeles prin prezentarea
informaţiilor în mii sau milioane de unităţi ale monedei de raportare, cu respectarea
condiţiei că informaţiile relevante să nu fie pierdute. În România contabilitatea se ţine în
limba română şi în moneda naţională.
Pentru necesităţi proprii de informare persoanele juridice
cu excepţia instituţiilor publice pot opta pentru întocmirea situaţiilor financiare şi într-o
moneda stabilă. Utilitatea situaţiilor financiare poate fi afectată atunci când ele nu sunt
puse la dispoziţia utilizatorilor într-o perioada rezonabilă de timp. Pentru asigurarea
informaţiilor necesare sistemului instituţional al statului, un exemplar al situaţiilor
financiare anuale se depune la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Judeţene, respectiv
a municipiului Bucureşti. Termenele de depunere, în raport cu încheierea exerciţiului
financiar diferă, după cum urmează:
•persoanele juridice care aplică Standardele Internaţionale de Contabilitate în termen de
120 de zile de la încheierea exerciţiului financiar;
•persoanele juridice care întocmesc situaţii financiare anuale simplificate armonizate cu
directivele europene depun situaţiile financiare în termen de 90 de zile de la încheierea
exerciţiului financiar;
•celelalte persoane juridice (inclusiv microîntreprinderile) depun situaţiile financiare în
termen de 60 de zile de la încheierea exerciţiului financiar. Normalizatorii din ţară noastră
obligă persoanele care, de la constituire nu au desfăşurat activitate să depună o declaraţie
în acest sens, în termen de 60 de zile de la încheierea exerciţiului financiar. Instituţiile
publice şi celelalte persoane juridice, ai căror conducători au calitatea de ordonatori de
credite, depun un exemplar din situaţiile financiare trimestriale şi anuale, la organul
ierarhic superior, la termenele stabilite de acesta. Ministerele, celelalte organe ale
administraţiei publice centrale, autorităţile publice şi unităţile administrativ-teritoriale, ai
căror conducători au calitate de ordonatori principali de credite depun la Ministerul
Finanţelor Publice un exemplar din situaţia financiară trimestrială şi anuală potrivit
normelor şi la termenele stabilite de acesta. Inteligibilitatea, relevanţă, credibilitatea şi
comparabilitatea sunt patru caracteristici calitative principale pe care trebuie să le aibă
situaţiile financiare. Inteligibilitatea reprezintă calitatea pe care trebuie să o aibă
informaţiile furnizate de situaţiile financiare de a putea fi uşor înţelese de către acei
utilizatori care dispun de cunoştinţe suficiente privind desfăşurarea afacerilor şi a
activităţilor economice, de noţiuni de contabilitate şi au dorinţa de a studia informaţiile
prezentate cu diligenţele cuvenite. Totuşi informaţiile relevante în luarea deciziilor
economice nu pot fi excluse din situaţiile financiare doar pe motivul că ar putea fi prea
dificil de înţeles de către anumiţi utilizatori. Relevanţă presupune calitatea informaţiei de
a influenţă deciziile economice ale utilizatorilor ajutadu-i pe aceştia să evalueze
evenimente trecute, prezente sau viitoare, confirmând sau corectând evaluările lor
anterioare. Informaţiile privind poziţia financiară sau performanţele precedente sunt
frecvent folosite că baza pentru previzionarea poziţiei şi performanţei financiare viitoare.
Capacitatea de a previzionă pe baza situaţiilor financiare este îmbunătăţită prin manieră
în care informaţiile asupra tranzacţiilor şi evenimentelor trecute sunt expuse. Aşa de
exemplu valoarea previzională a contului de profit şi pierdere este îmbunătăţită atunci
când informaţiile privind veniturile sau cheltuielile neobişnuite, anormale şi cu frecvenţa
rară sunt prezentate separat. Relevanţă informaţiei este influenţată atât de natură să, cât şi
de pragul de semnificaţie. Se consideră c informaţiile sunt semnificative atunci când
omisiunea sau declararea lor eleiata ar influenţă deciziile economice ale utilizatorilor
luate pe baza situaţiilor financiare. Credibilitatea se referă la calitatea informaţiei de a nu
conţine erori semnificative, de a nu fi părtinitoare, iar utilizatorii pot avea încredere că
reprezintă corect ceea ce informaţia şi-a propus să reprezinte sau ceea ce se aşteaptă în
mod rezonabil să reprezinte. Pentru a fi credibilă informaţia trebuie să reprezinte cu
fidelitate tranzacţiile şi alte evenimente. Credibilitatea presupune că informaţia să
prezinte evenimentele şi tranzacţiile în concordanţă cu fondul lor şi cu realitatea
economică şi nu doar cu formă lor juridică. Pentru a fi credibilă informaţia cuprinsă în
situaţiile financiare trebuie să fie neutră, adică lipsită de influenţe. Credibilitatea
presupune includerea unui grad de precauţie (prudenţă) în exercitarea raţionamentelor
necesare pentru a face estimările cerute în condiţii de incertitudine astfel încât activele şi
veniturile să nu fie supraevaluate, iar datoriile şi cheltuielile să nu fie subevaluate. Pentru
a fi credibilă informaţia din situaţiile financiare trebuie să fie completă (integralitatea
informaţiei). O omisiune poate face că informaţia să fie falsă sau să inducă în eroare
Comparabilitatea este acea calitate a informaţiei oferite de situaţiile financiare care
asigura posibilitatea comparării în timp în vederea identificării tendinţelor în poziţia
financiară şi performanţele întreprinderii. Ea se referă şi la posibilitatea de a compară
situaţiile financiare ale diverselor întreprinderi pentru a le evalua poziţia financiară,
performanţele şi modificările poziţiei financiare. Conformitatea cu Standardele
Internaţionale de Contabilitate, inclusiv prezentarea politicilor contabile utilizate de
întreprindere ajută la realizarea comparabilităţii. Pentru a ajunge de la informaţia
conţinută în sistemul de conturi unde tranzacţiile au fost reflectate pe baza documentelor
justificative la informaţiile conţinute în situaţiile financiare care să aibă toate
caracteristicile calitative prezentate mai sus sunt necesare o serie de lucrări contabile de
închidere a exerciţiului financiar.

2.1. Balanţa de verificare înainte de inventariere.............6

INVENTARIEREA
Inventarierea reprezintă un ansamblu de oparatii prin care se constată
axistenta elemantelor de activ şi pasiv,cantitativ şi valoric.Inventariere are că
scop prezentare unei imaginifidele,clare a existenţei tuturor elementelor
patrimoniale,a rezultatelor ecnomico financiare.Particolului19821991persoanele
juridice şi fizice care au dreptul de a organiza şi conduce contabilitatea
efectuează inventarierea:
-la începutul activităţii -cel puţin o dată pe an
-cu ocazia fuzionării
-cu ocazia reorganizării gestiunilor
 -la încetarea activităţii
-la sfârşitul anului Se efectuează inventarierea în mod obligatoriu în
următoarele situaţii:
-la cererea organelor de control
-de câte ori există indicii că există plusuri sau minusuri în gestiune
-cu ocazia reorganizării gestiunilr bunrile din unitate se trec în liste de
inventariere,iar bunurile aparţinând altor persoane fizice s-au juridice se
întocmesc liste de inventariere separat
-pt desfăşurare în bune condiţii a procesului de inventariere se formează o
comisie care trbuie să cuprindă cel puţin doi membri.
Din această comisie nu trebuie să facă parte gestionarul unităţii respective sau
contabilul care ţine evidenţă gestiunii respective

ETAPELE DESFASURARII INVENTARIERII

1 Obţinere unei declaraţii scrise din partea gestionarului
2 Identificarea tuturor încăperilor în care să găsesc bunurile respective.
În declaraţia dată de gastionarul intatiitrebuie să se menţioneze:
-dacă a elberat/primit marfă fără documente legale
-dacă ştie de existenţa unor plusuri sau minusuri în gestiune
-dacă există marfă ce trbuie expediată şi nu s-au întocmit încă formele legale sau dacă s-a
primit marfă fără să se întocmească recepţia
3 Barare fişelor de magazie în moentul în care se opreşte inventeriere
4 Numărarea numeralului din casieria unităţii
5 Verificare aparatelor şi instrumentelor de control
6 Concluziile inventarierii se trec într-un proces verbal care este semnat de toţi membrii
comisiei

STABILIREA REZULTATELOR INVENTARIERII

Se realizeaza prin punerea de acord a situatiei scriptice cu situatia
faptica.Stabilire rezultatelor inventarierii se face avand la baza prevederile legii
contabilitatii 1982/1991.Dupa terminarea operatiunilor de inventeriere se
intocmeste un peoces verval care trebuie sa contina in mao obligatoriu
urmatoarele
-data si locul intocmirii
-semnaturile persoanelor care au facut parte din comisia de inventariere
-gestiunea inventariata
-plusurile si minusurile constatate
-cauzele care au dus la apritia lor
-propuneri pt scoaterea din uz a obectelor de inventar sau casare a unor
stocuri
De asemenea sa mai intocmeste un proces verbal in care se inscriu anumite
recomandari:
-propuneri pt punerea in circuit a stocurilor greu vandabile sau miscare lenta
-scoaterea din uz a unor obiecte de inventar
-in trei zile propunerile din procesul verbal intocmit de comisia de inventariere
se aduc la cunostinta gestionarului care trebuia sa ia masurile respective.
 Bunurile inventariate si constatate plusuri se inregistreaza ca intrari in
patrimoniu,iar bunurile constatate minusuri se inregistreaza ca iesiri din
partimoniu.In situatia in care minisurile se datoreaza persoanelor vinovete din
incinta unitatii se pot imputa acestora.Imputarea se face la valoarea de inlocuire
a bunului respectivsi se intocmeste in acest sens documentul:Decizia de
imputare
DECIZIA DE IMPUTARE - valoarea de înlocuire se determina astfel: - costul de
achiziţie al bunului respectiv la valoarea de piaţă în momentul în care s-a constatat
pagubă -taxa pe valoarea adăugată -cheltuieli de treansport -alte cheltuieli stabilite de
unitate Decizia de imputare se întocmeşte în două s-au mai multe exemplare în funcţie de
numărul de persoane vinovete şi serveşte că document de imputare,are titlu executoriu şi
se arhivează la compartimentul financiar contabil.Lipsurile se pot datora şi datorită unor
fenomene naturele,caz în care nu se imputa ci se acorde sczaminte. Scăzămintele se
acordă în anumite limite maxme stabilite prin hatarari guvernamentale şi sunt stabilite
pentru anumite sortimentede produse şi în anumite perioede ale anului.Perisabilitatile
sunt scăzămintele normale ale anumitos mărfuri datorate unor fenomene naturale cum ar
fi:uscare(făină,zahăr),volatizare(esenţe).spargere(ouă).Perisabilitatile se acordă în
anumite limite dar nu mai mult decât minusurile înregistrate.Dacă se constată că
pierderile se datorează persoanelor vinovate se imputa acestora la preţ de achiziţie+TVA
iar în cazul în care pierderile se daroreaza fenomenelor naturale de mai sus atunci se trec
pe cheltuieli.În situaţia în care există gestiuni colective imputarea se face persoanelor
vinovate,ţinându-se cont de salariul realizat pe ultimele trei luni şi de numărul zilelor de
prezenţa.Listele de inventar împreună cu situaţia comparativă şi un exemplar al
procesului verbal de inventariere se trimit pentru înregistrarea în contabilitatea financiară
şi de gestiune.În urmă inventarierii se compară stocul faptic cu cel scriptic. Stocul foptic
se găseşte în listele de inventariere,iar stocul scriptic se determina ţinându-se cont de
marfă existenţa în prima zi a lunii la care se adaugă intrările şi se scad ieşirile.Deşi
inventarierea este o opratie ocstisitoare,migăloasă,este o operaţie importantă pentru
determinarea situaţiei reale a patrmoniuli.În situaţia în care există diferenţe între stocul
faptic şi cel scriptic în sensul că stocul faptic sete mai mare decât stocul scriptic atunci
vor rezultă diferenţe favorabile ce vor fi înregistrate în contabilitate că plusuri LISTELE
DE INVENTARIERE cuprind: -imobilizari corporale-prin identificarea fiecărui mijloc în
parte -lucrări de reparaţii capitale la clădiri,utilaje,instalaţii,mijloace de transport,prductie
în curs de excutie-prin verificarea la faţă locului al studiului fizic al acestor lucrări
-lichidele-prin preluare de probe ce vor fi analizate în laborator pentru diferenţiere
-fondul bibliotecar-prin confundarea cărţilor din biblioteca,ctichetelor şi registrelor
contabile -creanţe-prin verificarea şi confirmarea acestora ,prin consultarea soldurilor
creditoare şi debitoare ale clienţilor -disponibilităţi în conturi la bănci-prin confundarea
soldurilor din extrasele de cont emise de banca cu cele existente în contabilitate
-disponibilităţi în lei şi valută-prin confruntarea soldurilor în registrul de casă,numerelul
existent,operaţie efectuată în ultima zi a fiecărui an -bunurile depreciate s-au inutilizabile-
prin separarea acestuia de celelalte bunuri şi întocmirea de liste de inventariere
-formularea cu regim special-prin ordonarea acestora având la baza codurile de
identificare şi conformitatea cu fişa de magazie a formularelor cu regim special -mărcile
poştale-prin evidenţierea lor la valoarea nominală,excepţie fac timbrele cu valoare fisclă
-bunuri aflate în ambalaje originale intacte-prin sondaj desfacandu-se numai anumită
ambalaje -bunurile aflate asupra lucrătorilor(echipamente de lucru)-prin întocmirea de
liste separate pentru fiecare persoană în parte -bunuri cu grad mare de perisabilitate-prin
inventariere pentru a nu întârzia desfacerea lor,

2.3. Operaţi de regularizare

Odată stabilite rezultatele inventarierii, plusurile şi minusurile de inventar, se procedează
la înregistrarea şi decontarea lor gestionară. A efectua această operaţie înseamnă a
regulariză rezultatul inventarierii. În principiu, plusurile se înregistrează că intrări în
patrimoniul întreprinderii, iar minusurile se imputa. Dacă lipsurile constatate la
inventariere nu sunt din vină cuiva se decontează, după caz, asupra cheltuielilor sau
veniturilor întreprinderii. De asemenea, se pot admite compensări cantitative ale lipsurilor
cu plusurile, în cazurile în care există riscul de confuzie între şorţurile aceluiaşi produs,
fără a se diminua patrimoniul unităţii. Compensarea se admite, de regulă, numai pentru
aceeaşi perioada de gestiune şi la acelaşi gestionar. Pentru bunurile materiale acceptate cu
pierderi se acordă scăzăminte fără a depăşi valoarea constatată în minus. De asemenea,
pentru aceste valori, în cazul compensării lipsurilor cu plusurile stabilite la inventariere,
scăzămintele se calculează numai în situaţia când cantităţile lipsa sunt mai mari decât
cantităţile în plus. Calculul se efectuează în primul rând pentru valorile materiale la care
s-au constatat lipsurile, iar dacă mai rămân diferenţe cantitative în minus cotele de
scăzăminte se pot aplică şi pentru celelalte valori materiale admise în compensare, la care
s-au constatat plusuri sau la care nu au rezultat diferenţe. Diferenţa stabilită în minus în
urmă compensării şi aplicării tuturor cotelor de scăzăminte, reprezentând un prejudiciu
pentru patrimoniu, se recuperează de la persoanele vinovate în conformitate cu
dispoziţiile legale.

2.4. Balanţa de verificare dupa inventariere

Operaţiunile de regularizare menţionate anterior, după ce au fost contabilizate în registrul
jurnal, sunt sistematizate şi reportate în registrul Cartea Mare, după care se procedează la
întocmirea balanţei de verificare după inventariere. Această lucrare este necesară pentru a
pregăti informaţia necesară închiderii conturilor de bilanţ şi a celor de venituri şi
cheltuieli. Balanţă de verificare trebuie întocmită ţinând cont de principiul divulgării
integrale a informaţiei, în cadrul balanţei contabile necesară conturilor de cheltuieli şi
venituri, după caz cu şolduri debitoare şi creditoare. Este împotriva transparenţei
informaţiei, actuală practică a întocmirii balanţei după închiderea conturilor de cheltuieli
şi venituri. Balanţă se redactează înainte de stabilirea rezultatului exerciţiului şi nu după
terminarea acestuia.Ea se delimitează şi că suport informaţional pentru închiderea
conturilor de cheltuieli şi venituri. Pentru a stabili corect rezultatul exerciţiului este
necesară separarea în timp a cheltuielilor şi veniturilor înregistrate în cursul exerciţiului
sau preluate că sold din exerciţiul precedent. Contabilizarea operaţiunilor privind variaţia
stocurilor se referă la acele sociatati comerciale în care se aplică metodă inventarului
intermitent şi care presupune că la finele fiecărei luni, şi deci şi la finele lunii decembrie,
să se scadă din conturile de cheltuieli unde au fost consemnate stocurile pe măsură ce s-
au efectuat aprovizionările, contravaloarea stocurilor neconsumate în procesul de
producţie. Evaluarea acestora se poate face utilizând una din metodele: identificarea
specifică, metodă costului mediu ponderat, metodă FIFO (primul intrat ultimul ieşit) sau
LIFO (ultimul intrat primul ieşit).
 2.5.Repartizarea profitului

Repartizarea profitului către un sediu permanent al societăţii

-mama şi încasarea lui de către această ar trebui să determine aplicarea aceluiaşi
tratament cu cel care se aplică între o filiala şi societatea mama. Adunarea generală
chemată să hotărască în privinţa conturilor din exerciţiul financiar are opţiunea de a
repartiza profitul în ordinea şi în proporţia stabilite de statut. Câteva consideraţii
importante cu privire la acest subiect: Rezultatul definitiv al exerciţiului financiar se
stabileşte la închiderea acestuia.
– Din profitul societăţii se va prelua, în fiecare an, 5% pentru formarea fondului de
rezervă legală, până ce acesta va atinge minimum a cincia parte din capitalul social.
-Dacă fondul de rezervă, după constituire, s-a micşorat din orice cauza, va fi completat,
cu respectarea prevederilor aliniatului de mai sus. De asemenea, se include în fondul de
rezervă, chiar dacă acesta a atins suma prevăzută la primul aliniat, excedentul obţinut prin
vânzarea acţiunilor la un curs mai mare decât valoarea lor nominală, dacă acest excedent
nu este întrebuinţat la plata cheltuielilor de emisiune sau destinat amortizărilor.
– Fondatorii vor participa la profit, dacă acest lucru este prevăzut în actul constitutiv ori,
în lipsa unor asemenea prevederi, a fost aprobat de adunarea generală extraordinară.
– Profitul contabil rămas după repartizarea rezervei legale se preia la începutul
exerciţiului financiar următor celui pentru care se întocmesc situaţiile financiare anuale în
contul 117 „Rezultatul reportat”, de unde urmează a fi repartizat pe celelalte destinaţii
legale. Evidenţierea în contabilitate a destinaţiilor profitului contabil se efectuează după
convocarea adunării generale a acţionarilor sau asociaţilor care a aprobat repartizarea
profitului, prin înregistrarea sumelor reprezentând dividende cuvenite acţionarilor sau
asociaţilor, rezerve şi alte destinaţii, potrivit legii.
– Dividendele se distribuie asociaţilor proporţional cu cota de participare la capitalul
social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel. Acestea se plătesc în
termenul stabilit de adunarea generală a asociaţilor sau, după caz, stabilit prin legile
speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la dată aprobării situaţiei financiare anuale
aferente exerciţiului financiar încheiat. În caz contrar, societatea comercială va plăti
daune-interese pentru perioada de întârziere, la nivelul dobânzii legale, dacă prin actul
constitutiv sau prin hotărârea adunării generale a acţionarilor care a aprobat situaţia
financiară aferentă exerciţiului financiar încheiat nu s-a stabilit o dobânda mai mare
–Nu se vor putea distribui dividende decât din profituri determinate potrivit legii.
–Dividendele plătite contrar dispoziţiilor prezentate mai sus se restituie, dacă societatea
dovedeşte că asociaţii au cunoscut neregularitatea distribuirii sau, în împrejurările
existente, trebuiau să o cunoască.
–Entităţile nu pot reveni asupra înregistrărilor efectuate cu privire la repartizarea
profitului.
Închiderea conturilor 121 şi 129 se efectuează la începutul exerciţiului financiar următor
celui pentru care se întocmesc situaţiile financiare anuale. Că urmare, cele două conturi
apar cu şoldurile corespunzătoare în bilanţul întocmit pentru exerciţiul financiar la care se
referă situaţiile financiare anuale.
-Pierderea contabila reportată se acoperă din profitul exerciţiului financiar şi cel reportat,
din rezerve, prime de capital şi capital social, potrivit hotărârii adunării generale a
acţionarilor sau asociaţilor, cu respectarea prevederilor legale. În lipsa unor prevederi
legale exprese, ordinea surselor din care se acoperă pierderea contabila este la latitudinea
adunării generale a acţionarilor sau asociaţilor, respectiv a consiliului de administraţie.

III.Întocmirea lucrărilor pregătitoare realizării Situaţiilor financiare anuale la

SC...................................................16

Situaţii financiare:
-Bilanţ ;
-Cont de profit şi pierdere ;
-Situaţia modificărilor capitalului propriu ;
-Situaţia fuxurilor de trezorerie ;
-Note explicative ;

Bilanţul
Preocupările ştiinţifice în studiul bilanţului au fost polarizate în principal asupra evaluării
posturilor de bilanţ şi pentru dezvoltarea funcţiei sale informaţionale. Rezultatele
cercetărilor s-au concretizat în ceea ce ştiinţă contabilităţi a consacrat că fiind teoriile
asupra bilanţului, între care mai importante sunt: teoria dinamică, teoria organică, teoria
statică, teoria eudinamica, teoria nominală şi teoria previzională. Teoria dinamică este
prima din şirul de teorii asupra bilanţului şi aparţine profesorului german Emil
Schmalonb 535e47f ach care a fundamentat-o în 1919. În antiteză cu teoria bilanţului
static emisă de N. Nicklich, care atribuie bilanţului un rol de constatare şi comparare,
teoria bilanţului dinamic concepe bilanţul că un procedeu şi instrument important pentru
stabilirea rezultatelor financiare finale. Astfel în compararea veniturilor cu cheltuielile
teoria pune accentul pe modul cum au fost concepute rezultatele(profitul)şi priveşte
mijloacele materiale şi băneşti că venituri viitoare. Ulterior teoria a fost îmbunătăţită şi
stă la baza mai multor teorii moderne contemporane. Teoria organică a fost elaborată tot
de un teoretician german şi anume Fr. Schundt care în lucrarea să 'Die organishe
Fageswertbilanz' apărută în 1933 pune bazele conceptuale ale unei teorii noi ce pune în
prim plan necesitatea menţinerii stării funcţionale a întreprinderii că organism economic.
Principala caracteristică a teoriei este conceptul întemeiat pe evaluarea în bilanţ a
elementelor patrimoniale la preţul zilei şi nu la costul de achiziţionare. Potrivit acestor
principii viabilitatea unei intreptinderi este asigurată nu numai de activitatea de producţie
ci şi de capacitatea acesteia de a face faţă modificărilor conjuncturale determinate de
influientele influientele pieţei interne şi externe. Teoria are în vedere deci relaţia organică
a întreprinderii cu piaţă, de unde îi vine şi numele. În concepţia acestei teorii, profitul este
definit că o diferenţa între preţul de vânzare şi preţul de repartzare în ziua vânzării,
concept foarte important în deosebi când intervin fluctuaţii mari ale cererii şi ofertei şi în
cursurile monetare. Teoria pagatorica a bilanţului e concepută de Erich Kasiol.
Deasemenea provine de la cuvântul 'pagare' care în lima italiană înseamnă plata. Autorul
propune în mod original de a determina în bilanţ rezultatele exerciţiului (profitul sau
pierderea) şi anume prin compensarea încasărilor cu plăţile din care rezultă
disponibilităţile băneşti. Pentru stabilirea rezultatelor, teoria exclude din încasări şi plăti
operaţiunile privind creditele care se apreciazaca au caracter compensatoriu, neutru, dar
ia în considerare veniturile şi cheltuielile anticipate. Deşi interesantă că viziune, această
teorie a avut o aderenţa mică, dată fiind premiza particulară pe care se întemeiază. Teoria
scopurilor multiple ale bilanţului prin care proesorul E. Heinen din Germania pune în
1969 bazele conceptului şi modelului de bilanţ care să servească mai multor scopuri în
conducere şi relaţiile cu fiscalitatea şi terţii: informaţii, analiză, control, decizie, etc.În
acest sens E. Heinen completeza tabloul bilanţ cu o amplă anexă numită bilanţ al
mişcărilor. Această extensie a informaţiilor date de bilanţ de la vectori de stare la cei de
mişcare a fost îmbrăţişată de teoria şi practică bilanţului, anexă la bilanţ fiind continuu
imunatatita. Teoria bilanţului aur are că autor tot pe profesorul Emil Schmalembach, care
a conceput-o că răspuns la evaluarea elementelor patrimniale în bilanţ, odată cu
intensificarea pe plan naţional şi internaţional a fluctuaţiilor valutare şi a fenomenelor
inflaţioniste. În acest scop teoria teoria propune folosirea unei unităţi de evaluae care să
elimine influientele fluctuaţiilor monetar-valutare, prin trasformarea banilor naţionali în
aur. Prin măsurarea în aur a elementelor patrimoniului se asigura evaluarea acestora mai9
exactă şi posibilitatea de caracterizare mai obiectivă a capacităţii întreprinderii de a face
faţă diferitelor situaţii conjuncturale de pe piaţă internă şi externă. Această teorie prezintă
două neajunsuri şi anume : -Limitează rolul informativ al bilanţului la un singur moment,
acela al întocmirii lui, asemănându-l cu un inventar, deci el reprzinta situa situaţia
patrimoniului întreprinderii la începutul periadei pentru care se întocmeşte şi la sfârşitul
ei - Bilanţul devine mijloc de constatare faptică, la un moment dat, numai a elementelor
patrimoniale, fără rezultete financiare . Teoria bilanţului eudinamic a fost elaborată de H.
Sommerfeld şi o continuare a teoriei bilanţului dinamic şi ocupă o poziţie intermediară
între teoria bilanţului organic. Această teorie 'pune accentul pe necesitatea păstrării şi
dezvoltării substanţei patrimoniului întreprinderii, prin aplicarea principiului prudenţei
maxime în evaluarea elementelor de activ'. Părţile de avere trebuiesc să fie reflectate în
bilanţ la o valoare sigură, realizată în orice moment, după ce s-au exclus toate riscurile
posibile de orice natură cum ar fi creşterea sau scăderea preţurilor, creanţe incerte, etc.
Potrivit acestei teorii, circuitul economic al valorilor materiale nu se consideră încheiat
decât după transformarea acestora în numerar. Şi că urmare până la încheierea circuitului
nu se poate vorbi de rezultate financiare efective. La stabilirea acestor rezultate
financiare, trebuie luate în considerare numai profiturile efective, iar la stabilirea
pierderilor trebuie avute în vedere atât cele efective cât şi cele probabile. Teoria bilanţului
nominal a fost elaborată de W. Rieger care are în vedere exprimarea bănească a tuturor
cheltuielilor şi veniturilor care sunt elemente componente ale activităţii de exploatare.
Procesul de reproducţie cuprinde o serie de etape succesive care începe cu bani şi se
termină tot cu bani. La dată întocmirii bilanţului, unele circuite sunt terminate, altele nu.
Că urmare a acestui fapt întocmirea unui bilanţ definitiv se poate face numai la finele
existenţei întreprinderii, în momentul lichidării. Deci numai cu ocazia întocmiri bilanţului
de lichidare se poate vorbi de o 'deconatre totală', toate celelalte raportări anuale de la
înfiinţarea întreprinderii şi până la lichidare sunt 'decontări intermediare'. Teoria
previzională a fost elaborată de K. Kofer care consideră bilanţul că o corelaţie de
perspectiva care are că scop furnizarea de informaţii necesare luării deciziilor pentru
activitatea viitoare a întreprinderii. Conform acestei teorii averea întreprinderii reprezintă
totalul perspectivei de intrări viitoare de valori şi de servicii, iar capitalul reprezintă
totalul ieşirilor viitoare de bunuri şi servicii.
Cont de profit şi pierdere
Dacă bilanţul contabil descrie situaţia patrimonială a unei întreprinderi la un moment dat,
indicând şi mărimea rezultatului este necesară prezenţa unui alt instrument care să explice
modul de constituire a rezultatului şi să permită desprinderea unor concluzii legate de
performanţele activităţii întreprinderii. Acest instrument este contul de profit şi pierdere
sau contul de rezultate. El grupează fluxurile reale şi financiare şi pune în evidenţă
operaţiunile realizate de întreprindere în cursul exerciţiului. Contul de profit şi pierdere,
prin conţinutul sau, oferă informaţii asupra activităţii industriale, comerciale sau
financiare a întreprinderii şi despre modul cum această îşi gestionează afacerile prin
dimensiunea veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor pe care le generează. Contul de profit
şi pierdere se prezintă sub formă unei liste, în partea să superioară fiind prezentate
elementele veniturilor din exploatare urmate de elementele cheltuielilor de exploatare,
rezultatul activităţii de exploatare, veniturile şi cheltuielile financiare, rezultatul financiar,
continuând cu veniturile şi cheltuielile excepţionale şi alţi indicatori de rezultate, pentru
că în final să prezinte rezultatul net al exerciţiului. Contul de profit şi pierdere sau contul
de rezultate este parte integrată a bilanţului contabil al întreprinderii. Cheltuielile de
gestiune cuprind ansamblul elementelor de costuri suportate de întreprindere în cursul
exerciţiului: consumuri de materii prime, cheltuieli de personal, amortizări şi provizioane
calculate în cursul exerciţiului, valoarea contabila a elementelor de activ cedate, distruse
sau dispărute. Veniturile de gestiune cuprind valoarea tuturor actelor de îmbogăţire a
întreprinderii, legate sau nu de activitatea să normală sau curentă. Cea mai mare parte a
veniturilor o constituie cifra de afaceri realizată de întreprindere cu terţi, pe parcursul
desfăşurării activităţii sale normale sau curente. În categoria veniturilor se includ:
vânzările (facturate clienţilor), creşterea stocurilor de producţie în curs (neterminată) şi a
stocurilor de produse finite, reluări asupra amortizărilor şi provizioanelor, dobânzile
(asupra plasamentelor), subvenţii repartizate etc.

Situaţia modificarilor capitalului propriu

Întreprinderile trebuie să prezinte că o componentă separată a situaţiilor sale financiare cu
scop general, un tablou al modificărilor capitalurilor proprii care să evidenţieze:
-Profitul net sau pierderea netă a perioadei;
-Fiecare element de venit sau cheltuiala, câştig sau pierdere care potrivit unor Standarde
Internaţionale de Contabilitate este recunoscut (înregistrat) direct în capitalul propriu,
precum şi totalul acestor elemente;
- Efectul cumulativ al modificărilor politicilor (metodelor) contabile şi al corecţiilor
erorilor fundamentale, determinate conform tratamentelor contabile de baza. De
asemenea, întreprinderile trebuie să prezinte fie în situaţia modificării capitalului propriu,
fie în note la acesta:
-Tranzacţiile de capital cu proprietarii şi distribuţiile către acestea;
- Soldul profitului cumulat sau al pierderii cumulate la începutul perioadei şi la dată
bilanţului, precum şi modificările acestora pe parcursul perioadei;
- O reconciliere (evoluţie) între valoarea contabila a fiecărei categorii (clase) de capital
social, prime legate de capital şi rezerve, la începutul şi sfârşitul perioadei, prezentând
distinct fiecare modificare.
Modificările capitalului propriu între două clase consecutive ale bilanţului reflectă
creşterea sau reducerea activului net, respectiv a avuţiei întreprinderii. Dacă din
modificările capitalului propriu se deduc tranzacţiile cu proprietarii, cum ar fi aporturile
de capital şi dividendele, diferenţa reprezintă câştigurile şi pierderile totale generate de
activităţile întreprinderii pe parcursul perioadei de raportare. Întreprinderile trebuie să
prezinte că o componentă separată a situaţiilor sale financiare cu scop general, un tablou
al modificărilor capitalurilor proprii care să evidenţieze: -Profitul net sau pierderea netă a
perioadei;
- Fiecare element de venit sau cheltuiala, câştig sau pierdere care potrivit unor Standarde
Internaţionale de Contabilitate este recunoscut (înregistrat) direct în capitalul propriu,
precum şi totalul acestor elemente;
- Efectul cumulativ al modificărilor politicilor (metodelor) contabile şi al corecţiilor
erorilor fundamentale, determinate conform tratamentelor contabile de baza.
De asemenea, întreprinderile trebuie să prezinte fie în situaţia modificării capitalului
propriu, fie în note la acesta:
- Tranzacţiile de capital cu proprietarii şi distribuţiile către acestea;
- Soldul profitului cumulat sau al pierderii cumulate la începutul perioadei şi la dată
bilanţului, precum şi modificările acestora pe parcursul perioadei;
- O reconciliere (evoluţie) între valoarea contabila a fiecărei categorii (clase) de capital
social, prime legate de capital şi rezerve, la începutul şi sfârşitul perioadei, prezentând
distinct fiecare modificare. Modificările capitalului propriu între două clase consecutive
ale bilanţului reflectă creşterea sau reducerea activului net, respectiv a avuţiei
întreprinderii. Dacă din modificările capitalului propriu se deduc tranzacţiile cu
proprietarii, cum ar fi aporturile de capital şi dividendele, diferenţa reprezintă câştigurile
şi pierderile totale generate de activităţile întreprinderii pe parcursul perioadei de
raportare.

Situaţia fuxurilor de trezorerie

Standardul Internaţional de Contabilitate defineşte fluxurile de trezorerie (denumite şi
fluxuri de numerar sau cash-flow în unele lucrări) drept intrări sau ieşiri de numerar şi
echivalente de numerar. Sursă principala pentru analiză o constituie „Situaţia fluxurilor
de trezorerie“, întocmită în conformitate cu prevederile. Cadrul general pentru întocmirea
şi prezentarea situaţiilor financiare din cadrul cărora face parte şi „situaţia fluxurilor de
trezorerie“ stipulează că obiectivul acestora „este de a furniza informaţii despre poziţia
financiară, performanţele şi modificările poziţiei financiare a întreprinderii, care sunt utile
unei sfere largi de utilizatori în luarea deciziilor economice“ . Utilizatorii de situaţii
financiare includ investitorii prezenţi şi potenţiali, personalul angajat, creditorii, furnizorii
şi alţi creditori comerciali, clienţii, guvernul şi instituţiile acestuia, precum şi publicul.
Privitor la „situaţia fluxurilor de trezorerie“, IAS 7 consideră că această oferă informaţii
utile pentru evaluarea capacităţii întreprinderii de a genera numerar, precum şi a
necesităţilor întreprinderii de a utiliza fluxurile de numerar, respectiv a momentului şi
siguranţei generării lor În România, situaţia fluxurilor de trezorerie este considerată o
componentă a situaţiilor financiare anuale în conformitate cu prevederile Ordinului
Ministerului Finanţelor Publice Nr. 94 din 29 ianuarie 2001 pentru Aprobarea
Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IVa a Comunităţilor Economice
Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate [5, par. 3.2.]. Situaţia
fluxurilor de trezorerie se întocmeşte, conform IAS 7, fie utilizând metodă directă, fie
metodă indirectă [5, par. 4.29.; cap. III]. În cadrul situaţiei fluxurilor de trezorerie,
potrivit abordării funcţionale a activităţilor întreprinderii, fluxurile sunt grupate în trei
categorii:
– fluxuri provenite din activităţile de exploatare (operaţionale);
– fluxuri provenite din activităţi de investiţii; – fluxuri provenite din activităţi de
finanţare. Analiză fluxurilor de trezorerie pe toate cele trei tipuri de activităţi este utilă
pentru: corelarea profitului (pierderii) cu numerarul; separarea activităţilor care implică
numerar de cele care nu implică numerar.
Informaţiile referitoare la fluxurile de trezorerie ale unei entităţi sunt utile pentru a pune
la dispoziţia utilizatorilor de situaţii financiare o baza pentru evaluarea capacităţii entităţii
de a genera numerar îi echivalente de numerar şi a nevoilor sale de utilizare a acelor
fluxuri de trezorerie. Deciziile economice care sunt luate de către utilizatori impun o
evaluare a capacităţii unei entităţi de a genera numerar şi echivalente de numerar, precum
şi a plasării în timp şi a siguranţei generării acestora.
Obiectivul prezentului standard este acela de a impune furnizarea de informaţii cu privire
la modificările istorice de numerar şi de echivalente de numerar ale unei entităţi, prin
intermediul unei situaţii a fluxurilor de trezorerie care clasifică fluxurile de trezorerie din
timpul perioadei în fluxuri din activităţi de exploatare, de învestire şi de finanţare.
Sursă principala pentru analiză o constituie „Situaţia fluxurilor de trezorerie“, întocmită
în conformitate cu prevederile IAS 7. Cadrul general pentru întocmirea şi prezentarea
situaţiilor financiare din cadrul cărora face parte şi „situaţia fluxurilor de trezorerie“
stipulează că obiectivul acestora „este de a furniza informaţii despre poziţia financiară,
performanţele şi modificările poziţiei financiare a întreprinderii, care sunt utile unei sfere
largi de utilizatori în luarea deciziilor economice“ [7, Cadrul general, par. 12]. Utilizatorii
de situaţii financiare includ investitorii prezenţi şi potenţiali, personalul angajat,
creditorii, furnizorii şi alţi creditori comerciali, clienţii, guvernul şi instituţiile acestuia,
precum şi publicul. Privitor la „situaţia fluxurilor de trezorerie“, IAS 7 consideră că
această oferă informaţii utile pentru evaluarea capacităţii întreprinderii de a genera
numerar, precum şi a necesităţilor întreprinderii de a utiliza fluxurile de numerar,
respectiv a momentului şi siguranţei generării lor [7, IAS 7]. În România, situaţia
fluxurilor de trezorerie este considerată o componentă a situaţiilor financiare anuale în
conformitate cu prevederile Ordinului Ministerului Finanţelor Publice Nr. 94 din 29
ianuarie 2001 pentru Aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IVa
a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate.
Situaţia fluxurilor de trezorerie se întocmeşte, conform IAS 7, fie utilizând metodă
directă, fie metodă indirectă [5, par. 4.29.; cap. III]. În cadrul situaţiei fluxurilor de
trezorerie, potrivit abordării funcţionale a activităţilor întreprinderii, fluxurile sunt
grupate în trei categorii:
– fluxuri provenite din activităţile de exploatare (operaţionale);
– fluxuri provenite din activităţi de investiţii;
– fluxuri provenite din activităţi de finanţare.
Analiză fluxurilor de trezorerie pe toate cele trei tipuri de activităţi este utilă pentru:
corelarea profitului (pierderii) cu numerarul; separarea activităţilor care implică numerar
de cele care nu implică numerar; evaluarea capacităţii întreprinderii de a-şi îndeplini
obligaţiile de plăti cash; evaluarea fluxurilor de numerar pentru activităţile viitoare (cash-
flow strategic) [3]. Utilitatea analizei este dată de faptul că variaţia globală a trezoreriei
este reliefată prin soldul de trezorerie, rezultat din gestiunea activelor reale (din
activitatea de exploatare) şi prin cel rezultat din operaţiunile de capital care privesc
investiţiile şi finanţările.

NOTE EXPLICATIVE

Capitole în cadrul notelor explicative:

- informaţii generale despre entitate;
- prezentarea politicilor contabile utilizate;
- informaţii despre bilanţ;
- informaţii despre contul de profit şi pierdere;
- informaţii referitoare la salarii şi salariaţi;
- alte informaţii.

Notele explicative trebuie să includă reconcilierea dintre rezultatul contabil al exerciţiului

financiar şi rezultatul fiscal, aşa după cum este prezentat în declaraţia de profit.

CONŢINUTUL RAPORTULUI ADMINISTRATORILOR

Raportul este elaborat de către Consiliul de administraţie, pentru fiecare exerciţiu

financiar, şi cuprinde o prezentare fidelă a dezvoltării şi performanţei activităţilor
desfăşurate de entitate, a poziţiei sale financiare, precum şi analiză riscurilor şi
incertitudinilor cu care se confruntă.
Pentru că informaţiile să fie relevante, raportul va cuprinde indicatori financiari şi
nefinanciari de performanţă, precum şi date despre mediul entităţii şi angajaţii săi.

AUDITAREA SAU VERIFICAREA SITUAŢIILOR ANUALE

Situaţiile financiare ale entităţilor se auditează de către persoane fizice sau persoane
juridice autorizate, în conformitate cu prevederile legii. De asemenea, auditorii financiari
îşi exprimă o opinie asupra conformităţii raportului administratorului cu situaţiile
financiare auditate.
Auditarea situaţiilor financiare ale entităţilor care îndeplinesc criteriile de mărime, este
obligatorie, restul entităţilor fiind verificate potrivit legii.
Raportul auditorilor financiari se întocmeşte, respectând cerinţele Standardelor de audit
(ISA).