STAT-MORALITATE-DREPT

Încă de la început, trebuie să subliniem faptul că nu doar dreptul stabileşte reguli de conduită socială.

Morala reglementează şi călăuzeşte conduita oamenilor în societate. Romanii, prin Celsus, defineau
dreptul ca „ars boni et aequi” (arta binelui şi a echităţii), binele şi echitatea fiind categorii ale moralei.
Între preceptele dreptului lor se întâlnesc atât principii morale, ca honeste vivere, şi neminem
laedere, dar şi principiul de drept distributiv, suumum cuique tribuere.

Morala poate fi definită ca ştiinţa binelui şi a fericirii, dar şi prin raportare la bunele moravuri.

Din analiza procesului de apariţie a dreptului observăm faptul că acesta s-a format şi a dobândit
personalitate prin desprinderea treptată din normele de morală şi din obiceiuri. Putem spune astfel
că morala precede dreptul şi că ambele au evoluat într-o strânsă interdependenţă.

Giorgio del Vecchio spunea că: „relaţiile dintre morală şi drept sunt aşa de strânse, încât ambele
categorii au esenţial acelaşi grad de adevăr, aceeaşi valoare.[1]

Benthan spunea despre drept şi morală că: „sunt două cercuri concentrice, dintre care morala
formează cercul cel mare, iar dreptul pe cel mic.[2]

Toma d’Aquino aprecia că morala şi dreptul sunt egal fundamentate pe principii pur intelectuale şi
raţionale.[3]

Samuel Pufendorf, deşi făcea distincţie între drept şi morală, nu le-a considerat în opoziţie. Alianţa
dintre Dumnezeu şi oameni întemeiată pe o revelaţie particulară este recunoscută dreptului natural,
ale cărui limite sunt acelea ale luminii raţiunii. Diferenţa logică constă în faptul că dreptul natural este
de sorginte laică şi se adreseazã oamenilor în această viaţă, pe când teologia morală are legături cu
viaţa viitoare şi are în vedere creştinul în calitatea sa de cetăţean al republicii celeste. Dreptul natural
are ca scop influenţa acţiunilor exterioare ale oamenilor, pe când teologia morală vizează inima şi
face ca toate acţiunile să fie în concordanţă cu voinţa lui Dumnezeu.[4] Pentru Pufendorf legea
naturală este norma norma divină care, numai ea, permite să se aprecieze valoarea morală a unei
acţiuni.[5] Pufendorf, ca toţi jusnaturaliştii, consideră dreptul subordonat moralei. Perspectiva
morală caracterizează întreaga problematică a dreptului natural.[6]
Dintre doctrinarii anticontractualişti, asupra raportului dintre drept şi morală, s-a pronunţat şi David
Hume (1711-1776) căruia în anul 1740 i-a apărut lucrarea „Despre morală”, iar, în anul 1741, lucrarea
„Eseuri morale şi politice”. Aprecierile, considerentele sale privind limitele intelectului omenesc, le-a
extins şi în domeniul moralei. Concepţia sa era că dată fiind limitarea intelectului omenesc, trebuie să
ne limităm la fenomene şi la ralaţiile dintre fenomene. Consideră că raţiunea este neputincioasă în a
oferi precepte morale. Raţiunea, prin ea însăşi, nu poate sesiza distincţia originară dintre bine şi rău.

Hume a scris că „Este probabil că sentinţa finală care stabileşte caracterele şi acţiunile prietenoase
sau odioase, demne de elogiu sau condamnării, care face din moralitate un principiu activ, din virtute
fericirea noastră, şi din viciu disperarea noastră, este probabil că, zic eu, că această sentinţă depinde
de câteva simţuri sau impresii intime, pe care natura le-a distribuit universal întregii specii”[7].

Hume consideră că raţiunea este dependentă de sentimente, că ea „este şi trebuie să fie roaba
pasiunilor: ea nu poate pretinde niciodată să aibă altă sarcină decât de a le servi şi asculta.”[8] Omul
este virtuos pentru că virtutea este benefică. Experienţa nu ne-a arătat un paradis, ci o lume în care
trebuie combinate interesele „(…) regulile moralităţii nu constituie concluzii ale raţiunii noastre.” (…)
Meritul moral sau blamarea nu derivă dintr-o concordanţă sau dintr-un dezacord cu raţiunea.
acţiunile pot fi lăudabile sau condamnabile (din punct de vedere moral, n.n.) dar nu pot fi raţionale
sau neraţionale.”[9]

Pentru o separare netă a dreptului de morală s-au pronunţat pozitiviştii. Pozitivismul filosofic a stat la
baza pragmatismului, alcătuind coloana sa vertebrală. În privinţa moralei, pozitivismul exclude ideea
voinţei absolute, cât şi a libertăţii morale, dar admite altruismul. August Comte, întemeietorul
curentului filosofiei pozitiviste, situat pe această linie de combatere a individualismului afirma: „Or,
noi nu avem nici un drept, noi nu avem decât datorii. Individul nu este decât o abstracţie. Umanitatea
este singura reală. Principiul reformei morale este acela de a face ca omul să înţeleagă că el nu există
decât prin umanitate şi pentru ea.”[10]

Pozitivismul juridic separă problemele juridice de cele filosofice, acesta din urmă servind însă drept
cadru general pentru primul.

Dacă dreptul şi morala au în comun dirijarea conduitei umane, nu înseamnă că ele nu sunt distincte.
Separaţia dintre drept şi morală se bazează pe critica făcută teoriilor valorilor morale absolute.
Kelsen afirma că „a se postula că trebuie distinse dreptul şi morala şi ştiinţa dreptului ca etică,
semnifică faptul că, din punct de vedere al unei cunoaşteri ştiinţifice a dreptului pozitiv, justificarea
sa printr-o ordine morală distinctă de el este irelevantă, ştiinţa dreptului neavând nici a aproba, nici a
dezaproba obiectul său, ci numai de a-l cunoaşte şi a-l descrie. Cu toate că normele juridice ca
prescripţii fondează valori, funcţia ştiinţei dreptului nu este în nici un sens aceea de a aprecia obiectul
său sau de a-l «evalua»; ea este numai aceea de a-l descrie, independent de orice judecată de
valoare. Juristul ştiinţific nu se identifică cu nici o valoare juridică şi, mai ales, cu acelea pe care el le
descrie.
Pristavu Alin-Constantin

Radu Ioana-Cosmina

Florea-Eduard

Sima Ioana-Madalina

Ilie Bianca-Andreea

Dumitru Florina-Geanina