Universitatea Transilvania din Braşov

Facultatea de Sociologie şi Comunicare

Specializarea Asistenţă Socială

Relaţia dintre morală şi drept

Student: Pricop Alexandra Geanina

Îndrumător: Lect. univ. dr. Borcoman Mariana

Braşov
2014
 CUPRINS:

1)Definiţie.

2)Morala.

3)Influenţa directă a moralei asupra dreptului

4)Raportul dintre morală şi drept.

5)Asemănări şi deosebiri între morală şi drept.

6)Ideile lui Mircea Djuvara faţă de morală şi drept.

7)Normele juridice şi normele religios-morale în Roma Antica.

8)Biserica-Morală.

9)Teoreticienii dreptului romînesc.

10)Concluzii.
 Relaţia dintre morală şi drept

1. Definiţie

Morala reprezintă "un ansamblu de idei, precepte, reguli cu privire la bine şi rău, la corect şi
incorect, cu privire la just şi injust". Morala, ca sistem de norme, se bazează pe convingerea intimă
şi pe conştiinţa personală a fiecărui individ în comportamentul său. Mobilul regulii morale este
datoria persoanei faţă de sine însăşi. Oamenii îşi raportează comportarea la valorile morale de bine
sau rău, din care decurge şi definirea acestui comportament ca moral sau imoral. Morala are deci ca
valori fundamentale principiile binelui, dreptăţii, justiţiei şi adevărului, valori promovate şi apărate
de drept. Normele morale sunt dotate cu sancţiuni de aceeaşi natură, sancţiuni care pot fi exterioare
subiectului, ca de exemplu oprobiul public, sau pot fi interioare, adică din sfera conştiinţei
subiectului, de exemplu: păreri de rău, regrete, mustrări de cuget, scrupule de constiinta etc. Dreptul
"reprezintă un ansamblu de reguli de comportare în relațiile sociale, al căror principal caracter este
obligativitatea - la nevoie impusă - pentru toți membrii societății organizate."

2. Morala

Sunt autori care consideră că „morala este totalitatea regulilor de comportare a oamenilor. Alţii
consideră morala ca un ansamblu de reguli şi concepţii despre bine şi rău, despre just şi injust,
despre admisibil in interzis”. Atat dreptul, cît şi morala se ocupă de comportarea oamenilor,
stabilind reguli sociale. Numai că aria de referinţă a moralei este mult mai largă decat cea a
dreptului. De aici şi o serie de opinii care au susţinut şi susţin că dreptul este înglobat în morală. Aşa
cum am arătat, diferenţa între drept şi morală se circumscrie naturii constrangerii: materială în cazul
dreptului şi psihică în cazul moralei. Există şi autori care susţin că deosebirile între drept şi morală
se relevă nu numai sub aspectul naturii sancţiunii, ci şi al scopului si conţinutului sancţiunii. Cu
toate acestea s-a ajuns la concluzia că între drept şi morală nu există o deosebire fundamentală ci
una formală, care se referă la caracterul sancţiunii. Pentru că între drept şi morală nu există
deosebire nici de natură, nici de scop şi nici de conţinut. Sunt şi autori care susţin că deosebirea
dintre drept şi morală constă, in primul rand, în faptul că morala este unilaterală, fiindcă se
adresează unui singur subiect, pa cand dreptul este întotdeauna bilateral. În al doilea rand, se suţine
că judecata morală are în vedere un proces interior, pe cand aprecierea juridica presupune un punct
de vedere exterior. De asemenea morala reprezintă o etică subiectivă, pe cand dreptul, o eticaă
obiectivă.

3. Influenţa directă a moralei asupra dreptului

Că pană şi un drept "politic" trebuie să ţină seama de principiile enunţate de "legea religios-morală",
ne adeveresc chiar si unii teoreticieni ai dreptului, pentru care "statul" este "o persoana morală
politico-teritorială".
Fireşte, normele morale nu au o valoare juridică, şi nici nu operează prin măsuri coercitive (de
constrangere). Şi, totuşi, ele au un caracter obligatoriu pană şi în dreptul internaţional, fiind adeseori
respectate sub presiunea opiniei publice.
Principiile legii morale influenţează de altfel toate ramurile dreptului international, civil, penal etc.
De pildă, "morala internaţională" - indiferent de ce principii religioase ar fi ea strabatută (mozaice,
budiste, creştine, islamice etc.) -"influenţează dreptul internaţional, în sensul că tot mai multe reguli
ale moralei şi echitaţii, fiind respectate de state, au imbogaţit dreptul internaţional, transformandu-
se în reguli ale sale. Încălcarea regulilor moralei şi echităţii exercită, dimpotrivă, o acţiune negativă
asupra dreptului internaţional. Invers, respectarea dreptului internaţional - scrie prof. I. Diaconu -
asigură promovarea unui element de moralitate în relaţiile dintre state, în care şi valorile morale,
chiar neprotejate prin norme de drept, sunt respectate".

4. Raportul dintre morală si drept

Vechimea moralei este tot atât de mare cât şi societatea, pentru că ea a jucat şi joacă un rol deosebit
de important în reglementarea relaţiilor sociale şi în asigurarea ordinii sociale.
Raportul dintre morală şi drept este o problemă mult discutată de-a lungul timpului, pentru că în
multe privinţe normele morale erau confundate cu normele juridice. Încă din antichitate, gândirea
juridico-politică a fost preocupată de raportul dintre drept şi morală. Dacă în Grecia antică nu se
făcea o distincţie bine precizată între cele două categorii de norme sociale, doctrina juridică romană
a făcut paşi însemnaţi în sensul conceperii dreptului independent de morală. Ch. Thomasius (1655-
1728) a separtat pentru prima dată, din punct de vedere teoretic, dreptul de morală. La analiza
acestui raport şi-a adus o mare contribuţie filozoful german Kant, care a relevat caracterul absolut,
aprioric al legii morale. Unii filozofi au mers până la identificarea naturii normelor juridice şi
morale, iar alţii au considerat că ştiinţa dreptului trebuie să facă abstracţie de influenţa moralei ca şi
a politicii şi a altor factori extrajuridici asupra dreptului. Juriştii în cvasitotalitatea lor, sunt de părere
că între drept şi morală există o corelaţie organică deoarece principiile morale ale binelui, dreptăţii,
justiţiei şi adevărului sunt apărate şi promovate şi de drept. Dar fiecare din cele două categorii,
respectiv dreptul şi morala, îşi păstrează identitatea.

5. Asemănări şi deosebiri între morală şi drept

a) Atât dreptul cât şi morala reprezintă un ansamblu de norme de conduită.

b) Normele morale dintr-o societate nu sunt neapărat unitare. Ele variază în funcţie de grupul social,
de colectivitatea naţională, socială, religioasă. Nu există valori morale absolute, întrucât se schimbă
după epocă, după clase (chiar în aceeaşi epocă), după categorii sociale sau profesionale.
c) Dreptul în schimb este şi trebuie să fie unitar, asigurând o ordine juridică unică în societate într-o
ţară dată.
d) Normele morale au un caracter spontan în apariţia lor – normele de drept sunt rezultatul unei
creaţii conştiente şi organizate.
e) Legătură strânsă există între morală şi religie, căci religia a sacralizat preceptele etice şi unele
instituţii sociale. Dezvoltarea dreptului a dus la desacralizarea şi laicizarea instituţiilor, dar procesul
este diferenţiat de la o religie la alta. Sistemul juridic islamic, de exemplu, este şi azi puternic
influenţat de morala religioasă. Coranul este atât “cartea sfântă”, cât şi “codul” popoarelor
islamice.
f) Din punct de vedere al sancţiunii, deosebirea dintre drept şi morală este foarte mare. Normele de
drept pot fi asigurate prin forţa coercitivă a statului, normele morale au ca sancţiune: oprobiul
public, marginalizarea, desconsiderarea, regretul, mustrarea de conştiinţă. Eficienţa sancţiunilor
morale depinde de profilul moral al persoanei respective.
g) Numeroase norme cu un conţinut identic au atât o natură morală cât şi una juridică. De exemplu,
normele penale care cer persoanelor să aibă o comportare de respect faţă de viaţa, demnitatea şi
proprietatea altora sunt în acelaşi timp şi norme cu un puternic conţinut moral. Forţa dreptului se
găseşte atât în justificarea sa logică, raţională, cât şi în aprobarea şi susţinerea sa morală. Sau: orice
injustiţie este implicit imorală.
h) Există însă şi norme morale care n-au relevanţă juridică (de pildă relaţiile de prietenie sau
relaţiile dintre soţi până la un anumit punct), precum şi invers (de pildă unele norme cu caracter
procedural, cele tehnice sau cele organizatorice).
În general, sfera de acţiune şi cuprindere a moralei este mai extinsă decât cea a dreptului, dar
reglementarea este mai puţin concretă. În concluzie, este obligatoriu să subliniem că dreptul ajută la
promovarea principiilor morale, dar şi morala îşi exercită influenţa asupra elaborării dreptului, cât şi
asupra aplicării sale.

6. Ideile lui Mircea Djuvara faţă de morală şi drept

Apoi, distanţa dintre realitate şi conceptele umane mai cere , să transformăm pentru trebuinţele
dreptului fiecare aspect al realităţii în construcţiuni logice. Pentru Mircea Djuvara, statul şi
individul nu apar cu interese antinomice, sancţiunea nu intră în elementele obligatorii ale raportului
juridic. Şi prin aceasta, el apropie dreptul mai mult de morală decat de politică.
Corespunzător tuturor acestor ample activităţi, în care a predominat gandirea juridică, Mircea
Djuvara a scris şi a vorbit, iar parte din vorbe i s-au stenografiat ori i s-au conspectat. O bibliografie
completă a operei lui Mircea Djuvara, în care ar intra şi cursurile sale universitare litografiate, şi
intervenţiile sale din întrunirile ştiintifice ori politice, din ţară ori internaţionale, care au primit
lumina tiparului, trece de 500 de titluri. Autorul, într-o ultimă autobibliografie selectată, publicată în
iunie 1941, enumera 144 de lucrări, care din păcate au fost notate din memorie.
Caracteristica principală a atitudinii filozofice a lui Mircea Djuvara a fost aceea că el considera că
problemele specifice filozofiei dreptului nu pot fi soluţionate fără o concepţie de ansamblu,
epistemologică si filozofică; aceasta întrucat filozofia dreptului este o parte integrantă a filozofiei în
genere. În acest spirit, Mircea Djuvara scria că ,,filozofia dreptului constituie unul dintre elementele
indispensabile unei culturi adevărate. De ea nu se pot lipsi mai ales acei care pretind a avea o
cultură juridică”. Printre problemele cele mai importante ale filozofiei dreptului ar trebui enumerate
cele referitoare la fundamentul dreptului, esenţa şi specificul acestuia în raport cu alte domenii ale
activitaţii umane, finalităţile dreptului, conţinutul şi specificul conştiinţei şi cunoaşterii juridice.
Soluţionarea unor astfel de probleme necesită depăşirea oricărei analize ,,pur tehnice” a dreptului, a
textelor de lege pentru că şiinţele juridice nu sunt discipline autonome, acestea depind în privinţa
principiilor lor de o concepţie integrală, totalizatoare care este filozofia generală. Analiza teoriilor
ce vizează structura, dinamica, finalităţile dreptului evidenţiază ideea că orice ştiinţă a dreptului este
ridicată pe un sistem filozofic, este dependentă de o atitudine în raport cu marile probleme ale
omului şi societăţii. De aceea tezele folozofiei dreptului vor servi întotdeauna pentru explicarea şi
aplicarea dreptului pozitiv.
Mircea Djuvara a făcut o distincţie principală între cunoaşterea dreptului şi ştiinţa lui. Multţ cetăţeni
acumulează cunoştinţe despre drepturile şi obligaţiile lor şi ale semenilor. Astfel de cunoştinţe
disparate nu sunt ştiinţă. Vor deveni ştiinţă doar acele cunoştinţe juridice care descriu procesele
reale din societate prin mijlocirea unor noţiuni generale, a legilor aşa încat să reuşească să le lege
între ele prin caracteristici esenţiale: în acest sens nu se numeşte ştiinşă decat o cunoaştere bine
sistematizată. Prin urmare, “constituirea şi progresul ştiinţei juridice nu e însă posibil decat prin
mijlocirea unei filozofii juridice pe care dealtfel oricare jurist o are şi o practică, fie că ştie fie că nu
–şi dă seama de ea”.
Ca neokantian, Mircea Djuvara a respins empirismul şi pozitivismul juridic în favoarea postulării
coexistenţei determinismului fenomenelor naturale cu libertatea persoanei care constituie premisa
fundamentării dreptului.in spiritul concepţiei neokantiene, Djuvara concepea dreptul ca modalitate
de coexistenţa a voinţelor libere; negarea libertăţii ar ruina atat dreptul, cat şi morala. Libertatea este
postulatul oricăror probleme de drept, este fundamentul dreptului. De pe o astfel de pozitie Mircea
Djuvara definea dreptul ca avand ca obiect constatarea drepturilor şi obligaţiilor privitoare la
activităţile sociale exteriorizate; el ar arata astfel actele permise, interzise sau impuse în societate pe
baza ideii de justiţie. Dreptul se deosebeşte de morală, deşi şi acesta are ca obiect corelaţia dintre
drepturi şi obligaţii, prin aceea că el reglementează numai activităţile sociale exteriorizate, adică
realizate prin fapte ale membrilor societăţii, pe cad morala reglementeaza asa zisul for intern. Exista
dupa convingerea sa doua nivele in totalul dreptului: unul este cel al dreptului pozitiv – alcătuit din
normele şi regulile dispuse prin lege, din obiceiul juridic, şi altul este cel al dreptului raţional care
există independent de orice referire la vreo normă de drept pozitiv “ întrucat noi putem emite
judecăţi de drept chiar făcand cu desăvarşire abstracţie de dispoziţiile pozitive.
Concluzia filozofică esenţială la care a ajuns Mircea Djuvara a fost aceea că e posibilă cunoaşterea
unei justiţii obiective, valabilă pentru raţiune la fel ca şi aceea a realităţilor naturii. Prin ea se va
întemeia însăşi aplicarea regulilor dreptului pozitiv.
Filozofia dreptului ar trebui să se preocupe de problema interpretării dreptului pozitiv, de
metodologia ştiinţelor juridice, de înţelegerea ştiinţifică a ideii de justiţie elaborata raţional, de
afirmarea temeinică a valorilor juridice în lumina cărora va trebui indrumata lumea. Pentru toate
acestea, Mircea Djuvara aprecia că filozofia dreptului ar trebui să devina un curs sintetic care să se
predea la sfarsitul studiilor universitare de drept, cu atat mai mult cu cat ,, nu e legislator si nu e om
politic care să nu facă filozofie a dreptului.
O problema importanta reluată de Mircea Djuvara este cea referitoare la natura cunoaşterii juridice
si mecanismul formării ei. In acest plan de gandire, Djuvara considera că ideile şi cunostintele
juridice sunt distincte, chiar opuse celor despre natura. Cunostiinta juridica se constituie astfel
printr-o aplicare la cunostinta morala pentru ca ideea de societate juridica se suprapune in mod
necesar celei de societate morală si aceasta celei de societate umana ca parte a naturii. Ideea de
justiţie poate fi obtinuţă sau elaborata numai printr-o analiza comparativa a realitatilor sociale,
juridice si morale. Legea de formare a cunostintele juridice, conchidea Djuvara, este insasi legea
generala de formare a oricarui fel de cunoasterea despre realitate.
Cunostinţa juridică va conţine doua elemente: o constatare a faptelor si o apreciere a acestora. Doar
aprecierea faptelor sociale le va ridica la rangul juridic. Mircea Djuvara a afuns la concluzia ca
judecăţile morale şi juridice au obiectivitate, ca aplicatiile ideii de justitie pot afirma caracterul de
adevar obiectiv. Prin urmare, cunostinta juridica are aceasi valoare obiectiva ca si aceea a stiintelor
exacte, iar adevarul cunostintelor juridice consta in caracterul lor coerent. Noncontradictoriu, in
sistematizarea si ordonarea lor rationala.
În justiţie, adevărul este prin excelanţa coerentă; acesta nu este ceva dat in mod absolut, nu este
definitiv, ci este în continuă formatie si perfectionare. Adevarul cunostintelor juridice inseamna
acordul acestora cu cerinţele legilor logicii.
O interesantă contribuţie adusăde Mircea Djuvara la dezvoltarea filozofiei dreptului vizeaza
raporturile dreptului cu morala. El considera că judecăţile noastre la adresa valorii rationale a
activitatilor pot fi de un ordin moral si juridic. In morala, judecata se face asupra unui act interior;
este deci scopul subiectiv al agentului care trebuie sa fie binele insusi, pe cand in cazul dreptului
judecata se face asupra actiunii exteriorizate in integralitatea ei, inclusiv asupra scopului sau.
Radacina adancă a dreptului şi a moralei trebuie gasita in orice act de ratiune obiectiva care
presupune ideea de libertate, pe de o parte, si pe cea de necesitate a legilor logice, pe de alta parte.
Aceste doua aspecte reprezinta ideea de drept si cealalta ideea de obligatiune.
Asadar, dreptul nu poate fi despartit de morala; orice afirmatie juridica opusa acesteia din urma n-ar
putea fi decat o eroare.
Specificul dreptului este evidentiat si de scopul lui. Dupa Djuvara, acesta ar consta in infaptuirea
justitiei care este un imperativ categoric si nu ipotetic, impus de ratiunea noastra; el este dezvoltarea
progresiva a valorilor spirituale urmarite prin activitatea libera a persoanelor. Justitia si dreptul sunt
garantia exterioara a activitatii morale. Justitia este valoarea suprema in ierarhia juridica. Acesteia
nu I se pot sunstitui alte scopuri, fie ele utilul, solidaritatea sociala, asa cum s-a incercat pe
parcursul mileniilor de filozofie a dreptului. Valorile sociale pot fi considerate ca scop al dreptului
in situatia in care se identifica cu valorile supreme ale spiritului, cand apar ca valori etice,
compunand ideea directoare a sitemului social. In fond, scopul ultim al dreptului trebuie sa fie
dezvoltarea morala a fiecaruia prin activitatea libera a spiritului creator. Binele comun material nu
este decat un mijloc, si nu un scop.
Dreptul exista prin justitie in favoarea statului si in acelasi timp in favoarea individului; statul si
individul trebuie sa fie considerati ca persoane juridice distincte dar nu antinomice.
In concluzie, dreptul si morala sunt strans corelate, intregindu-se reciproc. Cunostintele acestora au
aceeasi structura logica si sunt paralele cu informatiile apartinatoare stiintelor naturii. Orice realitate
juridica cuprinde o directiva de gandire care corespunde ideii de drept sau de justitie si care se
aplica normarii pozitive a fenomenelor schimbatoare ale vietii sociale. Dreptul constituie astfel
conditia formala a activitatii sociale curente. Ideea de justitie este in fond o metoda prin care se
armonizeaza cu coerenta rationala, scopurile actiunilor exteriorizate ale persoanelor, in timp ce
ideea binelui moral este o metoda de armonizare logica a scopurilor interne ale acelorasi actiuni.
Mircea Djuvara a analizat specificul dreptului si pornind de la compararea planurilor de realitate
corespunzatoare stiintelor care le studiaza.
Specificul dreptului ca realitate sociala in comparatie cu universul extrasocial ar consta in
urmatoarele: legile naturii sunt inviolabile, pe cand normele moralei si ale dreptului sunt violabile
prin insasi natura lor; fenomenele naturii nu pot fi supuse dreptului decat in masura in care vor
putea fi puse in legatura cu activitatea persoanelor in societate; o norma juridica nu poate avea ca
obiect imposibilul; normele juridice si etice nu se desfiinteaza prin faptele care le violeaza. Aceste
elemente care releva specificul dreptului stau la originea modului special de cunoastere utilizata in
stiintele juridice.

7. Normele juridice si normele religios-morale in Roma Antica

Dreptul natural şi legea morală, sădită în inima omului de la creaţie, sunt deci afirmate prin puterea
raţiunii umane, cu care este hărăzita fiinţa umana, indiferent dacă este sau nu una religioasa sau
morală. S-a spus ca vechile popoare (babilonienii, egiptenii, romanii etc.) au facut o "confuzie intre
drept şi morala...". Dar ca, "spre deosebire insa de celelalte popoare, romanii au depasit aceasta
confuzie, dovada ca, inca din epoca veche normele de drept erau desemnate prin intermediul de Jus,
iar cele religioase prin termenul de Fas".Aceiaşi specialisti in dreptul roman afirma ca,"... in textele
clasice, cu deosebire in scrierile jurisconsultilor, se reflecta vechea confuzie dintre drept, pe de o
parte, morala si religie, pe de alta parte".In primul rand trebuie sa precizam ca nu este vorba de o
asa-zisa "confuzie" intre numele juridice si cele moral-religioase, ci de o exprimare veridica a
conceptiei acestor popoare despre ideea de drept, si, ipso facto, a conceptiei lor despre raportul intre
divinitate si om.
De altfel, gandirea romanilor, despre drept, a fost chintesentiata in acele rostiri despre natura si
rostul dreptului, exprimate de jurisconsulti in acele formule lapidare si concise, unice, care
adeveresc de fapt ca, pentru ei, principiile dreptului si ale moralei isi au un izvor comun. Aceasta
realitate ne-o confirma atat Celsus, cat si Ulpianus. Pentru Cels, de pilda, conform caruia ' "jus est
ars boni et aequi" (dreptul este arta binelui si a echitatii), cuvantul drept are atat un sens moral, cat
si juridic. De asemenea, pentru Ulpian, principiile dreptului roman se ingemaneaza - in rostirea sau
definirea lor - cu cele de natura morala in chip osmotic si organic. Intr-adevar, pentru el, "Juris
praecepta sunt haec: honeste vivere, alteram non laedere, suuiti cuique tribuere" (principiile
dreptului sunt acestea: a trai in mod cinstit, a nu vatama pe altul, a da fiecaruia ce este al sau).
Dupa parerea unor specialisti, in teoria dreptului roman, in definitia lui Ulpian aflam ca "un
principiu de morala este pus alaturi de doua principii juridice, caci, daca a nu vatama pe altul si a da
fiecaruia ce este al sau sunt principii de drept, a trai in mod onorabil (sic) este un principiu moral".
Or, dupa cum se poate lesne constata, in definitia lui Ulpian nu putem insa identifica "un principiu
de morala,...", pus alaturi de doua principii juridice, asa dupa cum afirma respectivii romanisti, ci
trei principii cu un fond comun, si mai precis, cu un continut moral-juridic. De altfel, a nu vatama
pe altul este inainte de toate un principiu al legii morale - consfintit si de Legea Decalogului (Exod
20, 1-17) - si apoi un principiu invesmantat in rostirea juridica. Tot un principiu moral - inainte de a
fi unul de natura juridica - este si a da fiecaruia ce este al sau. Iata de ce, si in celebra definitie a lui
Ulpian trebuie sa vedem o exprimare fericita a ambelor principii, atat juridice si morale, care, la
vremea respectiva, defineau insasi conceptia romanilor despre relatia intre sacru si teluric, de unde
si obligativitatea "divanarum atque humanorum notitia" (cunoasterii lucrurilor divine si umane), si,
ipso facto, "a ceea ce este just si a ceea ce este injust" (insti atque injusti) (Ulpian, in Institutele lui
Justinian, cartea intai, titlul intai).
De altfel, din definitia aceluiasi celebru jurisconsult roman, Ulpian (sec. II), rezulta in chipul cel
mai graitor posibil ca insasi stiinta dreptului este "justi atque injusti scientia" (stiinta a ceea ce este
drept si nedrept). Or, pentru a distinge intre ceea ce este drept si nedrept - atat conceptual, cat si
faptic - presupune intai de toate a avea o conceptie bine definita despre ceea ce este moral si imoral,
bun si rau, permis si nepermis etc, adica in conformitate cu preceptele legii morale naturale. Iata,
asadar, ca si din aceasta definitie a lui Ulpianus trebuie sa retinem aceasta legatura organica,
intrinseca, care exista intre legea morala si legea juridica, si de care trebuie tinut seama atunci cand
evaluam, categorisim sau judecam fapta umana, si nu s-o raportam doar la aspectul ei social.

8. Biserica-Morala

Pentru ca principiul moralităţii, al interioritatii, proclamat odinioara de Socrate, să devina constiinta

generala, a avut nevoie de timp. Fara indoiala, de timp vom avea si noi nevoie pentru ca principiile
moralei sa devina o constiinta civica, al carei spirit sa se exprime bineinteles si in legile cetatii.
Fireste, de-abia atunci vom putea vorbi si de o respectare si aplicare a legilor ca stare si constiinta
civica si juridica, luminata si de principiile religios-morale enuntate de "Cartea sacra" a iudeo-
crestinilor, adica Biblia, pe care "marile literaturi europene" au cunoscut-o inca din zorii afirmarii
lor, si in care si neamul nostru si-a gasit insasi trezvia "constiintei nationale romanesti".
Sub aspectul sau vazut, de institutie umana, Biserica crestina a avut si are si ea nevoie - pentru
indeplinirea misiunii sale - de norme juridice. De aceea, "mijloacele pe care Biserica le are spre
realizarea scopului sau, se supun in parte formelor de drept... Din atingerea cu statul pe de alta parte
- scria un canonist ortodox, roman, la sfarsitul secolului al XlX-lea - cum si din contactul unei
biserici cu alta rezulta iarasi oarecare raporturi, care trebuie stabilite dupa principii de drept". Dar,
Biserica, fiind o institutie divino-umana, cu caracter spiritual, "legile ei, bazate pe drept, au putere
obligatorie, nu insa si constrangatoare ca legile civile,...". De aceea, din punct de vedere al
caracterului legilor, "dreptul bisericesc isi intemeiaza autoritatea sa pe partea morala a actiunilor...",
si nu pe aspectul coercitiv (constrangator), ca legile civile. De altfel, trebuie stiut ca, in Biserica,
orice infractiune se judeca mai intai ca pacat, si, dupa gravitatea acestuia, se apreciaza si gravitatea
infractiunii, de unde deci si evaluarea acestuia prin prisma legii moral-crestine.
Spre deosebire de drept - care asiguta respectarea normelor juridice, inscrie in legi, prin forta de
constrangere - morala asigura respectarea normelor convietuirii umane, de obicei nescrise, prin
obicei, prin traditii seculare. Or, tocmai prin acest obicei au fost statuate si relatiile morale dintre
oameni, care au gasit in credinta lor religioasa suportul si criteriul judecatii faptelor lor. Dar, aceiasi
doctrinari ai "religiei" marxiste tineau sa ne invete ca, "in opozitie cu conceptiile nestiintifice (sic)
care explica originea si esenta moralei prin "vointa divina", "spiritul absolut" sau "natura umana
eterna", marxismul a dovedit ca morala are o origine si esenta sociala... Morala comunista, morala
clasei muncitoare (sic), reprezinta - conchideau ei - treapta cea mai inalta a progresului moral al
omenirii".
Nu de mult, un specialist in dreptul administrativ roman, considera si el, cu indreptatire, ca nu
putem vorbi despre "redresarea morala a tari fara redresarea morala a guvernarii si a administratiei,
iar acestea din urma - remarca Domnia Sa - nu sunt posibile fara elite profesionale si alese
caractere". De unde si exprimarea convingerii sale ca "... cei care vin spre facultatea de drept, spre
"studiul "dreptului despre cetate", sunt oameni cu alese trasaturi morale, constienti de rolul lor in
procesul redresarii nationale".
Printre altele, in manualele destinate studentilor Facultatii de Drept se mentioneaza ca cel care a
contribuit "la desprinderea dreptului international de morala si teologie" a fost juristul italian A.
Gentilis, profesor de drept la Oxford (1552-1608), care a publicat o lucrare privind dreptul
diplomatic ("Despre legatii"). Apoi, ni se spune ca Hugo Grotius (1503-1645), socotit parintele
stiintei dreptului international, a eliminat "elementele teologice si de morala" din dreptul
international, facand "sa decurga dreptul natural din ratiunea umana,...". Or, prin pacea de la
Westfalia (1648) se stabilea principiul "cujus regio ejus religio" (cui ii apartine domnia ii apartine si
religia), afirmandu-se astfel inca pe o anumita vreme starea de coabitare a elementului teluric cu cel
religios, si implicit, a dreptului international cu morala religioasa.
9. Teoreticienii dreptului romanesc

Iată, deci, şi printre teoreticienii dreptului romanesc, conştientizarea faptului că, fără principii
morale, insuşite şi aplicate atat de guvernanţi, cat şi de cei care sunt chemaţi să împartă sau să apere
dreptatea, nu putem ajunge la o redresare morală a naţiei romane si, a guvernarii Statului.
Asadar, legatura osmotica intre drept si morala, intre ce este drept si ce este bine (bun), intre drept si
religie etc. este adeverita nu numai de realitatea istorica a vietii umane, de ieri si de azi, cat si de
unii teoreticieni ai dreptului, de unde deci si concluzia fireasca: nu trebuie sa existe drept fara
morala, fara afirmarea principiilor unei morale umaniste, sanatoase, care sa aiba intotdeauna in
vedere binele, dreptatea si echitatea, valori scumpe umanismului, asa cum sunt ele de altfel
prevazute si de legea morala, de sorginte biblica, iudeo-crestina, si cerute si de drepturile universale
ale omului, apreciate ele insele ca o "religie" a omului de azi si de maine.
Trebuie sa pastram insa masura realitatii noastre si sa nu credem ca, in lumea juristilor romani, va fi
usor sa se vorbeasca despre drept si religie, despre raportul intre legea juridica si legea religios-
morala etc, fiindca cei infeudati unei gandiri potrivnice, de dinainte de decembrie 1989, continua sa
gandeasca inca la asa-zisele "raporturi de drept civil si de drept muncitoresc,...", si sa considere ca
proprietatea privata ar fi incompatibila cu proprietatea de stat, asa cum au prevazut de altfel si
Constitutiile din 1948, 1952 si 1965. Nu este deci de mirare nici faptul ca, si in Constitutia din
1991, reglementarile constitutionale in privinta proprietatii lasa de dorit. Cei care au participat la
formularea ei admit de altfel ca, in textul acesti Constitutii,"... se vorbeste despre doua forme de
proprietate: a) proprietatea privata si b) proprietatea publica, fata de care statul nu are aceeasi
pozitie,...", fiindca aceasta din urma are "ca titular -justifica respectivii - fie statul, fie unitatile
administrativ-teritoriale".
In loc de concluzii la aceasta succinta prezentare a raportului dintre legea de drept si legea morala,
tinem sa amintim ca la noi, la romani, "legea romaneasca" - de care fac mentiune expresa Pravilele
Tarii (de la Govora, 1640; de la Targoviste, 1652 etc.) - presupunea intai de toate observarea si
aplicarea legii moral-crestine, asa cum era ea prevazuta de Revelatia neo-testamentara. Mai mult,
stim ca odinioara, in Tarile Romane, Domnitorii n-au avut asupra lor decat "pe Dumnezeu si legea",
adica legea dumnezeiasca (religios-crestina), si legea omeneasca; nomo-canonica (de Stat si
bisericeasca), ambele rezultate insa dintr-o vointa sinergetica (divino-umana).

10. Concluzii

Astfel observăm că morala şi dreptul are o strînsă interdependenţă , dar ,mai bine zis, practic
corespund. În antichitate dreptul fiind reprezentat de dreptul cutumian, care se baza pe legile
nescrise, deseori el era reprezentat de morală, apărînd în societate în primul rînd morala şi apoi după
o organizare a societăţii, după apariţia ginţilor, triburilor, formaţiunilor statale începe să se
delimiteze o ramură aparte ca dreptul. Chiar în zilele de azi în drept este prezent şi chiar este
influenţat de morală într-o mulţime de ramuri ale lui ca: D.Internaţional, D.Penal, D.Civil ,
D.Familiei ect. Fiind prezentă în drept ca o parte a conştiinţei, a voinţei, ea prin urmare este parte
componentă a dreptului.
Bibliografie:

1. "Tratat de etic[", ed.: Peter Singer; trad. coord. de prof. univ. dr. Vasile Boari ;i Raluca
Marincean; cuv. ]nainte de Vasile Boari, Ia;i; Polirom, 2006.
2. "Tratat de moral[", ed. Humanitas, Alasdair MacIntyre, trad. Catrinel Ple;u; cuv. ]nainte
Aurelian Craiutu, Bucure;ti, 1985.
3. www.fiatiustitia.ro (accesat în data de 07.05.2014 la ora 10:30)
4. www.dexonline.ro (accesat în data de 07.05.2014 la ora 11:05)
5. http://www.revistatransilvania.ro/arhiva/2006/pdf/numarul8-9/p136-137.pdf (accesat în data
de 07.05.2014 la ora 10:45)