Tema: Control social,

devianţă şi delincvenţă
Drd Cioinac Nionela
Planul lecției:

 Ordinea socială şi controlul social. Forme de

control social.
 Devianţa şi delincvenţa - precizări conceptuale.
 Clasificarea devianţei şi delincvenţei.
 Paradigme explicative ale delincvenţei.
 Prevenirea delincvenţei. Măsuri de prevenire a

delincvenţei.
 Resocializarea şi reintegrarea persoanelor în

conflict cu legea.
 Detenţia ca formă de resocializare.
Bibliografie:
 Banciu D. Control social şi sancţiuni sociale. – Bucureşti, 1992.
 Bulgaru M.. Sociologie.- Chişinău, 2003.
 Cooke D. Psychology in Prisons. – London, 1993.
 Giddens A. Sociologie. – Bucureşti, 2000.
 Lombroso C. Omul delincvent. – Bucureşti, 1976.
 Rădulescu S. Banciu D. Sociologia crimei şi a criminalităţii. – Bucureşti,
1996
 Rădulescu S. Anomic, devianţă şi patologie socială, Hyperion,
-Bucureşti, 1991.
 Rădulescu S. M. Sociologia devianţei, Editura “Victor”, Bucureşti, 1999.
 Rădulescu S. Sociologia şi istoria comportamentului sexual „deviant”. -
Bucureşti, 1997.
 Tariceanu E.A. Prostituţia: politici şi practici. În cine dăm cu piatra? -
Iaşi, 2014.
Ordinea socială
Prin ordine socială se înţelege ansamblul instituţiilor şi al
conexiunilor stabile dintre acestea, existente într-o societate
dată.
Perspectiva sociologică asupra ordinii sociale se înscrie în două
mari orientări diferite:
 Prima, concepe ordinea socială ca un sistem integrat

funcţional de societăţi ţinute în echilibru datorită unor

mecanisme reglatoare. În acest sens, Talcott Parsons
subliniază faptul că o societate se întemeiază şi funcţionează
pe baza unui sistem congruent de norme sociale generale,
unanim acceptate.
 A doua orientare referitoare la ordinea socială construieşte o

explicaţie a acesteia pe baza conceptelor de constrîngere şi

forţă.
Ordinea socială
Ordinea socială este formată dintr-un ansamblu de modele de
acţiune, de norme, reguli, îndatoriri şi conduite.
În mod firesc, individul va respecta unele şi va încălca altele,
deoarece nici o persoană nu este capabilă să se conformeze
pe deplin tuturor exigenţelor normative impuse de o
societate. Pentru a preveni aceste încălcări şi a face să fie
afirmate conduitele dorite (permise) şi reprimate cele nedorite
(nepermise) societatea are la îndemână un ansamblu de
instituţii, reguli, norme şi mijloace de influenţare, care au
rolul de a face să fie respectate (atât ca necesitate externă,
cât şi ca motivaţie internă) modelele recunoscute şi permise
de conduită.
Controlul social
Controlul social reprezintă principala modalitate prin care o
societate încearcă să ţină în frîu comportamentele deviante şi
respectiv delincvente.
Controlul social desemnează ansamblul de mijloace, mecanisme
sau instituţii de natură psihologică, socială, culturală, juridică
sau politică prin intermediul cărora orice societate impune
membrilor săi exigenţele respectării ordinii sociale şi morale.
Între aceste mecanisme se numără atît legea (dreptul), cultura,
tradiţia, obiceiurile, intervenţia opiniei publice cî şi orice tip de
influenţă formală sau informală, spontană sau organizată, care
asigură prin constrîngere, violenţă, convingere, manipulare,
cerinţele respectării moralităţii şi ordinii sociale.
Comportamentul social este orientat de anumite forme de
control social.
Ordinea socială și controlul social
Ordinea socială este formată dintr-un ansamblu de modele
de acțiune, de norme, reguli, îndatoriri și conduite.
Controlul social este mijlocul, instrumentul prin intermediul
căruia se realizează ordinea în societate.
În sens general noţiunea de control social desemnează
procesul prin care o instanţă (persoană, grup, instituţie,
asociaţie, organizaţie) reglementează, orientează,
modifică sau influenţează comportamentele sau acţiunile
altei instanţe, ce aparţin aceluiaşi sistem cu ajutorul unor
mijloace materiale şi simbolice în vederea asigurării
conformităţii şi păstrării echilibrului specific sistemului.
În sens specific controlul social este rezultatul raporturilor
dintre elementele unui sistem.
Apariția noțiunii de control social
Apariţia noţiunii de control social datează din cele mai
vechi timpuri.
Astfel, chiar de la începuturile ei sociologia şi-a propus
să ofere răspuns la una dintre cele mai obsedante
întrebări puse de Thomas Hobbes în secolul al XVII-
lea: „cum este posibilă o ordine socială raţională, atîta
vreme cît oamenii, în mod natural şi inevitabil sunt
egoişti și vor fi tentaţi, întotdeauna să desfăşoare
acţiuni iraţionale şi să dea frîu liber numai
instinctelor şi intereselor lor individuale?” Răspunsul
la această întrebare a împărţit teoreticienii controlului
social în două tabere.
Control social: abordări

 Cei care au accentuat controlul social exterior,

importanţa normativităţii, instituţiilor, normelor
şi legii în asigurarea ordinii sociale;
 Cei care au accentuat controlul social

interiorizat sau „moralitatea interiorizată”

subliniind rolul important exercitat de valorile şi
idealurile sociale în socializarea unor indivizi
capabili să păzească imperativele ordinei sociale
şi să le identifice cu propriile mobiluri de
acţiune.
Control social: abordări
 Întemeietorul noţiunii de control social este considerat sociologul şi juristul
american Edward Alsworth Ross, care desemnează prin această noţiune
totalitatea mijloacelor de orice fel prin care societatea îşi asigură coeziunea,
printre care se pot menţiona aparte de lege, etica moravurilor, tehnicile
educative sau artistice, idealurile şi nu în ultimul rînd influenţele exercitate
de indivizi unii asupra altora. Ross considera dreptul ca forma cea mai
adecvată de control social, care nu exclude, însă, intervenţia altor instituţii.
 K. Marx indică constrângerea exercitată de instituţii (mai ales de stat), ca
factori de control social.
 E. Durkheim a efectuat o analiză a moralităţii ca acţiune „a societăţii în
interiorul nostru”, ca fapt social rezultat din interiorizarea normelor.
 G.H. Mead abordează tema controlului social, explicând procesul
interiorizării normelor prin dezvoltarea Eului subiectiv, prin constientizarea
aşteptărilor pe care alţii le au faţă de tine.
 S. Freud construieşte supraeul ca autoritate socială interiorizată, care
funcţionează ca şi constiinţă.
Control social: abordări
Szczepanski sublinia faptul că fiecare grup, colectivitate, societate dezvoltă o
serie de măsuri, sugestii, modalităţi de convingere, sisteme de persuasiune si
presiune, interdicţii, constrângeri, sancţiuni (ajungând până la constrângerea
fizică), sisteme si modalităţi de manifestare a recunostinţei, acordare de premii,
distincţii prin care conduc comportamentul indivizilor si grupului spre modele
acceptate de valori si de acţionare spre realizarea conformismului membrilor.
Acest sistem îl vom numi sistemul controlului social.
Fiecare om deţine o anumită sferă particulară, are dreptul la o anumită zonă
“privată”, care limitează controlul social, care poate fi mai mare sau mai mică,
în funcţie de : tipul de societate (autoritară sau democrată, tradiţionalistă sau
modernă etc.); coeziunea grupului (cu cât aceasta este mai mare, cu atât
controlul social este mai puternic); caracterul instituţiilor din care individizii
fac parte (într-o organizaţie paramilitară, controlul social este extrem); poziţia
indivizilor în grup (în comparaţie cu un om de rând, de exemplu, presedintele
ţării este supus la un control social mult mai mare).
Control social: abordări
După W.G. Sumner, “reglarea comportamentelor
membrilor societăţii are loc în cea mai mare
măsură, prin intermediul asa numitor “folkways”
(cutume sau tradiţii populare) si “mores”
(moravuri)”. Principala condiţie a vieţii sociale –
subliniază autorul citat – este adaptarea omului la
mediu, adaptare ce dă nastere la diverse grupuri de
solidaritate, unite prin credinţe, convingeri si
moravuri comune. În calitatea pe care o au
“folkways” contribuie la solidaritatea socială, au un
caracter reglativ si imperativ pentru
comportamente.
Control social: abordări
Conform teoriei funcţionalist-structuraliste
(T.Parsons), regulile sociale indică individului
normele permise de societate pentru diferite
situaţii, după care îsi orientează activitatea si
alege din alternativele posibile pe aceea pe care
o consideră cea mai bună.
Parsons accentuează asupra ideii că supunerea
faţă de norme nu se datorează unor factori de
control social coercitiv, ci unui comportament
natural, firesc, datorat internalizării valorilor
sociale.
Control social: abordări
Interpretările pe care sociologii le dau astăzi
controlului social pot fi grupate în două mari
categorii:
a) interpretări restrictive, care pun accentul pe
caracterul instituţionalizat si coercitiv al
controlului social;
b) interpretări normative, care tratează
controlul social sistemic, ca ansamblu de
acţiuni.
Controlul social: funcții
Funcţiile controlului social sunt de prevenire,
limitare sau eliminare a abaterilor de la
normativitatea existentă.
Controlul social are atît o funcţie represivă cît
şi una stimulativă.
J. Carbonnier consideră contolul social ca "o
forma mai îndulcita a constrângerii sociale".
Controlul social: forme și tipuri
 În opinia lui Sorin M. Rădulescu, principalele criterii de clasificare a
formelor de control social sunt :
a) după instanţele din care emană: controlul social exercitat de
instituţii cu caracter statal (tribunale, închisori, spitale de psihiatrie
etc.), de diferite grupuri sociale (familie, scoală, grupuri de
vecinătate, asociaţii, organizaţii etc.) sau de către anumiţi indivizi
ce au o anumită autoritate în grup (capul familiei, preotul, seful
ierarhic etc.);
b) după modul în care este exercitat controlul social, este
organizat( formal), realizat de instituţii specializate si spontan
(informal), realizat prin tradiţii, obiceiuri, prin opinia publică etc ;
c) după direcţia acţiunii exercitate, controlul social poate fi direct
(explicit), îmbrăcând forma aprobărilor, ameninţărilor, sancţiunilor
etc. si indirect (implicit), realizându-se prin zvonuri, sugestii,
manipularea prin intermediul propagandei sau publictăţii etc.;
Controlul social: forme și tipuri
d) după mijloacele utilizate:
 Controlul social stimulativ (pozitiv), Se fundamenteaza, în

principal, pe cunoaşterea şi interiorizarea de către indivizi a

normelor şi valorilor sociale, şi pe motivaţia acestora de a le
respecta din convingere. Această motivaţie poate fi realizată
prin intermediul aprobărilor, recompenselor, indicaţiilor,
sugestiilor etc.
 Controlul social coercitiv (negativ) se bazează în special pe

temerile individului că va fi sancţionat în cazul nerespectării

sau în călcării normelor şi regulilor socale. El se realizează
prin tabuu-ri, sancţiuni punitive, morală religioasa, culturală,
administrativă etc.;
Controlul social: forme și tipuri
 e) după mecanismele de reglare normativă la care
apelează, controlul social are caracter psihosocial
(sugestia, convingerea, persuasiunea, manipularea
etc.), caracter social propriu-zis (instituţii sau
organisme cu caracter statal, juridic, politic,
adminstrativ etc.) şi caracter cultural (obiceiuri,
moravuri, convenţii, tradiţii etc.)
 f) după metodele (tipurile de sancţiuni) adoptate în

raport cu conduitele deviante, putem vorbi despre

controlul social penal (pedepsele), compensator
(plata unor daune), conciliator (negocieri, înţelegeri
mutuale) şi terapeutic (resocializare).
Controlul social: forme și tipuri
Pornind de la ultimul, Horowitz prefigurează existenţa mai multor
“stiluri” de control social :
penal, al cărui obiectiv principal constă în a “produce durere sau alte
consecinţe neplăcute celor care au comis acte blamabile”;
compensator, care implică obligarea violatorilor normei de a
compensa victimele pentru prejudiciile si daunele suferite (accentul
cade pe reinstaurarea stării normale perturbată de actul deviant);
conciliator, care facilitează descoperirea unor soluţii prin negocierea
mutuală între părţile implicate, fără antrenarea sancţiunilor
coercitive;
terapeutic, care are ca principal obiectiv modificarea personalităţii
indivizilor devianţi prin manipularea unor sisteme simbolice ce-si
propun să-i readucă la “normalitate”, individizii sunt tratați ca
victime ale unei boli, care nu poate fi controlată de ei însisi, motiv
pentru care sunt supusi diagnosticului si tratamentului medical.
Controlul social: forme
La nivel general însă, distingem 3 forme de
control social:
 Control social instituţional realizat la nivel

formal.
 Opinia publică realizat la nivel neformal.
 Autocontrolul care are la bază normele,

valorile şi comportamentele interiorizate.

Devianţă şi delincvenţă - precizări conceptuale

Fiecare societate se conduce după anumite norme.

Distingem normele formale (juridice) specificate în
Constituţie, Coduri, Convenţii, Regulamente) şi
normele neformale prezente în tradiţii, obiceiuri,
cod al bunelor maniere, mentalitate.
Atunci cînd se încalcă normele neformale vorbim
de comportament deviant (devianță), iar atunci
cînd se încalcă normele formale vorbim de
comportament delincvent (delincvență).
Devianţa socială
Un comportament deviant este un comportament
care încalcă normele şi valorile sociale, intrînd în
conflict cu standartele acceptate social, moral şi
cultural în cadrul societăţii. El acoperă o mare
varietate de tipuri, începind cu anumite
comportamente atipice (tineri ce poartă părul
lung, limbaj specific, vestimentaţie neglijentă),
comportamente ce nu reprezintă o ameniniţare
pentru ordinea socială pînă la comportamente
deviante mai severe (alcoolism, prostituţie).
Devianţă- precizări conceptuale
 Devianţa desemnează orice act, conduită sau manifestare care violează
normele scrise sau nescrise ale societăţii sau unui grup particular.
 Devianţa este ansamblul conduitelor şi stărilor neconforme cu aşteptările,
normele şi valorile membrilor societăţii sau unui grup şi care, în
consecinţă, determină sancţionarea din partea acestora.
 Devianţa este un comportament uman individual sau colectiv care încalcă
una sau mai multe norme scrise sau nescrise impuse printr-un sistem de
reacţii sociale (sancţiuni) care ocrotesc valorile general acceptate de un
grup social relativ stabil şi de durată. Din perspectivă generalizatoare orice
acţiune sau inacţiune umană poate fi considerată devianţă în funcţie de un
anumit context social particular sau tranzitoriu.
 Devianţa mai poate fi definită drept incapacitatea anumitor indivizi de a se
insera în cadrul social al mediului lor de viaţă.
Devianța socială
 În conţinutul devianţei intră şi acţiuni care, deşi nu respectă anumite
norme, sunt totuşi tolerate: manifestări ale modei, anumite inovaţii,
unele comportamente ale vârstei tinere (devianță pozitivă).
 Nu orice act care se abate de la normă trebuie apreciat ca deviant.

Inovaţiile se înscriu în acest caz: deşi ies din tiparele normei, ar fi

absurd să le apreciem ca deviante.
 În orice devianţă există, deci, o dimensiune culturală şi o dimensiune

temporală. De exemplu, în anii ’50 ai secolului XX, să trăieşti cu un

partener fără să fi căsătorit legal putea fi considerat un act deviant,
după cum acelaşi gest în prezent este considerat drept acceptabil din
punct de vedere social. Dacă regulile sociale se schimbă, conduitele
apreciate cândva ca deviante, pot deveni conformiste.
Devianța socială
Devianţa variază în funcţie de grupul social de care aparţine
individul şi nu este sancţionată în acelaşi fel. Unele
comportamente din mediile artistice (de pildă, consumul de
droguri) sunt interpretate drept excentrice, în timp ce aceleaşi
comportamente sunt respinse într-un alt grup social.
Devianţa este o noţiune relativă din cel puţin două motive :
 pentru că sistemul normativ diferă de la o societate la alta si

ceea ce într-o societate reprezintă o încălcare a normei, într-

o alta reprezintă dimpotrivă, un comportament conformist;
 pentru că “legea reprezintă un important factor de schimbare

socială care poate induce modificări în receptarea contextului

normativ al unei societăţi si se poate transforma chiar ea sub
impactul unor schimbări sociale”.
Devianța socială
Chiar în sînul aceleiaşi societăţi, anumite conduite considerate la un
moment dat ca infracţionale, ulterior sunt apreciate fie ca simple
abateri morale, care ies de sub incidenţa legii, fie chiar conforme cu
sistemul valorico-normativ.
Un exemplu concludent pentru primul caz este următorul: există
societăţi musulmane care permit poligamia sau consumul de droguri,
interzicând însă consumul de alcool sau carne de porc, fapte ce-si
pierd valabilitatea în celelalte societăţi sau, mai mult decât atât, sunt
apreciate în sens contrar.
Pentru cel de al doilea caz, putem găsi numeroase exemple chiar si în
realitatea românească: dacă în epoca dictaturii comuniste
demonstraţiile stradale împotriva politicii guvernamentale erau
incriminate de lege, astăzi legile permit astfel de acţiuni.
Devianța - abordări
Emile Durkheim a declarat că devianţa, inclusiv
criminalitatea, este funcțională, deoarece contribuie la
ordinea socială. După acest cercetător devianţa are
următoarle caracteristici:
 Devianţa clarifică limitele morale (ideile unui grup despre

modul în care oamenii ar trebui să acționeze și să

gândească) și confirmă normele.
 Devianţa încurajează unitatea socială (reacționând la

devianți, membrii grupului dezvoltă un sentiment de "noi"

).
 Devianţa promovează schimbarea socială (dacă încălcările

câștigă suficient sprijin, devin comportamente noi și

acceptabile)
Clasificarea devianţei

Sociologia stabileşte mai multe tipuri de devianţă: infracţiunile şi

delictele, prostituţia, sinuciderea, consumul de droguri,
transgresiunile sexuale, minorităţile sexuale, violenţa domestic,
devianţele religioase, bolile mentale, handicapurile fizice.
 După tipul de devianţă:

- Devianţă penală (infracţiunile).

- Devianţă sexuală (homosexualitate, bisexualitate, delicte cu
caracter sexual).
- Devianţa politică (terorismul).
- Devianţă religioasă (fanatismul).
- Devianţă autoagresivă ( suicidul, consumul de droguri,
alcoolismul).
- Devianţă familială (violenţă domestică, neglijare).
Clasificarea devianţei
 Categorii de devianţi:
 Devianţii subculturali, care contestă legitimitatea
normelor şi valorilor unei societăţi şi acţionează
pentru înlocuirea lor cu altele (teroriştii, membrii
sectelor religioase).
 Transgresorii sunt cei ce încalcă în mod deliberat o
normă, a cărei legitimitate, însă, o recunosc.
 Indivizii cu tulburări de comportament, cu
comportament ambivalent, a căror acţiune voluntară
nu este nici clar acceptată, nici clar refuzată de către
ei (alcolicii, toxicomanii, cei cu tulburări mentale).
Clasificarea devianţei
În sociologia devianţei, se face si delimitarea dintre
devianţa pozitivă si devianţa negativă.
 Devianţa pozitivă este echivalentă cu schimbarea socială

si se referă la acele acţiuni deviante care pun sub semnul

întrebării fundamentele ordinii sociale existente,
pecetluind afirmarea unor noi tendinţe de organizare
socială, descoperirea unor noi mijloace de realizare a
scopurilor sociale etc. Nesupunerea civilă ar putea fi o
astfel de formă de devianţă pozitivă.
 Devianţa negativă este echivalentă cu nerespectarea

sistemului axiologic - normativ, ea se concretizează în

acţiuni care depăsesc limitele socialmente acceptabile de
toleranţă.
Clasificarea devianței
 După numărul persoanelor care se abat de la norme deosebim:
 - Devianţă individuală – cînd se abate de la normă un singur individ.
 - Devianţă de grup – cînd se abat de la norme un grup sau o subcultură.

O formă care este încadrată în devianţa socială este - marginalitatea

incluzînd procesul de izolare a unui grup sau a unei persoane faţă de
societate, ceea ce duce la ocuparea unei poziţii periferice. Grupurile (sau
indivizii) marginale au anumite caracteristici:
 izolarea socială, refuzul comunicării cu societatea global şi cu alte

grupuri;
 distanţa socială, exprimată prin absenţa sau prezenţa sporadică a

contactelor sociale între indivizi;

 inadaptarea socială, derivată din conflictul dintre individ şi colectivitate;

 anomia psihică, starea de dereglare a comportamentului individului din

cauza modificării intervenite în mediul său social.

Delincvența
Delincvenţa este acţiunea de distrugere a valorilor şi relaţiilor
sociale, protejate de norme juridice penale sancţionată, în mod
organizat, de agenţi specializaţi ai controlului social.
Caracteristicile delincvenţei sunt următoarele:
 violarea legilor şi prescripţiilor juridice, care interzic asemenea

acţiuni;
 comportament contrar regulilor morale şi de convieţuire socială;

 acţiuni antisociale ce atentează la siguranţa instituţiilor şi

grupurilor sociale, provocând stări de teamă şi insecuritate în

rândul populaţiei;
 acte intenţionate de agresivitate şi atentare la cele mai

importante valori umane şi sociale: ordinea publică, drepturile şi

libertăţile individuale, viaţa, sănătatea şi integritatea fizică şi
morală a populaţiei.
Delincvența –dimensiuni de analiză
În analiza delincvenţei sunt importante următoarele dimensiuni:
 Dimensiunea statistică (evoluţia în timp şi spaţiu a

delincvenţei).
 Dimensiunea juridică (tipul normelor juridice violate,

gravitatea prejudiciilor, tipul sancţiunii, modalitatea de

sancţiune).
 Dimensiunea sociologică (explicarea cauzelor delictelor,

prevenirea socială a delictelor, forma de resocializare).

 Dimensiunea economică (se estimează costul delictului şi

conscinţele materiale).
 Dimensiunea psihologică (se analizează structura

personalităţii delincvente).
 Dimensiunea prospectivă ( evoluţia în viitor a delincvenţei).
Delincvența - tipuri
Deosebim următoarele tipuri de delincvenţă:
 Delincvenţă reală care se referă la totalitatea actelor deviante si

delincvente din societate comise în mod real, indiferent dacă au fost

sau nu descoperite. Volumul şi amploarea acestora nu pot fi cunoscute
niciodată, deoarece multe crime nu sunt descoperite sau reclamate.
 Delincvenţa descoperită. Nu toate crimele comise sunt descoperite,

altele nefiind semnalate (precum actele de viol, maltratare familial).

 - Delinvenţă judecată. Nu toate delictele sunt judecate şi nu toţi

delincvenţii sunt sancţionaţi.

Una dintre formele cele mai grave forme de delincvenţă în masă este
terorismul. El are implicaţii psihologice, politice, economice, religioase
şi ideologice. Terorismul violează valorile supreme ale umanităţii:
libertatea, democraţia, viaţa şi demnitatea indivizilor şi statelor.
Delincventa-statistica
Delincventa-statistica
Delincventa-statistica
Delincventa-statistica
Delincventa-statistica
Paradigme explicative ale delincvenţei

Majoritatea oamenilor se conformează normelor societăţii datorită procesului

de socializare prin care au trecut şi controlul social exercitat asupra lor de
către societate.
Ce anume îi determin pe oameni să incalce normele? Raspunsul la această
întrebare divizează teoreticienii în trei tabere:
 Cei care localizează cauzalitatea devianţei şi delincvenţei la nivelul libertăţii

de voinţă individuală. Individul poate alege liber între „plăcerea” ce decurge

din încălcarea legii penale şi sancţiune.
 Orientarea antropologică (C. Lombroso) care conferă factorilor biologici-

ereditari o importanţă hotărîtoare în geneza crimei şi devianţei, cauzele fiind

diverse anomalii şi deficienţe anatomo-fiziolgice ale organismului
individului.
 Orientarea psihiatrică şi psihologică ce consideră că geneza actului deviant

rezidă în dezechilibre şi devieri psiho-fiziologice care apar şi se transmit fie

pe cale ereditară fie socială. G. Tarde susţine că individul nu se naste
criminal, ci sub influenţa imitaţiei învaţă sa se comporte ca atare.
 Orientarea socială (dezechilibre sociale, crize sociale, probleme sociale).
Paradigme (teorii) sociologice ale
delincvenţei
 Teoria rezistenţei la frustrare;
 Teoria asocierilor diferenţiale;
 Teoria învăţării sociale;
 Teoria dezorganizării sociale;
 Teoria subculturilor delicvente;
 Teoria grupurilor de la marginea străzii;
 Teoria etichetării sociale
Teoria rezistenţei la frustrare

W. C. Reckless elaborează teoria rezistenţei la frustrare,

încercând să concilieze punctul de vedere psihologic
cu cel sociologic. Conceptual, teoria se fundamentează
pe structura interioară a individului, considerând că
există o structură socială externă şi o structură psihică
interioară , care acţionează ca mecanism de protecţie
în calea frustrării şi agresivităţii individului.
Mnifestările delincvente ale tinerilor se datorează în
mare măsură capacității reduse de depășire a
situațiilor de frustrare, care apar de cîte ori tânărul se
confruntă cu bariere sociale care îl împiedică să -și
satisfacă interesele personale.
Teoria rezistenţei la frustrare
Structura sau rezistenţa internă este alcătuită din grupurile sociale în care individul este
integrat si, prin aceasta, este socializat (familie, vecinătate, prieteni), şi care oferă
posibilitatea dobândirii unui status, asigurării unor mijloace legitime de realizare a
scopurilor, sentimentul identificării eu grupul, etc. Structura sau rezistenţa interioară
dobândeşte o importanţă şi o semnificaţie aparte în anumite momente, reprezentând o
adevărată matrice care asigura individului conştiinţa identităţii de sine şi a imaginii
despre sine în raport eu alte persoane sau grupuri, convingerea orientării spre scopuri
dezirabile şi toleranţa“ la frustrare. Dacă una sau mai multe componente ale celor două
structuri lipsesc, individul este predispus să devieze de la normele de convieţuire
socială, comiţând acte cu caracter delicvent. Reckless considera că elementele structurii
interne de rezistenta pot fi cunoscute prin teste de personalitate şi de predicţie; ceea
ce reprezintă un mijloc de prevenire a apariţiei sentimentului de frustrare-agresivitate
care; la rândul său, declanşează acte deviante şi delicvente. Starea de frustrare poate
apărea ori de cîte ori individul se confrunta cu un obstacol sau cu o barieră socială,
care îl împiedica să-şi satisfacă interesele şi scopurile personale; ea se manifestă
printr-o tensiune afectivă sporită care îl poate conduce pe individ la desfăşurarea unor
activităţi deviante, prin utilizarea unor mijloace ilicite. Capacitatea unui individ de a
depăşi o situaţie de frustrare, fără a face apel la mijloace de răspuns inadecvate,
reprezintă toleranţa la frustrare.
Teoria asocierilor diferenţiale E. R. Sutherland

 conform căreia comportamentul delincvent

este alcătuit atât din circumstanţe şi
împrejurări socio-economice şi culturale, cât
şi din aşa numita anamneza socială, aceasta
vizând elementele care au influenţat anterior
viata delincventului.
Teoria învăţării sociale (Paterson)

 În viaţă socială, indivizii se confruntă cu

modele pozitive (conformiste) şi negative
(nonconformiste) de comportament şi
conduită care nu se transmit nici pe cale
ereditară, nici nu se imită, ci se învaţă în
cadrul procesului de comunicare şi
relaţionare socială dintre indivizi şi grupuri
diverse.
 Comportamentul criminal este învăţat prin

interacţiunea cu alţii într-un grup familiar.

Teoria dezorganizării sociale C. R. Shaw
şi H. D. Mckay
 Dinamica devianţei şi delincvenţei sunt determinate sensibil de marile
depresiuni sau crize sociale şi economice, de fenomenele de urbanizare
şi exod rural.
 Rata delincvenţei este mai ridicată în ariile şi zonele caracterizate prin
deteriorare fizică, declin de populaţie, dezintegrare culturală, toate
acestea generând fenomene de dezorganizare socială, marginalizare,
devianţă.
 Delincvenţa este consecinţa dificultăţilor materiale, a contradicţiilor şi
conflictelor individuale sau colective cu care se confruntă adolescenţii şi
tinerii.
 Delincvenţii provin din familii caracterizate printr-un nivel scăzut
socio-economic şi cultural, condiţii precare de locuinţă şi confort, şi
care au un număr mare de copii, nereuşind să asigure o socializare şi o
educaţie adecvate.
 Delincvenţii domiciliază, de regulă, în zonele periferice şi sărace ale
marilor oraşe şi provin din familii dezorganizate sau incomplete.
Teoria subculturilor delincvente (Cohen)
 Subcultura a fost definită ca fiind o subdiviziune a modelelor
culturale la care participă o parte din grupurile sociale. Aceste
subculturi apar ca o reacţie de protest faţă de normele şi valorile
societăţii, grupând indivizi care au sentimentul că le sunt blocate
posibilităţile şi mijloacele de acces spre valorile şi bunurile
sociale. Rezultă că orice subcultură include un set de valori şi
norme diferit de cel al societăţii, uneori fiind chiar în contradicţie
cu sistemul de valori dominante contraculturi.
 Caracterizate printr-o serie de trăsături specifice (non-

utilitarismul, maliţiozitatea, negativismul, etc.), subculturile

delincvente impun membrilor desfăşurarea unor activităţi ilicite şi
infracţionale. Mecanismul principal prin care aceste subculturi
acţionează asupra indivizilor, este acela de socializare în grup,
prin transmiterea şi învăţarea diferitelor procedee şi tehnici
delincvente.
Teoria grupurilor de la marginea străzii
W. F. Whyte
 Perioadele copilăriei, adolescenţei şi tinereţii se caracterizează, prin
stabilirea şi fundamentarea unor relaţii de prietenie şi camaraderie.
Majoritatea acestor grupuri sunt alcătuite din colegi de şcoală, de clasă, de
stradă, de cartier sau de oraş, şi-i permit individului afirmarea de sine şi
concretizarea dorinţei lui de a se emancipa de autoritatea familiei şi a şcolii.
 În anumite grupuri predomină acele persoane pentru care, în mod
invariabil, dispoziţiile legii şi normele de conduită reprezintă reguli de
necontestat. În alte grupuri predomină indivizii care înclină spre violarea
acestor reguli. Ataşarea sau asocierea individului la unul sau altul dintre
cele două grupuri conformist (nondelicvent) sau nonconformist (delincvent)
reprezintă momentul cel mai important de care depinde evoluţia ulterioară
a vieţii lui.
 Anumite grupuri stradale, unele constituite spontan, altele organizate şi
structurate, alcătuite din indivizi fără ocupaţie sau ce se îndeletnicesc cu
afaceri ilicite, indivizi recidivişti sau cu antecedente penale, au o situaţie
influenţă negativă asupra individului.
Teoria etichetării sociale
F. Tannembaum, K. T. Erikson

 Reprezentanţii acestei teorii consideră că nici un

comportament nu este prin el însuşi, conformist sau
deviant, ci societatea îl socoteşte astfel.
 Una dintre instituţiile sociale cel mai adesea vinovată de

etichetarea indivizilor este considerată a fi şcoala.

Aceasta exercită o puternică influenţă privind orientarea
comportamentului minorului în perspectivă. Cei care
sunt etichetaţi negativ în şcoală vor ajunge probabil să
se privească pe ei înşişi ca fiind inferiori şi, totodată,
există o mică probabilitate că vor reuşi mai târziu în
viaţă.
 Delincventul devine rău deoarece este definit ca fiind rău

şi deoarece nu este crezut că este bun.

Prevenirea delincvenţei.

 Prevenirea delincvenţei reprezintă ansamblul de politici,

măsuri şi tehnici care, în afara cadrului justiţiei penale,
vizează reducerea diverselor tipuri de comportamente
ce antrenează prejudicii considerate de stat ca fiind
ilicite. Evident nu putem afirma că prevenţia în mod
exclusiv poate controla şi combate sistemul
delincvenţional.
 Activitatea de prevenire a infracţionalităţii, reprezintă
ansamblul masurilor de natură socio-economică si
politică, cultural-educativă, administrativă, ştiinţifică şi
tehnică, medicală etc, luată în scopul înlaturării cauzelor
care generează şi a condiţiilor care favorizează
săvârşirea infracţiunilor.
Prevenirea delincventei: limite
exterioare
 Eficacitatea opţiunii preventive este subminată de multiple limite interne
şi/sau externe. Dintre limitele exterioare, mai importante par a fi:
 Delincventa face parte integrantă din orice societate; ea nu poate fi
eliminată şi, în consecinţă, nici prevenţia nu-şi poate propune suprimarea
completă a acestui fenomen; obiectivul specific oricărei acţiuni preventive
vizează diminuarea nivelului delincvenţional şi programele de prevenţie au
în vedere mobilizarea mai raţională şi mai eficientă a resurselor de
combatere a comportamentelor ilicite.
 Eliminarea cauzelor profunde ale delincvenţei este o iluzie. O poziţie
realistă trebuie să aibă în vedere reducerea efectelor şi constituirea unei
ambianţe sociale care să pună în dificultate exercitarea unui factor
delictogen.
 Deseori, efectele/rezultatele măsurilor preventive rămân necunoscute,
atunci când ele nu sunt incerte. Aceasta derivă atât din dificultatea de
evaluare („măsurare") a câmpului. social, cât şi din complexitatea
programelor de prevenţie ce cuprind un personal numeros şi implică
modificări organizaţionale.
Prevenirea delincventei: limite interne

 Nu întotdeauna coordonarea în materie preventivă cuprinde toate forţele

sociale interesate, ceea ce-i afectează eficacitatea. Dacă poliţia, spre
exemplu, este mai uşor de integrat în astfel de cooperări, alţi profesionişti
(reprezentanţii politici, de exemplu), cât şi publicul sunt factori de
integrare mai dificilă în acţiuni specifice, cu obiective imediate.
 Nu toţi actorii sociali reacţionează la metodele de prevenţie; îndeosebi
delincvenţii, prin caracteristicile lor de personalitate, sunt puţin
susceptibili de a se schimba pozitiv în urma unor astfel de acţiuni.
 Prevenţia nu poate depăşi anumite concepţii şi comportamente pe care
societatea le construieşte prin promovarea unor valori şi practici sociale
ce se pot transforma în factori delictogeni.
 Activităţile preventive fac apel la diverse tehnici, dar nu toate dintre cele
utilizate sunt pertinente. Unele solicită costuri, prea ridicate, ceea ce le
face greu aplicabile, în timp ce altele angajează anumite efecte perverse.
Tipuri de prevenire a delinvenței
 În funcţie de instituţiile care participă la realizarea activităţii
de prevenire a delincvenţei, aceasta poate fi de 2 feluri
(Radulescu Sorin, Banciu Dan):
 Primară sau generală, prin antrenarea a tuturor instituţiilor
cu rol de socializare şi control social la acţiunile de
identificare şi combatere a surselor potenţiale de
criminalitate;
 Secundară sau contextuală, prin atragerea directă a
comunităţii şi a publicului în acţiunea de prevenire şi
neutralizare a delictelor şi delincvenţilor, utilizându-se în
acest scop o serie de masuri ce vizează informarea publicului
şi a indivizilor din anumite arii şi zone criminogene despre
pericolele posibile ale comiterii unor delicte.
Tipuri de prevenire a delinvenței
În funcţie de momentul desfăşurării acţiunilor de prevenire
se face distincţia intre:
 Măsuri adoptate înainte de producerea delictului. Ele sunt

extrem de diverse şi variate începând cu cele culturale şi

juridice desfăşurate de instanţele de socializare (familie,
şcoală, biserică) şi terminând cu cele tehnico-
criminalistice întreprinse pentru protejarea indivizilor şi
siguranţei acestora, bunurilor si valorilor sociale.
 Măsuri adoptate în timpul producerii delictului (aşa-

numita "intervenţie") întreprinse de organismele de poliţie

şi justiţie.
 Masuri adoptate după comiterea delictelor realizată prin

sancţiuni şi pedepse aplicate indivizilor delicvenţi.

Tipuri de prevenire a delinvenței
În ceea ce priveşte minorii se disting următoarele măsuri de prevenire a comportamentului delincvent:
 Măsuri psihosociologice si psihopedagocice orientate spre înlăturarea factorilor negativi, disfunctionali
şi crearea relaţiilor sociofamiliale pozitive: socioterapia şi psihoterapia familiei, familiarizarea părinţilor
cu procedeele de educaţie corectă a copiilor, depistarea timpurie a copiilor cu dezadaptare socială şi
şcolară, orientarea profesională cu dezvoltarea capacităţilor de învăţare conform aptitudinilor elevilor,
formarea valorilor morale, a sentimentelor şi obişnuinţelor morale, a trasaturilor pozitive de caracter.
 Măsuri socio-profesionale care previn eşecul adaptiv: ce constă în alegerea prefesiunii nedorite faţă de

care nu prezintă interes şi aptitudini. Conducerea activităţii organelor de drept trebuie direcţionată spre
colaborarea cu licee, şcoli, colegii, în depistarea adolescenţilor cu tendinţe comportamentale antisociale
şi instituirea unei profesii.
 Masuri psihologice si psihiatrice: depistarea precoce a minorilor cu tulburări neuropsihice, tendinţe spre

psihopatie, măsuri psihopedagogice si medico-psihiatrice, psihoterapeutice în vederea prevenirii formării

unei personalităţi dizarmonice cu tendinţe antisociale, măsuri de educaţie sanitară şi psihopedagogice
prin care familia este instructată asupra modului de reacţie în raport cu anumite tulburări de conduita
precoce a copiilor.
 Masuri juridico-sociale - ce prevăd popularizarea legilor şi prin propaganda juridică în general. Sistemul

de drept va familiariza populaţia cu consecinţele săvârşirii unor fapte criminale, precum şi a limitelor
legale desancţionare a acestora.
Prevenirea delincvenței juvenile
Grupe de indivizi care e posibil să aibă probleme de comportament:
 Minorii agresivi
 Minorii din familii dezorganizate: relaţii interpersonale defectuoase

dintre membrii familiei afectează atât sfera emoţionala, cât şi pot

stimula minorul la vagabondaj, fuga de acasă, eşec şcolar, stări
depresive, tentative de suicid etc; minorii din familie cu educaţie
patologica; minorii din familie în care sunt bolnavi de boli neuro-
psihice sau cu atracţii patologice.
 Minorii ce au relaţii defectuoase cu semenii şi pedagogii. Vagabondajul,

chiulitul de la lecţii, agresivitatea, brutalizarea pot fi generate de

relaţiile duşmănoase, conflictele sistematice în colectivul de copii.
 Minorii cu boli somatice şi traume severe. Acestea pot dezvolta

sentimentul imprfecţiunii, neîncrederii în sine.

 Minorii cu accentuaţii de caracter de tipul: hipertim, isteroid, shizoid,

emotional-labil etc
Modele de prevenție a delincvenței
(Bocancea G., Neamţu G.)

 Modelul situaţional.
 Modelul comunitar.
 Modelul prevenţiei sociale.
Modelul situațional
 Modelul situaţional, întâlnit îndeosebi în ţările
anglo-saxone, cât şi în Scandinavia, se adresează
prioritar victimelor potenţiale şi vizează modificarea
situaţiilor, pentru a le face mai puţin favorabile
compor-tamentelor delincvente.
 Principiul de bază este următorul: locuitorii

localităţilor, îndeosebi cele mici şi izolate, trebuie să

supravegheze în mod activ actele, situaţiile,
conduitele indivizilor şi să semnaleze poliţiei orice
acţiune suspectă.
 Participanţii au un coordonator local şi păstrează un

contact permanent cu poliţia locală sau de sector.

Modelul comunitar
 Modelul comunitar sau modelul american insistă pe colaborarea
între sistemul convenţional şi organizaţiile comunitare; de altfel, el
se mai numeşte şi „modelul mobilizării comunitare".
Colaborarea/mobilizarea pleacă de la principiul că poliţia şi
celelalte elemente ale sistemului penal nu pot rezolva singure
problema delincventei şi a insecurităţii („a fricii").
 Există programe care sunt îndreptate către reducerea ocaziilor de
delincvenţă: încurajarea cetăţenilor de a-şi instala gratii, alarme,
uşi şi încuietori mai rezistente; formarea de grupuri ce însoţesc
persoanele vulnerabile; distribuirea de buletine informative; ghid şi
explicaţii particulare de protecţie.
 Alte programe se concentrează pe supravegherea colectivă şi
semnalarea rapidă a delictelor: grupuri de mobilizare a vecinilor
pentru supravegherea reciprocă a locuinţelor; atenţie sporită pentru
evenimentele suspecte şi alertarea imediată a poliţiei.
Modelul prevenției sociale
 Modelul prevenţiei sociale porneşte de la ideea că deşi delincvenţa poate fi
privită/tratată ca o stare conflictuală interpersonală, dincolo de aceste conflicte se
află cauze profunde şi generale de natură socială.
 Ca fenomen social, delincventa reprezintă deci cu certitudine un indicator al

disfuncţiunilor sociale şi al amplorii acestora.

 În consecinţă, singura în măsură să stopeze, delictual este acţiunea la nivelul

surselor profunde, adică prevenirea de tip social.

 Prevenirea imediată vizează predelincvenţa, grupurile de risc delictual, populaţii

vulnerabile la victimizare; însă prevenirea socială se adresează tuturor instituţiilor în

forma unei planificări şi a unor reforme fundamentale în societate.
 Obiectivul principal în prevenirea socială îl reprezintă eliminarea/ diminuarea

factorilor criminogeni din formele de convieţuire, umană (familie, şcoală, grup

profesional, grup informal, grup accidental etc.) şi dezvoltarea prin acestea a
modalităţilor de solidaritate şi responsabilitate, de participare colectivă pozitivă la
activitatea corpului social. O dimensiune obligatorie şi de mare importanţă a oricărei
acţiuni/program de prevenţie are în vedere informarea generală şi specifică fiecărui
segment sau destinatar în parte: victime, delincvenţi, opinie publică, reprezentanţi
aleşi etc. Modalităţile sunt, de asemenea, diverse: buletine, pliante, reuniuni,
dezbateri, rapoarte, publicaţii periodice
Resocializarea şi reintegrarea persoanelor în conflict cu legea

 Orice justiţie democratică urmăreşte să pedepsească

în primul rând greşeala şi nu pe cel care a comis-o
şi, în egală măsură, recuperarea celui care a greşit.
 Resocializarea este un proces de reorientare si

remodelare a personalităţii individului deviant, de

reeducare a acestuia în raport cu normele de
conduită socialmente acceptabile. Ea presupune
schimbări fundamentale în comportamentul si
conduita individului, implicând abandonarea unui
mod de viaţă şi adoptarea (“învăţarea” ) altuia, prin
dirijarea comportamentului individului deviant spre
scopurile sociale dorite si permise în societate.
Resocializarea şi reintegrarea
persoanelor în conflict cu legea
 Sistemul de sancţionare, tratament şi resocializare
a delincvenţilor are ca finalitate realizarea
protecţiei şi apărării sociale a societăţii, prevenirea
comiterii de noi delicte şi reintegrarea socială a
persoanelor condamnate la diverse pedepse.
 Regimul de tratament şi realizare a delincvenţilor

diferă sensibil de la o ţară la alta, mergând de la

internarea, acestora în condiţii deschise,
semideschise şi până la închiderea lor totală în
penitenciare şi instituţii speciale de maximă
siguranţă şi securitate.
Resocializarea şi reintegrarea
persoanelor în conflict cu legea
 Resocializarea urmăreşte reorientarea personalităţii
individului deviant, reeducarea lui în consens cu
normele de conduita acceptate de societate.
 În procesul resocializării un rol important îi revine
mediului familial care, prin mijloace specifice poate
asigura individului noi raporturi sociale, noi forme
de comportament şi orientare spre noi scopuri dorite
şi permise de societate.
 Finalitatea procesului de resocializare consta în
recuperarea şi reintegrarea în societate a
delicvenţilor minori, asimilarea de către aceştia a
unor norme, valori şi atitudini acceptate.
Reintegrarea persoanelor în conflict
cu legea: tipuri
 Reintegrarea "personală psiho-socială" vizează reechilibrarea
Eului, a forţelor psihice ale delincventului, prin restructurarea
personalităţii sale. Această reintegrare reprezintă un proces
de durată, care desigur nu poate fi realizat numai prin
normative juridice şi administrative ci prin mobilizarea
tuturor factorilor răspunzători de recuperarea sociala a
delincvenţilor. Interiorizarea unor noi valori de către
delincvenţi nu se produce automat ci este vorba de un
proces mai îndelungat, nelipsit de contradicţii. Pentru
realizarea integrării "personale psiho-sociale" este necesară
cunoaşterea profunda a particularităţilor individuale ale
acestora, cunoaşterea "istoriei" personale a fiecăruia, ceea ce
va permite luarea masurilor, metodelor şi procedeelor strict
individualizate şi adecvate.
Reintegrarea persoanelor în conflict
cu legea: tipuri
 Reintegrarea "economică" rezida în crearea
posibilităţilor de calificare profesională a acelor care
au săvârşit delicte si nu au reuşit, datorită
comportamentului lor antisocial sa-şi termine
şcoala şi să se califice într-o meserie.
 Orientarea profesionala trebuie concepută ca un

proces prin care individul este ajutat să-şi formeze

şi să accepte o imagine adecvata a locului şi rolului
sau în muncă să-şi confrunte imaginea despre sine
cu realitatea, să ajungă în această confruntare la o
convertire cu satisfacţii pentru sine şi folos pentru
societate.
Reintegrarea persoanelor în conflict
cu legea: tipuri
 Reintegrarea "culturală" înseamnă a-i da
posibilitatea fostului delincvent să aibă acces la
cultură, să-şi exercite şi să-şi dezvolte
inteligenţa şi aptitudinile, să practice schimbări
informaţional-culturale cu ceilalţi membri.
 Noile măsuri de reeducare, cer în acelaşi timp

crearea condiţiilor optime pentru continuarea

şcolarizării precum şi prin integrarea tuturor
celor care au săvârşit delicte în multiple forme
de activitate culturală.
Resocializarea (reeducarea)
Procesul de reeducare depinde de 2 elemente specifice primelor faze
ale activităţii judiciare:
 dacă infractorul se consideră sau nu vinovat de fapta comisă în faţa

legii,
 dacă infractorul consideră pedeapsa acordata ca echitabilă sau

exagerată.
Daca infractorul se consideră nevinovat el va aprecia pedeapsa ca o
mare nedreptate care i-a fost făcută, fapt care va determina fie o
revoltă internă şi ură faţă de cei consideraţi resposabili de această
nedreptate, fie un blocaj afectiv care paralizează întreaga fiinţă a
condamnatului.
Dacă infractorul se consideră vinovat, el acceptă mai uşor rigorile şi
severităţile pedepsei.
Probabilitatea cea mai mare de recidivă (săvârşirea repetată a
delictului) este în primul an după eliberarea subiectului.
Detenţia ca formă de resocializare
 Chiar de la apariţia în 1707 în Anglia a primului penitenciar
celular pe poarta acestuia scria „Parum est coercere
improbos poema insiprobos efficias disciplina” („Nu e nici un
folos a silnici pe cei răi prin pedeapsă, dacă nu-i faci mai
buni prin aceasta”).
 Încă de atunci se accentua rolul educativ al penitenciarului
spre care se tindea. Din păcate nici în prezent nu s-au găsit
metode eficiente, care să justifice această afirmaţie, astfel ca
o persoană ieşită din penitenciar să fie mai „bună” decât a
fost. Realitatea ne demonstrează că ele ies mai „înrăite” şi în
marea majoritate a cazurilor recidivează. Deaceea este
necesar de a utiliza unele substitute ale sistemului carceral
mai ales pentru infractorii minori (munca în folosul
comunităţii, medierea, probaţiunea).
Detenţia ca formă de resocializare

 În conformitate cu Regulile europene pentru penitenciare privind

regimul şi tratamentul deţinuţilor, resocializarea şi recuperarea
morală a delincvenţilor trebuie subordonate unor finalităţi menite
să asigure deţinuţilor condiţii de viaţă – comparabile cu demnitatea
umană şi cu standardele şi normele acceptate în cadrul comunităţii.
 Un principiu, dar şi un obiectiv al procesului de resocializare
desfăşurat în instituţiile de profil îl reprezintă normalizarea, care
presupune apropierea, pe cât posibil, a condiţiilor vieţii din
penitenciar de ale lumii exterioare acestuia.
 Singurul drept civil asupra căruia există limitarea este libertatea de
deplasare în afara instituţiilor penitenciare în rest, toate se
păstrează: dreptul la vot, dreptul de a se exprima atât în scris, cât
şi verbal despre închisoare, ca şi despre public în general, dreptul
de a avea o viaţă de familie (căsătorie, divorţ, adopţie), dreptul de a
deţine o proprietate etc.
Detenţia
 În prezent se tinde spre realizarea
unor alternative la detenţie, spre
umanizarea pedepsei.
 Principala întrebare la care doresc să

răspundă sociologii este dacă

contribuie detenţia la resocializarea
persoanelor în conflict cu legea.
Detenţia
Principalele critici elucidate de Verin, aduse
detenției sunt:
 deteriorarea sănătăţii fizice şi mintale;
 inactivarea demoralizantă şi chiar

depersonalizarea;
 contaminarea morală;
 ruperea legăturilor sociale.
Detenţia. Deteriorarea sănătăţii fizice
şi mintale.
Nu există, în majoritatea cazurilor, condiţii
satisfăcătoare îndeosebi din perspectiva
localurilor: spaţii neîncăpătoare, cu o
populaţie peste limitele admise, iluminare
deficitară şi sistem de încălzire neadecvat.
Toate acestea nu fac decât să deterioreze
rezistenţa fizică, fără să facem apel la regimul
de alimentaţie, deseori insuficient atât în
cantitate, cât şi în calitate.
Detenția. Inactivarea demoralizantă şi chiar
depersonalizarea

 În anumite cazuri, această perioadă este

echivalentă cu o deprofesionalizare accentuată
şi dezavantajată pentru perioada post-penală
de reinserţie în viaţa socială. Eterogenitatea
populaţiei şi permanenţa dinamică (ieşiri -
intrări) a delincvenţilor nu permit instalaţii
proprii de organizare a unor activităţi lucrative
în interior, în timp ce cererea de muncă în
exterior s-a diminuat drastic, şomajul
devenind chiar una din cauzele majore ale
delinvenţei.
Detenția. Contaminarea morală
 Aceasta are în vedere faptul că indivizii
„sănătoşi” din punct de vedere moral sunt
convertiţi ca o consecinţă inevitabilă a
promiscuităţii morale ce domneşte între deţinuţi.
 Chiar dacă există reguli de selectare şi împărţire
pe diverse categorii a deţinuţilor, ei înşişi fiind
interesaţi de acest aspect, este totuşi foarte
dificil de impus un comportament respectabil şi
inocent. O condamnare juridică de scurtă durată
poate echivala cu o condamnare definitivă din
punct de vedere moral!
Detenția. Ruperea legăturilor sociale.

 Ruperea legăturilor sociale, ca reproş adus sistemului punitiv de

acest tip, se referă la două aspecte; mai întâi, încarcerarea
antrenează desfacerea contractului de muncă (atunci când el
există), creând premisa unei dificultăţi foarte serioase de refacere
după executarea sentinţei. Acest lucru este deseori însoţit de
destrămarea familiei delincventului, dezorganizarea acesteia.Toate
acestea conduc la un efect de de-socializare a deţinutului.
 Un alt efect este pierderea posibilităţii de autorizare profesională
care este de asemenea un obstacol în reintegrarea de mai apoi a
deţinutului.
 Instituţionalizarea penală conduce la o stare de abdicare şi
pasivitate, la o lipsă de voinţă şi iniţiativă care vor face dificilă
reintegrarea deţinutului în viaţa socială. Faptul că nu există servicii
specializate de asistenţă socială agravează şi mai mult această
situaţie.
Detenția –formă de resocializare
 Totuşi, această „instituţie totală”, care este închisoarea, comportă şi
aspecte pozitive pentru cazurile de detenţie limitată. În principal,
este vorba de acea posibilitate de schimbare psihologică imposibilă
în alte circumstanţe. Ea permite, atunci când subiectul este convins
de necesitatea schimbării sale, crearea de obişnuinţe noi, o
redescoperire a unor aptitudini intelectuale, de autodezvoltare etc.
 În contextul în care sistemul penitenciar clasic, ca „mediu închis”,
nu poate fi ocolit, sarcina actuală a acestuia este să se transforme,
în doctrină şi practică, într-un sistem mai flexibil şi mai modern.
Această mişcare de reformă penitenciară, despre care se vorbeşte
tot mai mult, trebuie să cuprindă pe lângă renovări şi construcţii de
clădiri şi diverse măsuri de reorganizare internă pentru a deveni
mai deschis valorilor lumii „exterioare/deschise”.
 Detenţia trebuie să fie considerată ca ultima soluţie pentru faptele
penale.
Detenția- formă de resocializare
 Direcţiile generale ale asistenţei psihosociale în condiţiile
penitenciarului ar trebui să fie următoarele:
 diagnosticul psihologic al calităţilor de personalitate specifice fiecărui
deţinut, depistarea defectelor concrete în socializare, a defectelor de
autoreglare psihică;
 elaborarea programului complex de corijare/reabilitare psihologică
individuală, realizarea lui după etape;
 realizarea măsurilor psihoterapeutice, corijarea accentuărilor de
caracter, a imaginii de sine, a psihopatiilor;
 restabilirea legăturilor sociale dereglate, mobilizarea activismului social
pozitiv, formarea motivaţiei social-pozitive, restabilirea sistemului de
valori dereglat;
 organizarea micromediului social pozitiv în baza formării intereselor,
autorizării în cadrul relaţiilor interpersonale;
 aplicarea metodelor stimulative în formarea comportamentului adaptiv.
Detenția- formă de resocializare
Principalele direcţii ale influenţării în cadrul activităţii de
reeducare în penitenciar, ar trebui să fie:
 viaţa profesională – să se urmărească formarea unui

producător de bunuri sau servicii, conştient de importanţa

socială a muncii sale;
 viaţa socială – să se urmărească încadrarea subiectului în

sistemul relaţiilor sociale, în realizarea scopurilor sale;

 viaţa particulară şi familială – realizarea autonomiei

individuale şi a abilităţilor familiste; păstrarea legăturilor

cu familia.
 viaţa culturală şi activităţile în timpul liber – este orientată

spre dezvoltarea intereselor şi preferinţelor individuale ale

subiectului.