Diana Nastasa CARTE

A N C H E T E D E T E R E N/C E R C E TA R E A C I U N E
Prezentare
Refereni știinifici:
Prof.uni.dr. Mihai Dinu Gheorghiu
Universitatea „Al.I. Cuza” Iași
Conf.univ.dr. Sorina Poledna

Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca
Redactor: Dana Zămosteanu

Tehnoredactor: Florentina Crucerescu
Coperta: Manuela Oboroceanu
ISBN 978-973-703-961-3
© Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2013, Iaşi

700109 – Iaşi, str. Pinului, nr. 1A, tel./fax: (0232) 314947
http:// www.editura.uaic.ro e-mail: editura@uaic.ro
Diana Nastasă
Dincolo de gratii
Impactul executării pedepsei
asupra foștilor condamnai
2013
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
CUPRINS
Listă de abrevieri .................................................................................. 7

INTRODUCERE ................................................................................... 9
I. CONTROL SOCIAL ŞI CRIMINALITATE ............................... 19
Norme şi sancţiuni sociale - concept, istoric din perspectiva
devianţei............................................................................................ 19
Norma juridică în circuitul de control social ................................. 30
Ordinea socială ............................................................................... 33
Controlul social şi fenomenul infracţional din perspectiva
sociologiei juridice ........................................................................... 35
Dreptul, instrument de control social ............................................ 35
Controlul social în perioada modernă ............................................. 38
Circuitul instituţiilor cu rol de control social ................................ 46
II. FOŞTII CONDAMNAŢI, ÎNTRE DISCRIMINARE ŞI
REINTEGRARE SOCIALĂ .............................................................. 61
Înţelesuri ale fenomenului de discriminare ................................. 62
„Discriminarea în linie dreaptă”:
stereotipuri – prejudecăţi – discriminare ....................................... 69
Strategii şi programe de reducere a discriminării. Cadrul
legislativ ............................................................................................ 78
Reintegrarea socială post-penală. Instituţia „liberării
condiţionate” versus instituţia probaţiunii între realitate şi
perspectivă ........................................................................................ 83
Reintegrarea socială din perspectiva justiţiei restaurative ........ 92
Conceptul de „capital social” din perspectiva
reintegrării sociale post-penale ..................................................... 101
Instituţii de incluziune socială a foştilor condamnaţi.
Dificultăţi în reintegrarea post-penală ........................................ 105
5
Politici publice în domeniul reintegrării. Analiza sociologică şi
profesională a programului „Reducerea recidivei după
închisoare” ...................................................................................... 111
III. VIAŢA ÎN ÎNCHISOARE ŞI REGULI DIN CARTIER ...... 117
Mediul penitenciar versus mediul comunitar ........................... 117
Bandele de cartier versus grupuri ale penitenţilor ....................... 133
Condamnatul şi pregătirea pentru finalizarea pedepsei ........ 134
Dificultăţi de reintegrare socială din perspectiva foştilor
condamnaţi ..................................................................................... 140
IV. PENITENCIARUL ŞI SERVICIUL DE PROBAŢIUNE
CA TEREN DE CERCETARE ........................................................ 145
Dimensiunea etică a cercetării ..................................................... 145
Metodele cercetării ........................................................................ 150
Primul studiu: „Control social şi criminalitate” ......................... 150
Al doilea studiu: „Atitudinea discriminatorie faţă de foştii
condamnaţi şi dificultăţile lor de reintegrare” ............................. 190
Al treilea studiu: „Efectele executării pedepsei
asupra reintegrării sociale a condamnaţilor” ............................... 243
De la „probaţiunea ca o bunică” la
„regimurile astea care te fac să fii ca o domnişoară” ................ 252
„Aici e altă lume, nu mai suntem oamenii
care eram afară” ............................................................................. 314
CONCLUZII ...................................................................................... 327
BIBLIOGRAFIE ................................................................................ 339
Anexe .................................................................................................. 347

6
LISTĂ DE ABREVIERI
A.N.P. – Administraţia Naţională a Penitenciarelor

D.G.A.S.P.D.C. – Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi
Protecţie a Drepturilor Copilului
D.P. – Direcţia de Probaţiune
M.J. – Ministerul Justiţiei
S.P. – Serviciul de Probaţiune

INTRODUCERE
Cartea Dincolo de gratii are la bază teza de doctorat în socio-

logie, susţinută în cadrul Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza”din Iaşi*, înscriindu-se în aria sociologiei criminalităţii. Ea
îşi propune o abordare fenomenologică nouă a infracţionalităţii,
cu accent pe relevarea impactului pe care îl are pedeapsa
executată asupra reintegrării sociale a foştilor condamnaţi.
Pentru evidenţierea aspectelor complexe ale fenomenului stu-
diat, am ales metoda analizei comparative, ce va traversa întreaga
lucrare. Vor fi comparate două categorii de persoane con-
damnate, în funcţie de tipul pedepsei administrate, respectiv pe-
deapsa cu închisoarea cu executare şi pedeapsa închisorii cu
suspendare sub supraveghere. Astfel, facem trimitere şi la
compararea cadrului instituţional de executare a celor două
pedepse, respectiv instituţii totale (coercitive) versus instituţii
deschise, de factură psihosocială, cât şi cele situate la limita
dintre control şi consiliere. Dezideratul social actual în materie
de infracţionalitate este reintegrarea socială a persoanelor care
comit infracţiuni. Pentru a explicita reintegrarea socială post-
penală a foştilor condamnaţi este necesar mai întâi să înţelegem
care este impactul executării pedepsei asupra acestora.
Lucrarea se înscrie în domeniul sociologiei criminalităţii. O
variantă a criminologiei, sociologia criminalităţii se deosebeşte
de aceasta prin faptul că în timp ce criminologia studiază
„aspectele delincvenţei sancţionate, sociologia criminalităţii

* Neculau (Nastasă), D., Impactul executării pedepsei asupra reintegrării
sociale a foştilor condamnaţi, teza de doctorat susţinută public în
septembrie 2011.
9
DINCOLO DE GRATII
studiază manifestările antisociale în ansamblul lor, în raporturile

stabilite între dezorganizare socială, inadaptare sau neintegrare
socială”1. În lucrarea sa Economie şi societate, M. Weber distinge
între sociologia dreptului şi dogmatica juridică, diferenţiind rolul
juristului de cel al sociologului. Potrivit autorului, pentru jurist
norma juridică dobândeşte importanţă dacă este reglementată
legal, iar sociologul analizează comportamentul indivizilor.
Perspectiva sociologică a problematicii reinserţiei sociale are
două dimensiuni, una de tip comunitar (reprezentată de gradul
de pericol social pe care îl prezintă foştii condamnaţi), legată de
o alta strict profesională (în care obiectivul major al intervenţiei
este reintegrarea socială şi reducerea riscului de recidivă).
Cartea reuneşte rezultatele a trei studii asupra unei
„populaţii vulnerabile” şi a fenomenului complex de reintegrare
socială post-penală a acesteia. Sistemul delincvenţional este unul
larg, legând între ei delincvenţii, victimele potenţiale, agenţii
controlului social şi agenţii penali. Pentru o bună intervenţie în
ceea ce priveşte reintegrarea socială a persoanelor care comit
infracţiuni se impune cunoaşterea cu celeritate a dificultăţilor cu
care se confruntă foştii condamnaţi în reintegrarea lor socială, a
politicilor sociale existente şi, nu în ultimul rând, a instituţiilor
care sprijină reintegrarea lor şi asigură controlul social.
Dezbaterile ce însoţesc adoptarea unui nou cod penal
român demonstrează actualitatea temei abordate, care trebuie să
ţină seama de tendinţele europene şi mondiale în materie penală
şi care vor anunţa modificări substanţiale în filosofia reintegrării
sociale a foştilor condamnaţi.

1 Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Babel,
Bucureşti, 1993, p. 144.

Delincvenţii sunt acei indivizi care au săvârşit un delict penal sau o
infracţiune prevăzută de legea penală, motiv pentru care se regăsesc
adesea şi sub denumirea de „infractori”.
10
INTRODUCERE
Motivaţia alegerii temei propuse este în strânsă legătură cu

profesia actuală de consilier de probaţiune, respectiv cunoaşterea
particularităţilor persoanelor aflate în conflict cu legea penală.
Cadrul cercetării este concentrat în jurul instituţiei probaţiunii
din Iaşi şi al Penitenciarului cu Regim de Maximă Siguranţă din
Iaşi, Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Iaşi fiind
unul dintre cele mai importante centre experimentale în
domeniu la nivel naţional. Pentru conturarea unei imagini de
ansamblu a cadrului instituţional al incluziunii sociale de la
nivelul comunităţii ieşene, cadrul de cercetare este extins şi către
alte instituţii care sprijină procesul de reintegrare socială a
persoanelor condamnate. Probaţiunea este un domeniu nou de
activitate în spaţiul românesc, introdus în sistemul de justiţie
prin preluarea modelului britanic (proiectul „Probaţiunea în
România” – Departamentul pentru Dezvoltare Internaţională al
Guvernului Marii Britanii), dar în acelaşi timp o provocare din
propriul domeniu de activitate.
Studiile de specialitate din domeniul sociologiei criminolo-
giei şi-au îndreptat atenţia asupra cercetării caracteristicilor
populaţiei penitenciare, fie pe diferitele categorii de regimuri de
detenţie, fie privind mediul „instituţiei totale” ca ansamblu. Cu
toate acestea, nu dispunem de suficiente date pentru comparaţia
populaţiei penitenciare cu persoanele condamnate în stare de li-
bertate, din punctul de vedere al cauzalităţii şi manifestării
diferite a fenomenului infracţional, al riscului de recidivă pe care
le prezintă aceste două categorii, precum şi al şanselor de reinte-
grare în societate. Indicatorii statistici în analiza fenomenului
infracţional sunt relevaţi de o serie de cercetări sociologice, în
funcţie de: gen (preponderenţa bărbaţilor), vârstă (majoritatea
celor care comit infracţiuni sunt tineri; vârsta la care persoana a
comis prima infracţiune este invers proporţională cu riscul de
recidivă), numărul de condamnări anterioare (este direct propor-
ţional cu riscul de recidivă), tipul de infracţiune (riscul de a
11
DINCOLO DE GRATII
comite noi fapte este mai mare în cazul persoanelor care au

comis infracţiuni cu violenţă sau sexuale). Persoanele care
execută o pedeapsă cu suspendare sub supraveghere se con-
fruntă în principal cu lipsa unui loc de muncă. În cercetările
efectuate de May (1990) asupra persoanelor aflate în supra-
veghere în Anglia, s-a stabilit o legătură directă între recidivă şi
diverse problematici referitoare la consumul de droguri, lipsa
locului de muncă şi a unei locuinţe.
Aceste cercetări ne-au îndreptat atenţia spre tema lucrării
de faţă, din dorinţa prefigurării unei relaţii între pedeapsă şi
reintegrarea socială post-penală. Am urmărit să identificăm şi să
analizăm aici impactul executării pedepsei asupra reintegrării
post-penale a persoanelor condamnate. Dezideratul de la care
am pornit este atins pe parcursul lucrării prin efectuarea a trei
studii, care au urmărit: relevarea diferenţei dintre universul car-
ceral şi libertate („lumea de aici” versus „lumea de după gratii”);
radiografierea dificultăţilor de reintegrare în etapa post-penală;
stabilirea relaţiei dintre impactul pedepsei şi dificultăţile de rein-
tegrare socială a persoanelor condamnate; conturarea circuitului
instituţional de control şi reintegrare socială; explorarea dina-
micii controlului social în acord cu schimbările sociale; stabilirea
relaţiei dintre controlul social şi fenomenul infracţional.
În studierea dificultăţilor survenite în procesul de reinte-
grare a persoanelor care au executat o pedeapsă, indiferent de
tipul acesteia, un element de o importanţă majoră este discri-
minarea şi etichetarea foştilor condamnaţi, astfel că ne-am
îndreptat atenţia şi spre analiza aspectelor legate de discrimina-
rea şi etichetarea deţinuţilor versus a persoanelor aflate în supra-
veghere.
Întrebarea care stă la baza lucrării este în ce măsură tipul
pedepsei executate de către condamnaţi va avea un impact
diferenţiat asupra reintegrării sociale post-penale a acestora.
12
INTRODUCERE
Pentru o mai bună aplicabilitate a teoriei în cercetarea de

teren, s-a recurs la organizarea cărţii pe trei capitole de teorie,
documentare din literatura de specialitate şi trei anchete*,
existând o corelaţie strânsă între capitolele teoretice şi studiile
practice. Teoriile utilizate în cadrul cărţii îndeplinesc în cea mai
mare parte funcţiile unui sistem conceptual complex, care ne
ajută să ne organizăm cercetarea şi concluziile, ne conduc către
acele fapte care trebuie studiate.
Primele două capitole ale cărţii au rolul de a releva cititoru-
lui conceptele fundamentale regăsite în conţinut şi mai cu seamă
corelaţia dintre acestea. Primul capitol „Control social şi cri-
minalitate” apare ca un preambul general pentru cel de-al doilea
şi ca obiect norma şi controlul social. „Norma socială”, „ordine
socială”, „sancţiunea socială”, „controlul social” şi „agenţi de
control” sunt aici conceptele-cheie. Controlul social este explicat
din perspectivă sociologică, prin teorii, forme şi tipuri specifice.
Instituţiile cu rol de control social ocupă un loc central în capitol,
în ideea formării unei perspective de ansamblu asupra dinamicii
fenomenului infracţional studiat. Relaţia dintre controlul social şi
„crimă” prinde contur pe parcursul capitolului, prin accentua-
rea raportului direct proporţional dintre ele. Prin punerea faţă în
faţă a mediului carceral cu cel comunitar se prefigurează încă de
la început analiza comparativă ce se va regăsi pe parcursul tezei.
Cel de-al doilea capitol vine în completarea primului cu
aspecte specifice, concrete, ce permit plasarea foştilor conda-
mnaţi între două procese aflate la extreme, discriminarea şi
reintegrarea. Capitolul este la prima vedere dihotomic, tratând
fenomenul de discriminare pe de o parte, iar pe de altă parte
dezideratul principal în materie penală, şi anume reintegrarea

* Menţionăm că teza de doctorat a fost structurată iniţial în patru
capitole teoretice, restructurate în trei capitole în cartea de faţă.
** Prin „crimă” numim la modul generic fenomenul infracţional.
13
DINCOLO DE GRATII
socială post-penală. Discriminarea este analizată din perspectiva

unei „duble discriminări” în etapele penală şi post-penală, prin
teoriile specifice. În explicarea fenomenului criminal, de o deo-
sebită importanţă este aşa-numita discriminare în linie dreaptă:
stereotipuri – preudecăţi – discriminare. Un concept înrudit cu
fenomenul discriminării este cel al etichetării, explicitat prin
prisma teoriei etichetării. Procesul complex al reintegrării sociale
post-penale, văzut ca punct central al cărţii, este în primă instanţă
adus în atenţie prin instituţiile care asigură asistarea celor două
grupuri de condamnaţi (instituţia liberării condiţionate versus
instituţia probaţiunii) şi se realizează totodată o analiză compa-
rativă a lor.
Fenomenul complex al reintegrării sociale a persoanelor care
comit infracţiuni este analizat din perspectiva justiţiei restaurative,
realizându-se totodată o corelaţie între cele două. În partea a doua
a capitolului, conceptul central devine teoria ruşinii integrative a
lui J. Braithwaite. Analiza este realizată pe trei dimensiuni ale
reintegrării: familie, loc de muncă şi comunitate, dimensiuni ce se
regăsesc în cadrul anchetelor de teren realizate, păstrându-se „firul
roşu” al demersului ştiinţific. Conceptul de „capital social”, întâlnit
cu precădere la P. Bourdieu, este tratat din perspectiva reintegrării
sociale a foştilor condamnaţi. P. Bourdieu defineşte capitalul social
drept „agregarea resurselor actuale sau potenţiale legate de posesia
unei reţele durabile de relaţii mai mult sau mai puţin insti-
tuţionalizate de responsabilitate şi recunoaştere reciprocă – sau, cu
alte cuvinte, resurse legate de apartenenţa la un grup – care
furnizează fiecărui membru sprijinul capitalului de care dispune
colectivitatea, o «acreditare» care asigură credibilitate, în variatele
sensuri ale termenului”1. Întâlnit şi la alţi autori din domeniul so-

1 Bourdieu, P. (1986), „The forms of capital”, in J. Richardson (ed.),
Handbook of Theory and Research for the Sociology of Education, New
York, Greenwood, pp. 241-258.
14
INTRODUCERE
ciologiei, „capitalul social” este o proprietate a interacţiunilor in-

dividuale, acea „reţea de legătură” sau „reţea socială” a in-
dividului. Convertirea capitalurilor se produce atât la momentul
încarcerării deţinuţilor, cât şi la liberarea lor, în încercarea lor de
„deprizonizare” sau „deculturalizare”. Luând în considerare
reuşita reintegrării sociale a foştilor condamnaţi din perspectiva
relaţiei cercetare-intervenţie, ne-am îndreptat atenţia asupra
obstacolelor, în speţă acele dificultăţi de reintegrare, dar şi asupra
politicilor publice din acest domeniu, din care am ales spre analiză
(sociologică şi profesională) singurul program de la nivel naţional
„Reducerea riscului de recidivă după închisoare”*.
Capitolul central al cărţii, „Viaţa în închisoare şi reguli din
cartier”, realizează o analiză succintă a mediilor de executare a pe-
depsei (închisoare versus comunitate), în cadrul căreia evidenţiem
implicit diferenţele marcante dintre ele. Ceea ce ne atrage atenţia
este interrelaţionarea din cadrul grupului de condamnaţi şi dinamica
acestor grupuri. Astfel, analiza comportamentului condamnatului
se realizează prin raportare la ceilalţi membri ai grupului din care
face parte şi prin structura status-rolurilor existentă la nivelul
acestora. Între executarea efectivă a pedepsei şi reintegrarea so-
cială apare perioada pregătirii pentru liberare, tratată din dublă
perspectivă: atât a instituţiei, cât şi a individului însuşi. Un rol
important revine în acest caz „agenţilor de incluziune socială”. Re-
laţia dintre impactul pedepsei şi şansele de reintegrare socială
post-penală se concretizează prin însăşi estimarea dificultăţilor de
reintegrare socială din perspectiva proprie persoanelor con-
damnate.

* Programul „Reducerea recidivei după închisoare” s-a derulat pentru
prima dată în România, la nivel experimental, în anul 2009 şi face
parte din proiectul naţional „Dezvoltarea sistemului de probaţiune
din România”.
15
DINCOLO DE GRATII
Din perspectiva cercetării de teren, cele trei studii sunt ca-

racterizate de o strânsă interdependenţă şi permit înţelegerea le-
găturii dintre pedeapsă, instituţiile de control social şi reinte-
grarea socială post-penală. Primul studiu, „Control social şi cri-
minalitate”, oferă o viziune de ansamblu asupra circuitului de
control social, în strânsă legătură cu ordinea şi securitatea socială.
Studiul este unul calitativ, iar grupul investigat este cel a spe-
cialiştilor din instituţiile de control social penal şi psihosocial, ce
joacă rolul de „intermediar” între persoanele care comit infracţiuni
şi comunitatea în ansamblul ei. Categoria de populaţie aleasă se
bucură de o mare diversitate a profesiilor specialiştilor intervievaţi
(de la magistraţi, poliţişti, educatori specializaţi din penitenciar,
consilieri de probaţiune, psihologi, asistenţi sociali). În cadrul celui
de al doilea studiu, „Atitudinea discriminatorie şi dificultăţile de re-
integrare a foştilor condamnaţi”, am analizat discriminarea foştilor
condamnaţi pe mai multe dimensiuni. Categoriile de persoane
implicate în studiu sunt dintre cele mai diverse: specialişti prac-
ticieni în domeniul intervenţiei psihosociale, specialişti în devenire
(studenţi care urmează o pregătire universitară în domeniul psiho-
social) şi non-specialişti (cetăţeni din perspectiva simţului comun).
Al treilea studiu din cadrul tezei, „Efectele executării pedepsei
asupra reintegrării sociale a condamnaţilor”, capătă profunzime
prin recurgerea la metoda interviului. Şi de această dată utilizăm
metoda comparativă, aducând în atenţie persoanele care ispăşesc
cele două tipuri de pedeapsă vizate: deţinuţi şi persoane aflate sub
supraveghere în stare de libertate. Studiul urmăreşte să identifice
percepţia persoanelor condamnate asupra propriilor dificultăţi de
reintegrare socială post-penală. Cercetarea de teren din cadrul
celor trei studii are la bază o vastă colectare de date şi construire
de instrumente de diagnoză şi analiză, concretizată în volumul
de anexe al tezei.


Volumul de anexe al tezei de doctorat Impactul executării pedepsei
16
INTRODUCERE
Rezultatele celor trei anchete din cadrul tezei permit

înţelegerea impactului pedepsei din perspective diverse şi
încadrează reintegrarea socială post-penală a foştilor condamnaţi
într-o viziune multidimensională, atât juridică, cât şi socială.
Mulţumiri
Le mulţumesc tuturor persoanelor care au avut un rol
important în demersul ştiinţific pe care l-a presupus realizarea
acestei lucrări. În primul rând, îmi exprim respectul şi re-
cunoştinţa faţă de domnul profesor Mihai Dinu Gheorghiu
pentru coordonarea de excepţie a tezei de doctorat, ca şi pentru
implicarea şi ajutorul oferit în demersul de publicare a cărţii. De
asemenea, le mulţumesc pe această cale persoanelor care au făcut
posibil accesul meu în instituţiile investigate: domnului Marius
Vulpe, director al Penitenciarului cu Regim de Maximă
Siguranţă din Iaşi, domnului Lucian Mursa, şef al Poliţiei muni-
cipiului Iaşi, domnului Cătălin Luca, preşedinte al Asociaţiei
Alternative Sociale din Iaşi, doamnei Mirela Vlad, şeful
Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Iaşi, ma-
gistraţilor Sofia Luca (judecător în cadrul Tribunalului Iaşi),
Alina Ungureanu (judecător în cadrul Judecătoriei Iaşi), Florin
Colipcă (judecător în cadrul Judecătoriei Iaşi), Andreea Nica
(prim-procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi),
Monica Palaghia (procuror în cadrul Parchetului de pe lângă
Judecătoria Iaşi), inspectorilor şi agenţilor de poliţie, foştilor
colegi psihologi şi asistenţi sociali şi, nu în ultimul rând, tuturor
colegilor de breaslă care mi-au împărtăşit din experienţa lor
profesională şi m-au îndrumat spre cazurile lor, precum şi
familiei şi prietenilor care m-au sprijinit emoţional.

asupra reintgrării sociale post-penale a foştilor condamnaţi este disponibil
la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, alături de teza de
doctorat.
17

I. CONTROL SOCIAL ŞI CRIMINALITATE
Norme şi sancţiuni sociale – concept, istoric din

perspectiva devianţei
Termenul normă provine din grecescul nomos, „ordine”.

Ordinea a guvernat societatea de-a lungul timpului, având mai
multe înţelesuri: ordine socială (înţeleasă ca respectare a nor-
melor morale şi juridice), ordine în gândire şi filozofie, ordine în
natură, artă etc. În Dicţionarul de sociologie norma este definită ca
„model, regulă, prescripţie care reglează comportamentul indi-
vizilor, grupurilor, colectivităţilor”1. Definiţia conceptului cu-
noaşte o întărire a sensului în literatura sociologică, prin cuvinte
precum „standard, reglementare, regulă, lege”2.
Cuvântul „normă” îmbracă în mod prioritar înţelesul de
lege, folosit în trei sensuri3: legi ale statului, legi ale naturii şi legi
ale logicii. Primele două categorii diferă prin înseşi mijloacele de
realizare şi finalităţile lor. Astfel, legile naturii sunt descriptive (în
sensul că descriu regularităţile pe care omul le-a descoperit în
cadrul naturii), iar legile statului sunt prescriptive, în sensul că
reglementează norme de conduită pentru indivizii dintr-un stat.
În momentul în care indivizii nu se supun normelor, autoritatea
reprezentată de stat încearcă să corecteze abaterile comporta-
mentale ale acestora. Reglementarea abaterilor comportamentale,
precum şi refacerea stării de echilibru şi reinstaurarea armoniei se

1 Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (coord.), op. cit., p. 395.
2 Wright, G.H., Normă şi acţiune, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
3 Ibidem, p. 19.
19
DINCOLO DE GRATII
realizează tot prin intermediul normelor. Dacă unii autori con-

sacraţi ai sociologiei juridice alocă termenului „normă” înţelesul
de „reguli adresate indivizilor, descriind şi detaliind mo-
dalităţile”1 în care valorile trebuie respectate, în concepţia altora,
elaborarea „normei” este făcută într-o formă „generală şi imper-
sonală, neadresându-se anumitor indivizi sau grupuri […], nu
stipulează în detaliu modalităţile de comportament ale indivi-
zilor”2. În sfera sociologiei, norma se adresează tuturor indivizilor,
indiferent de status-rolul pe care îl îndeplinesc în societate. Deta-
lierea variaţiilor comportamentale se realizează mai degrabă în
cazul încălcării normei. Acţiunea care constă în încălcarea normei
şi atragerea consecinţelor penale îmbracă denumirea de „infrac-
ţiune”. Pe acest teren, în cazul şi imediat după comiterea unei in-
fracţiuni, modalităţile în care valorile trebuie respectate ne sunt
prezentate, de pildă, sub forma circumstanţelor atenuante, pre-
zente la articolul 73, lit. a, b, şi articolul 74, alin. 1, Cod penal3,
din dorinţa de diminuare a sancţiunii ce urmează a fi primită.
Altă caracteristică principală a normelor recunoscută de lite-
ratura de specialitate este cea de „prescripţii” sau „reglementări”4.
Din această perspectivă, normele sunt elaborate de o autoritate
normativă şi se adresează unui agent sau mai multor agenţi. Am
putea numi agent subiectul care trebuie să respecte norma sau,
deopotrivă, subiectul care o pune în aplicare, pe care îl numim

1 Banciu, D., Crima şi criminalitatea. Repere şi abordări juris-sociologice,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 15.
2 Pîrvulescu, I., Pîrvulescu R., Sociologia devianţei şi controlului social,
Atelierul de multiplicare–minitipografie al Universităţii din

Petroşani, Petroşani, 2005, p. 72.
3 Codul penal şi Codul de procedură penală, Editura Hamangiu SRL,

4 Ibidem.
20
CONTROL SOCIAL ŞI CRIMINALITATE
agent de control. Pentru asigurarea îndeplinirii normei, autoritatea

competentă ataşează normei o sancţiune sau o ameninţare cu
pedeapsa. În sens general, prescripţiile presupun o relaţie de
putere între o autoritate (de preferinţă investită prin lege) şi
cineva care se află în poziţia de supus. Ne referim aşadar la te-
renul devianţei în sens larg şi al criminalităţii în mod specific,
ilustrând prescripţiile prin hotărârile judecătoreşti adresate per-
soanelor inculpate, regulile interioare ale instituţiilor de de-
ţinere (spre exemplu interdicţia de deţinere sau comercializare
obiecte interzise) supravegheate de agenţii de pază şi ordine,
numiţi în continuare agenţi de control, în cazul persoanelor con-
damnate la o pedeapsă privativă de libertate. Din acest punct
de vedere, rolul normelor este de a crea un „model prescriptiv”1,
acceptat şi recunoscut de către membrii unui grup, comunităţi
sau societăţi. Modelul prescriptiv presupune respectarea de către
indivizi a unor reguli standard şi este definit prin aşteptările
reciproce ale acestora. În intervenţia psihosocială asupra
persoanelor care comit infracţiuni, modelul prescriptiv îmbracă
denumirea de tehnică a modelării prosociale. Prin introducerea


Numim agent de control individul care pune în aplicare şi suprave-
ghează respectarea normelor (juridice, morale, economice, religioase
etc.), descriind şi detaliind modalităţile prin care normele trebuie
concretizate în comportamente legitime şi atenţionând asupra
posibilelor sancţiuni în caz de încălcare.

Numim persoane inculpate persoanele care se află în faza de judecată,
ca urmare a infracţiunii comise.

Numim persoane condamnate persoanele care în urma judecării au
primit o hotărâre definitivă de condamnare.
1 Banciu, D., op. cit., 2005, p. 8.

Modelarea prosocială este o tehnică de consiliere, preluată de la
specialiştii britanici, folosită în intervenţia psihosocială asupra
persoanelor care comit infracţiuni şi presupune aducerea în atenţie a
21
DINCOLO DE GRATII
acestui model se încearcă bunăoară trasarea unor limite atitu-

dinale şi comportamentale, stabilind zona de permisivitate între
legal şi ilegal, drept sau nedrept, corect sau greşit.
În explicarea sensului normelor, un loc important îl ocupă
„obiceiurile”1, ce servesc drept tipare de comportament pentru
membrii unei comunităţi. Obiceiurile sunt legate etimologic de
morală (latinescul „mos” înseamnă obicei). Acestea vin deseori
în completarea şi întărirea normelor de natură juridică, având
rolul de a regla viaţa comunităţii. Obiceiurile exercită o presiune
normativă şi influenţează conduita indivizilor care aparţin unei
anumite colectivităţi. Din perspectiva acestei presiuni, fiecare
comunitate îşi stabileşte propriile sancţiuni destinate membrilor
care încalcă obiceiurile. Autoritatea reprezentată de puterea
statului este înlocuită în acest caz de comunitatea însăşi,
compusă din membrii ei, care, potrivit lui G. H. Wright, uzează
de norme sub forma unor „prescripţii anonime”, de cele mai
multe ori cu caracter istoric. În acest sens, aducem în atenţie
exemplul comunităţilor de rromi, care fac apel cu prioritate la
autoritatea comunitară, pe care o numesc judecata ţigănească şi
căreia îi alocă un rol extrem de important comparativ cu auto-
ritatea legii, care este puternic minimalizată. Astfel, un membru
al acestei comunităţi care încalcă norma prescriptivă cu putere
de lege şi devenită mai mult decât un obicei al comunităţii este
judecat în faţa reprezentaţilor comunităţii şi poate suferi
sancţiuni mai grave decât cele instituite prin legea statală.

elementelor pozitive dintr-un comportament dat, care serveşte drept
model comportamental legitim.
1 Wright, G.H., op. cit., p. 25.

Într-un grup de căldărari dintr-o comunitate rromă din oraşul Hârlău,
jud. Iaşi, judecata ţigănească are o mare importanţă, astfel că acel care a
comis un act de „furt calificat”, de pildă, riscă să fie aspru pedepsit
prin faptul că trebuie el însuşi să îşi taie un deget în faţa sfatului
22
În literatura de specialitate ni se aduce în atenţie că orice

tip de societate are nevoie de un set de norme şi sancţiuni sociale
corespunzătoare încălcării acestora, care să-i asigure funcţio-
narea normală. Absenţa lor face aproape imposibilă dinamica
socială şi favorizează instalarea anomiei. Anomia, în concepţia
lui Émile Durkeim, este o sursă potenţială de devianţă. Stan-
dardele de comportament general acceptate la nivel social devin
resimţite ca obligaţii individuale de către fiecare membru al
societăţii. Gradul de obligaţie resimţit de indivizi diferă în
funcţie de tipul de societate şi de preocupările individului. În
cadrul societăţii sau grupului din care face parte, individul res-
pectă regulile în anumite grade. Din acest punct de vedere,
socializarea este o modalitate de aderare la norme – prin
acceptarea şi conformarea la acestea de către fiecare individ în
parte. Ca rezultat al socializării, individul simte o mare atracţie
pentru norme şi valori, pe care încearcă să le respecte, pentru a-şi
păstra statutul de membru al grupului din care face parte.
Tendinţa comportamentului uman de a fi în concordanţă cu
normele prescrise ale grupului sau societăţii poartă denumirea
de „conformism”1. În mod contrar, în sfera devianţei, se cons-
truieşte o stare a mentalului colectiv privind încălcarea versus
respectarea legilor, ce poartă denumirea de nonconformism. Are
loc o inversare a raportului de normalitate. Devianţii recurg de-
seori la stereotipii de genul „legile sunt făcute ca să fie încălcate”

ţigănesc (compus din membrii de seamă ai comunităţii) (aspect relevat
cu ocazia exercitării profesiei mele de consilier de probaţiune în
cadrul Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Iaşi, în
derularea unui interviu de evaluare psihosocială pentru un învinuit,
în 2008). Obiceiul comunităţii înlocuieşte norma juridică cu una a
grupului, accentuată ca importanţă de sancţiunile survenite în cazul
încălcării ei.
1 Vlăduţ, I., Introducere în sociologia juridică, Editura Lumina Lex,
23
DINCOLO DE GRATII
sau alte aşa-numite tehnici de neutralizare, fie de minimalizare a

legilor: „nu e o faptă chiar atât de gravă”, de generalizare a
faptelor comise: „şi alţii ar fi făcut la fel”, sau chiar de transferare
a vinii către victima infracţiunilor: „victima e vinovată”.
Pentru diferenţierea sferei normalităţii de cea a devianţei,
T. Hirschi propune să ne limităm la o „teorie a conformităţii”1,
prin care ne sunt prezentaţi patru factori care garantează ade-
ziunea indivizilor la normele sociale, deci la normalitatea lumii
sociale: ataşamentul, implicarea, angajarea, credinţa. Aceste
patru elemente se regăsesc şi în una dintre teoriile compre-
hensive ale devianţei, numită în literatura de specialitate drept
teoria ataşamentului. Un comportament deviant este deci un com-
portament care nu se supune normelor sociale general acceptate
şi „violează normele, aşteptările grupului, intrând în conflict cu
normele acceptate social”2. Din acest punct de vedere, normele
contribuie la crearea consensului şi restabilirea ordinii prin acele
„cadre cognitiv-decizionale ale activităţii”3, cu rolul de ghidare a
comportamentului şi acţiunii. Indivizii se servesc de norme
pentru a judeca, a evalua perfecţiunea, cât şi pentru a interpreta
abaterea de la standard a unui comportament.
„Creaţiunea de norme reprezintă un fenomen cât se poate
de regulat şi firesc în viaţa socială”4. Elaborarea, ca şi aplicarea
normelor sociale se realizează fie pe cale neorganizată (neinstitu-
ţională), fie pe cale organizată (instituţionalizată)5. În primul caz

1 Ogien, A., Sociologia devianţei, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 224.
2 Vlăduţ, I., op. cit., p. 123.
3 Zamfir, C., Vlăsceanu L. (coord.), op. cit., p. 396.
4 Sperantia, E., 1998, „Lecţiuni de enciclopedie juridică”, în Antologie de
filozofie românească, vol. IV, Bucureşti, Editura Minerva, 1998, p. 214,

apud Buneci, P., Butoi, T., Elemente socio-juridice de control social pe
terenul devianţei speciale, Editura Fundaţia României de Mâine,
5 Vlăduţ, I., op. cit., p. 121.
24
putem discuta despre un cadru cutumiar, caracterizat de sponta-

neitate şi acţiune colectivă a grupurilor sociale. În mod
organizat, normele sunt create după proceduri instituţionalizate,
care, de regulă, fac trimitere la pachetul legislativ şi sunt
elaborate de autorităţi competente în acest domeniu.
Normele sociale au o serie de funcţii sau finalităţi practice.
În primul rând, normele „creează un sistem de drepturi, obligaţii
şi interdicţii, care formează idealuri sociale şi individuale”,
asigurând un „cadru normativ, în interiorul căruia autoritatea
publică, legală şi legitimă realizează prin constrângere şi pre-
siune socială”1 ordinea şi condiţiile de trai ale membrilor unei
societăţi. Pe de altă parte, mai întâlnim la autori consacraţi ideea
potrivit căreia norma este privită ca o „recomandare”, multe
dintre norme având un aspect tehnic. Din acest punct de vedere,
contrar celui menţionat mai devreme (normativ, de constrân-
gere), norma este o modalitate simplă de învăţare, devenind o
reţetă de soluţionare a unei probleme. Un exemplu elocvent în
acest sens sunt soluţiile adoptate în unele organizaţii pentru
diverse probleme întâmpinate. De asemenea, norma poate servi
drept manieră de mediere şi rezolvare a conflictelor şi tensiunilor
sociale. Prin simplul apel sau trimitere la normă, comporta-
mentele umane se aliniază la limita normalităţii, creându-se con-
sensul şi certitudinea. Norma îşi conturează astfel un rol specific:
acela de a absorbi incertitudinea, prin impunerea unor cadre
comune de acţiune. Astfel, grupurile sociale îşi generează norme
nu neapărat pentru a se supune unei cerinţe generale, ci mai
degrabă pentru a-şi crea un model colectiv de acţiune şi credinţe. Un
exemplu elocvent în acest sens îl constituie subculturile delinc-
vente, adeziunea şi integrarea în grup fiind condiţionată de
asumarea acestui model. Asistăm astfel la o „raţionalizare a vieţii

1 Banciu, D., Control social şi sancţiuni sociale, Editura Victor, Bucureşti.,
1999, p. 13.
25
DINCOLO DE GRATII
sociale şi asigurare a sociabilităţii şi predictibilităţii comporta-

mentelor”1.
Prin însumarea finalităţilor şi funcţiilor sale practice, norma
devine o modalitate simplă de exercitare a controlului, raportul
dintre acestea fiind direct proporţional. Norma ne serveşte astfel
ca sprijin în evaluarea comportamentului încadrat în limitele nor-
malităţii, cu rol în împiedicarea subiectivismului şi arbitrarului.
Respectarea normei presupune normalitatea unui sistem pe care îl
reprezintă norma. I. Kant considera că este posibilă o societate
complet normală. Această poziţie decurge din teoria sa asupra li-
bertăţii2, libertatea în sens negativ şi în sens pozitiv. É. Durkheim
consideră crima ca pe ceva „normal, fiindcă o societate în care ar
lipsi este cu totul imposibilă”3. Mai mult decât atât, É. Durkheim
consideră crima un element necesar al vieţii sociale, având drept
funcţie evoluţia societăţii, ca urmare a faptului că obligă societatea
să-şi modernizeze principiile de funcţionare. Din punct de vedere
sociologic, comportamentul „anormal” este un fapt social care
trebuie analizat, explicat.
În literatura sociologică sunt prezentate şi consecinţele ne-
gative secundare ale activităţii normative4. În primul rând, carac-
terul contradictoriu al sistemelor valorico-normative, norme insu-
ficiente corespunzătoare cerinţelor sistemului social. În acelaşi
timp, activitatea normativă, prin inflexibilitatea ei, utilizând în
mod sistematic sancţiunile, generează comportamente defensive
din partea celor cărora le sunt aplicate normele şi, inevitabil
sancţiunile. O normativitate exagerată poate produce patologii
precum: rigiditate, limitare a câmpului cognitiv şi afectiv.

1 Ibidem.
2 I. Kant, apud Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (coord.), op. cit., p. 397.
3 Durkheim, E., Les Regles de la methode sociologique, PUF, Paris, [1895]
1997, apud Ogien, A., op. cit., p. 67.

4 Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (coord.), op. cit., pp. 397-399.
26
Sancţiunea, în sensul cel mai general al termenului, repre-

zintă o „pedeapsă sau o răsplată”1, investită cu rolul de a realiza
conformarea indivizilor la normele de comportament general
acceptate în societate şi considerate dezirabile. Pe lângă realizarea
conformării la normele sociale, sancţionarea îşi propune să rea-
lizeze prevenirea încălcării normelor de către membrii unei co-
munităţi sau societăţi. Cu alte cuvinte, regulile sau ansamblul nor-
mativ se aplică membrilor unei colectivităţi, iar respectarea
acestora este dată de sistemul de sancţiuni corespunzător acelei
colectivităţi. Particularitatea sistemul sancţionator este dată de tipul
şi specificul fiecărei colectivităţi în parte. Asistăm, aşadar, la o
dinamică şi evoluţie a sancţiunilor de-a lungul timpului. În anul
1757 exista o modalitate de sancţionare de neimaginat pentru zilele
noastre: „unul dintre călăi, cu mânecile suflecate mult deasupra
coatelor, a apucat un cleşte special de oţel, lung de aproximativ un
picior şi jumătate, i-a smuls carnea mai întâi din pulpa gambei
drepte, apoi din coapsa dreaptă, după care a trecut la cele două
părţi cărnoase ale braţului drept şi la piept”2. În prezent, este
interzisă pedeapsa cu moartea în majoritatea ţărilor. Mai mult
decât atât, Pactul asupra Drepturilor Civile şi Politice cuprinde
principii, drepturi şi garanţii judiciare, printre care menţionăm:
dreptul la libertate şi securitate personală, de a nu fi deţinut în mod
arbitrar (art. 9, alin. 1), dreptul persoanei arestate de a fi informată,
în momentul arestării, cu privire la motivele arestării (art. 9, alin.
2), dreptul persoanelor care ispăşesc o pedeapsă privativă de
libertate de a fi tratate cu umanitate şi respectarea demnităţii (art.
10, alin. 1), dreptul de a nu fi supuse torturii, unor pedepse sau
tratamente crude, inumane sau degradante (art. 7)3.

1 Banciu, D., op. cit., 1999, p. 15.
2 Foucault, M., A supraveghea şi a pedepsi, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005,
p. 8.
3 Balahur, D., „Asistenţa socială în sistemul de probaţiune”, în Asistenţă
socială. Învăţământ la distanţă, Editura Universităţii „Alexandru Ioan

Cuza”, Iaşi, 2010, p. 193.
27
DINCOLO DE GRATII
Sancţiunea este percepută drept „parte componentă a

normei”1, cuprinzând măsurile ce sunt luate faţă de indivizii care
încalcă normele. În completarea acestui punct de vedere, D.
Banciu alocă sancţiunii o compoziţie mult mai completă, aceasta
fiind alcătuită atât din modalităţi de dezaprobare a unui compor-
tament indezirabil din punct de vedere normativ, cât şi din mo-
dalităţi de aprobare a unui comportament dorit. Sancţiunea so-
cială intervine atunci când individul îşi pierde propriul control şi
este necesară alinierea lui la ceilalţi membri ai comunităţii sau
eliminarea din grupul de apartenenţă (care, în cazul sancţiunilor
judecătoreşti, poate lua forma pedepsei privative de libertate). În
orice tip de societate, abaterea de la standardul normativ implică
o anumită reacţie socială. În funcţie de reacţia din partea so-
cietăţii, sancţiunile pot fi: „pozitive, ca moduri de aprobare şi
premiere a comportamentului dezirabil”, cu rol de a-l întări, şi
„negative, reprezentate de reacţii de respingere a comporta-
mentului nonconformist”2.
Sancţiunea reflectă atât raporturile de putere, materializate
în constrângere, cât şi de solidaritate din cadrul societăţii. Astfel,
É. Durkheim arăta că „dreptul este un simbol vizibil al solida-
rităţii sociale”3, prin care se exercită atât sancţiunile negative pe
fundalul „solidarităţii mecanice”, fiind înfăptuirea dreptului
represiv, cât şi sancţiunile pozitive, componente ale dreptului
restitutiv, discutând în acest caz de o „solidaritate organică”. În
concepţia lui Durkheim privind solidaritatea organică, putem
include şi sancţiunile cu caracter reparator, accentuând „ideea de

1 Voinea, M., Sociologia dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1994, p. 88.

Pentru o tipologie mai largă, vezi teza de doctorat Neculau (Nastasă),
D., Impactul executării pedepsei asupra reintegrării sociale postpenale a
foştilor condamnaţi.
2 Banciu, D., Sociologie juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 99.
3 Vlăduţ, I., op. cit, pp. 42-43.
28
echitate”1 între prejudiciu şi reparaţia lui, mai exact, între victimă

şi persoana infractorului. Având în vedere practica judiciară
potrivit căreia un minor care nu are părinţi sau o persoană care
este lipsită de discernământ este obligat(ă) să plătească cheltuieli
aferente procesului în care este judecat, am putea conchide că
sancţiunile cu caracter reparator nu sunt pedepse, căci nu există
temei în a pedepsi o persoană care este lipsită de culpă. Din acest
punct de vedere, „sancţiunea nu trebuie confundată cu pe-
deapsa”2, aspect analizat în literatura sociologiei juridice, unde
sancţiunea este reprezentată prin pedeapsă. Apreciem că
sancţiunea şi pedeapsa sunt doi termeni similari doar în sfera ju-
ridicului. Din perspectivă socială, sancţionarea normei „violate”
este de sorginte morală, iar pedeapsa este înlocuită de blamare,
chiar injurii.
Abordând aspectele controversate ale diverselor tipuri de
societăţi şi sisteme juridice întâlnite de-a lungul timpului, R.
Maunnier distinge patru tipuri de sancţiuni sociale3: sancţiuni
mistice (întemeiate pe forţa credinţei, a religiei, a miturilor şi
dogmelor), sancţiuni juridice (întemeiate pe forţa statului,
dreptului şi administraţiei), sancţiuni morale (reprezentate în
principiu de morală, tradiţii, cutume, obişnuinţe colective) şi
sancţiuni satirice (întemeiate pe forţa ridicolului: bârfe, satiră,
zeflemisiri).
Normele şi sancţiunile aferente lor contribuie în mod
efectiv la funcţionalitatea sistemului social, întărirea stării de
echilibru şi dezvoltarea strategiilor de menţinere a ordinii
sociale.

1 Fodor, E., M., Norma juridică - parte integrantă a normelor sociale, Editura
Argonaut, Cluj-Napoca, 2003, p. 98.
2 Ibidem, p. 96.
3 Pîrvulescu, I., Pîrvulescu R., op. cit., p. 81.
29
DINCOLO DE GRATII
Norma juridică în circuitul de control social

Pornind de la faptul că normele sociale reglementează ra-
porturile interpersonale, putem enumera mai multe categorii de
norme sociale, cum ar fi: „normele obişnuielnice, norme reli-
gioase, norme morale, norme juridice”1 etc. Printre acestea,
norma juridică ocupă un loc central. Importanţa normei juridice
rezidă din faptul că protejează cele mai importante valori sociale,
„prin instituirea unui sistem corelativ de drepturi şi obligaţii
între indivizi, grupuri, instituţii şi organizaţii sociale”2.
Potrivit literaturii sociologiei juridice, norma juridică este
„o normă socială, care se distanţează prin caracterul său obliga-
toriu”3, societatea fiind cea care impune amprenta asupra normei
de drept, fără aceasta, norma nefiind funcţională. Obligativitatea
normei juridice derivă din însăşi procedura de elaborare a
acesteia4, întemeiată pe principiile constituţionale. Respectarea şi
aplicarea normei juridice devine o cerinţă obligatorie „care se
fondează pe consimţământul majorităţii grupului uman res-
pectiv”5. Din perspectivă istorică, normele juridice îmbracă
înţelesul de obicei, cutumă, regulă nescrisă, transmisă prin viu
grai şi acceptată în mod tacit, ca pe un dat. În evoluţia lor, nor-
mele de natură juridică au căpătat înţelesul de legi, tratate, con-
venţii, coduri (penal şi de procedură penală), devenind astfel
edificatoare în relaţiile umane. Caracterul său obligatoriu şi
general este surprins cu precădere în domeniul sociologiei juri-
dice, unde norma juridică este definită drept „o regulă generală şi

1 Andriţoi, C., Puncte de vedere noi privind sursele formale ale normei
juridice, Editura Eftimie Murgu, Reşiţa, 2007, p. 34.
2 Mihai, C., Motică, I. R., Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofia
dreptului, Bucureşti, 1997, p. 237, apud Andriţoi, C., op. cit., p. 34.
3 Buneci, P., Butoi, T., op. cit., p. 45.
4 Ibidem.
5 Ibidem, p. 48.
30
obligatorie de conduită fixată prin lege sau uz”1. Din acest punct
de vedere, legea devine un instrument prin care funcţionează
norma juridică. Din perspectivă proprie, persoanele care încalcă
legea şi sunt condamnate ca atare respectă mai degrabă normele
şi legile juridice (în perioada ulterioară comiterii faptei), decât
normele morale. Pe de altă parte, orientarea spre comportamen-
tul infracţional a acestor persoane poate fi explicată prin lipsa de
raportare la moralitate şi chiar religios. Folosindu-se de lege ca
mijloc de punere în practică, norma de drept are un caracter
formal, stabilit şi obligatoriu pentru toţi membrii unei societăţi. Ea
„conturează concret condiţiile în limitele căreia se realizează”2.
Potrivit acestei perspective, legile au un caracter concret, specific,
măsurabil şi posibil de atins pentru toţi membrii unei societăţi,
însă în mod practic sunt respectate de marea majoritate.
Caracterul de generalitate şi obligativitate al normei juridice
este întărit de „caracterul impersonal”3, în sensul că se aplică la un
număr nelimitat de situaţii, fiind destinată atât indivizilor în mod
individual, cât şi grupurilor sociale.
Norma de drept exprimă cerinţa statului şi a organelor
competente în materie de drept; prin ea sunt stabilite cu precizie
limitele necesare şi permise ale comportamentului indivizilor, o
caracteristică esenţială fiind cea de constrângere. Caracterul de
constrângere devine necesar în aplicarea legii, norma juridică re-
prezentând totodată un model de conduită ce conţine exigenţele
societăţii faţă de membrii săi. În caz de nerespectare a exigenţelor
impuse prin lege, indivizii vor fi sancţionaţi conform legii.
Complexitatea normelor juridice este ilustrată în literatura
sociologică prin intermediul mai multor caracteristici, dintre cele

1 Voinea, M., op. cit., p. 86.
2 Andriţoi, C., op. cit., p. 37.
31
DINCOLO DE GRATII
mai diverse, de la caracterul volitiv, obiectiv, abstract, continuu,

cu funcţie de prevenţie, aplicate prin constrângere etc*.
I. Vlăduţ identifică diferenţe de grad ale normelor juridice
complementare celor identificate de D. Banciu, şi anume: tipul de
sancţiuni care le însoţesc şi eficacitatea pe care o au1. În ceea ce
priveşte sancţionarea, se face diferenţa între violarea normelor
juridice, ce atrage intervenţia autorităţilor competente (institu-
ţiile componente ale aparatului juridic: poliţie, parchet, instanţa
de judecată), şi încălcarea normelor non-juridice, ce atrage după
sine o intervenţie spontană din partea instanţei aflate la nivelul
colectivităţilor şi grupurilor.
Normele juridice nu sunt independente de celelalte tipuri
de norme sociale; mai mult decât atât, ele sunt considerate parte
integrantă a lor, iar normele juridice sunt cel mai strâns legate de
normele morale. Asemănarea dintre cele două tipuri de norme se
explică prin faptul că prescrierea şi estimarea acţiunilor membri-
lor societăţii se face pe baza comportamentelor acestora. De ase-
menea, atât normele juridice, cât şi cele morale au în centrul lor
raportul dintre individ şi societate. Diferenţierea celor două
tipuri de norme este edificată de raportul, de această dată invers
proporţional, dintre obiectivitatea şi coerciţia normelor juridice şi
subiectivismul, lipsa de precizie şi coerciţie a celor morale. Pe de
altă parte, sunt covârşitoare opiniile care susţin că legile sunt
eficiente dacă se conformează unui standard minim de morală.
Atât morala, cât şi dreptul au la bază două concepte-cheie: de
echitate şi de justiţie2.

* Mai pe larg în teza de doctorat Neculau (Nastasă) Marilena Diana,
Impactul executării pedepsei asupra reintegrării sociale postpenale a foştilor
condamnaţi .
1 Roger Pinto, Madeleine Grawitz, Méthodes des sciences sociales, Troisième
Édition, Paris, Dalloz, 1969, p. 78, apud Vlăduţ, I., op. cit., p. 132.
2 Fodor, E., M., op. cit., p. 29.
32
În concluzie, normele şi sancţiunile juridice reprezintă

principalul instrument prin care statul, prin instituţiile de
autoritate publică, organizează, prin coerciţie, condiţiile de viaţă
ale membrilor săi.
Ordinea socială
Pentru întregirea circuitului de control social, este necesară
trecerea în revistă a ordinii sociale. Noţiunea de ordine socială
este asimilată celei de echilibru şi menţinere a unei stări de bună
funcţionare a vieţii sociale. Desigur, la baza existenţei ordinii
sociale stă o dublă faţetare a sistemului de norme, pe de o parte,
şi a celui de sancţiuni, pe de alta. Complexitatea ordinii sociale se
explică prin complexitatea normelor şi a mijloacelor de exercitare
a lor în rândul societăţii. Ordinea socială derivă tocmai din res-
pectarea normelor sociale, cu finalitatea ei de conformare a indi-
vizilor. Ea devine funcţională prin legalitate şi legitimitate1.
Dimpotrivă, nerealizarea normelor, funcţiilor normelor şi sancţiu-
nilor va conduce la dezordine şi, implicit, la variate forme de
devianţă socială, delincvenţă, criminalitate. Cele două faţete ale
vieţii sociale, ordinea şi dezordinea, respectiv normal şi pato-
logic, sunt marcate de un raport de interdependenţă.
În sociologia juridică, ordinea socială este privită ca „sumă
de ordini normative”2, fie ele politice, etice, morale, religioase.
Într-o fină analiză a ordinii sociale realizată de Percy C. Cohen3,
ne sunt relevate următoarele teorii explicative de natură juris-
sociologică: accentuarea factorului coercitiv; deplasarea accentului
pe interesele indivizilor; întemeierea ordinii pe consens asupra
anumitor valori şi norme; ordinea socială din perspectiva
inerţiei.

1 Banciu, D., op. cit., 2007, pp. 9-10.
3 Ibidem, pp. 138-140.
33
DINCOLO DE GRATII
Înţelesul de ordine socială este dat pe de o parte de interac-

ţiunile şi relaţionarea dintre indivizi în ceea ce priveşte contrac-
tele sociale, precum şi de explicarea modului de producere a
devianţei şi instalării anomiei. O caracteristică definitorie a con-
ceptului de ordine socială este cea de utilitate şi necesitate1,
întrucât o societate nu ar putea exista şi funcţiona în lipsa lor. În
caz contrar, s-ar instala anomia şi dezorganizarea socială, ceea ce
ar conduce la declin.
Ordinea socială îmbracă două semnificaţii2: prima se referă
la o succesiune regulată de evenimente, fapte şi realităţi sociale,
iar cea de-a doua face referire la natura şi regimul politic dintr-o
societate. Astfel, se relevă caracterul de unicitate a ordinii sociale
pentru fiecare tip de societate.
Ordinea juridică, alcătuită din norme de drept, parte inte-
grantă a ordinii sociale3, are rolul de întărire a ordinii sociale.
Astfel, ordinea socială reprezintă o condiţie necesară, dar nu şi
suficientă. Raportându-se la ea, nu întotdeauna indivizii au ga-
ranţia că respectă sau le sunt respectate drepturile, sau în caz de
nerespectare sunt sancţionaţi. Nici ordinea socială clar deter-
minată şi specifică nu va asigura respectarea regulilor de
comportament şi reglarea contractelor sociale. În consecinţă, în
orice tip de societate, ordinea socială este dublată de ordinea ju-
ridică. Motivul este destul de evident: răspunsul la constrângere
este mai prompt decât receptivitatea la norme sociale de altă
factură decât cele de drept. În acest sens, ordinea juridică devine
nucleul central al ordinii sociale. În scopul funcţionării ei, trebuie

1 Banciu, D., op. cit., 2007, p. 135.
2 Rădulescu, S., M., 1994, Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al
problemelor sociale, Bucureşti, Computer Publishing Center, pp. 7-8.
3 Fodor, E., M., op. cit., p. 29.

34
să îndeplinească caracterul de singularitate, căci două ordini de

drept ar putea instala haosul şi favoriza dezorganizarea socială.
Controlul social şi fenomenul infracţional din

perspectiva sociologiei juridice
În prezentul subcapitol facem o trecere în revistă a ceea ce

înseamnă controlul social şi a înţelesurilor sale în perioada mo-
dernă. Menţionăm că în literatura sociologiei juridice apar
diverse controverse asupra stabilirii în timp a acestei perioade.
Perioada de început a modernităţii este analizată în profunzime
în opera lui M. Weber. O perioadă în care controlul social a
căpătat importante semnificaţii este cea a modernităţii târzii, re-
prezentată de perioada anilor 1960-1970. D. Garland extinde
perioada modernităţii târzii până în anii 1980-1990. Asociem însă
mai degrabă această perioadă epocii contemporane.
Dreptul, instrument de control social

În Economie şi societate M. Weber distinge între dogmatica
juridică şi sociologia dreptului şi totodată între rolul juristului şi
cel al sociologului. Juristul este preocupat de sensul normativ al
unei acţiuni, în timp ce sociologul analizează ce se întâmplă
efectiv în societate, semnificaţiile atribuite conduitelor şi institu-
ţiilor. Pentru sociologul german, raportarea la normă se
realizează în mod diferit. Pentru jurist, o normă este în vigoare
dacă este stipulată într-o lege, în timp ce sociologul se
interesează de conduita indivizilor, ce decurge din aplicarea nor-
melor juridice. Am putea adăuga că specialiştii din domeniul
reintegrării sociale a persoanelor care comit infracţiuni sunt
nevoiţi totodată să facă referire atât la cadrul legal, cât şi la
analiza comportamentului.
35
DINCOLO DE GRATII
În ceea ce priveşte conduita socială, aceasta este imprevi-

zibilă, accentuează Weber, în sensul că nu întotdeauna conduita
corespunde legilor, pe care le numeşte „presupuneri legale”. În
acest sens, în timp ce legile sunt în vigoare, comportamentul
poate urma nişte aşa-zise norme complet diferite, dând naştere la
devianţă. Atât sociologul, cât şi juristul caută semnificaţia
normei juridice, dar în timp ce sociologul se întreabă ce a fost,
juristul caută răspunsul la întrebarea cum ar trebui să fie; cu alte
cuvinte, juristul va spune cum ar trebui să fie aplicată norma, iar
sociologul, cum a fost aplicată. Important pentru domeniul so-
ciologiei este deci „cum a fost înţeleasă norma de către indivizi şi
cum se răsfrânge ea în conduitele sociale”1. Indivizii, arată M.
Weber, îşi orientează acţiunile unii în funcţie de alţii, pe baza „re-
laţiei sociale”, ceea ce P. Bourdieu denumeşte „reţea socială”.
Relaţiile sociale se concretizează prin intermediul a două con-
cepte, „comunalizare” şi „socializare” („Vergemeinschaftung /
Vergesellschaftung”). „Comunalizarea” face trimitere la senti-
mentul subiectiv al participanţilor de apartenenţă la grup, iar so-
cializarea ne este explicată prin orientarea conduitei pe baza unui
„compromis” sau a unei reuniri de interese motivate.
Astfel, „comunalizarea” se bazează pe un sentiment tra-
diţional sau afectiv, care poate avea un caracter religios, do-
mestic, etnic etc. Socializarea are la bază un angajament reciproc
din motive raţionale. „Comunalizarea” şi socializarea îmbracă
forma dreptului subiectiv, respectiv raţional. Din perspectiva lui M.
Weber, dreptul devine raţional dacă „judecă” după reguli ce
sunt formulate plecând de la principii. Raţionalizarea dreptului
este condiţionată de distincţia fundamentală dintre dreptul formal
şi dreptul material. O altă distincţie este între dreptul raţional şi

1 Weber, M., Sociologie du droit, trad. fr. J. Grosclaude, Presses Univer-
sitairres de France, Paris, 2007, p. 15.
36
dreptul iraţional. Prin dreptul formal se atribuie o semnificaţie

juridică unor acte concrete.
Dreptul îmbracă două forme: dreptul public şi dreptul privat.
Prin ansamblul de norme componente, dreptul public regle-
mentează activitatea instituţiei statului şi direcţionează spre con-
sensul general. Dreptul public este definit drept „un ansamblu de
regulamente care conţin directive doar pentru organele sta-
tului”1, dar care nu orientează drepturile subiective ale indi-
vizilor. Drepturile subiective publice, cum ar fi dreptul de vot,
pot fi privite ca un efect secundar al unui regulament şi nu ca
emanaţia unei pretenţii puse sub forma unei norme obiective.
Spre deosebire de dreptul public, dreptul privat este reprezentat
de „afacerile juridice în care personajele ce au drepturi identice
se confruntă unele cu altele”2, iar sfera lor juridică este delimitată
fie de legiuitor, de judecător sau chiar de părţile însele. Dacă în
cazul dreptului privat discutăm de raporturi de egalitate, în ceea
ce priveşte dreptul public aducem în atenţie puterea autoritară a
statului, iar indivizii sunt subordonaţi în virtutea sensului juridic
al normelor. Azi, delimitarea sferei dreptului public de cel privat
nu este unitară, cele două forme interferează. Puterea autoritară
politică „de comandă” nu este diferită de cea a capului de familie
sau a deţinătorului de teren. La confluenţa celor două forme de
drept, apare la M. Weber conceptul de „administraţie”, care
poate fi întâlnit atât în domeniul public, sugestivă în acest sens
fiind administraţia organelor de stat sau a instituţiilor legitime
sau a instituţiilor publice, cât şi în domeniul privat, de genul
administraţiei unei întreprinderi sau chiar a propriului cămin.
É. Durkheim a acordat de asemenea o importanţă majoră
dreptului ca instrument de control social, pe care îl defineşte drept
„simbolul vizibil al solidarităţii sociale”, cu rolul de a regla rela-

1 Weber, M., op. cit., 2007, p. 26.
2 Ibidem, p. 27.
37
DINCOLO DE GRATII
ţiile sociale şi comportamentele membrilor societăţii. Durkheim

identifică două forme ale dreptului: represiv şi restitutiv. Dreptul
represiv are la bază solidaritatea mecanică, iar dreptul restitutiv
solidaritatea organică. Relaţia dintre control social şi drept este
explicată prin funcţiile celui din urmă, respectiv funcţia
normativă (prin care se înţelege proprietatea acestuia de a crea
norme juridice) şi funcţia de transfer al sistemului de norme în
realitatea socială (are în vedere încadrarea comportamentelor în
modelele de conduită elaborate de instituţii prin norme). Ca
rezultat al socializării, individul simte o atracţie faţă de norme,
pentru a avea acces la grupul de apartenenţă. În cazul respingerii
de către individ a normelor sociale apare nonconformismul şi
chiar delincvenţa. Astfel, delincventul este atras de „contra-
reguli”, la care aderă şi le respectă, devenind totodată un
membru al subculturii delincvente (fenomen explicitat în litera-
tura de specialitate de teoria asociaţiilor diferenţiale).
Dreptul poate avea atât o funcţie pasivă de control (de
codificare a cutumelor şi regulilor morale), cât şi o funcţie activă
de control prin „instituţionalizarea şi interiorizarea valorilor şi
normelor sociale de conduită”1.
Controlul social în perioada modernă

Deşi nu a fost formulat ca atare, controlul social în opera lui
M. Weber se defineşte în legătură cu ordinea socială şi în special
cu cea „legitimă”. Cel mai adesea, adaugă Weber, oamenii reac-
ţionează mai mult sau mai puţin conştient sub efectul unei
constrângeri, supunându-se unei „ordini legitime”. Respectarea
acestei ordini garantează validitatea ei, iar „formele sale tipice
sunt dreptul şi convenţia”2. Controlul social capătă o funcţie
importantă la M. Weber prin transformarea „ordinii legitime” în

1 Banciu, D., op. cit., 1999, p. 11.
2 Weber, M., op. cit., 2007, p. 17.
38
drept, prin constrângeri fizice sau psihice şi implicit prin

acţiunile unei „instanţe umane, care obligă la respectarea ei şi
pedepseşte violarea”1. Astfel, dreptul se deosebeşte de ordine
prin existenţa unui aparat de constrângere. M. Weber nu acordă
însă calificativul de ordine conduitelor pe care le numeşte
„obicei”, „cutumă”, prin urmare autorul pune accent pe con-
trolul dat de drept şi ordinea legitimă.
Conceptul de control social a fost lansat în mod explicit
încă de la începutul acestui secol (1901) şi se datorează lui F. A.
Ross şi R. Pround. Autorii porneau de la ideea că ordinea socială
este rezultatul unor mijloace de presiune psihologică, cât şi a
unor acţiuni de control din partea unor agenţi de control institu-
ţionalizaţi. Controlul social poate fi reprezentat deopotrivă şi de
factori şi agenţi informali.
Mai târziu, A. Hunter, în 1985, reia într-o formă oarecum
diferită concepţia lui M. Weber, alocând conceptului de „drept”
sensul şi implicit denumirea de control social. În mod analog cu
M. Weber, A. Hunter identifică trei tipuri de control social:
controlul public, privat şi comunitar („parochial controls”)2. În
concepţia sa, controlul public este impus de către stat şi adesea
implementat de agenţiile sistemului de justiţie. Controlul privat
constă în acele constrângeri informale impuse de familie
(inclusiv familia extinsă). Controlul public capătă un rol
important prin faptul că agenţiile justiţiei juvenile îşi asumă
marea responsabilitate în „răspunsul” la crimă, conflicte şi

1Weber, M., Economie et société, vol. I, Plon, Paris, 1971, p. 33.
2 Hunter, A., „Private, Parochial and Public Social Orders: The Problem
of Crime and Incivility in Urban Communities”, in Gerald D. Suttles,
Mayer N. Zald (eds.), The Challenge of Social Control: Citizenship and
Institution Building in Modern Society, Norwood, New Jersey, Aldex
Publishing, 1985, apud Marruna, S., Immaigeon, R., After crime and
punishment. Pathways to offender reintegration, Willan Publishing, 2008, p. 39.
39
DINCOLO DE GRATII
situaţii problematice. La rândul lor, atât controlul privat, cât şi

controlul comunitar (în sensul de limitat) exercitat prin grupuri
comunitare şi instituţii au devenit în mod substanţial mai slabe şi
cu consecinţe dezastruoase. În acest sens, controlul public are
putere de acţiune în vecinătate fără a fi implicat controlul privat.
Controlul comunitar poate funcţiona prin exercitarea aparentă a
sancţiunilor informale de către adulţi asupra tinerilor. Controlul
parochial a fost empiric asociat cu ratele scăzute ale criminalităţii
juvenile. Familiile, şcolile, cât şi vecinătatea pot ajuta prin
înlocuirea controlului parochial prin controlul public.
Din perspectivă sociologică, într-un sens larg, controlul social
desemnează „procesul prin care o instanţă reglementează, orien-
tează, modifică sau influenţează comportamentul sau acţiunile
altei instanţe, ce aparţine aceluiaşi sistem, cu ajutorul unor ma-
teriale şi mijloace în vederea asigurării conformităţii şi echili-
brului specific sistemului”1. În sens restrâns, conceptul face
referire la raporturile de interdependenţă dintre elementele unui
sistem.
În explicarea controlului social, T. Newburn ne arată că
teoriile controlului social se axează mai mult pe conformitate decât
pe devianţă şi se întreabă de ce majoritatea dintre noi nu
comitem infracţiuni mai des. Argumentul său principal este că
ceea ce numim control social este un fenomen normal. Teoriile
controlului social, ne arată autorul, au devenit populare la
sfârşitul anilor 1950 şi 1960. Nu putem vorbi de o teorie
singulară a controlului social, ci de mai multe, iar diferenţierea
lor se dovedeşte dificilă. Astfel, Cohen şi Short în 1961, în critica
teoriei controlului social, observă de exemplu că aceasta explică
devianţa în termeni de absenţă a controlului efectiv.
Iată câteva variaţii ale teoriei pe tema controlului şi confor-
mităţii pe care le aduce în atenţie T. Newburn: teoria izolării a lui

40
Reckless, teoria abaterii a lui Matza, teoria legăturii sociale a lui

Hirschi, teoria autocontrolului a lui Gottfredson şi Hirschi şi
teoria control-echilibru a lui Tittle. Termenul „control” îmbracă
sensuri diferite în concepţia lui Downes şi Rock: controlul este
„cheia” în explicarea devianţei, controlul ca fenomen concret,
prin sancţiunile care dau naştere la o acţiune deviantă. Din
perspectiva controlului, delincvenţa este definită de Reiss în 1951
printr-o absenţă relativă a normelor şi a conformităţii la acestea.
Potrivit autorului, în mijlocul teoriei şi explicării aspectelor
legate de delincvenţa juvenilă stă autocontrolul („self-control”).
Tinerii care au un grad scăzut de autocontrol sunt adesea cei
cărora li s-a revocat suspendarea sub supraveghere („probation
revocated”). Delincvenţa apare ca o consecinţă a eşecului
instanţelor la prima condamnare de a asigura copilului rolul de
„non-delincvent”. Reiss a căutat înţelesurile controlului social şi
a teoriei explicative a acestuia. Mai sunt, de asemenea, autori
importanţi precum T. Jackson , F. I. Nay, care s-au centrat pe
importanţa şcolii şi a familiei ca surse de control social.
Autocontrolul ocupă un loc semnificativ în opera lui N.
Elias. În explicarea procesului civilizării, N. Elias aduce în atenţie
reglementarea conduitei individului care apare sub forma unei
constrângeri ce se transformă în autoconstrângere, în auto-
matism. Pe lângă autocontrolul conştient, se consolidează „un
autocontrol ce funcţionează automat”1. De-a lungul timpului,
mijloacele de constrângere au evoluat, iar formele de violenţă
existente dintotdeauna se detaşează şi se menţin într-o formă
modificată. N. Elias tratează dinamica procesului de civilizare şi
din perspectiva unei ordini sociale subînţelese, în cadrul căreia
fiecare individ îşi reglează acţiunea în funcţie de celălalt, iar acest
lucru este inoculat individului de la o vârstă fragedă, „ca o

1 Elias, N., Procesul civilizării, vol. II, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 214.
41
DINCOLO DE GRATII
autoconstrângere, căreia nu i se poate sustrage”1. Autocontrolul

poate fi reglat prin subordonarea individului reţelei sociale de
apartenenţă.
D. Garland continuă analiza fenomenului de control social
în strânsă corelaţie cu fenomenul infracţional în perioada
modernităţii târzii, după 1960. Astfel, autorul aduce în atenţie dina-
mica controlului, dar şi controlul crimei din societăţile moderne.
Modernitatea târzie (mai exact, după 1960) s-a confruntat cu o
creştere semnificativă a ratei criminalităţii, nu doar în SUA şi
Marea Britanie, ci în ţările occidentale în general. În perioada 1955-
1964, numărul delictelor înregistrate de poliţie în Anglia şi Ţara
Galilor2 s-a dublat de la o jumătate de milion la un milion într-un
an. Statisticile privind actele criminale devin din ce în ce mai
alarmante, astfel că s-a înregistrat o creştere spectaculoasă a
numărului infracţiunilor până în anul 1975, creştere ce s-a mai
repetat până în anul 1990. Numărul infracţiunilor a crescut de la
1% în 1950 la 5% în 1970, respectiv 10% în 1994. În SUA, după
1960, ratele de criminalitate cresc brusc, ajungând în 1980 la o
valoare triplă. Această creştere se întâlneşte la nivelul tuturor
categoriilor principale de infracţiuni, respectiv infracţiuni mate-
riale, cu violenţă şi chiar la infracţiunile de trafic şi consum de
droguri. În analiza sa asupra controlului social şi legal, D.
Garland a identificat o legătură cauzală între perioada moder-
nităţii târzii şi influenţa crescută a „crimei” asupra societăţii. Se
întăreşte ideea unei legături dintre schimbările specifice din
punct de vedere social, economic şi cultural şi creşterea
criminalităţii. Această creştere are efecte negative asupra calităţii
„vieţii moderne”. În ceea ce priveşte controlul crimei, acesta se
regăseşte la unele societăţi, precum Japonia şi Elveţia. Impactul

1 Ibidem.
2 Garland, D., The Culture of Control. Crime and Social Order in
Contemporary Society, University of Chicago Press, 2001, p. 90.
42
modernităţii târzii asupra ratelor „criminalităţii” („crime”),

subliniază D. Garland, a fost unul multidimensional, prin
creşterea oportunităţilor pentru comiterea actelor criminale:
controale situaţionale reduse, creşterea populaţiei infracţionale,
precum şi o reducere a eficienţei controlului social. Se remarcă,
aşadar, o scădere a controlului social, ca efect al ecologiei sociale
şi normelor culturale aflate în schimbare. Perioada postbelică a
fost caracterizată de avânt economic şi circulaţie a bunurilor de
valoare, ceea ce a reprezentat noi „ţinte pentru furturi” şi
implicit o dezvoltare a oportunităţilor criminale. Autorul intro-
duce noţiunea de „control situaţional”, care se află în scădere.
Astfel, modernizarea comerţului prin autoservire, dezvoltarea
industriei auto, nesupravegherea caselor în timp ce persoanele se
află la serviciu, suburbiile care au devenit zone de risc, toate
conduc spre o favorizare a crimei.
În societăţile moderne se remarcă o accentuare a controlului
psihosocial şi în special a celui informal. Astfel, în analizarea
dinamicii controlului social, D. Garland observă o relaxare a
controalelor informale şi o „punere la îndoială” a autorităţilor
tradiţionale, o relaxare a normelor ce ţin de sexualitate, consum
de droguri. Pentru „adolescenţi şi tineri devianţa a devenit un
semn al libertăţii, iar conformitatea un semn al prostiei”1. Noile
angajamente sociale au transformat societatea modernă târzie
într-o societate înclinată spre crimă.
Schimbările din perioada modernităţii târzii au avut efect şi
asupra instituţiilor de control social, în special asupra instituţiilor
de control al crimei şi de justiţie criminală. Se remarcă o
implicare mai mare din partea poliţiei. Atribuirea de noi
responsabilităţi instituţiei poliţiei, prin telefonul în situaţii de
urgenţă din America şi Marea Britanie, indica o schimbare
asupra percepţiei acestei instituţii şi în acelaşi timp a realizării

1 Garland, D., op. cit., p. 291.
43
DINCOLO DE GRATII
unui control concret. Intervenţia rapidă a poliţiei prin punerea la

dispoziţia populaţiei a telefonului de urgenţă („911 policing”),
scoaterea în stradă a ofiţerilor de poliţie au favorizat exercitarea
unui control concret, situaţional. La acestea se adaugă dezvoltarea
mass-media, universalizarea democraţiei şi ceea ce E. Shils
numeşte „mass society”. Aceste schimbări au pus în aplicare noi
legi şi forme de responsabilitate cu privire la autorităţile justiţiei
criminale.
D. Garland accentuează că schimbările de la nivelul
instituţiilor de control, în special cele din aparatul juridic,
caracterizate de evoluţia poliţiei, a politicilor penale, prevenţia şi
controlul crimei, tratamentul victimelor infracţiunilor – sunt
„aspecte interdependente ale unui « câmp social », care este el
însuşi în curs de restructurare”1. Controlul crimei şi al justiţiei
criminale a fost afectat de schimbările de la nivelul organizării
sociale, problemele distincte ale ordinii sociale, precum şi de
adaptările politice şi culturale care au apărut ca răspuns la aceste
procese sociale. După un proces pe termen lung de răspândire a
libertăţilor individuale şi de relaxare a restricţiilor sociale şi
culturale, controlul se află în prezent în curs de „reaccentuare”,
subliniază D. Garland, cu excepţia economiei. Perioadele
marcate de schimbări sociale şi economice majore şi rapide sunt
deceniile 1950, 1960, 1970 – în care anumite grupuri sociale
(tinerii de pildă) s-au bucurat de „noi libertăţi”, stiluri de viaţă
mai variate şi „consumerism”. Acestea au avut impact asupra
destrămării celulei de bază – familia, relaxării normelor
instituţionale, dar şi a normelor informale de restricţie. Astfel,
conchide autorul, spre sfârşitul secolului XX, libertatea ajuns să
fie umbrită de un nou sens al dezordinii şi al controalelor
inadecvate.

1 Ibidem.
44
Dezvoltarea acestor politici revoluţionare a condus spre

„declinul moral”, în care „crima” (delictul) capătă amploare şi
este asociată adolescenţilor şi tinerilor ce provin din familii
dezorganizate. Pentru întoarcerea la ordine, societatea şi statul
au fost nevoite să impună noi discipline şi controale excesive,
deşi îndreptate mai curând asupra unor grupuri particulare
decât impuse universal. Astfel, anii 1980, 1990 au cunoscut o
restricţie văzută ca o „retehnologizare a controalelor”, o
încercare de a stopa dezordinea.
P. Buneci, T. Butoi definesc controlul social drept „un
ansamblu de instituţii, reguli, norme, măsuri, mijloace de
influenţare”1. Rolul controlului social este „de a face respectate
modelele de conduită recunoscute şi permise în împrejurări
specifice”2. În orice societate există o serie de mijloace de
presiune, instrumente, instituţii de constrângere, prin care se
asigură conformitatea indivizilor şi, implicit, ordinea socială.
Anii 1990 au însemnat pentru România o restructurare a
sistemului de control social şi a sistemului de securitate.
Revoluţia din 1989 a generat la nivel naţional schimbări radicale,
de răsturnare a vechii ordini şi reinstaurare de noi politici
sociale. Primele „măsuri de de-comunizare şi de control al
Securităţii au afectat sistemul de informaţii”3. De asemenea,
industria de apărare a fost integrată Ministerului Apărării.
Armata şi-a redus efectivele, iar după 1997 a fost adoptat
conceptul managementului resurselor umane, pentru a face faţă
procesului de restructurare. Restructurările şi reconversia

2 Drăgan, I., Opinia publică, comunicarea de masă şi propaganda, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 141.
3 Zulean, M., Reforma sistemului de securitate în România (1989-2004),
Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2005,

p. 11.
45
DINCOLO DE GRATII
profesională se regăsesc şi în celelalte ministere şi industrii, o

bună parte a populaţiei confruntându-se cu lipsa locurilor de
muncă şi rate ridicate ale şomajului.
Schimbările intervenite după 1990 la nivelul instituţiilor
statului, în special la nivelul instituţiilor de apărare şi justiţie, au
determinat o schimbare implicită a mentalităţii cetăţenilor, expri-
mată cel mai bine prin sintagmele „libertate” şi „democraţie”.
Astfel, apar noi instanţe de control psihosociale, centrate pe
apărarea drepturilor omului şi ghidate după principiul bună-
stării şi solidarităţii sociale. Instanţele juridice cunosc o „uma-
nizare”, prin introducerea alternativelor la pedeapsa închisorii*.
Circuitul instituţiilor cu rol de control social

A. Cuvillier propune o clasificare a domeniilor reprezenta-
tive ale controlului şi instanţelor acestuia, pe primele locuri fiind
aşezate „dreptul, educaţia, religia, credinţa”, urmate de „con-
venţii, opinia publică, moravurile, tradiţia, arta, tabuurile”1.
Mijloacele controlului social sunt puse în aplicare la nivelul
societăţii sau a grupurilor de anumite „structuri sociale” abilitate
în acest sens. Acestea sunt numite de către D. Banciu „instanţe”
sau „agenţi”. Instanţele de control pot fi reprezentate fie de
organisme ale statului, fie de diverse organizaţii ale grupurilor şi
colectivităţilor umane. „Agenţii controlului social” sunt grupaţi
de autori în „agenţi instituţionalizaţi” (formali) şi agenţi „neinsti-
tuţionalizaţi”. „Agenţii instituţionalizaţi” îşi găsesc o puternică
reprezentare în organismele şi organizaţiile statului, în special
cele juridice, politice şi administrative, la care se adaugă
asociaţii, ligi formale ale societăţii civile. Aşa-numitele „ligi

* Menţionăm că în cadrul tezei de doctorat a fost dedicat un subcapitol
tipurilor şi formelor de exercitare a controlului social.
1 Cuvillier, A., Manuel de sociologie, Tome I, PUF, Paris, 1993 (1948), pp.
224-225.
46
civile” sunt reprezentate de „agenţi” care deţin un anumit statut

oficial în grup sau comunitate, cum ar fi comandantul, di-
rectorul, preotul etc. Menţionăm însă că aceşti „agenţi” exercită
un control diferit asupra societăţii sau grupurilor, comunităţilor,
în funcţie de tipul instituţiei sau formaţiunii ai căror
reprezentanţi sunt. În timp ce comandantul, juristul, poliţistul,
magistratul exercită un control organizat asupra indivizilor,
preotul, de pildă – ca reprezentant al controlului moral şi religios
cu tentă paternalistă, sau specialistul din intervenţia psihosocială
– exercită, am putea spune, mai degrabă un control indirect
asupra individului, folosind instrumente specifice idealurilor şi
valorilor pe care le propagă. Astfel, aceştia din urmă se plasează
la limita dintre controlul formal şi informal, având un puternic
rol stimulativ, pozitiv. Un loc important în viaţa individului şi a
comunităţii deopotrivă îl ocupă şcoala. Rolul şcolii ca instanţă de
control rezidă într-o dinamică permanentă, în funcţie de
schimbările sociale care au loc. Instituţia şcolii îşi manifestă
controlul prin actul educativ, iar „agenţii” care îl exercită sunt
reprezentaţi de cadrele didactice, directorul şcolii. În strânsă
legătură cu şcoala se află instituţia familiei, care reprezintă, de
asemenea, o importantă instanţă de control. Familia are rolul de
a fundamenta sistemul de valori şi personalitatea individului,
precum şi a asigura o menţinere a acestora. Controlul exercitat
de familie este o îmbinare dintre controlul cognitiv, controlul
comportamental şi controlul emoţional. Schimbările sociale
actuale influenţează dinamica familiei. Astfel că fenomenul
migraţiei, al şomajului sau al crizei economice generează
schimbări la nivelul familiei în ceea ce priveşte rolul educaţional
al părinţilor.
Spre deosebire de agenţii de control morali, educaţionali,
agenţii juridici, respectiv organele de urmărire penală (poliţia,
parchetul), organele de judecată (instanţele de judecată –
Judecătoria, Tribunalul, Curtea de Apel, Înalta Curte de Casaţie
47
DINCOLO DE GRATII
şi Justiţie) folosesc mijloace de control coercitive, bazate pe

pedepse şi sancţiuni juridice.
„Agenţii neinstituţionalizaţi” (informali) sunt reprezentanţi
de anumite grupuri (de presiune sau lobby, de prietenie, de veci-
nătate, joacă etc.) sau indivizi. Spre deosebire de agenţii institu-
ţionalizaţi, agenţii neinstituţionalizaţi exercită un control ne-
organizat şi spontan. În grupul celor din urmă includem de ase-
menea şi subculturile deviante, care se bucură de spontaneitate,
o dezorganizare aparentă şi graniţe flexibile. Astfel, intrările în
cadrul grupului se fac cu condiţia respectării normelor specifice
şi adoptării comportamentului criminal. Dezorganizarea apa-
rentă percepută din exterior este „trădată” de roluri şi sarcini
precise împărţite fiecărui membru al grupului de către liderul
informal al acestuia. Rolurile pot fi exercitate în interiorul gru-
pului cu ocazia petrecerii timpului liber sau chiar cu ocazia co-
miterii faptelor antisociale. Antisocialitatea este regula de bază a
uni astfel de grup cu preocupări infracţionale.
„Instanţele controlului” social se află într-o permanentă
stare de interacţiune, creând astfel un circuit de control social.
De-a lungul timpului, „instanţele de control” au exercitat
controlul prin mijloace şi instrumente diverse, în funcţie de
normele, valorile şi modelele promovate în diversele tipuri de
societăţi şi epoci diferite.
Instituţii totale şi „ordine patologică”
Instituţiile se diferenţiază unele de altele prin tipul lor, spe-
cificul regulamentului interior, personalul care le deserveşte, dar
şi prin personalul deservit (denumit în practică client, pacient,
beneficiar, deţinut). Instituţiile sunt, în sensul cotidian al ter-
menului, locuri în care se desfăşoară cu regularitate un anumit
tip de activitate şi în care accesul tuturor persoanelor este sau nu
deschis.
48
E. Goffman clasifică instituţiile totale în cinci mari

categorii1. Primul grup este reprezentat de instituţii al căror scop
este de a îngriji persoanele neputincioase dar inofensive
(căminele pentru nevăzători, pentru persoanele în vârstă, pentru
orfani etc.). Al doilea grup cuprinde acele instituţii care se
preocupă de persoanele considerate incapabile să fie inde-
pendente, dar care constituie o ameninţare la adresa societăţii,
chiar dacă acest lucru se întâmplă în mod neintenţionat (spitalele
de psihiatrie, sanatoriile T.B.C. etc.). Cel de-al treilea tip de
instituţie totală are rolul de a apăra comunitatea împotriva per-
soanelor considerate a reprezenta o ameninţare intenţionată la
adresa ei (închisorile, penitenciarele, centrele de reeducare etc.).
Un alt tip de instituţie totală sunt cele create pentru a permite
desfăşurarea optimă a anumitor activităţi şi a căror justificare au
la bază acest temei militar (cazărmile militare, şcolile cu internat
etc.). Din ultima categorie fac parte şi acele aşezăminte care au
rolul de a asigura izolarea de lume şi care servesc ca locuri de
instruire pentru cei ce se dedică religiei (mănăstirile, schiturile şi
alte locuri de sihăstrie).
Comun tuturor acestor instituţii este caracterul delimitator
(mai pronunţat sau nu). Caracterul delimitator total presupune
interzicerea interacţiunilor sociale cu lumea din afară şi a
părăsirii instituţiei, interdicţie care, deseori, ia forma concretă în
clădiri ca atare: uşi încuiate, ziduri înalte, sârmă ghimpată.
Aceste tipuri de aşezăminte au fost denumite „instituţii totale”2.
O instituţie totală poate fi definită drept „un loc în care îşi
desfăşoară viaţa şi activitatea un număr mare de indivizi cu
statut similar, despărţiţi de restul societăţii pentru o perioadă de
timp apreciabilă şi care duc împreună o viaţă strict delimitată,

1 Goffman, E., Aziluri, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 16.
2 Ibidem.
49
DINCOLO DE GRATII
reglementată oficial de către instituţii”1. Cel mai concludent

exemplu îl constituie închisoarea, cu toate că elementele
caracteristice unei închisori se regăsesc şi în instituţii ai căror
membri nu au încălcat nicio lege.
În capitolul de faţă vom acorda o atenţie deosebită
închisorii ca instituţie totală, şi în mod concret specificului
exercitării controlului şi menţinerii ordinii în interiorul ei.
Executarea pedepsei privative de libertate presupune astfel un
anumit loc de deţinere, cunoscut sub denumirea de penitenciar.
Instituţia închisorii nu presupune doar celule de deţinere, ci şi
existenţa unei baze materiale, adică locuri special amenajate care
trebuie să îndeplinească anumite condiţii şi să corespundă unei
anumite funcţii, fără de care ele nu contribuie la îndeplinirea
rolului executării pedepsei cu închisoarea. Amenajarea peniten-
ciarelor trebuie să se facă în funcţie de aplicarea regimului de de-
ţinere, de privare de libertate: cazare, hrană, igienă, asistenţă me-
dicală, desfăşurarea de activităţi cultural-educative, paza şi
supravegherea condamnaţilor. Aşadar, pentru acest scop,
penitenciarul trebuie să asigure toate funcţiile mai sus
menţionate, îndeosebi siguranţa deţinuţilor, şi să prevină
dezordinea şi evadarea.
Reţeaua de penitenciare este asimilată teritorial de regulă
instanţelor judecătoreşti, ţinându-se cont de domiciliul condam-
naţilor şi de diversitatea socio-grupală a celor condamnaţi
(bărbaţi, femei, minori, recidivişti etc.), în doctrină discutându-se
despre un sistem penitenciar diversificat, special pentru fiecare
categorie.
Închisoarea ne apare ca o soluţie indispensabilă, de care
societatea nu se poate lipsi având în vedere că ea se întemeiază
pe forma simplă a privării de libertate a persoanelor care
reprezintă un grad ridicat de pericol social. În condiţiile în care

1 Ibidem, p. 11.
50
„libertatea este un bun ce aparţine tuturor, în acelaşi mod,

închisoarea constituie o pedeapsă prin excelenţă. Pierderea
libertăţii are acelaşi preţ pentru toţi, deoarece, mai mult decât
amenda, închisoarea este pedeapsa „egalitară”.1 Ea permite
totodată calcularea exactă a pedepsei în funcţie de variabila
timpului, garantează o pedeapsă nu doar gradată în intensitate,
ci şi diversificată ca scopuri, şi nu poate fi justificată decât prin
efectele ei corective sau de readaptare. Pedeapsa închisorii
include toate mecanismele corpului social: juridice, economice şi
disciplinare. Închisoarea nu a fost mai întâi o privare de liberate
căruia ulterior i s-ar fi adăugat şi o funcţie tehnică de corecţie.
„Întemniţarea penală” a acoperit de la început atât privarea de
libertate, cât şi transformarea tehnică a indivizilor. Deci,
pedeapsa cu detenţia, prevăzută de Codul penal (articolul 52),
are două funcţii de constrângere sau pedepsire şi de reeducare a
deţinuţilor. Cea de-a doua funcţie vizează îndreptarea indivizilor,
adică reabilitarea comportamentală şi formarea unei atitudini
corecte faţă de muncă şi normele sociale, în scopul reducerii
riscului de recidivă şi al reluării rolului în societate. Deci,
închisoarea trebuie să fie un aparat disciplinar exhaustiv deoarece
trebuie să se ocupe de toate aspectele individului, de modelarea
lui fizică, de aptitudinea lui pentru muncă, de comportarea
zilnică, de atitudinea morală, de înclinaţiile lui etc. Acţiunea ei
asupra individului trebuie să fie continuă, dispunând de pro-
priile mecanisme interne de pedepsire; este loc al executării
pedepsei privative de libertate şi loc de observare a indivizilor
pedepsiţi în două moduri: de supraveghere, în primul rând, şi de
cunoaştere a deţinuţilor, în al doilea rând.2

1 Foucault, M., A supraveghea şi a pedepsi, Editura Humanitas, 1997, p. 345.
2 Combessie, Ph., Sociologie de la prison, La Découverte, Paris, 2001, p. 68.
51
DINCOLO DE GRATII
E. Goffman ne arată că închisoarea se conduce după

principiile instituţiei totale1: loc unic de desfăşurare, autoritate,
tratarea identică a deţinuţilor, impunerea unui program strict de
către o autoritate competentă, iar activităţile din cadrul acestui
program au menirea de a atinge scopul acestei instituţii. În acest
sens, penitenciarul trebuie să prezinte o structură corespunză-
toare tuturor acestor cerinţe şi categorii de oameni pentru
administraţia penitenciarelor, pavilioane pentru deţinuţi, pentru
desfăşurarea activităţii de muncă. Faptul că deţinuţii rămân în
penitenciar zi şi noapte, la muncă şi odihnă, precum şi la alte
îndeletniciri, duce la concluzia că penitenciarul trebuie astfel
construit încât să corespundă tuturor acestor nevoi, inclusiv să
asigure ordinea şi securitatea. Trebuie să deţină, de asemenea,
săli pentru dormit, pentru servirea mesei, ateliere pentru muncă
etc.
Înţelegerea acestei instituţii şi a oamenilor care o populea-
ză implică abordări care vin dinspre psihologie, drept, crimi-
nologie, sociologie, pedagogie şi nu în ultimul rând dinspre etică
şi filozofie. Penitenciarul invită la meditaţia asupra condiţiilor
umane, specialistul comparând idealurile profesionale cu rea-
litatea. În analiza universului carceral sunt frecvente, atât în lite-
ratura carcerală, cât şi în percepţia populaţiei din perspectiva
simţului comun, imagini stereotipe privind universul carceral:
izolare, persoana deviantă, deţinuţi cu nevoi speciale, activităţi
culturale, asistenţă religioasă, specialişti în probleme umane,
deschidere spre comunitate etc.
Penitenciarul ne prezintă într-o relaţie de interdependenţă
pe de o parte deţinuţii, iar pe de altă parte personalul din condu-
cere, administraţie, de specialitate psihosocială, de pază şi de
supraveghere a acestora. Cele două grupe interdependente sunt
diferite prin natura şi specificul lor, ca şi prin disproporţia mare

1 Goffman, E., op. cit., p. 17.
52
dintre ele, pe de o parte numărul foarte mare deţinuţi, iar pe de

altă parte personalul închisorii redus numeric. În mod obişnuit,
persoanele condamnate trăiesc în instituţii, contactul cu lumea
din afara zidurilor desfăşurându-se după un program stabilit,
angajaţii lucrează în instituţie opt ore pe zi şi sunt integraţi în
lumea exterioară. Fiecare dintre cele două grupuri tinde să-l
privească pe celălalt prin prisma unor stereotipuri înguste şi
ostile; angajaţii îi consideră deseori pe deţinuţi agresivi, ascunşi
şi nedemni de încredere, iar indivizii condamnaţi consideră
adesea că membrii personalului sunt condescendenţi, aroganţi şi
răutăcioşi. Angajaţii tind să se simtă superiori, virtuoşi, în timp
ce instituţionalizaţii tind să se simtă, cel puţin în anumite
privinţe, inferiori, slabi, blamabili, vinovaţi1.
Penitenciarul ne apare ca un „spaţiu închis”, „un spaţiu
dihotomic” (care vizează populaţia penitenciară din cele două
grupuri, de o parte şi de alta a gratiilor), „un spaţiu penal”– în
sensul de disciplină penală, „un spaţiu al autorităţii” (autoritatea
specifică închisorii este bidimensională: din punct de vedere pro-
fesional impune o subordonare pe verticală, iar sub aspect penal
impune deţinuţilor o supunere aproape totală). Nu în ultimul
rând, spaţiul carceral este „un câmp de forţe”2, în care sunt
consacrate conflictele determinate de dominarea gardienilor pe
de o parte şi rezistenţa deţinuţilor pe de alta.
Exercitarea unui control social în penitenciar înseamnă
menţinerea securităţii în acest mediu. În explicarea dinamicii
penitenciare, securitatea este definită drept „prevenirea eva-
dărilor şi menţinerea unui mediu destins între deţinuţi şi
personal, care să facă improbabile manifestările agresive şi auto-

1 Ibidem.
2 Florian, Gh., Psihologie penitenciară, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996,
p. 22.
53
DINCOLO DE GRATII
agresive”1. Apar în prim-plan „procedurile de siguranţă”, „pro-

cedurile de urgenţă” şi „informaţiile”, pe care le apreciem ca
fiind mijloace pe care personalul închisorii le foloseşte în exer-
citarea controlului social. „Procedurile de siguranţă” presupun
percheziţii, apel, escortarea deţinuţilor în deplasarea lor, cer-
cetarea corespondenţei, planificarea şi verificarea vizitatorilor,
precum şi utilizarea cătuşelor în circumstanţe precise. „Pro-
cedurile de urgenţă” se declanşează automat în situaţii de criză
şi fac referire la alarmarea diverselor categorii de personal, utili-
zarea sau nu a gazelor lacrimogene, utilizarea camerelor video
etc. „Informaţiile despre activităţile sau intenţiile deţinuţilor”
sunt de o deosebită importanţă, sunt obţinute de la deţinuţi, cu-
noscuţi sub numele de „informatori” sau „turnători”, şi pot fi
veridice sau false.
Printre instrumentele de control social şi securitate folosite
de personalul închisorii regăsim instrumente cu specific de
sancţiune: „rapoarte pentru incidente, rapoarte disciplinare, ra-
poarte pentru utilizarea forţei, rapoarte privind securitatea uni-
tăţii, rapoarte de evaluare privind personalitatea unui deţinut
sau a unui grup de deţinuţi”2, la care se adaugă fişa personală,
caracterizarea psihologică şi alte acte ale dosarului personal.
Potrivit lui Gh. Florian, normele, procedurile de lucru şi activi-
tăţile pentru securitatea mediului carceral pot fi grupate în două
tipuri de strategii: strategia de tip restrictiv, în care accentul este
pus pe limitarea accesului în anumite locuri, obiecte interzise
etc., şi strategia de tip paternalist, de tip suport: obţinerea unor
drepturi ca urmare a stabilizării comportamentului pozitiv,
atenţia acordată sănătăţii, condiţii de protecţie a muncii etc.

1 Florian, Gh., Dinamică penitenciară. Reforma structurilor interne, Editura
Oscar Print, Bucureşti, 1998, p. 82.
2 Ibidem, p. 83.
54
În cazul unui control deficitar al mediului carceral, efectele

asupra deţinuţilor şi a personalului penitenciarului nu vor
întârzia să apară. Deţinuţii pot resimţi o nelinişte în ceea ce pri-
veşte interrelaţionarea în anumite zone ale închisorii, iar per-
sonalul poate resimţi o oarecare stare de nesiguranţă, ca urmare
a unor posibile ameninţări din partea deţinuţilor sau chiar a ata-
curilor directe ale deţinuţilor asupra lor. Capacităţile şi motivaţia
personalului sunt considerate de Gh. Florian (1998) funda-
mentale pentru menţinerea securităţii şi controlului în mediul
penitenciar.
A. Chauvenet, Fr. Orlic ne relevă că logica de menţinere a
ordinii în mediul carceral înseamnă „absenţa dezordinii care, din
punct de vedere extern ţinteşte să protejeze societatea”1. E.
Picard defineşte ordinea publică generală ca fiind ansamblu de
norme juridice de ordin public, pe care judecătorul le recunoaşte
ca fiind legale, sau ansamblul de norme sub controlul jude-
cătorului, pe care puterea administrativă le estimează ca fiind ne-
cesare pentru protejarea ordinului instituţional. Instituţia
poliţiei, de pildă, este o putere nelimitată din punct de vedere
formal, adaugă autorul, iar legalitatea sa nu depinde de pres-
cripţiile legislative, ci de conformitatea sa cu standardele de
ordine publică. În cadrul penitenciarului, ordinea socială este
una subtilă, deţinuţii se supun autorităţii administraţiei peni-
tenciare nu ca urmare a unei datorii morale. Sykes consideră că
puterea „trebuie să se bazeze pe altceva decât pe moralitatea
internalizată”2, iar gardienii folosesc constrângerea pentru a
obţine conformitatea din partea deţinuţilor. În al doilea rând,
apreciază N. Jurcăru, puterea represivă este insuficientă pentru

1 Chauvenet, A., Orlic, Fr., Le monde des surveillants de prison, Presses
Universitaires de France, Paris, 1994, p. 68.
2 Jurcău, N., Penitenciarul – mediu psihosocial distinct, Editura Casa Cărţii
de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2008, p. 39.

55
DINCOLO DE GRATII
menţinerea ordinii. Puterea gardienilor devine în acest context

ineficientă şi lacunară.
Aşa cum am arătat mai sus, misiunea supraveghetorului
din închisoare este de a menţine ordinea şi de a evita dezordinea.
A. Chauvenet şi Fr. Orlic analizează diferenţa dintre regulile
birocratice şi ordinea închisorilor. Deşi regulile birocratice fixează
conduitele supraveghetorilor închisorii în manieră minuţioasă şi
detaliată, funcţia lor de menţinere a ordinii îi determină să se
comporte faţă de deţinuţi fără a cunoaşte a priori măsura pe care
urmează să o ia. Regulile birocratice fixează pe termen lung
organizarea, egalitatea situaţiilor, iar menţinerea ordinii pretinde
decizii imediate. În timp ce regulile birocratice sunt generale şi
impersonale, valabile pentru instituţiile cărora li se adresează,
menţinerea ordinii în închisoare este „o treabă strict locală, care
modulează individul prin individ”1. Birocraţia defineşte postura
de supraveghetor în organizaţie în termeni de instrumentalitate
şi de subordonare, în timp ce menţinerea ordinii solicită re-
cunoaşterea autonomiei agenţilor, supraveghetorilor. Deşi biro-
craţia defineşte supraveghetorul ca stăpânul jocului într-o poziţie
activă, acesta se descoperă în activitatea sa de menţinere a
ordinii într-o poziţie reactivă şi de adaptare continuă, de flexi-
bilizare la acţiunile iniţiate de deţinuţi, căci în închisoare
deţinuţii sunt cei care „creează evenimentele” (se automutilează,
au conflicte, evadează, refuză hrana sau alte activităţi socio-edu-
cative şi culturale etc.). De asemenea, apar şi alte contradicţii
între logica birocratică şi cea a menţinerii ordinii închisorilor. Astfel,
logica birocratică este fondată în mod esenţial pe un conţinut
instituţional şi pe un proiect de realizat, care în cadrul închisorii
capătă sensul activităţilor specifice reabilitării comportamentale
şi reintegrării sociale. În schimb, exigenţa securităţii interne şi
funcţia de siguranţă comunitară, pe care o îndeplineşte de cele

1 Chauvenet, A., Orlic, Fr., op. cit, p. 72.
56
mai multe ori închisoarea, tind să golească acest „proiect” de

conţinut. Menţinerea ordinii, în concepţia sa represivă, nu poate
să îndeplinească însă scopul reintegrării sociale a deţinuţilor.
Contradicţia dintre birocraţie şi menţinerea ordinii în instituţiile
carcerale are două consecinţe asupra mediului carceral: pe de o
parte „dificultatea sau imposibilitatea de a concepe regulamente
interioare pertinente şi eficace”, iar pe de altă parte „birocraţia se
manifestă mai mult, iar supraveghetorii, pentru a asigura or-
dinea, se confruntă cu o situaţie de dublă constrângere, ajungând
să încalce diferite reguli birocratice tocmai în scopul de a asigura
această ordine”1. Într-adevăr, rezumă A. Chauvenet, Fr. Orlic, re-
ducerea tendenţială de către birocraţie a puterii nelimitate a
supraveghetorilor închisorii (posibilitatea de a pedepsi şi recom-
pensa deţinuţii s-a redus considerabil) îi obligă pe aceştia să
utilizeze în permanenţă reguli, ajungând la o „uzură a auto-
rităţii”. Gh. Florian atrage atenţia că gardianul se află astfel într-o
poziţie ingrată, având dificultăţi de adecvare a statutului său
prevăzut în reglementările oficiale la rolurile care trebuie efectiv
„jucate” în relaţiile cu deţinuţii. Dacă privim în general relaţia
deţinut-gardian, activitatea cotidiană îl pune pe acesta din urmă
în situaţii dificile, în care trebuie să rezolve probleme ale
deţinuţilor pentru care nu există prescripţii oficiale.
Şi alţi autori (J. Jacobs, 1977; J. Irwin, 1980; B. Crough, 1980;
E. Williamson, 1990) au observat, la rândul lor, reducerea
concretă a puterii supraveghetorilor. E. Williamson arată că
„birocraţia închisorii” conduce la o „reducere a puterii informale
a supraveghetorilor şi, mai mult decât atât, la reducerea puterii
de recompensă şi pedeapsă”2. Acest fenomen este generat de un
altul, şi anume diversificarea puterilor în închisoare, prin
intrarea aşa-zişilor „profesionişti” (recidiviştii), dar şi de răspân-

1 Ibidem., p. 70.
2 E. Williamson (1990), apud Chauvenet, A., Orlic, Fr., op. cit, p. 71.
57
DINCOLO DE GRATII
direa activităţilor informale diverse accesibile deţinuţilor, care

răspund unei autorităţi distincte. În acest sens, G. Lemire afirmă
că „acum puterea în închisoare se caracterizează prin diversitate
şi pluralism. Puterea devine mai difuză şi este împărţită între di-
verse forţe centrifuge. Nu numai că societatea îşi face simţită pre-
zenţa, dar ea influenţează şi gestiunea carcerală”1. În acest mod,
subliniază autorul, închisoarea scapă de „gestionarii” ei, de unde
şi conceptul de „detotalizare” a închisorilor de astăzi. Instituţia
închisorii, precizează G. Lemire, trece de la o putere absolută la o
relaţie mai conflictuală, apoi la puterea împărţită şi în final la
puterea difuză actuală. În aceste condiţii, controlul exercitat de
supraveghetorii închisorii este într-o continuă scădere şi devine
din ce în ce mai discret. Supraveghetorii închisorilor se găsesc
într-o situaţie paradoxală: deşi activitatea lor este reglementată
în ordinea birocratică, ea nu se regăseşte în ordinea închisorii.
Jumătate din închisorile evocate în literatura de specialitate nu
au regulament de ordine interioară. Când acesta există, conform
mărturiilor supraveghetorilor, este „rudimentar, depăşit sau nu
spune nimic despre regulile de viaţă din detenţie”2.
Instituţia probaţiunii - între control şi asistenţă
La limita dintre controlul excesiv, totalitar, întâlnit în insti-
tuţia închisorii, şi controlul psihosocial, suportiv, plasăm
instituţia probaţiunii. Serviciul de Probaţiune aparţine Ministe-
rului Justiţiei, fiind subordonată direct Direcţiei de Probaţiune şi
putând fi definită drept o instanţă alternativă de executare a pe-
depsei privative de libertate. În acest sens, unul dintre rolurile
sale este de a pune în executare sancţiunile neprivative de
libertate, mai exact suspendarea pedepsei închisorii sub
supraveghere. Alte activităţi de control, şi cele mai semnificative

1 Ibidem.
2 Chauvenet, A., Orlic, Fr., op. cit., p. 72.
58
de altfel, sunt cele psihosociale, în sensul individualizării pe-

depsei prin întocmirea de referatelor de evaluare în faza
urmărire penală sau de judecată, dar şi prin acordarea asistenţei
şi consilierii atât infractorilor, cât şi victimelor lor.
La nivel general, am putea spune că gradul de control
social exercitat de această instituţie este unul scăzut, ca urmare a
numărului relativ mic de persoane pe care le deserveşte
(Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Iaşi are în supra-
veghere 441 persoane, în timp de Penitenciarul Iaşi custodiază
1286 deţinuţi1), cât şi prin personalul redus de pe care îl are (16
consilieri de probaţiune în anul 2013). Acordarea unui nivel
redus de încredere în ceea ce priveşte exercitarea controlului
social general derivă, de asemenea, dintr-o cunoaştere deficitară
a acestei instituţii de către publicul larg. La nivel specific însă,
gradul de control social exercitat de această instituţie nouă este
unul ridicat, nu atât prin procentajul activităţilor de control
desfăşurate, cât mai ales prin rezultatele pe care le are în ceea ce
priveşte reducerea riscului de recidivă şi implicit a creşterii gra-
dului de securitate comunitară. Astfel, dacă în cazul închisorii
discutăm despre o securitate internă, a instituţiei totale, pro-
baţiunea generează prin controlul exercitat o securitate comu-
nitară.
Modalităţile de control social sunt, după cum am enunţat
deja, în special de factură psihosocială, fiind foarte reduse mijloa-
cele coercitive (de genul avertismentelor scrise în cazul încălcării
sau a înştiinţării judecătorului în vederea revocării supra-
vegherii). Instrumentele utilizate de către „agenţii de control”
din cadrul acestei instituţii sunt tehnicile de consiliere de

1 Datele statistice corespund finalului anului 2010 (pentru instituţia
probaţiunii) şi lunii noiembrie 2010 pentru Penitenciarul Iaşi.

59
DINCOLO DE GRATII
specialitate. Controlul se manifestă într-un „spaţiu psihosocial”

al programelor de consiliere specializate în munca cu infractorii.
Scopul principal al controlului exercitat de instituţia proba-
ţiunii este unul neobişnuit, am putea spune, şi anume reinte-
grarea socială a condamnaţilor la o pedeapsă neprivativă de
libertate (întâlnită deseori în limbajul comun ca pedeapsă „cu
suspendare)”. Prin reintegrarea socială a persoanelor care comit
infracţiuni se creşte implicit gradul de securitate comunitară.
„Agenţii de control social” ai acestei instituţii – consilierii
de probaţiune – se plasează şi ei la limita dintre controlul formal
şi cel psihosocial, relaţie în care controlul psihosocial are un rol
definitoriu, mai ales în ceea ce priveşte construirea relaţiei de
ajutor cu beneficiarii.
În perspectiva noului Cod penal, dinamica controlului
social al probaţiunii se află într-o creştere, ca urmare a investirii
cu o „nouă” importanţă. Astfel, probaţiunea îşi va lărgi sfera
beneficiarilor şi a responsabilităţilor legale şi odată cu aceasta se
observă o trecere de la controlul social de suport spre cel formal-
coercitiv. Astfel, agenţii controlului social vor uza de instru-
mente legale noi (de la asistarea zilnică a minorilor la supra-
vegherea liberaţilor condiţionat).
În explicarea cauzalităţii, dar şi a intervenţiei asupra di-
minuării fenomenului infracţional atragem atenţia în cele ce
urmează asupra unui real obstacol din partea societăţii în
ansamblul ei, şi anume controversatul fenomen al discriminării
persoanelor condamnate, pe care îl punem faţă în faţă cu
politicile şi programele de reintegrare socială a persoanelor
condamnate.
60

II. FOŞTII CONDAMNAŢI,

ÎNTRE DISCRIMINARE
ŞI REINTEGRARE SOCIALĂ
Minorităţile etnice, persoanele care trăiesc la limita sărăciei,

persoanele cu dizabilităţi, persoanele dependente de drog sau
alcool fac parte din categorii defavorizate social*, adesea discri-
minate în societate, iar „infractorii” condamnaţi sunt incon-
testabil o astfel de categorie. În vederea explicării comporta-
mentului infracţional, în domeniul sociologiei juridice există o
serie de teorii specifice. Prin teoria etichetării sociale (H. Beker,
1963, E. Lemert, 1951) ni se explică etichetarea comporta-
mentului deviant, prin aplicarea unei etichete ce produce la
rândul ei devianţă. Se observă un anumit grad de discriminare şi
etichetare a „infractorilor” în faza de cercetare penală sau de
judecată. Nu găsim, însă, în cadrul aceleiaşi literaturi de
specialitate, teoria etichetării asimilate perioadei post-conda-
mnatorie, după ce acei devianţi şi-au ispăşit pedeapsa pentru
„răul” provocat societăţii. Avem de-a face, aşadar, cu o dublă
etichetare a acestora şi chiar cu întărirea ei în perioada post-
condamnatorie, mergând până la cazurile extreme de imposi-
bilitate de reintegrare a lor în societate.
Organizaţia Naţiunilor Unite a creat şi adoptat o serie de
instrumente internaţionale care sa apere şi să garanteze
drepturile şi libertăţile fundamentale ale oamenilor, inclusiv ale
celor închişi. Astfel, la „primul Congres al Naţiunilor Unite –

* Persoanele defavorizate social sunt adesea beneficiare ale serviciilor
de asistenţă socială.
61
DINCOLO DE GRATII
Geneva, 1955 – a fost adoptat Ansamblul de Reguli Minimale

pentru Tratamentul Deţinuţilor, care a însemnat un „jalon
important în procesul de reformă penală”1. Cu toate acestea,
există state din cadrul Uniunii Europene, printre care şi ţara
noastră, care nu deţin programe şi politici naţionale de reinte-
grare a foştilor condamnaţi. Pilonii şi responsabilii principali ai
acestui proces sunt atât persoana infractorului, cât şi comu-
nitatea însăşi, care, prin percepţia negativă asupra acestora, pot
crea un real obstacol în reintegrarea socială post-penală.
Pe de altă parte, dezideratul principal în materie penală se
situează la cealaltă extremă a etichetării şi face referire la reinte-
grarea socială post-penală a foştilor condamnaţi. Acest proces
este unul complex, ce trebuie să ţină cont pe de o parte de cadrul
legislativ în vigoare, resursele existente la un moment dat, dar şi
de etapa de debut al acestui proces, care se situează indiscutabil
în perioada premergătoare finalizării executării pedepsei.
Înţelesuri ale fenomenului de discriminare
Din punct de vedere etimologic (lat. „discriminare”= a face

deosebire), discriminarea se referă la „acţiunea de a face separare,
deosebire”2, iar din perspectivă socială se referă la „categoria de
oameni care sunt izolaţi şi dezavantajaţi pe motive religioase, na-
ţionale, rasă, convingeri politice, gen sau alte criterii subiective”3.
În literatura de specialitate, discriminarea este percepută ca un
„pattern de relaţionare în urma căruia o persoană sau mai multe

1 http://www.euroticket.ro/legislatie/start_legislatie.php, accesat la
data de 26.11.2010.
2 http://dexonline.ro/definitie/discriminare, accesat la data de
29.11.2010.
3 http://ro.wikipedia.org/wiki/Categorie:Discriminare, accesat data
de 25.11.2010.
62
FOŞTII CONDAMNAŢI ÎNTRE DISCRIMINARE ŞI REINTEGRARE
sunt sancţionate, private de o serie de drepturi”1. Pe de altă

parte, apartenenţa la o anumită clasă socială poate genera
anumite recompense sau facilităţi. Deşi termenul are în general o
semnificaţie negativă, aducem în atenţie două faţete ale discri-
minării: discriminare pozitivă şi discriminarea negativă. În timp ce
discriminarea negativă tinde să fie una ilegală, ce încalcă drep-
turile omului, discriminarea de factură pozitivă este una legală.
Michael Banton apreciază însă că moralitatea discriminării este
mult mai dificil de analizat decât legalitatea ei. Discriminarea
pozitivă se întâlneşte, la fel ca în cazul celei negative, la grupuri
sociale defavorizate, expuse la vulnerabilitate, de genul persoa-
nelor cu dizabilităţi sau familii monoparentale, prin legile spe-
ciale de protecţie socială. Pentru accentuarea rolului pe care
discriminarea pozitivă îl joacă în societate, V. Babiuc ne atrage
atenţia asupra diferenţei dintre aceasta şi privilegii. Privilegiile
sunt „avantaje legitime” de care beneficiază grupuri care au deja
o poziţie avantajoasă în societate, în timp ce discriminarea po-
zitivă constă în „acordarea unui sprijin din partea societăţii
pentru a compensa o parte din dezavantajele sociale pe care le
are un grup minoritar”2. Privilegiul accentuează inegalitatea
între diferite grupuri sau clase sociale, iar discriminare pozitivă
este „un tratament inegal, menit să atenueze inegalitatea
socială”3.
Fenomenul discriminării a captat în special preocuparea
domeniilor socio-umane, în concret, sociologia şi psihologia. M.
Banton face diferenţa subtilă şi precisă între cele două moduri
diferite de analiză. Astfel, sociologia analizează dinamica

1 Bulai, A., Stănciugelu I., Gen şi reprezentare socială, Editura Politeia,
SNSPA, Bucureşti, 2004, p. 28.
2 Babiuc, V., Dialoguri despre lege. Legea în tranziţie, Editura All Beck,

3 Ibidem.
63
DINCOLO DE GRATII
fenomenului discriminării, doctrinele care o propagă, grupurile

asupra cărora este îndreptată şi practicile care o deservesc, în
timp ce psihologia analizează discriminarea prin prisma indi-
vidului şi a motivelor pentru care acesta este supus discriminării.
În domeniul sociologiei, discriminarea este definită drept
„tratamentul diferenţiat aplicat unei persoane în virtutea aparte-
nenţei, reale sau presupuse, a acesteia la un anumit grup social,
precum şi un pattern social de comportament agregat”1.
Apreciem că „terenul comun” al discriminării şi etichetării îl
constituie prejudecata. Potrivit criteriului sociologic, discri-
minarea mai este definită drept „tratare inegală”. În mod
obişnuit „termenul este folosit pentru a descrie acţiunea unei
majorităţi dominante în raport cu o minoritate dominată”2. Prin
urmare, această tratare inegală se face în raport cu normele şi
valorile sociale general acceptate de societate. Asistăm în mod in-
direct la dominarea normalităţii asupra anomiei prin discri-
minarea celei din urmă.
Astfel, discriminarea persoanelor care comit infracţiuni
apare ca un comportament diferenţiat şi inegal al membrilor
comunităţii sau societăţii în urma activării unor stereotipuri şi
prejudecăţi faţă de cei care comit actul deviant, etichetaţi drept
„criminali”.
Din perspectiva psihologiei sociale, discriminarea este
definită drept „faptul de a trata o persoană diferit faţă de alte
persoane pe baza relaţiilor de grup şi individuale”3 sau ca
urmare a unor anumite caracteristici: vârstă, clasă, sex, rasă,
religie, orientare sexuală. Comportamentul discriminatoriu poate
lua forme diverse, de la evitarea socială până la acte de violenţă,

1 Banton, M., Discriminarea, Editura DU Styl, Bucureşti, 1998, p. 44.
3 Baumeister, R., Vohs, K., D., Encyclopedia of Social Psychology, SAGE
Publication, Thousand Oaks, California, 2007, p. 253.

64
inclusiv crime din ură şi genocid. Psihologia socială analizează

câteva aspecte ale discriminării, pe de o parte discriminarea „de
modă veche”, iar pe de altă parte „discriminarea modernă,
subtilă”. Spre exemplu, o formă evidentă de discriminare este
discriminarea la locul de muncă, în special la angajare, a femeilor
sau a persoanelor de culoare.
Psihologii sociali disting între discriminarea individuală şi
discriminarea instituţională, cea de-a doua fiind de altfel studiată şi
de către sociologi. Discriminarea individuală este un comporta-
ment discriminatoriu al unei persoane faţă de altă persoană, în
timp ce discriminarea instituţională vizează diverse forme şi
practici guvernamentale, cum ar fi „legile Jim Crow din perioada
de post-emancipare din Statele Unite, care separau afro-ame-
ricanii şi albii în locurile publice şi au negat afro-americanilor
multe drepturi civile”1. În ceea ce priveşte populaţia care discri-
minează, dacă ne referim la cei convenţionali, supuşi întru totul
normelor, aceştia îi discriminează pe cei diferiţi de ei, proces care
ia o mai mare amploare decât în cazul celor care au un anumit
grad de toleranţă. În timp ce sfera psihologiei sociale scoate la
iveală de ce şi pe cine sunt mai înclinaţi să discrimineze unii
indivizi, sociologia încearcă să contureze contextele în care se
practică discriminarea şi categoriile sociale care sunt discri-
minate. Astfel, este experimentat faptul că oamenii care au o
stare de spirit proastă sunt mai predispuşi să discrimineze decât
cei care au bună dispoziţie.
Discriminarea individuală este definită drept „un
comportament ce implică o vătămare faţă de un membru dintr-
un anumit grup2. Discriminarea individuală este des întâlnită,
„cu toţii discriminăm”, adaugă Schneider. Autorul aduce în

1 Ibidem.
2 Schneider, D. J., The psychology of stereotyping, The Guilford Press,
New York, London, 2004, p. 151.
65
DINCOLO DE GRATII
atenţie exemple cotidiene de discriminare; de pildă, nu ne place

dacă în proximitatea locuinţei noastre se mută un fost deţinut,
sau faptul că femeile se îndreaptă cu preponderenţă spre femei
ginecolog etc.
În încercarea de a defini noţiunea de discriminare specifică
persoanelor care comit infracţiuni, acordăm o atenţie deosebită
încadrării acestei categorii în „sistemul” celor mai expuse
grupuri discriminate. Astfel, în cadrul actelor normative na-
ţionale şi internaţionale regăsim exemple de categorii sociale
considerate a fi minoritare, de pildă „minorităţile etnice, femeile,
persoanele cu handicap”1, acestea fiind câteva ce sunt supuse
sărăciei şi au nevoie de sprijin. O preocupare aparte a existat
pentru discriminarea femeilor. În ultima perioadă, un interes
special este acordat studiilor referitoare la discriminarea mino-
rităţilor sexuale, a persoanelor cu abilităţi speciale, precum şi a
vârstnicilor. De-a lungul timpului, discriminarea s-a manifestat
în sectoare diferite ale socialului, de genul sistemului edu-
caţional, pieţei muncii, locuirii. Grupurile supuse discriminării
sunt vulnerabile din punct de vedere social şi devin totodată
vulnerabile şi din punct de vedere economic. Persoanele care
comit infracţiuni sunt incluse printre grupurile marginalizate de
societate, însă ele sunt aşa pentru că au violat normele sociale şi
au provocat un rău societăţii şi în primul rând victimelor
propriilor infracţiuni, ci pentru condiţia pe care şi-au creat-o prin
faptele lor.
Discriminarea poate fi întâlnită cu precădere în sistemul de

justiţie (Michael Banton, 1998), în care agenţii penali sunt puşi în
situaţia de a lua decizii pentru persoane care încalcă legea.
Discriminarea persoanelor care comit infracţiunii se realizează în
funcţie de mai multe criterii, bazate pe cultură, etnie sau tipul

1 http://prisons.free.fr/reinsertion.htm, accesat la data de 25.11.2010.
66
infracţiunii. Astfel, infracţiunile vizibile de genul celor petrecute

în stradă sau cele împotriva persoanei sunt mai discriminate
decât evaziunea fiscală. Sociologii arată că subculturile
criminale (vezi teoria asociaţiilor diferenţiate, E. Sutherland) se
creează pe principiul unei discriminări etnice, rasiale, sau chiar
locative. De asemenea, pot exista subculturi ale unor persoane
dintr-un grup etnic anume, care să se bazeze pe criterii de
discriminare dublă, cum ar fi etnia şi tipul infracţiunii. O astfel de
subcultură este cea a rromilor în rândul cărora se regăseşte o
incidenţă crescută a numărului de furturi.
Discriminarea este un fenomen deosebit de complex. Când
discutăm de discriminare în sens restrâns aducem în atenţie anu-
miţi factori sau situaţii favorizante1 ale acestui fenomen, cum ar
fi: etnocentrismul, cunoaşterea insuficientă a celorlalţi, impresiile
anterioare, dezvoltarea de prejudecaţi privitoare la anumite cate-
gorii de persoane.
Literatura sociologică diferenţiază mai multe forme ale
discriminării: discriminarea latentă, discriminarea simbolică şi
discriminarea regresivă2.
Discriminarea latentă se pare că este cea mai întâlnită; ea re-
zultă ca urmare a presiunii sociale exercitate asupra individului.
Este cunoscut faptul că individul trebuie să îşi conformeze
comportamentul normelor şi regulilor sociale, altfel acel compor-
tament riscă să fie considerat deviant şi ulterior discriminat ca
atare, mergându-se chiar până la izolarea sa. Cazul cel mai


Prin „subculturi criminale” se înţeleg acele grupuri de persoane care
împărtăşesc aceeaşi lume de valori, care se află în contradicţie cu
valorile general acceptate şi care sunt orientate spre comiterea de
delicte sau acte criminale prevăzute de lege.
1 Ponea, S., O lume diferită, o lume la fel. Integrarea socială a persoanelor cu
dizabilităţi locomotorii, Editura Lumen, Iaşi, 2009, p. 74.

2 Ibidem.
67
DINCOLO DE GRATII
evocator pentru acest exemplu este cel al condamnatului la o

pedeapsă privativă de libertate, cu izolarea şi chiar scoaterea
individului din mediul său de viaţă. Desigur, din punct de
vedere penal, izolarea, în cazul nostru încarcerarea deţinutului,
se face potrivit unor criterii mult mai specifice decât cele
discriminatorii, ce ţin de gravitatea faptei comise şi gradul de
periculozitate socială pe care îl prezintă individul. Discriminarea
în acest caz ne serveşte drept un cadru general în care se petrece
pedepsirea juridică a persoanei infractorului. Discriminarea
simbolică sau disimulată apare sub diverse forme subtile, relevate
prin simboluri, nu prin manifestări clare. În sfera devianţei,
corespondentul discriminării simbolice este cel al discriminării
indirecte. Întâlnim, astfel, pe piaţa forţei de muncă o discriminare
a foştilor deţinuţi din partea angajatorilor, ce are ca fundament
informal cazierul şi drept caracter formal lipsa locurilor de
muncă, lipsa calificării profesionale, sau, de ce nu criza econo-
mică ce însoţeşte perioada de tranziţie spre postmodernitate a
României. Discriminarea regresivă apare sub presiunea unor
norme egalitariste, în contradicţie cu modelele vechi de rela-
ţionare cu populaţiile discriminate. Astfel, în situaţii diferite de
stres, apare tendinţa de a regresa spre vechile atitudini. Oricât de
mult se încearcă schimbarea mentalităţii populaţiei asupra per-
soanelor condamnate la o pedeapsă (privativă sau neprivativă de
libertate), în situaţii de criză a individului (victimă a unei
infracţiuni), acesta îşi reactivează şi retrăieşte prejudecăţile şi
sentimentele de repulsie, revoltă sau chiar teamă faţă de
persoanele care comit infracţiuni. Potrivit altor autori, discrimi-
narea poate fi evidentă, flagrantă şi poate fi caracterizată în
funcţie de intenţia celui care discriminează sau de cel discri-
minat, respectiv individul ce aparţine unui anumit grup.
Discriminarea subtilă (analizată cu precădere de Schneider,
2004) poate fi concretizată în comportamente non-verbale reci, ce
provoacă respingere. Acest lucru, arată autorul, a fost demon-
68
strat prin intermediul multiplelor experimente sociale, în urma

cărora s-a demonstrat că astfel de forme de comportament non-
verbal pot duce la „spirala profeţiei ce se auto-îndeplineşte” atât
în cazul oamenilor „de culoare”, cât şi în cazul celor obezi, care
vor face tot posibilul să răstoarne mitul. Astfel de comporta-
mente non-verbale şi, implicit, atitudini de respingere constituie
pentru membrii grupurilor minoritare şi discriminate neîntre-
rupt „o parte constantă” a mediului social în care aceştia
locuiesc. Ca urmare, membrii grupurilor minoritare se pot învăţa
să se comporte defensiv şi prudent. În cazul persoanelor care
comit infracţiuni, putem discuta despre o discriminare indirectă
îndreptată asupra familiilor lor.
Unii autori încearcă să distingă discriminarea de diferenţiere.
Discriminarea reprezintă „o trăsătură morală a vieţii sociale […]
familia, grupul etnic sau statul sunt toate fundamentate pe
discriminare”1. Discriminarea poate fi îndreptată către individ,
dar şi către grupuri, astfel că dacă membrii aceluiaşi grup sunt
trataţi în mod asemănător, discriminarea devine un „model so-
cial de comportament colectiv”2. Astfel, actele de discriminare
îndreptate împotriva subculturilor delincvente devin părţi inte-
grate acestui model de comportament comunitar, ce variază în
funcţie de cultură, societate şi perioadă.
„Discriminarea în linie dreaptă”:

stereotipuri – prejudecăţi – discriminare
În cele din urmă, psihologii sociali investighează măsura în
care discriminarea (comportamentul) este legată de sentimente
negative şi stereotipuri (credinţe şi gânduri). Mulţi presupun că un
comportament discriminatoriu este un produs al prejudecăţilor
şi stereotipurilor. Cei stereotipici în gândire vor discrimina

1 Bounton, M., op. cit., p. 22.
2 Ibidem, p. 25.
69
DINCOLO DE GRATII
probabil un anumit grup, despre care deţin sau cunosc anumite

stereotipuri. Relaţia dintre aceste constructe este complicată,
discriminarea, prejudecăţile şi stereotipurile nu sunt întotdeauna
legate între ele, în sensul în care unele persoane nu manifestă
comportamente discriminatorii, chiar dacă au stereotipuri şi
prejudecăţi. De exemplu, o persoană ar putea fi familiarizată cu
anumite stereotipuri ale unor anumite grupuri (de exemplu,
hispanicii sunt consideraţi leneşi, lesbienele sunt considerate a fi
masculinizate), dar pot să nu trateze membrii acelor grupuri în
mod diferit. În încercarea de a analiza cauza pentru care unii
oameni sunt trataţi mai rău decât alţii, s-ar putea trage concluzia
că grupul supus discriminării este de fapt mai rău, căci au anu-
mite caracteristici (stereotipuri), în comparaţie cu cei care nu sunt
ţinte de discriminare. Cu alte cuvinte, atâta timp cât există discri-
minare, aceasta poate contribui la prejudecăţile şi stereotipurile
oamenilor. Schneider defineşte relaţia discriminării cu preju-
decăţile şi gândirea stereotipică drept „discriminare în linie
dreaptă”, argumentând astfel relaţia de cauzalitate dintre ele.
Un aspect demn de remarcat este faptul că „discriminarea,
pentru că este un comportament, tinde să fie ilegală, pe când
stereotipurile şi prejudecăţile (gânduri şi sentimente) nu sunt”1.
Stereotipurile sunt considerate a fi „reprezentări cognitive sau
structuri de cunoaştere care asociază atribute cognitive unui
grup”2. Prin prejudecată, R. Bourhis şi Ph. Leynes definesc respin-
gerea „celuilalt”, considerat ca membru al unui grup faţă de care
se manifestă sentimente negative. Uzitând definiţia acordată de
G. Allport, autorii introduc termenul corelat de atitudine, care în
cazul prejudecăţii este de factură negativă, „bazată pe o
generalizare eronată şi rigidă”. Prin prejudecată, se impune o

1 http://www.scritube.com/sociologie/psihologie/Discriminare-si-
relatii-interg51291.php, accesat la data de 25.11.2010.
2 Bourhis, Y., R., Leynes, Ph., op. cit., p. 122.
70
atitudine defavorabilă fiecărui individ ce aparţine unui grup

anume, fără a face vreo deosebire individuală. În acest sens,
putem spune că identitatea individului se modifică în favoarea
identităţii de grup. Prin atitudine se înţelege o reacţie personală.
Atitudinea este descrisă atât sub aspect social, individul fiind
„tributar valorilor grupului de care aparţine”, cât şi sub aspect
individual, căci individul se manifestă specific, printr-o reacţie
individuală”1. Atitudinile sunt „reacţii specifice”2 la diverse
probleme şi fenomene sociale. Prejudecata este însoţită de
sentimente negative şi este îndreptată spre orice alt grup decât
cel propriu. Prejudecăţile sunt clasificate deseori în funcţie de
„categoria socială care face obiectul generalizării. De pildă,
sexismul este prejudecata în privinţa femeilor sau bărbaţilor;
antisemitismul este prejudecata faţă de evrei, iar rasismul este
prejudecata faţă de indivizii unei alte „rase”3.
Diferenţa dintre prejudecată şi discriminare devine din ce în
ce mai vizibilă şi mai explicită. Astfel, dacă prejudecata este
văzută ca o judecată cognitivă şi reacţie afectivă, discriminarea
face parte din domeniul actelor, deci face trimitere la un
comportament negativ faţă de indivizii unui out-grup despre
care avem prejudecăţi. Punctul de plecare al prejudecăţilor,
respectiv al discriminării este diferit în funcţie de domeniul
explicativ. Astfel, din punct de vedere sociologic, discriminarea
şi prejudecăţile au ca punct de plecare stratificarea socială şi
diferenţele de avere şi intergrupale. Din perspectiva psihologiei
sociale, se face o corelaţie între analiza situată la nivelul

1 Curelaru M., Reprezentări sociale, Editura Universităţii „Alexandru
Ioan Cuza”, Iaşi, 2005, p. 72.
2 Ibidem, p. 74.
3 Bourhis, Y. R., Leynes, Ph., op. cit., p. 125.
71
DINCOLO DE GRATII
individual şi cea situată la nivelul colectiv şi se face apel la

explicaţiile intra-personale1.
În ceea ce priveşte aşa-numita „discriminare în linie
dreaptă” din cadrul sistemului de justiţie, în literatura de specia-
litate, se aduce în atenţie că persoanele de culoare sunt suprare-
prezentate în crimele comise cu violenţă, în comparaţie cu per-
soanele albe. Astfel, aproximativ 54% dintre condamnaţii pentru
crime violente sunt persoane de culoare, tot negrii deţinând un
procent de 59% dintre deţinuţi. Unele studii efectuate în SUA2
arată că 40% dintre bărbaţii de culoare vor fi condamnaţi la
pedeapsa închisorii cel puţin o dată în viaţa lor. În mod analog,
pentru ţara noastră, „discriminarea în linie dreaptă” se regăseşte
în cazul infractorilor de etnie rromă.
Noţiunea de discriminare este asociat deseori cu cea de
inegalitate socială. J.-J. Rousseau ne atrage chiar atenţia că în
orice tip de societate se observă violenţa celor puternici asupra
celor slabi. Acest fenomen, încadrat ca atare în discuţia de faţă,
cunoaşte o răsturnare a raportului de forţe în momentul co-
miterii infracţiunii de către aşa-numiţii „infractori” supuşi discri-
minării. J.-J. Rousseau aduce în atenţie două tipuri de
inegalităţi3, pe de o parte inegalitatea naturală sau fizică,
stabilită de natură, iar pe de altă parte inegalitatea morală sau
politică, ce depinde de un fel de convenţie şi este stabilită de
către oameni.
T.D. Nelson ne aduce în atenţie faptul că procentul
cazurilor de discriminare a crescut simţitor; astfel, prin „Legea
drepturilor civile din 1991, numărul de procese reclamând discri-
minarea în ocuparea forţei de muncă a crescut cu mai mult de

1Ibidem, p. 130.
2Schneider, D., J., op. cit., p. 245.
3 Rousseau, J.-J., Discurs asupra inegalităţii contractului social, Editura
Institutul European, Iaşi, 2006, p. 49.

72
20% anual. Discriminarea este tot mai mult privită ca un factor

de stres semnificativ, cu consecinţe dăunătoare sănătăţii”1.
Efectele discriminării asupra personalităţii celor discri-
minaţi pot fi devastatoare. Rezultatele unor experimente sociale
arată că subiecţii victime ale discriminării erau „mai trişti, mai
stresaţi şi mai agresivi decât cei care nu suferă discriminări”2.
Autorii trag concluzia că efectele nefaste ale discriminării asupra
stimei de sine pot fi înlăturate atunci când discriminarea este
atribuită mai curând comportamentului şi nu caracteristicilor
personale ale individului sau grupului din care acesta face parte.
În fond, acest mod de judecată poate fi asimilat principiului
neutralităţii faţă de categoria persoanelor care comit infracţiuni
şi al non-discriminării în cazul profesioniştilor care lucrează cu
această categorie de populaţie defavorizată.
Grupurile defavorizate suspuse discriminării nu au resurse
interne pentru a elimina discriminarea, ceea ce le determină să
accepte deformările cognitive vehiculate şi să îşi asume eticheta.
Acceptarea deformărilor cognitive determină grupurile defa-
vorizate să îşi minimalizeze propriile abilităţi sau ale grupului
din care fac parte şi să le exagereze pe cele ale out-grupului. În
literatura de specialitate ni se relevă că acest tip de auto-de-
preciere poate avea un impact negativ asupra „identităţii sociale
a grupurilor defavorizate”3. Aici intervine şi rolul negativ al ste-
reotipurilor, astfel că infractorii sunt percepuţi ca fiind leneşi,
iresponsabili, necinstiţi şi nu doresc să muncească. În aceste
condiţii, membrii grupurilor discriminate sfârşesc prin a crede că
situaţia lor nu este corectă şi că relaţiile cu celelalte grupe
majoritare din comunitate, fie angajatori, grup de prieteni sau

1 Nelson, T. D., Handbook of Prejudice, Stereotiping and Discrimination,
Psychology Press, Taylor & Francis Group, LLC, New York, 2009, p. 89.
2 Bourhis, Y. R., Leynes, Ph., op. cit., p. 129.
3 Ibidem, p. 144.
73
DINCOLO DE GRATII
vecini sunt absolut anormale. Relaţiile sunt definitivate în cele

din urmă de existenţa cazierului, amintit pe parcursul acestui
capitol şi considerat în acelaşi timp o certificare incontestabilă a
discriminării. Teoria echităţii ne permite să înţelegem cum pot
mecanismele de deformare cognitivă, de obicei elaborate de
grupul majoritar-dominant, să determine membrii grupului
defavorizat să-şi perceapă situaţia ca echitabilă şi legitimă
(justificată). Justificarea situaţiei diminuează dorinţa grupurilor
defavorizate de a întreprinde acţiunile colective necesare pentru
a-şi ameliora situaţia. Totuşi, când membrii unui grup defa-
vorizat percep o contradicţie între situaţia actuală a in-grupului
şi cea la care consideră ei că au dreptul în mod colectiv, acest
lucru se explică prin teoria privării relative.
În momentul asumării etichetei, respectiv a „profeţiei auto-
îndeplinire”, în conturarea şi completarea imaginii discri-
minatorie a persoanelor care comit infracţiuni, aducem în atenţie
un concept strâns legat de discriminare, întâlnit în literatura de
specialitate fie sub termenul de etichetare, fie sub denumirea de
stigmatizare.
În stabilirea unei relaţii de cauzalitate dintre devianţă şi
stigmatizare, E. Goffman face diferenţa dintre „devianţii
integraţi” şi „devianţii sociali”. În ceea ce îi priveşte pe devianţii
integraţi, aceştia se raportează la un grup concret şi nu la
normele sociale. Ceea ce îi atrage atenţia lui Goffman sunt
manifestările individului care dă impresia că refuză locul ce-i
este alocat în societate şi care are o atitudine rebelă faţă de
instituţiile fundamentale: familia, vârsta a treia, diviziunea de
roluri între sexe, barierele dintre clase, segregarea raselor.
Aceştia sunt în concepţia lui Goffman „marginali”, denumiţi
drept excentrici sau la modul peiorativ „personaje”. „Devianţii
sociali”, cum îi denumeşte Goffman formează o „comunitate de-
viantă”, dintre care aminteşte: „prostituatele, drogaţii, delinc-
venţii, criminalii, muzicienii de jaz, ţiganii, […], jucătorii
74
profesionişti, săracii, homosexualii”1. Între devianţii integraţi şi

cei sociali, autorul plasează alte două tipuri: „minorităţile etnice
sau rasiale şi membrii claselor inferioare”2. Pe lângă toate aceste
categorii stigmatizate, există totuşi indivizi dezavantajaţi care nu
prezintă caracteristici stigmatizante, ca, de exemplu, o persoană
care trebuie să îngrijească patru copii din salariul său mic sau o
persoană care are un handicap psihic (să spunem o surditate
medie), a căror viaţă poate fi compromisă.
Conceptul de etichetare se defineşte prin prisma teoriei
etichetării sociale, care presupune că „o acţiune umană este de-
viantă nu atât datorită caracteristicilor ei intrinseci, ci ca urmare
a reacţiei sociale pe care ea o trezeşte”3. Drept urmare, eti-
chetarea îmbracă un sens negativ, făcând trimitere către sfera
devianţei. Sociologul francez P. Fauconnet (1920) este de altfel
primul care a arătat că actul deviant, în cazul nostru „crima” (în
sensul de infracţiune), este un produs social realizat prin
etichetare socială. P. Fauconnet remarcă aşadar că în căutarea
cauzelor crimei nu se face trimitere la „mecanismul producerii ei
ca atare, ci în mecanismul producerii ei sociale”4. Prin prisma
etichetării, delincvenţa „nu reprezintă o caracteristică intrinsecă
a actului sau acţiunii unui individ, ci mai degrabă o consecinţă a
aplicării unei „etichete” de către societate5. Astfel, a poseda o
etichetă, un stigmat este o condiţie suficientă pentru a produce
un deviant: tipul de raport social în care este fixat stigmatizatul
poate face ca el să fie perceput ca atare6. În cazul devianţilor, în

1 Goffman, E., Stigmate, Les Éditions de Minuit, Paris, 1963, p. 166.
2 Ibidem, p.168.
4 Fauconnet, P., apud Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (coord.), op. cit., p. 223.
5 Rădulescu, S. M., Banciu, D., Evoluţii ale delincvenţei juvenile în
România. Cercetare şi prevenire socială, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

2002, p. 111.
6 Ogien, A., Sociologia devianţei, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 136.
75
DINCOLO DE GRATII
mod specific, a persoanelor care comit infracţiuni, etichetarea

poate fi favorizată de prejudecăţile membrilor societăţii asupra
lor. „Criminalul”, termen cu specific în literatura de specialitate,
însă cu un impact deosebit de puternic la nivel social, înlocuieşte
de cele mai multe ori denumirea de „infractor”, „delincvent”. În
sens strict juridic1 însă, „infractorul” semnifică persoana care are
o hotărâre definitivă de condamnare în acest sens. Astfel,
etichetele des întâlnite de „infractor”, „criminal” au la bază ideile
preconcepute ale membrilor comunităţii, ce conturează „tiparul
criminalului” şi ignoră dreptul persoanei la prezumţia de ne-
vinovăţie.
Pe de altă parte, în viziunea altor autori, profilul „infrac-
torului” este determinat de modul în care legea incriminează
acţiunea deviantă. Prin urmare, etichetarea poate fi privită dintr-
o perspectivă dublă, atât la nivel abstract, unde etichetarea este
aplicată de către lege, cât şi la nivel concret, unde „promotorul”
etichetării este reprezentat de instituţiile statului. Verificarea şi
analizarea etichetării concrete a persoanelor care comit infrac-
ţiuni este însă vag reprezentată în literatura de specialitate. În
mod specific, nu cunoaştem aşadar ponderea şi impactul uzitării
acestor aşa-numite „etichete” asupra persoanei infractorului şi,
implicit asupra reintegrării sale sociale. Aceştia sunt indivizii
care par angajaţi într-un „refuz colectiv al ordinii sociale”2.
Pentru o mai bună explicare a producerii etichetei, adepţii
teorii etichetării se opresc asupra analizei interacţiunii dintre
normele sociale şi comportamentele indivizilor. Astfel, se
constată că există indivizi care se abat de la norme şi indivizi
care evaluează aceste abateri. Astfel, sancţionarea diferitelor
comportamente se face în funcţie de cadrul normativ, sistemul
de valori, dar şi în funcţie de status – rolul pe care indivizii îl au
în societate. În completarea acestei analize asupra reacţiei sociale,

1 Cioclei, V., Manual de criminologie, Editura All Beck, Bucureşti,1998, p. 15.
2 Ibidem, p. 167.
76
F. Tannenbaum (1938) arată că etichetarea unor persoane drept

„criminal”, „rău” se face nu în funcţie de natura abaterii comise,
ci în funcţie de „intensitatea reacţiei faţă de acesta1. Alţi repre-
zentanţi ai acestei teorii susţin că evaluarea stigmei se face
ţinându-se seama de contextul normativ, dar mai ales de interac-
ţiunea indivizilor în acest context. Astfel, în funcţie de sistemul
de valori, ceilalţi vor aprecia în ce măsură diferitele comporta-
mente sunt legitime sau ilegitime, acceptate sau neacceptate.
Potrivit ideii lansate de M. Lemnert în 1967, condiţia principală
ca un act să devină deviant este etichetarea sa. În acest context,
„devianţa este produsă în egală măsură de controlul social şi de
reacţia socială”2.
În faza ultimă a dublei etichetări a foştilor condamnaţi,
actul criminal este etichetat chiar după executarea pedepsei
primite. Persoana care a comis infracţiunea devine „substitut
social al acesteia”, după cum o denumeşte P. Fauconnet. La mo-
mentul încarcerării deviantului, se produce un fenomen al re-
ducerii sau chiar anihilării tuturor rolurilor avute anterior în
societate (de părinte, soţ, prieten, director etc.) la acela de
delincvent sau deţinut. Efectele procesului sunt, din păcate, izo-
larea prin încarcerare, „stigmatizarea”3 şi transformarea perso-
nalităţii sale. Izolarea se poate produce şi la categoria
persoanelor condamnate în stare de libertate, îndeosebi în prima
parte a executării pedepsei.
Stigmatizarea depinde în foarte mare măsură de condiţiile
stigmatizante. Astfel, stigmatizarea nu se află în starea stigma-

1 Tannenbaum F.,1938, apud Luminosu, D., S., Popa, V., Sociologie
juridică, Editura Helicon, Timişoara, p. 283.
2 Turliuc, M., N., Psihosociologia comportamentului deviant, Editura
Institutul European, Iaşi, 2007.
3 Banciu, D, Crima şi criminalitatea. Repere şi abordări juris-sociologice,
77
DINCOLO DE GRATII
tizantă în sine, ci şi în reacţiile celorlalţi la această condiţie. E.

Goffman (1963) a sugerat că există trei tipuri majore de condiţii
stigmatizante1: stigmate tribale, cum ar fi apartenenţa la grupurile
dezavantajate rasiale, etnice, religioase, stigmatele fizice, de genul
urâciunilor corpului, inclusiv handicapuri fizice, trăsături desfi-
gurate; şi petele de caracter individual, cum ar fi abuzul de sub-
stanţe, delincvenţa juvenilă şi homosexualitatea. În unele
condiţii, se poate întâlni dubla stigmatizare şi în cazul altor cate-
gorii defavorizate, de exemplu, obezitatea este adesea privită
atât ca urâţenie a corpului, cât şi ca un defect de caracter. Per-
soanele care au aceste caracteristici sunt considerate ţintele
stereotipurilor negative, sunt devalorizate în societate. În cazul
persoanelor care comit infracţiuni, etichetele aplicate pot fi în
funcţie de fapta comisă şi gravitatea acesteia, de starea de re-
cidivă sau de comportamentul manifestat. Unele atribute de
acest gen se acordă în funcţie de anumite caracteristici de
personalitate sau de moralitatea cu care este „investit” fiecare
„infractor”. Dintre cele mai utilizate etichete, amintim
„recidivist”, „deţinut”, „infractor”, „criminal”, „bolnav”, „peri-
culos”, „nebun” etc.
Strategii şi programe de reducere a discriminării.

Cadrul legislativ
Pentru a reduce discriminarea, trebuie să luăm în consi-

derare posibilele cauze favorizante ale prejudecăţilor şi discrimi-
nării. În literatura de specialitate se propune un model pe patru
niveluri de factori posibili: „1. predispoziţii genetice; 2. cauze so-
cietale, de organizare, modele de contact, regulamentele, 3. Me-
canismele de influenţă socială, relaţii interpersonale, influenţe

1 Manstead, A.S.R., Hewstone, M., The Blackwell Encyclopedia of Social
Psychology, Blackwell Publishers Ltd, Oxford, 1996, p. 633.
78
din mass-media, sistemul de învăţământ, precum şi structura şi

funcţionarea organizaţiilor de muncă, 4. diferenţele personale în
ceea ce priveşte prejudecăţile, atitudini şi comportamente” 1.
Primele manifestări ale fenomenului de discriminare au
fost cele referitoare la discriminarea bazată pe sex şi
discriminarea rasială. Principalul act de propovăduire a luptei
anti-discriminare la nivel internaţional este Declaraţia Universală
a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, unde, la art. 2, se
face referire la accesibilitatea fiecărui om la toate drepturile,
„fără nici un fel de deosebire, ca, de pildă, deosebirea de rasă,
culoare, gen, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie,
de origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice alte
împrejurări”2. Instituţia europeană care a reprezentat drepturile
omului până la mijlocului anilor 1970 a fost Consiliul Europei,
„reglementările sale suplinind exigenţele Comunităţii Economice
Europene”3. Până în anul 1992 (Tratatul de la Maastricht),
„combaterea discriminării s-a axat în principal pe promovarea
egalităţii de şanse pentru lucrătorii din spaţiul comunitar”4. Abia
după tratatul de la Amsterdam, problematica discriminării
începe să fie definită clar în tratatele Comunităţii Economice
Europene.
În ceea ce priveşte tratamentul infractorilor, Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului a avut un impact deosebit de
puternic. În literatura de specialitate se apreciază că, sub
impactul reglementărilor Drepturilor Omului, „tratamentul
infractorilor”, în special cel comunitar, „a devenit o practică cu

1 Oskamp, S., Reducing Prejudice and Discrimination, Lawrence Erlbaum
Associates, London, 2000, p. 5.
2 http://www.dri.gov.ro, accesat la data de 27.02.2011.
3 Moroianu Zlătescu, I., Muraru-Mândrea M., Egalitate. Nediscriminare.
Buna administrare, Institutul Român pentru Drepturile Omului,

4 Ibidem.
79
DINCOLO DE GRATII
răspândire planetară”1. Principiile declaraţiei au fost dezvoltate

în tratate internaţionale: Convenţia internaţională asupra
eliminării tuturor formelor de discriminare rasială, Convenţia
asupra eliminării tuturor formelor de discriminare împotriva
femeii, Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori
tratamente crude, inumane sau degradante, Convenţia pentru
drepturilor copilului2.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stă la baza
„umanizării şi reconstrucţiei legislaţiilor penale, aducând în
atenţie pentru prima dată principiul legislaţiei incriminării,
prezumţia de nevinovăţie, aplicarea legii penale mai blânde,
dreptul de a beneficia de un proces corect”3.
Drepturile persoanelor care comit infracţiuni au fost susţi-
nute îndeosebi în Pactul Internaţional cu privire la Drepturile
Civile şi Politice, Pactul Internaţional cu privire la Drepturile
Economice, Sociale şi Culturale şi, în mod special, pentru copiii
care comit fapte penale: regulile şi Standardele Minime ale
Naţiunilor Unite cu privire la Administrarea Justiţiei Juvenile
(Regulile de la Beijing, 1985), Convenţia Naţiunilor Unite cu
Privire la Drepturile Copilului (1989), Regulile şi Standardele
Minime ale Naţiunilor Unite cu privire la Protecţia Copiilor care
ispăşesc o Pedeapsă Privativă de Libertate (1990), Ghidul
Naţiunilor Unite cu Privire la Prevenirea Delincvenţei Juvenile
(1990, Ghidul de la Riyadh), Regulile şi Standardele Minime ale
Naţiunilor Unite cu Privire la Măsurile Neprivative de Libertate
(1990, Regulile de la Tokyo)4. În ceea ce priveşte instituţiile spe-

1 Balahur, D., „Asistenţa socială în sistemul de probaţiune”, în Asistenţa
socială, Învăţământ la distanţă, Editura Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza”, Iaşi, 2010, p. 191.
2 Balahur, D., Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale,
Editura All Beck, Bucureşti, 2001, pp. 35-36.

3 Balahur, D., op. cit., 2010, p. 192.
4 Ibidem, pp. 193-196.
80
cializate în domeniul drepturilor omului, în literatura de specia-

litate se amintesc: Comisia pentru Drepturile Omului, Adunarea
Generală a O.N.U.1, Consiliul Europei, Uniunea Europeană.2
La nivel naţional, există prevederi antidiscriminatorii pe
diferite criterii de „rasă, naţionalitate, etnie, limba, religie, cate-
gorie sociala, convingeri, sex sau orientare sexuală, apartenenţa
la o categorie defavorizata sau orice alt criteriu care are ca scop
restrângerea sau înlăturarea recunoaşterii a drepturilor
omului”3. Lupta antidiscriminare prevede aşadar, principiul ega-
lităţii de şanse în toate domeniile indicate. Principiul egalităţii şi
principiul nediscriminării trebuie să însoţească legile de gu-
vernare în orice stat. Practica judiciară a instanţelor din statele
membre ale Uniunii Europene a contribuit la „nuanţarea
conceptelor de egalitate şi discriminare”. Apare conceptul de
„discriminare inversă”4, pe lângă cele de discriminare disimulată
sau indirectă.
Corespondentul Declaraţiei Universale a drepturilor
Omului în spaţiul românesc poate fi considerată, în sens general,
Constituţia României. În sens specific, prevederile privind
apărarea drepturilor omului, ca şi egalitatea de şanse sunt Legea
nr. 251/2002 a administraţiei publice locale, Ordonanţa
Guvernului nr. 137 din 31 august 2000 privind prevenirea şi
sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată în
Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi
bărbaţi5. Instituţia de bază reprezentativă este Consiliul Naţional

1 Jura, C., Combaterea discriminării în România, Editura All Beck,
2 Moroianu Zlătescu, I., Muraru-Mândrea M., op. cit., 2008, p. 31.
3 http://www.intercultural.ro, accesat la data de 27.11.2010.
4 Răduţ, C., Egalitate şi nediscriminare – reguli fundamentale ale convieţuirii
într-o societate democratică, Editura Universitaria, Craiova, 2006, p. 56.

5 Jura, C., op. cit., p. 27.
81
DINCOLO DE GRATII
pentru Combaterea Discriminării, ce are rolul de a implementa

principiul egalităţii dintre cetăţeni, iar organul deliberativ în
domeniul constatării şi sancţionării faptelor de discriminare este
Colegiul director, înfiinţat în 31 iulie 20021. Consiliul Naţional
pentru Combaterea Discriminării este definit în articolului 16 din
O.G. 137/2000 drept „autoritatea de stat în domeniul discri-
minării, autonomă, cu personalitate juridică […], garant al
aplicării principiului nediscriminării”2. În acest act legislativ sunt
specificate principalele drepturi exercitate, cuprinse în principiul
egalităţii, dintre care amintim cel de care se pot folosi persoanele
care comit infracţiuni în anumite contexte: „dreptul la un trata-
ment egal în faţa instanţelor judecătoreşti, dreptul la muncă,
dreptul la locuinţă, la sănătate, dreptul la educaţie şi formare
profesională, prevăzute la articolul 1, alineatul 2 din O.G.
137/2000”3.
J. Cristian (2004) reliefează că obiectivele instituţiei centrale
în lupta anti-discriminare sunt de a preveni, sancţiona şi
coopera. Pentru îndeplinirea obiectivelor sunt necesare politicile
publice, ce reprezintă „acele politici elaborate de organele
guvernamentale în domeniile economic, social, educativ şi
urmăresc satisfacerea nevoilor societăţii în ansamblul ei”4.
Pentru eradicarea discriminării este nevoie de resurse financiare,
politici publice bazate pe tehnici specifice şi, nu în ultimul rând,

1 Ibidem.
2 Comşa, C.N. (coord), Despre discriminare. Selecţie de hotărâri, Editura
Zigotto, Galaţi, 2009, p. 16.
3 Macoveanu C.N., Asztalos, C., Culegere de hotărâri ale Colegiului
Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, Editura

Mazon, Bucureşti, 2007, pp. 11-12.
4 Cristian, J., 2004, apud Moroianu Zlătescu, I., Muraru-Mândrea, M., op.
cit., p. 216.
82
de schimbarea mentalităţii populaţiei, care se realizează cu cea

mai mare dificultate.
În altă ordine de idei, politicile şi strategiile de reducere a
discriminării persoanelor care se află în conflict cu legea penală
reprezintă o „faţetă” a procesului complex de reintegrare socială
a acestor persoane, căruia îi vom acorda o atenţie deosebită în
cele ce urmează.
Reintegrarea socială post-penală. Instituţia „liberării

condiţionate” versus instituţia probaţiunii între
realitate şi perspectivă
Instituţia probaţiunii a început să se dezvolte în ţara

noastră relativ recent, în anul 1999, deşi pe plan internaţional a
apărut în secolul al XIX-lea. Definirea unitară a probaţiunii este
greu de realizat. Aceasta se face în funcţie de tipul de sistem de
drept şi de „filosofia pedepsei specifică”1 şi felul în care este
percepută pedeapsa în sistemul de justiţie. În Europa,
probaţiunea pare să fie combinaţia dintre „condiţiile asociate
suspendării sub supraveghere şi supravegherea infractorului în
comunitate”2. Astfel, pedeapsa cu supravegherea ia forma unei
pedepse comunitare, ceea ce o diferenţiază de instituţia totală a
închisorii. R. Caton şi D. Hancock (2007) arată că se pune la
îndoială caracterul coercitiv al acestei pedepse, prin asigurarea
siguranţei şi securităţii comunitare. În primul rând, probaţiunea
aduce în atenţie o percepţie nouă asupra diferitelor moduri de
pedepsire. În contradicţie cu încarcerarea („imprisonment”) care
presupune o excludere din comunitate a condamnaţilor,

1 Calafus, S., Instituţia probaţiunii în sistemele juridice internaţionale,
Editura Gaudeamus, Constanţa, 2002, p. 24.
2 Caton, R., Hancock, D, Dictionary of Probation and Offender
Management, Willan Publishing, Portland, Oregon, 2007, p. 230.
83
DINCOLO DE GRATII
„pedeapsa cu probaţiunea” este o „pedeapsă comunicativă”, ce

presupune o relaţie de comunicare dintre condamnat şi
comunitate.
Cert este că probaţiunea este o pedeapsă acordată persoa-
nelor care încalcă legea. Din punct de vedere juridic (art. 86, ind.
1, alin. 1, Cod penal), aceasta se acordă în condiţiile în care
pedeapsa închisorii este de cel mult 4 ani, iar scopul pedepsei
poate fi atins şi fără încarcerarea persoanei. Văzută ca o
alternativă la pedeapsa închisorii, probaţiunea se aplică atunci
când persoana prezintă un risc mic (atât asupra siguranţei
publice, cât şi de reiterare a comportamentului infracţional) şi
poate beneficia de reabilitare. În Maryland, de pildă, această
consideraţie este aplicată chiar înaintea sentinţei penale; de altfel,
în multe state procurorii se folosesc de acest „avantaj al legii”1.
Punerea în practică a acestei sancţiuni este de origine co-
munitară, probaţiunea fiind de astfel considerată prima de acest
tip. Probaţiunea nu ar trebui să se ocupe doar de supravegherea
infractorilor, ci să asigure mai degrabă acordarea unui sprijin în
reabilitarea lor2. Astfel, R. Harris percepe reglementarea proba-
ţiunii ca „activitate constructivă de reintegrare a infractorului în
comunitate” şi, totodată, o anumită „iertare simbolică”3 din
partea comunităţii. Astfel, pedeapsa se realizează în cadrul per-
cepţiei sociale a comunităţii şi încearcă să se plaseze în contextul

1 Comission on Effective Criminal Sanction ABA, Second Chances in the
Criminal Justice System. Alternatives to Incarceration and Reentry
Strategies, Washington, D.C, 2007, p. 14.
2 Hamai, K., Ville, R., Probation round the world: a comparative study,
Routledge, UNICRI, Great Britain, 1995.
3 Harris, R. (1997), „Developments in Probation: an International
Perspective”, în Ville, R., Zvekic, U. Klaus, J. F. (Eds), Promoting
Probation Internationally – Proceedings of the International Training
Workshop on Probation (2-5 July 1997, Valletta, Malta), UNICRI,
London, p. 49.
84
acceptării şi solidarităţii umane. Din acest punct de vedere,

probaţiunea are în vedere latura pedagogică, iar sancţionarea
este influenţată de această premisă. În acest context, probaţiunea
este considerată în sfera practică o metodă de îmbinare dintre
control şi asistare, deşi procentele celor două laturi nu sunt
cunoscute cu precizie.
Indiferent de sistemul de drept în care probaţiunea îşi are
un loc aparte, misiunea serviciilor de probaţiune constă în
sprijinirea instanţelor de judecată în procesul de individualizare
a pedepselor, prin promovarea sancţiunilor neprivative de liber-
tate, precum şi în creşterea gradului de siguranţă a populaţiei
prin supravegherea în comunitate a infractorilor.
Prin introducerea în ţara noastră, în fază experimentală, a
sistemului de probaţiune în cadrul Ministerului de Justiţie, s-a
încercat o umanizare şi o restaurare a sistemului de justiţie din
România. Denumirea iniţială a serviciilor de probaţiune a fost de
„reintegrare socială a infractorilor şi protecţie a victimelor
infracţiunilor”, consilierii purtând aceeaşi denumire. Din anul
2006, denumirea s-a modificat în servicii de probaţiune, spe-
cialiştii fiind denumiţi „consilieri de probaţiune”, în accepţiunea
britanică, ofiţeri de probaţiune („probation officer”).
Centrele experimentale au avut un impact pozitiv real, în
special asupra activităţii instanţelor de judecată, în ceea ce
priveşte individualizarea pedepsei prin referatele de evaluare.
Ulterior, activitatea sistemului de probaţiune a devenit din ce în
ce mai complexă, accentul fiind deplasat spre alte două activităţi:
supraveghere şi asistenţă şi consiliere. În septembrie 2000, a fost
adoptată Ordonanţa Guvernului 92/2000 privind organizarea şi
funcţionarea serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere,
prin intermediul căreia instituţia probaţiunii a fost consacrată în
Codul penal. Eficienţa noului sistem instituit legal se descifrează
prin modalitatea punerii în practică a sancţiunii sau a activită-
85
DINCOLO DE GRATII
ţilor principale prevăzute în actul normativ precizat1. Pe baza

noii legislaţii, organele de urmărire penală au putut solicita
serviciilor de probaţiune o expertiză de specialitate în privinţa
necesităţii arestului preventiv. În timpul perioadei experi-
mentale, acest tip de raport a fost denumit „evaluarea riscului”2
(din practica de atunci menţionăm denumirea de raport de
evaluare), pentru că era folosit pentru evaluarea riscului de
recidivă în perioada pre-proces şi în cea de proces. În prezent,
referatul de evaluare psihosocială înaintat organelor de urmărire
penală şi instanţei de judecată este un document de o mare
complexitate, în care nu se evaluează riscul de recidivă, având ca
scop general individualizarea pedepsei. Aprecierea riscului de
recidivă se realizează pe perioada de supraveghere. Menţionăm
că nu există la nivel naţional un instrument de diagnoză a acestui
risc, acesta se apreciază în funcţie de factorii precipitatori ai
comportamentului infracţional şi de factorii inhibitori ai acestuia.
În anul 2010, la nivel naţional s-a remarcat o scădere a soli-
citărilor de întocmire a referatelor de evaluare din partea orga-
nelor de urmărire penală, ca urmare a modificării legislaţiei (art.
482, Cod penal), dar o creştere cu 8,49% a cererilor evaluărilor
psihosociale din partea instanţei de judecată3.
Evaluarea, supravegherea infractorului în comunitate,
precum şi acordarea asistenţei şi consilierii, se face prin cola-
borarea probaţiunii cu organismele specializate din cadrul siste-

1 Durnescu, I., „Serviciile de reintegrare socială în contextul politicii
penale din România” în Poledna, S., Probaţiunea în România. Politici,
legislaţie, proceduri, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001.
2 Van Kalmthout, A. M., Roberts J., Vinding., S., Probation and Probation
Services in the EU accession countries, Wolf Legal Publihers, Nijmegen,

Netherland, 2003, p. 268.
3 Conform ultimei statistici pe anul 2010, întocmită de Direcţia de
Probaţiune din cadrul Ministerului Justiţiei.

86
mului de justiţie, precum şi a diverselor instituţii şi organizaţii

din cadrul comunităţii locale. Dezvoltarea parteneriatului
comunitar a condus, indirect dar sigur, în timp, la schimbarea şi
flexibilizarea mentalităţii comunităţii vizavi de instituţia
probaţiunii.
Supravegherea în comunitate reprezintă componenta prin-
cipală – ca pondere şi importanţă – a activităţii de reintegrare
socială şi supraveghere.
Conform legislaţiei care reglementează activitatea de
reintegrare socială şi supraveghere (Ordonanţa nr. 92/ 2000,
Hotărârea Guvernului 1293/2000), supravegherea se referă la
controlul pe care consilierul de probaţiune îl exercită asupra
conduitei beneficiarului*, în vederea monitorizării modului în
care acesta respectă măsurile şi / sau obligaţiile impuse de către
instanţa de judecată prin hotărârea judecătorească de sancţio-
nare. Măsurile şi / sau obligaţiile stabilite de instanţă persoanei
infractorului sunt prevăzute la articolul 86, ind. 3 alin. 1, alin. 3,
Cod penal. Măsurile şi obligaţiile de supraveghere au un caracter
preventiv şi au ca scop înfrânarea condamnatului în a comite o
altă faptă pe perioada termenului de supraveghere1. Perioada
supravegherii este asimilată în sens juridic unui termen de
încercare. În condiţiile respectării obligaţiilor impuse de instanţa
de judecată, a lipsei comportamentului infracţional, la finalul
perioadei de supraveghere, condamnatul este „reabilitat de
drept”2. În caz contrar, se procedează la înştiinţarea de către
consilierul de probaţiune responsabil de caz a instanţei de

1 Pop, O., Modalităţi de executare a pedepsei cu închisoarea în stare de
libertate, Editura Mirton, Timişoara, 2002.
2 Merle, R., Vitu, A., Traité de droit criminel, Cujas, Paris, 1984.
* Numim „beneficiar” persoana condamnată la o sentinţă definitivă cu

suspendarea sub supraveghere a pedepsei închisorii, aflată în
supravegherea Serviciului de Probaţiune.
87
DINCOLO DE GRATII
judecată în vederea revocării sentinţei de suspendare sub supra-

veghere, pentru executarea în întregime a pedepsei cu închisoa-
rea. Precizăm că nu se mai regăseşte în practica instanţelor pre-
lungirea termenului de judecată, în caz de încălcare a măsurilor
şi obligaţiilor impuse de instanţă persoanei condamnate. Potrivit
statisticii întocmite de Direcţia de Probaţiune, cu referire la
dinamica activităţilor serviciilor de probaţiune din ţară, se
înregistrează mai mult decât o dublare a indicatorului creşterea
procentuală, raportat la numărul de supravegheri înregistrate (14,9
faţă de 5,99): este foarte probabil ca, în primul semestru al anului
2011, numărul cazurilor de supraveghere să depăşească 10 000.
Activitatea de reintegrare socială este definită prin două
dimensiuni esenţiale – control şi asistare. Responsabilitatea
consilierului de probaţiune este de a găsi echilibrul între aceste
două aspecte aparent opuse ale practicii. În mare măsură, găsirea
acestui echilibru depinde de stilurile individuale de interacţiune
ale fiecărui practician. Uneori practicianul pune în valoare cu
preponderenţă numai una dintre cele două dimensiuni, aşa cum
este cazul asistării în motivarea infractorului pe diverse domenii
ale vieţii sau al controlului în monitorizarea respectării condi-
ţiilor impuse de către instanţa de judecată. Rolul tradiţional al
consilierului de probaţiune a fost descris ca „o artă în care
cunoaşterea / înţelegerea ştiinţei relaţiilor umane […] sunt utili-
zate pentru a mobiliza capacităţi ale individului, resurse ale co-
munităţii […]”1. Specialistul lucrează într-un context unde
eficacitatea acţiunilor politice răspunde presiunii mass-media şi
opiniei publice”2. Evoluţia sistemului de probaţiune a fost
marcată de necesitatea elaborării, adaptării şi eficientizării
continue a metodelor şi instrumentelor de lucru, profesio-

1 The Howard Journal of Criminal Justice, vol. 34, no. 2, 1995, p. 136.
2 Nellis, M., „Probation Values for the 1990s”, în The Howard Journal of
Criminal Justice, vol. 24, no. 1, feb, 1995, p. 34.
88
nalizării şi perfecţionării continue a practicienilor’ pentru a

asigura o intervenţie de calitate, adaptată nevoilor beneficiarilor.
Scopul principal al instituţiei este monitorizarea şi
evaluarea permanentă a riscului de recidivă, în vederea
modificării comportamentului infracţional, deziderat pentru
reintegrarea socială a persoanei condamnatului.
Din perspectiva evoluţiei sistemului, reglementările prevă-
zute de noul Cod penal, prin care se diversifică rolul şi atribuţiile
consilierului de probaţiune, reflectă filosofia în schimbare a siste-
mului de probaţiune. Dacă până în prezent aceasta a fost axată
prioritar pe latura de asistenţă şi susţinere, noile prevederi
impun o schimbare de abordare, în sensul standardizării activită-
ţilor şi a instrumentelor de lucru, ceea ce va conduce la un
control sporit asupra beneficiarilor.
Pe lângă cele trei activităţi de bază menţionate, Serviciul de
Probaţiune răspunde şi nevoilor victimelor infracţiunilor, în baza
Legii 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei
victimelor infracţiunilor. Potrivit prezentei legi, asistenţa şi
consilierea victimelor infracţiunilor se acordă doar la cererea
acestora, pe o perioadă de maximum 6 luni.
Conform ultimei cercetări privind instituţia probaţiunii din
România1, aceasta îndeplineşte trei funcţii majore: funcţia de
„anexă” a judiciarului, de control şi de suport. Potrivit acesteia,
funcţia de anexă a judiciarului este supradimensionată în cadrul
serviciilor de probaţiune cu personal redus, cea de control este
asigurată cu sprijinul organelor de poliţie de la domiciliul
persoanei care se află în supraveghere. Pe fondul îmbinării
controlului cu asistarea, funcţia de control este suprapusă celei
de suport, în mare parte datorată procedurii de acordare a

1 Szabo, A., Perspective ale dezvoltării instituţiei probaţiunii în România,
Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2009, p. 35.
89
DINCOLO DE GRATII
asistenţei şi consilierii (poate fi stabilită ca obligaţie prin sentinţa

penală).
O instituţie juridică extrem de apropiată de aceea a
suspendării sub supraveghere este cea a liberării condiţionate.
Conform înţelesului lor juridic, ambele sunt modalităţi de
executare a pedepsei închisorii în stare de libertate. Diferenţa
constă în faptul că, în timp ce probaţiunea este considerată în
unele accepţiuni alternativa la închisoare, liberarea condiţionată
nu poate fi considerată astfel.
Cele două instituţii de drept se aplică în cazul a două cate-
gorii distincte de persoane; în timp ce liberarea condiţionată se
aplică condamnaţilor definitiv care au executat marea majoritate
a termenului de pedeapsă, cea de-a doua se aplică inculpaţilor
„deduşi judecăţii”1. Gh. Mărgărit (1998) aduce în atenţie faptul
că ambele instituţii de drept constituie la rândul lor un drept per-
sonal, cu alte cuvinte, orice persoană din cele două categorii
enunţate mai sus are dreptul de a beneficia de acestea. În lite-
ratura şi practica de specialitate regăsim adesea sintagma bene-
ficiul suspendării sub supraveghere. Acordarea libertăţii supra-
vegheate nu este însă obligatorie. Astfel, dacă persoana înde-
plineşte condiţiile legale de a beneficia de aceasta (un anumit
procent executat din pedeapsă, îndeplinirea mai repede a
acesteia de către unii deţinuţi cu ajutorul „zilelor câştig” prin
munca prestată pe perioada detenţiei, buna purtare, respectiv
lipsa rapoartelor de incident), intră în evaluarea unei comisii de
liberare condiţionată, iar dacă răspunsul comisiei este pozitiv,
instanţa de judecată va hotărî acest lucru ulterior (în sensul de
acceptare sau respingere a propunerii comisiei). Aceasta din
urmă nu este obligată să-i acorde solicitantului câştig de cauză2.

1 Mărgărit, Gh., Liberarea condiţionată, Editura Novelnet, Ploieşti, 1998, p. 24.
2 Gheorghe, C., Liberarea condiţionată, Editura Sitech, Craiova, 2007.
90
Potrivit legii de executare a pedepselor 275/2006, comisia de

liberare condiţionată are un caracter interdisciplinar, fiind
compusă atât din personalul locului de deţinere, cât şi dintr-un
consilier de probaţiune.
Liberarea condiţionată are un caracter dublu condiţionat,
de acordare şi de menţinere. În cazul ambelor instituţii de drept
poate interveni revocarea, aceasta neavând un caracter facultativ,
nici obligatoriu, ci în funcţie de comportamentul persoanei şi de
respectarea obligaţiilor legale. Spre deosebire de suspendarea
sub supraveghere, liberarea condiţionată este condiţionată doar
de obligaţia de a nu mai comite o altă infracţiune în interiorul
termenului până la finalizarea termenului pedepsei acordate
iniţial. Scopul principal al acordării liberării condiţionate este de
a permite şi facilita persoanei în cauză integrarea socială. Dat
fiind faptul că facilitarea reintegrării sociale se realizează în
condiţiile accesării unor servicii şi organizaţii cu specific, aducem
în atenţie lipsurile din legislaţia actuală, având în vedere că nu
este desemnată o instituţie specifică care să faciliteze acest
proces. În urmă cu 14 ani, Gh. Mărgărit aprecia că o astfel de
instituţie este Serviciul de Probaţiune. În prezent însă, deşi acest
lucru este prevăzut în viitorul Cod penal, pare aproape impo-
sibil. Concluziile parţiale ale studiului „Instituţii de control
social”, desfăşurat cu diverşi specialişti din cadrul instituţiilor
penale şi nu numai, relevă lipsa de resurse umane şi materiale
ale acestei instituţii, care fac aproape imposibil de pus în practică
o asemenea reglementare. Supravegherea şi asigurarea asistenţei
şi consilierii liberaţilor condiţionat ar mări simţitor atribuţiile
prezente ale serviciilor de probaţiune. În cercetarea realizată de
A. Szabo, se arată că noile atribuţii ar putea duce la o dezvoltare
iraţională din punct de vedere funcţional, vorbindu-se chiar de o
incertitudine funcţională, acea stare în care nu se poate prezice
91
DINCOLO DE GRATII
rezultatul schimbărilor asupra funcţiilor pe care le îndeplineşte o

instituţie socială” 1.
Implementarea acestor noi prevederi s-ar putea realiza
doar în condiţiile instituirii unor organisme şi departamente noi,
de genul centrelor de tranzit întâlnite în străinătate. Pe de altă
parte, o viziune simplistă asupra probaţiunii ar atenua incertitu-
dinile în legătură cu acest aspect. Din această perspectivă, pro-
baţiunea ar putea fi considerată drept o „instituţie tampon” între
liberaţii condiţionat şi instituţiile sau agenţii de incluziune so-
cială, realizând doar alocarea sau direcţionarea acestora către re-
sursele comunitare.
Reintegrarea socială din perspectiva justiţiei

restaurative
În subcapitolul de faţă încercăm, de asemenea, să stabilim

o legătură între fenomenele de etichetare şi, implicit, discri-
minare cu fenomenul de reintegrare socială a persoanelor care
comit infracţiuni. Apreciem că între aceste fenomene există un
raport invers proporţional, marcat totodată de o strânsă interde-
pendenţă.
Reintegrarea socială se poate defini în corelaţie cu integrarea
socială, care semnifică o „relaţie, interacţiune dinamică între
sistemul care se integrează şi sistemul care integrează”2. Con-
ceptul de reintegrare este întâlnit uzual în cazul consumatorilor
de droguri şi este definit drept „orice intervenţie socială cu
scopul de a-i integra pe foştii sau actualii consumatori proble-

1 Szabo. A., op. cit., p. 63.
92
matici de droguri în comunitate”1. Pe de altă parte, reintegrarea

în societate a delincvenţilor apare ca finalitate a procesului de
„resocializare”, alături de un alt rezultat al aceluiaşi proces –
„asimilarea de către aceştia a unor norme, valori şi atitudini
acceptate”2. Resocializarea delincvenţilor este privită ca „un
mijloc de control social aplicat în instituţii specializate şi în
grupuri, împreună cu unele sancţiuni punitive”3. În altă ordine
de idei, în Legea privind sistemul naţional de asistenţă socială,
nr. 47/8.03.2006, la articolul 5, procesul de incluziune socială re-
prezintă „setul de măsuri şi acţiuni multidimensionale din do-
meniile protecţiei sociale, ocupării forţei de muncă, locuirii, edu-
caţiei, sănătăţii, informării – comunicării, mobilităţii, securităţii,
justiţiei şi culturii, destinate combaterii excluziunii sociale”4.
Conceptul de reintegrare a foştilor condamnaţi, ca rezultat
final al resocializării într-o instituţie abilitată, presupune aparte-
nenţa şi participarea neimpusă a individului la un set de norme,
valori şi atitudini comune grupului integrator. P. Mischiero
rezumă însă cu cinism: „[...] cuvântul reabilitare nu există. Ar
trebui să vorbim despre integrare, pentru că deţinuţii sunt
oameni care nu erau deloc integraţi înainte de a intra în închi-
soare”5. Reintegrarea socială a persoanelor care au comis infrac-
ţiuni devine astfel un fenomen de o mare complexitate. Vorbim
despre reintegrare socială ca despre un cumul dintre integrarea
familială, profesională (calificare, recalificare profesională, plasare
pe piaţa muncii şi integrare în grupul profesional), precum şi o

1 http://ar2005.emcdda.europa.eu/ro/page078-ro.html, accesat la
adata de 25.11.2010.
3 Ibidem.
4 http://euroticket.ro/legislaţie, accesat la data de 26.11.2010.
5 http://prison.eu.org, accesat la data de 26.11.2010.
93
DINCOLO DE GRATII
reintegrare comunitară (noul grup de prieteni, vecini, apropiaţi,

comunitatea de origine).
După cum am arătat într-un subcapitolul anterior, corect
este să vorbim despre integrarea lor în comunitatea de prove-
nienţă, având în vedere lipsa anterioară de aderare şi confor-
mitate la normele sociale. Procesul complex de reintegrare post-
condamnatorie aduce în prim-plan actorii principali – infractorii
şi comunitatea, ambii poli la fel de importanţi în reuşita acestui
proces. Aducând în prim-plan comunitatea, ca parte informală,
cu rol de umanizare a sistemului de justiţie, discutăm implicit
despre justiţia restaurativă şi modul în care aceasta concordă cu
realitatea reintegrării. D. Balahur arată că justiţia restaurativă
oferă o viziune pozitivistă asupra reintegrării, în sensul că
„aduce în centru victima, dar şi infractorul, în viziunea
umanistă”1. Astfel, se au în vedere nevoile victimei, dar şi intro-
ducerea infractorului în programe de intervenţie de natură
psihosocială şi educativă şi, nu în ultimul rând, implicarea
comunităţii în ceea ce priveşte reabilitarea acestora, care poate
începe prin simpla dar esenţiala lor acceptare. Avem în scenă,
până în prezent, trei actori la fel de importanţi: victima, infractorul
şi comunitatea. Problema de acceptare şi de flexibilizare a
mentalităţii rămâne însă în continuare una deschisă şi deosebit
de complexă. Literatura de specialitate ne arată că mentalitatea
„oamenilor de afară” joacă un rol extrem de important în
reinserţia lor socială. Eşecul reintegrării poate aparţine în mod
egal comunităţii şi infractorului însuşi. Reabilitarea infractorilor
are drept condiţie „conştientizarea actului său în închisoare”2. Se

1 Balahur, D., Littlechild, B., Restorative Justice developments in Romanian
and Great Britain, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi,
2007, pp. 37-39.
2 http://fr.wikipedia.org/wiki/R%C3%A9insertion_apr%C3%A8s_une
_peine_de_prison, accesat la data de 28.11.2010.

94
face astfel transgresarea spre controlul asupra fenomenului

criminal şi, implicit reducerii acestuia. T. Newburn (2007) alocă
un rol important „angajamentului de ruşine”, din partea
infractorului şi a comunităţii.
În lucrarea Crime, Shame and Reintegration, J. Braithwaite
aduce în atenţie faptul că pedepsirea este eficientă doar atunci
când autoritatea este percepută ca fiind legitimă, respectată şi
respectabilă şi când infractorii au percepţia greşelii lor în
comunitate şi asupra modului în care sunt priviţi de ceilalţi. T.
Newburn argumentează că în sistemul formal de justiţie
întâlnim două forme de ruşine: reintegrativă şi dezintegratoare1. În
modelul dezintegrativ al ruşinii, umilirea şi stigmatizarea sunt
centrale. Acestea creează „clase proscrise”, după cum le numeşte
T. Newburn, şi implică problema izolării infractorilor. În acest
caz, răspunsul din partea lor este mai degrabă defensiv decât
compliant, explicând totodată relaţia cauzală dintre aplicarea
etichetei şi asumarea ei. Cu alte cuvinte, etichetarea din partea
comunităţii constituie un obstacol în reintegrarea persoanelor
care comit infracţiuni. Apreciem, aşadar, că politicile de integrare
sau reintegrare a infractorilor sunt o faţetă a combaterii
discriminării şi etichetării sociale.
Ruşinea reintegrativă semnifică expresia comunităţii de
dezaprobare a comportamentului infractorilor, dar este însoţită
de gesturi de reacceptare a infractorilor ca cetăţeni care respectă
legea, cu drepturi egale. Dezaprobarea este astfel însoţită de
iertare, lucru care se întâmplă adesea când familia funcţionează
efectiv. Familia rămâne de altfel factorul central în reintegrarea
socială a acestei categorii de populaţie. Răspunsul afirmativ din
partea comunităţii, de acceptare, argumentează autorul, creşte
probabilitatea unui răspuns simetric din partea infractorilor, care

1 Newburn, T., Criminology, Willan Publishing, London, 2007, pp. 751-
753.
95
DINCOLO DE GRATII
simţind vinovăţie, jenă, sunt descurajaţi totodată în ceea ce

priveşte comportamentul infracţional pe viitor. Orientarea pri-
virii infractorului spre viitor, în virtutea schimbării comporta-
mentale, constituie o altă premisă a justiţiei restaurative. D. J.
Cornwel consideră că „reabilitarea poate fi considerată un proces
al reintegrării”1.
Teoria ruşinii reintegratoare a lui J. Braithwaite
(„reintegrative shame theory”) devine baza practicii justiţiei res-
taurative2. Autorul consideră că justiţia restaurativă devine
funcţională în condiţiile reparării prejudiciului creat victimei,
atât financiar, cât şi moral. Un loc definitoriu în sistemul de
justiţie restaurativă este alocat de autor şi integrării în co-
munitate a persoanei care a cauzat răul sau infracţiunea. Între
valorile-cadru ale justiţiei restaurative, J. Braithwaite enumeră:
„respectul pentru drepturile fundamentale prevăzute în
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, refacerea demnităţii
umane, […] restituirea sensului datoriei de cetăţean, a relaţiilor
afectate de infracţiune”3.
În România, studierea sentimentului de ruşine din pers-
pectivă sociologică este realizată de S. Chelcea în lucrarea
„Ruşinea şi vinovăţia în spaţiul public”. Potrivit autorului, vino-
văţia implică „o tensiune psihică, remuşcări şi regrete pentru
faptele rele făcute”4. Ruşinea este asociată unei emoţii negative,
deşi, după cum remarca S. Chelcea, în procesul civilizării descris

1 Cornwell, D. J., Doing justice better: the politics of retorative justice,
Waterside Press, Winchester, 2007, p. 94.
2 Newburn, T., op. cit., pp. 751-753.
3 Braithwaite, J., Restorative Justice and Responsive Regulations, Oxford
University Press, Oxford, 2002, apud Balahur, D., op. cit., 2007, p. 38.
4 Chelcea, S., Ruşinea şi vinovăţia în spaţiul public, Editura Humanitas,

96
de N. Elias, ruşinea a jucat un rol pozitiv. Ruşinea apare atunci

când sinele individului este evaluat negativ prin ochii altora.
Sociologul Th. Kemper (1978) identifică patru tipuri de
ruşine, în funcţie de factorii de influenţă, autoimpunerea sau
impunerea de către alţii a obligaţiilor care depăşesc statusul lor
social. Din corelarea acestor criterii rezultă patru tipuri de ruşine:
„ruşinea situaţională, ruşinea agresivă, ruşinea narcisistă şi
ruşinea deferentă1. Potrivit autorului, „ruşinea situaţională” este
explicată printr-o situaţie în care persoana se îndepărtează de
idealul său; „ruşinea agresivă” este exprimată printr-un
comportament de furie faţă de cei care au aşteptări exagerate;
„ruşinea narcisistă” este întâlnită când obligaţiile excedentare
legate de status sunt impuse din interior; iar „ruşinea deferentă”
este prezentă atunci când alte persoane au standarde prea
ridicate ale statusului individului. Dintre toate cele patru tipuri
de ruşine, S. Chelcea consideră că cel mai frecvent întâlnit în
spaţiul românesc este cel al „ruşinii agresive”. În reintegrarea
socială a foştilor condamnaţi însă, întâlnim deopotrivă „ruşinea
situaţională”, aceştia fiind îndepărtaţi de idealul lor şi puşi în
diverse situaţii de marginalizare sau chiar izolare, cât şi „ruşinea
narcisistă”, întrucât eul condamnaţilor suferă modificări de
substanţă pe perioada executării pedepsei, iar aşteptările
interioare depăşesc deseori contextul concret de reintegrare din
etapa post-penală.
În reintegrarea socială trebuie avută în vedere diferenţa
dintre ruşinea constructivă şi ruşinea stigmatizantă. T. F.
Marshall argumentează că teoria ruşinii reintegrative a lui
Braitwaite explică doar controlul şi prevenirea criminalităţii şi nu
face referire la interesele victimei, care sunt de fapt punctul
central al justiţiei restaurative. „Justiţia reparativă”, cum o
numeşte D. J. Cornwel (2007), provine din „acţiunea etică şi

1 Kemper, Th., 1978 apud Chelcea, S., op. cit., p. 210.
97
DINCOLO DE GRATII
morală”1. La revenirea în comunitate a foştilor infractori, aceştia

trebuie să muncească sau să facă alte activităţi din care să rezulte
direct sau indirect compensarea victimei, căci, dacă victima
percepe repararea răului suferit, infractorul poate fi perceput ca
plătind răul cauzat societăţii într-o manieră care ar putea face
reintegrarea mai facilă. Apreciem că „justiţia reparativă” a lui J.
Cornwel este asimilată înţelesului „ruşinii reintegrative” a lui T.
Newburn, ambele fiind centrale în justiţia restaurativă şi
reintegrarea infractorilor. J. Cornwell aderă însă la ideea de
„justiţie reparativă” în defavoarea „justiţiei restaurative”, pe care
o consideră ca având un sens limitat.
Reintegrarea socială ne apare ca având două ingrediente
esenţiale, în funcţie de tipul pedepsei suferite de infractor
(custodiale sau necustodiale). În cazul primei categorii, punctul-
cheie al reintegrării este asumarea acţiunilor lor în faţa victimei şi
a societăţii în general, iar în cazul celei de a doua categorii
întâlnim repararea răului cauzat victimei (conform modelului
din Noua Zeelandă, descris de McElrea, 2006)2. O astfel de sen-
tinţă non-custodială trebuie să conţină condiţiile pe care
infractorul trebuie să le respecte faţă de victimă.
În mod contradictoriu, în practica sentinţelor din spaţiul
românesc, repararea concretă a răului cauzat victimei este slab
specificată, am putea spune chiar deseori ignorată. Singura obli-
gaţie ce apare în sarcina infractorului şi face referire la comporta-
mentul său faţă de victimă este de a nu lua legătura cu aceasta.
Întâlnim aşadar o deficienţă a sistemului de justiţie restaurativă,
în special asupra punerii faţă în faţă a infractorului cu victima sa,
în spaţiul românesc. Singura încercare, eşuată de altfel, de
mediere a relaţiei victimă-infractor a fost concretizată în pe-
rioada experimentală 2002-2004.

1 Cornwell, D. J., op. cit., p. 102.
2 Ibidem.
98
În ceea ce priveşte justiţia restaurativă, ea este regăsită în

literatura de specialitate (Mies, 2001) sub diverse concepte:
„justiţia comunitară”, „justiţie reparatoare”, „mişcare de
schimbare” („making amends”), „justiţia pozitivă”, „justiţia rela-
ţională”1. Apreciem că liantul dintre restaurarea justiţiei şi
reintegrarea socială a infractorilor, în cazul nostru a foştilor con-
damnaţi, este reprezentat de programele de intervenţie ale
justiţiei restaurative, numite „programe de justiţie restaurativă”
(„restorative justice programmes”). Acestea semnifică orice pro-
gram care „foloseşte procesele de restaurare şi urmăreşte să
atingă rezultate restaurative”2. Procesul restaurativ ce însoţeşte
justiţia restaurativă constă în punerea laolaltă a infractorilor şi
victimelor, acolo unde este cazul, şi a altor membri ai comunităţii
afectaţi de infracţiune, în scopul rezolvării problemelor care
decurg din aceasta (infracţiune), de regulă cu ajutorul unui
facilitator. Printre programele specifice justiţiei restaurative, spe-
cificate în literatura de specialitate, aducem în atenţie: programe
de intervenţie asupra victimei, grupuri familiale de discuţie,
medierea victimă-agresor, cercuri pacificatoare, cercuri de
verdict, comitete de reparaţie a comunităţii, grupuri de empatie
cu victima, programe de dezvoltare a abilităţilor sociale3. Derula-
rea acestor programe are ca rezultat repararea răului făcut, atât
moral, cât şi material, conştientizarea gravităţii şi efectelor
faptelor comise, dar nu în ultimul rând reintegrarea socială a

1 Conform cu Handbook on Restorative Justice Programes. Criminal Justice
Handbook Series, Umited Nations, New York, 2006, p. 6.
2 Ibidem, p. 7.
3 Umbreit, Mark S., Vos, Betty, Coates, Robert B şi Lightfoot, Elizabeth,
„Restorative Justice in the Twenty-first Century: A Social Movement

Full of Opportunities and Pitfalls”, în Restorative Justice Online,
Marquette Law Review, 89(2):251-304, 2005.
http://www.restorativejustice.org/ articlesdb/articles/6939
99
DINCOLO DE GRATII
persoanelor etichetate anterior ca „infractori”. Filmul Prison

Fellowship International – New Zealand1, ce cuprinde mărturii ale
infractorilor participanţi la astfel de programe, derulat în Noua
Zeelandă, dezvăluie reacţiile pozitive ale acestora în urma
participării la programe, cât şi confirmarea sentimentului de
iertare din partea comunităţii şi apartenenţă la aceasta.
Apartenenţa individului la un grup (familial, comunitar)
semnifică în fond confirmarea recâştigării identităţii proprii,
indispensabilă în procesul de reintegrare socială.
Practicile restaurative, aduc în atenţie T. Wachtel şi P.
McCold, reprezintă „ştiinţa refacerii şi dezvoltării capitalului
social […] prin învăţare şi decizie participativă”2. Participarea
face referire la infractor, în poziţia sa în sânul comunităţii.
Reintegrarea duce spre revenirea infractorului în comunitate şi
repunerea sa în circuitul instituţiilor de control social. M. Shadd
şi I. Russ (2008) specifică această etapă prin aducerea în prim-
plan a „organizaţiilor din vecinătate”, în sensul comunităţii, şi a
„instituţiilor locale de socializare care sprijină reintegrarea”.
Justiţia restaurativă poate fi efectiv legată de reintegrarea infrac-
torilor, în corelaţie cu controlul social informal şi suportul
social3. J. Braithwaite pune accentul pe „restaurarea infrac-
torilor” şi „recăpătarea demnităţii acestora, prin ocuparea unui
loc de muncă, accesul la o educaţie şi orice fel de succes”4.

1 http://www.restorativejustice.org/, accesat la data de 14.03.2011.
2 Wachtel, T., McCold, P., „Restorative Justice Theory Validation”, în
Elmar Weitekamp  Hans Jurgen Kerner, Restorative Justice Theoretical
Foundations, Denvon, Willan Publishing, apud Balahur, D., op. cit.,
2007, p. 39.
3 Marruna S., Immaigeon, R., op. cit., p. 27.
4 Braithwaite, J., „Restorative Justice and a better future”, în
McLaughlin, E., Fergusson, R., Restorative justice: critical issues, Sage

Publication, London, 2003, p. 54.
100
O analiză similară a capitalului social întâlnită la T.

Wachtel este reluată de către M. Shad şi I. Russ. Astfel, în
concepţia acestora din urmă, deşi „discursul de reintegrare a
început recent să analizeze problemele de capital uman de
ocuparea forţei de muncă şi educaţie, cu câteva excepţii nu a
reuşit să explice în ce măsură capitalul social poate fi un factor
important care să crească probabilitatea infractorilor de a
„tranzita spre o viaţă convenţională”1. Autorii aduc în atenţie
capitalul social, care apare cel mai bine gândit în sociologia lui P.
Bourdieu, sub forma „conexiunilor între oameni”, sau în
accepţiunea lui J. S. Coleman, „o resursă ce apare în cadrul rela-
ţiilor sociale”, în timp ce R. Putnam declară că „încrederea şi
angajamentul sunt cele mai bune căi spre abordarea operaţională
a capitalului social”2.
Conceptul de „capital social” din perspectiva reintegrării

sociale post-penale
În concepţia lui P. Bourdieu, capitalul social este folosit în
primul rând în raport cu aspectele relaţionale ale vieţii sociale şi
este văzut ca „munca de întreţinere a relaţiilor”. Capitalul social
se referă „la interacţiunile la care indivizii iau parte, fiind inclus
în reţelele sociale şi normele asociate acestora, manifestându-se
prin participarea indivizilor la formarea şi funcţionarea insti-
tuţiilor, la încrederea în instituţii, dar şi în alţi indivizi sau
grupuri de indivizi”3. P. Bourdieu oferă o abordare aparte re-
surselor, în care include şi capitalul social şi realizează distincţia
dintre capitalul economic şi cel cultural. Capitalul social constituie
o proprietate a interacţiunilor constante în care intră un individ.

1 Marruna S., Immaigeon, R., op. cit..
2 Ibidem, p. 59.
3 Bourdieu, P., Economia bunurilor simbolice, trad. rom. M. D. Gheorghiu,
Editura Meridiane, Bucureşti, 1986.

101
DINCOLO DE GRATII
Relaţiile stabilite între condamnaţi, în cadrul subculturii de-

viante, sunt bazate pe diferite schimburi materiale şi simbolice.
Însăşi existenţa grupului, arată P. Bourdieu, este condiţionată de
„câştigul” pe care indivizii îl extrag din apartenenţa la grup.
Simpla apartenenţă la un grup poate constitui o resursă în sine.
Ceea ce încercăm să scoatem în evidenţă în cadrul subcapitolului
de faţă este faptul că existenţa unei reţele de legături, numită în
literatură „reţeaua socială” a individului, nu este un dat natural
sau social, ci este rezultatul unui întreg şir de eforturi perma-
nente pe care individul le realizează în scopul integrării,
adaptării sale în momentul aderării la grup. Astfel de reţele,
odată create, stabilesc şi reproduc multe alte relaţii care sunt utili-
zate în mod direct fie pe termen lung, fie pe termen mediu sau
scurt. În cazul persoanelor care comit infracţiuni, aderarea la un
grup cu preocupări infracţionale şi apartenenţa ulterioară la acesta
poate constitui mai degrabă un dezavantaj din perspectiva reinte-
grării sociale. P. Bourdieu definea capitalul social insistând asupra
dependenţei acestuia de interacţiunile personale ale individului.
Capitalul social cuprinde mai multe variaţii şi din această
cauză are loc o extindere a domeniului său de analiză. Acesta se
regăseşte în domenii diverse ale sociologiei, acoperind proble-
matici complexe: asociaţionismul; interacţiunea cu alţii (relaţiile
sociale); încrederea; coeziunea grupurilor de apartenenţă
(priveşte mai puţin dezvoltarea individuală şi socială); impor-
tanţa familiei faţă de prieteni; la nivel individual – relaţiile dez-
voltate în interiorul familiei extinse, relaţii bazate pe vecinătate;
relaţia cu prietenii, colegii. Toate acestea asigură accesul la reţele
informaţionale ce pot să permită obţinerea de alte resurse.
Plecând de la aceste exemple, un alt aspect important în
ceea ce priveşte reintegrarea socială post-penală a foştilor
condamnaţi este cel legat de convertirea capitalurilor, asupra
căruia insistă şi P. Bourdieu. Pe parcursul etapelor pe care le
traversează o persoană acuzată (având calitatea de învinuit) de
102
comiterea unei infracţiuni, are loc un proces de convertire a

capitalului. Astfel, convertirea capitalurilor se realizează în
majoritatea fazelor traiectoriei pe care o urmează un „infractor”,
de la comiterea actului, judecarea, condamnarea şi executarea
pedepsei, însă se regăseşte cu preponderenţă în momentul de
executare a pedepsei. Determinant este momentul încarcerării,
când are loc convertirea capitalului economic sau a capitalului
cultural în unul simbolic. În literatura criminologică se vorbeşte
mai recent despre un proces de „deculturalizare” la momentul
„prizonizării”, moment în care condamnatul este obligat de cir-
cumstanţe să renunţe la vechiul capital şi să preia un altul, astfel
încât să-i favorizeze adaptarea la noul context. Subliniem faptul
că fenomenul de convertire a capitalurilor are loc în dublu sens:
pe de o parte, atunci când individul este supus mediului car-
ceral, după cum am precizat, iar pe de altă parte, la momentul
liberării, inclusiv readaptării la mediul exterior detenţiei.
Capitalurile se pot converti dintr-o formă în alta, în funcţie de
interesele individului, context şi conjunctură.
Monique de Saint Martin (2011) vorbeşte despre conversie,
noţiune care nu se poate confunda cu cea de reconversie. Potrivit
autoarei, conversia se regăseşte în domenii diferite de activitate,
de la conversia societăţii de tip comunist în una de tip capitalist,
până la conversia profesională (inginerii din mine devin între-
prinzători pe cont propriu, militarii intră în viaţa civilă). Se
remarcă, de asemenea, conversia de identitate (a unui student
rebel într-unul docil) sau a unui mod de transmisie, de
moştenire, în care o moştenire de tip familial se converteşte
într-una de tip şcolar. Rezultatele unui studiu asupra relaţiei
dintre efectele de mediere dintre stima de sine şi delincvenţă
asupra capitalului social familial şi dezvoltării educaţiei
adolescenţilor, indică faptul că, atunci când adolescenţii sunt în
mediile de susţinere acasă, ei dezvoltă sensul că sunt iubiţi,
doriţi şi apreciaţi de către familiile lor, care, la rândul său,
103
DINCOLO DE GRATII
„facilitează dezvoltarea pozitivă a valorii de sine”1. Rezultatele

studiului arată că dinamica pozitivă a familiei promovează
rezultate educaţionale prin reducerea incidenţei delincvenţei şi
promovarea dezvoltării respectului de sine. O lipsă de legătură
emoţională dintre părinţi şi adolescenţii lor constituie, prin
urmare, un risc crescut pentru calitatea educaţiei lor. Capitalul
social familial are aşadar un rol extrem de important în
prevenirea delincvenţei juvenile.
Conversiile sunt adesea analizate „ca o formă de repro-
ducere, în timp ce alţii le consideră forme de mobilitate”2.
Conform lui P. Bourdieu, strategiile de conversie sunt parte a
unei strategii productive; „nu sunt altceva decât un aspect al
acţiunilor în desfăşurare şi al reacţiilor prin care fiecare grup se
străduieşte să menţină sau să schimbe poziţia în structura socială
sau mai exact stadiul de evoluţie a societăţilor divizate în clase”3.
Este vorba aşadar despre faptul că fiecare grup de indivizi este
preocupat să îşi menţină propria poziţie în câmpul social.
Monique de Saint Martin (2011) ne arată că aceste conversii
depind în foarte mare măsură de legile de succesiune, piaţa forţei
de muncă, sistemul şcolar şi simbolismul prin care diferitele

1 Adedokun, O.A., Balschweid, M. A. (2008), „The Mediating Effects of
Self-esteem and Delinquency on the Relationship Between Family
Social Capital and Adolescents’ Educational Achievement”, in
Educate~ Vol. 8, No. 1, 2008, pp. 2-14, Purdue University, IN, USA.,
http://www.educatejournal.org/index.php?journal=educate&page=
article&op=viewFile&path%5B%5D=153&path%5B%5D=158, accesat
la data de 8.06.2011.
2 Saint Martin, M. (2011), „Reconversions des élites : formes de
reproduction ou formes de mobilité?” în Gheorghiu, M.D. (éd.), La

mobilité des élites, reconversions et circulation internationale. Bilans et
réflexions sur les possibilités de recherches comparatives Nord – Sud et Est –
Ouest. Editions de l’Université Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 2011.
3 Ibidem.
104
grupuri şi indivizi încearcă să le producă. Ele depind, de ase-

menea, de evaluarea şanselor de retenţie şi profit ale poziţiei
ocupate. Autoarea întăreşte ideea potrivit căreia conversiile de-
seori recurg la şcoală, capitalul sau resursele economice ale
„contra-actorilor” putând fi reconvertite în capital sau resurse
şcolare, dar pot să existe de asemenea conversii dinspre capitalul
educaţional în capital birocratic sau capital economic.
În literatura de specialitate din România, conversia capita-
lului social este abordată în termeni cantitativi de către D. Sandu.
Transformarea stocului de educaţie în capital social relaţional şi
în capital material apare în prim-plan1. În funcţie de acumularea
capitalurilor, indivizii pot naviga în ierarhia socială. Acest lucru
este însă posibil numai în prezenţa capitalului cultural (educa-
ţional şi simbolic) care să ofere abilitatea adaptării, a realizării
conversiei.
Aparatul teoretic elaborat de P. Bourdieu poate fi utilizat şi
in analiza problematicii reintegrării sociale a persoanelor care au
executat o pedeapsă, custodială sau noncustodială. Astfel,
diferitele specii de capital, simbolic, cultural, social sau economic
joacă un rol semnificativ în procesul reintegrării, ca şi posi-
bilitatea de convertire a capitalurilor.
Instituţii de incluziune socială a foştilor

condamnaţi. Dificultăţi în reintegrarea post-penală
Ulterior pedepsei, persoanele care au executat pedeapsa se

confruntă cu numeroase probleme de adaptare la viaţa din
comunitate, stigmatizarea din partea celor din jur, dificultăţi în
găsirea unei locuinţe şi a unui loc de muncă (o sursă de venit

1 Sandu, D., Sociabilitatea în spaţiul dezvoltării, Editura Polirom, Iaşi,
2008.
105
DINCOLO DE GRATII
legală), dificultăţi în integrarea în familie1. La nivel individual,

pot apărea dificultăţi diverse, pornind de la lipsa unui mediu
familial stabil, lipsa şcolarizării, respectiv a unei calificări profe-
sionale, iar la nivel social ajungând până la discriminarea şi eti-
chetarea din partea societăţii şi lipsa sistemului instituţionalizat
de suport social. După liberarea din penitenciar şi până la reinte-
grarea socială propriu-zisă, există o perioadă de timp în care
nevoile persoanelor anterior aflate în detenţie nu sunt adecvat
acoperite (financiar, psihosocial etc.). De asemenea, nu există nici
prevederi legale specifice pentru astfel de situaţii. Printre proble-
mele ce sporesc dificultăţile de reintegrare socială, amintim: de-
pendenţa de droguri şi alcool, problemele psihice, tulburări emo-
ţionale, conflicte intrafamiliale şi inter-grupuri etc.
Pentru o mai bună analiză a dificultăţilor cu care se con-
fruntă foştii condamnaţi, propunem o divizare pe trei nivele de
analiză: familială, economică şi social-comunitară. Reintegrarea
socială a persoanei condamnatului trebuie însă să înceapă să
funcţioneze încă din momentul executării pedepsei, pentru a
pregăti mai bine „lansarea lui ulterioară în libertate”. În multe
închisori, în derularea activităţilor educative sunt implicate, pe
lângă personalul acestora, unele asociaţii şi organizaţii locale,
astfel că deţinuţii nu se simt abandonaţi şi se pot baza pe acestea
pentru reabilitarea şi reintegrarea lor. În unele ţări europene,
acestea (ex. „Family Allowance Fund”) aduc o mare parte din
sprijinul acordat deţinuţilor şi asigură asistenţa şi consilierea
pentru prizonieri atât în timpul executării, cât şi în momentul
critic al liberării, prin încercarea de a menţine legături cu familia
şi medierea relaţiei cu aceasta în caz de conflict, monitorizarea
individuală a persoanelor fizice, stabilirea de activităţi culturale,

1 Pachet informativ reintegrarea socială a persoanelor condamnate penal şi care
aparţin unor grupuri vulnerabile.
106
asigurarea condiţiilor minime de trai, precum şi reinserţia profe-

sională.
Referitor la primul nivel de analiză, şi anume cel familial,
un rol esenţial îl are sprijinul acordat de familie fostului con-
damnat. Familia este cea care răspunde nevoilor şi aşteptărilor
psiho-afective şi emoţionale ale individului, asigurând totodată
un mediu stabil. Astfel, cu cât „răspunsul familiei la nevoile indi-
vidului este unul insuficient, probabilitatea recidivei comporta-
mentului infracţional este mai mare”1. În cele mai multe cazuri,
familia reprezintă totul pentru fostul condamnat şi reprezintă un
loc sigur de revenire după finalizarea pedepsei. Am putea spune
că pasul prim în reintegrarea socială este cel al reintegrării fami-
liale. Succesul evoluţiei sale ulterioare este condiţionat de modul
în care este primit în familie la momentul liberării. Sprijinul
familiei, în măsura în care există, constituie un element foarte
important pentru câştigarea unei vieţi normale după liberare. Pe
bună dreptate, un fost prizonier care este întâmpinat la ieşirea sa
din penitenciar de familie are şanse mai mari de o reabilitare de
succes, fie ea profesională sau socială. Definitoriu pentru o bună
inserţie familială este menţinerea contantă a legăturii cu familia
sau, în lipsa acesteia, cu „persoane resursă” pe toată perioada
executării pedepsei.
Pentru facilitarea reintegrării sociale, şi în special a celei
profesionale, în scopul ocupării unui loc de muncă a foştilor
condamnaţi, în 14.04.2010 a avut loc prima sesiune de lucru a
grupului de specialişti la sediul Centrului de Informare ONU
pentru România din Bucureşti2. În ceea ce priveşte problematica
angajării pe piaţa forţei de muncă a persoanelor private de
libertate după liberare, aceştia se lovesc de aşa-numitul „stigmat

1 http://fr.wikipedia.org/wiki/R%C3%A9insertion_apr%C3%A8s_
une_peine_de_prison, accesat la data de 15.12.2010.
2 http://www.onisimbn.ro/, accesat la data de 29.11.2010.
107
DINCOLO DE GRATII
al cazierului” cu care se confruntă la liberare. Din soluţiile aduse

în dezbatere menţionăm: derularea unor campanii sociale de
schimbare a mentalităţii angajatorilor si a societăţii în general.
Mai multe studii1 arată că deţinuţii, la ieşirea din închi-
soare, ajung fără resurse; 30% dintre ei ajung fără nici un ban,
fără loc de muncă şi fără adăpost, unul din cinci au sub 8 euro în
buzunar la sfârşitul încarcerării şi o treime sunt pe cont propriu.
Într-adevăr, foştii deţinuţi devin deseori fără adăpost şi / sau
şomeri. În prezent, cadrul legislativ din România – şi, în mod
concret, sistemul naţional de asistenţă socială – nu are nici
instrument pentru a monitoriza evoluţia prizonierilor eliberaţi şi
revenirea lor pe piaţa forţei de muncă. Revenirea ex-deţinutului
pe piaţa forţei de muncă este considerată un deziderat important
pentru succesul reabilitării şi reinserţiei sale sociale. În fond,
locul de muncă îi asigură individului condiţiile minime de trai,
deci prevenirea recidivei, sau chiar evitarea acesteia pe viitor,
reintegrarea devenind astfel un obiectiv uşor de realizat.
Formarea sau reconversia profesională începe, potrivit practicii
şi literaturii de specialitate, încă din penitenciar, urmărindu-se o
flexibilizare a cererii la oferta de muncă existentă în exterior.
Cursurile de formare oferite, finalizarea şcolarizării, oferirea con-
diţiilor de finalizare a acestora şi obţinerea unei diplome de
calificare profesională sunt „condiţii pe care unitatea peni-
tenciară trebuie să le asigure”2.
De cele mai multe ori, conflictul de interese este re-
prezentat de reale dificultăţi în atingerea obiectivului dorit, de
reintegrare profesională, pe de o parte din partea deţinuţilor
înşişi (lipsa de motivaţie, nivel de studii scăzut sau chiar lipsa
şcolarizării), iar pe de altă parte din partea societăţii şi a crizei

1 http://fr.wikipedia.org/wiki/R%C3%A9insertion_apr%C3%A8s_
une_peine_de_prison, accesat la data de 30.11.2010.
2 http://vosdroits.service-public.fr, accesat la data de 29.11.2010.
108
economice pe care o traversează. Reintegrarea profesională

depinde în mare măsură de integrarea profesională anterioară
încarcerării. Din cercetările efectuate asupra deţinuţilor în unele
ţări europene, descoperim că „un procent alarmant de 60%
dintre deţinuţi nu au avut un loc de muncă înaintea încarcerării
lor”1. Acelaşi procent se regăseşte şi în perioada ulterioară
liberării, astfel că mai bine de jumătate dintre cei liberaţi nu deţin
un loc de muncă. Succesul ocupării profesionale depinde în mare
măsură de mentalitatea şi acceptarea din partea angajatorilor.
Într-un studiu efectuat la nivelul ţării noastre, „35% dintre
intervievaţii angajatori au afirmat că ar acorda un ajutor real,
concret foştilor deţinuţi, ceilalţi transferă această responsabilitate
organelor de stat competente”2. În ceea ce priveşte soluţiile de
reintegrare reliefate de cercetare, o mare parte din respondenţi
pun acestea în seama organelor competente şi de supraveghere,
alţii optează pe sprijinirea acestora de către membrii comunităţii.
O mare parte din eşantion, 55%, atribuie un rol major instituţiilor
de deţinere, care ar trebui să le acorde asistenţă psihosocială.
Reintegrarea socială, văzută ca proces complex, apare ca
un cumul dintre cea familială şi economică şi presupune
angajarea din partea comunităţii. Astfel, una dintre condiţiile
pentru reinserţia socială, per ansamblu, este ca foştii condamnaţi
să se reintegreze în comunitatea de apartenenţă, văzută ca grup
de prieteni, proximitate, vecinătate. Primul pas în intervenţia
asupra lor îl vizează asigurarea condiţiilor minime de trai,
respectiv un acoperiş deasupra capului şi a unei sume minime
de trai. La ieşirea din penitenciar, după cum am arătat mai sus,

1 http://prisons.free.fr/reinsertion.htm, accesat la data de 30-11-2010.
2 Benescu, O., Maxim, M., „Unele consideraţii privind locul şi rolul
comunităţii în inserţia socială a foştilor infractori”, în Brezeanu, O.
(coord), Integrarea socială post-penală a infractorilor între realitate şi
perspectivă, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1999, p. 16.
109
DINCOLO DE GRATII
întâlnim un număr mare de deţinuţi lipsiţi de resurse. Privarea

de resurse în acest moment critic din viaţa lor poate determina,
în disperare de cauză, recidiva, considerată „faţeta neagră a
reintegrării”. Potrivit statisticilor privind recidiva după
închisoare, în august 2008, 70% dintre deţinuţi se reîntorceau în
penitenciare. Aproximativ 55% erau recidivişti, restul fiind cu
antecedente penale. Aceste statistici alarmante sunt semnalate în
România şi nu numai. Aceleaşi studii mai demonstrează că o
creştere a ratei încarcerării cu 1% înseamnă în termeni reali o
reducere a criminalităţii cu 0,16%. În ceea ce priveşte rata de
recidivă a persoanelor care au primit pedeapsa suspendării sub
supraveghere în libertate, acesta este semnificativ mai mică decât
a celor care au fost încarceraţi. Acesta se datorează, în mare
parte, faptului că ei sunt reintegraţi social pe toată perioada
executării pedepsei şi cu atât mai mult ulterior executării. În ceea
ce îi priveşte pe recidivişti, se practică în cazul lor pedepsele
custodiale, alternativa la detenţie nefiind validă, iar şansele de
recidivă se păstrează la un nivel ridicat.
De cele mai multe ori, persoanele care ajung să comită
infracţiuni au un nivel scăzut de educaţie şi formare pro-
fesională, traume emoţionale nerezolvate, care au generat la
rândul lor numeroase frustrări emoţionale şi financiare. Inte-
grarea sau reintegrarea lor înseamnă în primul rând acoperirea şi
rezolvarea acestor nevoi, care se realizează într-un cadru
organizat, de către instituţii şi personal specializat, atât în faza
execuţională, cât şi ulterior. La nivel naţional, în prezent,
singurul act normativ în acest sens este Legea 116/2000 privind
combaterea marginalizării sociale, care asigură cadrul legal
pentru sprijinirea tinerilor până în 35 de ani. Este creată astfel
posibilitatea încheierii unor contracte de solidaritate pentru
sprijinirea angajării persoanelor marginalizate, în rândul cărora
pot fi incluşi şi foştii condamnaţi.
110
În sprijinul reinserţiei sociale, există o reţea de servicii, pro-

grame şi instituţii. Astfel, sunt demne de amintit: Agenţia
Naţională a Penitenciarelor (ANP), Serviciul de Probaţiune,
Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de Muncă (AJOFM),
Agenţia Naţională Antidrog (ANA), Inspectoratele Şcolare, auto-
rităţile locale, primării, diverse ONG-uri şi asociaţii locale.
Minusurile şi lipsa resurselor financiare de la nivelul acestor
instituţii, pe care le numim „instituţii de reintegrare” adâncesc
din păcate dificultăţile cu care se confruntă deţinuţii la
momentul liberării lor. Mai mult decât atât, instituţiile care se
doresc a fi „de reintegrare” nu dispun de programe şi personal
format în lucrul cu foştii infractori. Practica de la nivelul Europei
în domeniul reintegrării „ex-offender” ne relevă exemple po-
zitive. Aducem în atenţie cazul Agenţiei pentru Ocuparea Forţei
de Muncă (L’Agence Nationale pour l’Emploi – ANPE) din Île de
France. Aceasta oferă servicii de reconversie profesională pentru
foştii deţinuţi din regiune şi asigură plasarea lor pe piaţa muncii.
În plus, în termeni de 6 luni de la liberare, orice persoană
beneficiază de aceste servicii şi poate cere consiliere din partea
departamentelor de probaţiune. La nivelul României, foştii
deţinuţi nu apelează la sprijin specializat, ca urmare a fricii de
respingere din partea instituţiilor statului şi discriminării lor.
Politici publice în domeniul reintegrării. Analiza

sociologică şi profesională a programului
„Reducerea recidivei după închisoare”
În prezent, în unităţile de detenţie, pregătirea pentru

liberare se axează pe aplicarea unor măsuri de asistenţă socială,
care să rezolve o parte din problemele cu care deţinutul se va
confrunta după liberare. Obstacolul esenţial în reintegrarea
socială a acestuia se referă la mentalitatea specifică mediului de
111
DINCOLO DE GRATII
detenţie, care îngreunează considerabil demersurile realizate de

către beneficiar în perioada imediat următoare liberării.
Programul „Reducerea recidivei după închisoare” a fost
elaborat de o echipă de experţi la nivel naţional şi internaţional,
în colaborare cu reprezentanţi ai serviciilor de probaţiune şi ai
penitenciarelor, şi aplicat pentru prima dată în România la nivel
experimental în anul 2009. Programul urmăreşte atât pregătirea
la nivel cognitiv-comportamental, cât şi asistarea persoanei
liberate în acoperirea nevoilor sociale pe care le are. Intervenţia
începe încă din penitenciar, relativ aproape de momentul
liberării, şi realizează liantul necesar cu intervenţia post-detenţie.
Programul face parte din programul PHARE 2006 „Conti-
nuarea dezvoltării sistemului de probaţiune din România”, al
cărui beneficiar este Ministerul Justiţiei – Direcţia de Probaţiune
şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor. Abordarea este una
comprehensivă asupra asistenţei pre-eliberare şi asistenţei post-
penale. Rolul esenţial în acest proces va reveni serviciilor de pro-
baţiune, care, potrivit noului Cod penal şi de procedură penală,
vor fi abilitate cu supravegherea liberaţilor condiţionat, dar şi a
„agenţilor de reintegrare”, cu competenţe în domeniul inclu-
ziunii sociale, care prin resursele de care dispun, pot contribui cu
succes la reintegrarea deţinuţilor. Se creează astfel premisele ca
nevoile urgente ale deţinuţilor să poată fi acoperite în timp util
de instituţiile competente.
Drept urmare, scopul principal al programului „Reducerea
riscului de recidivă după închisoare” este de a pregăti comu-
nitatea pentru implementarea dispoziţiilor noilor coduri, care
prevăd încredinţarea persoanelor liberate condiţionat în supra-
vegherea Serviciului de Probaţiune. Legiuitorul, în noile coduri
(penal şi de procedură penală), a conceput activitatea de supra-
veghere a liberaţilor condiţionat ca o intervenţie complexă, care
cuprinde atât măsuri de control, cât şi programe specifice de
consiliere, în funcţie de nevoile beneficiarului.
112
Programul a avut la bază teorii şi concepte-cheie în inter-

venţie: „teoria factorilor recidivei, paradigma desistării, modelul
„risc-nevoi-responsivitate” şi modelul „vieţii bune – capital
uman şi capital social”1; precum şi implicarea comunităţii prin
agenţii de intervenţie specifici. Din punctul de vedere al
practicianului rămâne însă de actualitate problema accesului la
resurse, care este necontrolabilă.
Ca element de noutate, acest program combină elemente
specifice „paradigmei cognitiv-comportamentaliste cu cele ale
desistării”2. Principiul de bază este cel al interviului motiva-
ţional, respectiv dezvoltarea propriei motivaţii şi responsabilităţi
pentru schimbare. Programul este format din trei module,
primele două, respectiv modulul de bază şi cel opţional
individualizat sunt aplicate în cursul ultimelor trei luni ale
pedepsei, înainte de liberarea condiţionată a deţinuţilor. Cel de-
al treilea modul al programului este de asistenţă post-penală şi
se desfăşoară după liberarea deţinutului.
Modulele de bază sunt concepute pentru a putea fi
derulate în cadrul consilierii de grup, numărul de participanţi
fiind între 6 şi 10. Modulul de bază cuprinde 6 şedinţe de grup,
ce vizează teme importante pentru pregătirea pentru liberare
(autocunoaşterea, evaluarea propriei infracţiuni, stabilirea unui
plan pentru liberare, prevenirea recidivei, precum şi „piaţa”
agenţilor de incluziune socială). Lucrul cu grupul este condus de
doi moderatori, un consilier de probaţiune şi un membru al
serviciului educativ din cadrul penitenciarului. Mixajul
moderatorilor are rolul, pe de o parte, de a facilita relaţia
deţinutului cu exteriorul prin consilierul de probaţiune, iar pe de
altă parte, de a întări colaborarea dintre cele două instituţii.

1 Durnescu, I., Lewis, S., Reducerea riscului de recidivă după închisoare,
2 Ibidem, p. 101.
113
DINCOLO DE GRATII
Astfel, prezenţa consilierului de probaţiune are dublu rol în

întărirea relaţiei, atât în faza de pregătire pentru liberare, cât şi
ulterior, în prefigurarea acordării asistenţei post-penale. Se
realizează astfel principiul continuităţii, deseori evocat în
majoritatea programelor de intervenţie. În multe studii britanice
privind asistenţa post-penală (proiectele „Pathfinder” de asis-
tenţă post-penală din Anglia şi Ţara Galilor), deţinuţii care au
participat la un program de grup pre-liberare şi care au menţinut
legătura cu organizaţiile care oferă servicii de asistenţă post-
penală după liberare au înregistrat o rată a recidivei mai scăzută
decât cei care au participat la programul de grup, dar nu au
accesat serviciile de asistenţă post-penală1. În ceea ce priveşte
modulele opţionale, acestea pot viza nevoile conexe care se des-
coperă în timpul derulării modulelor de bază, respectiv adicţiile,
locuirea, tulburări emoţionale, problema actelor de identitate etc.
În ceea ce priveşte aplicarea programului experimental în
iulie 2009 la nivel naţional, în două penitenciare din ţară, Iaşi şi
Baia Mare, apreciem că această etapă a contribuit la adaptarea
programului la populaţia penitenciară românească şi a deschis
noi direcţii de acţiune. Valorizând experienţa participării în acest
proiect în calitate de specialist practician (consilier de pro-
baţiune), consider că adaptarea exerciţiilor şi tehnicilor din
cadrul programului au fost definitorii pentru reuşita progra-
mului. Astfel, programul s-a aplicat pentru a doua oară în anul
2010, întărindu-se pregătirea specialiştilor din ambele instituţii
vizate pentru punerea în aplicare a prevederilor noului Cod
penal şi de procedură penală, când supravegherea şi moni-
torizarea obligaţiilor impuse de către instanţa de judecată în
cazul liberaţilor condiţionat va fi în sarcina serviciului de
probaţiune.

1 Ibidem, p. 103.
114
În al doilea rând, aplicarea experimentală a programului s-

a dovedit a fi un succes, remarcându-se o evoluţie la nivel
cognitiv-comportamentală în cazul beneficiarilor incluşi. Cu
toate acestea, condiţiile de selecţie, precum şi timpul limitat al
deţinutului, care prestează diverse activităţi lucrative, determină
o eligibilitate scăzută pentru program (în jur de 25 de beneficiari
anual, număr care, raportat la numărul total de persoane liberate
condiţionat anual, este nereprezentativ). Nu în ultimul rând,
apreciem că aplicarea acestui program ca o punte de legătură
spre dezvoltarea unei reţele instituţionale de incluziune socială.
Ca rezultat indirect, dar deosebit de important, programul a ge-
nerat informarea comunităţii prin instituţiile ei asupra dificultă-
ţilor cu care se confruntă categoria liberaţilor condiţionat, lucru
ce a condus totodată la creşterea toleranţei comunitare.
În aceste condiţii, considerăm că programul „Reducerea
recidivei după închisoare” aduce o viziune inedită şi utilă asupra
procesului de reintegrare socială a persoanelor liberate con-
diţionat, dar reprezintă doar un element secundar. Pentru a se
realiza o implementare realistă şi eficientă a prevederilor noilor
coduri, este necesară, în primul rând o restructurare a sistemului
de probaţiune şi alocarea de resurse umane şi financiare, pentru
a se putea realiza o supraveghere eficientă a persoanelor liberate
condiţionat şi, în subsidiar, asistarea acestora.
Pentru reuşita procesului de reintegrare socială post-
penală a foştilor condamnaţi, indiferent de tipul pedepsei exe-
cutate, se cere avută în atenţie perspectiva proprie asupra impac-
tului pe care îl are pedeapsa asupra personalităţii acestora în
special, cât şi asupra şanselor de reintegrare socială în general.
Pornind de la acest considerent, vom trata în cele ce urmează
relaţia dintre impactul pedepsei (indiferent de tipul ei) şi reinte-
grarea socială post-penală a condamnaţilor.
115

III. VIAŢA ÎN ÎNCHISOARE ŞI REGULI

DIN CARTIER
Mediul penitenciar versus mediul comunitar
În prezentul subcapitol vom face o analiză succintă a

mediilor de executare a pedepsei (cu închisoarea, respectiv a
suspendării sub supraveghere), în cadrul căreia vom evidenţia
implicit diferenţele marcante dintre cele două medii. Accentul va
fi deplasat pe interrelaţionarea din cadrul grupului de condamnaţi
şi dinamica acestor grupuri. Astfel, analiza comportamentului con-
damnatului se va face prin raportare la ceilalţi membri ai gru-
pului din care face parte.
Fenomenologia penitenciară se prezintă specialistului ca
un întreg ce solicită rezolvări globale într-o perspectivă de lungă
durată. Organizarea deţinerii în sistemului penitenciar românesc
(Legea 275/2006 privind regimul de executare a pedepselor) se
face în funcţie de vârstă, starea sănătăţii, durata de condamnare,
gravitatea faptei comise, comportamentul pe perioada deţinerii,
timpul efectiv executat din pedeapsă. Pentru eliminarea unei
contaminări comportamentale nefaste, deţinuţii minori sunt
separaţi de majori şi mai ales de cei care sunt deosebit de
periculoşi (regimul de maximă siguranţă).
Penitenciarul, în genere, creează un tip aparte de relaţii
interpersonale care au un conţinut, o dinamică şi modalităţi
aparte de manifestare şi structurare. Doi sunt factorii fundamen-
tali care determină specificul relaţiilor interpersonale ce se
creează între deţinuţi în perioada când se află în detenţie. În
primul rând, este vorba despre cadrul specific al penitenciarului ca
instituţie, mod de organizare, genuri de activitate, viaţă închisă
117
DINCOLO DE GRATII
şi izolată desfăşurată în colective constituite artificial şi impuse,

aflată sub control şi supraveghere permanentă. În al doilea rând,
discutăm despre specificul populaţiei penitenciare, al deţinuţilor
care prezintă particularităţi psihice şi morale în general
nefavorabile pentru constituirea unor relaţii psihosociale po-
zitive, în măsură să aibă un rol stimulator în formarea şi mani-
festarea personalităţii indivizilor ce se află în detenţie.
Universul uman penitenciar este greu de pătruns şi nu ra-
reori greu de exprimat. Dacă marile categorii ce caracterizează
populaţia penitenciară sunt cunoscute (repartizarea pe sexe,
vârste, genuri de infracţiuni, medii de provenienţă, pregătire şco-
lară, stare civilă etc.), mai puţin abordate până acum au fost eve-
nimentele din colectivităţile de deţinuţi oarecum invizibile, dar
de a căror forţă nu se îndoieşte nimeni. Exemplificăm doar
câteva: modul cum apar liderii informali în penitenciare şi cum
îşi exercită ei autoritatea, funcţiile pe care le îndeplinesc anumiţi
deţinuţi pentru a satisface nevoile de grup, stratificarea socială a
grupurilor de condamnaţi, particularităţile comunicării etc. Ş.
Bruno (2006) ne prezintă mediul penitenciar sub forma unei
„culturi penitenciare” văzută ca un univers de „credinţe, valori
şi ideile împărtăşite de indivizii care populează penitenciarele la
un anumit moment”1.
În ce priveşte relaţiile dintre deţinuţi, dezamăgirea este
sentimentul dominant, deoarece în procente neaşteptat de mari
ei declară că „am învăţat de la deţinuţii cu care am convieţuit
lucruri mai rele decât m-aş fi aşteptat”2.

1 Bruno, Ş., Mediul penitenciar românesc. Cultură şi civilizaţie carcerală,
Editura Institutul European, Iaşi, 2006, p. 7.
2 Moldovan, M., „Învăţarea socială în penitenciar”, în Zamfir, E.,
Bădescu, I., Zamfir, C., Starea societăţii româneşti după 10 ani de
tranziţie, Editura Expert, Bucureşti, 2000, p. 732.
118
VIAŢA ÎN ÎNCHISOARE ŞI REGULI DIN CARTIER
Faptul că deţinutul este obligat să trăiască împreună cu

ceilalţi deţinuţi într-un spaţiu restrâns, pentru a supravieţui, îl va
determina să achieseze la valorile morale colective. Deţinutul se
află pus în situaţia de a-şi construi o identitate distinctă de a
celorlalţi deţinuţi. Conform rezultatelor unui studiu realizat de
Agenţia Naţională a Penitenciarelor în colaborare cu Institutul
Naţional de Criminologie şi Institutul de Sociologie al Academiei
Române1 (2004), deţinuţii se deosebesc prin valori morale speci-
fice, îşi atribuie noi identităţi. În interiorul grupului de deţinuţi,
aceştia definesc şi califică membrii pe o scală de la „mai moral,
mai puţin moral”, în funcţie de tipul infracţiunii comise, victima
infracţiunii, mediul de provenienţă. Mai încet sau mai repede, se
instalează la mulţi deţinuţi o intoleranţă emoţională faţă de
ambianţa penitenciară, subliniază M.I. Micle (2004). Procesul
începe cu aspectele privind condiţiile fizice ale detenţiei – spaţiu
restrâns, mirosuri neplăcute, somn dificil, zgomot permanent – şi
continuă cu cele rezultate din relaţiile interumane – agresiuni
verbale, zvonuri absurde, opinii divergente, practici anormale în
sfera sexualităţii etc.
Deţinuţii adoptă o varietate de strategii pentru a face faţă
multiplelor solicitări din lumea deţinuţilor, de la evitarea priete-
niilor strânse la a-şi vărsa agresivitatea asupra minoritarilor
slabi, a inventa zvonuri din dorinţa de prestigiu şi încurajat de
aviditatea altora de a asculta, replierea pe sine pentru a se proteja
de decepţii. Cel abandonat are o nevoie crescută de securitate şi
deseori se refugiază în boală sperând ca prin martiraj să obţină
milă sau înţelegerea celui plecat şi alianţa cu anturajul impre-

1 Drd. Micle, M. I., Deţinuţii şi relaţiile în mediul carceral. Interviul – Studii
de caz, Ministerul Justiţiei, Institutul Naţional de Criminologie,
Bucureşti, decembrie, 2004, http://www.criminologie.ro/ SRCC/
Lang/Romana/Home/, accesat la data de 11.01.2011.
119
DINCOLO DE GRATII
sionat de această suferinţă. Se ajunge astfel la concluzia că „aici

totul este permis în măsura în care te ajută să supravieţuieşti”1.
Din punct de vedere psihosocial, populaţia carcerală dintr-o
instituţie penitenciară este un „grup uman cu caracteristicile de bază
ale oricărui grup”2. Şi în cazul acestor grupuri există statusuri şi
roluri formale şi informale, lideri formali şi informali ce au un
cuvânt greu de spus în existenţa şi manifestările întregului grup.
Deoarece grupul se supune unor norme nu neapărat identice cu
cele dorite de conducerea penitenciarului, apare un limbaj
specific folosit cu precădere în scopul comunicării dintre deţinuţi
spre a-şi camufla intenţiile sau acţiunile. Toate acestea se trans-
mit în pofida faptului că indivizii constituenţi ai grupului
părăsesc instituţia într-un fel sau altul.
Din acest punct de vedere aducem în atenţie un fenomen
caracteristic mediului de detenţie – constituirea de grupuri
informale, acestea fiind totodată originea multor evenimente ne-
gative. Grupul de deţinuţi, pe lângă elementele structurale
comune tuturor grupurilor umane, are şi particularităţi care-l
diferenţiază mult, modificându-i uneori funcţionalitatea. Ceea ce
permite înţelegerea adecvată a multor evenimente din lumea
penitenciarelor sunt componentele structurale ale grupurilor de
deţinuţi.3
Prima componentă analizată va fi structura formală şi
informală a grupurilor de condamnaţi. Din necesităţi organiza-
torice, o serie de deţinuţi primesc din partea administraţiei unele

1 Godeanu, A., Prisăceanu, A., „Criterii de apreciere a climatului
interuman din penitenciar”, în Buletinul penitenciar, nr. 1, 1986, p. 49.
2 Florian, Gh., „Despre lumea care populează penitenciarul”, în Revista
Psihologia, nr.3, mai-iunie, 1995, p. 8.

3 Florian, Gh., Psihologie penitenciară, Editura Oscar Print, Bucureşti,
2002, p. 78.

120
responsabilităţi: şef de departament, şef de echipă etc. Legat de

distribuirea responsabilităţilor, structura status-rolurilor îşi pune
amprenta şi pe funcţionalitatea grupurilor de deţinuţi. Ca o
remarcă generală, între deţinuţi există un mare procent de
indivizi cu un ego slab, cu o imagine nefavorabilă asupra
persoanei, cu o crescută nevoie de dependenţă, cu o imagine
neclară sau chiar întunecată a viitorului.
Desigur, există în penitenciar privilegii diferite de la un
statut la altul, dar, ca principiu, statutele avute „afară” tind să se
menţină şi pe parcursul executării pedepsei. În acest sens ne
surprinde faptul că indivizii cu o valoare deosebită (pregătire
superioară) vor fi ţinuţi la distanţă sau chiar persecutaţi pentru
că sunt un motiv de umilire pentru majoritatea celorlalţi care se
simt inferiori. De asemenea deţinuţii care nu au o conduită în
limitele statutului care le este oficial conferit, sunt schimbaţi
repede pentru a nu produce tensiuni.
A treia componentă structurală a grupurilor de deţinuţi
este comunicarea (formală şi informală). În condiţiile detenţiei,
comunicarea se realizează prin mesaje orale care circulă între
deţinuţi. Un aspect important este vocabularul utilizat de
deţinuţi şi argoul folosit în cadrul grupurilor. Majoritatea
cuvintelor şi expresiilor din vocabularul deţinuţilor, arată Gh.
Florian, fac trimitere la universul carceral şi sunt preluaţi din
limbajul rromilor, gen „ciordeală”, „mangleală” etc. Se poate
considera că un deţinut este cu atât mai recuperabil din punct de
vedere social cu cât foloseşte mai puţin limbajul argotic1.
Structura normelor care guvernează lumea deţinuţilor se
formează în timp, pe etape. Astfel că în cadrul subgrupurilor
normele se conturează pe baza afinităţilor, apoi are lor statuarea
normelor („să nu ne furăm între noi”, „să nu ne auto-rănim”
etc.); iar în final se face selecţia celor care vor rămâne în grup.

1 Ibidem.
121
DINCOLO DE GRATII
Noul intrat îşi alege grupul care îl reprezintă cel mai mult. În
aceste condiţii, normele grupului devin mult mai importante
decât cele ale instituţiei carcerale.
Structura puterii în grupurile de deţinuţi devine o problemă
importantă pentru administrarea locurilor de detenţie: cum şi
cine îşi exercită influenţa între deţinuţi se află la originea multor
evenimente negative. Ca o caracteristică generală, liderul agreat
de toţi este cel care îşi exercită influenţa din mijlocul grupului şi
nu din faţa lui. În urma cercetărilor efectuate de Gh. Florian,
2000), s-a concluzionat că un lider ar trebui să aibă, în ordinea
scrisă, următoarele calităţi: „să raporteze cu obiectivitate situaţia
din cameră, să aplice cu stricteţe regulamentul, să vorbească
frumos, să-i ajute pe ceilalţi, să nu greşească, să respecte pe
fiecare deţinut, să se priceapă la oameni, să aibă forţă fizică”1.
Din cercetările efectuate de autor a rezultat ca liderul cel mai
agreat este cel ce îşi exercită influenţa din mijlocul grupului şi nu
din faţa lui. Liderul, în imaginea deţinuţilor trebuie să fie
„obiectiv, respectabil, forţa fizică, dicţie bună, inteligenţă,
priceput în oameni”2. Însă nu întotdeauna acestea sunt percepute
drept calităţi, mai ales dacă evaluarea este realizată de către per-
soanele din afara gratiilor.
Toate aceste reguli nescrise, şi în general încarcerarea
tulbură echilibrul personalităţii deţinutului şi îi reduce spaţiul
personal, timpul personal, comportamentul social. Au loc o serie
de schimbări ale personalităţii în penitenciar datorită influenţei
acestui sistem instituţional, care în cele mai multe cazuri
dezvoltă o personalitate şi mai negativă decât cum era la început.
Evoluţia personalităţii deţinutului este influenţată de fenomene
sociale negative: violenţa şi agresivitatea; supraaglomerarea,

1 Florian, Gh., „A fi marcă în puşcărie”, în Revista Dilema, nr. 389, 2000,
p. 8.
2 Ibidem, pp. 9-10.
122
depăşind capacitatea de cazare, afectează vizibil condiţiile de

viată ale deţinuţilor; autoritatea personalului din penitenciar;
suicidul etc. Pe lângă problemele de ordin organizatoric, sunt
puse în discuţie noile „probleme” de actualitate: traficul de
stupefiante şi contrabanda cu telefoane mobile.
Se evidenţiază unele modificări ale personalităţii celor
încarceraţi. Regulile birocratice ale închisorii (de genul
organizării locului de deţinere în funcţie de durata pedepsei)
sunt de multe ori înlocuite de cele ale deţinuţilor înşişi. Ierarhia
deţinuţilor, este realizată de ceea ce poate oferi fiecare. Astfel,
schimbul1 ocupă un loc deosebit de important în acest mediu
închis, fie că ne referim la schimbul de informaţii, bunuri sau
servicii. Fiecare gest sau acţiune a deţinutului, membru al gru-
pului poate avea o semnificaţie puternică şi crea o dezordine sau
o răsturnare a relaţiilor create. Deşi în actele internaţionale
privind drepturile deţinuţilor se prevede explicit egalitatea în
drepturi, penitenciarul ne este prezentat ca un „formidabil
laborator de observare a raporturilor de forţă”2. Ne sunt aduse în
atenţie ierarhiile informale, formate de deţinuţii înşişi. Astfel, în
fruntea acestei ierarhii se află recidiviştii sau cei cu vechime
(„veteranii”), urmaţi de cei puternici din punct de vedere fizic.
Aceştia joacă un rol deosebit de important în iniţierea noilor
veniţi. Fiind un mediu al privaţiunilor de tot felul, valorile de
dreptate, omenie, demnitate, sinceritate capătă sensuri contro-
versate şi inverse: „dreptatea se bazează pe forţă, cinstea
înseamnă loialitate faţă de grup şi lider, iar respectul e echivalent
cu teama de cel puternic”3.

1 Bruno, Ş., op. cit., p. 87.
2 Bonaldi, H., D’une prison à l’autre, Éditions Bernard Grasset, Paris,
1997.
3 Bruno, Ş., op. cit., p. 90.
123
DINCOLO DE GRATII
În ceea ce priveşte structura status-rolurilor din cadrul gru-

purilor deţinuţilor, Ş. Bruno face o clasificare a acestora. Astfel, la
stadiul inferior se află clasa „sclavilor”, a „fraierilor” sau „ne-
poţilor”. Poziţia lor se datorează slăbiciunilor de caracter, dar şi
relaţiilor pe care le au cu familia de origine. Vizitele rudelor,
subliniază autorul, au o mare importanţă în diferenţierea ares-
taţilor. În clasa „nepoţilor” intră cei care nu sunt vizitaţi deloc de
către familii (cei săraci, orfani), aceştia nefiind vizitaţi, neprimind
pachete de acasă, nu au ce oferi celorlalţi din grup. Clasa „scla-
vilor” este neuniformă, având mai multe sub-categorii în compo-
nenţă. Principalul criteriu este cel al excluderii şi marginalizării
din diverse motive, fie în funcţie de anumite boli (SIDA,
hepatită), devianţe sexuale (incestuoşi, travestiţi, violatori) sau
tipul infracţiunii comise (cei mai vizaţi fiind cei care comit crime
sau violuri faţă de copii). Pe treapta cea mai de jos sunt plasaţi
„bulangiii” sau „spurcaţii”, adică cei care sunt supuşi perver-
siunilor sexuale (sex oral, anal). Conform lui Ş. Bruno cei care
ajung în această situaţie sunt de regulă arătoşi fizic şi care la mo-
mentul debutului „înjosirii” se aflau într-o stare de deplorabilă la
prima condamnare psihică şi morală. Odată intraţi în această ca-
tegorie, nu mai există şanse ca aceştia să scape până la momentul
liberării lor, nici chiar dacă sunt transferaţi într-o altă unitate de
detenţie. Excluderea lor merge până la limită, nimeni nu stă la
masa sau de vorbă cu ei, sunt huliţi, înjuraţi şi înjosiţi pe orice
cale. De un tratament de excludere şi etichetare au parte şi
homosexualii. De asemenea, tot de un tratament asemănător au
parte violatorii de femei vârstnice sau de copii, faţă de care
ceilalţi deţinuţi îşi manifestă ostilitatea, mergând până la agre-
sarea zilnică.
Criminalii ocupă o poziţie distinctă în cadrul grupurilor
informale ale deţinuţilor, poziţie conferită de frica celorlalţi
deţinuţi faţă de aceştia. Majoritatea îşi suportă bine detenţia, se
adaptează cu uşurinţă, şi din cauza regimului de detenţie de
maximă securitate, aplicat de regulă la „vieţaşi”, suferă o ruptură
124
definitivă cu mediul exterior. Ş. Bruno plasează la polul opus

„ogăreii”, „pisicile”– cei care cară sacoşele altora şi îi ajută pe
„şmecheri”.
Într-o clasă diferită autorul plasează „jupânii”, care îşi păs-
trează totuşi o anumită doză de demnitate, deşi fac anumite ser-
vicii altora, aceştia pot însă să refuze în anumite condiţii muncile
degradante. În aceeaşi clasă, o notă distinctă o au „sifoanele”,
„jeturile” sau „turnătorii” sunt cei care „dau cu ciocul” şi se
supun autorităţii formale a penitenciarului pentru vagi pro-
misiuni de liberare condiţionată; aceştia suportă adesea răzbu-
narea liderilor grupului. O clasă destul de extinsă ca număr este
cea a „impresiilor”, formată din deţinuţi care au un nivel mai
ridicat al studiilor şi care nu sunt puşi la curăţenie de ceilalţi.
„Băieţaşii” încearcă adesea să ia locul de lider, „se dau deştepţi şi
încearcă să-i prostească pe alţii”1. Locul din vârful piramidei
puterii este ocupat de „şmecheri”, compus din condamnaţi la
infracţiuni grave (omor, lovituri cauzatoare de moarte, viol). În
această categorie se ajunge prin vechime şi forţă, aceştia fiind
feriţi de „turnătorie”. Poziţia lor este recunoscută chiar şi de
cadre, care le tolerează diverse încălcări în schimbul asigurării
ordinii, aceştia fiind de regulă şefi de camere, de ateliere. Puterea
lor este unanim recunoscută şi devine absolută şi legitimă.
Apartenenţa la o categorie sau alta limitează libertatea de acţiune
şi gândire a deţinuţilor şi creează de fiecare dată etichete. Astfel,
orice aspect al culturii carcerale devine plin de semnificaţii
simbolice şi generează o dinamică specifică a grupului de
deţinuţi.
În sfârşit, pentru a putea evalua corect un deţinut trebuie
trecută în revistă şi problema mentalităţii, aceasta fiind „partea
cea mai statică a conştiinţei colective, materializată într-un mod

1 Ibidem, p. 92.
125
DINCOLO DE GRATII
particular de a vedea şi înţelege lumea”1. Elementul central al

mentalităţii este constituit de rolul social jucat de individ în
împrejurări concrete de viaţă, fapt care determină formarea unei
structuri de opinii prin intermediul căreia acesta relaţionează cu
lumea. Mentalitatea se formează prin presiune sau sugestie dar
şi prin satisfacţiile asigurate de grupul în care trăieşte. De aceea
putem vorbi de o mentalitate stabilizată – generată de exercitarea
îndelungată a unui „rol” – şi o mentalitate de conjunctură – un fel
de concesie pentru conduita implicată de anumite roluri în
situaţii specifice.
În ceea ce priveşte deţinuţii, mentalitatea multora dintre ei
este fondată pe o ierarhizare greşită a valorilor sociale şi pe crea-
rea de justificări ale modului lor de viaţă, ceea ce întâlnim în lite-
ratura de specialitate sub denumirea de „tehnici de neutralizare”
(teoria circumstanţelor a lui D. Matza). Deţinuţii se dovedesc de-
seori mai puţin raţionali şi mai mult raţionalizatori: ei îşi
construiesc motivaţii pentru faptele lor după ce le-au comis, din
nevoia de a îndepărta remuşcările, de a păstra nepătată imaginea
de sine.
În penitenciare, aşadar, individul devine un „rol” mai mult
sau mai puţin adaptat condiţiilor concrete, după sistemul media-
tor al fiecărui individ, în care gradul de maturizare şi forţa per-
sonalităţii deţin poziţii hotărâtoare. Desigur, acest rol îşi schimbă
în timp coordonatele deoarece mediul penitenciar creează în ge-
nere o situaţie fragilizantă pentru personalitatea umană.
În funcţie de cauzele dificultăţilor fiecărui deţinut, în pe-
rioada de detenţie o alternativă pentru programele de asistenţă
desfăşurate în penitenciar o reprezintă programele psihoterapeutice,
care îşi propun să exploreze personalitatea deviantă în adâncime,
vizând restructurarea sa la toate nivelurile: comportamental,

1 Bonaţiu, M., Livădariu, G., Ghidănac, G., „O crimă în penitenciar –
abordări psihosociale şi reevaluări instituţionale”, în Zamfir, E.,
Bădescu, I., Zamfir, C., op. cit., p. 732.
126
cognitiv, afectiv, cu efecte ce se pot vedea atât în cadrul detenţiei,

cât şi, cel mai important, după liberare, atunci când persoanele
private de libertate se întorc în societate. În timpul procesului te-
rapeutic, „clientul este activat să devină dintr-o persoană pasivă,
ancorată în rolul de victimă, o persoană conştientă de parti-
ciparea ei în construcţia acestui rol, ca şi de libertatea sa de a-l
restructura, înţelegând şi operând schimbarea semnificaţiilor
evenimentelor şi reacţiilor la acestea, precum şi propria imagine
şi concepţie despre sine”1.
Din punctul de vedere al administraţiei penitenciare, peri-
oada de executare a pedepselor se împarte în trei: carantina,
executarea propriu-zisă şi perioada pregătirii pentru liberare.
Fiecare dintre acestea au caracteristici şi solicitări diferite din
partea deţinuţilor.
Perioada de carantină se prelungeşte dincolo de cele 21 de
zile – prevăzute mai ales din considerente medicale – până când
deţinutul nou depus ajunge la o formulă de viaţă acceptabilă.
Apar multiple somatizări la cei care vin pentru prima dată:
slăbesc, au insomnii, plâng, au dureri la membrele inferioare,
sunt dezorientaţi în timp etc.; firile mai sensibile, cei cu un eu
slab, cei imaturi în plan afectiv şi social, cei bolnavi sunt aceia
care, în general, suferă cel mai mult. Ceva mai târziu, o lună,
două, se instalează sentimentul de victimizare, atunci când deţi-
nutul realizează amploarea pierderilor din cauza condamnării.
Destul de repede dezamăgirea ia locul disperării: părăsiţi
de familii („În penitenciar îţi cunoşti prietenii de afară”), luarea
cu forţa a bunurilor personale de către unii deţinuţi mai vechi,
contactul cu mentalităţi şi stiluri de viaţă greu de conceput
înainte, imposibilitatea de a rămâne la distanţă de partea rea a

1 Stănişor, E., Bălan, A., Pripp, C., Universul carceral, Editura Oscar
Print, Bucureşti, 2004, p. 377.
127
DINCOLO DE GRATII
vieţii de grup grăbesc aderarea deţinutului la normele şi valorile

neoficiale.
Executarea propriu-zisă cuprinde cea mai mare parte a
pedepsei în care se încearcă reeducarea deţinuţilor, iar munca
este principala activitate a acestora. Cei mai mulţi condamnaţi s-
au edificat asupra principalelor probleme, şi-au găsit locul în
cadrul relaţiilor de grup, încălcarea regulilor oficiale este tot mai
rară. Cei cu vârstă înaintată relevă faptul că regimul legal de
detenţie nu creează neajunsuri majore. Aşa cum a rezultat în
cadrul interviurilor luate deţinuţilor şi deţinutelor, greutăţile vin
din interiorul grupurilor condamnate, din relaţiile acestora.
Totuşi, principala problemă constă în adaptarea la mediul
penitenciar. La începutul pedepsei, deţinuţii cu pedepse mai lungi
manifestă frecvent nervozitate, mânie şi dificultăţi de a munci,
deseori neînţelegeri cu ceilalţi deţinuţi, personalul şi implicaţii în
conflicte grave, ca la sfârşitul pedepsei să predomine depresia şi
plictiseala. Nevoia de intimitate rămâne la valori ridicate perma-
nent, exprimând rezerva acestor deţinuţi faţă de hiperstimularea
socială şi fizică, preferinţa lor pentru izolare, linişte şi tăcere.
Concluzionând, „instituţionalizaţilor” le este caracteristic

faptul că intră în instituţii cu o „cultură actuală” derivată dintr-o
„lume familială” – un mod de viaţă şi un ciclu de activităţi
considerate fireşti până în momentul intrării în instituţie. Oricare
ar fi fost stabilitatea organizării personale a individului înainte
de intrarea în instituţie, ea făcea parte dintr-un cadru mai amplu
găzduit de mediul său civil – un circuit de experienţe care
confirmau o concepţie despre sine tolerabilă şi permiteau o serie
de manevre defensive, efectuate după bunul lui plac, pentru con-
fruntarea cu situaţiile de conflict, discreditare şi eşec. Noul sosit
intră în instituţie având o concepţie despre sine formată graţie
anumitor convenţii sociale stabilite din lumea sa de origine. Însă
este imediat privat de sprijinul pe care i-l conferă aceste
128
convenţii. Eul său este degradat sistematic. Încep să se petreacă o

serie de schimbări radicale în cariera sa morală, alcătuită din
modificările treptate care survin în convingerile individului cu
privire la propria persoană şi la alte persoane importante pentru
el. Deci, deţinutul reprezintă un univers uman specific, plin de
contradicţii, frustrări şi neîmpliniri.
În contrast cu deţinuţii, gradul de constrângere în cazul

persoanelor care ispăşesc pedeapsa în comunitate este mai redus,
acestea trebuind totuşi să respecte pe perioada de supraveghere,
numită în literatura de specialitate şi „termen de încercare”,
măsurile şi obligaţiile impuse prin hotărârea de condamnare.
Proliferarea comportamentului deviant este în rândul acestora
restrânsă, aproape nesemnificativă în raport cu totalul per-
soanelor aflate sub supravegherea serviciilor de probaţiune,
reiterarea comportamentului infracţional în rândul lor re-
prezentând un procent scăzut. Din punct de vedere juridic,
acestora din urmă li se revocă, de regulă, beneficiul suspendării
executării pedepsei în libertate, impunându-li-se executarea în
întregime a pedepsei în penitenciar.
La rândul lor, persoanele condamnate în libertate se
constituie în grupuri, sub forma „anturajului”, situând astfel
comportamentul infracţional pe o arie de continuitate. Grupurile
astfel constituite îşi păstrează de regulă consistenţa şi structura
din perioada comiterii faptei pentru care au fost condamnaţi
membrii lor. Încălcarea obligaţiei impusă de instanţă, „de a nu
frecventa anumite locuri şi de a nu se întâlni cu anumite
persoane” (conform. art. 86, ind. 3, alin. 3, Cod penal) se produce
pe fondul satisfacerii unor trebuinţe de ordin afectiv, material.
Adesea, grupul infracţional suplineşte, pentru majoritatea dintre
condamnaţii la o pedeapsă neprivativă de libertate, un mediu
familial stabil şi o bază afectivă care le este necesară (atunci când
lipseşte). Locul ocupat în grup le compensează astfel frustrările
129
DINCOLO DE GRATII
de natură diversă (pe plan afectiv, material, al comunicării şi

interrelaţionării, al statutului social propriu sau al familiei de
provenienţă etc.). Modul de acţiune în cadrul grupului, ca şi
factorii favorizanţi ai comiterii faptelor prevăzute de legea
penală nu suportă modificări, ci chiar cresc în intensitate.
Reiterarea comportamentului infracţional poate fi monitorizată
prin includerea persoanelor aflate sub supraveghere în programe
de consiliere specifice. Luând în calcul comparaţia dintre această
categorie şi populaţia penitenciară, afirmăm că gradul de
recidivă este mult mai scăzut în rândul persoanelor condamnate
la o pedeapsă neprivativă de libertate (până la 4% în rândul per-
soanelor aflate sub supraveghere, comparativ cu un procent
destul de ridicat al populaţiei penitenciare), reintegrarea socială
a acestora fiind obiectivul esenţial al probaţiunii. Această
distincţie dintre cele două loturi propuse spre investigaţie îşi
poate avea cauza în specificul mediului penitenciar şi în între-
ruperea legăturii cu lumea exterioară, la care se adaugă
„imaginea în oglindă a efectelor negative ale încarcerării”.
Diferenţele dintre cele două medii de executare a pedepsei
sunt dezamorsate şi de corelaţiile indirecte dintre diversele parti-
cularităţi ale executării. Scopul este acelaşi, indiferent de tipul de
pedeapsă executată, şi anume reeducarea prin muncă. Apreciem
în acest sens prestarea de activităţi lucrative, ca o trăsătură
întâlnită deopotrivă în cele două medii. Diferă însă modalitatea
şi scopul prestării acestor activităţi. Munca prestată de către
deţinuţi în timpul executării pedepsei închisorii se desfăşoară în
grupuri mici, sub supraveghere. Munca inclusă ca obligaţie în
unele sentinţe judecătoreşti poartă denumirea de „muncă în fo-
losul comunităţii”. Pedeapsa de muncă neremunerată în folosul
comunităţii – cunoscută şi sub denumirea de serviciu comunitar
(„community service”) – a apărut în Europa în contextul creşterii
130
ratei infracţionalităţii din anii 1960, ca urmare a industrializării

puternice din acea perioadă.1
Munca în folosul comunităţii poate fi prevăzută în cadrul
unei sentinţe penale, în cazul măsurii educative a libertăţii
supravegheate sau în cazul suspendării executării sub supra-
veghere sau sub control. În cazul celei dintâi, munca în folosul
comunităţii este prevăzută sub forma obligaţiei de „a presta o
activitate neremunerată într-o instituţie de interes public fixată
de instanţă, cu o durată între 50 şi 200 de ore, de maximum 3 ore
pe zi, după programul de şcoală, în zilele nelucrătoare şi în
vacanţă” (art. 103, alin. 3, lit. c, Cod penal). Conform art. 110, ind.
1 din Codul penal, odată cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei închisorii aplicate minorului în condiţiile art.
110, instanţa poate dispune, pe durata termenului de încercare,
dar până la împlinirea vârstei de 18 ani, încredinţarea supra-
vegherii minorului unei persoane sau instituţii legal însărcinate
cu supravegherea minorilor, putând stabili totodată una sau mai
multe obligaţii dintre cele prevăzute la art. 103, alin. 3, Cod
penal, printre care aceea de a presta o activitate neremunerată
într-o instituţie de interes public. De asemenea, instanţa poate
dispune, după împlinirea vârstei de 18 ani, respectarea măsurilor
de supraveghere ori a obligaţiilor prevăzute în art. 86, ind. 3,
printre care şi aceea de a desfăşura o activitate, în baza art. 86,
ind. 3, lit. a, Cod penal. Sustragerea minorului sau a persoanei
supravegheate de la îndeplinirea obligaţiilor stabilite de instanţă,
poate atrage revocarea suspendării condiţionate sau a
suspendării sub supraveghere. Într-un studiu2 asupra opiniilor

1 Durnescu, I., „Munca în folosul comunităţii – repere europene”, în
Serviciul Comunitar, septembrie 2005, p. 11.
2 Penal Reform International România (coord) , „Studiu asupra
opiniilor judecătorilor privind aplicarea muncii în folosul comunităţii
în Justiţia penală”, în Serviciul Comunitar/ septembrie 2005, p. 39.
131
DINCOLO DE GRATII
magistraţilor în ceea ce priveşte munca în folosul comunităţii în

corelaţie cu infracţiunile săvârşite de delincvenţi, 61,54% dintre
judecătorii care au fost de acord cu munca în folosul
comunităţii, au pronunţat o sentinţă cu aceasta pentru
infracţiunea de furt, iar 48,72% dintre magistraţii chestionaţi au
pronunţat sentinţe similare pentru infracţiunea de furt calificat.
O altă perspectivă de analiză surprinsă în cadrul studiului este
modalitatea în care judecătorii echivalează orele de muncă cu o
zi de închisoare (60% sunt de părere că o zi de închisoare ar
trebui să echivaleze cu mai puţin de 5 ore de muncă în folosul
comunităţii, iar mai mult de 27%, cu 6-10 ore). În privinţa vârstei
minime de la care ar trebui inclusă munca în folosul comunităţii
în Codul penal, judecătorii au o opinie foarte clar formulată: 76%
dintre aceştia sunt de părere că vârsta minimă ar trebui să fie de
16 ani şi doar 5,65% fac referire la vârsta de 14 ani, iar 6,85%
dintre magistraţii participanţi la cercetare optează pentru vârsta
de 15 ani)1.
În ceea ce priveşte perspectivele de reintegrare şi estimarea
riscului de recidivă2, există diferenţe semnificative între cele două
populaţii (penitenciară şi persoanele aflate în supraveghere);
astfel, delincvenţii aflaţi în supraveghere afirmă în proporţie de
93,1% că nu vor mai comite infracţiuni, în timp ce deţinuţii
afirmă acelaşi lucru în procent de 82,2%. Apreciem indicatorul
privind natura pedepsei şi intervenţia psihosocială ca fiind
esenţiale în estimarea recidivei. În practică, se evidenţiază un
procent foarte scăzut de recidivă în rândul persoanelor care
ispăşesc pedeapsa în libertate, comparativ cu deţinuţii,
îndoctrinaţi la liberarea din penitenciar de şcoala infracţionalităţii,
un efect pervers a mediului de detenţie.

1 Ibidem, p. 43.
2 Ibidem, p. 165.
132
Bandele de cartier versus grupuri ale penitenţilor

Potrivit literaturii sociologiei juridice, subcultura delinc-
ventă îşi extrage normele proprii din cultura globală, dar le in-
versează sensul. Conduita delincventului este normală în raport
cu principiile subculturii sale, tocmai pentru că este anormală
după normele culturii globale. Principiul formării unei sub-
culturi sau unei bande deviante corespunde unei necesităţi so-
ciale pe care structura societăţii globale nu o poate satisface.
Presiunea normalităţii acţionează asupra infractorilor,
accentuând răspunsul cultural al acestora, prin constituirea în
bande de cartier. Aceste bande sunt grupuri aflate în conflict cu
comunităţile de apartenenţă, fiind caracterizate prin delincvenţă
mică, spre deosebire de subculturile propriu-zise, alcătuite din
adulţi şi unde caracterul utilitarist este clar (achiziţionarea de
bunuri şi valori cât mai mari). Aceste grupuri, constituite sub
termenul generic de „bande de cartier”, ocupă un loc însemnat în
ceea ce priveşte învăţarea comportamentului infracţional. Ele se
diferenţiază de grupurile „bandelor de penitenciar” prin frec-
venţă, durată, prioritate şi intensitate. În interiorul fiecărei bande
există valori şi norme specifice, în funcţie de comportamentul
infracţional adoptat (trafic şi consum de droguri, furt, tâlhărie),
cât şi de specificul zonei din care provin. Din experienţa proprie
(analiza transversală a interviurilor cu persoane care comit
infracţiuni, observaţia directă), reiese că un alt element de dife-
renţiere a „grupurilor stradale” îl constituie gradul de libertate şi
continuitatea comiterii de infracţiuni, precum şi promovarea
acestui tip de comportament. „Bandele” delincvente adoptă
stiluri de comportament specifice şi diferă unele de altele prin
frecventarea unor locuri specifice, adoptarea unui anumit stil de
viaţă şi raportarea la un anumit tip de comportament antisocial
(infracţiuni). Fiecare comunitate prezintă anumite zone de risc şi
bande specifice acestora, care nu comunică între ele. Acest feno-
133
DINCOLO DE GRATII
men, marcat de teoria teritorialităţii, potrivit căreia fiecare grup

are un loc de desfăşurare bine stabilit şi delimitat, poate fi corelat
cu fenomenul cerşetoriei.
Condamnatul şi pregătirea pentru

finalizarea pedepsei
Pregătirea pentru liberare se referă la cele câteva săptămâni

sau luni dinaintea liberării, când deţinutul este supus unui pro-
gram special de instruire. Liberarea pune în discuţie problema
noii identităţi sociale a persoanei. Pe perioada executării pedepsei,
deţinuţii se adaptează progresiv la mediul carceral, modi-
ficându-şi unele trăsături de personalitate şi „accesând” o
identitate provizorie. Liberarea poate fi la termen sau liberare
condiţionată.
Procesul de pregătire pentru liberare, în cazul condam-
naţilor la o pedeapsă privativă de libertate este unul complex şi
vizează pe de o parte „agenţii de incluziune socială” şi politicile de
reintegrare, iar pe de altă parte deţinutul însuşi.
Preocuparea pentru acordarea sprijinului deţinuţilor înainte
de liberare există din cele mai vechi timpuri, mai exact, din urmă
cu două secole. Astfel, în Londra în anul 1813 s-a format Asociaţia
de Femei1 pentru femeile deţinute, care avea în vedere educaţia
şi munca pentru femei. Continuând reforma socială privind
sprijinul deţinuţilor, a fost creată o altă organizaţie, în 1862,
transfigurând reforma politică şi socială în una morală, urmată
de o alta la Liverpool în 1870. Astfel, în Londra existau, în 1897,
56 de asociaţii numite „agenţii”, care acordau consiliere şi
sprijineau integrarea în societate. În 1937, acestea formau
„Asociaţia Naţională a Societăţilor de Ajutor al Deţinuţilor

1 Coyle, A., Understanding prisons. Key issues in policy and practice, Open
University Press, England, 2005, pp. 156-157.
134
(Davies, 1974). Mai târziu, în 1967, acestea se regăseau într-una

singură, Serviciile de Probaţiune.
În România, pregătirea deţinuţilor pentru liberare se face
în acord cu „Regulile Europene pentru Penitenciare”. Gh. Florian
(1996) aduce în atenţie „Versiunea revizuită a ansamblului de
reguli minime privind tratamentul deţinuţilor”, potrivit căreia
„toţi deţinuţii vor beneficia de aranjamente menite să le asigure
reintegrarea în societate, în familie şi muncă după liberarea lor”1.
Pentru acordarea unui sprijin realist, administraţiile penitenciare
trebuie să colaboreze strâns cu instituţiile care acordă asistenţă
deţinuţilor liberaţi, în vederea pregătirii din timp a reintegrării
lor, mai ales în ceea ce priveşte viaţa de familie şi loc de muncă.
Subliniem importanţa misiunii „agenţilor de incluziune” din
societate, prin nevoile pe care aceştia le acoperă în cazul
deţinuţilor, respectiv, consiliere anti-drog, informare şi consiliere
în ceea ce priveşte transmiterea bolilor contagioase (SIDA, sau
boli cu transmitere sexuală), (re)conversie profesională etc.
Pe lângă acoperirea acestor nevoi de ordin terapeutic,
înainte de liberare, unitatea de deţinere trebuie să acopere şi
probleme de ordin administrativ (de genul cărţii de identitate, a
unui venit minim la liberare). În Recomandarea Comitetului de
Miniştri a Statelor membre ale Consiliului Europei referitoare la
regulile penitenciare europene din 20062, pe lângă asigurarea
condiţiilor de trai, se face referire la obligaţia asigurării legăturii
cu exteriorul a deţinutului. Astfel, persoanelor private de
libertate li se va permite să comunice cât mai des posibil, prin
telefon sau alte mijloace, cu familiile lor sau cu persoane
apropiate, în vederea menţinerii legăturii cu aceştia. Prin urmare,

1 Florian, Gh., op. cit.,1996, p. 285.
2 Iacob, A., Victor, C., Organizarea executării pedepsei cu închisoarea,
Editura Sitech, Craiova, 2008, pp. 132-134.
135
DINCOLO DE GRATII
etapa de pregătire pentru liberare este una de tranziţie de la

detenţie spre libertate.
Acordarea sprijinului pentru reintegrare s-a dezvoltat de-a
lungul timpului din ce în ce mai mult. Astfel, între anii 1995-
1996, au fost şcolarizaţi „1557 de deţinuţi, peste 1000 de minori
şi-au continuat activitatea de formare profesională […] 797
deţinuţi absolvind cursurile în 10 meserii”1. De asemenea, prin
intermediul sectoarelor cultural-educative s-au organizat
întâlniri cu familiile deţinuţilor şi s-a acordat asistenţă moral reli-
gioasă, iar cu sprijinul Patriarhiei Române au fost constituite ca-
pele în cadrul unităţilor de deţinere. De asemenea, s-au diversi-
ficat considerabil tipurile de activităţi educative şi culturale, prin
amenajarea terenurilor de sport, precum şi a terapiei prin
activităţi artistice (de exemplu, programul „Terapie prin artă”).
Implicarea expresă a unităţii penitenciare în ceea ce pri-
veşte pregătirea pentru liberare este concretizată în programe
terapeutice sau de consiliere, „activităţi educative şi culturale”2,
şcolarizare, precum şi prin activităţi moral-religioase. Apreciem
că pregătirea condamnatului pentru liberare începe încă din
momentul executării pedepsei, prin participarea sa la programe
specializate conform propriilor nevoi şi este intensificată în pe-
rioada anterioară liberării. Scopul acestor programe şi activităţi
este să amelioreze condiţia umană a deţinuţilor, oferindu-le
cunoştinţe, tratându-le diferitele tulburări fizice şi psihice,
dezvoltându-le competenţe utile pentru o viaţă cinstită după
liberare. Ca urmare, programele oferite de administraţia unui
penitenciar pot fi clasificate în programe de educaţie, de formare
(formare profesională) şi programe de terapie. Finalitatea acestor

1 Chiş, I., Reforma penitenciară din România, Editura Ando-Tours,
Timişoara, 1997, p. 141.
2 Pop, O., Mediul penitenciar şi implicaţiile acestuia asupra personalităţii
condamnatului, Editura Mirton, Timişoara, 2003.
136
programe este comună: să-i ajute pe deţinuţi să gândească şi să

se comporte într-un mod acceptat social astfel încât să nu mai
recidiveze. Prin urmare, pregătirea pentru liberare este şi o
pregătire pentru reducerea riscului de recidivă. D.L. Mackenzie
clasifică intervenţiile în domeniul penal în şase categorii:1
neutralizarea (reducerea capacităţii delincventului de a mai
comite o infracţiune, de obicei prin încarcerare); disuasiunea
(pedepsele au efecte neplăcute care pot face delincvenţii să
renunţe la infracţiuni); readaptarea (delincventul participă la
programe care îi schimbă modul de gândire, sentimentele şi
comportamentele); măsuri de control în comunitate (prin supra-
veghere şi alte măsuri asemănătoare, delincventul este împie-
dicat să participe la proiecte infracţionale); structură, disciplină şi
stimulare (se referă la activităţi fizice şi uneori mentale, con-
cepute să influenţeze pozitiv atitudinile persoanei şi dorinţa sa
de a comite infracţiuni); readaptare şi măsuri de control (implică
o combinaţie de metode, de tratamente, de supraveghere şi
restrângere a libertăţii, astfel încât persoana să fie forţată să
respecte normele). Ca urmare, programele pentru deţinuţi se pot
diferenţia după obiectivul urmărit (eliminarea nevoilor crimino-
gene), după numărul şi durata activităţilor desfăşurate, după
locul întâlnirilor, după categoria deţinuţilor participanţi (cu
pedepse lungi sau scurte etc.), după gama de programe oferite
de o unitate de detenţie (unităţi specializate în diminuarea
violenţei, unităţi specializate în prevenirea sinuciderii etc.).
Programele de consiliere şi sprijin acordate deţinuţilor se
desfăşoară sub diverse forme. De pildă, grupurile de dialog sunt
formate din deţinuţi care dezbat dileme morale astfel încât să
creeze un dezacord între participanţi în timpul rezolvării

1 Florian, Gh., Fenomenologie penitenciară, Editura Oscar Print, Bucureşti,
2003, pp. 73-74.
137
DINCOLO DE GRATII
acestora. Un alt tip de program este programul comunităţii corecte1,

care se desfăşoară pe o secţie a unui penitenciar unde se creează
un mediu receptiv din punct de vedere moral. Acest program are
totuşi câteva limite: schimbările comportamentale reflectă mai
degrabă modificările aduse mediului penitenciar pe secţia în care
se desfăşoară decât schimbările produse în gândirea morală a
deţinuţilor; unii membrii ai personalului cuprinşi în program
consideră că îşi pierd prestigiul în faţa deţinuţilor, fiind nevoie
de un personal înţelegător şi format adecvat. Programele educative
intensificate sunt altă formă a activităţilor derulate în penitenciar;
acestea au două componente: predarea unor cursuri umaniste
intensive care să favorizeze dialogul moral şi asumarea de roluri
şi stabilirea unor relaţii speciale între educatori şi deţinuţi, care
să le confere acestora din urmă puteri decizionale în probleme de
interes pentru ei. Programele multimodale combină o componentă
a educaţiei morale cu elemente ale unor tratamente precum re-
glarea emoţională şi autocontrolul, formarea deprinderilor so-
ciale, terapia de familie. Componenta cea mai importantă este
asumarea de roluri sociale importante pentru evoluţia viitoare a
persoanei. De asemenea, deţinuţii beneficiază de asistenţă reli-
gioasă; preotul capelei din penitenciar, „ca agent al schimbării”,
are un rol exclusiv spiritual şi moral, cu respectarea dispoziţiilor
legale şi a ordinii interioare.
În ceea ce priveşte consilierea individuală, E. Stănişor şi E.
Bălan ne aduc în atenţie unele probleme ale consilierii înainte de
liberare2. Accentul se pune pe problemele cu care se va confrunta
deţinutul după liberare şi anume: supravieţuirea (locuinţă,
slujbă, transport, bani, dorinţa de răzbunare, alcool, plata
datoriilor, legătura cu foştii prieteni, îmbrăcăminte etc.); munca
(nu poate găsi un loc de muncă, acceptarea la locul de muncă,

1 Ibidem, p. 89.
2 Stănişor, E., Bălan, A., Pripp, C., op. cit., p. 377.
138
dificultăţile de adaptare la locul de muncă etc.); relaţia cu familia

de origine (copiii îl resping, relaţiile cu membrii familiei,
schimbări care au avut loc în familie, temeri sexuale, criza de
autoritate etc.), relaţia deţinutului şi raportarea sa la autoritate
(poliţie, serviciile sociale, viitorii şefi şi colegi de serviciu etc.);
modalitatea de petrecere a timpului liber (întâlnirea cu vechi
prieteni, filme violente, jocuri de noroc etc.).
Succesul reintegrării sociale post-penale este asigurat, de
asemenea, de deţinuţii înşişi. Pregătirea lor pentru liberare este
în fond o pregătire pentru reintegrarea în societate, care ar trebui
să aibă loc la momentul liberării. Modul în care deţinuţii se pre-
gătesc pentru liberare depinde de fiecare condamnat în parte,
însă pentru asta elementul-cheie este motivaţia. Motivaţia
personală include dorinţa de schimbare, pe care o verbalizează
adesea deţinuţii aflaţi în ultima parte de executare a pedepsei. I.
Durnescu şi S. Lewis (2009) ne aduc în atenţie trei puncte
centrale ale unei reintegrări de succes: motivaţie, capacitate,
oportunitate. Autorii fac distincţie între capitalul uman şi ca-
pitalul social. Capitalul uman se referă la „capacităţile, abilităţile
şi cunoştinţele personale ale fiecărui individ”1, care garantează
obţinerea unui loc de muncă, accesul la educaţie şi la alte resurse
de valoare. Capitalul uman, adaugă autorii, promovează senti-
mentul de auto-eficienţă („self-efficacy”), care este recunoscut ca
fiind esenţial în procesul de schimbare personală. Atât capitalul
uman, cât şi capitalul social sunt esenţiale în schimbare. Pe lângă
acestea, motivaţia condamnatului este deosebit de importantă,
iar condamnaţii trebuie să îşi găsească suficiente motive pentru a
se schimba.
Pe lângă pregătirea terapeutică, de participare la diverse
programe de consiliere şi cursuri de formare profesională, are loc
în cazul deţinuţilor şi o pregătire morală, emoţională. În perioada

1 Durnescu, I., Lewis, S., op. cit., 2009, p. 51.
139
DINCOLO DE GRATII
anterioară liberării, deţinutul este dominat de sentimentul de

frică şi nesiguranţă în ceea ce priveşte viaţa de după gratii.
Apare frica de „deprizonizare”, de desistare şi, în ultimă
instanţă, frica de independenţă, căci prin liberare condamnatul
este luat din „grupul” său, cu care a convieţuit pe toată perioada
executării pedepsei, şi pus în situaţia de a-şi relua rolurile avute
înaintea încarcerării. Are loc o resocializare din perspectiva
normelor general acceptate.
Dificultăţi de reintegrare socială din perspectiva

foştilor condamnaţi
Dificultăţile de reintegrare sunt resimţite de către deţinuţi

încă din momentul încarcerării lor şi se acutizează anterior mo-
mentului liberării.
Mai mult decât atât, dificultăţile de integrare întâmpinate
de deţinuţi în lumea carcerală, din timpul executării pedepsei
vor avea un impact asupra reintegrării acestora în societate la
momentul liberării, întrucât experienţele carcerale au influenţat
în sens negativ personalitatea deţinutului. Pe perioada executării
pedepsei apar fenomene socioafective de atragere, respingere,
izolare, ignorare sau neutralitate între indivizi, faţă de alte
grupuri de deţinuţi care cunosc o deosebită virulenţă; prieteniile
cât şi ostilităţile sunt pe viaţă sau pe moarte. Aceste fenomene
afectează atât climatul organizaţional cât şi starea de disciplină a
deţinuţilor. Aceştia vor fi în continuă interacţiune cu cei din jur şi
îşi vor modifica comportamentul faţă de alţi deţinuţi, cât şi faţă
de cadre. Relaţiile de cooperare ca şi cele antagonice, conflictuale
sunt acţiuni caracterizatoare pentru orice deţinut.
Condiţiile de existenţă sunt acelea ce determină caracte-
risticile subculturii; acolo unde valoarea fundamentală este
libertatea există un climat de siguranţă şi încredere reciprocă, dar
140
în condiţiile încarcerării, prin alterarea fundamentală a modului

de viaţă, ia naştere un climat de neîncredere atât între deţinuţi,
cât şi între aceştia şi cadrele penitenciarului. N. Jurcău (2008) face
o radiografie a efectelor negative ale încarcerării asupra deţinu-
tului1: o anumită „dependenţă de structura instituţională”;
„hipervigilenţă, neîncredere interpersonală şi suspiciune” (frica,
accentuează autorul, apare ca un numitor comun al stilului de
viaţă în detenţie); „controlul emoţional, alienarea şi distanţarea
psihologică” (deţinuţii depun un efort considerabil pentru a-şi
controla emoţiile), „retragerea socială şi izolarea”, „încorporarea,
asimilarea normelor culturii carcerale”, „diminuarea sensului va-
lorii personale”, „reacţii de stres post-traumatic la suferinţele
asociate prizonizării”.
În timpul executării, deţinutul este rupt de familie, de
cercul de prieteni şi de colectivul de muncă. Uneori se
obişnuieşte cu închisoarea şi se rupe de lumea oamenilor liberi.
Familia trăieşte la rândul ei o situaţie greu de suportat.
Condamnatul este obligat să-şi revadă situaţia sa nouă, să se
considere un „outsider”, un om pus în situaţia de a trăi în afara
grupului său social. În viitor el se va comporta în consecinţă,
adică se va izola de societate sau va fi izolat de către societate.
Condamnatul este traumatizat din punct de vedere psihologic şi
social (contactul cu organele judiciare pe parcursul desfăşurării
procesului penal, frustrarea mediului carceral care îi exclude o
anumită experienţă profesională şi faptul că nu mai poate
dispune de petrecerea timpului său liber. Apar noi elemente
frustrante, caracteristice noului mediu, sunt înlăturate simbo-

1 Jurcău, N., op. cit., pp. 49-51.

„Outsider” semnifică în traducere liberă persoana din afara grupului,
sau care nu face parte din grup. Termenul este des întâlnit în
literatura de specialitate, mai ales în cazul teoriilor explicative ale
infracţionalităţii.
141
DINCOLO DE GRATII
lurile exterioare ale personalităţii; acum poartă uniforma penală,

cea care standardizează modul de viaţă şi estompează
diferenţierile individuale caracteristice unei vieţi libere. Dacă la
toate acestea adăugăm faptul că mulţi sunt abandonaţi de
familiile lor şi nu au minime posibilităţi de întreţinere după
liberarea din închisoare, se conturează „imaginea completă a
ceea ce personalul educativ şi specialiştii în probleme umane
(psihologi, asistenţi sociali şi sociologi) au de corectat, amplificat,
tratat, modelat în ce-i priveşte pe deţinuţi”1.
Există cazuri în care, în urma intervenţiei de specialitate,
deţinuţii nu răspund pozitiv, ca urmare a valorilor criminale ale
subculturii carcerale. În literatura de specialitate se vorbeşte tot
mai des de penitenciar ca de o adevărată „şcoală de crimina-
litate”, iar deţinuţii se liberează mai degrabă „criminalizaţi decât
socializaţi”2. Comportamentele învăţate în detenţie de către
deţinuţi pierd din semnificaţie după liberarea acestora. Foştii
deţinuţi sunt puşi în situaţia de resocializare din perspectiva
valorilor morale general acceptate.
M. Tonny şi J. Petersila (1999) au identificat câteva efecte
negative ale închisorii3: producerea unor efecte pe termen lung
asupra sănătăţii, reducerea şanselor în identificarea unui loc de
muncă, „exportarea” anumitor stiluri şi valori carcerale în co-
munitate, izolarea şi marginalizarea familiei deţinutului,
anumite stări de automutilare, închidere în sine etc.
În ceea ce priveşte dificultăţile de reintegrare socială după
liberare asupra deţinuţilor, persoanele private de libertate

1 Vasile, M., „Aspecte practice ale regimului restrictiv”, în Buletinul
penitenciar, nr. 1, 1987, pp. 35-36.
2 Jurcău, N, op. cit., p. 46.
3 Tonny, M., Petersila, J., „Prison Research at the Begenning of 21st
Century”, în Tonny, M., Petersila, J. (eds.), Prisons, University of

Chicago Press, 1999, p. 6.
142
apreciază că problema cea mai importantă „pe care o vor întâlni

în perioada post-detenţie este găsirea unui loc de muncă
(45,6%)”. De asemenea, persoanele private de libertate „sunt
îngrijorate de statutul social de « fost puşcăriaş » pe care îl vor
avea în societate (12,6%), de prejudecăţile si etichetarea de care
vor avea parte din partea membrilor comunităţii”1. Conform
rezultatelor cercetării2, mare parte dintre deţinuţi îşi exprimă
îngrijorarea faţă de siguranţa unei locuinţe după liberare,
dificultate explicată prin ruperea legăturii cu mediul exterior şi a
relaţiei cu familia. Astfel, un procent îngrijorător din lotul de
deţinuţi investigaţi nu mai au „după gratii” nici o altă persoană
de sprijin. Se impune în acest caz dezvoltarea serviciilor de
mediere şi menţinerea relaţiilor deţinuţilor cu familiile de
origine.
Mai mult decât atât, persoanele deţinute nu dispun de
informaţii referitoare la instituţiile care ar trebui să le sprijine
reintegrarea socială post-penală. În sondajul de opinie realizat de
Agenţia Naţională a Penitenciarelor, peste doua treimi dintre
persoanele private de libertate au declarat ca nu cunosc nici o
instituţie care ar putea să sprijine persoanele private de libertate
în perioada post-detenţie. Această percepţie ar putea fi explicată
de informarea deficitară din partea autorităţilor unităţilor de
deţinere, dar şi de o colaborare slabă a penitenciarului cu
„agenţii de incluziune socială”. Potrivit cercetării menţionate,
dintre deţinuţii care au exemplificat instituţii de reintegrare, cei
mai mulţi au indicat agenţiile judeţene pentru ocuparea forţei de
muncă şi serviciile de probaţiune. În termeni reali, însă, doar

1 Ministerul Justiţiei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Sondaj
de opinie la nivelul persoanelor private de libertate din unităţile
penitenciare, Raport de cercetare, 2006, http://www.anp-just.ro/,
accesat la data de 7.12.2010.Aceasta
2 Ibidem.
143
DINCOLO DE GRATII
8,8% dintre persoanele private de libertate au auzit de serviciile

de probaţiune. Apreciem că opiniile deţinuţilor sunt influenţate
de specificul colaborării prezente dintre penitenciar şi serviciul
de probaţiune, precum şi de specificul activităţilor reglementate
de prezentul Cod penal al instituţiei probaţiunii. Precizăm că
acordarea de către Serviciul de Probaţiune a asistenţei post-
penale a deţinuţilor în vederea reintegrării sociale a acestora nu
este reglementată legal. În prezent, acest lucru se realizează doar
la nivel experimental, prin programul „Reducerea riscului de
recidivă după închisoare”, care „acoperă” un procent extrem de
redus al deţinuţilor, raportat la numărul total de persoane
liberate condiţionat şi se doreşte a fi o pregătire pentru
prevederile noului Cod penal, care nu a intrat încă în vigoare.
În cele ce urmează, prin intermediul celor trei anchete de
teren, vom analiza în profunzime relaţia dintre pedeapsă şi
reintegrarea socială post-penală a foştilor condamnaţi, atât din
perspectiva specialiştilor din instituţiilor de control social, cât şi
a înşişi condamnaţilor.
144

IV. PENITENCIARUL ŞI SERVICIUL

DE PROBAŢIUNE CA TEREN
DE CERCETARE
Dimensiunea etică a cercetării
Contactul nemijlocit cu universul cercetării a avut ca

grupuri-ţintă pe de o parte persoanele aflate în conflict cu legea
penală, iar pe de altă parte specialiştii din sistemul juridic şi do-
meniul intervenţiei psihosociale generale. Cercetarea îşi găseşte o
profundă aplicabilitate din punctul de vedere al profesiilor din
domeniul juridic şi nu numai. Misiunea etică a specialistului în
lucrul cu persoanele care comit infracţiuni face referire în mod
implicit la reintegrarea socială a acestor persoane, dar şi la cer-
cetarea cauzalităţii comportamentului deviant, având la bază
principiul cauză-efect.
Când ne referim la justiţie, inevitabil ne gândim la valori
etice, substantivul justiţie are un referenţial axiologic, când
spunem justiţie ne gândim la dreptate, egalitate, echitate etc.
Potrivit lui Aristotel, dreptatea este „acea dispoziţie morală da-
torită căreia suntem apţi de acte drepte şi datorită căreia le
înfăptuim efectiv”1. Dreptatea însoţeşte munca de teren a cer-
cetătorului în domeniul criminologiei, „agent al schimbării” în
sistemul de justiţie penală, atât în procesul de culegere a datelor,
pentru a nu fi părtinitor, cât şi în activitatea de intervenţie.

1 Aristotel, Etica nicomahică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1988, p. 40.
145
DINCOLO DE GRATII
O bună conduită în cercetare presupune în egală măsură

respect faţă de fiinţa umană supusă cercetării, faţă de valoarea de
„om”; prevenirea, respectiv diminuarea efectelor negative,
ocrotirea mediului natural. Cercetătorul are datoria de a respecta
natura, în sensul neatingerii firescului, naturalului, „armoniei,
ordinii, echilibrului”1. Din perspectiva cercetătorului, în relaţia
sa cu persoane care comit infracţiuni, acest principiu aretologic
de actualitate – „a trăi în acord cu natura”, face referire la „nealte-
rarea” specificului acestor persoane, păstrarea caracterului lor, a
specificului de relaţionare în bandele de cartier sau în cadrul
celulei de detenţie. Acest principiu poate fi extins în cercetarea
de teren şi asupra coordonatei esenţiale de fidelitate a datelor
culese şi ulterior prin păstrarea obiectivităţii în analiza şi inter-
pretarea datelor.
Respectarea principiilor etice prezintă o importanţă majoră
în cercetare, având rolul de orientare, ghidare în relaţiile inter-
umane şi organizare a cercetării. În cadrul oricărui domeniu de
cercetare/ profesional există un cod deontologic, ce face referire la
orice sferă a muncii sociale, văzut ca „ofertă a unui cadru
axiologic – normativ orientativ”2. Codul deontologic al cercetă-
torului în domeniul criminologiei include o serie de afirmaţii pri-
vitoare la responsabilităţile de natură etică faţă de subiectul cer-
cetării, faţă de colegi şi faţă de alţi profesionişti, instituţii şi orga-
nizaţii, dar şi faţă de profesie, aşa cum este formulată în legislaţia
de specialitate. Este, cu alte cuvinte, un ghid pentru comporta-
mentul profesional cotidian, exprimă standardele pentru
conduita şi atitudinea profesională a acestuia: „Prezentul cod
deontologic reglementează standardele de conduită profesio-

1 Cozma, C., Introducere în aretologie, Editura Universităţii „Alexandru
Ioan Cuza”, Iaşi, 2001, p. 93.
2 Cozma, C., Elemente de etică şi deontologie, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1997, p. 151.
146
PENITENCIARUL ŞI SERVICIUL DE PROBAŢIUNE
nală..., pentru ca aceasta să fie conformă cu onoarea şi

demnitatea profesiei”1.
Din perspectiva lui R. E. Goodin, etica reprezintă „teoria
relaţiilor sociale”, iar condiţiile eticii „obligaţii de a face bine oa-
menilor”2. Din acest punct de vedere, obligaţiile cercetătorului
din domeniul criminologiei fac parte din însăşi natura profesiilor
întâlnite în acest domeniu (consilier de probaţiune, agent de
penitenciare, educator specializat de penitenciare), în contactul
direct cu categoria etichetată în societate a „infractorilor”, mai
exact a persoanelor care comit infracţiuni. Etica relaţionării cu
aceste persoane face în fond trimitere la toate celelalte principii
etice cuprinse în codul deontologic. Relaţiile sociale iniţiate de
cercetător reprezintă aşadar mijlocul de aplicare în practică a
tuturor principiilor etice. Atitudinea deschisă de comunicare
trage primul semnal către comunitate şi societate, acela de
nediscriminare şi acceptanţă, văzute ca principii de căpătâi ale spe-
cificului în munca cu această categorie defavorizată şi de cele
mai multe ori marginalizată de majoritatea membrilor co-
munităţii. Defavorizarea persoanelor care comit infracţiuni tre-
buie înlăturată, aceştia având nevoie de ajutor, de sprijin în
drumul spre corectare şi reintegrare socială.
Standardele de conduită în activitatea cercetătorului sunt
strâns legate de principii ale „onoarei profesionale”3, referitoare la:
conduita autoreflexivă, respectarea valorilor fundamentale ale
persoanei, comportamentul empatic, de deschidere, comunicare,
respectarea adevărului, obiectivitatea judecăţilor, păstrarea
secretului profesional sau principiul confidenţialităţii. Gradul de

1 Codul deontologic al consilierului de probaţiune, art. 2 din Capitolul I,
„Dispoziţii generale”.
2 Goodin, R., E., „Utilitatea şi binele”, în Peter Singer (coord.), Tratat de
etică, Editura Polirom, Bucureşti, 2000, p. 267.

3 Cozma C., op. cit., 1997, p. 151.
147
DINCOLO DE GRATII
respectare a principiilor etice de către cercetător reprezintă un

criteriu indirect al evaluării „competenţei profesionale”1.
Competenţa profesională a cercetătorului în domeniul

criminologiei este relevată în mod formal prin intermediul
legislaţiei. Astfel, în cadrul Regulamentului de aplicare a Legii
129/2002 se prevede o serie de principii, care se găsesc de altfel
şi în cadrul codului deontologic din domeniul ştiinţelor sociale:
respectarea legii şi a hotărârilor judecătoreşti, evitarea discri-
minării pe orice temei, respectarea drepturilor omului şi a de-
mnităţii umane, imparţialitate, deschidere, respect faţă de toate
persoanele supuse cercetării.
În strânsă corelaţie cu principiile competenţei profesionale
în lucrul direct cu această categorie de persoane, se află principiul
virtuţii, sinonim cu termenii de „integritate” sau „caracter”. Buna
măsură este considerată miezul virtuţii. Virtutea reprezintă
echilibru, „integritate, buna măsură, proporţie, consonanţă, justa
poziţie de mijloc”2. Virtutea însoţeşte cercetătorul, care trebuie să
fie el însuşi un model comportamental demn de urmat. În litera-
tura de specialitate, în cazul profesioniştilor practicanţi, acest
fenomen poartă denumirea de modelare prosocială. Din poziţia
opusă, subiecţii cercetării suferă de răsturnare a valorilor etice,
morale, ce se află în dezacord cu normele etice ale societăţii
aparţinătoare, lucru care accentuează necesitatea unui model de
comportament pozitiv demn de urmat, în speţă de modelare
prosocială. De altfel, comunitatea şi societatea în ansamblul său
este copleşită de antivalori, cum sunt: hedonismul şi egoismul,
anomia endemică 3.

1 Ibidem, p. 152.
2 Cozma C., op. cit., 2001, pp. 82- 83.
3 Sârbu T., Etică. Valori şi virtuţi morale, Editura Societăţii Academice
„Matei Teiu Botez”, Iaşi, 2005, p. 14.

148
Dacă ne referim la forme prin care o teorie morală e ca-

pabilă să dea formă judecăţilor morale, virtuţile sunt acele tră-
sături de caracter care aduc beneficii agentului moral (perfect
virtuos şi celorlalţi).
V. Mureşan (2001) aduce în prim-plan respectarea câtorva
principii etice folositoare: principiul respectării autonomiei, prin-
cipiul binefacerii („beneficence”) – un grup de norme pentru
conferirea de beneficii şi cântărirea beneficiilor în raport cu
costurile şi riscurile; principiul nefacerii răului („non-maleficence”)
– o normă a evitării cauzării unor daune; principiul dreptăţii (un
grup de norme pentru distribuirea beneficiilor, riscurilor şi cos-
turilor într-un mod echilibrat). A respecta principiul unicităţii,
individualităţii şi demnităţii persoanei1 înseamnă a face apel la o
practică nondiscriminatorie, care explică centralitatea valorii de
respect pentru unicitate, evidenţiind totodată faptul că indivi-
dualizarea şi autodeterminarea pot fi considerate modificări de
accent în cadrul aceluiaşi concept valoric. Principiul dreptăţii
ocupă un loc central în cercetarea asupra persoanelor care comit
infracţiuni, văzut ca a acorda dreptate celui care a încălcat
dreptatea şi regulile sociale, morale, bineînţeles, în limite
acceptabile. Aceasta ne duce cu gândul la situaţiile atipice,
întâlnite totuşi în practică, în scopul întăririi stimei de sine a
condamnatului şi al creşterii şanselor de reintegrare socială la
liberarea sa din mediul de detenţie. A acorda dreptate înseamnă
aşadar a acorda dreptate şi demnitate persoanei şi nu faptei sale
antisociale, asupra căreia se centrează cercetarea. Din perspectiva


Pentru o tratare în amănunţime a principiilor etice vezi teza de
doctorat Diana Neculau Nastasă, Impactul executării pedepsei asupra
reintegrării sociale post-penale a foştilor condamnaţi, susţinută public la
data de 5 septembrie 2011.
1 Poledna, S., „Valori, principii şi competenţe profesionale în
probaţiune”, în Schiaucu V., Canton R. (coord.), Manual de probaţiune,
Editura Euro Standard, Bucureşti, 2008.
149
DINCOLO DE GRATII
lui J.T. Montmorquet1, o conduită etică presupune să fim

întotdeauna deschişi să învăţăm de la alţii, să avem curaj
intelectual şi să ne confruntăm cu cei care ni se opun.
Metodele cercetării
În cadrul anchetei de teren s-au desfăşurat trei studii ce se

află într-o interdependenţă şi interrelaţionare reciprocă. Se face
remarcată metoda analizei comparative, luându-se contact cu
diverse categorii de persoane. Pentru culegerea datelor folosim
atât metoda calitativă (interviul şi interviul de grup semi-
structurat), cât şi cea cantitativă (chestionar).
Primul studiu: „Control social şi criminalitate”

Repere teoretice
Microcercetarea de faţă a fost efectuată prin interviuri
luate „populaţiei intermediare”, formată din specialişti diverşi
din sfera juridică şi psihosocială. Două ghiduri de interviu
distincte au fost elaborate pentru a ne servi în investigaţia de
teren (ghidul de interviu destinat magistraţilor, ghidul de
interviu destinat specialiştilor din sfera psihosocială). În etapa de
analiză a informaţiilor obţinute ne-am folosit de grila de analiză.
Am putut construi astfel un „circuit al instituţiilor de
control social”, în funcţie de importanţa şi gradul de control
social cu care este investită fiecare instituţie în parte. Pentru a
contura încă din primul studiu al cărţii tiparul unei analize
comparative pe care îl vom regăsi şi pe parcursul celorlalte

1 Montmorquet, J.T., apud Poledna, S., op. cit., p. 19.

Menţionăm că studiul „Control social şi criminalitate” („Social
Control and Crime”) a fost publicat în volumul colectiv al Conferinţei
cu participare internaţională, ediţia a IV-a, martie 2010, Sibiu, cu
tema: „Provocări pentru ştiinţă şi cercetare în perioada de criză”.
150
studii, s-au ales spre analiză două tipuri de instituţii, în funcţie

de mijloacele de control social utilizate, respectiv, de natură
penală (represivă) şi psihosocială. Numim „instituţii penale”
instituţiile care fac parte din aparatul juridic, mai exact poliţia,
parchetul, judecătoria, tribunalul, penitenciarul. În ceea ce
priveşte instituţiile de natură psihosocială ne-am îndreptat
atenţia spre instituţiile care au drept scop diagnosticarea
problemelor sociale şi intervenţia psihosocială, dintre care
amintim: Direcţia de Asistenţă Socială şi Protecţie a Drepturilor
Copilului, centre de sănătate mentală, organizaţii nonguverna-
mentale (asociaţii şi fundaţii). În funcţie de scopul urmărit, dar şi
de modul de exercitare a controlului social, plasăm Serviciul de
Probaţiune la limita dintre cele două categorii, întrucât are drept
atribuţie legală punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti
cu suspendare sub supraveghere pe de o parte, iar pe de altă
parte are rolul de evaluare a perspectivelor de reintegrare socială
a persoanelor care comit infracţiuni şi de asigurare a intervenţiei
de specialitate pentru reducerea riscului de recidivă a acestora.
Menţionăm că specialiştii aleşi spre intervievare au folosit
termenii de „instituţii formale” şi „informale” de control social.
Prin „instituţii formale de control social” se înţelege instituţiile care
sunt instituite prin lege şi se ghidează după normele juridice ale
statului. „Instituţiile informale de control social” fac trimitere către
acele instituţii care se ghidează după reguli morale şi acordă sprijin de
factură psihosocială.
Documentare
În cadrul studiului cantitativ realizat în anul 2002 în
România de către Direcţia de Probaţiune, sub coordonarea unei
echipe britanice din cadrul proiectului „Probaţiunea în
151
DINCOLO DE GRATII
România”1 s-au analizat opiniile judecătorilor referitoare la

introducerea instituţiei probaţiunii în România. Obiectivul
cercetării a fost acela de a evalua percepţia judecătorilor în ceea
ce priveşte introducerea probaţiunii în sfera justiţiei penale.
Chestionarul a fost aplicat conducerii a 27 de tribunale, 107 de
judecătorii.
Potrivit acestui studiu, peste 90% dintre magistraţi sunt de
părere că serviciile de probaţiune ar trebui să furnizeze referate
de evaluare, ceea ce acordă un rol important acestei activităţi. În
ceea ce priveşte utilitatea referatelor de evaluare psihosocială,
evaluată pe o scară de 1 la 4, doar 4% dintre judecători au con-
siderat că referatele de evaluare nu sunt utile, în timp ce 85%
dintre judecători le-au apreciat ca fiind foarte utile în individua-
lizarea pedepsei.
De asemenea, majoritatea judecătorilor (97%) acordă o
importanţă majoră şi activităţii de supraveghere. În ceea ce pri-
veşte activitatea de asistenţă şi consiliere, 80% dintre magistraţii
participanţi la cercetare consideră necesară această intervenţie.
Într-o altă cercetare realizată de Direcţia de Probaţiune2
asupra opiniilor judecătorilor privind aplicarea muncii în folosul
comunităţii (MFC) în justiţia penală, în privinţa instituţiilor care
ar trebui să supravegheze executarea MFC, 45,77% dintre jude-
cători sunt de părere că această atribuţie cade în responsa-
bilitatea exclusivă a Serviciului de Probaţiune (S.P.), ceea ce
evidenţiază importanţa Serviciului de Probaţiune. Importanţa
misiunii instituţiei probaţiunii este relevată în ambele cercetări
aduse în discuţie de procentele ridicate care susţin atât
activitatea de evaluare, cât şi pe cea de supraveghere.

1 Haines K., Mansell C., Shaw R., Probaţiunea în România - Raport 2003,
Prifysgol Cymbru Abertawe University of Wales Swansea.
2 Dumitru, S. (coord. proiect), Serviciul comunitar, Bucureşti, septembrie
2005.
152
Etapele cercetării
Designul cercetării
Pentru „construirea” unui circuit al instanţelor de control
social, în sens concret, am recurs la identificarea percepţiei
specialiştilor din domeniul socio-juridic asupra rolului
instituţiilor cu atribuţii de control social, în raport cu formele de
control şi ordine socială.
Printre obiectivele anchetei aducem în atenţie: identificarea
instituţiilor cu rol de control social (formale şi informale),
precum şi a modalităţilor de realizare a controlului social;
scalarea instituţiilor de control social, în ordinea importanţei lor;
stabilirea relaţiei dintre controlul social şi fenomenul
infracţional; identificarea instituţiilor cu rol în scăderea ratei
infracţionalităţii şi asigurării ordinii publice; explorarea dina-
micii controlului social în acord cu schimbările sociale; identi-
ficarea gradului de control social exercitat de instituţia
probaţiunii; evidenţierea modalităţilor de control social folosite
de Serviciul de Probaţiune (S.P.).
Ipotezele anchetei sunt: cu cât se înregistrează o scădere a
mijloacelor materiale şi financiare ale instituţiilor de control, cu
atât se observă mai pregnant scăderea gradului de control social
exercitat de acestea; relaţia dintre control social şi infracţio-
nalitate este definită sub raport invers proporţional; cu cât
gradul de coerciţie exercitat de o instituţie este mai ridicat, cu
atât creşte nivelul de control social al acesteia; specialiştii din
instituţiile represive alocă o importanţă ridicată modalităţilor de
coerciţie, în defavoarea celor psihosociale. Alte două întrebări,
formulate mai degrabă sub formă de presupoziţii, aduc în atenţie
instituţiile din cadrul sistemului juridic şi la factorul represiv de
control social, respectiv: instituţiile asimilate aparatului juridic
exercită un control social mai ridicat în comparaţie cu instituţiile
de factură psihosocială; cu cât scade factorul represiv (coercitiv)
153
DINCOLO DE GRATII
de control de la nivelul societăţii, cu atât devine mai important

factorul restitutiv (socio-educativ). Instituţia probaţiunii, văzută
ca teren principal de cercetare în cadrul cărţii, alături de peni-
tenciar, ocupă în cadrul acestui studiu un loc distinct în circuitul
instanţelor de control social, centrându-ne asupra scopului şi
mijloacelor de control social uzitate de această instituţie. Astfel,
atenţionăm asupra altor două problematizări ale studiului:
mijloacele de control ale instituţiei probaţiunii sunt asociate cu o
formă inovatoare de control social: asistenţa şi consilierea; există
un decalaj între scopul teoretic al instituţiei probaţiunii şi
rezultatele practice de la nivelul general al circuitului
instituţional de control social.
Observaţie: menţionăm că gradul de control social se va evalua
prin comparaţie.
Poziţia socială a persoanelor intervievate:
Numim „populaţie intermediară” categoria specialiştilor
din sistemul justiţie şi sistemul socio-educativ. Denumirea este
explicată de rolul de intermediar pe care aceştia îl exercită,
conştient sau nu, între sistemul din care provin (juridic sau
psihosocial) şi cetăţeni.
Categoria vizată este compusă din specialişti din sistemul
penal (magistraţi, agenţi de poliţie, consilieri de probaţiune,
educatori specializaţi din penitenciar, subcomisari de peniten-
ciare) şi specialişti din sistemul psihosocial (asistenţi sociali,
psihologi, psihoterapeuţi din cadrul instituţiilor de stat, precum
şi din alte organizaţii nonguvernamentale).
Varietatea instituţiilor în cadrul cărora s-a realizat
cercetarea prezentă este dată de caracteristici specifice, grupate
pe 2 axe care se întrepătrund: pe de o parte caracterul formal-
legal şi informal al acestora, iar pe de altă parte forma de
organizare şi guvernare: de stat şi nonguvernamentale. În acest
sens, instituţiile sunt: Tribunalul Iaşi, Judecătoria Iaşi, Parchetul
de pe lângă Judecătoria Iaşi, Penitenciarului cu Regim de
154
Maximă Siguranţă din Iaşi, Poliţia Municipiului Iaşi, Serviciul de

Probaţiune de pe lângă Tribunalul Iaşi, Centrul de Sănătate
Mentală „L. Ghelerter” din Iaşi, Asociaţia Română de Terapie
Comportamentală şi Cognitivă, Direcţia Generală de Asistenţă
Socială şi Protecţie a Copilului Iaşi, Fundaţia „Hecuba” din Iaşi,
Consiliul Local – Centrul Rezidenţial pentru mame şi copii aflaţi
în dificultate, Iaşi.
Din cercetările asupra statisticilor privind personalul anga-
jat în instituţiile vizate, dispunem de următoarele date statistice:
în cadrul Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Iaşi
funcţionează în prezent un număr de 14 consilieri de probaţiune;
în cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a
Copilului Iaşi activează un număr de 54 asistenţi sociali şi 24 de
psihologi, iar la compartimentul Serviciul în Situaţii de Urgenţă
– 8 specialişti (psihologi şi asistenţi sociali), dintre care Serviciul
Copilului Delincvent 2 specialişti; în cadrul Poliţiei Municipiului
Iaşi (387 poliţişti), Secţia a III-a – 70 poliţişti, din care 20 activează
în cadrul Compartimentului Investigaţii Criminale; în cadrul
Penitenciarului cu Regim de Maximă Siguranţă Iaşi, Serviciul
Educaţie şi Asistenţă Psihosocială funcţionează 12 specialişti;
Tribunalul Iaşi – Secţia Penală activează 18 judecători, Secţia
Civilă – 22, din care 2 inactivi în prezent; Judecătoria Iaşi – Secţia
Penală 14 judecători, din care 1 inactiv, iar în cadrul Secţiei Civile
28, din care 3 inactivi.
Eşantionul este compus din 26 de specialişti, după cum
urmează: 5 magistraţi (3 judecători: 2 Judecătoria Iaşi, 1
Tribunalul Iaşi, 2 procurori la Parchetul de pe lângă Judecătoria
Iaşi), 4 inspectori de poliţie (dintre care 1 – şeful Poliţiei Munici-
piului), 6 specialişti penitenciar (dintre care 1 – directorul
Penitenciarului Iaşi, 1 directorul adjunct – subcomisar de
penitenciare, 1 psiholog, 1 asistent social, 1 educator specializat),
4 consilieri de probaţiune (dintre care 1 şef serviciu), 3 asistenţi
sociali (dintre care 1 şef Centru Rezidenţial – Consiliul Local
155
DINCOLO DE GRATII
Iaşi), 3 psihologi (din care 2 – Centrul de Sănătate Mentală

Ghelerther, Iaşi, 1 – DGASPC Iaşi), 1 psihoterapeut – director
Asociaţia Română de Terapie Comportamentală şi Cognitivă.
În funcţie de variabila profesie, grupul intervievat în
cadrul acestui studiu este compus din următoarele profesii:
psiholog, asistent social, psihoterapeut, poliţist, procuror,
judecător, consilier de probaţiune, cel mai mare procent fiind
reprezentat de profesia de „psiholog”, urmat de cea de „poliţist”
(vezi Graficul nr. 1).
Alte profesii Profesia (nr. persoane )
penitenciar
(Director, Procuror
educator, (procuror, prim-
subcomisar) procuror)
3 2 Judecător
3
Psihoterapeut
1
Poliţie (şef,
Asistent social
subcomisar,
4
inspector)
4
Consilier de
Psiholog probaţiune
5 4
Procuror (procuror, prim-procuror)
Judecător
Poliţie (şef, subcomisar, inspector)
Consilier de probaţiune
Psiholog,
Asistent social
Psihoterapeut
Personal penitenciar ( Director, educator, subcomisar)
Graficul nr. 1 „Structura eşantionului după variabila profesie”
Reprezentativitatea eşantionului este dată de diversitatea

categoriilor profesionale din care este compus. Metoda de ale-
gere a grupului este cea a „bulgărelui de zăpadă”, un specialist
recomandând un altul. În selectarea specialiştilor care au fost
intervievaţi s-a ţinut cont de criteriul experienţei (vechimii) în
muncă de minim trei ani. Un alt criteriu de alegere constă în gra-
dul de control social cu care este „investită” fiecare instituţie.
156
Astfel, se consideră că penitenciarul şi poliţia exercită în

comunitate un control social ridicat.
Metode şi instrumente de investigaţie

Ancheta prezentă se realizează prin metoda interviului.
Interviul este de tip semistructurat, iar analiza interviurilor va fi
categorială/ tematică mixtă.
Instrumentul utilizat este ghidul de interviu, pentru aco-
perirea varietăţii categoriilor profesionale, construindu-se 3
ghiduri de interviu, după cum urmează: ghid de interviu pentru
judecători, ghid de interviu pentru procurori şi ghid de interviu
destinat specialiştilor din domeniul socio-educativ (vezi Anexa nr.
1 – ghid de interviu procurori, Anexa nr. 2 – ghid de interviu
judecători, Anexa nr. 3 – ghid de interviu specialişti din sistemul
socio-juridic). În analiza interviurilor utilizăm grila „Analiza de
conţinut categorial/tematică mixtă” (vezi Anexa nr. 4), care ne
serveşte drept bază a unei analize de profunzime. Grila de analiză
este prezentată la Anexa nr. 5.
În construcţia ghidurilor de interviu s-au avut în vedere
două grupe de dimensiuni: dimensiuni specifice şi dimensiuni
comune. În ceea ce priveşte dimensiunile specifice, acestea se regăsesc
în cazul ghidului de interviu destinat magistraţilor, după cum
urmează: procedura în cauzele cu minori şi majori – ca modalitate
de exercitare a controlului social în relaţia cu instanţele de
judecată; impactul imediat şi în timp a introducerii instituţiei pro-
baţiunii în sistemul penal, rolul de control social al activităţilor
derulate de către Serviciul de Probaţiune.
Dimensiunile ce fac un corp comun ale celor două categorii
alese fac referire la: definirea noţiunii de control social versus in-
fracţionalitate şi relaţia dintre ele; (re)crearea circuitului
instituţional de control1 social (instituţii formale-oficiale, instituţii

1 Numim circuit instituţional de control social totalitatea instituţiilor cu rol
de control care se află într-o oarecare interdependenţă între ele.
157
DINCOLO DE GRATII
informale-neoficiale, instituţii cu rol în reducerea infracţio-

nalităţii, instituţii cu rol în asigurarea ordinii şi securităţii
publice); dinamica controlului social în context românesc în
tranziţia de la comunism spre democraţie; rolul instituţiei pro-
baţiunii şi gradul de control social exercitat în cadrul circuitului
instituţional de control.
Desfăşurarea anchetei de teren asupra „populaţiei intermediare”

Desfăşurarea anchetei se referă în principal la două aspecte
ale muncii de cercetare: pregătirea muncii de teren şi
implementarea ei. În sub-etapa de pregătire a muncii de teren s-a
avut în vedere contactarea persoanelor participante la cercetare,
care s-a realizat prin contactarea telefonică şi explicarea scopului,
modului de derulare a interviurilor şi stabilirea de comun acord
a locaţiei. Doar la unul din cazuri contactarea s-a realizat prin e-
mail. Menţionăm că pentru planificarea interviurilor derulate cu
specialiştii din penitenciar, a fost necesară o întrevedere cu
domnul director al Penitenciarului cu Regim de Maximă Sigu-
ranţă din Iaşi pentru obţinerea accesului în unitate. Directorul
adjunct a mediat comunicarea cu specialiştii, în vederea planifi-
cării interviurilor. Derularea propriu-zisă a interviurilor s-a reali-
zat în majoritatea cazurilor în cadrul instituţiilor vizate, iar ca
modalitate tehnică s-a utilizat reportofonul. Studiul de faţă s-a
desfăşurat în perioada februarie 2010 - aprilie 2010.
Rezultatele obţinute
A. Control social versus infracţionalitate şi relaţia dintre ele
Majoritatea specialiştilor intervievaţi au întâlnit noţiunea
de „control social” la nivelul ei teoretic încă din timpul studiilor
universitare, domeniu care începând cu exercitarea profesiei s-a
conturat la un nivel complex – de natură practică, generată de
responsabilităţile postului.
158
Astfel, „controlul social” este definit şi perceput diferit de

către specialişti, în funcţie de specificul muncii depuse. Apelul la
norme, pachete de legi, cadru normativ este destul de des
întâlnit în cazul specialiştilor cu formare în drept, ce activează în
cadrul instituţiilor formale, instituţionalizate prin lege. M. Weber
distinge dogmatica juridică de sociologia dreptului, făcând apel
la munca agenţilor de control din fiecare domeniu. Astfel, în
prefaţa lucrării de referinţă a lui M. Weber, tradusă în limba
franceză, Sociologie du droit, Philippe Raymond atenţionează că
juristul caută valoarea de drept a acţiunilor prin „sensul
normativ” dat de norma de drept. Spre deosebire de jurist,
sociologul cercetează ce se întâmplă de fapt în comunitate1.
Instituţionalizarea controlului social conferă importanţă
statului, pentru asigurarea solidarităţii între membrii săi. La
prima vedere, statul ia forma unui stat suveran, de drept, care, în
concepţia lui É. Durkheim, se bazează pe o solidaritate mecanică,
iar controlul exercitat este de natură represivă. Intermediarii prin
care statul îşi exercită controlul asupra membrilor săi,
reprezentaţi de instituţii diverse, adaugă caracterului represiv
unul restitutiv, axat pe o solidaritate organică.
Întrebaţi în legătură cu semnificaţia controlului social,
subiecţii au dat răspunsuri nuanţate în funcţie de modalitatea de
exercitare a controlului social, respectiv direct şi indirect. Con-
trolul exercitat în mod direct îmbracă sensul de represiune,
pedeapsă, prin intermediul instituţiilor de acest tip, iar cel
indirect de intervenţie psihosocială, prin instituţiile cu specific
asistenţial.


Numim agenţi de control specialiştii din instituţiile de control social
incluse în cercetare.
1 Weber, M., op. cit., pp. 9-10.
159
DINCOLO DE GRATII
„Bine, acum pot să fie două conotaţii ale controlului social, una
manifestată în mod direct de către instituţiile de represiune ale
fenomenelor delincvente, deviante şi un control efectuat în mod indirect
prin instituţiile de asistenţă socială, pentru că şi prin instituţiile de
asistenţă socială se reglează anumite disfuncţionalităţi sociale şi se
asigură controlul unei bune funcţionalităţi per ansamblu”. (Consilier
de probaţiune, specializarea asistenţă socială, experienţă 9 ani).
Agenţii de control din instituţiile de tip formal - legal

asociază controlul social cu respectarea normelor şi asigurarea
unei ordini sociale. Relaţia dintre control şi ordine socială este
mediată astfel prin norme. Interdependenţa dintre controlul
social şi ordinea socială, numită de specialişti „ordine publică”
derivă din însăşi natura profesiei, respectiv din responsabilităţile
lor ca profesionişti. Valorile sociale devin baza teoretică a res-
pectării normelor, aplicate în practică prin intermediul institu-
ţiilor. Relaţia dintre moral şi legal este realizată prin definiţia sta-
tului de drept, fiinţat pe valori şi principii morale profunde.
„…o activitate pe care o exercită mai multe instituţii pentru a

asigura o ordine publică, respectarea normelor sociale”. (Inspector de
poliţie, experienţă 5 ani).
„…posibilitatea societăţii de a da un control asupra membrilor”,
rolul fiind acela de asigurare a ordinii şi liniştii publice. (Inspector de
poliţie, experienţă 3 ani).
„o aplicare adecvată a cadrului normativ existent, instituţii
eficiente şi personal calificat în măsură să aplice acest cadru
normativ… Se poate aprecia că este un raport direct proporţional. Cu
cât controlul social este într-o măsură adecvată asigurat, cu atât
ordinea socială se face simţită. (Procuror, experienţă 3 ani).
Specialiştii din instituţiile cu un caracter coercitiv (poliţie,

penitenciar) consideră că normele şi controlul social se adresează
160
în principal persoanelor care comit infracţiuni, mai mult decât

atât, aceştia definesc controlul social din perspectiva instituţiei în
care activează. Persoanele care nu respectă normele şi asupra
cărora se exercită controlul social sunt, în sens larg, persoanele
care comit infracţiuni, numite peiorativ „infractori”, iar în sens
restrâns, persoanele condamnate la executarea pedepsei cu
închisoarea. Controlul social este perceput de către specialiştii
din instituţiile penale ca o supraveghere, „verificare” a activităţii
infractorilor. În sens restrâns, în cadrul instituţiilor de tip închis,
controlul social este privit pe termen lung, în perioada post-
detenţie, unde capătă înţelesul de reintegrare socială a per-
soanelor care comit infracţiuni şi reducere a riscului de recidivă.
„Eu ştiu, o activitate pe care statul, în condiţiile în care

criminalitatea este la cote ridicate sau a fost, spuneam, prin instituţiile
din teritoriu trebuie să verifice activitatea, sau mai bine spus, ....nu ştiu
cum să mă exprim ca să fiu foarte bine înţeles, activitatea unor
infractori sau a unor persoane cu conduită deviantă. Dar ce am spus
este din perspectiva poliţistului şi nu din perspectiva unui sociolog”.
(Şef Poliţia Municipiului Iaşi)
„…a asigura custodia persoanelor deţinute şi izolarea de
comunitate pentru o anumită perioadă”. (Asistent social penitenciar,
experienţă 3 ani)
„Având în vedere că lucrez la Penitenciarul Iaşi, aş defini
controlul social ca fiind o componentă de bază a controlului în general
şi în special al persoanelor pe care Penitenciarul Iaşi le custodiază şi cu
referire expresă la activităţile educative desfăşurate cu persoanele
custodiate de către Penitenciarul Iaşi. Din această perspectivă, rolul
controlului social este delimitat prin reducerea riscului de recidivă a
deţinuţilor în perioada post-detenţie”. (Educator specializat peniten-
ciar, experienţă 6 ani )
161
DINCOLO DE GRATII
„Faptul că o persoană este condiţionată şi limitată în acţiunile

sale de către grupuri, comunitatea şi societatea din care face parte”.
(Subcomisar de penitenciare, experienţă 4 ani)
În definirea controlului social de către specialiştii de

formaţie psihosocială, se observă o trecere dinspre rolul formal al
instituţiilor spre rolul individului, ca membru al statului.
Această deplasare îmbracă forma de „control psihosocial”1.
Mijloacele controlului psihosocial devin funcţionale prin ele-
mente intrinseci individului, ce ţin de interiorizarea, conştien-
tizarea şi aplicarea lor în practică. Funcţionalitatea controlului
social este explicată prin intervenţia de specialitate (consiliere şi
psihoterapie), mai exact prin reducerea agresivităţii indivizilor şi
reducerii comportamentelor antisociale ale acestora. Acest gen
de intervenţii în asigurarea controlului este prioritar şi este bazat
pe valori şi principii, spre deosebire de controlul coercitiv, bazat
pe sancţiuni. Dacă în cazul celui de-al doilea, rezultatul este pe-
depsirea şi de cele mai multe ori izolarea individului de
societate, în munca specialiştilor cu formare psihosocială, rezul-
tatul activităţii de control ar trebui să fie acela de înlocuire a
comportamentului antisocial cu cel moral (model cunoscut în
practica şi literatura de specialitate drept terapia cognitiv
comportamentală). În acest context, controlul social este perceput
drept „o pârghie” de socializare care asigură „adaptarea lor, inte-
riorizarea, conştientizarea normelor sociale şi apoi punerea lor în
practică, în acţiune”. În cazul acestei categorii profesionale,
coerciţia este înlocuită de modelare (cunoscută în practica con-
silierilor de probaţiune drept modelare prosocială), valori şi
principii morale. De asemenea, controlul social este definit atât
prin poziţia pe care specialistul o ocupă în relaţie cu „pacientul”,
cât şi prin răspunsul din partea pacientului care trebuie să

162
respecte anumite „limite”. Aşadar, controlul social guvernează

relaţia psiholog/consilier – pacient şi o reglează, asigurând
comunicarea, definirea rolurilor şi un anumit „cod comun de
schimburi”.
Concepţia lor cu privire la asigurarea şi menţinerea contro-
lului social este atacată de concepţia specialiştilor de formare
juridică, potrivit căreia individul reacţionează mai degrabă la
sancţiuni penale, coerciţie, represiune.
„Hmmm… păi controlul social este un set de reglementări, din

punctul meu de vedere, formale sau informale, prin care se obţine o
reducere a agresivităţii şi a posibilelor comportamente, să le spunem,
antisociale, la nivelul unei societăţi. Şi aici accentuarea este pe norme şi
explicite şi implicite, cum ar fi legi sau coduri de bună manieră, reguli
ale unor comunităţi sau ale unor subculturi”. (Psihoterapeut,
experienţă 14 ani)
„Este una dintre pârghiile prin care socializează indivizii. Este
una dintre pârghiile care asigură adaptarea lor, interiorizarea,
conştientizarea normelor sociale şi apoi punerea lor în practică, în
acţiune”. (Consilier de probaţiune, specializarea psihologie, experienţă
7 ani)
„Controlul social ar însemna pentru mine o serie de norme care
sunt impuse atât prin normativele de guvern, regulamente, ghiduri,
orice alte chestii, cât prin codurile deontologice; şi controlul social este
un control pe care eu îl raportez simultan atât la activitatea mea vizavi
de limitele între care pot să mă încadrez într-o discuţie cu cineva, cât şi
din partea pacientului care trebuie să respecte şi el anumite norme şi
conduite…. Ne ajută să comunicăm, ne ajută să nu trecem de un
anumit nivel de intoleranţă, ne ajută să ne definim rolurile şi cred că-i
foarte uşor să stabilim un fel de cod comun de schimburi”. (Psiholog
clinician, experienţă 11 ani)
163
DINCOLO DE GRATII
Rolul controlului social se creionează sub umbrela unei

necesităţi de monitorizare a comportamentului persoanelor care
încalcă legea, încercându-se prin acesta a echilibrare a devianţei,
prin instalarea stării de conformitate. Tim Newburn aduce în
atenţie teoria „control-echilibru” („control-balance theory”1) a lui
Charles R. Tittle, teorie asociată mai mult conformităţii decât
devianţei. Din perspectiva acestei teorii, gradul de control are
două faţete: atât un control prea slab, cât şi unul ridicat, ambele
posibile generatoare de devianţă. În studiul prezent, gradul
redus de control poate fi explicat prin lipsa politicilor şi
resurselor necesare de a-l exercita, ceea ce duce la infracţio-
nalitate, dar mai ales la menţinerea şi proliferarea ei.
„Sigur, controlul social este tot mai necesar în condiţiile în care

de la zi la zi ne întâlnim cu persoane care au… perseverenţă
infracţională mai deosebită, iar modurile de operare sunt din ce în ce
mai diverse…. Consider că acest control este bine venit, însă consider
că se poate face mult mai mult. Şi vă dau aici un exemplu, mă refer aici
la supravegherea persoanelor aflate sub control judiciar. …În schimb,
instrumentele pe care le avem la dispoziţie în momentul de faţă sunt
destul de precare ca să le spunem aşa. Am sesizat în anii 2005-2006 o
tentativă a unui ministru de Justiţie de a introduce la momentul res-
pectiv acele brăţări electronice, pentru a asigura cu asigura cu adevărat
un control mult mai serios şi din perspectiva, încă o dată repet, a
noastră a poliţiştilor era o măsură eficientă”. (Şef Poliţia Mun. Iaşi)
Lipsa resurselor financiare şi organizatorice, insuficienta

dezvoltare a schemei de personal de specialitate, din ce în ce mai
des întâlnite în cadrul instituţiilor cu rol de control, sunt
percepute de subiecţii intervievaţi ca fiind principalele puncte
slabe ale acestora. Aceste dezechilibre influenţează exercitarea

1 Newburn, T., op. cit., p. 238.
164
controlului, „agenţii de control” aflându-se uneori, din pricina

lor, în imposibilitatea intervenţiei imediate. Putem conchide
asupra faptului că aceste „neajunsuri” întâlnite la nivelul
instituţiilor de control afectează gradul de control social exercitat
de acestea. (Este astfel validată în cea mai mare parte prima
ipoteză la care am pornit - Cu cât se înregistrează o scădere a
mijloacelor materiale ale instituţiilor de control, cu atât se observă mai
pregnant scăderea gradului de control social exercitat de acestea).
Relaţia dintre controlul social şi fenomenul infracţional este
văzută din dublă perspectivă: în primul rând prin rolul contro-
lului social de a îmbunătăţi funcţionarea normală a societăţii, iar
în al doilea rând prin sancţionarea şi limitarea libertăţii persoa-
nelor care comit infracţiuni. Specialiştii intervievaţi identifică o
relaţie de interdependenţă între cele două fenomene, sub forma
unui raport invers proporţional. Astfel, o creştere a gradului de
control social determină o scădere a ratei infracţionalităţii, idee
care ar întări una din ipotezele formulate iniţial. (Ipoteza nr. 2:
Relaţia dintre control social şi infracţionalitate este definită sub raport
invers proporţional). Potrivit percepţiei specialiştilor, rata in-
fracţionalităţii scade şi prin prevenţia exercitată de organele de
control social. Un exemplu edificator în acest sens este simpla
prezenţă a agentului de poliţie în sânul comunităţii, care are rol
de prevenire în comiterea de fapte antisociale. Întărirea poziţiei
poliţiei în asigurarea controlului social este adusă în atenţie şi de
D. Garland (2001), prin mărirea efectivului instituţional şi a
numărului de controale în stradă, pe care îl numeşte „control
situaţional”.
„Cu siguranţă că este o legătură, acum depinde din ce punct

privim problema, de obicei apare infracţionalitatea şi efectul este
controlul social, nu ştiu dacă invers se poate întâmpla asta, din cauza
controlului social să apară infracţionalitate… Prin control social să se
165
DINCOLO DE GRATII
reducă infracţionalitatea şi întărirea gradului de siguranţă publică”.

(Şef serviciu de Probaţiune, experienţă 10 ani)
Raportul dintre controlul social şi dinamica fenomenului

criminal este determinat pe de o parte de factorii extrinseci
(schimbările sociale), iar pe de altă parte de factorii de natură
intrinsecă a individului: modul de gândire a persoanelor care
încalcă legea, modul de raportare la autoritate.
Liantul dintre cele două dimensiuni este intervenţia pri-
mului asupra celui de-al doilea. Am putea conchide că scopul
controlului social este reducerea criminalităţii. Din acest punct
de vedere, mijloacele de control social (fie organizat sau neor-
ganizat) s-au impus ca o necesitate pentru abolirea ratei de cri-
minalitate aflate în creştere bruscă încă din perioada modernităţii
târzii. Cu toate acestea, David Garland, în lucrarea The culture of
control, aduce în atenţie o creştere a ratei crimei în Anglia şi Ţara
Galilor în perioada 1975-1990. În pofida diverselor regimuri de
control social şi legal, se observă „o legătură cauzală între
modernitatea târzie şi susceptibilitatea crescută a societăţii la
crimă”1. Relaţia stă sub semnul schimbărilor sociale şi a poli-
ticilor penale.
„Bineînţeles, ele sunt într-un proces, într-o relaţie invers

proporţională. Când ai un control social foarte bun, evident că ai să ai o
infracţionalitate mai mică şi invers”. (Şeful Poliţiei Municipiului Iaşi)
„Politicile penale se adaptează la fenomenul social şi infracţional,
iar fenomenul social influenţează politicile penale. De exemplu, la un
moment dat, dacă din anumite cauze socio-economice creşte numărul
infracţiunilor de furt, atunci politica penală se adaptează şi ori schimbă
sancţiunile ori schimbă modalitatea de intervenţie, ori ceva se

166
întâmplă.” (Consilier de probaţiune, specializarea jurist, experienţă 10

ani)
B. Instituţii de control social

Circuitul instituţional de control social este caracterizat de
forme de control social diverse, de la formal spre informal,
organizat - neorganizat, coercitiv spre restitutiv. În altă ordine de
idei, organizarea circuitului de control se face pe trei axe inter-
dependente: autoritară, de sprijin şi administrativ financiară. Astfel,
circuitul instituţional de control social este constituit atât din
instituţiile din aparatul juridic (ordinea publică, domeniul juridic,
poliţienesc), cât şi din instituţiile care asigură servicii de
intervenţie psihosocială şi de natură economică.
B 1. Axa autoritară devine reprezentativă în studiul de
faţă şi este caracterizată de instituţiile represive, de coerciţie.
Acestea devin în fapt, principalele instituţii cu rol de control
social, în special cele din cadrul aparatului juridic format din
instanţă, parchet, poliţie, în strânsă legătură cu puterea
legislativă şi administrativă (guvernul şi autoritatea preziden-
ţială). Eficienţa lor în asigurarea unui control social optim este
pusă sub semnul întrebării de slăbirea încrederii populaţiei în
misiunea acestora, pe fondul fenomenului de corupţie care a
transgresat comunismul spre capitalism.
În relaţie cu infracţionalitatea, echilibrarea sau reducerea
ei, controlul social se traduce prin politicile penale de la nivelul so-
cietăţii. Instituţiile cu un puternic control coercitiv sunt grupate
la nivelul a 3 ministere: Ministerul Justiţiei (inclusiv Autoritatea
Generală a Penitenciarelor), Ministerul de Interne (Inspectoratul
de Poliţie, Jandarmeria) şi Ministerul de Apărare. Instituţiile
reprezentative formează un sistem integrat de acţiune, pe baza
interdependenţei dintre acestea: Poliţia, Poliţie Comunitară,
Parchetul, Instanţa de Judecată (reprezentată de Judecătorie,
167
DINCOLO DE GRATII
Tribunal sau Curtea de Apel) şi Jandarmeria. Investirea cu

importanţă a instituţiilor din aparatul legislativ derivă din rolul
pe care acestea îl îndeplinesc în cadrul comunităţii (la nivel
restrâns) şi societăţii (la nivel general). Instanţa de judecată şi
instanţa de executare cu regim de privare de libertate (Peniten-
ciarul) contribuie în mod semnificativ la reducerea infracţiona-
lităţii, în timp ce ordinea şi securitatea comunitară este asigurată
de Poliţie.
„Instituţiile de control social... ar fi instituţiile care asigură

ordinea publică, instituţiile din domeniul juridic, instituţiile din
domeniul poliţienesc, să spunem”. (Procuror, experienţă 3 ani)
„În primul rând poliţia, bine da poliţia nu singură, împreună cu
parchetul şi cu instanţele. Adică ar depinde una de cealaltă. (Inspector
poliţie, experienţă 5 ani)
„Începând cu Poliţia şi instituţiile conexe, Jandarmeria, după
care, instanţele superioare cu care lucrează Poliţia, Parchetul, Jude-
cătoria, Probaţiunea, atunci când este cazul, când se poate”. (Inspector
poliţie, experienţă 6 ani)
„Nu, dacă vorbim aici de ordine socială discutăm aici de apărare,
de ordine şi de siguranţă publică, vorbim aici de Poliţie, Jandarmerie,
Poliţie Comunitară, mă rog, sistemul nostru integrat de acţiune”. (Şef
Poliţia Mun. Iaşi)
Cel mai mare grad de control social este exercitat în speţă

de instituţiile cu caracter represiv, ca urmare a mijloacelor
utilizate de acestea în menţinerea ordinii şi securităţii publice.
Modalităţile de control social ale instituţiilor represive sunt
corelate în special cu coerciţia, represiunea şi stricteţea normelor,
spre deosebire de mijloacele informale, utilizate de instituţiile
socio-educative. Asistăm aşadar la verificarea celei de a treia
ipoteză din cadrul microcercetării noastre (Cu cât gradul de
coerciţie exercitat de o instituţie este mai ridicat, cu atât creşte nivelul
168
de control social al acesteia). D. Banciu arată că E. Ross a acordat un

rol principal legislaţiei şi dreptului, fiind fundamentele ordinii
sociale.
Instituţia investită cu cea mai mare importanţă, din pers-
pectiva exercitării unui control social maxim (pe o scală graduală
de control de la 1 la 10, unde 10 este gradul de control social
maxim), este Poliţia, la care se alătură instanţa de judecată. Fiind
prin natura definiţiei o instituţie coercitivă, instituţia poliţiei
uzează modalităţi de control de tip sancţionator, bazate pe reguli
clare de anchetă şi urmărire penală. Controlul social general
exercitat de instituţia poliţiei prin aplicarea cadrului normativ
existent, devine în anumite cazuri un „control situaţional” (ter-
men utilizat de D. Garland, după cum am arătat mai sus),
materializat de funcţia de prevenţie şi intervenţie prin negociere,
pe care poliţia le realizează în anumite cazuri speciale: scoaterea
unui copil din familie, contactul cu oamenii străzii, prevenţia
realizată în comunitate (în şcoli, asociaţii de locatari) prin
campanii de informare a cetăţenilor.
„O instituţie care are o implicare foarte largă la nivel de societate

şi este percepută de oamenii simpli ca reprezentând controlul social cel
mai ridicat. Rolul este de menţinerea ordinii în societate, e vorba de
realizarea unui echilibru între indivizi, mă refer la funcţia filosofică,
mai degrabă, nu cea legală, în sensul de a putea convieţui laolaltă”. (Şef
Serviciul de Probaţiune, exp. 10 ani)
„Păi se ocupă de o arie largă de infracţiuni şi contravenţii şi e în
contact cu cetăţeanul, e mereu în stradă, de regulă noi suntem sesizaţi
primii, populaţia vine la noi, cetăţenii, când vor să reclame ceva un
abuz sau o infracţiune se gândesc la poliţie. (Subcomisar poliţie, exp. 5
ani)
„Pe primul loc, pun instanţa……de ce? Pentru că la noi în
România, îi merge cel mai bine. Omul dacă este pedepsit pentru ceva ce
nu trebuie, … (Asistent social Centrul rezidenţial, exp. 3 ani)
169
DINCOLO DE GRATII
„O instituţie care are o implicare foarte largă la nivel de societate

şi este percepută de oamenii simpli ca reprezentând controlul social cel
mai ridicat. Rolul este de menţinerea ordinii în societate, e vorba de
realizarea unui echilibru între indivizi, mă refer la funcţia filosofică,
mai degrabă, nu cea legală, în sensul de a putea convieţui laolaltă”. (Şef
Serviciul de Probaţiune, exp. 10 ani)
„Păi se ocupă de o arie largă de infracţiuni şi contravenţii şi e în
contact cu cetăţeanul, e mereu în stradă, de regulă noi suntem sesizaţi
primii, populaţia vine la noi, cetăţenii, când vor să reclame ceva un
abuz sau o infracţiune se gândesc la poliţie. (Subcomisar poliţie, exp. 5
ani)
„Pe primul loc, pun instanţa……de ce? Pentru că la noi în
România, îi merge cel mai bine. Omul dacă este pedepsit pentru ceva ce
nu trebuie, … (Asistent social Centrul rezidenţial, exp. 3 ani)
„…cred că Poliţia şi Tribunalul sunt cele mai importante, că

ele... reprezintă legislaţia practic.., şi sunt strict pe respectarea
anumitor... norme, din punct de vedere legal. Şi-atunci cred că astea-s
privite ca cele mai importante”. (Şef Centru Rezidenţial, asistent social,
exp. 4 ani)
„prima dată te adresezi la Poliţie pentru orice chestie... Ahaa, ea
mediază, într-un fel au şi rolul ăsta de mediator, cheamă, face plângeri,
îl cheamă pe celălalt, eventual îi cheamă pe amândoi, stă de vorbă cu el
şi pe urmă dă mai departe. Am mers cu poliţişti la diferite cazuri. De
exemplu, am mers cu poliţişti la diferite cazuri, aveam decizie de
scoatere a copilului pentru că nu o ducea bine acolo. Poliţistul a venit
într-adevăr, şi mascaţi erau, dar n-au încercat cu forţa. Au ţinut de
vorbă pe mama, au luat copilul, deci au încercat şi...” (Psiholog,
DGASPC, experienţă 11 ani)
Funcţionalitatea complexă a instituţiilor plasate pe primul

loc (Poliţia şi instanţa de judecată) este dată, de asemenea şi de
impactul psihologic asupra cetăţenilor, impact ce derivă din
170
adresabilitatea imediată a populaţiei, rezolvarea cauzelor, inter-

venţia în forţă şi pedepsirea „infractorului”. Profilul psihosocial
al agentului de poliţie şi al magistratului, sub forma idealului tip
al „agentului de control”, este constituit din următoarele ele-
mente: echilibru, moralitate, o bună cunoaştere a legii, profe-
sionalism, deschidere.
„...un om echilibrat şi foarte integru ca să aibă capacitatea de a

analiza corect persoanele cu care vine în contact. În al doilea rând este
foarte important să aibă profesionalism şi o latură de flexibilitate,
pentru că poliţiştii lucrează cu oamenii, pe care ar trebui să o îmbine cu
profesionalismul, poate chiar în interiorul profesionalismului ar trebui
să fie componenta asta, nu trebuie să se facă o distincţie”. (Şef Serviciu
de Probaţiune, jurist, exp.10 ani)
„...e vorba de acea modelare prosocială, prin ceea ce este, prin
stilul personal să transmită respect, prin ţinută morală, curaj,
atitudine, apoi să aibă şi perspective umane, cu acea deschidere pentru
individualizarea pedepsei şi o bună cunoaştere a legii”. (Consilier de
probaţiune, specializarea psiholog, exp. 9 ani)
Palmaresul „instanţelor represive” amintite este îmbogăţit

prin Penitenciarele Spital sau instituţiile cu specific psihiatric
(exemplu: Spitalul de Psihiatrie „Socola” din Iaşi), ca urmare a
caracterul predominant punitiv care le caracterizează şi în care
formele de control sunt duse, din păcate la extreme.
„Cele mai mari puteri de control social le reprezintă

penitenciarele şi instituţiile care pot impune restricţii clare cum ar fi
Spitalul Socola, de exemplu, care are camere închise cu cheie;
criminalul nu poate ieşi de bunăvoie, decât în anumite condiţii, deci el
este restricţionat clar…”. (Psiholog clinician, experienţă 12 ani)
„…psihiatria, de exemplu şi profesiile „psi” mult timp au fost
acuzate că fac parte din acest dans sau balet al controlului social prin
171
DINCOLO DE GRATII
faptul că stabilesc normalitate versus. anormalitate şi că exercită

măsuri paralele cu sistemul penitenciar pentru a duce la capăt un
„mandat” de control social”. (Psihiatru, experienţă 14 ani)
Ca arii de îmbunătăţire aduse acestor două instituţii

menţionăm: îmbunătăţirea comunicării interinstituţionale, dez-
voltarea muncii în echipă interdisciplinară (formată din poliţist,
asistent social şi psiholog) şi nu în ultimul rând îmbunătăţirea
resurselor financiare, materiale şi de personal.
B.2. Axa de sprijin a circuitului instituţional de control este
reprezentată atât prin caracterul formal, cât şi prin caracterul
informal al instituţiilor care o compun. Forma de control social
dominantă este de factură psihosocială şi vizează coordonarea
activităţilor individului sau grupului din care face parte şi
acoperirea trebuinţelor sociale ale acestora, de regulă aflaţi într-o
situaţie defavorizată. Scopul instituţiilor psihosociale rămâne
parţial identic cu al celor represive: de asigurare a ordinii şi
echilibrare a vieţii sociale.
În ceea ce priveşte latura formală, instituţiile de control
social sunt reprezentate în regim de stat: Direcţia Generală de
Asistenţă Socială şi Protecţie a Drepturilor Copilului
(D.G.S.P.A.C.), Consiliul Judeţean, Primăria, Prefectura, Direcţia
de Asistenţă Comunitară (DAC), Agenţia Naţională de Ocupare
a Forţei de Muncă (A.N.O.F.M.), Agenţia Naţională Antidrog
(A.N.A), Direcţia de Cultură, Direcţia de Tineret şi Sport, Şcoala,
Inspectoratul Teritorial de Muncă (ITM), Direcţia de Sănătate
Publică (DSP), cât şi în regim nonguvernamental: ONG-uri
(organizaţii nonguvernamentale) pe diverse arii de acţiune
(Organizaţia „Salvaţi Copiii”, Fundaţia „d’Émaüs”, Asociaţia
„Alternative Sociale” etc.).
„Cele de natură educativă: şcoala, servicii de asistenţă socială, fie

de natură guvernamentală, fie de natură nonguvernamentală, aici
172
incluzând şi serviciile de la primării şi cele care ţin de Direcţia Muncii

şi cele care ţin de Direcţia de Protecţie a Copilului. Aici aş mai include
şi instituţii care oferă alternative de petrecere a timpului liber sau
dezvoltare personală, pentru cei care sunt tentaţi să-şi consume timpul
în mod inutil, cum sunt Direcţia de Tineret şi Sport şi alte instituţii
care se ocupă de asta: Direcţia de Cultură de la primărie, şi alte
instituţii. La acestea mai adaug şi Serviciul de Probaţiune”. (Consilier
de probaţiune, specializarea asistent social, exp. 11 ani)
„În serviciile de asistenţă socială din cadrul diferitelor instituţii,

fie din Direcţia de Asistenţă Comunitară, fie din Direcţia Generală de
Asistenţă şi Protecţia Copilului, fie diferitele ONG-uri, sunt care oferă
control social parţial… Agenţia Judeţeană de Ocupare a Forţei de
Muncă, pentru că vorbim de calificare/ recalificare şi plasarea pe piaţă a
forţei de muncă care ar trebui să aibă un control asupra forţei de
muncă…” (Subcomisar de penitenciare, exp. 12 ani)
„Ar fi instituţiile nonguvernamentale – Agenţia Naţională
Antidrog, …. discutam despre O.N.G. ca … social informal” (Psiholog
penitenciar, exp. 6 ani)
„Planul unu pe formal ar deveni şcoala, ar deveni instituţiile
economi ce de tip administrativ, care promovează norme seci, fără
conotaţii de pedeapsă sau altceva, inspectoratele de control, care iarăşi,
eu mă refer la instituţiile care funcţionează conform unor norme, care
nu au din start concepută ideea ca să obţină bani cu orice preţ.”
(Psiholog clinician, experienţă 11 ani)
Latura formală este percepută diferit de specialiştii din sfera

intervenţiei psihiatrice, fiind evidenţiate neajunsuri de ordin
organizatoric, motivate prin minimalizarea principiilor tera-
peutice, dar şi prin alegeri greşite de organizare a prevenţiei şi
intervenţiei.
173
DINCOLO DE GRATII
„Agenţia Naţională Antidrog. A.N.A, din punctul meu de

vedere, este un organism care are o componentă a controlului social pe
ceea ce înseamnă infracţionalitate şi antisocialitate prin prevenirea sau
reducerea consumului de substanţe, dar greşelile pe care le-au făcut
sunt elementare: să pui centre de «hard reduction» sau centre unde se
face schimb de seringi în comisariatele de poliţie …mi se pare o chestie
absolut elementară şi care …nici un toxicoman nu se duce să fie prins
în momentul în care…consumul, în momentul în care au făcut chestiile
astea încă mai era incriminat”. (Psihiatru, experienţă 14 ani)
Latura informală este dominată pe de o parte de relaţiile de

comunicare între indivizii din cadrul grupului, pentru întărirea
„solidarităţii organice”, evocată de É. Durkheim, iar pe de altă
parte de mistic, religios şi moralitate duse uneori la extreme. M.
Weber aduce în atenţie „vechea justiţie populară”, dominată de
iraţionalitatea sa primitivă şi nu acordă calificativul de „normă”
în sens juridic conduitelor pe care le numeşte obicei („usage”) şi
cutumă. În acest sens, sunt aduse în atenţie grupurile şi cultele
religioase, unde un loc important ocupă Biserica şi grupurile
comunitare de acţiune, întâlnite îndeobşte în mediul rural.
„Or, în cazul în care ajungem în zona controlului informal,

interpersonal şi repet, sprijin şi control, deja vorbim de emoţii, vorbim
de relaţii, vorbim de comunicare, vorbim de ceea ce simte, ceea ce
gândeşte… Omul, în relaţia cu ceilalţi, este o fiinţă socială, nu este o
entitate singulară care trăieşte sub un clopot de sticlă care deschide o
uşă din când în când ca să întrebe ce?... m-ai controlat destul de bine?.
...am evoluat destul de bine?...după care iarăşi intră sub clopotul lui de
sticlă. Nu, oamenii trebuie să relaţioneze cu ei, pentru că oamenii au
uitat să relaţioneze.” (Subcomisar de penitenciare, exp.12 ani)
„V-am spus, rolul Bisericii este foarte important într-o
comunitate şi poate influenţa... De multe ori, să ştiţi, am semnale din
comunităţi, poliţiştii colaborează chiar cu preotul. Sunt acele... reţele
174
informale. Da, le putem spune reţele informale. Noi le-am mai spus
grupuri de acţiune comunitară încă din 2008 şi în mod obligatoriu am
cooptat la prima condamnare cu asistentul social, directorul de şcoală,
preotul din comună..” (Şef Poliţia Mun. Iaşi)
Contrar predicţiilor preliminare, specialiştii ce activează în

cadrul instituţiilor represive acordă credit major instituţiilor
psihosociale formale şi informale. Acest lucru poate fi motivat ca
nevoie de suplinire a modalităţilor de represiune ale controlului
exercitat în unităţile în care lucrează (de deţinere sau altele de
ordin penal). De asemenea, un factor determinant în controlul
social, în perspectiva „agenţilor represivi de control”, îl consti-
tuie factorul intrinsec al motivaţiei personale, precum şi cel re-
ligios, poporul român fiind cunoscut prin caracteristica re-
ligioasă definitorie.
„aş depăşi uşor cadrul instituţional şi aş spune că controlul

social ar trebui să existe în primul rând între membrii unei comunităţi.
Sprijin şi control social la nivelul acesta, interpersonal, deci trecând de
cadrul instituţional. Şi familia este o instituţie consfinţită de
constituţie ...eu aşa cred că ar merge lucrurile. Pentru că omul înainte
de a fi o entitate aparţinând unei comunităţi... mă rog, care este
recunoscută într-o organizaţie macrosocială sau microsocială, este un
conglomerat de emoţii. (Subcomisar de penitenciare, exp.12 ani)
„Ca o părere personală cred că biserica ar fi instituţia aflată pe

primul loc, ca încredere, ca mijloace de a exercita un control social
eficient şi rezultate, dar şi din perspectiva faptului că peste 80% dintre
români sunt de religie ortodoxă (la biserica ortodoxă mă refer), dar asta
nu înseamnă că excludem şi celelalte culte” (Educator specializat
penitenciar, exp. 4 ani)
„Din punctul instituţiei mele de vedere, a celei pe care o conduc,
consider că un control social ar trebui în primul rând să îl exercite…,
175
DINCOLO DE GRATII
începând cu primăria, cu prefectura, cu serviciile dumnealor pe acest

domeniu de asistenţă socială”. (Director Penitenciar)
În acest caz, ipoteza iniţială privind încrederea specialiştilor

din instituţiile coercitive în mijloacele coercitive ale controlului
social este în cea mai mare parte invalidată (Specialiştii din
instituţiile coercitive alocă o importanţă ridicată modalităţilor de
coerciţie, în defavoarea celor psihosociale).
O responsabilitate importantă în intervenţia psihosocială,
la nivel comunitar, îi revine societăţii civile. Implicarea societăţii
civile în viaţa socială a comunităţii este un element de noutate în
postmodernitate. D. Garland (2001) arăta că după un proces lung
de răspândire a declinului moral, libertăţilor individuale şi o
relaxare a restricţiilor sociale, controlul social este acum în curs
de reaccentuare pe fiecare arie a vieţii sociale. Pentru M. Weber,
„pulsul comunităţii” este explicat prin conceptul inovator de
„comunalizare” (tradus în franceză „communalisation”1), po-
trivit căruia orientarea conduitelor se bazează pe sentimentul su-
biectiv al indivizilor de apartenenţă la grup. Sentimentul su-
biectiv al participanţilor la viaţa socială este bazat pe mecanisme
neoficiale de obicei, cutumă, religie, etnic.
Controlul social informal diferă în funcţie de modalitatea de
organizare socială (rural-urban). Dacă în mediul rural, controlul
informal ia forma „comitetului de lucru”, grupului sau „reţelei
de sprijin”, în mediul urban, controlul social cunoaşte o forma-
lizare, prin înfiinţarea organizaţiilor nonguvernamentale, aso-
ciaţiilor de intervenţie psihosocială, iar cel informal celor care au
rol educativ şi societăţii civile.
Latura suportiv-informală de control social îşi găseşte o pu-
ternică reprezentare în Biserică. Evidenţierea acestei instituţii este

1 Weber, M., Sociologie du droit, Presses Universitaires de France, Paris,
2007, p. 18.
176
argumentată de capacitatea sa de a acoperi o gamă variată de ca-

tegorii sociale şi de lipsa birocratizării. Biserica îndeplineşte atât
o funcţie educativă, cât şi una suportivă. Modalităţile de control
social utilizate de instituţia bisericii ne sunt prezentate pe trei
paliere: serviciile sociale din cadrul eparhiilor, actul spovedaniei
şi modelarea prosocială. Pe de altă parte, Biserica este percepută
ca având un control social inconstant şi limitat, a căror rezultate
nu pot fi măsurabile. Biserica Ortodoxă Română are un impact
pozitiv asupra populaţiei, prin principiile şi valorile creştine pro-
movate. Această instituţie este percepută ca având un rol activ,
atât în asigurarea ordinii publice, cât şi în reducerea infracţio-
nalităţii. Mijloacele de control utilizate de Biserică se dovedesc a
avea mai multe rezultate în ceea ce priveşte asigurarea contro-
lului social, în comparaţie cu mijloacele de coerciţie ale institu-
ţiilor legale, având la bază considerentul că Biserica are, pe lângă
Poliţie şi Penitenciar, un puternic impact asupra cetăţenilor.
Studiul de faţă ne relevă o nouă formă de control social
informal, pe care îl denumim control social informal „subteran”, ca-
racterizat de manipularea populaţiei de către instituţiile statului.
Ca şi celelalte forme şi tipuri de control social, cel informal
subteran are scopul reglării unor fenomene şi acţiuni care tind a
fi deviante, lucru care se întâmplă însă fără voinţa prealabilă a
„obiectelor” asupra cărora se exercită controlul. Conform teoriei
„controlului-echilibru” („control-balance theory”) a lui Charles
R. Tittle, cetăţenii pot avea un dublu statut din punctul de vedere
al controlului: agent de control, cât şi obiect al controlului. Ideea
de control prin manipulare este întâlnită şi la Raymond Boudon,
care susţine că „…instituţiile de control nu determină niciodată
comportamentul. Dar ele afectează câmpul de acţiune şi de
decizie al indivizilor”1.

1 Boudon, R., Efecte perverse şi ordine socială, Editura Eurosong & Book,
177
DINCOLO DE GRATII
„se poate ajunge la un anumit grad de control social, prin

realizarea controlului natalităţii, şi facem un singur copil. Există o
formă de manipulare colectivă foarte puternică în Statele Unite, pentru
că oamenii ăia dau o mulţime de bani, vorbesc de banii contribuabililor,
pe arme, pe experimente genetice, tot felul de explorări spaţiale, tot felul
de lucruri care nu îi ajută în nici un fel, tot felul de expediţii militare şi
paramilitare şi aşa mai departe. Este o formă de control social, care în
aparenţă se bazează exact ca în epoca comunistă, pe libertate, pe binele
individului, pe binele individului chiar şi împotriva voinţei lui. Pe
principiul că «Tu nu ştii ce-i bine pentru tine, eu ca stat, ştiu.» Şi în
State, este un nivel mult mai subtil şi mai elegant, pentru că acolo chiar
se bate moneda foarte tare pe libertatea individului... este acea politică
de praf în ochi, un fel de magie, totul este înşelător, punem bagheta
magică: «Uite iepuraşul, nu-i iepuraşul!»” (Consilier de probaţiune,
specializarea jurist, experienţă 9 ani)
B.3 O altă categorie care se desprinde din analiza interviu-

rilor este cea de natură administrativ-financiară, din care fac
parte: Consiliul local, Primăria, Poliţia Comunitară, Inspectoratul
de Stat în Construcţii, Garda Financiară, Direcţia Economică. În
ceea ce priveşte controlul asupra factorilor de mediu, instituţiile re-
prezentative sunt Direcţia de Sănătate Publică, Direcţia Veterinară.
Chiar dacă instituţiile formale şi cele informale sunt
încadrate de specialişti în aceeaşi categorie a controlului social
(psihosocială), instituţiile formale capătă teren în faţa instituţiilor
informale, fiind considerate mai eficiente în asigurarea
controlului social. Motivele principale constau în organizarea şi
structura clare de care dispun, cât şi vizibilitatea rezultatelor în
comunitate.
„Deci din start, astea formale pentru că există ceva scris... În

sensul că cetăţeanul se raportează mai degrabă la asta cu caracter
178
represiv şi legal, aşa cred şi impactul mai puternic tot astea îl au… Da.
ce-i lege şi ce-i scris...” (Asistent social, exp. 3 ani)
„Ceea ce este vizibil... – cred că e mai mult Tribunalul şi Poliţia.
Pentru că în ceea ce le priveşte pe cele informale, rezultatele sunt mai
mult calitative şi nu toată lumea le observă…” (Şef Centru Rezidenţial,
specializarea asistent social, exp. 3 ani)
Investirea cu importanţă a instituţiilor cu caracter formal,

în defavoarea celor informale, validează în fond a cincea ipoteză a
studiului. (Instituţiile formale exercită un control social mai ridicat în
comparaţie cu instituţiile informale).
C. Criminalitate şi control social în modernitate

În dinamica sa, controlul social a suferit o modificare odată cu
tranziţia de la comunism la democraţie, prin relaxarea sistemului
coercitiv şi întărirea funcţiilor sociale, printr-o diminuare a laturii
punitive şi accentuarea rolului educativ. Se remarcă o flexibilizare
a instanţelor de control şi o deschidere spre standardele europene.
Astfel, după 1989, asistăm la înlocuirea „miliţiei” şi „securităţii”
cu poliţia şi jandarmeria, din dorinţa alinierii instanţei de judecată
şi unităţilor de deţinere la standardele europene. De asemenea,
devine evidentă schimbarea percepţiei asupra Poliţiei, care este
percepută ca fiind „democratizată”.
„Probabil că aici putem vorbi de perioada de dinainte de ’89,

când instituţia cea mai temută era miliţia şi fosta securitate, instanţele
de judecată probabil că erau foarte drastice şi aplicau legea aşa cum era
scrisă, pe când după ’89 se constată o oarecare disoluţie a societăţii, nici
poliţia nu mai are mijloacele adecvate pentru a aplica legea, instanţa de
judecată încearcă să se alinieze la normele europene, iar penitenciarul
cred că şi-a schimbat optica, în sensul că a devenit un spaţiu mult mai
deschis şi pentru vizitatori şi pentru publicul larg, în sensul că sunt
179
DINCOLO DE GRATII
destule acţiuni care au fost promovate şi au avut un impact pozitiv în

comunitate”.(Educator specializat, penitenciar, exp. 6 ani)
„…vechea Miliţie, iar instituţiile statului aveau un rol profund
coercitiv, îţi inspira teamă atunci când auzeai de Miliţia de atunci, de
Securitate. Părerea mea este că s-a schimbat, acum poliţia nu mai este
privită aşa, ne-am democratizat”. (Inspector poliţie, exp. 5 ani)
Totuşi, schimbările sociale au atras efecte negative asupra

socialului. Acestea sunt ilustrate în dinamica controlului social
prin: scăderea gradului de siguranţă socială, dezorganizare insti-
tuţională, eliminarea criteriilor de performanţă şi diminuarea ro-
lului şcolii. D. Garland aduce în atenţie aceste aspecte încă din
modernitatea târzie: înlocuirea autorităţii tradiţionale a statului
cu o relaxare a normelor corelate noilor fenomene sociale (în
materie de sexualitate şi de consum de droguri).
Asistăm la o descentralizare a instituţiilor statului şi
observăm o transferare a normelor mai aproape de individ.
Controlul exercitat de „partid” din epoca trecută este „înlocuit”
în prezent de controlul mass-mediei şi televiziunii. Libertatea de
exprimare şi dreptul la a fi informat duc la o transparenţă a
„crimei”. Fenomenul criminal devine mai vizibil şi îşi schimbă în
mod continuu optica şi percepţia. D. Garland conchide într-un
mod cât se poate de evident asupra relaţiei dintre devianţă şi
conformitate. Pentru tineri şi adolescenţi, „devianţa a devenit un
semn al libertăţii şi conformitatea un semn de prostie”1.
Schimbările sociale actuale influenţează, de asemenea,
modalităţile de control social. Aducem în discuţie fenomenul şoma-
jului, migraţia părinţilor, accentuarea sărăciei, slăbirea rolului
familiei şi transferarea educaţiei copiilor spre familia lărgită,
dezincriminarea unor infracţiuni, reducerea pedepselor, crearea
de facilităţi pentru persoanele care comit infracţiuni. Dată fiind

180
corelaţia strânsă dintre controlul social şi infracţionalitate, apre-

ciem că modalităţile de control social suferă modificări dictate de
creşterea ratei criminalităţii. Astfel, se constată creşterea eficienţei
mijloacelor şi instrumentelor de control, care sunt adaptate noilor
forme de crimă (criminalitatea informatică, evaziunile fiscale,
proxenetism, consum de droguri).
„Eu cred în continuare că societatea actuală română ... este

degenerativă, prin ea însăşi, iar secolul XX, este măcinat de un cancer,
din punct de vedere social, din punctul de vedere al valorilor”.
(Consilier de probaţiune, jurist, experienţă 9 ani)
„…cred că s-a înregistrat o schimbare, în primul rând sistemul
coercitiv a devenit mai lax, au şi fost dezincriminate unele infracţiuni,
au fost reduse pedepsele pentru unele, s-au creat condiţii mai bune în
penitenciar, chiar şi sistemul de liberare condiţionată este mult mai
accesibil acum, au mai multe facilităţi pentru deţinuţi”. (Consilier de
probaţiune, specializarea asistenţă socială, exp. 11 ani)
„…există un control mult diminuat în şcoli. Repet, mult
diminuat. Şi vorbesc şi în calitate de părinte. Şcoala nu mai are
organizarea, structura şi strategia pe care o avea cândva, nu mai are
autoritatea pe care o avea cândva.” (Subcomisar de penitenciare, exp.
12 ani)
În concluzie, factorul restitutiv, materializat în dezvoltarea

unei reţele socio-educative (atât formale, cât şi informale) îl înlo-
cuieşte treptat pe cel coercitiv, represiv. (cea de-a şasea ipoteză
este confirmată în cea mai mare parte : Cu cât scade factorul
represiv (coercitiv) de control de la nivelul societăţii, cu atât devine mai
important devine factorul restitutiv (socio-educativ) în asigurarea
controlului social şi a ordinii).
Controlul informal tinde tot mai mult spre autocontrol.
Autocontrolul („self-control”) devine un punct-cheie în
intervenţia asupra persoanelor care comit infracţiuni. Nivelul
181
DINCOLO DE GRATII
scăzut al autocontrolului indivizilor devine factorul declanşator

al revocării sentinţelor neprivative de libertate (conform unui
studiu recent efectuat de Reiss asupra 1000 de bărbaţi albi aflaţi
în supravegherea instituţiei probaţiunii1). În scopul dezvoltării
autocontrolului, în sistemul de probaţiune din România se
desfăşoară programe de consiliere individuală şi de grup,
înregistrându-se rezultate importante în munca cu beneficiarii.
D. Rolul de control social al instituţiei probaţiunii în cadrul

circuitului instituţional de control
Instituţia probaţiunii este considerată o îmbinare între legal
şi moral, iar funcţionalitatea ei este explicată de rezultatele
muncii de reintegrare socială a „infractorilor”. Prin control
social, Serviciul de Probaţiune îndeplineşte un rol important
printr-un element de noutate – conştientizarea efectelor şi gra-
vităţii infracţiunii comise de însăşi „persoana infractorului”.
Funcţionalitatea probaţiunii este explicitată prin urmare de spe-
cificul de intervenţie asupra persoanelor care comit infracţiuni.
Modalitatea de exercitare a acestui tip de control social este re-
prezentată de asigurarea îndeplinirii măsurilor şi obligaţiilor pe
perioada supravegherii şi de latura de asistare. Accentuarea
activităţii de asistenţă şi consiliere, ca deziderat şi principiu pro-
fesional definitoriu pentru Serviciul de Probaţiune, o transformă
într-un inovator, dar eficient mijloc de control social. (Cea de-a
şaptea ipoteză enunţată anterior, este confirmată în foarte mare
măsură: Mijloacele de control social ale instituţiei probaţiunii sunt
asociate cu o formă inovatoare de control social: asistenţa şi
consilierea). În cercetarea efectuată în anul 2009 în cadrul ser-
viciilor de probaţiune de către A. Szabo, s-a concluzionat că
instituţia probaţiunii îndeplineşte trei funcţii principale: „funcţia

1 Newburn, T., op. cit., p. 229.
182
de „anexă” a judiciarului, funcţia de control şi funcţia de

suport”1.
Situată la limita dintre coercitiv şi suportiv şi având o arie
restrânsă de acţiune, instituţia probaţiunii îndeplineşte un con-
trol social limitat, cu un grad mediu de intensitate (5 din 10).
Fiind o instituţie nouă în cadrul sistemului de justiţie din
România, aflată la un decalaj puternic faţa de alte ţări occiden-
tale, „probaţiunea” („probation”) deserveşte o gamă şi un pro-
cent redus de populaţie, în raport cu celelalte instituţii din cir-
cuitul de control. (Ultima ipoteză utilizată în demersul cercetării
este confirmată în foarte mare parte: Există un decalaj între scopul
teoretic al instituţiei probaţiunii şi rezultatele practice de la nivelul
general al circuitului instituţional de control social).
„Sper să nu fie deformată, dar este mult prea aproape şi mult

prea solicitată în mod direct. Şi prin organizare şi prin actele normative
şi prin conducere şi prin tot ceea ce este. Şi probabil că dacă ar fi această
instituţie cu un grad mai mare de autonomie, lucrurile ar sta cu totul
altfel.” (Psiholog clinician experienţă 12 ani)
„Eu aş merge spre... la nivel teoretic vorbind, şi nu ne raportăm
la cadrul actual... ar fi important ca probaţiunea să poată asigura
monitorizarea, să nu spunem asistenţa şi consilierea, supravegherea
celor care săvârşesc infracţiuni încă de la momentul în care săvârşesc
infracţiuni, în toate fazele procesului penal, fără să se mai aştepte o
sentinţă definitivă, să aibă mijloacele şi pregătirea necesară să intervină
asupra liberaţilor condiţionat şi să se dezvolte mult mai mult pe
componenta de asistenţă şi consiliere”. (Procuror, experienţă 3 ani)
„Sunt convins că ar avea un rol foarte important, dacă ar avea
condiţiile materiale suficiente. Din păcate ne doare cel mai tare
liberarea condiţionată, din păcate în România liberarea condiţionată nu
e condiţionată de nimic.” (Director Penitenciar)

1 Szabo, A., op. cit., p. 35.
183
DINCOLO DE GRATII
Asigurarea controlului social şi implicit a supravegherii de

către Serviciul de Probaţiune asupra liberaţilor condiţionat (în
condiţiile intrării în vigoare a propunerii noului Cod penal) este
privită ca problematică de toate categoriile profesionale, prin
chiar imposibilitatea realizării sale. Pentru a atinge acest de-
ziderat, se propune o îmbunătăţire a structurii şi organizării la
nivel instituţional, de procedură penală, cât şi la nivel comunitar
sau chiar naţional, prin crearea unei „strategii naţionale de rein-
tegrare”. Astfel, se aduce în atenţie crearea de departamente spe-
cifice acestei categorii, cu un personal specializat, precum şi de
resurse comunitare sub formă de reţea asistenţială, în care să fie
prevăzute centre de tranzit, şi o sporire a colaborării inter-
instituţionale.
„Ar trebui sa aibă un loc foarte important, dar din păcate nu este
bine structurat la noi. Are un grad foarte mic, are puţin personal faţă
de cât ar trebuie şi se adresează unui segment mic de populaţie. Spun că
un rol foarte mic, pentru că societatea civilă nu cunoaşte specificul
acestei instituţii, se cunoaşte doar la nivel interinstituţional”.
(Coordonator Serviciul Educaţie Penitenciar, psiholog, exp. 8 ani)
În ceea ce priveşte reintegrarea socială a liberaţilor condi-

ţionat, ca viitoare parte integrantă a asistenţei şi consilierii,
aceasta este percepută ca fiind dificil de realizat, ca urmare a
multiplelor dificultăţi. Dificultăţile de reintegrare socială ale
foştilor deţinuţi au la bază separarea de mediul de viaţă, frica de
neprevăzut în momentul liberării, lipsa suportului familial (lo-
cuinţă, sprijin moral, loc de muncă), precum şi grava etichetare
din partea comunităţii. Diferenţele dintre deţinuţi şi persoanele


Centrele de tranzit asigură un mediu de viaţă al deţinuţilor de la
momentul liberării până la reintegrarea lor propriu-zisă.
184
aflate în supravegherea Serviciului de Probaţiune este dată de

menţinerea celor din urmă în mediul propriu de viaţă, ceea ce
determină o creştere a şanselor de reintegrare socială.
„Marginalizare. Pentru persoana cu condamnare mai mare

există problema că societatea nu mai este reală afară. Pentru cei cu
familii constituite pot exista traume … cum să iasă cu asta să şocheze,
familia are un rol hotărâtor. Contează educaţia înainte de a intra în
penitenciar”. (Psiholog penitenciar, experienţă 6 ani)
„Nu au o locuinţă, poate o aveau dar datorită datoriilor, sunt
persoane care, depinde şi de numărul de ani pe care i-au petrecut în
penitenciar, n-au o locuinţă sau şi-au pierdut-o….nu şi-au mai văzut
copiii, familia s-a îndepărtat de ei, n-au un loc de muncă, este foarte
greu… ca salariat, cu cazier penal. Este foarte greu să... ştiu că mulţi
au probleme cu actele când pleacă din penitenciar, nu au buletine,
nimeni nu te bagă în seamă dacă nu ai un sprijin…” (Asistent social,
experienţă 3 ani)
Magistraţii privesc impactul introducerii instituţiei proba-

ţiunii este privit ca un lucru pozitiv, ce optimizează etapa de
cercetări penale, cât şi faza execuţională. Magistraţii acordă un
rol deosebit de important referatului de evaluare psihosocială,
document care are un puternic impact asupra individualizării
pedepsei. Potrivit percepţiei magistraţilor intervievaţi, referatul
de evaluare umanizează actul de justiţie în care este implicat
cetăţeanul şi dezvăluie calitatea umană (în sensul de caracteris-
tici proprii) a acestuia. O altă activitate investită cu importanţă
de către intervievat este cea de supraveghere, căreia îi găseşte
beneficii precum: monitorizarea relaţiei condamnatului cu
anturajul şi modelarea prosocială a acestuia. Supravegherea este
percepută ca având un impact pozitiv asupra conştientizării
comportamentului infracţional de către condamnat şi corectarea
lui, prin implicarea în programele de terapie comportamentală
185
DINCOLO DE GRATII
derulate de Serviciul de Probaţiune. În fond, activitatea de

supraveghere a Serviciului de Probaţiune este văzută ca un prim
pas spre reintegrarea socială a inculpatului, aspect întărit de acti-
vitatea de asistenţă şi consiliere. În ceea ce priveşte cea din urmă
activitate menţionată, magistraţii nu cunosc programele de-
rulate, însă îşi exprimă încrederea în impactul ei asupra per-
soanelor implicate. Magistraţii îşi argumentează necunoaşterea
specificului programelor de terapie comportamentală derulate
de Serviciul de Probaţiune ca urmare a imposibilităţii de a intro-
duce în sentinţele penale astfel de obligaţii (de a participa la pro-
grame de consiliere), nefiind prevăzută vreo bază legală în acest
sens. Impactul în timp al instituţiei probaţiunii este considerat
unul pozitiv asupra practicii sentinţelor, cât şi asupra incul-
paţilor. Ca arii de îmbunătăţire ale instituţiei probaţiunii, ma-
gistraţii intervievaţi adaugă o mai strânsă colaborare dintre
magistraţi şi consilierii de probaţiune, extinderea atribuţiilor le-
gale asupra minorilor care nu răspund penal, cât şi scoaterea din
evidenţa serviciului a victimelor infracţiunilor.
„este corespondenţă… pe lângă faptul perspectivele din referat

sună frumos, sunt aplicabile în practică, dar în ceea ce priveşte
participarea condamnatului de a participa la programe de terapie
comportamentală, lucru ăsta nu se poate face prin intermediul unei
sentinţe, căci nu se regăseşte în cod. Dar a da supraveghere la S.P. este
suficient, pentru că probaţiunea ştie ce are de făcut, deci nu mai trebuie
eu să-l oblig acum”. (Judecător, experienţă 5 ani)
„E foarte bun referatul de evaluare. Ceea ce este important
pentru mine este diferenţa de la data comiterii faptei şi comportamentul
prezent”. (Judecător, experienţă 6 ani)
„Odată cu referatul de evaluare întocmit de Serviciul de
Probaţiune, am ajuns şi eu să cunosc persoana, până la momentul ăla
toţi erau infractori” (Judecător, experienţă 7 ani)
186
Ca arii de îmbunătăţire aduse instituţiei probaţiunii, adu-

cem în atenţie: centre de tranzit pentru liberaţi condiţionat, cola-
borare cu instituţii similare din străinătate, crearea unei reţele
instituţionale comunitare cu rol de suport, precum şi îmbună-
tăţirea calităţii resurselor umane (specializare pe tipuri de
infracţiuni) şi materiale.
În ceea ce priveşte adăugarea unei noi instituţii cu rol de
control social, profesioniştii intervievaţi fac apel fie la dezvolta-
rea celor deja existente la nivel teoretic, sau crearea altora noi,
pentru acoperirea diverselor problematici sociale, fie aduc în
atenţie crearea de centre de consiliere destinate victimelor infrac-
ţiunilor, sau chiar instituţia sfatului, formată din preotul co-
munităţii, la prima condamnare, judecătorul de pace.
Concluziile primului studiu
Participanţii la studiu au conturat un circuit instituţional
de control social şi au plasat fiecare instituţie componentă în
funcţie de rolul îndeplinit în cadrul acestui circuit.
Controlul social este definit şi caracterizat de către specialişti
în funcţie de natura profesiei în care activează. Specialiştii din
cadrul instituţiilor din sfera juridică fac apel la legi şi norme de
conduită. Aceştia asociază controlul social cu respectarea nor-
melor şi asigurarea unei ordini sociale. „Agenţii penali” remarcă
o legătură de interdependenţă dintre control şi ordine socială,
relaţie accentuată de responsabilităţile ce decurg din profesia lor.
În ceea ce îi priveşte pe specialiştii din instituţiile cu rol de con-
trol coercitiv (penitenciar), aceştia consideră că reglementările
controlului social se adresează în principal persoanelor care
comit infracţiuni, iar controlul social face referire la o intervenţie
pe termen lung, respectiv reintegrarea post-penală a foştilor con-
damnaţi.
În comparaţie cu „agenţii penali”, în definirea controlului
social, în cazul specialiştilor din instituţiile psihosociale se
187
DINCOLO DE GRATII
observă o deplasare dinspre rolul instituţiilor spre rolul indivizilor,

acordând o importanţă majoră motivaţiei intrinseci şi conştien-
tizării propriilor acte. Din perspectiva specialiştilor în intervenţia
psihosocială, controlul social guvernează relaţia terapeutică şi
permite trasarea regulilor şi responsabilităţilor ambelor părţi
implicate. Astfel, în concepţia acestora, coerciţia este înlocuită cu
modelare, principii şi valori morale. Concepţia lor este contrazisă
de cea a „agenţilor penali”, potrivit căreia indivizii reacţionează
mai bine la sancţiuni, coerciţie. În timp ce controlul psihosocial este
bazat pe valori şi principii morale, controlul coercitiv funcţionează
pe baza sancţiunilor, iar rezultatul imediat este pedepsirea, nu
îndreptarea comportamentală.
Aducem în atenţie precaritatea resurselor financiare şi mate-
riale ale instituţiilor de control, ceea ce duce la o scădere progre-
sivă a controlului social. În ceea ce priveşte relaţia dintre controlul
social şi fenomenul infracţional, se remarcă interdependenţa sub ra-
port invers proporţional, în sensul că o creştere a controlului so-
cial conduce la o scădere a ratelor de criminalitate.
Circuitul instituţional de control social este „construit” în
jurul a trei axe : autoritară, de sprijin şi administrativ financiară. Axa
autoritară este asimilată aparatului juridic şi este constituită din
instituţii represive, de coerciţie, grupate la nivelul a trei minis-
tere: Ministerul Justiţiei (M.J.), Ministerul de Interne (poliţia şi
jandarmeria) şi Ministerul de Apărare. Instanţa de judecată şi cea
de executare (penitenciarul) contribuie în mod semnificativ la
reducerea infracţionalităţii, în timp ce ordinea şi securitatea
comunitară este asigurată de poliţie. În concluzie, cel mai mare
grad de control social este exercitat de instituţiile represive ca
urmare a modalităţilor de control şi a stricteţei normelor interne.
Instanţele de control investite cu cea mai mare importanţă şi cu
un puternic impact asupra populaţiei sunt poliţia şi instanţa de
judecată.
188
Axa de sprijin are ca formă dominantă factorul psihosocial, iar

scopul este identic cu al celei autoritare, de asigurare a ordinii şi
echilibrare a vieţii sociale. Această axă este reprezentată atât de
un caracter formal, cât şi informal. Contrar predicţiilor preli-
minare, specialiştii din instituţiile represive, acordă importanţă
instituţiilor psihosociale în ceea ce priveşte asigurarea contro-
lului social. Exercitarea controlului social informal diferă în
funcţie de modalitatea de organizare (în mediul rural ia forma
comitetului de lucru, iar în urban cunoaşte o formalizare prin
constituirea de organizaţii nonguvernamentale de intervenţie
psihosocială). Latura suportiv-informală îşi găseşte o puternică
reprezentare în Biserică, căreia îi este atribuită o dublă funcţie,
educativă şi suportivă. Se remarcă o nouă formă de control social
informal „subteran”, caracterizat de manipularea populaţiei de
către instituţiile statului.
Axa administrativ-financiară este constituită din instituţiile cu
specific administrativ şi economic de pe plan local sau regional:
Consiliul local, Primăria, Poliţia Comunitară, Inspectoratul de Stat
în Construcţii, Garda Financiară, Direcţia Economică.
În dinamica sa, controlul social a suferit o modificare odată
cu tranziţia de la comunism la democraţie, prin relaxarea
sistemului coercitiv şi întărirea funcţiilor sociale, printr-o diminuare
a laturii punitive şi accentuarea rolului educativ. Se remarcă o
flexibilizare a instanţelor de control şi o deschidere spre stan-
dardele europene. În postmodernitate, asistăm la o descentra-
lizare a instituţiilor statului şi observăm o transferare a normelor
mai aproape de individ.
Schimbările sociale actuale influenţează de asemenea
modalităţile de control social, care sunt eficientizate în funcţie de
noile tipuri de criminalitate (consum de droguri, criminalitate
informatică). Se observă, de asemenea, o creştere a „controlului
situaţional” (termen întâlnit şi la D. Garland, 2001), prin lărgirea
189
DINCOLO DE GRATII
sistemului poliţienesc, respectiv introducerea poliţiei comu-

nitare.
În cadrul circuitului instituţional de control social, instituţia
probaţiunii este plasată la limita dintre legal şi moral, formal şi
informal. Serviciul de Probaţiune exercită un control social
eficient şi inovator în acelaşi timp, dat fiind specificul interven-
ţiei psihosociale asupra persoanelor care comit infracţiuni.
Eficienţa controlului social exercitat de această instituţie este
evaluată la un nivel mediu, având în vedere numărul pers-
oanelor pe care le deserveşte, comparativ cu alte instanţe de
control. Asigurarea supravegherii şi a controlului liberaţilor con-
diţionat de către această instanţă este privită problematic la
nivelul tuturor categoriilor de „agenţi de control” intervievaţi.
Introducerea probaţiunii în sistemul de justiţie este apreciată ca
benefică de către magistraţi, atât în ceea ce priveşte referatul de
evaluare psihosocială întocmit pentru învinuiţi şi inculpaţi, care
„umanizează” sistemul de justiţie, cât şi în ceea ce priveşte supra-
vegherea persoanelor condamnate, care conduce la reabilitarea lor
comportamentală şi reducere a riscului de recidivă.
Al doilea studiu: „Atitudinea discriminatorie faţă de foştii

condamnaţi şi dificultăţile lor de reintegrare”
Repere teoretice
Sintagmele-cheie ale prezentului studiu sunt: discrimi-
narea, etichetarea, reintegrarea socială, dificultăţi de reintegrare
socială, intervenţie psihosocială, specialişti din domeniul inter-
venţiei psihosociale.
Introducere
Studiul de faţă reliefează dificultăţile cu care se confruntă
foştii condamnaţi în reintegrarea lor socială. Derularea propriu-
190
zisă a studiului s-a realizat în perioada septembrie 2010-

noiembrie 2010.
În elaborarea politicilor de reintegrare socială a acestei
categorii de populaţie, pentru diminuarea efectelor negative, se
cere a fi avută în vedere prospectarea dificultăţilor cu care aceştia
se confruntă după executarea pedepsei, cât şi analizarea atitu-
dinii discriminatorii din partea comunităţii de origine. Apreciem
în acest caz, fenomenul de defavorizare a persoanelor care comit
infracţiuni ca ceva ce necesită ajutor, sprijin în drumul lor de
corectare şi reintegrare socială. În intervenţia psihosocială a
foştilor condamnaţi, un rol important îl au specialiştii din acest
domeniu, fapt pentru care ne-am orientat interesul spre această
categorie de populaţie, numită în studiul anterior1 „populaţie
intermediară”. Din punct de vedere psihosociologic, ne oprim
asupra aprecierii dificultăţilor de reintegrare socială a foştilor
condamnaţi.
În cadrul acestui studiu, urmărim să analizăm dimensiu-
nile reinserţiei sociale a foştilor condamnaţi (atât deţinuţi cât şi
persoane care au executat pedeapsa închisorii cu suspendare sub
supraveghere) percepute de specialiştii din domeniul inter-
venţiei psihosociale, cât şi din partea cetăţenilor, pe care îi
numim „non-specialişti”2, reprezentând simţul comun. Aşadar,
studiul este unul comparativ pe trei axe (vezi schema A - Axele de
analiză ale studiului „Discriminarea şi dificultăţile de reintegrare ale
foştilor condamnaţi”- pagina 140): tipul pedepsei ispăşite de către
foştii condamnaţi (închisoare, suspendarea închisorii sub supra-
veghere), tipul de pregătire socioprofesională (specialişti în inter-

1 Vezi studiul nr. 1 „Control social şi instituţii de control social”.
2 Definim ca non-specialişti persoane care au alte tipuri de preocupări
decât intervenţia psihosocială specializată în lucrul cu persoane
defavorizate, din domenii diverse: economie, ştiinţe exacte, cultură,
domeniul artistic etc.
191
DINCOLO DE GRATII
venţia psihosocială, specialişti „în devenire”1, „non-specialişti”)

şi domeniile specifice de reintegrare socială (familie, loc de
muncă, comunitate). Studiul prezent păstrează în acest fel de-
mersul comparativ pe care îl regăsim pe parcursul întregii cărţi.
Sunt trecute în revistă atât dificultăţile de reintegrare ale
foştilor condamnaţi întâlnite cu precădere în trei medii specifice:
familial, socio-profesional şi comunitar, cât şi atitudinea discri-
minatorie a populaţiei faţă de aceştia (vezi schema B „Schema
operaţională privind discriminarea şi dificultăţile de integrare ale
foştilor condamnaţi”). În demersul nostru, am pornit de la ideea
centrală că obstacolul evident în reinserţia socială a foştilor con-
damnaţi îl constituie reintegrarea pe piaţa muncii, urmat de
acceptarea în comunitate şi familie.
Ipoteza centrală care stă la baza întregului studiu este
aceea că tipul pedepsei executate de persoanele condamnate are
un impact diferenţiat asupra atitudinii discriminatorii mani-
festată de către specialişti, specialişti în devenire şi non-spe-
cialişti. Subiectul microcercetării de faţă abordează legătura
dintre fenomenele centrale ale reintegrării sociale post-penale,
respectiv discriminare, etichetare din partea comunităţii şi
dificultăţile de reintegrare socială a foştilor condamnaţi.
În constatarea şi explicarea discriminării faţă de foştii
condamnaţi măsurăm atitudinea discriminatorie a categoriei
investigate faţă de aceştia. Discriminarea lor este favorizată de
prejudecăţile şi gândirea stereotipică transmisă din generaţie în
generaţie. Ca urmare a faptului că presupune un comportament,
discriminarea tinde să fie ilegală, în timp ce gândirea stereotipică
nu. De cele mai multe ori, etichetarea constituie o materializare,
concretizare a atitudinii discriminatorie asupra foştilor con-
damnaţi. În literatura de specialitate, etichetarea ne este explicată

1 Numim „specialişti în devenire” studenţi din domeniul psihosocial
(asistenţă socială şi psihologie, psiho-pedagogie).
192
pin teoria criminologică a etichetării (E. Lemert, 1951). Apreciem

că etichetarea foştilor condamnaţi în studiul nostru îmbracă
forma unei duble etichetări, atât în faza de judecată, cât şi în faza
post-condamnatorie. Potrivit teoriei enunţate, în etapa post-
executorie, infractorul îşi asumă eticheta şi se comporta ca atare.
Avem de-a face însă cu un paradox, căci obiectivul central al
executării pedepsei, materializat fie în faza de liberare con-
diţionată sau suspendare sub supraveghere este cel de reeducare
şi reintegrare socială.
Cert este că orice infracţiune are efecte complexe, iar „răul”
creat victimei, deci indirect comunităţii, poate fi îndepărtat cu
dificultate. Precursorii justiţiei restaurative (J. Braithwaite, 2002;
D. J. Cornwell, 2007, T. Wachtel, 2007) văd posibil acest lucru
prin practicile şi programele specifice. Implicarea comunităţii de-
vine astfel indispensabilă îndeplinirii obiectivului de reparare,
restaurare, prin urmare, acceptarea infractorilor în sânul co-
munităţii la întoarcerea lor devine un obiectiv important.
Discriminarea persoanelor care comit infracţiuni, respectiv
a foştilor condamnaţi, intervine în domenii diverse ale socialului.
Astfel, „infractorii” pot fi discriminaţi în grupul de prieteni, la
locul de muncă sau în cadrul diverselor reţele sociale şi în sens
restrâns în comunitatea de origine, respectiv familia şi proxima
vecinătate. Legătura directă dintre discriminarea foştilor con-
damnaţi şi dificultăţile pe care le întâmpină în reintegrare devine
aproape obligatorie. Astfel, dificultăţile de reintegrare socială a
acestora se regăsesc cu preponderenţă în cele trei sectoare
enunţate. Pentru a se reintegra în societate, individul trebuie să
fie acceptat de „sistemul social” la care aderă, iar pentru asta
trebuie să se supună regulilor general acceptate şi considerate
drept normale, legitime. Condiţia esenţială reintegrării sociale
este ca respectivul individ, în cazul nostru fostul condamnat, să
fie motivat să manifeste un comportament conform cu cel
legitim, în plus, „sistemul” să fie permisiv. Discutăm, aşadar, de
193
DINCOLO DE GRATII
reabilitarea comportamentală a acestuia, însă pentru atingerea ei,

de cele mai multe ori, motivaţia intrinsecă nu îi este suficientă.
Pârghiile sociale de sprijin în reintegrarea sa sunt considerate
implicarea în diversele programe de resocializare şi reabilitare
comportamentală, precum şi resursele instituţiilor şi organis-
melor specializate la care aceştia pot apela în timpul sau ulterior
executării pedepsei. La nivel social, există astfel de „agenţi de
incluziune socială” (Agenţia Naţională a Penitenciarelor (ANP),
Serviciul de Probaţiune, Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei
de Muncă (AJOFM), Agenţia Naţională Antidrog (ANA),
Inspectoratele Şcolare, autorităţile locale, primării, diverse ONG-
uri şi asociaţii locale), chiar dacă resursele materiale şi financiare
sunt considerate adesea ca fiind insuficiente.
Reintegrarea socială a persoanelor care comit infracţiuni se
realizează în cadrul organizat al intervenţiei psihosociale. În sens
general, definim intervenţia psihosocială ca un complex de factori şi
programe specifice, care au ca scop final acoperirea nevoilor persoanelor
aflate în dificultate, ca beneficiari ai sistemului de asistenţă socială şi
intervenţii psihologice ş/sau psihiatrice. Intervenţia psihosocială este
acordată de specialişti din domeniile enunţate, atât din cadrul
instituţiilor de stat, cât şi nonguvernamentale. Aceştia sunt licen-
ţiaţi în asistenţă socială, psihologie, psiho-pedagogie şi socio-
logie. În ceea ce îi priveşte pe psihologi, adesea ei au nevoie de
atestate profesionale şi acordul Colegiului Naţional al
Psihologilor, pentru practicarea profesiei.
În sens specific, intervenţia psihosocială a persoanelor care comit
infracţiuni constă în aplicarea de programe specifice, acreditate de
Ministerul Justiţiei, scopul final fiind reabilitarea comportamentală şi,
implicit, reinserţia socială a acestora, numiţi generic „infractori”.
Dintre orientările specifice cele mai întâlnite amintim abordarea
cognitiv-comportamentală, ce constă în schimbarea gândirii şi
implicit a comportamentului infractorului şi tehnica interviului
motivaţional, ambele având ca deziderat final reabilitarea cogni-
194
tiv-comportamentală a acestuia, considerată „cheia” reinserţiei

sociale ulterioare. Intervenţia psihosocială a persoanelor care
comit infracţiuni este derulată de regulă de specialişti din cadrul
instituţiilor de sorginte penală, respectiv, instituţiile de deţinere
şi serviciile de probaţiune. Specialiştii din cadrul acestora sunt:
asistenţi sociali şi psihologi educatori specializaţi din cadrul
Serviciului de Reintegrare Socială a unităţilor de deţinere şi
consilierii de probaţiune. Menţionăm că specialiştii din cadrul
Serviciului de reintegrare au statutul de funcţionar public special
din sistemul administraţiei penitenciarelor şi sunt de diverse
formaţii: atât psihosocială, cât şi asimilaţi din alte domenii de
învăţământ (cadre didactice).
Propunem o trecere în revistă mai clară a lucrătorilor din
penitenciar, atât a celor din domeniul intervenţiei psihosociale,
cât şi a celor cu alte atribuţii ale locului de deţinere, potrivit H.G.
1.997/2004 privind gradele profesionale a funcţionarilor publici
cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare. Aceştia
sunt grupaţi în 2 clase: corpul ofiţerilor (compus din chestor de
penitenciare, subcomisar, comisar şi comisar şef de penitenciare,
sub-inspector, inspectorii şi inspectorii principali de peniten-
ciare) şi corpul agenţilor (compus din agent şef principal, agent
şef, agent şef adjunct, agent principal şi agent de penitenciare).
Profesia de consilier de probaţiune este una relativ nouă în
cadrul sistemului de justiţie, menită să-l umanizeze; a fost lega-
lizată în anul 2000, prin O.G. 92/2000 de funcţionare a serviciilor
de reintegrare socială şi supraveghere, şi recunoscută ca statut
profesional 6 ani mai târziu, prin Legea Nr. 123/4 mai 2006,
privind statutul personalului de probaţiune. Consilierii de
probaţiune îndeplinesc anumite condiţii: să fie cetăţeni români,
fără antecedente penale, să se bucure de o bună reputaţie,
licenţiaţi în psihologie, drept, asistenţă socială, sociologie.
Potrivit Legii nr. 123/2006, art. 6, „scopul exercitării funcţiei de
consilier de probaţiune îl constituie creşterea gradului de
195
DINCOLO DE GRATII
siguranţă publică prin informarea şi consilierea victimelor infrac-

ţiunilor, promovarea alternativelor la detenţie, prevenirea
infracţionalităţii, reducerea riscului de recidivă şi reintegrarea în
comunitate a persoanelor care au încălcat legea penală”.
Drept urmare, pe baza celor două criterii de definire,
conturăm două dintre subgrupele incluse în cercetarea noastră,
şi anume: specialişti cu contact accidental cu populaţia infrac-
ţională (asistenţi-sociali, psihologi, psiho-pedagogi, sociologi) şi
specialişti cu contact direct şi nemijlocit cu populaţia infrac-
ţională (educatori specializaţi şi asistenţi sociali şi psihologi din
cadrul unităţilor de deţinere şi consilieri de probaţiune).
Valorile etice principale ale muncii desfăşurate de către
specialiştii în intervenţia psihosocială sunt nediscriminarea şi
acceptanţa. În ceea ce îi priveşte pe specialiştii cu contact direct cu
persoanele care comit infracţiuni, în codul etic al profesiei, Ordin
nr. 2794/ din 8 octombrie 2004, pentru aprobarea Codului
deontologic al personalului din sistemul administraţiei peni-
tenciare, la art.6 se precizează valorile şi comportamentul
adoptat faţă de persoanele deţinute, aceştia trebuie să „respecte
si să protejeze drepturile si libertăţile fundamentale ale per-
soanelor private de libertate, sănătatea şi demnitatea acestora;
precum şi să prevină orice discriminare; egalitatea şanselor, res-
ponsabilitate”.
Aceleaşi valori etice se regăsesc şi în cadrul Codului
deontologic al personalului de reintegrare socială şi supra-
veghere (denumirea iniţială a profesiei de consilier de pro-
baţiune). Astfel la art. 7 din Codul deontologic regăsim abţinerea
„în toate cazurile să discrimineze vreo persoană pe temei de
naţionalitate, cetăţenie, rasă, origine etnică, limbă, religie, sex,
opinie politică sau orice altă opinie, apartenenţă politică, avere,
origine socială sau alte asemenea temeiuri; să respecte de-
mnitatea, integritatea fizică si morală a tuturor persoanelor şi nu
196
în ultimul rând „să păstreze confidenţialitatea în legătură cu do-

cumentele pe care le deţin, conform legii, în scop profesional”.
Pentru o mai bună explicitare axelor de analiză a studiului
readucem în atenţie în cele ce urmează schema A - Axele de analiză
ale studiului „Discriminarea şi dificultăţile de reintegrare ale foştilor
condamnaţi”. Astfel, studiul este comparativ pe trei axe: tipul
pedepsei ispăşite de către foştii condamnaţi, tipul de pregătire
socioprofesională şi domeniile specifice de reintegrare socială. În
ceea ce priveşte prima axă a studiului – tipul pedepsei executate
de către foştii condamnaţi, ne referim la pedeapsa închisorii şi
suspendarea pedepsei închisorii sub supraveghere. A doua axă
divizează lotul de subiecţi în funcţie de tipul de pregătire
socioprofesională. Astfel, prima categorie este cea a specialiştilor
în intervenţia psihosocială (subdivizaţi în funcţie de contactul pe
care îl în profesia exercitată cu populaţia infracţională, respectiv
specialişti practicieni cu contact direct cu populaţia infracţională
şi specialişti cu contact accidental cu populaţia infracţională). A
doua categorie, în funcţie de tipul de pregătire profesională, este
cea a specialiştilor „în devenire” (studenţi de la specializările de
asistenţă socială şi psihologie), iar cea de-a treia categorie a
lotului investigat este formată din non-specialişti sau cetăţeni ai
simţului comun, care nu activează sau nu au pregătire pro-
fesională în domeniul psihosocial. Cea de-a treia axă a studiului
intersectează primele două şi face referire la domeniile specifice
de reintegrare socială: familie, loc de muncă, comunitate.
Observăm că cele trei domenii specifice însumează conceptul
larg de „reintegrare socială”, care se găseşte le intersecţia axelor,
fiind de altfel şi subiectul principal al studiului, în sensul că
persoanele participante la cercetare apreciază aspecte ale
reintegrării sociale ale foştilor condamnaţi.
197
DINCOLO DE GRATII
Schema A - Axele de analiză ale studiului „Discriminarea şi dificultăţile de

reintegrare ale foştilor condamnaţi”
Tipul pedepsei
executate –
•Deţinuţi
Reintegrarea
familială
Specialişti practicieni cu
contact direct şi nemijlocit Specialişti practicieni
cu contact accidental
Specializar Reintegrarea
ea lotului Non-
socială a foştilor
de subiecţi
condamnaţi specialişt
Specialişti
Non-specialişti (lipsa de
probabilitate de contact)
Specialişti în devenire (cu
probabilitate mică de contact)
Reintegrarea
comunitară Practicieni Non-
practicieni
(studenţi)
Reintegrarea •Persoane
profesională supravegheate
în libertate
198

Schema B – „Schema operaţională privind discriminarea şi dificultăţile

de integrare ale foştilor condamnaţi”
I. REINTEGRAREA II. DISCRIMINAREA III. IV.

DOMENII SOCIALĂ A PERSOANELOR CARE ETICHETAREA PROPUNERI / SOLUŢII
PERSOANELOR CARE COMIT INFRACŢIUNI PERSOANELOR PENTRU OPTIMIZAREA
COMIT INFRACŢIUNI CARE COMIT REINTEGRĂRII
INFRACŢIUNI
I.2. II.3.
I.1. II.2. Economic-
Economică I.3. Comunitară Marginalizare III.1. Socială
Familială II.1. administrativă
DIMENSIUNI profesională IV.1. socială
Socio-comunitară
SUBDIMENSIUNI
Excudere,
Discriminare la marginalizare
• Acceptarea Locul • În funcţie de • „Infractor”
Situaţie • Dificultăţi în Instituţii locul de muncă (in
de familie ocupat în gradul de recidivă teritorială
finaciară obţinerea unui echipa de lucru, • „Recidivist”
• Adaptarea comunitate, de • În funcţie de
precară, loc de muncă de către • „Criminal”
la viaţa de grup de incluziune tipul pedepsei
lipsa • Dificultăţi de angajatori) • „Periculos”
familie prieteni socială
resurselor adaptare si • În funcţie de • „Irecuperabil”
menţinere a gravitatea faptei
locului de • În funcţie de
muncă apartenenţa la
etnia rromă
199
DINCOLO DE GRATII
Documentare
Literatura de specialitate din domeniu a acordat un interes
deosebit studierii fenomenului de discriminare şi impactului său
în reintegrarea persoanelor care comit infracţiuni. Astfel, aducem
în atenţie studiile Reintegrarea socială a romilor infractori, Liliana
Potârcă; Rolul de mediator al consilierului de probaţiune între
comunitate şi infractor prin schimbarea sistemului atitudinal disfunc-
ţional al acestora, în scopul reintegrării sociale, Ioana Raluca Pop,
Liviu Toader; Buletinul de Probaţiune Nr. 1/2008, editat de
Ministerul Justiţiei, Modalităţi de intervenţie în procesul de
reintegrare socială a persoanelor private de libertate”. Recuperarea
foştilor deţinuţi se realizează în funcţie de caracteristicile
personale ale acestora şi poate fi parţială sau totală. Rezultatele
studiului scot la iveală faptul că gradul de recuperabilitate este
invers proporţional cu vârsta infractorului; cu cât acesta este mai
tânăr, cu atât va fi mai potrivit acţiunii de recuperare. Recu-
perarea este invers proporţională cu gradul de viciere a mediului
din care provine infractorul, precum şi cu gradul de recidivă.
Etichetarea infractorilor se regăseşte cu preponderenţă în
cazul acelora de etnie rromă. Astfel, în studiul Reintegrarea socială
a romilor infractori, Liliana Potârcă enumeră stereotipiile cele mai
uzitate: „fură”, „sunt murdari”, „nu respectă nicio lege”. Discri-
minarea lor este accentuată de numeroasele probleme ce con-
stituie obstacole reale în reintegrarea lor socială: lipsa actelor de
identitate, lipsa şcolarizării sau un nivel de studii sub medie,
lipsa unei locuinţe.
Etapele celui de-al doilea studiu
În acest studiu ne propunem să realizăm o analiză compa-
rativă a opiniilor membrilor comunităţii ieşene, respectiv spe-
cialişti din domeniul intervenţiei psihosociale şi non-specialişti,

referitor la aspecte legate de reinserţia socială a foştilor deţinuţi
/persoane supravegheate în stare de libertate.
200
O serie de ipoteze ne-au ghidat microcercetarea. Ipoteza

centrală a studiului este aceea că aprecierea atitudinii discrimina-
torii comunitare şi evaluarea dificultăţilor de reintegrare socială
faţă de foştii condamnaţi va fi diferită la specialiştii din domeniul
intervenţiei psihosociale comparativ cu non-specialiştii. În sens
specific, ne aşteptăm ca specialiştii din domeniul intervenţiei
psihosociale şi non-specialiştii să-i evalueze pe foştii condamnaţi
cu multe probleme de reintegrare la locul de muncă şi co-
munitate*.
Cea de-a doua ipoteză, care atestă încă o dată metoda
comparativă regăsită pe parcursul întregii lucrări este aceea că
tipul pedepsei executate de către foştii condamnaţi va avea
impact diferenţiat asupra atitudinii discriminatorii. Astfel, foştii
deţinuţi vor întâmpina o rezistenţă mai mare din partea
angajatorilor şi se vor izbi de suspiciunea acestora privind
capacitatea lor de adaptare la viitorul loc de muncă.
Recidiva este o temă centrală în studiul infracţionalităţii.
Astfel, ne aşteptăm ca gradul de recidivă al foştilor condamnaţi
să influenţeze percepţia asupra gradului de acceptare în
comunitate. În acest sens, cu cât numărul de infracţiuni comise
de către un fost condamnat este mai mare, cu atât evaluatorii
non-specialişti vor diminua şansele de acceptare ai acestora în
comunitate, comparativ cu evaluatorii specialişti din domeniul
intervenţiei psihosociale. Mai mult decât atât, ne aşteptăm ca
specialiştii care au contact direct, nemijlocit cu foştii condamnaţi
să manifeste cel mai mare grad de acceptare faţă de aceştia chiar
prin comparaţie cu specialiştii care au un contact accidental cu
categoria menţionată anterior.

* Fiind o ipoteză care urmăreşte aspecte pe mai multe dimensiuni au
rezultat 4 ipoteze specifice, regăsite pe larg în teza de doctorat
Neculau (Nastasă), D., Impactul executării pedepsei asupra reintegrării
sociale a foştilor condamnaţi.
201
DINCOLO DE GRATII
Cu privire la rolul instituţiilor din comunitate, se poate

presupune că specialiştii din domeniul intervenţiei psihosociale
vor aprecia în mare măsură şi într-un mod nediferenţiat rolul
instituţiilor care pot sprijini procesul de reintegrare socială a
foştilor condamnaţi, indiferent de tipul pedepsei executate.
Non-specialiştii vor aprecia rolul instituţiilor abilitate în
acordarea sprijinului pentru reintegrarea socială a foştilor con-
damnaţi într-un mod diferenţiat. În acest sens, ne aşteptăm ca
non-specialiştii să acorde un rol secundar Serviciului de Proba-
ţiune. Atunci când specialiştii şi non-specialiştii vor aprecia rolul
elementelor de susţinere în procesul de reintegrare socială, în
cazul nostru familia şi propria persoană, acestea vor fi investite
cu un grad ridicat de importanţă.
În vederea unei diagnoze eficiente a fenomenului discrimi-
nării şi a dificultăţilor de reintegrare a foştilor condamnaţi, în
cadrul cercetării au fost incluse mai multe întrebări suplimentare
(gândite ca obiective de explorare, ce vizează aspecte secundare)
prin care s-a propus explorarea altor aspecte în legătură cu
percepţia fenomenului de reintegrare socială a foştilor condam-
naţi. Se urmăreşte astfel percepţia evaluatorilor asupra necesităţii
înfiinţării unor instituţii de reintegrare socială, percepţia referi-
toare la gradul de respectare a normelor sociale în general de
către foştii condamnaţi, evaluarea cauzelor recidivei în cazul
foştilor condamnaţi, rolul motivaţiei proprii condamnaţilor în
procesul de reintegrare şi percepţia perspectivelor de viitor ale
foştilor condamnaţi. De asemenea, în cadrul cercetării dorim să
măsurăm ponderea descriptorilor de personalitate folosiţi în
etichetarea foştilor condamnaţi şi nu în ultimul rând a soluţiilor
viabile pentru optimizarea procesului de reintegrare socială. Ne
mai dorim, de asemenea, să urmărim modul în care evaluatorii
apreciază reintegrarea socială a foştilor condamnaţi care provin
din grupul etnic minoritar rrom.
202
Grupul de persoane investigate este compus din 55 experţi

care au participat la studiul preliminar şi 320 participanţi la cer-
cetarea propriu-zisă.
În cadrul studiului preliminar, am folosit metoda experţilor.
Numim experţi, specialiştii din domeniul intervenţiei psihoso-
ciale, indiferent de gradul de contact, cu vechime în specialitate
de minimum 2 ani. Populaţia de experţi a fost recrutată atât din
cadrul instituţiilor din sfera penală (Serviciul de Probaţiune de
pe lângă Tribunalul Iaşi, Poliţia Judeţeană Iaşi), cât şi din
domeniul asistenţei sociale (Fundaţia „Hecuba”, Centrul
Rezidenţial pentru mame şi copii aflaţi în dificultate din Iaşi).
În cadrul cercetării propriu-zise, grupul participant la studiu
este defalcat în trei sub-categorii, în funcţie de gradul de spe-
cializare a acestora, după cum urmează:
I. Specialişti practicieni din domeniul intervenţiei psiho-
sociale cu categorii defavorizate:
A) relaţii directe şi nemijlocite cu persoanele care comit
infracţiuni: Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Iaşi -
S.P. (15 consilieri de probaţiune), Penitenciarul de Maximă
Siguranţă (40 specialişti, dintre care 19 specialişti din cadrul
Serviciului de Reintegrare Socială, 21 specialişti din cadrul
serviciului de pază), Poliţia Judeţeană Iaşi (36 agenţi de poliţie
din cadrul Biroului Investigaţii Criminale - BIC1), Inspectoratul
de Jandarmi Judeţean Iaşi (17 jandarmi) ;
B) relaţii accidentale cu persoanele care comit infracţiuni:
- Instituţii de stat: Direcţia de Asistenţă Comunitară (DAC-
7 specialişti, din care: 4 asistenţi sociali, 2 psihologi, 1 sociolog),
Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului

1 S-a ales BIC, pe motiv că specialiştii din cadrul acestei formaţiuni intră
în contact cel mai des cu persoanele aflate în conflict cu legea, de
altfel şi principalul organism colaborator cu Serviciul de Probaţiune
Iaşi în instrumentarea cauzelor cu persoanele aflate în faza pre- şi
post-condamnatorie.
203
DINCOLO DE GRATII
(Centrul de Plasament „C.A. Rosetti” (14 specialişti, din care: 4

educatori specializaţi, 2 psihologi, 2 asistenţi sociali, 3 logopezi, 9
psiho-pedagogi) şi Centrul „Guliver” (5 specialişti, din care 1
psiholog, 4 educatori specializaţi); Centrul de Sănătate Mintală
„Ghelerther” (17 specialişti, din care: 3 asistenţi sociali, 4
psihologi, 5 medici psihiatri, 5 educatori specializaţi).
- O.N.G.-uri: Fundaţia „Caritas” (4 specialişti, din care 3
asistenţi sociali şi 1 psiholog); Asociaţia „Alternative Sociale” din
Iaşi (9 specialişti, din care: 4 asistenţi sociali, 3 psihologi, 2 psiho-
pedagogi) , Fundaţia „Hecuba” (7 specialişti, din care 3 asistenţi
sociali, 4 educatori specializaţi).
Menţionăm că această categorie socioprofesională desfă-
şoară preponderent activităţi de intervenţie psihosocială
generală şi au un contact accidental cu populaţia infracţională în
momentul referirii cazurilor de către specialiştii care lucrează în
mod direct cu aceştia, pe baza protocoalelor de colaborare inter-
instituţionale. Contactul accidental cu populaţie infracţională
mai poate avea loc, de asemenea, la cererea persoanei la
momentul liberării sale din penitenciar (condiţionată sau la
termen) şi constă în oferirea de servicii sociale în scopul
reintegrării lor.
II. Specialişti în devenire: persoane care urmează o formare
universitară în domeniul intervenţiei psihosociale (psihologie şi
asistenţă socială), implicit, axaţi pe interacţionarea cu repre-
zentanţi din categorii defavorizate din punct de vedere social.
Menţionăm că am ales aplicarea instrumentului asupra unui
număr de 20 de studenţi de la specializarea psihologie şi
asistenţă socială (din cadrul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale
Educaţiei – secţia psihologie şi Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe
Social-Politice, ambele de la Universitatea „Alexandru Ioan
Cuza” Iaşi), întrucât acestea sunt preponderente în rândul
specialiştilor din domeniul intervenţiei psihosociale la nivel
general, fiind consideraţi „viitorii specialişti”.
204
III. Non-specialişti, care nu activează socioprofesional sau

care nu urmează o formare universitară în domeniul intervenţiei
psihosociale cu categorii defavorizate. Astfel, întâlnim 2 subcate-
gorii:
A) Non-specialiştii practicieni din alte domenii decât
intervenţia psihosocială, respectiv: economie, administraţie
publică, ştiinţe tehnice: 56, selectaţi din următoarele instituţii
„Direcţia de Cultură Iaşi”, firmă profil tehnic.
B) Non-specialişti studenţi de la domeniile avizate la sub-
categoria anterioară. Dintre aceştia s-au ales 20 de studenţii de la
Facultatea de Informatică din cadrul Universităţii „Alexandru
Ioan Cuza” Iaşi.
Menţionăm că alegerea celor două subcategorii de spe-
cialişti în devenire şi non-specialişti studenţi, respectiv specialişti
practicieni şi non-specialişti practicieni, configurează un algoritm
logic ce susţine compararea inter-subcategorii, pe criterii diferite:
formarea profesională şi vârsta acestora. Această posibilitate de
analiză ne oferă o transversalitate a studiului, pe axe paralele.
Astfel, obţinem compararea opiniilor în ceea ce priveşte eva-
luarea şanselor de reintegrare socială din parte specialiştilor în
domeniu, dar şi din partea non-specialiştilor (cetăţeni ai simţului
comun). Acest lucru prefigurează cele două părţi ale reintegrării
sociale a foştilor condamnaţi: intervenţia psihosocială în scopul
reabilitării comportamentale şi atitudinea de acceptare sau de
respingere din partea comunităţii de origine.
Grupul de persoane participant la acest studiu devine
reprezentativ din două puncte de vedere: procentul semnificativ
din cadrul populaţiei totale, pe de parte, şi diversitatea spe-
cialiştilor şi a instituţiilor de recrutare, pe de altă parte. Metoda
de selecţie a persoanelor este cea a bulgărelui de zăpadă. Astfel,
aplicarea instrumentului de investigaţie (în cazul nostru,
chestionarul) specialiştilor din cadrul instituţiilor amintite, un
205
DINCOLO DE GRATII
specialist recomandând pe un altul, cu respectarea criteriului

vechimii în specialitatea în care activează de minimum 2 ani.
Desfăşurarea cercetării a avut loc în perioada septembrie-
octombrie 2010. În ceea ce priveşte populaţia totală de la nivelul
jud. Iaşi, beneficiem de următoarele date la momentul efectuării
studiului: 351 agenţi de pază şi 19 educatori specializaţi din
cadrul Penitenciarului Iaşi, 15 consilieri de probaţiune din cadrul
Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Iaşi, 659 de
poliţişti din cadrul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Iaşi, din
care: 36 – BIC, 57 – Poliţia Rutieră, 18 – Biroul Centru
Universitate, 15 – Biroul Ordine Publică Mediul Rural, 387 –
Secţiile de Poliţie Iaşi – de la secţia 1 la secţia 6, 127 – Posturile de
poliţie din comunele arondate municipiului Iaşi, 13 – Aparatul
administrativ. Precizăm că nu se cunoaşte numărul total de
jandarmi din cadrul Inspectoratului de Jandarmi Iaşi, ca urmare
a faptului că aceste date sunt confidenţiale. În ceea ce priveşte
categoriile de populaţie totală, se observă că cel mai scăzut
număr îl întrunesc consilierii de probaţiune şi educatorii spe-
cializaţi, comparativ, de exemplu cu numărul total de poliţişti
sau agenţi de pază penitenciar. Explicaţia constă în faptul că
agenţii de pază deţinuţi, în număr de 351 deservesc un număr de
12681 de deţinuţi aflaţi în prezent în Penitenciarul Iaşi, în
comparaţie cu consilierii de probaţiune, în număr de 15, care
monitorizează 423 de persoane aflate în supraveghere2. La
aceasta se mai adaugă şi obligaţiile diferite ale fişelor postului şi
gradului de risc pentru siguranţa publică pe care îl prezintă
fiecare categorie de beneficiari în parte; persoanele aflate în
supraveghere prezintă un risc mic sau cel mult mediu, în timp ce
persoanele deţinute prezintă un risc ridicat. În ceea ce priveşte

1 Datele statistice sunt valabile pentru data de 28 februarie 2011, în
unităţile de deţinere existând un permanent rulaj.
2 Datele statistice sunt valabile pentru decembrie 2010.
206
numărul redus de personal specializat din cadrul Serviciului de

reintegrare din cadrul unităţilor de deţinere, discutăm mai
degrabă de lipsa resurselor umane şi financiare alocate acestor
instituţii.
În cele ce urmează, vom descrie din punct de vedere
statistic categoria investigată, în funcţie gradul de specializare şi
de tipul de pregătire profesională, în funcţie de gradul de contact
cu persoanele condamnate.
Cel mai mare procent, 66,2%, este reprezentat de spe-

cialiştii practicieni din domeniul intervenţiei psihosociale, ca
urmare a distribuirii acestora în două subgrupe: cu contact
direct, nemijlocit şi cu contact accidental cu foştii condamnaţi. Se
observă o distribuţie egală a grupelor de specialişti în devenire şi
non-specialişti studenţi, ca urmare a faptului că ambele
subgrupe au fost selectate conform aceluiaşi criteriu (urmărindu-
se ca numărul acestora să fie apropiat): să nu activeze în câmpul
muncii, respectiv să fie studenţi. Domeniul în care ei studiază
este opus (socio-uman versus tehnic), ceea ce ne sprijină în
analiza comparativă a opiniilor şi valorilor viitorilor specialişti
din domeniul intervenţiei psihosociale şi ale celor care nu cunosc
date şi nu exersează abilităţi specifice acestei profesii. Aceasta ne
va asigura analiza asupra transmiterii capitalului simbolic, în acest
caz capital profesional către specialiştii în devenire şi în ce măsură
cunosc sau au un sistem de valori deontologice specifice pro-
fesiei pentru care se pregătesc.
207
DINCOLO DE GRATII
Graficul nr. 1. „Grad de specializare detaliat”
Specialiştii care au contact direct cu populaţia infracţională

şi care desfăşoară programe de intervenţie specializate, avizate
de către Ministerul Justiţiei, constituie un „actor” important în
reintegrarea socială a infractorilor. Aceştia activează în instituţii
din sfera penală, respectiv Tribunalul Iaşi (consilieri de proba-
ţiune), Inspectoratul Judeţean de Poliţie Iaşi (poliţişti), Peniten-
ciarul cu Regim de Maximă Siguranţă din Iaşi (educatori spe-
cializaţi şi agenţi de pază deţinuţi). Menţionăm că procentele
fiecărei profesii în parte păstrează cu cea mai mare fidelitate inte-
grarea lor în categoria de populaţia totală de care aparţin. Este
absolut firesc ca educatorii specializaţi din unităţile de deţinere şi
consilierii de probaţiune să fie reprezentaţi de cele mai scăzute
procente, dat fiind numărul lor total deosebit de scăzut (15
consilieri de probaţiune la S.P. Iaşi şi 19 educatori specializaţi la
Penitenciarul Iaşi).
Graficul nr. 2. „Profesii contact direct şi nemijlocit”
208
Graficul nr. 3. „Specialişti contact accidental”
În ceea ce îi priveşte pe specialiştii din domeniul inter-

venţiei psihosociale generale, pe care îi considerăm ca având un
contact accidental cu populaţia infracţională, aceştia sunt divizaţi
în funcţie de o diversitate de specializări, păstrându-se astfel
toate specializările existente din domeniu (psiholog, asistent
social, psiho-pedagog, educator specializat, sociolog, medic
psihiatru, jandarm). Punctele extreme din cadrul grupei spe-
cialiştilor cu contact accidental cu populaţia infracţională sunt
reprezentate de asistent social (în procent de 24,8%) şi sociolog
(2%) sunt relevate de întinderea şi dezvoltarea profesiei de
asistent social, pe când sociologia este slab reprezentată la
nivelul instituţiilor de incluziune socială.
Au fost utilizate două instrumente de cercetare, în funcţie
de etapele parcurse. Astfel, în cadrul studiului preliminar, s-a
folosit „Chestionarul explorativ destinat experţilor”, gândit
pentru a servi ca bază în construirea chestionarului de apreciere
a atitudinii discriminatorii utilizat în cercetarea propriu-zisă.
Chestionarul explorativ (vezi Anexa nr. 6), este compus din trei
întrebări deschise vizând domeniile principale ale studiului,
respectiv reintegrarea socială, discriminare şi etichetare, la
fiecare dintre ele solicitându-se experţilor să genereze câte cinci
aspecte care să reflecte dificultăţile de reintegrare a foştilor
condamnaţi cu pedepse custodiale sau noncustodiale.
209
DINCOLO DE GRATII
Experţii au fost 55 de specialişti din domeniul intervenţiei

psihosociale (11 consilieri de probaţiune din cadrul Serviciului
de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Iaşi, 17 de asistenţi sociali,
11 psihologi, 2 logopezi, 4 psihopedagogi, 2 sociologi, 8
educatori specializaţi).
În urma rezultatelor obţinute în cadrul metodei experţilor,
s-a obţinut un ansamblu de aspecte pe baza cărora s-au formulat
25 de itemi*, la care subiecţii trebuiau să răspundă cu ajutorul
unei scale cu 6 trepte, de la „dezacord total” la „acord total”,
itemi care au format „Chestionarul de atitudine discriminatorie”
(vezi Anexa nr. 7).
Menţionăm că s-a aplicat acelaşi instrument la toate
categoriile de subiecţi, astfel încât să se poată realiza analiza
comparativă. Chestionarul aplicat categoriei de non-specialişti a
fost adaptat conform particularităţilor de vârstă şi educaţie în
vederea unei bune înţelegeri şi modificat ca atare.
Rezultatele studiului *
Ipoteza nr. 1, la un nivel general, anunţa că aprecierea
atitudinii discriminatorii comunitare şi a dificultăţilor de reinte-
grare socială a foştilor condamnaţi va fi diferită la specialiştii din
domeniul intervenţiei psihosociale comparativ cu non-specialiştii.
În ceea ce priveşte aprecierea dificultăţilor în reintegrarea
în comunitatea de domiciliu a persoanelor care au executat

* Menţionăm că în cadrul tezei de doctorat care stă la baza cărţii a fost
realizată o descriere în amănunţime a itemilor chestionarului.
* Atragem atenţia asupra faptului că studiul de faţă a fost precedat de
un studiu preliminar, care a avut la bază „Chestionarul de explorare”
destinat experţilor, iar instrumentul de investigaţie „Chestionarul de
atitudine discriminatorie” a trecut printr-o etapă de pretestare, detalii
ce ce regăsesc tratate pe larg în Neculau (Nastasă), D., teza de
doctorat Impactul executării pedepsei asupra reintegrării sociale a foştilor
condamnaţi, susţinută public în septembrie 2011.
210
pedeapsa închisorii, există diferenţe semnificative între specialiştii

din domeniul intervenţiei psihosociale şi non-specialişti în ceea ce
îi priveşte pe foştii deţinuţi, în sensul că specialiştii apreciază
într-o măsură mai mare că aceştia vor întâmpina probleme la
revenirea în comunitate, decât non-specialiştii. Pe lângă acest
lucru, remarcăm că non-specialiştii, în comparaţie cu specialiştii
din domeniul intervenţiei psihosociale apreciază că persoanele
care au executat o pedeapsă cu suspendare sub supraveghere
vor întâmpina mai multe probleme în identificarea unui loc de
muncă. De asemenea, non-specialiştii îi evaluează pe foştii
supravegheaţi ca având probleme de reintegrare în comunitate,
şi în mod specific în cadrul grupului de prieteni.
Spre deosebire de specialişti, non-specialiştii nu cunosc în
mod real dificultăţile cu care foştii condamnaţi se confruntă, fie
din lipsa de interes faţă de nevoile acestei categorii, fie din lipsa
de informaţii. Informaţiile lor despre populaţia infracţională sunt
adesea trunchiate, interpretative şi de cele mai multe ori implică
discriminarea foştilor condamnaţi, chiar când este vorba despre
o pedeapsă neprivativă de libertate. Lipsa de informare a
acestora atestă aprecierea în mod nerealist a dificultăţilor la
angajare şi mai mult decât atât a dificultăţilor de reintegrare în
propriile familii a persoanelor care execută o pedeapsă cu
suspendare sub supraveghere. Apreciem, în acest caz că eva-
luarea şanselor de reintegrare ale foştilor supravegheaţi pe piaţa
muncii şi în propriile familii se realizează sub impactul direct al
„discriminării în linie dreaptă”, respectiv al prejudecăţilor, care
întăresc stereotipurile şi conduc în cele din urmă la un blocaj al
acceptării „infractorului”. Eticheta de „infractor” în acest caz are
o încărcătură extrem de gravă şi plină de semnificaţii negative,
ceea ce îi determină să evalueze şanse minime de reintegrare
chiar şi pentru condamnaţii care au executat o pedeapsă în
libertate. Deşi nu cunosc suficiente informaţii despre ei, le
evaluează şansele de reintegrare în sens negativ. Presupunem că
211
DINCOLO DE GRATII
această atitudine manifestată de cetăţenii simţului comun atestă

şi o oarecare necunoaştere faţă de instituţiile abilitate cu
supravegherea condamnaţilor în stare de libertate, respectiv
Serviciul de Probaţiune, instituţie relativ nou creată în România.
Mentalitatea negativă a cetăţenilor ai simţului comun este
un factor favorizant extrem al eşecului reintegrării foştilor
condamnaţi. Atitudinea discriminatorie faţă de persoanele care
au executat o pedeapsă, indiferent de tipul acesteia, capătă
valenţe maxime la populaţia non-specialiştilor, comparativ cu
specialiştii din domeniul intervenţiei psihosociale. Astfel, non-
specialiştii, cetăţeni ai simţului comun, nu acceptă persoane care
au fost sub supravegherea instituţiilor abilitate în zona de
proximitate a locuinţei lor, ci îi exclud din punct de vedere
teritorial. Mai mult decât atât, fosta populaţie penitenciară este
mai puternic discriminată de către aceştia în comparaţie cu
specialiştii care activează în sfera psiho-socială. Potrivit non-
specialiştilor, foştii deţinuţi ar trebui marginalizaţi din punct de
vedere teritorial.
Grafic nr. 1 a. Graficul nr. 1 b.

Aprecierea specialiştilor Aprecierea non-specialiştilor
Cele mai grave probleme în reintegrarea foştilor conda-

mnaţi din punctul de vedere al non-specialiştilor, precum şi al
212
specialiştilor apar la nivelul a două dimensiuni specifice:

comunitate şi loc de muncă. (vezi Graficul nr. 1a, b).
Evaluarea dificultăţilor de reintegrare în mod nediferenţiat
de către populaţia specialiştilor şi a cetăţenilor simţului comun
are loc ca urmare a contextului socio-economic de criză pe care îl
traversează ţara noastră. Astfel, problemele de reintegrare la
locul de muncă sunt semnalate pe de o parte de cetăţeni ca efect
al crizei generale a locurilor de muncă, iar pe de altă parte de
specialiştii din domeniul intervenţiei psihosociale din cauza
radiografierii nevoilor acute de (re)conversie profesională pe
care le întâlnesc la populaţia vizată. Aceştia din urmă consideră
reintegrarea profesională ca fiind cea mai dificilă, ca urmare a
lipsei unui cadru de intervenţie organizat în acest sens, respectiv
a unui contract de colaborare interinstituţional cu agenţi de
incluziune economică special pregătiţi în munca cu foştii
condamnaţi, la care se adaugă lipsa efectivă a locurilor de muncă
de la nivelul comunităţii. Pe de altă parte, incidenţa crescută a
numărului foştilor condamnaţi (ne referim la ex-deţinuţi) care
ridică dificultăţi în integrarea comunitară şi în special la locul de
muncă, se justifică prin faptul că aceştia nu aveau un loc de muncă
nici înainte de încarcerare, iar în prezent nu prezintă un nivel de
studii necesar calificării sau obţinerii unui atestat profesional
necesar angajării. Vorbim, în acest caz de o integrare socială, cum o
denumea Pascal Mischiero, pentru că aceste persoane nu erau
integrate în societate înaintea executării pedepsei.
Relaţia dintre domeniul profesional şi cel comunitar al re-
inserţiei foştilor condamnaţi este explicată prin interdependenţa
lor, în sensul că dificultăţile de ocupare profesională sau chiar
lipsa acesteia determină implicit neajunsuri şi asupra reinserţiei
comunitare. În lipsa unui loc de muncă şi a statutului de angajat,
respectiv a unui capital economic, fostul condamnat va fi privat şi
de capitalul simbolic al reţelei sociale. Comunitatea este percepută
în prezentul studiu ca o operaţionalizare concretă a socialului,
213
DINCOLO DE GRATII
ceea ce ne permite să uzăm de acest termen ca termen implicit al

reinserţiei sociale.
În ceea ce priveşte reintegrarea familială în general, in-
diferent de tipul de pedeapsă, s-au constatat diferenţe între apre-
cierile categoriei specialiştilor şi a non-specialiştilor.
La nivel specific, dacă luăm în considerare criteriul tipului
pedepsei executate, observăm că există diferenţe semnificative
între cele două categorii menţionate în ceea ce priveşte dimen-
siunea reintegrarea în familie a persoanelor supravegheate, în
sensul că non-specialiştii consideră că aceştia vor întâmpina pro-
bleme de reintegrare familială, în special în adaptarea lor la viaţa
de familie.
Contrar aprecierii oferite de populaţia non-specialiştilor,
grupul specialiştilor oferă un credit important persoanelor supra-
vegheate, arătând încredere în capacitatea de adaptare a acestora
la viaţa de familie, precum şi în şansele lor de angajare în câmpul
muncii.
În ceea ce priveşte dimensiunea reintegrării familiale,
există diferenţe semnificative de opinie şi între specialişti, mai
exact între cei cu contact direct şi cei care au unul accidental cu
populaţia infracţională.
Mai mult decât atât, specialiştii care au un contact accidental
cu populaţia infracţională consideră că familia de bază va fi sursă
de probleme, atât în cazul persoanelor supravegheate, cât şi a ex-
deţinuţilor, acordând totuşi încredere în capacitatea de adaptare
la viaţa de familie a acestora.
Familia este un factor de suport extrem de important în
reintegrarea socială a fostului condamnat, iar de cele mai multe
ori reprezintă singurul suport. Teoria criminologică a ataşamentului
(T. Hirschi, 1969) ne explică rolul unui mediu familial stabil din
perspectiva ataşamentului individului faţă de familie. Astfel,
când legăturile de ataşament ale individului sunt întrerupte sau
nu funcţionează după parametri normali apare insecuritatea
214
afectivă, rezistenţa scăzută la frustrare şi chiar devianţa, în cazul

nostru recidiva. Familia poate asigura fostului condamnat, prin
mijloace specifice, noi raporturi sociale sau noi modele de
comportament şi reorientarea spre comportamente dorite de
societate. În alte cazuri, însă, familia poate întreţine comporta-
mentul infracţional, respectiv recidiva, prin modele negative de
comportament. Revenirea fostului condamnat într-un mediu
viciat pune în pericol „repararea sa”.
Rezultatele statistice ale studiului de faţă relevă în fond
specificul muncii de intervenţie în cazul persoanelor care comit
infracţiuni. Prin natura muncii depuse, atât specialiştii din
instituţiile abilitate cu supravegherea persoanelor condamnate în
stare de libertate (consilieri de probaţiune), cât şi specialiştii din
unităţile de deţinere (educatori specializaţi), desfăşoară activităţi
de supraveghere şi asistenţă şi consiliere pe perioada executării
pedepsei, ca şi în perioada post-executorie, în scopul reintegrării
sociale a foştilor condamnaţi. Prin cazuistica diversificată,
specialiştii cunosc paleta de nevoi şi probleme cu care se con-
fruntă persoana condamnatului şi reuşesc astfel să diagnos-
ticheze dificultăţile de reintegrare în comunitate. Având în
vedere că specialiştii din cadrul instituţiilor abilitate cu deţinerea
sau supravegherea infractorilor au un contact direct şi nemijlocit
cu foştii condamnaţi, de o deosebită importanţă este relaţia sau
„contractul terapeutic”. Abilitatea specialiştilor în menţinerea
unei bune relaţii cu propriii beneficiari constă în îmbinarea dintre
control şi asistare. O altă activitate importantă în diagnoză este
evaluarea psihosocială şi întocmirea unor acte specifice (referat
de evaluare, fisă de evaluare iniţială, plan de supraveghere etc.).
În cadrul ambelor activităţi, în intervenţia complexă pe care o
derulează, specialiştii din sistemul penal acordă o importanţă
deosebită stabilităţii familiale şi stabilităţii ocupaţionale, consi-
derate puncte de bază ale intervenţiei. Astfel, specialiştii care se
ocupă cu supravegherea în comunitate a condamnaţilor cunosc
215
DINCOLO DE GRATII
faptul că aceştia beneficiază de un capital social, caracterizat în

primul rând de un capital social la prima condamnare, şi anume
familia, iar în al doilea rând, de o „reţea socială”, concretizată fie
de grupul de prieteni, colectivul şcolar sau chiar echipa de lucru
de la locul de muncă. Prin urmare, investirea cu încredere în
capacitatea de adaptare a persoanelor supravegheate în propria
familie, precum şi în ceea ce priveşte ocuparea şi menţinerea
unui loc de muncă este realistă şi absolut justificabilă. În ceea ce
priveşte reintegrarea familială a foştilor deţinuţi, aceasta este
susţinută încă din timpul executării pedepsei, prin menţinerea
legăturii cu familia, acolo unde este cazul. În cadrul intervenţiei
psihosociale în mediul de detenţie, specialiştii penali îi
motivează pe deţinuţi să facă acest lucru. Mai mult decât atât,
înainte de liberarea deţinuţilor, asistentul social din cadrul
penitenciarului ia legătura cu autorităţile locale de la domiciliul
acestora în vederea restabilirii legăturii cu familiile sau alte
persoane resursă.
În ceea ce priveşte aprecierea dificultăţii de reintegrare
profesională a foştilor condamnaţi, există diferenţe semnificative
între specialiştii cu contact direct cu persoanele care comit
infracţiuni şi specialiştii cu contact accidental, în sensul că spe-
cialiştii cu contact accidental consideră într-o mai mare măsură
că foştii condamnaţi vor întâmpina probleme în reintegrarea
profesională.
Specialiştii cu contact direct accentuează dificultăţile de
reintegrare a foştilor condamnaţi asupra neacceptării de către
angajatori în ceea ce priveşte angajarea şi menţinerea unui loc de
muncă. Astfel, în percepţia specialiştilor din sfera penală,
comparativ cu cei cu contact accidental, foştii deţinuţi sunt cei
care se confruntă cel mai mult cu reticenţa din partea anga-
jatorilor. (vezi Anexa nr.8).
216
„Agenţii penali ai controlului social”, după cum îi numim

într-un studiu anterior1, se bazează pe cunoaşterea literaturii de
specialitate, dar şi a practicii, existând la momentul de faţă un
număr foarte redus de agenţi economici care colaborează cu
unităţile de deţinere în vederea efectuării muncii pe perioada
pedepsei, dar care refuză să îi angajeze după liberarea lor. Res-
pingerea din câmpul muncii a foştilor deţinuţi este declanşată de
o teamă faţă de riscul pe care aceştia îl prezintă, atât în ceea ce
priveşte siguranţa corectitudinii ex-deţinutului la locul de
muncă, cât şi a riscului pentru siguranţa publică, pe care îl pre-
zintă în relaţiile cu ceilalţi angajaţi sau cu superiorul.
În ceea ce îi priveşte pe specialiştii care au contact acciden-
tal cu populaţia infracţională, ei ajung să cunoască problematica
dificultăţilor cu care aceştia se confruntă în comunitate în faza
post-executorie, în procesul de sprijinire în reintegrarea socială a
acestora. Prin intermediul activităţilor inerente profesiei, specia-
liştii apreciază în mod realist obstacolele pe care foştii con-
damnaţi le întâmpină de cele mai multe ori la întoarcerea sau
readaptarea în comunitatea de origine.
Acceptarea în propria echipă de lucru se face într-un mod
diferit de la populaţia specialiştilor penali la cea a specialiştilor
cu contact accidental (vezi Anexa nr. 9) în sensul că, în mod
neaşteptat, specialiştii cu contact direct se află într-un mai mare
dezacord faţă de specialiştii care au un contact accidental.
Rezultatul este însă susţinut de legalitatea profesiei, în sensul că
în Legea privind Statutul personalului de Probaţiune se specifică
faptul că una dintre condiţiile accesării postului este lipsa
antecedentelor penale, astfel că nu este posibilă existenţa în
echipa de lucru a unor astfel de persoane.

1 Studiul „Controlul social şi instituţii specifice” este primul studiu din
cadrul cărţii.
217
DINCOLO DE GRATII
În ceea ce priveşte evaluarea şanselor de reintegrare într-un

grup de prieteni, între cele două categorii principale investigate
(specialişti versus non-specialişti), observăm, în mod neaşteptat,
că nu există diferenţe semnificative. În ceea ce priveşte
acceptarea unei persoane care a săvârşit infracţiuni în propriul
cerc de prieteni, există diferenţe semnificative şi între categoria
specialiştilor cu contact direct şi a celor cu contact accidental.
Astfel, specialiştii cu contact direct nu ar accepta persoane care
au comis infracţiuni în cercul de prieteni.
Aparent, rezultatul statistic ne poate releva un paradox,
bazat pe contradicţia dintre neacceptare şi valoarea deontologică
profesională de „acceptanţă”, „eliminarea discriminării pe orice
temei”. Aceasta însă se explică prin fuziunea principiilor etice
profesionale cu viaţa profesională, accentuată de modelul
prosocial pe care îl reprezintă, mai ales în relaţie cu beneficiarii.
Valoarea de acceptanţă se referă la acceptarea persoanei, dar nu
şi a comportamentului infracţional manifestat de aceasta.
Neacceptarea persoanelor care comit infracţiuni în cercul de
prieteni, în cazul specialiştilor din sfera penală, îşi găseşte
explicaţia în cadrul teoriei identităţii sociale, transformată în identi-
tatea profesională, prin respectarea principiilor profesionale ale
grupului din care fac parte. Mai mult decât atât, aceştia nu acceptă
– şi din punct de vedere legal nu le este permis să accepte – în
cadrul echipei de lucru persoane care comit infracţiuni.
În ceea ce priveşte aprecierea dificultăţilor de reintegrare a
foştilor condamnaţi în comunitate în general, nu s-au obţinut
diferenţe semnificative între populaţia specialiştilor şi a non-
specialiştilor. Aprecierea diferenţiată cu privire la dimensiunea
„comunitate” apare între cele două categorii de populaţie
enunţate, în funcţie de tipul pedepsei executate de foştii con-
damnaţi. Deşi ambele categorii din cadrul lotului investigat,
specialişti şi non-specialişti, apreciază că foştii condamnaţi au
dificultăţi de reintegrare în comunitate, lucru demonstrat şi mai
218
devreme, aprecierea lor se face în mod diferenţiat în funcţie de

tipul pedepsei executate de aceştia. Astfel, în timp ce specialiştii
apreciază ca dificilă reintegrarea în comunitate a foştilor deţinuţi,
non-specialiştii apreciază ca dificilă reintegrarea în comunitate a
persoanelor care au fost supravegheate, opinie similară cu cea
verificată la o ipoteză anterioară care anunţa dificultăţi de
reintegrare a persoanelor supravegheate la locul de muncă.
Concluzionăm astfel că cetăţenii simţului comun nu cunosc
particularităţile caracteristice persoanelor care execută o
pedeapsă în stare de libertate.
În ceea ce priveşte problemele de reintegrare în comunitate,
precum şi capacitatea de adaptare la comunitatea de provenienţă,
apar diferenţe de opinie şi în cadrul categoriei specialiştilor, între
cei cu contact direct şi cei cu contact accidental, la un nivel
general. Astfel, în timp ce specialiştii cu contact accidental cu
populaţia infracţională îi evaluează pe aceştia, indiferent de tipul
pedepsei executate, că vor întâmpina probleme în comunitatea din
care provin, în mod specific, apropiaţi, vecini, cunoscuţi, grup de
prieteni, specialiştii penali alocă o importanţă crescândă
capacităţii de adaptare a acestora la mediul de provenienţă, în
special a persoanelor supravegheate în stare de libertate. Acest
lucru este explicabil, dacă privim prin prisma specialistului
penal practician, care, în lucrul cu persoanele supravegheate,
urmăreşte reintegrarea sa în comunitate. Potrivit literaturii de
specialitate, corectarea comportamentală începe încă de la
începutul executării pedepsei. Comparativ cu deţinuţii, per-
soanele supravegheate dispun de mai mulţi factori favorizanţi ai
procesului de reintegrare, cu atât mai mult cu cât capacitatea de
adaptare a acestora nu a fost viciată de mediul carceral. În timp
ce foştii deţinuţi sunt obligaţi să treacă prin procesele de
readaptare în repetate rânduri (la încarcerare, în timpul şi la
liberarea lor), persoanele supravegheate au o adaptare constantă,
219
DINCOLO DE GRATII
aceştia fiind consideraţi reintegraţi încă din timpul executării

pedepsei.
Variabila vârstă a lotului investigat nu influenţează pro-
cesul de discriminare şi toleranţă faţă de foştii condamnaţi, prin
urmare accentul este pus pe identitatea socială a grupului de
care aparţin, ceea ce ne explică că discriminarea şi gândirea
stereotipică nu depinde de vârstă, ea se învaţă în diverse
instituţii de socializare (familie, şcoală, grup de prieteni).
Atât specialiştii care au contact direct, cât şi cei cu contact
accidental nu îşi exprimă pe nicio cale discriminarea în câmpul
vieţii lor personale. Mai mult decât atât, acceptă persoanele care
au comis infracţiuni în comunitatea proximă, neexistând
diferenţe semnificative între mediile răspunsurilor oferite de cele
două categorii. Asistăm aşadar la confirmarea valorilor etice pro-
fesionale care au în centru evitarea discriminării sau putem avea
totodată răspunsuri de faţadă în apărarea acestei valori.
În ceea ce priveşte ipoteza iniţială a cercetării, potrivit
căreia tipul pedepsei executate va avea impact diferenţiat asupra
aprecierii atitudinii discriminatorii, putem afirma că a fost vali-
dată în cea mai mare parte.
Atunci când evaluatorii non-specialişti apreciază o per-
soană care a executat o pedeapsă privativă de libertate, vor fi mai
puţin toleranţi în ceea ce priveşte şansele de reintegrare socială
comparativ cu aprecierea şanselor de reintegrare socială a
foştilor condamnaţi care au executat o pedeapsă neprivativă de
libertate.
Specialiştii din domeniul intervenţiei psihosociale apre-
ciază că foştii condamnaţi care au executat o pedeapsă cu
închisoare vor întâmpina o rezistenţă mai crescută din partea
membrilor comunităţii comparativ cu foştii condamnaţi care au
executat o pedeapsă cu suspendare sub supraveghere. Această
rezistenţă se referă în special la reticenţa de acordare a unor
locuri de muncă din partea unor angajatori.
220
În explicitarea şi analizarea ipotezei, vom folosi 3 mari axe

de analiză: tipul pedepsei executate (închisoare versus suspendare
sub supraveghere); domeniile specifice de reintegrare (familie, loc de
muncă, comunitate); categoriile de persoane investigate (specialişti
în domeniul intervenţiei psihosociale, specialişti în devenire
(studenţi ai facultăţilor de profil: psihologie şi asistenţă socială),
non specialişti).
La primul nivel de analiză a datelor, s-au evidenţiat diferenţe
de apreciere a atitudinii discriminatorii, cât şi dificultăţi de
reintegrare la nivel comparativ – între foştii deţinuţi şi cei care au
executat o pedeapsă cu suspendare sub supraveghere, pe cele
trei dimensiuni de reintegrare specificate. Astfel, s-au constatat
diferenţe semnificative privind aprecierile subiecţilor referitor la
dificultăţile de reintegrare ale foştilor deţinuţi comparativ cu
persoanele care au executat o pedeapsă cu suspendare sub
supraveghere, în special în ceea ce priveşte accesarea unui loc de
muncă şi acceptarea lor în familia de origine. Astfel, categoria
specialiştilor apreciază că foştii deţinuţi vor întâmpina probleme
într-un grad mai ridicat în comparaţie cu persoanele care au
executat pedeapsa suspendată sub supraveghere. Argumentăm
comparaţia prin diferenţele între medii rezultate la populaţia
specialiştilor, în special în ceea ce priveşte dificultatea întâmpinată
de aceştia la locul de muncă. (vezi Anexa nr. 9).
Rezultatul statistic se explică în principal prin intervenţia
specialiştilor asupra acoperirii nevoii de integrare profesională a
foştilor deţinuţi. Mai multe studii1 arată că după ieşirea din
închisoare, majoritatea deţinuţilor sunt fără resurse, 30% dintre
ei ajung fără nici un ban, fără loc de muncă şi fără adăpost, 1 din
5 au sub 8 euro în buzunar la sfârşitul încarcerării şi o treime
sunt pe cont propriu. Într-adevăr, foştii deţinuţi devin deseori
fără adăpost şi / sau şomeri”. Mai mult decât atât, la nivel

1 http://fr.wikipedia.org, accesat la data de 26.11.2010.
221
DINCOLO DE GRATII
naţional nu există programe sau instrumente de intervenţie. În

acest caz, intervenţia specialiştilor devine din ce în ce mai
dificilă, în condiţiile în care nu li se pot acoperi nevoile de bază;
mulţi dintre ei nu au acte de identitate sau un adăpost. Or,
integrarea profesională o implică în mod direct şi nemijlocit pe cea
familială şi locativă, precum şi asigurarea unor condiţii minime de trai.
O încercare a unui program de intervenţie care să răspundă
acestor obiective s-a realizat în ţara noastră în anul 2009, prin
programul experimental „Reducerea riscului de recidivă după
închisoare”, derulat în Penitenciarul Iaşi şi Penitenciarul Baia
Mare. Programul vizează atât pregătirea pentru liberare, cât şi
asistenţa post-penală. În prezent, discutăm de definitivare şi
funcţionare a protocolului de colaborare interinstituţional pentru
asigurarea unei intervenţii în echipe multidisciplinare asupra
acestei categorii cu nevoi acute. În comparaţie cu populaţia
penitenciară, persoanele care au executat o pedeapsă neprivativă
de libertate, aflate în supravegherea Serviciului de Probaţiune,
sunt considerate de către specialişti persoane care sunt integrate
în familie şi care întâmpină o rezistenţă mai scăzută din partea
angajatorilor, comparativ cu foştii deţinuţi. Astfel, se poate
concluziona că şansele de reintegrare în familie, în comunitate
ale persoanelor care au executat o pedeapsă suspendată sub
supravegherea Serviciului de Probaţiune sunt mai mari, datorită
„pârghiilor sociale” (continuarea studiilor, integrare socio-pro-
fesională, integrare familială, participarea la diverse programe
de reabilitare, sprijinul constant al familiei, acordarea gradului
de libertate în luarea deciziilor, existenţa unui model prosocial în
viaţa profesională), în comparaţie cu pedeapsa privativă de
libertate, care se află în afara societăţii. Acesta se datorează în
mare parte faptului că deţinuţii pierd contactul cu exteriorul şi,
deşi în centrele de detenţie li se asigură accesul la educaţie,
aceştia de cele mai multe ori refuză sau urmează specializări care
îşi pierd actualitate pe piaţa forţei de muncă. Problema spinoasă
222
a locului de muncă este percepută în mod negativ şi de către

deţinuţii înşişi. Astfel, într-o cercetare derulată de către ANP
„Sondaj de opinie la nivelul persoanelor private de libertate din
unităţile penitenciare – raport de cercetare”1, deţinuţii apreciază
că dificultatea principală după liberare este cea privitoare la
locul de muncă (45,60%), urmată de etichetare, marginalizare din
partea societăţii (12,60%).
Dificultăţile de reintegrare socială în cazul foştilor deţinuţi,
comparativ cu persoanele care au executat o pedeapsă în
libertate, apar şi la nivelul dimensiunii comunitare a reintegrării
familiale (vezi Anexa nr.9). Astfel, specialiştii apreciază că foştii
deţinuţi se vor adapta cu greutate şi, implicit, vor întâmpina
probleme la revenirea în comunitate, comparativ cu persoanele
care au executat pedeapsa în mediul comunitar. Acestea din
urmă şi-au menţinut status-rolul şi locul ocupat în comunitatea
de origine pe toată perioada executării pedepsei, lucru care le
măreşte capacitatea de adaptare la diverse medii sociale.
În mod similar specialiştilor, populaţia specialiştilor în
devenire radiografiază foştii deţinuţi ca având cele mai mari
probleme de reintegrare socială, comparativ cu persoanele care
au executat pedeapsa în libertate. Conform percepţiei acestora,
dimensiunea de reintegrare cea mai problematică este cea pro-
fesională, la care se adaugă dimensiunea comunitară şi chiar
familială. Aprecierea justă a specialiştilor în devenire în ceea ce
priveşte dificultăţile cu care se confruntă foştii condamnaţi se da-
torează în mare parte cunoaşterii particularităţilor populaţiei
infracţionale, cât şi contactului cu aceştia în cadrul practicii de
specialitate sau al voluntariatului.
Foştii deţinuţi sunt caracterizaţi şi de către non-specialişti,
cetăţeni ai simţului comun, ca fiind categoria cea mai proble-
matică, în special în ceea ce priveşte reintegrarea profesională,

1 http://www.anp-just.ro, accesat la data de 28.11.2010.
223
DINCOLO DE GRATII
cât şi comunitară sau chiar familială. Atât specialiştii, cât şi non-

specialiştii evaluează adaptarea şi reintegrarea foştilor deţinuţi
ca fiind cea mai dificilă, pe majoritatea direcţiilor şi domeniilor
de reinserţie socială.
Dacă ne referim la acceptarea din punct de vedere terito-
rial, atât specialiştii, cât şi non-specialiştii consideră că
persoanele care au executat pedeapsa cu închisoarea comparativ
cu cele care sunt supravegheate în libertate ar trebui să locuiască
în zonele limitrofe, deşi rezultatele sunt apropiate valorii 2 de pe
scală – intitulată „Dezacord”.
În ceea ce priveşte acceptarea foştilor condamnaţi în proxi-
mitatea locuinţei, observăm că există diferenţe semnificative
privitor la această opinie între categoria specialiştilor şi cea a
non-specialiştilor, în ceea ce priveşte pedeapsa închisorii suspen-
dată sub supraveghere. Comparând rezultatele între grupurile
de specialişti şi non-specialişti referitor la faptul că persoanele
care au executat pedeapsa închisorii că ar trebui să locuiască în
zonele limitrofe localităţilor de domiciliu, se poate constata că
această opinie este apreciată similar. Referitor la ideea că
persoanele care au fost supravegheate în libertate ar trebui să
locuiască în zonele limitrofe localităţilor de domiciliu se poate
observa că apare o diferenţă semnificativă în sensul în care
specialiştii sunt în dezacord mai puternic decât non-specialiştii în
privinţa acestui aspect.
Astfel, putem conchide că foştii deţinuţi sunt cel mai
puternic discriminaţi, indiferent de tipul evaluatorilor, având în
vedere gradul ridicat de pericol social pe care îl pot prezenta,
comparativ cu persoanele care au executat o pedeapsă
neprivativă de libertate. Persoanele care au executat o pedeapsă
cu suspendare sub supraveghere sunt acceptate diferit la nivelul
celor două loturi investigate, respectiv specialişti versus non-
specialişti, în sensul că non-specialiştii îşi exprimă dezacordul
asupra primirii lor în comunitate. Această opinie relevă o atitu-
224
dine discriminatorie a non-specialiştilor faţă de persoanele care

au executat o pedeapsă cu suspendare sub supraveghere.
Apreciem că în cazul non-specialiştilor – cetăţeni ai simţului
comun, atitudinea discriminatorie se manifestă indiferent de
tipul de pedeapsă, explicitând astfel teoria conflictelor reale şi teoria
interacţiunii comportamentale, conform cărora indivizii favorizează
membrii grupului social din care fac parte, discriminându-i pe
cei diferiţi.
În cel de-al treilea plan de analiză, din cele prezentate
anterior observăm că dificultatea privind reintegrarea profesională
(atât identificarea, cât şi capacitatea de adaptare la locul de
muncă), indiferent de tipul pedepsei executate, este privită în
studiul de faţă ca fiind cea mai problematică, la nivelul tuturor
categoriilor de populaţie investigate.
Comparativ pe două categorii de populaţie, respectiv
specialiştii versus non-specialiştii, aceştia din urmă afirmă că
persoanele care au executat o pedeapsă cu suspendare sub supraveghere
vor întâmpina probleme mai mari în integrarea profesională, ca
şi în adaptarea lor la locul de muncă. De asemenea, există
diferenţe semnificative în ceea ce priveşte atitudinea discrimi-
natorie asupra integrării profesionale între non-specialişti şi
specialiştii în devenire. În ceea ce priveşte estimarea dificultăţilor
de reintegrare socială a foştilor deţinuţi, nu există diferenţe
semnificative între cele trei categorii de populaţie investigată, în
sensul că toate categoriile estimează în aceeaşi măsură un grad
general de dificultate în reintegrarea lor în comunitate la toate
cele trei domenii amintite (vezi Anexa nr. 10). Astfel, conchidem
că specialiştii în devenire au acces la valorile profesionale
nondiscriminatorii şi exersează cu ocazia seminariilor sau
practicii de specialitate abilităţile profesionale în lucrul cu
această categorie, în timp ce non-specialiştii (cetăţeni ai simţului
comun) nu au şi nici nu îşi doresc un contact cu persoanele care
au comis infracţiuni.
225
DINCOLO DE GRATII
În cele ce urmează analizăm ipoteza conform căreia gradul

de recidivă al foştilor condamnaţi influenţează percepţia asupra gra-
dului de acceptare în comunitate.
Cu cât numărul de infracţiuni comise de un fost con-
damnat este mai mare, cu atât evaluatorii non-specialişti vor
diminua şansele de acceptare a acestora în comunitate, compa-
rativ cu evaluatorii specialişti în domeniul intervenţiei psiho-
sociale.
Astfel, în cazul non-specialiştilor întâlnim cel mai mare grad
de dezacord în ceea ce priveşte primirea persoanelor care comit
infracţiuni în comunitate, în special a recidiviştilor (în privinţa
celor care au comis mai mult de trei infracţiuni îşi exprimă cel
mai puternic dezacord). În comparaţie cu non-specialiştii,
specialiştii din domeniul intervenţiei psihosociale îşi exprimă în
medie un dezacord parţial spre un acord parţial asupra primirii
recidiviştilor în comunitatea de provenienţă. Cel mai mare grad
de toleranţă se regăseşte la specialiştii în devenire (vezi Graficul nr.
2). Apreciem, astfel, în cazul specialiştilor practicieni o uşoară
deformare profesională în viaţa personală. În acest context, este
bine cunoscut faptul că recidiva foştilor condamnaţi reprezintă
un real obstacol în reintegrarea socială a acestora. Deşi recidiva
este suma factorilor precipitatori ai comportamentului infrac-
ţional din perspectivă externă şi internă, de cele mai multe ori
responsabilitatea cade pe umerii persoanelor în cauză, etichetate
adeseori ca „recidivişti”. Recidiva după închisoare apare ca
răspuns la incapacitatea de adaptare la medii şi contexte noi din
partea foştilor condamnaţi.
Extremele în ceea ce priveşte acceptarea în comunitate
apar în cazul specialiştilor în devenire versus non-specialişti,
diferenţă vizibilă şi în cazul infractorilor aflaţi la prima
condamnare. Recidiviştii care comit între două şi trei infracţiuni
sunt priviţi diferit la nivelul tuturor categoriilor investigate, şi de
această dată cei mai toleranţi fiind specialiştii în devenire. În
226
acest caz, cu cât numărul de infracţiuni comise de către un fost

condamnat este mai mare, cu atât evaluatorii non-specialişti vor
diminua şansele de acceptare a acestora în comunitate
comparativ cu evaluatorii specialişti în domeniul intervenţiei
psihosociale.
Observăm că specialiştii care au contact direct cu populaţia
infracţională acordă şanse de primire în comunitatea de prove-
nienţă a recidiviştilor (cu două sau mai mult de 3 infracţiuni), în
comparaţie cu specialiştii cu contact accidental. Primirea în
comunitate a recidiviştilor se bazează pe principiul reintegrării
sociale, astfel că între fostul condamnat şi structura comunitară
care îl integrează trebuie să existe un raport direct proporţional
de schimburi. Menţinerea şi dezvoltarea capitalului social al
foştilor inculpaţi se realizează în condiţiilor întreţinerii unor
raporturi constante cu sistemul care îi integrează.
Graficul nr. 2. Acceptarea în funcţie de gradul de recidivă” pe fiecare

dimensiune: 1, 2-3 şi mai mult de 3 infracţiuni la fiecare lot investigat în
parte: specialişti, specialişti în devenire şi non-specialişti
227
DINCOLO DE GRATII
În ceea ce priveşte rolul instituţiilor care pot sprijini

procesul de reintegrare socială a foştilor condamnaţi, cea de-a
patra ipoteză stabilită iniţial preciza că specialiştii din domeniul
intervenţiei psihosociale vor face aprecieri în mare măsură şi
într-un mod nediferenţiat cu privire la acesta. În acelaşi timp,
non-specialiştii vor aprecia rolul instituţiilor abilitate în acordarea
sprijinului pentru reintegrarea socială a foştilor condamnaţi
într-un mod diferenţiat. În acest sens, ne aşteptăm ca non-
specialiştii să acorde un rol secundar Serviciului de Probaţiune.
Specialiştii vor aprecia într-un mod nediferenţiat sprijinul
instituţiilor responsabile de reintegrarea socială a foştilor con-
damnaţi, indiferent de tipul pedepsei executate de către aceştia.
Biserica este instituţia cotată cu rolul cel mai important în
percepţia populaţiei investigate. Aceasta se datorează în mare
parte implicării ei în domeniul intervenţiei psihosociale, prin
acordarea de servicii sociale unor categorii diverse de populaţie
defavorizată, cât şi prin înfiinţarea unor instituţii de asistenţă
socială.
Specialiştii din domeniul intervenţiei psihosociale înves-
tesc instituţia bisericii cu rolul cel mai important în procesul de
reintegrare a foştilor condamnaţi, acest lucru datorându-se în
mare parte colaborării strânse pe care o au cu organizaţiile ce
aparţin Bisericii. Cu o medie foarte apropiată de cea a Bisericii
este instituţia probaţiunii. Astfel, în percepţia acestora, foştii con-
damnaţi ar trebui să apeleze în primul rând la Serviciul de
Probaţiune, mai degrabă decât la Penitenciar, primărie şi diverse
O.N.G.-uri, prefigurând în fond rolul şi locul oferit de
prevederile noului Cod penal şi de procedură penală, în care
instituţia probaţiunii îşi va extinde atribuţiile şi asupra categoriei
liberaţilor condiţionat. Rolul alocat în prezent acestei instituţii
întăreşte încrederea în această instituţie.
În ceea ce priveşte rolul elementelor de susţinere, spe-
cialiştii îşi îndreaptă atenţia către propria persoană a fostului
228
condamnat. Rezultatul semnifică în fond cheia procesului de

reintegrare socială, şi anume motivaţia personală pentru
schimbare. În intervenţia de specialitate cu populaţia infrac-
ţională specialiştii apreciază că reuşita procesului de reintegrare
este în primă fază responsabilizarea şi dezvoltarea motivaţiei de
schimbare, iar în ultimă fază desistarea – persoana în cauză să îşi
identifice propriile resurse, fără a mai apela la servicii de
specialitate.
Graficul nr. 3. Circuitul instituţional de reintegrare socială

post-penală specialişti versus non-specialişti
Încrederea în instituţia Bisericii în ceea ce priveşte spri-

jinirea reintegrării foştilor condamnaţi este întâlnită şi la cate-
goria non-specialiştilor. În ceea ce priveşte evaluarea elementelor
de susţinere în reintegrarea socială a persoanelor care au
executat o pedeapsă, în cazul non-specialiştilor nu se observă
diferenţe semnificative între persoanele apropiate şi propria per-
soană a „infractorului”. În lipsa cunoaşterii profilului psihosocial
al foştilor condamnaţi şi a principiilor intervenţiei de specialitate,
non-specialiştii acordă aceeaşi importanţă ambelor elemente de
susţinere. Categoria de persoane investigate recreează în cadrul
229
DINCOLO DE GRATII
studiului un circuit instituţional de reintegrare socială post-

penală a foştilor condamnaţi, în care biserica „joacă” rolul
primordial (vezi Graficul nr. 3).
Din compararea specialiştilor din intervenţia psihosocială
şi a non-specialiştilor observăm că nu există diferenţe semni-
ficative în ceea ce priveşte aprecierea rolului Serviciului de
Probaţiune, obţinându-se medii similare ale răspunsurilor. Prin
urmare, apreciem infirmarea parţială a ipotezei conform căreia
specialiştii vor acorda un rol nediferenţiat instituţiilor de
reintegrare socială a foştilor condamnaţi. Conform rezultatelor
statistice ale studiului, specialiştii consideră că rolul primordial îl
joacă 3 instituţii: Biserica, Serviciul de Probaţiune şi instituţiile anga-
jatoare, diferenţiindu-se semnificativ de celelalte instituţii:
Primărie, Penitenciar, ONG-uri. Diferenţele dintre cele două
categorii de populaţie (specialişti versus non-specialişti), în ceea
ce priveşte rolul instituţiilor în sprijinirea reintegrării sociale
apar la nivelul primăriei şi unităţilor angajatoare. Astfel, spe-
cialiştii acordă o importanţă mai mare primăriei şi angajatorilor,
în comparaţie cu non-specialiştii.
Acest lucru se datorează, încă o dată, cunoaşterii pro-
blematicii dificultăţilor de reintegrare, precum şi intervenţiei
derulate cu aceştia. Astfel, primăria este responsabilă cu acor-
darea venitului minim garantat, iar angajatorii facilitează inte-
grarea profesională a persoanelor care comit infracţiuni, venitul
minim de trai şi locul de muncă fiind percepute ca piloni-cheie în
procesul de reintegrare a persoanelor care comit infracţiuni.
Elementele de susţinere în reintegrarea socială a foştilor
condamnaţi sunt percepute diferit de specialişti versus non-
specialişti. Astfel, non-specialiştii acordă importanţă în mod ne-
diferenţiat familiei şi propriei persoane, în timp ce specialiştii din
domeniul intervenţiei psihosociale acordă o importanţă mai
mare propriei persoane a „infractorului”. Opinia specialiştilor
este influenţată în cea mai mare parte de importanţa propriei
230
motivaţii pentru schimbare din cadrul procesului de reabilitare

comportamentală.
În ceea ce priveşte necesitatea înfiinţării unor noi instituţii
de reintegrare socială, s-a constatat o medie semnificativ mai mare
a răspunsurilor în favoarea subiecţilor specialişti, comparativ cu
subiecţii non-specialişti, date ilustrate în Graficul nr. 4.
Grafic nr. 4. Necesitatea înfiinţării de instituţii de reintegrare
Dată fiind cunoaşterea problematicii infracţionalităţii,

precum şi a specificului muncii de intervenţie asupra foştilor
condamnaţi, specialiştii din domeniul intervenţiei psihosociale
consideră necesare înfiinţarea de instituţii specifice reinserţiei
sociale a acestora. Aprecierea lor apare legată, în acest caz, de
paleta foarte diversă de nevoi cu care se confruntă populaţia
infracţională, care nu pot fi acoperite prin resursele instituţionale
existente. În lipsa unui cadru legalizat organizat şi a unei
colaborări inter-instituţionale foarte strânse, la care se adaugă
lipsa unei reţele a agenţilor de incluziune penală, reinserţia foşti-
231
DINCOLO DE GRATII
lor condamnaţi devine un obiectiv practic imposibil de atins. În

prezent, instituţiile din cadrul sistemului penal, mai exact Servi-
ciul de Probaţiune şi Penitenciarul, colaborează în intervenţia sa
cu instituţiile din comunitate, printr-un protocol de colaborare
interinstituţional cu specific zonal. În acesta sunt incluse:
Agenţia Judeţeană de Ocupare a Forţei de Muncă, Inspectoratul
Şcolar Judeţean, Centrul de Prevenire, Evaluare şi Consiliere
Antidrog, Direcţia de Sănătate Publică, primăria, diverse O.N.G.-
uri locale. În comparaţie cu specialiştii, non-specialiştii nu
consideră utilă înfiinţarea de instituţii de reintegrare, fie din lipsa
de informare asupra problematicii reintegrării foştilor deţinuţi,
fie din aprecierea discriminatorie a reinserţiei lor sociale.
Referitor la identificarea percepţiei evaluatorilor asupra

gradului de respectare a normelor sociale de către foştii condam-
naţi, rezultatul statistic* ne confirmă că atât specialiştii, cât şi
non-specialiştii sunt de aceeaşi părere în aprecierea gradului de
respectare a normelor sociale de către foştii condamnaţi, apre-
cierea pe scală înregistrând o poziţie medie. Aprecierea că foştii
condamnaţi respectă normele sociale este explicitată prin rezulta-
tele executării pedepsei, implicit ale resocializării lor. Adoptarea
unui comportament legitim de către foştii condamnaţi după
executarea pedepsei, respectiv a respectării normelor sociale
relevă de altfel un rezultat favorabil al impactului executării
pedepsei. În acest caz, atât specialiştii, cât şi non-specialiştii
consideră că scopul pedepsei este de cele mai multe ori atins.

* Pentru calcularea mediilor răspunsurilor evaluatorilor incluşi în
cercetare s-a recurs la calcularea testului T pentru eşantioane
independente; pentru mai multe detalii a se vedea teza de doctorat
Neculau (Nastasă), D., Impactul executării pedepsei asupra reintegrării
sociale a foştilor condamnaţi, susţinută public în septembrie 2011.
232
Specialiştii din sistemul penal, care au un contact direct cu

foştii condamnaţi, consideră că aceştia respectă normele sociale.
Aprecierea pozitivă în favoarea acestora este determinată de
investirea lor cu încredere. Încrederea în reuşita intervenţiei este
condiţionată de încrederea în capacitatea de schimbare
comportamentală a condamnatului şi ralierea sa la normele
legale. Pedeapsa, potrivit art. 52 din Codul penal, este un mijloc
de pedepsire şi de reeducare a persoanei condamnate. Reedu-
carea sa începe încă din perioada executării pedepsei. Pe par-
cursul intervenţiei de specialitate, între cele două părţi se dez-
voltă o relaţie terapeutică, bazată pe încredere reciprocă. Mai
mult decât atât, respectarea de către foştii condamnaţi a nor-
melor sociale general acceptate este o condiţie sine qua non
pentru reintegrarea lor socială. Prin respectarea normelor sociale
foştii condamnaţi devin membri ai grupului care le propagă şi le
respectă. Specialiştii care au un contact direct cu populaţia in-
fracţională, în mod specific cu foştii condamnaţi, apreciază în cea
mai mare măsură că aceştia respectă normele sociale. Dimpo-
trivă, non-specialiştii îşi exprimă neîncrederea faţă de schimba-
rea comportamentală a foştilor condamnaţi. Lipsa de contact cu
persoanele condamnate, la care se adaugă prejudecăţile şi stereo-
tipurile faţă de această categorie, determină suspiciunea în ceea ce
priveşte reabilitarea comportamentală şi reintegrarea socială.
Aprecierea non-specialiştilor devine explicabilă prin teoria interac-
ţiunii comportamentale şi teoria conflictelor reale, potrivit căreia, non-
specialiştii favorizează membrii grupului de care aparţin, în
defavoarea outsiderilor.
Spre deosebire de specialiştii din sfera penală, specialiştii
din intervenţia psihosocială generală acordă o încredere mai
scăzută foştilor condamnaţi în ceea ce priveşte respectarea nor-
melor legale. În cazul specialiştilor din cadrul altor instituţii
decât cele penale, contactul lor este unul accidental dependent
de referirea cazului, prin urmare relaţia terapeutică poate fi una
233
DINCOLO DE GRATII
fluctuantă şi inconstantă, de aici şi slăbirea încrederii în aceştia.

La aceasta se adaugă şi reacţia de aversiune a foştilor con-
damnaţi, în special a celor care au executat pedeapsa închisorii,
faţă de autorităţile locale. Într-o cercetare derulată anterior1, ce
viza măsurarea inteligenţei emoţionale la nivel comparativ
(deţinuţi versus persoane aflate în supraveghere), s-au obţinut
diferenţe semnificative între grupul de subiecţi care ispăşesc
pedeapsa în penitenciar şi cei care au primit o condamnare sub
supravegherea Serviciului de Probaţiune. Astfel, subiecţii care se
află în penitenciar consideră că li s-au încălcat drepturile într-o
măsură mai mare decât cei care au primit suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere. Acest rezultat poate fi explicaţia
restrângerii şi interzicerii unor drepturi pe perioada executării
pedepsei în mediul de deţinere (art. 64, Cod penal: dreptul de a
alege, dreptul de a implica o funcţie implicând exerciţiul
autorităţii de stat, drepturile părinteşti, dreptul de a fi tutore şi
curator), cât şi datorită restrângerilor informale din mediul de
detenţie (locul ocupat în cadrul camerei de deţinere şi status-
rolul obţinut pe timpul executării pedepsei, conflictele şi
presiunile dintre deţinuşi). În cazul în care cei care devin
delincvenţi consideră că li se încalcă drepturile, apare un status
al frustrării, având ca punct de plecare un blocaj la nivelul
aspiraţiilor ce par a fi de neatins. De multe ori, în cazul foştilor
deţinuţi, starea de frustrare este potenţată pe de o parte de
„conflictul” anterior cu instituţiile statului, iar pe de altă parte de
neacoperirea nevoilor de bază.
Pentru explorarea principalilor factori favorizanţi ai reci-
divei în manieră comparativă dintre subiecţii specialişti şi
subiecţii non-specialişti pe nivelele familie, comunitatea de pro-

1 Nastasă, D., „Inteligenţa emoţională, factor situaţional în comiterea de
infracţiuni”, în Provocări pentru ştiinţă şi cercetare în perioada de criză,
ediţia a IV-a, Sibiu, martie, 2010.
234
venienţă, anturaj şi persoana în cauză, aşa cum era de aşteptat,

nu s-au obţinut diferenţe semnificative la nici un nivel. Prin ur-
mare, aprecierea celor patru factori favorizanţi menţionaţi
anterior este aceeaşi.
Cel mai important factor favorizant al recidivei este descris
de subiecţii cercetării ca fiind persoana în cauză, anturajul, urmat
de comunitate şi familie. Între responsabilitatea, asumarea faptei
şi anturaj există o legătură de interdependenţă. Mai mult decât
atât, într-o cercetare anterioară „Inteligenţa emoţională, factor
situaţional în comiterea de infracţiuni”1, s-a confirmat legătura
cauzală directă dintre influenţabilitate şi comiterea infracţiunii în
cadrul grupului, ambele elemente fiind considerate factori favo-
rizanţi ai recidivei.
Potrivit literaturii de specialitate, anturajul apare drept una
dintre cauzele cele mai frecvente în comiterea de infracţiuni. Pe
parcursul aderării la grup şi al împărtăşirii aceloraşi valori, indi-
vidul devine parte componentă a „grupului stradal” şi adoptă
aceleaşi mijloace ilegale de satisfacere a scopurilor. Presiunea din
partea grupului generează răspunsul dorit de grup, individul de-
venind din ce în ce mai vulnerabil, influenţabil. Pe măsură ce
aderă la grup (subcultură) şi împărtăşeşte valori specifice acelei
subculturi, gradul de influenţare asupra individului creşte odată
cu parcurgerea acestor etape de integrare în subcultura delinc-
ventă. Teoriile psihologice (Jean Pinatel) consideră delincvenţa
ca rezultat al unui „conflict” de adaptare între individ şi antu-
rajul său. Cu cât influenţa anturajului este mai mare, apare
dificultatea de adaptare a individului la valorile şi normele
acceptate la nivel societal. Avem de-a face pe de o parte cu o
convertire a capitalurilor în momentul re-aderării la (fostul)
anturaj, iar pe de altă parte cu o reconvertire pentru restructurarea
cognitiv–comportamentală. Rezultatele celor două procese sunt

1 Nastasă, D., op. cit.
235
DINCOLO DE GRATII
contradictorii: în primul caz recidiva, iar în al doilea reintegrarea

socială.
În aprecierile realizate de către subiecţii studiului, familia
este percepută ca fiind mai degrabă un factor de sprijin decât un
factor favorizant al recidivei, aflându-se pe ultimul loc în acest
sens.
Rolul motivaţiei pentru schimbare şi al percepţiei perspec-
tivelor de viitor (plan de reintegrare) ale foştilor condamnaţi în
procesul de reintegrare capătă o importanţă deosebită din punctul
de vedere al specialiştilor. (vezi Graficul nr. 5).
Aceasta pentru că rolul motivaţiei pentru schimbare este
unul esenţial pentru intervenţia reintegrării sociale a foştilor con-
damnaţi, fiind în relaţie directă cu asumarea responsabilităţii,
conştientizarea răului comis şi îndreptarea lui. Specialiştii din
domeniul intervenţiei psihosociale acordă o importanţă majoră
dezvoltării motivaţiei pentru schimbare (prin tehnica interviului
motivaţional), drept urmare consideră persoana care cere sprijin
la momentul finalizării pedepsei ca având deja această motivaţie.
Potrivit cercului schimbării (Prochaska şi Di Clemente, 1984) la
începutul intervenţiei fostul condamnat se află în faza de
contemplare, respectiv de asumare a faptei şi hotărâre de a se
schimba. Contrar specialiştilor, non-specialiştii nu acordă un
nivel atât de ridicat de importanţă motivaţiei pentru schimbare
în cazul foştilor condamnaţi, aspect ce relevă lipsa de încredere
în reabilitarea lor comportamentală şi implicit diminuarea şan-
selor de reintegrare socială.
Planul realist de reintegrare este perceput atât de spe-
cialişti, cât şi de non-specialişti ca fiind unul important ce îi
sprijină pe foştii condamnaţi în reinserţia lor socială. Asupra
importanţei acestuia în reuşita reinserţiei sociale, ambele grupe
vizate îşi exprimă acordul în mod similar. Deţinuţii au
posibilitatea de a-şi construi un plan realist de reintegrare socială
în cadrul ultimei şedinţe din cadrul programului de consiliere
236
„Reducerea recidivei după închisoare”, fapt ce îi sprijină ulterior

la liberarea lor propriu-zisă.
Grafic nr. 5. Rolul motivaţiei în reintegrare specialişti
Puşi în situaţia de a acorda anumiţi descriptori pentru

foştii condamnaţi, putem conchide asupra formării a trei
„categorii de etichete”. În cadrul primei categorii a specialiştilor,
cel mai mare acord s-a înregistrat pentru „o persoană care merită
a doua şansă”, existând diferenţe semnificative între cele două
categorii de populaţie. Spre deosebire de populaţia specialiştilor,
non-specialişti îi consideră mai degrabă pe foştii condamnaţi ca
fiind „iresponsabili” şi „periculoşi”, urmate de „recidivist”,
„violent”. Asocierea de către non-specialişti a recidiviştilor cu
violenţa este determinată de stereotipurile transmise din
generaţie în generaţie, pe baza teoriei învăţării sociale a
discriminării. Paul Fauconnet (La Responsabilité, 1920) ne explică
că infractorul devine un „substitut al infracţiunii” comise. Deşi
majoritatea cetăţenilor ai simţului comun nu cunosc semnificaţia
237
DINCOLO DE GRATII
corectă a termenului de recidivist, adesea o folosesc şi o asimi-

lează cu „violent”, „irecuperabil” (vezi Anexa nr. 11).
În ceea ce priveşte eticheta de „irecuperabil”, observăm că
non-specialiştii se află într-un mai puternic acord faţă de
specialişti, diminuând astfel şansele de reintegrare a foştilor
condamnaţi. Potrivit profeţiei auto-îndeplinire, foştii condamnaţi
îşi re-asumă eticheta şi se comportă ca atare, fapt ce le
favorizează recidiva. F. Tannenbaum aduce în atenţie că etiche-
tarea nu se face în funcţie de gravitatea faptei, ci de reacţia
socială la aceasta şi sistemul de valori a celor care evaluează.
Referitor la „discriminarea în linie dreaptă”1 a foştilor
condamnaţi care provin din grupul etnic minoritar rrom, atât
specialiştii, cât şi non-specialiştii consideră că apartenenţa la
etnia rromă a foştilor condamnaţi influenţează în sens negativ
reintegrarea lor socială, în special în ceea ce priveşte reintegrarea
profesională. Această dificultate întâmpinată de etnicii rromi
poate fi explicată prin aşa-numita discriminare în linie dreaptă.
Prejudecăţile cu privire la etnia rromă înrăutăţesc şi mai mult
reintegrarea lor profesională, deseori aceştia fiind priviţi ca fiind
„leneşi”, „hoţi”.
Principala soluţie identificată atât de specialişti, cât şi de
non-specialişti face referire la dezvoltarea serviciilor de reinte-
grare, urmată de facilitarea integrării profesionale, acceptare şi
implicare din partea comunităţii, sau chiar înfiinţarea de noi
instituţii. Nevoia de dezvoltare a serviciilor de reintegrare reiese
din lipsa resurselor financiare.
Concluziile celui de-al doilea studiu
Categoriile de populaţie investigate (specialişti în
domeniul intervenţiei psihosociale, specialişti în devenire, non-

1 Numim „discriminare în linie dreaptă” drept relaţia de cauzalitate
dintre prejudecăţi – stereotipuri – discriminare.
238
specialişti – cetăţeni ai simţului comun) evaluează dinamica pro-

cesului de reintegrare socială a foştilor condamnaţi în funcţie de
două nivele de analiză: tipul pedepsei executate (închisoare versus
suspendare sub supraveghere); domeniile specifice de reintegrare
(familie, loc de muncă, comunitate).
Există diferenţe semnificative între specialiştii din domeniul
intervenţiei psihosociale şi non-specialişti în ceea ce priveşte
aprecierea mai multor aspecte privitoare la foştii deţinuţi, în
sensul că specialiştii apreciază într-o măsură mai mare că aceştia
vor întâmpina probleme la revenirea în comunitate, decât non-
specialiştii. Pe lângă acest lucru, remarcăm că non-specialiştii în
comparaţie cu specialiştii din domeniul intervenţiei psihosociale
apreciază că persoanele care au executat o pedeapsă cu suspen-
dare sub supraveghere vor întâmpina mai multe probleme în
identificarea unui loc de muncă. Rezultatele relevă în fond speci-
ficul muncii de specialitate şi cunoaşterea profilului psihosocial
al persoanelor care comit infracţiuni, pe de o parte, iar pe de altă
parte lipsa de informaţii din partea non-specialiştilor, fie din
lipsa de interes faţă de nevoile acestei categorii, fie din lipsa de
informaţii. Informaţiile lor sunt adesea trunchiate, interpretative
şi de cele mai multe ori conduc la discriminarea foştilor con-
damnaţi. Astfel, aprecierea de către non-specialişti a dificultăţilor
de reintegrare socială este influenţată de atitudinea discrimina-
torie asupra foştilor condamnaţi, în special în ceea ce priveşte
primirea în comunitatea de domiciliu şi marginalizarea teritorială.
În funcţie de tipul de pedeapsă executată, s-au constatat
diferenţe semnificative între aprecierea dificultăţilor de reinte-
grare a foştilor deţinuţi şi persoanele care au executat o pedeapsă
cu suspendare sub supraveghere, în special în ceea ce priveşte
accesarea unui loc de muncă şi acceptarea lor în familia de origine.
Întâlnim opinia potrivit căreia foştii deţinuţi vor întâmpina grave
probleme de reintegrare, în cazul revenirii în familie şi accesării
unui loc de muncă, în comparaţie cu persoanele care au executat
239
DINCOLO DE GRATII
o pedeapsă neprivativă de libertate. În ceea ce priveşte estimarea

dificultăţilor de reintegrare socială a foştilor deţinuţi, toate catego-
riile estimează în aceeaşi măsură un grad general de dificultate
în reintegrarea lor socială la toate cele trei domenii amintite.
În comparaţie cu populaţia penitenciară, persoanele care
au executat o pedeapsă neprivativă de libertate sunt considerate
de către specialişti persoane care sunt integrate în familie şi care
întâmpină o rezistenţă mai scăzută din partea angajatorilor,
comparativ cu foştii deţinuţi. Astfel, se poate concluziona că
şansele de reintegrare în familie, comunitate ale persoanelor care
au executat o pedeapsă suspendată sub supraveghere sunt mai
mari, datorită „pârghiilor sociale” (continuarea studiilor, inte-
grare socio-profesională, integrare familială, participarea la
diverse programe de reabilitare, sprijinul constant al familiei,
acordarea gradului de libertate în luarea deciziilor, existenţa
unui model prosocial în viaţa profesională), în comparaţie cu
persoanele care au executat pedeapsa privativă de libertate,
izolate de societate. Aceasta se datorează în mare parte faptului
că deţinuţii pierd contactul cu exteriorul şi, deşi în centrele de
detenţie li se asigură accesul la educaţie, de cele mai multe ori
refuză sau urmează specializări care îşi pierd actualitatea pe
piaţa forţei de muncă.
Cele mai puternice dificultăţi reintegrare socială a foştilor
condamnaţi, indiferent de tipul pedepsei executate şi a tipului
evaluatorilor, apar la nivelul a două dimensiuni specifice: comu-
nitate şi loc de muncă. De altfel, reintegrarea profesională a foştilor
condamnaţi a fost privită ca fiind cea mai problematică, la
nivelul întregului studiu.
În ceea ce priveşte dimensiunea de acceptare a foştilor
condamnaţi în viaţa comunităţii, aceasta se face în mod diferit.
Specialiştii din sfera penală, care au un contact direct cu
populaţia infracţională, se află într-un mai mare dezacord în ceea
ce priveşte acceptarea acestora în cadrul grupului de prieteni, în
240
comparaţie cu specialiştii cu contact accidental. Aparent, re-

zultatul statistic, ne poate releva un paradox, bazat pe contra-
dicţia dintre neacceptare şi valoarea deontologică profesională
de „acceptanţă”, „eliminarea discriminării pe orice temei”.
Aceasta însă se explică prin fuziunea principiilor etice pro-
fesionale cu viaţa profesională, accentuată de modelul prosocial
pe care îl reprezintă, mai ales în relaţie cu beneficiarii.
Neacceptarea persoanelor care comit infracţiuni în cercul de
prieteni, în cazul specialiştilor din sfera penală, îşi găseşte expli-
caţia în cadrul teoriei identităţii sociale, concretizată în identitatea
profesională, prin respectarea principiilor profesionale ale
grupului din care fac parte. Mai mult decât atât, aceştia nu
acceptă – şi din punct de vedere legal nu le este permis – în
cadrul echipei de lucru persoane care comit infracţiuni.
Gradul ridicat de recidivă a foştilor condamnaţi dimi-
nuează progresiv şansele de acceptare a acestora în comunitate.
Cel mai mare grad de dezacord în ceea ce priveşte primirea
persoanelor care comit infracţiuni în comunitate, în special a
celor recidivişti care au comis mai mult de trei infracţiuni, este
exprimat de către non-specialişti. În comparaţie cu non-
specialiştii, specialiştii din domeniul intervenţiei psihosociale îşi
exprimă în medie un dezacord parţial spre un acord parţial
asupra primirii recidiviştilor în comunitatea de provenienţă. Cel
mai mare grad de toleranţă este exprimat de către specialiştii în
devenire. Apreciem, astfel, în cazul specialiştilor practicieni o
uşoară deformare profesională în viaţa personală. În acest
context, este bine cunoscut faptul că recidiva foştilor condamnaţi
reprezintă un real obstacol în reintegrarea socială a acestora. Deşi
recidiva este suma factorilor precipitatori din perspectivă externă
şi internă, de cele mai multe ori responsabilitatea cade pe umerii
persoanelor în cauză. Astfel, principalul factor favorizant al
recidivei este chiar persoana în cauză, urmat de anturaj,
comunitate şi familie. Pornind de la recidivă ca obstacol al
241
DINCOLO DE GRATII
reintegrării sociale, foştii condamnaţi sunt etichetaţi de către

cetăţeni ai simţului comun drept „recidivişti”, „iresponsabili”,
„periculoşi”, spre deosebire de specialiştii din domeniul inter-
venţiei psihosociale, care îi consideră în primul rând „persoane
care merită a doua şansă”. Rolul motivaţiei pentru schimbare şi a
unui plan realist propriu la finalizarea pedepsei este considerat
ca important pentru succesul reintegrării, în special de către
specialiştii din domeniul psihosocial.
Principalele instituţii resursă pentru reintegrarea socială a
foştilor condamnaţi sunt: Biserica, Serviciul de Probaţiune,
instituţiile angajatoare, precum şi ONG-urile. În ceea ce priveşte
aprecierea rolului Serviciului de Probaţiune, observăm că nu
există diferenţe semnificative între specialiştii din intervenţia
psihosocială şi non-specialişti. Diferenţele dintre cele două
categorii de populaţie în ceea ce priveşte rolul instituţiilor în
sprijinirea reintegrării sociale apar la nivelul primăriei şi al
unităţilor angajatoare. Astfel, specialiştii acordă o importanţă
mai mare primăriei şi angajatorilor, în comparaţie cu non-
specialiştii.
În concluzie, în vederea facilitării integrării sociale a
foştilor condamnaţi, trebuie avută în vedere dezvoltarea poli-
ticilor la nivel naţional, sporirea resurselor comunitare pe toate
domeniile amintite în cadrul studiului, cât şi cele conexe
(adăpost/locuinţă, (re)calificare profesională, angajare profe-
sională, loc de muncă, medierea relaţiilor cu familia de origine),
şi nu în ultimul rând informarea şi sensibilizarea comunităţii în
scopul înregistrării în timp a unei schimbări la nivelul men-
talităţii.
242
Al treilea studiu: „Efectele executării pedepsei asupra

reintegrării sociale a condamnaţilor”
Reperele teoretice
Microcercetarea de faţă propune un studiu calitativ compa-
rativ pe două axe asupra „populaţiei condamnaţilor”, formată pe
de o parte din condamnaţi la pedeapsa închisorii, iar pe de altă
parte din persoane aflate sub supraveghere în libertate.
Studiul prezent are două etape, diferite prin metoda utilizată
cât şi prin diversitatea subiecţilor cercetării. În prima etapă s-au
realizat un număr de 23 de interviuri cu deţinuţi şi persoane
aflate în supraveghere, iar în cea de-a doua etapă s-au realizat
interviuri colective cu două grupuri formate din câte cinci
deţinuţi, diferiţi de cei care au participat în prima etapă a
studiului. Menţionăm încă de la început că etapa a doua a stu-
diului are funcţia de co-anchetă, obţinându-se date empirice
importante care sporesc validitatea rezultatelor anchetei.
Studiul urmăreşte să atingă în esenţă dezideratul principal
al lucrării, acela de a identifica impactul pedepsei executate
asupra reintegrării sociale post-penale a persoanelor condamnate.
Prin „pedeapsă” înţelegem în cadrul acestui studiu
pedeapsa cu închisoarea şi pedeapsa închisorii suspendată sub
supraveghere. La nivel general, indiferent de tipul ei, pedeapsa
este definită în Codul penal la articolul 52, alineatul 1, drept „o
măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a conda-
mnatului”. Potrivit aceluiaşi articol „scopul pedepsei este
prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni”1. În ceea ce priveşte pe-
deapsa cu închisoarea, aceasta presupune încarcerarea persoanei
condamnatului într-o unitate de detenţie şi încadrarea lui în
regimul de detenţie potrivit duratei pedepsei primite. Potrivit

1 Codul penal. Codul de procedură penală, Editura Hamangiu SRL,
243
DINCOLO DE GRATII
Legii 275/2006 privind executarea pedepselor si a masurilor

dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, există
patru regimuri de executare a pedepsei cu închisoarea: maximă
siguranţă, închis, semi-deschis şi deschis. Conform articolului 86,
indice 1, lit. a)-c), Cod penal, pedeapsa închisorii suspendată sub
supraveghere este acordată în următoarele condiţii: „pedeapsa
aplicată este închisoarea de cel mult 4 ani; infractorul nu a mai
fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un
an; se apreciază, ţinând seama de persoana condamnatului, de
comportamentul său după comiterea faptei că pronunţarea
constituie un avertisment pentru acesta şi, chiar fără executarea
pedepsei, condamnatul nu va mai săvârşi infracţiuni”1.
Impactul executării pedepsei asupra reintegrării sociale
post-penale se traduce prin urmările acesteia, fie ele dificultăţile
sau problemele cu care se confruntă foştii condamnaţi (deţinuţi
şi persoane aflate în supraveghere) la momentul finalizării pe-
depsei. Problema cel mai frecvent întâlnită este cea a etichetării şi
marginalizării lor. Persoana condamnatului este marginalizată,
iar reacţia de respingere a societăţii determină la rândul ei o
reacţie de respingere şi opoziţie faţă de normele sociale din
partea condamnatului, ceea ce generează dificultatea de părăsire
a mediului carceral şi de reintegrare socială.
Alte probleme şi dificultăţi de reintegrare pot fi cele de na-
tură financiară şi materială, generate de multe ori de lipsa unui
loc de muncă. Acestea pot fi întâlnite cu precădere la persoanele
care au executat o pedeapsă neprivativă de libertate.
O problematică nouă pe care o tratează studiul de faţă este
aprecierea şanselor şi dificultăţilor de reintegrare din perspectiva
proprie a condamnaţilor, atât a celor care execută o pedeapsă
privativă de libertate, cât şi neprivativă. De asemenea, se
urmăreşte caracterizarea instanţei de executare proprii din pers-

1 Ibidem, p. 47.
244
pectiva condamnaţilor, în funcţie de gradul de exercitare a

controlului şi supravegherii. Numim „instanţă de executare”
instituţia în cadrul căreia persoanele condamnate îşi execută
pedeapsa. Ne referim aşadar în cadrul studiului nostru la două
astfel de „instanţe” în funcţie de tipul pedepsei, respectiv
penitenciarul şi serviciul de probaţiune.
Documentare
Cercetările recente din domeniul criminologiei arată faptul
că în majoritatea statelor, persoanele aflate în supraveghere se
confruntă cu lipsa unui loc de muncă. Rapoartele de evaluare
întocmite pentru persoanele condamnate în stare de libertate din
Scoţia pentru anii 2004-2005 (Scottish Executive, 2006) au relevat
probleme referitoare la relaţiile familiale, consumul de alcool şi
drog. I. Durnescu, S. Lewis aduc în atenţie numeroasele cercetări
care demonstrează „dezavantajul grav şi cronic cauzat de
excluziunea socială” cu care deţinuţii se confruntă şi mai ales
problemele cauzate de recidiva după liberarea lor. Raportul
Social Exclusion Unit (2002)1 al guvernului Marii Britanii intitulat
„Reducerea recidivei în rândul foştilor deţinuţi” a demonstrat
posibilitatea existenţei în cazul deţinuţilor a numeroase pro-
bleme anterioare detenţiei ce ţin de eşecul şcolar, lipsa unui loc
de muncă, existenţa antecedentelor penale în familie. Deţinuţii
incluşi în respectiva cercetare aveau un nivel scăzut al abilităţilor
sociale de bază, astfel că „80% aveau abilităţi de scriere ale unui
copil de 11 ani, 70% consumaseră droguri înainte de încarcerare,
70% aveau cel puţin două tulburări psihice. În cazul deţinuţilor
cu vârste cuprinse între 18-20 ani, aceste probleme sunt şi mai
acute; abilităţile lor de bază, rata şomajului şi nivelul excluziunii

1 Durnescu, I., Lewis, S., Reducerea riscului de recidivă după închisoare,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2009, p.12.
245
DINCOLO DE GRATII
sociale sunt cu o treime mai grave faţă de cele ale deţinuţilor mai
în vârstă”1.
În cercetările efectuate de May (1990) asupra persoanelor
aflate în supraveghere în Anglia, s-a stabilit o legătură directă
între recidivă şi diverse problematici precum consumul de drog,
lipsa locului de muncă şi a unei locuinţe.
Etapele celui de-al treilea studiu
În vederea măsurării impactului pedepsei asupra rein-
tegrării sociale post-penale, în mod specific, ne propunem să
identificăm percepţia persoanelor condamnate asupra propriilor
dificultăţi de reintegrare socială post-penală.
La începutul demersului anchetei de teren, ne propunem
totodată să relevăm diferenţa dintre universul carceral şi
libertate, să radiografiem dificultăţile de reintegrare în etapa
post-penală, precum şi să stabilim o legătură dintre impactul
pedepsei şi dificultăţile de reintegrare socială a persoanelor
condamnate. De asemenea, persoanele condamnate vor fi puse
în situaţia de a caracteriza propria instanţă de executare în
funcţie de locul ocupat în cadrul instituţiilor de control social
penal şi se va măsura gradul de cunoaştere şi încredere în
instituţiile de reintegrare socială post-penală.
Pentru analizarea şi clarificarea aspectelor menţionate, o
serie de întrebări/ presupoziţii au stat la baza studiului. Ipoteza
centrală este aceea potrivit căreia tipul pedepsei executate de
către condamnaţi va avea un impact diferenţiat asupra
reintegrării sociale post-penale a acestora. În ceea ce priveşte
estimarea dificultăţilor de reintegrare socială a condamnaţilor,
aceasta se va face din prisma problemelor ce vizează acoperirea
nevoilor de bază. Astfel, condamnaţii (în special condamnaţii la

1 Social Exclusion Unit, 2002, p. 6, apud Durnescu, I., Lewis, S., op. cit, p. 12.
246
o pedeapsă privativă de libertate) vor preconiza dificultăţi în

ceea ce priveşte stabilitatea locativă şi financiară.
Pregătirea pentru reintegrare socială capătă semnificaţii
diferite la cele două categorii de populaţie investigată (deţinuţi
versus persoane aflate în supraveghere în libertate). Mai mult
decât atât, persoanele aflate în supraveghere în libertate nu per-
cep ultima parte de finalizare a pedepsei ca o pregătire propriu-
zisă prin participarea la programe de consiliere specifice, în
comparaţie cu grupul deţinuţilor.
O altă ipoteză a microcercetării este aceea că investirea cu
importanţă a instanţelor de executare şi a celor de reintegrare
socială de către persoanele condamnate se face diferit, în funcţie
de tipul pedepsei executate.
În prima etapă a studiului, alegerea categoriei de persoane
investigate se face în funcţie de tipul pedepsei executate. Metoda
utilizată şi aici este cea comparativă, în sensul că sunt comparate
cele două grupuri de persoane. Un grup este compus din 10
deţinuţi iar celălalt din 13 persoane aflate sub supraveghere în
libertate. Instituţiile din cadrul cărora au fost selectaţi aceştia
sunt Penitenciarul cu Regim de Maximă Siguranţă din Iaşi,
respectiv Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Iaşi.
Criteriul alegerii grupului de persoane vizate pentru
ambele faze ale studiului este ca persoanele condamnate să aibă
o perioadă de maxim 3 luni până la finalizarea executării pe-
depsei. Precizăm că pentru grupurile persoanelor deţinute am
selectat persoane care se află în ultima perioadă de executare a
pedepsei şi care îndeplinesc condiţiile pentru a fi liberaţi con-
diţionat, respectiv sunt propozabili pentru a fi evaluaţi de
comisia de liberare condiţionată. Îndreptarea atenţiei către acest
grup specific s-a făcut ca urmare a interesului arătat pe parcursul
întregii teze pentru această categorie, păstrându-se astfel o
transversalitate evidentă a cercetării.
247
DINCOLO DE GRATII
Grupul este format din 23 de subiecţi (13 aflaţi în supra-

veghere şi 10 în închisoare) iar din categoria celor 10 subiecţi
aflaţi în închisoare, 8 sunt recidivişti şi 2 la prima condamnare.
După variabila faptă, la categoria grupului persoanelor aflate în
supraveghere din totalul celor 13 subiecţi, cei mai mulţi (53%) au
comis tâlhării, urmaţi de 31% dintre subiecţi care au comis furt
calificat şi distrugere, în timp ce în procent de câte 8% sunt
subiecţii care au comis omor calificat şi conducere fără permis
(vezi Graficul nr.1a).
Tot la variabila faptă, la grupul de deţinuţi situaţia este
următoarea: cei mai mulţi (40%) au comis tâlhării, urmaţi de cei
20% care au comis furt calificat, în timp ce un procent de câte
10% au comis ultraj contra bunelor moravuri, perversiuni
sexuale şi alte ilegalităţi, omor calificat şi conducere fără permis
(vezi Graficul nr.1 b).
conducere
fără permis Omor
1 calificat
(8%) 1
furt calificat (8%)
şi
distrugere
4
(31%)
tâlhărie
7
(53%)
tâlhărie furt calificat şi distrugere

conducere fără permis Omor calificat
Graficul nr. 1 a. Grupul persoanelor aflate în supraveghere

după variabila „faptă”
248
ultraj contra
perversiuni
sexuale şi bunelor
moravuri
alte
1
ilegalităţi
1 (10%) tâlhărie
omor (10%) 4
calificat (40%)
1
(10%)
conducere
fără permis
furt calificat
1
2
( 10%)
(20%)
tâlhărie furt calificat
conducere fără permis omor calificat
perversiuni sexuale şi alte ilegalităţi ultraj contra bunelor moravuri
Graficul nr. 1 b. Grupul persoanelor deţinute

după variabila „faptă”
Concluzia cu privire la cele două categorii de persoane

condamnate privind variabila „faptă” este aceea că în ambele
grupuri (persoanele aflate în supraveghere şi deţinuţi) pre-
domină tipul infracţiunii tâlhărie. Următoarea infracţiune comisă
în ambele grupuri imediat după tâlhărie este cea de furt calificat
şi distrugere. O altă concluzie este aceea că în cazul deţinuţilor
gama de infracţiuni comise este mai variată decât în cazul
persoanelor aflate în supraveghere. Din analiza datelor rezultă că
în cazul ambele grupuri investigate de noi, nu există o legătură
strânsă între tipul infracţiunii comise şi tipul pedepsei.
Similarităţi între cele două grupuri apar şi în ceea ce
priveşte perioada pedepsei executate, astfel că în cazul persoa-
nelor supravegheate şi a deţinuţilor limitele pedepsei sunt de 2-7
ani, respectiv 1 an şi 2 luni – 7 ani. În ceea ce priveşte variabila
„vârstă”, în cazul celor două grupuri investigate, cea mai mică
vârstă din cadrul grupului persoanelor aflate în supraveghere se
întâlneşte la infracţiunea de „furt calificat”, în timp ce în cazul
249
DINCOLO DE GRATII
deţinuţilor ce mai mică vârstă se întâlneşte la infracţiunea de

„tâlhărie”.
În etapa a doua a studiului s-au ales două grupe a câte cinci
deţinuţi, diferiţi de cei care au participat în prima fază a cercetării.
Media pedepsei închisorii în cadrul grupului de deţinuţi selectat
este de 4.3 ani, iar în ceea ce priveşte infracţiunile pentru care
deţinuţii din cele două grupuri au fost condamnaţi, acestea
variază de la omor la furt (vezi Graficul nr. 2).
Astfel, conform graficului de mai sus, incidenţa cea mai
ridicată o au infracţiunile de „furt”, iar cea mai scăzută, cele de
„omor”, „viol” şi „comerţ electronic”.
Din cercetările asupra numărului total al categoriei sociale
investigate din instituţiile vizate, la nivelul judeţului Iaşi,
dispunem de următoarele date statistice: Serviciul de Probaţiune
de pe lângă Tribunalul Iaşi are în supraveghere 4411 de persoane,
în timp ce Penitenciarul cu Regim de Maximă Siguranţă din Iaşi
are în custodie 1286 de persoane. La nivel naţional, persoanele
care ispăşesc o pedeapsă neprivativă de libertate sunt în număr
de 9628, în timp ce populaţia carcerală întruneşte un număr de
30493 de deţinuţi2.
În ceea ce priveşte numărul persoanelor care la data
studiului mai aveau maxim trei luni până la finalizarea
executării pedepsei, beneficiem de următoarele date: în cadrul
Serviciului de Probaţiune, la data efectuării studiului erau un
număr de 26 de persoane care urmau să finalizeze pedeapsa, iar
în cadrul Penitenciarului cu Regim de Maximă Siguranţă din Iaşi

1 Conform cu Statistica înaintată Serviciilor de Probaţiune de Direcţia
de Probaţiune în ianuarie 2011.
2 Precizăm că datele privind populaţia carcerală, atât la nivel judeţului
Iaşi, cât şi la nivel naţional sunt valabile pentru data efectuării
studiului, întrucât în unităţile de deţinere există un permanent rulaj
al deţinuţilor, datorită încarcerărilor, respectiv liberărilor.
250
erau un număr de 26 de deţinuţi care urmau să se libereze

condiţionat (propozabili pentru liberare). Prin urmare, grupul
investigat în studiul de faţă este unul reprezentativ, însemnând
aproximativ 50% din populaţia totală investigată.
Tipul de fapta comisa detinuti
8
6
4
7
2
0
1
omor 1
viol 1
furt comerţ 1
distruge
electro re
nic
Graficul nr. 2. Tipul de faptă comisă deţinuţi –

etapa a II-a a studiului
Studiul prezent se realizează prin metoda interviului. În ceea

ce priveşte prima etapă a cercetării s-a utilizat interviul indi-
vidual de tip semistructurat, iar în cea de-a doua etapă interviul de
grup semistructurat. Analiza interviurilor va fi categorială/ tematică
mixtă.
Instrumentul de investigaţie utilizat este ghidul de interviu
destinat persoanelor condamnate (atât în stare de libertate, cât şi
în penitenciar) prezentat în Anexa nr. 12. Precizăm că în cadrul
interviurilor cu cele două subgrupe ale categoriei vizate, s-au
urmărit aceleaşi dimensiuni, însă s-au adaptat termenii şi sin-
tagmele utilizate, în funcţie de respondent. Astfel, „perioada
251
DINCOLO DE GRATII
detenţiei” a fost înlocuită cu „perioada de supraveghere”,

„adaptarea la detenţie” cu „adaptarea la supraveghere”, „pre-
gătirea pentru liberare” cu „pregătirea pentru finalizarea
pedepsei” „relaţia cu familia înainte de liberare”, „relaţia cu fa-
milia înainte de finalizarea pedepsei”.
În analiza interviurilor utilizăm grila de analiză care este
prezentată la Anexa nr. 13.
Pentru a întări funcţia co-anchetă şi a reda cu exactitate
realitatea desprinsă din conţinutul datelor, prelucrarea datelor
obţinute în urma aplicării interviului de grup (din cadrul etapei a
II-a) a fost realizată prin intermediul analizei de conţinut tematică
de tip cantitativ. În acest fel, pornind de la ipotezele şi obiectivele
generale ale studiului au fost identificate o serie de teme
specifice discursul persoanelor condamnate urmând ca apoi să se
realizeze o contabilizare a răspunsurilor cu scopul stabilirii
frecvenţelor de apariţie a acestora şi preponderenţa unor teme.
Interviurile s-au derulat în perioada 10 februarie – 9 martie
2011 în cadrul Penitenciarului cu Regim de Maximă Siguranţă
din Iaşi*, respectiv în cadrul Serviciului de Probaţiune de pe
lângă Tribunalul Iaşi.
De la „probaţiunea ca o bunică” la „regimurile astea

care te fac să fii ca o domnişoară”
1. Perioada presentenţială şi perioada iniţială a pedepsei

Această primă categorie este selectată în cadrul analizei
calitative a studiului de faţă pentru a evidenţia aspecte legate de
schimbările de la nivel personal al condamnaţilor încă din

* Etapa de cercetare de teren a fost precedată de o pregătire minuţioasă
a accesului cercetătorului, cât şi de o muncă de planificare, prezentată
în detaliu în teza de doctorat care stă la baza cărţii.
252
perioada pre-sentenţială şi din perioada iniţială a pedepsei, ceea

ce ne relevă impactul în timp a pedepsei asupra condamnatului.
Momentul acordării sentinţei şi punerea ei în executare
capătă semnificaţii pozitive şi am putea spune eliberatoare
asupra persoanelor care au primit o pedeapsă neprivativă de
libertate.
„Mi s-a luat o piatră de pe inimă atunci, pentru că în primă fază

nu a fost cu suspendare. La apel s-a făcut suspendare. Până s-a dat
sentinţa eu am zis că n-o să se întâmple nimic. Când am văzut ce scrie
pe acea foaie m-am panicat oarecum, iar când am aflat sentinţa cu
suspendare, era vară, frumos afară, a fost cea mai frumoasă după-
amiază pentru mine”. (I. C., supraveghere, tâlhărie, 21 ani).
„După proces, mi-a venit un fel de hotărâre, am citit acolo şi am
văzut sentinţa sub supravegherea serviciului de Probaţiune, am simţit-
o ca pe o eliberare […] mă simt uşurat”. (R.D., supraveghere, tâlhărie,
5 ani şi 6 luni).
Acordarea sentinţei cu suspendare sub supraveghere a favo-

rizat totodată şi conştientizarea gravităţii faptei comise, ceea ce
din punctul de vedere al reabilitării constituie elementul central.
În aceste cazuri, conform prevederilor din Codul penal, scopul
pedepsei este atins, chiar fără încarcerarea inculpatului, deci prin
lăsarea lui în libertate. În contradicţie cu persoanele care au
primit o pedeapsă cu suspendare în libertate, în cazul deţinuţilor
(mai exact al celor recidivişti), conştientizarea şi reabilitarea
comportamentală apare cu întârziere, nici la momentul acordării
sentinţei, nici ulterior executării ei, ajungându-se de cele mai
multe ori la reiterarea comportamentului infracţional. În aceste
condiţii, scopul pedepsei cu închisoarea, cel de reeducare este
anulat de cel de constrângere.
253
DINCOLO DE GRATII
„Sincer să fiu, nu mi-am dat seama, apoi am luat-o în serios şi

am spus că uite cât de mult am greşit şi de ce am ajuns aici”. (C.C,
supraveghere, conducere fără permis, 3 ani şi 6 luni).
„Înainte luam această suspendare în derâdere, nu o băgam prea
mult în seamă [...]. Imediat atunci după, simţeam că nu prea îmi găsesc
locul, dar a trecut cu timpul... am simţit o uşurare şi m-am obişnuit cu
timpul, chiar dacă la început nu mi-a plăcut deloc, dar m-am obişnuit
şi a trecut”. (C.L., supraveghere, tâlhărie, 5 ani).
„La proces a fost cel mai greu, am crezut că intru la închisoare.
Şi mă puneau să spun că-mi pare rău, iar eu sunt mai glumeţ aşa de
felul meu şi-mi venea să râd. Dar îmi pare rău pentru ce am făcut”.
(C.D., supraveghere, furt, 2 ani).
„Am fost foarte fericit pentru că puteam să fiu aproape de
familie, eu am stat primele 4 luni în puşcărie, apoi mi-a spus domnul
avocat că voi fi eliberat condiţionat sub supraveghere”. (A.A.,
supraveghere, furt, violare de domiciliu, 4 ani ).
Începutul perioadei de supraveghere introduce condamnatul

în climatul unei instituţii de supraveghere, dar cu un specific
total diferit de al unei instituţii de coerciţie, ceea ce îl face să
privească diferit executarea şi pedeapsa în sine. Probaţiunea este
privită „ca ceva bun”, o „alternativă” eficace şi perfectă la de-
tenţie în situaţia lor, în care limitarea libertăţii şi gratiile
închisorii sunt înlocuite „de a veni şi a vorbi cu psihologul”. Încă
din prima perioadă a exercitării pedepsei, coerciţia închisorii şi
dezumanizarea ei este înlocuită de perspectiva psihosocială, prin
care consilierii de probaţiune care pun în executare pedeapsa
sunt priviţi ca „oameni”, „psihologi”, deşi sunt de pregătiri uni-
versitare diverse, ca „cineva care să mă ţină aproape”. În acest
context, în percepţia persoanelor supravegheate instituţia pro-
baţiunii este mai degrabă legată de reabilitare decât de supra-
veghere, control.
254
„Prima dată nu am ştiut ce înseamnă, apoi când am ajuns aici şi

am aflat despre ce este vorba, de fapt totul ţine de a vorbi cu
psihologul”. (G.G, supraveghere, omor calificat, 3 ani şi 6 luni).
„În primă fază, am eu un orgoliu al meu şi mă simţeam prost,
este un afiş aici afară cu „Vă primim pe lângă noi...”. Probabil că mulţi
nu conştientizează, atunci mă gândeam că mai bine făceam..., dar să fac
puşcărie... Dar acesta este adevărul, chiar am fost primit pe lângă
oameni care... Bine, mulţi fac lucruri rele care nu se află, dar este
prezumţia de nevinovăţie […] Dacă nu era Probaţiunea (înfiinţată în
2001) ce făceam? Făceam puşcărie. Nu era altă alternativă”. (I.C.,
supraveghere, tâlhărie, 21 ani).
„La început nu ştiam ce este exact Serviciul de Probaţiune, în
etapa următoare simţeam că cineva vrea să mă ţină îndeaproape,
supravegheat ca să nu mai pot face alte infracţiuni şi acum trebuie să
continuăm chiar dacă eu mă consider reintegrat, totuşi cred că este mai
bine să fie supravegherea, nu este un lucru rău”. (T.A., supraveghere,
tâlhărie, 4 ani).
„Am primit-o dubios, pentru că nu ştiam despre ce este vorba.
Apoi mi-am schimbat părerea, am zis că este ceva cu reabilitarea, să
vadă dacă mai fac probleme”. (M.I., supraveghere, tâlhărie, 4 ani).
„La început nu ştiam exact ce înseamnă, dar am înţeles uşor,
uşor, cred că este bună probaţiunea pentru cei tineri […] Pentru mine
cred că este bine.. la început, în primul an, mie îmi era ruşine, pentru
că trebuia să discut despre ceea ce am făcut şi că trebuia să vin aici
pentru fapta mea […]”. (B.V., supraveghere, tâlhărie, 4 ani şi 9 luni)
Perioada pre-sentenţială în cazul deţinuţilor, comparativ

cu persoanele aflate în supraveghere capătă semnificaţii diferite,
din cauza faptului că cei mai mulţi dintre subiecţii intervievaţi
sunt recidivişti, trecând astfel de mai multe ori prin această stare.
Astfel, în cazul lor, perioada este descrisă faptic şi nu din punct
de vedere emoţional, ca în cazul persoanelor aflate în supra-
veghere. Deţinuţii descriu perioada pre-sentenţială din pers-
255
DINCOLO DE GRATII
pectiva status-rolului avut la acea dată, a lipsei locului de muncă,

a anturajului de cele mai multe ori negativ sau a situaţiei
locative. În cazul deţinuţilor recidivişti perioada pre-sentenţială
este descrisă chiar ca o reluare a preocupărilor negative (frecven-
tarea vechiului anturaj) şi implicit prin recăderea sau recidivă. În
explicarea comportamentului infracţional şi a recidivei s-au
identificat anumiţi „factori de predicţie ai recidivei” (Gendreau,
Little şi Goggen, 1996) dintre care: „stările cognitive, valorile şi
comportamentele antisociale, alături de factori precum ante-
cedentele penale, vârsta, sexul şi etnia au fost cei mai puternici
factori de predicţie a recidivei”1. Andrews şi Bonta (1998) au
acordat de asemenea interes diagnosticării factorilor predis-
pozanţi ai recidivei şi i-au grupat sub sintagma „Cei Patru Mari
Factori”, care sunt: atitudinile antisociale (inclusiv valorile,
opiniile, raţionalizările, stările cognitive), anturajul cu preocupări
antisociale (inclusiv părinţii, fraţii, colegii şi alţii), un istoric al
comportamentului antisocial (implicarea timpurie, obiceiuri,
percepţia asupra propriei cariere infracţionale) şi personalitatea
antisocială”2.
Din relatările deţinuţilor recidivişti reiese că recidiva lor
anterioară încarcerării prezente a fost favorizată de raportul
inegal dintre presiunile sociale şi obstacolele interne faţă de
aceste presiuni, în care apartenenţa la o subcultură deviantă are
un impact mai puternic decât obstacolele interne precum in-
ternalizarea valorilor pro-sociale sau o familie suportivă, situaţie
locativă şi financiară constantă. Conform teoriei abţinerii
formulată de Reckles indivizii au o serie de cenzuri sociale care îi
ajută să reziste la tendinţa de a comite infracţiuni. Observăm că
în cazul recidiviştilor, şi mai cu seamă a deţinuţilor recidivişti
liberaţi condiţionat obstacolele care ar trebui să stea în calea

1 Durnescu, I., op. cit., p. 14.
2 Ibidem.
256
recidivei sunt extrem de slăbite şi deficitare. La momentul

liberării aceştia nu beneficiază de suport din exterior, iar
obstacolele interne (voinţa proprie, internalizarea valorilor
convenţionale) sunt viciate de mediul carceral.
„Nu eram însurat, mergeam cu băieţii la discotecă, prietenii

trăgeau de mine să merg cu ei pentru că aveam maşină, acolo se
întâmplau multe lucruri. Şi când ieşeam din închisoare nu îmi făceam
planuri de viitor, erau foarte vagi şi când ieşeam, situaţia de afară era
cu totul alta, intram iar în anturaj.” (N. D., deţinut, ultraj contra
bunelor moravuri, 2 ani şi 7 luni închisoare, recidivist)
„Nu lucram nicăieri. Adică, un vecin de-al meu este patron, care
locuieşte la etajul trei, aşteptam că îmi promisese un loc de muncă, mai
uşor pentru mine, să mă puie direct la lopată”. (I.I., deţinut 1, tâlhărie,
2 ani şi 5 luni, recidivist)
„Am şi mama bătrână acasă şi mă gândesc şi la ea. Eu aveam şi o
afacere, eram asociat la o firmă de cablări de internet şi am pierdut şi
acolo. Am muncit în Cipru 3 ani şi 4 luni şi când m-am întors
împreună cu acest coleg am deschis reţeaua de internet, dar colegul
meu m-a înşelat pe la spate. Apoi am făcut o echipă de amenajări
interioare, restaurări, dar am dat-o în patima drogurilor şi am greşit
iar, eu când am fost prins la volan fără permis eram sub influenţa
stupefiantelor”. (V.F., deţinut, conducere fără permis, 2 ani şi 2 luni
închisoare, recidivist)
Statutul social anterior încarcerării al deţinuţilor se păs-

trează în mare parte pe perioada de încarcerare, iar pregătirea
şcolară şi profesională este definitorie pentru încadrarea iniţială
într-o categorie sau alta.
„Aici eram privit altfel, deşi se ştia că am fost administrator la o

firmă din Moldova şi am avut respectul lor până la tentativa de
evadare, când am fost băgat pe secţia a VII-a de maximă siguranţă
257
DINCOLO DE GRATII
[…]”. (S.A., deţinut, perversiuni sexuale, port ilegal de armă,

înşelăciune, vătămare corporală, 7 ani, recidivist).
2. Caracterizarea instanţei de executare şi a impactului ei

asupra persoanei condamnatului
Instituţia probaţiunii este descrisă de persoanele aflate în
supraveghere ca un loc unde nu se simt discriminaţi, ci chiar
sprijiniţi de către personalul de specialitate, o alternativă foarte
bună la detenţie: „Eu pe toată perioada de sub supraveghere m-am
simţit un om ca toţi ceilalţi, nu un infractor.”; „Da, sunt în rând cu
lumea.”. Pedeapsa cu suspendare sub supraveghere, prin oferirea
posibilităţii de a-şi continua viaţa într-un ritm absolut normal nu
a afectat persoanele aflate în supraveghere: „Greu??? Nu. Am
venit, am semnat... Singura problemă a fost cu întrevederile să le ţin
minte, ca să fiu corect”. Măsurile şi obligaţiile impuse de către
instanţă pe perioada de supraveghere sunt percepute de către
persoanele supravegheate ca ceva corect, în acord cu faptele
comise. Pe de altă parte, aceste măsuri şi obligaţii sunt percepute
ca restricţii de către unii subiecţi aflaţi în supraveghere: „dar
obligaţiile nu mi s-au părut grele, doar perioada mi s-a părut lungă.
Pentru că nu mai poţi să faci prea multe, au fost şi nişte restricţii.”;
„Probaţiunea nu este foarte strictă, doar că sunt nişte lucruri pe care
nu trebuie să le fac, iar la un interval de timp trebuie să dau explicaţii
faţă de ce am făcut în acea perioadă. Trebuie să urmez o cale pozitivă în
felul meu. Probaţiunea este ca un fel de „bunică”, te întreabă de ce ai
făcut un anumit lucru şi-ţi spune ce-i bine şi ce nu.”
„Nu pot să zic nimic rău, m-a ajutat foarte mult. Am venit, am
vorbit, a trebuit să semnez când mi-am schimbat locul de muncă. Cu
oamenii cu care am avut de-a face chiar au fost de treabă, nu m-au
privit altfel sau să mă facă să mă simt prost pentru că sunt în poziţia în
care sunt”. (I.C., tâlhărie, 21 ani, supraveghere).
258
„… a fost bine, este foarte bine că s-au făcut astfel de programe

pentru cei care nu au infracţiuni foarte grave […]. Am mai învăţat
ceva în viaţă. Să ne gândim înainte, referindu-mă la pedeapsa mea să
nu mă mai urc fără permis, să fac treburile cum trebuie, legal şi corect.”
(C.C., Conducere fără permis pe drumurile publice, 37 ani,
supraveghere).
„Aici primeşti o şansă să nu mai faci. Dar mulţi nu se opresc.
Nu ca o pedeapsă. Văd ca pe un fel de ajutor...”.(L.I., supraveghere, furt
calificat şi distrugere, 4 ani si 2 luni).
„Singurul lucru care mi s-a părut, nu că sunt discriminat, că
acum îmi dau seama că dacă ai făcut ceva eşti într-o poziţie. Dar lucrul
acela cu afişul m-a dat gata. Am zis că o să fiu etichetat ca «infractor».
După care mi-am dat seama că aşa este până trece pedeapsa şi după ce
trece pedeapsa, tot voi fi cineva care a făcut ceva rău şi se observă în
acte”. (I.C., tâlhărie, 21 ani, supraveghere).
„Cu timpul am întâlnit fel şi fel de persoane, şi îi ascultam
fiecare ce au făcut şi nu prea mi-a plăcut. Că puteam să ajung la
«zdup», mi-a deschis oarecum ochii că treaba este destul de gravă,
puteam să fiu în altă parte. Şi din discuţiile cu consilierii care mi-au
mai ţinut teorii, am mai vorbit cu ei”. (C.L., supraveghere, tâlhărie, 5
ani).
„Acum depinde şi de om de cum percepe lucrurile, că mulţi fac şi
închisoare şi atunci când ies tot comit infracţiuni. Probaţiunea te
ajută… Măsurile şi obligaţiile mi se par acceptabile. Nici nu poţi să te
plângi, dar nici să spui că este foarte uşor, adică să nu le bagi în seamă
pentru că ai de făcut ceva... ”. (L.I., supraveghere, furt calificat şi
distrugere, 4 ani şi 2 luni).
Rezultatul imediat al executării pedepsei cu suspendare

sub supraveghere este schimbarea şi implicit renunţarea la
comportamentul infracţional: „eu, în primul rând, m-am trezit
atunci când s-a întâmplat şi am spus că niciodată nu se va mai
259
DINCOLO DE GRATII
întâmpla. Probaţiunea cred că este acea mână care te împinge de la

spate.”
Schimbarea se referă în principal la reorientarea spectrului
de preocupări şi credinţe, fie prin includerea în programe de
consiliere, fie prin orientarea spre activităţi constructive, de
genul loc de muncă sau continuarea studiilor. Pe lângă aceasta,
prin intermediul programelor de consiliere sau a întrevederilor
de supraveghere, persoanele condamnate sunt de părere că
pedeapsa le-a schimbat modul de gândire şi de concepţie asupra
vieţii, prin renunţarea la anturajul negativ şi obişnuinţele
negative ale acestuia (cum ar fi de pildă consumul de alcool,
petrecerea timpului liber într-un mod neconstructiv). Ca o
dimensiune specifică, persoanele aflate în supraveghere, pe
lângă conştientizarea gravităţii şi efectelor faptei comise, îşi
exprimă regretul văzut ca o suferinţă morală în ceea ce priveşte
impactul infracţiunii asupra sa: „Am rămas marcat de moartea
victimei, dar în rest sunt un om liber. Conştientizez anumite lucruri,
am renunţat la anumite obiceiuri, experienţa a avut rolul ei […].”
Implicarea persoanelor supravegheate în programele de
consiliere are ca rezultat conştientizarea gravităţii şi efectelor
comportamentului infracţional şi în consecinţă reducerea riscului
de recidivă: „Îmi reaminteşte că am făcut ceva şi că trebuie să vin ca
să demonstrez nişte lucruri.” Rezultatul intervenţiei de specialitate
exercitată de către instituţia probaţiunii depinde însă, în cea mai
mare parte de motivaţia persoanei.
„Dar sunt o altă persoană faţă de cum eram când făceam faptele.
Eu mi-am dat seama şi atunci că nu e bine, oricum voiam să mă opresc,
nici nu ştiu când am fost dat la poliţie, adică eram suspect, dar oricum
mă opream, nu mai făceam, soţia era gravidă şi nu mai avea rost…dar
este un serviciu bun Probaţiunea, mie mi se pare că ajută”. (L.I.,
supraveghere, furt calificat şi distrugere, 4 ani si 2 luni).
260
„De folosit, a folosit, nu zic că nu. Are ea o mică parte, m-a

ajutat şi cu şcoala, acum sunt elev la seral, dar niciodată nu am făcut
un bilanţ, cum spuneţi dumneavoastră... Pe unii îi ajută, pe unii nu,
unii bagă în seamă probaţiunea, alţii zic că vin doar şi semnează şi îşi
văd de treaba lor; cunosc persoane care erau în probaţiune şi se ocupau
cu fel de fel de prostii. Ziceau că vin şi dau cu pixul şi la revedere... M-a
schimbat în sens pozitiv. Mi-a deschis ochii că am fost pe muchie de
cuţit şi că sunt destul de grave faptele comise, adică dacă nu stau
liniştit risc ceva rău. Sunt mai conştient de propriile fapte şi îmi este
frică să mai greşesc”. (C.L., supraveghere, tâlhărie, 5 ani).
„Şi odată cineva mi-a dat un pumn şi am vrut să-i dau şi eu
înapoi, dar m-am abţinut tocmai pentru că sunt sub supraveghere şi nu
vreau să mă duc la puşcărie. Dacă nu eram sub supraveghere făceam
lucrul acesta. Şi i-am zis că lasă, fii tu şmecher şi m-am dus la poliţie
[...]. La începutul supravegherii îmi era frică şi să ies în oraş, acum mai
ies şi eu prin oraş. S-au schimbat multe, sunt mai cuminte, acum mă
mai duc la şcoală, înainte nu prea mă duceam [...] Da, pot să gândesc
altfel despre viaţă. Înainte eram mai mic, îmi plăcea să stau cu băieţii
mai mari, să mă îmbăt în fiecare zi. Acum nu am mai băut de anul
trecut din vară, atunci mă îmbătam în fiecare zi”. (C.D., supraveghere,
furt, 2 ani)
Perioada de supraveghere este percepută de către persoa-

nele aflate în supraveghere ca o perioadă benefică, având în
vedere consilierea psihosocială de care au beneficiat. Consilierea
capătă valenţe multiple, atât prin intervenţia de specialitate, cât
şi prin informarea şi sprijinirea persoanelor aflate în
supraveghere pe tot parcursul executării pedepsei, îndeosebi în
cazul acelor persoane care se află pentru prima dată în contact cu
sistemul de justiţie. Mai mult decât atât, suspendarea cu
supravegherea este definită ca o şansă de a demonstra
îndreptarea comportamentală, iar executarea pedepsei în sine
este percepută ca „un fel de ajutor”. Astfel, din relatările
261
DINCOLO DE GRATII
intervievaţilor aflaţi în supraveghere, cei mai mulţi justifică

sprijinul acordat de instituţia probaţiunii prin sintagma „m-a
ajutat”. De asemenea, este interesant de observat modul în care
persoanele supravegheate îşi evaluează şi descriu propria
schimbare, comparând etapa de început a pedepsei cu etapa
ulterioară executată: „M-am schimbat în bine… În puşcărie încercam
să fac câte ceva, că aveam gânduri negative, mă gândeam la familie şi
nu voiam să mă îmbolnăvesc, când am primit supravegherea a fost o
reală şansă şi bucurie.”
Astfel, dacă la început aveau preocupări neconstructive,
specifice „subculturii criminale”1 din care făceau parte, ulterior
au renunţat la acestea: „La începutul supravegherii îmi era frică şi să
ies în oraş, acum mai ies şi eu prin oraş. S-au schimbat multe, sunt mai
cuminte, acum mă mai duc la şcoală, înainte nu prea mă duceam [...]”.
Pe parcursul perioadei de supraveghere în cazul persoanelor
condamnate s-a produs o reorientare spre activităţi şi preocupări
licite, constructive, cum ar fi reluarea şcolii, angajarea sau renun-
ţarea la compania anturajului negativ avut anterior. În acest
context, persoanele condamnate la pedeapsa suspendării sub
supraveghere acordă o importanţă deosebită consilierii văzută ca
o posibilitate de descărcare emoţională „pur şi simplu vorbeşti, te
răcoreşti, te ascultă cineva”.
În comparaţie cu pedeapsa cu închisoarea, pedeapsa
suspendării sub supraveghere acordă individului şansa de a-şi
continua viaţa într-un mod absolut firesc şi de a-şi exercita o
varietate de status-roluri la locul de muncă, şcoală, familie, grup
de prieteni.
„Am vorbit despre viaţă, vreau să mă căsătoresc, mă gândesc ca

şi cum aş fi un om normal, dar mi-a prins bine această perioadă, pur şi

1 Prin „subcultură criminală” facem referire la anturajul persoanei
condamnate (vezi teoria asociaţiilor diferenţiale, E. Sutherland, 1966).
262
simplu vorbeşti, te răcoreşti, te ascultă cineva. Am avut încredere în

consilierul responsabil şi i-am spus ce am pe suflet…. Probaţiunea ca
un pas înainte, mai dă omului o şansă, mai ales cum am fost eu la
prima abatere, n-am ştiut, n-am trecut niciodată prin instanţă, prin
judecată, aici am fost tot timpul îndrumat spre bine, am întrebat ce se
va petrece şi consilierii mi-au explicat toţi paşii. Poate că au fost oameni
la locul nepotrivit poate acel om nu merită să stea în puşcărie, de
exemplu eu m-am dus la muncă normal, mi-am văzut de viaţă în mod
normal”. (G.G, supraveghere, omor calificat, 3 ani şi 6 luni).
„M-a influenţat înspre bine, în această perioadă mi s-au
întâmplat lucruri bune, m-am căsătorit, am un copil, am dat de permis,
mi-am continuat şcoala. În toată perioada aceasta m-am orientat şi mi-
am făcut viaţa frumoasă. Supravegherea m-a ajutat ca un fel de control
asupra propriei vieţi, am ales ce este bun.” (R.D., supraveghere,
tâlhărie, 5 ani şi 6 luni).
„M-a făcut să gândesc altfel, înainte eram şi mai tânăr, acum
analizez lucrurile înainte să fac ceva, gândesc dacă este bine, unde se
poate ajunge, ce se poate întâmpla, dacă nu, nu merg cu decizia.” (M.I.,
La întrebarea „Cum consideraţi pedeapsa cu supravegherea, din

punctul de vedere al raportului dintre control şi asistare?” majoritatea
persoanelor aflate în supraveghere au acordat un credit
important asistenţei şi consilierii: „Mai mult consilierea, controlului i-
aş da un 5, nu prea l-am simţit, iar asistenţei un 10. Pe perioada cât am
stat la puşcărie, a fost invers, nu am simţit deloc consilierea, iar
controlul a fost mult mai strict.”
În comparaţie cu penitenciarul, care în percepţia persoa-
nelor supravegheate este asociat cu o constrângere, suspendarea
sub supraveghere este mai mult ca un „control psihologic”: „Mai
mult ca şi consiliere, pentru că vedeţi dumneavoastră, eu aici pot vorbi
frumos, iar când ies, la 10 metri pot să fac ceva rău, control nu are cum,
este mai mult un control psihologic. Controlul este la penitenciar,
263
DINCOLO DE GRATII
acolo, şi nu te ţine psihic acolo, aici e invers, acolo te ţine privat de

libertate şi nimic altceva, nu acordă importanţă ca unui om, poliţiştii îţi
spun „hoţule” sau „puşcăriaşule”. De ce credeţi că mulţi recidivează şi
se întorc înapoi, pentru că acolo nu le dă o mână de ajutor, nişte
direcţii.”. Din perspectiva persoanelor supravegheate, controlul
este exercitat prin tehnici de consiliere şi programe de intervenţie
de specialitate pentru reducerea riscului de recidivă: „Eu am
simţit controlul prin discuţii, sfaturi, exerciţii, programe, ultima dată
am participat la un program numit „1 la 1”, acesta a fost individual,
doar cu consilierul, iar acum 2 ani am mai fost într-un program despre
„Drepturile omului”, în grup.”.
În cazul deţinuţilor, impactul închisorii este descris în
principal în termeni negativi, prin agresiuni fizice şi sexuale („dar
m-am săturat de chin si suferinţă, de bătut şi maltratat şi…”),
suferinţă, marginalizare. Singurul lucru acumulat din mediul
carceral este imitarea comportamentelor distructive întâlnite la
ceilalţi deţinuţi, numite „nestatornicii”. În mediul carceral se
regăseşte foarte bine exprimată teoria imitaţiei a lui Gabriel Tarde,
potrivit căreia deţinutul din dorinţa de a supravieţui în detenţie
preia în mod mai mult sau mai puţin conştient atitudini,
comportamente şi în mod specific limbajul adoptat de deţinuţi.
Această „culturalizare penitenciară” întâlnită în literatura de
specialitate sub termenul de „prizonizare” constituie un obstacol
evident în încercarea lor ulterioară de reinserţie socială la
momentul liberării lor. Numim „culturalizare penitenciară”
preluarea şi însuşirea normelor formale şi informale ale detenţiei şi
manifestarea lor în atitudini şi comportamente.
„Nu-i vorba de faptă… cum să vă spun eu… un deţinut care e

agresat sexual trebuie să îşi ducă traiul până la capăt. Adică nu poate
să se pretindă băiat peste noapte. Nu ştiu dacă mă înţelegeţi
dumneavoastră ce vreau să spun eu aici. Mie nu îmi e ruşine faţa de
dumneavoastră. Chiar dacă sunteţi domnişoară. Puşcăria pentru mine
264
înseamnă suferinţă. Au fost oameni cu bani care au ajuns aici… N-

am... eu gândesc, am aşa o concepţie, puşcăria e suferinţă. Orişicine ar
putea să sufere aici... Poate să fie şi prim-ministru ... ce înveţi aici
într-un an, nu înveţi afară în cinci sau în zece... Câte lucruri şi câte
nestatornicii poţi să iei de la hoţi, şi câte invenţii, multe, prea multe.
Cum gândeşte hoţul. Le suceşte, le învârte, le… Pentru că la puşcărie
ce înveţi aici într-un an, nu înveţi afară în cinci sau în zece. (I.I.,
deţinut, tâlhărie, recidivist, 2 ani şi 5 luni).
Detenţia este percepută de către condamnaţii la închisoare

ca fiind un element de destabilizare între ei şi familie ca urmare a
restricţiilor şi sancţiunilor impuse de mediul carceral pe de o
parte, sau ca urmare a imposibilităţii financiare sau a neacceptă-
rii din partea familiei. Restricţiile şi sancţiunile întâlnite în me-
diul carceral sunt asociate de către deţinuţi cu încălcarea drep-
turilor, întâlnite în literatura de specialitate sub denumirea de
”efecte perverse”1. Mediul carceral este descris de către deţinuţi
ca fiind unul ostil şi de neîntrajutorare: „Aici este multă duşmănie
şi ură, să facă rău, vor sa te sape, sa îţi facă rău, nu te ajută...”.
Efectele încarcerării sunt de cele mai multe ori prezentate
de câtre deţinuţi ca având un impact negativ asupra persona-
lităţii lor şi afectează în mod direct starea de sănătate a acestora.
Supraaglomerarea închisorii şi îngrădirea libertăţii persoanei, la
care se adaugă grijile faţă de familie şi copii, duc de cele mai
multe ori la schimbarea de comportamente şi atitudini. În litera-
tura de specialitate întâlnim o varietate a efectelor detenţiei
asupra personalităţii deţinuţilor, printre care enumerăm:
„hipervigilenţa, neîncrederea intrapersonală şi suspiciunea;
hiper-controlul emoţional şi distanţarea psihologică, retragerea
socială şi izolarea, diminuarea sensului valorii personale,

1 Poledna, S. (coord.), Modalităţi de intervenţie psihosocială în activitatea de
probaţiune, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002.
265
DINCOLO DE GRATII
încorporarea şi asimilarea normelor culturii carcerale”1 şi nu în

ultimul rând apariţia de reacţii de stres post-traumatic ulterior
detenţiei.
Un fenomen destul de întâlnit este irascibilitatea crescută şi
scăderea gradului de toleranţă la frustrare, ceea ce duce implicit
la stări de nervozitate şi de aici la apariţia conflictelor. Pe lângă
aceasta, sunt descrise o paletă largă de agresiuni fizice şi sexuale,
la care sunt supuşi de cele mai multe ori de către ceilalţi deţinuţi.
Efectele negative sunt trăite uneori până la limită de către
deţinuţi, ducând la pierderea autocontrolului şi a voinţei de a
mai trăi: „Am plâns, m-am tăiat, am înghiţit sticle, am vrut să mă
sinucid… Nu mai suportam nici detenţia”. Condiţiile detenţiei şi
lipsa unui tratament medicamentos adecvat înrăutăţesc evident
starea de sănătate a deţinuţilor: „M-a afectat da, ce să vă spun… îs
bolnav… nu am tratamentul care-l luam acasă, nu mi-l dă aici la Iaşi.”
„Nu mi-a plăcut că nu puteam să îmi văd familia, copilul nu

puteam să mi-l văd că era prea departe, n-avea bani sa vină la mine şi
asta era cel mai greu.” (A.M., recidivist, 2 ani închisoare)
„M-am schimbat mult, abia aştept să ies, am doi copii... nu mai
vreau să ajung aici... Am părinţii care sunt vecini cu mine, ei m-au
ajutat tot timpul, nu s-a pus niciodată problema să nu mă sprijine. Pe
copiii mei tot părinţii îi ajută, numai din alocaţie nu se pot descurca.”
(N.D., deţinut, recidivist, ultraj contra bunelor moravuri, 2 ani şi 7
luni închisoare)
„Aici este multă duşmănie şi ură, să facă rău, vor să te sape, să
îţi facă rău, nu te ajută... Aici m-am adaptat repede că ştiam care e
situaţia. Fiecare trebuie să îşi vadă de pătrăţica lui, dacă nu ai treabă cu
nimeni, nu te supără nimeni... A fost perioada în care nu m-a vizitat
nimeni. Am avut drepturile tăiate. Nu m-a vizitat nimeni. Asta a fost

1 Jurcău, N., op. cit., pp. 49-51.
266
cel mai greu.” (R.V., la prima condamnare, tâlhărie, 2 ani şi 8 luni

închisoare)
„M-a schimbat, dar nu pot să zic că în bine, că m-a îmbolnăvit şi
de nervi, mă enervez foarte repede şi din orice, iar înainte nu eram aşa.
Aceasta din cauza stresului de aici, a problemelor care le ştiu că sunt
acasă... Mai greu a fost când mă gândeam la libertate. Dar e diferit
decât în libertate, poţi să-ţi pierzi controlul, trebuie să fii foarte atent cu
cine vorbeşti, cu cine ai de a face.” (C.S., recidivist, conducere fără
permis, 2 ani şi 2 luni închisoare)
„Am stat închis, am stat cu frică, am fost agresat de către colegii
de cameră… Am plâns, m-am tăiat, am înghiţit sticle, am vrut să mă
sinucid… Nu mai suportam nici detenţia.” (D.F., recidivist, tâlhărie, 2
ani şi 2 luni închisoare)
„M-a afectat da, ce să vă spun… îs bolnav, îs epileptic, fac foarte
des crize, am şi slăbit mult, nu am tratamentul care-l luam acasă, nu
mi-l dă aici la Iaşi. Nu ştiu din ce cauză.” (I.I., deţinut, tâlhărie, 2 ani
şi 5 luni, recidivist)
Pe de altă parte, efectele închisorii sunt percepute ca fiind

unele pozitive, care aduc transformări la nivelul personalităţii şi a
imaginii deţinuţilor în comunitate. În ceea ce priveşte schimbă-
rile de ordin personal cele mai pregnante sunt dezvoltarea
autocontrolului şi orientarea spre activităţi instructiv educative
din detenţie: „Regimurile acestea te fac să fii ca o domnişoară, te uiţi
de 10 ori într-un loc înainte de a păşi. Ne ajută totuşi pentru că ne
liniştim comportamentul, conştientizăm că trebuie să ieşim la activităţi
ca să beneficiem de acest braţ al legii şi este un avantaj.”. Aceste două
dimensiuni conduc la un rezultat am putea spune neaşteptat
asupra deţinuţilor (dacă avem în vedere inducţia negativă şi acea
„şcoală a infractorilor” de care se vorbeşte în literatura de
specialitate), şi anume la conştientizarea efectelor şi gravităţii
comportamentului infracţional şi dorinţa de evitare a recidivei
267
DINCOLO DE GRATII
după liberare: „Într-un fel m-a trezit la realitate, văd altfel lucrurile,
mai brute, mai exact. Şi mă gândesc să nu mai fac greşeli…”.
Mijloacele de referinţă invocate de cele mai multe ori în
procesul acestor transformări sunt şedinţele de consiliere şi pro-
gramele de intervenţie psihosocială de care au beneficiat pe pe-
rioada detenţiei. Cu alte cuvinte, gradul de apreciere a consilierii
de câtre deţinuţi relevă importanţa serviciului de reintegrare din
cadrul unităţilor de deţinere.
Gradul de importanţă şi necesitatea serviciului de reinte-
grare şi implicit al instituţiei este perceput în mod direct de câtre
deţinuţi, mai puţin prin instituţie ca atare cât mai ales prin alte
două dimensiuni: relaţia cu consilierul şi schimbările survenite
asupra deţinutului ca urmare a consilierii.
„Într-un mod bun... Da, din punctul ăsta de vedere, al persona-

lităţii, mă gândesc să îmi fac un viitor. Acum sunt mult mai calm, mai
liniştit. Afară eram mai rebel, mai violent.” (R.V., la prima condam-
nare, tâlhărie, 2 ani şi 8 luni închisoare).
„Am făcut consiliere… Mă simt altfel, lumea mă judecă altfel,
gândesc altfel, mai bine faţă de cum era afară.” (D.F., recidivist, furt, 2
ani închisoare).
„M-am schimbat în bine pentru că îmi dau seama că atunci nu
gândeam şi am ajuns la concluzia că stau aici degeaba şi trec anii şi nu
pot să-i dau înapoi. M-am uitat la alţii care şi-au petrecut 25 de ani în
închisoare, au îmbătrânit aici, şi-au pierdut familia, au pierdut tot.”
(C.S., recidivist, furt calificat, 2 ani şi 6 luni închisoare)
„Într-un fel m-a trezit la realitate, văd altfel lucrurile, mai brute,
mai exact. Şi mă gândesc să nu mai fac greşeli, pe o perioadă scurtă de
timp nu se observă, mulţi de asta şi revin, dar dacă stai mai mult timp
nici nu-ţi mai permiţi să pierzi ani aici… Reintegrat ar însemna să am
şi un loc de muncă, să stau fără griji, cred că o lună, două voi sta să-mi
revin, apoi voi intra să lucrez, pentru că nu-mi permit să pierd timpul,
o greşeală nici nu intră în discuţie. Este foarte uşor pentru cineva de
268
aici să se lase prins în capcanele şmecherilor, pentru că aici auzi foarte

multe.” (S.S., la prima condamnare, omor, 7 ani şi 2 luni închisoare)
„Ne ajută totuşi pentru că ne liniştim comportamentul,
conştientizăm că trebuie să ieşim la activităţi ca să beneficiem de acest
braţ al legii şi este un avantaj.” (S.A., recidivist, perversiuni sexuale,
port ilegal de armă, înşelăciune, vătămare corporală, 7 ani închisoare)
O altă categorie a efectelor închisorii, pe lângă cele pozitive

şi negative, sunt cele neutre. Aşadar, există şi situaţii în care nu
au intervenit schimbări în relaţia cu familia, prietenii, vecinătatea
ca urmare a unor trăsături de caracter păstrate pe perioada
detenţiei de către deţinut: „Nu s-a schimbat nimic, mă privesc ca pe
fratele lor, ca pe copilul lor.” Singurul regret este cel legat de pier-
derea statutului profesional avut înaintea încarcerării, pe care îl
vor recupera cu dificultate la momentul liberării.
Experienţa carcerală a condus pentru unii la acumularea
unei experienţe umane în relaţiile cu ceilalţi: „Da, mi-o prins bine
într-un fel, cunosc oamenii, iar eu pot să umblu la psihicul omului, îl
las pe el mai întâi să vorbească şi apoi ştiu ce-i poate capul.” Tipurile
diverse de abordări şi comportamente întâlnite în detenţie dez-
voltă deţinutului gradul de inteligenţă emoţională, concretizată
îndeosebi în construirea şi menţinerea relaţiilor sociale. M. Rocco
aduce în atenţie 2 tipuri de interrelaţionări sociale: inteligenţă
interpersonală şi intrapersonală1. Într-o cercetare efectuată în anul
2007, „Inteligenţa emoţională – factor situaţional în comiterea de
infracţiuni”2, s-a constatat că deţinuţii au o capacitate crescută de
testare a realităţii, în special aceia care au comis fapta cu
premeditare.

1 Rocco, M., Inteligenţa emoţională, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 138.
2 Nastasă, D., 2010, op. cit.
269
DINCOLO DE GRATII
„Nu s-a schimbat nimic, mă privesc ca pe fratele lor, ca pe

copilul lor. Iar cu prietenii, n-am mai vorbit cu ei şi nici n-am păstrat
legătura. Cu prietenii afară… Pe vecini am ştiut tot timpul să mi-i ţin
aproape cu respect, cu bun simţ, totdeauna le-am sărit în ajutor… Eu
am stat şi m-am gândit, pentru mine a fost ca o restructurare a
gândurilor, însă să stai mai mult de un an de puşcărie aici, devine ca o
dependenţă să stai aici, uiţi de tot… Ţine de mai mulţi factori, de
mediu, de loc de muncă. De exemplu să fii singur, să te duci la muncă,
să-ţi faci o carte de muncă, doar aşa poţi să eviţi puşcăria, pentru că
dacă stai degeaba, te uiţi la cel care are şi te împinge să cazi iar… Da,
mi-o prins bine într-un fel, cunosc oamenii, iar eu pot să umblu la
psihicul omului, îl las pe el mai întâi să vorbească şi apoi ştiu ce-i poate
capul. Experienţa aceasta m-a ajutat într-un fel, dar nu sunt bucuros,
preferam să muncesc pe şantier decât să ajung aici. Ăsta mi-a fost
anturajul de mic... ” (V.F., recidivist, Conducere fără permis, 2 ani, 2
luni închisoare)
În concluzie, deşi paradoxal ipoteza iniţială a cercetă-

torului era înclinată spre efecte negative, din analiza datelor a
rezultat o serie de efecte cu impact neutru si chiar pozitiv
privind mediul de detenţie. Se pare că pentru unii dintre deţinuţi
experienţa carcerală a condus implicit la îmbunătăţirea sferei
relaţionale în raport cu ceilalţi, conducând în ultimă instanţă la
dezvoltarea nivelului de inteligenţă emoţională, respectiv
relaţională în cazul lor. Odată cu aprecierea efectelor pozitive ale
detenţiei, deţinuţii evaluează activitatea de consiliere din mediul
carceral ca având o importanţă majoră. O altă concluzie la fel de
importantă este aceea că principalele pierderi în urma încar-
cerării sunt cele legate de izolarea de familie şi statutul pro-
fesional avut anterior.
270
2.1. Stratificări şi reguli nescrise în detenţie

Din analiza datelor, în încercarea de a identifica care este
impactul închisorii asupra deţinuţilor, au fost evidenţiate – deşi nu
era stabilit iniţial în grila noastră de analiză ca element de abor-
dare – o serie de stratificări privind categoriile de persoane şi „eti-
chetele” specifice acestor categorii. Cu alte cuvinte, deţinuţii atri-
buie mediului carceral şi persoanelor deţinute diverse „porecle”
conforme cu grupul de apartenenţă din detenţie. Apartenenţa la
aceste grupări este impusă sau neimpusă deţinutului şi de cele
mai multe ori ireversibilă: „Da, de când s-a întâmplat la minori, că s-
a întâmplat cu forţa. Bine, eu nu am mai practicat aşa ceva, dar eram
spurcat şi trebuia sa îmi iau castronul separat.” Menţionăm că aceste
grupuri sub forma unor „subculturi” au un impact deosebit de
important asupra vieţii în detenţie, relaţiile interpersonale gra-
vitând în jurul acestora.
Totodată ne sunt aduse în atenţie regulile create de deţinu-
ţii înşişi, care devin mai importante decât regulile de ordine inte-
rioară ale instituţiei de deţinere. Cele mai importante reguli
nescrise generale sunt: „să îţi respecţi cuvântul dat”, „să nu ai
încredere în nimeni”, „să nu fii trădător”, „să îţi vezi de treaba
ta”. Scopul acestor reguli este acela de instaurare a unei ordini
specifice – aceea a deţinuţilor creată de deţinuţi. Observăm
aşadar o încercare de instaurare a unei normalităţi specifice, ce
generează la rândul ei forme de devianţă specifice. În mod neaş-
teptat, din dorinţa de menţinere a acestei ordini patologice,
deţinuţii sancţionează formele de devianţă apărute în cadrul
unor grupuri specifice. Cele mai sancţionate grupări sunt
„bulangiii” sau „spurcaţii” şi „sufleorii”, întâlniţi şi sub denu-
mirea de „sifoane”. Aceştia sunt deseori blamaţi, marginalizaţi şi
evitaţi în egală măsură, de pildă „spurcatul” trebuie să mănânce
separat de ceilalţi. În continuare asistăm la o stratificare în funcţie
de comportamentul sau devierile de la regulile nescrise ale
detenţiei. Astfel întâlnim: „bulangii (cei care au relaţii sexuale între
271
DINCOLO DE GRATII
ei), fraieri (cei pe care îi prosteşti), pachetari (aceia care vin la vizită,
lasă pachetul şi pleacă), impresari (sunt cei care merg mai legănat, care
par mai importanţi), figuranţi (cei care se gudură prin cameră, se
laudă, înjură şi se prostesc), lăchit (cel căruia i se aruncă cârpa)”.
Fiecare grup are reguli proprii, lucru care dictează şi
formarea relaţiilor între deţinuţi, întrucât nu îţi poţi face prieteni
decât din cadrul aceluiaşi grup. Relaţiile de prietenie sunt rare în
mediul de detenţie şi se creează în principal pe interese,
deţinutul urmărind să aibă ceva de câştigat de pe urma lor.
Într-o cercetare anterioară privind dezvoltarea umană în
penitenciar1, 10 din cei 20 de deţinuţi intervievaţi şi-au creat re-
laţii de prietenie pe considerentul că au multe lucruri în comun.
Grupul devine mijloc de învăţare şi transmitere a valorilor şi
credinţelor colective (vezi teoria asociaţiilor diferenţiate, E.
Sutherland). Deţinuţii ajung să îşi cunoască cu exactitate locul,
rolul şi funcţia ocupată la nivelul camerei de detenţie, totul
funcţionează „ca într-o familie”. Însă pentru a supravieţui în me-
diul carceral, deţinuţii sunt obligaţi să înveţe limbajul specific,
care devine obligatoriu de ştiut pentru a putea fi acceptat.
Aceasta este o parte minoră din „culturalizarea penitenciară”,
însă una extrem de importantă. Pentru a fi acceptat de grup,
deţinutul este nevoit să preia atitudini, gesturi, mişcări, scheme
de comportament. Măiestria constă în a înlocui conflictele cu
aplanarea lor, a şti când să vorbeşti şi ce şi a-ţi vedea de
„pătrăţica ta”.
Cunoaştem că schimbul este un ritual destul de des întâlnit
în mediul carceral şi cu o importanţă majoră. În subsidiar apare
şi un oarecare spirit de întrajutorare: „..să primim câte ceva fiecare
ca să putem împărţi.. mai ajutam şi pe cei care nu aveau..”.
„Amărâţii”, adică cei cu un caracter mai slab sau cu posibilităţi

1 Feraru, D., Condiţiile deţinuţilor din România înaintea aderării la Uniunea
Europeană, Editura Lumen, Iaşi, 2008, pp. 27-28.
272
financiare reduse, ocupă un loc controversat în acest mediu, pe

de o parte beneficiind de sprijinul celor mai puternici, iar pe de
altă parte fiind agresaţi emoţional sau chiar fizic de către aceştia,
în funcţie de persoană şi context. Rolul lor indirect este şi într-un
caz, şi în altul de confirmare a puterii şi autorităţii celor
puternici.
Din relatările intervievaţilor deţinuţi se conturează o altă
clasificare a acestora încă din momentul încarcerării, în funcţie de
infracţiunea comisă: „Primul lucru care te întreabă când intri în
cameră este ce faptă ai. Dacă ai ultraj eşti normal, dacă ai incest, viol,
aceştia sunt văzuţi cel mai rău, asupra lor pot fi atacuri, este înjosit
acolo, el mătură...” Şi în cadrul acestei categorizări, observăm că
devianţa sexuală şi lucrurile împotriva firii (incest, viol etc.) sunt
pedepsite de deţinuţi. Diferenţa dintre cele două categorizări
este că dacă la prima devianţa face referire la comportamentul
manifestat în detenţie, la cea de-a doua se referă la comporta-
mentul dinaintea detenţiei, mai exact în timpul comiterii faptei
pentru care s-a primit condamnarea.
Şi în cadrul primei categorizări, şi al celei de-a doua con-
chidem asupra faptului că sancţionarea şi marginalizarea vin ca
reacţie la devianţele de natură sexuală, iar forma extremă de
etichetare poate merge până la conflicte fizice, atacuri.
Liderul informal se remarcă în cadrul camerelor de
deţinuţi şi de cele mai multe ori coincide cu cel formal, „pus de
penitenciar”. Rolul lui e de a păstra ordinea şi a rezolva con-
flictele care apar între deţinuţi, iar poziţia lui este respectată de
ceilalţi deţinuţi. Prin urmare, autoritatea lui este confirmată atât
de instituţie cât şi de deţinuţi.
Deşi instituţiile de deţinere sunt împărţite pe patru
regimuri de executare, acestea nu cunosc nici o importanţă în


Vezi Legea nr. 275/ 2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor
dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
273
DINCOLO DE GRATII
rândurile deţinuţilor şi nu influenţează traiul în comun decât în

momentul schimbării de la un regim la altul. Prin urmare, nu
contează regimul, ci schimbarea lui, căci asta presupune
schimbarea camerei şi implicit adaptarea la noi reguli. Aceasta
pentru că regulile informale sunt particularizate pe camerele de
deţinere, deci fiecare cameră are regulile ei, aşa după cum fiecare
grup are reguli proprii.
„dacă nu-ţi respecţi cuvântul eşti considerat «şmanglitor».”

(S.A., recidivist, perversiuni sexuale, port ilegal de armă, înşelăciune,
vătămare corporală, 7 ani închisoare).
„n-ai încredere în nimeni, apoi fiecare grup are regulile lui. E
bine să păstrezi distanţa, să ştii când să vorbeşti şi cum să răspunzi.
Dacă te-ai descurcat în libertate pe stradă, te descurci şi acolo. Mulţi de
acolo te judecă după fapta pe care ai comis-o şi după cum eşti acolo.
Primul lucru care te întreabă când intri în cameră este ce faptă ai. Dacă
ai ultraj eşti normal, dacă ai incest, viol, aceştia sunt văzuţi cel mai
rău, asupra lor pot fi atacuri, este înjosit acolo, el mătură.. ” (T.A.,
„Eram privit altfel faţă de ceilalţi deţinuţi privaţi de libertate,
faţă de hoţi mai rău, în sensul că mai dă în tine, măi domnule, ce el e
cum e el aşa în locul lui…ştiţi cum e... Da, de când s-a întâmplat la
minor, că s-a întâmplat cu forţa. Bine, eu nu am mai practicat aşa ceva,
dar eram spurcat şi trebuia să îmi iau castronul separat. Spurcat
…cum să vă spun eu, odată ce am fost agresat când am fost la minori,
în orice penitenciar aş merge, cum se spune… cum spune hoţul
Lacheala... pot să vorbesc deschis? Da, adică bulangiu, care face prostii,
îi place, gay ca să spunem, o luam aşa…Prieteni să vă zic, ce fel de
prieteni pot să îmi fac decât care-s de categoria mea.” (I.I., recidivist,
tâlhărie, 2 ani şi 5 luni)
„Mi-am făcut prieteni pe criteriul să putem fi căutaţi câte un pic,
să primim câte ceva fiecare ca să putem împărţi... mai ajutam şi pe cei
274
care nu aveau.” (N.D., recidivist, ultraj contra bunelor moravuri, 2 ani

şi 7 luni închisoare)
„Să nu fii trădător, să nu deranjezi, să-ţi vezi de pătrăţica ta, dar
cea mai mare regulă este să-ţi vezi de treaba ta. Eu încerc pe cât pot să
evit conflictele… Bulangii (cei care au relaţii sexuale între ei), fraieri
(cel pe care îl prosteşti), pachetari (aceia care vin la vizită, lasă pachetul
şi pleacă), impresari (sunt cei care merg mai legănat, care par mai
importanţi), figuranţi (cei care se gudură prin cameră, se laudă, înjură
şi se prostesc), lăchit (cel căruia i se aruncă cârpa). Eu nu mă încadrez
în nici o categorie. Eu am venit, mi-am executat pedeapsa şi am plecat.
Eu ţin cu toţi, între mine şi ei nu este nici o diferenţă. Bulangiii sunt
tot oameni ca şi mine, e treaba lor ce fac. Eu mai degrabă ţin cu
amărâtul şi cu necăjitul decât cu «băieţii» cărora le ghiorăie maţele de
foame şi fac pe şmecherii, pe când un amărât îl iei lângă tine, îţi mai
spală o haină, îţi mai spală o lenjerie, îţi face un masaj, îi dai ceva de
mâncare, le mai dai o ţigară şi-ţi spune şi bogdaproste.” (V.F.,
recidivist, conducere fără permis, 1 an şi 2 luni închisoare)
„…pentru că am avut grijă în cameră să nu se bată, pus de
penitenciar, şi au ascultat de mine.” (C.S., recidivist, furt calificat, 2
ani şi 6 luni închisoare)
„M-am înţeles cu ei foarte bine, pentru că ajungi să-i cunoşti
foarte bine după un timp, dimineaţa când mă trezesc deja ştiu ce vrea
fiecare, exact ca într-o familie, şi dispare fapta comisă. Fiecare cameră
îşi face regulile ei, exact ca în familie. Dacă am fost inteligent am făcut
mai mult decât să fiu violent sau brutal, cu o vorbă bună poţi evita...,
eu de felul meu sunt politicos, vecinii mei nici n-au crezut pentru ce
sunt eu închis, eu mai înjur sau mai vorbesc urât pentru a menţine
unele reguli, pentru a-mi stabili spaţiul.” (S.S., la prima condamnare,
omor, 7 ani şi 2 luni închisoare)
„În primul rând este o diferenţă între cei care au stat cuminţi şi
cei care au fost agresaţi sexual sau practică în continuare, sunt
consideraţi scârboşi, spurcaţi, sunt marginalizaţi, la fel cei care sunt
sufleori. Mulţi greşesc pentru că acceptă regulile de aici, limbajul de
aici de exemplu, pe care eu îl urăsc, dar trebuie să-l ştiu pentru că
275
DINCOLO DE GRATII
trăiesc aici. Aici nu mai contează pedeapsa, ci regimul, pentru că dacă

ţi se schimbă regimul trebuie să te muţi din cameră într-o altă cameră,
cu alte reguli şi aşa apar divergenţe, fiecare vrea să-şi impună regulile
lui. Dar eu m-am adaptat la fiecare, pentru liniştea mea prefer să
discut, să-l înţeleg. De exemplu eu am mai fost propus pentru
schimbare de regim, dar am refuzat pentru că aveam prietenii mei de la
regimul respectiv, iar la regimul semi-deschis sunt din cei care fac doar
câteva luni şi aceia sunt foarte agitaţi şi mulţi care nu au pic de
educaţie şi aşa am preferat să stau într-un cadru amical, prietenos, la
regim închis.” (S.S., la prima condamnare, omor, 7 ani şi 2 luni
închisoare)
2.2. Relaţia cu consilierul/supraveghetorul penitenciar

În percepţia persoanelor aflate în supraveghere, consilie-
rului de probaţiune îi revine în principal rolul de sfătuitor, faţă
de care acestea îşi exprimă în primul rând respectul. Apropierea
de consilier se realizează cu uşurinţă dacă este flexibil şi dacă
este băiat, apreciază una dintre persoanele supravegheate inter-
vievate: „…la consilier, dacă este mai de gaşcă, altfel comunic cu el.
Fiind băiat, altfel comunic cu el.” Aducem în atenţie însă că ma-
joritatea consilierilor de probaţiune sunt femei, iar acest lucru nu
împiedică crearea unei relaţii de comunicare autentice cu
persoanele aflate în supraveghere. Relaţia cu consilierul de pro-
baţiune responsabil de caz este bazată în primul rând pe
încredere şi disponibilitate permanentă. Mai mult decât atât,
consilierul de probaţiune pare că identifică calea de mijloc între
respectarea legii şi nevoile personale ale beneficiarului: „…în
schimb dumneavoastră mă puteţi asculta şi încercaţi să mă împăcaţi şi
pe mine şi legea…”
Sprijinul ce caracterizează relaţia dintre consilier şi client
este îndreptat spre asimilarea valorilor morale şi reorientarea
spre activităţi licite, de genul continuării studiilor sau iden-
tificării unui loc de muncă. Din relatările persoanelor supra-
276
vegheate, observăm că relaţia cu consilierul de probaţiune are la

bază filosofia probaţiunii – şi anume îmbinarea controlului cu
asistarea. Aceasta pentru că în cazul persoanele aflate în supra-
veghere, consilierul este un model de comportament dar şi un
reprezentant al instanţei de supraveghere. Astfel, pe de o parte
consilierul este văzut de către respondenţii aflaţi în supraveghere
ca un „frate mai mare”, dar şi o persoană faţă de care îşi mani-
festă „ruşinea”. Îmbinarea controlului cu consilierea este de fapt
măiestria de care trebuie să dea dovadă consilierul de probaţiune
în munca sa cu persoanele care se află în supravegherea
Serviciului de Probaţiune. Abordarea de pe poziţii egale din
partea profesionistului a condus potrivit afirmaţiilor respon-
denţilor la deschiderea lor în această relaţie şi câştigarea
încrederii – ca ingredient principal într-o relaţie de consiliere.
Discutăm aşadar în egală măsură de relaţia de supraveghere şi
consiliere, întrucât cele două componente se întrepătrund şi
funcţionează deodată. Prin consilier, ca substitut al instituţiei,
„probaţiunea” – denumită generic de către persoanele aflate în
supraveghere, devine un loc în care sunt ascultaţi şi în care la
rândul lor se deschid: „Ştiu că aici vorbesc şi sunt şi ascultat”, lucru
care la prima vedere pare impropriu pentru o instituţie din
cadrul Ministerului Justiţiei.
Relaţia cu consilierul de probaţiune este văzută din prisma
activităţii de consiliere şi are drept rezultat schimbarea
comportamentului, ca urmare a restructurării cognitiv comporta-
mentale şi a mentalităţii: „Mi-am schimbat mentalitatea pentru că
nu-mi mai trebuie să fac prostii şi pentru aceasta m-au ajutat
consilierul de aici care mi-a spus lucruri de bine, că trebuie să intrăm în
rând cu lumea.” Persoanele aflate în supraveghere se simt trataţi
ca toţi ceilalţi, nediscriminaţi. În aceste condiţii, consilierul de
probaţiune nu este văzut ca un „agent de control şi supra-
veghere”, ci ca un „psiholog”, iar întrevederile de supraveghere
ca momente plăcute: „…discuţiile cu el erau mai mult decât
277
DINCOLO DE GRATII
liniştitoare. Mi-a înţeles personalitatea de la început şi a găsit cea mai

corectă abordare…”
„În relaţia cu consilierul... Exact, ţi-e ruşine, plus respectul. La

consilier, dacă este mai de gaşcă, altfel comunic cu el. Fiind băiat, altfel
comunic cu el”.(C.L., supraveghere, tâlhărie, 5 ani).
„Întrevederile m-au şi ajutat, dar nu îmi plăcea să vin. Doamna
consilier m-a sfătuit să fiu mai cuminte, să nu mă mai bat, să mă duc la
şcoală”. (C.D., supraveghere, furt, 2 ani).
„Relaţia cu psihologul este bună, mă învaţă de bine.” (G.G.,
supraveghere, omor calificat, 3 ani şi 6 luni).
„Când ajungi aici ai cu cine să vorbeşti, dacă ai o problemă şi
depinde şi de fiecare consilier, eu unul dacă aş avea vreo problemă pe
suflet aş spune consilierului meu pentru că ştiu că tot timpul am fost
ascultat, iar alţi oameni pot caracteriza un om după reguli, în schimb
dumneavoastră mă puteţi asculta şi încercaţi să mă împăcaţi şi pe mine
şi legea…. Ştiu că aici vorbesc şi sunt şi ascultat. Cred că dacă aş avea
vreo problemă vreodată aş putea să vin să discut, să cer ajutorul.”.
(T.A., supraveghere, tâlhărie, 7 ani).
„Este foarte bună, bazată pe încredere, ne înţelegem bine, ce-mi
spune să fac, execut. (M.I., supraveghere, tâlhărie, 4 ani).
„Spre bine, pentru că pot să-mi găsesc un loc de muncă, să-mi
văd de treaba mea, să nu mai umblu pe unde umblam înainte, mi-a
arătat drumul bun…Mi-am schimbat mentalitatea pentru că nu-mi
mai trebuie să fac prostii şi pentru aceasta m-au ajutat consilierul de
aici care mi-a spus lucruri de bine, că trebuie să intrăm în rând cu
lumea. Dacă nu ar fi fost supravegherea nu cred că aş fi gândit la fel,
m-a schimbat total, nu mai gândesc cum gândeam [...] Îl văd ca pe un
prieten mai mare, care îmi poate spune unde anume greşesc şi unde nu,
în parcursul meu social, chiar nu am nimic să-i reproşez. Discuţiile cu
consilierul…, consilierul cred că a jucat puţin rolul prietenului mai
mare, al fratelui mare, de exemplu când eram nemulţumit de jobul pe
care îl aveam îmi spunea că pot să fac anumite lucruri, discuţiile cu el
erau mai mult decât liniştitoare. Mi-a înţeles personalitatea de la
278
început şi a găsit cea mai corectă abordare, pentru că dacă aş fi tratat de

sus eu nu prea aş fi acţionat, nu aş fi legat o relaţie cu el, nu aş fi avut
încredere şi nu m-aş fi deschis în faţa lui. (B.V., supraveghere, tâlhărie,
4 ani şi 9 luni).
„Este o relaţie bună, mă înţeleg bine cu el, mă învaţă de bine, mă
sfătuieşte. Iar Probaţiunea m-a schimbat faţă de cum eram acum 3, 4
ani, m-am cuminţit prin discuţiile purtate. (B.A., supraveghere, furt
calificat şi distrugere, 4 ani şi 7 luni).
„Suntem într-o relaţie de prietenie, am încredere în el, îi spun
orice, poate mă poate ajuta cu un sfat ceva, să mă sprijine moral [...] îmi
plăcea să discut cu el, făceam anumite teme, mă gândeam şi acasă la
subiectul de la temă, suntem ca nişte prieteni, dar în acelaşi timp am şi
respect pentru dânsul.”. (A.A., supraveghere, furt calificat şi violare de
domiciliu, 4 ani).
Deşi relaţia deţinutului cu personalul penitenciarului, fie

psihologul sau supraveghetorul, este trecută în umbră de rela-
ţiile din cadrul grupului de deţinuţi, aceasta este valorizată de
către deţinuţi prin prisma consilierii de care beneficiază pe
perioada de detenţie. Puşi în situaţia de a evalua importanţa
consilierii în comparaţie cu controlul resimţit, deţinuţii, atât reci-
diviştii cât şi cei aflaţi la prima condamnare îi acordă nota
maximă.
„La consiliere ar fi zece.” (R.V., deţinut, la prima condamnare,

tâlhărie, 2 ani şi 8 luni închisoare).
„Consilierea mai degrabă.” (D.F., deţinut, recidivist, furt, 2 ani
închisoare).
În documentul video din cadrul acţiunii de prezentare a

proiectului experimental „Reducerea riscului de recidivă după
279
DINCOLO DE GRATII
închisoare” (2009), ce prezintă mărturii ale deţinuţilor, relaţia

acestora cu personalul din Serviciul de Educaţie a peniten-
ciarului este descrisă sub formă de ajutor în momentele dificile
ale detenţiei. Acest ajutor este concretizat prin activităţile edu-
cative, culturale şi sportive, dar mai ales prin programele de
consiliere care se derulează în penitenciar.
2.3. Persoane resursă pe perioada executării pedepsei

Pe perioada executării pedepsei atât deţinuţii cât şi per-
soanele aflate în supraveghere au beneficiat în principal de
sprijinul familiei. Familia în acest caz se referă în primul rând la
rude de gradul I, părinţi, fraţi, dar pe alocuri întâlnim şi membri
ai familiei extinse. Respondenţii aduc în atenţie atât un sprijin
material (sprijinire financiară, pachete pe perioada detenţiei), dar
mai ales de un sprijin moral, de încurajare şi „întărire”. De ase-
menea, sprijinul familiei îmbracă şi forma unei responsabilizări a
persoanei condamnate, prin aducerea în atenţie a posibilelor con-
secinţe ale comportamentului infracţional şi identificarea de
soluţiei viabile pentru corectarea lui. Doar în unul dintre cazurile
aflate în supraveghere sprijinul familiei a fost înlocuit de cel al
prietenilor, iar în unul din cazurile deţinuţilor nu beneficiază de
sprijinul material al familiei, ca urmare a problemelor financiare
cu care aceasta se confruntă, însă sprijinul moral nu este exclus.
Potrivit afirmaţiilor respondenţilor, comunitatea proximă,
respectiv vecinii, prietenii observăm că au o poziţie oscilantă faţă
de aceştia. De ele mai multe ori însă cei apropiaţi îi tratează în


Proiectul „Reducerea Recidivei după închisoare” face parte din
Programul „Continuarea dezvoltării sistemului de probaţiune din
România” este un proiect finanţat prin Programul Phare 2006, editat
de Ministerul Justiţiei, iar beneficiarii proiectului sunt Direcţia de
Probaţiune şi Agenţia Naţională a Penitenciarelor.
280
mod normal, nefiind vorba de aplicarea vreunei etichete, graţie

caracteristicilor lor personale şi a dovezii de îndreptare.
„Nevasta mea, nimeni altcineva.”. (C.C., supraveghere, condu-

cere fără permis, 3 ani şi 6 luni).
„Nu prea, cu tata nu prea vorbesc, doar cu frate-miu, cu mama şi
cu unchiu-miu. Tatăl bea toată ziua şi nu-l suport, el îşi vede de
altceva. Cunoscuţii, vecinii, prietenii ştiu de fapta mea, la început m-au
privit ca pe un mare hoţ, dar acum nu mă mai privesc aşa.” (B.A.,
supraveghere, furt calificat şi distrugere, 3 ani).
„Familia, prietenii foarte vechi, cei din copilărie, m-au încurajat
ca să pot să trec peste acest hop.” (A.A., supraveghere, furt şi violare de
domiciliu, 4 ani).
„În primul rând a fost mama şi în general membrii familiei, de ei
n-am fost privit ca un infractor sau pus la zid că am făcut ce-am făcut,
ei au fost puţin mai grijulii faţă de mine, iar mama tresare dacă vorbesc
despre asta. Părinţii mi-au spus să am grijă ce fac şi să mă gândesc
unde am ajuns şi unde vreau să ajung şi dacă vreau să mai ajung acolo
încă o dată.” (B.V., supraveghere, tâlhărie, 4 ani şi 9 luni).
„Familia m-a sprijinit mult.” (M.I., tâlhărie, supraveghere 4 ani)
„Soţia, care ştie. Ştiu şi prietenii apropiaţi, vecinii, şi nu m-au
privit altfel, adică să mă simt etichetat, m-au privit normal pentru că
ştiau ce fel de persoană sunt.” (R.D., supraveghere, tâlhărie, 5 ani şi 6
luni).
„Prietenii şi familia mi-au fost aproape, m-au susţinut, gândul
meu era că mă voi duce la puşcărie, dar am avut încredere că va fi
bine”. (G.G., supraveghere, omor calificat, 3 ani şi 6 luni).
„De la prieteni.” (C..D, supraveghere, furt, 2 ani)
„Da, familia, mă vizitează lunar, chiar de 2 ori pe lună.” (V.F.,
recidivist, conducere fără permis, închisoare 1 an şi 2 luni).
„Vine mămica când poate la mine. Au fost de Revelion mămica
cu tăticu. Nu poate nici ea mereu. Lucrează la şcoală şi ia, cât ia…?
281
DINCOLO DE GRATII
Cinci milioane opt sute.” (I.I, recidivist, tâlhărie, închisoare 2 ani şi 5

luni).
„Nu, sunt prea săraci, nu au bani. Mă bazez pe familie de obicei.
Am încredere în ei.” (N.D, recidivist, furt, 2 ani închisoare)
3. Pregătirea condamnatului pentru reintegrare

Persoanele condamnate finalizează supravegherea având
în genere gânduri bune şi un sentiment de uşurare: „Când ştiu că
mai am puţin mă simt mai uşurat”. Cu câteva luni înainte de fina-
lizarea pedepsei, persoanele aflate în supraveghere îşi îndreaptă
atenţia în principal spre familie şi loc de muncă. Planurile lor de
viitor sunt conturate astfel în jurul dorinţei de a-şi ajuta familia
sau de a-şi înfiinţa propria familie şi de a-şi continua viaţa
într-un mod decent, prin asigurarea condiţiilor minime de trai,
respectiv a unei locuinţe şi a unui nivel minim financiar. În ceea
ce priveşte reintegrarea profesională ca obiectiv principal, per-
soanele supravegheate îşi exprimă dorinţa de a emigra la muncă
în străinătate, ca urmare a mentalităţii schimbate şi a condiţiilor
mai bune de muncă şi de plată. Persoanele supravegheate se
orientează spre finalizarea studiilor necesare reintegrării profe-
sionale ulterioare.
Pregătirea concretă pentru reintegrare din ultima perioadă
de supraveghere nu îmbracă semnificaţii diferite de perioada
anterioară, întrucât după cum am arătat în subcapitolul anterior
persoanele supravegheate se consideră deja reintegrate social:
„mă simt un om liber, complet reintegrat, iar finalizarea perioadei nu
semnifică mare lucru.”.
Pe lângă planurile de reintegrare ocupaţională şi de a-şi
sprijini familia, persoanele supravegheate îşi exprimă hotărârea
de a renunţa la comportamentul infracţional, precum şi la preo-
cupările deviante avute anterior, prin renunţarea la anturajul
negativ şi reorientarea spre activităţi noi şi constructive.
282
Observăm că nivelul de motivaţie intrinsecă a persoanelor supra-

vegheate atinge cote maxime când discută despre planurile lor
de viitor, exprimându-şi dorinţa de a-şi depăşi propria condiţie
prezentă.
„Nu m-am mai întors la acelaşi grup de prieteni, nu mă mai

interesa să stau noaptea cu ei târziu, să merg prin oraş la cluburi, tot ce
vroiam era să-mi găsesc de muncă, să-mi fac o familie, să-mi găsesc pe
cineva, acestea erau obiectivele mele.” . (T.A, supraveghere, tâlhărie, 7
ani).
„Cu bine. Sunt mulţumit că am putut să trec fără să ajung la
închisoare, sunt mulţumit că am trecut cu bine…”. (C.C., supra-
veghere, conducere fără permis, 3 ani şi 6 luni).
„…vreau să mă căsătoresc, să fac un copil şi în viitor vreau să
petrec câţiva ani plecat din ţară. Pentru că şi în câştigarea banilor e mai
bine, dar şi mentalitatea oamenilor este un pic mai diferită, nu e ca la
noi că dacă ai maşină, haine pe astea ţi se pune etichetă pe ce ai, acolo
nu te etichetează, cu hainele de la muncă poţi să intri în mall.” (G.G.,
omor calificat, supraveghere 3 ani şi 6 luni).
„Eu vreau să termin liceul, apoi vreau să pot să reuşesc să mă
angajez, ori în Poliţie, ori Pompieri, iar cu timpul să fac o facultate.”
(R.D., tâlhărie, supraveghere 5 ani şi 6 luni)
„Când ştiu că mai am puţin mă simt mai uşurat. Am planuri să
plec din ţară, să muncesc. Eu acum muncesc ca particular, când am
lucrări cu tata. Sunt constructor de meserie, dar acum, cum este frig,
nu prea sunt lucrări. Eu vreau să muncesc cinstit, să nu mai recurg la
ce-am făcut. (M.I., tâlhărie, supraveghere 4 ani).
„Cazierul mă împiedică să accesez nişte proiecte europene. Încerc
să-mi deschid o afacere, acum lucrez în serviciu clienţi cam de 3 ani, mă
descurc foarte bine, pentru o firmă de telefonie mobilă din Italia şi
câştig destul de bine. Eu nu sunt omul care să linguşească pe cineva,
sunt un om extraordinar de deştept şi dotat intelectual. Sincer eu îmi
doresc mult mai mult, eu sunt acum şi la master, anul I. Pentru
283
DINCOLO DE GRATII
început aş vrea să-mi schimb slujba şi aş dori mult să mă duc la Ibiza,

la vară.” (B.V., tâlhărie, supraveghere 4 ani şi 9 luni)
„Vreau să plec în străinătate, să fac nişte bani să-mi construiesc
o casă.” (B.A., furt calificat şi distrugere, supraveghere 4 ani şi 7 luni)
„Eu sper să fie totul bine, să nu mai comit infracţiuni, vreau să
plec în străinătate, ori în Germania, ori în Siria, aici mai am puţin şi
termin liceul, în străinătate vreau să lucrez ca electrician electro-
mecanic, am găsit deja loc de muncă. Vreau să-mi înfiinţez o familie,
să-mi fac o casă, ce-şi doreşte orice om de rând.” (A.A., furt calificat şi
violare de domiciliu, supraveghere 4 ani)
În mod similar persoanelor aflate în supraveghere în

libertate, deţinuţii îşi structurează gândurile şi planurile de viitor
pentru liberare în jurul dorinţei de a-şi sprijini familia (în special
copiii) şi reintegrarea profesională. Accesarea unui loc de muncă
este planul cel mai frecvent întâlnit atât la categoria deţinuţilor,
cât şi a persoanelor aflate în supraveghere. La unii dintre res-
pondenţi ideea angajării este înlocuită de planul deschiderii pro-
priei afaceri, fie pe cont propriu, fie cu sprijinul rudelor plecate
în străinătate la muncă. Pe lângă acesta, de o importanţă majoră
este renunţarea la comportamentul infracţional, şi în mod
specific în cazul deţinuţilor la manifestările violente şi conflicte,
precum şi renunţarea la consumul de alcool. O dimensiune care
face diferenţa între cele două grupuri ale eşantionului nostru
(deţinuţi versus persoane aflate în supraveghere) este re-adapta-
rea la viaţa cotidiană din libertate, în toate cele trei domenii ale
reintegrării sociale : familie, loc de muncă, comunitate (un
posibil nou grup de prieteni). O altă dimensiune specifică
întâlnită în cazul deţinuţilor este reprezentată de planul privind
tratarea problemelor de sănătate după liberare, având în vedere
condiţiile din detenţie şi accesarea cu dificultate a serviciilor
medicale din penitenciar. În literatura de specialitate se vorbeşte
284
tot mai mult de o înrăutăţire a stării de sănătate şi de extinderea

bolilor cu transmitere sexuală.
Având în vedere cele enunţate mai sus, afirmăm că ipoteza 3
(Pregătirea pentru reintegrare capătă semnificaţii diferite la cele două
categorii de populaţie investigată (deţinuţi versus persoane aflate în
supraveghere în libertate) este infirmată în cea mai mare parte.
Întâlnim astfel dimensiuni comune la cele două categorii investi-
gate în ceea ce priveşte planurile de reintegrare, în special do-
rinţa de (re)integrare profesională şi de a-şi sprijini familia. Pe de
altă parte conchidem asupra unei anume lipse de planificare în
vederea reintegrării în cazul persoanelor aflate în supraveghere,
perioada finală de executare a pedepsei nefiind percepută ca o
perioadă de „pregătire” pentru reintegrare. Dimensiunile speci-
fice pregătirii pentru liberare în cazul deţinuţilor, ce fac diferenţa
de grupul persoanelor aflate în supraveghere, se referă la planul
de tratare a problemelor de sănătate după liberare, cât şi de
renunţarea la manifestările violente şi unele vicii precum con-
sumul de alcool.
„Gândurile mele sunt foarte bune sincer să vă zic....Am de gând

să mă pensionez în primul rând, că-s bolnav. ...Să-mi fac o radiografie
la coloană... Deci în primul rând sănătatea şi pe viitor după ce mă văd
eu sănătos, după ce mă văd la casa mea, dacă mă ajută Dumnezeu, un
loc de muncă poate găsesc undeva. După ce mă văd măcar pe jumate
sănătos să îmi iau o fată, nu îmi trebuie cine ştie ce cochetă să fie.
Hărnicuţă să fie, să aibă grijă de mine, măcar cât de cât. Apoi am de
gând să mă duc la biserică la nişte mănăstiri... Să nu mai fac alte fapte,
să nu mai dau în cap, să nu le mai fac aşa rapid. Înainte să fac o treaba
să o judec.” (I.I., recidivist, tâlhărie, închisoare 2 ani şi 5 luni)
„Eu m-am gândit să nu mai vin la puşcărie, suntem prea mulţi
hoţi, mai am un frate mai mic acasă, dacă pot să îl ajut... Să muncesc,
să îmi văd de treaba mea, să îmi caut de muncă, să am grijă de copil, să
îl cresc. Să nu mai ajung la puşcărie, înapoi să nu mai ajung... să
285
DINCOLO DE GRATII
muncesc că îmi iau şi copilul şi pe soţia mea după mine şi mă duc cu

sora mea acolo... Mă duc pe la ferme şi tot mă duc. Muncesc pe la
ferme. (A.M., recidivist, tâlhărie, 2 ani închisoare)
„În perioada asta ultimă m-am gândit mai bine ce fac în viitor.
M-am gândit ce fac după ce ies de aici în libertate... Vreau să îmi ajut
familia, primul pas...Din punct de vedere financiar, moral să recuperez
timpul pierdut. Cu gânduri bune. Să găsesc un loc de muncă. O să
încerc să fiu altfel. O persoană mai calmă, mai liniştită. (R.V., la prima
condamnare, tâlhărie, 2 ani şi 8 luni închisoare.
„Aş vrea să termin casa pe care am început-o înainte să fiu
arestat, vreau să fiu alături de familia mea permanent, să nu mai ajung
aici, să mă apuc de muncă... acum nu mă mai duc să beau prin
baruri… consum ceva acasă. (N.D., recidivist, ultraj contra bunelor
moravuri, 2 ani şi 7 luni închisoare)
„Pe mine mă interesează cel mai mult să mă angajez cât mai
repede, să îmi găsesc un loc de muncă. Prin vărul meu plecat în Italia şi
voi lucra împreună cu el. Aceasta este singura dorinţă, să îmi găsesc un
loc de muncă. Sunt învăţat cu munca de mic copil.” (D.F., recidivist,
furt, 2 ani închisoare)
„Încerc să muncesc, să fac rost de bani, ştiu că mă arestează
oricum şi când mă arestează să am strictul necesar.” (V.V., recidivist,
tâlhărie, 2 ani şi 2 luni închisoare)
„Când ies vreau să plec să muncesc la un patron cu care ţin
legătura, la o măcelărie. Vreau să mă aşez pe picioare… Aş vrea să-mi
deschid o sală de internet. Am vorbit cu cumnatul meu, el are o firmă
de motoare de apă şi canalizare şi aş vrea să deschid o firmă de pază pe
numele lui, că pe numele meu nu am cum, din cauza cazierului. Sau o
echipă de amenajări interioare, termosistem, termoizolaţii... (V.F.,
recidivist, conducere fără permis, 1 an şi 2 luni închisoare)
„Păi mai ştiu... aici îmi pun ceva în gând şi când ies... Când ies
va veni prietena mea să stăm împreună vreo 3 luni şi apoi să plecăm
amândoi. Am pierdut deja prin închisoare 5 ani.” (C.S., recidivist, furt
calificat, 2 ani şi 6 luni închisoare)
286
„Sunt foarte pregătit şi conştient, va fi puţin dificil pentru că

fiind închis sunt câteva obişnuinţe de exemplu camera unde vorbim
acum mi se pare exagerat de mare, imensă. Dar mă voi obişnui, am
ţinut pasul cu realitatea prin reviste, cu tehnologia apărută, la ştirile pe
care le urmăresc mereu… La lucrurile bune te adaptezi mereu uşor…
Dar mă voi duce la un frate de-al meu în Franţa să câştig nişte bani,
apoi mă voi întoarce, să-mi iau calificarea de bucătar, chiar dacă nu voi
profesa. Eu vreau să am micile satisfacţii ale vieţii.” (S.S., la prima
condamnare, omor, 7 ani şi 2 luni închisoare)
„Mi-am făcut aceste planuri, să-mi ajut copiii, să-mi plătesc
datoriile la apartament, însă definitiv mă duc în Republica Moldova
după ce-mi rezolv problemele din ţară. Vreau să-mi văd fratele în
Grecia, mie nu-mi lipsesc banii, mă ajută tatăl meu care are o firmă de
transport şi-mi va rămâne mie, mă mai ajută şi fratele, asta până mă
pun eu pe picioare. Eu vreau să-mi deschid o firmă în Italia cu 2 filiale,
una în România şi una în Republica Moldova. Voi avea probleme cu
legislaţia şi birocraţia, dar dacă eu voi avea probleme ca şi fost deţinut,
trec pe numele băiatului, soluţii sunt... vreau să-mi aduc copiii acasă,
am 2 nunţi de făcut anul acesta pentru copiii care sunt acum în Italia,
iar fetiţa din Republica Moldova este încă mică, are 8 ani, mai vorbesc
cu ea la telefon.” (S.A., recidivist, perversiuni sexuale, port ilegal de
armă, înşelăciune, vătămare corporală, 7 ani închisoare)
4. Impactul pedepsei asupra reintegrării

În percepţia persoanelor aflate în supraveghere, pedeapsa
executată nu îi influenţează în sens negativ, dat fiind faptul că pe
perioada pedepsei nu au fost izolaţi de societate. În ceea ce
priveşte unul dintre efectele cele mai cunoscute ale pedepsei –
etichetarea – observăm că acesta este redus ca intensitate, persoa-
nele aflate în supraveghere se consideră „normali”: „Dar nu s-au
schimbat în nici un fel, nu mă privesc altfel, nu m-au etichetat”; „Eu
mă simt vinovat, dar nu etichetat”. Lipsa etichetării persoanelor
aflate în supraveghere în libertate este întărită de sprijinul şi
287
DINCOLO DE GRATII
încurajarea celor din jur, fie din cadrul familiei, şcolii sau chiar
locului de muncă: „Nu, nu am văzut din partea lor etichetare, mi-au
fost aproape, m-au susţinut, mă văd ca şi înainte”. Pedeapsa cu
suspendare sub supraveghere le-a permis condamnaţilor să-şi
ascundă statutul şi să se integreze fără dificultăţi în grupurile de
prieteni, colegi etc. Resimţirea etichetării de către persoanele
condamnate nu este deplină, cunoaşte o evoluţie diferită de la un
condamnat la altul şi scade din intensitate odată cu consumarea
pedepsei: la început, în primul an, mie îmi era ruşine, pentru că
trebuia să discut despre ceea ce am făcut şi că trebuia să vin aici pentru
fapta mea şi aveam impresia că toată lumea se uită la mine ca la un
nenorocit, ca la un semi-infractor pentru că nu eram închis sau pentru
că aşa îmi plăcea mie să mă văd, ceva mai puţin decât un infractor”.
Observăm că o posibilă etichetare poate apărea în cazul
persoanelor supravegheate la persoanele îndepărtate, străine, ea
fiind exclusă la prietenii apropiaţi şi familie. Aceasta pentru că
apropiaţii şi familia îi judecă după evoluţia comportamentală
anterioară comiterii faptei şi după caracteristicile personale. Un
singur respondent aflat în supraveghere afirmă că a resimţit în
anumite contexte etichetarea din partea prietenilor, care încercau
să îşi mascheze părerea prin „puţină falsitate”.
„Prietenii apropiaţi ştiu, dar ei mă văd aşa cum sunt, nu mă văd

altfel, am prieteni din copilărie... Faţă de celelalte persoane, eu ştiu că
oamenii trăiesc şi cu prejudecăţi, cu credinţe populare, şi este posibil să
mă fi privit altfel, astfel este mai simplu să ascund faţă de anumiţi
oameni.” (M.I, supraveghere, tâlhărie, 4 ani)
„Da, bătrânii, oamenii din jur au iscodit fel şi fel de vorbe şi îmi
era greu, eu mă consumam în sinea mea, ei exagerau. Şi vorbele apărute
între neamuri m-au afectat şi toată lumea era pe capul meu şi trebuia să
plec capul.”. (B.A., supraveghere, furt calificat şi distrugere, 4 ani, 7
luni).
288
„Vecinii mei şi cunoştinţele nu au ştiut de fapta mea, nu le-am

spus şi nici nu trebuie să ştie. Mă vor privi altfel, ei mă privesc ca pe
un băiat bun. Dacă le spun despre ce am făcut poate nu ar crede că aş fi
fost în stare de a face aşa ceva. Ei mă ştiu de ani buni şi mă ştiu ca un
băiat cuminte, cum se cade.” (A.A., supraveghere, furt calificat şi
violare de domiciliu, 4 ani).
„Nu, colegii de clasă nu mă văd altfel, din contră, că au văzut că
vreau să mă îndrept şi acum au o părere mai bună despre mine decât
înainte. Profesorii şi colegii aflaseră de la părinţi că eu sunt arestat,
când am revenit, colegilor le era frică, se gândeau că sunt un fost
puşcăriaş, dar după un an şi ceva au văzut că sunt bun la învăţătură,
profesorii au văzut că sunt activ la concursurile din şcoală, la
creativităţi.” (A.A., supraveghere, furt calificat şi violare de domiciliu,
4 ani).
„Eu am simţit etichetarea pentru că la oamenii noi, chiar şi la
prieteni, observam puţină falsitate, reţinere, pentru că deşi mă ştiau
cine sunt, luau în considerare fapta mea. Pe perioada procesului şi la
început erau multe reţineri din partea lor în ce mă privea, dar asta până
am demonstrat că a fost doar o greşeală.” (B.V., supraveghere, tâlhărie,
4 ani şi 9 luni).
Impactul pedepsei închisorii suspendată sub supraveghere

este perceput de către persoanele condamnate la această pe-
deapsă ca fiind pozitiv, pregătind în fond individul din punctul
de vedere al corectării comportamentului şi al respectării nor-
melor sociale şi legale deopotrivă. Mai mult decât atât, pedeapsa
cu suspendare sub supraveghere i-a sprijinit pe condamnaţi în
procesul de reintegrare prin responsabilizarea şi maturizarea lor,
devenind corecţi şi motivaţi să nu mai recidiveze în
comportamentul criminal.
Pedeapsa cu suspendare sub supraveghere a avut un
impact neutru asupra imaginii în societate a condamnaţilor prin
faptul că pedeapsa primită nu a adus schimbări majore în
289
DINCOLO DE GRATII
statutul lor, fiind priviţi la fel ca înainte. Totodată, pe parcursul

perioadei de supraveghere, aceştia au dat dovadă de îndreptare
temeinică, atât din punct de vedere juridic (lipsa recidivei), cât şi
social, prin păstrarea statutului şi rolurilor avute anterior
condamnării. Aşadar, comiterea infracţiunii de către aceştia nu a
generat o schimbare majoră a modului de percepţie a celor din
jur, în special a celor apropiaţi.
„Marginalizat nu, dar privit cu alţi ochi. Eram şi copil, la 17

ani şi probabil în mintea mea mă credeam şi eu cineva şi credeam că se
uitau la mine ca un delincvent, un viitor puşcăriaş, că ei poate ziceau
că ăsta la 15 ani bătea lumea pe stradă, păi el nu se linişteşte. Cel puţin
atunci nici nu mă gândeam cum se uită lumea la mine, nu prea îmi
păsa, eram cu fluturaşii mei atunci.”. (C.L., supraveghere, tâlhărie, 5
ani).
„Dar ca un om care este sub supraveghere, nu cred că este o
problemă, pentru că el nu a fost niciodată scos din societate ca să se
reintegreze în societate. Doar dacă are o situaţie familială care îl
schimbă şi trebuie schimbat în societate.”. (I.C., tâlhărie, 21 ani,
supraveghere).
„Mă învârt într-un cerc de prieteni care nu fac lucruri din
acestea şi dacă ar fi aflat m-aş fi înjosit cumva, ei sunt corecţi. Şi atunci
m-aş fi înjosit cumva, şi-ar fi schimbat părerea despre mine. De aceea
am păstrat secret şi m-am purtat ca un om normal… Supravegherea…
În bine. Adică m-a ajutat şi mă ajută şi de acum încolo să fiu un om cu
capul pe umeri, să nu mai recurg la alte infracţiuni, la alte
probleme…N-am păţit până acum în mod concret nimic. Eu am
respectat programul, legea, obligaţiile. (C.C., supraveghere, Conducere
fără permis, 3 ani şi 6 luni).
„Nu, eu sunt tot acelaşi pentru ei...” (C.D., supraveghere, furt, 2
ani).
„Nu, nu am văzut din partea lor, mi-au fost aproape, m-au
susţinut, mă văd ca şi înainte. La locul de muncă, unde am lucrat în
290
România, în distribuţie, acolo ştiau despre proces, şeful meu chiar m-a
susţinut, l-am rugat şi a mers cu mine la proces. (G.G., supraveghere,
omor calificat, 3 ani şi 6 luni).
Prietenii care mă cunoşteau, ştiau ce-am făcut, dar nu m-au
privit altfel, nu s-a schimbat nimic, nici familia, am fost ajutat de
familie şi psihic, cu vorbe bune. (T. A., supraveghere, tâlhărie, 7 ani).
Dar nu s-au schimbat în nici un fel, nu mă privesc altfel, nu m-
au etichetat. (L.L., supraveghere, furt calificat şi distrugere, 4 ani şi 2
luni).
„Să fiu mai corect, să nu mă abat de la lege în primul rând, să nu
mă urc pe o maşină dacă nu am permis şi sunt foarte atent, aceasta va fi
pentru mine literă de lege, să fiu corect, să nu mă mai abat de la lege.
Pentru mine a fost o lecţie şi am avut de învăţat. De când am primit
scrisoarea, hotărârea, atunci am realizat ce am făcut. Dar omul în viaţă
mai are şi perioade mai rele. Şi am învăţat să fiu corect.” (C.C.,
supraveghere, conducere fără permis, 3 ani şi 6 luni).
„Nu am fost etichetat la şcoală, iar acum de când sunt cu soţia
am medie mai mare decât înainte. La şcoală colegii şi profesorii ştiu că
am făcut o infracţiune şi nu mă privesc diferit, totul este normal.”.
(R.D., supraveghere, tâlhărie, 5 ani şi 6 luni).
„Nu, prietenii, vecinii ştiau că am comis o infracţiune şi nu şi-au
schimbat părerea.”. M.I. (supraveghere, tâlhărie, 4 ani).
Singura dificultate majoră pe care persoanele supra-

vegheate o întâmpină în unanimitate este „birocraţia”, aşa-zisa
existenţă a „hârtiilor”, iar în mod concret cazierul, care îi împie-
dică de cele mai multe ori la accesarea unui loc de muncă.
Persoanele aflate în supraveghere nu se arată afectaţi de acest
impediment, întrucât identifică soluţii alternative de a păstra
secretul asupra cazierului sau de a-şi schimba domeniul
ocupaţional.
O altă implicaţie negativă a pedepsei cu suspendare sub
supraveghere este menţionată de către persoanele condamnate
291
DINCOLO DE GRATII
ca fiind înrăutăţirea climatului familial şi implicit dezamăgirea şi

suferinţa provocată părinţilor. Din experienţa practică a specia-
listului afirmăm că aceste consecinţe asupra mediului familial
sunt adeseori controversate, pe de o parte acţionând în direcţia
disoluţiei grupului familial, iar pe de altă parte ca apropiere între
membrii familiei în vederea traversării etapei de criză provocată
de experienţa procesuală şi de condamnare. În cel din urmă
exemplu, se observă o evoluţie pozitivă a dinamicii familiale
prin creşterea gradului de implicare a părinţilor în exercitarea
funcţiilor educative, ceea ce duce în ultimă instanţă la corectarea
comportamentală din partea condamnatului. În aceste cazuri,
familia devine un „partener” eficient al instanţei de executare,
optimizând procesul de reintegrare socială şi reducere a riscului
de recidivă.
Un singur respondent a întâmpinat la începutul perioadei
de supraveghere dificultăţi în privinţa identificării cu uşurinţă a
unui loc de muncă: „…pentru că nu găseam loc de muncă, asta se
întâmpla cam prin 2008. Cred că aparenţele erau cauza, adică cum
arăt”, iar aceasta este cauzată de faptul că înainte de a primi
sentinţa cu suspendare sub supraveghere a executat o perioadă
de 8 luni de arest preventiv, fiind izolat de societate în tot acest
timp şi pierzând legăturile cu piaţa muncii. De asemenea, o altă
persoană supravegheată care a executat anterior o pedeapsă
privativă de libertate aduce în atenţie că dificultăţile de reinte-
grare au apărut mai curând după liberarea sa decât în perioada
de supraveghere. Problemele de reintegrare socială la care face
referire sunt cele legate de capacitatea personală de readaptare la
viaţa de familie, şcoală: „A fost mai greu să mă readaptez la viaţa de
familie, la şcoală, la început am fost mai retras, mai singuratic, până
mi-am revenit a durat cam 1 an şi ceva”, care au căpătat înţelesul
unui şoc la nivel cognitiv şi emoţional: „Când am ieşit a fost ca un
fel de şoc pentru mine, eram încă minor, nu gândeam atunci foarte
bine”.
292
„Birocraţie, nu altceva. Acte atât. Eu sunt sigur că dacă cei din

jurul meu ştiau nu se întâmpla absolut nimic.”. (I.C., tâlhărie, 21 ani,
supraveghere).
„Nu aş mai face, pentru că vreau să am cazierul curat. Pe plan
personal, afectează, nu afectează, de acum lucrul este făcut. Consider o
mare prostie, nu merită…Nu, pentru că oriunde am fost, de câte ori mi-
am schimbat locul de muncă în aceşti 5 ani n-am zis nicăieri ce-am
făcut. Iar cazierul meu este curat. Dar niciodată nu am spus şi m-au
luat aşa cum sunt.”. (C.L., supraveghere, tâlhărie, 5 ani).
„Referitor la locul de muncă mai mult, mi-ar fi plăcut să lucrez
în vânzări, dar m-am obişnuit cu ideea că nu pot din cauza
cazierului.”. (B.V, supraveghere, tâlhărie, 4 ani şi 9 luni).
„Greu, dar da. La început m-au certat, îmi ţineau predică. Cel
puţin mama, pentru că din 5 fraţi câţi suntem, eu sunt cel mai mic,
singurul băiat, iar surorile mele, toate cu facultate, iar eu singurul cu
bube. Şi nu le-a picat bine şi toţi pe capul meu, ceartă, panaramă, până
mi-am dat seama şi eu că într-adevăr am greşit şi că trebuie să mă
schimb şi să scap şi eu de ideile acestea de a face bani nemunciţi.” (C.L.,
„Mama mea s-a îmbolnăvit de atunci şi acum încerc pe cât pot să
nu o supăr, părinţii mi-au fost aproape atunci când nu mă aşteptam. A
fost o perioadă grea, chiar dacă trece, dar m-a marcat.” (G.G.,
supraveghere, omor calificat, 3 ani şi 6 luni).
„...asupra familiei, pe mama mea cred că a afectat-o foarte mult.
Prietenilor mei nu le venea să creadă, eu aveam o fire mai retrasă şi nu
se aşteptau să fac aşa ceva. (T.A., supraveghere, tâlhărie, 7 ani).”
La întrebarea „Acum, în ultima parte de executare a pedepsei,

în ce măsură vă simţiţi o persoană reintegrată?”, observăm că toate
persoanele aflate în supraveghere răspund cu tărie afirmativ,
dată fiind împlinirea pe toate cele trei domenii de reintegrare
socială: familie, loc de muncă, comunitate. Mai mult decât atât,
aceştia afirmă că s-au simţit reintegraţi social pe toată perioada
293
DINCOLO DE GRATII
supravegherii, pedeapsa nefiind nici pe departe o piedică în

acest sens, spre deosebire de pedeapsa închisorii care ar fi avut
un alt impact asupra vieţii lor ulterioare. Reintegrarea socială
este definită de către persoanele aflate în supraveghere în relaţie
directă cu motivaţia intrinsecă: „Bineînţeles că dumneavoastră îmi
puteţi spune aici că nu e bine, iar eu să ies de aici şi să sparg 7
magazine. Depinde şi de cum înţelege omul, ce este în capul lui.”
„Reintegrat... Doar nu am 3 picioare, normal că sunt. De ce să

nu fiu. Cred că sunt care au făcut şi crime şi tot stau pe lângă noi, sau
care au făcut şi tot sunt integraţi în masă, în societate... Mă refer... cu
toată lumea,... dar la noi mentalitatea este în urmă tare... eu încă mă
simt mai reintegrat decât alţii, am un loc de muncă, am o familie... am o
viaţă firească, normală.” (L.I., supraveghere, furt calificat şi distrugere,
4 ani si 2 luni).
„Nu am avut astfel de probleme. Dacă făceam puşcărie probabil
îmi era mai greu, dar aşa mi-am continuat viaţa. Am fost şi sunt un om
normal şi reintegrat social, absolut, nu am avut alte abateri, sunt un
om normal, dintr-o familie bună, la mine a fost o întâmplare, un
context nefavorabil.” (G.G., supraveghere, omor calificat, 3 ani şi 6
luni).
În comparaţie cu persoanele supravegheate, deţinuţii îşi

estimează nivelul de reintegrare socială în funcţie de evoluţia
ulterioară a lucrurilor, exprimându-şi totodată temerea faţă de
rapiditatea cu care se va reintegra profesional: „Nu ştiu să vă spun
acuma cum o sa fie afară, depinde cum trece timpul cum o să mă
reabilitez, cât de repede îmi găsesc un loc de muncă”.
În cazul deţinuţilor, impactul executării pedepsei asupra
reintegrării lor sociale este exprimat de către aceştia prin termeni
contradictorii, pe de o parte aceştia estimează dificultăţi în ceea ce
priveşte lipsa actelor de identitate la momentul liberării şi
existenţa cazierului, iar pe de altă parte nu consideră că vor
294
întâmpina dificultăţi în reintegrarea lor post-penală, dată fiind

corectarea lor comportamentală din timpul detenţiei şi
renunţarea la stilul de viaţă adoptat anterior. Am putea afirma că
această a doua categorie a deţinuţilor estimează că nu vor
întâmpina probleme după detenţie, ca urmare a faptului că vor
demonstra schimbarea prin care au trecut în detenţie prin
„pasiune şi pricepere”, iar posibilele etichete cu tentă negativă care
li se vor atribui nu sunt deranjante: „Dificultăţi nu am de ce să
întâlnesc, pentru că anturajul l-am lăsat, golănia am lăsat-o… să mă
respingă? Nu, deloc. Eu sunt plăcut de toată lumea.” În cazul deţinu-
ţilor care nu estimează nici o dificultate în ceea ce priveşte rein-
serţia lor ulterioară se întâlnesc anumite idei iraţionale care îi
ajută să îşi diminueze sau elimine disonanţa cognitivă dintre
statutul avut şi dificultăţile generate de acesta. Ideile iraţionale
au fost analizate de către N. Ellias în cadrul terapiei raţional
emotive, des întâlnită în intervenţia de specialitate, ce are drept
scop de a le înlocui cu unele raţionale, în vederea corectării mo-
dului defectuos de gândire, dar şi a comportamentului.
Spre deosebire de deţinuţi, persoanele aflate în suprave-
ghere îşi exprimă temerea faţă de posibilele etichetări ale comu-
nităţii de apartenenţă, în special din partea celor străini. Pe lângă
priceperea demonstrată la un posibil viitor loc de muncă,
deţinuţii consideră că au abilităţi de relaţionare ridicate, favo-
rizate de experienţa carcerală extrem de diversă. Estimarea po-
zitivă a şanselor de reintegrare este făcută în special de deţinuţii
recidivişti, aceştia primind la liberările anterioare sprijinul
familiei şi continuând să se bazeze pe acesta. Familia este per-
cepută de altfel ca fiind elementul de sprijin principal în reinte-


Deţinuţii recidivişti sunt persoanele care au mai mult decât o
condamnare, deci nu se află la prima condamnare la momentul
efectuării prezentului studiu. În literatura de specialitate, cu sensul
de recidivă se foloseşte termenul de „recădere”.
295
DINCOLO DE GRATII
grarea socială post-penală, fiind totodată, după cum am văzut

anterior, şi suportul cel mai des întâlnit şi în timpul detenţiei.
O parte din deţinuţii intervievaţi, în special cei recidivişti,
îşi sporesc încrederea în forţele proprii şi implicit în şansele lor
de reintegrare socială post-penală pe baza experienţei personale
bogate întâlnită în mediul carceral, iar pe de altă parte ca urmare
a programelor de consiliere la care aceştia participă pe perioada
detenţiei şi în special înainte de liberare. Prin obiectivele pe care
şi le propun, programele de consiliere, fie de grup sau indi-
viduală, reuşesc să producă o schimbare la nivelul întăririi stimei
de sine, a dezvoltării abilităţilor de interrelaţionare, şi nu în
ultimul rând restructurarea cognitiv-comportamentală a lor.
Experienţa carcerală îi determină de cele mai multe ori pe
deţinuţi să îşi testeze limitele proprii în exersarea răbdării şi
autocontrolului („self-control”), lucru pe care îl vor folosi ca pe
un atu în perioada de după liberare: „În relaţionare nu am avut şi
nici nu cred că voi avea probleme, eu nu sunt genul care să sară la
bătaie.”
„Dificultăţi nu am de ce să întâlnesc, pentru că anturajul l-am

lăsat, golănia am lăsat-o… să mă respingă? Nu, deloc. Eu sunt plăcut
de toată lumea. Chiar şi de tot oraşul ăla. Respectul eu am ştiut să îl ţin
întotdeauna. Respectul eu ştiu să îl ţin, e o şmecherie pentru mine.”
(I.I.,recidivist, tâlhărie, 2 ani şi 5 luni).
„Nu, pentru că nu am furat, nu am dat în cap la nimeni, pur şi
simplu am fost implicat într-o ceartă la un bar, fiind şi recidivist… am
primit pedeapsa cu închisoarea… niciodată nu am avut probleme sau să
îmi reproşeze cineva că sunt puşcăriaş. Da... pentru că atunci când
ieşeam, îmi era ruşine să apelez la părinţii mei, pentru că m-au ajutat
foarte mult cât am fost închis şi am vrut să nu mai apelez la ei.” (N.D.,
recidivist, ultraj contra bunelor moravuri, 2 ani şi 7 luni închisoare).
296
„Adică n-o să mă afecteze prea tare faptul că am fost închis dacă

voi demonstra pasiune, pricepere şi responsabilitate.” (S.S., deţinut, la
prima condamnare, omor, 7 ani şi 2 luni închisoare).
„Nu mă deranjează etichetele puse de comunitate, cine mă
respectă, mă respectă ca om, eu cum am făcut ceva bun aici, în
închisoare, fac şi afară” (S.A., recidivist, perversiuni sexuale, port ilegal
de armă, înşelăciune, vătămare corporală, 7 ani).
Temerile cu privire la succesul reintegrării sociale sunt

întâlnite în special la deţinuţii aflaţi la prima condamnare, care
nu au anterior experienţa liberării, putând fi puse pe seama fricii
de necunoscut: „În primul rând, o să se ferească de mine că o să vadă
că am fost la puşcărie. O să fie mai atenţi, mai grijulii…” O altă frică
legată de dificultăţile de reintegrare exprimată de deţinuţi este
asupra renunţării la vechile obiceiuri (modalitate defectuoasă de
petrecere a timpului liber în compania anturajului, consumul de
alcool), precum şi la comportamentul infracţional: „Dificultăţi
pentru mine ar însemna să nu mai fur, să nu mai beau, să mă liniştesc,
să nu mai intru în anturajul cu care am fost. Nu ştiu, nu ştiu ce mă
aşteaptă…” Observăm, aşadar, că în estimarea dificultăţilor de
reintegrare socială, deţinuţii se confruntă cu frica de reacţia
celorlalţi, dar şi de frica de propria reacţie, ceea ce ne duce la
concluzia că au un nivel scăzut al încrederii în forţele proprii, dar
şi în ceilalţi. Am putea afirma că frica şi neîncrederea resimţite
de deţinuţi după liberare sunt o extindere şi o accentuare a
acestor sentimente din perioada de detenţie. Frica apare ca un
numitor comun al stilului de viaţă al deţinuţilor, „40% din
deţinuţi caută să evite anumite zone de risc din penitenciar”1 şi
au o precauţie mai mare.

1 Jurcău, N., op. cit., p. 49.
297
DINCOLO DE GRATII
„În primul rând, o să se ferească de mine că o să vadă că am fost

la puşcărie. O să fie mai atenţi, mai grijulii.” (R.V., la prima conda-
mnare, tâlhărie, 2 ani 8 luni închisoare).
„Am încercat, dar nu am fost ajutat, deşi mi s-a promis ajutorul,
am avut probleme pentru că nu aveam buletin şi primeam amenzi.”
(D.F., deţinut, recidivist furt, 2 ani închisoare).
„Dificultăţi pentru mine ar însemna să nu mai fur, să nu mai
beau, să mă liniştesc, să nu mai intru în anturajul cu care am fost. Nu
ştiu, nu ştiu ce mă aşteaptă… Nu ştiu, nu ştiu ce mă aşteaptă.”(V.V.,
recidivist, tâlhărie, 2 ani şi 2 luni închisoare).
„Cazierul va fi un obstacol, înainte am vrut să mă asociez la o
firmă de pază şi nu am putut, nici ca agent de intervenţie, asta era prin
2005. Afară oricine îţi cere cazier. În relaţionare nu am avut şi nici nu
cred că voi avea probleme, eu nu sunt genul care să sară la bătaie.”
(V.F., deţinut, recidivist, conducere fără permis, 2 ani şi 2 luni
închisoare).
Ca urmare a celor enunţate mai sus, estimăm că ipoteza 1

enunţată iniţial (Tipul pedepsei executate de către foştii condamnaţi
va avea un impact diferenţiat asupra reintegrării sociale post-penale a
acestora) se infirmă în cea mai mare parte, întrucât deţinuţii nu
estimează dificultăţi mari în reintegrarea lor socială. Pe de altă
parte, persoanele aflate în supraveghere nu percep reintegrarea
lor socială ca pe o problemă, întrucât se consideră reintegraţi
sociali încă din timpul executării pedepsei.
În concluzie, problema comună întâlnită la ambele cate-
gorii de populaţie investigată (deţinuţi versus persoane aflate în
supraveghere) este cea a cazierului, care poate constitui o piedică
în angajarea lor. Pe lângă aceasta, deţinuţii, comparativ cu
persoanele aflate în supraveghere, estimează ca principală
dificultate lipsa actelor de identitate şi lipsa de receptivitate din
partea celor din jur în a-i sprijini. În aceste condiţii, conchidem
asupra faptului că ipoteza 2 (Estimarea dificultăţilor de reintegrare
298
socială de către condamnaţi se va face din prisma problemelor ce vizează

acoperirea nevoilor de bază) se confirmă parţial, întrucât lipsa
actelor de identitate la momentul liberării poate genera probleme
de ordin ocupaţional şi locativ deopotrivă. De asemenea, o
problemă stringentă după liberare pe care deţinuţii o ridică este
dificultatea de accesare şi menţinere a unui loc de muncă. În
lipsa unui loc de muncă, deţinuţii se simt neputincioşi în a se
reintegra social, mai mult decât atât, nu îşi pot asigura traiul
într-un mod licit. În întâmpinarea acestei nevoi, în cadrul pro-
iectului „Reducerea recidivei după închisoare” (debutat în 2009),
s-a realizat o mediere încă din perioada finală a detenţiei cu
agenţii economici, creându-se un „circuit al intervenţiei” între
deţinuţi, Serviciul de Probaţiune şi agenţii economici. În acest fel
s-a dorit acoperirea nevoii de reintegrare profesională a de-
ţinuţilor, dar şi flexibilizarea mentalităţii din partea societăţii
civile. Într-o cercetare ce viza estimarea pragului de sărăcie din
închisorile franceze, realizată în 1990 de o echipă de cercetare
(Mihai Dinu Gheorghiu, Jean-Claude Combessie şi Salah
Bouhedja) „intervenienţii externi” (vizitatorii din închisori care le
acordă deţinuţilor suport financiar şi moral) joacă un rol extrem
de important în reinserţia lor ulterioară. Aflaţi în faţa dificul-
tăţilor de reinserţie profesională şi nu numai, „deţinuţii riscă să
nu îşi mai poată gestiona interesele proprii şi în orice caz sunt
dezorientaţi, „pierduţi” fără protecţie în exterior şi stigmatizaţi”1.
În acest context, închisoarea „eşuează în dotarea cu mijloace de
resocializare”2.

1 Gheorghiu, M.D., Analiză şi intervenţie în ştiinţa socială, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2005, p. 63.
2 Ibidem.
299
DINCOLO DE GRATII
5. Instituţii de control social şi reintegrare socială post-penală

În cadrul acestei categorii a analizei se creionează de către
respondenţi, atât persoane aflate în supraveghere cât şi de către
deţinuţi, circuitul instituţiilor de control social şi reintegrare
socială, dar şi locul ocupat de instanţa de executare (penitenciar
sau serviciul de probaţiune) în cadrul acestui circuit.
În percepţia persoanelor aflate în supraveghere, instanţa
unde îşi execută pedeapsa, respectiv Serviciul de Probaţiune,
ocupă un loc privilegiat în acest circuit, cu un puternic caracter
pozitiv comparativ cu celelalte instituţii din sistemul penal şi nu
numai. Cea mai puternică contradicţie apare între Serviciul de
Probaţiune şi Poliţie, ca urmare a modalităţilor de control şi abor-
dărilor utilizate. Aşadar, dacă pentru caracterizarea instituţiei
probaţiunii se folosesc de către persoanele supravegheate ade-
seori cuvinte de genul „sprijin moral”, „un loc unde vorbeşti deschis
şi unde eşti ascultat”, loc „relaxant”, instituţia poliţiei este definită
prin termeni negativi precum „rău”, „fără eficienţă”, un loc
„stresant”, iar lucrătorii din poliţie folosesc o abordare coercitivă
şi sunt percepuţi ca „incompetenţi”. Mai mult decât atât, instituţia
poliţiei este percepută ca un loc care „îţi consumă energia”, un
loc în care „nu ai ce să înveţi”, spre deosebire de instituţia
probaţiunii unde „înveţi ceva nou din şedinţele de consiliere”.
Pe baza aceluiaşi criteriu al modalităţii de exercitare a
controlului şi abordării, din afirmaţiile persoanelor supra-
vegheate se conturează de asemenea o contradicţie marcantă şi
între instituţia probaţiunii şi penitenciar, caz în care, dacă la
probaţiune controlul se realizează „prin vorbă”, la penitenciar
controlul însemnează coerciţie şi limitarea libertăţii individuale.
În mod surprinzător, persoanele supravegheate găsesc că
probaţiunea exercită un grad de control şi o supraveghere efi-
cientă similară celei exercitate de penitenciar.
300
Conform percepţiei persoanelor aflate în supraveghere,

celelalte instituţii din sistemul penal (instanţa de judecată şi
poliţia) exercită un „control mai strict” în comparaţie cu instituţia
probaţiunii. Invitaţi să acorde note pe o scală de la 1 la 10
controlului exercitat de aceste instituţii, cea mai mare notă este
acordată poliţiei („nota 20”). Instanţa de judecată este înscrisă pe
această scală ca având nota 7 din punctul de vedere al exercitării
controlului social, iar în ce priveşte modalitatea de abordare nota
este scăzută la 6, ca urmare a sentinţelor penale „subiective”, care
ignoră sau sunt în afara realităţii. Instanţa de judecată este per-
cepută ca fiind un sistem ineficient, „slab”, care tergiversează pe
o perioadă îndelungată procesul pe judecată.
Deşi celelalte instituţii penale exercită un control „mai
strict”, instituţia probaţiunii este cotată cu un control social
eficient. Acest control îmbracă mai mult sensul de monitorizare şi
este investit cu o importanţă majoră, ca urmare a rezultatului
concret pe care îl are în munca cu persoanele condamnate în
stare de libertate, respectiv reabilitarea lor. Modalitatea de control
şi supraveghere utilizată de instituţia probaţiunii este una
discretă, prin întrebări şi discuţii, un fel de „control psihologic”,
după cum afirmă intervievaţii aflaţi în supraveghere – „genul
acela de abordare inteligentă”. În timp ce în contact cu celelalte
instituţii, persoanele aflate în supraveghere s-au simţit cercetaţi,
„anchetaţi” şi condamnaţi, instituţia probaţiunii, prin monito-
rizarea efectuată îmbinată cu consilierea le-a acordat sprijin să-şi
repare greşeala. Prin această remarcă a intervievaţilor, de
reparare a răului cauzat în urma infracţiunii, afirmăm cu tărie că
instituţia probaţiunii îndeplineşte cu succes rolul de instituţie
restaurativă, cu efect benefic atât asupra beneficiarilor direcţi, cât
şi asupra comunităţii în ansamblul ei.
În concluzie, în comparaţie cu celelalte instituţii de control
social, instituţia probaţiunii ocupă un loc distinct şi privilegiat. În
timp ce celelalte instituţii sunt catalogate drept „rele”, proba-
301
DINCOLO DE GRATII
ţiunea este definită drept „eliberare”, un loc unde persoana

infractorului este privit „ca un om normal”. Probaţiunea este
considerată singurul loc în care condamnaţii întâlnesc respectul,
spre deosebire de celelalte instituţii ale aparatului juridic unde se
simt constrânşi. Sprijinul ocupă un loc esenţial în funcţionarea
acestei instanţe de executare, în defavoarea controlului văzut
drept coerciţie. Pe baza acestui considerent putem afirma că
instituţia probaţiunii este plasată la limita dintre circuitul
instituţional de control cu cel al instituţiilor de reintegrare socială.
„Probaţiunea … Cam 10% la sprijin şi 5% pentru control. Cred

că este un serviciu bazat pe sprijin, căci pe control, pot să fiu plecat o
lună, doar dacă m-ar depista Poliţia, dar ei nu sunt în stare să prindă
nici criminali.. - Nu am încredere nici în Biserică… Pentru că religiile
sunt create pentru putere. Nu este cineva acolo sus.. Eu chiar dacă sunt
creştin-ortodox, nu cred în aşa ceva. Poliţia…Când am fost anchetat
am dat peste un om foarte de treabă. Sunt unii, dar pe majoritatea eu
sincer nu i-aş plăti. Când era Poliţia comunitară, s-au făcut
restructurări şi se plângeau că i-au dat afară, dar a doua zi m-am dus la
muncă şi văd în autobuz unul care era cât un fotoliu. Ce să facă acela,
că fură hoţul de lângă el, că el nu poate să fugă. Şi când eram suspect,
cam 5 maşini mă supravegheau, dar degeaba, nu au eficienţă, sunt
incompetenţi…iar sistemul de justiţie e…La mine procesul a durat
aproape un an. De ce? Ca şi la Poliţie, cred că este slab sistemul...” (L.
I., supraveghere, furt calificat şi distrugere, 4 ani si 2 luni).
„Aici este bine. Cel mai rău a fost la Poliţie pentru că mă punea
să-mi aduc aminte. Cum am făcut, cu cine am făcut...”. (C.D.,
supraveghere, furt, 2 ani).
„La început am vorbit deschis cu doamna Paicu, am înţeles că
mă ajută, că este psiholog şi pot să pun orice fel de întrebare, că voi fi
ajutat şi chiar aşa a şi fost. La Poliţie prima dată ţipă, că ce ai făcut, că
eu nici nu am minţit, am cooperat, am zis că ce va fi am să trag…..
Faţă de puşcărie, mie mi se pare cam acelaşi lucru ca supraveghere,
302
pentru că m-a monitorizat tot timpul, ducându-mă la muncă nu am

avut timp să fac alte infracţiuni şi mi se pare un lucru bun cu
Probaţiunea, i-aş da un 9.” (G.G., supraveghere, omor calificat, 3 ani şi
6 luni).
„Diferenţa este că aici faţă de puşcărie te ascultă cineva şi dacă
poate, te ajută moral, acolo nu te ascultă nimeni, aici în primul rând
este libertate. Cât am stat 7 luni acolo, nu am avut prieteni.” (T.A.,
„Nu mai fusesem în Probaţiune, mi-am format o părere bună. La
Poliţie este stresant, aici este relaxant, mie în general nu-mi place să
am de-a face cu Poliţia în sens rău pentru că şi eu vreau să lucrez
acolo….Probaţiunea a avut şi control prin vorbă, mă întreba tot timpul,
dar am simţit mai mult partea de consiliere, am avut nişte consilieri
buni, am avut perioade în care nu am putut să vin să semnez o zi,
două, am fost la concursuri, mă pregăteam şi am găsit înţelegere. I-aş
da 10 pentru că este altfel, în celelalte este stres, aici este eliberare.” (R.
D., supraveghere, tâlhărie, 5 ani şi 6 luni).
„Probaţiunea am simţit-o ca pe un control pentru că a trebuit să
vin tot timpul, să spun dacă muncesc, să aduc date unde muncesc, dacă
plec în altă parte să muncesc trebuie să aduc nişte declaraţii. Am
încălcat nişte obligaţii şi am primit 2 avertismente. Nici nu îl pot numi
control, mai mult o monitorizare, controlul este minim, 1, dar aş da 10
pentru cum se lucrează aici şi cum mă ajută. Pentru reabilitarea
oamenilor în societate, le dă un puls. Iar Poliţia şi Judecătoria exercită
un control, supraveghere mai strictă decât Probaţiunea, Poliţia are un
control de 20. Eu sunt mulţumit de Probaţiune pentru că m-a ajutat.”
(M.I., supraveghere, tâlhărie, 4 ani).
„Controlul cred că a fost făcut de nota 10, numai că a fost făcut
atât de inteligent încât nu l-am simţit eu. Ulterior mi-am dat seama că
de fapt prin întrebările pe care mi se pun şi prin răspunsurile pe care le
dau sunt controlat, dar eficacitatea controlului este de 10. L-am simţit
cam de 6, 7, adică a fost genul acela de abordare inteligentă. Celelalte
instituţii te cercetează şi te condamnă, iar Probaţiunea te ajută să-ţi
repari greşeala, că n-ai fi ajuns aici dacă n-ai fi greşit. Rolurile sunt
303
DINCOLO DE GRATII
împărţite, iar Probaţiunea este o continuare a Tribunalului cred,

circuitul este bine pus la punct, imediat după ce mi s-a dat sentinţa am
fost automat trimis la Probaţiune, ceea că este un lucru foarte bun. Eu
nu am o părere foarte bună faţă de metodele folosite de Poliţie, apoi la
Tribunal, de foarte multe ori sentinţele sunt subiective, ignoră sau sunt
pe lângă realitate. O notă asupra calităţii, un 7, 8 ; asupra modului de
implementare a controlului un 6; mi-a rămas în minte modul în care
am fost abordat atunci şi putea fi altfel, mai politicos, mai drăguţ, ca şi
grad de control un 7.” (B.V., supraveghere, tâlhărie, 4 ani şi 9 luni).
„Celelalte instituţii din justiţie sunt rele, pentru că acolo nu ai
cu cine să vorbeşti ca de la egal la egal, trebuie să stai numai la ordinele
lor. Nu te ascultă nimeni şi nici nu-ţi vorbeşte nimeni, nu ai ce să
înveţi de la Poliţie. Aici am avut cu cine discuta, am fost privit ca un
om normal, nu ca un hoţ, m-am simţit bine.” (B.A., supraveghere, furt
calificat şi distrugere, 4 ani şi 7 luni).
„La Probaţiune mai înveţi ceva nou din şedinţe pentru a te pune
înapoi pe picioare, ca să uiţi de faptă, îţi dă o nouă şansă şi reintegrează
omul în societate. La Poliţie îţi consumă energia, nu mai gândeşti
atunci pe moment, nu mai ştii ce să faci. La Probaţiune am fost tratat
ca un om normal, mi s-a vorbit frumos, la rândul meu am vorbit
frumos cu domnii consilieri, am făcut şedinţele de consiliere.” (A.A,
supraveghere, furt calificat şi violare de domiciliu, 4 ani).
La rândul lor, deţinuţii plasează penitenciarul în rândul

instituţiilor de control social, unde controlul exercitat de peni-
tenciar are ca scop reeducarea. În mod neaşteptat, deţinuţii
acordă o importanţă majoră consilierii, pe care o notează maxim
pe o scală de la 1 la 10, în defavoarea controlului văzut drept
coerciţie, căruia îi acordă un grad mediu – nota 7. Investirea cu
importanţă a consilierii relevă în fond recunoaşterea importanţei
şi rezultatelor activităţilor de consiliere derulate de către per-
sonalul specializat în unităţile de deţinere şi nu în ultimul rând
schimbarea modalităţii de abordare, o aşa-zisă „modernizare” a
304
culturii carcerale din ultimii ani. Dacă înainte de 1989, în timpul

regimului comunist, abordarea era una militarizată, bazată mai
mult pe coerciţie şi respectarea regulilor carcerale, în prezent se
observă o înflorire a procesului de asistare şi consiliere şi orien-
tare spre reabilitare şi schimbare comportamentală în unităţile
penitenciare.
Instituţia probaţiunii ca instituţie de reintegrare post-
penală în viziunea noului Cod penal este necunoscută în rândul
deţinuţilor care urmează să se libereze, iar în cazurile în care
aceştia au auzit la nivel informativ de aceasta, nu se cunoaşte
rolul şi semnificaţia ei. Într-un singur caz îi este atribuit un rol de
sprijin şi îndrumare, în special în ceea ce priveşte reintegrarea
profesională.
La nivelul celorlalte instituţii de control şi cu rol de reinte-
grare socială post-penală, observăm că majoritatea deţinuţilor au
o încredere extrem de redusă în acestea. Deţinuţii intervievaţi
minimalizează rolul şi importanţa lor în reintegrarea lor post-
penală ulterioară, fie ca urmare a refuzului anterior primit din
partea acestora, fie ca urmare a serviciilor ineficiente primite. În
acest context, intervievaţii deţinuţi aduc în atenţie că cel mai
mult s-au izbit de refuzul primăriei, iar în ceea ce priveşte
organizaţiile nonguvernamentale locale ajutorul acordat este de
scurtă durată. În aceste condiţii, deţinuţii ar apela mai degrabă la
sprijinul familiei şi al celor apropiaţi decât la instituţiile locale, fie
ele de stat sau nonguvernamentale.
„La puşcărie e schimbarea mentalităţii dar si controlul asta

pentru reeducare. Un opt aşa. La consiliere ar fi zece... Nu m-am gândit
să apelez la instituţii când ies de aici... De probaţiune nu am auzit.”
(R.V., tâlhărie, la prima condamnare, 2 ani 8 luni închisoare).
„Pentru penitenciar aş da un 9,5 la supraveghere... şi la
consiliere la fel. Am auzit… de probaţiune. Cred că este un lucru bun
pentru cei care se liberează.. Da, dacă nu aş avea, aş apela… Prinde
305
DINCOLO DE GRATII
bine atunci când ieşi din închisoare să găseşti un loc de muncă ca să nu

umbli de nebun…” (N.D, deţinut, recidivist, ultraj contra bunelor
moravuri, 2 ani şi 7 luni închisoare).
„Pentru penitenciar 8 sau 9 aş da pentru control…in rest am
simţit mai mult consilierea.” (D.F., deţinut, recidivist, furt, 2 ani
închisoare).
„Da, am fost la fundaţii, dar nu am fost mulţumit… Am solicitat
sprijin, dar a fost pe termen foarte scurt şi nu am fost mulţumit.. La
primărie am încercat, dar nu am fost ajutat, deşi mi s-a promis
ajutorul, am avut probleme pentru că nu aveam buletin şi primeam
amenzi… de Serviciul de Probaţiune nu am auzit.” (D.F., deţinut,
recidivist, furt, 2 ani închisoare).
„Nu prea am încredere în instituţii deoarece mandatul trecut,
după ce m-am liberat, am apelat la primărie pentru ajutor social, dar nu
m-a băgat nimeni în seamă… de Serviciul de Probaţiune am auzit, dar
nu ştiu ce este.” (V.V., deţinut, recidivist tâlhărie, 2 ani şi 2 luni
închisoare).
„Sincer, nu aş apela la nici o instituţie. Prefer să apelez la
apropiaţi.” (V.F., deţinut, recidivist Conducere fără permis, 1 an şi 2
luni închisoare).
Având în vedere cele enunţate mai sus, conchidem asupra

verificării în cea mai mare parte a ipotezei 4 conform căreia
„Investirea cu importanţă a instanţelor de executare şi a celor de
reintegrare socială se face diferit, în funcţie de tipul pedepsei
executate”. Spunem în cea mai mare parte, întrucât observăm că
ambele grupe ale eşantionului acordă un credit important
activităţii de consiliere, în defavoarea controlului şi supra-
vegherii stricte. Încrederea scăzută în instituţiile de reintegrare
socială post-penală se întâlneşte cu precădere în cazul de-
ţinuţilor, aceştia acordând un important rol familiei şi celor
apropiaţi. Persoanele aflate în supraveghere conturează mai
degrabă un circuit al controlului social decât al reintegrării
306
sociale, întrucât, aşa cum s-a arătat în subcapitolele anterioare ale

analizei, aceştia se consideră persoane reintegrate. Pentru per-
soanele care execută o pedeapsă neprivativă de libertate este mai
puternic resimţită trauma procesului penal decât cea a reinte-
grării sociale, în cazul lor nefiind vorba nici pe departe despre o
reintegrare post-penală.
5.1. Diferenţa dintre „lumea de aici” şi „lumea de după

gratii” în percepţia condamnaţilor
Puşi în situaţia de a enumera diferenţele dintre mediul
carceral şi libertate, respondenţii studiului de faţă – atât
deţinuţii, cât şi persoanele aflate în supraveghere – creează un
tablou al fiecărui mediu în parte văzut din unghiuri şi experienţe
diferite. Aşadar, persoanele supravegheate caracterizează mediul
de detenţie aşa cum este văzut din afara gratiilor, iar deţinuţii
dinăuntru. Percepţiile lor diferite asupra mediilor aduse în
discuţie ne relevă proiecţia unora asupra altora.
Persoanele aflate în supraveghere caracterizează mediul
carceral din perspectiva consecinţelor pe care le are ulterior
asupra deţinuţilor, respectiv a obstacolelor în reintegrarea post-
penală survenite din statutul de foşti deţinuţi. Din perspectiva
persoanelor supravegheate, problemele deţinuţilor după
liberarea lor sunt din cele mai diverse, însă definitorii sunt
etichetarea din partea societăţii: „sunt priviţi ca infractori”, margi-
nalizarea şi evitarea lor la locul de muncă, dar şi în anturajul
apropiat. Spre deosebire de deţinuţi, persoanele supravegheate
se simt şi se consideră drept „normali”; „m-am simţit vinovat, dar
nu etichetat”. Marginalizarea şi etichetarea deţinuţilor au drept
cauză lipsa pregătii şcolare şi profesionale a acestora, dar şi a
abilităţilor sociale „sunt rupţi de realitate”; „el nu are pregătire, nici
nu ştie să vorbească cu un om…., nu ar şti să vorbească la un interviu
de angajare”, ceea ce face ca să fie evitaţi şi neacceptaţi deseori.
307
DINCOLO DE GRATII
Marginalizarea şi etichetarea deţinuţilor cunoaşte limite mult

mai ridicate decât în cazul persoanelor aflate în supraveghere.
Reintegrarea socială post-penală a deţinuţilor este tot mai
dificilă în percepţia persoanelor supravegheate în libertate, ca
urmare a lipsei sprijinului la liberare şi a ajutorului sau
consilierii în ceea ce priveşte pregătirea lor pentru liberare. Con-
form percepţiei persoanelor aflate în supraveghere, efectele ne-
gative ale mediului carceral se extind şi după liberarea de-
ţinuţilor şi se concretizează în primul rând prin lipsa unor
mijloace financiare minime la liberarea lor. Neacoperirea acestor
nevoi conduce de cele mai multe ori la „întoarcerea deţinuţilor la
vechile obiceiuri” şi implicit la recidiva comportamentului infrac-
ţional, care semnifică obstacolul cel mai evident al reintegrării.
De asemenea, pe perioada detenţiei deţinuţii pierd contactul cu
exteriorul şi relaţiile cu cei apropiaţi, în unele cazuri întâlnim
chiar lipsa oricărei legături cu familia de origine sau orice altă
„persoană-cheie”.
Lipsa învăţămintelor şi a sfaturilor pozitive este accentuată
de influenţarea negativă care are lor între deţinuţi, care în final
duce la schimbare atitudinală şi comportamentală negativă a
acestora: „nu îi schimbă în bine”, „nu are cine te învăţa”. Pe lângă
aceasta, mediul carceral este perceput de către persoanele supra-
vegheate ca un spaţiu al restricţiilor de tot felul şi de limitare a
drepturilor deţinuţilor. În acest context are loc o depersonalizare
a deţinuţilor, întâlnită în literatura de specialitate ca „dezuma-
nizare carcerală” (O. Pop, 2003).
Diferenţa majoră dintre cele două medii rămâne însă
banala şi binecunoscuta lipsă de libertate şi izolarea de familie şi
comunitate, la care se adaugă restrângerea drepturilor sau reguli


Numim „persoană-cheie” un membru al familiei sau din anturajul
apropiat al condamnatului, care i-ar putea oferi sprijin moral şi/sau
financiar la momentul liberării sale sau în perioada de criză.
308
stricte, care de cele mai multe ori conduc în mod inevitabil la

schimbări negative ale personalităţii deţinuţilor. Statutul de foşti
deţinuţi poate avea implicaţii şi asupra familiilor acestora: „şi
rudele din familia lui au probleme”, existând posibilitatea asupra
unei extinderi a etichetării şi marginalizării şi asupra acestora
din urmă.
În comparaţie cu mediul carceral, persoanele supra-
vegheate definesc pedeapsa cu suspendare sub supraveghere ca
ceva „bun”, „un ajutor”, dându-le posibilitatea de a avea
libertatea propriilor alegeri şi de a vrea controlul asupra propriei
vieţi.
„Se schimbă total acolo ca să poată să trăiască printre oamenii

aceia, după care iese înapoi şi trebuie să se reintegreze printre oamenii
normali. Acolo sunt nişte reguli şi cred că este greu… că acolo, nu că
devii mai rău, dar îţi construieşti un zid de protecţie, şi când ieşi
trebuie să-l dai la o parte că oamenii din jurul tău nu ar fi răi şi că nu
te urmăresc şi nu vor ceva de la tine. Asta este greu, să redevii
«domestic»”. (I.C., supraveghere, tâlhărie, 21 ani).
„Probabil că vor fi priviţi de toată lumea ca infractori, toată viaţa
îi va mustra conştiinţa. Şi la angajare nu se vor uita la el, nici în
anturaj, se vor teme de el, va fi marginalizat. Va avea de suferit foarte
mult. Se poate pune o etichetă şi pe cei care vin aici, dar pe cei care ies
de la puşcărie care au săvârşit o faptă mai gravă, au omorât un om, pe
ei altfel îi priveşte lumea. Aici eu nu m-am simţit niciodată etichetat.
Mă simt ca un om normal, care şi-a desfăşurat viaţa ca şi înainte şi care
şi-a săvârşit perioada de supraveghere.” (C.C., supraveghere, conducere
fără permis, 3 ani şi 6 luni).
„Cel puţin acum în 2011 îi cam respinge la locul de muncă, în
familie nu ştim noi. Altfel când vii într-o firmă şi se ştie că ai fost la
puşcărie...”. (C.L., supraveghere, tâlhărie, 5 ani).
309
DINCOLO DE GRATII
„Întâmpină greutăţi din partea prietenilor.... La angajare are

probleme şi rudele din familia lui au probleme.” (C.D., supraveghere,
furt, 2 ani).
„Nu mai are prieteni, îl uită toţi, familiei lui îi vine greu, viaţa
de deţinut este o viaţă grea, este rupt de realitate. Apoi când ies sunt
etichetaţi că au fost la puşcărie. Eu mă simt vinovat, dar nu etichetat.”
(G. G., supraveghere, omor calificat, 3 ani şi 6 luni).
„Este o diferenţă de la cer la pământ. Sunt mulţi ani pierduţi
acolo … În al doilea rând puşcăria nu îi schimbă în bine, la ei cam totul
este pierdut. Depinde şi de gândirea lui, iar societatea cred că-i priveşte
diferit, îi etichetează. În libertate omul după greşeală poate să şi-o
repare încet, încet şi să-şi refacă viaţa, contează mult persoanele de
sprijin...” (R.D., supraveghere, tâlhărie, 5 ani şi 6 luni).
„Este mai bine afară, acolo este altfel, schimbă mentalitatea, când
ieşi de acolo te apuci iar de ce făceai, că acolo n-are cine să te înveţe, nu-
ţi dă nimeni un sfat bun, acolo s-au adunat toţi infractorii. Li se aplică
o etichetă şi vor fi respinşi de persoanele care nu vor să aibă de-a face cu
ei, mai ales la angajare, când îţi cere cazierul şi vede că ai fost închis, te
angajează, dar este mai atent.”.(M.I., supraveghere, tâlhărie, 4 ani).
„Diferenţele sunt extraordinar de mari, de la cer la pământ. Sub
supraveghere trăieşti în mediul tău, faci lucrurile care le faci de zi cu zi,
deja eşti în mare parte integrat. În închisoare eşti pus laolaltă cu fel şi
fel de specimene... Automat nu cred că mai cunosc lumea de afară foarte
bine, nu cred că mai ştiu cum să se poarte, depinde şi de perioada cât au
fost închişi. Pierd contactul cu lumea exterioară, cu ambientul social în
care ei ar trebui să se reintegreze, nu mai ştiu cum să se reintegreze şi
automat au nevoie de un îndrumător. La nivel social vor fi respinşi
pentru că sunt foşti deţinuţi, oamenii, după cum am spus, au preju-
decăţi, nu înţeleg că odată ce ai greşit poţi să-ţi repari greşeala şi să te
schimbi, ei spun că ai greşit şi ăla eşti, acolo rămâi. Astfel foştii deţinuţi
vor fi marginalizaţi şi vor fi obligaţi să revină la vechile obiceiuri, nu
vor putea să-şi găsească un loc de muncă, pentru că se vor reintegra cel
mult parţial, iar acel parţial nu cred că ajunge nimănui. Etichetarea
este mai mică la supraveghere decât la foşti deţinuţi, pentru că se merge
310
pe ideea că dacă nu a fost închis, n-a făcut ceva atât de grav.” (B.V.,
supraveghere, tâlhărie, 4 ani şi 9 luni).
„Probaţiunea este un lucru bun pentru mine, este mai bine decât
în închisoare. Eu am şi fost închis o lună de zile şi acolo a fost greu
pentru că îmi lipsea libertate... În supraveghere sunt liber... nu depind
de nimeni... Îmi desfăşor viaţa absolut normal, ca şi cum aş fi o
persoană total liberă…Dacă stăteam acolo o perioadă mai mare,
învăţam lucruri rele de la cei de acolo, iar când ieşeam oamenii mă
priveau mult mai rău. Iar acolo sunt fel şi fel de hoţi, nimeni nu poate
să înveţe ceva bun de acolo.” (B.A., supraveghere, furt calificat şi
distrugere, 4 ani şi 7 luni).
„Cei de după gratii sunt nesprijiniţi, nu au drepturi ca cei de
afară, de a merge undeva, sunt reguli foarte stricte, acolo sunt persoane
diferite, am întâlnit cât eram închis foşti prieteni mai mari, eu îi ştiam
ca fiind băieţi cuminţi, dar în puşcărie erau schimbaţi.” (A.A., supra-
veghere, furt calificat şi violare de domiciliu, 4 ani).
La rândul lor, în estimarea diferenţelor dintre cele două

medii, deţinuţii aduc în atenţie impactul mediului carceral asupra
personalităţii lor şi caracterizează detenţia drept un mediu viciat
în care domină lupta pentru supravieţuire. Observăm că pre-
zentarea şi perceperea diferenţelor dintre cele două medii din
partea deţinuţilor este diferită de cea a persoanelor aflate în
supraveghere; în cazul primilor primează impactul prezent al
detenţiei asupra lor, iar în percepţia persoanelor supravegheate
mediul carceral este descris prin efectele pe care le poate genera
asupra reintegrării post-liberare a deţinuţilor. Această discre-
panţă este explicabilă dacă luăm în considerare impactul
puternic şi trauma produsă de detenţie asupra condamnatului în
special în momentul executării pedepsei.
Principalele apelative utilizate de deţinuţi în caracterizarea
mediului penitenciar au un sens negativ şi relevă un mediu
conflictogen: „rău”, „duşmănie”, „lumea e rea”, caracteristici care
311
DINCOLO DE GRATII
se extind şi spre mediul exterior: „cei de afară ne privesc cu ură, cu

duşmănie”. În mod contradictoriu, o parte dintre deţinuţi consi-
deră lumea de afară „mai bună”.
În acest mediu patogen, definitorii sunt regulile informale,
„nescrise” care guvernează lupta pentru supravieţuire. Astfel, cei
„slabi” sunt defavorizaţi, iar pentru a rezista într-o astfel de lume
trebuie să „ai fler, tupeu”, „să rişti ca să câştigi”, „să nu-ţi faci
datorii, prieteni care sunt căutaţi şi nu poţi să-i acoperi”. În această
„luptă pentru supravieţuire” şi localizarea într-un anumit grup, ne-
glijenţa se plăteşte: „aici plăteşti pentru neglijenţă”. În acest context
este adusă în atenţie şi acea „frică” din partea deţinuţilor de a nu
încălca regulile informale dintre deţinuţi, frică accentuată de
neîncrederea personală şi suspiciunea exagerată. Pentru a nu
încălca aceste reguli, deţinuţii evită locurile comune, devin mai
precauţi şi au la îndemână obiecte personale care le pot servi
drept arme în auto-apărare.
Caracteristica principală a mediului penitenciar este des-
crisă de către deţinuţi ca fiind inducţia negativă dintre ei şi lipsa
învăţămintelor pozitive, un loc unde „se pierde timpul”, lucru
menţionat şi de către persoanele aflate în supraveghere. Influen-
ţabilitatea deţinuţilor creşte mai mult dacă este membru al unui
grup, numit „bisericuţă”. Pierderea de timp este concretizată de
lipsa de implicare din partea deţinuţilor în special asupra
conturării unor planuri realiste de reintegrare socială post-
penală. Mai mult decât atât, din afirmaţiile deţinuţilor reiese că
libertatea este preţuită doar pe perioada detenţiei, nu şi după
liberare, dovadă stând numărul mare al deţinuţilor care reci-
divează.
„Hoţul, puşcăriaşul are mintea mai dezvoltată e trecut prin

multe, concepe lucrurile altfel si e mult mai dezgheţat la minte, dar
gândeşte unele lucruri pe care nu trebuie să le gândească, să le
312
conceapă aşa cum crede el... Uite aşa se duce şi el mulţi ani la zbârnă.”
(I.I., deţinut, recidivist, tâlhărie, 2 ani şi 5 luni).
„Lumea de afară e mult mai bună, în închisoare e mult mai rău
pentru că deţinuţii se iau la ceartă, se duşmănesc. Trebuie să eviţi
certurile, dacă nu le eviţi, ajungi să îţi faci mandatul care îl ai mai
mare. Este rea lumea din închisoare, încearcă să îţi facă cât mai mult
rău, să profite de pe urma ta… e rău dacă nu ai finanţare.” (N.D.,
deţinut, recidivist, ultraj contra bunelor moravuri. 2 ani şi 7 luni
închisoare).
„Aici lumea este altfel, oamenii vorbesc şi se uită urât între ei, e
altceva când eşti afară şi altceva când eşti închis.” (D.F., deţinut,
recidivist, furt, 2 ani închisoare).
„Părerea mea este că oamenii de aici sunt mai răi, te influenţează
să faci mai mult rău, nu ai ce să înveţi de aici. Dacă am ceva de valoare,
ceilalţi vor să mi-l ia...Dacă mă vede mai mic, sare la mine, la fel, dacă
sunt mai slab de fire...Afară este altceva, aici nu poţi să supravieţuieşti
în nici un fel.” (V.F., deţinut, recidivist, tâlhărie, 2 ani şi 2 luni
închisoare).
„Pe mulţi i-a stricat puşcăria, mai rău le-a făcut. Vin cu o idee
aici şi pleacă cu alta, ies afară stau o săptămână şi vin înapoi, De ce? Îi
spun colegii din penitenciar «ţi-am spus că ai să o omori pe femeie..., ţi-
am spus că ai să faci nu ştiu ce...» Pentru că dacă se formează
bisericuţele acestea de pe aici, fiecare spune câte o vorbă… şi omul le ia
şi le adună şi când iese face şi el, influenţat de aici. Hoţul este pervers
din toate punctele de vedere, când este aici spune să preţuieşti
libertatea, iar când iese spune că nu-i aşa mare treabă în puşcărie. Cel
de afară nu ştie ce-i înăuntru, iar cel dinăuntru nu ştie ce-i afară după
câţiva ani. Aici îşi fac planuri nerealiste, dar nu de reintegrare
concretă. Este şi diferenţă de percepţie, sunt mulţi care nu conştien-
tizează de ce fac puşcărie.” (V.F., deţinut, recidivist, conducere fără
permis, 1 an şi 2 luni închisoare).
„Sunt diferenţe mari. Aici sunt un alt om, sunt cotat altfel, aici
poţi să-ţi faci şi 300 de cunoştinţe, afară ai 5, 6 prieteni, aici ţi-i faci în
funcţie de ce scop ai. Aici este o luptă pentru supravieţuire. Pentru a te
313
DINCOLO DE GRATII
descurca trebuie să ştii să vorbeşti, îţi trebuie fler, tupeu, trebuie să rişti
ca să câştigi… De obicei cei de afară fac diferenţe. Cei de afară ne
privesc ca pe nişte puşcăriaşi, mai cu ură. Noi de aici ştim să vorbim
frumos şi cu cei de afară.” (C.S., deţinut, recidivist, furt calificat, 2 ani
şi 6 luni închisoare).
„Diferenţa este că se pierde timpul, nu poţi spune că ai trăit,
sunt unii ani în care am intrat într-o monotonie şi toate zilele parcă au
fost la fel, nu am nici o amintire de atunci…” (S.S., deţinut, la prima
condamnare, omor, 7 ani şi 2 luni închisoare).
„Este diferenţă între frica pe care o ai de a nu încălca regulile
aici, pentru că afară, dacă ai de dat bani la cineva, te mai păsuieşte, mai
poţi amâna, dar aici dacă ai datorii la cineva şi n-ai dat, încerci să
plăteşti, dai surplusuri… Sunt nişte reguli nescrise aici ca să
supravieţuieşti: să nu-ţi faci datorii, să nu-ţi faci prieteni care sunt
căutaţi şi nu poţi să-i acoperi, aici plăteşti pentru neglijenţă.” (S.A.,
deţinut, recidivist, perversiuni sexuale, port ilegal de armă, înşelăciune,
vătămare corporală, 7 ani închisoare).
„Aici e altă lume, nu mai suntem oamenii

care eram afară”
Şi în cadrul celei de a doua etape a studiului de faţă, ideea

centrală este că tipul de pedeapsă executat influenţează per-
sonalitatea individului, dar şi posibilităţile acestuia de a se re-
integra din punct de vedere social după efectuarea pedepsei.
Această ipoteză este evidenţiată de analizele la care au fost su-
puse cele două interviuri de grup ce au fost realizate în cadrul
acestei cercetări.
Relatările deţinuţilor pun în evidenţă faptul că efectuarea
pedepsei cu închisoarea are impact asupra vieţii sociale şi psihice
ale deţinuţilor. Mediul penitenciar şi specificul acestuia îşi pune
amprenta asupra modului de a gândi şi de a interacţiona a acestora.
Astfel, majoritatea celor intervievaţi consideră că cele mai impor-
314
tante consecinţe ale privării de libertate sunt legate de: pierderea

legăturii cu familia: „am pierdut tot ce aveam mai bun la mine, familia,
iubirea”, pierderea legăturii cu prietenii; pierderea încrederii oamenilor;
trăirea unor sentimente de izolare, condiţiile de trai, restrângerea
drepturilor determină schimbarea mentalităţii şi a personalităţii:
„lipsa de libertate şi condiţiile de trai sunt diferite, modifică şi starea
psihică, sunt deranjat că mă aflu aici”; „Aici te schimbi total, aici este o
altă lume, nu mai suntem oamenii care eram afară”.
Graficul nr. 3. „Consecinţele pedepsei cu închisoarea

asupra vieţii sociale şi psihice a deţinuţilor”
În ciuda dificultăţilor pe care le întâmpină în cadrul

penitenciarului şi a schimbărilor la care sunt supuşi, o parte din
deţinuţii aflaţi în pragul eliberării apreciază pozitiv ieşirea din
penitenciar: „plecăm cu gânduri bune”, conştientizând dificultăţile
pe care urmează să le întâmpine în procesul de reintegrare
socială; aceştia se gândesc la ceea ce îi aşteaptă: „Avem prea multe
gânduri, dar dacă le pui pe foaie, vezi că nu prea poţi să le îndeplineşti”
şi modul în care vor fi trataţi: „Ne gândim cum vom reintra în
mediul de unde am plecat, ne vor vorbi toţi pe la spate că am fost
deţinuţi, noi ce trebuie să facem, să stăm cu capul în jos? Noi trebuie să
315
DINCOLO DE GRATII
le explicăm că măcar o dată ce am fost aici şi ne-am refăcut un pic

mentalitatea, trebuie să le spunem şi lor”. Graficul de mai jos indică
dificultăţile pe care aceştia estimează că le vor estima în
momentul liberării:
Graficul nr. 4. „ Estimarea dificultăţilor întâmpinate

după eliberare”
Estimarea dificultăţilor întâmpinate de către deţinuţi după

eliberare este strâns legată şi de persoanele, respectiv instituţiile
pe care aceştia se bazează pentru a le oferi suport afectiv şi
financiar. Aşadar, în mod similar rezultatelor obţinute în prima
etapă a studiului, răspunsurile acestora pun în evidenţă o
viziune negativă cu privire la suportul pe care îl vor primi din
partea instituţiilor, cel mai probabil, din cauza faptului că nu au
informaţii foarte clare cu privire la instituţiile care ar putea să îi
ajute în vederea reintegrării sociale. Întrebaţi ce instituţii consi-
deră că le vor oferi suport şi cărora se vor adresa după eliberare,
3 dintre aceştia estimează că nici o instituţie nu le va oferi sprijin
financiar sau afectiv. Graficul de mai jos prezintă răspunsurile
detaliate ale respondenţilor cu privire la instituţiile responsabile
sau care ar putea să ajute în procesul de reintegrare:
316
Graficul nr. 5. „Gradul de cunoaştere al instituţiilor ce sprijină

reintegrarea deţinuţilor după eliberare”
Răspunsurile acestora pun în evidenţă o oarecare cunoaş-

tere a instituţiilor care i-ar putea ajuta în procesul reintegrării
însă evidenţiază neîncrederea acestora în posibilitatea de a fi
ajutaţi de către acestea: „Tot mai bine te ajută familia şi prietenii, nu
am încredere în instituţii”. Astfel, întrebaţi pe cine s-ar baza după
eliberare majoritatea au pomenit propria persoană sau familia
(vezi Graficul nr.6). Întâlnim aşadar o similaritate cu rezultatele
obţinute în prima etapă a studiului nostru, în sensul accentuării
lipsei de încredere în instituţiile de reintegrare şi sporire
evidentă a rolului familiei în reintegrarea lor.
Graficul nr. 6. „Persoanele pe care se bazează deţinuţii după eliberare”
317
DINCOLO DE GRATII
Datele prezentate anterior confirmă faptul că persoanele

care îndeplinesc pedeapsa cu închisoarea au mai puţine cunoş-
tinţe în ceea ce priveşte instituţiile care îi pot ajuta în procesul de
reintegrare socială şi, prin urmare, şansele acestora de reinte-
grare sunt mai mici decât în cazul persoanelor care execută
pedeapsa cu suspendare sub supraveghere. De asemenea, me-
diul penitenciar îşi pune amprenta asupra acestora favorizând
etichetarea şi marginalizarea acestora după finalizarea pedepsei
cu închisoarea.
Şi în această etapă a studiului, în mod similar celei dintâi,
impactul executării pedepsei asupra deţinuţilor este relevat prin
aducerea în prim-plan, deşi planificarea iniţială a cercetătorului
nu viza acest lucru, a grupurilor şi „stratificărilor” informale ce
au loc între deţinuţi. Cu privire la structurarea relaţiilor ce se
stabilesc între deţinuţii aflaţi în penitenciar putem afirma faptul
că există două tipuri de clasificări propuse de aceştia, o cate-
gorizare informală şi care se bazează pe criterii legate de
resursele personale sau financiare ale deţinuţilor şi o altă cate-
gorizare de tip formal, care are în vedere modalităţile în care
deţinuţii sunt distribuiţi pe celule în funcţie de faptele comise şi
pedeapsa alocată.
În ceea ce priveşte criteriile informale menţionate de
subiecţii noştri se face distincţia între următoarele categorii de
deţinuţi:
Figura nr. 7. „Categoriile informale din cadrul penitenciarului”
318
Se întăresc astfel grupările identificate în cadrul primei

etape a cercetării sau chiar se remarcă unele noi, precum persoa-
nele căutate. Totodată, se remarcă o anumită dinamică a acestor
grupări, în funcţie de schimbarea regimurilor şi a organizării
penitenciarului. Conform criteriilor formale invocate de deţinuţi
penitenciarul era organizat după două sisteme: grupul recidiviş-
tilor şi cel al persoanelor aflate la prima abatere, în timp ce acum
se vorbeşte despre existenţa a patru sisteme: deschis/ semi-
deschis, închis şi maximă securitate. Astfel că punerea la un loc a
recidiviştilor cu nerecidiviştii, ca urmare a celor patru regimuri
de executare amintite, conforme cu Legea 275/2006, are efecte
negative asupra relaţionării dintre deţinuţi: „la puşcărie, erau
separaţi, recidiviştii cu recidiviştii, acum sunt amestecaţi, şi înainte era
legea pumnului, acum dacă primeşte cineva o palmă se duce la domnul
director. Acum cred că s-a schimbat în rău, atunci erau numai 2
sisteme, eu consider că este mai rău acum cu 4 sisteme. Înainte era mai
mare libertate, acum suntem sechestraţi, suntem presaţi noi între noi,
înainte era şi curentul electric, mai mult, aveam şi televizor, un
televizor contează jumătate de pedeapsă.” „Legea tăcerii” ce guverna
penitenciarul în trecut este anulată prin „sifoane”, cei care dau
informaţii forţelor de ordine: „sifoane”, înainte era legea tăcerii, era
o regulă între hoţi să nu spună nimeni, nimic, acum sunt şmecheri care
spun. Sunt şi foarte mulţi inşi în cameră, 30 de inşi, şi este foarte greu
să se găsească un punct comun şi se mai iscă conflicte. Nu poţi să
citeşti liniştit o carte aici.”
Relatarea grupărilor informale din detenţie şi a dinamicii
lor se realizează printr-un limbaj specific, destul de colorat am
putea spune, care la prima vedere poate stârni hazul, întărit de o
atitudine specifică pe care o numim „carcerală”: „un cocoş este
şmecher într-o cameră, adică din punct de vedere intelectual nu ai cu
cine să vorbeşti. Stilul de viaţă al oamenilor din puşcărie este unul
sălbatic.”
319
DINCOLO DE GRATII
Rezultate şi concluzii
În studiul prezent avem în faţă o analiză comparativă a
impactului pedepsei asupra reintegrării sociale post-penale, în
funcţie de tipul ei (privativă versus neprivativă de libertate).
Odată cu realizarea acestei analize comparative este relevat şi
specificul instanţelor de executare, impactul avut asupra perso-
nalităţii condamnaţilor, dar şi relaţia acestora cu „agentul de
control”. Totodată, persoanele condamnate au conturat un
circuit instituţional de control şi reintegrare, în cadrul căruia au
„plasat” propria instanţă de executare.
În evaluarea instituţiei probaţiunii, persoanele condamnate
la o pedeapsă neprivativă de libertate caracterizează instituţia ca
un loc lipsit de discriminare, latura coercitivă a pedepsei este
înlocuită de dimensiunea psihosocială, iar pedeapsa este per-
cepută ca un „ajutor”, „şansă”. Pedeapsa cu suspendare sub
supraveghere îşi atinge rezultatul scontat îndeosebi prin
conştientizarea implicaţiilor comportamentului infracţional şi
schimbarea cognitiv-comportamentală din partea persoanelor
supravegheate. În acest context, activitatea de consiliere a
Serviciului de Probaţiune este investită de către persoanele con-
damnate cu un credit extrem de important.
În contradicţie cu Serviciul de Probaţiune, penitenciarul
este descris de către deţinuţi ca având în principal un impact
negativ, fiind un element de destabilizare dintre ei şi familie, iar
condiţiile de detenţie şi lipsa tratamentului medical cores-
punzător le afectează în mod evident starea de sănătate. Pe lângă
impactul cel mai puternic de factură negativă, observăm că peni-
tenciarul are un efect pozitiv asupra personalităţii deţinuţilor,
prin dezvoltarea capacităţii de autocontrol, scăderea nivelului de
agresivitate şi orientare spre activităţi constructive de genul celor
instructiv-educative derulate în detenţie. În mod neaşteptat,
întâlnim în cazul deţinuţilor participanţi la studiul de faţă şi o
320
serie de efecte neutre, şi anume o lipsă de schimbare în relaţiile

cu cei apropiaţi. Elementul care face distincţia dintre cele două
tipuri de executare a pedepsei (privativă versus neprivativă de
libertate) este unul de factură negativă - imitarea comporta-
mentelor distructive din mediul de detenţie. Observăm că în ceea
ce îi priveşte pe condamnaţii la o pedeapsă privativă de libertate,
impactul negativ al pedepsei este mult mai puternic resimţit în
perioada de detenţie, comparativ cu perioada ulterioară acesteia.
În încercarea de caracterizare a propriei instanţe de
executare, persoanele condamnate caracterizează în primul rând
personalul de supraveghere şi/sau educativ cu care aceştia vin
în contact, percepuţi ca reprezentanţi ai instituţiei. Consilierul de
probaţiune este perceput de către persoanele aflate în supra-
veghere dintr-o perspectivă dublă, atât ca un prieten apropiat,
sfătuitor de nădejde, cât şi ca o persoană care impune respect,
reuşind astfel să reprezinte cu fidelitate „filosofia probaţiunii” de
îmbinare a controlului cu asistarea, consilierea. Acesta nu este un
„agent al controlului”, ci mai degrabă un fin „psiholog”, iar
abordarea utilizată este una „inteligentă”. Consilierea primează
atât în ceea ce priveşte definirea relaţiei cu consilierul de pro-
baţiune, dar şi în caracterizarea relaţiilor deţinuţilor cu edu-
catorii specializaţi sau alţi specialişti din cadrul Serviciului de
Educaţie din unitatea de detenţie. Prin faptul că deţinuţii
investesc cu importanţă majoră activitatea de consiliere, reiese că
aceştia acordă indirect o importanţă majoră structurilor organi-
zatorice instructiv-educative şi de consiliere din penitenciar.
Pregătirea pentru reintegrare socială a condamnaţilor, indi-
ferent de tipul pedepsei executate, se desfăşoară în cea mai mare
parte în mod similar. Persoanele condamnate finalizează
pedeapsa cu gânduri pozitive şi un sentiment de eliberare
psihică. Atât persoanele aflate în supraveghere, cât şi deţinuţii îşi
conturează planurile de viitor în jurul ideii de sprijinire sau înte-
meiere a propriei familii şi a dorinţei de reintegrare profesională.
321
DINCOLO DE GRATII
Pe lângă aceste planuri de reintegrare concrete, condamnaţii îşi

exprimă dorinţa de renunţare la comportamentul infracţional şi
preocupările distructive. O altă dimensiune specifică pregătirii
pentru reintegrare socială după liberare a deţinuţilor este
readaptarea la condiţiile şi contextele din mediul exterior şi
reobişnuirea cu acestea, ceea ce în literatura de specialitate
întâlnim sub termenul de „deprizonizare”.
În ceea ce priveşte evaluarea impactului pedepsei asupra
reintegrării sociale post-penale a condamnatului, întâlnim similarităţi
între cele două loturi de subiecţi participanţi la cercetare.
Impactul pedepsei cu suspendare sub supraveghere este descris
în unanimitate de persoanele condamnate la aceasta ca unul
pozitiv, pregătind în fond individul din punctul de vedere al
corectării comportamentului şi respectare a normelor legale.
Singurele dificultăţi în reintegrare sunt estimate ca fiind
existenţa cazierului şi în unele cazuri înrăutăţirea climatului
familial în perioada iniţială a executării pedepsei. Estimarea
impactului pedepsei cu închisoarea asupra reintegrării sociale
post-penale a deţinuţilor este exprimată în termeni contradictorii
de către aceştia, pe de o parte prin dificultăţile de ordin legal al
lipsei actelor de identitate, lipsa unui loc de muncă la liberare,
existenţa cazierului, iar pe de altă parte unii respondenţi, în
special cei recidivişti estimează lipsa problemelor în reintegrare
la momentul liberării. Teama de reintegrare se regăseşte în
special la deţinuţii aflaţi la prima condamnare la momentul
efectuării studiului. În estimarea dificultăţilor în reintegrare
deţinuţii se confruntă cu frica de reacţia celorlalţi, dar şi cu frica
faţă de propria reacţie, având un nivel scăzut al încrederii în
forţele proprii şi în sprijinul celorlalţi.
Estimarea dificultăţilor în reintegrare se realizează din
perspectiva nevoilor de bază, în special în cazul deţinuţilor (lipsa
actelor de identitate cauzează probleme de ordin ocupaţional şi
financiar deopotrivă).
322
În conturarea circuitului instituţional de control, per-

soanele supravegheate acordă un rol privilegiat Serviciului de
Probaţiune din perspectiva supravegherii eficiente pe care o
desfăşoară, sub forma „controlului psihologic”. Activitatea de
control şi supraveghere pe care o exercită instituţia probaţiunii
este asociată mai degrabă unei monitorizări, iar rezultatul este de
reabilitare comportamentală şi reparare a greşelii. În comparaţie
cu instituţia probaţiunii celelalte instituţii din sfera penală
exercită un control „mai strict”, dar ineficient. Contradicţia cea
mai puternică apare între instituţia probaţiunii pe de o parte şi
poliţie şi penitenciar pe de altă parte, ca urmare a modalităţilor
de control şi abordărilor deficitare abordate. Dintre instituţiile
penale, cel mai mare grad de control, în percepţia persoanelor
supravegheate este exercitat de către poliţie. Instanţa de judecată
este considerată ca fiind „slabă” şi ineficientă, ca urmare a
tergiversării acordării sentinţelor. În concluzie, locul ocupat în
circuitul instituţional de control de instituţia probaţiunii este la
limita dintre control şi reintegrare, fiind din acest punct de
vedere o instituţie restaurativă.
Din perspectiva deţinuţilor, controlul exercitat de instituţia
totală a închisorii are ca scop reeducarea, iar activitatea de con-
siliere este cotată cu note mai ridicată decât activitatea de
control. Serviciul de Probaţiune ca instituţie de reintegrare post-
penală (în perspectiva noului Cod penal) este necunoscută
deţinuţilor. Întâlnim în cazul deţinuţilor o încredere extrem de
redusă a acestora în instituţiile de reintegrare (primărie, diverse
organizaţii nonguvernamentale locale), în favoarea încrederii în
sprijinul din partea familiei sau a celor apropiaţi.
În ceea ce priveşte comparaţia „lumea de aici” versus
„lumea de după gratii”, observăm că persoanele supravegheate
evaluează instituţia carcerală din perspectiva efectelor negative
pe care le are asupra reintegrării sociale ulterioare, în timp ce de-
ţinuţii o caracterizează din perspectiva efectelor prezente ale
323
DINCOLO DE GRATII
încarcerării asupra personalităţii lor. Dacă în cazul persoanelor

supravegheate detenţia este „guvernată” de etichetare şi semni-
fică o slăbire evidentă a şanselor de reintegrare profesională şi în
grupul de prieteni, deţinuţii o descriu ca un mediu viciat, în care
domină „lupta pentru supravieţuire” şi implicit regulile nescrise
dintre deţinuţi. Impactul închisorii asupra lor este cel mai bine
evidenţiat prin descrierea grupurilor şi stratificărilor care au loc
în acest mediu, fie pe criteriul faptei comise, fie pe cel al
devianţei specifice carcerale.
Pentru o mai bună înţelegere a corelaţiei dintre impactul
pe care îl are instanţa de executare (fie Serviciul de Probaţiune
sau Penitenciar) şi definirile pe care condamnatul le atribuie
acestei instanţe, s-a recurs în cadrul analizei cercetării de faţă la o
abordare comparativă (vezi tabelul nr. 8).
Conform tabelului de mai sus, aşa cum era de aşteptat,
condamnaţii caracterizează instanţă de executare prin impactul
pe care aceasta îl are asupra lor ca indivizi atât pe perioada
executării, cât şi după aceasta, prin schimbările pe care le
produce asupra lor. Definirea instanţei de executare de către per-
soanele condamnate se realizează prin acordarea de calificative
şi atribute ale pedepsei. Cel mai adesea persoanele aflate în
supraveghere definesc pedeapsa cu suspendare sub supra-
veghere ca ceva „bun”, „ajutor”, „sprijin”, în timp ce pedeapsa
cu închisoarea este definită de către deţinuţi prin cuvinte
contradictorii, gen „suferinţă”, „ură”, „duşmănie”, „luptă”.
Impactul pedepsei cu suspendare sub supraveghere este în
unanimitate apreciat de către persoanele supravegheate ca fiind
unul pozitiv, cu rol în conştientizare, responsabilizare în vederea
respectării normelor legale, dar şi eliberare psihologică.
Pedeapsa închisorii am putea spune că are un impact variat
asupra deţinuţilor, atât negativ, pozitiv, cât şi neutru. Impactul
cel mai puternic şi mai adesea întâlnit este cel negativ,
concretizat într-o schimbare comportamentală negativă şi o
324
înrăutăţire a stării de sănătate. Impactul pozitiv al închisorii este

relevat şi în cazul deţinuţilor, la fel ca al persoanelor aflate în
supraveghere, prin conştientizarea şi responsabilizarea acestora.
Grupul Definiri Impact

 „sunt o altă persoană”, „m-a
 „şansă”, „ajutor”, schimbat în sens pozitiv”, „sunt
„sprijin”, „o schimbare mai cuminte”, „te ajută”, „am
Persoane supravegheate
în bine”, „reeducare” învăţat cum să mă comport”

 „O lecţie de viaţă”  „aici primeşti o şansă”
 „aici este eliberare, am  „sunt mai conştient de propriile
simţit o uşurare” fapte”, „mi-a deschis ochii”, „ce
 „ca un fel de bunică”, trebuie să fac de acum încolo”,
„acea mână care te  „gândesc altfel despre viaţă”, „am
împinge de la spate” învăţat ceva de la viaţă”
 „o pedeapsă de bun  „sunt mai respectuos”, „mai atent”
gust”  „m-a ajutat să fac treburile legal”
 „mi-a prins bine această perioadă”
 „mă simt uşurat”
 „m-am schimbat mult, dar nu pot
să zic că în bine”
 „m-am îmbolnăvit de nervi”,
„m-a afectat… sunt bolnav”
 „puşcăria e suferinţă”
 „i-a stricat puşcăria”
 „multă duşmănie şi

Deţinuţi
„..într-un mod bun”, „m-am

ură”
schimbat în bine”, „mă ajută”,
 „perioadă grea”
„conştientizăm să ne liniştim
 „lupta pentru
comportamentul”
supravieţuire”
 „mai calm, mai liniştit”
 „m-a trezit la realitate”
 „am învăţat ceva”
 „nu s-a schimbat nimic”
Tabel nr. 8. Analiza comparativă supravegheaţi-deţinuţi asupra

impactului instanţei de executare şi definirile specifice acesteia
325

CONCLUZII
La începutul cărţii ne propuseserăm identificarea impactului

executării pedepsei asupra reintegrării sociale a foştilor condam-
naţi. Pentru atingerea acestui obiectiv, am recurs la o analiză
multidimensională a relaţiei dintre impactul pedepsei şi reinte-
grarea socială post-penală a foştilor condamnaţi. Cercetarea por-
neşte de la nivel macro spre micro, de la general spre particular,
prima fază fiind cea de documentare şi conceptualizare. Lucrarea
abordează teorii generale ale criminalităţii, pe care le adaptează
la conceptele specifice de control social, reintegrare socială post-
penală, justiţie restaurativă, capital social etc. Pe parcursul părţii
teoretice, fenomenul infracţional este analizat în corelaţie cu
controlul social, fiind evidenţiate şi principalele instituţii cu rol
de control social. Reintegrarea socială este definită şi analizată
din perspectiva justiţiei restaurative, prin punerea în legătură a
infractorului cu victima şi comunitatea de provenienţă. Impli-
carea comunităţii, dar mai întâi schimbarea mentalităţii acesteia,
este un obiectiv important, având în vedere extinderea feno-
menului de discriminare a persoanelor care comit infracţiuni.
Foştii condamnaţi sunt „plasaţi” între doi poli opuşi, discri-
minare şi reintegrare socială. Discriminarea este analizată din
perspectiva unei „duble discriminări”, în sensul că este asociată
etapei post-penale. Politicile de reintegrare socială reprezintă în
fond o faţetă de combatere a discriminării şi a etichetării sociale a
foştilor condamnaţi. Un element distinct este ocupat în cadrul
tezei de adaptarea conceptului de „capital social”, întâlnit cu
preponderenţă la Pierre Bourdieu, în cazul reintegrării sociale a
327
DINCOLO DE GRATII
Prin punerea faţă în faţă a mediului carceral cu mediul co-

munitar, se evidenţiază metoda analizei comparative dintre cele
două loturi de subiecţi (deţinuţi versus persoane aflate în supra-
veghere în libertate), care se regăseşte pe parcursul întregii
lucrări.
În cercetarea de teren, în prima fază s-a pornit dinspre
dimensiunea instituţională spre a se ajunge la cea individuală,
astfel că o bună cunoaştere a dinamicii cadrului instituţional
asigură o explorare eficientă a impactului pe care îl are pedeapsa
asupra personalităţii condamnatului, dar şi asupra reintegrării
sociale post-penale. Menţionăm că, în cadrul cercetării de teren,
s-au utilizat tipuri distincte de abordări (calitativ şi cantitativ),
metode (interviu, interviu de grup semi-structurat) şi de instru-
mente (chestionar, ghid de interviu, grilă de analiză).
Noutatea care stă la baza lucrării constă tocmai în corelarea
pedepsei şi a impactului acesteia cu activitatea de reintegrare
socială post-penală a foştilor condamnaţi, surprinzând totodată
etapa de tranziţie dintre „lumea de aici” şi „lumea de după
gratii”, respectiv palmaresul atitudinal şi comportamental al per-
soanelor condamnate pe de o parte, dar şi perspectiva institu-
ţională şi comunitară asupra reintegrării post-penale pe de altă
parte. De o deosebită însemnătate este corelarea celor trei
anchete de teren şi subsumarea acestora scopului general al
lucrării, astfel încât atestăm o relaţionare strânsă şi o inter-
condiţionare reciprocă a rezultatelor obţinute. „Firul roşu” al
studiilor constă în metoda analizei comparative ce se regăseşte la
nivelul fiecăruia şi asigură totodată un algoritm propriu al tezei
şi o structurare eficientă a rezultatelor obţinute. Menţionăm că
eşantioanele alese în cadrul studiilor sunt din cele mai diverse,
respectând principiul metodei comparative ce se regăseşte pe
parcursul întregii lucrări.
Astfel, prima anchetă de teren „Control social şi crimina-
litate” abordează o varietate a specialiştilor din cadrul institu-
328
CONCLUZII
ţiilor de control social, începând de la „agenţii penali”, „agenţii

de control psihosocial”, mergând până la cei care se află la limita
dintre control şi suport. Diversitatea categoriei sociale inves-
tigate ne-a permis conturarea unui circuit al instituţiilor de
control social, cât şi explorarea rolului îndeplinit de fiecare insti-
tuţie în cadrul acestui circuit. Sistemul instituţional de control
creat de specialişti în cadrul primului studiu este completat şi
întărit de către persoanele condamnate (deţinuţi şi persoane
aflate în supraveghere), prin explorarea dimensiunii de reinte-
grare socială, în cel de-al treilea studiu al cărţii. Specialiştii re-
crutaţi, pe care i-am denumit generic „agenţi de control social”,
au conturat sistemul instituţional de control social în jurul a trei
axe: autoritară, de sprijin şi administrativ financiară. Aducem în
atenţie că latura suportiv-informală ce caracterizează axa de sprijin
îşi găseşte o puternică reprezentare în Biserică, căreia îi este
atribuită o funcţie dublă, educativă şi suportivă. Dintre institu-
ţiile cu o contribuţie semnificativă asupra reducerii infracţio-
nalităţii, se remarcă instanţa de judecată şi cea de executare coerci-
tivă (penitenciarul), în timp ce ordinea şi securitatea comunitară
sunt asigurate de poliţie. În concluzie, cel mai mare grad de con-
trol social este exercitat de instituţiile represive ca urmare a
modalităţilor de control şi a stricteţii normelor interne. În ceea ce
priveşte impactul puternic asupra populaţiei, cât şi criteriul
importanţei, amintim poliţia şi instanţa de judecată. În conturarea
circuitului instituţional de control, spre deosebire de specialişti,
persoanele condamnate la pedeapsa suspendării sub supra-
veghere acordă un rol privilegiat Serviciului de Probaţiune din
perspectiva supravegherii eficiente pe care o desfăşoară, sub
forma „controlului psihologic”. În comparaţie cu instituţia
probaţiunii, celelalte instituţii din sfera penală exercită un con-
trol „mai strict”, dar ineficient. Cea mai puternică contradicţie în
percepţia persoanelor condamnate apare între instituţia pro-
baţiunii pe de o parte, respectiv poliţie şi penitenciar pe de altă
329
DINCOLO DE GRATII
parte, ca urmare a modalităţilor de control şi abordărilor

deficitare abordate. În mod similar specialiştilor intervievaţi,
persoanele condamnate „investesc” instituţia poliţiei cu cel mai
mare grad de control. În mod contradictoriu însă, instanţa de
judecată este considerată ca fiind „slabă” şi ineficientă, ca urmare
a tergiversării acordării sentinţelor.
Atât specialiştii – „agenţii de control” (intervievaţi în ca-
drul primului studiu), cât şi persoanele condamnate (vezi studiul
al treilea), plasează instituţia probaţiunii la limita dintre legal şi
moral, formal şi informal, control şi reintegrare, fiind din acest
punct de vedere o „instituţie restaurativă”. Serviciul de Proba-
ţiune exercită un control social eficient şi inovator în acelaşi timp,
dat fiind specificul intervenţiei psihosociale asupra persoanelor
care comit infracţiuni. Conform rezultatelor primului studiu din
cadrul cărţii „Control social şi criminalitate”, eficienţa contro-
lului social exercitat de această instituţie este evaluată la un nivel
mediu, având în vedere numărul redus al persoanelor pe care le
deserveşte, comparativ cu alte instanţe de control. În acord cu
prevederile noului Cod penal, asigurarea supravegherii şi a con-
trolului liberaţilor condiţionat de către această instanţă este pri-
vită problematic la nivelul tuturor categoriilor de „agenţi de
control” intervievaţi. Aceste rezultat ne relevă din punct de
vedere practic o organizare deficitară din perspectiva resurselor
instituţionale şi constituie un semnal de alarmă.
Lipsa resurselor financiare şi materiale se remarcă de ase-
menea şi la nivelul celorlalte instituţii de control social şi are
efect negativ asupra exercitării eficiente a controlului social.
Fenomenul criminal este „guvernat” de cel al controlului social,
între cele două existând un raport invers proporţional. În dina-
mica sa, controlul social a suferit o modificare odată cu tranziţia
de la comunism la democraţie, prin relaxarea sistemului coercitiv şi
întărirea funcţiilor sociale, printr-o diminuare a laturii punitive şi
accentuarea rolului educativ. Se remarcă o flexibilizare a instan-
330
CONCLUZII
ţelor de control şi o deschidere spre standardele europene. În

postmodernitate, asistăm la o descentralizare a instituţiilor
statului şi observăm o transferare a normelor mai aproape de
individ.
Schimbările sociale actuale influenţează de asemenea
modalităţile de control social, care sunt eficientizate în funcţie de
noile tipuri de criminalitate (consum de droguri, criminalitate
informatică). Se observă, de asemenea, o creştere a „controlului
situaţional” (termen întâlnit la D. Garland, 2001), prin lărgirea
sistemului poliţienesc, respectiv introducerea poliţiei comu-
nitare. O nouă formă de control social informal „subteran”, caracte-
rizat de manipularea populaţiei de către instituţiile statului, îşi
face simţită prezenţa.
Studiul al treilea, „Impactul executării pedepsei asupra
reintegrării sociale a condamnaţilor” poate constitui dintr-un
anumit unghi o continuare a primului, însă din perspectiva per-
soanelor condamnate (deţinuţi versus persoane aflate în supra-
veghere în libertate). Aceştia analizează propria instanţă de
executare şi o plasează în circuitul instituţional de control, iar
mai mult decât atât, analizează impactul propriei pedepse
asupra reintegrării lor sociale. Percepţia proprie asupra instanţei
de executare este influenţată de modalitatea de control şi supra-
veghere, dar şi de mediul în care persoana îşi execută pedeapsa.
În timp ce instituţia probaţiunii este apreciată de persoanele
aflate în supraveghere ca „ajutor”, „şansă”, penitenciarul este
descris de către deţinuţi ca având în principal un impact negativ,
fiind un element de destabilizare dintre ei şi familie. Pe lângă
impactul cel mai puternic – de factură negativă, observăm că
penitenciarul are un efect pozitiv asupra personalităţii deţinu-
ţilor, prin dezvoltarea capacităţii de autocontrol, precum şi o
serie de efecte neutre, concretizate printr-o lipsă de schimbare în
relaţiile cu cei apropiaţi. Observăm că, în ceea ce îi priveşte pe
condamnaţii la o pedeapsă privativă de libertate, impactul
331
DINCOLO DE GRATII
negativ al pedepsei este mult mai puternic resimţit în perioada

de detenţie, comparativ cu perioada ulterioară acesteia.
În pofida impactului negativ al pedepsei, relaţia dintre per-
soanele condamnate şi „agenţii de control” este descrisă în
termeni pozitivi, iar consilierea este investită cu o importanţă
majoră atât de deţinuţi, cât şi de persoanele aflate în supra-
veghere. În cazul celor din urmă, consilierul de probaţiune nu
este definit ca un „agent de control”, ci mai degrabă ca un
„psiholog”, revenindu-i rolul de „sfătuitor”, şi ca o persoană care
impune respect.
Pregătirea pentru reintegrarea socială a condamnaţilor, indi-
ferent de tipul pedepsei executate, se desfăşoară în cea mai mare
parte în mod similar. Persoanele condamnate finalizează pe-
deapsa cu gânduri pozitive şi un sentiment de eliberare psihică.
Atât persoanele aflate în supraveghere, cât şi deţinuţii îşi contu-
rează planurile de viitor în jurul ideii de sprijinire sau întemeiere
a propriei familii şi a dorinţei de reintegrare profesională. Pe
lângă aceste planuri de reintegrare concrete, condamnaţii îşi
exprimă dorinţa de renunţare la comportamentul infracţional şi
la preocupările distructive. O dimensiune specifică pregătirii
pentru reintegrare socială după liberare a deţinuţilor este re-
adaptarea la condiţiile şi contextele din mediul exterior şi re-
obişnuirea cu acestea, ceea ce în literatura de specialitate întâl-
nim sub termenul de „deprizonizare”.
Cu privire la evaluarea impactului pedepsei asupra reintegrării
sociale post-penale a condamnatului, întâlnim similarităţi între cele
două loturi de subiecţi participanţi la cercetare. Impactul
pedepsei cu suspendare sub supraveghere este descris în unani-
mitate de persoanele condamnate la aceasta ca unul pozitiv,
pregătind în fond individul din punctul de vedere al corectării
comportamentului şi al respectării normelor legale. În ceea ce
priveşte impactul pedepsei cu închisoarea asupra reintegrării
sociale post-penale a deţinuţilor, acesta este exprimat în termeni
332
CONCLUZII
contradictorii de către aceştia, pe de o parte prin dificultăţile de

ordin legal al lipsei actelor de identitate, lipsa unui loc de muncă
la liberare, existenţa cazierului, iar pe de altă parte, unii res-
pondenţi (în special cei recidivişti) estimează lipsa problemelor
în reintegrare la momentul liberării. Teama de reintegrare se
regăseşte în special la deţinuţii care la momentul efectuării stu-
diului se aflau la prima condamnare. În estimarea dificultăţilor
în reintegrare, deţinuţii se confruntă cu frica de reacţia celorlalţi,
dar şi cu frica faţă de propria reacţie, având un nivel scăzut al
încrederii în forţele proprii şi în sprijinul celorlalţi. Întâlnim în
cazul deţinuţilor o încredere extrem de redusă a acestora în
instituţiile de reintegrare (primărie, diverse organizaţii non-
guvernamentale locale), în favoarea încrederii în sprijinul din
partea familiei sau a celor apropiaţi.
Comparaţia „lumea de aici” versus „lumea de după gratii”
este creionată nuanţat de către condamnaţi, în timp ce persoanele
supravegheate evaluează instituţia carcerală din perspectiva
efectelor negative pe care le are asupra reintegrării sociale ulte-
rioare, deţinuţii o caracterizează din perspectiva efectelor pre-
zente ale încarcerării asupra personalităţii lor. Dacă, în cazul
persoanelor supravegheate, detenţia este „guvernată” de etiche-
tare şi semnifică o slăbire evidentă a şanselor de reintegrare pro-
fesională şi în grupul de prieteni, deţinuţii o descriu ca un mediu
viciat, în care domină „lupta pentru supravieţuire” şi implicit
regulile nescrise dintre deţinuţi. Impactul închisorii asupra lor
este cel mai bine evidenţiat prin descrierea grupurilor şi
stratificărilor care au loc în acest mediu, fie pe criteriul faptei
comise, fie pe cel al devianţei specifice carcerale.
Studiul al doilea, „Atitudinea discriminatorie şi dificultăţile
de reintegrare a foştilor condamnaţi”, funcţionează în ansamblul
tezei ca un liant între primul si cel de-al treilea studiu. Este
cunoscut faptul că discriminarea este una dintre problemele
principale cu care se confruntă foştii condamnaţi în reintegrarea
333
DINCOLO DE GRATII
lor socială. Aprecierea şanselor de reintegrare socială se

realizează la nivelul celor trei domenii specifice de reintegrare
amintite pe parcursul tezei (familială, comunitară şi
profesională). Şi acest studiu, la fel ca şi celelalte, păstrează
analiza comparativă, de data aceasta pe mai multe axe, care se
întrepătrund: tipul pedepsei executate (închisoare versus
suspendare sub supraveghere); domeniile specifice de reintegrare
(familie, loc de muncă, comunitate); categoriile de populaţie
investigate (specialişti în domeniul intervenţiei psihosociale,
specialişti în devenire, non-specialişti – cetăţeni ai simţului
comun).
Conform rezultatelor studiului, deţinuţii se vor confrunta
cu cele mai mari probleme de reintegrare în special în ceea ce
priveşte accesarea unui loc de muncă şi acceptarea lor în familia de
origine. Problemele de reintegrare ale deţinuţilor se regăsesc de
fapt la nivelul tuturor dimensiunilor de reintegrare vizate
(familie, loc de muncă, comunitate) şi sunt apreciate în egală
măsură de toate categoriile de populaţie incluse în cercetare. În
comparaţie cu populaţia penitenciară, persoanele care au
executat o pedeapsă neprivativă de libertate sunt considerate de
către specialişti persoane care sunt integrate în familie şi care
întâmpină o rezistenţă mai scăzută din partea angajatorilor,
comparativ cu foştii deţinuţi. Astfel, se poate concluziona că
şansele de reintegrare în familie şi comunitate a persoanelor care
au executat o pedeapsă suspendată sub supraveghere sunt mai
mari, datorită „pârghiilor sociale”. Cele mai puternice dificultăţi
reintegrare socială a foştilor condamnaţi, indiferent de tipul
pedepsei executate şi a tipului evaluatorilor, apar la nivelul a
două dimensiuni specifice: comunitate şi loc de muncă.
Gradul ridicat de recidivă a foştilor condamnaţi este un
real obstacol în reintegrare şi diminuează progresiv şansele de
acceptare a acestora în comunitate. Cel mai mare grad de de-
zacord în ceea ce priveşte primirea persoanelor care comit infrac-
334
CONCLUZII
ţiuni în comunitate, în special a celor recidivişti care au comis

mai mult de trei infracţiuni, este exprimat de către non-specialişti.
Deşi recidiva este suma factorilor precipitatori din perspectivă
externă şi internă, de cele mai multe ori responsabilitatea cade pe
umerii persoanelor în cauză. Astfel, principalul factor favorizant
al recidivei este chiar persoana în cauză, urmat de anturaj, comu-
nitate şi familie. Pornind de la recidivă, ca obstacol al reintegrării
sociale, foştii condamnaţi sunt etichetaţi de către cetăţeni ai
simţului comun ca „recidivişti”, „iresponsabili”, „periculoşi”,
spre deosebire de specialiştii din domeniul intervenţiei psiho-
sociale, care îi consideră în primul rând „persoane care merită a
doua şansă”.
Principalele instituţii resursă pentru reintegrarea socială a
foştilor condamnaţi sunt: Biserica, Serviciul de Probaţiune, insti-
tuţiile angajatoare, precum şi ONG-urile.
Prospectarea domeniilor de reintegrare problematice
contribuie în mod semnificativ la cunoaşterea lipsurilor de la
nivelul sistemului instituţional. În concluzie, în vederea facilitării
integrării sociale a foştilor condamnaţi, se cere avută în vedere
dezvoltarea politicilor la nivel naţional, sporirea resurselor
comunitare pe toate domeniile amintite în cadrul studiului, cât şi
cele conexe (adăpost/locuinţă, (re)calificare profesională, anga-
jare profesională, loc de muncă, medierea relaţiilor cu familia de
origine), şi nu în ultimul rând informarea şi sensibilizarea comu-
nităţii în scopul înregistrării în timp a unei schimbări la nivelul
mentalităţii.
Rezultatele obţinute au fără îndoială o aplicabilitate practică
îndeosebi în ceea ce priveşte construirea circuitului de control şi
reintegrare, care poate sprijini specialiştii din domeniul psiho-
social în intervenţia lor. Prin măsurarea percepţiei persoanelor
condamnate asupra instituţiilor de control şi reintegrare,
ajungem la o înţelegere a atitudinii acestora faţă de autorităţi sau
alte instituţii, ceea ce constituie un punct de plecare în inter-
335
DINCOLO DE GRATII
venţia psihosocială în scopul reintegrării post-penale. De

asemenea, prin măsurarea gradului de cunoaştere a condam-
naţilor în ceea ce priveşte instituţiile de reintegrare, se obţine un
diagnostic al tabloului instituţional de reintegrare realist (în
sensul de cunoscut, raportat la realitatea deţinuţilor) şi a trans-
parenţei instituţionale. Relevarea efectelor pedepsei asupra
personalităţii condamnaţilor şi reintegrării sociale a acestora
constituie un tablou al dificultăţilor întâmpinate, necesar în
intervenţia psihosocială derulată cu persoanele condamnate.
În urma cercetării noastre aducem în atenţie câteva soluţii

posibile pentru eficientizarea procesului de reintegrare socială
post-penală a foştilor condamnaţi. În cele ce urmează, vom face
referire la persoanele care au executat o pedeapsă privativă de
libertate, întrucât, aşa cum a reieşit din cercetare, aceştia întâm-
pină cele mai multe dificultăţi. În generarea soluţiilor vom ţine
cont de principiul general al intervenţiei, şi anume ghidarea
după nevoile beneficiarilor. Din munca directă cu foştii deţinuţi
se remarcă două categorii de nevoi: psihologice şi sociale. Pentru
acoperirea nevoilor primare de factură psihologică, de genul
anumitor tulburări de comportament, atitudine, se impune o
intervenţie de specialitate axată pe restructurarea cognitiv-com-
portamentală, ce poate fi asigurată cu succes de către Serviciul de
Probaţiune, prin intermediul programelor de consiliere specifice
în munca cu persoanele care comit infracţiuni. În cazul unor
tulburări psihologice grave, Serviciul de Probaţiune poate cola-
bora cu unităţile şi centrele de sănătate mentală de la nivel local.
În ceea ce priveşte acoperirea nevoilor sociale, aceasta
este dificil de realizat, din cauza varietăţii şi complexităţii
nevoilor de factură socială pe care le ridică această categorie.
Când discutăm de nevoi sociale, ne referim mai degrabă la
nevoile de bază ale individului de hrană, adăpost, precum şi la
un nivel minim de securitate economică. Acoperirea acestor
336
CONCLUZII
nevoi poate fi realizată numai prin colaborarea dintre Serviciul

de Probaţiune şi agenţii de incluziune de la nivel local
(organizaţii de stat şi non-guvernamentale), prin îndrumarea
foştilor condamnaţi către resursele comunitare existente.
Punerea în practică efectivă a colaborării poate fi realizată prin
dezvoltarea protocolului de colaborare interinstituţional la care se
lucrează în prezent la nivelul comunităţilor.
Noile coduri, penal şi de procedură penală, care vor intra în
vigoare în curând, preconizează schimbări de anvergură la nivel
execuţional, restructurând sistemul carceral, cu precădere în
cazul pedepselor privative pentru minori. Astfel, introducerea
centrelor de detenţie şi educative, ca sancţiuni extreme în cazul
comiterii de către minori de infracţiuni cu un grad mare de
pericol social, reprezintă un progres semnificativ, faţă de
precaritatea măsurilor educative şi a pedepselor pentru minori
din actualul Cod penal. De asemenea, în cazul majorilor, carac-
terul gradual al regimului sancţionator, pornind de la renunţarea
la pedeapsă, amânarea aplicării pedepsei, punerea accentului pe
instituţia suspendării sub supraveghere, reprezintă iarăşi soluţii
pentru încarcerarea excesivă din prezent.
La nivel ideal, optimizarea procesului de reintegrare
socială a foştilor condamnaţi, în special a celor care au executat o
pedeapsă privativă de libertate, poate fi realizată prin crearea şi
dezvoltarea ulterioară a centrelor de tranzit, care ar trebui să existe
în cadrul fiecărei comunităţi în a cărei arie teritorială se află
unităţi de deţinere. După cum ne arată şi denumirea, aceste
centre asigură tranziţia de la viaţa din deţinere către cea socială
şi pot fi organizate pe mai multe sectoare de activitate. Dintre
domeniile de activitate le menţionăm pe cele specializate pe
(re)conversie, formare profesională şi plasare pe piaţa muncii,
consilierea în vederea restructurării cognitiv-comportamentale şi
reducere a riscului de recidivă. Utilitatea centrelor de tranzit se
regăseşte în rolul lor de liant între mediul de detenţie, în cadrul
337
DINCOLO DE GRATII
căruia deţinutul dezvoltă o mentalitate de persoană asistată, şi

comunitate, un mediu nou, care necesită abilităţi şi deprinderi de
a trăi independent şi de gestiona diferite situaţii de viaţă, cu o
minimă susţinere din partea instituţiilor. Precizăm că instituţia
centrelor de tranzit funcţionează cu succes în ţări ca Marea
Britanie şi Germania, pe principiul unui sistem deschis, în cadrul
căruia foştii deţinuţi au libertatea de pleca din centru şi de a
lucra pe timpul zilei în comunitate, fiind obligaţi să se întoarcă în
centru seara.
Fără a avea pretenţia că am surprins în mod definitiv toate
aspectele legate de o realitate socială atât de complexă, consi-
derăm că lucrarea de faţă furnizează informaţii în măsură să ne
permită o înţelegere mai profundă a acestui fenomen, oferind
posibilitatea unor cercetări viitoare mai aprofundate. Rezultatele
cercetării deschid direcţii viitoare de cercetare asupra unor teme
precum: „Controlul social în mediul carceral”, „Studiu asupra
politicilor de reinserţie socială post-penală”, „Tulburări de per-
sonalitate suferite în urma executării pedepsei” etc.
Limitele lucrării rezidă din răspunsurile dezirabile date de
subiecţi aflaţi în faţa unei autorităţi legale (ca urmare a faptului
că, în cadrul cercetării de teren, cercetătorul şi-a exercitat
profesia de consilier de probaţiune), cât şi din răspunsurile de
faţadă (neacordând importanţa cuvenită itemilor din interviu,
sau pretinzând că înţeleg sensul, cu toate că nivelul de înţelegere
este foarte scăzut). Răspunsurile dezirabile rezidă, probabil, pe
de o parte, din măsurile şi obligaţiile impuse de instanţa de
judecată pe perioada termenului de încercare (art. 86, ind. 3, alin.
1, alin. 3, Cod penal), cât şi din regulile de conduită şi restrân-
gerea de drepturi asociate pedepsei cu închisoarea.
338

BIBLIOGRAFIE
Aristotel, 1988, Etica nicomahică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti.
Andriţoi, C., 2007, Puncte de vedere noi privind sursele formale ale normei
juridice, Editura Eftimie Murgu, Reşiţa.
Babiuc, V., 2005, Dialoguri despre lege. Legea în tranziţie, Editura All Beck,
Bucureşti.
Balahur, D., 2001, Protecţia drepturilor copilului, ca principiu al asistenţei
sociale, Editura All Beck, Bucureşti.
Balahur, D., Littlechild, B., 2007, Restorative Justice Developments in
Romania and Great Britain, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi.
Banciu, D., 1999, Control social şi sancţiuni sociale, Editura Victor,
Bucureşti.
Banciu, D., 2005, Crima şi criminalitatea. Repere şi abordări juris-sociologice,
Editura Lumina Lex, Bucureşti.
Banciu, D., 2007, Sociologie juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti.
Banton, M., 1998, Discriminarea, Editura DU Styl, Bucureşti.
Baumeister, R., Vohs, K., D., 2007, Encyclopedia of Social Psychology,
SAGE Publication, Thousand Oaks, California.
Bocancea C., 1999, Neamţu G., Elemente de asistenţă socială, Editura
Polirom, Iaşi.
Bonaldi, H., 1997, D’une prison à l’autre, Éditions Bernard Grasset, Paris.
Boudon, R., 1998, Efecte perverse şi ordine socială, Editura Eurosong &
Book, Bucureşti.
Bourdieu P., 1986, Economia bunurilor simbolice, Editura Meridiane,
Bucureşti.
Bourhis, Y. R., Leynes, Ph., 1997, Stereotipuri, discriminare şi relaţii
intergrupuri, Editura Polirom, Iaşi.
339
DINCOLO DE GRATII
Brezeanu, O. (coord.), 1999, Integrarea socială post-penală a infractorilor

între realitate şi perspectivă, Editura Fundaţiei „România de Mâine”,
Bucureşti.
Bruno, Ş., 2006, Mediul penitenciar românesc. Cultură şi civilizaţie carcerală,
Editura Institutul European, Iaşi.
Bulai, A., Stănciugelu, I., 2004, Gen şi reprezentare socială, Editura
Politeia, SNSPA, Bucureşti.
Buneci, P., Butoi, T., 2004, Elemente socio-juridice de control social pe
terenul devianţei speciale”, Editura Fundaţia României de Mâine,
Bucureşti.
Calafus, S., 2002, Instituţia probaţiunii în sistemele juridice internaţionale,
Editura Gaudeamus, Constanţa.
Caton, R., Hancock, D, 2007, Dictionary of Probation and Offender
Management, Willan Publishing, Portland, Oregon.
Chauvenet, A., Orlic, Fr., 1994, Le monde des surveillants de prison,
Presses Universitaires de France, Paris.
Chelcea, S., 2007, Metodologia cercetării sociologice, Editura Economică,
Bucureşti.
Chelcea, S., 2008, Ruşinea şi vinovăţia în spaţiul public, Editura
Humanitas, Bucureşti.
Chiş, I., 1997, Reforma penitenciară din România, Editura Ando-Tours,
Timişoara.
Cioclei, V., 1998, Manual de criminologie, Editura All. Beck, Bucureşti.
Combessie, Ph., 2001, Sociologie de la prison, Editura La Decouverte,
Paris.
Comşa, C.N. (coord.), 2009, Despre discriminare. Selecţie de hotărâri,
Editura Zigotto, Galaţi.
Cornwell, D., J., 2007, Doing justice better: the politics of restorative justice,
Waterside Press, Winchester.
Coyle, A., 2005, Understanding prisons. Key issues in policy and practice,
Open University Press, England.
Cozma C., 1997, Elemente de etică şi deontologie, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi.
Cozma C., 2001, Introducere în areteologie, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi.
340
BIBLIOGRAFIE
Curelaru M., 2005, Reprezentări sociale, Editura Universităţii „Alexandru

Ioan Cuza”, Iaşi.
Cuvillier, A., 1993, Manuel de sociologie, Tome I, PUF, Paris.
Drăgan, I., 1980, Opinia publică, comunicarea de masă şi propaganda,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Durnescu, I., Lewis, S., 2009, Reducerea riscului de recidivă după închisoare,
Elias, N., 2002, Procesul civilizării, vol. II, Editura Polirom, Iaşi.
Enăchescu, C., 2007, Tratat de teoria cercetării ştiinţifice, Editura Polirom,
Iaşi.
Feraru, D., 2008, Condiţiile deţinuţilor din România înaintea aderării la
Uniunea Europeană, Editura Lumen, Iaşi.
Florian, Gh., 1998, Dinamică penitenciară. Reforma structurilor interne,
Editura Oscar Print, Bucureşti.
Florian, Gh., 1996, Psihologie penitenciară, Editura Oscar Print, Bucureşti.
Florian, Gh., 2002, Psihologie penitenciară, Editura Oscar Print, Bucureşti.
Florian, Gh., 2003, Fenomenologie penitenciară, Editura Oscar Print,
Bucureşti.
Fodor, E., M., 2003, Norma juridică - parte integrantă a normelor sociale,
Editura Argonaut, Cluj-Napoca.
Foucault, M., 1997, A supraveghea şi a pedepsi, Editura Humanitas.
Foucault, M., 2005, A supraveghea şi a pedepsi, Editura Paralela 45, Piteşti.
Garland, D., 2001, The Culture of Control. Crime and Social Order in
Contemporary Society, University of Chicago Press.
Gheorghe, C., 2007, Liberarea condiţionată, Editura Sitech, Craiova.
Gheorghiu, M.D., 2005, Analiză şi intervenţie în ştiinţa socială, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi.
Gheorghiu, M.D. (éd.) (2012), La mobilité des élites, reconversions et
circulation internationale, Editions de l’Université Alexandru Ioan
Cuza, Iasi.
Goffman, E., 1963, Stigmate, Les Éditions de Minuit, Paris.
Goffman, E., 2004, Aziluri, Editura Polirom, Iaşi.
Haines K., Mansell C., Shaw R. (2003), Probaţiunea în România. Raport
2003, Prifysgol Cymbru Abertawe University of Wales Swansea.
Hamai, K., Ville, R., 1995, Probation round the world: a comparative study,
Routledge, UNICRI, Great Britain.
341
DINCOLO DE GRATII
Iacob, A., Victor, C., 2008, Organizarea executării pedepsei cu închisoarea,

Editura Sitech, Craiova.
Iluţ, P., 1997, Abordarea calitativă a socioumanului, Editura Polirom, Iaşi.
Jura, C., 2004, Combaterea discriminării în România, Editura All Beck,
Bucureşti.
Jurcău, N., 2008, Penitenciarul – mediu psihosocial distinct, Editura Casa
Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
Luminosu, D., S., Popa, V., Sociologie juridică, Editura Helicon,
Timişoara.
Macoveanu C.N., Asztalos, C., 2007, Culegere de hotărâri ale Colegiului
Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării,
Editura Mazon, Bucureşti.
Manstead, A.S.R.; Hewstone, M., 1996, The Blackwell Encyclopedia of
Social Psychology, Blackwell Publishers Ltd, Oxford.
Marruna S., Immaigeon, R. (eds.), 2005, After crime and punishment.
Pathways to offender reintegration, Willan Publishing, Portland, OR.
Mărgărit, Gh., 1998, Liberarea condiţionată, Editura Novelnet, Ploieşti.
Merle, R., Vitu, A., 1984, Traité de droit criminel, Cujas, Paris.
Micle, M. I., 2004, Deţinuţii şi relaţiile în mediul carceral. Interviul – Studii
de caz, Ministerul Justiţiei, Institutul Naţional de Criminologie,
Bucureşti.
McLaughlin, E., Fergusson, R., 2003,Restorative justice: critical issues,
Sage Publication, London.
Moroianu Zlătescu, I., Muraru-Mândrea M., 2008, Egalitate.
Nediscriminare. Buna administrare, Institutul Român pentru
Drepturile Omului, Bucureşti.
Nelson, T., D., 2009, Handbook of Prejudice, Stereotiping and
Discrimination, Psychology Press, Taylor & Francis Group, LLC,
New York.
Newburn, T., 2007, Criminology, Willan Publishing, London.
Ogien, A., 2002, Sociologia devianţei, Editura Polirom, Iaşi.
Oskamp, S., 2000, Reducing Prejudice and Discrimination, Lawrence
Erlbaum Associates, London.
Pîrvulescu, I., Pîrvulescu R., 2005 , Sociologia devianţei şi controlului
social, Editura Atelierul de Multiplicare – Minitipografie al
Universităţii din Petroşani, Petroşani.
342
BIBLIOGRAFIE
Poledna., S., 2001, Probaţiunea în România. Politici, legislaţie, proceduri,

Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
Poledna, S. (coord.), 2002, Modalităţi de intervenţie psihosocială în
activitatea de probaţiune, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
Poledna, S. (coord), 2004, Comportamentul Delincvent. Factori de Risc şi
factori protectivi, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Ponea, S., 2009, O lume diferită, o lume la fel. Integrarea socială a persoanelor
cu dizabilităţi locomotorii, Editura Lumen, Iaşi.
Pop, O., 2002, Modalităţi de executare a pedepsei cu închisoarea în stare de
libertate, Editura MIRTON, Timişoara.
Pop, O., 2003, Mediul penitenciar şi implicaţiile acestuia asupra personalităţii
condamnatului, Editura Mirton, Timişoara.
Rădulescu, S. M., Banciu, D., 2002, Evoluţii ale delincvenţei juvenile în
România. Cercetare şi prevenire socială, Editura Lumina Lex, Bucureşti.
Rădulescu, S., M., 2006, Între Homo oeconomicus şi Homo Sociologicus,
Răduţ, C., 2006, Egalitate şi nediscriminare – reguli fundamentale ale
convieţuirii într-o societate democratică, Editura Universitaria, Craiova.
Richardson, J. (ed.), 1986, Handbook of Theory and Research for the
Sociology of Education, New York, Greenwood.
Rocco, M., 2001, Inteligenţa emoţională, Editura Polirom, Iaşi.
Rousseau, J., J., 2006, Discurs asupra inegalităţii contractului social,
Editura Institutul European, Iaşi.
Sandu, D., 2008, Sociabilitatea în spaţiul dezvoltării, Editura Polirom, Iaşi.
Sârbu, T., 2005, Etică. Valori şi virtuţi morale, Editura Societăţii
Academice „Matei Teiu Botez”, Iaşi.
Schneider, D., J., 2004, The psychology of stereotyping, The Guilford Press,
New York & London.
Singer, P. (coord.), 2000, Tratat de etică, Editura Polirom, Bucureşti.
Schiaucu, V., Canton, R. (coord.), 2008, Manual de probaţiune, Editura
Euro Standard, Bucureşti.
Stănişor, E., Bălan, A., Pripp, C., 2004, Universul carceral, Editura Oscar
Print, Bucureşti.
Szabo. A., 2009, Perspective ale dezvoltării instituţiei probaţiunii în
România, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti.
Tonny, M., Petersila, J. (eds.), 1999, Prisons, University of Chicago Press.
343
DINCOLO DE GRATII
Turliuc, M., N., 2007, Psihosociologia comportamentului deviant, Editura

Institutul European, Iaşi.
Van Kalmthout, A., M., Roberts J., Vinding., S., 2003, Probation and
Probation Services in the EU accession countries, Wolf Legal Publihers,
Nijmegen, Netherland.
Ville, R., Zvekic, U., Klaus, J. F. (eds.), 1997, Promoting Probation
Internationally – Proceedings of the International Training Workshop
on Probation, Valletta, Malta, UNICRI, London.
Vlăduţ, I., 1998, Introducere în sociologia juridică, Editura Lumina Lex,
Bucureşti.
Voinea, M., 1994, Sociologia dreptului, Editura Actami, Bucureşti.
Weber, M., 1971, Economie et société, volumul I, Plon, Paris.
Weber, M., 2007, Sociologie du droit, trad. fr. J. Grosclaude, Press
Universitairres de France, Paris.
Wright, G.H., 1992 , Normă şi acţiune, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (coord.), 1993, Dicţionar de sociologie, Editura
Babel, Bucureşti.
Zamfir, E., Bădescu, I., Zamfir, C., 2000, Starea societăţii româneşti după
10 ani de tranziţie, Editura Expert, Bucureşti.
Zulean, M., 2005, Reforma sistemului de securitate în România (1989-2004),
Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti.
Asistenţă socială. Învăţământ la distanţă, Editura Universităţii „Al. I.
Cuza” Iaşi.
* Codul deontologic al consilierului de probaţiune, art. 2 din Capitolul I,

„Dispoziţii generale”.
** Codul penal şi Codul de procedură penală, 2006, Ed. Hamangiu SRL,
Bucureşti.
*** Legea nr. 275/ 2006 privind privind executarea pedepselor şi a
măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
*** O.G. 92/2000 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de
reintegrare socială şi supraveghere.
344
BIBLIOGRAFIE
Reviste
Commission on Effective Criminal Sanction ABA, 2007, Second Chances
in the Criminal Justice System. Alternatives to Incarceration and Reentry
Strategies, Washington, D.C.
Handbook on Restorative Justice Programes. Criminal Justice Handbook
Series, Umited Nations, New York, 2006.
The Howard Journal of Criminal Justice, vol. 34, no. 2, 1995.
Revista Dilema, nr. 389.
Revista Psihologia, nr. 3.
Buletinul penitenciar, nr. 1.
Ministry of Justice, Probation in Romania, 1 st year, no. 1/2002.
The Howard Journal of Criminal Justice, vol. 24, no. 1, feb. 2004.
Restorative JusticeOnline, Marquette Law Review, 89(2):251-304, 2005.
Seviciul Comunitar, Bucureşti, septembrie 2005.
Revistă on-line Educate, Vol.8, No.1, 2008.
Volumul colectiv Provocări pentru ştiinţă şi cercetare în perioada de criză,
2010, ediţia a IV-a, Sibiu.
Webografie
http://ar2005.emcdda.europa.eu/ro/page078-ro.html, accesat la adata
de 25.11.2010.
http://dexonline.ro/definitie/discriminare, accesat la data de
29.11.2010.
http://euroticket.ro/legislaţie, accesat la data de 26.11.2010.
http://fr.wikipedia.org/wiki/R%C3%A9insertion_apr%C3%A8s_une_
peine_de_prison, accesat la data de 28.11.2010
peine_de_prison, accesat la data de 15.12.2010.
peine_de_prison, accesat la data de 30.11.2010.
http://fr.wikipedia.org, accesat la data de 26.11.2010.
http://prison.eu.org, accesat la data de 26.11.2010.
http://prisons.free.fr/reinsertion.htm, accesat la data de 30-11-2010.
http://prisons.free.fr/reinsertion.htm, accesat la data de 25.11.2010.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Categorie:Discriminare, accesat data de
25.11.2010.
345
DINCOLO DE GRATII
http://vosdroits.service-public.fr, accesat la data de 29.11.2010.

http://www.anp-just.ro/, accesat la data de 7.12.2010
http://www.criminologie.ro/SRCC/Lang/Romana/Home/, accesat
la data de 11.01.2011.
http://www.dri.gov.ro, accesat la data de 27.02.2011.
http://www.euroticket.ro/legislatie/start_legislatie.php, accesat la
data de 26.11.2010.
http://www.intercultural.ro, accesat la data de 27.11.2010.
http://www.onisimbn.ro/, accesat la data de 29.11.2010.
http://www.restorativejustice.org/articlesdb/articles/6939, accesat la
data de 28.11.2010. http://www.educatejournal.org/index.php?
journal=educate&page=article&op=viewFile&path%5B%5D=153&p
ath%5B%5D=158, accesat la data de 08.06.2011.
346

ANEXE

ANEXA nr. 1
GHID DE INTERVIU
Aplicat magistraţilor (procurori)
Studiul 1 – Control social şi criminalitate
I. Percepţia procurorilor asupra sistemului de

probaţiune. Specificul colaborării interinstituţionale
- Când aţi auzit pentru prima dată de Serviciul de
Probaţiune?
- Cum apreciaţi instituţia probaţiunii la nivel naţional?,
la nivel local?
- Cunoaşteţi care sunt principalele tipuri de activităţi
ale serviciului de probaţiune?
- Pe care dintre aceste activităţi o investiţi cu o
importanţă majoră în ceea ce priveşte contribuţia sa la
sistemul de justiţie din România?
- Pe care latură (în ceea ce priveşte activităţile
serviciului de probaţiune) colaboraţi cel mai des cu
această instituţie? Aţi întâmpinat dificultăţi în
colaborarea dumneavostră? Dacă da, de ce natură
(profesională, personală)?
- Ce alte tipuri de activităţi consideraţi că ar mai trebui
adăugate la activităţile curente, pentru îmbunătăţirea
activităţii Serviciului de Probaţiune? / Ce alte tipuri
de activităţi ar trebui prevăzute în legislaţia penală
pentru Serviciul de Probaţiune (S.P.), pentru
facilitarea practicii judecătoreşti?
348
ANEXE
II. Perioada pre- şi post-schimbare legislativă

privitoare la obligativitatea întocmirii referatului de
evaluare psihosocială (Art. 482, C. Procedură penală)
- În perioada în care era în vigoare art. 482, C. Proce-
dură penală (2007-2008), cum aţi apreciat rolul refera-
tului de evaluare? (ajutor, îngreunare a muncii).
- În ce măsură consideraţi că S.P. a făcut faţă numărului
mare de solicitări din acea perioadă?
- Imediat după modificarea art. 482, C. procedură pe-
nală (caracterul facultativ al întocmirii referatelor de
evaluare), cum aţi apreciat rolul referatului de eva-
luare?
- Dar în prezent, care consideraţi că este rolul refera-
telor de evaluare întocmite la cererea parchetului?
- În ce context (condiţii, moment) consideraţi necesar
referatul de evaluare?
III. Alte activităţi potrivite pentru sistemul de proba-

ţiune (întrebare deschisă)
IV. Control social şi reducerea infracţionalităţii

- Instituţii de control social: care consideraţi că sunt
instituţiile din cadrul unei comunităţi care exercită
control social?
- Modalităţi de exercitare a controlului social: care
consideraţi că sunt modalităţile prin care se exercită
controlul social?
- Care consideraţi că sunt instituţiile de control social
care exercită un control social mai ridicat? Enumeraţi-
le în ordinea importanţei lor.
349
DINCOLO DE GRATII
- Reacţia la control social din partea membrilor

comunităţii: Care consideraţi că este reacţia societăţii
(cetăţenilor) la modalităţile de control social?
- Cum situaţi instituţia probaţiunii în rândul
instituţiilor de control social?
- Ce legătură există între controlul social şi reducerea
infracţionalităţii?
350

ANEXA nr. 2
GHID DE INTERVIU
Aplicat magistraţilor (judecători)
Impactul instituţiei probaţiunii asupra sistemului de justiţie

şi relaţia cu controlul social
I. Procedura în cauzele cu minori şi majori înainte de

implementarea sistemului de probaţiune în România:
Modul de individualizare a pedepsei în lipsa referatului
de evaluare psihosocială: În ce context se realiza individualizarea
pedepsei în lipsa referatului de evaluare psihosocială?
– instrumentarea cauzelor neclare, dosare cu informaţii
insuficiente: De ce informaţii suplimentare aveaţi
nevoie în cazul dosarelor cu informaţii insuficiente?
– monitorizarea post-sentinţă: Se realiza monitorizarea
postentinţă?
II. Impactul imediat al introducerii probaţiunii în

sistemul de justiţie penală:
 Cum apreciaţi rolul referatului de evaluare?
 Cum caracterizaţi impactul introducerii referatului de
evaluare?
 Viziunea umanistă în cadrul sistemului de justiţie:
Minori: instanţele pentru minori (audierea minorului –
citarea SP la prezentarea materialului de urmărire
penală; ascultarea minorilor în şedinţă separată)
– În ce măsură aţi fost dispuşi să daţi sentinţe care să
cuprindă măsura libertăţii supravegheate sau
pedeapsa închisorii?
351
DINCOLO DE GRATII
– Care vi se pare cea mai utilă dintre obligaţiile

prevăzute la art. 103, C.P. (libertatea supravegheată),
în ceea ce priveşte reintegrarea socială a persoanelor?
– Din punctul dvs. de vedere, sunt suficiente măsurile
educative pentru minori? Cum apreciaţi diversitatea
de măsuri educative pentru minori prevăzute în noul
Cod penal?
Neprivative:
– stagiul de formare civică (progr. de 2 luni)
– supravegherea (2-4 luni)
– consemnarea la sfârşit de săptămână
– asistarea zilnică
Privative:
– internarea într-un centru educativ
– internarea într-un centru de detenţie
Majori:
– Care consideraţi că sunt consecinţele, impactul
introducerii alternativelor la pedeapsa închisorii, atât
asupra persoanelor care comit infracţiuni, cât şi
asupra comunităţii şi a sistemului de justiţie?
– În ce măsură aţi fost dispuşi să daţi sentinţe
neprivative de libertate (suspendare sub
supraveghere) în comparaţie cu pedepsele privative?
– În ce măsură ţineţi cont de referatul de evaluare în
aplicarea sentinţelor?
– Vi s-a întâmplat ca perspectivele de reintegrare în
societate să nu fie aplicabile în sentinţe?...Aţi simţit
nevoia de mai mult?
– Din informaţiile dumneavoastră, care ar fi beneficiile
asupra individului şi societăţii în ceea ce priveşte
măsurile neprivative de libertate?
352
ANEXE
– Cum apreciaţi rolul S.P. în cazul sentinţelor

neprivative de libertate? Ce altă instituţie ar putea
exercita supravegherea?
– Care sunt criteriile / diferenţele pentru care se acordă
suspendare condiţionată şi suspendarea sub
supraveghere? Referatul de evaluare influenţează în
vreun fel luarea acestei decizii?
– Monitorizarea de către instanţă a modalităţii de
executare a obligaţiilor pe perioada de supraveghere:
care sunt condiţiile care determină monitorizarea prin
intermediul cererii referatului de evaluare pe
perioada de supraveghere?Care este rolul referatului
de evaluare pe perioada de supraveghere?
Asistarea victimei (legea 211/2004):
– Cum apreciaţi rolul S.P. în acordarea asistenţei
victimelor infracţiunilor?
Asistenţă şi consiliere:
– Care este, din punctul dvs. de vedere, rolul activităţii
de asistenţă şi consiliere atât în cadrul comunităţii, cât
şi în ceea ce priveşte perspectivele de reintegrare în
societate ale persoanei condamnate?
III. Impactul în timp al sistemului de probaţiunii:

– Care consideraţi că este impactul în timp al introducerii
instituţiei probaţiunii în sistemul de justiţie penală?
– Care a fost evoluţia în timp a practicilor sentinţelor?
– De la momentul introducerii probaţiunii în sistemul
de justiţie şi până în prezent, care consideraţi că este
procentul sentinţelor neprivative de libertate, în
raport cu cele privative?
– Care este punctul dumneavostră de vedere în legătură
cu munca în folosul comunităţii, ca modalitate de
sancţionare în cazul minorilor?
353
DINCOLO DE GRATII
Reglementări noul Cod penal:

– Care consideraţi că este rolul S.P. în punerea în
practică a noilor reglementări din noul CP?
– Cum vedeţi colaborarea S.P cu instanţa din
perspectiva acestor noi reglementări (amânare
executare sentinţă, prevederea în R.E)
– Vedeţi realizabilă punerea în practică a noului C.P? De
ce resurse ar fi nevoie?
IV. Definirea noţiunii de control social versus infracţio-

nalitate
– Când aţi auzit pentru prima dată în activitatea
dumneavoastră profesională de noţiunea de control
social?
– Cum definiţi noţiunea de control social?
– Care consideraţi că este rolul controlului social?
– În ce măsură consideraţi important controlul social în
societate?
– Ce legătură credeţi că există între control social şi
reducerea infracţionalităţii sau proliferarea ei?
– Care consideraţi că sunt cauzele acestei legături?
V. Instituţii de control social la nivel comunitar /resurse

comunitare (rol, funcţii, impact)
– Ce instituţii consideraţi că îndeplinesc rolul de control
social?
– Cărei instituţii acordaţi mai multă importanţă din
acest punct de vedere?
– În funcţie de instituţia pe care o consideraţi mai
importantă, vă rog să o caracterizaţi după
următoarele criterii:
1. importanţa şi argumentarea ei;
354
ANEXE
2. locul ocupat în rândul instituţiilor cu rol de control

social;
3. funcţia de control social pe care o exercită i
rezultatele obţinute;
4. modalităţi de exercitare a controlului social asupra
comunităţii de prevenire;
comunităţii de intervenţie);
6. personalul specializat din cadrul instituţiei: realizaţi
un profil al acestuia/ Ce calităţi ar trebui să
întrunească „agentul”1 de control social?;
7. arii de îmbunătăţire la aferente instituţiei: Ce altceva
ar mai trebui adăugat ca instituţia (poliţiei,
probaţiunii, penitenciarului etc.) să funcţioneze mai
bine?;
– Dintre instituţiile enunţate de dumneavoastră, care
consideraţi că îndeplinesc rolul de control social formal?
Dar informal?
– Ce părere aveţi despre instituţiile cu rol de control social
informal, în comparaţie cu instituţiile /agenţii formali
(juridic, normativ)? Care dintre ele asigură cel mai
bine ordinea socială?
– Care dintre instituţiile cu rol de control social
contribuie în mod efectiv la reducerea criminalităţii/
– Care dintre instituţii contribuie la creşterea gradului de
siguranţă socială în comunitate?
– Care dintre instituţiile menţionate au un impact mai
mare asupra comunităţii, cetăţeanului? Dar care au un
caracter represiv?

1 Numim agent de control social: personal specializat din cadrul
instituţiilor cu rol de control social.
355
DINCOLO DE GRATII
– În trecut (epoca comunistă), care instituţii deţineau cel

mai mare grad de control social? Dar în prezent? Dacă
există vreo schimbare în dinamica controlului social,
care consideraţi că sunt cauzele acesteia?
– Ce alte instituţii ar mai trebui să existe la nivel
comunitar, în afară de cele pe care le-aţi menţionat
deja? Ar mai fi necesar să fie create noi mecanisme de
control social?
VI. Rolul instituţiei probaţiunii în lanţul instituţiilor

vizate
– Care consideraţi că este locul instituţiei probaţiunii în
circuitul instituţiilor de control social?
– Care este, după părerea dumneavoastră, gradul de
control social pe care îl exercită Serviciul de
Probaţiune la nivel comunitar?
– În opinia dvs, care sunt tipurile de activităţi care ar
trebui derulate de către Serviciul de Probaţiune
pentru asigurarea unui grad de control social optim?
– …………………….dar pentru procesul de reintegrare
socială a persoanelor care comit infracţiuni?
– Care dintre activităţile derulate asigură în proporţia
cea mai mare controlul social?
– ……………………….dar reintegrarea socială a
persoanelor care comit infracţiuni?
– Care consideraţi că sunt modalităţile de exercitare a
controlului social pe care le utilizează Serviciul de
Probaţiune?
– Ce alte activităţi ar mai trebui adăugate Serviciului de
Probaţiune pentru îmbunătăţirea activităţii acestuia?
– Ce alte instituţii ar putea exercita la fel de bine/mai
bine ca Serviciul de probaţiune rolul de control social
356
ANEXE
VII. Forme de control social informale

– Vă rog să menţionaţi şi alte forme de control social
decât cele menţionate.
Cunoaşteţi forme de control social informal?
– Credeţi că aceste forme de control social sunt
importante? În comparaţie cu formele de control
social formale, cum le definiţi?
– Care credeţi că sunt instituţiile care reglemen-
tează/promovează latura morală a controlului social?
Daţi exemple. Ordonaţi-le în ordinea importanţei.
– Care sunt modalităţile de control social utilizate de
aceste instituţii? (pe ce principiu?
– În ce măsură reuşesc aceste instituţii să asigure ordinea
socială?
– …………………….să contribuie la scăderea ratei
– Care consideraţi că este impactul instituţiilor cu rol de
control social informal asupra comunităţii în general,
a cetăţenilor, în special?
– În ce măsură consideraţi respectarea normelor morale
eficientă pentru menţinerea ordinii sociale? Este acest
lucru un mijloc de exercitare a controlului social
informal?
– Ce loc ocupă instituţia probaţiunii în rândul acestor
instituţii de control social? Poate fi considerată una
dintre ele?
357

ANEXA nr. 3
GHID DE INTERVIU
Specialişti instituţii de control social
(asistent social – DGACPC, consilier de probaţiune,
poliţist, educator din cadrul penitenciarelor)
VIII. Definirea noţiunii de control social versus

infracţionalitate şi relaţia dintre ele
– Când aţi auzit pentru prima dată în activitatea
dumneavoastră profesională de noţiunea de control
social?
– Cum definiţi noţiunea de control social?
– Care consideraţi că este rolul controlului social?
– În ce măsură consideraţi important controlul social în
societate?
– Ce legătură credeţi că există între control social şi
reducerea infracţionalităţii sau proliferarea ei?
– Care consideraţi că sunt cauzele acestei legături?
IX. Instituţii de control social la nivel comunitar/resurse

comunitare (rol, funcţii, impact)
– Ce instituţii consideraţi că îndeplinesc rolul de control
social?
– Cărei instituţii acordaţi mai multă importanţă din
acest punct de vedere?
– În funcţie de instituţia pe care o consideraţi mai
importantă, vă rog să o caracterizaţi după
următoarele criterii:
1. importanţa şi argumentarea ei
2. locul ocupat în rândul instituţiilor cu rol de control
social
358
ANEXE
3. funcţia de control social pe care o exercită i

rezultatele obţinute
comunităţii de prevenire,
comunităţii de intervenţie)
6. personalul specializat din cadrul instituţiei: realizaţi
un profil al acestuia/ Ce calităţi ar trebui să
îndeplinească „agentul”1 de control social?
7. arii de îmbunătăţire la aferente instituţiei: Ce altceva
ar mai trebui adăugat ca instituţia (poliţiei,
probaţiunii, penitenciarului, etc) să funcţioneze mai
bine?
– Dintre instituţiile enunţate de dumneavoastră, care
consideraţi că îndeplinesc rolul de control social formal?
Dar informal?
– Ce părere aveţi despre instituţiile cu rol de control social
informal, în comparaţie cu instituţiile /agenţii formali
(juridic, normativ)? Care dintre ele asigură cel mai
bine ordinea socială?
– Care dintre instituţiile cu rol de control social
contribuie în mod efectiv la reducerea criminialităţii /
– Care dintre instituţii contribuie la creşterea gradului de
siguranţă socială în comunitate?
– Care dintre instituţiile menţionate au un impact mai
mare asupra comunităţii, cetăţeanului? Dar care au un
caracter represiv?
– În trecut (epoca comunistă), care instituţii deţineau cel
mai mare grad de control social? Dar în prezent? Dacă

1 Numim agent de control social: personal specializat din cadrul
instituţiilor cu rol de control social
359
DINCOLO DE GRATII
există vreo schimbare în dinamica controlului social,

care consideraţi că sunt cauzele acesteia?
– Ce alte instituţii ar mai trebui să existe la nivel
comunitar, în afară de cele pe care le-aţi menţionat
deja? Ar mai fi necesar să fie create noi mecanisme de
control social?
X. Rolul instituţiei probaţiunii în lanţul instituţiilor

vizate
– Când aţi auzit pentru prima dată de instituţia
probaţiunii?/aţi luat contact? Cunoaşteţi care sunt
activităţile de bază desfăşurate de către Serviciul de
Probaţiune?
– Care consideraţi că este locul instituţiei probaţiunii în
circuitul instituţiilor de control social?
– Care este, după părerea dumneavoastră, gradul de
control social pe care îl exercită Serviciul de
Probaţiune la nivel comunitar?
– În opinia dvs., care sunt tipurile de activităţi care ar
trebui derulate de către Serviciul de Probaţiune
pentru asigurarea unui grad de control social optim?
– …………………….dar pentru procesul de reintegrare
socială a persoanelor care comit infracţiuni?
– Care dintre activităţile derulate asigură în proporţia
cea mai mare controlul social?
– ……………………….dar reintegrarea socială a
persoanelor care comit infracţiuni?
– Care consideraţi că sunt modalităţile de exercitare ale
controlului social pe care le utilizează Serviciul de
Probaţiune?
– Ce alte activităţi ar mai trebui adăugate Serviciului de
Probaţiune pentru îmbunătăţirea activităţii acestuia?
360
ANEXE
– Ce alte instituţii ar putea exercita la fel de bine/mai

bine ca Serviciul de probaţiune rolul de control social?
XI. Forme de control social informale

– Vă rog să menţionaţi şi alte forme de control social
decât cele menţionate.
Cunoaşteţi forme de control social informal?
– Credeţi că aceste forme de control social sunt
importante? În comparaţie cu formele de control
social formale, cum le definiţi?
– Care credeţi că sunt instituţiile care reglementează/
promovează latura morală a controlului social? Daţi
exemple. Ordonaţi-le în ordinea importanţei.
– Care sunt modalităţile de control social utilizate de
aceste instituţii? (pe ce principiu?
– În ce măsură reuşesc aceste instituţii să asigure ordinea
socială?
– …………………….să contribuie la scăderea ratei
– Care consideraţi că este impactul instituţiilor cu rol de
control social informal asupra comunităţii în general,
a cetăţenilor, în special?
– În ce măsură consideraţi respectarea normelor morale
eficientă pentru menţinerea ordinii sociale? Este acest
lucru un mijloc de exercitare a controlului social
informal?
– Ce loc ocupă instituţia probaţiunii în rândul acestor
instituţii de control social? Poate fi considerată una
dintre ele?
XII. Alte aspecte.
361

ANEXA nr. 4
ANALIZA DE CONŢINUT CATEGORIALĂ /

TEMATICĂ MIXTĂ
CATEGORII/
TEME SPECIFICAŢII
DIMENSIUNI
I.1. Familiarizare I.1.1. perioada studiilor (I9), (I5)
I.2.1. „toate pârghiile care stau
la dispoziţia statului pentru a
asigura o bună funcţionare a
societăţii.(I9)
I.2.2. „o activitate pe care o
I.2. Definire exercită mai multe instituţii
pentru a asigura o ordine
publică, respectarea normelor
sociale”.(I5)
I.2.3.„totalitatea pârghiilor care
asigură ordinea socială”. (I4)
I.3.1. Coordonarea individului
I. Control social I.3. Rolul (I9)
controlului social Respectarea unor reguli, norme
(I5)
I.4. Importanţa
I.4.1.Evitarea haosului (I9), (I5)
controlului social
I.5. Modalităţi de
I.5.1. Sistem represiv, principii
control social
religioase (I9)
formal şi informal
I.6.1. Relaţia este reprezentată
I.6. Relaţia dintre de politicile penale (I9)
control social şi I.6.2. „prin control social se
infracţionalitate asigură o prevenire şi o
combatere a infracţiunilor şi a
362
ANEXE
CATEGORII/
TEME SPECIFICAŢII
DIMENSIUNI
contravenţiilor, deci se asigură
respectarea acestora”. (I5)
II.1.1. justiţia, prin puterea
judecătorească, puterea
administrativă, guvernul şi
autoritatea prezidenţială,
justiţia. (I9)
II.1.2. pe primul nivel aparatul
juridic format din instanţă,
parchet, poliţie, iar în planul al
II.1. Identificarea
doilea Serviciul de Probaţiune,
instituţiilor cu rol
Consiliul local, Primăria, Poliţia
de control social
Comunitară, Inspectoratul de
Stat în Construcţii, Garda
II. Instituţii de Financiară, Direcţia de Sănătate
control social publică, Direcţia Veterinară.(I5)
II.1.3. Poliţia, urmată de
Serviciul de Probaţiune,
Direcţia de Asistenţă Socială,
DIICOT. (I4)
II.2. instituţia cu cel II. 2.1.Parlamentul – puterea
mai puternic rol de legislativă (I9)
control social II.2.2. aparatul juridic – Poliţia
formal (I5), I4
II.2.a. funcţie II.2.a.1. funcţia de prevenire (I4)
şi instrumentare dosare (I5)
II.2.b. modalităţi II.2.b.1. aplicarea de
contravenţii, constatarea de
infracţiunii, instrumentarea
dosarelor şi începerea urmăririi
penale, dar şi activitatea asta de
prevenire (I5)
II.2. programe (I4)
363
DINCOLO DE GRATII
CATEGORII/
TEME SPECIFICAŢII
DIMENSIUNI
II.2.c. portret model II.2.c.1. onest, cinstit, să dea
al „agentului” de curs solicitărilor cetăţenilor, să
control încerce să îi ajute să-şi rezolve
problemele, să ia măsurile
legale, să aibă o pregătire
profesională (I5)
II.2.c.2. coloană vertebrală, deci
oameni cu un sistem de valori
foarte sănătos, moralitate
profesională (I9)
II.3. instituţii cu rol
de control social II.3.1. Biserica (I9)
informal
II. Instituţii de II.4.1. Puterea legislativă –
control social
II.4. instituţii cu rol Justiţia (I9)
in reducerea II.4.2. parchetul şi instanţa de
infracţionalităţii judecată. (I5)
II.4.3. poliţia (I4)
II.5. instituţii cu rol II.5.1. Ministerul de Interne:
în asigurarea Poliţia, Jandarmeria (I9)
securităţii II.5.2. Poliţia (I5), I4
II.6.1. Dinamica schimbată –
II.6. dinamica într-o „involuţie, degenerare,
controlului social prin sporirea gradului de
(de la epoca libertate individuală” (I9)
comunistă la epoca II.6.2. Dinamica schimbată: de
prezentă ) la un rol coercitiv la
democratizare (I5)
II.7.1. Poliţia, Justiţia – impact
II.7. instituţii de negativ, coercitiv (I9)
impact II.7.2. Poliţia (I5), I4
364
ANEXE
CATEGORII/
TEME SPECIFICAŢII
DIMENSIUNI
II.8.1. Instituţia Sfatului
(formată din: preot, primar,
II.8. propuneri de
II. Instituţii de judecător de pace) (I9)
instituţii noi cu rol
control social II.8.2. instituţii răspunzătoare
de control social
de asigurarea securităţii
victimelor infracţiunilor. (I5)
III.1.1. 2001 – momentul
III.1. Familiarizare
angajării în sistem (I9),
cu termenul în
2000/2001 (I5)
acrivitatea
III.1.2. 1998 – etapa
profesională
experimentală (I4)
III.2.1. Foarte bine (I9)
III.2. Cunoaşterea
III.2.2. Mediu, accent pe referate
activităţilor
de evaluare, ca urmare a
Serviciului de
colaborării (I5)
Probaţiune
III.2.3. Bine (I4)
III. Instituţia
III.3.1. activităţile
probaţiunii
specifice
III.3.1. 1. Activitatea principală
reintegrării sociale
asitenţa şi consilierea (I9), I4
ale persoanelor
III.3.1.2. Supravegherea (I5)
care comit
infracţiuni
III.4. Gradul de III.4.1. mediu, ca urmarea a
control social ariei restrânse de adresabilitate
exercitat de în rândul populaţiei. (I9), I4
Serviciul de III.4.2. grad mic, ca urmare a
Probaţiune (S.P.) mărimii mici a instituţiei. (I5)
III.5.1. de monitorizare, prin
III.5 Funcţia contactul direct cu individul,
exercitată de ceea ce duce la combaterea
control social cauzelor infracţionalităţii. (I9),
de veghere (I5)
365
DINCOLO DE GRATII
CATEGORII/
TEME SPECIFICAŢII
DIMENSIUNI
III.6.1. o îmbinare între
III. Instituţia III.6. Modalităţile autoritate şi asistare (I9)
probaţiunii de control social III.6.2. contactul cu persoana şi
exercitate de S.P. demersurile pentru reducerea
riscului de recidivă (I5)
IV.1. identificare, IV.1.1. manipularea în masă,
forme libertatea religioasă (I9)
IV.2 Instituţii cu rol
IV.2.1. Biserica (I9), (I5)
informal
IV.3. Modalităţile
IV.3.1. principiile şi valorile
de control social
creştine promovate (I9)
utilizate de aceste
IV. Forme de IV.3.2. reguli morale (I5)
instituţii
control social
informale IV.4.1. asigurarea ordinii
publice, reducerea
IV.4. Funcţii de
infracţionalităţii (I9)
control
IV.4.2. asigurarea ordinii sociale
(I5)
IV.5. comparaţia cu IV.5.1. mai importante (I9), pt.
instituţiile de că se adresează unei părţi mai
control represive mare de populaţii (I5)
366

ANEXA nr. 5
Grilă de analiză a studiului

„Control social şi criminalitate”
I. Control social versus infracţionalitate şi relaţia dintre

ele
- Definirea noţiunii de „control social” (norme, mijloa-
ce, instrumente, formal, informal, sancţiuni, coerciţie)
- Rolul controlului social în socieate (insturarea ordinii,
echilibru al vieţii sociale)
- Relaţia dintre control social şi infracţionalitate/
criminalitate (raport invers proporţional)
- Impactul controlului social (la nivel psihologic)
- Forme ale controlului social (formal, informal; coer-
citiv, socio-educativ)
- Dinamica controlului social raportată la schimbările
sociale (reducerea a factorului coercitiv şi umanizarea
actului de justiţie)
II. Instituţii de control coercitive, represive

- Instituţii reprezentative (aparatul juridic, legislaţia,
instituţii de deţinere)
- Modalităţi de control social utilizate (aplicarea legii,
sancţiuni, sentinţe judecătoreşti)
- Impactul lor în reducerea criminalităţii (impact puternic)
- Rolul lor în asigurarea ordinii şi securităţii publice
- Scalarea lor în ordinea importanţei (se propune o
scală de la 1 la 10: Poliţia, Instanţa de judecată –
nivelul 1)
367
DINCOLO DE GRATII
- Profilul psiho-social „ideal” al „agentului de control

social” (corect, deschis, informat asupra legislaţiei în
vigoare, model de verticalitate şi moralitate)
- Schimbări survenite în timp la nivelul lor (la nivel de
legislaţie, personal)
III. Instituţii de control cu caracter psihosocial

- Instituţii reprezentative (formal: organizaţii de
asistenţă socială pe diverse domenii de activitate,
autorităţile locale; informal: grupuri de intervenţie
psihosocială, Biserica)
- Modalităţi de control social utilizate (programe de
intervenţie psihosocială, reguli morale)
- Impactul lor în reducerea criminalităţii (impact puternic)
- Rolul lor în asigurarea ordinii şi securităţii publice
- Scalarea lor în ordinea importanţei (se propune o scală
de la 1 la 10: Biserica – nivelul 1)
- Profilul psiho-social „ideal” al „agentului de control
social” (corect, deschis, informat asupra legislaţiei în
vigoare, model de verticalitate şi moralitate).
IV. Gradul de control social exercitat de instituţia

probaţiunii în circuitul instituţional de control
- Aprecierea gradului de control social exercitat (mediu)
- Modalităţile de control social utilizate (supra-
vegherea, asistenţa şi consilierea)
- Corpusul (subgrupul) de instituţii în care se inte-
grează (aparatul juric: pe lângă instanţa de judecată)
- Arii de îmbunătăţire (îmbunătăţirea resurselor finan-
ciare, dezvoltarea schemei de personal, profesionali-
zarea, îmbunătăţirea colaborării cu instanţa de
judecată şi cu celelalte instituţii de la nivelul
comunităţii).
368

ANEXA NR. 6
Chestionar explorativ destinat experţilor

(Studiul 2 – „Atitudinea discriminatorie şi dificultăţile de
reintegrare a foştilor condamnaţi”)
Dragi colaboratori,
Vă rugăm să denumiţi 5 aspecte care să reflecte dificultăţile de

reintegrare în societate a deţinuţilor ce urmează să se libereze
condiţionat şi a persoanelor care mai au 6 luni până la finalizarea
perioadei de supraveghere pentru fiecare dintre cele 3 dimensiuni:
– reintegrarea socială a persoanelor care comit infracţiuni
1.
2.
3.
4.
5.
– discriminarea persoanelor care comit infracţiuni (disciminarea-
„tratamentul diferenţiat aplicat unei persoane în virtutea apartenenţei
reale sau presupuse la un anumit grup social; DEX- deosebire,
distingere; formă de manifestare comportamentală).
1.
2.
3.
369
DINCOLO DE GRATII
4.
5.
– etichetarea persoanelor care comit infracţiuni (aplicarea/
atribuirea unei etichete în funcţie de un anumit comportament, care are
de cele mai multe ori un sens negativ).
1.
2.
3.
4.
5.
Menţionăm că ajutorul vostru ne este foarte util în aplicarea „metodei

experţilor”, pentru efectuarea unei cercetări cu tema: „Efectele
etichetării asupra reintegrării sociale a persoanelor care comit
infracţiuni”.
Vă mulţumim!
370

ANEXA nr. 7
Chestionar de măsurare a atitudinii discriminatorii şi a

dificultăţii de reintegrare
Studiul 2 – Atitudinea discriminatorie şi dificultăţile de

reintegrare a foştilor condamnaţi
Chestionar
Vă prezentăm o listă de afirmaţii. Vă rugăm să apreciaţi

pe o scală de la 1 la 6 (1 - dezacord total, 6 - acord total) măsura
în care sunteţi de acord cu afirmaţiile de mai jos. În acest sens, vă
rugăm să marcaţi cu un X câte un răspuns pentru fiecare rând.
Nu există răspunsuri corecte sau greşite, acestea sunt
doar opiniile dvs. Informaţiile obţinute vor fi strict confidenţiale,
iar chestionarele anonime.
Vă mulţumim!
Dezacord Dezacord Dezacord Acord Acord Acord

total parţial parţial total
I. 1 2 3 4 5 6
1. Persoanele care au
făcut închisoare vor
întâmpina probleme
în:
a. familie
b. găsirea unui loc de
muncă
c. grupul de prieteni
d. localitatea de
domiciliu (vecini,
cunoscuţi, apropiaţi).
fost condamnate cu
supraveghere în
371
DINCOLO DE GRATII

I. 1 2 3 4 5 6
libertate vor
întâmpina probleme
în:
a. familie
b. găsirea unui loc de
muncă
c. grupul de prieteni
d. localitatea de
domiciliu (vecini,
3. Este necesară
înfiinţarea unor
instituţii care să
sprijine reintegrarea
4. Foştii condamnaţi
respectă normele
sociale.
5. Principalul vinovat
pentru comiterea de
alte infracţiuni de
către persoanele care
au terminat o
pedeapsă este:
a. familia
b. comunitatea de
provenienţă
c. anturajul (grupul de
prieteni)
d. persoana în cauză.

II. 1 2 3 4 5 6
6. După finalizarea
pedepsei, foştii
condamnaţi ar trebui
372
ANEXE

II. 1 2 3 4 5 6
să fi sprijiniţi prin
ajutoare sociale
(pachete alimentare,
alocaţii de sprijin
financiar etc.) pentru
îmbunătăţirea
situaţiei lor.
sunt motivaţi să-şi
îmbunătăţească
propria situaţie.
executat o pedeapsă
se bazează după
finalizarea acesteia
pe:
a. Primărie
b. Angajatori
c. Penitenciar
d. Organizaţii
nonguvernamentale
(fundaţii, asociaţii)
e. Serviciul de
Probaţiune (instituţie
care supraveghează în
libertate şi sprijină
reintegrarea
persoanelor care au
comis infracţiuni )
f. Biserică
g. Persoanele apropiate
/ familie
h. Propria persoană.
făcut închisoare se
adaptează cu
uşurinţă la:
373
DINCOLO DE GRATII

II. 1 2 3 4 5 6
a. viaţa de familie
b. locul de muncă
c. localitatea de
domiciliu (vecini,
cunoscuţi, apropiaţi)
fost condamnate cu
supraveghere în
libertate se adaptează
cu uşurinţă la:
a. viaţa de familie
b. locul de muncă
c. localitatea de
domiciliu (vecini,
cunoscuţi, apropiaţi)
11. Dacă foştii
condamnaţi îşi fac un
plan de îmbunătăţire
a situaţiei lor, vor
avea mai multe şanse
de reuşită în
societate.
12. Patronii/
angajatorii angajează
persoanele care:
a. au ispăşit pedeapsa
închisorii
b. au fost condamnate
cu supraveghere în
libertate
13. Aţi accepta
persoane care au
săvârşit infracţiuni:
a. în echipa de
serviciu/ de lucru
b. cercul de prieteni
c. în vecinătate.
374
ANEXE

II. 1 2 3 4 5 6
de etnie rromă vor
avea probleme în:
a. familie
b. comunitate/societate
c. câmpul muncii.
15. Persoanele care
făcut închisoare ar
trebui să locuiască la
marginea
localităţilor.
fost condamnate cu
supraveghere în
libertate ar trebui să
locuiască la marginea
localităţilor.
au şanse egale de
promovare
profesională cu
ceilalţi angajaţi.
18. Apreciaţi în ce
măsură sunteţi de
acord ca foştii
condamnaţi să fie
primiţi în comunitate
dacă au comis:
a. 1 infracţiune
b. 2- 3 infracţiuni
c. mai mult de 3
infracţiuni.
19. O persoană care a 1 2 3 4 5 6
comis o infracţiune
cu violenţă nu este
primită în
comunitatea de
375
DINCOLO DE GRATII

II. 1 2 3 4 5 6
provenienţă.
20. O persoană aflată
în conflict cu legea
este privită ca:
a. un „infractor”
b. o persoană
„periculoasă”
c. o persoană
„iresponsabilă”
d. „recidivist”
e. „irecuperabil”
g. o persoană care
merită a doua şansă
h. altfel, cum?
III.
21. Vă rugăm să precizaţi soluţii pe care le consideraţi potrivite pentru uşurarea
reintegrării sociale a foştilor condamnaţi.
22. Gen :
 M
 F
23.Vârstă:
 între 18 şi 25 ani
 peste 65 ani
376
ANEXE
24. Studii :
 gimnaziale
 liceale
 universitare
 postuniversitare
25. Profesia:
 Specialist în domeniul socio-uman (precizaţi
care……………….)
 Specialişti în domeniul medical (precizaţi
care…………………..)
 Agent de poliţie
 Specialist în domeniul tehnic-IT (precizaţi
care………………….)
 Funcţionar public
 Lucrători, operatori în comerţ
 Muncitori din agricultură
 Muncitori şi meseriaşi
 Muncitori necalificati
 Studenţi (precizaţi facultatea şi
specializarea…………………….)
 Alta: vă rugăm să menţionaţi
care..................................................)
377

ANEXA nr. 8
Testul T – Student pentru eşantioane independente aplicat

itemilor specifici dimensiunii „Probleme de reintegrare socială
în loc de muncă”
m contact m contact
Item t(210) p
direct accidental
i1b Persoanele care au executat
pedeapsa închisorii vor întâmpina
-1,099 4,99 5,13 ,273
probleme în: găsirea unui loc de
munca.
i2b Persoanele care au fost
supravegheate in libertate vor
-4,402 3,09 3,83 <001
întâmpina probleme în: găsirea unui
loc de munca.
i9b Persoanele care au executat
pedeapsa închisorii se adaptează cu -3,079 3,83 4,30 ,002
uşurinţa la: locul de munca.
i10b Persoanele care au fost
supravegheate in libertate se
-5,850 2,23 3,04 <001
adaptează cu uşurinţa la: locul de
munca.
i12a Patronii/angajatorii angajează
persoanele care: au ispăşit pedeapsa -4,212 4,05 4,72 <001
închisorii.
i12b Patronii/angajatorii angajează
persoanele care: au fost supravegheate -5,462 2,86 3,71 <001
în libertate.
i13a Aţi accepta persoane care au
săvârşit infracţiuni: în echipa de 3,363 3,99 3,35 ,001
serviciu/de lucru.
378

ANEXA nr. 9
Testul T – Student pentru eşantioane perechi aplicat itemilor

specifici dimensiunilor „familie”,
„loc de muncă”, „comunitate”
Lotul de specialişti
A. Familia – dintre închisoare vs. supraveghere

Itemi medii t(211) p
i1a Persoanele care au executat pedeapsa
3,41
închisorii vor întâmpina probleme în: familie.
11,346 <.001
i2a Persoanele care au fost supravegheate în
2,45
libertate vor întâmpina probleme în: familie.
i9a Persoanele care au executat pedeapsa
închisorii se adaptează cu uşurinţă la: viaţa de 3,51
familie.
12,815 <.001
i10a Persoanele care au fost supravegheate în
libertate se adaptează cu uşurinţă la: viaţa de 2,33
familie.
Tabelul A. Testul T – Student pentru eşantioane perechi aplicat
itemilor specifici dimensiunii „familia”
B. Loc de muncă – dintre închisoare vs. supraveghere

i1b Persoanele care au executat pedeapsa
închisorii vor întâmpina probleme în: găsirea
5,06
unui loc de muncă.
16,969 <.001
i2b Persoanele care au fost supravegheate în
3,44
libertate vor întâmpina probleme în: găsirea
unui loc de muncă.
i9b Persoanele care au executat pedeapsa 4,05
închisorii se adaptează cu uşurinţă la: locul de
16,497 <.001
muncă.
i10b Persoanele care au fost supravegheate în 2,61
379
DINCOLO DE GRATII
libertate se adaptează cu uşurinţa la: locul de

muncă.
i12a Patronii/angajatorii angajează persoanele 4,37 14,954 <.001
care: au ispăşit pedeapsa închisorii.
i12b Patronii/angajatorii angajează persoanele 3,27
care: au fost supravegheate în libertate.
Tabelul B. Testul T – Student pentru eşantioane perechi aplicat itemilor
specifici dimensiunii „loc de muncă”
C. Comunitate – dintre închisoare vs. supraveghere

i1d Persoanele care au executat pedeapsa 4,44
închisorii vor întâmpina probleme în:
comunitatea din care provin (vecini,
14,287 <.001
i2d Persoanele care au fost supravegheate 3,27
în libertate vor întâmpina probleme în:
comunitatea din care provin (vecini,
i9c Persoanele care au executat pedeapsa
3,64
închisorii se adaptează cu uşurinţă la:
comunitatea de provenienţă.
i10c Persoanele care au fost 14,471 <.001
supravegheate în libertate se adaptează
2,40
cu uşurinţă la: comunitatea de
provenienţă.
Tabelul C: Testul T – Student pentru eşantioane perechi aplicat itemilor
specifici dimensiunii „comunitate”
380

ANEXA nr. 10
Reintegrarea foştilor condamnaţi

(designul Between-One-Way ANOVA simplă)
A. Închisoare
Familie Loc de muncă Comunitate
Anexa nr. 10a. Reintegrarea foştilor deţinuţi

(designul Between-One-Way ANOVA simplă.)
B. Supraveghere
Familie Loc de muncă Comunitate
Specialişti vs. non-

Specialişti vs. non- specialişti Specialişti vs.
specialişti (mean diff.=-.58, p<.001) non-specialişti
(mean diff.=-.36, p=.002) (mean diff.=-.29, p=.032)
Specialişti în devenire
vs. non-specialişti
(mean diff.=-.51, p<.001)
Anexa nr. 10b. Reintegrarea foştilor supravegheaţi
381

ANEXA nr. 11
Etichete folosite în aprecierea foştilor condamnaţi
Media
Descriptori, Media Desciptori,
Loc Non- Loc
încadrări Specialişti încadrări
criteriu specialişti criteriu
categoriale categoriale
„O persoană care
merită a doua 4,33 4,42 „Iresponsabil”
I. şansă”
I.
„Iresponsabil” 4,07 4,39 „Periculos”
„Infractor” 4 4,20 „Infractor”
„O persoană
„Periculos” 3,97 4,15 care merită a
II. doua şansă” II.
„Violent” 3,4 3,89 „Recidivist”
„Recidivist” 3,37 3,76 „Violent”
III.
„Irecuperabil” 3,15 3,27 „Irecuperabil” III.
382

ANEXA nr. 12
GHID DE INTERVIU
(deţinuţi, persoane aflate în supravegherea Serviciului de Probaţiune)
Studiul 3 – Impactul executării pedepsei asupra reintegrării

sociale a foştilor condamnaţi
I. Perioada presentenţială şi de executare a pedepsei

- modalitatea de adaptare: Cum v-aţi adaptat la
condiţiile de detenţie?
- Roluri, status- roluri în detenţie
- persoane resursă, de sprijin pe perioada de detenţie
- Care a fost cea mai grea perioada din detenţie?
- impactul încarcerarii asupra propiei persoane: Cum v-
a afectat propria persoană această perioadă?; Cum
caracterizaţi acestă perioadă din viaţa dumnea-
voastră?
II. Pregătirea pentru liberare/ finalizarea pedepsei

- Modalităţi concrete de pregătire (planuri, participarea
la programe de asistenţă şi consiliere şi impactul lor,
reluarea legăturii cu persoane resursă din familie şi
comunitate)
- relaţia cu familia de origine înainte de liberare
- propriile gânduri înainte de liberare
III. Percepţia proprie asupra dificultăţilor de reintegrare

socială
- Care consideraţi că sunt principalele dificultăţi cu care
vă veţi confrunta după liberarea dvs.?
383
DINCOLO DE GRATII
- În ce fel considerati ca v-a afectat pedeapsa executată

şansele dvs. de reintegrare post-penală?
- Cum veţi depăşi aceste dificultăţi; ce soluţii
consideraţi a fi viabile pentru reducerea sau
rezolvarea problemelor după liberare?
- Paralela dintre „lumea de aici” şi „lumea de după
gratii”.
IV. Instituţii de control social penal şi instituţii de

reintegrare socială
- percepţia condamnaţilor asupra institutiilor de
control social, prin compararea propriei instituţii de
executare cu alte instituţii din sfera justiţiei penale
- cunoaşterea agenţilor de incluziune socială
384

ANEXA nr. 13
Grila de analiză a studiul 3 –

Impactul executării pedepsei asupra condamnatului
Nr. Teme principale Teme secundare

crt.
T1 PERIOADA PRESENTENŢIALĂ ŞI - momentul primirii sentinţei şi
INIŢIALĂ A PEDEPSEI implicaţiile acesteia- perspectiva
de la momentul respectiv;
- roluri sociale şi status roluri în
perioada dinaintea condamnării
şi conservarea lor în timpul
executării (ce schimbări, evoluţii,
transfigurări etc.);
- percepţia asupra perioadei
iniţiale a pedepsei (supraveghere,
detenţie) şi adaptarea la aceasta.
T2 CARACTERIZAREA INSTANŢEI - definiri şi percepţii proprii
DE EXECUTARE SI A asupra instituţiei de executare
IMPACTULUI EI ASUPRA (penitenciar, Serviciul de
PERSOANEI CONDAMNATULUI Probaţiune);
- explicitarea impactului (pozitiv,
negativ): dificultăţi resimţite în
timpul executării pedepsei.
II.1. Stratificări şi reguli nescrise în
detenţie
II.2. Relaţia cu consilierul/
supraveghetorul penitenciar
II.3. Persoane resursă pe perioada
executării pedepsei
T3 IMPACTUL PEDEPSEI ASUPRA - modul de influenţare a pedepsei
REINTEGRĂRII SOCIALE asupra procesului de reintegrare;
- estimarea dificultăţilor în
perioada post-executare;
- estimarea şanselor de
385
DINCOLO DE GRATII
reintegrare socială.
T4 PREGĂTIREA - propriile gânduri înainte de
CONDAMNATULUI PENTRU liberare/vs. finalizare a
REINTEGRARE supravegherii;
- participarea la programe de
reintegrare şi diverse activităţi de
informare.
T5 NSTITUŢII DE CONTROL - cunoaşterea instituţiilor de
SOCIAL PENAL ŞI reintegrare socială;
REINTEGRARE SOCIALĂ POST- - crearea unui circuit de instituţii
PENALĂ de control social, prin
compararea propriei instituţii de
executare cu celelalte instituţii
din cadrul sistemului de justiţie;
V.1. Diferenţa dintre „lumea de aici” - estimarea principalelor

şi „lumea de după gratii” in perceptia diferenţedintre „lumea de aici” şi
condamnaţilor „lumea de după gratii”.
- carcaterizarea mediului carceral
versus libertate, pe baza
diferenţelor dintre ele.
386

În colecţia OBSERVATORUL SOCIAL au apărut:
La mobilité des élites. Reconversion et circulation internationale,

Mihai Dinu Gheorghiu (éditeur)
Les sciences sociales et leurs publics. Engagements et distanciations

Mihai Dinu Gheorghiu, Paul Arnault (éditeurs)
Seria TEXTE FUNDAMENTALE
Societatea de curte. Sociologia monarhiei şi a aristocraţiei de curte,

Norbert Elias
Apariţia scriitorului în literatura română,

Leon Volovici
Despre câmpul politic,

Pierre Bourdieu
Ghetoul,
Louis Wirth
Oameni ai ideilor,
Lewis Coser
Fascişti, comunişti şi ţărani.

Sociologia mobilizărilor identitare româneşti (1921-1989),
Antoine Roger
Seria ANCHETĂ DE TEREN / CERCETARE ACŢIUNE
Dezvoltare comunitară şi incluziune socială în perspectivă socioeconomică,

Mihai Dinu Gheorghiu, Daniela Gîfu (editori)

Fondurile structurale în Consorțiul Universitaria,

Geta Mitrea
Parentalitatea pe înţelesul tuturor. Pertinenţa şi derivele unui concept,

Catherine Sellenet
Sociologie electorală. Alegeri, alegători şi comportamente de vot,

Romeo Asiminei
Dezvoltarea regională și resursele umane,

Camelia Medeleanu
Seria ARHIVA SOCIALĂ – STUDII, DOCUMENTE, MĂRTURII
Parcours d’une sociologue, figures d’un engagement.

De la sociologie des élites à la transmission des savoirs.
Hommage à Monique de Saint Martin,
édité par: Mihai Dinu Gheorghiu, Pascale Gruson, Daniella Rocha
Povestirile vieţii. Teorie şi documente (ediţia a doua),

Dan Lungu
Construcţia identităţii într-o societate totalitară.

O cercetare sociologică asupra scriitorilor (ediţia a doua),
Dan Lungu

Diana Nastasa CARTE

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Diana Nastasa CARTE

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

A N C H E T E D E T E R E N/C E R C E TA R E A C I U N E

Conf.univ.dr. Sorina Poledna

Redactor: Dana Zămosteanu

© Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2013, Iaşi

Listă de abrevieri .................................................................................. 7

A.N.P. – Administraţia Naţională a Penitenciarelor

Cartea Dincolo de gratii are la bază teza de doctorat în socio-

studiază manifestările antisociale în ansamblul lor, în raporturile

Motivaţia alegerii temei propuse este în strânsă legătură cu

comite noi fapte este mai mare în cazul persoanelor care au

Pentru o mai bună aplicabilitate a teoriei în cercetarea de

socială post-penală. Discriminarea este analizată din perspectiva

ciologiei, „capitalul social” este o proprietate a interacţiunilor in-

Din perspectiva cercetării de teren, cele trei studii sunt ca-

Rezultatele celor trei anchete din cadrul tezei permit

I. CONTROL SOCIAL ŞI CRIMINALITATE

Norme şi sancţiuni sociale – concept, istoric din

Termenul normă provine din grecescul nomos, „ordine”.

realizează tot prin intermediul normelor. Dacă unii autori con-

Atelierul de multiplicare–minitipografie al Universităţii din

Bucureşti, 2006, p. 40.

agent de control. Pentru asigurarea îndeplinirii normei, autoritatea

acestui model se încearcă bunăoară trasarea unor limite atitu-

În literatura de specialitate ni se aduce în atenţie că orice

sau alte aşa-numite tehnici de neutralizare, fie de minimalizare a

filozofie românească, vol. IV, Bucureşti, Editura Minerva, 1998, p. 214,

putem discuta despre un cadru cutumiar, caracterizat de sponta-

sociale şi asigurare a sociabilităţii şi predictibilităţii comporta-

1997, apud Ogien, A., op. cit., p. 67.

Sancţiunea, în sensul cel mai general al termenului, repre-

socială. Învăţământ la distanţă, Editura Universităţii „Alexandru Ioan

Sancţiunea este percepută drept „parte componentă a

echitate”1 între prejudiciu şi reparaţia lui, mai exact, între victimă

Norma juridică în circuitul de control social

mai diverse, de la caracterul volitiv, obiectiv, abstract, continuu,

În concluzie, normele şi sancţiunile juridice reprezintă

Înţelesul de ordine socială este dat pe de o parte de interac-

să îndeplinească caracterul de singularitate, căci două ordini de

Controlul social şi fenomenul infracţional din

În prezentul subcapitol facem o trecere în revistă a ceea ce

Dreptul, instrument de control social

În ceea ce priveşte conduita socială, aceasta este imprevi-

dreptul iraţional. Prin dreptul formal se atribuie o semnificaţie

ţiile sociale şi comportamentele membrilor societăţii. Durkheim

Controlul social în perioada modernă

drept, prin constrângeri fizice sau psihice şi implicit prin

situaţii problematice. La rândul lor, atât controlul privat, cât şi

Reckless, teoria abaterii a lui Matza, teoria legăturii sociale a lui

autoconstrângere, căreia nu i se poate sustrage”1. Autocontrolul

modernităţii târzii asupra ratelor „criminalităţii” („crime”),

unui control concret. Intervenţia rapidă a poliţiei prin punerea la

Dezvoltarea acestor politici revoluţionare a condus spre

Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2005,

profesională se regăsesc şi în celelalte ministere şi industrii, o

Circuitul instituţiilor cu rol de control social

civile” sunt reprezentate de „agenţi” care deţin un anumit statut

şi Justiţie) folosesc mijloace de control coercitive, bazate pe

E. Goffman clasifică instituţiile totale în cinci mari

reglementată oficial de către instituţii”1. Cel mai concludent

„libertatea este un bun ce aparţine tuturor, în acelaşi mod,

E. Goffman ne arată că închisoarea se conduce după

dintre ele, pe de o parte numărul foarte mare deţinuţi, iar pe de

agresive”1. Apar în prim-plan „procedurile de siguranţă”, „pro-

În cazul unui control deficitar al mediului carceral, efectele