Adevaratul Duce de Windham

Jack Audley era un tîlhar de dramul mare.
Un
soldat, iar toata viaţa lui a fost un bărbat arogant. Nu
este nici nu şi-a dont vreodată să fie un membru de
onoare al regatului, care să poarte răspunderea unei
vechi moşteniri şi să domnească peste suie de
oameni.
Crace Eversleigh şi-a petrecut ultimii cinci aru ca
domnişoara dc companie a bălrinei ducese de
Wynd- ham. Slujba aceasta nu-i aduce deloc
mulţumire, fiind ocupată zi de zi cu activităţi de
rutină... pînâ ce Jack Audlev pătrunde în viaţa ci,
copleşind-o cu zhnbcte, bună dispoziţie şi farmec
masculin.
LII nu este bărbatul care să accepte un refuz, iar
cînd ea se află in braţele lui. nici ca nu este femeia
caro să poată spune nu.
Dar dacă e! este adevăratul duce, atunci este
chiar bărbatul pc care ca nu-J va putea avea
niciodată..
www.tmiron.ro
MAGAZIN VIRTUAL
JULIA QUINN
ADEVĂRATUL DUCE DE WYNDHAM

THE LOST DUKE OF WYNDHAM
by Julia Quinn
Toate drepturile rezervate acestui titlu aparţin
Editurii MIRON
JULIA QUINN
ADEVĂRATUL
DUCE DE WYNDHAM
Editura MIRON
CAPITOLUL UNU
De cinci ani Grace Eversleigh era doamna de companie a

ducesei de Wyndham, iar în acest răstimp ea a aflat mai multe
lucruri despre bătrîna văduvă care o angajase. Cea mai pertinentă
dintre ele era că în spatele aspectului exterior rigid, exigent şi
trufaş al alteţei sale nu bătea o inimă de aur.
Dar asta nu însemna că organul criticat era complet
negru. Alteţa sa, ducesa de Wyndham, nu putea fi catalogată ca
absolut rea. Văduva nu era nici crudă, nici duşmănoasă, ba nici
măcar răutăcioasă. Augusta Elizabeth Candida De- benham
Cavendish se născuse în familia unui duce, fusese căsătorită cu
un duce, apoi născuse un duce.
Sora ei era acum membru al unei familii regale
neînsemnate dintr-o ţară central-europeanâ, al cărei nume Grace
nici nu putea să-l pronunţe, iar fratele ei deţinea cea mai mare
parte din estul Angliei. Din punctul de vedere al bătrînei văduve,
lumea era un loc stratificat, cu o ierarhie pe cît de clară, pe atît de
rigidă.
Neamul Wyndham, în special cei care fuseseră înainte
Debenham, se aflau cel mai sus.
Drept urmare, văduva avea anumite pretenţii de
comportament şi deferenţă. Rareori era blîndă, nu tolera prostia şi
niciodată nu facea complimente doar de comple- zenţă.(Unii ar
putea spune că nu le facea niciodată, dar
6 JULIA QUINN
Grace a fost martoră exact de două ori la un scurt, dar sincer

’’foarte bine” - nu că ar fi crezut-o cineva mai tîrziu, cînd a
menţionat acest detaliu).
Ducesa a salvat-o pe Grace dintr-o situaţie imposibilă,
iar pentru acest gest ea avea întotdeauna respectul, recunoştinţa
şi, mai presus de toate, loialitatea lui Grace. Totuşi, văduva era
adeseori posacă, aşa că, întorcîndu-se împreună de la Reuniunea
Dansantă din Lincolnshire, trăsura lor elegantă şi bine-dotată
aluneca uşor pe străzile întunecate, iar Grace simţea o adevărată
uşurare fiindcă patroana ei dormea profund.
A fost o seară minunată, iar Grace ştia că trebuie să- i
fie recunoscătoare. Cînd au sosit, văduva s-a retras imediat pe
locul ei de onoare, alături de amicele ei, iar Grace nu a mai fost
nevoită să-i acorde serviciile.
Spre norocul ei, a dansat şi a rîs cu toate prietenele ei
vechi, a băut trei pahare cu punch, a făcut haz de Thomas -
mereu o îndeletnicire distractivă; el era în prezent ducele şi
deocamdată nu simţea nevoia ca oamenii să fie servili cu el.
Dar, mai presus de toate, a zîmbit. A rîs chiar atît de mult, încît
o dureau obrajii.
Bucuria pură şi neaşteptată a serii îi lăsase trupul
vibrînd de energie, iar acum era absolut fericită şi zîmbea în
noapte, ascultînd sforăitul uşor al ducesei, în drumul lor spre
casă. Grace închise ochii, deşi nu se simţea somnoroasă.
Balansul trăsurii avea efect hipnotizant.
Ea era aşezată cu spatele la direcţia de mers - aşa cum
se întîmpla întotdeauna - iar tropăitul ritmic al potcoavelor pe
asfalt avea puterea să moleşească.
Era ciudat. îşi simţea ochii obosiţi, dar nu şi restul trupului. Poate
nu era o idee rea să moţăie puţin - de îndată
ce vor ajunge acasă în Belgrave, văduva o va solicita să o ajute
ADEVĂRATUL DUCE DE WYNDHAM 7
cu...
Trosc!
Grace se ridică în capul oaselor, privind spre ducesa, care,
miraculos, nu se trezise. Ce a fost sunetul acesta? Oare cineva
a...
Trosc!
De data aceasta trăsura se zdruncină şi se opri brusc, astfel
încît ducesa alunecă de pe banchetă. Instinctiv, Grace se lăsă pe
genunchi şi întinse braţele împrejurul stăpînei sale, ca să o
susţină.
- Ce naiba? zise speriată bătrîna, dar tăcu imediat ce văzu
faţa speriată a lui Grace.
- împuşcături, şopti Grace.
Ducesa strînse buzele, apoi îşi scoase de la gît colierul cu
smaralde, pe care i-1 dădu lui Grace.
- Ascunde-1, ordonă ea.
- Eu? se auzi glasul stins al lui Grace, care reuşi totuşi să
pitească podoaba sub o pernă laterală. Nu se putea gîndi decît la
cum să-i bage în cap mult-stimatei Augusta Wyndham, că ea ar
putea să fie ucisă, dacă alteţa sa era atît de zgîrcită, încît să nu
dea bijuteriile....
Uşa se deschise larg.
- Scoate şi dă tot!
Grace îngheţă. Era încă îngenunchiată alături de ducesă.
Ridică uşor capul, privind spre portieră, dar nu văzu decît
capătul metalic şi rotund al armei, care era îndreptată
ameninţător spre capul ei.
- Doamnelor, se auzi din nou vocea, de data aceasta pe un
ton mult mai politicos. Vorbitorul ieşi din umbră şi, cu o
mişcare graţioasă desenă un cerc amplu cu braţul prin aer, semn
că le invita să iasă. Vă rog să mă onoraţi cu plăcerea companiei
8 JULIA QUINN
dumneavoastră, şopti el.

Grace se uită rapid în jurul ei - oricum gest inutil, fiindcă
nu exista cale de scăpare. Cînd se uită spre ducesă, pe care se
aştepta să o vadă fumegînd de furie, observă că aceasta se albise
la faţă. De-abia atunci Grace realiză că ea tremura.
Văduva tremura.
Amîndouă tremurau.
Tîlharul se rezema cu umărul de portiera trăsurii şi zîmbea
- era mai mult o grimasă leneşă, dar avea un farmec ştrengăresc.
Grace nu-şi dădea bine seama cum de a putut să vadă toate
aceste amănunte, cînd faţa lui era acoperită cu o mască, dar un
lucru se vedea clar: era tînăr.
Şi era puternic.
Şi era periculos de moarte.
- Doamnă, zise Grace, înghiontind-o pe ducesă. Cred că ar
fi bine să facem ce spune.
- îmi plac femeile raţionale, comentă el zîmbind iar. Acum
zîmbetul lui era devastator, îngheţat în colţul gurii. Totuşi, arma
lui rămase îndreptată spre ele, astfel încît şarmul lui nu putea
atenua groaza resimţită de Grace.
Apoi el întinse mîna. Ca şi cînd erau la o petrecere
cîmpenească.
Asemeni unui gentleman de provincie, care se pregătea să
întrebe despre starea vremii.
- Dacă pot să vă fiu de ajutor? şopti el galant.
Grace dădu din cap speriată. Nu putea să-l atingă. Nu ştia
de ce exact, dar simţea cu toată fiinţa ei că ar fi fost un dezastru,
dacă şi-ar fi lăsat mîna în mîna lui.
- Prea bine, zise el suspinînd. Doamnele din ziua de azi
sînt foarte independente. Sincer, mi se rupe inima. Se aplecă
spre interiorul trăsurii, aruncă o privire şi le şopti, de parcă le-ar
fi împărtăşit un mare secret: nimănui nu-i mai place să se simtă

inutil.
Grace stătea şi se uita la el.
- Aţi fost amuţite de farmecul şi eleganţa mea, comentă el,
apoi făcu un pas înapoi, ca să le permită să coboare. Aşa mi se
întîmplă tot timpul. Sincer, ar trebui să nu am voie să stau
aproape de doamne. Am un efect absolut supărător asupra
domniilor voastre.
Era nebun. Aceasta era singura explicaţie. Lui Grace nici
nu-i păsa de manierele lui elegante; cu siguranţă era nebun. Şi
avea o armă.
- Deşi - reflecta el ca pentru sine, ţinînd arma fără să o
mişte un centimetru, deşi cuvintele lui parcă ieşeau în valuri şi
pluteau prin aer - unii ar spune cu siguranţă că o femeie mută nu
poate fi deloc supărătoare.
Thomas ar fi de acord cu asta, se gîndi Grace. Ducele de
Wyndham - care insistase în urmă cu mulţi ani ca ea să- i spună
pe numele mic, pe cînd se aflau la Belgrave şi s-au tot încurcat
în felurite politeţuri conversaţionale, încercînd să folosească
apelative ca: alteţă, miss Grace şi altele - el nu avea deloc
răbdare să asiste la taclale inutile.
- Doamnă, şopti ea urgent, trăgînd-o de braţ pe bătrînă.
Văduva nu a scos un cuvînt, nici nu a dat din cap, ci a
luat-o de mînă pe Grace şi s-a lăsat ajutată să coboare din
trăsură.
- Ah, acum e mult mai bine, zise tîlharul, cu un zîmbet
larg pe buze. Ce noroc a dat peste mine să găsesc două doamne
absolut divine. Şi eu, care credeam că voi fi întîmpinat de un
gentleman scorţos.
Grace ieşi, apoi păşi în lateral, dar nu-1 scăpa din ochi pe
tîlhar. Nu arăta ca un criminal, mă rog, cel puţin cum ea şi-ar
10 JULIA QUINN
imagina că arată un criminal. Accentul lui trăda o educaţie

aleasă şi o familie bună, totuşi, ea nu-i putea stabili originea.
- Sau de un broscoi tînăr, încorsetat într-o haină cu două
numere mai mare, îşi continuă el ideea. în timp ce vorbea, se
freca la bărbie cu mîna liberă. Cunoaşteţi genul, nu-i aşa? o
întrebă pe Grace. Cu faţa roşie, bea prea mult, gîndeşte prea
puţin.
Spre marea ei surprindere, Grace se trezi că încuviinţează
tot ce spunea el.
Mă gîndeam eu că-mi daţi dreptate, continuă el.
Asemenea oameni se găsesc în număr destul de mare, din
păcate.
Grace clipi de cîteva ori şi rămase pe loc, privindu-i atentă
gura. Era singura porţiune din acest bărbat pe care o putea
urmări, fiindcă masca îi acoperea partea superioară a feţei.
Totuşi, buzele lui erau atît de mobile, aveau o formă perfectă şi
expresivă, încît chiar i se păru că îl vede. Era straniu. Şi
fermecător. Şi puţin mai mult decît tulburător.
- Ah, bine, zise el, cu acelaşi oftat plictisit, pe care Grace
l-a văzut şi la Thomas, în momentele cînd dorea să schimbe
subiectul. Sînt sigur că domniile voastre înţeleg că aceasta nu
este o vizită de curtoazie. Aruncă rapid o privire către Grace,
apoi zîmbi seducător. Mă rog, nu în întregime.
Grace dădu să spună ceva.
Ochii lui - atît cît putea să-i distingă pe sub mască - erau
foarte profunzi şi ispititori.
- îmi place foarte mult să amestec afacerile cu plăcerea,
şopti el. Adeseori nu este o opţiune, mai ales cu atîţia tineri
gentlemani care tot străbat drumurile, călătorind.
Grace ştia că ar trebui să fie surprinsă, ori chiar să
protesteze, dar vocea tîlharului era atît de catifelată, aşa cum
este şi coniacul fin, pe care-1 servea ea adeseori la Belgrave.
11
Exprimarea lui avea o anumită cadenţă, care demonstra că omul
şi-a petrecut copilăria departe de Lincolnshire, iar Grace simţi
cum se clatină şi se lasă purtată de glas, uşor, delicat, ca să
aterizeze undeva departe. Foarte departe de locurile acestea.
într-o fracţiune de secundă el o susţinu de cot, ajutînd- o să-
şi recapete echilibrul.
- Cred că nu aveţi de gînd să leşinaţi, nu? întrebă el,
strîngînd-o uşor, suficient de mult Incit să o menţină în picioare.
Dar nu-i mai dădea drumul.
Grace dădu din cap.
- Nu, zise ea încet.
- Vă mulţumesc din suflet, veni replica lui. Mi-ar plăcea
mult să vă prind în braţe, dar ar trebui să dau drumul armei şi
asta nu se poate, nu-i aşa? Se întoarse spre ducesă şi zise
chicotind: şi nici dumneavoastră să nu vă gîndiţi la asta. Aş fi
mai mult decît fericit să vă prind şi pe dumneavoastră, dar cred
că nu doriţi niciuna să permiteţi ca asociaţii mei să se ocupe de
arme.
De-abia atunci a realizat Grace că mai erau alţi trei bărbaţi.
Bineînţeles că erau - nu putea el singur să orchestreze totul.
Doar că restul participanţilor trebuiau să rămînă tăcuţi, preferind
să stea la adăpost.
Iar ea nu mai putea să-şi dezlipească ochii de conducătorul
lor.
- Vizitiul nostru a păţit ceva? întrebă Grace, îngrozită că
de-abia acum şi-a amintit de bunăstarea lui. Nu se vedeau nici
el, nici valetul care le însoţea călare.
- Nimic pe care puţină dragoste şi tandreţe nu l-ar putea
vindeca, o asigură tîlharul. Este însurat?
Ce tot bătea cîmpii omul acesta?
- Eu...nu ştiu, răspunse Grace.
- Atunci trimiteţi-1 la o casă de toleranţă. Au acolo o
12 JULIA QUINN
fatucă durdulie, care...Ah, dar la ce-mi stă mie mintea? Sînt de

faţă cu două doamne. Tîlharul rîse. Ciorbă caldă, apoi o
compresă rece, poate. Iar după toate acestea, o zi liberă, în care
omul să aibă timp să găsească un strop de iubire şi tandreţe.
Tipul celălalt, apropo - zise, facînd semn cu capul spre un grup
de copaci - este acolo. Nu a păţit nimic, te asigur, deşi poate nu
i-a plăcut că l-am legat prea strîns.
Grace roşi, apoi se întoarse spre văduvă, uimită că nu l-a
dojenit încă pe tîlhar, pentru sporovăială obscenă. Aceasta însă
era albă ca varul şi-l privea pe tîlhar de parcă ar fi văzut o stafie.
- Doamnă? zise Grace, apucînd-o de mînă. Era rece şi
umedă. Şi moale. Foarte moale. Doamnă?
- Cum te numeşti? şopti văduva.
- Cum mă numesc? repetă Grace îngrozită. Oare suferise
un atac de apoplexie? îşi pierduse memoria?
- Numele dumitale, spuse iar ducesa, de data aceasta mai
tare şi acum devenise clar că i se adresa tîlharului.
El începu să rîdă.
- Sînt încîntat că o doamnă atît de drăguţă îmi acordă
atenţie, dar desigur, nu credeţi că îmi voi dezvălui numele în
contextul derulării unui delict care m-ar putea duce la
spînzurătoare.
- îmi trebuie numele dumitale, insistă ducesa.
- Iar mie îmi trebuie toate obiectele de valoare pe care
dumneavoastră le posedaţi, răspunse el. Făcu semn spre mîna
bătrînei, înclinînd respectuos capul. Inelul dumneavoastră, vă
rog.
- Te rog, şopti văduva, iar Grace întoarse capul, ca să o
privească. Ducesa spunea rareori ’’mulţumesc”, iar niciodată nu
spunea ”te rog”.
Trebuie să se aşeze undeva, îi comunică Grace tîlharului,
13
fiindcă era evident că ducesa se simţea rău. Deşi avea o sănătate
excelentă, trecuse bine de şaptezeci de ani, iar acum suferise un
şoc.
- Nu am nevoie să mă aşez, ripostă ducesa, fapt care o
sperie pe Grace. Se uită la tîlhar, îşi scoase inelul şi i-1 întinse.
El luă inelul şi-I pipăi, apoi îl puse într-un buzunar.
Grace rămase mută cît timp privi schimbul, iar acum
aştepta ca el să ceară mai mult. Spre surprinderea ei însă,
ducesa vorbi prima.
- Mai am un săculeţ în trăsură, spuse ea - lent şi cu o
stranie şi total neobişnuită deferenţă. Te rog permite-mi să- l
iau.
- Pe cît de mult mi-aş dori să vă permit, zise el la fel de
lent, trebuie să vă refuz. Din cîte ştiu, aveţi două pistoale
ascunse sub o banchetă.
Grace înghiţi cu greu, gîndindu-se la bijuterii.
- Şi, adăugă el, devenind din ce în ce mai şarmant, vă pot
spune că sînteţi o femeie cu totul şi cu totul tulburătoare.
Suspină, cu un fler dramatic. Capabilă, trebuie să recunosc.
Surise, continuînd să o examineze pe ducesă cu nişte ochi
vicleni. Sînteţi o călăreaţă desăvîrşită, o trăgătoare de elită şi
aveţi harul să recitaţi operele complete ale lui Shakespeare în
sens invers.
Ascultîndu-i neliniştită cuvintele, văduva se albi la faţă din
ce în ce mai puternic.
- Ah, dacă eraţi cu douăzeci de ani mai tînără, zise el
oftînd teatral, nu v-aş fi lăsat să-mi scăpaţi.
- Te rog, îl imploră ducesa. Am ceva ce vreau neapărat să-
ţi dau.
- Ce schimbare fericită de dispoziţie, remarcă el. Rareori
oamenii sînt dispuşi să-şi ofere lucrurile. Asta te face să simţi că
14 JULIA QUINN
nu te iubeşte nimeni.
Grace puse mîna încet pe braţul văduvei.
- Daţi-mi voie să vă ajut, insistă ea. Bătrîna nu se simţea
bine. Era imposibil să se simtă bine. Ea nu se umilea niciodată,
nu impora şi...
- Ia-o pe ea! strigă brusc văduva, apucînd-o de braţ pe
Grace, apoi smucind-o spre tîlhar. Poţi să o păstrezi ca ostatică,
ba chiar să stai cu pistolul la tîmpla ei, dacă vrei. îţi promit, mă
voi întoarce şi voi fî neînarmată.
Grace se dezechilibră şi ajunse împleticindu-se în braţele
tîlharului. Era atît de şocată, încît nu a avut puterea să
reacţioneze şi devenise inertă. El o cuprinse instinctiv cu braţul
liber. îmbrăţişarea lui era puternică, aproape protectoare, iar ea
ştia că şi el era la fel de uimit ca ea.
Amîndoi priveau înmărmuriţi CUm, fără să aştepte
invitaţie, ducesa urcă grăbită în trăsură. Grace facea eforturi să
respire. Stătea cu spatele lipit de trupul bărbatului, iar braţul lui
puternic o presa pe abdomen, iar degetele lui se înfipseseră în
şoldul ei. îl simţea cald, ea se simţea încinsă, Doamne, cum nu
se mai simţise niciodată - fiindcă nu a mai stat vreodată atît de
aproape de un bărbat.
îi simţea mirosul, îi simţea răsuflarea, caldă şi umedă pe
gîtul ei. Apoi el făcu lucrul cel mai straniu. îşi lipi buzele de
urechea ei şi şopti:
- Nu ar fi trebuit să facă asta.
Glasul lui era...blînd. Aproape înţelegător. Dar şi sever, ca
şi cînd nu ar fi fost de acord cu modul în care o trata ducesa.
- Nu sînt obişnuit să ţin o femeie aşa, murmură el la
urechea ei. In general prefer un alt fel de intimitate, dumneata
nu?
Grace se temea să şi vorbească, aşa că tăcu. Oricum era
15
convinsă că, dacă ar fi încercat să rostească vreun cuvînt, vocea
nu ar fi ascultat-o.
- Nu-ţi voi face nici un rău, murmură el, cu buzele tot lipite
de urechea ei.
Atunci ochii ei căzură asupra pistolului pe care-1 ţinea în
mîna dreaptă. Părea periculos şi ameninţător şi acum o atingea
pe coapsă.
- Toţi avem armura noastră, şopti el, iar ea se mişcă,
realizînd speriată că el îşi strecurase brusc mîna liberă sub
bărbia ei. Cu un deget îi mîngîia uşor linia buzelor, apoi se
aplecă puţin şi o sărută.
Grace îl privea şocată cum se retrage, zîmbind suav.
- A fost prea puţin, spuse el. Păcat. Făcu un pas înapoi, îi
luă mîna şi îi sărută delicat degetele. Altădată, poate, murmură
el.
Totuşi, nu-i dădu drumul la mînă. Chiar şi în timp ce
ducesa cobora calm din trăsură, el tot îi ţinea mîna într-a sa,
mîngîindu-i uşor degetele.
Tocmai o seducea. Ea nici nu putea gîndi - cu greu mai
respira - dar era sigură de acest lucru. în cîteva minute
drumurile lor se vor despărţi, iar el nu făcuse altceva decît să o
sărute, iar ea avea să se schimbe pe veci.
Ducesa păşi în faţa lor şi era greu de spus dacă-i păsa că
tîlharul o mîngîia pe tovarăşa ei de drum, fiindcă nu a
spus nimic despre asta. Totuşi, întinse un obiect mic.
- Te rog, îl imploră ea. Ia asta.
Atunci el lăsă mîna lui Grace, avînd grijă să o mai atingă o
dată. Grace observă că obiectul din mîna tîlharului era o pictură
în miniatură. Era portretul celui de-al doilea fiul al ei, decedat
demult. Grace cunoştea acea miniatură. Ducesa o avea la ea
oriunde mergea.
16 JULIA QUINN
- îl cunoşti pe acest bărbat? îl întrebă ducesa în şoaptă.

Tîlharul privi atent chipul pictat în miniatură şi dădu din
cap negativ.
- Priveşte mai bine.
El din nou dădu din cap, apoi îi înmînă văduvei miniatura.
- Ar putea valora ceva, îi spuse unul dintre tovarăşii săi.
El dădu iar din cap şi o privi intens pe bătrînă.
- Pentru mine nu valorează atît de mult cît valorează
pentru dumneavoastră.
- Nu! strigă ducesa, ridicînd miniatura mai aproape de
ochii lui. Uite! Te implor, uită-te! Ochii lui! Bărbia lui. Gura
lui. Sînt ale tale.
Grace îşi ţinea răsuflarea.
- îmi pare rău, zise tîlharul cu blindeţe. Vă înşelaţi.
Dar ea părea că nu poate fi deloc convinsă.
Vocea lui este vocea dumitale, insistă ea. Tonul
dumitale, umorul. Le cunosc. Le cunosc aşa cum ştiu să respir.
El era fiul meu. Fiul meu.
- Doamnă, interveni Grace, luînd-o pe după umeri cu un
gest protector. în mod normal ducesa nu ar fi permis un
asemenea gest intim, dar în această seară ducesa nu se comporta
deloc normal. Doamnă, este întuneric. Omul poartă mască. Nu
poate fi el.
- Bineînţeles că nu este el, replică ea, împingînd-o violent
pe Grace. Se năpusti spre el, iar Grace îngheţă, fiindcă văzu că
toţi bărbaţii au pus mîinile pe arme.
- Nu-i faceţi rău! strigă ea, dar nu era nevoie să-i roage.
Ducesa îl apucase deja de mîna liberă pe tîlhar şi i-o strîngea ca
şi cînd ar fi fost singura ei cale de salvare.
- Acesta este fiul meu, spuse ea, strîngînd miniatura, pe
17
care o ridicase la nivelul ochilor. Se numea John Cavendish şi a
murit în urmă cu douăzeci şi nouă de ani. Era şaten, cu ochi
albaştri, iar pe umăr avea un semn din naştere. Bătrîna înghiţi
forţat, iar glasul i se transformă într-o şoaptă de-abia
perceptibilă. Adora muzica şi nu putea să mănînce căpşuni. Şi
putea să...putea să...
Ducesa nu mai putea continua, iar în jurul ei nu mai vorbea
nimeni. Atmosfera era încărcată de o tăcere apăsătoare, iar toţi
ochii erau aţintiţi asupra bătrînei. într-un final reuşi să mai
adauge şoptit:
- Putea să facă pe oricine să rîdă.
Grace nu şi-ar fi imaginat niciodată că avea să audă
următoarele cuvinte de la ea:
- Chiar şi pe mine.
Momentul rămase suspendat în timp, pur, tăcut şi greu. Nu
vorbi nimeni. Grace nu-şi dădea seama nici dacă mai respira
cineva.
Se uită la tîlhar, la gura lui, la gura aceea expresivă,
diavolească şi îşi dădu seama că era ceva în neregulă. Avea
buzele întredeschise şi, mai mult de atît, ele împietriseră. Era
prima dată cînd gura lui nu fremăta şi, cu toate că singura
lumină era cea a lunii de pe cer, Grace era sigură că omul se
albise la faţă.
- Dacă pentru dumneata mai are vreo importanţă, spuse
ducesa pe un ton hotărît, mă poţi găsi la Castelul Belgrave, unde
voi aştepta să dai un semn.
Spunînd acestea, Grace o văzu cum tremură ca o frunză şi
urcă în trăsură, ţinînd strîns în mînă acea miniatură.
Grace nu ştia ce să mai facă. Nu se mai simţea în pericol -
oricît de ciudat ar fi părut, cu trei arme îndreptate asupra ei -
18 JULIA QUINN
deşi tîlharul lăsase în jos mîna înarmată. îşi dădea seama că

prada nu fusese atît de mare pentru banda de tîlhari, aşa că,
pentru a evita un conflict, se gîndi că nu poate urca şi ea fără să
le ceară permisiunea. îşi drese glasul:
- Domnule? spuse ea, fără să ştie cum i s-ar putea adresa.
- Numele meu nu este Cavendish, spuse el calm, doar
pentru urechile ei. Dar cîndva a fost.
Grace tresări.
Apoi scurt, cu o mişcare rapidă şi experimentată, dintr- o
săritură încălecă pe calul său şi le strigă oamenilor săi:
- Aici am terminat.
CAPITOLUL DOI
Cîteva ore mai tîrziu Grace stătea pe un scaun, pe coridorul

ce dădea spre dormitorul ducesei. Era epuizată şi tot ce-şi dorea
acum era doar să se mai poată tîrî pînă în patul ei, unde oricum
era foarte sigură că urma să se perpelească, iară să poată adormi,
în ciuda faptului că oboseala o copleşise demult.
Bătrîna văduvă era atît de capricioasă în seara aceasta şi o
sunase de atîtea ori, încît pînă la urmă Grace renunţase şi şi-a tras
un scaun lîngă uşa dormitorului bătrinei, ca să-şi uşureze munca.
în ultima oră i-a adus văduvei (care nu se mai dădea jos din pat) o
colecţie de scrisori, înghesuite undeva, prin fundul unui sertar
încuiat; un pahar cu lapte cald; un pahar cu coniac; o altă
miniatură cu portretul răposatului ei fiu, John; o batistă care, clar,
avea o anumită valoare sentimentală; apoi încă un pahar cu
coniac, fiindcă pe primul l-a vărsat, în timp ce o dirija pe Grace
să-i aducă batista.
Trecuseră aproape zece minute de la ultimul clopoţel care o
chema. Zece minute în care nu a făcut altceva, decît să stea şi să
aştepte pe scaun, gîndindu-se, gîndindu-se...
La tîlhar.
La sărutul lui.
La Thomas, actualul duce de Wyndham. Pe care ea îl
considera prieten.
20 JULIA QUINN
La răposatul fiu mijlociu al văduvei, precum şi la bărbatul

care aparent îi semăna foarte mult. Şi la numele lui. Numele lui.
Grace trase adine aer în piept. Numele lui.
Doamne, Dumnezeule.
îşi aminti că nu i-a spus văduvei de nume. A rămas
nemişcată în mijlocul drumului, privindu-1 pe tîlhar care se
îndepărta, sub razele calde ale lunii. Apoi în sfîrşit, cînd şi- a
dat seama că picioarele îşi vor relua funcţia, se pregătise să
plece spre casă.
Trebuia să-l dezlege pe valet mai întîi, apoi pe vizitiu, cît
despre văduvă - era clar atît de supărată, îneît nici nu a protestat
în vreun fel cînd ea l-a urcat pe vizitiul rănit în trăsură, alături
de ele.
După care s-a suit pe capră, lîngă valet, pe locul vizitiului,
ca să pornească spre casă. Nu se pricepea foarte bine la
manevrat frîiele cailor, dar s-a descurcat.
Trebuia să se descurce. Nu avea cine să o facă. Oricum, se
pricepea bine la asta.
Se descurca. Putea să facă lucruri.
Ea i-a adus acasă, apoi a găsit pe cineva care să se ocupe de
vizitiu, apoi ea însăşi s-a ocupat de văduvă, iar în tot acest
răstimp se tot gîndea....
Oare cine era el?
Tîlharul. El a spus că s-a numit cîndva Cavendish. Putea să
fie nepotul văduvei?
Ea ştia că John Cavendish murise fără moştenitori, dar nu
ar fi fost primul nobil tînăr care să împînzească provincia cu
copii nelegitimi.
Doar că el a spus că numele lui fusese Cavendish. Ceea ce
putea să însemne că...
Grace clătină capul disperată. Era prea obosită şi nu mai
putea să gîndească, totuşi i se părea că acum trebuie să

gîndească. Ce putea să însemne faptul că numele tîlharului era
Cavendish? Un fiu nelegitim putea să poarte numele tatălui său?
Habar nu avea. Pînă acum Grace nu întîlnise nici un
bastard, el puţin nu unul cu origini nobile. Cunoştea însă multe
persoane care şi-au schimbat numele. Fiul vicarului plecase să
locuiască la nişte rude cînd a fost mic, iar ultima dată cînd a
revenit în vizită, s-a prezentat cu un nume de familie diferit.
Aşadar un fiu nelegitim putea să-şi spună cum doreşte.
Chiar dacă nu era legal să facă asta, un tîlhar nu se putea
împiedica de aceste detalii tehnice, nu-i aşa?
Grace îşi atinse gura, dar se străduia să nu recunoască fiorii
de extaz care o treceau cînd îşi amintea sărutul. El a sărutat-o. A
fost primul ei sărut, iar ea nici nu ştia cine era el.
îi cunoştea mirosul, îi ştia căldura pielii, precum şi buzele
catifelate, moi, dar nu îi ştia numele.
Nu în întregime, cel puţin.
- Grace! Grace!
Grace se grăbi să se ridice. Lăsase uşa larg deschisă, ca să o
audă pe văduvă, iar acum ea o mai striga încă o dată. probabil că
din nou era în toane rele - rareori o striga pe numele de botez.
Era mult mai dificil să folosească un ton poruncitor, dacă o
striga miss Eversleigh.
Grace intră repede în dormitor, căutînd să nu-şi trădeze
revolta, dar nici oboseala cînd o întrebă:
- Cu ce pot să vă ajut?
Văduva stătea în capul oaselor pe pat - mă rog, nu chiar în
capul oaselor. Mai degrabă stătea întinsă, iar capul se rezema pe
perne. Grace îşi dădea seama că trebuie să-i fie foarte
inconfortabilă poziţia aceasta, dar ultima dată cînd a încercat să
o convingă să şi-o schimbe, mai era puţin şi îi sărea La gît.
22 JULIA QUINN
- Unde ai fost?
Grace nu se gîndea că întrebarea aşteaptă un răspuns, dar
totuşi, zise:
- în faţa uşii dumneavoastră, doamnă.
- Vreau să-mi aduci ceva, zise văduva, acum fiind mai
degrabă agitată, decît autoritară.
- Ce doriţi să vă aduc, alteţă?
- Vreau portretul lui John.
Grace o privea fix, dar nu înţelegea ce vrea.
- Nu sta acolo! aproape că ţipă văduva.
- Dar, doamnă, protestă Grace şi făcu un pas înapoi, v-
am adus cele trei miniaturi şi...
- Nu, nu, nu, strigă bătrîna, clătinîndu-şi capul dintr-o
parte în cealaltă, pe perne. Vreau portretul din galerie.
- Portretul, repetă mecanic Grace, fiindcă era ora trei
diminieaţa şi îşi dădea seama cît de obosită era, însă înţelese că
i se cerea să dea jos de pe perete un portret în mărime naturală,
apoi să-l care două etaje, pînă în dormitorul ducesei.
- Ştii care, spuse văduva. Acela unde stă în picioare lîngă
copac şi are o scînteie în ochi.
Grace clipi de cîteva ori, încercînd să proceseze informaţia.
- Este unul singur, cred.
- Da, zise ducesa, cu o urgenţă în glas. Are o scînteie în
ochi.
- Şi pe acela vreţi să-1 aduc aici.
- Nu mai am alt dormitor, replică agasată văduva.
- Foarte bine, zise Grace, înghiţindu-şi nodul din gît.
Doamne, oare cum se va descurca? Să ştiţi că va dura ceva timp,
spuse ea.
- Trage un scaun sub el şi smulge-1 din cui. Nu trebuie
să....
Grace sări în ajutorul văduvei, care tocmai începu să

tuşească şi să se cutremure convulsiv.
- Doamnă! Doamnă! strigă ea, întinzînd mîna spre ea , să o
menţină în poziţie verticală. Vă rog, doamnă. Trebuie să
încercaţi să fiţi mai liniştită. Puteţi să vă faceţi rău.
Văduva mai tuşi de cîteva ori, luă cîteva înghiţituri de lapte
cald, apoi drăcui şi trecu pe coniac. După ce bău tot conţinutul
paharului, spuse:
- Să ştii că îţi voi face rău ţie, dacă nu-mi aduci odată
portretul acela. După ce îşi exprimă punctul de vedere, trînti
paharul pe noptieră.
Grace dădu din cap supusă.
- Cum doriţi, doamnă. Se grăbi să iasă din raza vizuală a
bătrînei apoi mai zăbovi puţin pe hol.
Seara începuse perfect, iar acum iată cîte i s-au
întîmplat. Avusese o armă îndreptată spre tîmplă, fusese sărutată
de un bărbat a cărei destinaţie era cu siguranţă spînzurătoarea,
iar acum văduva voia să o vadă luptîndu-se cu un tablou în
mărime naturală, pe care trebuia să-I scoată de pe peretele
galeriei.
La ora trei dimineaţa.
- Nici nu mă plăteşte suficient, mormăi Grace, în timp ce
cobora pe scări. Evident că nu există destui bani, ca să...
- Grace?
Se opri brusc, aproape împiedicîndu-se la ultima treaptă.
O pereche de mîini mari o prinseră, ca să nu vină în nas. Cînd
ridică privirea, ştia deja cine este. Thomas Cavendish era
nepotul văduvei. El era de asemenea şi duce de Wyndham, iar
aceasta îl făcea, fără îndoială, cel mai puternic bărbat din zonă.
Se aña la Londra aproape la fel de des cît venea aici, dar Grace
ajunsese să-l cunoască suficient de bine în decursul celor cinci
24 JULIA QUINN
ani, de cînd îi ţinea companie văduvei.

Cei doi erau prieteni. Situaţia era una stranie şi total
neaşteptată, dată fiind diferenţa dintre poziţia lor socială, totuşi,
erau prieteni.
- Alteţă, spuse ea, cu toate că o rugase mai demult să
folosească numele lui de botez atunci cînd se añau la Belgrave.
După o scurtă înclinare a capului, el înţelese, făcu un pas înapoi
şi lăsă mîinile pe lîngă corp. Pentru ea era mult prea tîrziu, ca să
se mai poată concentra asupra titlurilor şi modului de adresare.
- Ce naiba faci trează? întrebă el. Cred că e trecut de două.
- E trecut de trei, mai exact, îl corectă ea absentă, apoi
adăugă: vai de mine, Thomas.
Dintr-o dată nu se mai simţea somnoroasă. Oare să-i
spună? Să-i pomenească şi lui? Nu putea să-i ascundă faptul că
ea şi ducesa au fost acostate de tîlhari, doar că nu ştia dacă ar fi
cazul să-i menţioneze şi despre posibilitatea că ar avea un văr
de gradul întîi, care dădea tîrcoale prin provincie şi îi deposeda
pe oameni de bunurile lor valoroase.
Poate că nu trebuia să-i spună şi asta. Cu siguranţă că nu
avea rost să-i dea motive de îngrijorare, poate inutil.
- Grace?
- Scuze, ce spuneai? întrebă ea.
- De ce te plimbi pe holuri?
- Bunica ta nu se simte bine, zise ea, după care simţi
nevoia disperată să schimbe subiectul. Ai ajuns tîrziu acasă.
- Am avut treburi prin Stamford, explică el puţin cam
brusc.
Amanta lui. Dacă ar fi fost vorba despre altceva, nu ar fi dat
răspunsul atît de scurt. Totuşi, era ciudat că acum se afla aici.
De obicei îşi petrecea noaptea la castel. Cu toate că provenea
dintr-o familie respectabilă, Grace făcea parte din personalul de
serviciu la Belgrave, aşadar participa şi la toate bîrfele. în

general, dacă ducele nu venea noaptea acasă, ştia şi ea.
- Şi noi am avut o seară... palpitantă, spuse Grace.
El o privi cu senzaţia că mai trebuia să afle ceva. După ce
ezită cîteva secunde, văzînd că nu prea are de ales, spuse:
- Am fost acostate de nişte tîlhari.
Reacţia lui veni rapid:
- Doamne, Dumnezeule, exclamă el. Eşti bine? Bunica se
simte bine?
- Nu am păţit nimic, niciuna din noi, îl asigură Grace, deşi
vizitiul s-a ales cu un cucui zdravăn, de la lovitură. Mi- am luat
libertatea să-i acord trei zile de repaus, pînă se va reface deplin.
- Sigur că da. El închise ochii, ca şi cînd îl durea ceva.
Trebuie să-ţi prezint scuzele mele, zise el. Ar fi trebuit să insist
să fiţi însoţite de mai mulţi oameni călare.
- Nu fii caraghios. Doar nu eşti tu de vină. Cine s-ar fi
gîndit....Grace se opri, fiindcă nimeni nu putea fi considerat
vinovat. Sîntem bine cu toţii, repetă ea. Asta contează cel mai
mult acum.
- Ce au luat? întrebă el după ce oftă.
Grace înghiţi cu greu, fiindcă nu putea să-i spună că tîlharii
nu le-au furat decît un inel. Thomas nu era prost să nu se întrebe
de ce. Zîmbi destul de încordată şi hotărî că era cel mai bine să
dea un răspuns vag, potrivit cu situaţia.
- Nu prea mult, spuse ea. De la mine nimic. Probabil le-a
fost clar că nu sînt o femeie cu stare.
- Cred că bunica spumegă de furie.
- Este puţin tulburată, mărturisi Grace.
- Purta setul cu smaralde, nu-i aşa? El dădu din cap
gînditor. Bătrîna caraghioasă ţine foarte mult la pietrele ei.
Grace se abţinu să nu-1 admonesteze pentru modul în care
26 JULIA QUINN
o catalogase pe bunica lui.

- Practic, a rămas cu smaraldele. Le-a ascuns sub perna de
pe banchetă.
El păru impresionat.
- Nu zău?
- Da, eu le-am ascuns, recunoscu ea, deşi nu voia să-şi
evidenţieze meritele. Mi le-a aruncat chiar înainte ca tîlharii să
dea buzna în trăsură.
Atunci el surise şi, după alte cîteva momente de tăcere,
zise:
- Totuşi, nu mi-ai spus de ce eşti trează la ora aceasta
imposibilă şi ce aveai de gînd să faci. Sînt sigur că meriţi şi tu
să te odihneşti, după aşa o zi.
- Păi...eu...Părea că nu va avea încotro şi va trebui să-i
spună. Era convinsă că oricum el va observa locul gol de pe
peretele din galerie, a doua zi de dimineaţă. Bunica ta are o
dorinţă ciudată.
- Toate dorinţele ei sînt ciudate, replică el prompt.
- Nu, aceasta...mă rog...Grace ridică privirea spre cer,
exasperată. Oare cum s-a ajuns la asta de Ia bun început?
Presupun că nu ai chef să mă ajuţi să scot un portret din galerie.
- Un portret.
Ea dădu din cap afirmativ.
- Din galerie.
Ea dădu iar din cap.
- Presupun că nu o interesează unul din acelea mari,
pătrate.
- Acela cu bolul de fructe?
El dădu din cap afirmativ.
- Nu. Văzîndu-1 că nu mai spune nimic, adăugă ea: vrea
portretul unchiului tău.
- Care din ei?

- John.
El dădu din cap înţelegător, zîmbind chiar, deşi nu părea
deloc vesel.
- întotdeauna a fost preferatul ei.
- Doar că tu nu l-ai cunoscut, zise Grace, fiindcă părea
tulburată de tonul lui, care parcă sugera că el a fost de faţă cînd
bătrîna şi-a exprimat preferinţa.
- Nu, sigur că nu. A murit înainte să mă nasc eu. Dar tata
mi-a vorbit despre el.
Era clar, după expresia feţei lui, că nu mai dorea să
continue discuţia pe această temă. Grace nu ştia ce mai poate să
spună, totuşi rămase pe loc, aşteptînd ca el să-şi adune
gîndurile.
Fapt care s-a şi întîmplat, pentru că el se întoarse spre ea şi
o întrebă:
- E vorba de portretul acela în mărime naturală?
Grace se şi vedea luptîndu-se cu el, ca să-l dea jos de pe
perete.
- Mă tem că da.
O clipă ei i se păru că Thomas se întoarce să pornească spre
galerie, dar imediat se schimbă la faţă, recăpătîndu-şi expresia
aceea de duce respingător.
- Nu, spuse el hotărît. în seara asta nu-i vei da jos tabloul.
Dacă are chef să vadă afurisitul de tablou în camera ei, mîine
dimineaţă poate să roage un valet să i-1 ducă acolo.
Grace ar fi zîmbit de încîntare, apreciindu-i intenţia
protectoare, dar în acest moment se simţea mult prea obosită.
Mai ales că, atunci cînd venea vorba de văduvă, învăţase de
foarte demult că nu trebuie să să încăpăţîneze, ca să iasă totul ca
ea.
- Te asigur că nu-mi doresc nimic mai mult decît să mă
28 JULIA QUINN
retrag chiar în clipa aceasta, dar îmi este mai uşor dacă îi fac pe
plac.
- Absolut nu, zise el imperativ, apoi, fără să mai aştepte, se
întoarse şi începu să urce scările. Grace îl privi puţin, apoi
ridicînd din umeri, se îndreptă spre galerie. Doar nu putea fi
chiar atît de greu să dea jos tabloul de pe perete, nu?
Nu făcu decît vreo zece paşi, cînd îl auzi pe Thomas
urlîndu-i numele. Suspină şi se opri. Ar fi trebuit să bănuiască.
Bărbatul era la fel de încăpăţînat ca şi bunica lui, cu toate că el
nu ar fi apreciat comparaţia.
Se întoarse şi refacu drumul înapoi, grăbindu-se puţin,
fiindcă îl auzea strigînd-o din nou.
- Sînt aici, spuse ea, puţin enervată. Doamne, mai ai puţin
şi trezeşti toată casa.
El ridică ochii spre cer şi comentă:
Nu-mi spune că aveai de gînd să dai jos tabloul singură.
- Dacă nu o fac, mă va suna toată noaptea şi aşa nu voi
reuşi să dorm deloc.
El făcu ochii mici.
- Ia să mă vezi.
- Ce să văd? întrebă ea mirată.
- Cum îi desfac şnurul de la clopoţel, spuse el, apoi se
îndreptă spre scări, foarte hotărît.
- Să-i desfaci....Thomas! veni ea alergînd în spatele
lui, deşi nu se putea ţine după el. Thomas, nu poţi face asta!
El se întoarse pe loc, zîmbind, lucru pe care ea îl găsi
alarmant de-a dreptul.
- Este casa mea, zise el. Pot să fac orice doresc.
Chiar cînd Grace digera evenimentele, cu toate că
avea mintea obosită, el intra cu aplomb în dormitorul bunicii
sale:
- Ce vrei să faci? îl auzi ea întrebînd-o.

Grace se duse în acelaşi loc, grăbită şi alarmată, intră,
iar el o întrebă pe ea acum:
- Doamne, sfinte, te simţi bine?
Unde este miss Eversleigh? au fost cuvintele văduvei,
care mătura cu privirea camera, în căutarea lui Grace.
- Sînt aici, spuse tînăra, facînd doi paşi spre ea.
- L-ai adus? Unde este tabloul? Vreau să-mi văd fiul.
- Doamnă, este tîrziu, îi explică Grace. Se apropie
puţin, deşi nu ştia de ce. Dacă văduva va începe să povestească
despre tîlhar şi despre asemănarea lui cu fiul ei preferat, ea nu
avea nici o şansă să o oprească.
Totuşi, apropierea de ea îi dădea măcar iluzia că ar
putea preveni dezastrul.
- Doamnă, zise iar Grace, mai blînd. O privi pe văduvă cu
multă atenţie.
Poţi să apelezi la un valet şi să ţi-1 aducă mîine
dimineaţă, zise Thomas pe un ton conciliant, dar nu sînt de
acord să o pui pe miss Eversleigh să facă efort fizic şi în nici un
caz nu la miezul nopţii.
- Am nevoie de tablou, Thomas, zise văduva, iar Grace
întinse braţul să o ia de mînă. Avea vocea îndurerată. Ca de
femeie bătrînă. Evident că nici cînd spuse ”Te rog” nu părea să
fie glasul ei.
Grace se uită la Thomas, iar el păru stînjenit.
- Mîine, zise el. La prima oră, dacă asta doreşti.
- Dar...
- Nu, o întrerupse el. îmi pare rău că mai devreme aţi fost
acostate şi desigur, voi face tot ce este necesar - şi raţional - ca
să-ţi asigur confortul şi sănătatea, dar asta nu include toane de
30 JULIA QUINN
moment şi cerinţe la ore nepotrivite. Mă înţelegi?

Se priveau fix, iar momentele treceau foarte greu, astfel
încît Grace simţi nevoia să facă o mişcare. Apoi Thomas spuse
brusc:
- Grace, mergi la culcare. După care nu s-a mai întors cu
faţa spre ea.
Grace rămase imobilă, aşteptînd nici ea nu ştia ce -
dezaprobarea bătrînei? Poate un fulger de afară? Văzînd că nu
se întîmplă nimic, decise că trebuie să iasă din cameră.
Mergînd lent pe hol, îi auzi pe cei doi discutînd mai aprins;
nu era nimic agresiv sau impertinent în tonul lor. Oricum,
cunoscînd firea neamului Cavendish, i se părea normal ca
văduva să se comporte cu deferenţă şi să atace mai degrabă cu
cuvinte acide, decît cu strigăte înfierbîntate.
Răsuflă prelung. Nu avea cum să se obişnuiască vreodată
cu asta. Era la Belgrave de cinci ani, dar şi acum o şocau
resentimentele care circulau între Thomas şi bunica lui.
Partea cea mai rea era că nici măcar nu exista un motiv!
Odată a îndrăznit să-l întrebe pe Thomas de ce se sfidează
reciproc atunci cînd îşi vorbesc. El a ridicat din umeri pur şi
simplu, răspunzînd că aşa a fost dintotdeauna. Ea l-a dispreţuit
pe tatăl lui, spunea Thomas, tatăl lui îl ura pe el, iar el însuşi s-
ar fi putut descurca foarte bine fără niciunul dintre ei.
Grace rămase uluită. Se gîndea că într-o familie oamenii se
iubesc. Aşa era în familia ei. Mama ei, tatăl ei....închise ochii,
reţinîndu-şi lacrimile. Devenise sentimentală. Sau, poate că era
din pricina oboselii. Deja nu mai plîngea după ei. îi era dor de ei
- mereu îi va fi. Golul uriaş pe care moartea lor îl săpase în
sufletul ei se vindecase deja.
Iar acum...ei bine şi-a găsit un nou loc sub soare. Nu era
chiar aşa cum şi l-a imaginat ea şi nu era nici acela pe care l-au
planificat părinţii ei pentru ea, dar venea la pachet cu hrană,

îmbrăcăminte şi posibilitatea să-şi vadă prietenii din cînd în
cînd.
Totuşi, cîteodată, seara tîrziu, cînd stătea întinsă pe pat, îi
era foarte greu. Ştia că nu trebuie să fie nerecunoscătoare - trăia
intr-un castel, pentru numele lui Dumnezeu. Doar că ea nu a
fost educată pentru a trăi aşa. Nu ştia ce înseamnă servitudinea,
nici dispoziţiile schimbătoare.
Tatăl ei era un gentleman de provincie, iar mama ei era o
membră foarte respectată a comunităţii locale. Au crescut- o cu
dragoste şi veselie, iar uneori, pe cînd stăteau seara, în faţa
focului din cămin, tatăl ei ofta şi spunea că ea va trebui să
rămînă necăsătorită, fiindcă era sigur că în ţară nu exista un
bărbat suficient de bun pentru fiica lui.
Iar Grace rîdea şi spunea:
- Dar în restul Angliei?
- Nici acolo!
- în Franţa?
- Vai de mine, nici acolo.
- Dar în cele două Americi?
- Fetiţo, vrei să o omori pe mama ta? Ştii că i se face rău
de mare numai dacă vede plaja.
Totuşi, ei ştiau că Grace se va căsători cu cineva de acolo,
din Lincolnshire şi că ea va locui undeva, aproape, sau la o mică
distanţă de ei şi că va fl fericită. Va găsi ce au găsit părinţii ei,
deoarece nimeni nu se aştepta ca ea să se mărite pentru un alt
motiv decît dragostea. Va avea copii iar casa ei va fi plină de
rîsete şi ea va fi fericită.
Se considera cea mai norocoasă fată din lume.
Dar, febra care a lovit casa Eversleigh a fost crudă, iar cînd
s-a declanşat, Grace a rămas orfană. La şaptesprezece ani, nu se
32 JULIA QUINN
punea problema să rămînă singură, aşa încît nimeni nu putea

spune sigur ce se va întîmpla cu ea, cel puţin pînă cînd afacerile
tatălui ei se restabileau şi era citit testamentul.
Grace rîse înfundat, apoi îşi scoase de pe ea hainele şifonate
şi se pregăti de culcare. Dispoziţiile date de tatăl ei au făcut
lucrurile şi mai dificile. Aveau datorii; nu erau prea mari, dar
suficiente cît să constituie o povară. Acum se vedea că părinţii
ei au trăit cu puţin peste posibilităţile lor materiale, presupunînd
că dragostea şi fericirea îi vor ajuta să treacă prin toate.
Adevărul era că aşa a şi fost. Dragostea şi fericirea au
format un scut în calea oricărui obstacol care le-a apărut în cale
celor din familia Evesleigh.
Cu excepţia morţii.
Sillsby - singurul cămin pe care Grace l-a cunoscut- era
ipotecată. Ea a ştiut asta, dar nu şi cît de nerăbdător va fi vărul
Miles să se mute acolo. Nici el nu era căsătorit. Poate că atunci
cînd el a înghesuit-o intr-un colţ şi şi-a lipit buzele de ale ei, ea
ar fi trebuit să-l lase, mulţumind cerului că era interesat de ea şi
binevoitor.
Totuşi ea i-a tras un cot în coaste şi un genunchi în...
Ei bine, clar că după aceea el nu a mai ţinut la ea la fel de
mult. A fost singura parte a acestei aventuri care îi aducea
zîmbetul pe buze.
Furios pe refuzul ei categoric, Miles a dat-o afară din casă.
Grace a rămas fără nimic. Fără bani, fără casă şi fără rude
(fiindcă refuza să-l considere pe el rudă).
Aici intră ducesa.
Veştile legate de soarta crudă a lui Grace au călătorit foarte
rapid prin provincie. Ducesa apăruse ca o adevărată zeiţă de
gheaţă şi o luase cu ea. Nimeni nu-şi făcea iluzii că Grace avea
să fie o musafiră răsfăţată. Văduva a venit cu un alai complet, îl
privise de sus pe Miles, pînă ce l-a văzut cum chiţăie

(literalemente, iar acest episod a fost cel mai plăcut moment
pentru Grace), apoi a declarat doar pentru ea:
- Vei fi domnişoara mea de companie.
înainte ca Grace să poată refuza sau accepta, văduva s- a
întors pe călcîie şi a ieşit din cameră. Fapt care a confirmat ceea
ce ştiau cu toţii - că Grace nu a avut dreptul să aleagă încă de la
bun început.
Asta a fost în urmă cu cinci ani. Acum Grace locuia într- un
castel, mînca bucate alese, iar hainele ei erau, dacă nu croite
după ultimele cerinţe ale modei, măcar bine-croite şi din
materiale de calitate, în plus, foarte elegante.(Văduva
era, dacă nimic altceva, măcar largă la mină).
Trăia la cîteva mile distanţă de locul unde a copilărit, iar
prietenii ei locuiau în acelaşi district, ceea ce îi permitea să se
vadă cu ei la intervale regulate - în sat, la biserică sau în vizite
de după amiaza. Chiar dacă nu avea familia ei, măcar era
norocoasă că nu a trebuit să-şi facă un viitor alături de Miles.
în fine, deşi aprecia enorm tot ce a făcut văduva pentru ea,
îşi dorea ceva mai mult. Sau poate că nu mai mult. Poate doar
altceva.
Era puţin probabil, se gîndea ea, întinzîndu-se în pat.
Singurele opţiuni pentru o femeie cu poziţia ei socială erau
slujba şi căsătoria. Care, pentru ea, ar fi însemnat slujbă.
Bărbaţii din Lincolnshire erau atît de speriaţi de văduvă, încît nu
îndrăzneau să facă un pas, ca să se apropie de Grace. Era
binecunoscut faptul că Augusta Cavendish nu dorea deloc să
înceapă să-şi pregătească o nouă doamnă de companie.
Şi mai bine cunoscut era adevărul că Grace nu avea un
gologan.
închise ochii, încercînd să-şi amintească de cearşafurile pe
34 JULIA QUINN
care stătea, confecţionate din cel mai bun damasc, precum şi de

luminările în care tocmai suflase, făcute şi ele din ceară
naturală. Adevărul era că avea tot confortul fizic.
Totuşi, ce-şi dorea ea era să...
Nu prea conta ce-şi doreşte ea. Nici măcar nu se mai gîndi
la asta pînă ce adormi.
Şi visă despre un tîlhar la drumul mare.
CAPITOLUL TREI
La cinci mile depărtare, într-un han de mici dimensiuni, un

bărbat stătea în camera lui, singur, cu o sticlă de coniac
franţuzesc scump, cu un pahar gol, un cufaraş plin cu haine şi
inelul unei femei.
Numele lui era Jack Audley; fostul căpitan John Audley,
din armata Majestăţii sale; fostul Jack Audley de Butlersbridge,
ţinutul Cavan, Irlanda; fostul Jack Cavendish- Audley din
acelaşi loc; şi fostul, cît de fost se mai putea, fiindcă a fost la
vremea botezului său - John Augustus Cavendish.
Miniatura aceea nu însemna nimic pentru el. Cu greu a
reuşit să vadă ceva, atît de întuneric a fost şi ar fi trebuit să
aducă un portretist, care să surprindă esenţa umană dintr-o
miniatură pictată, oricum.
Dar inelul....
Cu degete care tremurau, îşi mai turnă puţin coniac în
pahar.
Cînd a luat inelul din mîinile bătrînei doamne, nu s-a uitat
atent la el. Dar acum, în intimitatea camerei lui închiriate, îl
examină. Iar ceea ce a văzut l-a făcut să se cutremure.
Mai văzuse acel inel şi altădată. Pe degetul lui.
Al lui eră un inel bărbătesc, dar designul era identic. O
floare răsucită cu un D spiralat. Nu a ştiut niciodată ce
36 JULIA QUINN
înseamnă, dar i s-a spus că tatăl său se numea John

Augustus Cavendish, aşadar nu exista nicăieri iniţiala D.
Nici acum nu ştia de la ce vine acel D, dar ştia că bătrîna
doamnă ştie. Şi, oricît de mult s-ar fî străduit să se convingă pe
sine că era doar o simplă coincidenţă, ştia că în seara aceasta, pe
un drum pustiu din Lincolnshire, şi-a cunoscut bunica.
Doamne, Dumnezeule.
Privi inelul încă o dată. îl pusese pe masă, cu faţa în sus, iar
el strălucea la lumina luminării. îşi scoase propriul inel de pe
deget. Nici nu-şi mai amintea cînd l-a scos de pe deget ultima
dată. Mătuşa lui a insistat mereu să-l păstreze aproape; era
singura lui amintire de la tatăl său.
I s-a mai spus că mama lui îl ţinea strîns între degetele
tremurînde, atunci cînd a fost scoasă din apele îngheţate ale
Mării Irlandeze.
Jack puse încet inelul său lîngă bijuteria geamănă. Se uită
îndelung la pereche. La ce se gîndea? Că atunci cînd le va avea
pe amîndouă, unul lîngă celălalt, va vedea că de fapt erau
diferite?
Ştia puţine despre tatăl său. Numele lui, desigur şi că era
fiul cel mai mic al unei familii britanice înstărite. Mătuşa lui îl
întîlnise doar de două ori; impresia ei a fost că într-un fel el se
înstrăinase de toate rudele. Vorbea despre ele doar în glumă, aşa
cum fac oamenii atunci cînd nu doresc să spună lucruri
importante.
Nu avea mulţi bani, cel puţin aşa presupunea mătuşa lui.
Avea haine de calitate, pe care le purta cu eleganţă, iar din cîte
spuneau oamenii, el hoinărise luni de zile prin provincia
irlandeză. A spus că venise ca martor la nunta unui prieten de
şcoală şi i-a plăcut aici atît de mult, încît a rămas. Mătuşa
lui nici nu se îndoia de asta.
Pînă la urmă, Jack ştia doar atît: John Augustus Cavendish

era un gentleman de viţă nobilă, care călătorise prin Irlanda, s-a
îndrăgostit de Louise Galbraith, s-a însurat cu ea, apoi a murit
cînd corabia care-i ducea spre Anglia s- a scufundat în
apropierea ţărmului Irlandei. Louise fusese dusă de curenţi la
mal, unde a ajuns îngheţată şi rănită, dar în viaţă. De-abia peste
o lună şi-a dat seama că era însărcinată.
Era o femeie firavă şi durerea a răpus-o, iar sora ei - femeia
care l-a crescut pe Jack ca pe propriul său fiu - a spus că mai
degrabă a fost o surpriză că ea a supravieţuit sarcinii, dar din
nefericire a decedat la naşterea lui.
Cam acestea erau toate detaliile pe care Jack le cunoştea
despre moştenirea lui paternă. Cîteodată se gîndea la părinţii lui,
întrebîndu-se ce fel de oameni au fost şi care din ei i-au dăruit
zîmbetul mereu pregătit. Adevărul era că nu-şi dorea să ştie mai
mult. Cînd a împlinit doar două zile a fost dat în grija lui
William şi Mary Audley, iar dacă aceştia şi-au iubit cumva mai
mult proprii copii, cu siguranţă au avut grijă ca el să nu simtă
asta.
Jack a crescut ca fiul natural al unui moşier de provincie,
alături de doi fraţi, o soră şi douăzeci de acri de păşuni bogate,
perfecte pentru călărit, alergat şi sărit - precum şi orice altceva i-
ar trece prin cap unui puşti.
Copilăria lui a fost una specială. Aproape de perfecţiune.
Dacă nu ar fi dus viaţa pe care a anticipat-o, dacă uneori stătea
lungit în pat şi se întreba ce naiba caută el cînd jefuieşte trăsuri
în miez de noapte - cel puţin ştia că pînă în acest moment
drumurile erau pavate cu alegerile lui, cu defectele lui.
în cea mai mare parte a timpului era fericit. Avea o fire
veselă şi bine că nu făcea alte rele, în afară de a se juca de- a
Robin Hood pe drumurile din provincia britanică. Măcar astfel
38 JULIA QUINN
simţea că are şi el un scop.

După ce a ieşit din armată, luînd-o pe drumul său, nu a ştiut
ce să facă. Nu voia să se întoarcă la viaţa de soldat, şi totuşi, ce
altă pregătire avea ? Aparent avea două calificări în viaţa lui:
ştia să stea bine pe cal, de parcă s-ar fi născut în şa şi mai ştia să
poarte o conversaţie cu atîta fler şi spirit, încît îi putea fermeca
pînă şi pe cei mai scorţoşi indivizi. Luate toate la un loc,
jefuirea trăsurilor i se păruse alegerea cea mai logică.
Jack participase la primul său jaf în Liverpool, cînd a văzut
un tînăr care-i trăgea un şut în fund unui fost soldat rămas cu o
singură mînă, care a avut tupeul să cerşească un penny. Jack era
cumva şi sub influenţa puternică a unei jumătăţi de bere la
halbă, aşa că l-a urmărit pe tînăr pînă într- un colţ întunecat, i-a
lipit o armă de piept şi i-a subtilizat portofelul.
Conţinutul obiectului a fost integral împărţit cerşetorilor
din Queens Way, dintre care cei mai mulţi luptaseră pentru
regină - pentru ca apoi să fie uitaţi de aceasta - şi pentru dragul
popor britanic.
Mă rog, nouăzeci la sută din banii aflaţi în portofel fuseseră
dispersaţi, fiindcă şi Jack trebuia să mănînce.
După acest episod, au urmat alţi paşi care l-au dus pe
drumul jafurilor la drumul mare. Era oricum mult mai elegant
decît să ducă o viaţă de tîlhar. Evident şi incontestabil, era mult
mai uşor să scape în spinarea unui cal.
Aşadar aceasta era viaţa lui. Cu asta se ocupa el. Dacă
s-ar fi întors în Irlanda, probabil că deja ar fi fost căsătorit,
dormind alături de o femeie, într-un pat normal, într-o casă.
Viaţa lui ar fi fost în County Cavan, iar lumea lui ar fi fost un
loc mult mai mic decît cea de azi.
Era un suflet călător. De aceea nu se întoarcea în Irlanda.
işi mai turnă puţin coniac în pahar. Existau o sută de motive
pentru care nu se întorcea în Irlanda. Cel puţin cincizeci, totuşi.

Luă o înghiţitură, apoi încă una, pînă ce bău tot conţinutul
şi se ameţi suficient cît să nu mai continue cu minciunile.
Exista un singur motiv pentru care nu se întorcea în Irlanda.
Unul singur şi patru persoane cu care nu credea că ar putea să
dea ochii.
Se ridică din scaun, merse la fereastră şi privi afară. Nu era
prea mult de văzut - un mic şopron pentru cai şi un copac gros,
cu frunze mari peste drum. Lumina lunii făcea ca totul să pară
de argint - aburul plutea gros, aşa încît te gîndeai că te puteai
pierde în el.
Zîmbi. Era tentant. Mereu era tentant.
Ştia unde se află Belgrave Castle. Era venit în zonă cam de
6 săptămînă; nici nu puteai rămîne atît de mult în Lincolnshire
fără să afli unde sînt amplasate marile conace, chiar dacă nu erai
de meserie hoţ, care-i jefuia pe cei care locuiau în ele. Poate era
bine să arunce o privire. Era dator cu asta cuiva. La naiba, poate
că îşi era dator lui însuşi.
Nu a fost foarte interesat de tatăl său....doar că a fost
întotdeauna interesat foarte puţin. Iar acum era aici. Cine putea
spune cînd va mai ajunge el în Lincolnshire? îi era mult prea
dfag capul său, pentru ca să rămînă în acelaşi loc prea multă
vreme.
Nu voia să discute cu bătrina doamnă. Nu voia să se
prezinte, să dea explicaţii sau să pretindă că era altcineva decît
era el de fapt....
Un veteran de război.
Un brigand.
Un vagabond.
Un idiot.
Ocazional un fraier sentimental, care ştie că doamnele cu
40 JULIA QUINN
inima blîndă, care au stat la căpătîiul răniţilor, înţeleg totul

greşit - cîteodată nu te mai poţi întoarce acasă.
Dar, vai, cît şi-ar dori să mai arunce o privire.
închise ochii. Familia lui l-ar primi înapoi cu drag. Aceasta
era partea cea mai dificilă. Mătuşa lui l-ar strînge în braţe. îi va
spune că nu a fost vina lui. Ar fi foarte înţelegătoare.
Dar ea nu l-ar putea înţelege. Cu acest ultim gînd, adormi.
Şi visă Irlanda.
A doua zi soarele strălucea de dimineaţă şi cerul era senin.
Dacă ar fi plouat, lui Jack nu i-ar fi fost greu să plece. Era
călare pe calul său şi petrecuse destul timp din viaţă afirmînd că
nu-1 deranjează dacă se udă pînă la piele. Nu călărea pe ploaie,
dacă nu era nevoit. Măcar atîta lucru putea să-şi permită.
Nu trebuia să-i întîlnească pe tovarăşii lui decît la miezul
nopţii, aşa că nu avea nici o scuză să nu meargă acolo. Mai ales
că mergea doar ca să se uite. Poate şi ca să vadă dacă putea să-i
lase inelul bătrînei doamne. Bănuia că pentru ea inelul însemna
mult. Deşi bănuia că ar fi primit o sumă bunicică pe el, ştia că
nu va fi în stare să-l vîndă.
Aşa că se aşeză să ia micul dejun şi mîncă bine - ba chiar
consumă şi o băutură, la recomandarea hangiului, care- i
garantase că-i va limpezi mintea, cu toate că el nu comandase
decît ouă. însă hangiul insistase, spunînd:
- Ştiu ce vă trebuie.
Uimitor, dar poţiunea şi-a făcut efectul imediat, ajutîndu-1
să digere masa îmbelşugată, după care Jack urcă pe cal şi se
îndreptă spre Belgrave Castle în pas lejer.
în ultimele zile trecuse prin zonă destul de des, dar acum
era prima dată cînd devenise curios în privinţa peisajului
înconjurător. Copacii i se păreau mai interesanţi acum, dintr- un
oarecare motiv - forma frunzelor, felul în care ffemătau crengile
cînd bătea vîntul. Dar şi florile. Unele îi erau cunoscute, fiind

identice cu acelea care înfloresc în Irlanda. Altele însă erau cu
totul noi, probabil fiind plantele caracteristice florei locale.
Era straniu. Nu ştia sigur la ce ar fi trebuit să se gîndească
acum. Poate că aceste privelişti au încîntat ochii tatălui său ori
de cîte ori mergea călare pe acelaşi drum. Sau, poate că, dacă nu
ar fi fost acea furtună nenorocită din Marea Irlandei, acestea ar
fi fost florile şi copacii copilăriei lui. Jack nu ştia dacă părinţii
lui şi-ar fi stabilit căminul în Anglia sau în Irlanda. Se pare că ei
mergeau într-acolo, pentru ca mama lui să fie prezentată
familiei Cavendish - şi chiar atunci, din păcate, vaporul s-a
scufundat. Mătuşa Mary i-a spus că aveau de gînd să decidă
unde aveau să locuiască după ce Louise va avea ocazia să vadă
cîteva crîmpeie din Anglia.
Jack se opri şi rupse o frunză dintr-un copac, pur şi simplu
fiindcă aşa a simţit. Nu era la fel de verde ca şi acelea de acasă,
îşi zise el. Nu că ar fi contat, desigur, doar că, într- un fel ciudat,
chiar conta.
42 JULIA QUINN
întoarse frunza pe toate părţile, apoi îi dădu drumul să cadă

pe pămînt, după care, mînat de nerăbdare, pomi în ritm alert. I
se părea absurd că se simte vinovat pentru că merge să viziteze
castelul. Doamne, doar nu mergea acolo ca să se prezinte. Nu
voia să găsească o familie nouă. Datora neamului Audley ceva
mai mult decît asta.
Pur şi simplu dorea să-l vadă. De la distanţă. Să vadă cum
ar fi fost, de ce era bucuros că nu a fost...
Dar, poate că ar fi trebuit să fie.
Jack struni calul la galop, lăsînd vîntul să-i împrăştie
amintirile. Viteza avea darul de a purifica, aproape de a ierta şi
înainte să-şi dea seama, ajunse la marginea aleii
principale. Tot ce putea exprima era..........
Sfinte Dumnezeule.
Grace era epuizată.

Dormise noaptea, dar nu prea bine şi nu suficient. Cu toate
că văduva a ales să-şi petreacă dimineaţa în pat, Grace nu-şi
putea permite luxul acesta.
Văduva era o femeie foarte pretenţioasă, atît pe verticală,
cît şi pe orizontală, sau, după cum ar fi considerat ea o poziţie
confortabilă, pe cea înclinată.
Aşadar, cu toate că se sucise şi se foise, refuzînd să ridice
capul de pe pernă, tot o chemase pe Grace de cel puţin şase ori.
în prima oră.
Pînă la urmă, se cufundase în lecturarea unui teanc de
scrisori, după care Grace scotocise destul şi pe care i le adusese
de pe biroul răposatului ei soţ, înghesuite într-o cutie cu
eticheta: JOHN , ETON.
Salvată de documente şcolare. Cine s-ar fi gîndit?
ADEVÂRATUL DUCE DE WYNDHAM 43
Momentul de respiro al lui Grace a fost întrerupt douzeci de

minute mai tîrziu, de sosirea doamnelor Elizabeth şi Amelia
Willoughby, inimoasele fiice blonde ale contelui de Crowland,
vecinele lor dintotdeauna şi, cum îi plăcea lui Grace să le
numească, prietenele ei.
în special Elizabeth. Erau de aceeaşi vîrstă şi, înainte ca
poziţia socială a lui Grace să coboare furtunos, ca urmare a
decesului părinţilor ei, erau considerate companii perfecte.
Toată lumea ştia că Grace nu avea cum să facă o partidă bună,
aşa cum li se prezicea fetelor Willoughby - ea nici nu va
participa la balurile din acest sezon de la Londra. Dar atunci
cînd erau toate în Lincolnshire, erau, dacă nu egale, cel puţin
aproape la acelaşi nivel.
Oamenii nu faceau atîta tam-tam pentru baluri şi reuniuni.
Iar cînd fetele erau singure, rangul nu era niciodată ceva
demn de luat în seamă.
Amelia era sora mai mică a Iui Elizabeth. Doar cu un an
mai mică, dar cînd erau puţin mai tinere, diferenţa li se părea
uriaşă, aşa încît Grace nu o cunoştea prea bine. Totuşi, se gîndea
că acest lucru se va schimba cît de curînd.
Amelia era logodită cu Thomas, iar acest fapt a fost decis
încă de cînd era în leagăn. Ar fi fost Elizabeth, doar că ea era
promisă unui alt tînăr lord (la fel, tot din fragedă copilărie;
lordul Crowland nu era genul de om care să lase lucrurile la
voia hazardului). Totuşi, tînărul Elizabethei a murit de tînăr.
Lady Crowland (care nu era renumită pentru tactul ei) a declarat
că acest lucru constituie un mare inconvenient, dar actele care îi
legau pe Amelia de Thomas fuseseră deja semnate, aşa că
lucrurile rămîneau aşa cum erau.
Grace nu a discutat niciodată despre logodnă cu Thomas -
cei doi erau prieteni, dar el nu ar fi discutat niciodată cu ea
despre ceva atît de personal. Totuşi, ea bănuise demult că lui i
44 JULIA QUINN
se părea foarte convenabilă această situaţie. Un logodnic le

facea pe domnişoare (ca şi pe mamele lor)să se gîndească doar
la căsătorie. într-un fel. Era foarte evident că doamnele din
Anglia îşi acopereau pariurile pe care le puneau, iar bietul
Thomas nu se putea duce nicăieri fără ca femeile să nu încerce
să se pună într-o lumină favorabilă, în caz că Amelia ar fi
dispărut.
Sau murit.
Sau să se decidă că nu doreşte să devină ducesă.
Zău aşa, se gîndi Grace, de parcă Amelia ar fi avut de ales
în acest sens.
Dar, cu toate că o soţie ar fi fost un mijloc de intimidare
mult mai eficient, decît o logodnică, Thomas continua să tragă
de timp, fapt pe care Grace îl considera absolut îngrozitor şi
necinstit din partea lui. Amelia avea deja douăzeci şi unu de ani,
pentru Dumnezeu. Şi, după cum spunea lady Crowland, cel
puţin patru bărbaţi din Londra i- ar fi cerut şi ei mîna, dacă nu ar
fi ştiut că o aştepta titlul de viitoare ducesă de Wyndham.
(Elizabeth, deşi era sora ei, spunea că nu erau decît trei, dar
chiar şi aşa, biata fată aştepta cuminte de ani buni deja).
- Cărţi! exclamă Elizabeth imediat ce au intrat în cameră.
Aşa cum am promis.
La porunca ei, mama Elizabethei împrumutase cîteva cărţi
de la văduvă. Nu că lady Crowland le-ar fi citit. Lady Crowland
citea foarte puţin, în afară de paginile de cancanuri, dar
retumarea lor era un pretext bun ca să vină în vizită la Belgrave,
iar ea era mereu de acord cu orice eveniment care o aducea pe
Amelia cît mai aproape de Thomas.
Nimeni nu se îndura să-i spună că rareori se întîmpla ca
Amelia să-l vadă măcar pe Thomas, cînd venea la Belgrave. în
cea mai mare parte a timpului era obligată să suporte compania
văduvei - companie, totuşi era un cuvînt prea generos, pentru a

o descrie pe Augusta Cavendish, în vreme ce se înfăţişă înaintea
tinerei domnişoare care era menită să asigure continuitatea
neamului Wyndham.
Văduva se pricepea foarte bine cînd venea vorba de găsit
cusururi. Ba chiar s-ar fi putut numi marele ei talent.
Iar Amelia era subiectul ei preferat.
Astăzi însă, a fost cruţată. Văduva era încă sus şi citea
conjugările în latină, scrise de fiul ei decedat, iar astfel Amelia a
sfîrşit bînd ceaiul în timp ce Grace şi Elizabeth stăteau de vorbă.
Sau, mai degrabă Elizabeth vorbea. Grace dădea doar din
cap şi murmura cîte ceva, în momentele potrivite.
Ai fi zis că mintea ei devenea pur şi simplu albă, dar nu era
deloc aşa. Nu se putea concentra, fiindcă se tot gîndea la
brigandul acela. Şi la sărutul lui. Şi la identitatea lui. Şi la
sărutul lui. Şi dacă îl va mai întîlni vreodată. Şi că el a sărutat-o.
Şi....
Şi ar trebui să nu se mai gîndească la el. Era o nebunie. Se
uita fixa la tava cu serviciul de ceai, întrebîndu-se dacă era o
impoliteţe să mănînce şi ultimul biscuit.
....sigur te simţi bine, Grace? spuse Elizabeth,
întinzînd braţul ca să o strîngă uşor de mînă. Pari foarte obosită.
Grace clipi des, încercînd să se concentreze pe chipul
prietenei ei dragi.
46 JULIA QUINN
- îmi pare rău, zise ca din reflex. Chiar sînt obosită, deşi
aceasta nu e o scuză pentru faptul că nu sînt atentă.
Elizabeth făcu o grimasă stranie. O cunoştea pe văduvă.
Toată lumea o cunoştea.
- Te-a ţinut trează noaptea trecută?
Grace dădu din cap, ca să confirme.
- Da, deşi, sincer, nu a fost vina ei.
Elizabeth privi conspirativ spre uşă, ca să fie sigură că nu e
nimeni care să asculte, apoi răspunse:
- întotdeauna este vina ei.
Grace zîmbi timid.
- Nu, de data aceasta chiar nu a fost ea de vină. Noi am
fost...Mă rog, exista vreun motiv pentru care nu ar fi trebuit să-i
spună Elizabethei? Thomas ştia deja şi cu siguranţă vestea se va
împrăştia în tot districtul pînă diseară. Am fost acostate de nişte
hoţi la drumul mare.
- Oh, vai de mine! Grace! Elizabeth puse jos cana cu ceai.
Nu e de mirare că eşti atît de tulburată!
- Hmm? Amelia privea în gol, aşa cum facea adeseori,
cînd Grace şi Elizabeth vorbeau cu însufleţire despre ceva, dar
de data aceasta clar i-a atras atenţia subiectul.
- Mi-am revenit, o linişti Grace. Sînt doar puţin obosită,
mă tem. Nu am dormit prea bine.
- Ce s-a întîmplat? întrebă Amelia.
Elizabeth o zori să răspundă:
- Grace şi văduva au fost acostate de nişte tîlhari!
- Chiar aşa?
- Ieri seară, zise Grace. Cînd ne întorceam de la seara de
dans. Apoi se gîndi - Doamne, dacă tîlharul este chiar nepotul
văduvei şi este nelegitim, ce se va întîmpla cu Amelia?
Dar el nu era legitim. Nu putea să fie. Poate că era un
Cavendish prin descendenţă, dar sigur nu era prin naştere. Fiii

ducilor nu-şi împrăştie descendenţii peste tot prin provincie.
Aşa ceva pur şi simplu nu se întîmplă niciodată.
- V-au luat ceva? întrebă Amelia.
- Cum poţi să fii atît de insensibilă? întrebă Elizabeth. Au
ameninţat-o cu arma! Se întoarse apoi spre Grace: aşa au făcut?
Grace retrăi acele momente, amintindu-şi - ţeava rotundă şi
rece a pistolului, privirea seducătoare a tîlharului. Doar că nu ar
fi împuşcat-o. Acum ştia asta prea bine. Totuşi, răspunse în
şoaptă:
- Da, de fapt da.
- Şi ai fost îngrozită? întrebă Elizabeth cu sufletul la gură.
Eu aş fi fost. Cred că aş fi leşinat.
- Eu nu aş fi leşinat, ripostă Amelia.
- Păi, sigur că nu, zise Elizabeth, enervată. Nici măcar nu
ai tresărit cînd ţi-a spus Grace de asta.
- De fapt, sună foarte palpitant. Amelia o privea pe Grace
cu mare interes. Nu crezi?
Grace, biata de ea, simţi cum roşeşte. Amelia se aplecă spre
ea, iar ochii îi străluceau de entuziasm.
- Spune, era frumos?
Elizabeth îşi privi sora ca pe o persoană nebună.
- Cine?
- Tîlharul, desigur.
Grace mormăi ceva de neînţeles şi începu să-şi bea ceaiul.
- Era, răspunse tot Amelia, triumfătoare.
- Purta mască, replică Grace, simţindu-se forţată să dea
lămuriri.
- Dar tot puteai să-ţi dai seama dacă era chipeş.
-Nu!
Atunci accentul lui trebuie să fi fost romantic.
48 JULIA QUINN
Franţuzesc? Italian? Amelia făcu ochii şi mai mari în aşteptare.

Spaniol?
- Eşti nebună de-a binelea, zise Elizabeth.
- Nu avea nici un accent, zise Grace. Apoi îşi aminti de
vioiciunea aceea aproape diavolească din glasul lui, pe care nu
ştia unde să o localizeze. Mă rog, poate un uşor accent scoţian,
să fi fost? Sau irlandez? Sincer, nu-mi dau seama exact.
Amelia se lăsă pe spate pe canapea şi suspină.
- Un hoţ la drumul mare. Ce romantic.
- Amelia Willoughby! o mustră Elizabeth. Grace a fost
ameninţată cu o armă de foc şi tu numeşti asta romantic?
Amelia tocmai deschidea gura, ca să-i răspundă, cînd se
auziră paşi pe hol.
- Să fie văduva? şopti Elizabeth alarmată la urechea lui
Grace, părînd că dorea să se fi înşelat.
- Nu cred, răspunse Grace. Cînd am coborît eu era încă în
pat. Era mai degrabă....tulburată.
- Cred şi eu, remarcă Elizabeth. Apoi tresări. Şi au plecat
cu smaraldele ei?
- Le-am ascuns, zise Grace. Sub pernele de pe banchetă.
- Oh, ce mişcare inteligentă! zise Elizabeth admirativ.
Amelia, nu crezi? Apoi nu mai aşteptă nici un răspuns şi reveni
la dialogul cu Grace. A fost ideea ta, nu-i aşa?
Grace ar fi vrut să spună că din partea ei le-ar fi dat
bucuroasă, dar chiar atunci Thomas trecu prin dreptul uşii
deschise, mergînd spre sufragerie.
Conversaţia s-a oprit. Elizabeth se uită la Grace, iar Grace
se uită spre Amelia, doar că Amelia rămase cu ochii pironiţi
spre uşă. După minute bune de respiraţii întretăiate, Elizabeth îi
spuse Ameliei:
- Cred că nu şi-a dat seama că sîntem aici.
- Nu-mi pasă, declară Amelia, iar Grace o credea.

- Mă întreb unde s-a dus, şopti Grace, deşi nu credea că a
auzit-o cineva. Toate priveau spre uşă, aşteptînd să vadă dacă el
se va întoarce.
Se auzi un mormăit, apoi o trosnitură. Grace se ridică, apoi
se întrebă dacă era cazul să cerceteze mai îndeaproape.
- Fir-ar al dracului, îl auzi pe Thomas răbufnind.
Grace şi fetele se ridicaseră şi se uitau una la cealaltă
nedumerite.
- Ai grijă acolo, se auzi iar glasul lui Thomas.
Apoi, cum cele trei domnişoare priveau în linişte, se văzu
tabloul cu chipul lui John Cavendish trecînd prin dreptul uşii
deschise, iar doi valeţi se luptau cu el să-l ţină vertical.
- Cine era în portret? întrebă Amelia după ce s-a uitat
mirată la portret.
- Fiul mijlociu al văduvei, zise Grace. A murit acum
douăzeci şi nouă de ani.
- De ce îi mutau portretul?
- Văduva îl vrea sus, la ea, răspunse Grace, crezînd că
răspunsul a fost suficient. Cine ştia care erau motivele văduvei
pentru tot ce facea ea?
Amelia păru mulţumită de explicaţie, fiindcă nu mai insistă
cu alte întrebări. Sau, s-a limitat fiindcă în pragul uşii apăru
Thomas.
- Doamnelor, zise el.
Toate trei au făcut reverenţe. El a dat din cap în felul său
unic, atunci cînd nu dorea altceva decît să fie politicos.
- Mă scuzaţi, spuse, apoi plecă.
- Ei bine, zise Elizabeth, iar Grace nu şi-a dat seama dacă
ea încercase să-şi exprime revolta faţă de impoliteţea lui, sau
pur şi simplu să umple tăcerea. Dacă era vorba de cea de-a doua
50 JULIA QUINN
variantă, nu a funcţionat, fiindcă nimeni nu a mai spus nimic,

pînă ce Elizabeth a adăugat în final: poate ar fi mai bine să
plecăm.
Nu, nu se poate, replică Grace, care se simţea îngrozitor
pentru că trebuia să fie purtătoarea acestei veşti proaste. Nu
încă. Văduva doreşte să o vadă pe Amelia.
Amelia scoase un sunet plictisit.
- îmi pare rău, zise Grace. Vorbise serios.
Amelia se aşeză, privi tava cu serviciul de ceai şi făcu un
anunţ:
- Voi mînca ultimul biscuit.
Grace dădu din cap afirmativ. Amelia va avea nevoie de
hrană pentru chinul care o aştepta.
- Poate că ar trebui să rog să mai aducă?
Atunci Thomas se întoarse.
- Era cît pe ce să-l pierdem pe scări, îi spuse lui Grace
îngrijorat. Chestia s-a înclinat spre dreapta şi era să se înfigă în
balustradă.
- Vai de mine.
- Ar fi fost ca o ţepuşă înfiptă în inimă, adăugă el cu umor.
Ar fi meritat doar să-i vezi faţa bătrînei.
Grace se pregăti să urce. Dacă văduva era trează, asta
însemna că momentele ei cu surorile Willoughby luaseră sfîrşit.
- Bunica ta s-a ridicat din pat?
- Doar ca să supravegheze transferul. Acum eşti în
siguranţă. El privi spre cer. Nu-mi vine să cred că a avut tupeul
să-ţi ceară să i-l aduci noaptea trecută. Sau, că tu ţi- ai imaginat
că poţi să faci asta, adăugă el pe un ton ironic.
Grace se simţi datoare să explice.
- Doamna a cerut aseară să-i aduc tabloul, le spuse ea lui
Elizabeth şi Ameliei.
- Dar era uriaş! exclamă Elizabeth.

- Bunica mea l-a preferat întotdeauna pe fiul ei mijlociu,
spuse Thomas, strîmbîndu-se într-un fel de zîmbet. Privi în
cameră, apoi, ca şi cînd ar fi realizat că viitoarea lui mireasă era
prezentă, adăugă: lady Amelia.
- Alteţă, răspunse ea.
Doar că el părea să nu o fi auzit. Deja i se adresă lui Grace:
bănuiesc că mă vei susţine, în caz că vreau să o încui?
- Thom...începu Grace, dar se opri în ultimul moment.
Presupunea că Elizabeth şi Amelia ştiau că el îi ceruse să-i
spună pe numele mic, atîta timp cît erau la Belgrave, însă chiar
şi aşa, i se părea lipsă de respect să facă asta cînd erau şi alţii de
faţă.
Se strădui să zîmbească, iar asta se văzu clar pe faţa ei.
- Amelia, nu te simţi bine?
Grace se întoarse. Elizabeth îşi privea îngrijorată sora.
- Mă simt perfect, replică Amelia, iar cuvintele şi tonul ei
au fost suficiente ca să sublinieze că nu era deloc aşa.
Cele două au schimbat cîteva cuvinte, iar cum tonul lor era
foarte scăzut, Grace nu a putut să distingă nimic. Apoi Amelia
s-a ridicat şi a spus ceva care sugera că avea nevoie de aer.
Evident, Thomas se ridică, iar Grace se ridică la rîndul ei.
Amelia trecu pe lîngă ei şi ajunse exact în dreptul uşii,
cînd deveni clar că Thomas nu intenţiona să o urmeze.
Dumnezeule, mare, pentru un duce, manierele lui erau
execrabile. Grace îi dădu un ghiont în coaste. Trebuia să o facă
totuşi cineva, îşi zicea ea. Pînă acum nimeni nu cutezase să-l
înfrunte pe bărbatul acesta.
Thomas îi aruncă o privire parşivă, dar era clar că înţelegea
că ea avea dreptate, fiindcă imediat se apropie de Amelia, făcu
semn discret cu capul şi spuse:
52 JULIA QUINN
- Dă-mi voie să te însoţesc.

Cei doi ieşiră, iar Grace şi Elizabeth au rămas tăcute cîteva
minute, apoi Elizabeth spuse resemnată:
- Se potrivesc foarte bine, nu-i aşa?
Grace privi îndelung spre uşă, deşi trecuse ceva vreme de la
plecarea lor. Dădu din cap negativ.
Era imens. Era un castel, desigur, construit pentru a fi

impunător, dar, sincer,
Jack rămase practic cu gura căscată.
Era ceva enorm.
Ce ciudat, dar nimeni pînă atunci nu i-a spus că tatăl său
descindea dintr-o familie de duci. Oare a ştiut cineva? El a
presupus dintotdeauna că tatăl său era fiul vreunui moşier vesel
de provincie, poate al vreunui baronet sau posibil al unui baron.
Dintotdeauna i s-a spus că era fiul lui sir John Cavendish, nu al
lordului John Cavendish.
Cît despre bătrîna doamnă....în dimineaţă aceea Jack realiză
că ea nu şi-a dat propriul nume, dar cu siguranţă era ducesa. Era
mult prea impunătoare, ca să fie doar o simplă mătuşă sau
văduva unei alte rude.
Doamne. Era chiar nepotul unui duce. Cum a fost posibil?
Jack privea vrăjit structura din faţa lui. Nu se putea
considera un provincial. Călătorise destul de mult cît timp a
slujit în armată şi fusese coleg de şcoală cu fii ai familiilor celor
mai remarcabile din Irlanda. Aristocraţia nu-i era cu totul
necunoscută. Nu se considera stingher atunci cînd se afla în
mijlocul acestora.
Dar acum....
Clădirea era imensă.
Oare cîte camere puteau fi acolo? Puteau să fi fost peste o
sută. Şi care era provenienţa? Nu arăta ca o construcţie

medievală, deşi partea de sus era prevăzută cu creneluri. Cu
siguranţă data din perioada pre-Tudoriană. Aici se întîmplase
ceva important. Nu puteai să-ţi construieşti o casă atît de mare
fără să fi fost martorul unui eveniment istoric. Să fi fost vorba
de vreun tratat? Sau de o vizită regală? Părea genul de ocazie
care precis stă scrisă în manualele de şcoală, iar tocmai de aceea
el nu ştia nimic.
Nu se considera un om învăţat.
Pe măsură ce se apropia de castel, imaginea acestuia parcă
îl decepţiona. Zona era plină de copaci, iar turnurile de-abia se
mai vedeau de jos, fiindcă frunzişul des obtura partea
superioară. De-abia cînd a ajuns la capătul aleii, construcţia i s-
a înfăţişat complet - masivă şi copleşitoare.
Piatra era de culoare cenuşie, cu slabe tonuri de galben şi,
cu toate că finisajul era mai degrabă de formă pătrată, faţada nu
avea un aspect plictisitor. Decoraţiunile urcau şi coborau, ieşeau
în relief, apoi se înfundau iar în zidărie. Nu se distingea stilul
acela de perete lung cu ferestre georgiene.
Jack nu-şi putea imagina cam cît i-ar lua unui nou-venit să
se descurce prin casă. Sau cît ar dura pînă la găsirea bietului
om, dacă el s-ar rătăci înăuntru.
Aşa că rămase pe dinafară uitîndu-se, în încercarea de a se
obişnui cu imaginea. Cum ar fi fost, dacă ar fi copilărit aici?
Tatăl său a crescut aici şi uite, a fost un bărbat pe cinste. Mă
rog, presupunea - mătuşa lui, Mary era singura persoană
cunoscută, care ştia destule despre tatăl său, încît să-i poată
povesti cîte ceva.
Totuşi, era dificil să-şi imagineze cum trăia o familie acolo.
Casa lui din Irlanda nu era nicidecum una mică, după
standardele obişnuite, dar totuşi, fiind patru copii, adeseori se
54 JULIA QUINN
simţea de parcă tot timpul s-ar fi ciocnit unul cu celălalt.

Nu puteau trece nici zece minute, sau nu puteai face nici
zece paşi, fără să fii angrenat într-o conversaţie cu vreun văr,
sau un frate, sau o mătuşă, sau chiar cu un cîine.(Acela a fost un
cîine foarte bun, Domnul să-i odihnească sufleţelul blănos. Mai
bun decît mulţi oameni).
Cei din familia Audley se cunoşteau foarte bine. Acest
lucru - a decis Jack cu mulţi ani în urmă - a fost un lucru
neobişnuit, dar bun.
După cîteva minute se auzi forfotă dinspre uşa principală,
apoi trei femei ieşiră.
Două erau blonde. Cum era destul de departe, nu le-a putut
vedea feţele, dar, după felul în care se mişcau, îşi dădea seama
că erau tinere şi probabil, destul de drăguţe.
Aflase de foarte multă vreme că fetele drăguţe se mişcă
diferit de cele mai simple. Nu conta dacă erau sau nu conştiente
de frumuseţea lor. Nu erau conştiente de faptul că erau simple.
Iar fetele simple simţeau mereu acest lucru.
Jack zîmbi cu jumătate de gură. Se ştia un cunoscător, cînd
venea vorba de femei. De multe ori încercase să se convingă de
asta, subiectul fiind la fel de nobil ca şi altele.
Totuşi, cea de-a treia fată - ultima care a ieşit din castel
- i-a atras atenţia, lăsîndu-1 cu răsuflarea întretăiată, nemişcat
şi incapabil să-şi dezlipească ochii de la ea.
Era tînăra din trăsură, pe care a văzut-o cu o seară înainte.
Era sigur de asta. Culoarea părului era aceeaşi - negru,
strălucitor, dar nuanţa lui părea unică, nemaivăzută altundeva.
Ştia că era ea fiindcă....fiindcă....
Fiindcă ştia.
Şi-a amintit de ea. Şi-a amintit felul în care ea se mişca, dar
şi senzaţia pe care a avut-o cînd a simţit-o lipită de el. Şi-a
amintit respiraţia ei uşoară şi aerul parfumat pe care 1- a luat cu

ea în clipa cînd trupurile lor s-au despărţit.
A plăcut-o. Nu avea adeseori ocazia să-i placă sau să-i
displacă o persoană pe care o prăda. îşi spunea că ochii ei aveau
o strălucire inteligentă şi aţîţătoare, pentru că asta văzuse cînd
bătrîna a împins-o spre el, iar el şi-a permis să aţintească o armă
spre capul ei.
Nu i-a plăcut că face asta. Totuşi, apreciase momentul,
fiindcă astfel a atins-o, a ţinut-o lîngă el - şi a resimţit o plăcere
neaşteptată. Iar cînd bătrîna doamnă a revenit cu miniatura,
singurul lui gînd a fost că, din păcate, nu a avut mai mult timp
ca să o sărute cum se cuvine.
Jack a rămas nemişcat şi o privea cum se mişcă pe alee,
privind peste umăr, apoi apropiindu-se de fete, cărora mereu le
spunea cîte ceva. Una dintre blonde o luă de braţ şi aşa au pornit
împreună, să se plimbe.
Şi-a dat seama că erau prietene şi a rămas surprins. Se
întreba dacă fata - fata lui, fiindcă acum aşa se gîndea la ea
- era ceva mai mult decît o domnişoară de companie. Să fie
oare o rudă săracă? Cu siguranţă ea nu putea să fie fiica
persoanei din casă, dar părea evident şi că nu era o simplă
servitoare.
îşi legă panglicile de la bonetă, apoi (oare cum o chema?
Dorea să ştie care era numele ei) făcu semn cu mîna spre ceva
îndepărtat. Jack privi şi el în aceeaşi direcţie, doar că erau prea
mulţi copaci în raza lui vizuală şi nu desluşi obiectul care-i
captase atenţia.
Apoi ea se întoarse.
Era cu faţa spre el.
L-a văzut.
Nu a strigat, nici nu a clipit, dar el a ştiut că şi ea l-a văzut
56 JULIA QUINN
în acelaşi mod în care...

Nu-i putea distinge faţa de la acea distanţă uriaşă. Dar el a
ştiut.
Instantaneu simţi furnicături ale pielii, care reacţiona la
vederea ei, totodată realizînd că şi ea l-a recunoscut. Era
revoltător, fiindcă se aña tocmai în capătul opus al aleii
principale, acum fără veşmîntul de hoţ la drumul mare, fără
mască; dar el a ştiut că ea ştia că se uită la bărbatul care a
sărutat-o.
Momentul - care poate a durat doar cîteva secunde - s- a
extins, devenind o eternitate. Apoi în spatele lui se auzi ciripitul
unei păsări, iar acest lucru îl trezi din reverie şi un singur gînd îi
trecea prin cap.
Era timpul să plece.
Nu stătea prea mult într-un loc, dar aici - era, cu siguranţă,
cel mai periculos dintre toate.
Mai privi o dată. Nu cu dorinţă. Nu-şi dorea ácest lucru. Cît
despre tînăra din trăsură - se luptă să înghită ceva straniu şi
acru, care-i ardea gîtul - nu avea de gînd să tînjească după ea.
Anumite lucruri pur si simplu sînt foarte greu de atins.
- Cine era bărbatul acela?
Grace o auzi pe Elizabeth întrebînd, dar se făcu imediat că
nu a auzit. Erau deja aşezate în trăsura confortabilă a familiei
Willoughby, iar din trei partenere de drum, acum se făcuseră
patru.
După ce s-a ridicat din pat, văduva s-a uitat atentă la obrajii
arşi de soare ai Ameliei (Grace a fost de părere că ea şi Thomas
s-au plimbat destul de mult timp împreună, dată fiind situaţia),
apoi se lansase într-o tiradă interminabilă pe tema tenului care i
se potriveşte unei adevărate viitoare ducese. Nu auzeai în
fiecare zi un discurs compus dintr-o singură frază care să
conţină cuvintele dinastie, procreere şi bronz.
Totuşi, văduva a reuşit această performanţă, iar acum erau

toate nefericite, Amelia mai presus de toate. Văduva a bătut-o la
cap că trebuie să discute cu lady Crowland - cel mai probabil
despre petele cafenii de pe obrajii Ameliei - aşa încît s-a
autoinvitat să meargă alături de tinere, dînd între timp
instrucţiuni la grajdurile castelului Wyndham să pregătească o
trăsură, care să fie trimisă după ele şi care urma să le aducă
acasă.
Grace a trebuit să meargă şi ea. Fiindcă, foarte sincer, nu
prea a avut de ales.
- Grace? se auzi iar vocea Elizabethei.
Grace strînse bine buzele şi îşi lipi privirea pe un punct
aflat pe perna unde văduva îşi sprijinea capul, puţin mai spre
stînga.
- Cine era? insistă Elizabeth.
- Nimeni, zise Grace repede. Sîntem gata de plecare? Privi
afară, pe geam, prefacîndu-se preocupată de întîrzierea lor.
Dintr-o clipă într-alta vor pomi spre Burges Park, unde locuiau
soţii Willoughby. Era îngrozită de această vizită, deşi se anunţa
una foarte scurtă.
Apoi l-a văzut pe el.
Pe hoţul la drumul mare. Al cărui nume nu era Cavendish.
Dar cîndva a fost.
El a reuşit să plece înainte ca văduva să iasă din castel şi a
întors calul, strunindu-1 de pe loc într-un galop, cu o măiestrie
pe care chiar şi ea, care nu era deloc expertă în ale călăriei, a
admirat-o ca fiind specială.
Dar el a văzut-o. Şi a recunoscut-o. Ea era sigură de asta.
A simţit-o.
Acum Grace bătea ritmat cu degetele pe şold, fiindcă şi- a
pierdut răbdarea. Se gîndea la Thomas şi la uriaşul portret care
trecuse prin faţa uşii de la sufragerie. Se gîndi la Amelia, care
58 JULIA QUINN
de la naştere fusese crescută să devină mireasa unui duce. Şi se

gîndi la ea însăşi. Poate că lumea ei nu era chiar ceea ce şi-a
dorit, însă era a ei şi era o lume sigură.
Un singur bărbat avea puterea să spargă totul în jurul ei.
Deşi ar fi dat la schimb un colţişor al sufletului ei pentru
încă un sărut dat de un bărbat al cărui nume nu-1 cunoştea, în
clipa cînd Elizabeth remarcă brusc posibilitatea ca ea să- 1
cunoască, Grace răspunse răspicat:
- Nu-1 cunosc.
Văduva ridică ochii şi pe chip i se citea iritarea.
- Despre ce vorbiţi acolo?
- Am văzut un bărbat la capătul aleii, spuse Elizabeth,
înainte ca Grace să apuce să nege totul.
Văduva întoarse brusc capul spre Grace şi o privi aspru.
- Cine era? întrebă ea poruncitor.
- Nu ştiu. Nu i-am văzut faţa. Ceea ce nu era o minciună.
Cel puţin, partea a doua.
- Cine era? insistă ameninţător văduva, iar glasul ei
acoperi huruitul roţilor pe pietriş.
- Nu ştiu, repetă Grace, dar vocea ei trăda nesiguranţa.
- Tu l-ai văzut? a întrebat-o văduva pe Amelia.
Grace reuşi să-i prindă privirea Ameliei. Un schimb de
replici mut se derulă între ele.
- Nu am văzut pe nimeni, doamnă, spuse Amelia. Văduva o
sfidă cu un mîrîit atotcuprinzător, iar acum îşi
îndreptă toată furia asupra lui Grace.
- El a fost?
Grace dădu din cap tulburată.
- Nu ştiu, se bîlbîia ea. Nu mi-am dat seama.
Opreşte trăsura, strigă văduva, aplecîndu-se spre
înainte, ca să o împingă pe Grace într-o parte, după care a lovit
cu pumnul în peretele care despărţea cabina de vizitiu. Opreşte,

ţi-am cerut!
Trăsura se opri brusc, iar Amelia, care stătea lîngă văduvă,
se prăvăli pe jos, la picioarele lui Grace. încercă să se ridice,
însă văduva o blocă, fiindcă se întinsese spre Grace, apucînd-o
de bărbie cu degetele ei lungi şi bătrîne, care săpau dureros în
pielea fină a tinerei.
- îţi mai dau o şansă, miss Eversleigh, şuieră ea. Era el?
Iartă-mă, gîndi atunci Grace. Apoi dădu din cap
afirmativ.
CAPITOLUL PATRU
Zece minute mai tîrziu Grace se afla în trăsura familiei
Wyndham, singură, cu văduva, încercînd să-şi amintească de ce
i-a spus lui Thomas că nu trebuie să o interneze la ospiciu pe
bunica sa. în ultimele cinci minute văduva a făcut aşa:
A întors trăsura în cerc.
A dat-o jos pe Grace, iar din viteză, ea a căzut, aterizînd pe
glezna stîngă.
Le-a trimis pe surorile Willoughby singure acasă, fără nici
cea mai succintă explicaţie.
A poruncit să i se aducă trăsura familiei Wyndham.
A înzestrat trăsura cu şase valeţi puternici.
A împins-o pe Grace în trăsură. (Valetul care a fost
însărcinat cu împingerea ei şi-a cerut scuze, dar tot a facut- o).
- Doamnă? a întrebat Grace ezitînd. Trăsura se deplasa în
mare grabă, iar viteza aceasta făcea vehiculul unul mai puţin
sigur. Cu toate acestea văduva continua să lovească repetat cu
bastonul în tavalul trăsurii, ameriinţîndu-1 pe vizitiu să se
grăbească.
- Doamnă? Unde mergem?
- Ştii foarte bine.
Grace mai aşteptă un minut, precaută, apoi spuse:
- Mă scuzaţi, doamnă, nu ştiu.
Văduva a învrednicit-o cu o privire clocotind de mînie.

- Noi nu ştim unde se află el, sublinie Grace.
- II vom găsi.
- Dar, doamnă...
- Destul! mormăi văduva. Nu ţipase prea tare, dar era
destulă pasiune în tonul ei, cît să o reducă la tăcere pe Grace.
După ce a lăsat să treacă vreo cîteva minute, o privi pe furiş pe
bătrînă. Stătea ţeapănă - mult prea dreaptă pentru o călătorie cu
trăsura, iar mîna ei era îndoită şi semăna cu o gheară, cu care
trăgea perdeluţa, ca să vadă mai bine afară.
Copaci.
Doar atît putea să vadă. Grace nu-şi putea imagina de ce
văduva privea pe geam atît de insistent.
- Dacă l-ai văzut, spuse văduva, iar tonul ei scăzut tăie
adînc în gîndurile lui Grace, înseamnă că el este încă în
provincie.
Grace nu spunea nimic. Văduva nu se uita la ea, în orice
caz.
- Ceea ce înseamnă, continuă bătrîna pe acelaşi ton
glacial, că există foarte puţine locuri unde ar putea să fie. Sînt
trei hanuri în zonă. Atît.
Grace îşi sprijini fruntea cu mîna. Era un semn de
slăbiciune, pe care de obicei încerca să nu-1 afişeze în faţa
văduvei, dar în aceste momente nu putea să păstreze o mină
detaşată. Intenţia lor era să-l răpească. Ea, Grace Catriona
Eversleigh, care nu luase nici de pe jos o fundiţă pierdută de
altcineva, urma să participe la ceea ce, după părerea ei
constituia un delict major.
- Doamne, Dumnezeule, şopti ea.
- Taci, o admonestă văduva şi fa-te utilă.
Grace scrîşnea din dinţi. Oare cum naiba credea văduva că
putea să se facă ea utilă? Cu siguranţă, orice preluare a
62 JULIA QUINN
persoanei, operaţiune care necesita forţă, urma să fie făcută de

către valeţii care aveau, după regulamentul castelului Belgrave,
peste un metru şi optzeci în înălţime. Şi nu, ea nu confunda
scopul prezenţei lor în această călătorie. Cînd a privit-o chiorîş
pe văduvă, răspunsul acesteia veni la fel de înţepat:
- Poate că nepotul meu va avea nevoie să fie convins.
Apoi bătrîna privi pe geam şi mîrîi: uită-te pe geam. îi vorbise
de parcă s-ar fi prostit peste noapte. Tu l-ai văzut cel mai bine.
Doamne, cît şi-ar fi dorit să cedeze cinci ani din viaţă, la
schimb pentru a se putea afla acum oriunde, numai nu în
această trăsură.
- Doamnă, am spus - era la capătul aleii principale. Nu l-
am putut vedea foarte clar.
- Aseară l-ai văzut.
Grace încercase să nu se mai uite la ea, dar pentru ultimele
cuvinte, nu s-a mai putut abţine şi s-a uitat la ea lung.
- Te-am văzut că l-ai sărutat, şuieră văduva. Şi află că te
avertizez acum. Să nu cauţi să te ridici mai presus de situaţia ta
socială.
- Doamnă, el m-a sărutat pe mine.
- Este nepotul meu, veni subit replica ei. Poate că el este
veritabilul duce de Wyndham, aşa că nu-ţi băga în cap idei
false. Valoarea ta este doar ca domnişoară de companie pentru
mine, dar nimic mai mult.
Grace nici nu-şi putea găsi cuvintele cu care să reacţioneze
la această jignire. Tot ce putea să facă era să o fixeze cu privirea
pe văduvă, dar nu-i venea să creadă că auzise cuvintele acelea
din gura ei.
Veritabilul duce de Wyndham.
Pînă şi sugestia era scandaloasă. Oare putea să dea la o
parte atît de uşor pe cineva ca Thomas, răpindu-i dreptul asupra
numelui, pe care-1 dobîndise prin naştere? Wyndham nu era

doar un titlu deţinut de Thomas, dar el asta era.
Dar, dacă văduva declara public identitatea tîlharului ca
fiind adevăratul ei moştenitor....Doamne, Grace nu-şi putea
imagina amploarea scandalului care s-ar crea. Se va dovedi că
impostorul nu este legitim, desigur - deznodămîntul nu putea fi
decît acesta, - dar răul era deja făcut. întotdeauna vor exista unii
care să şoptească pe la colţuri că poate Thomas nu era
adevăratul duce şi că nu ar trebui să fie atît de sigur în acţiunile
sale, la care nu avea nici dreptul, nu-i aşa?
Grace nu-şi putea imagina cît rău i-ar putea face acest
lucru. Practic le-ar face rău tuturor.
- Doamnă, zise ea, iar glasul îi tremura uşor. Doar nu
puteţi să credeţi că bărbatul acela ar putea să fie legitim.
- Ba sigur că pot, i-o tăie scurt văduva. Avea maniere
impecabile.
- Dar era tîlhar la drumul mare!
- Dar unul rasat şi cu accent perfect, replică bătrîna.
Oricare ar fi starea lui socială actuală, se vede că a primit o
educaţie aleasă şi a fost crescut ca un gentleman.
- Dar asta nu înseamnă....
- Fiul meu a decedat pe un vapor, o întrerupse văduva, iar
acum avea o voce aspră. După ce a petrecut opt luni în Irlanda.
Opt luni afurisite, care ar fi trebuit să fie de fapt doar patru
săptămîni. A plecat să ia parte la o nuntă. O nuntă. Bătrîna păru-
că se crsipează, iar acum încleştase dinţii, amintindu-şi trecutul.
Şi nici măcar nu era o nuntă care să
merite atenţie. Era un prieten de şcoală, ai cărui părinţi şi- au
cumpărat un titlu, apoi au dat din coate spre Eton, de parcă asta
îi putea face mai buni decît erau.
Grace făcu ochii mari. Vocea văduvei scăzuse în
64 JULIA QUINN
intensitate, dar căpătase nuanţe pătrunzătoare, malefice,

devenind chiar un şuierat otrăvitor. Grace se apropiase şi mai
mult de geam. I se părea toxică chiar şi apropierea de această
femeie.
- Apoi, continuă văduva. Pe urmă! Nu am primit decît un
bilet cu trei fraze, scris de altcineva, din care am înţeles că el se
distra atît de bine, încît credea că va rămîne acolo.
Grace tresări.
Nu l-a scris el însuşi? întrebă ea, neştiind de ce acest
detaliu i se părea atît de straniu.
- L-a semnat, răspunse văduva. Şi l-a sigilat cu inelul său.
Ştia că nu-i voi putea descifra mîzgăliturile. Văduva se lăsă greu
pe spătarul banchetei, iar pe faţa contorsionată i se citeau
deceniile de mînie şi resentimente. Opt luni, repetă ea. Opt luni
inutile, stupide. Poate spune cineva că nu s-a însurat cu vreo
tîrfa de pe acolo? Doar avea timp berechet.
Grace o urmări cu atenţie cîteva momente. Ţinea nasul în
aer, semn că era într-o criză de furie înăbuşită, dar ceva părea în
neregulă. Buzele începuseră să-i tremure şi să-i tresară
necontrolat, iar ochii păreau nefiresc de strălucitori.
- Doamnă, îi spuse Grace cu blîndeţe.
- Nu, i-o tăie văduva, pe un ton care trăda o emoţie
supremă.
Grace cîntări dacă era înţelept să tacă, sau să vorbească,
apoi decise că miza era mult prea mare, ca să nu spună nimic.
- Alteţă, pur şi simplu e imposibil, începu ea, păstrîndu- şi
cumva curajul, în ciuda disperării de pe faţa văduvei. Aici nu
vorbim de o umilă moştenire de provincie. Aici nu sîntem în
Sillsby, adăugă ea, înghiţind cu greu nodul care i se formase în gît
cînd a menţionat locul unde se afla casa copilăriei ei. Vorbim de
Belgrave. De un ducat. Moştenitorii nu dispar în ceaţă pur şi
simplu. Dacă fiul dumneavoastră a avut un fiu, am fi ştiut şi noi.

Văduva o privea cu aerul că nu se simţea deloc în largul ei.
La un moment dat spuse:
- Vom încerca mai întîi la Iepurele Fericit. Este unul dintre
cele mai civilizate hanuri din toată regiunea. Continuă să
vorbească, ţinînd capul drept, cu demnitate: dacă seamănă cu
tatăl lui cîtuşi de puţin, ţine prea mult la propriul confort, ca să
fie mulţumit cu mai puţin.
Deja Jack se simţea ca un prost, cînd cineva îi aruncă un

sac peste cap.
Aşadar, asta era. Ştia că a stat prea mult. Tot drumul înapoi
s-a certat pe sine pentru că a fost un nesăbuit. Ar fi trebuit să
plece imediat după micul dejun. Ar fi trebuit să plece de la
primele raze ale răsăritului. Dar nu, el a trebuit să se îmbete cu
o seară înainte, apoi i-a trebuit să vină călare pînă la nenorocitul
de castel. După care a văzut-o pe ea.
Dacă nu ar fi văzut-o, nu ar fi rămas atît de mult timp în
capătul aleii. Apoi nu ar fi pornit cu calul atît de brusc. Mai
departe a fost nevoit să oprească şi să-şi adape calul.
Şi cu siguranţă că nu ar mai fi fost nevoit să stea ca o ţintă
vie, cînd cineva l-a atacat pe la spate.
- Leagă-1, se auzi o voce răguşită.
Cuvintele au fost suficiente ca să-l seteze pentru luptă. Un
bărbat nu-şi petrece viaţa atît de aproape de ştreang, fără
să se pregătească pentru aceste două cuvinte.
Nu contează că nu vede. Nu contează că habar nu avea cine
erau oamenii aceia sau de ce veniseră după el. S-a luptat. Ştia să
se lupte, curat şi murdar. De această dată erau trei adversari cel
puţin, posibil mai mulţi, iar el nu reuşi decît să tragă doi pumni
înainte să fíe pus cu faţa în ţărînă, iar mîinile să-i fie legate la
66 JULIA QUINN
spate cu nişte....
Ei bine, nu cu sfoară. Era mai degrabă ceva mătăsos.
- Scuze, mormăi unul dintre adversarii săi, fapt destul de
straniu. Oamenii de teapa acestuia, care leagă alţi oameni, nu se
gîndesc să-şi ceară scuze.
- Nu trebuie să te gîndeşti la asta, replică Jack, apoi
regretă replica. Micul comentariu îi aduse un perdaf de praf în
gură.
- Pe aici, spuse altul, ajutîndu-1 să se ridice.
Jack nu avea încotro; trebuia să se supună.
- Mmm, te rog, se auzi prima voce - aceea care a dat
dispoziţie să fie legat.
- Aţi vrea să-mi spuneţi unde mergem? întrebă Jack.
Au urmat cîteva mormăieli şi cîţiva oameni şi-au dres
vocea. Dacă aceştia erau servitorii, însemna că ei nu ştiau mare
lucru. Jack oftă.
- Puteţi să urcaţi?
Apoi, înainte ca el să poată spune ceva, sau să mai audă
vreo scuză, se simţi ridicat în aer şi înghiontit într-un vehicul
care părea o trăsură.
- Aşează-1 pe banchetă, tună o voce. Cunoştea această
voce. Era a bătrînei doamne. Bunica lui. Bine măcar că nu era
dus la spînzurătoare.
- Nu pot să sper că se va ocupa cineva de calul meu, spuse
Jack.
- Ocupă-te de calul lui, repetă comanda bătrîna.
Jack se lăsă aşezat pe banchetă, manevră deloc uşoară,
fiindcă era legat la mîini şi la ochi.
- Nu pot să sper că-mi veţi dezlega mîinile, spuse el.
- Nu sînt proastă, veni iute răspunsul bătrînei.
- Nu, spuse el, apoi oftă prefăcut. Nici nu mă gîndeam la
asta. Frumuseţea şi prostia nu merg niciodată mină în mînă,

după cum şi-ar putea dori unii.
- îmi cer scuze că am fost obligată să te preiau în felul
acesta, spuse bătrîna. Dar nu mi-ai dat de ales.
- Nu v-am dat de ales, repetă Jack cu ecou. Da, cum să nu.
Pînă acum am făcut eforturi mari să scap din ghearele
dumneavoastră.
- Dacă aveai de gînd să mă vizitezi, nu trebuia să pleci aşa
de repede azi după amiază.
Jack zîmbi cu amărăciune.
- înseamnă că ea v-a spus, comentă el, întrebîndu-se cum
de s-a gîndit că nu o va face.
- Miss Eversleigh?
Aşadar acesta era numele ei.
- Nu a avut de ales, zise bătrîna ca pe o sentinţă, de parcă
i-ar fi păsat vreodată de dorinţele domnişoarei Eversleigh.
Delicioasa miss Eversleigh.
- Scoate-i gluga, o auzi pe bunica sa ordonînd. S-ar putea
sufoca.
Jack aşteptă răbdător, potrivindu-şi zîmbetul fermecător pe
chip - totuşi, nu era expresia la care ei s-ar fi aşteptat, însă el pe
aceasta dorea să o afişeze. O auzi că face un zgomot - pe miss
Eversleigh, adică. Nu era chiar un oftat, dar nici un geamăt. Era
ceva ce nu putea desluşi prea bine. Poate resemnare şi
plictiseală. Sau poate....
I-au dat gluga jos de pe cap, iar el profită de moment, ca să
savureze aerul răcoros, care-i scălda faţa.
Apoi se uită la ea.
Era expresia umilinţei. Asta era. Biata miss Eversleigh
părea distrusă. Un gentleman mai politicos s-ar fi întors cu
spatele, dar în acest moment el nu se simţea deloc înr-o
68 JULIA QUINN
dispoziţie caritabilă, aşa că îşi făcu plăcerea şi o privi lung,

examinîndu-i faţa. Era drăguţă, deşi nu într-un fel obişnuit.
Nu era acel trandafir englezesc, mai ales cu părul ei de
culoarea abanosului şi ochii albaştri, strălucitori, migdalaţi.
Genele ei dese, negre, contrastau cu perfecţiunea palidă a pielii
ei.
Desigur, poate că paloarea ei era rezultatul disconfortului
profund. Biata fată arăta de parcă i s-ar putea închide toate
conturile în orice moment.
- A fost chiar atît de rău să mă săruţi? o întrebă el în
şoaptă.
Ea deveni stacojie la faţă.
- Se pare că da. Jack se întoarse către bunica lui şi-i spuse,
pe un ton conversaţional: presupun că vă daţi seama că fapta
voastră reprezintă un delict pedepsit cu spînzu- rătoarea.
- Eu sînt ducesa de Wyndham, răspunse ea, ridicînd o
sprinceană. Eu nu pot fi pedepsită cu spînzurătoarea pentru
nimic.
- Ah, ce nedreaptă e viaţa, zise el oftînd dramatic. Nu-i aşa
că-mi daţi dreptate, miss Eversleigh?
Ea se uită la el ca şi cînd ar fi vrut să vorbească. într-
adevăr, biata fată, chiar că-şi muşca limba.
- Acum, dacă dumneata ai fi cea vinovată de acest
neînsemnat delict, continuă el, plimbîndu-şi privirea insolentă
de pe chipul ei pe sîni şi înapoi, atunci lucrurile ar fi cu totul
altfel.
O văzu cum scrîşneşte din dinţi.
- Ar fi, şopti el, privindu-i languros gura, extrem de plăcut,
cred. Mă gîndesc şi eu - dumneata şi cu mine, singuri în această
trăsură elegantă. Oftă melancolic şi se lăsă pe spate. Imaginaţia
mea a luat-o razna.
Aşteptă ca bătrîna să-i ia apărarea fetei, dar ea nu o făcu.

Vă deranjează dacă-mi Împărtăşiţi şi mie planurile legate
de persoana mea? întrebă el, ridicînd un picior, pe care-1
rezemă tacticos peste genunchiul celuilalt, deşi rămase în
aceeaşi poziţie, înclinat pe spate. Nu a fost uşor să ajungă la
această performanţă a poziţiei, avînd mîinile legate la spate, dar
se jurase că nu va sta nici cuviincios, nici nu va fi politicos.
Bătrîna se întoarse spre el, avînd buzele strînse într-o
grimasă severă.
- Cei mai mulţi bărbaţi nu s-ar plînge, spuse ea.
El ridică din umeri.
- Eu nu sînt cei mai mulţi bărbaţi. Zîmbi forţat, apoi i se
adresă domnişoarei Eversleigh: a fost o replică destul de banală,
nu crezi? Atît de evident. Un novice ar fi spus acelaşi lucru.
Dădu din cap, dezamăgit de prestaţia sa. Sper că nu mi-am
pierdut minţile.
Atunci ea făcu ochii mari. El zîmbi.
- Poate crezi că sînt nebun.
- Oh, da, spuse ea, iar lui îi plăcu glasul acela, care parcă-1
mîngîia cu puritatea lui.
- Trebuie să ne gîndim şi la asta. Apoi se întoarse către
bătrîna doamnă. Nebunia se moşteneşte în familia aceasta?
- Sigur că nu, replică ea dur.
- Of, ce uşurare. Apoi adăugă: nu că aş recunoaşte vreo
legătură. Nu cred că-mi doresc să fiu asociat cu asasini ca
dumneavoastră. Vai, vai. Nici eu însumi nu aş fi recurs vreodată
la răpire. Se aplecă în faţă, ca şi cînd urma să împărtăşească un
mare secret cu miss Eversleigh. Este un delict în formă gravă, să
ştii.
Apoi se gîndi - of, ce drăguţ - îi văzu buzele aproape
schiţînd un zîmbet. Miss Eversleigh avea simţul umorului. Cu
70 JULIA QUINN
fiecare secundă devenea din ce în ce mai agreabilă.

îi zîmbi. Evident, ştia cum să le zîmbească femeilor. Ştia
exact ce zîmbet merge la o femeie, ca să o facă să-l simtă exact
unde trebuie, adînc în sufletul ei.
îi zîmbi din nou. Ea roşi. Asta îl făcu să zîmbească din
nou.
- Destul, răbufni bătrîna.
- Ce? întrebă el nevinovat.
O privi pe această femeie, care era, probabil bunica lui.
Avea faţa foarte ridată, iar colţurile gurii erau îndreptate în jos,
posibil din cauza permanentei stări de irascibilitate. Ar fi arătat
nefericită, chiar şi dacă ar fi zîmbit, se gîndi el. Chiar dacă, într-
un fel, ar fl reuşit să ridice colţurile gurii ca să semene cu un
Nu, decise el. Nu ar merge. Ea nu ar fi în stare. Probabil că
ar muri epuizată.
Te rog să o laşi în pace pe domnişoara mea de companie,
zise ea încordată.
Atunci el se aplecă spre miss Eversleigh, zîmbindu-i pieziş,
deşi ea nu-1 vedea, fiindcă stătea cu capul întors.
- Te deranjam cu ceva?
- Nu, sigur că nu, răspunse ea repede.
Ceea ce nu ar fi fost prea departe de adevăr, dar cine era el,
să se eschiveze?
Reveni la bătrîna doamnă:
- Nu mi-aţi răspuns la întrebare.
Ea ridică sprinceana, semn de iritare. Ah, îşi zise el, fără pic
de simţ al umorului.
- Ce intenţionaţi să faceţi cu mine? întrebă el.
- Să facem cu tine, repetă ea, de parcă ar fi fost cele mai
stranii cuvinte.
La rîndul lui o privi, ridicînd şi el o sprinceană, ba chiar se
întreba dacă ea recunoştea gestul.
- Sînt opţiuni nenumărate.

- Dragul meu băiat, începu ea. Vorbea elaborat. Cu
condescendenţă. Ca şi cînd, el ar fi avut nevoie de asta, ca să
înceapă să-i lingă ghetele. îţi voi oferi lumea.
Grace de-abia reuşise să-şi revină în fire, cînd tîlharul la
drumul mare privi încruntat şi, după cîteva secunde de pregătire,
îi spuse văduvei:
- Cred că nu mă interesează lumea dumneavoastră.
Atunci bătrîna izbucni într-un rîs forţat, gutural, evident
revoltată. Doamne fereşte, văduva părea că mai are puţin şi îl va
scuipa în faţă.
Grace îşi acoperi gura cu mîna şi se întoarse, prefacîndu- se
că nu vede cum îi zîmbeşte tîlharul.
- Scuzele mele, îi spuse el văduvei, fără să pară cîtuşi de
puţin chinuit de remuşcări. Nu aş putea să capăt lumea ei, mai
degrabă?
Grace lăsă capul pe spate şi îl văzu cum dă din cap în
direcţia ei. El ridică din umeri.
- Tu îmi placi mai mult.
- Nu poţi fi niciodată serios? îl admonestă văduva.
Atunci el chiar se schimbă. Nu-şi mişcă trupul din
poziţia aceea extrem de comodă, dar Grace simţea aerul
dimprejurul lui vibrînd de tensiune. Era un bărbat periculos.
Făcea acest lucru cu farmecul lui lasciv şi cu un zîmbet insolent.
Totuşi, nu era genul de bărbat cu care să te pui rău. De asta
Grace era sigură.
- Eu sînt serios întotdeauna., spuse el şi nu o scăpa din
ochi pe bătrînă. Aţi face bine să ţineţi cont de asta, adăugă apoi.
- îmi pare atît de rău, şopti Grace, iar cuvintele i-au ieşit pe
gură înainte să le poată cîntări bine. Gravitatea situaţiei o apăsa
puternic, iar ea o simţea intens. Era îngrijorată pentru Thomas şi
72 JULIA QUINN
se gîndea ce ar putea însemna toate aceste lucruri pentru el. însă

chiar în acest moment şi-a dat seama că cei doi bărbaţi erau
prinşi într-o pînză de păianjen.
Oricine ar fi fost acest bărbat şi orice facea el, nu merita
asta. Poate că îşi dorea să trăiască o viaţă ca un Cavendish, cu
bogăţiile şi prestigiul ataşate. Cei mai mulţi bărbaţi şi-ar fi dorit
asta. Doar că merita să poată alege. Oricine merită să aleagă.
îl privi din nou, forţîndu-se să-i înfrunte privirea. Pînă
atunci i-a evitat privirea cît de mult a putut, dar la un moment
dat laşitatea ei începu să i se pară dezagreabilă.
Probabil că şi el a simţit-o că îl priveşte, fiindcă se întoarse.
Cîteva şuviţe brunete i se răzleţiră pe frunte şi pe un ochi care
aveau o spectaculoasă nunaţă de verde - iar atunci privirea lui se
îndulci.
- Chiar îmi placi mai mult, şopti el, iar ea se gîndi - speră?
- că zăreşte un dram de respect în privirea lui.
Apoi foarte repede, cît ai clipi, momentul dispăru. Gura lui
reveni la acea grimasă de om încrezut şi oftă prelung înainte să
adauge:
- A fost un compliment.
Ea simţi imboldul să-i mulţumească, oricît de ridicol ar fi
părut, însă el ridică un umăr, parcă voind să spună că nu se va
deranja cu mai mult de atît.
- Desigur, singura persoană care mi-ar plăcea mai puţin
decît îmi place mult stimata noastră contesă...
- Ducesă, replică iritată văduva.
El făcu o pauză, privind-o prelung, cu respect, apoi reveni
cu declaraţia spre Grace:
- Cum spuneam, singura persoană care mi-ar plăcea mai
puţin decît ea....aici el smuci brusc capul spre văduvă, fără
măcar să o onoreze cu o privire directă...ar fi un soldat duşman,
aşadar nu prea e un compliment, dar am vrut doar să ştii că ţi l-

am făcut cu sinceritate.
Grace se strădui să nu zîmbească, dar el continua să se uite
la ea, ca şi cînd ar fi conspirat împreună la o glumă, cunoscută
doar de ei doi, iar ea era convinsă că acest lucru o înfuria şi mai
tare pe văduvă. O privire grăbită în direcţia ei i-a confirmat
părerea; văduva părea şi mai ţîfnoasă şi supărată decît era de
obicei.
Grace se întoarse iar spre tîlhar, mai mult ca o măsură de
auto-apărare, decît din alt motiv. Văduva părea că vrea să
înceapă o iminentă tiradă, dar după performanţa pe care a dat-o
cu o seară înainte, Grace ştia că era mult prea stupefiată de ideea
că acesta este nepotul ei demult rătăcit, ca să şi-l transforme
într-o ţintă.
- Cum te numeşti? îl întrebă Grace, întrucît părea cea mai
evidentă informaţie.
- Cum mă numesc?
Grace dădu din cap afirmativ.
- Ciudat că pînă acum nu m-aţi întrebat asta, zise el
întorcîndu-se din nou cu faţa spre văduvă, pe care o privi
mustrător. Apoi dădu din cap dezaprobator. Ce maniere
ruşinoase. Cei mai buni răpitori cunosc numele victimelor lor.
- Dar eu nu te răpesc! răbufni văduva.
Urmă un moment de tăcere penibilă, apoi vorbi el, de data
aceasta cît de calm putea.
- înseamnă că am înţeles greşit legatul la mîini
Grace o privea pe văduvă cu precauţie. Nu aprecia
sarcasmul decît dacă el izvora din gura acesteia, iar ea nu i- ar fi
permis niciodată lui să aibă ultimul cuvînt. Şi într- adevăr, cînd
a vorbit, a rostit cuvintele sacadat şi parcă udate cu sîngele
albastru care ei îi asigura superioritatea.
74 JULIA QUINN
- îţi restitui locul care ţi se cuvine în lume.

- înţeleg, zise el încet.
- Bine. Atunci sîntem de acord, adăugă văduva. Nu ne
mai rămîne decît să...
- Locul care mi se cuvine, o întrerupse el brusc.
- Adevărat.
- în lume.
Grace îşi ţinea respiraţia. Nu putea să se uite în altă parte şi
nici să-şi ia ochii de la el, atunci cînd îl auzi şoptind:
- Vanitatea. Este remarcabilă.
Vorbise blînd, aproape melancolic, iar vorbele lui tăiau
adînc. Văduva se întoarse cu faţa spre geam, iar Grace încercă
să citească pe chipul ei ceva - orice - care i-ar fi putut indica o
farîmă de umanitate, dar bătrîna rămase nemişcată şi dură, iar
glasul ei nu trăda nici o emoţie cînd spuse:
- Aproape am ajuns acasă.
Trăsura ajunsese la aleea principală, unde coti spre casă, iar
acum treceau exact prin locul unde Grace îl văzuse mai
devreme, în după amiaza aceea.
- Vorbeşti în numele dumitale, zise tîlharul, privind şi el
pe geam.
- Curînd va fi şi pentru tine acasă, declară ducesa, pe un
ton imperios, precis şi, mai presus de orice, definitiv.
El nu mai spuse nimic. Nici nu avea nevoie. Cu toţii ştiau la
ce se gîndeşte.
CAPITOLUL CINCI
- Frumoasă casă, spuse Jack, pe măsură ce era condus -

încă legat - prin intrarea grandioasă în castelul Belgrave. O
întrebă pe văduvă: dumneavoastră aţi decorat interiorul? Se vede
mîna de femeie.
Miss Eversleigh venea în urma lor, iar el auzi cum ea îşi
înăbuşe rîsul.
- Aşa, dă-i drumul, miss Eversleigh, strigă el peste umăr. E
mult mai bine pentru sănătatea ta.
- Pe aici, ordonă văduva, facîndu-i semn să o urmeze pe
hol.
- Să mă supun, miss Eversleigh?
Ea nu-i răspunse, fiindcă era fată isteaţă. Totuşi, era mult
prea furioasă, ca să îl compătimească, aşa încît el mai făcu un pas
înainte pe drumul insolenţei.
- Iu-huu! Miss Eversleigh! M-ai auzit?
- Sigur că te-a auzit, răspunse iritată văduva.
Jack tăcu, răsuci uşor capul şi o privi pe văduvă.
- Credeam că eşti bucuroasă că m-ai cunoscut.
- Sînt, declară ea.
- Hmm. Din nou i se adresă tinerei, care îi ajunsese din
urmă, cît a durat acest schimb de replici. După voce, nu mi se
pare că e prea bucuroasă, Miss Eversleigh. Ce părere ai?
Miss Eversleigh îi privea pe rind, cînd pe el, cînd pe
angajatoarea ei. In cele din urmă spuse:
- Ducesa văduvă este nerăbdătoare să te accepte în familia

ei.
Bine vorbit, miss Eversleigh, zise el şi aplaudă. Profund
şi totuşi circumspect. Vorbi acum cu văduva. Am speranţa că o
plătiţi bine.
Pe obrajii bătrînei se profilau deja două pete roşii,
provocate de enervare, care contrastau enorm cu paloarea feţei
ei. Ar fi putut jura că s-a dat cu fard, dacă nu ar fi observat cu
ochii lui cum îi mai apar alte pete şi alte pete de mînie.
- Eşti liberă, îi zise ea lui Grace poruncitor, fără să o
privească măcar.
- Eu? o provocă el. Grozav. Ridică mîinile legate. Te
deranjează să mă dezlegi?
- Nu tu, ea. Bătrîna scrîşnea din dinţi. După cum bine ştii.
însă Jack nu avea de gînd să pară deloc amabil, iar în clipa
aceea nici nu părea prea dornic să-şi păstreze atitudinea jovială,
obişnuită. Aşa că o privi în ochi, întîlnindu-i ochii reci, albaştri.
Simţea, pe măsură ce o privea cu atenţie, că mai trăise aceste
momente. Parcă ar fi fost departe, pe continent, într-o bătălie,
nevoit să stea în poziţie de drepţi, cu ochii mici, privindu-şi
scrutător inamicul.
- Ea va rămîne.
Au rămas nemişcaţi toţi trei, iar Jack a continuat să o
privească ţintă pe văduvă, în timp ce adăuga:
- Tu ai adus-o în asta. Va rămîne aşa pînă la sfirşit.
Se aştepta cumva ca miss Eversleigh să protesteze. La
naiba, orice persoană sănătoasă mintal ar fi fugit cît de repede se
putea din calea confruntării care avea să urmeze. Dar ea a rămas
calmă, cu braţele pe lîngă corp, fără să se
clintească, înghiţind doar nodul pe care-1 simţea în gît.
-Dacă mă vrei pe mine, zise el liniştit, o vei avea şi pe ea.
78 JULIA QUINN
Văduva trase aer adînc pe nas, prelung, apoi mişcă brusc

capul într-o parte.
- Grace, se auzi vocea ei ca un lătrat, în salonul purpuriu.
Acum.
Aşadar numele ei era Grace. Se uită la ea. Avea pielea fină,
palidă, iar ochii ei erau mari, curioşi.
Grace. îi plăcea. I se potrivea.
- Nu vreţi să ştiţi care este numele meu? strigă către
văduvă, care deja mergea înaintea lor, pe hol.
Ea se opri şi se întoarse, după cum el ştia că va face.
- John, o anunţă el, satisfăcut că o vede cum se albeşte la
faţă. Jack, pentru prieteni - o privi galeş pe Grace, aproape
seducător - şi prieteni.
Ar fi putut jura că o vede cum se cutremură, fapt care-1
încînta.
- Noi sîntem? întrebă el în şoaptă.
Ea ar fi vrut să răspundă, dar se pare că s-a răzgîndit, căci
zise:
- Ce să fim?
- Prieteni, desigur.
- Eu....eu...
- Te rog, las-o în pace pe domnişoara mea de companie,
urlă văduva.
El ridică din umeri şi i se adresă domnişoarei Eversleigh:
- E foarte dominatoare, nu crezi?
Miss Eversleigh roşi. Adevărat, era cel mai frumos roz pe
care-1 văzuse vreodată.
- Păcat că mă ţine legat, continuă el. Părem amîndoi
surprinşi într-un moment romantic, dar prezenţa acidă a şefei
tale mă împiedică să depun un sărut special pe mîna ta, fiindcă
nu pot să o ridic, avîndu-le pe ale mele legate.
Acum era chiar convins că o vede cum tremură.

- Sau te-aş săruta pe gură, şopti el cu obrăznicie. Aş putea
să te sărut pe gură.
Urmă o tăcere plăcută, care a fost întreruptă de o voce
baritonală.
- Ce naiba?
Miss Eversleigh tresări şi făcu doi paşi înapoi, iar Jack se
întoarse şi văzu un bărbat extrem de nervos, venind spre ei.
- Grace, bărbatul acesta te supără cumva? întrebă el.
Ea dădu din cap rapid.
- Nu, deloc. Dar....
Noul venit i se adresă lui Jack, pe care-1 privea cu nişte
ochi albaştri, furioşi:
- Dumneata cine eşti?
Cine eşti dumneata? întrebă Jack, displăcîndu-1
instantaneu.
- Eu sînt Wyndham. Şi te afli în casa mea.
Jack clipi de cîteva ori. Un văr. Cu fiecare secundă, noua
lui familie devenea din ce în ce mai fermecătoare.
- Ah, bine, în cazul acesta, eu sînt Jack Audley. Fost ofiţer
în armata Majestăţii sale, în prezent soldat pe drumurile
prăfuite.
- Cine sînt aceşti Audley? întrebă văduva, intervenind. Tu
nu eşti un Audley. Se vede pe chipul tău. După nas şi bărbie, ca
şi în fiecare trăsătură a chipului tău, cu excepţia ochilor, care nu
sînt de culoarea potrivită.
- Nu sînt de culoarea potrivită? replică Jack, vrînd să pară
jignit. Ii spuse domnişoarei Eversleigh: mereu mi s-a spus că
doamnelor le plac ochii verzi. Am fost cumva dezinformat?
- Eşti un Cavendish! răcni văduva. Eşti un Cavendish şi
vreau să ştiu de ce nu am fost informată despre existenţa
80 JULIA QUINN
dumitale.
- Despre ce naiba vorbiţi? întrebă Wyndham.
Jack se gîndi că nu era datoria lui să răspundă, aşadar tăcu
bucuros.
- Grace? întrebă Wyndham, întorcîndu-se spre miss
Eversleigh.
Jack urmărea schimbul cu mare interes. Erau prieteni, dar
cît de prieteni? Nu era sigur.
Miss Eversleigh înghiţi cu greutate, vădit stînjenită.
- înălţimea voastră, zise ea cu delicateţe, aţi putea să-mi
acordaţi cîteva minute?
- Şi să ne privezi pe toţi de taină? se amestecă Jack,
fiindcă după tot tratamentul la care a fost supus, simţea că
nimeni nu merita nici o clipă de intimitate. Apoi, iritat peste
măsură, adăugă: după ce am trecut prin atîtea...
- El este vărul tău, anunţă văduva scurt.
El este tîlharul la drumul mare, adăugă miss Eversleigh.
- Nu sînt aici din bunăvoinţa mea, te asigur, se scuză Jack,
ridicîndu-şi mîinile legate.
- Bunica ta l-a recunoscut aseară, îi zise miss Eversleigh
ducelui.
- Eram sigură că l-am recunoscut, izbucni văduva. Jack
rezistă impulsului de a se feri, în clipa cînd ea făcu semn cu
mîna în direcţia lui. Pur şi simplu priveşte-1.
- Purtam mască, zise Jack. Evident, acum nu era nevoie
să-şi asume vinovăţia pentru incident. îl privea pe duce, iar
acesta tocmai îşi ridicase o mînă spre tîmplă şi părea că apasă
atît de tare, încît era în stare să-şi perforeze craniul.
Apoi, ca din senin, ducele lăsă mîna în jos şi strigă:
- Cecil!
Jack se pregătea să spună o altă glumă despre un văr
pierdut, dar chiar atunci apăru un lacheu - probabil pe nume

Cecil - care se grăbea dinspre vestibul.
- Portretul unchiului meu, îi comandă ducele.
- Cel pe care tocmai l-am dat jos din...
- Da. în sufragerie. Acum !
Jack făcu ochii mari, văzînd cît de înfuriat era ducele.
Apoi - simţi parcă acid în stomac - o văzu pe miss
Eversleigh punînd delicat mîna pe braţul ducelui.
- Thomas, îi spuse ea blînd, surprinzîndu-1 cu apelativul
numelui mic, te rog, dă-mi voie să-ţi explic.
- Tu ai ştiut de asta? o întrebă Wyndham.
- Da, dar...
- Ieri seară, spuse el cu răceală. Ai ştiut de asta ieri seară?
Ieri seară?
- Am ştiut, dar Thomas....
Ce s-a întîmplat ieri seară?
- Destul, urlă el. în sufragerie. Cu toţii.
Jack îl urmă pe duce, apoi, după ce uşa s-a închis în urma
lor, ridică mîinile.
Crezi că ai putea să...? întrebă el, mai degrabă
conversaţional, cel puţin aşa crezu el.
- Pentru numele lui Dumnezeu, mormăi Wyndham. Apucă
de pe un birou din apropiere un gen de cuţit pentru
82 JULIA QUINN
deschis scrisori, cu care veni să taie legăturile care-1

chinuiau pe Jack.
Jack se uită atent la mîini, să vadă dacă nu sîngerează.
- Frumos lucrat, murmură el. Nici o zgîrietură.
- Thomas, începu miss Eversleigh, cred că ar fi bine să mă
laşi pe mine să-ţi vorbesc înainte să...
- înainte să ce? o întrerupse Wyndham, uitîndu-se la ea cu
un fel de furie nedisimulată, după cum evaluă Jack privirea lui.
înainte să fiu informat despre încă un văr îndepărtat, al cărui cap
este probabil pus la mare preţ de Coroana britanică?
- Nu cred că de Coroană, zise Jack calm - avea reputaţia că
gîndeşte, înainte de a vorbi-. Dar, cu siguranţă de cîţiva
magistraţi. Şi un vicar sau doi. I se adresă acum văduvei: în
general tîlhăria la drumul mare nu este deloc considerată ca
ocupaţia cea mai sigură posibil.
Uşurinţa discursului lui nu a fost apreciată de nimeni, nici
măcar de biata miss Eversleigh, care reuşise să trezească furia
ambilor membri ai familiei Wyndham. Pe nemeritate, după
părerea lui. Detesta persoanele care îi agresează pe semenii lor.
- Thomas, îl imploră miss Eversleigh, pe un ton care, din
nou, îl făcu pe Jack să se întrebe serios ce legătură exista între
cei doi. Alteţă, se corectă ea, privind-o nervos pe văduvă, există
un lucru pe care trebuie să-l ştiţi.
într-adevăr, interveni Wyndham. în primul rînd identităţile
adevăraţilor mei prieteni şi confidenţi.
Miss Eversleigh tresări, evident tensionată, iar în clipa
aceea Jack decise că trebuia să intervină.
Vă sugerez, zise el calm, dar hotărît, să-i vorbiţi
domnişoarei Eversleigh cu mai mult respect.
Ducele se întoarse cu faţa spre el şi-l privi uluit, după care
rupse tăcerea cu cuvintele:
- Pardon?
în clipa aceea Jack simţi faţă de interlocutorul său o ură
nemărginită, aşa cum simţea faţă de toţi aristocraţii.
- Nu sînteţi obişnuit să vi se vorbească bărbăteşte, nu-i
aşa? îl tachină el.
Aerul se electriză imediat, iar Jack ştiu că probabil, ar fi
trebuit să prevadă ceea ce a urmat, însă faţa ducelui se
schimonosi într-un acces de furie, iar Jack părea că nu se
clinteşte în clipa cînd Wyndham se năpusti asupra lui, apucîndu-
1 de gît cu ambele mîini, în timp ce s-au prăvălit amîndoi pe
covor.
Jack realiză că s-a purtat prosteşte, aşa că încercă să-şi
elibereze falca din strînsoarea ducelui. Se declanşă o luptă
pentru supravieţuire, iar el îşi încordă abdomenul, ca să poată
respinge orice lovitură neaşteptată. Cu o mişcare rapidă şi
dibace, îşi scoase pieptul înainte şi îşi folosi capul drept armă.
Se auzi o trosnitură cînd capul lui Jack se opri în falca lui
Wyndham, iar atunci Jack profită de starea de şoc a adversarului
şi se rostogoli, inversînd poziţiile:
- Să nu...mă mai loveşti niciodată, mormăi Jack. Se luptase
prin mahalale, pe cîmpurile de luptă, pentru ţara sa şi pentru
viaţa lui, dar niciodată nu a dat dovadă de răbdare faţă de
bărbatul care trăgea primul pumn.
Primi un cot în stomac şi tocmai se pregătea să retumeze
cadoul cu un genunchi între picioare, cînd miss Eversleigh se
insinuă în această păruială şi încercă să-i despartă, fără să-şi
facă probleme pentru decenţă sau propria-i siguranţă.
- Opriţi-vă! Amîndoi!
Jack reuşi să-i blocheze braţul lui Wyndham, care
tocmai se pregătea să-i aplice un pumn în obraz. Ar fi fost un
accident, desigur, dar în cazul acesta ar fi fost obligat să- 1
84 JULIA QUINN
ucidă, iar acesta ar fi fost un delict care l-ar fi condus spre

ştreang.
- Ar trebui să vă fie ruşine amîndurora, îi mustră miss
Eversleigh, insistînd mai mult asupra ducelui.
Acesta ridică o sprinceană şi-i spuse:
- Poate că ar fi bine să te ridici de pe....Se uită şi o văzu
aşezată pe jos.
- Oh! sări ea ca arsă, iar Jack i-ar fi protejat onoarea, doar
că recunoştea câ ar fi avut exact aceeaşi reacţie şi el, dacă ar fi
fost în locul lui Wyndham. Ca să nu mai vorbim că ea îi ţinea
mîna.
- Vrei să te ocupi de rănile mele? o întrebă el, facînd ochii
mari, iar culoarea lor cu tentă marină chiar avea efect asupra
ei, fermecînd-o şi seducînd-o. Evident că în ei putea citi
urmarea, adică am nevoie de tine. Am nevoie de tine şi, dacă
mă vei îngriji, voi uita de orice altă femeie şi mă voi topi la
picioarele tale şi posibil voi deveni putred de bogat, iar apoi
vom face doar ce vei dori tu, trăind ca într-un vis regal.
Nu dădea niciodată greş.
Cu excepţia momentului prezent, se pare.
- Nu eşti deloc rănit, replică ea, apoi îl împinse. Se uită
spre Wyndham, care se ridicase deja lîngă ea. Şi nici tu.
Jack se pregătea să mai facă un comentariu referitor la
blîndeţea şi compasiunea umană, dar tocmai atunci văduva făcu
un pas înainte şi-i trase nepotului ei o palmă peste umăr -
nepotului ale cărui origini erau absolut sigure.
- Cere-ţi scuze imediat, îi ordonă ea. Este oaspete în casa
noastră.
Oaspete. Jack era emoţionat.
- Casa mea, ţinu să menţioneze ducele.
Jack o urmărea cu interes pe văduvă. Nu i-a picat bine
replica acestuia.
- Este văr primar cu tine, zise ea tensionată. Dată fiind
slaba apropiere a rudelor din familia noastră, ai face bine să- 1
primeşti cum se cuvine pe acest bărbat.
Bine aşa. Ducele tresălta de bucurie.
- Ar vrea cineva, începu Wyndham, să-mi facă un serviciu
şi să-mi explice modul în care a ajuns bărbatul acesta în
sufrageria mea?
Jack aşteptă să se ofere cineva să explice, apoi, cînd văzu
că nu sînt voluntari, îşi oferi propria versiune.
- Ea m-a răpit, zise, ridicînd din umeri şi smucind capul
spre bătrînă.
Wyndham se întoarse lent spre bunica lui.
L-ai răpit, repetă el, cu o voce seacă şi evident
neîncrezătoare.
- Adevărat, răspunse ea, ridicîndu-şi bărbia sfidătoare. Şi
aş face-o din nou.
- Este adevărat, interveni miss Eversleigh. Apoi, spre
încînt^rea Iui Jack, se întoarse spre el şi-i zise: îmi pare rău.
- Te cred, spuse Jack sincer.
Totuşi, ducele nu părea deloc amuzat. în aceeaşi măsură
biata miss Eversleigh simţea nevoia să-şi apere acţiunile şi
întări:
- Ea l-a răpit!
Wyndham o ignoră. Jack începuse de-a binelea să-l urască.
Şi m-a forţat să iau şi eu parte, mormăi miss Eversleigh.
Pe de altă parte, ea devenea unul dintre oamenii lui preferaţi.
86 JULIA QUINN
- L-am recunoscut aseară, anunţă văduva.

- Pe întuneric? întrebă neîncrezător Wyndham.
Pe sub mască, completă ea cu mîndrie. Este leit imaginea
tatălui său. Vocea lui, risul lui, este bucăţică ruptă din el.
Jack nu credea nici el că acesta era un argument suficient
de convingător, aşa că deveni curios să afle cum va reacţiona
ducele.
- Bunico, spuse el, cu o răbdare pe care Jack o aprecia la
maxim, te înţeleg că încă îţi plîngi fiul...
- Unchiul tău, îl întrerupse ea.
- Unchiul meu. îşi drese glasul. Dar au trecut treizeci de
ani de la moartea lui.
- Douăzeci şi nouă, îl corectă ea cu severitate.
Oricum, a trecut multă vreme, zise Wyndham. Amintirile
se mai estompează.
- Nu şi ale mele, replică ea. Cu siguranţă nu acelea pe care
le am cu John. Tatăl tău şi cu mine am fost dispuşi să uităm
total....
Cu acest lucru am căzut de acord, o întrerupse
Wyndham, lăsîndu-1 pe Jack să se întrebe.care era misterul
poveştii. Apoi continuă, avînd aerul că mai are puţin şi strînge
de gît pe cineva (Jack ar fi pariat că pe văduvă, fiindcă avusese
şi el plăcerea asta): Cecil! urlă el din toţi rărunchii.
- Alteţă! se auzi o voce din hol. Jack privi doi bărbaţi care
se chinuiau să aducă în cameră o pictură imensă, chiar atunci
întorcînd-o ca să ocolească un colţ.
- Lăsaţi-1 jos unde vreţi, ordonă ducele.
Cu icnete şi gemete de efort, plus un moment riscant, în
care părea că portretul se va prăbuşi peste ceea ce Jack evaluă a
fi o vază chinezească foarte scumpă, cei doi valeţi au reuşit să
găsească un loc degajat de mobilă, unde au aşezat vertical
tabloul, sprijinit de perete.

Jack făcu un pas înainte. Cu toţii au făcut un pas înainte,
prima care s-a exprimat a fost miss Eversleigh.
- Oh, Doamne.
Era el. Desigur nu era exact el, fiindcă portretul era al lui
John Cavendish, care pierise cu aproape trei decenii în urmă,
dar, pe sfînta cruce, arăta exact ca bărbatul care stătea lîngă ea.
Grace simţea că o ustură ochii, fiindcă îi făcuse atît de mari,
privind cînd la bărbat, cînd la tablou...
Văd că acum nu mă mai contrazice nimeni, rosti văduva
mucalită.
Thomas se întoarse spre domnul Audley, de parcă ar fi
văzut o fantomă.
- Cine eşti? îl întrebă el în şoaptă.
Pînă şi domnul Audley rămase fără glas. In cele din urmă
îşi recăpătă vocea, iar cînd vorbi, le-a spus exact ce le spusese
cu o seară înainte.
Numele meu nu este Cavendish.
Dar a fost cîndva.
Bîlbîindu-se puţin, reuşi în final să spună:
- Numele meu, numele pe care l-am primit...Făcu o pauză,
înghiţi convulsiv, apoi cînd vorbi iar, glasul începu să-i tremure:
numele meu complet este John Rollo Cavendish-Audley.
- Cine au fost părinţii tăi? şopti Thomas.
Domnul Audley - domnul Cavendish-Audley- nu răspunse.
- Cine a fost tatăl tău? întrebă Thomas, ceva mai tare de
data aceasta, dar şi insistent.
Tu cine naiba crezi că a fost? se revoltă domnul Audley.
Grace simţea că-i bubuie capul. Se uită la Thomas. Era
palid şi-i tremurau mîinile, iar ea se simţea ca o trădătoare. Ar fi
88 JULIA QUINN
putut să-i spună. L-ar fl putut avertiza.

Dar a fost o laşă.
Părinţii tăi, zise Thomas, la fel de încet. Au fost căsătoriţi?
- Tu ce implicaţie ai? întrebă domnul Audley, iar o clipă
Grace se temu că se vor lua iar la bătaie. Domnul Audley
amintea de o fiară încarcerată, spre care se arăta cu degetul şi la
care se uitau toţi ciudat, pînă ce nu mai rezistă.
- Vă rog, imploră ea, sărind între cei doi iarăşi. Nu ştie,
spuse.
Domnul Audley nu ştia ce înseamnă dacă era sau nu
legitim. Thomas însă ştia, dar acum rămase tăcut, spre
suiprinderea lui Grace. Ea îl privi, apoi o privi pe bunica lui.
- Cineva trebuia să-i explice domnului Audley...
- Cavendish, o corectă văduva.
- Domnului Cavendish-Audley, admise Grace, fiindcă nu
mai ştia cum să-l apeleze, ca să nu jignească pe nimeni. Cineva
trebuie să-i spună că...că....
Se uită pe rînd la cei doi, implorînd ajutor, sfaturi, orice,
fiindcă evident, nu era datoria ei. Ea era singura dintre ei care
nu avea în vene sînge de Cavendish. De ce trebuia ea să dea
explicaţii?
îl privi pe domnul Audley, căutînd să nu recunoască
portretul pe chipul său, apoi spuse:
- Tatăl tău - bărbatul din tablou, adică - presupunînd că el

este tatăl tău - era fratele mai mare...al tatălui alteţei sale
Nimeni nu mai spuse nimic.
Grace îşi drese glasul.
- Aşadar, dacă...dacă părinţii tăi au fost cu adevărat
căsătoriţi legal...
- Au fost, interveni domnul Audley.
- Desigur, vreau să spun, nu, desigur, dar....
- Vrea să spună, se amestecă Thomas pe un ton sever, că,
dacă intr-adevăr eşti urmaşul legitim al lui John Cavendish,
atunci înseamnă că eşti ducele de Wyndham.
Şi asta a fost. Adevărul. Sau, dacă nu adevărul,
posibilitatea adevărului, iar acum nimeni, nici măcar văduva, nu
ştia ce mai poate să spună. Cei doi bărbaţi - ducii, se gîndi
Grace şi-i venea să rîdă isteric, dar nu o făcu - se uitau pur şi
simplu unul la celălalt, măsurîndu-se din cap pînă-n picioare,
pînă ce domnul Audley păru că întinde mîna spre ceva. Mîna îi
tremura, exact ca a văduvei cînd cumpăra ceva, apoi se odihni
pe spătarul unui scaun, pe care- 1 strînse cu forţă. Şi picioarele
îi tremurau, aşa că domnul Audley se aşeză pe scaun.
- Nu, spuse el. Nu.
- Vei rămîne aici, se auzi tonul poruncitor al văduvei, pînă
ce această problemă va fi rezolvată spre satisfacţia mea.
Nu. Domnul Audley vorbea din ce în ce mai convingător.
Nu voi rămîne.
- Oh, ba da, replică ea. Dacă nu rămîi, te voi preda
autorităţilor, drept tîlharul care eşti.
- Nu aţi face una ca asta, răbufni acum Grace. Se uită la
domnul Audley. Nu ar face asta niciodată. Nu, dacă are
convingerea că eşti nepotul ei.
- Taci! zbieră văduva. Miss Eversleigh, nu ştiu ce vrei să
90 JULIA QUINN
faci, dar nu faci parte din familie, aşa că nu ai ce să cauţi în

camera aceasta.
Domnul Audley se ridică. Privirea lui era acum dură,
mîndră, iar pentru prima dată Grace văzu în el militarul care
fusese odinioară. Cînd vorbi, cuvintele lui erau scurte, bine-
cîntărite, complet diferite de discursul leneş pe care ea se
aştepta să-l audă.
- Să nu-i mai vorbiţi niciodată în felul acesta.
Ceva în interiorul ei se topi. Thomas a apărat-o şi înainte
împotriva bunicii ; într-adevăr, el era campionul ei dintot-
deauna. Dar nu aşa. Pentru el prietenia ei era valoroasă, ştia
asta. Dar acum....era cu totul diferit. Nu auzise cuintele.
Le-a simţit.
Pe măsură ce privea faţa domnului Audley, ochii îi coborîră
spre gura lui. Atunci îi reveni în minte...atingerea buzelor lui,
sărutul lui, respiraţia lui şi şocul dulce-amărui resimţit cînd el a
terminat, fiindcă ea nu a dorit asta...dar apoi nu a dorit ca asta să
se termine.
Urmă o tăcere perfectă, liniştită, cu excepţia faptului că
văduva făcuse ochii mari. Apoi, cînd Grace realiză că mîinile
acesteia tremurau, văduva spuse:
- Sînt bunica dumitale.
- Asta rămîne să fie stabilit, spuse domnul Audley.
Grace rămase tablou, fiindcă nimeni nu se putea îndoi
de originea lui, mai ales acum, cînd dovada stătea sprijinită de
peretele sufrageriei.
- Cum? răbufni Thomas. Acum vrei să-mi spui că nu crezi
că eşti fiul lui John Cavendish?
Domnul Audley ridică din umeri şi într-o clipă hotărîrea
puternică din ochii lui se dizolvă. Era din nou un tîlhar
ştrengar, naiba să-l ştie şi complet fără responsabilitate.
- Sincer, zise el, nu sînt atît de sigur că vreau să-mi cîştig

accesul în acest club fermecător al vostru.
- Dar nu ai de ales, zise văduva.
- Ce drăguţ, spuse cu un oftat domnul Audley. Ce nobil.
Sincer, aşa procedează toate bunicile din lume.
Grace îşi duse brusc mîna la gură, dar hohotul de rîs
străbătu degetele delicate. Era atît de inadecvat...în toate
privinţele...dar nu şi l-a putut reţine. Văduva se făcuse roşie la
faţă, ţinea buzele strînse, accentuînd ridurile adînci. Nici măcar
Thomas nu-i provocase vreodată o asemenea reacţie, deşi
încercase din răsputeri.
Grace se uită la el. Dintre toţi cei aflaţi în cameră, el era
singurul pentru care miza era foarte mare. Părea epuizat. Şi
copleşit. Şi furios, dar uimitor, pe cale să răbufnească în rîs.
- Alteţă, spuse ea timid. Nu mai ştia ce voia să-i spună.
Probabil că nu era nimic de spus, dar tăcerea părea îngrozitoare.
El o ignoră, dar ea ştia că a fost auzită, fiindcă el s-a
încordat şi mai tare, apoi a răsuflat greoi. După aceea văduva -
oare de ce nu învăţa ea să lase oamenii în pace? - strigă tare
numele lui, de parcă ar fi chemat la ea un cîine.
- Taci, i-o reteză el.
Grace ar fi vrut să întindă mîna spre el. Thomas era
prietenul ei, dar era - şi va fi întotdeauna - atît de mult deasupra
ei. Iar acum ea stătea acolo şi se ura pe sine fiindcă nu se putea
gîndi decît la celălalt bărbat din cameră, acela care i-ar putea
fura lui Thomas propria identitate.
Aşa că nu făcu nimic. Iar pentru asta se urî şi mai mult.
- Ar trebui să rămîi, îi zise Thomas domnului Audley.
Vom avea nevoie....
Grace îşi ţinu răsuflarea, cînd Thomas îşi drese glasul.
- Vom avea nevoie de clarificări.
92 JULIA QUINN
Toţi au aşteptat răspunsul domnului Audley. Părea că-1

măsoară pe Thomas.
Grace se ruga ca el să-şi dea seama cît de greu i-a fost lui
Thomas să-i vorbească atît de elegant. Cu siguranţă că îi va
răspunde în acelaşi mod. Voia ca el să fie o persoană de calitate.
Doar a sărutat-o.
I-a luat apărarea. Oare era prea mult, dacă spera că el este,
sub toată armura aceea, un cavaler alb?
CAPITOLUL ŞASE
Jack s-a mîndrit dintotdeauna cu faptul că poate distinge

ironia în orice situaţie, dar cum stătea acum în sufrageria
castelului Belgrave - mai corect, într-una dintre sufrageriile
castelului Belgrave, cu siguranţă că erau mai mult de zece - nu
reuşea să găsească altceva decît realitatea pură, cruntă.
Petrecuse şase ani ca ofiţer în armata Majestăţii sale, iar dacă
a învăţat ceva din anii de pe cîmpul de bătălie, acest lucru era că
viaţa poate - şi adeseori o face - să se schimbe într-un singur
moment. O cotitură greşită, un amănunt pierdut şi putea pierde o
întreagă companie de soldaţi.
Dar, odată ce s-a întors în Anglia, a cam început să piardă
din vedere acest aspect. Viaţa lui a fost alcătuită dintr- o serie de
decizii mărunte şi întîlniri nesemnificative. Adevărat, ducea o
existenţă plină de nelegiuire, ceea ce însemna că mai mereu
dansa cu cîţiva paşi înaintea călăului de la spînzurătoare, dar nu
era acelaşi lucru. Nu depindea viaţa nimănui de faptele lui. Nici
măcar existenţa cuiva.
Evident, prădatul trăsurilor nu era o treabă serioasă. Era un
joc, sincer, pe care-1 jucau bărbaţii cu prea multă educaţie şi prea
puţină orientare. Cine ar fi crezut că una dintre deciziile sale
nesemnificative - să apuce pe drumul Lincoln spre nord, nu spre
sud - îl va aduce aici? Un lucru era sigur, viaţa lui lipsită de griji,
pe drumuri, se termina aici.
94 JULIA QUINN
Bănuia că Wyndham ar fi mai mult decît bucuros să-l

urmărească plecînd pe calul său fără nici un cuvînt, dar văduva
nu ar fi fost de aceeaşi părere. Lăsînd la o parte asigurările
domnişoarei Eversleigh, era foarte sigur că bătrîna vampiroaică
nu s-ar da în lături de la nimic, pentru ca să-l ţină în Lesă.
Poate că ea nu l-ar fi predat autorităţilor, dar cu siguranţă ar
fi putut spune lumii că demult rătăcitul ei nepot hălăduia prin
provincie jefuind trăsuri. Fapt care ar fi fost al naibii de dificil şi
l-ar fi împiedicat să-şi continue profesiunea aleasă.
Iar dacă era, cu adevărat ducele de Wyndham....
Dumnezeu să-i ajute pe toţi.
începuse să spere că mătuşa lui l-a minţit. Fiindcă nimeni
nu-1 dorea într-o postură cu atîta autoritate, cu atît mai puţin el
însuşi.
- Vă rog, poate cineva să-mi explice....trase adînc aer în
piept şi se opri, apăsîndu-şi tîmplele cu degetele. Poate să- mi
explice vreunul din voi arborele genealogic? Cineva trebuie să
fi ştiut dacă tatăl lui era moştenitorul unui ducat, nu? Mătuşa
lui? Mama lui? El însuşi?
- Am avut trei fii, zise văduva sec. Charles era cel mai
mare; John a fost mijlociul, iar Reginald este ultimul. Tatăl tău a
plecat în Irlanda imediat după căsătoria lui Reginald - faţa ei
căpătă vizibil o expresie dezgustată, aşa că îşi îndreptă capul
spre Wyndham cu o mişcare bruscă. Cu mama lui.
- Ea era din familia Cit, spuse Wyndham, absolut neutru.
Tatăl ei deţinea fabrici. Foarte multe fabrici. Ridică o
sprinceană: acum sînt ale noastre.
Văduva strînse din buze, dar nu continuă discursul lui.
- Ni s-a adus la cunoştinţă moartea tatălui tău în iulie 1790.
Jack dădu din cap gînditor. Şi lui i s-a spus acelaşi lucru.
- Un an după aceea, soţul meu şi fiul meu cel mare au
murit de fierbinţeală. Eu nu m-am molipsit de boală. Fiul meu

cel mic nu mai locuia la Belgrave, aşa încît, slavă cerului, şi el a
scăpat. Charles nu se însurase încă, iar noi am crezut că John a
murit. Astfel Reginald a devenit duce. Făcu
1 pauză, dar în afară de asta, nu exprima nici un sentiment. Nu
a fost ceva aşteptat.
Toţi îl priveau pe Wyndham. El nu spunea nimic.
- Voi rămîne, spuse Jack, fiindcă îşi dădea seama că nu
avea de ales. Şi poate că nu ar strica să mai afle cîteva lucruri
despre tatăl său. Un bărbat trebuie să-şi cunoască originile. Asta
a spus dintotdeauna şi unchiul lui. Jack începea să se întrebe
dacă tocmai i se oferise iertarea - în avans. In caz că într-o zi se
va hotărî că vrea să devină un Cavendish.
Desigur, unchiul William nu i-a cunoscut pe aceşti membri
ai familiei Cavendish. Dacă ar fi facut-o, poate că şi-ar fi
revizuit afirmaţia complet.
- Eşti demn de toată lauda, îi spuse văduva, împreu- nîndu-
şi mîinile. Acum, să vedem, vom...
- Dar mai întîi, o întrerupse Jack, trebuie să mă întorc la
han, ca să-mi iau lucrurile. Privi prin cameră, aproape rîzînd la
imaginea opulenţei care-1 înconjura. Oricît de sărăcăcioase ar fi
ele, adăugă liniştit.
- Prostii, zise văduva. Vei avea altele. Se uită dispre-
ţuitoare la costumul lui de călătorie. De o calitate superioară,
trebuie să adaug.
- Dar eu nu vă ceream permisiunea, comentă Jack. Nu-
2 plăcea cînd glasul îi trăda furia. Pentru un bărbat acesta era
un dezavantaj.
- Totuşi...
- Mai mult de atît, adăugă Jack, fiindcă sincer, nu voia să-i
mai audă glasul, va trebui să le dau explicaţii asociaţilor mei. în
96 JULIA QUINN
clipa aceasta îl privi pe Wyndham. Oricum, nu am de gînd să le

dezvălui adevărul, adăugă el, pentru ca ducele să nu-şi închipuie
că are de gînd să împrăştie zvonuri prin tot ţinutul.
- Să nu dispari, ordonă văduva, te asigur, vei regreta.
- Nu trebuie să vă faceţi probleme pentru asta, spuse
Wyndham zîmbind. Cine ar dispărea, cînd i s-a promis un
ducat?
Jack strînse din dinţi, dar se strădui să ignore remarca. Nu
mai era nevoie de încă o îmbrînceală şi pumni.
Ducele adăugă brusc, spre disperarea tîlharului:
- Te voi însoţi eu.
Doamne. Era ultimul lucru de care avea nevoie. Jack se
întoarse brusc spre el, ridicînd o sprinceană.
- Ar trebui să-mi fac griji pentru siguranţa mea?
Wyndham se încordă vizibil, iar Jack, care avea
instruirea să observe chiar şi cele mai mici detalii, văzu că
oponentul său ţine pumnii strînşi pe lîngă corp. Aşadar, l-a
insultat pe duce. în momentul acesta şi ţinînd cont de vînătăile
pe care le-ar putea găsi pe propriul gît, chiar nu-i păsa.
O abordă pe miss Eversleigh, oferindu-i un zîmbet
seducător.
- Sînt o ameninţare chiar şi pentru identitatea lui. Este clar
că orice om raţional ar pune în discuţie siguranţa lui.
- Ba nu, te înşeli! strigă ea. îl judeci greşit. Ducele...
Ea se uită îngrozită spre Wyndham, apoi realiză
implicaţiile remarcii ei, care o făcură să se simtă stînjenită.
Totuşi, îşi continuă apărarea, fiindcă era o fată hotărîtă.
- Este cel mai onorabil bărbat pe care l-am cunoscut
vreodată, continuă ea, pe un ton scăzut, dar pătimaş. în
compania lui nu ţi se poate întîmpla nimic.
Era deja roşie în obraji, iar Jack se simţi îmboldit de un
gînd acid. Oare era ceva între miss Eversleigh şi duce? Locuiau
în aceeaşi casă, sau castel, aşadar, avînd doar compania unei
bătrîne înveninate. Cum văduva nu era în nici un caz senilă,
Jack nu-şi imagina că lipseau oportunităţile în care cei doi să se
angajeze în exprimarea galanteriilor chiar sub nasul ei.
O privi îndeaproape pe miss Eversleigh, iar ochii i se opriră
pe buzele ei. A fost surprins de faptul că a sărutat-o cu o aseară
înainte. Nu intenţionase să facă asta şi evident că nu ar fi făcut
un asemenea gest în timpul încercării de a jefui o trăsură. I s-a
părut gestul cel mai natural din lume - să-i atingă bărbia, să-i
ridice uşor faţa spre el, apoi să-i strivească buzele cu gura lui.
Era moale, delicată şi de-abia în clipa aceasta îşi dădea
seama cît de intens şi-ar fi dorit mai mult.
Se uită la Wyndham şi probabil că pe chip i se citea
gelozia, fiindcă proapăt descoperitul său văr păru sincer amuzat
cînd spuse:
- Ţe asigur, oricît de violente ar fi pornirile mele, nu mă
voi lăsa dominat de ele.
- Ce lucru unt ai spus, comentă miss Eversleigh.
- Dar sincer, zise Jack, cu dublu înţeles. Nu-i plăcea acest
bărbat, ducele, care fusese educat să vadă lumea ca pe domeniul
său privat. Dar el aprecia onestitatea, oricare ar fi fost sursa ei.
Cum Jack îl privea atent, cei doi parcă s-ar fi înţeles să
încheie un acord nerostit. Nu trebuiau să fie prieteni. Nici măcar
nu trebuiau să se poarte prietenos. Dar măcar vor fi sinceri.
Lucru care îi convenea de minune lui Jack.
După calculele lui Grace, cei doi ar fi trebuit să revină cam

în nouăzeci de minute, cel mult două ore. Cum nu-şi petrecuse
prea mult timp în şa, nu putea spune că se pricepea la evaluarea
vitezei, dar era aproape sigură că doi bărbaţi călare puteau
98 JULIA QUINN
ajunge la hanul din oraş în mai puţin de o oră.

Apoi domnul Audley va trebui să-şi împacheteze lucrurile,
iar asta nu putea dura prea mult, nu? Şi pe urmă...
- Pleacă de la fereastră, o admonestă văduva.
Grace scrîşni din dinţi, extrem de iritată, dar reuşi să-şi
menţină atitudinea de neutralitate, înainte să se întoarcă.
- Fă-te utilă, spuse văduva.
Grace privi atentă spre bătrînă, încercînd să decodifice
ordinul acesteia. Mereu avea ceva anume în gînd, iar Grace ura
cel mai mult obligativitatea ca ea să ghicească acel lucru.
- Aţi vrea să vă citesc? o întrebă ea. Era cea mai plăcută
dintre îndatoririle ei; se citea frecvent Mîndrie şi Prejudecată,
roman care lui Grace îi plăcea foarte mult, iar despre care
văduva susţinea că nu-i place absolut deloc.
Văduva scoase un mormăit. Era acel mormăit de refuz.
Grace era deja obişnuită cu metodele ei de comunicare. Nu se
mîndrea cu aceste abilităţi în mod special.
- Aş putea scrie o scrisoare, sugeră ea. Parcă intenţionaţi să
răspundeţi unei scrisori recente de la sora dumneavoastră.
- Pot să-mi scriu scrisorile şi singură, replică aspru văduva,
deşi amîndouă ştiau că avea un scris oribil. Grace se ocupa de
corespondenţa ei întotdeauna, rescriind-o înainte de a o fi trimis
prin poştă.
Grace trase aer în piept, apoi răsuflă lent. Nu avea energia
să mai încerce să desluşească ţesătura complicată din mintea
văduvei. Nu astăzi.
- îmi e foarte cald, anunţă ducesa.
Grace nu răspunse. Spera că nici nu era necesar să o facă.
Apoi văduva luă ceva de pe o masă din apropiere. Un evantai,
văzu Grace, exact cînd femeia îl desfăcu.
Oh, te rog, nu acum.
Văduva admiră evantaiul, care era o piesă decorată cu

albastru deschis şi cu nişte miniaturi chinezeşti cu negru şi
auriu. Apoi strînse din nou evantaiul, doar ca să-i fie mai uşor să
i-1 înmîneze ei, ca să se obosească în locul său.
- Poţi să mă ajuţi să mă simt mai confortabil, îi zise ea.
Grace făcu o pauză. Doar pentru o clipă, dar una extrem
de scurtă, era singura ei modalitate de a se revolta. Nu putea să-i
spună nu, nici măcar nu-şi permitea riscul să lase să se vadă asta
pe chipul ei. Totuşi, putea să facă o pauză. Putea să rămînă
nemişcată suficient timp cît să o facă pe văduvă se se întrebe.
Apoi, evident, făcu un pas înainte.
- Atmosfera mi se pare chiar plăcută, spuse dintr-o dată,
venind lîngă văduvă.
- Fiindcă mişti aerul cu evantaiul.
Grace se uită în jos la tenul ridat al bătrînei. Unele dintre
riduri erau rezultatul vîrstei, dar nu şi acelea din jurul gurii, pe
care o ţinea mereu strînsă, ca într-o perpetuă încruntare. Oare ce
se petrecuse cu această femeie ca să o facă atît de amară? Oare
să fi fost moartea copiilor ei? Pierderea tinereţii? Sau pur şi
simplu s-a născut cu o fire imposibilă?
- Ce părere ai despre noul meu nepot? o întrebă ea brusc.
Grace îngheţă, apoi rapid îşi recăpătă culoarea în obraji
şi continuă să-i facă vînt.
- Nu-1 cunosc destul de bine, ca să-mi formez o părere,
răspunse ea precaută.
Văduva continua să privească în faţă şi răspunse:
- Prostii. Cele mai bune păreri sînt cele care se formează
într-o clipă. Ştii asta prea bine. Altminteri, te-ai fi măritat cu
vărul acela respingător al dumitale, nu-i aşa?
Grace se gîndi la Miles, care rămăsese în casa părintească.
Trebuia să recunoască, din cînd în cînd văduva punea degetul pe
100 JULIA QUINN
rană.
- Cu siguranţă ai ceva de spus, miss Eversleigh.
Evantaiul se ridică şi coborî de trei ori, înainte ca Grace
să se hotărască la un răspuns:
- Mi se pare că are un simţ al umorului viguros.
Viguros. Văduva repetă cuvîntul şi avea o voce
ciudată, de parcă l-ar fi testat cu propria gură.
- Un adjectiv adecvat. Nu m-aş fi gîndit la el, dar e foarte
potrivit.
Era ceva asemănător cu un compliment blînd, fiindcă doar
atît putea văduva.
- Mi se pare foarte asemănător cu tatăl Iui, continuă
văduva.
Grace muta evantaiul cînd într-o mînă, cînd în cealaltă,
întrebînd:
-Da?
într-adevăr. Deşi, dacă tatăl lui ar fi fost puţin
mai....viguros, acum nu am fi în această situaţie disperată, nu
crezi?
- Mă scuzaţi, doamnă. Ar fi trebuit să-mi aleg cuvintele cu
mai multă grijă.
Văduva părea să nici nu ia în seamă scuza.
- Uşurinţa îl face să semene foarte bine cu tatăl lui. John al
meu nu-şi permitea niciodată să lase să treacă pe lîngă el un
moment serios. Avea un umor sarcastic extraordinar.
- Eu nu aş spune că domnul Audley este sarcastic, spuse
Grace. Umorul lui conţine şi multă viclenie.
- Numele lui nu este domnul Audley şi eu zic că este
ducele, replică văduva necruţătoare. Eşti mult prea orbită, ca să
vezi asta.
- Nu sînt orbită, protestă Grace.
101
- Sigur că eşti. Oricare fată ar fi. Este un bărbat foarte
chipeş. Păcat de ochi, totuşi.
- Sînt doar extrem de obosită, zise Grace, rezistînd
tentaţiei să sublinieze că ochii lui verzi nu aveau nimic
neplăcut. A fost o zi istovitoare. Şi o noapte, adăugă ea după ce
se mai gîndi puţin.
- Inteligenţa fiului meu era recunocută, spuse văduva,
readucînd conversaţia la punctul pe care şi-l dorea ea. Nu ai fi
spus despre el că era sarcastic, dar asta fiindcă era mult prea
isteţ. Doar un om cu o minte strălucitoare poate profera insulte
fără ca persoana vizată să-şi dea seama de asta.
Grace nu considera acest lucru ca fiind ceva lăudabil, ci
mai degrabă trist.
- Atunci ce rost mai are?
- Rostul? repetă văduva, absolut nedumerită. Pentru ce?
- Să insulţi oamenii. Grace mută iar evantaiul în cealaltă
mînă, scuturînd degetele obosite. Sau mai bine spus, să insulte
pe cineva cu intenţia ca persoana să nu-şi dea seama de asta? se
corectă ea, fiind absolut sigură că văduva ar putea găsi o mie de
motive ca să o întrerupă.
Nici acum bătrîna nu o privi, dar Grace îşi dădu seama că
ea a dat ochii peste cap.
- Miss Eversleigh, este o sursă de mîndrie. Nici nu mă
aşteptam să înţelegi.
- Nu, zise Grace, nu aş înţelege.
- Dumneata nu ştii ce înseamnă să excelezi în ceva.
Văduva ţuguie buzele şi întoarse uşor gîtul. Nu ai cum să ştii.
Aceasta era o insultă suficient de mare, doar că văduva
habar nu avea ce face.
Ironia era ascunsă pe undeva. Era obligatoriu.
Trăim într-o epocă interesantă, miss Eversleigh, comentă
102 JULIA QUINN
văduva.
Grace dădu uşor din cap, apoi şi-l mută într-o poziţie în
care, dacă văduva s-ar fi întors să o privească, nu i-ar fi văzut
lacrimile adunate în ochi. Părinţii ei nu au avut fonduri ca să
călătorească, însă au avut inimi visătoare, iar căminul familiei
Eversleigh era înţesat cu hărţi şi cărţi despre locuri îndepărtate.
Ca şi cînd ar fi fost ieri, Grace îşi aminti momentele cînd
şedeau cu toţii în faţa focului, cufundaţi în lecturile lor, iar tatăl
lor ridica privirea din cartea sa şi exclama: ”Nu-i minunat? In
China, dacă doreşti să insulţi.pe cineva, spui: să trăieşti în
vremuri interesante!"
Grace nu ştia în acel moment dacă lacrimile din ochii ei
erau de tristeţe sau de bucurie.
- Ajunge, miss Eversleigh, spuse brusc văduva. M-am
răcorit destul.
Grace strinse evantaiul, apoi îl puse pe o masă de lîngă
fereastră, asta pentru a avea un motiv să traverseze camera.
Asfinţitul plutea uşor în aer, aşa încît se vedea chiar foarte bine
aleea de la intrare. Nu era sigură de ce era foarte nerăbdătoare
să-i vadă întorşi pe cei doi bărbaţi - posibil ca o dovadă că nu s-
au ucis între ei pe drum. Deşi a ţinut să ia apărarea simţului
onoarei al lui Thomas, nu i-a plăcut privirea din ochii lui. Apoi
nu ştia ca el să fi atacat vreodată pe cineva. Totuşi, arăta de-a
dreptul sălbatic cînd l-a atacat pe domnul Audley. Dacă acesta
ar fi fost el însuşi un mare amator de lupte, precis că Thomas i-
ar fi făcut un rău ireparabil.
- Crezi că va ploua, miss Eversleigh?
- Nu, spuse Grace şi se întoarse.
- Vîntul începe să bată.
- Da. Grace aşteptă să vadă că văduva îşi îndreaptă atenţia
spre un bibelou de pe măsuţa de lîngă ea, apoi se apropie de
103
fereastră. Chiar în clipa aceea i se păru că aude...
- Sper că va ploua.
Rămase nemişcată. Apoi se întoarse.
- Mă scuzaţi?
- Sper să plouă. Văduva repetă pe un ton nonşalant, de
parcă şi-ar fi dorit să plouă, deşi cei doi domni erau plecaţi
călare.
- O să-i ude leoarcă, explică Grace.
Vor fi obligaţi să-şi măsoare puterile. Ceea ce vor trebui
să facă mai devreme sau mai tîrziu. în plus, John al meu adora
să meargă călare prin ploaie. De fapt era o mare plăcere pentru
el.
- Asta nu înseamnă că domnul...
- Cavendish, interveni văduva.
Grace înghiţi lent. O ajuta să-şi recapete răbdarea.
- Oricum i-ar plăcea să-l numim, nu cred că ne putem
permite să credem că-i face deosebită plăcere să călărească pe
ploaie, doar fiindcă tatălui său îi plăcea. Celor mai mulţi oameni
nu le place.
Văduva părea că nici nu se gîndeşte la asta. Tot ce a
considerat că merită să comenteze din opinia lui Grace a fost:
- Nu ştiu nimic despre mama lui, este adevărat. Poate ea
este responsabilă pentru un număr mare de aspecte
controversate.
- Doriţi un ceai, doamnă? întrebă Grace. Aş putea să sun
să îl aducă.
- La urma urmei, ce ştim despre ea? Aproape sigur era
irlandeză, fapt care aduce su sine un număr însemnat de
elemente, aproape toate îngrozitoare.
- Vîntul se înteţeşte, spuse Grace. Nu aş vrea să răciţi.
- Măcar ne-a spus numele ei?
104 JULIA QUINN
- Nu cred. Grace oftă, fiindcă la întrebările directe i se

părea greu să pretindă că nu face şi ea parte din conversaţie.
- Vai de mine, se cutremură văduva, iar ochii ei căpătară o
expresie a groazei pure. Ar putea să fie catolică.
- Am cunoscut cîteva persoane catolice, zise Grace, acum,
cînd îi era clar că încercările ei de a schimba subiectul au eşuat.
Este straniu, şopti ea. Nici una dintre ele nu avea coame.
- Ce spuneai?
- Doar că ştiu foarte puţine lucruri despre credinţa
catolică, admise Grace. Exista un motiv pentru care adeseori îşi
îndrepta comentariile către o fereastră sau un perete.
Văduva scoase un sunet pe care Grace nu-1 putea
identifica. Semăna cu un oftat, dar era mai degrabă un sforăit,
fiindcă următoarele ei cuvinte au fost:
- Va trebui să ne ocupăm de asta.
Se aplecă spre înainte şi îşi ciupi uşor vîrful nasului, avînd
aerul dispreţuitor.
- Voi lua legătura chiar eu cu arhiepiscopul.
- Este vreo problemă? întrebă Grace.
- Omuleţul mă va bate la cap ani de zile pentru treaba asta,
spuse bătrîna ofensată.
Grace se apropie de geam. Oare la distanţă se vedea o
mişcare?
Dumnezeu ştie cîte favoruri îmi va cere în compensaţie,
mormăi văduva. Cred că va trebui să-l las să doarmă în
Dormitorul Regal, doar ca să se laude că a dormit în
aştemuturile Reginei Elizabeta.
Grace îi privea pe cei doi bărbaţi călare apropiindu-se de
casă.
- Se întorc, zise ea şi pentru a nu ştiu cîta oară în seara
aceea se întrebă ce rol juca în această piesă. Nu iacea parte din
105
familie; aici văduva a avut perfectă dreptate. Şi, în ciuda poziţiei
relativ superioare pe care o avea Grace în casă, nu era inclusă în
chestiuni ce ţineau de domeniul familiei sau al titlului. Nu se
aştepta, oricum şi nici nu-şi dorea.
Văduva era groaznică atunci cînd şe punea problema
dinastiei, iar Thomas era la fel de groaznic cînd trebuia să aibă
de-a face cu văduva.
Poate ar fl bine să se scuze. Nu conta că domnul Audley a
insistat pentru prezenţa ei. Grace îşi cunoştea poziţia şi îşi ştia
foarte bine locul, iar acesta nu era în mijlocul unei afaceri de
familie.
Dar, ori de cîte ori îşi spunea că e timpul să plece de la
fereastră şi să o informeze pe văduvă că era timpul să o lase să
discute cu nepoţii ei în particular, nu se putea clinti de pe loc.
Tot auzea - ba nu, simţea - vocea domnului Audley.
Ea va rămîne.
Oare avea nevoie de ea? Poate. Nu cunoştea nimic despre
cei din familia Wyndham, nici despre trecutul lor, dar nici
despre tensiunile care circulau prin casă, ca o pînză de păianjen
nimicitoare, imperceptibilă. Doar nimeni nu se aştepta ca de
acum încolo el să poată naviga singur prin noua lui viaţă, cel
puţin nu imediat.
Grace se cutremură şi îşi strînse braţele la piept, pe cînd îi
privea pe cei doi bărbaţi descălecînd pe alee. Cît de ciudat i se
părea să simtă că un om avea nevoie de ea. Lui Thomas îi
plăcea să spună că are nevoie de ea, dar amîndoi ştiau că acesta
era un neadevăr.
Ar fi putut să angajeze pe oricine care să se ocupe de
bunica lui. Thomas nu avea nevoie de nimeni. De nimic. Era pur
şi simplu stăpîn pe sine. încrezător şi trufaş, el nu avea nevoie
decît de ocazionalele înţepături, care să-i perforeze bula
106 JULIA QUINN
dimprejurul lui. Ştia şi el asta, iar detaliul îl salva de la

caracterizarea de bărbat complet nesuferit.
Niciodată nu i-a spus toate acestea, dar Grace ştia că tocmai
de aceea ei doi au devenit prieteni. Ea era, probabil, unica
persoană din Lincolnshire care nu făcea plecăciuni şi nu se
umilea, spunîndu-i doar lucrurile pe.care el dorea să le audă.
Dar el nu avea nevoie de ea.
Grace auzi paşi pe hol şi se întoarse, tensionată şi nervoasă.
Aşteptă ca văduva să-i comande să plece. Chiar se uită fix la ea,
ridicînd o sprinceană, dar văduva privea spre uşă, ignorînd-o
intenţionat.
Cînd bărbaţii sosiră, Thomas intră primul.
- Wyndham, zise văduva. Niciodată nu i se adresa decît cu
titlul.
El dădu din cap drept răspuns.
- Am dispus ca lucrurile domnului Audley să fie duse sus,
în dormitorul cu mătase albastră.
Grace se uită cu precauţie spre văduvă, ca să-i surprindă
reacţia. Dormitorul cu mătase albastră era una dintre cele mai
elegante camere destinate oaspeţilor, dar nu era cea mai mare,
nici cea mai prestigioasă. Era, totuşi, pe acelaşi hol cu
dormitorul văduvei.
- Excelentă alegere, replică văduva. Dar trebuie să repet.
Nu-i mai spune domnul Audley în prezenţa mea. Nu-i cunosc pe
aceşti Audley şi nici nu vreau să-i cunosc.
- Cred că nici ei nu vor fi mai dornici să vă cunoască, veni
imediat replica domnului Audley, care intra şi el în urma lui
Thomas.
Văduva ridică din sprinceană, parcă pentru a sublinia
măreţia propriei persoane.
- Mary Audley este sora răposatei mele mame, mărturisi
107
domnul Audley. Ea şi soţul ei, William Audley, m-au luat la ei
după ce m-am născut. M-au crescut ca pe propriul lor copil, iar
la cererea mea mi-au acordat numele lor. Nu-mi place să-l
abandonez. O privi pe văduvă cu nişte ochi reci, parcă
provocînd-o să comenteze.
Eă nu o făcu, spre surprinderea lui Grace. Apoi se întoarse
cu faţa spre ea, oferindu-i o plecăciune politicoasă.
Dumneata poţi să-mi spui domnul Audley, dacă doreşti,
miss Eversleigh.
Grace făcu şi ea o reverenţă. Nu era sigură dacă era nevoie
de asta, fiindcă nimeni nu ştia care era rangul lui, dar părea un
gest d^politeţe. Doar şi el făcuse o plecăciune.
Ea se uita la văduvă acum, iar aceasta o privea la rîndul
său, apoi se uită spre Thomas, care părea foarte amuzat, dar şi
enervat în acelaşi timp.
- Ea nu te poate da afara pentru că foloseşti numele pe care
el îl are prin lege, spuse Thomas, cu obişnuita lui nerăbdare. Iar
dacă o va face, te voi asigura eu pe viaţă, oferindu-ţi o sumă
consistentă şi pe ea o voi trimite pe o proprietate îndepărtată.
Domnul Audley îl privea surprins, dar şi aprobator pe
Thomas, după care se întoarse spre Grace, zîmbitor.
- Este tentant, şopti el. Cît de departe ar putea fi trimisă?
- Mă gîndeam să adaug valoare uneia dintre proprietăţile
noastre, răspunse Thomas. Mă gîndeam la insulele Hebride,
unde în perioada asta a anului peisajul este încîntător.
- Eşti detestabil, şuieră văduva.
- De ce o las să mai stea aici? se întrebă Thomas cu glas
tare. Merse spre dulap şi îşi turnă ceva de băut.
- Este bunica ta, răspunse Grace, întrucît cineva trebuia să
fie vocea raţiunii.
- Ah, da, sîngele, zise Thomas oftînd. Mi s-a spus că este
108 JULIA QUINN
mai gros decît apa. Păcat. Privi spre domnul Audley. Vei afla şi
tu curînd.
Grace se aştepta ca domnul Audley să se zburlească din
pricina tonului condescendent pe care-1 folosise Thomas, dar nu
păru prea afectat. Ciudat. Părea că ambii bărbaţi încheiaseră un
gen de armistiţiu.
- Iar acum, anunţă Thomas, privind-o intens pe bunica sa,
treaba mea aici s-a terminat. Ţi l-am adus la sînul iubitor pe
prodigiosul fiu şi lumea acum este perfectă. Nu şi lumea mea,
adăugă el, dar lumea altcuiva este, sînt sigur.
- Nu a mea, zise domnul Audley, cînd nimeni nu părea să
dorească să comenteze. Apoi zîmbi larg - era acel gen se zîmbet
leneş, calm, menit să-l zugrăvească în culorile în care sînt pictaţi
escrocii nonşalanţi. în caz că te interesează.
Thomas se uită la el şi strîmbă din nas, voind parcă să
afişeze indiferenţa:
- Nu mă interesează.
Grace îşi mută privirea spre domnul Audley. Acesta
zîmbea. Apoi ea se uită spre Thomas, aşteptînd ca el să mai
spună ceva.
Thomas o privi, parcă intenţionînd să o salute politicos,
apoi dădu pe gît conţinutul paharului, dintr-o singură înghiţitură.
- Eu ies.
- Unde? întrebă văduva.
Thomas se opri în uşă, ca să răspundă:
- încă nu m-am hotărît.
Ceea ce însemna, Grace era sigură, că pleacă oriunde,
numai ca să nu mai rămînă aici.
CAPITOLUL ŞAPTE
Jack decise că acum era momentul să se retragă şi el.
Nu din cauză că ar fi resimţit o mare afecţiune pentru duce.
Pentru o zi i-a cam ajuns alteţa sa cu toanele schimbătoare, iar
acum era fericit să-i vadă spatele, în timp ce ieşea din cameră.
Dar, gîndul să rămînă aici cu văduva...
Nici măcar compania încîntătoare a domnişoarei Eversleigh
nu era suficientă pentru a-1 tenta să mai îndure mult.
- Cred că mă retrag şi eu, zise el.
- Wyndham nu s-a retras, spuse văduva iritată. A ieşit.
- Atunci eu mă voi retrage, zise Jack. Zîmbi prietenos.
Sfirşitul propoziţiei.
- De-abia s-a înserat, sublinie văduva.
- Sînt obosit. Era adevărat. Chiar se simţea obosit.
- John al meu stătea treaz pînă tîrziu în noapte, spuse ea
gînditoare.
Jack oftă. Nu voia să-i pară rău pentru această femeie. Pentru
eă ea era dură, necruţătoare şi absolut antipatică. Dar se pare că
şi-a iubit fiul foartd mult. Pe tatăl lui. Iar ea l-a pierdut.
O mamă nu ar trebui să supravieţuiască fiilor ei. El ştia asta
la fel de bine cum respira. Era nefiresc.
Aşadar, în loc să sublinieze că John al ei nu a fost niciodată
răpit, strangulat, şantajat şi prădat de (precarele)
mijloace de subzistenţă, toate în aceeaşi zi, el se apropie şi

puse inelul ei - acela pe care aproape că i l-a smuls din deget -
pe masa din apropierea ei. Inelul lui se afla în buzunar.
Deocamdată nu era pregătit să-i împărtăşească existenţa cu ea.
- Inelul dumneavoastră, doamnă, spuse el.
Ea dădu din cap şi luă în mînă inelul.
- De la ce vine litera D? o întrebă el. Toată viaţa lui s-a
întrebat asta. Ar fi putut cîştiga bani din pariuri pe tema aceasta.
- Debenham. Este numele meu de fată.
Aha. Aşa se explică. Dăduse numele moştenit din familie
fiului ei preferat.
- Tatăl meu era duce de Runthorpe.
- Nu sînt surprins, şopti el. Ea singură putea decide dacă
acesta era un compliment. Făcu o plecăciune. Noapte bună,
alteţă.
Ducesa păru dezamăgită şi făcu o grimasă. Totuşi,
recunoştea că, dacă în ziua aceasta a avut loc o bătălie, ea era
cea care a ieşit victorioasă, aşa că îi spuse cu deosebită graţie:
- Voi da ordin să-ţi aducă în cameră cina.
Jack înclină uşor capul, şopti un mulţumesc, apoi dădu să
iasă.
- Miss Eversleigh te va conduce în camera ta.
Jack deveni dintr-o dată atent, iar cînd privi în direcţia lui
Grace, văzu că la fel simţea şi ea. El s-ar fl aşteptat să fie
condus de un valet, poate de majordom, dar aceasta era o
surpriză foarte plăcută.
- Miss Eversleigh, este vreo problemă? întrebă văduva.
Vocea ei conţinea viclenie şi puţin sarcasm.
- Sigur că nu, spuse miss Eversleigh. în ochii ei nu se
putea citi nimic. Era surprinsă. El înţelese asta, remarcîndu- i
clipitul des şi sprîncenele uşor arcuite. Nu era obişnuită să i se
112 JULIA QUINN
comande să se ocupe de cineva, în afară de văduva însăşi. Jack

era convins că patroanei ei nu-i plăcea să o împartă cu nimeni.
Din nou ochii lui se concentrau asupra gurii ei şi decise
scurt. Dacă ea ar fi a lui şi dacă ar avea vreun drept asupra
ei...nici el nu ar dori să o împartă cu nimeni.
Ar fi vrut să o sărute din nou. Voia să o atingă, delicat, să-i
simtă pielea, doar o fracţiune de secundă, ca să pară întîmplător.
Dar mai mult ca orice, voia să-i spună pe nume.
Grace.
îi plăcea. I se părea că sună liniştitor.
- Miss Eversleigh, să ai grijă de bunăstarea lui.
Jack se întoarse spre văduvă cu ochii mari, miraţi. Stătea ca
o statuie, cu mîinile împreunate în poală, doar că părea că
zîmbeşte uşor, iar privirea îi strălucea.
I-o dădea lui pe Grace. Era clar ca lumina zilei, ea însăşi îi
spunea să se bucure de compania ei, dacă asta îi făcea plăcere.
Doamne, oare în ce familie a ajuns?
- Cum doriţi, doamnă, spuse miss Eversleigh, iar în clipa
aceea Jack se simţi întinat, aproape murdar, fiincă era aproape
sigur că Grace habar nu avea că patroana ei încerca să o
transforme în ţiitoarea lui.
Era genul de mită cel mai dizgraţios. Rămîi peste noapte şi
o poţi avea pe fată.
I se făcea greaţă. Era chiar mai rău, fiindcă dorea fata.
Problema era că nu dorea ca ea să-i fie dăruită.
- Foarte amabil din partea dumitale, miss Eversleigh,
zise el, simţind că trebuia să fie copleşitor de politicos, pentru a
compensa gafa văduvei. Ajunseră la uşă, apoi el se întoarse. El
şi ducele au discutat foarte puţin pe durata ieşirii lor, dar asupra
unui lucru au căzut de acord.
Apropo, dacă întreabă cineva, sînt prieten cu Wyndham.
Din anii tinereţii.

- Din universitate? sugeră miss Eversleigh.
- Nu, eu nu am studiat la universitate, spuse el surîzînd.
- Nu ai studiat! răbufni văduva. Am fost indusă în eroare,
crezînd că ai o educaţie de gentleman.
- De către cine? întrebă politicos Jack.
- Felul cum vorbeşti te dă de gol, spuse ea, după ce se
gîndi cîteva momente.
- Trădat de accentul meu. O privi pe miss Eversleigh şi
ridică din umeri. R-uri curate şi H-uri aspirate. Ce vină are
omul?
Totuşi, văduva nu era gata să renunţe la subiect.
- Doar eşti educat, nu?
Jack era tentat să-i mărturisească unde făcuse şcoala, cu
băieţii din vecini, chiar şi numai pentru a-i vedea reacţia. Dar le
datora mătuşii şi unchiului său mai mult de atît, aşadar se
întoarse spre văduvă şi-i zise:
- Portora Royal, urmat de două luni la Trinity College -
din Dublin, nu din Cambridge - apoi şase ani serviciul în armata
Majestăţii Sale, trupele care protejează ţara de invazii. Dacă
vreţi, pot primi mulţumirile acum, adăugă el pe un ton amuzat.
Văduva păru contrariată de cuvintele lui.
- Nu? zise el descumpănit. Ciudat cum multora nu le pasă
că încă vorbesc engleza şi fac reverenţe în faţa bunului rege
George.
- Mie îmi pasă, spuse miss Eversleigh. Mulţumesc, adăugă
ea, cînd îl văzu cu cîtă insistenţă o priveşte.
- Cu plăcere. Jack se gîndi că era prima dată cînd o făcuse
să spună asta.
Din păcate, văduva nu era singura care ţinea mai mult la
titluri şi ignora realitatea. Uneori soldaţii erau sărbătoriţi şi era
114 JULIA QUINN
adevărat că uniformele aveau efect imediat la atragerea fetelor,

dar nimeni nu se gîndea să le spună un mulţumesc. Asta nu i se
întîmpla lui şi nici bărbaţilor care sufereau accidentări cu urmări
permanente sau rămîneau desfiguraţi pe viaţă.
- Să le spui tuturor că am luat lecţii de scrimă, îi spuse
Jack domnişoarei Eversleigh, ignorînd-o complet pe văduvă.
Este şi aceasta o ocupaţie selectă. Wyndham se pricepe să
mînuiască sabia?
- Nu ştiu.
Desigur că nu ştia. Dar nu contează. Dacă Wyndham a spus
că se pricepe, atunci înseamnă că era chiar un maestru. Se vor
potrivi, dacă vreodată vor trebui să dea dovadă pentru minciuna
lor. Scrima a fost materia lui preferată la şcoală. Probabil că a
fost şi singurul motiv pentru care l-au ţinut în şcoală pînă la
optsprezece ani.
- Mergem? şopti el, înclinînd uşor capul spre uşă.
- Dormitorul cu mătase albastră, strigă văduva în urma lor.
- Văd că nu-i place să fie exclusă dintr-o conversaţie, nu-i
aşa? şopti Jack, astfel încît doar miss Eversleigh să-l audă.
Ştia că ea nu putea să răspundă, mai ales cînd patroana ei
era atît de aproape, dar o văzu că-şi mută privirea, parcă
încercînd să-şi ascundă amuzamentul.
- Poţi să te retragi în seara aceasta, miss Eversleigh, veniră
instrucţiunile văduvei.
Grace se întoarse surprinsă.
- Chiar nu mai aveţi nevoie de serviciile mele? Este încă
devreme.
- Voi apela la Nancy, spuse ea definitiv. Se pricepe la
nasturi şi, ce e foarte plăcut, nu scoate un cuvînt. Găsesc această
calitate ceva foarte rar şi excepţional pentru un servitor.
Cum Grace prefera să tacă de cele mai multe ori, luă
ultimul comentariu ca pe un compliment, nu ca pe o insultă

aruncată din spatele uşii, aşa cum fusese intenţionată.
- Sigur, doamnă, zise ea, facînd o scurtă reverenţă. Ne
vedem mîine dimineaţă, atunci, vă aduc ciocolata şi ziarul.
Domnul Audley era deja la uşă şi-i facea politicos semn să
iasă prima, iar ea ieşi în hol. Habar nu avea ce punea la cale
văduva, de vreme ce i-a dat restul serii liber, dar nu avea de
gînd să ceară detalii.
- Nancy este camerista ei, îi explică ea domnului Audley
cînd au rămas singuri.
- Am bănuit eu.
fiste destul de ciudat. începu să dea din cap. Ea o....
Domnul Audley aştepta răbdător ca ea să-şi încheie fraza,
dar Grace se răzgîndi. Intenţionase să spună că văduva o ura pe
Nancy. De fapt, bătrîna se plîngea amarnic şi comenta negativ
ori de cîte ori ea avea zi liberă şi Nancy o înlocuia.
- Ce spuneai, miss Eversleigh? şopti el.
Aproape că i-a spus. Era straniu, fiindcă nu-1 cunoştea, ba
mai mult, nu avea cum să fie interesat de fleacurile din
gospodăria castelului Belgrave. Chiar dacă va deveni duce
- iar gîndul acesta o facea parcă să-i vină rău de la stomac
- nu era la fel ca pentru Thomas, care putea identifica toate
cameristele. Dacă pe el l-ai fi întrebat care erau acelea pe care
bunica lui nu le plăcea, ar fi răspuns sigur : pe toate.
Grace chiar zîmbea şi se gîndea că acest lucru putea fi
adevărat.
- Zîmbeşti, miss Eversleigh, remarcă domnul Audley, de
parcă el ar fi deţinut un mare secret. Te rog, spune-mi de ce.
- Oh, nu este nimic, spuse ea. Evident nu este ceva care te
interesează. Făcu semn spre scările din spatele holului. Poftim
pe aici, dormitoarele sînt în partea aceasta.
116 JULIA QUINN
- Parcă zîmbeai, repetă el, urmînd-o.

Ea zîmbi din nou.
- Nu am spus că nu e aşa.
- O doamnă care nu se preface, zise el apreciativ. Cu
fiecare minut care trece, îmi placi din ce în ce mai mult.
Grace ţuguie buzele şi-l privi peste umăr.
- Asta nu dovedeşte că ai o părere pozitivă despre femei.
- îmi cer scuze. Ar fi trebuit să spun o persoană care nu se
preface. O complimentă cu un zîmbet curtenitor, care-i provocă
o vibraţie din cap pînă-n picioare. Nu aş putea susţine că
bărbaţii şi femeile sînt substituibili, slavă cerului pentru asta,
dar cînd vine vorba de adevăruri, nici unul dintre sexe nu obţine
nota maximă.
Grace îl privea surprinsă.
- Poate că nu ai ales cel mai potrivit cuvînt, cînd ai spus
adevăruri.
- Nu? întrebă el pe un ton dramatic. Timp de o secundă ea
se întreba dacă nu cumva l-a pus într-o situaţie stînjenitoare.
Fapt care era imposibil. Era atît de volubil şi se simţea atît de
bine în pielea lui. Nu aveai nevoie de mai mult de o zi, ca să-ţi
dai seama de asta.
Intr-adevăr; surîsul lui pieziş, ştrengăresc şi ochii aceia
scînteietori confirmau părerea ei.
- Eu cred că da.
- Ţi se întîmplă des să inventezi cuvinte?
El ridică din umeri, mimînd modestia.
- încerc să mă reţin de cele mai multe ori.
Cum îl privea şi parcă ar fi vrut să-l contrazică, el adăugă:
- Zău aşa, protestă el, ducînd o mînă la inimă, ca şi cînd ar
fi fost rănit, dar ochii îi rîdeau. Oare de ce nu mă crede nimeni
cînd spun că sînt un gentleman respectabil, cu o moralitate
desăvîrşită şi care trăieşte pe acest pămînt cu intenţia de a

respecta toate regulile?
Poate pentru că majoritatea oamenilor au făcut cunoştinţă
cu tine cînd le-ai ordonat să coboare din trăsură, ţinînd o armă
îndreptată asupra lor?
- Adevărat, recunoscu el. Dar asta dă culoare relaţiei, nu
crezi?
Ea îl privi cu atenţie, citindu-i umorul în ochii de smarald şi
simţi că-i vine să rîdă. Chiar voia să rîdă aşa cum o facea pe
vremea cînd părinţii ei erau în viaţă, iar ea avea libertatea să
caute peste tot absurdităţile vieţii şi chiar avea timp să se bucure
pentru ele.
Se simţea de parcă s-ar fi trezit ceva în fiinţa ei. Era o
senzaţie minunată. Era bine. Voia să-i mulţumească, dar ştia că
s-ar fi făcut de ris. Aşa încît făcu exact ce îşi imagina ea că este
mai bine.
Se scuză.
- îmi pare rău, zise şi se opri în capul scărilor.
- îţi pare rău? întrebă el surprins.
- Da. Pentru...astăzi.
- Pentru că m-aţi răpit, zise el amuzat, ba chiar cu un aer
condescendent.
- Nu am vrut să fie aşa, protestă ea.
- Dar erai în trăsură, sublinie el. Chiar cred că orice
tribunal din lume te-ar cataloga drept complice.
Oh, era deja prea mult pentru ea.
- Ar fi, presupun, acelaşi tribunal care te-a trimis la ocnă
mai devreme, pentru că ai ameninţat cu arma o ducesă.
- Măi, măi. Ţi-am spus că acest delict nu este pedepsit cu
spînzurătoarea.
- Nu? zise ea, pe acelaşi ton folosit de el mai devreme. Ar
118 JULIA QUINN
trebui să fie.
- Oh, chiar crezi asta?
Dacă invenţiile tale devin cuvinte, atunci şi ameninţarea
unei ducese ar trebui să fie suficientă pentru a fi spînzurat.
- Ai mintea ascuţită, spuse el admirativ.
Mulţumesc, zise ea, apoi recunoscu: îmi lipseşte
exerciţiul.
- Da. Se uită lung, spre sufragerie, unde probabil văduva
trona tot pe canapea. Mi se pare că te cam ţine în tăcere, nu?
- Unui servitor nu-i stă prea bine să fie vorbăreţ.
- Tu aşa te vezi? o privi el, după ce-i puse întrebarea, iar
intensitatea ochilor lui era atît de pătrunzătoare, încît ea făcu un
pas înapoi. O servitoare?
Chiar făcuse un pas înapoi. Fiindcă orice avea el de gînd să
găsească în ea, Grace nu era sigură că doreşte sa lase văzut.
- Să nu întîrziem, spuse ea, facîndu-i semn să o urmeze
pe scări. Dormitorul este minunat. Foarte confortabil, iar
dimineaţa lumina care pătrunde este superbă. Mobilierul este
sculptat frumos. Cred că-ţi va plăcea.
Începuse să se bîlbîie, însă el era suficient de amabil, încît
să se abţină de la orice remarcă, aşa că spuse:
- Sînt sigur că arată cu mult mai bine decît locuinţa mea
actuală.
- Ah. Am presupus că...Grace se întrerupse, pentru că deja
se simţea prost pentru că l-a crezut un nomad fără adăpost.
- O viaţă de hanuri aglomerate şi cîmpii cu iarbă bogată,
zise el oftînd. Aceasta este soarta unui tîlhar la drumul mare.
- Dar îţi place? întrebă ea, fiind surprinsă de propria
îndrăzneală, dar în acelaşi timp şi curioasă care va fi răspunsul.
- Să jefuiesc trăsuri? zise el zîmbind. Ea dădu din cap
afirmativ. Depinde cine se află în trăsură, spuse blînd. Mi-a
plăcut foarte mult să nu te jefuiesc pe tine.

- Să nu mă jefuieşti? se întoarse ea instantaneu, iar în
clipa aceea gheaţa era spartă oficial.
Doar nu am luat nimic, nu-i aşa? replică el, cu nevinovăţie.
- Mi-ai furat o sărutare.
- Asta, spuse el şi se aplecă spre ea, extrem de vesel, am
primit gratis.
- Domnule Audley....
- Aş prefera să-mi spui Jack.
- Domnule Audley, repetă ea. Nu am...se uită de jur
împrejur, apoi vorbi cît putea de încet. Nu am...făcut...ce ai spus
că am făcut.
- De cînd ”a săruta” a devenit un cuvînt periculos?
Drept răspuns, ea preferă să-şi ţină buzele lipite, fiindcă în
această conversaţie simţea că nu va avea ultimul cuvînt.
- Foarte bine, zise el, nu te voi mai chinui.
Ar fi fost o afirmaţie absolut generoasă şi amabilă, dacă nu
ar fi urmat:
- Astăzi.
Chiar şi aşa ea zîmbi. Era foarte greu să nu o facă în
prezenţa lui.
Acum ajunseseră în holul central de la etaj, iar Grace se
îndrepta spre apartamentele familiei, unde va locui şi el.
Mergeau în tăcere, rezervîndu-şi timp pentru a-1 evalua pe
gentlemanul de lîngă ea.
Nu-i păsa că el a mărturisit că nu a studiat la universitate.
Era foarte inteligent şi avea un vocabular foarte elevat. Cît
despre farmecul său, nici nu puteau exista comentarii. Era greu
de crezut că nu avea o slujbă bine- plătită. Nu-1 putea întreba de
ce jefuieşte trăsuri, totuşi. Era un subiect mult prea intim, după
atît de puţin timp de cînd s-au cunoscut.
120 JULIA QUINN
Aici era ironia. Cine ar fi crezut că şi-ar face griji pentru

bunele maniere şi ce se cuvine în faţa unui tîlhar?
- Pe aici, spuse ea, indicîndu-i să o urmeze spre stînga.
- Cine doarme acolo? întrebă domnul Audley, privind în
direcţia opusă.
- Alteta sa.
- Ah, făcu el morocănos. Ducele.
- Este un bărbat cumsecade, zise Grace, simţind că trebuie
să vorbească despre el. Dacă Thomas nu se purtase cum se
cuvine, acest lucru era de înţeles. Din ziua cînd s-a născut, el a
fost crescut să fie ducele de Wyndham. Iar acum, cu această
turnură neaşteptată a destinului, a fost informat
că ar putea să nu fie decît pur şi simplu, domnul Cavendish.
Dacă domnul Audley a avut o zi dificilă, atunci cu
siguranţă a lui Thomas fusese oribilă.
- II admiri pe duce, zise domnul Audley. Grace nu-şi dădu
seama dacă aceasta nu a fost o întrebare; credea că nu. Oricare
ar fi fost situaţia, tonul lui era detaşat, ca şi cînd ar fi crezut că
ea este cumva naivă, fiindcă simte asta.
- Este un om bun, repetă ea cu convingere. Cred că vei fi
de acord cu mine, odată ce vei ajunge să-l cunoşti mai bine.
Domnul Audley dădu drumul aerului pe nas.
- Acum chiar că vorbeşti ca o servitoare, îmbrăcată într- o
uniformă apretată şi devotată pînă la moarte.
Ea se uită la el dezaprobator, dar era evident că lui nu-i
păsa, fiindcă deja zîmbea şi spuse:
- Acum urmează să-i iei apărarea văduvei? Mi-ar plăcea
să te aud, fiindcă sînt foarte curios cum ar putea cineva să
încerce această abordare.
Grace nu-şi putea imagina că el chiar se aştepta la un
răspuns. Se întoarse cu spatele, ca el să nu o vadă că zîmbeşte.
- Nici eu nu m-aş descurca prea bine, continuă el şi mi s-a

spus că am o limbă de aur. Se apropie de urechea ei, ca şi cînd
i-ar fi împărtăşit un mare secret: Acesta este irlandezul din
mine.
- Eşti un Cavendish, sublinie ea.
- Doar pe jumătate. Slavă cerului, adăugă imediat.
- Nu sînt chiar aşa de răi.
- Nu sînt chiar aşa de răi? Aşa le iei tu apărarea?
Cum nu feuşea să se gîndească la altceva, spuse:
- Văduva şi-ar da şi viaţa pentru familia ei.
- Păcat că nu a facut-o pînă acum.
Grace îl dojenea cu o privire severă.
- Vorbeşti ca şi ducele.
- Da, am remarcat că au o relaţie călduroasă şi plină de
iubire.
- Am ajuns, spuse Grace, apoi deschise uşa camerei. Făcu
un pas înapoi. Nu se cuvenea să-l însoţească în camera lui. De
cinci ani, de cînd lucra la Belgrave, niciodată nu a pus piciorul
în camerele lui Thomas. Poate că nu avea multe pe lumea
aceasta, dar avea respectul de sine, reputaţia şi intenţiona să le
păstreze intacte pe amîndouă.
Domnul Audley aruncă o privire înăuntru.
- Ce albastru intens, remarcă el.
- Şi multă mătase, zise ea zîmbind.
- Adevărat. Intră în cameră. Nu vrei să mi te alături?
- Vai, nu.
- Nici nu mă gîndeam că vii. Păcat. Va trebui să mă
delectez singur cu această splendoare de mătase albastră.
- Văduva avea dreptate, zise Grace. Nu eşti niciodată
serios.
- Nu este adevărat. Sînt serios destul de des. Trebuie să- ţi
122 JULIA QUINN
dai seama singură cînd. Ridică din umeri şi merse spre birou,
trecînd cu degetele peste lemnul lustruit. îmi convine ca
oamenii să ghicească.
Grace nu spuse nimic, dar îl privi cum îşi inspectează
camera. Trebuia să plece. Credea că vrea să plece, de fapt; toată
ziua tînjise să se strecoare în pat şi să doarmă. Dar rămase. îl
privea, încercînd să-şi imagineze totul pentru prima dată.
Ea fusese angajată la Belgrave Castle ca servitoare. Foarte
posibil ca el să fie stăpînul acestuia.
Ciudat, dar copleşitor în acelaşi timp. Nu o lăsa inima să-i
spună că această cameră nu era nici cea mai ostentativă, nici cea
mai elegantă cameră de oaspeţi. Nu era nici pe departe.
- Excelentă artă, comentă el, înclinînd capul într-o parte,
în timp ce privea o pictură de pe perete.
Ea voia să spună ceva, dar închise gura.
- Te pregăteai să-mi spui că este un Rembrandt.
Grace încercă iar să deschidă gura, de data aceasta de
surprindere. Nici măcar nu se uitase în direcţia ei.
- Da, recunoscu ea.
- Iar acesta? întrebă el, concentrîndu-şi atenţia spre cel de
mai jos. Caravaggio?
- Nu ştiu.
- Eu ştiu, zise pe un ton care era şi impresionant, dar şi
trist. Este Caravaggio.
- Eşti un cunoscător? întrebă ea, observînd totuşi că
degetele de la picioare erau deja dincolo de pragul uşii.
Călcîiele erau încă la loc sigur, pe podeaua din hol, dar
degetele...
O furnicau în papuci.
Tînjeau după aventură.
Ea tînjea după aventură.
Domnul Audley merse către o altă pictură - peretele estic

era plin - şi şopti:
- Nu aş spune că sînt un cunoscător, dar da, îmi place arta.
Este uşor de citit.
- De citit? zise Grace şi mai făcu un pas. Ce afirmaţie
ciudată, îşi zise ea.
- Da. Priveşte aici. îi arătă o femeie într-o pînză care arăta
a lucrare post-Renaştere. Era aşezată pe un fotoliu impozant,
tapiţat cu catifea de culoare închisă, bordat cu auriu. Să fi fost
un tron? Uită-te la felul în care priveşte în jos, spuse el. Se uită
la cealaltă femeie, dar nu se uită la faţa ei. Este geloasă.
- Ba nu este, zise Grace. Este furioasă.
- Da, desigur. Dar este furioasă fiindcă este geloasă.
- Pe ea? spuse Grace, arătînd spre ’’cealaltă” femeie dintr-
un colţ. Avea părul de culoarea grînelor şi era îmbrăcată într-o
robă grecească, din material subţire. Ar fi trebuit să fie
scandalos. Unul din sînii ei părea că iese de sub robă. Nu cred.
Uită-te la ea. Făcu semn spre prima femeie, cea de pe tron. Ea
are totul, zise Grace.
- Totul din punct de vedere material, da. Dar femeia
aceasta - făcu el semn spre aceea înveşmîntată în roba grecească
- are un soţ.
- De unde ştii că este măritată? îl provocă Grace, dar privi
cu atenţie tabloul, căutînd vreun inel pe degetul femeii, dar
pictura în ulei nu era destul de minuţioasă, pentru a face evident
acest mic detaliu.
- Sigur că este măritată. Priveşte-i expresia feţei.
- Nu văd nimic care să indice calitatea de soţie. Dacă este
măritată, atunci unde este soţul ei?
- Uite aici, spuse el şi atinse rama, undeva în spatele
femeii în robă grecească.
124 JULIA QUINN
- Dar de unde ştii tu asta? Este dincolo de marginea

pînzei.
- Nu trebuie decît să-i priveşti faţa, ochii. Se uită spre
bărbatul care o iubeşte.
Grace consideră acest lucru fascinant.
- Nu spre bărbatul pe care îl iubeşte?
- Nu-mi dau seama, zise el, înclinînd uşor capul.
Au rămas tăcuţi cîteva secunde, apoi el zise:
- în tabloul acesta este scris un roman întreg. Nu trebuie
decît să-ţi faci timp şi să-l citeşti.
Avea dreptate, îşi zise Grace, iar acest lucru o tulbura,
fiindcă nu trebuia să fie atît de sensibilă. Nu cu el. Nu cu
tîlharul şugubăţ şi glumeţ, care nu se sinchisea să-şi găsească o
profesiune cumsecade.
- Eşti în camera mea, spuse el.
Ea făcu un pas înapoi. Brusc.
- Uşurel. întinse braţul spre ea şi o prinse de cot.
Nu-1 putea dojeni, sincer, fiindcă altfel ar fi căzut.
- Mulţumesc, zise ea calm.
El nu-i dădu drumul.
Ea îşi recapătă echilibrul. Acum stătea bine pe picioare.
Dar el tot nu-i dădea drumul. Iar ea nu se dădea înapoi.
CAPITOLUL OPT
Aşa că el o sărută. Nu s-a putut abţine.
Ba nu, nu s-a putut opri. O mîngîie pe mîna fină, i-a simţit
căldura pielii, iar cînd s-a uitat la ea, o văzu că ridică uşor capul,
iar ochii ei albastru-închis, senini şi lipsiţi de mistere îl priveau
miraţi. Adevărul era că în acele momente nu putea să facă altceva
decît să o sărute.
Orice alt gest ar fi făcut, ar fi fost o tragedie.
Există arta sărutului - ştia asta de mult timp şi i s-a spus că
este un expert. Dar acest sărut, cu această femeie - singura dată
cînd ar fi trebuit să fie o artă, era un amestec de încordare pe
nerăsuflate. Niciodată pînă acum, în viaţa lui nu a dorit pe cineva
atît de mult cum o dorea acum pe miss Grace Eversleigh.
Şi niciodată pînă atunci nu dorise atît de mult să facă totul
perfect.
Nu trebuia să o sperie. Trebuia să o satisfacă. Voia ca ea să-l
dorească şi voia ca ea să dorească să-l cunoască. Voia ca ea să se
lipească de el, să aibă nevoie de el, să-i şoptească la ureche că el
era eroul ei şi că în viaţa ei nu-şi va mai dori alt bărbat în afară de
el.
El dorea să-i simtă gustul. Voia să o devoreze. Voia să
absoarbă esenţa ei, ca să vadă dacă ea îl va transforma în bărbatul
care uneori îşi închipuia el că ar trebui să fie. în acest moment ea
era salvarea lui.
Dar şi tentaţia lui. Precum şi orice altceva între cele două.

- Grace, şopti el, suflîndu-i numele pe buzele fierbinţi.
Grace, repetă* fiindcă îi plăcea să-i rostească numele.
Ea scoase un geamăt drept răspuns, era mai degrabă un
suspin senzual, care lui îi spunea clar tot ce-şi dorea să ştie.
O sărută tandru. Apoi adînc. Buzele şi limba lui îi
pătrundeau prin toate cotloanele sufletului, iar el dorea mai
mult.
- Grace, zise iar cu o voce groasă. Mîna lui alunecă pe
spatele ei, apoi o trase spre el şi o lipi de trupul lui, ca să o simtă
şi să o facă trup comun cu sărutul. Realizînd că nu poartă corset
pe sub rochie, începu să palpeze fiecare curbă a corpului, fiecare
contur. Voia mai mult decît forma ei, totuşi. Voia gustul,
mirosul, senzaţia.
Sărutul era seducţie.
Şi el era cel sedus acum.
- Grace, repetă el, iar de data aceasta ea şopti:
- Jack.
Era descătuşarea lui. Numele lui ieşind de pe buzele ei,
acea silabă scurtă, simplă - îl pătrunse aşa cum ’’domnul
Audley” nu ar fi facut-o niciodată. Cu o urgenţă extremă gura
lui deveni şi mai posesivă, iar apăsarea lui o apropie şi mai
mult, iar lui nici nu-i mai păsa că deja erecţia presa pe trupul ei
inocent.
O sărută pe obraz, pe ureche, pe gît, coborînd spre umăr.
Una dintre mîinile lui aluneca lent spre sînii ei, pe care începu
să-i ffămînte fervent, pînă ce curba dulce se apropie atît de mult
şi ademenitor de gura lui încît....
-Nu....
S-a auzit doar o şoaptă, atît, apoi ea îl împinse.
Jack o privea gîfîind intens şi înfierbîntat. în ochii ei citea
128 JULIA QUINN
uimirea, iar pe buzele ei umede se vedeau încă urmele

sărutărilor pătimaşe. El simţea cum trupul îi freamătă de
dorinţă, iar ochii îi coborau spre abdomenul ei, ca şi cînd ar fi
putut vedea prin rochia ei pînă jos, spre punctul unde se reunesc
picioarele.
Orice senzaţie l-ar fi stăpînit în momentele acelea, ea era
resimţită de trei ori mai puternic. Doamne, îl durea tot trupul de
nevoie.
Cu un geamăt profund, el reuşi să-şi dezlipească privirea de
pe ea.
- Miss Eversleigh, zise el, fiindcă trebuia să spună ceva,
dar în nici un caz nu avea de gînd să se scuze. Nu pentru ceva ce
a fost extrem de plăcut.
- Domnule Audley, răspunse ea, ducîndu-şi o mînă la gură.
Iar el înţelese, într-un moment de groază orbitoare, că orice
ar vedea pe chipul ei, - simţea şi el.
Dar nu, era imposibil. Tocmai a cunoscut-o, iar dincolo de
asta el nu ştia ce-i dragostea. Modificare: el nu era obişnuit să-i
tresalte inima, să i se înceţoşeze mintea, să debordeze de
dorinţă, senzaţii care adeseori sînt confundate cu dragostea.
Iubea femeile, desigur. îi plăceau enorm femeile, iar acest
lucru îl facea unic printre bărbaţi. îi plăcea să le vadă cum se
mişcă, adora sunetele pe care le produc ele, fie cînd se topeau în
braţele lui sau cînd îşi exprimau dezaprobarea, îi plăcea cum
miros ele diferit, cum se mişcă diferit şi cum au ele ceva în
comun, detaliu care le uneşte într-un grup. Sînt femeie, pare să
spună aerul care le înconjoară. Eu nu sînt tu.
Slavă cerului pentru asta.
Doar că el nu a iubit niciodată o femeie. Şi nici nu avea
vreo înclinaţie să iubească. Fidelitatea vine la pachet cu
neajunsuri şi provoacă numai neplăceri. El prefera să treacă de
la o aventură la alta. I se potrivea cu modul de viaţă - şi cu

sufletul - mult mai bine.
Zîmbea acum. Era un zîmbet slab. Aşa cum îi stătea bine
unui bărbat ca el, într-un moment ca acesta. Poate că zîmbetul
era puţin orientat spre colţul gurii. Acest lucru îi dădea un aer
misterios tonului cu care îi vorbi:
- Ai păşit în camera mea.
Ea dădu din cap, dar mişcarea era imperceptibilă, aşa că el
nici măcar nu înţelegea dacă îşi dă seama. Cînd vorbi la rîndul
ei, o făcu într-un mod care trăda tulburare profundă.
- Nu voi mai face asta, îşi zise ca pentru sine.
Asta ar fi fost chiar o tragedie.
- Eu aş vrea să o mai .faci, zise el, zîmbind dezarmant,
întinse mîna şi, înainte ca ea să-i ghicească intenţiile, el îi luă
mîna şi o apropie de buze. A fost, sincer, cel mai plăcut bun
venit pe ziua de azi, pentru mine, aici, la Belgrave, şopti el. Nu-
i dădu drumul la mînă şi adăugă: mi-a plăcut foarte mult să
discut cu tine despre tabloul acela.
Era adevărat. Dintotdeauna i-au plăcut mai mult femeile
inteligente.
- Şi mie, spuse ea, după care îl strînse uşor de mînă,
forţîndu-1 să-i dea drumul. Făcu un pas spre uşă, se opri, apoi
se întoarse şi adăugă: colecţia din această casă rivalizează cu
cele din marile muzee.
- De-abia aştept să o vizitez, împreună cu tine.
- Vom începe cu galeria.
El zîmbi. Fata era isteaţă. Apoi, înainte ca ea să ajungă
la uşă, spuse tare:
- Sînt şi nuduri?
Ea îngheţă.
- Mă întrebam, spuse el cu nevinovăţie.
130 JULIA QUINN
- Da, sînt, replică ea, dar nu se întoarse cu faţa spre el. El

ar fi dat orice să-i vadă culoarea din obraji. Corai sau un roz
pal?
In galerie? întrebă el, fiindcă evident, ar fi fost
nepoliticos să nu-i răspundă la întrebare. Voia să-i vadă faţa.
Măcar încă o dată.
- Nu, nu în galerie, zise ea şi atunci se întoarse. Suficient
cît el să vadă scînteia din ochii ei. Este o galerie cu portrete.
- înţeleg. Luă o mină gravă şi insistă: atunci fără nuduri, te
rog. Mărturisesc o totală lipsă a dorinţei de a-1 vedea pe stră-
străbunicul Cavendish aşa cum l-a făcut Dumnezeu.
Cînd o văzu cu buzele strînse, el înţelese că nu-1
dezaprobă, ci este amuzată. Se întreba doar cît îi va mai trebui
ca să avanseze şi să stîmească rîsul ei, care părea ascuns în
fundul gîtului, gata să răbufnească.
- Oh, Doamne, şopti el. Văduva.
Atunci ea chiar pufni de rîs. El îşi duse o mînă la frunte.
- Ochii mei, se maimuţări el. Ochii mei.
Chiar atunci, la naiba, a ratat. Ea a ris. Jack a fost sigur de
asta, deşi era mai mult un sunet înăbuşit, delicat. Doar că el era
chiar atunci cu mîinile la ochi.
- Noapte bună, domnule Audley.
în sfîrşit el lăsă mîinile pe lîngă corp.
- Noapte bună, miss Eversleigh. Apoi - deşi ar fi jurat că
era pregătit să-i dea drumul să plece - se trezi că o întreabă: ne
vedem mîine, la micul dejun?
Ea nu răspunse imediat, ci rămase cu mîna pe clanţă.
Sper că da, cu condiţia să-ţi placă să te trezeşti devreme.
Evident că lui nu-i plăcea.
- Sigur că îmi place, minţi el.
- Este masa preferată a văduvei, explică ea.
Nu este ciocolata şi ziarul? Se întrebă dacă îşi aminteşte

tot ce a aflat de la ea în ziua aceea.
Foarte posibil.
- Asta este la ora şase, zise ea dînd din cap. Micul dejun se
pregăteşte pentru ora şapte.
- In sufragerie?
- Ştii unde este, atunci?
- Habar nu am, recunoscu el. Dar mi se pare o alegere
probabilă. Ne întîlnim aici, ca să mă conduci la parter?
Nu, zise ea amuzată(sau exasperată? Nu-şi dădea seama
prea bine.) Dar voi avea grijă să trimit pe cineva să te conducă
acolo.
- Păcat, oftă el. Nu va fi acelaşi lucru.
- Presupun că nu, zise ea şi închise uşa. După care, se auzi
prin uşa închisă: voi trimite un valet să te ia.
Atunci el rîse. Ii plăceau femeile care aveau simţul
umorului.
A doua zi de dimineaţă, la ora şase fix, Grace intra în
dormitorul văduvei, ţinîndu-i uşa grea, de lemn, deschisă
cameristei, care aducea tava cu mîncare din bucătărie.
Văduva era deja trează, ceea ce nu era o surpriză. Mereu se
trezea de dimineaţă, fie că soarele verii se strecura pe fereastră,
fie că pîcla iernii domina ferestrele pe dinafară. Grace, pe de
altă parte, ar fi dormit pînă la prînz bucuroasă, dacă i s-ar fi
permis. Era obişnuită să doarmă cu draperiile trase în lături. De
cînd sosise la Belgrave hotărîse că era mai bine să-i permită
soarelui să-i stimuleze pleoapele să se deschidă în flecare
dimineaţă.
Nu funcţiona totuşi prea bine, cum nu avea efect nici ceasul
deşteptător pe care-1 punea să sune pe măsuţa de lîngă pat.
Se gîndea că ar fi trebuit să se adapteze deja la programul
132 JULIA QUINN
văduvei pînă acum, dar părea că orologiul ei interior se revolta -

era ultima farîmă de sine care refuza să creadă că este şi va fi
probabil pe veci, doamna de companie a ducesei de Wyndham.
Acestea fiind zise, era bine că se împrietenise cu
cameristele. Văduva voia că Grace să-şi înceapă ziua alături de
ea, iar Grace le avea pe cameriste, care pe rînd, în fiecare
dimineaţă, se strecurau în camera ei şi o scuturau uşor de umăr,
pînă cînd o auzeau că rosteşte: "Destul...”
Ce ciudat era domnul Audley. Nu l-ar fi catalogat niciodată
ca fiind pasăre de dimineaţă.
- Bună dimineaţa, alteţă, îi ură Grace şi merse la fereastră.
Trase în lături draperiile din catifea grea. Cerul era înnorat, în
aer plutea o ceaţă uşoară, iar soarele părea că face eforturi să se
arate. Posibil ca spre după amiază să se împrăştie norii.
Văduva se ridică în capul oaselor şi se rezemă cu spatele pe
perne, avînd un aer de regină stilată, aşa cum se afla aşezată pe
patul ei cu baldachin.
îşi terminase deja exerciţiile ei matinale, care constau din
cîteva flexări de degete, urmate de întinderea degetelor de la
picioare şi terminînd cu răsucirea gîtului spre stînga şi spre
dreapta. Niciodată nu întorcea capul de două ori spre aceeaşi
parte, observase Grace.
- Ciocolata mea, spuse ea încordată.
- Imediat, doamnă. Grace se duse spre biroul pe care
camerista lăsase tava, după care a ieşit în mare grabă. Aveţi
grijă, doamnă. Este foarte fierbinte.
Văduva aşteptă pînă ce Grace aranjă tava în poala ei, apoi
netezi ziarele. Erau primite acum două zile (trei zile era
standardul în această regiune) şi fuseseră călcate de către
majordom.
- Ochelarii mei de citit.
Aceştia erau deja în mîna lui Grace.

Văduva şi-i puse pe vîrful nasului, sorbi precaută din
ciocolată şi începu să studieze ziarul. Grace se aşeză pe scaunul
cu spătar înalt, din faţa biroului. Nu era locul cel mai convenabil
- văduva era foarte pretenţioasă cu solicitările dimineaţa, la fel
cum era de fapt şi în restul zilei. Cu siguranţă urma să o tot
solicite să colinde prin cameră, ca să-i aducă obiecte la pat.
Grace nu avea voie să stea aproape de pat. Văduva se plîngea că
avea senzaţia că Grace încerca să citească peste umărul ei.
Ceea ce era adevărat, desigur. Acum Grace dădea dispoziţie
ca ziarul să-i fie adus în cameră, odată ce văduva termina să-l
citească. Cînd îl va citi, el va fi vechi de două zile şi jumătate,
ceea ce era cu douăsprezece ore înainte de ce putea citi altcineva
din regiune.
Era straniu cum unele detalii dădeau superioritate anumitor
persoane.
- Hmm.
Grace înclină uşor capul, dar nu întrebă nimic. Dacă punea
vreo întrebare, văduva nu-i spunea niciodată nimic.
- A fost un incendiu la Howarth Hali, spuse văduva.
Grace nu prea ştia bine unde era aceasta.
- Sper că nu a fost nimeni rănit.
Văduva mai citi cîteva rînduri, apoi spuse:
Doar un valet. Şi două cameriste. După cîteva momente,
adăugă: a pierit şi cîinele. Oh, ce păcat.
Grace nu comentă nimic. Nu avea încredere în sine, ca să
se angajeze în conversaţii matinale, cel puţin pînă nu bea şi ea
cana ei de ciocolată, iar asta se întîmpla de-abia la micul dejun,
la ora şapte.
începuse să-i chiorăie stomacul, la gîndul acesta. Pentru o
persoană care detesta dimineţile, aşa cum le detesta ea, ajunsese
134 JULIA QUINN
să adore micul dejun, ca pe un premiu. Dacă ar avut ouă cu

heringi afumaţi la cină, în fiecare seară, s-ar fi simţit ca în
paradis.
Se uită la ceas. Mai avea doar cincizeci şi cinci de minute.
Se întreba dacă domnul Audley se trezise.
Probabil. Oamenii matinali se trezesc cu doar zece minute
înainte de micul dejun.
Se întreba cum arată el, somnoros şi şifonat.
- S-a întîmplat ceva, miss Eversleigh? întrebă brusc
văduva, pe un ton aspru.
- Ce să se întîmple, doamnă? zise Grace.
-Ai....ciripit. Spuse cuvîntul cu o silă supermă, de parcă ar
fi manevrat ceva oribil mirositor.
- Mă scuzaţi, doamnă, spuse ea imediat, privindu-şi
mîinile împreunate în poală. Simţea cum i se încing obrajii şi
avea senzaţia că, pînă şi la lumina slabă a dimineţii, în ciuda
vederii slabe a văduvei, roşul din obrajii ei devenise vizibil.
Sincer, nu ar trebui să şi-l imagineze pe domnul Audley, în
special nu în ţinuta lejeră, după somn. Doar cerul ştia ce gamă
de sunete neadecvate ar putea să producă data viitoare.
Dar era un bărbat chipeş. Chiar şi atunci cînd din chipul
ADEVARATUL DUCE DE WYNDHAM
135
lui nu văzuse decît partea de jos a feţei şi masca, tot i-a fost clar
acest lucru. Buzele lui erau acelea care mereu păstrau o urmă de
umor. Se întreba dacă el ştia să se încrunte. Iar ochii lui... Ei
bine, în prima seară nu a reuşit să-i vadă prea bine, iar asta a
fost ceva bun, cu siguranţă.
Nu mai văzuse vreodată ceva atît de identic cu culoarea
smaraldului. Străluceau mai tare ca smaraldele văduvei, pentru
care, Grace era tot tristă cînd îşi amintea, ea şi-a riscat viaţa
(teoretic, cel puţin), pentru a le ţine în siguranţă.
- Miss Eversleigh!
Grace tresări brusc.
- Doamnă?
- îmi pui la îndoială auzul?
- Sigur că nu, doamnă. Văduva dispreţuia noţiunea că o
părticică din corpul ei putea fi bănuită de obişnuitele deprecieri
ale vîrstei. Grace îşi drese glasul. Mă scuzaţi, doamnă. Nu mi-
am dat seama. Probabil că, hmm, am respirat mai zgomotos.
- Ai respirat zgomotos. Văduva păru că dispreţuieşte acest
lucru la fel de mult cum a dispreţuit anterior chiorăitul lui
Grace.
Grace duse mîna la piept.
- O uşoară congestie, mi-e teamă.
Văduva răsuflă profund, iar nările i se dilatară vizibil, cînd
adulmecă vizibil cana cu ciocolată.
- Sper că nu mi-ai respirat în ciocolată.
- Sigur că nu, doamnă. Fetele de la bucătărie aduc tava
mereu.
Evident, văduva nu mai avea nici un motiv să continue
disputa, aşa încît se întoarse la cititul ziarului său, lăsînd-o pe
Grace să-şi limpezească gîndurile îndreptate spre domnul
Audley.
Domnul Audley.
136 JULIA QUINN
- Miss Eversleigh!
De această dată Grace se ridică în picioare. Situaţia
devenise ridicolă.
- Da, doamnă?
- Ai suspinat.
- Am suspinat?
- Negi acest lucru?
- Nu, răspunse Grace. Adică, vreau să spun că nu am
observat că am suspinat, dar presupun că e posibil să fi făcut
asta.
Văduva iritată, făcu un semn cu mîna în direcţia ei.
- Nu eşti deloc atentă în dimineaţa aceasta.
Grace simţi că i se luminează ochii. Oare asta să însemne
că va fi eliberată mai devreme?
- Aşează-te, miss Eversleigh.
Ea se aşeză. Aparent totuşi nu o făcu.
Văduva puse ziarul jos şi strînse din buze.
- Spune-mi de nepotul meu.
Roşeaţa din obraji reveni.
- Mă scuzaţi?
Văduva ridică sprinceana dreaptă.
- Aseară l-ai condus în camera lui, nu?
- Desigur, doamnă. După cum mi-aţi cerut.
- Ei bine? Ce a spus? Sînt nerăbdătoare să aflu ce fel de
om este. Viitorul familiei poate că va sta în mîinile lui.
Grace se gîndi la Thomas cu sentimentul vinovăţiei, în
ultimele douăsprezece ore l-a cam uitat. El era exact cum
trebuia să fie un duce şi nimeni nu cunoştea castelul aşa ca el.
Nici măcar văduva.
- Alteţă, nu credeţi că este puţin prematur?
- îl aperi pe celălalt nepot al meu?
137
Grace făcu ochii mari. Ceva din tonul văduvei avea o tentă
malefică.
- Pe alteţa sa îl consider prieten, spuse ea cu multă grijă.
Nu aş putea să-i vreau răul.
- Off. Dacă domnul Cavendish - şi să nu mai îndrăzneşti
să-l numeşti domnul Audley - este cu adevărat produsul legitim
al fiului meu, John, atunci nu ai cum să-i vrei răul lui
Wyndham. Omul ar trebui să fie recunoscător.
- Pentru că i s-a tras de sub picioare titlul?
- Pentru că a avut norocul să-l deţină atît timp cît l-a avut,
replică văduva. Dacă domnul - ce naiba, îi voi spune John...
Jack, se gîndi Grace.
- Dacă John este cu adevărat fiul legitim al lui John al
meu, atunci Wyndham nu a avut niciodată titlul. Aşadar nu poţi
să spui că i-a fost retras.
- Doar că i s-a spus că este al lui de la naştere.
- Doar asta nu e vina mea, nu? se răsti văduva. Şi nu i- a
fost acordat de la naştere.
- Nu, admise Grace. Thomas dobîndise titlul la douăzeci
de arii, cînd tatăl lui a murit, răpus de o boală de plămîni. Doar
că ştia de la naştere că într-o zi va fi al lui, ceea ce este cam
acelaşi lucru.
Văduva mai bombăni ceva, menit să sune a argumentare,
folosind un ton pe care-1 prefera atunci cînd i se aducea un
argument pe care nu-1 putea contrazice imediat. O mai privi o
dată pe Grace pe sub sprîncene, apoi îşi luă ziarul şi- 1
despături, practic ascunzîndu-şi faţa în spatele lui.
Grace profită de moment şi se relaxă. Nu cuteza să închidă
ochii.
Cum era de aşteptat, nici zece secunde nu au trecut, că
văduva puse ziarul jos şi întrebă brusc:
138 JULIA QUINN
- Crezi că va fi un duce bun?

- Domnul Aud....Grace se opri la timp. Adică, noul nostru
oaspete?
Văduva ridică ochii spre cer, ca reacţie la acrobaţiile ei
verbale.
- Spune-i domnul Cavendish. Acesta este numele lui.
- Dar el nu doreşte să i se spună aşa.
- Puţin îmi pasă de cum doreşte el să i se spună. Este cine
este. Văduva mai sorbi o gură de ciocolată. Şi noi sîntem. Iar
asta e un lucru bun.
Grace nu spuse nimic. Fusese obligată de atîtea ori să
suporte teoriile văduvei despre ordinea firească a lucrurilor,
încît acum nu voia să rişte şi să provoace o nouă reprezentaţie.
- Nu mi-ai răspuns la întrebare, miss Eversleigh.
Grace cîntări cîteva secunde răspunsul pe care să-l ofere.
- Nu aş putea să spun, doamnă. Ne-am cunoscut de prea
puţin timp.
Era cumva adevărat. îi era greu să se gîndească la altcineva
şi nu la Thomas, care ar putea deţine titlul, dar domnul Audley -
oricît de prietenos şi nostim era - părea că duce lipsă de o
anumită gravitate. Desigur, era inteligent, dar oare avea el
discemămîntul şi judecata necesare pentru a conduce o
proprietate de dimensiunea domeniului Wyndham?
Belgrave era domiciliul principal al familiei, dar mai
existau multe alte domenii, atît în Anglia, cît şi peste hotare,
Thomas avea în subordine cel puţin zece secretari şi manageri,
care-1 ajutau cu administrarea, dar el nu era genul
139
de moşier absent. Dacă el nu ar fl parcurs deja cu piciorul
centimetru cu centimetru domeniul Belgrave, Grace ar fi pus
pariu că mai avea puţin şi ar fi realizat acest lucru.
Iar cum Grace ţinea locul văduvei în foarte multe activităţi
desfăşurate pe domeniu, ea ştia bine că Thomas aproape
cunoştea pe dinafară numele tututor chiriaşilor de pe domeniul
său.
Acest detaliu i se părea lui Grace o foarte mare realizare
pentru cineva care a fost crescut ca el, punînd mereu accentul
pe proprietatea neamului Wyndham.
Lui Thomas îi plăcea să prezinte lumii imaginea unui
bărbat uşor plictisit, dar sofisticat, doar că el era mult mai mult
decît atît. De aceea făcea totul atît de bine, după părerea ei.
Atunci de ce văduva era atît de insensibilă şi-l trata cu atîta
lipsă de consideraţie? Grace se gîndi că obligatoriu trebuie să ai
nişte sentimente, pentru ca să-ţi pese de ceilalţi, doar că acum
văduva trecuse cu mult de obişnuitul ei egoism.
Grace nu ştia dacă Thomas s-a întors noaptea trecută, dar,
dacă nu ar fi făcut-o...ei bine, nu trebuia să-l condamne.
-Mai vreau ciocolată, miss Eversleigh.
Grace se ridică şi reumplu cana văduvei din vasul pe care-1
lăsase pe masă.
- Despre ce aţi vorbit aseară?
Grace se hotărî să facă pe muta.
- M-am retras devreme. Puse vasul la loc pe tavă. Cu
permisiunea dumneavoastră.
Văduva se uită urît la ea. Grace îi evită privirea, ocupîndu-
se de vasul cu ciocolată. Trase mult de timp, ca să evite un
răspuns.
- Aţi discutat despre mine? întrebă văduva.
- Nu prea mult, afirmă Grace.
140 JULIA QUINN
- Nu prea mult sau deloc?

Văduva o privea insistent.
- Sînt sigură că a pomenit de dumneavoastră.
- Şi ce a spus?
Doamne fereşte. Cum ar fi putut să-i mărturisească
apelativul de "hoaşcă bătrînă” pe care-1 folosise el? Chiar şi
dacă nu ar fi numit-o aşa, probabil că ar fi poreclit-o şi mai urît.
- Nu-mi amintesc exact, doamnă, zise Grace. îmi pare
nespus de rău. Nu ştiam că doriţi ca eu să dau importanţă
cuvintelor lui.
- Ei, bine, data viitoare, te rog să o faci. Reveni la ziarul
ei, apoi privi pe fereastră, strîmbîndu-se. Grace rămase pe loc,
cu mîinile strînse pe genunchi, aşteptînd răbdătoare, pînă ce
văduva îşi termină ciocolata, apoi scrîşni din dinţi. Ciudat, dar
Grace aproape că simţea că-i pare rău pentru bătrînă.
- îmi aminteşte de dumneavoastră, spuse ea, înainte să- şi
mai facă şi alte calcule.
Văduva se întoarse spre ea, iar în ochi i se citea încîntarea.
- Chiar aşa? Cum?
Grace simţi un nod în stomac, deşi nu ştia dacă de vină era
fericirea neobişnuită care i se citea văduvei pe chip, sau faptul
că habar nu avea ce să spună.
- Păi, nu complet, ezită ea, dar există ceva în expresia lui.
După numai zece secunde de zîmbet tîmp, Grace constată
că văduva aştepta mai mult.
- Sprîncenele lui, spuse ea, dintr-o entuziastă inspiraţie. Şi
le ridică exact ca dumneavoastră.
- Aşa? spuse bătrîna şi ridică rapid sprinceana stingă, spre
surprinderea lui Grace.
- Mda, aşa. într-un fel. Ale lui sînt mai...Grace făcu nişte
gesturi ciudate, ca să exemplifice chiar cu sprîncenele ei.
- Sînt mai stufoase?

-Da.
- Păi, el este bărbat.
- Oh, da, desigur.
- Poate să facă aşa cu amîndouă?
- Cu amîndouă, doamnă? întrebă mirată Grace.
Văduva începu să le ridice pe rînd, stînga, dreapta,
stînga, dreapta. Spectacolul era cel puţin bizar.
- Nu ştiu. Rapid, da, spuse Grace, ca să îi taie avîntul.
- Foarte ciudat. John al meu nu putea să facă aşa.
- Ereditatea este un proces foarte misterios, spuse Grace.
Tatăl meu nu putea să facă asta - atunci Grace îşi îndoi forţat
degetul mare, pînă ce aproape îi atinse antebraţul.
- Ah! exclamă văduva dezgustată. Nu-1 mai face aşa! Nu-
1 mai face aşa!
Grace zîmbi şi continuă pe un ton glumeţ:
- Nu cred că vreţi să vedeţi ce pot să fac cu cotul.
- Doamne, chiar că nu vreau, răbufni văduva şi făcu semn
spre uşă. Am terminat cu tine. Mergi şi vezi ce-i cu micul dejun.
- Să o chem pe Nancy să vă ajute să vă îmbrăcaţi? Văduva
scoase un oftat prelung, rezultat parcă după o
lungă suferinţă, ca şi cînd o viaţă întreagă de privilegii
aristocrate era prea greu de suportat.
- Da, primi ea cu răceală, dar asta numai fiindcă nu mai
suport să-ţi văd degetul.
Grace pufni în rîs. în clipa aceasta se simţea nespus de
îndrăzneaţă, fiindcă nici nu încercă să-şi ascundă amuzamentul.
- Miss Eversleigh, rîzi de mine?
- Sigur că nu!
- Nici să nu o faci, spuse ea cu duritate. Să nu îndrăzneşti
să spui că rîzi cu mine.
142 JULIA QUINN
- Pur şi simplu rîdeam, doamnă, zise Grace. îmi place să

fac asta cîteodată.
- Eu nu am fost niciodată martoră la asta. Replica veni de
parcă era imposibil să fíe adevărat.
Grace nu-şi putea exprima direct replicile care îi veneau în
minte în acest moment....
Alteţă, asta fiindcă nu ascultaţi niciodată.
Asta fiindcă rareori am avut pentru ce să rid in prezenţa
dumneavoastră
sau
Şi ce-i cu asta?
Aşa că ea alese să zîmbească - de fapt chiar cu căldură.
Acest lucru era straniu. Pierduse atîta timp căutînd să-şi înghită
replicile, iar aceasta îi lăsase un gust amar în gură.
Dar nu şi acum. Acum se simţea uşoară. Neîngrădită. Dacă
nu-şi putea deschide mintea în faţa văduvei, nici măcar nu-i mai
păsa. Aştepta cu nerăbdare dimineaţa care urma şi asta era
suficient.
Micul dejun. Ouă şi şuncă. Hering afumat, pîine cu unt şi
marmeladă, apoi....
Apoi el.
Domnul Audley.
Jack.
CAPITOLUL NOUĂ
Jack se dădu jos din pat cu exact paisprezece minute înainte

de ora şapte. Trezirea a fost o experienţă dificilă. După plecarea
domnişoarei Eversleigh aseară chemase o cameristă, dîndu-i
dispoziţii clare: să bată insistent la uşa lui la ora şase şi
cincisprezece minute. Apoi, tocmai cînd ea pleca, şi-a modificat
indicaţiile şi i-a comunicat să bată de şase ori la ora menţionată,
după care să revină şi să mai bată tot de atîtea ori după
cincisprezece minute.
Oricum, nu se punea problema că va reuşi să se dea jos din
pat la prima încercare.
Cameristei i s-a spus că, dacă nu-1 va vedea la uşă în cîteva
secunde, după cea de-a doua serie de bătăi, va trebui să intre şi
să nu iasă de acolo decît cînd nu va fi sigură că el este treaz.
Şi în sfirşit, i-a promis un şiling, dacă nu sufla nimănui o
vorbă despre asta.
- Să ştii că voi şti dacă vorbeşti, o avertizase el, cu zîmbetul
lui cel mai dezarmant. Bîrfele ajung mereu la mine.
Era adevărat. Indiferent de casa în care se afla, indiferent de
loc, cameristele îi spuneau mereu totul. Era uimitor cît de
departe se poate călători cu un suris şi o faţă de căţeluş.
Totuşi, din nefericire pentru Jack, deşi planurile lui
debordau de strategii, ele nu puteau fi mereu executate.
144 JULIA QUINN
Nu se putea da vina pe cameristă. Ea şi-a făcut partea de

treabă. Şase lovituri puternice la şase şi cincisprezece minute.
Fix. Jack reuşi să deschidă un ochi, doar pe sfert, fapt care i-a
fost suficient ca să se uite la ceasul de pe noptieră.
La ora şase şi jumătate sforăia din nou, iar dacă a numărat
doar şapte din cele douăsprezece lovituri în uşă, precis era vina
lui, nu a ei. Acum sincer, fata trebuia admirată pentru
conformarea la plan, cînd tot ce a auzit, a fost o voce
morocănoasă, ba chiar supărată, care i-a spus:
Pleacă;
încă zece minute;
Am spus, încă zece minute; apoi
Ce dracu, nu ai nici o nenorocită de cratiţă de frecaţi
La şapte iară un sfert, pe cînd stătea culcat pe burtă, la
marginea patului, iar o mînă îi atîma leneş în jos, reuşi cu greu
să deschidă ambii ochi şi o văzu stînd pe un scaun, în colţul
celălalt al camerei.
Mm, miss Eversleigh s-a trezit? mormăi el, scărpinîndu-
se la ochiul stîng. Apoi închise iar ochii, părind că va adormi
din nou.
- De la şase iară douăzeci, domnule.
- Voioasă ca o privighetoare, sînt sigur.
Camerista nu comentă nimic.
El întoarse capul uşor, părind că s-a mai trezit.
- Nu prea voioasă, nu? Atunci să înţeleagă că Miss
Eversleigh nu era prea matinală. Ziua devenea din ce în ce mai
plăcută.
- Nu se poartă aşa urît ca dumneavoastră, recunoscu în
final camerista.
Jack îşi rezemă un picior pe podea şi căscă.
- Nici moartă nu cred că ar reuşi.
Camerista chicoti. Era un sunet bun, plăcut. Atîta timp cît le

făcea să rîdă pe cameriste, casa era a lui. Acela care se pune
bine cu servitorii, are lumea întreagă. învăţase acest lucru de la
vîrsta de şase ani. îşi înnebunise familia, dar asta îl făcea şi mai
dulce.
- Cam cît de mult crezi că ar dormi, dacă nu ai trezi-o?
întrebă el.
- Oh, nu aş putea să vă spun, zise camerista, roşind uşor.
Jack nu înţelegea de ce obiceiurile de somn ale
domnişoarei Eversleigh ar fl constituit un mare seceret, dar
trebui să o aplaude pe cameristă în gînd pentru loialitatea ei.
Totuşi, nu se putea lăsa păgubaş, aşa că făcu tot posibilul să- i
cîştige încrederea.
- Dar cînd văduva îi dă o zi liberă? întrebă el, oarecum
optimist.
Fata clătină din cap şi spuse:
- Ducesa nu îi dă niciodată o zi liberă.
- Niciodată? Jack era surprins. Bunica lui de curînd
descoperită putea fi catalogată ca o persoană plină de sine şi
posesoare a numeroase defecte enervante, dar îl uimise totuşi*,
ca fiind în adîncul inimii ei o femeie oarecum deschisă la minte.
- Doar după amiezele, zise camerista. Se aplecă spre el,
privi spre dreapta, apoi spre stînga, de parcă ar mai fi fost
cineva în cameră care ar putea să o audă. Cred că face asta
fiindcă ştie că miss Eversleigh nu agrează trezitul de dimineaţa.
Ah, asta aducea mult cu caracterul bunicii lui.
- Totuşi, primeşte libere multe după amieze, continuă
camerista să explice, aşa ca să mai compenseze.
Jack dădu din cap.
- Păcat, zise el
- Nedrept.
146 JULIA QUINN
- Atît de nedrept.
- Iar biata miss Eversleigh este întotdeauna foarte
cumsecade, continuă camerista, din ce în ce mai animată. E
mereu aşa drăguţă cu toate cameristele. Nu uită niciodată zilele
noastre de naştere şi ne oferă cadouri, despre care spune că sînt
de la văduvă, dar noi ştim că sînt de la ea.
Atunci fata îl privi, iar Jack o recompensă cu un zîmbet
larg.
- Iar ea, biata nu vrea decît o dimineaţă pe săptămînă, în
care să poată să doarmă pînă la douăsprezece.
- Asta a spus ea? şopti Jack.
- O singură dată, recunoscu camerista. Nu cred că şi-ar
aminti. A fost foarte obosită. Văduva a ţinut-o pînă noaptea
tîrziu atunci. Mi-a trebuit mult timp ca să o trezesc dimineaţa.
Jack dădu din cap condescendent.
- Văduva nu doarme niciodată, continuă camerista.
- Niciodată?
- Ei, sînt sigură că simte nevoia şi o face. Doar că foarte
rar.
- Am cunoscut odată un vampir, murmură Jack.
- Biata miss Eversleigh, trebuie să respecte programul
văduvei, explică mai departe camerista.
Jack continua să dea din cap, semn că era de acord întru
totul. Părea că funcţionează.
- Dar ea nu se plînge, zise camerista, nerăbdătoare să-i
ţină partea. Nu s-ar plînge niciodată de ducesă.
- Niciodată? Dacă el ar fi locuit la Belgrave de atîta timp
cît locuia aici Grace, s-ar fi plîns douăzeci şi patru de ore pe zi.
Camerista dădu din cap, avînd o faţă atît de pioasă, încît
părea o soţie de vicar.
- Miss Eversleigh nu e genul de fată bîrfitoare.
Jack tocmai voia să sublinieze că toată lumea bîrfeşte şi, în

ciuda spuselor oricui, tuturor le face plăcere. Dar el nu voia ca
fata să interpreteze acest lucru ca pe o critică a
comportamentului ei în prezent, aşa că mai dădu o dată din cap
şi o mai provocă puţin:
- De-a dreptul admirabil.
- Nu cu ajutorul ei, cel puţin, clarifică tînăra. Poate cu al
prietenelor ei.
- Prietenele ei? repetă Jack, coborînd din pat în cămaşa de
noapte. I-au fost pregătite veşminte noi, curate şi călcate, iar din
prima privire se vedea că erau confecţionate din materiale de
bună calitate.
Probabil, erau ale lui Wyndham. Aveau cam aceeaşi
măsură. Jack se întreba dacă ducele ştia că se umblase prin
garderoba lui. Probabil că nu.
- Domnişoarele Elizabeth şi Amelia, zise camerista.
Locuiesc în partea cealaltă a oraşului. Intr-o casă foarte mare.
Nu la fel de mare ca aceasta, să ştiţi.
- Nu, sigur că nu, şopti Jack. Hotărît lucru, se gîndi el la
camerista aceasta, al cărei nume nu-l cunoştea încă, dar trebuia
să-l afle, ea va fi preferata lui. Era un izvor nesecat de
informaţii, iar acum trebuia doar să o invite să se aşeze
confortabil pe un scaun.
- Tatăl lor este contele de Crowland, continuă camerista,
văzîndu-şi liniştită de naraţiune, chiar şi în timp ce Jack se
dusese în baie să se îmbrace.
Probabil că alt bărbat ar fi refuzat să poarte hainele ducelui,
după altercaţia avută mai devreme, dar i se părea o bătălie
lipsită de simţ practic. Presupunînd că nu va reuşi să o
ademenească pe miss Eversleigh într-o sălbatică orgie a
abandonului (cel puţin nu astăzi), va trebui să se îmbrace. Iar
148 JULIA QUINN
hainele lui erau oricum uzate şi murdare.

Poate că aşa va reuşi să-l enerveze şi mai tare pe alteţa sa,
ducele. Jack judeca acum că ar fi o activitate nobilă, intr-
adevăr.
Dar miss Eversleigh îşi petrece des timpul cu
domnişoarele Elizabeth şi Amelia? strigă el din baie, în timp ce-
şi trăgea pantalonii. I se potriveau perfect. Ce noroc.
- Nu. Deşi ieri au fost aici.
Cele două fete pe care le-a văzut cu ea pe aleea de la
intrare. Blondele. Desigur. Ar fi trebuit să-şi dea seama că sînt
surori. Probabil şi-ar fi dat seama, dacă ar fi fost în stare să-şi ia
ochii de la miss Eversleigh suficient cît să observe ceva mai
mult decît nuanţa părului lor.
- Lady Amelia va fi următoarea noastră ducesă, continuă
camerista.
Jack se opri exact înainte să termine de încheiat nasturii
cămăşii extrem de bine croită a lui Wyndham.
- Nu mai spune, zise el. Nu am ştiut că ducele este logodit.
De cînd lady Amelia era copilă, veni imediat informaţia.
Curînd vom avea o nuntă, cred. Trebuie, chiar aşa. A aşteptat
destul de mult. Nu cred că părinţii ei vor mai accepta o
întîrziere.
Jack văzuse cît de tinere erau cele două fete, chiar şi de la
distanţă.
- Cred că are douăzeci şi unu de ani.
- Aşa de mult? bombăni el sec.
- Eu am şaptesprezece, zise camerista şi oftă.
Jack hotărî să nu comenteze, fiindcă nu ştia dacă ea doreşte
să fie percepută ca mai matură sau mai tînără decît vîrsta reală.
Ieşi din baie, înnodîndu-şi cravata.
Camerista sări în picioare.
- Oh, nu ar trebui să bîrfesc.

Jack o asigură:
- Nu voi scoat un cuvînt. îţi jur.
Ea se grăbi spre uşă, apoi se întoarse şi spuse:
- Mă numesc Bess. Făcu o reverenţă. Dacă aveţi nevoie de
ceva.
Jack zîmbi şi el, fiindcă era sigur că oferta ei era total
nevinovată. I se părea un lucru reconfortant.
Imediat după ce Bess plecă, apăru un valet, după cum i- a
promis miss Eversleigh, care urcase ca să-l conducă spre salonul
pentru micul dejun. Acesta se dovedi foarte puţin informativ,
spre deosebire de Bess (valeţii nu erau niciodată vorbăreţi, cel
puţin cu el), iar drumul de cinci minute pînă acolo a fost parcurs
în linişte.
Faptul că a fost o călătorie de cinci minute a rămas în
memoria lui Jack. Dacă de la distanţă Belgrave îi păruse uriaş,
din interior arăta ca un adevărat labirint. El era aproape sigur că
nu a văzut decît o zecime din el şi deja reperase trei scări.
Existau şi turnuri; le-a văzut de afară, la fel cum era sigur că
existau şi pivniţe.
Trebuiau să existe şi pivniţe, se gîndi el, în timp ce se
întorcea pe scările pe care coborau.
Nici un castel care se respectă nu se descurca fără pivniţe.
Avea de gînd să o roage pe Grace să-l ducă şi pe el să arunce o
privire, chiar şi numai pentru faptul că aceste încăperi subterane
erau probabil singurele pe pereţii cărora nu atîmau portrete ale
vechilor stăpîni.
Oricît de mult ar fi iubit el arta, dar aceasta - aproape tresări
cînd trecu pe lîngă un El Greco - era pur şi simplu prea mult.
Pînă şi în dormitorul lui văzuse în garderobă un şir de picturi în
ulei preţioase. Cel care decorase încăperea demonstra o atracţie
150 JULIA QUINN
nefirească faţă de amoraşi. Dormitorul de mătase albastră, pe

naiba. Camera ar fi fost botezată mai bine Copilaşi Corpolenţi.
Iar pe uşă ar fi trebuit să scrie: vizitatori, aveţi grijă.
Fiindcă, sincer, ar trebui să existe o limită pentru numărul
de cupidoni care ar putea fi expuşi într-o garderobă strimtă.
După încă un colţ Jack aproape suspină de încîntare, cînd la
nas îi ajunseră mirosurile binecunoscute ale unui mic dejun
britanic. Valetul îi făcu semn spre o uşă deschisă pe care Jack
intră, cu inima tresărind de anticipaţie, dar aici constată că miss
Eversleigh nu sosise încă.
Se uită la ceas. Era şapte fără un minut. Cu siguranţă acesta
era pentru el un adevărat record pentru perioada de după armată.
Mesele cu bucate erau deja aranjate, aşa că el îşi luă o
farfurie, o umplu cu vîrf, apoi îşi alese un loc la masă. Trecuse
ceva timp de cînd nu mai luase micul dejun într-o casă
civilizată. în ultima vreme lua masa la hanuri şi în camere
închiriate, iar înainte de asta, chiar pe cîmpul de luptă. Avea o
senzaţie de opulenţă maximă, aşa cum stătea cu farfuria plină în
faţă; imaginea era chiar decadentă.
- Cafea, ceai sau ciocolată, domnule?
Jack nici nu-şi mai amintea de cînd nu mai băuse ciocolată,
iar trupul i se cutremură de încîntare. Valetul observă preferinţa
lui şi se îndreptă spre o masă, unde trei ceainice elegante stăteau
aliniate, iar gîturile arcuite şi lucioase semănau cu cele ale unor
lebede. Jack primi o cană aburindă, în care puse cu generozitate
trei linguriţe de zahăr şi cîţiva stropi de lapte.
Se gîndi, după ce luă prima înghiţitură divină, că există
anumite avantaje ale unei vieţi petrecută în lux.
Mai avea puţin şi termina de mîncat, cînd auzi paşi pe hol.
In cîteva momente miss Eversleigh apăru. Era îmbrăcată într-o
rochie albă, modestă - ba nu, nu era albă, se gîndi el, mai
degrabă o nuanţă de crem, asemănătoare cu smîntîna adunată

deasupra laptelui, înainte să se scoată untul.
Se ridică în picioare şi se înclină politicos.
- Miss Eversleigh, şopti el. îi plăcea că o vede roşind.
Foarte puţin, ceea ce era ideal. Dacă ar fi fost mai mult, atunci
ar fi însemnat că se simte stînjenită. O uşoară petală de roz,
totuşi, sugera că de-abia aştepta să se întîlnească şi ea cu el.
Poate că nu ar fi trebuit.
Ceea ce era chiar şi mai bine.
- Ciocolată, miss Eversleigh? întrebă valetul.
- Oh, da, te rog, Graham. Părea că s-a mai liniştit acum,
cînd avea în mînă băutura delicioasă. Iar în clipa cînd se aşeză
în sfîrşit la masă, în faţa lui, cu farfuria la fel de plină ca a lui,
oftă încîntată.
Nu-ţi pui zahăr? o întrebă el surprins. Nu mai cunoscuse
nici o femeie - dar nici mulţi bărbaţi, de altfel - cărora să le
placă să bea ciocolata neîndulcită. Nici el nu putea să o bea aşa.
Nu dimineaţa, spuse ea, dînd din cap. O prefer nediluată.
El o urmărea cu interes - şi, sincer, puţin amuzat - cum
soarbe din licoarea caldă, apoi inhalează aroma ei. Ţinea mîinile
pe cană şi nu i-a dat drumul pînă ce nu a sorbit şi ultima
picătură. Apoi Graham, care ştia cu siguranţă ce preferinţe avea,
veni imediat lîngă ea şi mai turnă o porţie, fără să aştepte să fie
solicitat.
Jack trase imediat concluzia că miss Eversleigh nu era
absolut deloc o matinală.
- Ai coborît demult? întrebă ea, acum, cînd se simţea deja
mai bine, după a doua cană cu ciocolată.
- Nu prea. Privi spre farfuria sa, care era aproape goală.
Am învăţat să mînînc repede în armată.
- De nevoie, îmi închipui, zis ea, luînd o înghiţitură de
152 JULIA QUINN
omletă.
El plecă uşor capul, semn că era de acord cu afirmaţia ei.
- Văduva va coborî foarte curînd, îl informă ea.
- Ah. Vrei să spui că va trebui să discutăm mai repede,
dacă dorim să avem o conversaţie plăcută, înainte ca ducesa să
coboare.
Ea schiţă un zîmbet chinuit.
Nu chiar asta am vrut să spun, dar...Mai sorbi o
înghiţitură din cană, ca să-şi ascundă zîmbetuL.eşti pe aproape,
continuă ea.
- Lucruri pe care trebuie să învăţăm să le facem repede,
zise el şi suspină.
Ea ridică privirea şi îngheţă, cu furculiţa aproape de gură. O
bucăţică de omletă îi căzu pe farfurie cu zgomot. In aceeaşi
clipă obrajii ei de veniră roşii ca focul.
- Nu am vrut să sune aşa, zise el, încîntat totuşi de direcţia
în care zburaseră gîndurile ei. Doamne, nu aş face
lucrul acela repede.
Ea deschise gura şi se pregătea să spună ceva, însă nu ieşi
chiar un ”Oh”, ci buzele rămaseră întredeschise, formînd un
oval plăcut, delicios.
- Doar dacă nu am încotro, adăugă el şugubăţ, lăsîndu- şi
privirea să lîncezească mai mult pe chipul ei. Cînd am de ales
între viteză şi abstinenţă....
- Domnule Audley!
El se lăsă pe spătarul scaunului, zîmbind satisfăcut.
- Chiar mă întrebam cînd ai de gînd să mă cerţi.
- Puţin cam prea tîrziu, zise ea.
El luă un cuţit, apoi furculiţa şi tăie tacticos o bucăţică de
bacon. Era perfect prăjită, suficient de groasă şi rozalie.
- Şi încă o dată, iată, zise el ducînd rapid furculiţa la gură,
ca să lase acolo bucata delicioasă. O mestecă, înghiţi, apoi

adăugă: faptul că nu pot să fiu serios.
- Dar ai susţinut că nu este adevărat. Se aplecă puţin spre
înainte, cîţiva centimetri doar, parcă intenţionînd să spună: ”sînt
cu ochii pe tine”.
îl trecură nişte fiori plăcuţi. îi plăcea să fie cineva cu ochii
pe el.
- Spuneai că eşti serios de cele mai multe ori, spuse ea,
dar că depinde de mine să-mi dau seama cînd.
- Asta am spus? şopti el.
- Ceva care suna cam aşa.
- Bine. Se aplecă şi el spre masă, fixînd-o insistent, ochi
verzi pe ochi albaştri. Ce crezi? în clipa asta sînt serios?
Cîteva momente el crezu că ea ar putea să-i răspundă, dar
nu, se rezemă calmă pe spătarul scaunului, zîmbind inocent şi
zise:
- Pur şi simplu nu-mi dau seama.
- Mă dezamăgeşti, miss Eversleigh.
Zîmbetul ei se îndulci şi mai mult cînd îşi concentră atenţia
asupra mîncării din farfurie.
Nu aş putea să-mi exprim părerea referitor la un subiect atît de
nepotrivit pentru urechile mele, murmură ea.
- Ai un simţ al umorului cu totul şi cu totul diabolic, miss
Eversleigh.
Păru foarte încîntată de acest compliment, ca şi cînd ar fi
aşteptat ani de zile ca o persoană să recunoască acest lucru,
înainte să mai poată spune ceva, (dacă într-adevăr a intenţionat
să spună ceva), momentul a fost distrus de văduvă, care intră în
sufragerie cu paşi apăsaţi, urmată de două cameriste aparent
obosite şi triste.
- De ce rîdeaţi? întrebă văduva.
154 JULIA QUINN
- De nimic în mod special, răspunse Jack, hotărînd pe

moment să o scutească pe miss Eversleigh de sarcina unei
conversaţii neplăcute.
După cinci ani în serviciul ducesei, biata fată merita un
răgaz.
- Mă delectam cu compania încîntătoare a domnişoarei
Eversleigh.
Văduva se uită la amîndoi cu un aer bănuitor şi ordonă:
- Farfuria mea. Una dintre cameriste se repezi spre mesele
cu bucate, dar se opri cînd o auzi pe văduvă spunînd: Miss
Eversleigh va avea grijă de mine.
Grace se ridică fără să scoată un cuvînt, iâr văduva îi spuse
lui Jack:
- Ea e singura care o face aşa cum se cuvine. Clătină din
cap şi pufni enervată, clar lamentîndu-se pentru gradul de
inteligenţă redus al servitorilor.
Jack nu spuse nimic, convins că acum mai mult ca
oricînd era momentul potrivit să invoce axioma preferată a
mătuşii sale: "Dacă nu spui ceva drăguţ, mai bine nu spune
nimic.
Cu toate că era foarte tentat să spună ceva extraordinar de
amabil despre servitori.
Grace reveni, cu farfuria în mînă, iar după ce o aşeză în faţa
văduvei, o răsuci uşor, pînă ce ouăle ajunseră în poziţia orei
nouă, respectiv cît mai aproape de furculiţe.
Jack privi întregul ritual, la început curios, apoi
impresionat. Farfuria fusese împărţită în şase felii egale, pe
fiecare secţiune aflîndu-se cîte un fel de mîncare. Nu se
atingeau unele de altele, nici măcar sosul de brînză olandez,
care fusese turnat alături de ouă, cu o precizie greu de egalat.
- Este o capodoperă, declară el, întinzîndu-se peste masă,
ca să studieze mai bine. încerca să vadă chiar dacă nu cumva

chiar se semnase cu sosul olandez.
Grace se uită la el, iar privirea ei era foarte greu de
interpretat.
- Este un disc solar? întrebă el naiv.
- Ce spui acolo? bombăni văduva, căutînd furculiţa
potrivită.
- Nu! Nu-1 stricaţi! strigă el - cît de tare a putut, fără să
explodeze de rîs.
Cu toate acestea, ducesa luă o felie de măr caramelizat.
- Cum aţi putut? o acuză el.
Grace se aşezase pe scaunul ei, dar nu îndrăznea să se uite
într-acolo.
- Ce naiba tot spui? întrebă văduva. Miss Eversleigh, de
ce priveşti pe fereastră? Despre ce vorbeşte?
Grace se întoarse cu faţa, ţinîndu-şi mîna la gură.
- Credeţi-mă, habar nu am.
- Ba eu cred că ştii, zise văduva, facînd ochii mici.
- Vă asigur, zise Grace, niciodată nu am ştiut ce pune la
cale.
- Niciodată? întrebă Jack. Ce comentariu radical. Neam
cunoscut de foarte puţin timp.
- Mie mi se pare că ne ştim de mai demult, spuse Grace.
- De ce, zise el dojenitor, mi se pare că am fost insultat?
- Dacă ai fi fost insultat, nu trebuie să te miri, replică
văduva.
Grace se întoarse către ducesă, foarte surprinsă.
- Dar ieri nu aţi spus acelaşi lucru.
- Dar ce a spus ieri? întrebă domnul Audley.
- Este un Cavendish, explică simplu văduva. Fapt care,
pentru ea, explica totul. Totuşi, nu avea prea multă încredere în
156 JULIA QUINN
abilităţile deductive ale lui Grace, aşa că îi spuse, pe un ton pe

care-1 foloseşti cu copiii mici: noi sîntem diferiţi.
- Regulile nu se aplică, zise domnul Audley, ridicînd din
umeri. După care, cînd surprinse privirea văduvei într-o direcţie
opusă, îi făcu semn cu ochiul lui Grace. Ce a mai spus ieri?
întrebă el din nou.
Grace nu era sigură că poate să parafrazeze adecvat, dat
fiindcă era copleşită de sentiment, dar acum nu mai putea să-i
ignore de două ori întrebarea directă, aşa că spuse:
- Că există o artă a insultelor, iar dacă o persoană poate
jigni fără ca subiectul să-şi dea seama, atunci gestul este şi mai
impresionant.
Grace aşteptă o reacţie din partea văduvei, aşa că o privi cu
atenţie.
- Nu se aplică, replică văduva sec, atunci cînd eşti chiar
subiectul insultei.
- Atunci nu poate fi o artă pe care o deţine cealaltă
persoană? întrebă Grace.
- Sigur că nu. Şi ce-mi pasă mie dacă ar fi aşa? Văduva
pufni dispreţuitoare şi îşi continuă micul dejun. Nu-mi place
bacon-ul acesta, reproşa văduva.
- Conversaţiile voastre sînt întotdeauna atît de oblice?
întrebă domnul Audley.
- Nu, zise Grace, foarte sinceră. Au fost două zile absolut
excepţionale.
Nimeni nu mai avea nimic de adăugat la asta, probabil
fiindcă toată lumea era de acord. Dar domnul Audley rupse
tăcerea, întorcîndu-se cu faţa spre ducesă şi spunînd:
- Bacom-ul a fost delicios.
Drept răspuns, văduva spuse:
- Wyndham s-a întors?
- Cred că nu, răspunse Grace. îl întrebă pe valet: Graham?

- Nu, domnişoară, nu este acasă.
Văduva îşi ţuguie buzele, într-o expresie de nemulţumire şi
iritare.
- Ce nepoliticos din partea lui, spuse ea.
- Dar încă e devreme, observă Grace.
- Nu ne-a dat de înţeles că va lipsi toată noaptea.
- De obicei ducele este nevoit să-şi confirme programul
cu bunica lui? şopti domnul Audley, evident cu intenţia de a
face probleme.
Grace îl privi îngrijorată. Evident că nu aştepta un răspuns.
El zîmbi. îi plăcea să o necăjească. Măcar de asta îşi putea da
seama oricine. Totuşi, ea părea că nu-i dă prea multă atenţie.
Bărbatului îi plăcea să necăjească pe toată lumea.
Grace îi spuse văduvei:
- Sînt convinsă că va reveni curînd.
Văduva avea aceeaşi expresie vexată.
- Speram că va fi şi el prezent, ca să putem discuta sincer,
dar cred că putem sta de vorbă şi fără el.
- Credeţi că este înţelept? întrebă Grace, neputîndu-se
abţine. într-adevăr, văduva răspunse impertinenţei ei cu o
privire sfredelitoare. Totuşi, Grace refuza să regrete că a
intervenit. Nu era corect să se ia decizii de viitor în absenţa lui
Thomas.
Valet! strigă văduva. Lasă-ne şi închide uşa pe dinafară.
Odată ce în cameră nu mai erau urechi curioase, văduva îl
anunţă pe domnul Audley:
- M-am gîndit foarte serios la această chestiune.
- Eu cred sincer că ar trebui să-l aşteptăm pe duce, insistă
Grace. Părea destul de panicată şi nu ştia sigur de ce se simţea
atît de dezamăgită. Poate fiindcă Thomas era singura persoană
care i-a făcut viaţa suportabilă în ultimii cinci ani. Dacă nu ar fi
158 JULIA QUINN
existat el, ea ar fi uitat de tot sunetul propriul ei rîs.

îl plăcea pe domnul. Audley. îl plăcea chiar prea mult, cu
toată sinceritatea, dar nu avea de gînd să permită văduvei să-i
atribuie lui dreptul prin naştere, la micul dejun.
Miss Eversleigh, o admonestă văduva, clar concepîndu-şi
deja contraofensiva.
- Sînt de acord cu miss Eversleigh, spuse calm domnul
Audley. Ar trebui să-l aşteptăm pe duce.
Cu toate acestea, văduva nu a aşteptat pe nimeni. Iar pe
chipul ei se putea citi o sfidare amestecată cu superioritate cînd
spuse:
- Trebuie să plecăm spre Irlanda. Mîine, dacă reuşim să
fim gata.
CAPITOLUL ZECE
De obicei, răspunsul lui Jack la evenimente neplăcute era
să zîmbească. Acelaşi era răspunsul lui şi la veştile plăcute,
desigur, dar oricine putea zîmbi atunci cînd i se făcea un
compliment. Era nevoie de talent ca să-ţi unduieşti buzele într-
un zîmbet, cînd ţi se comanda să goleşti o oală de noapte, sau
cînd îţi riscai viaţa, strecurîndu-te în spatele liniilor inamice,
pentru a număra efectivele inamice.
De obicei el se descurca. Reuşea să se mişte în voie printre
francezi...întotdeauna reacţiona cu un zîmbet leneş.
Nu trebuia să cultive aceste reacţii. Adevărat, moaşa care l-
a adus pe lume a jurat în ziua morţii ei că el a fost singurul copil
pe care l-a văzut vreodată ieşind din pîntecul matern zîmbind.
îi displăceau conflictele. Dintotdeauna i-au displăcut, fapt
care a făcut din profesiile pe care şi le-a ales - ofiţer în armată,
apoi tîlhar de oameni cumsecade - unele foarte interesante. Dar
să tragă cu arma într-o broască, sau să scoată un colier de la
gîtul unei aristocrate supraponderale - acestea nu reprezentau
conflicte.
Conflictul - pentru Jack - era ceva personal. Era trădarea
unei iubite, sau insulta vreunui prieten. Erau doi fraţi care se
luptau pentru aprobarea tatălui, o relaţie în care mîndria trebuia
distrusă. Presupunea un rînjet, sau o voce piţigăiată, sau
întrebarea dacă nu a ofensat pe cineva.
160 JULIA QUINN
Sau dacă nu a dezamăgit pe altcineva.

Aflase, cu o rată a succesului de aproape sută la sută, că un
rînjet şi o remarcă ironică pot dezamorsa aproape orice situaţie.
Sau schimba orice subiect. Ceea ce însemna că foarte rar trebuia
să discute despre chestiuni care nu-i erau pe plac.
Cu toate acestea, de această dată, cînd s-a văzut în faţa
văduvei şi a neaşteptatului (de altfel, zău aşa, ar fi trebuit să se
aştepte) anunţ făcut de ea, nu a mai putut să facă altceva decît să
o privească fix şi să spună:
- Poftim?
- Trebuie să plecăm în Irlanda, repetă ea, pe tonul acela
care sugera obedienţa şi cu care, probabil că se născuse. Nu
avem cum să ajungem la miezul acestei probleme fără să
vizităm locul unde a avut loc căsătoria. Presupun că bisericile
irlandeze păstrează registrele?
Dumnezeule mare, ea chiar credea că toată lumea este
analfabetă? Jack înghiţi nodul din gît şi zise crsipat:
- într-adevăr.
Bine. Văduva reveni asupra micului dejun, deja
chestiunea fiind bine-stabilită în mintea sa. Va trebui să găsim
preotul care a oficiat căsătoria şi să obţinem registrul. E singura
cale.
Jack simţi cum degetele i se încordează, apoi se strîng în
pumn sub masă. Simţea că sîngele îi va ieşi prin piele.
Nu aţi prefera să trimiteţi pe altcineva în locul
dumneavoastră? o întrebă el.
Văduva îl privi ca pe un idiot.
în cine crezi că aş putea să am încredere într-o problemă
atît de importantă? Nu, trebuie să merg eu. Şi, desigur, va veni
şi Wyndham, fiindcă presupun că şi el va
dori să vadă orice posibilă dovadă vom găsi acolo.
Jack cel obişnuit nu ar fi lăsat niciodată ca un asemenea

comentariu să treacă, fără să-l adauge pe al său, excesiv de
ironic. Dar Jack cel din prezent - acela care încerca disperat să
calculeze cum ar putea să călătorească în Irlanda fără să fie
văzut de mătuşa lui, sau de unul dintre verii săi - acum îşi
muşca buza.
- Domnule Audley? şopti Grace.
El nu o privi. Refuza să se uite la ea. Ea ar putea vedea pe
chipul lui mult mai mult decît ar putea să vadă văduva vreodată.
- Desigur, răspunse el. Sigur că trebuie să mergem. Sincer,
ce altceva ar fi putut să spună? îmi pare foarte rău, dar nu pot
să merg în Irlanda, fiindcă mi-am ucis vărul?
De cîţiva ani buni Jack se afla la marginea societăţii, dar
era foarte sigur că acest subiect nu constituia o temă pentru
conversaţie la micul dejun.
Şi da, ştia că nu a tras el, da, ştia că nu el l-a forţat pe
Arthur să plătească un comision pentru a intra în armată odată
cu el şi da - iar acest lucru era cel mai rău - ştia că mătuşa lui nu
va visa niciodată să-l condamne pe el pentru moartea lui Arthur.
Dar el l-a cunoscut pe Arthur. Iar şi mai important, Arthur
l-a cunoscut pe el. Mai bine ca oricine. El i-a cunoscut toate
punctele tari - dar şi slăbiciunile - iar cînd Jack a închis uşa
carierei sale universitare dezastruoase, îndreptîndu-se spre o
carieră militară, Arthur a refuzat să-l lase să se ducă singur.
Şi amîndoi ştiau de ce.
- Ar putea să fie oarecum dificil să încercaţi să plecaţi
mîine, zise Grace. Va trebui să vă asiguraţi locurile şi...
- Bah! veni exclamaţia văduvei. Secretarul lui Wyndham
se va ocupa de asta. Ar fi cazul să-şi cîştige plinea muncind. Şi,
dacă nu mîine, atunci vom pleca poimîine.
- Doriţi să vă însoţesc şi eu? întrebă Grace.
162 JULIA QUINN
Jack tocmai se pregătea să intervină, spunînd un ”DA”

sonor, sigur că va veni şi ea, altmineri nu va merge el, însă
văduva o privi cu un aer ţîfnos şi răspunse:
- Sigur că da. Doar nu crezi că am de gînd să fac o
călătorie atît de lungă fără o însoţitoare? Nu pot să iau cu mine
cameriste - bîrfele, ştii - aşa încît voi avea nevoie să mă ajute
cineva să mă îmbrac.
- Dar ştiţi că nu mă pricep foarte bine să vă aranjez părul,
se scuză Grace, apoi Jack pufni în rîs, din nefericire pentru el. A
fost ceva scurt, nervos, dar suficient pentru ca ambele doamne
să-şi întrerupă conversaţia, dar şi masa, apoi să se uite la el.
Oh. Superb. Cum avea să explice asta? Nu mă luaţi în
seamă, pur şi simplu rîdeam de ridicolul situaţiei. Voi,
problema cu părul, iar eu problema cu vărul meu decedat.
- Părul meu ţi se pare amuzant? întrebă sever văduva.
Cum Jack nu avea nimic de pierdut, ridică din umeri şi
zise:
- Puţin.
Văduva pufni pe nas indignată, iar Grace se uită la el
interesată.
- Părul femeilor m-a amuzat întotdeauna, explică el. Atîta
muncă, deşi toată lumea preferă să-l vadă despletit
Amîndoi păreau mai relaxaţi acum. Poate comentariul lui a
fost riscant, dar a mai îndulcit din asprimea insultei.
ADEVÁRATUL DUCE DE WYNDHAM 163
Văduva i-a mai aruncat o privire agasată, apoi s-a întors cu faţa
spre Grace, ca să reia converaţia de unde au întrerupt- o.
- Ai putea să-ţi petreci dimineaţa cu María, o instrui ea. Ea
îţi va arăta ce poţi să faci. Nu poate fi chiar atît de dificil. Poţi să
o iei din bucătărie pe una dintre fetele care ajută şi să exersezi
pe ea. Sînt sigură că îţi va fi recunoscătoare pentru această
ocazie.
Grace nu părea deloc entuziasmată de perspectivă, dar reuşi
să spună:
- Cum să nu.
- Doar să ai grijă ca treaba la bucătărie să nu sufere,
recomandă văduva, terminîndu-şi merele coapte din farfurie. O
coafură elegantă este în sine o compensaţie suficientă.
- Pentru ce? întrebă Jack.
Văduva se uită la el, ridicînd capul, astfel încît nasul avea
acea poziţie superioară,
Compensaţie pentru ce? reformulă el întrebarea, întrucît îşi
dădea seama că suna ca o înfruntare.
Văduva îl mai privi puţin, cu interes, apoi decise că era cel
mai bine să-l ignore, aşa că i se adresă lui Grace.
- Poţi să începi să-mi faci bagajele, după ce vei termina cu
Maria. Iar după aceea, ai grijă să inventezi o poveste plauzibilă
pentru absenţa noastră. Flutură o mînă prin aer, ca şi cînd era o
chestiune uşoară. Cred că foarte potrivită ar fi o cabană de
vînătoare prin Scoţia. Poate chiar pe la graniţă, mai bine.
Nimeni nu va crede, dacă-i spui că mergem în munţi.
Grace dădu din cap supusă.
- Oricum, să fie pe undeva pe unde drumurile sînt greu de
străbătut, continuă văduva, părînd că se distrează copios.
Ultimul lucru pe care mi-1 doresc este ca unul dintre prietenii
mei să încerce să mă viziteze.
164 JULIA QUINN
- Aveţi mulţi prieteni? întrebă Jack, pe un ton foarte

politicos, astfel încît să o facă să se întrebe restul zilei dacă nu
cumva a fost insultată.
- Văduva este o persoană foarte admirată, zise Grace, ca o
doamnă de companie dedicată ce era.
Jack se hotărî să nu comenteze.
- Aţi fost vreodată în Irlanda? o întrebă Grace pe văduvă.
Doar că Jack remarcă privirea furioasă pe care i-a aruncat- o
înainte să i se adreseze patroanei ei.
- Sigur că nu. Văduva se îmbujoră la faţă. De ce să fi fost?
- Se spune că are un efect calmant asupra tempera-
mentului, zise Jack.
- Pînă acum, replică văduva, nu pot spune că sînt
impresionată de influenţele asupra manierelor unora de faţă.
Jack zîmbi.
- Vi se pare că sînt nepoliticos?
- Mi se pare că eşti impertinent.
Jack se întoarse către Grace şi oftă trist.
- Şi eu, care credeam că sînt nepotul rătăcitor, incapabil să
facă vreun rău cuiva.
Cu toţii facem rău cuiva, zise văduva prompt. Problema
importantă este cît de neînsemnat este răul făcut.
- Eu mă gîndesc, începu Jack foarte calm, că este mai
important ce face o persoană pentru a îndrepta răul.
Sau, poate, replică văduva enervată acum, acea persoană ar
căuta să nu facă o greşeală, de la bun început.
Acum Jack părea de-a dreptul foarte interesat, aşa că se
aplecă uşor spre înainte:
- Ce a putut să facă tatăl meu atît de greşit?
- A murit, spuse ea, iar în glasul ei era atîta amărăciune şi
supărare, încît Jack o auzi pe Grace cum îşi ţine răsuflarea, deşi
stătea pe partea opusă a mesei.

- Sînt convins că nu daţi vina pe el pentru asta, murmură
Jack. O furtună nefericită, o navă cu carena sfarîmată...
- Nu ar fi trebuit să zăbovească atît de mult în Irlanda,
şuieră văduva. Ar fi trebuit nici să nu plece acolo, de la bun
început. Era nevoie de el aici.
- Dumneavoastră aveaţi nevoie de el, spuse Jack foarte
încet.
Chipul văduvei îşi mai pierdu puţin din duritatea cu care
erau toţi obişnuiţi şi preţ de o clipă lui i se păru că ochii ei s-au
umezit de lacrimi. Totuşi, orice emoţie ar fi pus stăpînire pe ea,
aceasta se evaporă imediat în clipa cînd înfipse furculiţa într-o
felie de bacon şi o introduse în gură.
- Noi toţi aveam nevoie de el aici.
Grace se ridică.
- Merg să o caut pe Maria acum, alteţă, dacă nu vă
supăraţi.
Jack se ridică şi el imediat. Nu avea de gînd să rămînă
singur cu văduva.
- Parcă mi-ai promis un tur al castelului, îi spuse el.
Grace se uita cînd la văduvă, cînd la Jack. în cele din
urmă văduva făcu un gest cu mîna prin aer şi zise:
- Oh, du-1 să vadă. Ar trebui să-şi cunoască bine ce i se
cuvine prin naştere, înainte ca noi să plecăm. Poţi să exersezi cu
Maria mai tîrziu. Eu voi rămîne ca să-l aştept pe Wyndham.
Chiar cînd au ajuns amîndoi la uşă, au auzit-o spunînd
încet:
- Dacă acesta mai poate fi numele lui.
Grace era prea mînioasă, ca să-l aştepte cînd a ieşit din
cameră, aşa că deja ajunsese la jumătatea holului cînd domnul
Audley o ajunse din urmă.
166 JULIA QUINN
- Să fie acesta un tur sau o întrecere? întrebă el, cu faţa

toată numai un zîmbet. De data aceasta, rezultatul asupra ei nu a
mai fost cel scontat, adică nu i-a alungat iritarea.
- De ce ai provocat-o? izbucni ea. Cum ai putut să faci una
ca asta?
- Te referi la comentariul despre părul ei? întrebă el şi o
privi cu ochii aceia inocenţi şi neştiutori. Cînd era evident că
ştia perfect motivul.
- La totul, replică ea vehement. Am avut un mic dejun
perfect, pînă ce tu ai....
Poate că pentru tine a fost un mic dejun perfect, interveni
el, iar în tonul lui era ceva asemănător unui reproş. Eu
conversam cu Meduza.
- Da, dar nu trebuia să înrăutăţeşti situaţia, provocînd- o.
- Dar nu asta face mereu luminăţia sa?
Grace îl privea cu un amestec de furie şi tulburare.
- Despre ce vorbeşti acolo?
- Scuze. Ridică din umeri. Ducele. Am observat că el îşi
ţine gura în prezenţa ei. M-am gîndit să fiu mai creativ.
- Domnul Audi....
- Ah, dar am greşit. Nu este un sfînt, nu-i aşa? Mai are
mult pînă la perfecţiune.
Tot ce mai putea să facă Grace era să se uite la el, mută de
uimire. Oare ce a făcut Thomas, ca să merite atîta dispreţ? După
ultimele evenimente, Thomas ar trebui să fie cel care să
demonstreze o proastă-dispoziţie. Sincer vorbind, poate chiar
aşa era, dar măcar a preferat să plece, ca să-şi ducă furia
altundeva.
- Alteţa sa se spune, nu-i aşa? continuă domnul Audley, pe
un ton zeflemitor. Nu sînt atît de needucat, încît să nu cunosc
formula corectă de adresare.
- Nu am spus niciodată că eşti needucat. Pot să adaug că

nici văduva nu a spus asta. Grace răsuflă iritată. Acum va fi
toată ziua cu capsa pusă.
- în mod normal nu este aşa?
Dumnezeule mare, îi venea să-l lovească. Desigur că
văduva era cu capsa pusă mai tot timpul. El ştia asta prea bine.
Oare ce avea de cîştigat, dacă făcea remarci atît de usturătoare?
- Acum va face şi mai rău, explică ea. Iar eu voi fi în calea
ei, ca să plătesc oalele sparte.
- Atunci te rog, primeşte scuzele mele, spuse el politicos şi
făcu o plecăciune.
Grace nu se simţea în largul ei. Nu pentru că se gîndea că el
o lua peste picior, ci mai degrabă fiindcă era foarte sigură că nu
era aşa.
- Nu are importanţă, mormăi ea. Nu eşti în măsură să te
îngrijorezi pentru situaţia mea.
- Dar Wyndham este?
Grace se uită la el extrem de pătrunsă de cuvinte, dar şi de
privirea lui insistentă.
- Nu, spuse ea. Da, este, dar nu...
Nu era. Thomas căuta să o protejeze, iar în foarte multe
ocazii a intervenit, cînd a avut impresia că nu este tratată aşa
cum trebuie, dar el niciodată nu şi-a ţinut gura în faţa bunicii lui,
doar pentru ca să menţină pacea.
Iar Grace nici nu s-a gîndit vreodată să-i ceară asta. Nici nu
l-a certat, dacă nu a făcut-o. El era ducele. Ea nu putea să-i
vorbească lui astfel, oricît de buni prieteni ar fi fost.
Dar domnul Audley era...
Grace închise ochii o clipă şi se întoarse cu spatele, pentru
ca el să nu-i poată citi tulburarea pe chip. Deocamdată era pur şi
168 JULIA QUINN
simplu domnul Audley, nu cu mult superior ei. Iar vocea

văduvei, ameninţătoare şi calmă, încă îi răsuna în urechi....
Dacă acesta mai putea fi numele lui.
Vorbea despre Thomas, desigur. Doar că era adevărat şi ce
a spus. Dacă Thomas nu era Wyndham, atunci domnul Audley
era.
Iar acest bărbat....acest bărbat care a sărutat-o de două ori şi
a facut-o să viseze despre ceva aflat dincolo de pereţii castelului
- el ar fi acest castel. Ducatul nu era format doar din cîteva
cuvinte anexate la numele unei persoane. Reprezenta terenuri,
bani, era însăşi istoria Angliei aşezată pe umerii unui bărbat.
Iar, dacă exista un lucru pe care ea l-a învăţat în cei cinci
ani de cînd locuia la castelul Belgrave, acesta era că aristocraţii
sînt o categorie de oameni diferiţi de restul umanităţii. Erau
muritori, adevărat; sîngerau şi plîngeau la fel ca oricine
altcineva, dar duceau cu ei ceva care-i diferenţia de restul lumii.
Nu-i făcea mai buni. Oricîte prelegeri ţinea văduva pe
această temă, Grace nu credea nimic. Dar ei erau diferiţi. Şi
erau modelaţi de cunoştinţele despre istoria lor şi rolurile lor.
Dacă naşterea domnului Audley a fost una legitimă, atunci
el era ducele de Wyndham, iar ea era doar o fată
bătrînă care a întrecut măsura, chiar şi numai visînd la

chipul lui.
Grace trase adînc aer în piept, apoi, odată ce nervii ei s- au
calmat suficient, s-a întors la el.
- Care parte a castelului ai dori să o vizitezi mai întîi,
domnule Audley?
Probabil că el şi-a dat seama că nu era vremea să o preseze,
aşa că răspunse vesel:
- Păi, vreau să-l văd pe tot, desigur, dar îmi închipui că nu
ne-ar ajunge o singură dimineaţă. Cu ce propui să începem?
- Cu galeria? El fusese atît de interesat de tablourile din
camera lui, cu o aseară înainte. Părea locul ideal de unde să
înceapă.
- Şi să mă uit la chipurile prietenoase ale presupuşilor mei
strămoşi? Scotea fum pe nări parcă şi o clipă aproape păru că a
înghiţit ceva dezgustător. Cred că nu. M-am săturat de porţia
mea de străbuni în dimineaţa aceasta, îţi mulţumesc foarte mult.
- Aceia erau străbunii decedaţi, şopti Grace şi nu-i venea
să creadă ce spune.
- Exact aşa cum îi prefer eu, dar nu în această dimineaţă.
Se uită pe hol, acolo unde se vedea cum razele soarelui
pătrundeau pieziş printr-un ochi de geam.
- Aş putea să te conduc prin grădini.
- Nu sînt îmbrăcat adecvat.
- Atunci în salonul de muzică?
El se bătu uşor peste ureche:
- Este de tinichea, mă tem.
Grace strînse buzele şi aşteptă cîteva secunde, apoi zise:
- Ai în minte alt loc?
Multe, răspunse el prompt, dar ţi-ar zdruncina reputaţia.
- Domnule Aud...
170 JULIA QUINN
- Jack, îi reaminti el, în timp ce spaţiul dintre ei se

micşora. Aseară mi-ai spus Jack.
Grace nu se mai mişcă, în ciuda faptului că era tentată să
facă doi paşi înapoi. Nici el nu era suficient de aproape, încît să
o poată săruta, nici măcar destul de aproape încît să
1 atingă pe mînă accidental. Dar brusc ea simţi că nu mai are
aer, iar inima începu să o ia razna, bătînd să-i spargă pieptul.
Simţea cum numele lui i se forma pe buze - Jack. Dar nu-1
putea rosti. Nu în acest moment, cu imaginea lui ca duce, încă
proaspătă în minte.
- Domnule Audley, zise ea şi, cu toate că încerca să pară
dură, nu reuşi deloc.
- Mi-ai zdrobit inima, zise el, cu o doză măsurată de
frivolitate, care să o ajute pe ea să-şi recapete echilibrul. Dar voi
continua, oricît de dureros va fi pentru mine.
- Da, chiar arăţi de parcă ai fi disperat, murmură ea.
El ridică o sprinceană.
- Detectez o urmă de sarcasm?
- Doar o urmă.
- Bine, fiindcă te asigur - iar acum îşi lipi palma de inimă -
mor pe dinăuntru.
Ea începu să ridă, dar căută să se reţină, aşa Încît scoase un
fel de sforăit. Ar fi putut să pară jenant; cu altcineva aşa
2 s-ar fi părut. Doar că el o liniştise, iar ea simţea nevoia să
rîdă. Se întreba dacă el îşi dă seama de talentul lui - să
transforme orice conversaţie într-un zîmbet.
- Veniţi cu mine, domnule Audley, spuse ea, facîndu-i
semn să o urmeze pe hol. Vă voi conduce în camera mea
preferată.
- Sînt şi acolo cupidoni?
- Poftim? întrebă ea nedumerită.
- Azi dimineaţă am fost atacat de cupidoni, zise el

ridicînd din umeri nevinovat. în camera unde mă îmbrăcam.
Ea zîmbi iar, de această dată mai evident.
- Ah, am uitat. Este cam mult, nu-i aşa?
- Doar dacă îndrăgeşti copilaşii dezbrăcaţi.
Din nou ea rîse cu acelaşi sforăit necontrolat.
- Te deranjează ceva în gît? o întrebă el aparent naiv.
Ea îl privi aspru, apoi îi spuse:
- Cred că garderoba unde eşti cazat a fost decorată de
stră-bunica actualului duce.
- Da, am presupus şi eu că nu e vorba de văduvă, zise el
vesel. Nu mi se pare genul de femeie care agreează amoraşi de
vreun fel.
Imaginea sugerată de el a fost suficientă şi a facut-o să rîdă
imediat.
Iar cînd o văzu cît de curioasă este, adăugă:
-Credeam că mai devreme te vei îneca de rîs.
- Mi se pare că ţi-ai recăpătat buna dispoziţie, remarcă ea.
- Este nevoie doar ca prezenţa mea să fie îndepărtată de
prezenţa ei.
- Dar ai cunoscut-o pe văduvă de-abia ieri. Sigur că ai
mai avut momente neplăcute înainte de asta.
- Sînt fericit din ziua în care m-am născut, zise el, afişînd
un zîmbet larg.
- Oh, zău aşa, domnule Audley.
- Niciodată nu le dau voie toanelor rele.
- Doar le experimentezi?
- într-adevăr, spuse el, printre hohote de rîs.
S-au îndreptat încet spre partea din spate a casei. Din cînd
în cînd domnul Audley îi mai solicita cîte o informaţie despre
destinaţia lor.
172 JULIA QUINN
- Nu îţi voi spune, îl ameninţă Grace, căutînd să ignore

senzaţia plăcută, provocată de anticiparea care îi pătrundea
acum prin tot corpul. Exprimat în cuvinte nu are nici o valoare,
adăugă ea..
- încă o cameră de zi? Apropo, cîte sînt? întrebă el.
Ea făcu o pauză, ca să numere.
- Nu sînt sigură. Văduvei îi plac în mod special trei, aşa
încît rareori le folosim pe celelalte.
- Sînt prăfuite şi miros a mucegai?
- Se face curat în ele zilnic, spuse ea zîmbitoare.
Desigur. El continua să admire locurile pe unde
treceau, iar lui Grace i se păru că nu era deloc impresionat de
grandoarea castelului, ci doar....amuzat.
Nu, nu era amuzat, ci mai degrabă nu-i venea să creadă, ca
şi cînd s-ar fi întrebat dacă nu cumva ar putea să dea tot ce are
acum şi să se lase răpit de o altă ducesă văduvă. Poate una care
are un castel mai mic.
Aş da orice, doar ca să-ţi aflu gîndurile, miss Eversleigh, zise el.
Deşi sînt sigur că ele valorează mai mult.
- Cu mult mai mult, comentă ea peste umăr. Cheful lui era
molipsitor, iar ea se simţea ca o cochetă. Era ceva neobişnuit.
Neobişnuit şi plăcut.
El ridică mîinile, în semn că se predă.
- Preţul este prea mare pentru mine, mi-e teamă. Nu sînt
decît un tîlhar de drumul mare scăpătat.
- Iar asta înseamnă oare că eşti un tîlhar fără succes?
MOŞTENITOAREA SEDUSĂ 173
Touché, admise el. Dar, din nefericire, nu este adevărat.

Cariera mea este una profitabilă. Viaţa de hoţ se potriveşte de
minune cu talentele mele.
- Talentele tale se rezumă la ameninţări cu arma şi la
furtul colierelor de la gîtul doamnelor?
- Colierele le obţin fermecîndu-le pe doamne, o corectă el,
prefacîndu-se a fi profund ofensat. Te rog să faci diferenţa.
- Vai, te rog.
- Pe tine te-am fermecat.
- Ba nu, zise ea indignată.
întinse braţul spre ea, ca să o prindă de mînă, iar înainte ca
ea să se retragă, el reuşise deja să ridice mîna ei spre buze şi i-o
sărută.
- Te rog să-ţi aminteşti de noaptea cu pricina, miss
Eversleigh. Strălucirea lunii, vîntul care adia uşor.
- Nu era vînt deloc.
- îmi tulburi amintirile, zise el facînd pe morocănosul.
- Nu era vînt deloc, insistă ea. îţi place să romanţezi
întîlnirea.
- Şi poţi să dai vina pe mine? replică el, zîmbindu-i
şarmant. De unde era să ştiu eu cine va coborî din trăsură. De
cele mai multe ori ieşea cîte o bunicuţă ramolită.
Grâce ar fi fost tentată să-l întrebe ce înţelege prin bunicuţă
ramolită, dar se hotărî să nu-1 mai încurajeze. Mai mult de atît,
el îi ţinea încă mîna şi o mîngîia cu degetul arătător pe palmă,
astfel încît gestul lui de o profundă intimitate îi inhiba orice
farîmă de înţelepciune.
- Unde mă duci, miss Eversleigh? o întrebă el în şoaptă,
iar cuvintele lui o mîngîiau ca un suflu delicios. îi sărută mîna
din nou şi îi trimise prin braţ o străfulgerare erotică.
- Uite aici, chiar după colţ, şopti ea. De-abia mai putea să
174 JULIA QUINN
vorbească, atît de copleşită era de emoţii. De-abia mai putea să

respire.
Atunci el se îndreptă puţin, dar nu-i dădu drumul la mînă.
- Miss Eversleigh, te rog să mă conduci.
Ea ascultă şi merse înaintea lui, apoi îl trase mai aproape,
cînd ajunseră la destinaţie.
Pentru oricine altcineva era doar o sufragerie, zugrăvită în
nuanţe de auriu şi crem, cu tente verzui-mentă pe ici, pe colo.
Cum programul lui Grace era mereu dominat de deciziile
văduvei, ea alesese această cameră pentru dimineaţă, cînd
soarele era încă în ascensiune, puţin deasupra liniei orizontului.
Aerul proaspăt al dimineţii vibra de prospeţime, iar lumina
aurie, care pătrundea prin ferestre şi mîngîia această încăpere
care nu avea nici un nume, facea să strălucească totul. Pe la
mijlocul dimineţii urma să devină doar o încăpere mobilată
scump, dar acum, cînd ciocîrliile încă se auzeau ciripind blînd
afară, părea o cameră magică.
Dacă el nu vedea asta...
Mă rog, ea nu mai ştia ce poate însemna, dacă el nu vedea
toate acestea. Doar că ar fi dezamăgitor. Era un lucru mărunt,
neînsemnat pentru mulţi oameni, dar nu şi pentru ea, totuşi...
Ea dorea ca el să vadă. Magia pură a luminii dimineţii.
Frumuseţea şi graţia unei camere din castelul Belgrave, despre
care ea îşi putea imagina că este chiar a ei.
- Am ajuns, zise ea, răsuflînd din greu, de emoţia
anticipării. Uşa era deschisă, iar cînd ei s-au apropiat, ea zări
lumina coborînd pieziş şi mîngîind cald podeaua. Toată
suprafaţa emana un fel de boare aurie, iar dacă priveai în zare,
puteai observa toate firicelele de praf care pluteau în aer.
- Există aici un cor privat? o tachină el. Sau o menajerie
fantastică?
- Nimic atît de obişnuit, răspunse ea. Dar închide ochii.

Vei putea vedea îndată.
El îi luă mîinile şi, încă aflat faţă în faţă cu ea, îşi acoepri
ochii cu ele. Acest gest o aduse periculos de aproape de el, aşa,
cum ţinea braţele întinse, iar corsajul rochiei era la doar un
centimetru de vestonul lui croit elegant. I-ar fi fost atît de uşor
să se aplece spre el, să scoată un oftat şi să se contopească într-o
îmbrăţişare. El ar săruta-o atunci, iar ea şi-ar pierde răsuflarea,
voinţa, chiar şi dorinţa de a fi ea însăşi în acele momente.
Ea ar fi dorit să se topească pe trupul lui. Voia să facă parte
din el. Iar partea cea mai ciudată era - chiar acolo, chiar atunci,
cu lumina aurie care-i îmbăia din cap pînă-n picioare - că i s-ar
fi părut lucrul cel mai firesc din lume.
Doar că el avea ochii închişi, iar pentru el o mică bucăţică
din această magie lipsea. Trebuie să fi fost aşa, fiindcă dacă el
ar fi simţit tot ce pluteşte în jurul ei - prin ea - nu ar fi spus
niciodată, cu o voce absolut fermecătoare....
- Am ajuns deja?
- Aproape, spuse ea. Ea ar fi trebuit să fie recunoscătoare
că momentul a fost spulberat. Ar fi trebuit să se simtă uşurată că
nu a făcut ceva ce ar fi regretat cu siguranţă.
Dar nu a fost. Voia să regrete. Voia regretele acelea cu
disperare. Voia să facă un gest pe care ştia că nu trebuie să- l
facă şi dorea să stea întinsă noaptea în pat, în timp ce
amintirea aceasta îi va ţine cald.
Doar că nu era suficient de cutezătoare, încît să iniţieze
propria ei prăbuşire. Aşa că îl conduse spre uşa deschisă şi
spuse blînd:
- Am ajuns.
CAPITOLUL UNSPREZECE
Jack urma să vadă ceva care îi tăia răsuflarea.
- Aici nu vine nimeni, în afară de mine, zise Grace cu sfială.
Nu ştiu de ce.
Lumina, precum şi vibraţia aerului prin care soarele îşi
trimitea razele calde, după ce treceau prin ochiurile ferestrei
vechi...
- Iama, în mod special, continuă ea, pe un ton uşor ezitant,
este minunat. Nu pot să explic. Cred că soarele coboară mai mult.
Şi cu zăpada...
Lumina era. Ea trebuia să fie. Felul în care tremura, apoi
cădea asupra camerei.
Jack simţi că i se strînge inima. îl lovi ca un pumn - nevoia
aceasta, dorinţa copleşitoare...Nu putea vorbi. Nici măcar nu
putea să articuleze ceva, dar...
- Jack? şopti ea, iar lui i-a fost suficient, cît să-i dizolve
transa.
- Grace. Era un singur cuvînt, dar suna ca o binecu- vîntare.
Depăşea dorinţa, era nevoia. Era o senzaţie greu de definit,
inexplicabilă, vie, pulsînd în interiorul lui şi numai ea o putea
îmblînzi. Dacă în clipa aceea nu o atingea, nu o strîngea în braţe,
simţea că în el va muri ceva.
Pentru un bărbat care tratase viaţa ca pe o serie nesfîrşită de
ironii şi glume, nimic nu putea fi mai îngrozitor.
178 JULIA QUINN
întinse mina şi o trase spre el. Nu se purtă delicat, nici

blînd. Nu putea. Nu se putea stăpîni, nu acum, nu cînd avea
nevoie disperată de ea.
- Grace, repetă el, fiindcă asta era ea pentru el. Numele ei
se traducea prin graţie. Părea imposibil, dar o cunoştea doar de
o zi. Ea era graţia lui, Grace a lui şi i se părea că a fost acolo, cu
el dintotdeauna, aşteptîndu-1 să deschidă ochii în sfîrşit şi să o
găsească.
îi cuprinse faţa între palme. Era o comoară nepreţuită,
totuşi nu-şi putea impune să o atingă cu reverenţa pe care ea o
merita. Degetele lui erau atît de neîndemînatice, trupul atît de
dur şi poruncitor.
Ochii ei - atît de senini şi albaştri - i se părea că s-ar putea
îneca în ei. Voia să se înece în ei, să se piardă în adîncurile ei şi
să nu mai plece de acolo niciodată.
Buzele lui le atinseră pe ale ei, apoi - de asta era sigur - se
simţi pierdut. Pentru el, în acest moment, nu mai exista nimic,
în afara acestei femei, dar poate că asta era valabil şi pentru
momentele care vor urma după aceea.
- Jack, suspină ea. Era pentru prima dată în dimineaţa
aceasta, cînd i-a folosit numele, iar asta îi trimitea valuri de
dorinţă prin tot corpul, facîndu-1 să pulseze şi să se încordeze.
- Grace, veni răspunsul lui, fiindcă se temea să mai spună
şi altceva, pentru prima dată în viaţa lui se temea că limba nu-1
va asculta, iar cuvintele lui vor ieşi fals. Ar putea spune ceva şi
ar putea însemna prea puţin, sau poate ar spune ceva şi ar
însemna prea mult.
Apoi ea va şti, dacă printr-un miracol, ea nu ştia deja, că l-a
vrăjit.
O sărută posesiv, flămînd, pasional, cu tot focul care-1
pîrjolea. Mîinile lui alunecară pe curbura spatelui, unde
memoraseră sinuozitatea domoală a osaturii delicate, apoi

coborîră spre curbele mai pronunţate ale feselor ei - nu se putea
stăpîni - o apăsă ferm pe trupul lui.
Era excitat, dar şi rănit mai grav decît şi-a imaginat
vreodată că ar fi posibil, iar tot ce putea gîndi acum - dacă mai
putea pune problema să gîndească - era că avea nevoie de ea
aproape, tot mai aproape. Orice ar putea primi, orice ar putea
avea - chiar acum, va lua.
- Grace, mai spuse încă o dată, în timp ce mîna lui veni în
punctul unde materialul atingea pielea, în partea din faţă a
corsajului.
Ea tresări sub atingerea lui, iar el încremeni, incapabil să-şi
imagineze cum s-ar putea dezlipi de ea. Doar că mîna ei o
acoperi pe a lui, iar ea şopti:
- M-ai luat prin surprindere.
De-abia în acel moment el începu să respire din nou. Cu
degete tremurînde, mîngîie marginea corsajului. Parcă pulsul ei
tindea să explodeze sub atingerile lui. Niciodată pînă acum Jack
nu a fost atît de conştient de un singur sunet - suflul de aer care
o mîngîia pe buze.
- Eşti atît de frumoasă, şopti el, iar lucrul minunat era că
nici măcar nu se uita la chipul ei. Vedea doar pielea ei, palidă,
albă ca laptele, nuanţată cu roz-pal, acolo unde treceau degetele
lui.
Lent, blînd, se aplecă şi o atinse cu buzele pe pielea de la
baza gîtului. Atunci ea tresări, sau poate a scos un geamăt,
lăsîndu-şi capul pe spate, într-un dulce, tăcut abandon. Acum
mîinile ei îl îmbrăţişau, degetele ei i se răsfirau prin păr, iar pe
urmă, fără să-şi dea seama ce înseamnă, o ridică în braţe şi
traversă camera cu ea, ducînd-o spre o canapea îngustă, cu
spătar, aflată lîngă fereastră, scăldată în lumina magică a
180 JULIA QUINN
soarelui, care i-a sedus pe amîndoi.

Pentru o clipă, îngenunchiat alături de ea, o privi doar, apoi
o mînă ezitantă o mîngîie uşor pe obraz. Ea îl privea, iar în ochii
ei se citea uimire, anticipare şi da, puţină nervozitate.
Dar tot acolo era şi încredere. 11 dorea. Pe el. Nu pe
altcineva. Nu mai fusese sărutată pînă atunci. De asta era el
sigur. Ar fi trebuit să fie. De acest lucru era cu mult mai sigur.
O femeie frumoasă, aşa ca Grace, nu putea să atingă vîrsta ei
fără să fi refuzat (sau respins) nenumărate avansuri.
Dar ea a aşteptat. L-a aşteptat pe el.
Aflat tot în genunchi, lîngă ea, se aplecă şi o sărută, în timp
ce o mînă alunecă spre umăr, mai apoi spre şold. Pasiunea lui se
adînci, la fel ca a ei; ea îi răspundea la sărut cu o nerăbdare care
îi tăia răsuflarea, copleşindu-1 de dorinţă.
- Grace, Grace, spuse el gemînd, fiindcă glasul îi era înecat
de căldura gurii ei. Mîinile lui cunoscătoare au găsit tivul
rochiei şi s-au strecurat pe dedesubt, pînă ce au dat de gleznele
subţiri. Apoi au urcat...spre genunchi. Apoi mai sus, pînă ce el
nu mai suportă şi se aşeză pe canapea, parţial acoperind-o cu
trupul său.
Acum buzele lui îi căutau gîtul şi o simţi cum trase brusc
aer în piept. Ea nu spuse nu. Nu-i mai opri mîna. Nu mai facea
nici un gest de Împotrivire, ci doar îi şoptea numele şi îşi arcuia
şoldurile sub presiunea pulpelor lui.
Nu avea de unde să ştie ce însemnătate aveau acele unduiri
ale ei, habar nu avea ce efect aveau asupra lui, doar că acea
slabă presiune pe care el o simţea venind de sub el şi care
escalada propria lui dorinţă, îl făcu să atingă apogeul
senzaţiilor.
O sărută coborînd încet de la gît, spre sînii feciorelnici,
pînă ce ajunse în locul unde zăboviseră degetele stîngace puţin
mai devreme. Se ridică puţin, eliberînd-o de greutatea lui, dar

îşi introduse uşor degetul pe sub material, la decolteu,
intenţionînd să avanseze acolo, în jos, sau să împingă - orice va
fi nevoie, pentru ca să-i elibereze sînul, ca să-l venereze.
Dar, chiar cînd degetul se lansase spre destinaţia fericită,
exact în clipa cînd palma lui cuprinsese cupa rotundă şi delicată,
senzaţia de piele pe piele devenind copleşitoare, chiar cînd
sfîrcul întărit se arătă degetelor lui, ea ţipă. înăbuşit, dar era un
ţipăt de surprindere.
Şi disperare.
- Nu, nu pot. Cu mişcări convulsive reuşi să se ridice în
picioare, după care îşi aranjă rochia. îi tremurau mîinile. Foarte
tare. Parcă le cuprinsese o energie străină, nervoasă, iar cînd se
uită în ochii ei, atunci parcă un cuţit i-a perforat pieptul.
Nu era repulsie, nu era teamă. Ce văzu în ei era angoasă.
- Grace, spuse, îndreptîndu-se spre ea. Ce s-a întîmplat?
- îmi pare rău, zise ea, facînd un pas înapoi. Eu...eu nu
trebuia să...Nu acum. Nu pînă la... Ridică mîna şi îşi acoperi
gura.
- Nu pînă la ce...? Grace? Nu pînă la ce?
- Iartă-mă, repetă ea, confirmîndu-i crezul că ar fi urmat
acele cuvinte care erau cele mai dureroase din tot vocabularul.
Ea făcu o reverenţă scurtă, stîngace. Trebuie să plec.
Apoi o rupse la fugă pe hol, iar el rămase singur. Privind
spre cadrul gol al uşii, încercă să-şi clarifice tot ce s-a petrecut
mai devreme. De-abia cînd a ieşit şi el pe hol, şi-a dat seama că
habar nu avea cum să ajungă înapoi în dormitorul lui.
Grace străbătea disperată castelul Belgrave, pe jumătate
mergînd, sau plutind...alergînd chiar...orice avea nevoie ca să
ajungă mai repede în camera ei, păstrîndu-şi acea farîmă de
respect de sine, demnitate şi echilibru. Dacă servitorii o vedeau
182 JULIA QUINN
- şi nu-şi putea închipui că nu o văd; părea că s-au împrăştiat

peste tot în această dimineaţă - cu siguranţă că ei se întrebau de
ce era atît de necăjită.
Văduva nu o aştepta. Evident, îşi imagina că era şi acum cu
domnul Audley şi că îi arăta castelul.
Grace mai avea aproape o oră, pînă ce va fi nevoită să- şi
arate chipul.
Dumnezeule, mare, ce făcuse? Dacă pînă la sfîrşit nu şi- ar
fi amintit cine era, sau cine putea fi el, l-ar fi lăsat să continue, a
vrut asta. L-a dorit cu o fervoare care o şoca acum. Cînd i-a luat
mîna, cînd a tras-o spre el, a trezit ceva în interiorul ei.
Ba nu, se trezise în ea cu două seri mai devreme. în noaptea
aceea, la lumina lunii, afară, lîngă trăsură, ceva se născuse în
centrul fiinţei ei.Iar acum...
Se aşeză pe pat şi ar fi vrut să se înfăşoare în pătură, dar
rămase deasupra ei, privind în gol, spre perete. Nu mai era cale
de întors. Nu putea să se lase sărutată şi să nu meargă mai
departe de atît.
Răsuflînd nervos, ba chiar pufnind în rîs, îşi acoperi faţa cu
mîinile. Oare şi-ar fi putut alege pe cineva mai puţin potrivit, de
care să se îndrăgostească? Nu că aceasta ar fi fost măsura
sentimentelor ei, se grăbi să se auto-calmeze, dar nu era atît de
nebună, încît să nu-şi recunoască înclinaţiile. Dacă se
lăsa...Dacă l-ar fi lăsat pe el să...
S-ar fi îndrăgostit.
Doamne, Dumnezeule.
Fie el era un tîlhar la drumul mare, iar acum ea era
predestinată să fie consoarta unui proscris, fie era ducele de
Wyndham, ceea ce însemna că...
începu să rida, fiindcă, sincer, era nostim. Trebuia să fie
nostim. Dacă nu era nostim, atunci nu putea decît să fie tragic,
iar acum ştia sigur că nu putea să facă nimic.

Minunat. Poate că se îndrăgostise de ducele de Wyndham.
Asta se cuvenea. Hai să vedem, în cîte moduri acest lucru putea
reprezenta un dezastru? în primul rînd, el era patronul ei, era
proprietarul casei în care locuia, iar rangul lui era cu mult
deasupra situaţiei ei, atît de mult, încît nici nu putea fi măsurat.
Apoi era şi Amelia. Ea şi Thomas nu se potriveau deloc,
dar ea avea tot dreptul să spere că va fi ducesa de Wyndham
după căsătorie. Grace nici nu-şi putea imagina cît de crasă şi
incalificabilă va părea atitudinea ei în faţa familiei Willoughby -
bunii ei prieteni - dacă era văzută aruncîndu- se de gîtul noului
duce.
Grace închise ochii şi îşi atinse uşor buzele cu vîrfurile
degetelor. Dacă trăgea adînc aer în piept, se putea relaxa. Şi
aproape că-i simţea prezenţa, atingerea, căldura pielii.
Era groaznic.
Era minunat.
Ea era o nebună.
Se întinse pe pat, oftă adînc. Stamiu, cît de mult îşi dorise o
schimbare, ceva care să rupă monotonia zilelor ei de doamnă de
companie a văduvei. Viaţa era o ironie, nu? Dar dragostea?
Dragostea era cea mai cruntă glumă.
- Lady Amelia doreşte să vă vadă, miss Eversleigh.
Grace sări ca arsă şi clipi enervată. Probabil că a
adormit. Nu-şi amintea cînd i s-a mai întîmplat asta la prînz.
- Lady Amelia? repetă ea surprinsă. Cu lady Elizabeth?
- Nu, miss, o informă camerista. Este singură.
- Foarte curios. Grace se ridică şi se strădui să-şi revină
din somn. Te rog, spune-i că voi veni imediat. Aşteptă plecarea
fetei, apoi merse în faţa oglinzii, să-şi aranjeze părul. Era mai
rău decît s-a aşteptat, deşi nu ştia sigur dacă se ciufulise cît a
184 JULIA QUINN
dormit, sau a fost ciufulită de domnul Audley.

Simţi cum roşeşte la această amintire şi de aceea gemu
prelung. Se strădui din răsputeri să-şi adune forţele şi să-şi
prindă rapid părul cu agrafele, apoi ieşi din cameră, avansînd cu
paşi repezi, gîndind că viteza şi postura dreaptă puteau să ţină
grijile departe.
Sau, măcar, puteau să o facă să arate că nu-i pasă.
Era oricum ciudat că Amelia a venit la Belgrave fără
Elizabeth. Grace nu-şi amintea de un alt moment cînd ea a mai
făcut asta. în orice caz nu ca să o vadă pe ea. Grace se întreba
dacă intenţia originală a fost să-l viziteze pe Thomas, care era,
din cîte ştia ea, încă plecat.
Se grăbi să coboare scările, apoi se îndreptă spre sufrageria
din faţă. Dar, cînd mai avea de făcut doar vreo zece paşi pînă
acolo, cineva o apucă de braţ şi 6 trase cu sine într-o cameră
laterală.
- Thomas! exclamă ea. Era el, arăta neîngrijit şi avea sub
ochiul stîng o vînătaie urîtă. înfăţişarea lui i-a provocat un şoc;
niciodată nu l-a mai văzut arătînd atît de neglijent. Avea cămaşa
şifonată, cravata îi lipsea, iar părul lui nu arăta în nici un caz ca
ieşit de sub piaptănul vreunui frizer. Ori de sub vreun alt
piaptăn.
Apoi erau ochii lui, înconjuraţi de cercuri roşii, adînci.
- Ce s-a întîmplat cu tine?
El duse degetul la buze şi închise uşa.
- Aşteptai pe altcineva? întrebă el, iar ea simţi cum i se
încălzesc obrajii. Intr-adevăr, cînd simţise că un braţ puternic se
încleştează în jurul mîinii ei şi o trage spre el, a presupus că era
domnul Audley, care încerca să-i fure o sărutare.
S-a înroşit mai tare cînd a înţeles cît de dezamăgită se simte
fiindcă nu era el.

- Nu, sigur că nu, zise ea imediat, deşi bănuia că el ştie că
îl minte. Privi de jur împrejur, ca să se asigure că sînt singuri.
Ce s-a întîmplat?
- Trebuie să discut cu tine înainte să te vezi cu lady
Amelia.
- Ah, atunci ştii că este aici?
- Eu am adus-o, confirmă el.
Ea făcu ochii mari. Asta era o noutate. După ce el a fost
plecat toată noaptea, acum arăta cît se poate de rău.
Se uită spre ceasul din apropiere. Nu era nici măcar ora
douăsprezece. Oare cînd a putut el să o ia pe Amelia? Şi de
unde? Şi de ce?
- Este o poveste lungă, zise el, ca să-i taie orice avînt, ca
să nu înceapă să-i pună întrebări. Suficient să-ţi spun: te va
informa că azi dimineaţă ai fost în Stamford şi ai invitat- o să
vină şi ea la Belgrave.
Ea ridică o sprinceană. Dacă o ruga să mintă, atunci într-
adevăr, era ceva foarte serios.
- Thomas, un număr foarte mare de oameni ştiu bine că azi
dimineaţă eu nu am fost în Stamford.
- Da, dar mama ei nu se află printre acei oameni.
Grace nu ştia sigur dacă ar trebui să fie şocată, sau
încîntată. Oare a compromis-o pe Amelia? Pentru ce alt motiv
ar fl ei nevoiţi să o mintă pe mama ei?
- PăL.Thomas - începu ea, deşi nu ştia cum să continue.
Mă simt obligată să-ţi spun, dat fiind că ai tot amînat decizia
pînă acum, îmi închipui că lady Crowland ar fi încîntată să
ştie...
- Of, pentru numele lui Dumnezeu, nu e vorba de asta,
mormăi el. Amelia m-a condus acasă cînd am fost... se înroşi la
186 JULIA QUINN
faţă. ...am fost tulburat.

Grace îşi muşcă buza, ca să nu zîmbească. Era o imagine
pur şi simplu încîntătoare - Thomas şi-a permis să fie altfel decît
perfect stăpîn pe sine.
- Ce frumos din partea ei, comentă Grace, poate puţin cam
ironic. Dar, pur şi simplu, nu s-a putut abţine.
El o privi concentrat, fapt care îi facea şi mai dificilă
păstrarea unei mine serioase. Aşa că îşi drese glasul.
- Păi...te-ai gîndit să te aranjezi puţin?
- Nu, replică el brusc, îmi place foarte mult să arăt ca un
nebun şleampăt.
Grace tresări cînd auzi ce spune.
- Acum ascultă, continuă el, avînd un aer foarte hotărît.
Amelia îţi va repeta exact ce ţi-am spus eu, dar este absolut
necesar să nu-i spui nimic despre domnul Audley.
- Niciodată nu aş face asta, zise Grace imediat. Nu sînt în
măsură să o fac.
- Bine.
- Dar ea va dori să ştie de ce tu nu mai...Of, Doamne, cum
să o spună politicos?
- Tu nu ştii de ce, zise el foarte hotărît. îi spui doar ce
ţi-am spus eu. De ce să suspecteze că tu ai putea şti mai mult?
- Ea ştie că te consider prieten, zise Grace. Mai mult de
atît, locuiesc aici. Servitorii ştiu întotdeauna totul. Ea ştie asta
foarte bine.
- Tu nu eşti servitoare, mormăi el.
- Sînt şi o ştii prea bine, replică ea amuzată. Singura
diferenţă este că am voie să port haine frumoase şi din cînd în
cînd să conversez cu musafirii. Dar, te asigur, am toate
informaţiile care circulă prin bîrfele locale.
El o privi mirat cîteva secunde, ca şi cînd ar fi dorit să o
vadă că rîde şi-i spune”Glumeam doar!”, dar scoase o

înjurătură, pe care ea nu o înţelese în întregime (era adevărat,
bîrfele servitorilor erau uneori riscante, dar se bazau pe
informaţii exacte).
- Pentru mine, Grace, spuse el, implorînd-o cu privirea. Te
rog să-i spui că nu ştii, bine?
Era prima dată cînd mai avea puţin şi o implora, iar asta o
dezorienta şi o făcea să se simtă inconfortabil.
- Desigur, zise ea. Ai cuvîntul meu.
Thomas dădu din cap.
- Amelia te aşteaptă deja.
- Da, sigur. Grace se grăbi spre uşă, puse mîna pe clanţă,
dar simţi că nu este încă pregătită să plece. Se întoarse pe loc şi-
l mai privi o dată.
Parcă nu era el însuşi. Nu putea nimeni să-l învinovăţească;
petrecuse două zile extraordinare. Totuşi, aspectul lui o
îngrijora.
- Eşti sigur că vei fi bine? întrebă ea.
Dar imediat regretă că a făcut-o. Chipul lui parcă se
schimonosi într-o grimasă, care nu putea fi catalogată ca
senzaţie de rîs sau de plîns. Oricum, ştia sigur că nu vrea să fie
martoră la niciuna dintre variante.
- Nu, te rog, nu-mi răspunde la asta, murmură ea şi ieşi
fugind din cameră.
CAPITOLUL DOISPREZECE
Jack şi-a găsit camera (în cele din urmă), dar, cu toate că ştia
că ar fi fost perfect fericit, dormind, dacă nu s-ar fi ostenit să ia
micul dejun cu Grace, acum stătea întins pe patul nedesfacut, cu
gîndul să tragă un binemeritat pui de somn, însă nu a avut nici o
şansă.
Acest lucru l-a enervat nespus. Se lăuda dintotdeauna cu
capacitatea sa de a adormi oricînd îşi propunea. în anii cît a fost
în armată acest lucru i-a prins foarte bine. Nimeni nu reuşea să
doarmă suficient acolo, nici să doarmă bine. Aşa că el fura cîteva
ore de somn cînd putea, iar prietenii lui erau permanent geloşi pe
el, pentru că putea să se rezeme de trunchiul unui copac, să
închidă ochii şi să aţipească vreo cîteva minute bune.
Nu, astăzi totuşi, cu toate că schimbase trunchiul de copac cu
o saltea mare şi confortabilă, nu reuşea să adoarmă, închise ochii,
trase de cîteva ori aer în piept adînc, aşa cum era obişnuit
şi...nimic.
Nimic, în afară de Grace.
l-ar fi plăcut să spună că ea îl bîntuie, dar ar fi fost o
minciună. Nu era vina ei că el era nebun. Adevărat însă, nu era
doar faptul că era disperat după ea (deşi asta îl costa cam mulţi
fiind complet inconfortabil). Pur şi simplu nu şi-o putea scoate
din minte, fiindcă nu dorea să şi-o scoată din
190 JULIA QUINN
minte. Dacă se oprea şi nu se mai gîndea la Grace, trebuia

să se gîndească la alte lucruri.
Una dintre posibilităţi era aceea că el putea fi ducele de
Wyndham.
Posibil...pfui. Ştia că este adevărat. Părinţii lui au fost
căsătoriţi. Nu trebuia decît să găsească biserica parohială unde
se afla registrul cu căsătorii.
închise ochii, căutînd să alunge sentimentul copleşitor al
groazei care îl măcina.
Ar fi trebuit să mintă, spunînd că părinţii lui nu s-au
căsătorit. Dar, ce naiba, nu ştia consecinţele, atunci cînd a
afirmat că sînt cununaţi. Nimeni nu-i spusese că aveau de gînd
să-l încoroneze duce. Tot ce ştia era că atunci a fost foarte
furios pe ducesă, fiindcă l-a răpit, iar pe Wyndham, pentru că se
uitase la el ca la ceva oribil, care merita ascuns sub covor.
Apoi Wyndham a spus, cu tonul lui superior şi trufaş: Dacă
într-adevărpărinţii tăi s-au cununat...
Jack s-a şi repezit să pareze acest răspuns, înainte să stea să
se gîndească la consecinţele faptelor sale. Oamenii aceştia nu
erau cu nimic mai presus decît el însuşi. Ei nu aveau nici un
drept să-i denigreze părinţii.
Acum era totuşi prea tîrziu. Chiar dacă mai încerca să mintă
şi să-şi retragă cuvintele, văduva nu va avea linişte pînă ce nu-şi
făcea drum pînă în Irlanda, doar ca să caute documentele de
căsătorie.
Ea voia ca el să moştenească, acest lucru era foarte clar.
Dar era şi greu de imaginat cum putea ea să ţină la altcineva,
însă era destul de sigur că-şi adora fiul mijlociu.
Pe tatăl lui.
Deşi văduva nu a arătat nici un sentiment profund faţă de el
- nu că el ar fi făcut eforturi mari ca să o impresioneze - era clar

că îl preferă pe el, nu pe celălalt nepot al său. Jack nu ştia ce se
petrecuse între văduvă şi actualul duce. Se vedea doar că între
cei doi nu există nici o farîmă de afecţiune.
Jack se ridică şi merse la fereastră, recunoscîndu-se înfrint
şi renunţînd cu totul la încercarea de a dormi. Soarele dimineţii
strălucea dejs sus pe cer, iar el simţi brusc nevoia să iasă pe uşă,
sau, mai degrabă, să plece de la Belgrave. Ciudat lucru pentru
cineva, să se simtă încorsetat într-o reşedinţă atît de spaţioasă.
Dar el aşa se simţea şi voia să plece.
Merse să-şi ia haina. îi venea destul de bine pe deasupra
cămăşii lui Wyndham, îmbrăcată de dimineaţă. Aproape că
spera să dea nas în nas cu văduva, pentru ca ea să-l vadă prăfuit
şi şifonat.
Aproape. Dar nu chiar.
Merse grăbit pe holul principal, singura parte a castelului
pe care o cunoştea cel mai bine şi unde ştia cum să ajungă. Paşii
lui răsunau zgomotos pe marmora rece. Acolo totul avea ecou.
Holul era prea mare, prea impersonal...
- Thomas?
Jack se opri. Era o voce de femeie. Nu a lui Grace. Tînără,
totuşi. Nesigură de locul unde se află.
- Sînteţi...îmi cer scuze. Era, într-adevăr o femeie tînără,
de înălţime medie, blondă, cu ochi căprui, atrăgători. Stătea
lîngă o uşă, aproape de intrarea în sufragerie, acolo unde fusese
el tras înăuntru ceva mai devreme. Tînără părea îmbujorată şi i
se vedeau pistruii pe faţă. (Probabil că îi ura,
aşa cum aflase el că toate femeile urăsc pistruii). Avea ceva
plăcut în înfăţişare, cîntări el. Dacă nu ar fi fost atît de obsedat
de Grace, ar fi flirtat cu ea.
- îmi pare rău că vă dezamăgesc, şopti el, oferindu-i şi un
192 JULIA QUINN
zîmbet şarmant. Nu era vorba că flirtează. Aşa conversa el cu

doamnele. Diferenţa consta în intenţie.
- Nu, zise ea grăbită, sigur că nu. A fost greşeala mea.
Stăteam acolo. Făcu semn cu mîna spre o canapea din zona de
repaus. Semănaţi foarte mult cu ducele, cînd v-am văzut venind
spre mine.
Probabil că era logodnica lui, se gîndi Jack. Ce interesant.
Era greu de imaginat de ce tot tărăgănează Wyndham căsătoria.
Făcu o plecăciune politicos.
- Sînt căpitan Jack Audley, la dispoziţia dumneavoastră,
doamnă. A trecut ceva timp de cînd nu s-a mai prezentat cu
rangul militar, dar acum i s-a părut că era cazul să o facă.
Făcu şi ea o reverenţă.
- Lady Amelia Willoughby.
- Logodnica lui Wyndham.
- Atunci îl cunoaşteţi? Oh, desigur. Doar sînteţi oaspete la
castel. Trebuie să fiţi partenerul lui de scrimă.
- V-a spus ceva despre mine? Ziua devenea din ce în ce
mai interesantă, îşi zise el.
- Nu prea multe, recunoscu ea. Apoi privi insistent, dar nu
spre ochii lui, ci spre obrazul lui, unde se distingea vînătaia
apărută în urma altercaţiei cu logodnicul ei chiar, în ziua
anterioară.
- Asta, şopti el, evident stînjenit. Pâre mult mai rău decît
se simte, de fapt.
Ea l-ar fi întrebat de unde o are. Se putea citi asta în ochii
ei curioşi. Jack se întreba dacă ea a văzut ochiul vînăt
al lui Wyndham. Atunci chiar că ar fi măcinat-o curiozitatea.
- Spuneţi-mi, lady Amelia, începu el pe un ton neutru, ce
culoare mai are astăzi?
- Obrazul dumneavoastră? întrebă ea surprinsă.
- Da. Vînătăile arată din ce în ce mai rău, pe măsură ce se

învechesc, nu aţi observat? Ieri era de culoarea purpurei,
aproape regală, cu o tentă uşoară de albastru. Nu am mai
examinat-o în oglindă de ceva timp. întoarse obrazul spre ea, ca
să-l vadă mai bine. Mai este la fel de atrăgătoare?
Ea făcu ochii şi mai mari, iar o clipă chiar păru că nu ştie ce
să spună. Jack se întreba dacă nu cumva nu era deloc obişnuită
ca bărbaţii să flirteze cu ea. Ruşine să-i fie lui Wyndham. I-a
făcut acestei tinere un mare deserviciu.
- Păi...nu, răspunse ea. Nu aş putea spune că este
atrăgătoare.
El rîse.
- Nu prea vă place să vă jucaţi cu cuvintele, ei?
- Mă tem că acele tonuri de albastru, de care aţi fost
mîndru, au devenit puţin verzui.
El se aplecă spre ea, ca să-i spună mai de aproape:
- Ca să se potrivească mai bine cu ochii mei?
- Nu, zise ea, aparent imună la farmecele lui, nu fiindcă
este amestecat cu roşu. Arată oribil.
- Roşu amestecat cu verde dă...?
- Ceva oribil.
Jack rîse iar.
- Sînteti fermecătoare, lady Amelia. dar sînt sigur că
logodnicul dumneavoastră vă spune acest lucru cu orice ocazie
posibilă.
Ea nu mai răspunse. Nici nu ar fl putut; singurele răspunsuri
posibile ar fî fost da, ceea ce ar fi fost o minciună,
sau nu, care ar fi dezvăluit neglijenţa lui Wyndham. Nu acest
lucru l-ar spune lumii o tînără domnişoară.
- îl aşteptaţi aici? întrebă el, făcîndu-şi socoteala că era
timpul să încheie conversaţia. Lady Amelia era încîntătoare şi el
194 JULIA QUINN
nu putea să nege cît de mult îl amuza faptul că a făcut

cunoştinţă cu ea, fără ca Wyndham să ştie, dar era destul de
răvăşit la interior, aşa că aştepta cu nerăbdare să iasă la aer.
- Nu, eu...tînăra îşi drese glasul. Am venit să o văd pe miss
Eversleigh.
Grace?
Totuşi, cine putea spune că nu poţi lua o gură de aer curat
chiar şi din sufragerie? Nu trebuia decît să deschizi o fereastră.
Aţi cunoscut-o pe miss Eversleigh? întrebă lady Amelia.
- Sigur că da. Este o persoană foarte drăguţă.
- Da. Urmă o pauză, suficient de lungă cît să-i permită lui
Jack să se întrebe care era motivul. Este admirată de toată
lumea, încheie lady Amelia.
Jack se gîndea că-i poate face necazuri lui Wyndham. O
frază simplă, şoptită la ureche:”Cred că v-a fost foarte greu, cu
o tînără atît de frumoasă, care locuieşte aici, la Belgrave” Dar i-
ar fi făcut la fel de mult rău şi lui Grace, ceea ce nu-şi dorea.
Aşa că preferă în loc, o frază banală şi plictisitoare.
- O cunoaşteţi bine pe miss Eversleigh?
- Da, adică nu. Mai mult de atît, aş spune. O cunosc pe
Grace din copilărie. Este foarte bună prietenă cu sora mea mai
mare.
- Dar presupun că şi cu dumneavoastră.
- Desigur, confirmă lady Amelia. Dar cu sora mea mai
mult. Ştiţi, sînt de aceeaşi vîrstă.
- înţeleg, e vorba de sentimentul de frustrare al fratelui
mai mic? şopti el.
- Cunoaşteţi sentimentul?
- Absolut deloc, zise el surîzînd. Eu i-am ignorat mereu pe
cei din jurul meu. îşi aminti de zilele cînd locuia cu soţii
Audley. Edward era cu şase luni mai tînăr, iar Arthur se născuse
la vreo optsprezece luni după acesta. Bietul Arthur era lăsat

acasă pe vremea marilor escapade. Totuşi, foarte interesant, dar
legătura cea mai strînsă o avea cu Arthur.
Arthur a fost un copil neobişnuit de perspicace. Aveau în
comun această calitate. Jack a fost întotdeauna un bun
cunoscător al caracterului uman. A fost nevoit. Cîteodată era
singurul mod de a aduna informaţii. Cît au fost copii, l-a văzut
pe Arthur ca pe un mic tăntălău enervant. De-abia cînd au ajuns
amîndoi studenţi la Portora Royal, Jack şi-a dat seama că şi
Arthur citea bine oamenii.
Şi, cu toate că nu a venit niciodată în faţa lui să-i spună
asta, Jack ştia că pe el îl citise foarte bine.
Acum chiar nu credea că era momentul să devină
sentimental. în nici un caz, în faţa acestei tinere fermecătoare,
care-i ţinea companie. Aşa că alungă din memorie, cît mai
departe gîndurile posace şi le convocă pe cele mai fericite
despre Arthur.
- Eu am fost fratele cel mai mare. O poziţie privilegiată,
cred. Presupun că m-ar fi deranjat foarte tare, dacă nu aş fi fost
eu cel responsabil.
Lady Amelia găsi foarte amuzantă ultima afirmaţie.
- Eu sînt a doua din cinci copii, aşa încît îmi dau seama de
sentimentele dumneavoastră.
- Cinci! Toate fete? ghici el.
- De unde aţi ştiut?
- Habar nu aveam, doar că îmi imaginam tabloul absolut
fermecător. Ar fi fost de-a dreptul păcat să strice şirul cu un
băiat.
- Mereu aveţi limba atît de ascuţită, căpitane Audley?
El surise cum ştia mai bine.
- Nu, cîteodată am limba aurită.
196 JULIA QUINN
- Amelia!
Amîndoi s-au întors brusc. Grace intră în cameră.
- Şi domnul Audley, zise ea surprinsă că-1 vede acolo.
- Oh, scuză-mă, zise lady Amelia, credeam că este căpitan
Audley.
- Este, confirmă el. Doar că depinde de toanele mele. Se
întoarse spre Grace şi făcu o plecăciune. Este un privilegiu să te
revăd atît de curînd, miss Eversleigh.
Ea roşi instantaneu. Jack se întreba dacă lady Amelia o fi
remarcat.
- Nu mi-am dat seama că eşti aici, spuse Grace după ce
făcu o reverenţă.
- Cred şi eu că nu. Tocmai mă îndreptam spre uşă, ca să
fac o plimbare reconfortantă, cînd m-a interceptat lady Amelia.
- Am crezut că este Wyndham, spuse lady Amelia. Nu- i
aşa că e foarte ciudat?
- Intr-adevăr, răspunse Grace, arătînd foarte stînjenită.
- Sigur că nu eram prea atentă, continuă lady Amelia,
ceea ce explică totul. L-am observat cu coada ochiului exact
cînd trecea prin dreptul uşii.
Jack îi spuse lui Grace:
- Mi se pare rezonabil cînd aud toate detaliile, nu?
- Da, foarte rezonabil, repetă Grace. Apoi se uită peste
umăr.
- Aştepţi pe cineva, miss Eversleigh? întrebă Jack.
- Nu. Mă gîndeam doar că alteţa sa ne va delecta cu
prezenţa lui. De vreme ce logodnica lui este aici, desigur.
- înseamnă că s-a întors? şopti Jack. Nu am ştiut.
- Aşa mi s-a spus şi mie, zise Grace, iar el era sigur că ea
minte, deşi nu-şi dădea seama de ce. Eu nu l-am văzut.
- Din păcate, spuse Jack, a cam lipsit ceva timp.
- Cred că ar trebui să-l chem, zise Grace.

- Să sunăm ca să meargă valetul să-l cheme, interveni
Jack, fiindcă nu voia să o lase să plece. Ca să nu mai spună că
aştepta cu nerăbdare să vadă reacţia ducelui cînd îl va găsi aici,
cu Grace şi lady Amelia. Traversă camera şi apăsă butonul de
apelare al valetului. Uite, gata, s-a făcut, spuse el încîntat.
Grace zîmbi destul de stîngaci şi merse să se aşeze pe
canapea.
- O să mă aşez.
- Vin şi eu lîngă tine, spuse lady Amelia. Merse şi se
aşeză alături de Grace. Stăteau alături foarte tensionate şi parcă
stînjenite.
- Ce tablou atrăgător alcătuiţi amîndouă, zise el, fiindcă
nu se putea abţine să nu le tachineze puţin. Iar eu mi-am uitat
culorile.
- Pictaţi, domnule Audley? întrebă lady Amelia.
- Din păcate nu. Dar mă gîndeam că aş putea să iau cîteva
lecţii. Este o ocupaţie nobilă pentru un gentleman, nu credeţi?
- Oh, adevărat.
Tăcere, apoi lady Amelia o înghionti pe Grace
- Domnului Audley îi place foarte mult arta, se trezi
Grace.
- înseamnă că vă bucuraţi de vizita la Belgrave, zise lady
Amelia. Chipul ei era imaginea perfectă a interesului politicos.
Jack se întreba oare cît timp i-a luat ca să arboreze această
expresie. Ca fiică de conte, sigur avea multe obligaţii de natură
socială. îşi imagina că expresia ei - placidă şi inertă, totuşi deloc
neprietenoasă - i-a fost mereu foarte utilă.
- Aştept cu nerăbdare să pot face un tur al colecţiilor, zise
Jack. Miss Eversleigh a acceptat să mă însoţească.
Lady Amelia se întoarse către Grace:
198 JULIA QUINN
- Ce frumoas din partea ta, Grace.

Grace mormăi ceva greu de înţeles.
- Intenţionăm să evităm amoraşii, spuse Jack.
- Amoraşii? repetă Amelia.
Grace privi în direcţie opusă.
- Am descoperit că nu sînt mare amator de aşa ceva.
Lady Amelia îl privi cu un amestec de curiozita-
te,nervozitate şi neîncredere.
Jack o urmări pe Grace, ca să-i vadă reacţia, apoi îi spsue
Ameliei:
- Văd că nu sînteţi de acord, lady Amelia.
- Dar ce poate să nu vă placă la acei amoraşi?
Atunci el se aşeză pe braţul canapelei de pe partea
opusă.
- Nu vi se par cumva periculoşi?
- Copilaşii aceia dolofani?
- Care au în mîini arme mortale, îi aminti el.
- Dar nu sînt săgeţi adevărate.
Jack făcu o nouă încercare de a o atrage pe Grace în
conversaţie.
- Ce părere ai, miss Eversleigh?
- Nu mă gîndesc prea des la amoraşi, zise ea încordată.
- Totuşi, am discutat de două ori despre ei.
- Fiindcă ai adus vorba de ei.
- Dormitorul meu e plin de aceste personaje, îi spuse el
Ameliei.
- Ai fost în dormitorul lui? o întrebă pe Grace lady
Amelia.
- Nu împreună cu el, replică acid Grace. Dar i-am mai
văzut şi altădată.
Jack zîmbi în sinea lui, întrebîndu-se ce părere putea să- şi
formeze tînăra despre el, dacă vedea că-i place să provoace

necazuri.
- Mă scuzaţi, zise Grace, stînjenită de ieşirea ei.
Domnule Audley, zise lady Amelia şi se întoarse
hotărîtă spre el.
- Lady Amelia.
- Ar fi nepoliticos dacă miss Eversleigh m-ar însoţi într- o
scurtă plimbare prin cameră?
- Sigur că nu, spuse el, cu toate că înţelese din expresia ei
că i se părea chiar nepoliticos. Dar nu-1 deranja deloc. Dacă
doamnele doreau să schimbe cîteva secrete, el nu le va sta în
cale. Şi în plus, îi făcea plăcere să o privească pe Grace
mişcîndu-se.
- Mulţumesc pentru înţelegere, spuse lady Amelia, apoi o
luă de braţ pe Grace şi se ridicară amîndouă. Chiar simt nevoia
să-mi dezmorţesc picioarele.
Jack le zîmbi, privindu-le cum se îndreaptă spre fereastră,
unde distanţa nu-i permitea să audă ce discutau.
CAPITOLUL TREISPREZECE
Grace o lăsă pe Amelia să stabilească ritmul paşilor, iar de
cum ajunseră în colţul opus al camerei, Amelia începu să
şoptească foarte aproape de Grace, povestindu-i despre
evenimentele dimineţii, apoi despre cum Thomas a avut nevoie
de ajutorul ei, apoi ceva despre mama ei.
Grace dădea din cap,avînd privirea îndreptată permanent
spre uşă. Thomas putea să intre în orice clipă şi, cu toate că nu
ştia ce putea să facă pentru a preveni ceea ce mai mult ca sigur
va fi o întîlnire dezastruoasă, nu se putea gîndi la altceva.
în acest răstimp Amelia continua să şoptească. Grace reuşi
să prindă şi sfîrşitul, înainte ca Amelia să-i spună:
- Te implor să nu mă contrazici.
- Sigur că nu o voi face, zise Grace, realizînd că Amelia o
ruga exact acelaşi lucru pe care-1 auzise din gura lui Thomas,
cu cîteva minute mai devreme. Nici nu ştia prea bine la ce
trebuia să-şi dea consimţămîntul, dar se trezi spunînd: ai
cuvîntul meu.
în clipa aceea lui Grace nici că-i mai păsa. Şi-au continuat
plimbarea, tăcînd brusc atunci cînd treceau pe lîngă Jack şi chiar
atunci Grace auzi paşi grăbiţi pe hol. Se întoarse să vadă, dar era
doar un valet, care căra un cufăr.
Grace înghiţi în sec. Ce naiba, văduva începuse deja să
împacheteze pentru călătoria în Irlanda, fără ca Thomas să
ştie de planurile ei. Cum de a uitat ea să-l informeze, cît

timp au avut acea scurtă discuţie?
Apoi îşi aminti de Amelia, pe care practic o uitase, deşi
aceasta o ţinea strîns de braţ.
Scuze, zise ea, fiindcă probabil era rîndul ei să vorbească.
Spuneai ceva?
- Nu, răspunse Amelia. Grace era convinsă că a fost o
minciună, dar nu avea chef să o contrazică.
Apoi...mai urmară nişte paşi pe hol.
- Scuză-mă, zise ea, cu greu suportînd suspansul. Se
depărta de partenera ei şi merse la uşă. Văzu alţi servitori
trecînd pe acolo, în mod sigur şi ei implicaţi în pregătirea
bagajelor pentru călătoria în irlanda. Grace reveni lîngă Amelia
şi o luă de braţ. Nu era ducele.
- Dar cineva pleacă undeva? întrebă Amelia, privindu-i pe
valeţii care tocmai treceau prin dreptul uşii deschise, unul cu un
cufăr, celălalt cu o cutie pentru pălării.
- Nu, zise Grace. Deşi detesta să mintă şi se vedea asta pe
chipul ei, adăugă imediat: în fine, s-ar putea să plece cineva, dar
eu nu ştiu nimic despre asta.
Ceea ce din nou era o minciună. Minunat. Se uită la Amelia
şi încercă să zîmbească.
- Grace, zise Amelia, evident îngrijorată. Te simţi bine?
- Oh, nu...adică da, mă simt bine. încercă să zîmbească din
nou şi îşi dădu seama că nu prea i-a ieşit nimic bun.
- Grace, şopti Amelia, tonul ei căpătînd de această dată o
nuanţă de nelinişte. Eşti îndrăgostită de domnul Audley?
- Nu! Doamne, ce tare a vorbit. Grace privi spre domnul
Audley. Nu că aşa ar fi vrut, dar tocmai trecuseră de colţ şi se
aflau cu faţa la el, iar ea nu a putut evita privirea. Deşi el stătea
cu faţa uşor aplecată, se vedea clar că se uită spre ea, absolut
202 JULIA QUINN
fermecat. Domnul Audley, spuse ea, fiindcă acum el o privea şi

i s-a părut că trebuie să-l pună cumva în temă, chiar dacă era
destul de departe şi nu o auzea.
Imediat ce avu ocazia, se întoarse spre Amelia şi îi şopti
furioasă:
- De-abia l-am cunoscut. Ieri. Ba nu, alaltăieri. Oh, ce
nătăfleaţă era. Scutură capul şi privi înainte. Nu-mi mai
amintesc, zise ea.
în ultima vreme ai cunoscut mulţi gentlemani interesanţi,
veni comentariul Ameliei.
Grace se întoarse spre ea brusc.
- Ce vrei să spui cu asta?
- Domnul Audley...o tachină Amelia. Tîlharul italian.
- Amelia!
- Oh, pardon, spuneai că este Scoţian. Sau irlandez. Nu
erai prea sigură. Amelia o privi ridicînd o sprinceană. De unde
este domnul Audley? Şi el are un accent special.
- Nu ştiu, zise Grace printre dinţi. Unde era Thomas? îi
era groază de sosirea lui, dar anticiparea acesteia era şi mai grea.
Atunci Amelia - sfinte, oare de ce? - strigă:
Domnule Audley! Grace se întoarse şi privi spre perete.
- Eu şi Grace ne întrebam de unde sînteţi, zise Amelia.
Accentul dumneavoastră mi-e total necunoscut.
- Din Irlanda, lady Amelia, de undeva de la nord de
Dublin.
- Irlanda! exclamă Amelia. Doamne, vii de atît de departe.
După ce au mai dat cîteva cercuri camerei, Grace rămase în
picioare, în timp ce Amelia se aşeză. Apoi Grace
se duse spre uşă, foarte subtil.
- Cum vă place în Lincolnshire, domnule Audley? o auzi
pe Amelia întrebîndu-1.
- Mi se pare un loc absolut surprinzător.

- Surprinzător?
Grace privi în lungul holului, atentă încă la conversaţia din
spatele ei.
- Vizita mea aici nu este chiar ce m-am aşteptat eu, spuse
domnul Audley, iar Grace îşi putea imagina zîmbetul de pe
chipul lui cînd a spus asta.
- Chiar aşa? întrebă Amelia. Dar la ce v-aţi aşteptat? Vă
asigur, sîntem foarte civilizaţi în acest colţ al Angliei.
- Foarte adevărat, murmură el. Poate chiar mai mult decît
sînt preferinţele mele, de fapt.
- Păi, domnule Audley, ce vreţi să spuneţi cu asta? întrebă
iar Amelia.
Dacă el a dat vreun răspuns, Grace nu a mai auzit. Chiar
atunci îl văzu pe Thomas venind, îmbrăcat elegant şi pus la
punct, avînd aerul unui adevărat duce.
- Oh, făcu ea. Mă scuzaţi, zise şi se grăbi să iasă pe hol,
facîndu-i semne lui Thomas, ca să nu atragă atenţia Ameliei sau
domnului Audley.
- Grace, zise el apropiindu-se de ea. Ce vrea să însemne
asta? Penrith mi-a spus că Amelia vrea să mă vadă?
Se apropia, iar Grace înţelese că vrea să o ia de mină, ca să
meargă alături de el.
- Thomas, stai, zise ea cu urgenţă şi-l apucă de braţ,
oprindu-1 pe loc. El se întoarse către ea şi o privi întrebător.
- E vorba de domnul Audley, spuse ea, trăgîndu-1 cît mai
departe de uşă. Este în sufragerie. Thomas privi spre încăpere,
apoi înapoi la Grace, dar nu înţelegea nimic. Cu
Amelia, adăugă Grace printre dinţi.
Iar în acea clipă tot exteriorul lui imperturbabil dispăru.
Dar ce naiba? explodă el. Privi nervos spre uşa
204 JULIA QUINN
sufrageriei, nu fiindcă ar fi zărit ceva din interior, fiindă se afla

într-un unghi mort. De ce?
- Nu ştiu, zise Grace fără să-şi ascundă iritarea. De ce ar
trebui să ştie ea? Era acolo cînd am sosit. Amelia spunea că l-a
văzut trecînd prin dreptul uşii şi a crezut că erai tu.
El se cutremură vizibil.
- Şi el ce a spus?
- Nu ştiu. Nu eram acolo. îţi dai seama că nu o puteam
întreba pe ea, în prezenţa lui.
- Nu, sigur că nu.
Grace aşteptă în tăcere, să vadă dacă el mai are ceva de
spus. El îşi ciupea uşor vîrful nasului şi părea că îl macină o
durere ascunsă. în încercarea de a oferi nişte veşti nu tocmai
neplăcute, Grace spuse:
- Sînt foarte sigură că nu şi-a dezvăluit....Doamne, cum
putea să se exprime cît mai bine?....identitatea în faţa ei, încheie
ea în sfîrşit dificila frază.
Thomas o privi îngrijorat.
- Nu este vina mea, Thomas, se apără ea.
- Nici nu am spus că este. Vocea lui era exrem de
tensionată, dar nu mai adăugă nimic, ci pur şi simplu se îndreptă
spre sufragerie.
Din clipa cînd Grace a ieşit din cameră, nici Jack, nici
Amelia nu au mai scos un cuvînt. Ai fi putut bănui că au ajuns
la o înţelegere mutuală şi chiar păstrau o tăcere absolută,
încercînd să desluşească subiectele care se discutau pe hol.
Jack s-a considerat dintotdeauna cu puţin peste media celor
care stăpînesc arta trasului cu urechea, însă de data aceasta nu
reuşi să surprindă nimic din conversaţia şoptită. Totuşi, putea
să-şi facă o vagă idee despre ce spunea fiecare. Grace îl avertiza
pe Thomas că diabolicul domn Audley pusese gheara pe

frumoasa şi inocenta lady Amelia.
Iar Wyndham va înjura, desigur - de mai multe ori
consecutiv, dar mai mult în şoaptă, fiindcă nu era chiar atît de
necioplit, încît să facă asta în faţa unei domnişoare - cerînd
imperios să ştie ce s-a mai discutat.
întreaga scenă putea fi destul de amuzantă, chiar dacă nu
pentru ea, măcar pentru dimineaţa aceea. Apoi era sărutul.
Grace.
1 voia înapoi. Dorea femeia pe care a ţinut-o în braţe, nu
pe aceea care se plimba ţanţoşă prin cameră, la braţul
domnişoarei Amelia şi care-1 privea ca şi cînd ar fi furat din
arginărie.
2 se părea amuzant. într-un fel. Considera că trebuie să se
felicite. Oricare ar fi fost sentimentul ei pentru el, nu putea fi
numit dezinteres. Fiindcă acesta ar fi fost cel mai crud răspuns
posibil.
Totuşi, pentru prima dată el constata că pentru a cuceri o
femeie nu mai putea juca un joc. Nu-l mai interesau fiorii
vînătorii, nici să mai rămînă cu un pas în urma prăzii,
delectîndu-se, dar nici să mai facă planuri pentru momentele
seducerii, pe care apoi o derula cu fler şi înflorituri.
Pur şi simplu o dorea.
Poate chiar pentru totdeauna.
O privi atent pe lady Amelia. Stătea puţin aplecată spre
înainte, cu capul uşor întors, astfel încît urechea să fie
îndreptată spre unghiul cel mai favorabil unei bune audiţii.
- Nu aveţi cum să-i auziţi, spuse Jack. Ea îi aruncă o
privire atît de preţioasă, dar complet falsă. Oh, să nu-mi spuneţi
că nu aţi încercat, o admonestâ el politicos. Eu asta am făcut.
- Foarte bine, zise lady Amelia, apoi îl întrebă şi ea:
206 JULIA QUINN
despre ce bănuiţi că discută?

Ah, curiozitatea învingea mereu partea feminină. Se vedea
clar că este mult mai inteligentă decît a lăsat să se vadă la
început. Jack ridică din umeri, pretinzînd inocenţa.
- Dificil de spus. în viaţa mea nu am pretins că înţeleg
mintea unei femei, dar nici pe cea a stimatei noastre gazde.
Ea păru surprinsă şi insistă:
- Nu vă place ducele?
- Nu am spus asta. Jack ştia la fel de bine ca şi ea că era o
minciună.
- Cît timp veţi rămîne la Belgrave?
- Sînteţi nerăbdătoare să scăpaţi de mine, lady Amelia? o
întrebă el zîmbitor.
- Sigur că nu. Am văzut că servitorii se oboseau cu nişte
cufere, ducîndu-le nu ştiu unde. Credeam că sînt ale
dumneavoastră.
El făcu eforturi să rămînă imperturbabil. Nu ştia de ce, dar
era totuşi surprins că bătrîna cotoroanţă începuse deja să-şi facă
bagajele.
- Presupun că sînt ale văduvei.
- Dar pleacă undeva ? întrebă ea curioasă.
Lui chiar îi venea să rîdă, cînd îi citi speranţa pe chip.
- în Irlanda, o informă absent, după care îi trecu prin mine
că, dintre toţi poate chiar această femeie ar trebui să cunoască
mai detaliat care sînt planurile.
Sau, poate că era singura femeie căreia trebuia să i se
spună. Merita să ştie. Merita chiar să fie sanctificată, după
părerea lui, dacă intr-adevăr planurile ei erau de a duce la bun
sfîrşit căsătoria cu Wyndham.
Nici nu-şi putea imagina ceva mai puţin plăcut decît să
doreşti să-ţi petreci viaţa alături de un fandosit arogant, aşa ca
el.
Apoi, ca şi cînd gîndurile lui l-ar fi convocat pe fandosit,
acesta chiar îşi făcu apariţia.
- Amelia.
Wyndham stătea în pragul uşii, în toată splendoarea lui
ducală. Cu excepţia ochiului garnisit, se gîndea Jack satisfăcut.
Părea chiar mai vînăt decît cu o seară în urmă.
- Alteţă, spuse ea.
- Cît mă bucur să te văd, zise Wyndham după ce intră.
Văd că l-ai cunoscut pe oaspetele nostru.
- Da, zise Amelia. Domnul Audley este o persoană foarte
jovială.
- Exact, zise Wyndham. Jack se gîndi că bărbatul arată de
parcă ar fi mîncat o ridiche. Lui Jack îi displăceau ridichile.
- Am venit să o văd pe Grace, zise lady Amelia.
- Da, desigur, răspunse Wyndham.
- Vai, interveni Jack, sesizînd ciudăţenia schimbului de
replici, dar eu am găsit-o primul.
Drept răspuns, Wyndham îi aruncă o privire sfidătoare,
convins fiind că atitudinea lui îl va irita mai mult decît orice ar
fi putut să spună.
- De fapt, eu l-am găsit pe el, zise lady Amelia. L-am
văzut pe hol. Credeam că eşti tu.
206 JULIA QUINN
- Ce frapant, nu? mormăi Jack. Se întoarse spre lady

Amelia spunînd: nu semănăm absolut deloc.
- Nu, zise răstit Wyndham, nu semănăm.
Ce părere ai, miss Eversleigh? o întrebă Jack, ridicîndu-
se în picioare. Părea că el era singurul care observase că a intrat
şi ea în încăpere. Crezi că există anumite asemănări între duce
şi mine?
Grace se pregăti cîteva secunde ca să spună ceva.
- Mă tem că nu te cunosc suficient de bine încît să pot
judeca asta.
Bine rostit, miss Eversleigh, comentă el, compli-
mentînd-o cu o uşoară aplecare a capului. Aş putea deduce în
acest caz că îl cunoşti foarte bine pe duce?
- Lucrez pentru bunica sa de cinci ani. în acest răstimp am
avut norocul să-i cunosc destule trăsături de caracter.
- Lady Amelia, zise Wyndham, în mod clar nerăbdător să
scurteze conversaţia, îmi permiţi să te conduc acasă?
- Desigur, spuse ea.
- Atît de curînd? întrebă încet Jack, doar ca să facă
probleme.
- Cred că sînt aşteptată de familia mea, zise lady Amelia,
deşi nu schiţase nici un gest, pînă ce Wyndham nu s-a oferit să
o îndepărteze.
Atunci plecăm chiar acum, anunţă Wyndham. Logodnica
lui îl luă de mînă şi se ridică.
- Alteţă!
Jack se întoarse imediat ce auzi glasul lui Grace.
- Dacă aş putea să schimb cîteva cuvinte cu dumneata,
spuse ea de lîngă uşă, înainte să pleci. Te rog.
Wyndham se scuză şi o urmă pe hol. Din sufragerie puteau
fi văzuţi foarte bine, deşi era dificil - ba nu, imposibil
- să ghiceşti ce vorbeau.
- Oare despre ce discută? îi spuse Jack Ameliei.
- Nu am absolut nici o idee, i-o tăie ea.
- Nici eu, spuse el foarte încet şi calm. Aşa, ca să
contrasteze cu reacţia ei. Viaţa i se părea mult mai distractivă în
felul acesta.
Apoi se auzi:
- Irlanda!
Era vocea lui Wyndham, iar tonul destul de strident. Jack
făcu o mişcare pentru a vedea mai bine pînă la ei, însă ducele o
luă de braţ pe Grace şi o trase astfel încît să iasă din raza vizuală
şi din cea auditivă a celor din cameră.
- Iată că am primit un răspuns, murmură Jack.
- Doar nu poate să fie supărat fiindcă bunica lui pleacă din
ţară, zise lady Amelia. Mă gîndeam că pune la cale o sărbătorire
a ocaziei.
- Eu mă gîndeam că miss Eversleigh l-a informat despre
intenţia bunicii lui de a pleca însoţită de el.
- în Irlanda? zise Amelia dînd din cap. Oh, cred că vă
înşelaţi.
El ridică din umeri, prefacîndu-se că îi este indiferent.
- Se poate. Eu sînt nou venit aici.
Apoi ea se lansă într-un discurs extrem de ambiţios:
- în afară de faptul că nu-mi imaginez de ce ar dori văduva
să plece în Irlanda - nu că eu personal nu aş dori să vă vizitez
minunata ţară, doar că mi se pare mai puţin obişnuit pentru
văduvă, pe care am auzit-o vorbind depreciativ despre
Northumberland, Lake District şi, mă rog, despre toată Scoţia...
Făcu o pauză, probabil ca să respire. Irlanda mi se pare puţin
cam exagerată pentru gusturile ei.
El dădu din cap aprobator, fiindcă aşa se cuvenea.
210 JULIA QUINN
- Dar sincer, mi se pare fără rost să dorească să fíe însoţită

de alteţa sa. Nu sînt mari amatori să-şi ţină companie unul
altuia.
- Cît de politicoasă a fost exprimarea dumneavoastră, lady
Amelia, comentă Jack. Dar există cineva interesat de compania
vreunuia dintre ei?
Ea făcu ochii mari, şocată, iar el se gîndi că poate ar fi fost
mai înţelept să-şi limiteze insulta doar la văduvă, numai că
exact atunci intră Wyndham, cu un aer arogant şi furios.
Şi, evident, demn de orice insultă i-ar fi adresat Jack puţin
mai devreme.
- Amelia, spuse el indiferent, mă tem că nu voi putea să te
conduc acasă. Sincer, îmi cer scuze.
- Nu face nimic, spuse ea, de parcă nici nu s-ar fi cuvenit
să spună altceva.
Voi avea grijă să ai o călătorie cît se poate de confortabilă. Poate
doreşti să-ţi alegi o carte din bibliotecă?
- Se poate citi în trăsură? întrebă curios Jack.
- Nu se poate? veni intervenţia ei.
- Eu pot, spuse el cu mult tact. Eu pot face aproape orice
într-o trăsură. Sau cu o trăsură, adăugă, privind-o pe Grace
zîmbitor, iar ea apăru în prag.
Wyndham îi aruncă o privire sfredelitoare, o luă de mînă pe
logodnica lui, iar aceasta se ridică brusc, fiind atît de
intempestiv ’’ajutată”.
- Mă bucur că v-am cunoscut, domnule Audley, zise
Amelia.
- Da, spuse el, se pare că veţi pleca.
- Amelia, spuse ducele, pe un ton şi mai impunător ca mai
devreme. O trase de mînă şi ieşiră amîndoi din cameră.
Jack merse în urma lor, pentru ca să o repereze pe Grace,
dar aceasta dispăruse deja. Ah, poate că era mai bine aşa.
Privi spre fereastră. Cerul se înnorase şi ploaia părea
iminentă.
E timpul pentru o plimbare, se gîndi el. Ploaia trebuia să fie
rece. Şi udă. Era exact de ce avea el nevoie acum.
CAPITOLUL PAISPREZECE
După cinci ani la Belgrave, Grace devenise, dacă nu se
obişnuise chiar, conştientă de tot ce putea fi realizat cu prestigiu
şi cu foarte mulţi bani. Cu toate acestea, chiar şi ea a fost uimită
de rapiditatea cu care planurile lor de călătorie au fost puse în
practică.
In trei zile fusese deja rezervat un iaht privat, care urma să-i
transporte de la Liverpool la Dublin, unde urma să aştepte la
docuri - cît timp era nevoie - plnă ce erau gata să se întoarcă în
Anglia.
Unul dintre secretarii lui Thomas fusese deja trimis în
Irlanda, ca să le pregătească sosirea. Lui Grace îi era foarte milă
de bietul om, care a fost obligat să asculte - apoi să repete de
două ori - instrucţiunile foarte scrupuloase şi extrem de detaliate
ale văduvei. Era obişnuită cu stilul bătrînei, însă secretarul,
obişnuit să colaboreze cu un patron mult mai rezonabil, părea că
mai are puţin şi îl podideşte plînsul.
Doar cele mai bune hanuri erau pe placul bătrînei pentru
călătoria aceasta şi desigur, în fiecare dintre ele pretindea să se
cazeze în cele mai bune camere.
Dacă întîmplător camerele erau deja rezervate, trebuiau
convinşi hangiii să-i cazeze pe respectivii călători în alte camere.
Văduva îi spuse lui Grace că are de gînd să trimită pe cineva
dinainte, tocmai pentru situaţii de acest gen. Era
politicos să-i anunţe pe hangii, astfel încît ei să aibă

suficient timp să găsească alte oportunităţi de cazare pentru
ceilalţi călători.
Grace era de părere că mult mai politicos ar fi fost ca aceşti
bieţi oameni să nu aibă de suferit pentru simpla vină că au
rezervat o cameră înaintea văduvei, dar nu a reuşit decît să-i
zîmbească secretarului, cu aerul că ea nu este de acord cu
bătrîna.
Văduva nu intenţiona să-şi schimbe atitudinea, mai ales că
deja ea se lansase în cel de-al doilea set de instrucţiuni, care
făceau referire la curăţenie, mîncare şi dimensiunile preferate
pentru prosoape.
Astfel, Grace şi-a petrecut următoarele zile dînd fuga prin
tot castelul, ca să pregătească plecarea, sau transmiţînd mesaje
importante între ceilalţi trei ocupanţi ai castelului, deoarece se
părea că ei se evitau mai tot timpul.
Văduva era la fel de posacă şi nepoliticoasă ca întotdeauna,
doar că Grace remarcă la ea o oarecare instabilitate emoţională,
pe care o considera dezagreabilă. Văduva părea foarte
entuziasmată de ocazia apropiatei călătorii. Această atitudine îi
deruta chiar şi pe însoţitorii ei cel mai experimentaţi; văduva nu
se entuziasma niciodată pentru nimic.
Mulţumită, da; satisfăcută adeseori(deşi pentru ea
insatisfacţia era o stare mult mai obişnuită). Dar entuziasmată?
Grace nu fusese niciodată martoră la o asemenea atitudine.
Era straniu, fiindcă văduva nu părea să-l placă prea mult pe
domnul Audley şi era clar că nici măcar nu-1 respecta. Cît
despre domnul Audley - el îi retuma sentimentele înzecit.
Semăna foarte mult cu Thomas în acest sens. Grace avea
impresia că ei doi ar fi putut să fie foarte buni prieteni, dacă nu
214 JULIA QUINN
s-ar fi cunoscut în nişte împrejurări atît de tensionate.

Dar, în timp ce conversaţiile lui Thomas cu văduva erau
sincere şi directe, domnul Audley era mult mai viclean. El o
provoca mereu pe văduvă, atunci cînd era în compania ei, avînd
întotdeauna pregătit un comentariu, astfel încît Grace nu-i putea
desluşi semnificaţia decît în clipa cînd îi surprindea zîmbetul
secret.
întotdeauna exista un zîmbet secret. Şi întotdeauna îi era
adresat ei.
Chiar şi acum, cînd se gîndea la asta, se trezi strîngîndu- şi
braţele pe lîngă corp, ca şi cînd ar fi strîns puternic lîngă inimă
acel zîmbet.
Cînd el îi zîmbea, ea simţea - de parcă ar fi fost ceva mai
mult decît doar de văzut. Ateriza asupra ei ca un sărut, iar trupul
ei parcă îi răspundea - simţea un fluturat uşor în stomac, iar
obrajii deveneau trandafiri. îşi păstra calmul, fiindcă asta fusese
instruită să facă, ba chiar reuşea să răspundă aşa cum îi dicta
inima - unduirile uşoare ale liniei buzelor şi poate o schimbare a
felului în care privea.
Ştia că şi el vede asta. El vedea totul. îi plăcea să facă pe
obtuzul, dar avea o privire pătrunzătoare şi era cel mai bun
observator pe care ea l-a cunoscut vreodată.
Iar acum, prin toate aceste ultime evenimente, văduva era
foarte încăpăţînată şi foarte hotărîtă să-i răpească titlul lui
Thomas şi să i-1 acorde domnului Audley. Cînd văduva vorbea
despre călătoria care le aştepta, nu se punea problema dacă vor
găsi vreo dovadă, ci de momentul cînd o vor găsi.
Deja ea îşi facea planuri pentru modul în care va anunţa
schimbarea şi celorlalţi membri ai societăţii.
Grace mai observă faptul că văduva nu era deloc discretă.
Oare ce a spus ea cu o zi înainte - chiar în faţa lui Thomas?
Ceva legat de necesitatea de a reface contracte nenumărate,

pentru ca ele să reprezinte numele ducal corespunzător. Ba
chiar s-a întors spre el şi l-a întrebat dacă tot ce a semnat el cît
timp a fost duce îl obligă din punct de vedere legal.
Grace a crezut că Thomas era un maestru al răbdării,
fiindcă a reuşit să nu o strîngă de gît acolo, pe loc. într- adevăr,
el nu a făcut altceva decît să spună:
- Nu cred că va fi problema mea, dacă se va ajunge la
judecată. Apoi, făcu o plecăciune spre văduvă şi ieşi din
cameră.
Grace nu ştia de ce este atît de surprinsă pentru că văduva
nu se cenzurează în faţa lui Thomas. Pînă atunci nu părea că îi
pasă cîtuşi de puţin de sentimentele altora. Dar, cu siguranţă
cele de acum puteau fi catalogate drept circumstanţe
extraordinare.
Evident, chiar şi Augusta Cavendish vedea cît de dureros
putea fi să stea în faţa lui Thomas şi să discute despre planurile
pe care le facea pentru această umilire publică a lui.
Cît despre Thomas - parcă nu mai era el însuşi. începuse să
bea prea mult, iar cînd nu stătea încuiat în biroul lui, se plimba
prin toată casa, ca un leu furios în cuşcă. Grace încerca să-l
evite, în mare parte fiindcă îl vedea într-o stare cumplită, dar cel
mai mult pentru că se simţea vinovată pentru toate, mai ales
pentru că - inconştient şi neloial - îl plăcea atît de mult pe
domnul Audley.
Mai rămînea el. Domnul Audley. A petrecut prea mult timp
cu el. Ştia prea bine asta, dar nu se putea abţine. în plus, nici nu
era vina ei. Văduva o tot trimitea cu comisioane care o aduceau
în zona Iui.
Liverpool sau Holyhead - care dintre aceste două porturi
erau mai potrivite pentru plecare? Cu siguranţă Jack(văduva
216 JULIA QUINN
Încă refuza să-l apeleze domnul Audley, iar el nu era dispus să

răspundă dacă se folosea numele Cavendish) trebuia să ştie.
Atunci ce puteau să aştepte de la vreme? Trebuia să-l
găsească pe Jack şi să-i ceară părerea.
Se putea bea o cană cu ceai bun In Irlanda? Dar imediat ce
părăseau Dublin? Apoi, după ce Grace venea înapoi cu
răspunsul Da sau Nu, sau pentru Dumnezeu(cu amendamentul
că se cerea iertare pentru blasfemie), apoi era trimisă din nou în
acelaşi loc, pentru a se interesa dacă el este capabil să evalueze
calitatea unei căni cu ceai.
Era de-a dreptul stînjenitor să-l întrebe una ca asta. Ar fi
trebuit, doar că amîndoi izbucneau în rîs imediat ce se vedeau.
De-acum aşa se întîmpla mereu. El zîmbea. Apoi zîmbea şi ea.
Iar el îi reamintea cît de bine se simte atunci cînd are un motiv
de rîs.
Văduva tocmai o trimisese să-l caute, pentru a afla de la el
ce rută propunea pentru călătoria în Irlanda. Grace considera
acest lucru cel puţin ciudat, fiindcă se gîndea că văduva s-a
preocupat deja de acest aspect.
Dar nu era în măsură să se plîngă, mai ales că însărcinarea
aceasta o îndepărta de văduvă şi o aducea aproape de domnul
Audley.
- Jack, şopti ea. El era Jack. Numele acesta i se potrivea de
minune; arăta fermecător şi nonşalant.
John i se părea prea serios, iar domnul Audley prea
formal. Ea voia ca el să fie doar Jack, deşi nu şi-a permis să- i
spună tare aşa, mai ales de cînd s-au sărutat.
El a tachinat-o adeseori pe tema aceasta - o făcea cit de
mult putea. Glumea cu ea şi o linguşea, spunîndu-i că trebuie să
folosească numele lui mic, altminteri el nu-i va răspunde, însă
ea rămînea neclintită. Fiindcă se gîndea că, odată ce va ceda, nu

va mai exista drum de întoarcere. Şi aşa era periculos de
aproape să-şi piardă inima pe veci.
Se putea întîmpla şi asta. Se va întîmpla, dacă ea va
permite. Tot ce trebuia să facă era să lase garda jos. Putea să
închidă ochii şi să-şi imagineze un viitor...cu el, şi copiii,
înconjuraţi de hohote de rîs.
Dar nu aici. Nu la Belgrave, cu el ca nou duce.
Ea îşi dorea să mai fie la Sillsby. Nu dorea casa, fiindcă
asta ar fi fost imposibil, ci sentimentul pe care l-a trăit acolo.
Căldura confortabilă, bucătăria cu grădină în faţă, de care mama
ei nu a mai avut timp să se îngrijească. îşi dorea să- şi petreacă
serile în sufragerie - singura sufragerie, îşi aminti ea.
Nu trebuia să descrie casa printr-o culoare, sau un material,
sau o încăpere din clădire.
îşi dorea să zăbovească în faţa focului împreună cu soţul ei,
în timp ce discutau despre lucruri amuzante şi rîdeau fiecare de
poveştile celuilalt.
Cam asta dorea, iar cînd avea curajul să fie sinceră cu sine,
ştia că îşi doreşte să trăiască toate acestea împreună cu el.
Doar că nu era prea des sinceră cu sine. Ce rost avea? El nu
se ştia cine este; atunci ea cum avea să ştie ce poate să viseze?
Pur şi simplu se proteja, păstrînd bine apărată inima într-o
armură, pînă ce va primi răspunsul.
Fiindcă, dacă el era adevăratul duce de Wyndham, atunci ea
era nebună.
Cu o casă atlt de frumoasă, cum era castelul Belgrave,
totuşi Jack prefera să petreacă mult timp în natură, iar acum îşi
adusese şi calul în grajdurile de la Belgrave(unde bineînţeles
caii se scăldau în plăceri culinare, fiind copleşiţi cu morcovi şi
avînd cazare confortabilă). Astfel căpătase obiceiul de a călări
218 JULIA QUINN
în fiecare dimineaţă.
Nu că ar fi fost foarte departe de obiceiurile anterioare;
Jack îşi petrecea dimineţile pe cal. Diferenţa era că, înainte
obişnuia să se ducă undeva, sau, ocazional, fugea de undeva.
Acum el doar ieşea ca să desfăşoare o activitate sportivă, să- şi
îmbunătăţească starea sănătăţii.
Ciudată mai era viaţa de gentleman. Epuizarea fizică putea
fi atinsă printr-un comportament organizat şi nu printr- o zi de
muncă onestă, aşa cum se întîmpla cu restul societăţii.
Sau printr-o zi de muncă necinstită, caz la fel de des întîlnit.
Acum se întorcea acasă - îi era greu să spună la castel, deşi
chiar asta era ; îl făcea să-şi dea ochii peste cap - şi era cea de-a
patra zi a lui la Belgrave. Se simţea înviorat de adierile
răcoroase care mîngîiau dealurile.
Pe cînd urca scările spre uşa principală, se surprinse privind
încoace şi încolo, sperînd să dea cu ochii de Grace, deşi era
puţin probabil ca ea să fi ieşit atît de devreme. Mereu spera să o
zărească pe Grace, oriunde se afla. Simplul fapt că o vedea îi
dădea un fel de avînt, iar pieptul îi tresălta de emoţie.
Cea mai mare parte a zilei nici măcar nu se vedeau, iar pe
el nu-l deranja, li făcea plăcere să o privească în timp ce îşi
vedea de treburi. Dar, dacă o privea prea îndelung - iar asta se
întîmpla foarte des; nu exista nici un motiv care să-i atragă
privirea spre altceva - atunci ea parcă îl simţea. în cele din urmă,
chiar dacă el se afla într-un unghi mort, sau adăpostindu-se la
umbră, ea îi simţea prezenţa şi se întorcea spre el.
Atunci el îşi relua rolul de seducător şi o privea cu o
intensitate arzătoare, ca să vadă dacă ea se va topi, scîncind într-
un lac de dorinţă.
Dar el nu vedea asta niciodată. Tot ce putea să facă, ori de
cîte ori ea se uita la el drept răspuns, era să-i zîmbească
drăgăstos, ca un îndrăgostit incurabil. Ea căuta să-i răspundă tot

cu un zîmbet, astfel reuşind să transforme frămîntările şi
emoţiile din pieptul lui în ceva mult mai efervescent şi
tumultuos.
Deschise uşa impunătoare a castelului Belgrave şi intră,
apoi se opri o clipă. I-au trebuit cîteva secunde, ca să se
adapteze la atmosfera din interior, unde nu adia vîntul, iar trupul
i se cutremură uşor, parcă pentru a îndepărta senzaţia de
răcoare. Avu timp să privească împrejur şi chiar primi o
recompensă.
- Miss Eversleigh! strigă el, din capătul holului, iar pe ea o
văzu în capătul opus, probabil alergînd cu vreuna din sarcinile
ridicole dictate de văduvă.
- Domnule Audley, spuse ea, zîmbind şi venind spre el.
El se dezbrăcă de pardesiul elegant ( probabil obţinut
tot din dulapurile ducelui), pe care i-1 dădu valetului. Se
minună, ca şi altădată, cît de eficienţi erau servitorii,
materializîndu-şi prezenţele din senin, apărînd exact la
momentul cînd aveai nevoie de ei.
Probabil că au fost bine instruiţi de cineva. El aprecia acest
lucru, amintindu-şi de zilele cînd servise în armată.
Grace veni lîngă el chiar cînd îşi scotea mănuşile.
- Ai fost să călăreşti? întrebă ea.
- Da. Este o zi perfectă.
- Chiar şi cu vîntul acesta?
- E mai bine cînd bate vîntul.
- Cred că te-ai simţit bine încălecînd chiar pe calul tău.
- Adevărat. Eu şi Lucy facem o echipă pe cinste.
- Călăreşti o iapă?
- Este un armăsar castrat.
220 JULIA QUINN
Ea clipi de cîteva ori, extrem de curioasă, dar şi surprinsă.

- Şi l-ai botezat pe calul tău Lucy?
El ridică din umeri şi făcu o figură dramatică.
- Este o poveste din acelea care pierde foarte mult dacă e
spusă de prea multe ori.
Adevărul era că povestea implica băutură, trei pariuri
separate şi o înclinaţie spre a face în contră, de care el nici nu
era convins că merită să fie mîndru.
- Eu nu mă pricep prea bine la cai, zise ea, nu ca pe o
scuză, ci doar ca pe o declaraţie.
- A fost alegerea ta, sau au fost doar circumstanţele?
- Puţin din amîndouă, răspunse ea, deşi părea mirată,
fiindcă nu s-a gîndit niciodată să-şi pună această întrebare.
- Ai face bine să vii cu mine odată.
Ea zîmbi misterios.
- Mă îndoiesc că ar face parte din lista îndatoririlor mele
pentru care sînt plătită de văduvă.
Jack se îndoia de asta. Era în continuare suspicios referitor
la motivele pentru care văduva era interesată de
Grace; părea că o împinge pe Grace foarte des în direcţia lui, cu
orice ocazie se ivea, aşa cum faci cu o fructă pîrguită, pe care o
tot bălăngănea pe sub nasul lui, doar ca să-l facă să rămînă la
castel. I se părea oricum un gest oribil, dar nici el nu dorea să-şi
refuze plăcerea pe care o resimţea în compania lui Grace, doar
ca să-i facă în contră zgripţuroaicei bătrîne.
Bah, făcu el. Cele mai cumsecade doamne de companie îi
însoţesc pe oaspeţii casei la călărie.
- Oh, mă îndoiesc. Zău aşa.
- Bine, cel puţin în imaginaţia mea ele aşa fac.
Grace clătină din cap, fără să schiţeze nici un zîmbet.
- Domnule Audley....
Doar că el se uită la stînga, apoi la dreapta şi spuse foarte

amuzat:
- Cred că sîntem singuri.
- Ceea ce înseamnă...? zise Grace apropiindu-se de el
conspirativ.
- Că poţi să-mi spui Jack.
După cîteva secunde de gîndire, ea răspunse:
- Nu prea cred asta.
- Nu voi spune nimănui.
- Mmm...ea strîmbă din nas, apoi se decise: nu.
- Dar ai facut-o o dată.
- Atunci a fost o greşeală, spuse ea, deşi ar fi rîs cu poftă.
- într-adevăr.
Grace tresări, iar cînd se întoarse, îl văzu pe Thomas.
- El de unde naiba a venit? şopti domnul Audley.
Din salonaş, se gîndi Grace cu părere de rău.Uşa era exact
în spatele lor. Thomas se ducea deseori acolo, ca să citească,
sau ca să îşi rezolve corespondenţa. Spunea că îi
place lumina după amiezei de acolo.
Doar că acum nu era după amiază. Iar el mirosea a coniac.
- O conversaţie plăcută, presuspun, zise Thomas. Una
dintre mai multele, presupun.
- Ai tras cu urechea cumva? întrebă calm domnul Audley.
Ar fi ruşine.
-Alteţă, începu Grace....eu....
- Spune-mi Thomas, o întrerupse el ironic, sau nu-ţi mai
aduci aminte? Mi-ai spus pe numele mic de cîteva ori.
Grace simţi cum i se aprind obrajii. Nu ştia sigur cam cît
din conversaţia lor a auzit Thomas.
Se părea că destul de mult.
- Nu mai spune, interveni domnul Audley. în cazul acesta,
222 JULIA QUINN
insist să-mi spui Jack. Se întoarse spre Thomas: mi se pare

foarte corect.
Thomas nu dădu nici un răspuns, deşi privirea lui tăioasă
făcea mai mult decît o sută de cuvinte. Domnul Audley i se
adresă din nou ei:
- Eu îţi voi spune Grace.
- Nu vei face una ca asta, replică Thomas.
Domnul Audley rămase cît de calm o cerea situaţia.
- întotdeauna el ia decizii în locul tău?
- Aceasta este casa mea, se răsti Thomas.
- Posibil nu pentru mult timp, şopti domnul Audley.
Grace chiar se pregăti să intervină între ei, atît de sigură
era că Thomas îl va ataca. Doar că Thomas rîse şi atît. Rîsul
avea o rezonanţă stranie.
- îţi spun asta, doar ca să o ştii, zise el, privindu-1 furios
pe domnul Audley. Ea nu vine la pachet cu casa.
Grace îl privi şocată.
- Ce vrei să spui cu asta? întrebă domnul Audley, vocea
lui căpătase inflexiuni domoale, iar tonul a fost exagerat de
politicos, astfel încît era imposibil să nu sesizezi în spatele lui
tăişul de oţel.
- Cred că ştii bine.
- Thomas, încercă Grace să intervină.
- Ah, acum ai revenit la Thomas, da?
- Cred că te place, miss Eversleigh, zise domnul Audley,
pe un ton jovial.
- Nu fii caraghios, zise Grace imediat.
Fiindcă nu era aşa. Era imposibil. Dacă Thomas ar fi.„Mă
rog, ar fi avut la dispoziţie atîţia ani să facă acest anunţ, nu că ar
fi ieşit ceva din asta.
Thomas îşi încrucişă braţele la piept şi îl privi ironic pe
domnul Audley - era genul acela de privire care pe unii domni îi

face să se înghesuie într-un colţ.
Domnul Audley zîmbi, apoi îi spuse:
- Nu doresc să te reţin de la îndatoririle care te cheamă
urgent.
Era practic o îndepărtare a lui, exprimată foarte elegant,
însă neobişnuit de nepoliticoasă. Lui Grace nu-i venea să
creadă. Nimeni altcineva nu-i vorbise astfel lui Thomas.
Thomas se mulţumi să zîmbească.
- Ah, acum sînt îndatoririle mele?
- Păi atîta timp cît şi casa mai este a ta.
- Nu este doar o casă, Audley.
- Crezi că eu nu ştiu asta?
Nu mai vorbi nimeni. Domnul Audley vorbise printre dinţi,
foarte încet, dar şi cu gravitate.
Şi speriat.
- Mă scuzaţi, spuse brusc Thomas, iar cît timp Grace îi
urmărea tăcută,el se întoarse şi merse în salonul mic, închizînd
uşa cu zgomot.
După cîteva minute care au părut aproape o eternitate,
răstimp în care Grace a privit în gol albul uşii, ea se întoarse
spre domnul Audley.
- Nu trebuia să-l provoci.
- Oh, eu nu trebuia să provoc?
- Sigur că înţelegi situaţia dificilă în care se află, spuse ea
cu un oftat.
- Spre deosebire de a mea, replică el, iar vocea parcă i se
muiase într-un mod straniu. Cît de mult îmi place să fiu răpit,
apoi reţinut împotriva voinţei mele.
- Nu ţi-a ţinut nimeni o armă îndreptată asupra capului.
- Tu chiar crezi asta? întrebă el mai mult ironic, dar nu
224 JULIA QUINN
mai văzuse niciodată o persoană atît de naivă ca ea.

- Eu cred că tu nici măcar nu vrei asta, zise Grace. Oare
cum de nu s-a gîndit la asta mai devreme? Cum de nu a văzut
totul limpede?
- Ce să nu vreau? întrebă el brusc.
- Titlul. Nu-1 vrei, nu-i aşa?
- Titlul, repetă el pe un ton glacial, nu mă vrea pe mine.
La această replică Grace nu mai avu ce să facă; privi
îngrozită cum se întoarce şi pleacă.
CAPITOLUL CINCISPREZECE
în timpul unei furtuni care l-a ţintuit înăuntru, obligîndu- 1

să hoinărească îndelung prin castelul Belgrave, Jack a reuşit să
dea peste o colecţie de cărţi dedicate artei. Nu i-a fost uşor;
castelul găzduia două biblioteci distincte, în fiecare din ele
aflîndu-se cel puţin cîte cinci sute de volume.
Toate cărţile despre artă, observase el, erau supradi-
mensionate, astfel încît sarcina lui era mai uşoară: trebuia să le
aleagă pe acelea mai înalte. Le scoase pe acestea, le trie după ce
le răsfoi cîteva minute, apoi alese cîteva, care îi ofereau exact ce
a căutat el.
Totuşi, nu ţinea neapărat să rămînă în bibliotecă; i se părea
înăbuşitor să fie înconjurat de atît de multe volume. Aşa că le
luă pe cele considerate mai interesante şi le duse în noua lui
încăpere preferată - sufrageria decorată în crem şi albastru,
aflată în partea din spate a castelului.
Camera preferată a lui Grace. Niciodată nu ar putea să se
gîndească la ea altfel decît sub acest nume.
în această încăpere s-a retras după întîlnirea stînjenitoare cu
Grace, pe holul principal. Nu-i plăcea să-şi piardă cumpătul;
mai exact, detesta acest lucru.
Rămase aici timp de patru ore, aşezat comod la o masă
pentru lectură, din cînd în cînd ridicîndu-se ca să-şi
dezmorţească picioarele. Era la ultimul volum - un studiu
despre stilul franţuzesc Rococo - şi chiar atunci intră un
226 JULIA QUINN
valet. Jack îl privi, ridicînd interogativ o sprinceană, dar

tînărul tot nu spuse nimic, ci ieşi pe unde intrase.
Două minute mai tîrziu Jack primi recompensa pentru
răbdarea de care a dat dovadă, fiindcă auzi paşi mărunţi, de
femeie, pe hol. Erau paşii lui Grace.
Se prefăcu foarte preocupat de ceea ce citeşte.
- Oh, citeşti, spuse ea, aparent surprinsă.
El întorcea tacticos paginile.
- Mai fac asta din cînd în cînd.
Pur şi simplu parcă îi simţea iritarea, atunci cînd a intrat în
cameră.
- Te-am căutat peste tot.
EI ridică privirea şi afişă un zîmbet.
- Şi iată-mă.
După ce a trecut de pragul uşii, ea se opri, cu mîinile
împreunate în faţă. Era nervoasă, vedea asta prea bine. Pentru
asta chiar se dispreţuia. înclină uşor capul, semn că o invită să ia
loc alături de el.
- Ce citeşti? îl întrebă ea, apropiindu-se.
El mai făcu o dată semn cu cartea spre scaunul liber de la
masă.
- Vino să vezi.
Ea nu se aşeză imediat. Se sprijini cu mîinile de marginea
mesei şi se aplecă, privind pe deasupra spre pagini.
- Artă, zise ea.
- Cel de-al doilea domeniu pe care-1 prefer.
- Acum ai vrea să te întreb care este domeniul tău
preferat, zise ea aruncîndu-i o privire şireată.
- Chiar sînt atît de previzibil?
- Eşti previzibil doar atunci cînd doreşti să fii.
El ridică mîinile, în semn de dezamăgire.
- Şi din păcate, tot nu-mi iese. Nu m-ai întrebat care este

domeniul meu preferat.
- Fiindcă sînt sigură, spuse ea, aşezîndu-se, că răspunsul
tău va conţine ceva absolut nepotrivit.
Atunci el îşi puse o mînă pe piept, gestul dramatic
restabilindu-i oarecum echilibrul. Era foarte uşor să facă pe
glumeţul. Nimeni nu se aşteaptă ca nebunii să procedeze astfel.
- Sînt rănit, declară el. îţi jur, nu aveam de gînd să spun
că domeniul meu preferat este seducţia, sau arta sărutului, sau
calea cea mai uşoară de a-i scoate mănuşa unei doamne, sau
poate mai bine, cea mai bună cale de a o dezbrăca...................
- Opreşte-te!
- Aveam de gînd să spun, începu el, căutînd să pară
nevinovat şi uluit, că domeniul meu preferat în ultima vreme
eşti tu.
Ochii li s-au întîlnit, doar o clipă. Ceva o tulbura, aşa că ea
îşi mută rapid privirea, coborînd-o. El o privea fermecat de
jocul de emoţii derulat pe chipul ei, de felul în care mîinile ei,
împreunate pe masă, se mişcau tensionate.
- Nu-mi place acest tablou, spuse ea dintr-o dată.
El se uită pe paginile cărţii, ca să înţeleagă la ce se referea
ea. Erau un bărbat şi o femeie, undeva afară, aşezaţi pe iarbă.
Femeia era pictată stînd cu spatele, iar ea părea că- 1 împinge
pe bărbat. Jack nu era prea familiarizat cu stilul, dar parcă totuşi
îl recunoştea.
- Este de Boucher?
- Da...nu, spuse ea, privind tulburată şi apoi se apleca,
pentru a vedea mai bine. Citi ce scria pe marginea de jos: Jean-
Antoine Watteau. ”Paşi greşiţi”, citi ea.
Atunci se aplecă şi el, ca să privească mai atent.
- Scuze, zise el calm. De-abia ajunsesem la pagina
228 JULIA QUINN
aceasta. Mie mi se pare mai mult în stilul lui Boucher. Ţie nu?
Ea ridică din umeri de-abia perceptibil.
- Nu cunosc destul de bine stilul nici unuia dintre cei doi
artişti, ca să mă pronunţ. Nu am studiat pictura - nici pictorii -
cînd eram mică. Părinţii mei nu erau foarte interesaţi de artă.
- Dar cum se poate?
Ea zîmbi, aproape că rîse de-a binelea.
- Nu pot spune că nu erau interesaţi, dar erau mai
interesaţi de alte lucruri. Cred că mai presus de orice, le-ar fi
plăcut să călătorească. Amîndoi erau mari amatori de atlasuri şi
hărţi de tot felul.
Jack ridică ochii spre cer.
- Eu urăsc hărţile.
- Zău? Grace părea uimită, dar şi puţin încîntată de
mărturisirea lui. De ce?
El îi spuse adevărul.
- Fiindcă nu am talent să le citesc.
- Tocmai tu, un tîlhar la drumul mare.
- Dar ce legătură are asta?
- Nu trebuie să ştii unde te îndrepţi?
- Nu atît de mult cum trebuie să ştiu unde am fost. La
fraza aceasta ea rămase perplexă, aşa că el adăugă: sînt cîteva
regiuni din provincie - probabil că toate din ţinutul Kent, sincer
- pe care este mai bine să le evit.
- Acesta este unul dintre acele momente cînd nu sînt chiar
sigură dacă vorbeşti serios, spuse ea evident tulburată.
- Oh, s-ar putea, zise el nespus de vesel. Cu excepţia celor
ce ţi-am relatat despre ţinutul Kent.
Nici acum nu-1 înţelegea, deşi îl privea cu atenţie.
- Poate că am minimalizat.
- Minimalizat, repetă ea ca un ecou.
- Am un motiv pentru care evit sudul.

- Vai de mine.
Era un comentariu demn de o doamnă. Lui îi venea să ridă
chiar.
Nu cred că am cunoscut vreun bărbat care să recunoască
faptul că nu se pricepe să citească pe hartă, spuse ea, după ce
începu să-l înţeleagă.
El o privi la început cu căldură, apoi cu flăcări în priviri.
- Ţi-am spus că sînt special.
- Of, încetează. Ea nici nu se mai uita la el, cel puţin nu
direct, aşa încît nu văzu cît de mult se schimbase el la faţă. De
aceea tonul ei rămase la fel de entuziast cînd continuă: trebuie
să spun că asta complică lucrurile. Văduva m-a rugat să te caut,
pentru ca să ne dai o mînă de ajutor cu stabilirea traseului, după
ce vom debarca la Dublin.
- Asta pot să fac, spuse el, ridicînd mîna evaziv.
- Fără o hartă?
- Am mers acolo frecvent, în timpul şcolii.
Atunci ea zîmbi, aproape cu nostalgia acelor zile, de parcă
ar fi reuşit să-i desluşească amintirile.
- Pun pariu că pe atunci nu erai şeful clasei.
- Ştii, cred că mulţi oameni ar considera vorbele tale o
insultă, spuse el în glumă.
- Oh, dar nu tu. Acum ea îl privea cu şiretenie şi ochii îi
licăreau de plăcere.
Avea dreptate, dar nu intenţiona să o facă să creadă asta.
- Dar ce te face să crezi asta?
- Sînt aproape sigură că nu ţi-ai dorit niciodată să fii şeful
clasei.
- Prea multă răspundere? şopti el, întrebîndu-se dacă ea
230 JULIA QUINN
chiar credea asta despre el.

Ea dădu să spună ceva, iar el înţelese imediat că ar fi urmat
o confirmare. Cum se şi îmbujorase, îi ocoli privirea, apoi
răspunse:
- Eşti mult prea rebel. Nu cred că ţi-ar fi plăcut să stai în
linie dreaptă, în faţa administraţiei.
- Ah, administraţia, repetă el foarte amuzat.
- Te rog să nu rîzi de alegerea cuvintelor mele.
- Ei bine, deveni el serios, sper că-ţi dai seama că spui
asta unui fost ofiţer în armata Majestăţii sale?
Ea nu căzu în plasa lui şi continuă:
- Aş fi spus că îţi place să te înfăţişezi ca un rebel.
Bănuiam, în adîncul inimii, că eşti la fel de convenţional ca şi
noi, ceilalţi.
După o scurtă pauză, el reluă:
- Sper că îţi dai seama că spui asta unui fost hoţ la drumul
mare, care acţiona pe drumurile Majestăţii sale.
Nici Jack nu-şi dădea seama cum a putut să spună toate
acestea cu o faţă senină, dar a fost cu adevărat o eliberare pentru
el cînd Grace a trecut de la starea iniţială de şoc, la hohote de
rîs. Adevărul era că nici el nu ar mai fl putut rămîne cu masca
aceea pentru mult timp.
I se părea chiar că îl imita pe Wyndham, aşezat acolo
înţepat. I se întorcea stomacul pe dos.
- Eşti îngrozitor, spuse Grace, ştergîndu-şi ochii.
- Fac şi eu ce pot, recunoscu el cu modestie în glas.
- Iar asta, zise ea, facîndu-i semn dojenitor cu degetul, în
timp ce rîdea, este exact raţiunea pentru care nu vei fi niciodată
şef.
- Doamne, Dumnezeule, sper că nu. La vîrsta mea ar fi şi

caraghios.
Nu trebuia să-i spună cît se înşela în privinţa şcolii. Chiar şi
acum visa la acele vremuri. Nu erau coşmaruri - nu merita să-şi
irosească energia. Aproape lunar se trezea cu imaginea aceea
agasantă a zilelor cînd era la şcoală (ceea ce era de-a dreptul
absurd, fiindcă avea douăzeci şi opt de ani).
Era un scenariu asemănător. Se uita la orarul său şi îşi
dădea seama brusc că a lipsit la orele de latină tot trimestrul.
Sau că a venit la un examen fără pantaloni.
Singurele materii de la şcoală de care îşi amintea cu o
oarecare plăcere erau sportul şi artele. Sportul a fost mereu ceva
uşor pentru el. Trebuia doar să urmărească un meci cîteva
minute, apoi trupul lui ştia instinctiv cum să se mişte.
Cît despre artă - bien, nu excelase niciodată la aspectele
practice, dar i-a plăcut să studieze. Erau acele motive despre
care a discutat cu Grace în prima lui seară petrecută la
Belgrave.
Se uită pe cartea deschisă pe masă, în faţa lor.
- De ce îţi displace acest tablou? o întrebă el, facînd semn
spre pictură. Nu era nici preferatul lui, dar nu găsea nimic
ofensator la el.
- Ea nu îl place pe el, spuse ea. Privea cartea, iar el o
privea pe ea şi citea pe chipul ei o întunecare. îngrijorare?
Furie? Nu-şi putea da seama ce era. Ea nu doreşte ca el să-i
acorde atenţie, continuă Grace. Iar el nu se va opri. Priveşte- i
expresia feţei.
Jack se apropie de imagine şi privi foarte atent. Bănuia că a
înţeles la ce se referea ea. Nu era o reproducere prea reuşită, aşa
că era destul de dificil să-ţi dai seama cum arăta pictura
232 JULIA QUINN
originală.
Culorile nu erau aceleaşi, dar liniile păreau clare. Bănuia că
în privirea omului se ascundea ceva insidios. Totuşi...
- Dar nu s-ar putea spune, că obiecţia ta se referă mai mult
la conţinutul tabloului şi nu la pictura în sine? o întrebă el.
- Şi care este diferenţa?
El se gîndi cîteva momente. Trecuse ceva vreme de cînd îl
provocase cineva la ceva care putea fi acum catalogat drept
conversaţie intelectuală.
- Poate că artistul doreşte să invoce acest răspuns. Poate că
intenţia lui este să portretizeze întocmai această scenă. Nu
înseamnă neapărat că o aprobă.
- Cred că da. Ţinea buzele strîns lipte, iar colţurile desenau
nişte cute pe care nu le mai văzuse pînă atunci. Nu- i plăcea
asta. O îmbătrînea. Mai mult decît atît, parcă scoteau în
evidenţă o anumită nefericire care era adînc înrădăcinată. Cînd
făcea aceste grimase cu gura - de supărare, de furie, de
resemnare - dădea impresia că nu va mai putea fi fericită
niciodată.
Mai rău era că parcă accepta acest lucru.
- Nu trebuie să-ţi placă, spuse el calm.
Ea se însenină la faţă, dar ochii i-au rămas tot umbriţi.
- Nu. Nu trebuie. întinse mîna şi dădu pagina. Gata,
schimbase subiectul cu un deget. Sigur că am auzit de Monsieur
Watteau şi poate că este un artist lăudat, dar....Oh!
Jack zîmbea deja. Grace a schimbat pagina, dar nu s-a uitat
să vadă unde a ajuns. Jack se uitase.
- Oh....vai...
- Acesta chiar este Boucher, zise Jack admirativ.
- Nu este....niciodată nu am....Grace făcuse ochii mari -
erau acum cît două discuri albastre. Avea gura întredeschisă, iar
obrajii....Cu greu reuşi Jack să se abţină să nu-i facă vînt cu

evantaiul.
- Marie-Louise O’Murphy, îi spuse el.
- O cunoşti? întrebă ea oripilată.
El nu ar fi trebuit să rîdă, dar, sincer, nu s-a putut abţine.
- Toţi elevii de şcoală o cunosc. Adică ştiu de ea, se
corectă el. Am impresia că a murit de curînd. în patul ei, nu te
teme. Era suficient de bătrînă cît să-mi fie bunică.
El se uită apoi la femeia din tablou, întinsă pe un divan,
într-o poziţie provocatoare. Era goală-puşcă - minunată,
deplină, completă - stătea întinsă pe burtă, cu spatele uşor
arcuit, cu un braţ sprijinit comod pe canapea. Era pictată din
profil, dar chiar şi aşa, i se vedea foarte bine zona scandaloasă
dintre pulpe, iar picioarele lungi...atîmate pe marginea
canapelei.
Jack oftă, fericit cu amintirea proaspătă. Avea picioarele
depărtate, iar Jack era absolut sigur că nu a fost el singurul elev
care şi-a imaginat că se instalează între pulpele ei.
O mulţime de feciori şi-au pierdut virginitatea (In vise, dar
chiar şi aşa) alături de Marie-Louise O’Murphy. Se întreba dacă
doamna aceasta şi-a dat vreodată seama ce servicii importante a
adus.
Jack ridică privirea spre Grace. Ea se uita fix Ia tablou. El
se gîndea - spera - că imaginea o va excita.
- Nu l-ai mai văzut niciodată pînă acum? o întrebă el.
Ea dădu din cap. Foarte delicat. Parcă era paralizată.
- Femeia a fost amanta regelui Franţei, îi spuse Jack. Se
spunea că regele a văzut odată un portret al ei, făcut de Boucher
- nu pe acesta, cred, poate o miniatură - şi a decis că trebuie să
fie a lui.
Grace deschise gura, parcă voind să comenteze, dar nu ieşi
234 JULIA QUINN
nici un sunet.
- Vine de pe străzile Dublin-ului, aşa mi s-a spus. Este
dificil să-ţi imaginezi că ea şi-a dobîndit porecla de O’Murphy
de peste tot. Jack oftă, amintindu-şi cu melancolie. Mereu noi
am fost mîndri că este de-a noastră.
El se mişcă, astfel încît să stea în spatele ei, aplecîndu- se
uşor peste umărul ei. Cînd vorbi din nou, ştia că vorbele lui vor
ateriza pe pielea ei ca un sărut:
- Este foarte provocatoare, nu-i aşa?
Grace rămase nemişcată, în continuare neştiind ce să spună.
Jack nu păru deranjat. El constata acum că era de o mie de ori
mai erotic să o privească pur şi simplu pe Grace admirînd
tabloul, decît era tabloul în sine.
- Mereu mi-am dorit să merg să o cunosc personal,
comentă el. Cred că acum este în Germania. Parcă la München.
Dar, din păcate, drumurile mele nu mă poartă niciodată în
direcţia aceea.
- în viaţa mea nu am mai văzut aşa ceva, şopti Grace.
- îţi dă o senzaţie ciudată, nu-i aşa?
Ea dădu din cap afirmativ.
Iar el se întrebă - dacă el şi-a dorit mereu să stea întins între
pulpele domnişoarei O’Murphy, nu cumva Grace se întreba
acum cum ar fi fost să fie ea în locul modelului? Oare se
imagina pe sine, stînd întinsă pe divan, expusă privirii erotice a
unui bărbat?
Expusă privirii lui.
£1 nu ar permite niciodată altcuiva să o vadă în felul acesta.
Era linişte în cameră, în jurul lor. Jack îşi auzea propria
răsuflare, care devenise precipitată.
Auzea şi respiraţia ei - domoală, uşoară, dar din ce în ce
mai sacadată.
O dorea. Cu disperare. O dorea pe Grace. O dorea întinsă în
faţa lui, exact în aceeaşi poziţie ca şi femeia din tablou. O dorea
în orice fel ar fi putut să fie a lui. Voia să-i dezgolească trupul
încet, dezbrăcînd-o lent de haine şi voia să-i venereze fiecare
centimetru de piele.
Practic o simţea, îşi imagina greutatea pulpelor ei în mîinile
lui care le faceau să se deschidă pentru el. Simţea căldura
umedă a locului pe care se pregătea să-l sărute.
- Grace, şopti el.
Ea nu se uită la el. Avea ochii tot aţintiţi asupra tabloului
din carte. Scoase delicat limba doar atît cît să-şi poată umezi
buzele.
Habar nu avea ce îi face lui gestul acesta.
El veni în faţa ei şi o atinse uşor pe degete. Ea nu-şi retrase
mîna.
- Dansează cu mine, şopti el, cuprinzîndu-i talia. O trase
uşor spre el, indicîndu-i să se ridice.
- Dar nu avem muzică, veniră şoaptele ei. Totuşi, se
ridică. Fără să opună rezistenţă, fără nici cea mai mică ezitare,
se ridică.
Iar el spuse acele cuvinte care deja se formaseră în inima
lui.
- Vom face muzica noi doi.
Au fost atît de multe momentele cînd Grace ar fi putut să
spună nu. Atunci cînd mîna lui o atingea pe a ei. Atunci
cînd tras-o uşor, ridicînd-o în picioare.
Cînd a invitat-o să danseze, deşi nu se auzea nici o muzică -
acesta ar fi fost un moment logic.
Dar ea nu a facut-o. Nu a putut să facă asta.
Ar fi trebuit totuşi să o facă. Dar nu a dorit.
236 JULIA QUINN
Pe urmă, nu mai ştie cum, a ajuns în braţele lui şi valsau în

ritmul melodiei fredonată încet de el. Nu era o îmbrăţişare
permisă vreodată într-o sală de bal; el o ţinea mult prea strîns,
iar cu flecare pas părea că o trage şi mai aproape, pînă ce
distanţa care-i separa nu mai putea fi măsurată, în centimetri, ci
doar în căldură trupească.
- Grace, zise el cu o voce guturală, cu pasiune aprinsă de
dorinţă. Ea nici nu mai auzi restul cuvintelor. A urmat sărutul
lui, contopirea buzelor flămînde, fierbinţi.
Grace îl săruta şi ea. Doamne, nici nu şi-a dat seama că în
viaţa ei va dori ceva atît de mult cum îl dorea acum pe bărbatul
acesta, în momentul acesta. Voia ca el să o învăluie cu totul, să
o înghită în fiinţa lui. Voia să se piardă cu totul în el, să-şi lase
corpul să se odihnească, apoi să i-1 ofere lui cu totul.
Orice, ar fi dorit ea să spună. Orice doreşti tu.
Cu siguranţă el ştia ce nevoie avea ea.
Tabloul acela, cu imaginea femeii - amanta regelui Franţei -
i-a făcut ceva lui Grace. Parcă era fermecată. Nu exista o altă
explicaţie. Voia să stea întinsă, complet dezbrăcată pe un divan.
Voia să cunoască senzaţia pînzei fine de damasc frecîndu-se de
pîntecul ei, în timp ce adieri reci şi proaspete îi mîngîiau
spatele.
Voia să ştie ce senzaţie ai cînd stai întinsă astfel, iar
privirea fierbinte a unui bărbat străbate obraznic curbele tale
sinuoase.
Ochii lui. Doar ochii lui.
- Jack....şopti ea, lipindu-se cu totul de el. Dorea să-l
simtă, să perceapă trupurile alipite, puterea trupului lui. Nu voia
ca el să o atingă doar pe buze, voia ca mîinile lui să o acopere
peste tot şi asta imediat.
O clipă el ezită, fiind copleşit şi surprins de reacţia ei
neaşteptată, de entuziasmul nefiresc, dar în cîteva secunde îşi

reveni, împinse uşa cu piciorul, apoi o rostogoli pe ea cu spatele
de perete, sfarîmînd-o cu un sărut pasional, apăsat şi
pătrunzător, din care nu mai avea cum să scape.
Acum Grace ajunsese să se susţină doar pe vîrfuri, strivită
între Jack şi perete, ba chiar se temea că în curînd picioarele îi
vor rămîne în aer, balansîndu-se în cadenţa sărutărilor lui
pătimaşe. Gura lui cerea tot mai mult, lăsînd- o pe Grace fără
răsuflare, iar cînd el se concentră asupra obrajilor, pe care îi
dezmierdă cu sărutări fierbinţi, ea îşi ţinu răsuflarea, întinzînd
gîtul cît putea.
în acelaşi timp trupul ei se arcuia pe unduirile musculoase
ale lui Jack, iar sînii pretindeau şi ei atenţia lui.
Acestea nu erau primele lor momente de intimitate, doar că
erau cu totul diferite. Deunăzi, cînd s-au mai apropiat, tot ce a
dorit ea era să fie sărutată. Ardea de dorinţa să fie sărutată.
Dar acum...Era ca şi cînd toate visele ei intime, precum şi
dorinţele interioare s-au trezit Ia viaţă, transformînd-o într- o
ciudată fiinţă pasională. Se simţea chiar agresivă. Putemică.Mai
rău era că se săturase să tot privească pasiv cum viaţa se
derulează în jurul ei.
- Jack....Jack....Părea că nu mai poate spune şi altceva, mai
ales acum, cînd el trăgea cu dinţii de marginea corsajului ei. Au
intervenit şi degetele, cu care unul cîte unul nasturii erau
descheiaţi la spate.
Totuşi, ceva nu era în regulă. Voia să facă şi ea parte din
joc.
- Eu, reuşi ea să spună, după care îşi mută mîinile care
ffemătau printre şuviţele moi şi delicate de pe capul lui Jack,
ajungînd acum la nasturii cămăşii lui. încet, dar sigur s-au
238 JULIA QUINN
prelins pe perete şi au ajuns pe podea. Fără răgaz ea începu să-i

descheie nasturii de la cămaşă, apoi, cînd termină, îi dezgoli
pieptul cu o mişcare rapidă, înfierbîntată.
Cîteva clipe doar privi. Trase aer în piept, îl reţinu acolo,
dar nu răsuflă încă. Aparent nici nu putea. îl atinse uşor, apoi îşi
lipi palmele de pieptul lui acoperit cu peri fini. Răsuflă prelung
în momentul cînd îi simţi inima bătînd foarte puternic sub
palme, se minună, mîngîind în sus, apoi în jos, dar mîinile lui au
oprit-o.
Grace, zise el. înghiţi cu greu, iar ea percepu tremuratul
degetelor.
Se uită la el, dorindu-şi ca el să continue. Cît de uşor îi era
să o seducă printr-o simplă privire, atît, se gîndi ea. O atingere
şi ea se topea. Oare el îşi dădea seama de puterea magică pe
care o avea asupra ei? Putere?
- Grace, spuse el din nou, răsuflînd tot mai zgomotos. Nu
mă voi putea opri prea curînd.
- Nu-mi pasă.
Ba da. Răspunsul lui veni ca o şoaptă răguşită, pasională,
iar efectul imediat asupra ei a fost acela că acum îl dorea şi mai
intens.
- Te doresc, îl implora ea. îmi doresc asta.
El părea că suferă o durere profundă. Grace ştia din ce
motiv.
Atunci el o strînse de mînă şi amîndoi s-au oprit. Grace îi
căută privirea pînă ce i-a găsit-o.
Rămaseră înlănţuiţi doar prin priviri.
în clipa aceea ea realiză că îl iubeşte. Nu ştia ce a putut să-i
facă Jack, dar ea se schimbase radical. Iar pentru asta îl iubea.
- Nu pot să-ţi iau ce e numai al tău, zise el gîfîind. Nu în
felul acesta.
Atunci cum? ar fi voit ea să-l întrebe, dar raţiunea păru că
se insinuează încet înapoi în corpul ei şi Grace ştiu că el avea
dreptate. Pe lumea aceasta deţinea doar valori neînsemnate -
cerceii cu perle ai mamei ei, o Biblie din familie, scrisorile de
dragoste dintre părinţii ei.
Mai avea corpul ei, apoi avea mîndria ei, iar pe acestea nu-
şi putea permite să i le ofere unui bărbat care nu era soţul ei.
Amîndoi ştiau foarte bine că, dacă se dovedea că el este
adevăratul duce de Wyndham, nu va putea fi niciodată soţul ei.
Cum Grace nu cunoştea circumstanţele creşterii şi educaţiei lui,
însă auzise destule, încît să ştie că lui îi erau cunoscute
obiceiurile aristocraţiei. Mai mult ca sigur că el ştia ce se
aşteaptă de la el.
Jack îi luă obrajii între palme şi o privi cu tandreţe, facînd-o
aproape să nu mai poată respira.
- Dumnezeu îmi este martor, şopti el, apoi o întoarse uşor,
ca să-i poată încheia nasturii de la rochie, acesta este cel mai
dificil lucru pe care l-am făcut vreodată în viaţa mea.
Grace găsi puterea să zîmbească. Sau, cel puţin reuşi să- şi
stăpînească plînsul.
Seara, mai tîrziu, Grace se afla în salonul roz; căuta hîrtie
de scris pentru văduvă - aceasta se hotărîse, sub impulsul
momentului, se pare, să trimită o scrisoare către sora sa, marea
ducesă din acea ţară mică europeană, al cărei nume Grace nu-1
putea pronunţa(sau, pe care într-adevăr nu şi-l amintea).
Acest proces a fost unul mai îndelungat decît s-a crezut,
fiindcă văduva avea plăcerea să-şi compună scrisorile cu glas
tare (avînd-o pe Grace ca auditoriu) şi obişnuia să dezbată -
dureros de minuţios - fiecare cuvînt din propoziţie. în cazul
240 JULIA QUINN
acesta biata Grace trebuia să se concentreze şi să memoreze

cuvintele bătrînei, deoarece ulterior i se cerea (nu i-o cerea
văduva însăşi; mai degrabă i-o cerea o îndatorire generală
asupra umanităţii) să transcrie misiva văduvei, printr-un
anevoios proces de traducere a mîzgîlelilor cu greu descifrabile
pe o coală curată.
Văduva nici nu recunoştea această activitate a lui Grace; de
fapt singura dată cînd ea s-a oferit, a fost refuzată cu
vehemenţă, aşadar Grace nu a mai scos un cuvînt pe această
temă. Dar acum, dacă se gîndea că scrisoarea va fi deschisă de
bătrîna soră cu un entuziasm exacerbat şi cu laude interminabile
la adresa măiestriei caligrafice a văduvei, Grace nu-şi imagina
că văduva chiar nu realiza cine scrisese scrisoarea.
Mă rog, era unul dintre acele lucruri pe care nu le discutau.
în această seară pe Grace chiar nu o deranja dificultatea
sarcinii. Uneori o apuca durerea de cap; avea grijă să copieze
scrisoarea cît timp soarele era încă sus, pe cer, ca să se bucure
de avantajele luminii naturale.
Era genul de activitate care presupunea o concentrare
maximă, iar în acest moment ea se gîndi că era exact ce avea
nevoie. Ceva care să-i distragă complet atenţia şi să-i
îndepărteze gîndurile de la....mă rog, de la totul.
Domnul Audley.
Thomas. Cît de rău se simţea faţă de el.
Domnul Audley.
Tabloul cu femeia aceea.
Domnul Audley.
Jack.
Grace scoase un suspin imperceptibil. Pentru numele lui
Dumnezeu, pe cine încerca ea să păcălească? Ştia exact la ce
încearcă din răsputeri să nu se gîndească.
La ea însăşi.
Oftă. Poate că ar fi mai bine să se îndrepte cu gîndul spre
tărîmul acela al numelor greu de pronunţat. Se întreba dacă
acolo se vorbea engleza. Se întrebă dacă marea ducesă
Margareta (născută Margaret, şi numită, după cum i-a spus
însăşi văduva, Maggs) avea un caracter al fel de nesuferit ca şi
sora ei.
I se părea puţin probabil.
Deşi, ca membră a familiei regale, probabil că Maggs avea
autoritatea să comande tăierea capului cuiva. Văduva
comentase că acolo se conduceau după reguli feudale încă.
Grace îşi atinse capul, hotărînd că-i plăcea mai mult locul
unde se afla. Cu hotărîre dublată de calm, scoase instrumentele
de scris din sertarul biroului. Tresări cînd lemnul scîrţîi pe
lemn, apoi se încruntă; mobilierul acesta mai avea nevoie de
cîteva retuşuri şi multă ceară. Ceva total neobişnuit la Belgrave,
trebuia să recunoască.
Nu găsi hîrtie în sertatul de deasupra. Doar o peniţă
uscată, care parcă nu mai fusese folosită de la domnia ultimului
rege George.
Trase cel de-al doilea sertar şi căută cît mai adînc, poate că
acolo a pus cineva hîrtia şi a împins-o mai mult. Imediat auzi un
zgomot.
Era cineva.
Era Thomas. Stătea în uşă şi arăta debusolat. Chiar şi cu
lumina slabă din cameră se vedea foarte bine că avea ochii
injectaţi.
Grace se simţea vinovată. Thomas era un bărbat bun. Iar ei
îi părea nespus de rău fiindcă s-a îndrăgostit de rivalul său. Nu,
nu era asta. Regreta că domnul Audley era rivalul său. Ba nu, nu
asta. Detesta toată situaţia aceasta nenorocită.
242 JULIA QUINN
- Grace, zise el. Atît, nimic altceva. Doar numele ei.

Ea se strădui să înghită nodul din gît. Trecuse ceva timp
de cînd au stat de vorbă în termeni amicali. Nu putea să spună
că au fost vreodată altfel decît prieteni, dar sincer, exista oare
ceva mai rău decît politeţea aceasta mascată?
- Thomas, nu mi-am dat seama că eşti încă treaz.
- Dar nu e chiar atît de tîrziu, zise el.
- Nu, cred că nu este. Grace se uită la ceas. Văduva cred
că s-a culcat, dar nu a adormit încă.
- Tu ai mereu treabă, nu termini niciodată, nu-i aşa?
întrebă el după ce intră în cameră.
- Nu, răspunse ea şi oftă. Apoi, cum nu-i plăcea să se
autocompătimească, explică: am rămas fără hîrtie de scris sus.
- Pentru corespondenţă?
- Da, pentru bunica ta, detalie ea. Eu nu am cii cine să
corespondez. Doamne, asta chiar era adevărat? Pînă atunci nici
nu şi-a dat seama de realitate. In toţi anii aceştia, de cînd se afla
aici, oare a scris ea vreo scrisoare, una singură măcar? Presupun
că, odată ce Elizabeth Willoughby se va mărita şi va pleca...se
opri, gîndindu-se că era foarte trist. Trebuia ca o prietenă de-a ei
să plece, pentru ca ea să poată scrie o scrisoare...îmi va lipsi,
încheie ea.
- Da, spuse el, deşi părea absent. Nu se putea da vina pe el,
dată fiind situaţia prezentă. Sînteţi prietene foarte bune, nu-i
aşa?
Ea dădu din cap, apoi scotoci şi prin cel de-al treilea sertar.
Succes!
- Ah, iată. Trase cîteva coli de hîrtie, apoi îşi dădu seama
cu mîhnire că acest triumf însemna că trebuia să-şi reia
îndatoririle. Trebuie să merg să scriu scrisoarea bunicii tale
acum.
- Dar nu o scrie ea singură? întrebă el surprins.

Grace încercă să nu rîdă.
- Ea aşa crede. Adevărul este că are un scris oribil. Nimeni
nu desluşeşte ce scrie ea. Chiar şi mie îmi este foarte greu să
citesc. Pînă la urmă improvizez cam o jumătate din conţinutul
scrisorii.
Ea privi spre teancul de coli albe pe care le ţinea în mîini.
Le aranjă mai bine, iar cînd ridică iar privirea, văzu că Thomas
s-a apropiat de ea şi avea un aer serios.
- Grace, trebuie să-mi cer scuze, zise el venind şi mai
aproape.
Oh, dar ea nu-şi dorea asta. Nu dorea să audă scuze, mai
ales că şi ea însăşi se simţea foarte vinovată în adîncul inimii.
- Pentru astăzi după amiază? îl întrebă ea. Nu, te rog, nu
spune asta. Este o situaţie teribilă şi nimeni nu poate să dea vina
pe tine pentru...............
- Pentru multe lucruri, zise el.
O privea foarte straniu acum, iar Grace se întreba dacă el
nu cumva băuse ceva înainte. In ultima vreme obişnuia să bea
cam mult. Ea s-a străduit să nu-i facă observaţie; sincer, era o
minune că se purta destul de bine şi aşa, date fiind
circumstanţele.
Te rog, zise ea, cu speranţa că va pune punct
conversaţiei. Nu găsesc nici un lucru pe care ar trebui să-l
schimbi la tine, dar te asigur, dacă ar fi existat, aş fi acceptat
scuzele tale cu graţie.
- îţi mulţumesc, zise el. Apoi, ca din senin: plecăm la
Liverpool peste două zile.
Grace dădu din cap că a înţeles. Deja ştia acest lucru. Cu
siguranţă că şi el ştia că ea este informată în privinţa planurilor
existente.
244 JULIA QUINN
- Presupun că ai multe de făcut pînă vom pleca, spuse ea.

- Aproape nimic, spuse el, dar vocea lui ascundea ceva
îngrozitor. Părea că o provoacă să-l întrebe ce vrea să spună.
Trebuia să existe un alt înţeles în cuvintele lui, fiindcă Thomas
avea întotdeauna multe de făcut, fie că plănuia să călătorească,
fie că nu.
- Oh. Trebuie să fie o schimbare plăcută, comentă ea,
fiindcă nu putea să-i ignore afirmaţia.
El se aplecă uşor în faţă, iar atunci Grace simţi mirosul de
alcool în respiraţia lui. Oh, Thomas. îşi închipuia că ştie ce era
în sufletul lui şi pentru asta îl compătimea. Ar fi dorit să-i
spună: nici eu nu vreau. Vreau ca tu să fii ducele, iar Jack să fie
simplu, domnul Audley şi vreau ca toată această poveste să se
încheie.
Chiar dacă adevărul se va dovedi a fi exact acela pentru
care ea nu se ruga, voia ca el să ştie.
Dar nu putea să exprime asta în cuvinte. Nu-i putea spune
lui Thomas. Deja el se uita la ea cu ochii aceia pătrunzători* de
parcă îi cunoştea toate secretele — anume că s-a îndrăgostit de
rivalul lui, că deja l-a sărutat, de mai multe ori - şi că dorea mult
mai mult de la el.
Grace ar fi făcut mai mult, dacă Jack nu ar fi oprit-o.
- Exersez, vezi. zise Thomas.
- Exersezi?
- Să fiu un gentleman cu mult timp liber. Poate că ar
trebui să-l îndemn şi pe domnul Audley al tău.
- Nu este domnul Audley al meu, replică ea iritată, deşi
ştia că el a spus asta mai mult ca să o provoace.
- El nu are de ce să-şi facă griji, continuă Thomas, de
parcă ea nici nu ar fi vorbit. Am lăsat toate afacerile în perfectă
ordine. Fiecare contract a fost revizuit şi fiecare cifră de pe
fiecare coloană a fost verificată. Dacă va duce de ripă domeniul,

va fi doar după capul lui.
- Thomas, încetează, zise ea, fiindcă nu mai suporta. Nu
mai vorbi astfel. Nu ştim încă dacă el este ducele.
- Nu ştim? zise el şi ţuguie buzele ironic. Haide, Grace,
amîridoi ştim ce vom descoperi în Irlanda.
- Ba nu ştim, insistă ea, iar vocea îi suna fals. Chiar ideea i
se părea falsă. Simţea că trebuie să-şi cîntărească emoţiile, ca să
nu clacheze.
El o privea parcă fără să o vadă. Rămase cu ochii aţintiţi
asupra ei mai mult decît trebuia. Apoi brusc:
- îl iubeşti?
Grace simţi că tot sîngele i se scurge în picioare.
-îl iubeşti, repetă el întrebarea, de data aceasta aproape
strigînd la ea. Pe Audley.
- Ştiu despre cine e vorba, replică ea, fără să stea pe
gînduri prea mult.
- Sînt sigur că ştii.
Ea rămase nemişcată, forţîndu-se să-şi descleşteze pumnii.
Probabil că hîrtia de scris era toată şifonată, doar o auzise cum i
se mototoleşte în palme. Iar el trecuse de la scuze politicoase,
smerite, la ură dezlănţuită în doar cîteva secunde.
Ştia cît de adîncă era suferinţa lui, dar la naiba, şi ea
suferea.
- De cît timp eşti tu aici? o întrebă el.
Ea făcu un pas înapoi, răsucind uşor capul într-o parte.
Thomas o privea cu un aer ciudat.
- Aici, la Belgrave? zise ea, ezitînd. De cinci ani.
- Iar în toţi aceşti ani eu nu am...începu să dea din cap
frenetic. Mă întreb de ce.
Pe negîndite, ea încercă acum să se retragă, dar biroul îi
246 JULIA QUINN
stătea în cale. Oare ce l-o fi apucat pe Thomas?

- Thomas, îl strigă ea pe nume, despre ce vorbeşti acolo?
Lui i se părea foarte amuzant ce face.
- Al naibii să fiu dacă îmi dau seama.
Apoi, pe cînd ea căuta rapid un răspuns adecvat, el începu
să ridă şi zise:
- Ce se va alege de noi, Grace? Sîntem condamnaţi, să
ştii. Amîndoi.
Grace ştia că era adevărat ce spunea el, doar că era groaznic
să audă confirmarea acestei realităţi.
- Nu ştiu despre ce vorbeşti, zise ea.
- Haide, Grace, eşti mult prea inteligentă ca să spui asta.
- Cred că e mai bine să plec. Numai că el îi stătea în cale.
Thomas, eu......
Şi brusc - Doamne - el o sărută. Gura lui peste gura ei, în
timp ce ea îşi simţea stomacul strîngîndu-se de groază, nu
fiindcă sărutul lui i s-ar fi părut respingător, fiindcă nu era aşa.
Era doar şocul gestului. De cinci ani ea lucra în această casă, iar
el niciodată nu a făcut aluzie să...
- încetează! strigă ea, smulgîndu-se din braţele lui. De ce
faci asta?
- Nu ştiu, zise el vădit încurcat. Sînt aici, tu eşti aici şi...
- Eu plec.
Totuşi, el o ţinea încă de o mînă. Grace trebuia să se
elibereze. Ar fi putut să tragă mîna brusc. Thomas nu o ţinea
prea strîns. Doar că trebuia să fie decizia lui să-i dea drumul.
Ea ştia că trebuie să decidă el cînd să-i dea drumul.
- Ah, Grace, îi zise, cu un aer înfrint. Nu mai sînt duce de
Wyndham. Amîndoi ştim asta. Tăcu, apoi ridică din umeri, iar
pînă la urmă ridică ambele mîini, deznădăjduit.
- Thomas? şopti ea.
- Nu vrei să te măriţi cu mine, cînd totul se va termina?

veni oferta lui.
Cum? Un sentiment asemănător cu groaza puse stăpînire
pe ea. Thomas, ai înnebunit. Grace ştia ce voia el să spună, de
fapt. Un duce nu se putea căsători cu Grace Eversleigh. dar,
dacă el nu mai era duce...dacă era simplu, domnul
Cavendish....De ce nu?
Grace simţi acru în gură. El nu intenţionase să o jignească.
Ea nici măcar nu se simţea insultată. Cunoştea lumea în care
trăia. Cunoştea regulile şi îşi ştia foarte bine locul.
Jack nu putea să fie al ei. Nu, dacă era duce.
- Ce părere ai, Gracie? o întrebă el, atingîndu-i delicat
bărbia, ca să-i ridice uşor capul, apoi o privi cu dragoste.
Iar ea se gîndi...poate.
Oare ar fi chiar atît de rău? Nu mai putea să locuiască la
Belgrave, asta era absolut sigur. Poate că va învăţa, cu timpul,
să-l iubească. Deja îl iubea, dar ca prieten.
El se apropie, să o mai sărute o dată, iar acum ea îi permise,
în timp ce se ruga să simtă că inima îi bate cu putere, iar sîngele
îi clocoteşte în vene, pentru ca mai apoi să inunde locul acela
intim, ascuns între pulpe...
Oh, Doamne, aş vrea să simt la fel cum am simţit atunci
cînd Jack m-a atins...
Cu toate acestea, nu a simţit nimic. Cu excepţia senzaţiei
pure de prietenie sinceră. Ceea ce îşi imagina că nu este lucrul
cel mai rău din lume.
- Nu pot, şopti ea, întorcîndu-şi faţa de la el. îi venea să
plîngă.
Mai apoi chiar a plîns, fiindcă Thomas şi-a rezemat bărbia
pe creştetul ei, consolînd-o ca un frate.
248 JULIA QUINN
Grace îşi simţea inima frîntă, iar pe Thomas l-a auzit

şoptind:
- Ştiu...
CAPITOLUL ŞAISPREZECE
Jack nu a putut să doarmă bine în noaptea aceea, iar acest
lucru l-a făcut extrem de irascibil şi năzuros. Nici la micul dejun
nu s-a deplasat, fiindcă era sigur că la masă va întîlni persoane cu
care era aşteptat să converseze. A preferat să iasă afară, la aer,
continuînd cu obişnuita lui plimbare pe cal.
Era una dintre cele mai mari avantaje pe care caii le
prezintau - nu au niciodată pretenţia să faci conversaţie cu ei.
Oricum Jack nu ştia ce îi poate spune lui Grace cînd o va
revedea. Mi-a plăcut că ne-am sărutat. Mi-aş fi dorit să putem
merge mai departe.
Acesta era adevărul, cu toate că el a pus punct momentului.
A tînjit după ea toată noaptea.
Poate că va trebui să se însoare cu fata aceasta.
Jack se opri brusc. De unde îi venise ideea?
Din conştiinţa ta, o voce subţire, sîcîitoare - probabil
conştiinţa lui - i-a şoptit asta.
Dar oare putea? Să se căsătorească eventual cu ea? Cu
siguranţă că era singura cale prin care va putea să o facă a lui.
Grace nu era genul de femeie cu care te joci. Nu era vorba de
originile ei, cu toate că şi acesta putea fi un motiv. Era pur şi
simplu....ea. Felul ei de a fi. Demnitatea ei neobişnuită, umorul ei
calm şi abil.
250 JULIA QUINN
Căsătorie. Ce noţiune stranie.

Nu se punea problema că el evita căsătoria. Doar că nu o
luase în calcul. Rareori se afla într-un loc suficient de mult timp,
încît să se ataşeze puternic de cineva. Mai mult chiar, venitul
lui, prin natura profesiei avute, era unul sporadic.
Nici nu ar fi visat să ceară de soţie o femeie, care să accepte
să se lege pe viaţă de un hoţ la drumul mare.
Doar că acum nu mai era hoţ la drumul mare. Gata cu asta.
Văduva a avut mare grijă.
- Frumosule Lucy, şopti Jack, mîngîindu-şi calul pe gît,
înainte să-l descalece şi să-l ducă înapoi la grajduri. Se gîndea
că ar fi putut deja să-i dea bietului animal un nume masculin.
Erau împreună de prea mult timp şi i se părea dificil să facă
această schimbare radicală.
- Relaţia mea cea mai durabilă şi îndelungată, îşi spuse
Jack, în timp ce se întorcea în casă. Hai că acum chiar am ajuns
de plîns .Lucy era un prinţ printre cai, dar era totuşi, un cal.
Aşadar, ce putea să-i ofere el lui Grace? Privi spre castelul
Belgrave, care se înălţa în faţa ochilor săi ca un monstru de
piatră, rîzîndu-i în nas. Poate un ducat. Doamne fereşte, dar el
chiar nu-şi dorea ducatul. Era prea mult.
Apoi dacă el nu era ducele? Ştia că este,desigur. Părinţii lui
erau cununaţi; era foarte sigur de asta. Dar, dacă nu exista nici o
dovadă? Dacă registrele bisericii au fost distruse într- un
incendiu? Sau au fost inundate? Sau roase de şoareci? Doar
şoarecilor le place să roadă hîrtie, nu?
Dacă un şoarece - ba nu, chiar o legiune de şoareci au dat
iama prin registrele bisericii şi au distrus totul?
Se putea întîmpla.
Dar, dacă se dovedea că nu era el ducele, atunci ce ar putea
să-i ofere?
Nimic. Absolut nimic. Un cal, pe nume Lucy şi o bunică,
despre care era din ce în ce mai convins că devenea unealta
Satanei. Nu avea averi - i se părea greu de imaginat că îşi va
putea transforma talentele de tîlhar într-un gen de profesiune
cinstită.
Sub nici o formă nu intenţiona să se întoarcă la viaţa de
armată. Chiar dacă era o ocupaţie respectabilă, aceasta l-ar
îndepărta frecvent de soţia lui şi nu despre asta era vorba?
Se gîndea că Wyndham i-ar închide gura cu o proprietate
rurală, cît se putea mai departe de Belgrave. El ar accepta-o,
desigur; nu era genul de bărbat care cochetează cu mîndria
prost-înţeleasă. dar, ce ştia el despre proprietăţile modeste din
mediul rural? Şi el a fost crescut într-una din ele, dar nu s-a
sinchisit niciodată să acorde o prea mare atenţie modului cum se
poate conduce o asemenea proprietate.
El nu ştia decît să stea la pîndă, apoi să flirteze cu ca-
meristele, doar că era convins că erau mult mai multe de făcut,
dacă vrei să ai un trai decent.
Iar castelul Belgrave continua să se impună prin amploarea
arhitecturii sale, obturîndu-i tot soarele. Doamne, dacă el nu se
credea capabil să administreze o proprietate rurală modestă,
cum de avea tupeul să se gîndească la castel? Ca să nu mai
vorbim şi de alte domenii din portofoliul Wyndham.
Văduva i le enumerase pe toate într-o seară, la cină. Nici
nu-şi putea imagina cantitatea de documente pe care ar fi nevoit
să le revizuiască periodic. Teancuri de contracte, documente
funciare şi propuneri, apoi scrisori - îl durea
mintea doar gîndindu-se la ele.
Şi totuşi, dacă nu lua el ducatul, dacă găsea o cale prin care
să oprească totul, înainte să fie înghiţit de acest dezastru - ce i-
252 JULIA QUINN
ar putea oferi lui Grace?

Deja stomacul începuse să protesteze din cauza micului
dejun sărit, astfel că se grăbi pe scări, apoi înăuntru. Pe hol era
agitaţie mare, servitorii şi cameristele alergau care- încotro, cu
treburi şi sarcini ale văduvei, aşa încît el şi-a făcut intrarea pe
cît posibil neobservată, fapt care l-a bucurat chiar.
îşi scoase mănuşile şi tocmai îşi freca palmele ca să le
încălzească; o zări pe Grace în capătul opus al holului. Nu
credea că l-a văzut, aşa că se îndreptă spre ea. Pe cînd trecea
prin dreptul uneia dintre sufragerii, auzi mai multe voci şi nu-şi
ascunse curiozitatea, ci se opri, apoi se uită înăuntru.
Lady Amelia, zise mirat. Ea rămase în picioare, surprinsă
de prezenţa lui, şi îşi ţinea braţele împreunate în faţă. Nu o
putea condamna. Jack era sigur că orice fată ar fi fost tensionată
şi reţinută, dacă era logodită cu Wyndham.
Intră cîţiva paşi, ca să-i dea bineţe.
- Nici nu mi-am dat seama că ne-aţi onorat cu prezenţa
dumneavoastră.
De-abia atunci îl observă pe Wyndham. Acesta scoase un
sunet ciudat, care se voia un hohot de rîs nervos. Alături de el,
în picioare, era un bărbat mai în vîrstă, puţin corpolent şi de
înălţime medie.
Arăta ca un aristocrat veritabil, doar că era bronzat şi se
vedea pe faţa lui că petrecuse mult timp în sînul naturii.
Lady Amelia tuşi, apoi înghiţi în mod repetat, nefiind în
elementul ei.
- Tată, îi spuse ea bărbatului, dă-mi voie să ţi-1 prezint pe
domnul Audley. Este oaspete aici, la castelul Belgrave.
Am făcut cunoştinţă ieri, cînd am venit să o vizitez pe Grace.
- Unde este Grace? zise Wyndham.
Ceva din tonul lui îl uimi pe Jack, dar chiar şi aşa el spuse:
- Este pe hol, în capătul celălalt, de fapt. Tocmai veneam

şi...
- Sigur că veneai, i-o reteză brusc Wyndham, fără să-l
privească măcar. Apoi i se adresă lordului Crowland:aşa. Voiaţi
să-mi cunoaşteţi intenţiile.
Intenţii? Jack intră în sufragerie. Discursul i se părea chiar
interesant.
- Poate că nu este momentul potrivit chiar acum, spuse
lady Amelia.
- Nu, protestă Wyndham pe un ton demn. S-ar putea ca
acum să fie singura noastră ocazie.
în timp ce Jack se străduia să înţeleagă ceva din replicile
laconice, sosi Grace.
- Voiaţi să mă vedeţi, alteţă?
Wyndham rămase fără cuvinte.
- Aşa de tare am vorbit?
- Majordomul v-a auzit...spuse Grace, făcînd semn cu
mîna spre hol.
Ah, da, la Belgrave era plin de servitori. Te punea pe
gînduri şi te întrebai dacă văduva chiar credea sincer că poate să
ţină secretă călătoria în Irlanda.
Wyndham se întreba poate şi el, însă nu o arăta.
- Te rog să intri, miss Eversleigh, o invită el, facînd un
semn galant cu mîna. Ai ocazia să fii martoră la această farsă.
Jack începu să se simtă cam stingher. Nu-1 cunoştea prea bine pe
vărul său cunoscut de curînd, nici nu-şi dorea asta,
dar ştia că nu acesta era comportamentul lui obişnuit. Wyndham
era genul foarte dramatic, foarte grandios. Era un bărbat acum
împins peste o anumită limită, care se clătina rău. Jack
recunoştea semnele. A fost şi el în situaţii asemănătoare.
Ar trebui să intervină? Poate că un comentariu bine gîndit
254 JULIA QUINN
ar dezmorţi puţin situaţia. Ar putea să ajute, dar poate că

Wyndham nu l-ar lua în serios, ştiindu-1 glumeţ din fire.
Jack decise că e mai bine să-şi ţină gura. O privi pe Grace,
care intră în cameră şi se aşeză pe un scaun, la fereastră, reuşi
să-i prindă privirea doar pentru cîteva momente. Părea şi ea la
fel de tulburată, dar mai mult îngrijorată.
- Cer să mi se spună ce se petrece aici, spuse lordul
Crowland.
- Desigur, interveni Wyndham. Ce nepoliticos am fost.
Unde-mi sînt bunele maniere?
Jack se uită spre Grace. Ea îşi acoperise deja gura cu o
mînă.
- Am avut deja o săptămînă interesantă la Belgrave,
continuă Wyndham. A depăşit chiar şi imaginaţia mea
înzestrată.
- Ce vrei să spui cu asta? întrebă sec lordul Crowland.
- Ah, da. Probabil că ar trebui să ştiţi - domnul acesta, cel
de acolo - Thomas făcu semn spre Jack - este vărul meu. El ar
putea fi chiar noul duce. Se uită spre lordul Crowland şi ridică
din umeri. Nu sîntem siguri.
Tăcere. Apoi:
- Vai de mine.
Jack privi scurt spre lady Amelia. Se albise la faţă. îşi
închipuia doar la ce se putea gîndi ea acum.
- Călătoria în Irlanda....zise tatăl ei.
- O vom face pentru ca să stabilim legitimitatea lui,
confirmă Wyndham. Apoi, pe un ton mai volubil, continuă:
cred că va fi o companie pe cinste. Merge chiar şi bunica mea.
Jack se strădui să nu pară şocat, apoi privi spre Grace. Şi ea
se uita la duce îngrozită.
Lordul Crowland reuşea să nu pară mai mult decît
descumpănit.
- Vom merge şi noi, zise el.
- Tată? exclamă lady Amelia.
- Tu să nu te amesteci, Amelia, i-o reteză tatăl ei, fără să o
învrednicească nici măcar cu o privire.
- Dar...
Vă asigur, reveni Wyndham, că vom face toate
investigaţiile necesare, cît se poate de repede, apoi ne vom
întoarce la dumneavoastră cu un răspuns.
- Viitorul fiicei mele atîmă în această balanţă, replică
vehement Crowland. Vreau să fiu şi eu acolo, ca să pot examina
documentele.
Wyndham arăta acum ca un criminal, iar tonul vocii lui
scăzuse ameninţător:
- Credeţi că vom încerca să vă înşelăm?
- Eu nu fac decît să apăr drepturile fiicei mele.
- Tată, te rog. Amelia se apropiase de Crowland şi îl
apucase de mîneca hainei. Te rog, doar cîteva clipe.
- Ţi-am zis să nu te amesteci! strigă la ea tatăl ei, iar cînd
îşi smuci braţul de sub palma ei, fata se dezechilibră şi păru că
va cădea.
Jack sări să o susţină, dar Wyndham a fost lîngă ea cît ai
clipi.
Cereţi-vă scuze de la fiica dumneavoastră, spuse
Wyndham.
Crowland bîjbîia de nedumerit ce era.
- Ce naiba vrei să spui cu asta?
- Cereţi-vă scuze! urlă Wyndham.
- Alteţă, spuse blînd Amelia, interpunîndu-se între cei doi
bărbaţi furioşi. Vă rog, nu-1 judecaţi pe tatăl meu prea aspru.
Aceste circumstanţe sînt cu totul excepţionale.
256 JULIA QUINN
- Nimeni nu ştie asta mai bine decît mine. Doar că

Wyndham nu se uitase la ea cît a spus aceste cuvinte, dar nici
nu l-a slăbit din ochi pe tatăl ei, cînd a adăugat insistent: cereţi-i
scuze Ameliei, sau dacă nu, voi chema oamenii să vă dea afară
de pe domeniul meu.
Era prima dată cînd Jack îl admira. Şi-a dat seama că-1
respectă mai demult, dar nu era acelaşi lucru acum. Wyndham
era un pisălog, după umila sa părere, dar tot ce făcea, fiecare
decizie a lui şi fiecare faptă - toate erau pentru ceilalţi. Totul se
rezuma la numele Wyndham - moştenirea, nu persoana. Era
imposibil să nu respecţi un asemenea bărbat.
Acum era ceva cu totul diferit. Ducele nu mai lua apărarea
unuia dintre oamenii săi, ci lua apărarea unei persoane. Acest
lucru era mult mai dificil de întreprins.
Şi totuşi, privindu-1 acum pe Wyndham, ar putea spune că
pentru el era totul firesc precum era respiratul.
- îmi pare rău, spuse lordul Crowland în cele din urmă,
avînd aerul că nu mai ştie sigur ce s-a întâmplat. Amelia, ştii
doar că eu....
- Ştiu, zise ea, lăsîndu-1 fără replică.
Şi în final Jack se trezi personajul principal din această
piesă de teatru.
- Cine este domnul? întrebă lordul Crowland, facînd semn
spre el.
Jack se întoarse către Wyndham, ridică o sprinceană şi îl
lăsă să răspundă.
- Este fiul fratelui mai mare al lui tata, îl informă
Wyndham pe lordul Crowland.
- Charles? întrebă Amelia.
- John.
Lordul Crowland dădu din cap şi continuă şirul întrebărilor,
adresîndu-i-se tot lui Wyndham:

- Sînteţi sigur de acest lucru?
Puteţi admira şi dumneavoastră portretul, spuse Thomas,
ridicînd din umeri.
- Dar numele dînsului....
- A fost Cavendish la naştere, spuse Jack rapid. Dacă tot
urma să fie subiectul discuţiei, al naibii să fie dacă nu va ocupa
locul de cinste. La şcoală am fost înregistrat cu numele
Cavendish-Audley. Dacă doriţi, puteţi verifica în registrele
şcolare.
- Aici? întrebă Crowland.
- în Enniskillen. Am venit în Anglia de-abia după ce mi-
am încheiat serviciul militar.
- Sînt încîntat, că este rudă de sînge, zise Wyndham. Mai
rămîne să verificăm dacă este aşa din punct de vedere legal.
Jack se uită la el surprins. Era prima dată cînd îl recunoştea
public drept rudă cu el.
Contele nu mai comentă. Cel puţin nu direct. Spuse doar
foarte încet:
- Bine, dar este un dezastru, apoi merse la fereastră.
Aici nu mai spuse nimic.
Nici ceilalţi din încăpere nu au mai vorbit.
La scurt timp apoi, pe un ton foarte furios, dar scăzut,
contele comentă:
- Am semnat contractul de bună credinţă, spuse el, privind
tot afară, spre peluză. Acum douăzeci de ani, am semnat acel
contract.
Nimeni nu scoase un cuvînt.
El se întoarse brusc:
- Mă înţelegi? se uită el fix la Wyndham. Tatăl tău a venit
la mine cu planurile lui, eu le-am acceptat pe toate, crezînd că tu
258 JULIA QUINN
eşti moştenitorul titlului său de duce. Ea trebuia să devină

ducesă. Ducesă! Chiar crezi că mi-aş fi dat fata prin semnătură,
dacă aş fi ştiut că nu eşti decît un...un...
Unul exact ca mine, ar fi vrut să spună Jack. Dar de data
aceasta doar, nu i se păru nici locul, nici momentul pentru o
asemenea năzdrăvănie.
Apoi Wyndham - Thomas, se hotărî Jack să-l numească aşa
dintr-o dată - se uită la bătrînul conte şi-i spuse:
- Puteţi să-mi spuneţi domnul Cavendish, dacă vă este pe
plac. Dacă estimaţi că asta vă va obişnui cu ideea.
Era exact ce ar fi dorit să-i spună Jack. Dacă ar fi fost în
locul lui Thomas. Dacă s-ar fi gîndit el primul la asta.
Dar contele nu se lăsă intimidat de sarcasmul replicii. îl
privea pe Thomas cu o furie care-1 făcu să tremure în clipa cînd
i-a spus şuierat:
- Nu voi permite nimănui să-mi înşele fiica. Dacă nu
dovedeşti că eşti adevăratul duce de Wyndham, după lege, poţi
să consideri logodna nulă şi încheiată.
- Cum doriţi, spuse scurt Thomas. Nu continuă să se certe,
dar nici nu dădu vreun semn că doreşte să se lupte pentru
logodnica sa.
Jack o privi pe lady Amelia, apoi îşi mută privirea. Erau
anumite lucruri, anumite sentimente pe care un gentleman nu le
putea urmări.
Cînd se întoarse cu spatele, se trezi faţă în faţă cu contele.
Tatăl ei. Bărbatul stătea cu degetul îndreptat spre pieptul lui.
Dacă aşa stau lucrurile, începu el, dacă tu eşti adevăratul
duce de Wyndham, atunci înseamnă că tu te vei căsători cu ea.
Existau puţine lucruri care să-l reducă la tăcere pe Jack
Audley. Dar cel de acum, totuşi, chiar o făcu.
Cînd şi-a recăpătat glasul, după un sunet oribil, probabil
ieşit din gît şi asemănător cu înecul pe uscat, reuşi să spună doar

atît:
- Oh, nu.
- Oh, ba da, îl avertiză Crowland. Te vei căsători cu ea,
chiar dacă ar trebui să te duc cu forţa la altar, ameninţîndu- te
cu baioneta la spate.
- Tată, strigă cumplit lady Amelia. Nu poţi să faci asta.
Crowland o ignoră complet pe fiica sa.
- Fata mea este logodită cu ducele de Wyndham şi cu
ducele de Wyndham se va căsători.
- Eu nu sînt ducele de Wyndham, zise Jack, recuperîndu-
şi puţin firea.
- Nu încă. Poate niciodată. Dar eu voi fi prezent cînd
adevărul va ieşi la suprafaţă. Şi voi avea grijă ca ea să se mărite
cu bărbatul potrivit.
Jack îşi luă măsuri de precauţie. Lordul Crowland nu era un
bărbat plăpînd şi, cu toate că nu emana aceeaşi forţă ca
Wyndham, cu siguranţă îşi cunoştea valoarea, precum şi
locul.în societate. Cu nici un preţ el nu ar permite ca fiicei lui să
i se facă o nedreptate.
Jack respecta acest lucru. Dacă el ar avea o fată,
presupunea că şi el ar face acelaşi lucru. Dar nu, el spera că nu
va face asta pe seama unui bărbat nevinovat.
Se uită spre Grace. Doar o clipă. Practic pe furiş, dar
surprinse în ochii ei acea expresie a groazei provocată de scena
care se desfăşura.
Nu o să renunţe la ea. Pentru nici un afurisit de titlu, şi cu
siguranţă nu doar pentru ca să onoreze contractul de căsătorie al
altcuiva.
- Asta este o nebunie, zise Jack, privind disperat prin
cameră. Nu-i venea să creadă că era singurul de acolo care
260 JULIA QUINN
vorbea în apărarea sa. Eu nici măcar nu o cunosc.

- Aceasta ar fi cea mai neînsemnată problemă, zise
Crowland morocănos.
- Sînteţi nebun, exclamă Jack. Nu mă voi căsători cu ea. O
privi repede pe Amelia, apoi îşi dori să nu o fi făcut. Mă
scuzaţi, domnişoară, şopti el politicos. Nu trebuie să o iei
personal.
Ea îşi răsuci brusc capul, parcă pentru a masca durerea. Nu
era un da, nici un nu, ci mai degrabă o recunoaştere tacită, genul
acela de mişcare pe care o faci cînd nu mai eşti în stare să
reacţionezi în alt fel.
Pe Jack îl sfîşie de-a dreptul.
Nu, îşi zise el. Nu este responsabilitatea ta. Nu trebuie să
restabileşti tu ordinea lucrurilor.
Nimeni dintre cei prezenţi nu scotea un cuvînt în apărarea
lui. Pe Grace o înţelegea, fiindcă ea nu era în postura să se
exprime, dar, Doamne, ce făcea Wyndham? Oare chiar nu-i
păsa deloc cum Crowland încerca să-i predea logodnica
altcuiva?
Ducele stătea acolo, ca o stană de piatră, aruncînd flăcări
pe ochi dintr-un motiv pe care Jack habar nu avea cum să-l
identifice.
- Nu eu am decis asupra acestei căsătorii, zise Jack. Nu eu
am semnat contractul. Cu siguranţă acest lucru trebuia să
însemne ceva.
- Nici el nu a facut-o, răspunse Crowland, facînd semn cu
capul în direcţia lui Wyndham. Tatăl lui a facut-o.
- în numele lui, strigă Jack enervat.
- Aici vă înşelaţi, domnule Audley. în contract nu este
specificat numele lui. Fiica mea, Amelia Honoria Rose, trebuie
să se cunune cu cel de-al şaptelea duce de Wyndham.
- Chiar aşa? veni intervenţia lui Thomas.

- Dar nu ai citit documentele? întrebă Jack.
- Nu, spuse simplu Thomas. Nu am considerat că este
necesar.
- Sfinte Doamne, exclamă Jack. Am nimerit în mijlocul
unei adunături de idioţi.
Nimeni nu l-a contrazis, observă el. Se uita disperat spre
Grace, care trebuia să fie singura persoană sănătoasă dintre toţi
locuitorii acelui castel. Doar că ea îi ocolea privirea.
Gata, era de ajuns. Trebuia să pună punct. Se îndreptă de
spate şi-l privi pe lordul Crowland cu multă duritate.
- Domnule, spuse el. Eu nu mă voi căsători cu fiica
dumneavoastră.
- Oh, ba da, o vei face.
De data aceasta nu vorbise Crowland. Era Thomas, care
traversa camera, mînat de o furie oarbă. Nu se opri decît cînd
ajunseră aproape nas în nas.
- Ce ai spus? întrebă Jack, convins că nu l-a auzit bine.
Din cîte a văzut el, deşi, recunoştea, nu văzuse prea multe, părea
că Thomas chiar o plăcea pe micuţa lui logodnică.
262 JULIA QUINN
- Această femeie, spuse Thomas, apropiindu-se de

Amelia, şi-a petrecut întreaga viaţă pregătindu-se să devină
ducesă de Wyndham. Nu voi permite să-i distrugi viaţa şi să o
laşi în lacrimi.
Toţi cei din cameră amuţiseră.
Cu excepţia Ameliei, care părea că mai are puţin şi cade
din picioare.
- Mă înţelegi?
Iar Jack...Bine, el era Jack, iar acum ridică doar o
sprinceană, apoi se strîmbă, deşi a intenţionat să pară un zîmbet,
dar nu ieşi decît o grimasă nesinceră. îl privi în ochi pe Thomas.
-Nu.
Thomas nu spuse nimic.
- Nu, nu înţeleg, repetă Jack ridicînd din umeri. Scuze.
Thomas îl privi cîteva secunde, apoi răbufni:
- Cred că te voi ucide.
Lady Amelia scoase un ţipăt ascuţit şi sări spre Thomas cu
cîteva secunde înainte ca el să-şi înceapă atacul asupra lui Jack.
Poţi să-mi furi viaţa, urlă Thomas, căutînd să se
debaraseze de mîinile ei. Poţi să-mi furi chiar şi numele, dar
Dumnezeu îmi este martor că nu le vei fura pe ale ei.
- Dar ea are deja un nume, zise Jack. Este Willoughby. Şi,
pentru numele lui
Dumnezeu, este fiica unui
conte. Va
. _, fyndham, spuse Thomas plin

de furie, atunci îţi vei onora angajamentele.
- Dacă eu sînt duce de Wyndham, nu poţi să-mi spui tu ce
să fac.
- Amelia, i se adresă Thomas calm, dă-mi drumul la braţ.

Ea se chinui, ba chiar reuşi să-l tragă puţin înapoi.
- Nu cred că este o idee prea bună.
Lordul Crowland profită de moment ca să păşească între cei
doi.
- Domnilor, în momentul de faţă totul este o ipoteză. Poate
că ar fi mai înţelept să aşteptăm pînă ce....
Chiar în această clipă Jack îşi văzu scăparea.
- Oricum eu nu aş fi al şaptelea duce, zise el.
- Pardon? spuse Crowland, pe un ton ţîfnos, de parcă Jack
ar fi fost vreun răufăcător şi nu bărbatul pe care se chinuia să-l
oblige să o ia de soţie pe fiica lui.
- Nu aş fi. Jack îşi făcu rapid nişte calcule, punînd cap la
cap toate detaliile din istoricul familiei, pe care le aflase în
ultimele zile. Se uită spre Thomas. Sau aş fi? Pentru că tatăl tău
a fost al şaselea duce. Doar că nu a fost. Ar fi fost el? Dacă
eram eu?
- Despre ce naiba vorbeşti acolo? se impuse Crowland.
Totuşi Jack văzu că Thomas a înţeles întru totul unde
bătea el. Aşa că Thomas spuse:
- Tatăl tău a murit înaintea propriului său tată. Dacă
părinţii tăi au fost căsătoriţi, atunci tu ai fi moştenit, la moartea
celui de-al cincilea duce, eliminîndu-1 pe tatăl meu şi pe mine
de la succesiune în întregime.
- Ceea ce mă face pe mine numărul şase, zise Jack liniştit.
- într-adevăr.
- Asta înseamnă că nu sînt obligat să onorez contractul,
declară Jack. Nici un tribunal din ţară nu m-ar obliga să-l
onorez. Mă îndoiesc totuşi că ar face-o, chiar şi dacă aş fi cel
de-al şaptelea duce.
- Dar tu nu trebuie să te adresezi vreunui tribunal laic,
264 JULIA QUINN
spuse Thomas, ci tribunalului care îţi dictează propriile tale

responsabilităţi morale.
- Doar că eu nu am cerut aşa ceva, spuse Jack.
- Nici eu nu am cerut, replică şi mai blînd Thomas.
Jack nu mai scoase un cuvînt. Parcă simţea că glasul i
s-a înecat undeva în piept, unde deja se ducea o luptă acerbă
pentru aer, din cauza bătăilor de inimă puternice.
Se făcuse atît de cald în cameră, cravata îl strîngea aşa de
tare, iar în acele momente, pe măsură ce viaţa începuse să se
deruleze într-o spirală care ieşise de sub controlul lui, Jack nu
mai ştia sigur decît un singur lucru.
Trebuia să iasă afară.
O căută din priviri pe Grace, dar ea se mişcase de acolo.
Acum stătea alături de Amelia şi o ţinea de mînă.
Nu avea să renunţe la ea. Nu putea. Prima dată în viaţa lui a
găsit pe cineva care-i umplea toate spaţiile goale din inima lui.
Nu ştia cine va fi el, odată ce vor pleca în Irlanda şi aflau
acolo ceea ce toţi credeau că trebuie să găsească. Oricine ar fi
fost el - duce, tîlhar la drumul mare, soldat, escroc - dorea ca ea
să-i fie alături.
O iubea.
O iubea nespus.
Existau un milion de motive pentru care el nu o merita, dar
o iubea. Şi era un ticălos egoist, dar urma să o ia de soţie. Va
găsi el o cale. Oricine ar fi fost sau ce averi ar fi avut.
Poate că era logodit cu Amelia. Probabil că nu era suficient
de versat, ca să înţeleagă toate dedesubturile acestor legi
nescrise - cu siguranţă nu fără contract în mînă şi fără o
persoană care să-i traducă pe limba lui tot hăţişul legilor.
Se va căsători cu Grace. O va face.
Dar, mai întîi trebuia să plece în Irlanda.

Nu se putea căsători cu Grace pînă ce nu va şti cine este,
dar mai mult de atît, nu putea să se însoare cu ea, pînă ce nu-şi
va ispăşi toate păcatele.
Şi putea să facă acest lucru doar în Irlanda.
CAPITOLUL ŞAPTESPREZECE
Cinci zile mai tîrziu, pe mare
Acum nu era prima dată cînd Jack traversa Marea Irlandei.

Nu era nici măcar a doua sau a treia traversare. Se întreba dacă
acea angoasă îl va părăsi vreodată, ori dacă va veni o zi cînd o să
poată privi în jos, spre adîncurile întunecate şi învolburate ale
mării de sub el, fără să se gîndească la tatăl său, care a alunecat şi
a murit în apele acelea.
Chiar şi înainte să-i cunoască pe soţii Cavendish, cînd tatăl
său mai era încă în mintea lui doar o uşoară plăsmuire, i-a
displăcut total traversarea.
Şi totuşi, iată-1. Se sprijinea de balustrada metalică. Nu se
putea abţine, pur şi simplu. Nu putea să ştie că se află pe apă şi
nu priveşte afară. Afară, apoi în jos.
Voiajul acesta a fost unul uşor, cu toate că acest detaliu nu i-
a oferit prea multă alinare. Nu putea spune că se temea pentru
siguranţa lui. Doar că totul i se părea atît de morbid, această
plutire pe deasupra mormîntului uriaş al tatălui său.
Voia să se termine odată. Voia să ajungă odată pe pămînt.
Chiar dacă pămîntul acela se numea Irlanda.
Ultima dată cînd a fost acasă....
Jack strînse bine buzele, apoi închise ochii şi rămase aşa.
Ultima dată cînd a fost acasă a fost pentru a aduce trupul lui
Arthur.
A fost cel mai dificil lucru pe care l-a făcut vreodată în

viaţa lui. Nu doar pentru că inima lui se frîngea mai mult, cu
fiecare milă parcursă şi nici măcar fiindcă îi era groază de clipa
sosirii acasă. Cum putea să dea ochii cu unchiul şi cu mătuşa
lui, cînd le aducea acasă fiul decedat?
Şi de parcă nu ar fi fost totul prea mult, era extrem de greu
să repatriezi un cadavru din Franţa în Anglia şi apoi în Irlanda.
A trebuit să găsească un sicriu, ceea ce i-a fost extrem de
dificil în mijlocul războiului.
- Cererea şi oferta, i-a spus un amic de-al său, după prima
încercare eşuată de a obţine un sicriu. Erau foarte multe cadavre
împrăştiate peste tot. Pe cîmpul de luptă un sicriu era luxul
suprem.
Chiar şi aşa, el a tot insistat şi a urmat literă cu literă
instrucţiunile pe care antreprenorul de pompe funebre i le-a
oferit, umplînd sicriul de lemn cu rumeguş, după care l-a sigilat
cu smoală.
Chiar şi aşa mirosul a răzbătut pînă la urmă, iar pînă să
ajungă în Irlanda, nici un vizitiu nu voia să-i ia încărcătura. A
trebuit să cumpere o căruţă cu totul, ca să-l aducă acasă pe vărul
său.
Drumul spre casă i-a dat peste cap şi propria viaţă. Armata
i-a refuzat cererea de a i se permite să transporte cadavrul, aşa
încît a fost obligat să-şi întrerupă contractul cu armata. Era un
preţ mic pe care l-a plătit, doar ca să poată face acest ultim
serviciu pentru familia sa.
Evident că asta a însemnat să părăsească o poziţie pentru
care era exact omul potrivit. Şcoala a fost o nenorocire, eşecuri
după eşecuri. A reuşit să se strecoare cu greu, în cea mai mare
parte şi cu ajutorul lui Arthur, care, văzîndu-i frămîntările, i-a
268 JULIA QUINN
venit în ajutor binevoitor.

Dar universitatea - vai de lume, nici acum nu-i venea să
creadă că a fost încurajat să o urmeze. El a ştiut că va fi un
dezastru, dar băieţii de la Portora Royal mergeau mai departe, la
universitate. Pur şi simplu. Dar Arthur era cu un an în urma lui
şi fără el, Jack nu a mai avut nici o şansă.
Eşecul ar fi fost mult prea umilitor, aşa că a făcut tot
posibilul ca să fie dat afară. Nu că i-a trebuit un efort de
imaginaţie ca să cauţe calea de a se purta într-o manieră care nu
se potrivea cu statutul de student la Trinity College.
A revenit acasă, presupunîndu-se că se simţea dezonorat,
apoi s-a decis că se va descurca foarte bine în armată. Şi aşa s-a
înrolat. Fusese pentru el locul ideal. în cele din urmă un loc în
care putea să reuşească şi să muncească nu neapărat înconjurat
de cărţi, documente şi stilouri.
Nu se punea problema că nu era inteligent. Pur şi simplu
detesta cărţile, hîrtia şi stilourile. Toate îi dădeau dureri de cap.
Se terminase şi cu asta, iar acum era aici, pe drumul înapoi
spre Irlanda, pentru prima dată de la oficierea serviciului
funerar pentru Arthur, iar acum avea şansa să devină duce de
Wyndham, ceea ce i-ar putea asigura o viaţă plină de cărţi,
documente şi stilouri.
Şi dureri de cap.
Se uită spre stînga lui şi îl văzu pe Thomas stînd la pupa
alături de Amelia. îi arăta spre ceva - probabil spre 6 pasăre,
fiindcă Jack nu vedea nimic altceva interesant. Amelia surîdea,
probabil nu din tot sufletul, dar suficient măcar cît să uşureze
sentimentul de vinovăţie pe care-1 resimţea Jack pentru scena
de la Belgrave, cînd el a refuzat să se însoare cu ea.
Nu putea spune că ar fi putut proceda altfel. Oare ei chiar
credeau că el era atît de nebun să-şi dea ochii peste cap şi să

spună: oh, da, daţi-mi pe oricine! Eu voi veni direct la biserică
şi vă voi rămîne recunoscător.
Nu că ar fi fost vreo problemă cu lady Amelia. De fapt se
putea ajunge la o partidă chiar inferioară ei, dacă se punea
problema obligativităţii unei căsătorii, iar dacă el nu ar fi
cunoscut-o pe Grace...
Poate că ar fi fost dispus să o ia.
Auzi că se apropie cineva, iar cînd se întoarse, ea apăruse
acolo, ca şi cînd gîndurile lui ar fi chemat-o.
îşi lăsase boneta în cabină, iar acum părul negru îi flutura,
mîngîiat de briză.
E foarte plăcut aici, spuse ea, rezemîndu-se de balustradă,
aşa cum l-a văzut pe el că face.
El dădu din cap. Nu o văzuse de prea multe ori în această
traversare. Văduva a ales să rămînă în cabina ei, iar Grace era
obligată să se ocupe de ea. Nu se plîngea, desigur. Ea nu se
plîngea niciodată, iar adevărul era că Jack presupunea că nici nu
avea multe motive să se plîngă.
Era totuşi slujba ei, era datoare să stea alături de văduvă.
Totuşi, nu-şi putea imagina o meserie mai puţin digerabilă. El
ştia că într-o asemenea poziţie el nu ar fi putut rămîne deloc.
Curînd, îşi spunea el, curînd va fi şi ea liberă. Vor fi
căsătoriţi, iar Grace nu va trebui să o mai vadă vreodată pe
văduvă, dacă asta dorea. Lui Jack nu-i păsa că bătrîna era bunica
lui. Era o femeie rea, egoistă, iar el nu avea intenţia să mai
schimbe nici un cuvînt cu ea, odată ce afacerea aceasta va fi
încheiată.
Dacă se dovedea că el este ducele, al naibii să fie dacă nu
va cumpăra acea fermă din Hebride, apoi va veni să o ia cu el.
270 JULIA QUINN
Iar dacă nu o va cumpăra, avea de gînd să o ia pe Grace de

mînă, să plece de la Belgrave şi să nu se mai uite în urma lor.
Era un vis fericit, dacă e să spunem adevărul.
Grace privi în jos, urmărind apa.
- Nu e ciudat, gîndea ea cu voce tare, cît de repede pare că
avansăm.
- Vîntul vine din direcţia care trebuie, zise el, după ce se
uită în sus, la vele.
- Ştiu. Desigur că acesta este motivul. Zîmbi. Doar că eu
nu am mai fost niciodată pe o corabie.
- Niciodată? I se părea greu de imaginat.
- Nu aşa, spuse ea. Părinţii mei m-au luat odată cu ei pe
lac, dar a fost doar de plăcere. Se uită iar în jos, la valurile care
se spărgeau de carenă. Niciodată nu am văzut apa dizlocîndu-se
atît de rapid. îmi vine să mă aplec şi să-mi cufund mîna în ea.
- Este rece, spuse Jack.
- Da, este, desigur. Grace se aplecă spre exterior, iar acum
părea că vrea să prindă adierea vîntului pe obraji.
- Totuşi, mi-ar plăcea să o ating.
El ridică din umeri. Poate ar trebui să fie mai volubil, mai
ales cu ea, dar acum privea în zare şi i se părea că zăreşte la
orizont o limbă de pămînt. Stomacul începuse să-l supere şi să-l
înjunghie.
- Te simţi bine? îl întrebă Grace.
- Sînt bine.
- Te-ai înverzit la faţă. Suferi de rău de mare?
Ar fi vrut el. Nu avea niciodată rău de mare. Pămîntul din
depărtare îi provoca lui rău. Nu voia să se întoarcă acolo. Se
trezise în miez de noapte, aşa cum stătea întins pe patul îngust şi
era lac de transpiraţie.
Trebuia să se întoarcă. Ştia că trebuie. Dar o mare parte din

el ar fi dat bir cu fugiţii.
Percepu respiraţia lui Grace, iar cînd o privi, văzu că arăta
cu mîna în depărtare, iar faţa i s-a luminat de entuziasm.
Posibil ca acesta să fie pentru el cel mai frumos lucru văzut
vreodată.
- Acela este Dublin? întrebă ea. Acolo?
- Este portul, spuse el. Oraşul propriu zis este puţin mai la
interior.
Ea îşi tot întindea gîtul, ca să vadă mai bine, mişcîndu- se
cînd la stînga, cînd la dreapta, iar acest lucru ar fi părut foarte
nostim, dacă el nu ar fi fost într-o dispoziţie foarte proastă.
Oricum îi era imposibil să vadă ceva de la o distanţă atît de
mare.
- Am auzit că este un oraş încîntător, zise ea.
- Sînt şi multe distracţii aici.
- Ce păcat. Presupun că noi nu vom putea sta prea mult
timp aici.
- Nu. Văduva este nerăbdătoare să plecăm mai departe.
- Tu nu eşti? întrebă ea.
La această întrebare el trase adînc aer în piept şi se frecă la
ochi. Era obosit, era nervos şi i se părea că se îndreaptă
spre locul prăbuşirii lui.
- Nu, spuse el. Ca să fiu sincer, aş fi mulţumit să rămîn
aici, pe nava aceasta, sprijinit de balustradă, tot restul vieţii.
Grace se întoarse spre el şi-l privi mîhnită.
- Cu tine, adăugă el blînd. Aici, lîngă balustradă, cu tine.
Jack îşi întoarse privirea spre depărtări. Portul Dublin
se vedea deja ceva mai intens pe linia orizontului. Curînd vor
putea să vadă clădiri şi alte corăbii.
272 JULIA QUINN
Undeva, în stînga lui îi auzea discutînd pe Thomas şi

Amelia. Şi ei arătau spre largul mării, urmărind cum portul se
tot apropia sub ochii lor.
Jack înghiţi. Nodul din stomac se mărea şi el. Doamne, cît
de amuzant era. Iată-1 aici, întors în Irlanda, forţat să dea ochii
cu familia lui, pe care a dezamăgit-o cu mulţi ani în urmă. Şi
dacă asta nu era suficient de tragic, era posibil să se vadă
botezat duce de Wyndham, situaţie pentru care nu era absolut
deloc calificat.
Apoi, fiindcă nici o rană nu poate apărea în afara unei
insulte, trebuia să facă faţă acestei situaţii oribile chiar în
compania văduvei.
Voia să rîdă. Era caraghios. Trebuia să fie caracghis. Dacă
nu era caraghios, atunci ar fi făcut mai bine să se pună pe plîns.
Totuşi, el chiar nu putea să rîdă. Privi spre Dublin, care se
întindea din ce în ce mai vizibil
Era prea tîrziu ca să rîdă.
Cîteva ore mai tîrziu, la hanul Queen’s Arms, Dublin
- Nu este deloc prea tîrziu!

- Doamnă, spuse Grace, pe cît de calmă putea să mai fie,
căutînd să o îmbuneze. Este trecut de ora şapte. Toţi sîntem
flămînzi şi obosiţi, iar drumurile sînt prea întunecoase şi nu le
cunoaştem.
- Noi nu, dar el le cunoaşte, replică furioasă văduva, facînd
semn cu capul spre Jack.
- Sînt obosit şi îmi este foame, veni imediat replica lui
Jack. Şi mulţumită dumneavoastră, nu mai călătoresc pe
drumuri în lumina lunii.
Grace îşi muşcă buza. Erau deja pe drum de peste trei zile
şi puteai să localizezei practic pe hartă avansul lor spectaculos

doar dacă urmăreai cît de ţîfnos devenise Jack. Cu flecare milă
care îi apropia de Irlanda, el mai deznoda un nod din şnurul
răbdării. Devenise tăcut şi retras, cu totul diferit de bărbatul pe
care îl cunoştea.
Bărbatul de care s-a îndrăgostit.
Au debarcat în portul Dublin după amiaza tîrziu, iar pînă
cînd şi-au luat toate bagajele şi s-au îndreptat spre oraş, deja se
făcuse vremea pentru cină.
Grace nu a reuşit să mănînce prea mult la bordul corăbiei,
iar acum, cînd a ajuns din nou cu picioarele pe teren solid şi nu
se mai balansa nimic sub ea, i se făcuse o foame de lup. Ultimul
lucru pe care voia să-l facă în aceste momente era să se îmbarce
într-o trăsură spre Butlersbridge, micuţul sat din ţinutul Cavan,
locul unde crescuse Jack.
Dar văduva nu avea nevoie de alt argument, în afară de
propria-i persoană. Deja stăteau toţi şase în faţa intrării unui
han, iar ea încerca să dicteze viteza şi direcţia călătoriei lor.
- Tu nu vrei să vezi această chesiune rezolvată o dată
pentru totdeauna? îl întrebă văduva pe Jack.
- Nu chiar, veni răspunsul lui insolent. Nu atît de mult cum
îmi doresc pe o farfurie o felie de plăcintă cu came şi o halbă de
bere. Jack se întoarse spre ceilalţi, iar Grace simţi un cuţit în
inimă, cînd îi văzu privirea. Parcă era bîntuit, dar ea nu putea
ghici de către cine.
Oare ce demoni îl aşteptau aici? De ce trecuse atîta timp de
la ultima lui vizită? Ei Jack i-a povestit că a avut o copilărie
fericită, că şi-a adorat familia adoptivă şi că nu i- ar fi schimbat
pentru nimic în lume. Nu asta îşi doreşte fiecare? Oare acum nu
voia să revină acasă? El chiar nu înţelegea ce norocos era că mai
274 JULIA QUINN
are o casă unde să se întoarcă?

Grace ar fi dat orice pentru asta.
- Miss Eversleigh, zise Jack, înclinîndu-se curtenitor. Lady
Amelia.
Cele două domnişoare au făcut şi ele cîte o reverenţă,
urmărindu-1 cum pleacă.
- Cred sincer că a punctat foarte bine, comentă Thomas.
Cina mi se pare o idee infinit superioară aceleia de a petrece o
noapte întreagă pe drumuri.
Văduva întoarse capul spre el şi-i aruncă o privire
sfredelitoare:
- Să nu se înţeleagă că eu încerc să întîrzii momentul
inevitabil, zise Thomas. Chiar şi ducilor-lăsaţi-fară-avere-în
curînd li se face foame cîteodată.
Lordul Crowland rîse cu poftă.
- Aici te-a întrecut, Augusta, spuse el cu jovialitate, apoi
merse spre intrarea în han.
- Eu voi lua cina în camera mea, anunţă văduva. Tonul ei
era provocator, de parcă s-ar fi aşteptat ca vreunul dintre ei să
protesteze, dar, desigur, se înşelă. Miss Eversleigh, urlă ea
imediat, te aştept să-mi fii de ajutor în cameră.
Grace oftă supusă şi dădu să o urmeze.
- Nu, zise Thomas.
- Nu? repetă văduva şi se vedea pe ea că s-a transformat
într-o stană de piatră.
Grace se întoarse spre Thomas şi îl privi întrebător. Oare ce
a vrut să spună cu asta? Nu era nimic neobişnuit în ordinele date
de văduvă. Grace era doamna ei de companie. Ea a fost angajată
pentru a presta exact acest gen de servicii.
Thomas o privea pe bunica sa cu gîndul de a o înfrunta şi
colţurile gurii i se ridicau imperceptibil într-un surîs subversiv,

dar timid.
- Grace va lua cina cu noi. In sufragerie.
- Dar este doamna mea de companie, zise văduva printre
dinţi.
- Nu mai este.
Grace îşi ţinu răsuflarea pe tot parcursul acestui schimb de
replici periculos. Situaţia dintre Thomas şi bunica lui nu a fost
niciodată una cordială, dar de data aceasta se părea că a depăşit
cu mult orice tipare. Thomas avea aerul că se distrează de
minune.
- Cum încă nu am fost îndepărtat din poziţia pe care o
ocup, continuă el calm, punînd accent pe fiecare cuvînt, mi- am
luat libertatea de a stabili cîteva prevederi de ultim moment.
- Ce naiba tot spui acolo? întrebă văduva.
- Grace, zise Thomas, acum întors cu faţa spre ea; în ochii
lui se reflectau toate amintirile frumoase şi o prietenie sinceră.
Oficial eşti absolvită de îndatoririle pe care le-ai avut faţă de
bunica mea. Cînd te vei întoarce acasă, vei găsi o căsuţă, care
va avea pe contract numele tău, împreună cu ceva fonduri
suficiente, care să-ţi ofere un venit pentru tot restul vieţii tale.
- Eşti nebun? scuipă văduva furioasă.
Grace se uita la el complet şocată.
- Asta ar fi trebuit să fac încă de demult, zise el. Am fost
atît de egoist. Nu mi-am imaginat să trăiesc cu ea - smuci capul
în direcţia bătrînei ducese - fără ca tu să fii acolo şi să ai rolul
de tampon între mine şi ea.
- Nu ştiu ce să spun, şopti Grace.
- Normal, eu aş indica un ’’mulţumesc”, dar cum ştiu că
eu trebuie să-ţi mulţumesc ţie, cred că mi-ar ajunge şi un ’’eşti
276 JULIA QUINN
un prinţ printre bărbaţi”

Grace reuşi să mai schiţeze un zîmbet, înainte să şoptească:
- Eşti un prinţ printre bărbaţi.
- Mereu mi-a plăcut să aud asta, zise Thomas. Acum, ai
bunăvoinţa şi plăcerea să iei cina împreună cu noi?
Grace se întoarse spre văduvă şi o văzu că se face roşie ca
focul de furie.
- Tîrfuliţă profitoare ce eşti, îi aruncă ea în obraz. Crezi că
nu ştiu ce eşti? Crezi că te-aş mai primi în casa mea de acum
încolo?
Grace o privi de-a dreptul şocată, apoi spuse:
- Tocmai mă pregăteam să spun că mi-aş oferi serviciile
ca doamnă de companie pentru tot restul călătoriei, fiindcă nu
mi-aş permite să părăsesc postul actual fără să acord un preaviz
corespunzător şi de bun simţ, dar cred că acum încep să
reflectez mai mult la asta. Se întoarse spre Amelia şi căută să-şi
păstreze mîinile libere pe lîngă corp.
Tremura. Nu ştia sigur dacă de şoc sau de încîntare, dar
tremura ca varga.
- Pot să împart camera cu tine, în seara aceasta ? o întrebă
pe Amelia. Fiindcă era evident pentru toată lumea că nu mai
avea ce să caute în camera văduvei.
- Desigur, răspunse prompt Amelia. O luă de braţ pe
Grace: hai să mergem la cină acum.
A fost, după cum şi-a amintit Grace ulterior, cea mai bună
plăcintă cu came pe care a gustat-o vreodată.
Cîteva ore mai tîrziu Grace se afla în cameră cu Amelia, iar
aceasta dormea dusă, în timp ce ea privea pe fereastră.
Grace a încercat să adoarmă, dar mintea îi era încă
tumultuoasă după gestul uimitor de generos, pe care l-a făcut
Thomas pentru ea. în plus se întreba oare unde s-a dus Jack - nu
a luat cina cu ei, iar cînd Thomas şi Amelia au coborît, nici
Unul dintre ei nu părea să ştie ce s-a întîmplat cu el.
Nostim detaliu, dar Amelia sforăia.
Grace admira fericită Dublinul de la fereastra ei. Nu se
aflau în centrul oraşului, dar străzile erau încă destul de
aglomerate, cu localnici care mergeau la treburile lor şi o
mulţime de călători care forfoteau intrînd sau ieşind din port.
Era ciudat, acest sentiment necunoscut al libertăţii. Nici
acum nu-i venea să creadă că se află aici, în acelaşi pat cu
Amelia şi nu ghemuită pe un fotoliu incomod, la marginea
patului văduvei.
Cina a fost o ocazie cu multă veselie. Thomas era în toane
excelente, dată fiind situaţia lui viitoare. Nu a mai pomenit
nimic de darul lui generos, dar Grace ştia de ce a făcut acel gest.
Dacă se va dovedi că Jack este adevăratul duce - iar Thomas era
sigur că aşa se va întîmpla - atunci ea nu va mai putea să rămînă
la Belgrave.
Să mai sufere încă o dată o decepţie, cu care să trăiască tot
restul vieţii - asta nu mai putea să suporte.
Thomas ştia că ea s-a îndrăgostit de Jack. Chiar dacă nu a
spus-o clar, el o cunoştea foarte bine ca să ştie că era adevărat.
Trebuia să o cunoască. Era o minune că s-a oferit să-i facă un
cadou generos, mai ales că ea urma să plece şi mai mult de atît,
chiar se îndrăgostise de bărbatul care putea fi cauza prăbuşirii
lui financiare....
Lacrimile se adunau în ochii ei doar cînd se gîndea la toate
acestea.
Aşadar acum era independentă. O femeie independentă! Ii
plăcea cum sună. Va putea să doarmă pînă la douăsprezece în
278 JULIA QUINN
flecare zi. Va putea să citească multe cărţi. Avea de gînd să

lîncezească, într-un val de lene, măcar cîteva luni, apoi va găsi
ceva constructiv de făcut în tot timpul pe care-1 avea la
dispoziţie.
Poate că se va implica şi în acţiuni caritabile. Sau, poate că
va învăţa să picteze în acuarelă.
Avea rezonanţă decadentă. Dar suna perfect.
Şi va fi cam singuratică.
Nu, se decise ea, îşi va face prieteni. Avea multe prietene în
comitat. Era bucuroasă că nu mai trebuia să plece din
Lincolnshire, chiar dacă asta însemna că de multe ori va merge
pe aceleaşi drumuri şi-l va întîlni pe Jack.
în Lincolnshire se simţea acasă. Cunoştea pe toată lumea,
iar toţi o cunoşteau pe ea. Reputaţia ei nu va fi pusă la îndoială,
chiar şi dacă îşi va întemeia un cămin singură. Va reuşi să
trăiască în linişte şi va fi respectată.
Vor urma numai lucruri bune.
Dar va fi singură.
Nu. Nu va fi singură. Va avea fonduri. Va putea să o
viziteze pe Elizabeth, care se va mărita cu contele ei şi vor locui
în sud. Va putea să devină membră a unui club al femeilor,
unde îi plăcea nespus mamei ei să fie membră.
S-ar putea întîlni în fiecare marţi după amiază, pentru
discuţii despre artă şi literatură, precum şi despre noutăţile zilei.
Atunci cînd femeile se reuneau la Sillsby, Grace afla că veselia
era extrem de mare şi că se dicutau şi alte subiecte, în afara
celor amintite.
Nu va fi singură.
Va refuza să fie singură.
Privi din nou spre Amelia, care sforăia încet pe perna ei.
Biata de ea. Grace le invidia de multe ori pe surorile

Willoughby, pentru că aveau fiecare un loc sigur în societate.
Erau fetele unui conte, aveau o descendenţă impecabilă şi
zestre generoasă. Sincer, chiar era ciudat că acum viitorul ei
părea foarte bine conturat, în vreme ce viitorul Ameliei era încă
înceţoşat.
De-abia acum începuse ea să înţeleagă că Amelia nu era
mai stăpînă pe soarta ei, decît era ea însăşi. Tatăl ei i-a ales un
soţ înainte cu mult ca ea să înceapă să vorbească, atunci cînd el
nici nu ştia cine va fi ea, cum va arăta. Oare cum ar fi putut să
ştie, privind un copilaş de mai puţin de un an, dacă va fi sau nu
potrivită pentru viaţa de ducesă?
Toată viaţa ei Amelia a fost blocată, aşteptîndu-1 pe
Thomas, care trebuia să se adune şi să o ceară de soţie.
Dar chiar şi dacă nu se va căsători cu nici unul dintre ducii
de Wyndham, tot se va simţi forţată să urmeze cu sfinţenie
doleanţele tatălui său.
Grace se întoarse la fereastră, cînd auzi zgomot pe hol.
Erau clar paşi.
Un bărbat. Nu se putea abţine să nu meargă la uşă, aşa că o
întredeschise puţin şi privi afară.
Era Jack.
Părea şifonat, obosit şi se citea suferinţa pe chipul lui. Se
chinuia să citească pe tocul uşilor numerele camerelor, evident
căutînd-o pe a sa.
Grace-doamna-de-companie s-ar fi putut retrage în cameră,
dar Grace-femeia-proaspăt-independentă era puţin mai
îndrăzneaţă, aşa că făcu un pas în afara camerei şi-i spuse pe
nume, în şoaptă.
El ridică privirea. Ochii lui străluceau. Grace îşi aminti în
280 JULIA QUINN
fugă că era înveşmîntată doar în cămaşa de noapte. Aceasta nu

constituia totuşi nici un risc; de fapt, aşa era mult mai acoperită
decît ar fi fost, dacă purta o rochie de seară. Chiar şi aşa, îşi
strînse braţele pe lîngă corp şi avansă spre el.
- Unde ai fost? şopti ea întrebarea.
- Puţin pe aici, puţin pe dincolo, zise el ridicînd din umeri.
Am vizitat fostele vizuini.
Ceva din glasul lui radia nelinişte.
- Chiar aşa? întrebă ea.
- Nu, zise el. O privi, apoi se frecă la ochi. Am fost exact
peste drum. Am mîncat plăcintă cu came.
Ea surise.
- Şi ţi-ai băut berea la halbă?
- De fapt, am băut două halbe. Zîmbi în felul acela al lui,
ştrengăresc, facînd eforturi mari să-şi alunge oboseala de pe
faţă. Mi-a fost dor de ea.
- De berea irlandeză?
- Băuturile englezeşti sînt porcării, în comparaţie cu asta.
Grace simţi cum o cuprinde o căldură plăcută. în ochii lui
puteai citi acum veselia, iar aşa ceva nu mai văzuse la el de
cîteva zile. Era totuşi ciudat - pînă acum ea a crezut că va fi o
tortură să stea aproape de el, să fie cu el, să-i audă vocea şi să-l
vadă zîmbind. Dar acum se simţea total fericită. Şi liniştită.
Nu suporta să-l vadă nefericit. Avea nevoie să-l vadă că
este el însuşi. Chiar dacă el nu putea să fie al ei niciodată.
- Nu ar trebui să stai aici, aşa, zise el.
- Nu. Ea dădu din cap, dar nu se mişcă din loc.
El se uită la cheia pe care o ţinea în mînă şi zîmbi.
- Nu-mi pot găsi camera.
Grace luă cheia din mîna lui şi citi numărul scris pe ea.
- Paisprezece, spuse ea. Holul nu este prea luminat.

El dădu din cap afirmativ.
- Trebuie să fie pe parfea aceasta, îi spuse ea, facîndu-i
semn mai departe, pe hol. Am trecut pe lîngă ea cînd am intrat
mai devreme.
- Camera ta este în regulă? întrebă el. Este suficient de
mare pentru tine şi bătrînă?
Gface tresări. El nu ştia. A uitat complet să-i spună. Jack
era deja plecat cînd Thomas i-a dăruit o căsuţă.
- Nu stau cu văduva, zise ea, dar nu lăsă să se vadă
entuziasmul pe chipul ei. Am....
- Vine cineva, şopti el urgent şi într-adevăr, de pe scări se
auzeau voci şi paşi.
El o conduse spre camera ei.
- Nu, nu pot, spuse ea şi se opri. Amelia este acolo.
- Amelia? Dar de ce ar fi....mormăi ceva, apoi o trase de
mînă după el. Spre camera 14.
CAPITOLUL OPTSPREZECE
Trei minute, îşi zise Jack, în clipa cînd reuşi să închidă uşa.
Fiindcă, să fim serioşi, nu-şi imagina că va putea rezista mai mult
de atît. Nu cînd ea era îmbrăcată în cămaşă de noapte. Ce chestie
urîtă, zău aşa, îşi zise el, materialul este aspru, iar cămaşa este
închisă în nasturi pînă sub bărbie, mă rog, era o cămaşă de
noapte.
Iar ea era Grace.
- Nu-ţi va veni să crezi ce s-a întîmplat, spuse ea.
- Evident, începutul pare palpitant, recunoscu el, doar că,
după cîte mi s-au întîmplat în ultimele două săptămîni, vreau să
mă consider dispus să cred aproape orice. Jack zîmbi sincer.
Două halbe de bere irlandeză de calitate l-au mai muiat puţin.
Apoi ea îi spuse cea mai uluitoare poveste. Thomas i-a dăruit
o căsuţă şi un venit. Grace era acum o femeie independentă. Era
liberă şi nu o mai servea pe văduvă.
Jack aprinse lampa din camera lui, ascultînd-o cum
povesteşte entuziasmată. O umbră de gelozie îl copleşi, nu fiindcă
nu ar fi fost de acord ca ea să primească daruri din partea altor
bărbaţi - era de părere că îşi cîştigase cu vîrf şi îndesat orice ar fi
considerat ducele că poate să-i ofere.
Cinci ani cu văduva - Doamne fereşte, ar trebui să i se acorde
şi un titlu nobiliar, ca recompensă pentru cît a îndurat. Nimeni nu
a făcut mai multe pentru Anglia.
284 JULIA QUINN
Nu, gelozia lui izvora din alte surse, fundamentale.

Percepea voioşia din glasul ei, iar odată ce a alungat întunericul,
a şi văzut această fericire în ochii ei. Pur şi simplu, considera că
nu se cuvine ca altcineva să-i ofere aceste lucruri.
El ar fi vrut să i le ofere. El dorea să-i vadă în ochi acele
licăriri. Voia ca el să fie originea zîmbetului ei.
- Chiar şi aşa, va trebui să merg cu voi la Cavan, spunea
Grace. Nu pot să rămîn aici singură şi nici nu vreau să o las pe
Amelia singură. Toate acestea au căzut foarte greu pe capul ei,
ştii.
Cînd îl privi, ca să caute confirmare, el îi răspunse dînd
uşor din cap. Adevărat, el nu prea se mai gîndea acum la
Amelia, asta dovedind cît era de egoist.
Precis va fi foarte greu cu văduva zilele acestea, continuă
Grace. Era furioasă-foc.
- îmi imaginez, şopti Jack.
Oh, nu, spuse ea, facînd ochii mari. A fost ceva
extraordinar, chiar şi pentru ea.
El cîntări cele spuse de ea.
- Nu sînt sigur dacă trebuie să-mi pară rău sau să mă simt
uşurat pentru faptul că am ratat toată faza.
- Poate este mai bine că nu ai fost de faţă, zise Grace,
strîmbîndu-se puţin. A fost cît se poate de nepoliticoasă.
El tocmai se pregătea să adauge că îi era dificl să şi-o
imagineze altfel decît aşa, dar Grace se lumină la faţă şi spuse:
- Ştii, mie nici nu-mi pasă! începu să chicotească şi era
veselia unei persoane care de-abia putea cuprinde amploarea
norocului care dăduse peste ea.
Zîmbi şi el de dragul ei. Fericirea ei era molipsitoare.
Oricum nu avea intenţia să mai trăiască departe de ea şi bănuia
că Thomas nu i-a oferit casa cu intenţia ca ea să locuiască acolo

ca doamna Jack Audley, dar chiar şi aşa, îi înţelegea încîntarea.
Pentru prima dată în mulţi ani, Grace avea ceva care să-i
aparţină.
Iartă-mă, spuse ea, la fel de zîmbitoare ca mai devreme.
Nu cred că ar trebui să mă aflu aici. Nu aveam de gînd să te
aştept pînă revii, dar eram atît de bucuroasă şi voiam să-ţi spun
şi ţie, fiindcă ştiu că tu mă înţelegi.
Şi cum stăteau ei amîndoi acolo, ea cu ochii strălucind de
fericire, el se eliberă de toţi demonii, care-1 părăseau unul cîte
unul, pînă ce rămase doar un bărbat care stătea faţă în faţă cu
femeia pe care o iubea.
în această cameră, în acest minut nu mai conta că el a
revenit în Irlanda, că existau atît de multe motive pentru care ar
fi trebuit să spargă uşa, să o ia la fugă şi să caute loc pe prima
corabie care l-ar fi dus oriunde.
în această cameră, în acest minut ea era totul pentru el.
- Grace, zise el, mîngîind-o uşor pe obraz. Ea îşi aplecă
uşor capul, ca să se cuibărească parcă la adăpostul palmei lui. în
clipa aceea el se simţi pierdut. Oricîtă putere a crezut că poate
avea, oricîtă voinţă de a face numai ceea ce trebuie, toate au
dispărut.
- Sărută-mă, şopti el.
Ea făcu ochii mari.
- Sărută-mă.
Asta voia şi ea. Jack citea în ochii ei dorinţa, o simţea în
aerul din cameră.
Se apropie de ea, se aplecă....dar nu suficient cît să li se
atingă buzele.
286 JULIA QUINN
- Sărută-mă, îi mai spuse el o dată.

Ea se ridică pe vîrfuri. Nu mai făcu altă mişcare - mîinile
nu-1 mîngîiau, iar trupul nu s-a sprijinit de al lui, ca să-şi
păstreze echilibrul. Pur şi simplu s-a ridicat pe vîrfurile
picioarelor, atît cît să ajungă să-l sărute pe gură.
După aceea s-a retras.
- Jack? şopti ea.
- Eu...reuşi el să spună. Cuvintele erau acolo, pe buzele
lui. Te iubesc.
Intr-un anume fel el ştia - nu avea idee cum, dar ştia - că,
dacă ar fi spus-o atunci, dacă ar fi verbalizat ceea ce el era sigur
că ea ştie în adîncul inimii ei, acest lucru ar fi speriat-o.
- Rămîi cu mine, şopti el. Gata cu gesturile nobile.
Actualul duce de Wyndham putea să-şi petreacă toată viaţa fără
să facă altceva decît ceea ce se cuvine, dar el nu putea să fie la
fel de altruist.
Ii sărută mîna.
- Nu ar trebui, şopti ea.
El îi sărută şi mîna cealaltă.
- Oh, Jack.
Atunci el îi ridică ambele mîini spre buze, după care le
reţinu aşa, inhalîndu-i aroma pielii. Ea privi spre uşă.
- Rămîi cu mine, o mai rugă el o dată. Atunci îi atinse
bărbia, ridicîndu-i uşor capul, după care o sărută blînd pe buze.
Rămîi.
îi examină faţa şi văzu în ochii ei conflictul în desfăşurare.
Buzele îi tremurau, iar ea se întoarse cu spatele, după ce se
depărtă puţin, apoi vorbi.
- Dacă eu...vorbea foarte încet, tremurat şi nesigur. Dacă
eu voi rămîne...
El o atinse iar pe obraz, dar nu-i întoarse capul. Aşteptă ca
ea să fie gata, întorcîndu-se singură spre el.

- Dacă rămîn....Grace înghiţi cu greu, închise ochii, parcă
adunîndu-şi tot curajul de care avea nevoie. Poţi să....poţi să faci
în aşa fel încît să fii sigur că nu va exista nici un copil?
Cîteva secunde el rămase mut. Apoi dădu din cap afirmativ,
fiindcă da, putea să fie sigur că nu va exista nici un copil.
Petrecuse toată viaţa lui de adult asigurîndu-se că nu vor
exista copii.
Dar acest lucru s-a întîmplat cu femei pe care nu le-a iubit,
femei pe care nu intenţiona să le adore şi să le venereze tot
restul vieţii.
Aceasta era Grace, iar ideea de a face un copil cu ea aprinse
înlăuntrul lui un foc mocnit, ca într-un vis magic. Parcă vedea
cu ochii minţii familia lui, alături de ea, toţi rîzînd şi glumind.
Aşa a fost şi copilăria lui - zgomotoasă şi năstruşnică, fugară pe
cîmpuri împreună cu verii lui, sau la pescuit în izvoare, chiar
dacă nu prindeau nimic. Mesele pentru ei nu au reprezentat
niciodată o formalitate; adunările glaciale în jurul mesei de la
Belgrave erau pentru el la fel de străine cum îi era un banchet
chinezesc.
Dorea să aibă toate aceste lucruri şi dorea să le aibă
împreună cu Grace. Pînă în acest moment doar el nu a înţeles
asta.
-Grace, spuse, ţinîndu-i mîinile strîns. Nu contează. Te voi
lua de soţie. Vreau să ne căsătorim.
286 JULIA QUINN
Ea dădu din cap cu încăpăţînare, refuzînd cu frenezie.

- Nu, îi spuse ea. Nu se poate. Nu poţi să faci asta dacă vei
fi duce.
- O voi face. La naiba, a spus-o şi pe asta, oricum.
Anumite lucruri sînt prea mari, prea adevărate şi nu le poţi ţine
doar pentru tine. Te iubesc, spuse el. Te iubesc. Nu am spus asta
nici unei femei pînă acum şi nu o voi face vreeodată. Te iubesc,
Grace Eversleigh şi vreau să mă căsătoresc cu tine.
Ea închise ochii şi părea că suferă.
- Jack, nu poţi să...
- Ba pot. Pot. Vreau.
- Jack....
- M-am săturat pînă peste cap să-mi spună alţii ce pot să
fac şi ce nu pot, răbufni el. îi eliberă mîinile şi traversă camera.
înţelegi că nu-mi pasă? Nu-mi pasă nici de afurisitul de ducat,
dar mai ales nu-mi pasă de văduvă. îmi pasă de tine, Grace. De
tine.
- Jack, mai zise ea o dată. Dacă tu vei fi duce, vei fi obligat
să te căsătoreşti cu o femeie de rang înalt.
Jack înjură destul de tare.
- Dar vorbeşti despre tine ca şi cînd ai fi o prostituată de pe
docuri.
Nu, zise ea, căutînd să-şi păstreze cumpătul. Nu vorbesc
aşa. Ştiu exact ce sînt. Sînt o fată săracă, născută dintr-o familie
impecabilă, dar lipsită de titluri. Tatăl meu a fost un gentleman
de provincie, iar mama mea a fost fiica unui gentleman
provincial. Nu avem nici un fel de legături cu aristocraţia.
Mama a fost verişoară de-a doua cu un baronet, atîta tot.
El o privea de parcă nu ar fi auzit nici un cuvînt din tot ce a

spus ea. Sau, poate ar fi auzit, dar nu a ascultat atent.
Ba nu, se gîndi Grace necăjită. A ascultat, dar nu a auzit.
Ca să fie mai sigur de atît, primele lui cuvinte au fost:
- Nu îmi pasă.
- Dar tuturor celorlalţi le pasă, inssită ea. Iar dacă vei fi
duce, asta ar putea stîmi o revoltă în toată regula. Va fi un
scandal răsunător.
- Nu îmi pasă.
- Dar ar trebui să-ţi pese. Grace nu mai continuă, ci se
strădui să respire de cîteva ori adînc, înainte să continue. Ar fi
vrut să se ia cu mîinile de cap şi să apese tare cu degetele în
pielea scalpului. Ar fi vrut să strîngă pumnii foarte tare, pînă ce
unghiile i-ar fi lăsat semne în palme. Orice - orice, numai să-i
poată dispărea această frustrare oribilă, care o întorcea cu totul
pe dos.
Oare de ce nu o asculta? De ce nu voia să audă că....
- Grace, începu el.
- Nu! i-o reteză ea scurt, poate prea strident, cum nu ar fi
trebuit, dar trebuia să-i spună. Va trebui să faci toţi paşii cu
mare atenţie, dacă vrei să fii acceptat în societate. Poate că nu
va trebui să ai o soţie ca Amelia, dar trebuie să fie cineva ca ea.
Cu un trecut asemănător. Altminteri....
- Tu nu vrei să mă asculţi? o întrerupse el. O cuprinse de
umeri şi o ţinu locului, obligînd-o să-l privească în ochi. Nu-mi
pasă de ” altminteri”. Nu am nevoie ca societatea să mă accepte.
Eu am nevoie de tine, fie că vom locui într-un castel, un bordei
sau în ceva între cele două.
- Jack, se impuse ea din nou. Era un naiv. Pentru asta îl
iubea atît de mult, aproape că plîngea de bucurie că o adoră
290 JULIA QUINN
suficient de mult, încît să creadă că poate să-şi vadă de drumul

lui ignorînd toate convenţiile.
Dar el nu ştia. Nu el a trăit la Belgrave timp de cinci ani.
Nu el a călătorit la Londra cu văduva, ca să vadă la prima mină
ce înseamnă să fii membru al unei astfel de familii. Ea a trecut
prin toate astea. Ea a urmărit, ea a observat, ea ştia exact ce se
aşteaptă de la ducele de Wyndham.
Ducesa lui nu putea să fie o nimeni din vecini. Nu şi dacă el
dorea să fie luat în serios de societatea lui.
- Jack, mai spuse o dată, căutîndu-şi cuvintele cele mai
potrivite. Vreau să....
- Mă iubeşti? o întrerupse el.
Ea îngheţă. Se uita la ea cu o intensitate care îi tăia
răsuflarea, imobilizînd-o.
- Mă iubeşti?
-Asta nu....
- Tu...mă... iubeşti?
Ea închise ochii. Nu voia să spună. Dacă spunea, era
pierdută. Nu va mai fi în stare să-i reziste - să reziste cuvintelor
Iui, buzelor lui. Dacă i-ar fi dat asta, şi-ar fi pierdut şi ultima
redută.
- Grace, zise el, cuprinzîndu-i faţa cu palmele. Se aplecă şi
o sărută - o dată, cu o tandreţe măsurată. Mă iubeşti?
- Da, şopti ea. Da.
- Atunci numai asta contează.
Cum ea deschise uşor gura să mai încerce o dată să-l facă
să raţioneze, el se grăbi şi-i cuprinse buzele într-o sărutare
înfocată, pasională.
- Te iubesc, zise el, apoi o sărută pe obraji, pe pleoape, pe
urechi. Te iubesc.
- Jack, murmură ea, dar deja trupul ei începuse să freamăte

de dorinţă. îl dorea. Dorea ce avea să se întîmple între ei. Nu
ştia ce-i va aduce ziua de mîine, dar în clipa aceasta era dispusă
să pretindă că nu-i pasă. Atîta timp cît...
Promite-mi, începu ea pe un ton speriat, apoi îi cuprinse
ea obrajii între palme. Te rog. Promite-mi că nu va exista un
copil.
Cum el deja căzuse în transa pasiunii, o privi cu ardoare şi-i
zise:
- Promit că voi încerca.
- Vei încerca? repetă ea. Doar nu avea de gînd să o mintă
cu aşa ceva. Nu ar putea să-i ignore rugămintea, iar mai tîrziu să
susţină că ”a încercat”
- Voi face tot ce ştiu că trebuie să fac. Nu este complet
sigur.
Atunci ea îi dădu drumul şi îl mai mîngîie senzual pe
obraji.
- îţi mulţumesc, şopti ea, apoi se întinse să-l sărute.
- Dar îţi promit următorul lucru, îi spuse el şi o luă în
braţe. Vei avea copilul nostru. Te voi lua de soţie. Indiferent
cine voi fi, sau care va fi numele meu, te voi lua de soţie.
Ea deja nu mai voia să-l contrazică. Nu acum, nu cînd o
ducea pe braţe spre patul lui. O aşeză pe saltea şi făcu un pas
înapoi, descheindu-şi repede nasturii de la cămaşă, pe primii,
apoi îşi trase cămaşa rapid peste cap.
Imediat sări pe pat lîngă ea, apucînd să o acopere cu
sărutări nerăbdătoare, de parcă viaţa lui ar fi depins de asta.
- Doamne, ce urîtă e chestia asta, spuse el gîfîind, iar
Grace începu să rîdă, mai ales că acum el se chinuia să-i
descheie nasturii mici de la piept. Mîrîi de frustrare, cînd văzu
292 JULIA QUINN
că nasturii nu cedează, apoi practic apucă de fiecare parte a

cămăşii de noapte, clar cu intenţia să o sfîşie, iar nasturii să
zboare pe unde-or putea.
- Nu, Jack, nu poţi să faci asta! Grace rîdea cînd i-a spus
asta; nici nu ştia de ce era atît de amuzată - lucru cert,
deflorarea era ceva ce trebuia luat în serios, un eveniment care
schimbă viaţa. Doar că ea simţea cum fierbe de bucurie şi
plăcere.
- Eşti sigură? zise el, iar chipul lui devenise nostim, în
frustrarea lui. Eu sînt absolut sigur că aş face un mare serviciu
omenirii, dacă aş distruge chestia asta.
- Dar e singura mea cămaşă de noapte, spuse ea serioasă.
El păru din ce în ce mai interesat de problemă.
- Vrei să spui că, dacă o sfîşii acum, va trebui să dormi
goală-puşcă tot restul călătoriei noastre?
Ea îi trase brutal mîinile de pe corsajul cu nasturi.
- Nu face asta, îl avertiză ea.
- Dar e atît de tentant.
- Jack...
Atunci el se lăsă pe spate, continuînd să o privească atent,
cu un amestec de foame şi amuzament care o făcu să se
cutremure.
- Foarte bine atunci. Descheie-i tu.
Ea chiar a avut intenţia să facă asta, dar acum, cînd el o
privea înfierbîntat, cu ochii aproape închişi de pasiunea care- 1
mistuia, pur şi simplu îngheţase pe loc. Oare cum putea să fie
atît de deşănţată şi libertină în faţa lui?
Cum putea să-şi dea jos hainele de pe ea - ea însăşi?
Realiză că era o diferenţă între a-ţi da jos hainele şi a te lăsa
sedusă de cineva.
Degetele îi tremurau, dar ea puse mîna pe primul nasture.

Nu vedea nimic. Era prea mult de descheiat, pînă sub gît. Doar
că degetele ştiau mişcările, ştiau nasturii, aşadar, pe negîndite, îl
descheie pe primul.
Jack îşi ţinu răsuflarea.
- încă unul.
Ea se supuse.
- încă unul.
Apoi din nou. Şi din nou, pînă ce ajunse la nasturele care
odihnea între sînii ei. Atunci interveni el, cu mîinile lui mari,
care depărtară încet, senzual, capetele cămăşii. încă nu i se
dezvăluia complet. Ea nu descheiase destui nasturi. Totuşi, ea
simţi aerul răcoros mîngîindu-i pielea, aşa cum resimţi
răsuflarea lui caldă, atunci cînd s-a aplecat să sărute platoul
pieptului ei.
- Eşti frumoasă, şopti el. Acum el reuşi cu dibăcie să
descheie nasture după nasture,fără nici o dificultate. O luă de
mînă, ca să o ajute să se ridice în şezut. Ea făcu asta, apoi
închise ochii, iar cămaşa îi căzu de pe umeri.
Cum nu vedea, avea simţurile foarte ascuţite, iar materialul
- nimic altceva decît o bucată de bumbac moale - îi provocă o
senzaţie necunoscută cînd îi alunecă pe piele.
Sau să fie o senzaţie provocată de privirea lui?
Oare aşa trebuia să simtă orice femeie? Ca şi aceea din
tablou? Probabil că aceea era o femeie cu destulă experienţă,
atunci cînd a pozat pentru domnul Boucher; doar că trebuie să fi
existat şi pentru ea o prima dată. Oare şi ea a închis ochii,
tocmai pentru a simţi mai bine ochii unui bărbat asupra trupului
ei?
Simţi atingerea lui Jack pe obrajii ei, vîrfurile degetelor
294 JULIA QUINN
trasînd sensibil conturul bărbiei, coborînd apoi spre umeri. Se

opri aici, dar un moment, iar Grace îşi reţinu răsuflarea,
aştepînd clipele de adîncă intimitate care urmau.
- De ce stai cu ochii închişi? întrebă el.
- Nu ştiu.
- Ţi-e teamă?
-Nu.
Grace aşteptă. Tresări. Ba chiar tresăltă uşor, cînd degetele
lui au alunecat lasciv pe sinuozităţile sînilor.
Simţea cum se cambrează sub atingerea lui. Era ciudat. Nu
s-a gîndit niciodată la aşa ceva, ba chiar nici nu şi-a imaginat ce
simţi cînd degetele unui bărbat te mîngîie în felul acesta. Acum
momentul o copleşea, iar ea ştia exact ce doreşte să-i facă Jack.
Voia să-l simtă cum îi prinde sînul în palmă.
Voia să-i simtă palmele peste sfîrcuri.
Voia ca el să o atingă....sfinte, Doamne, atît de aprig voia
să o atingă, încît dorinţa se împrăştia prin tot corpul. Senzaţia
plecase de la sîni, spre pîntec, în jos, apoi tot mai jos, spre locul
acela neatins de nimeni, dintre pulpe. Simţea o tensiune acolo,
cum o furnică şi cum locul arde de dorinţă.
Dorinţă....chiar acolo.
Fără îndoială că era cea mai copleşitoare şi provocatoare
senzaţie. Nu o putea ignora. Nu voia să o ignore. Voai să o
hrănească, să-i permită să se desfăşoare, să-l lase pe el să o
înveţe cum să stingă setea aceea fierbinte.
- Jack, se auzi numele lui ca un geamăt, iar mîinile lui
frămîntau erotic amîndoi sînii. Apoi o sărută.
Atunci ea deschise brusc ochii.
Gura lui coborîse asupra ei, nemiloasă, acţionînd exact pe
punctul ei cel mai vulnerabil. Practic ea îşi acoperi gura cu o

mînă, ca să nu se audă stridentul ţipăt de plăcere care nu mai
putea fi oprit. Nu şi-a imaginat...A crezut că ştie ce doreşte, dar
asta....
Nu a ştiut aşa ceva.
II apucă de cap şi îl strinse destul de tare şi apăsat. Era
tortură, era binecuvîntare, iar ea de-abia mai putea să răsufle şi
chiar o facea zgomotos, cînd el şi-a dezlipit gura de acolo şi s-a
ridicat să o sărute pe buze.
Grace...Grace, şopti el într-una, iar vocea lui o pătrundea
prin toţi porii. Era de parcă ar fi sărutat-o continuu, peste tot,
poate chiar aşa era - acum săruta buzele, apoi urechea, apoi
gîtul şi..
Iar mîinile lui....erau nemiloase şi pricepute. Şi neobosite.
Jack era într-o continuă mişcare, atingînd-o peste tot. O
cuprindea de umeri, apoi de coapse, după care o mînă îi alunecă
pe pulpa ei, trăgînd insistent de cămaşa de noapte, pînă ce
veşmîntul dispăru prin aer.
Ar fi trebuit să se simtă stînjenită. Ar fi trebuit să-i fie jenă.
dar nu-i era. Nu cu el. Nu cînd se uita Ia ea cu atîta dragoste şi
devotament.
Jack o iubea. A spus că o iubeşte, iar ea îl credea, iar acum
chiar simţea acest lucru. Căldura lui, ardoarea. Ochii îi
străluceau de iubire. De-abia acum ea a înţeles cum se poate
ruina o femeie. Cum ar putea cineva să reziste la toate acestea?
Cum ar putea ea să-i reziste?
El se ridică puţin, gîfîind zgomotos şi începu să-şi descheie
nervos nasturii de la pantaloni. Cum deja era la bustul gol, ea se
gîndi - ce frumos este. Cum poate fi un bărbat atît de frumos?
Doar nu a dus o viaţă prea uşoară; de asta era sigură. Trupul lui
296 JULIA QUINN
era zvelt şi bine format, iar peste tot pe piele i se vedeau vechi
cicatrici sau bătături.
- Ai fost împuşcat? îl întrebă ea, privind cu amărăciune o
cicatrice de pe braţul lui.
Grace se uita la el cum îşi dezbracă pantalonii.
- Un puşcaş francez, îi explică el. Zîmbi apoi, destul de
mîhnit. Am avut noroc că era un trăgător nepriceput.
Trebuia să nu pară atît de amuzant. Dar afirmaţia lui era atît
de...tipic a lui. Cît de uşor i se părea totul, cît de nonşalant i-a
vorbit despre acest eveniment. Ea zîmbi drept răspuns.
- Şi eu am fost pe punctul să mor.
- Chiar aşa?
- De febră.
- Urăsc să am febră, zise el tresărind.
Ea dădu din cap, dar căută să nu mai zîmbească.
- Şi eu aş detesta să fiu împuşcată.
El o privi şi aprecie replica amuzantă.
- Nici nu recomand aşa ceva.
Atunci ea chiar începu să rîdă, fiindcă situaţia era de-a
dreptul hilară. Stătea dezbrăcat în faţa ei, se vedea că are o
erecţie şi discutau despre neplăcerile cauzate de împuşcături sau
febră.
Se sui şi el în pat, mergînd în patru labe, ca o felină care îşi
atacă prada.
- Grace? zise el în şoaptă.
- Da, spuse ea şi se topi de dragul lui.
- Acum mă simt mult mai bine, mărturisi el, rînjind
lupeşte.
Acestea au fost ultimele cuvinte. Acum sărutarea lui era de
o intensitate şi ardoare care pregătea lin drumul spre împlinirea
sexuală; O simţea şi el - dorinţa, această dorinţă nestăvilită - iar
cînd îşi strecură picioarele între pulpele ei, ea îl primi,

deschizîndu-şi comoara fără pic de rezerve, fără pic de teamă.
Cît de mult a durat sărutul lui, ea nu şi-a dat seama. I s- a
părut foarte puţin. I s-a părut o veşnicie.
I s-a părut că s-a născut pentru acest moment, cu acest
bărbat. Era ca şi cînd în ziua naşterii ei, totul a fost predestinat -
ca în Octombrie, pe douăzeci şi opt, anul domnului 1819, ea să
se afle în camera 14 de la hanul Queen’s Arms, iar aici să se
ofere acestui bărbat, John Augustus Cavendish-Audley.
Nimic altceva nu s-ar fi putut întîmpla. Aşa era firesc să se
întîmple.
îl sărută la rîndul ei, cu acelaşi abandon, apucîndu-1 strîns
de umeri, ţinîndu-1 de mînă, sau de orice altceva putea să apuce.
Apoi, chiar cînd credea că nu mai poate face nimic, mîna lui se
strecură între picioarele ei.
Atingerea lui a fost blîndă, dar chiar şi aşa, ei îi venea să
ţipe de plăcere şi şoc.
- Jack, iar îl apela, dar nu fiindcă dorea să se oprească, ci
pentru că nu putea să rămînă mută în timpul acelui chin delicios
al senzaţiilor adînci şi profunde, provocate de o simplă atingere.
El o dezmierda şi o freca uşor, iar ea răsufla sacadat şi se
zvîrcolea continuu.
Apoi, foarte curînd ea îşi dădu seama că el nu o mai atingea
doar, ci o penetrase chiar, explorîndu-i intimitatea cu degetele
într-un fel atît de pervers şi plăcut, încît o lăsă
fără răsuflare.
Se încolăcise împrejurul lui, iar muşchii implorau să-l
strîngă mai tare. Nu ştia ce să facă, nu ştia nimic, în afară de
faptul că îl dorea. Dorea de la el ceva ce numai el îi putea dărui.
El îşi schimbă poziţia, iar degetele lui s-au retras. Acum nu
298 JULIA QUINN
se mai aña deasupra ei, iar Grace văzu pe chipul lui cum se
chinuie, sub imperiul unei forţe irezistibile. Se reţinea de la ceva
de neînţeles pentru ea şi trebuia să se sprijine pe antebraţe.
Grace se pregătea să-i rostească iar numele, dar chiar atunci
îl simţi cum o pătrunde lent, apăsînd uşor.
Ochii li s-au întîlnit.
- Şşşt...facu el. Stai puţin....îţi promit........
- Nu mă tem, şopti ea.
El schiţă un zîmbet, dar nu era chiar cum ar fi dorit să
apară, ci era mai degrabă o grimasă.
- Eu da, zise el.
Ea se gîndi să-l întrebe ce vrea să spună cu asta şi de ce
zîmbeşte, dar el începu să penduleze înainte şi înapoi,
deschizîndu-i petalele, presînd delicat membrana care i se
opunea, dar chiar şi aşa, oricît de uimitor era momentul pentru
ea, el era deja înăuntru.
Pentru Grace era ceva spectaculos, era cel mai neobişnuit
lucru: cum o persoană putea pătrunde în interiorul altei
persoane. Erau practic contopiţi. Nu se putea gîndi la alt mod în
care să desene totul.
- Te doare? o întrebă el îngrijorat.
- îmi place, zise ea, dînd din cap, foarte îneîntată.
Cum el scoase un geamăt şi se avîntă mai apăsat, ea
simţi că mişcarea lui îi provoacă un val de senzaţii neaşteptate.
îi mai spuse o dată numele, apoi îl apucă de umeri şi se trezi
purtată de el pe un ritm parcă dintotdeauna cunoscut; se mişca
odată cu el, de parcă erau un singur trup.
Se mişcau, pulsînd, tot mai încordaţi, apoi...
Ea se cutremură puternic. Întîi se arcui, gemu şi scoase un
ţipăt strident. Iar cînd în final se linişti, cu greu mai reuşi să
respire; nu-şi imagina cum era posibil să mai fie în viaţă, în

mod cert, un trup nu poate să resimtă ce a resimţit ea, apoi să
trăiască, pentru a repeta experienţa.
Pentru el veni momentul cînd se retrase brusc şi se întoarse
cu spatele, exprimîndu-şi propria satisfacţie prin exclamaţii
puternice. Cînd Grace îl atinse pe umăr, simţi cum trupul lui se
eliberează de tensiunea sexuală, culminînd cu ejacularea. Şi ea
l-a simţit, prin pielea lui, prin tot corpul ei.
Pînă la inima ei.
Cîteva secunde el nu se mişcă, rămase doar întins, încet,
încet, reuşind să-şi controleze respiraţia, ca să revină la normal.
Pe urmă se răsuci cu faţa spre ea şi o trase iar aproape,
strîngînd-o în braţe. Şopti numele ei şi o sărută pe creştetul
capului.
După care o mai făcu o dată.
Şi încă o dată.
Iar cînd în sfîrşit ea adormi, iată ce auzea în visele ei.
Vocea lui Jack. Blîndă, pe cînd îi şoptea numele.
Jack a ştiut exact momentul cînd ea a adormit. Nu mai ştia
ce anume - respiraţia ei se domolise deja, pînă ce a rămas doar
un susur combinat cu suspine dulci. Iar corpul ci se liniştea
încetişor.
Totuşi, cînd ea a adormit, el şi-a dat seama.
O mai sărută o dată, pe tîmplă. Se uita la chipul ei cufundat în
pacea somnului şi şopti:
- Te voi lua de soţie, Grace Eversleigh.
Nu avea importanţă cine era el. Pur şi simplu nu o va lăsa să
mai plece de lîngă el.
CAPITOLUL NOUĂSPREZECE
Drumul către Butlersbridge era tot ce-şi mai amintea Jack.
Copacii, păsările, nuanţa exactă de verde care apărea cînd vîntul
ciufulea iarba...Acestea erau imaginile şi sunetele copilăriei lui.
Nu se schimbase nimic. Asta trebuia să fie liniştitor.
Dar nu era.
Dimineaţa, cînd a deschis ochii, Grace nu mai era demult în
patul lui, ci se întorsese în camera ei. Era dezamăgit, desigur; se
trezise la imboldul iubiri şi dorinţei pentru ea şi nu dorea altceva
decît să o simtă iar în braţele lui.
Acum a înţeles bine. Viaţa nu era la fel de liberă pentru o
femeie, cum era pentru un bărbat, chiar dacă femeia era
independentă. Grace trebuia să se gîndească la reputaţia ei.
Thomas şi Amelia nu ar spune niciodată nimic împotriva ei, dar
Jack nu-1 cunoştea suficient de bine pe lordul Crowland, încît să
presupună ce ar fi făcut, dacă Grace ar fi fost surprinsă în patul
lui. Cît despre văduvă....
Ei bine, nu mai încape vorbă că ea ar fi distrus-o pe Grace
bucuroasă, dacă i s-ar fi ivit ocazia.
Tot grupul călător - mai puţin văduva, spre uşurarea tuturor -
s-au reunit în sufrageria de la han, unde au luat micul dejun. Jack
ştia că îi va fi imposibil să-şi păstreze inima în piept în clipa în
care o va vedea pe Grace că intră
302 JULIA QUINN
în încăpere.
Oare mereu va fi astfel, se întreba el. O va vedea şi va simţi
simultan această cascadă de sentimente imposibil de descris şi
copleşitoare?
Nici măcar nu era dorinţă. Era cu mult mai mult de atît.
Era dragoste.
Dragoste. Cu ”D” de tipar şi cu înflorituri la celelalte litere,
cu inimioare şi alte detalii florale pe care îngeraşii - dar şi
amoraşii aceia enervanţi - le foloseau pentru înfrumuseţare.
Dragoste. Nu putea să fie altceva. O vedea pe Grace şi se
simţea fericit. Dar nu doar el era fericit, ci şi ceilalţi. Străinul
care stătea la masa de alături. Cunoştinţa din partea opusă a
camerei. Vedea totul. Simţea totul.
Era fenomenal. Copleşitor. Grace se uita la el, iar el era
deja un om mai bun.
Iar ea credea că el va permite cuiva să-i ţină despărţiţi.
Aşa ceva nu se va întîmpla. Nu va permite el să se întîmple.
Cît a durat micul dejun ea nu l-a evitat în mod special - erau
prea multe priviri cu subînţeles şi zîmbete secrete pentru asta.
Atîta doar că a fost precaută şi nu l-a căutat intenţionat.
Adevărat, el nu a găsit nici o ocazie ca să-i vorbească măcar o
dată. Probabil că el nu ar fi fost capabil să facă asta, chiar dacă
Grace nu ar fi fost atît de circumspectă.
Amelia o prinsese de mînă pe Grace exact după micul
dejun şi nu-i mai dăduse drumul.
Cele două doamne au stat toată ziua blocate în trăsură, cu
văduva. Probabil că şi el şi-ar fi căutat o mînă pe care să
o strîngă, dacă ar fi fost forţat să îndure acelaşi chin.
Cei trei domni le acompaniau călare, profitînd de vremea
perfectă. Lordul Crowland a decis să ia un loc în trăsură după
prima oprire în care au adăpat caii, dar treizeci de minute mai

tîrziu a coborît ameţit, declarînd că drumul în sine este mult mai
puţin obositor decît văduva.
- Aţi abandona-o pe fiica dumneavoastră, lăsînd-o pradă
veninului văduvei? întrebă calm Jack.
Crowland nici măcar nu încercă să se scuze.
- Nu am spus că sînt mîndru de mine.
- Insulele Outer Hebrides, zise Thomas, din galopul
calului. Ascultă-mă bine, Audley, aceasta este cheia fericirii
tale. Insulele Outer Hebrides.
- Insulele Outer Hebrides? repetă ca un ecou Crowland,
uitîndu-se cînd la unul, cînd la celălalt, aşteptînd o explicaţie.
- Aproape la fel de îndepărtate ca şi insulele Orkney, zise
vesel Thomas. Şi mult mai multă distracţie acolo.
- Ai ceva proprietăţi acolo? întrebă Crowland.
- Nu încă, răspunse Thomas. Se uită spre Jack. Poate că
vei reconsolida o mănăstire de călugăriţe. Să faci ceva cu ziduri
insurmontabile.
Jack se amuza cu tabloul mental schiţat.
- Cum ai reuşit să trăieşti cu ea atîta amar de vreme?
întrebă el.
Thomas dădu din cap.
- Habar nu am.
Discutau despre asta ca şi cînd totul era deja hotărît,
înţelese Jack. Discutau ca şi cînd deja el a fost declarat duce. Iar
Thomas nu părea deloc deranjat. Cel puţin în prezent părea că
aşteaptă cu nerăbdare să fie eliberat de toate îndatoririle şi
posesiunile.
Jack privi spre trăsură. Grace a insistat că nu se va putea
căsători cu el, dacă va deveni duce. Totuşi el nu-şi imagina că
304 JULIA QUINN
va reuşi fără ea. Nu era deloc pregătit pentru îndatoririle care

veneau la pachet cu titlul.
Uluitor, dar adevărat. Ea ştia ce trebuie să facă, nu-i aşa?
Doar a locuit la Belgrave timp de cinci ani. Ea trebuia să ştie
cum se administrează un castel ca acesta. Cunoştea numele
tuturor servitorilor, iar din cîte ştia el, le cunoştea chiar şi data
naşterii.
Era o fată bună. Era graţioasă. Era dreaptă de cînd s-a
născut, avea o judecată impecabilă şi era mult mai inteligentă
decît el.
Nici nu-şi putea imagina o ducesă mai potrivită ca ea.
Doar că el nu dorea să fie ducele.
Cu adevărat nu dorea.
De nenumărate ori filtrase totul prin minte, amintindu- şi că
avea toate motivele să devină un duce de Wyndham foarte
prost, dar, a căutat el vreodată să iasă în faţă şi să spună
lucrurilor pe nume?
Nu voia să fie duce.
Se uită la Thomas, care admira soarele, ţinînd mîna
streaşină la ochi.
Cred că e trecut de douăsprezece, spuse lordul Crowland.
Să ne oprim ca să luăm prînzul?
Jack ridică din umeri. Pentru el nu avea importanţă.
- Mai mult de dragul doamnelor, spuse Crowiand.
Ca la un semnal, s-au întors toţi, privind peste umăr către
trăsură.
Jack avu impresia că îl vede pe Crowland că se crispează.
- Acolo nu e o atmosferă tocmai plăcută, spuse el pe un
ton scăzut. Văduva, adăugă el, cutremurîndu-se. Amelia m- a
rugat să-i permit să continue drumul călare, după ce vom da apă
cailor.
- Asta ar fi o cruzime faţă de Grace, zise Jack.
- Exact asta i-am spus şi eu Ameliei.
- Cînd aţi evadat din trăsură, murmură Thomas, zîmbind
puţin.
Crowland înclină capul într-o parte.
- Nici măcar nu am pretins altceva.
- Iar eu nu v-aş putea condamna, chiar dacă aţi facut-o.
Jack urmărea schimbul de replici cu mare interes. După
estimările lui, erau deja la jumătatea drumului spre
Butlersbridge şi îi era din ce în ce mai dificil să se amuze din
nimic.
- Cam la o milă şi ceva distanţă vom da de un luminiş, le
zise el. Am mai oprit acolo demult. E un loc potrivit pentru
picnic.
Ceilalţi doi bărbaţi încuviinţară, iar peste cinci minute au
găsit locul menţionat. Jack descălecă şi merse imediat la trăsură.
Un valet le ajuta pe doamne să coboare, iar cum Grace urma să
coboare ultima, el profită şi se poziţionă astfel încît să-i ofere el
mîna, ca să o ajute.
Domnule Audley, zise Grace. Era extrem de politicoasă,
iar ochii emanau o căldură secretă.
- Miss Eversleigh. Jack urmări starea gurii ei. Văzu că se
pregăteşte să zîmbească. Vedea foarte bine.
Chiar simţea asta.
- Eu voi mînca în trăsură, anunţă tunător văduva. Numai
păgînii mănîncă pe jos.
Jack zîmbi cu calm, în timp ce se lovea cu palma pe piept.
- Mîndru că sînt păgîn. Se uită spre Grace: Dar tu?
- Foarte mîndră.
306 JULIA QUINN
Văduva se plimbă puţin prin perimetrul cîmpului - ca să-şi

dezmorţească picioarele, spunea ea - apoi dispăru înapoi în
trăsură.
- Cred că i-a fost foarte greu, comentă Jack, privind-o
cum merge.
Grace examina conţinutul coşului de picnic, dar cînd îl
auzi, ridică privirea.
- Greu?
- în trăsură nu are pe cine să chinuie, explică el.
- Cred că se simte de parcă noi ne-am aliat cu toţii
împotriva ei.
- Dar aşa este.
- Da, dar... Grace păru nelămurită.
Oh, nu. Nu avea de gînd să o asculte cum îi găseşte scuze
văduvei.
- Nu-mi spune că te mistuie simpatia pentru ea.
- Nu, zise Grace. Nu pot să spun asta, doar că....
- Ai o inimă mult prea bună.
- Se poate, zise ea rîzînd.
După ce păturile au fost întinse pe iarbă, Jack încercă să
aranjeze locurile, astfel încît ei doi să se aşeze puţin mai la
distanţă faţă de ceilalţi. Nici nu a fost prea dificil - nici prea
evident - să facă asta; Amelia s-a aşezat alături de tatăl ei, care
părea că-i face morală, iar Thomas plecase la o scurtă plimbare,
probabil în căutarea vreunui arbore care avea nevoie să fie udat.
- Pe drumul acesta călătoreai cînd mergeai la şcoală în
Dublin? întrebă Grace, după care luă o felie de pîine şi puţină
brînză.
-Da.
Cu toate că el încerca din răsputeri să nu-şi trădeze emoţia
din glas, se pare că nu reuşi, fiindcă ea îl privea în felul acela

special cînd l-a întrebat:
- De ce nu vrei să mergi acasă?
îi stătea pe vîrful limbii să-i răspundă că avea o imaginaţie
prea activă, sau, cum tot trebuia să fie un comentariu despre
forme, ar fi formulat o frază grandioasă şi inteligentă, care să
conţină soare, ciripit de păsărele şi bunătate umană.
Fraze de genul acesta l-au scos adeseori din situaţii mult
mai delicate decît aceasta.
Doar că acum nu avea nici energie, nici chef.
Oricum, Grace ştia mai bine. îl cunoştea pe el foarte bine.
în general el se descurca bine, glumind şi comportîndu- se
jovial - aşa spera - iar ea îl iubea pentru asta. Dar nu şi cînd
încerca să ascundă adevărul.
Sau să se ascundă de adevăr.
- Este complicat, zise el, fiindcă măcar aceasta nu era o
minciună.
Ea dădu din cap şi continuă să mănînce. El mai aşteptă o
întrebare, dar în zadar. Aşa că luă un măr.
Cînd mai privi spre ea, o văzu că taie o bucată de came de
pui, fiind foarte atentă la ustensile. Dădu să spună ceva, apoi
hotărî că mai bine tace. Duse mărul la gură. Dar nu muşcă nici
din măr.
- Au trecut mai bine de cinci ani, începu el.
- De cînd ai fost acasă? zise ea, iar el dădu din cap
afirmativ. A trecut mult timp.
- Foarte mult.
- Prea mult?
- Nu, zise el şi strînse mărul între degete.
308 JULIA QUINN
Ea luă cîteva îmbucături, apoi îl întrebă:

- Vrei să-ţi tai mărul felii?
El îi dădu mărul, mai mult fiindcă uitase că-1 ţine în mînă.
- Am avut un văr, ştii.
La naiba, de unde naiba i-a venit asta. Nici nu a avut de
gînd să spună ceva despre Arthur. Şi-a petrecut ultimii cinci ani
încercînd să nu se mai gîndească la el, facînd orice pentru ca
faţa lui Arthur să nu fie ultima pe care o vedea înainte să
adoarmă, în fiecare seară.
- Parcă spuneai că ai trei veri, zise Grace. Nu se uita la el;
părea că se concentrează absolut asupra mărului şi cuţitului din
mîinile ei.
- Acum am doar doi.
Cînd ridică privirea spre el, îl copleşi cu bunătate.
- îmi pare foarte rău.
- Arthur a murit în Franţa. Cuvintele lui sunau parcă
ruginit. îşi dădea seama că a trecut mult timp de cînd nu a mai
rostit tare numele lui Arthur. Cinci ani, probabil.
- Cu tine? întrebă Grace timid.
El dădu din cap că da.
Grace se uita acum la feliile de măr frumos aranjate pe
1 farfurie. Părea că nu ştie ce să facă acum cu ele.
- Sper că nu ai.de gînd să-mi spui că nu a fost vina mea?
replică el, dar nu-i plăcea cum a sunat. Vocea lui părea
hodorogită, îndurerată şi sarcastică, disperată. Nu-i venea să
creadă că a spus vorbele acelea adineauri.
- Nu am fost acolo, zise ea.
El privi brusc chipul ei.
- Nu pot să-mi imaginez cum putea să fi fost vina ta, dar
nu am fost acolo. Ea se întinse acum spre el şi puse palma peste

mîna lui. Iartă-mă. Eraţi apropiaţi?
El dădu din cap afirmativ, apoi se întoarse şi privi spre un
pîlc de copaci.
- Cînd eram tineri nu prea. Dar după ce am terminat
şcoala....Jack îşi frecă vîrful nasului, fiindcă nu ştia cum să-
2 explice despre ce făcuse Arthur pentru el.......am început să
avem multe lucruri în comun.
Ea strînse uşor mîna lui, apoi îi dădu drumul.
- E foarte greu să pierzi pe cineva drag.
De-abia cînd era sigur că nu va lăcrima, atunci mai privi o
dată în direcţia ei.
- Cînd ţi-ai pierdut părinţii....
- A fost groaznic, continuă ea. Parcă îi tremurau buzele,
aşa cum se întîmplă în fracţiuni de secundă, cînd emoţii
puternice ne năpădesc. Nu m-am gîndit că trebuie să mor, zise
Grace încet, dar nu am ştiut cum voi mai putea trăi.
- Aş vrea să....De fapt, el nici nu ştia ce ar vrea. Să fi fost
alături de ea, atunci? Cu ce ar fi ajutat-o? în urmă cu cinci.ani şi
el avusese inima zdrobită.
- Văduva m-a salvat, zise ea zîmbind. Nu e amuzant?
- Haide, zău. Văduva nu face nimic pentru că ar avea un
suflet generos.
- Nu am spus de ce a facut-o, ci doar că asta a făcut. Aş fi
fost obligată să mă mărit cu vărul meu, dacă ea nu mă lua la ea.
£1 îi luă mîna şi i-a sărută.
- Mă bucur că nu s-a întîmplat aşa.
- Şi eu. E îngrozitor, adăugă ea cu repulsie.
- Te-ai simţit uşurată şi m-ai aşteptat pe mine.
Nu l-ai cunoscut pe vărul meu, spuse ea după ce-şi retrase
310 JULIA QUINN
mîna.
Jack luă o felie de măr şi muşcă din ea.
- Noi doi avem atît de multe rude odioase.
Grace păru că vrea să reflecteze, apoi se răsuci cu totul,
privind spre trăsură.
- Ar trebui să merg la ea.
- Nu, nu trebuie, spuse Jack.
Grace oftă. Nu voia să simtă milă pentru văduvă, nu şi după
ce i-a spus aceasta cu o seară în urmă. Dar acum, conversaţia ei
cu Jack i-a trezit amintiri... printre care şi aceea că îi era
îndatorată bătrînei.
- Dar e atît de singură, zise ea.
- Merită să fie singură. Jack a spus asta fiindcă era
surprins, de parcă nu-i venea să creadă că discutau despre acest
subiect acum.
- Nimeni nu merită să fie singur.
- Chiar crezi asta?
Grace nu credea, dar....
- Vreau să cred.
El o privi cu îndoială.
Grace se ridică. După ce privi precaută în stînga şi în
dreapta, ca să fie sigură că nu o aude nimeni, îi zise:
- Nu ar fi trebuit să-mi săruţi mîna în văzul tuturor,
oricum. Apoi plecă de lîngă el, înainte să-i ofere ocazia să- i dea
vreo replică.
- Aţi terminat de mîncat? îi întrebă Amelia, cînd a văzut-
o trecînd pe lîngă ea.
- Da, zise Grace. Mă duc la trăsură, să văd dacă văduva
are nevoie de ceva.
Amelia se uită la ea ca şi cînd ar fi înnebunit. Grace ridică
din umeri şi zise, pe un ton inocent:

- Oricine merită o a doua şansă. După ce se gîndi puţin la
ce a spus, adăugă, mai mult pentru sine: chiar cred asta. Se
îndreptă spre trăsură. Cum scara era prea înaltă şi prin preajmă
nu erau servitorii care să o ajute, strigă: Alteţă! Alteţă! Nu primi
răspuns, aşa că insistă, de data aceasta mai tare. Doamnă!
Prin portiera întredeschisă apăru faţa văduvei, cu o expresie
de nemulţumire şi ţîfnă:
- Ce doreşti?
Grace îşi aminti că nu a petrecut o viaţă întreagă de
duminici dimineaţa la biserică degeaba.
- Voiam să vă întreb dacă aveţi nevoie de ceva, alteţă.
- De ce?
Doamne, cît era de bănuitoare.
- Fiindcă sînt o persoană cu suflet bun, spuse Grace, într-
un fel nerăbdătoare. Apoi îşi încrucişă braţele la piept, aştepţînd
să vadă ce mai are de spus văduva acum.
Bătrîna o privi cîteva secunde, apoi zise:
- Din experienţa mea ştiu că persoanele cumsecade nu au
nevoie să-şi facă reclamă pentru calităţile lor.
Grace ar fi vrut să o întrebe ce experienţe a avut ea cu
oameni cumsecade, întrucît din propria-i experienţă ştia că
majoritatea oamenilor drăguţi evitau prezenţa văduvei. Doar că
ar fi fost un comentariu răutăcios.
Respiră profund. Nu trebuia să facă asta. Nu trebuia să o
ajute în nici un fel pe văduvă. De-acum era o femeie stăpînă pe
viaţa ei şi nu mai trebuia să se teamă pentru propria-i siguranţă.
Doar că era, după cum subliniase mai devreme, o persoană
cumsecade. Mai mult decît atît, era hotărîtă să rămînă
312 JULIA QUINN
cumsecade, indiferent de circumstanţele care o înconjurau. A

servit-o pe văduvă în ultimii cinci ani pentru că a fost nevoită,
nu fiindcă a vrut asta. Iar acum...
Bine, nici acum nu voia. dar o va face totuşi. Oricare ar fi
fost motivele văduvei în urmă cu cinci ani, ea a salvat-o pe
Grace de la o viaţă întreagă de nefericire. Iar pentru asta îşi
putea rupe o oră din viaţă ca să o ajute pe văduvă. Mai mult
decît atît, acum putea să aleagă o oră în care să aibă grijă
exclusiv de ea însăşi.
Uimitor, cît de diferite erau lucrurile acum.
- Doamnă? zise Grace. Atît. Doar ’’doamnă”. A spus
suficient. De-acum depindea de văduvă.
- Of, prea bine, spuse ea evident iritată. Dacă simţi că
trebuie.
Grace îşi păstra acea expresie serenă şi cînd i-a permis
lordului Crowland (care a surprins a doua jumătate a
conversaţiei lor şi i-a spus lui Grace că o consideră nebună) să o
ajute să urce în trăsură. Aici îşi ocupă locul predestinat - cu
spatele la direcţia de mers, cit mai departe posibil de văduvă -
apoi îşi puse calmă mîinile împreunate în poală. Nu ştia cît timp
vor rămîne în poziţia aceasta; ceilalţi nu păreau dispuşi să
încheie masa de prînz.
Văduva privea pe geam, iar Grace îşi examina mîinile. Din
cînd în cînd mai arunca o privire rapid, spre bătrînă, însă
aceasta nu s-a întors cu faţa şi nici nu a dat semne că renunţă la
faţa aceea mofluză, cu buzele strîns lipite.
La un moment dat, poate a cincea oară cînd Grace o privi -
văduva se uita la ea cu insistenţă.
- Mă dezamăgeşti, spuse ea, foarte încet - nu era chiar
printre dinţi, dar ceva pe aproape.
Grace rămase tăcută. Şi-a păstrat postura, dar şi ritmul

respiraţiei. Nu ştia ce să spună, doar că nu avea de ce să-şi ceară
scuze. Nu va face asta pentru simplul fapt că a avut curajul să
întindă mîna spre fericire.
- Consider că nu trebuia să pleci.
- Nu eram decît o servitoare, doamnă.
- Consider că nu trebuia să pleci, repetă văduva, dar ceva
în interiorul ei părea că se cutremură. Nu trupul şi nici vocea.
Inima ei, realiză Grace şocată. Inima i se cutremura.
- El nu este aşa cum m-am aşteptat, spuse văduva.
- Domnul Audley? întrebă Grace, încercînd să înţeleagă
sensul.
- Cavendish, replică sec văduva.
- Dar nu aţi ştiut de existenţa lui, o linişti Grace. Cum aţi
fi putut să aşteptaţi altceva?
Văduva nu i-a răspuns. Oricum, nu la această întrebare.
- Ştii de ce te-am luat la mine acasă? întrebă ea.
- Nu, zise calm Grace.
Văduva rămase cu buzele strîns lipite cîteva secunde, apoi
spuse:
- Nu era firesc. Omul nu trebuie să fie singur pe lumea
aceasta.
- Nu, confirmă ea. Şi chiar credea asta, din toată inima.
A fost pentru binele amîndurora. Am luat ceva
groaznic şi l-am tranasformat în ceva bun. Pentru binele meu şi
al tău. Ochii ei sfredelitori îi căutau pe ai lui Grace. Consider că
nu trebuia să pleci.
Apoi - Doamne, Grace însăşi nu înţelegea de ce a spus
următoarele cuvinte:
- Voi veni să vă vizitez, dacă veţi dori.
314 JULIA QUINN
Văduva înghiţi şi, spuse, ţinînd capul sus şi privirea înainte:

- Ar fi ceva acceptabil.
Grace a fost salvată de momentul următor chiar de sosirea
Ameliei, care le-a spus că se pregătesc de plecare în cîteva
minute. Şi adevărat, nu avu prea mult timp să se instaleze în
trăsură, că roţile s-au pus în mişcare şi trăsura a pornit.
Nu vorbea nimeni.
Era mai bine astfel.
Cîteva ore mai tîrziu Grace deschise ochii. Amelia o privea
cu atenţie.
- Ai aţipit, zise ea, apoi duse degetul la gură şi făcu semn
spre văduvă, care moţăia şi ea.
Grace îşi acoperi un căscat amplu, apoi spuse:
- Cam cît crezi că mai avem pînă să ajungem?
- Nu ştiu. Să mai fie o oră? Două? Amelia ridică din
umeri, oftă şi se rezemă confortabil.
Părea obosită, se gîndea Grace. Cu toţii erau obosiţi. Şi
speriaţi.
- Ce ai de gînd să faci? o întrebă Grace, fără să se
gîndească prea mult.
Amelia a vorbit cu ochii închişi.
- Nu ştiu.
Acesta nu reprezenta un răspuns prea exact, dar nici
întrebarea nu fusese prea clară.
- Ştii care e partea cea mai nostimă? spuse Amelia dintr- o
dată.
Grace dădu din cap negativ, apoi îşi aminti că Amelia are
ochii închişi, dar chiar şi aşa ea spuse:
-Nu.
- Mă tot gîndesc şi-mi spun:”Nu e drept. Ar trebui să pot
face o alegere. Nu e corect să fiu tranzacţionată şi dată la

schimb, ca şi cînd aş fi o marfa oarecare”. Apoi îmi spun tot eu”
Dar care ar fi diferenţa? Am fost dată lui Wyndham în urmă cu
mulţi ani. Nu m-am plîns niciodată”.
- Erai doar un copil, spuse Grace.
Nici acum Amelia nu a deschis ochii, iar cînd a vorbit din
nou, a facut-o pe un ton acuzator:
- Am avut mulţi ani în care aş fi putut să-mi formulez
plîngerea.
-Amelia....
- Nu trebuie să dau vina pe nimeni, ci doar pe mine.
- Nu e adevărat.
Amelia deschise ochii în sfîrşit. Ce-i drept, unul cîte unul.
- Spui asta doar aşa.
- Nu doar aşa, recunoscu Grace, fiindcă era devărat. Dar
după cîte se pare, eu spun adevărul. Nu este vina ta. De fapt, nu
este vina nimănui. Inspiră adînc, apoi expiră prelung. Aş vrea
eu să fie aşa. Ar fi mult mai uşor aşa.
- Dacă ai avea pe cine să dai vina?
-Da.
- Eu nu vreau să mă căsătoresc cu el, spuse Amelia.
- Cu Thomas? întrebă Grace. Deşi Amelia era logodită cu
el de atîta timp, ei doi nu păreau să simtă nici un pic de
afecţiune unul pentru celălalt.
- Nu, cu domnul Audley.
- Chiar aşa?
- Pari şocată.
- Nu, sigur că nu, zise grăbită Grace. Ce era să-i spună
Ameliei, că era îndrăgostită pînă peste cap de el şi că nu-şi
putea imagina că altcineva l-ar putea dori? Doar că mi se pare
316 JULIA QUINN
foarte atrăgător.
- Cred că aşa este, zise nepăsătoare Amelia.
Crede? Ea nu i-a văzut nici măcar zîmbetul?
- Nu cumva ţi se pare prea fermecător? întrebă Amelia.
- Nu, zise Grace şi privi în jos, spre mîini, fiindcă acest
”nu” ieşise din gura ei pe un ton pe care nu şi l-a dorit. într-
adevăr, mai mult ca sigur şi Ameliei i s-a părut ceva straniu,
fiindcă mai departe ea trase concluzia....
- Grace Eversleigh, ţie îţi place de domnul Audley?
Imediat Grace începu să se bîlbîie şi să ezite, dar pînă
la urmă nu reuşi să scoată decît un sunet ciudat, răguşit şi incert.
- Ba da, răspunse tot Amelia.
- Asta nu înseamnă nimic, se apără Grace, fiindcă nu
putea să spună altceva. Mai ales Ameliei, care nu era logodită
cu el.
- Ba înseamnă. El te place?
Grace simţi că se topeşte pe banchetă.
- Nu, zise Amelia destul de amuzată. Nu-mi răspunde
acum. Se vede pe faţa ta că te place. Bine. Acum ţi-e clar că nu
mă voi căsători cu el.
Grace înghiţi. Simţea amar în gură.
- Nu trebuie să-l refuzi din cauza mea.
- Ce ai spus?
- Nu pot să mă căsătoresc cu el, dacă este duce.
- De ce?
Grace încercă să zîmbească, pentru că era frumos din partea
Ameliei că ignoră diferenţele sociale care le despărţeau. Totuşi
ea nu putea să facă asta.
- Dacă este duce, va trebui să se căsătorească numai cu o
persoană potrivită. De rangul tău.

- Ce tot spui acolo? o certă Amelia. Doar nici tu nu ai
cresfcut la un orfelinat.
- Şi aşa se va isca un scandal monstru. Nu trebuie să-l
amplifice printr-o căsătorie senzaţională.
- O actriţă ar fi fost senzaţională. Pe tine te vor bîrfi doar
o săptămînă, atît.
Putea fi mai mult de o săptămînă, însă Grace nu văzu
raţiunea de a mai discuta pe tema aceasta. Amelia spuse:
- Nu ştiu ce are de gînd domnul Audley şi nici care sînt
intenţiile lui, dar dacă el este pregătit să sacrifice totul pentru
dragoste, atunci şi tu ar trebui să faci la fel.
Grace o privi mirată. Cum devenise Amelia înţeleaptă
dintr-o dată? Cînd s-a întîmplat totul?
Cînd a încetat ea să fie sora mai mică a Elizabethei,
devenind....ea însăşi?
Amelia se întinse şi o strînse de mînă cordial.
Să fii o femeie curajoasă, Grace. Zîmbi, parcă spunîndu-
şi ceva doar sieşi, apoi continuă să priveacă pe geam.
Grace privea în gol şi se gîndea...se întreba...Amelia avea
dreptate? Sau gîndea aşa fiindcă niciodată nu s-a confruntat cu
greutăţile vieţii? Este foarte uşor să vorbeşti despre curaj, cînd
nu ai dat niciodată nas în nas cu disperarea.
Ce se întâmpla dacă o femeie cu statusul ei social se
căsătorea cu un duce? Mama lui Thomas nu a fost aristocrată,
dar cînd s-a măritat cu tatăl lui, el era cel de-al treilea pe linie ca
moştenitor şi nimeni nu se aştepta ca ea să devină ducesă.
Adevărul era că a fost foarte nefericită. Disperată, aproape.
Doar că părinţii lui Thomas nu s-au iubit. Nici măcar nu s-
au plăcut, din cîte auzise Grace.
318 JULIA QUINN
Dar ea îl iubea pe Jack.

Iar el o iubea pe ea.
Totuşi, ar fi mult mai simplu, dacă s-ar dovedi că el nu este
fiul legitim al lui John Cavendish.
Amelia se trezi şoptindu-i:
- Putem să dăm vina pe văduvă. Cînd Grace se întoarse spre
ea, aparent confuză, Amelia clarifică: pentru asta. Ai spus că ar
fi mult mai uşor dacă am avea pe cine să dăm vina.
Grace se uită spre bătrînă, care şedea în faţa Ameliei.
Sforăia în surdină şi avea capul înclinat într-o parte, într-un
unghi de-a dreptul incomod. Remarcabil detaliu, dar chiar şi
cînd era în repaus, gura ei avea un aspect detestabil.
- Sigur este vina ei mai mult decît a altcuiva, zise Amelia,
dar Grace observă cu cîtă ură se uitase Amelia la văduvă.
- Nu pot să te contrazic aici.
Amelia rămase cu privirea pierdută cîteva secunde, iar cînd
Grace credea că nu va mai răspunde, Amelia spuse:
- Chiar şi aşa nu m-am simţit mai bine.
- Dînd vina pe văduvă?
- Da. Este ceva oribil, zise Amelia, renunţînd să mai stea
dreaptă.
- Cumplit, aprobă Grace.
Amelia se aplecă spre ea şi spuse:
- Al dracului de cumplit.
- Amelia! o admonestă Grace.
Am folosit corect expresia? zise Amelia foarte gînditoare.
- Eu de unde să ştiu?
- Haide, să nu-mi spui că nu te-ai gîndit şi tu la aceeaşi
combinaţie de cuvinte.
- Nu ştiu dacă e permis unei doamne.
- Dar măcar te-ai gîndit la asta, o provocă Amelia.

- E mare ruşine, să ştii, zise Grace zîmbind.
- Chiar o nenorocire, dacă mă întrebi pe mine.
- Să ştii că tot eu am un avantaj, zise Grace.
- Nu, zău?
- Intr-adevăr. Eu cunosc foarte bine jargonul servitorilor.
- Haide acum, doar nu mă vei convinge că servitoarele de
la Belgrave vorbesc precum negustorii de peşte.
- Nu, dar cîteodată aşa vorbesc valeţii.
- în faţa ta?
- Nu cu intenţie, recunoscu Grace, dar se mai întîmplă.
- Foarte bine. Amelia se întoarse spre ea cu o faţă veselă.
Dă ce ai mai rău.
Grace se gîndi cîteva momente, apoi, privind-o cu interes
pe văduvă, ca să se asigure că este tot adormită, se aplecă spre
Amelia, ca să-i şoptească la ureche.
După ce termină, Amelia se retrase şi o privi fix, după care
clipi de cîteva ori şi spuse:
- Mi se pare că nu am înţeles ce înseamnă.
- Cred că nici eu, spuse Grace.
- Oricum, sună groaznic.
- Al dracului de groaznic, completă Grace, după care o
bătu uşor pe mînă.
- Ce păcat, zise Amelia.
- Ne repetăm, sublinie Grace.
- Ştiu, dar cine este de vină? Nu noi. Am fost mult prea
protejate.
- Da, asta chiar că e mare păcat, anunţă Grace.
- Ce naiba tot sporovăiţi acolo?
Grace tresări şi se uită pe furiş spre Amelia, care privea şi
320 JULIA QUINN
ea transfigurată cum văduva se trezise.

- Ei bine? făcu văduva.
- Nimic, replică Grace.
Văduva o privi mustrător, apoi i se adresă Ameliei.
Şi dumneata, lady Amelia. Unde îţi este educaţia aleasă?
Atunci Amelia - sfinte Dumnezeule - ridică din umeri şi
spuse:
- Să fiu a naibii dacă ştiu.
Grace încercă să nu facă nici o mişcare, dar şocul suferit
pur şi simplu se materializă printr-un hohot de rîs cu stropi de
salivă împroşcaţi puternic. Se temea că a scuipat-o pe văduvă.
Lucru de-a dreptul ironic, anume că prima dată cînd facea un
asemenea lucru, trebuia să fie accidental.
- Eşti dezgustătoare, şuieră văduva. Nu-mi vine să cred că
m-am gîndit să te iert.
- Nu vă mai luaţi de Grace încontinuu, spuse Amelia
cutezătoare. Şi cu o forţă surprinzătoare.
Grace o privi extrem de surprinsă. Văduva, totuşi era
furioasă.
- Poftim?
- Am spus să nu vă mai luaţi de Grace.
- Şi dumneata cine te crezi, ca să-mi dai mie ordine?
Cum Grace o privea pe Amelia acţionînd, ar fi putut jura
că fata s-a metamorfozat chiar sub ochii ei. Nu mai era acea
tînără nesigură pe sine, iar ca răspuns:
- Viitoarea ducesă de Wyndham, că aşa mi s-a spus.
Grace deschise gura, din pricina şocului. Dar şi de
admiraţie.
- Pentru că, sincer, dacă nu voi fi, spuse Amelia evident
revoltată, ce naiba caut aici, după ce am traversat jumătate de

Irlanda?
Grace se uita cînd la Amelia, cînd la văduvă. După care,...
Urmă o tăcere apăsătoare.
- Să nu mai vorbiţi, spuse în final văduva. Nu mai tolerez
sunetul vocilor voastre.
într-adevăr au rămas tăcute tot restul călătoriei. Chiar şi
văduva.
CAPITOLUL DOUĂZECI
Pentru cei care nu călătoreau cu trăsura atmosfera era
considerabil mai relaxată. Cei trei bărbaţi călare mergeau în şir
indian. Din cînd în cînd pasul era grăbit de unul sau cine obosea
rămînea la urmă. Salutări formale erau schimbate periodic.
Se mai făceau şi comentarii despre vreme.
Lordul Crowland părea foarte interesat de speciile de păsări
din zonă.
Thomas nu vorbea prea mult, dar - Jack îl urmărea - sfinte
Doamne, ce mai fluiera...
- Eşti fericit? îl întrebă Jack.
- Eu? zise Thomas surprins. Cred că da. E o zi aproape
frumoasă, nu crezi?
- O zi frumoasă, spuse Jack ca un ecou.
Niciunul dintre noi nu este blocat în trăsură cu cotoroanţa
cea rea, anunţă Crowland. Ar trebui să fim toţi fericiţi. Apoi
adăugă: mă scuzaţi, spuse, fiindcă respectiva cotoroanţă rea era
bunica ambilor tineri companioni.
- Din punctul meu de vedere scuzele nu sînt necesare, spuse
Thomas. Sînt întru totul de acord cu afirmaţia dumneavoastră.
Era o oarecare semnificaţie în toate acestea, se gîndi Jack -
că inevitabil conversaţiile lor se axau pe uşurarea fiecăruia că nu
se află în prezenţa văduvei. Era destul de
324 JULIA QUINN
straniu, adevărat, totuşi, te punea pe gînduri...

- Va trebui să trăiesc cu ea? explodă el.
Thomas se uită spre el şi zîmbi:
- Ai uitat de Outer Hebrides, omule, insulele Outer
Hebrides.
- Tu de ce nu ai facut-o? întrebă Jack.
- Oh, crede-mă, dacă aş mai avea putere, aş face-o chiar
mîine. iar dacă nu voi avea... Thomas ridică din umeri. Oricum,
va trebui să-mi găsesc şi eu o slujbă, nu? Dintotdeauna mi-am
dorit să călătoresc, poate că mă vei angaja ca escortă. Voi găsi
locul cel mai vechi şi mai răcoros de pe insulă. Mă voi distra de
minune.
- La naiba, zise Jack. Nu mai vorbi aşa. Nu voia că aceste
aspecte să fie stabilite dinainte. Nu trebuia să se înţeleagă asta.
Thomas trebuia să se lupte pentru locul lui în lume, nu să-l
predea atît de uşor.
Fiindcă el însuşi nu dorea acest loc.El o dorea pe Grace,
voia să fie liber şi, mai mult ca orice, chiar în acest moment,
voia să fie altundeva. Oriunde altundeva.
Thomas îl privea, dar nu spunea nimic. Pînă ce au ajuns la
Pollamore, sau în oraşul Cavan, dar nici aici. Nici cînd au
continuat drumul spre Butlersbridge.
Se lăsase întunericul, dar Jack cunoştea bine toate vitrinele
magazinelor şi toţi stîlpii de lumină de pe trotuare. Era hanul
Derragarra, unde s-a îmbătat cînd a împlinit şaptesprezece ani.
Apoi era măcelăria, fierăria şi da, moara de secară, în spatele
căreia a furat prima sărutare.
Ceea ce însemna că în patru, ba nu, în cinci minute va
ajunge acasă.
Acasă.
Era un cuvînt pe care nu l-a mai rostit de ani buni. A locuit

prin hanuri şi în case cu chirie, iar uneori sub cerul liber. Avea
grupul lui de prieteni, dar ei s-au tot mutat, care încotro. Furau
împreună mai mult din comoditate, nu pentru alt motiv. Tot ce
aveau ei în comun era trecutul militar şi disponibilitatea să
doneze o parte din prada lor acelora care se întorceau din război
mai puţin norocoşi decît ei.
De-a lungul anilor Jack a dat mulţi bani bărbaţilor care şi-
au pierdut picioarele, femeilor fără soţi, copiilor fără părinţi.
Nimeni nu s-a întrebat vreodată de unde avea banii. Accentul şi
aspectul lui erau cela ale unui gentleman şi asta era destul
Oamenii văd ceea ce vor să vadă, iar cînd un fost ofiţer
(care nu-şi face public numele) vine şi face daruri....
Nimeni nu-şi mai pune întrebări.
Oricum nu a spus nimic la nimeni. La ce bun să le spună?
Grace.
Acum era Grace.
Zîmbi. Grace va fi de acord. Poate că nu cu mijloacele, dar
măcar cu scopul final. Adevărul era că nu a luat niciodată nimic
de la cineva care nu avea aspectul că-şi permite multe. Şi mereu
a fost atent să le fure mai mult pe victimele sale cele mai
enervante.
Aceste scrupule nu-1 puteau feri de închisoare, dar mereu l-
au făcut să se simtă mai bine pentru profesia aleasă.
Auzi un cal ajungîndu-1 din urmă. Era Thomas călare, care
i se alătură.
- Acesta e drumul? întrebă el.
- Chiar după cotitura aceea.
- Presupun că nu te aşteaptă, nu?
-Nu.
Thomas avea prea mult tact, ca să continue cu întrebările,
326 JULIA QUINN
aşa că îşi lăsă buiestrul mai moale cu jumătate de lungime, ca

să-l lase pe Jack liniştit.
Apoi au văzut-o. Cloverhill. Exact aşa cum şi-o amintea el,
poate doar că viţa de vie s-a întins ceva mai mult pe faţada de
cărămidă, camerele erau luminate, iar ferestrele emanau căldură.
Deşi nu se auzeau decît zgomotele făcute de călători, Jack putea
să jure că auzea rîsete şi veselie răzbătînd prin ziduri.
Doamne, a crezut că-i va fi dor, dar acum...
Era cu mult mai mult. Era o durere, un junghi real,
pătrunzător; un gol, un suspin, prins pe veci în gîtul lui.
Era acasă.
Jack voia să se oprească, să-şi ia un minut în care să admire
casa graţioasă, dar auzi trăsura apropiindu-se şi ştia că nu-i
poate ţine pe loc pe toţi, pînă ce el îşi consuma nostalgia.
Lucrul pe care-l dorea cel mai puţin era ca văduva să dea
buzna înaintea lui (lucru pe care era aproape sigur că-1 va face).
Aşa că merse spre intrare, descălecă şi urcă treptele de voie.
închise ochii, inspiră adînc, apoi, cum şi-a dat seama că în
următoarele minute nu mai avea de unde să-şi adune mai mult
curaj, ridică minerul de alamă, care anunţa prezenţa musafirilor
la intrare.
Nu răspunse nimeni imediat. Nu era o surpriză. Nu erau
aşteptaţi. Majordomul s-a retras probabil, pentru somn. Erau
numeroase motive pentru care ar fi trebuit să-şi rezerve camere
în sat, apoi să plece spre Cloverhill de dimineaţă. Nu voia să....
Uşa se deschise. Jack stătea cu o mină la spate, încercase să
le lase libere pe lingă corp, dar ele au început să tremure.
Văzu mai întîi lumina de la luminare, apoi pe bărbatul care
o ducea, somnoros şi nedumerit.
- Maşter Jack?
Wimpole, zise el. Doamne, bătrînul majordom se apropia
de optzeci de ani, dar desigur, mătuşa lui l-ar fi păstrat în

continuare, atîta timp cît el ar fi dorit să lucreze, iar cunoscîndu-
1 pe Wimpole, se ştia că va munci pînă în clipa cînd va muri.
- Nu vă aşteptam, spuse Wimpole.
Jack schiţă un zîmbet.
- Păi, ştii că îmi plac surprizele.
- Intraţi! Intraţi! Oh, Maşter Jack, doamna Audley va fi
atît de bucuroasă să vă vadă. Cum va fi şi....Wimpole se opri,
privi spre ceilalţi de afară, cu ochii lui şubrezi.
- Mă tem că am adus cu mine cîţiva oaspeţi, explică Jack.
Văduva era deja ajutată să coboare din trăsură, iar Grace şi
Amelia veneau în spatele ei. Thomas o trase de braţ pe bunica
lui - suficient de tare, se vedea - ca să-i acorde lui Jack puţin
timp singur, doar că văduva deja arăta semne de revoltă
iminentă.
- Wimpole, se auzi o voce feminină. Cine poate fi la ora
aceasta?
Jack rămase drept, de-abia mai reuşea să respire. Era
mătuşa lui, Mary. Avea aceeaşi voce pe care o cunoştea. Parcă
nici nu plecase vreodată....
Doar că nu era aşa. Dacă nu ar fi plecat, inima nu i-ar mai
bate acum nebuneşte. Mai presus de toate, nu s-ar simţi atît de
îngrozit. Era speriat de moarte pentru că o vedea pe singura
persoană care l-a iubit în toată viaţa lui, cu toată inima ei şi
necondiţionat.
- Wimpole? Eu....Cînd apăru din hol, se uită la Jack şi
parcă a văzut o fantomă. Jack?
- în came şi oase. încercase să fie jovial, dar nu reuşi, iar
adînc, foarte adînc, acolo unde-şi păstra cele mai întunecate
clipe, ar fl dorit să plîngă. Chiar acolo, în faţa tuturor, sufletul îi
328 JULIA QUINN
era chinuit şi se zbătea vehement să iasă la lumină.

- Jack! strigă ea, apoi sări de gîtul lui, după care îl
îmbrăţişă cu entuziasm. Oh, Jack. Jack, scumpul meu băiat. Ne-
a fost atît de dor de tine. îl copleşea cu sărutări, aşa cum ar face
o mamă cu fiul ei.
Aşa cum ar fi putut să facă şi cu Arthur.
- Mă bucur mult să te revăd, mătuşă Mary, spuse el. O
strînse şi el, după care îşi ascunse faţa în locaşul dintre umărul
şi gîtul ei, fiindcă ea era mama lui; în toate felurile care contau.
Şi i-a fost foarte dor de ea. Doamne, ce dor i-a fost, iar în clipa
aceea nu mai conta că a rănit-o în cel mai grav mod posibil. Pur
şi simplu voia îmbrăţişarea ei.
- Oh, Jack, repetă ea, zîmbind printre lacrimi. Ar trebui să
iau biciul şi să te bat cu el, fiindcă ai lipsit atît de mult. De ce ai
făcut asta? Nu-ţi dai seama cît am fost de îngrijoraţi? Cum
am....
- Hmm.
Mary făcu un pas înapoi, cu mîinile tot pe obrajii lui Jack.
Văduva ajunsese la uşă şi acum se afla în spatele lui Jack, pe
treptele de piatră.
- Dumneata trebuie să fii mătuşa, zise ea.
Mary o privea uluită.
- Da, spuse în final. Iar dumneavoastră sînteţi_____?
- Mătuşă Mary, interveni Jack înainte ca văduva să
vorbească, vreau să te prezint ducesei de Wyndham.
Mary îi dădu drumul, apoi făcu o reverenţă şi se dădu la o
parte, ca să-i permită văduvei să intre.
- Ducesa de Wyndham? repetă ea, după care îl privi pe
Jack, evident şocată. Doamne, Jack, dar nu puteai să ne trimiţi
de veste?
Jack zîmbi dar nu de plăcere.

- Este mai bine aşa, te asigur.
Toţi cei care-I însoţeau în această călătorie s-au apropiat,
iar Jack a făcut prezentările, încercînd să nu observe că mătuşa
lui se schimba la faţă, devenind din palidă şi mai palidă, apoi
extrem de palidă cînd ajunse să-i cunoască pe ducele de
Wyndham de acum şi pe contele de Crowland.
- Jack, şopti ea disperată, nu avem atîtea camere. La noi
nu e suficient de elegant ca să....
Vă rog, doamnă Audley, zise Thomas, facînd o
plecăciune elaborată, nu vă faceţi probleme pentru noi. Este
impardonabil că noi înşine am sosit neanunţaţi. Nu aştept ca
dumneavoastră să faceţi nici cel mai mic efort pentru noi. Deşi -
se uită spre văduvă, care rămăsese pe hol, cu o faţă plouată şi
tristă - dacă aveţi o cameră mai bună pentru bunica mea. Ar fi
mai uşor pentru toată lumea.
- Sigur că da, zise repede Mary. Vă rog, vă rog, e răcoare.
Trebuie să intraţi cu toţii. Jack, chiar vreau să-ţi spun ceva...
- Unde este biserica dumneavoastră? întrebă văduva.
- Biserica noastră? întrebă Mary, uitîndu-se spre Jack
tulburată. La ora aceasta?
- Nu intenţionez să mă rog, spuse văduva. Vreau să
verific registrele.
- Vicarul Beveridge mai este la amvon? întrebă Jack, ca
să-i taie avîntul văduvei.
- Da, numai că sigur la ora aceasta este în pat. Este nouă
şi jumătate, presupun şi el se trezeşte de dimineaţă. Poate că
mîine dimineaţă....Eu....
- Avem o chestiune de importanţă dinastică, se amestecă
văduva. Nu-mi pasă dacă este trecut de miezul nopţii. Noi...
330 JULIA QUINN
- Mie îmi pasă, i-o reteză Jack, amuţind-o cu o privire

glacială. Nu puteţi să-l daţi jos din pat pe vicar. Aţi aşteptat pînă
acum. Puteţi să mai aşteptaţi naibii pînă mîine dimineaţă.
- Jack! se răsti Mary. Apoi se întoarse către văduvă. Nu l-
am crescut ca să vorbească aşa.
- Nu, zise Jack, căutînd parcă o scuză cît de cît viabilă, în
vreme ce bătrîna îl privea cu repulsie.
- Aţi fost sora mamei lui, nu-i aşa? zise văduva.
Mary păru uimită de brusca schimbare de subiect.
- Sînt.
- Aţi fost de faţă la nunta ei?
- Nu am fost.
Jack se uită spre ea surprins.
- Nu ai fost?
- Nu. Nu am putut să merg. Eram lăuză. Se uită spre Jack.
Nu ţi-am spus asta niciodată. Am născut un copil mort. Faţa
mătuşii se însenină. Unul dintre motivele pentru care m-am
bucurat că te am pe tine.
- Mîine dimineaţă vom merge la biserică, zise Văduva,
evident dezinteresată de istoricul ginecologic al lui Mary. Dis
de dimineaţă. Vom găsi documentele şi terminăm treaba.
- Documentele? întrebă Mary.
Dovada căsătoriei, replică scurt văduva. O privi oarecum
compătimitor pe Mary, apoi dădu scurt din cap, adăugind: cum
de nu înţelegeţi?
Bine că Thomas o trase de mînă înapoi, fiindcă Jack s- ar fi
repezit la gîtul ei.
Louise nu s-a căsătorit la biserica din Butlersbridge,zise
Mary. S-a cununat la Meguiresbridge. în comitatul Fermanagh,
acolo unde a crescut.
- Cît de departe este asta? întrebă văduva, smucindu-şi

braţul din mîna lui Thomas.
- La douăzeci de mile, alteţă.
Văduva mai mormăi ceva neclar, evident peiorativ. Jack nu
a putut desluşi exact cuvintele, dar Mary s-a albit la faţă. îl
întrebă aproape alarmată:
- Jack? Despre ce este vorba? De ce ai nevoie de dovada
căsătoriei mamei tale?
El se uită spre Grace, care a rămas în spatele mătuşii lui. Ea
dădu uşor din cap, încurajîndu-l, iar el îşi drese glasul şi spuse:
- Tata era fiul ei.
Mary o privi pe văduvă şocată.
- Tatăl tău....adică John Cavendish...
Thomas făcu un pas înainte.
- Pot să intervin?
- Te rog, zise Jack epuizat.
- Doamnă Audley, spuse Thomas, cu foarte multă
demnitate şi stăpînire de sine, spre surprinderea lui Jack.
Dacă există dovada căsătoriei surorii dumneavoastră, atunci
nepotul dumneavoastră este adevăratul duce de Wyndham.
- Adevăratul duce de....Mary era prea şocată, ca să mai
poată vorbi. Nu este posibil. Eu mi-1 amintesc. Domnul
Cavendish. Era...Făcu semn prin aer cu mîna, încercînd parcă
să-l descrie prin gesturi. Pînă la urmă, după alte cîteva încercări
de a-l descrie, spuse: el nu ne-ar fi ascuns acest lucru.
- La vremea aceea nu era el moştenitorul, o informă
Thomas şi nu avea nici un motiv să creadă că va deveni.
- Oh, Doamne. Dacă Jack este duce, atunci dumneavoastră
- Nu sînt, încheie el fraza în locul ei. Sînt convins că vă

332 JULIA QUINN
închipuiţi cît de nerăbdător sînt să clarificăm odată această

chestiune.
Mary se uita la el şi mai şocată. Apoi se uită la Jack. Apoi
păru că are nevoie să se aşeze.
- Eu voi rămîne pe hol, anunţă văduva.
- Nu fii nepoliticoasă, o opri Thomas.
- Ar fi fost mai bine dacă...
Thomas o prinse de braţ şi o făcu să avanseze, trecînd
razant pe lîngă Jack şi mătuşa lui.
- Doamnă Audley, zise el, vă sîntem mai mult decît
recunoscători pentru ospitalitate. Cu toţii.
Mary dădu din cap şi îi spuse majordomului:
- Wimpole, vrei să...
- Desigur, doamnă, zise el, iar Jack zîmbi şi el politicos
cînd trecu pe lîngă el. Fără îndoială că urma să trezească
menajera, care trebuia să pregătească atîtea dormitoare.
Wimpole ştia dintotdeauna ce nevoi are mătuşa Mary, fără
ca aceasta să rostească vreun cuvînt.
- Camerele vor fi gata în cîteva minute, spuse Mary şi se
uită spre Amelia şi Grace, care stăteau de-o parte.
Dumneavoastră, domnişoarelor, vă supăraţi dacă veţi împărţi o
cameră? Nu am....
- Nu este nici o problemă, zise Grace cordial. Ne simţim
bine cînd ne ţinem companie.
- Oh, mulţumesc, zise Mary uşurată. Jack, tu va trebui să
dormi în dormitorul tău, în camera copiilor şi....of, să nu mai
pierd timpul aici, pe hol. Să mergem în sufragerie, ca să vă mai
încălziţi puţin la foc, pînă vor fi gata camerele.
îi pofti pe toţi înăuntru, dar cînd Jack dădu să intre, ea îl
reţinu.
- Ne-a fost dor de tine, spuse ea.

El înghiţi, dar nodul din gît nu voia să alunece.
- Şi mie mi-a fost dor de voi. încercă să zîmbească. Cine
este acasă? Edward trebuie că....
- S-a căsătorit, explică ea. Da. Imediat ce vom ieşi din
doliul pentru Arthur. Iar Margaret va urma şi ea. Stau aproape
unul de celălalt. Edward pe o stradă vecină, iar Margaret în
Belturbet.
- Şi unchiul William? Jack l-a văzut ultima dată la
înmormîntarea lui Arthur. Arăta foarte îmbătrînit. îmbătrînit şi
obosit. Şi împietrit de durere. El este bine acum?
Mary nu spuse nimic, apoi o durere sfîşietoare îi umplu
ochii de lacrimi. Cum părea că vrea să spună ceva, renunţa
imediat. Nici nu era nevoie. Jack o privea şocat.
- Nu, şopti el, fiindcă nu putea să fie adevărat. Ar fi trebuit
să poată avea şansa să-i spună că îi pare rău. Venise atîta drum,
tocmai în Irlanda. Voia să-i spună că îi pare rău.
- A murit, Jack. Ochii i se goleau deja de primele lacrimi.
Acum doi ani. Nu am ştiut unde să te găsesc. Nu ne- ai lăsat nici
o adresă.
Jack se întoarse, făcu cîţiva paşi pe hol, alegînd să meargă
în spate. Dacă rămînea unde era acum, putea să-l vadă cineva.
Toţi erau adunaţi în sufragerie. L-ar fi putut vedea împietrit de
durere, pe punctul de a plînge, poate chiar pregătit să-şi strige
durerea.
- Jack? Mary venise după el, cu paşi precauţi. El ridică
privirea spre tavan, trase aer în piept şi deschise gura. Dar nu i-a
fost de ajutor. Mai mult de atît nu putea.
Mary puse mîna pe umărul lui.
334 JULIA QUINN
- Mi-a zis să-ţi spun că te iubeşte.

- Nu-mi spune asta. Jack chiar nu putea să audă asta acum.
Nu chiar acum.
- Te-a iubit. Mi-a spus că ştie că vei veni acasă. Că te
iubeşte şi că eşti fiul lui. în inima lui, tu erai fiul lui.
Jack îşi acoperi faţa cu ambele mîini şi strînse, apăsă, ca şi
cînd ar fi vrut să arunce totul afară. De ce era surprins? Nu
trebuia să fie. William nu mai era tînăr; avea peste patruzeci de
ani cînd s-a căsătorit cu Mary. El chiar credea că viaţa va sta în
loc în absenţa lui?
Că nimeni nu se va schimba şi nu va îmbătrînL.sau muri?
- Trebuia să fi venit înapoi, spuse el. Ar fi trebuit
să....Doamne, ce prost am fost.
Mary îl trase spre ea şi-l luă de mînă. îl conduse încet, spre
o cameră din apropiere. Era biroul unchiului său.
Jack merse la birou. Lemnul negru, lucios şi scorojit pe
alocuri era un pat perfect pentru teancul de documente şi sticle
cu cerneală.
Ciudat, mereu i-a plăcut să vină aici. Ciudat. Deşi era genul
de băiat căruia îi plăcea viaţa în aer liber, mereu alergînd sau
luîndu-se la întrecere, ba chiar murdar de noroi. Chiar şi acum
detesta camerele care nu aveau cel puţin două ferestre.
Totuşi, mereu i-a plăcut aici.
Se uită la mătuşa lui. Stătea în mijlocul camerei. Uşa era
închisă.
- Ştia că îl iubeşti, spuse ea cu blîndeţe.
- Nu l-am meritat. Nici pe tine.
- Termină cu prostiile. Nu vreau să le mai aud.
- Mătuşă Mary, ştii...Duse pumnul la gură şi muşcă.
Cuvintele erau acolo, dar îi ardeau pieptul şi îi era foarte greu să
le scoată afară. Ştii că Arthur nu ar fi plecat în Franţa dacă nu

eram eu.
Ea se uita la el cu uimire, apoi spuse:
- Vai de mine, Jack, cum poţi să te condamni pentru
moartea lui?
- Sigur că mă condamn. A venit pentru mine. Altfel nu ar
fi....
- Voia să se înroleze în armată. Ştia că avea de ales între
asta şi preoţie, dar numai eu ştiu că nu-şi dorea această variantă.
Dintotdeauna şi-a făcut planuri....
- Ba nu, o întrerupse Jack, cu toată furia şi durerea din
suflet. Nu şi-a făcut. Poate că dumitale ţi-a spus, dar...
- Nu poţi să te împovărezi cu responsabilitatea pentru
moartea lui. Nu-ţi dau voie eu.
- Mătuşă Mary....
- încetează! încetează!
Ea stătea cu mîinile la tîmple, apăsînd frenetic. Mai mult ca
orice, părea că încearcă să-l amuţească, să-i interzică să spună
ce voia să-i destăinuiască.
Dar trebuia spus totul. Era singura cale prin care ea va
înţelege.
Şi era prima dată cînd va spune tare aceste lucruri.
- Nu ştiu să citesc.
Patru cuvinte. Atîta tot. Patru cuvinte. Şi o viaţă întreagă de
secrete.
Ea se încruntă, iar Jack nu putea să-şi dea seama - chiar îl
credea sau nu? Sau i s-a părut că nu aude bine?
Oamenii văd ce se aşteaptă să vadă. El se purta ca un
bărbat educat, aşadar aşa l-a văzut şi ea.
- Nu ştiu să citesc, mătuşă Mary. Nu am ştiut niciodată.
336 JULIA QUINN
Arthur a fost singurul om care şi-a dat seama de asta.

Ea dădea din cap în mod repetat.
- Nu înţeleg. Ai fost la şcoală. Ai absolvit...
- Mereu la limită, o întrerupse Jack. Chiar şi atunci, cu
ajutorul lui Arthur. De ce crezi că am fost obligat să renunţ la
universitate?
- Jack...spuse ea cu stînjeneală. Nouă ni s-a spus că ai
avut un comportament nepotrivit. Că beai prea mult şi că era
femeia aceea şi...gluma aceea macabră cu porcul şi....De ce dai
din cap?
- Nu am vrut să vă pun într-o situaţie jenantă.
- Şi crezi că atunci nu a fost jenant?
- Nu puteam să fac nimic fără ajutorul lui Arthur, explică
el. Iar el era mai mic ca mine cu doi ani.
- Dar nouă ni s-a spus că...
- Am preferat să fiu exmatriculat pentru comportament
inadecvat, decît pentru prostie, spuse el încet.
- Ai făcut totul intenţionat?
El lăsă capul în piept.
- Of, Doamne....se aşeză şi ea pe un scaun. De ce nu ne- ai
spus nimic? Puteam să-ţi angajăm un tutore.
- Nu m-ar fi ajutat. Cînd o văzu că se uită la el complet
bulversată, îi spuse deznădăjduit:literele dansează. Nu puteam
să le disting. Nu vedeam diferenţa dintre un ”a” şi un ”b’\ decît
dacă erau scrise de tipar, dar chiar şi atunci eu
- Dar nu eşti prost, zise ea pe un ton tăios.
El o privea ca un copil.
- Nu eşti prost. Dacă ai o problemă, atunci ochii sînt de
vină, nu mintea ta. Te cunosc. Mary se ridică şi veni să-l
mîngîie pe obraz. Am fost lîngă tine din clipa în care te-ai
născut. Eu te-am ţinut prima în braţe. Am stat alături de tine la

flecare zgîrietură, la flecare rostogolire. Ţi-am văzut lumina din
ochi, Jack. Te-am văzut cum gîndeşti. Ce isteţ trebuie să fi fost,
continuă ea. Ca să ne păcăleşti pe toţi.
- Arthur m-a ajutat în toţi anii de şcoală, zise el. Eu nu l-
am rugat. El mi-a spus că-i place...Jack înghiţi în sec, fiindcă
amintirea i se ridicase în gît şi acum îl sufoca. Spunea că-i place
să citească tare.
- Cred că-i plăcea asta. O lacrimă i se prelingea pe obraz.
Te idolatriza, Jack.
Jack simţea că se îneacă de emoţie.
- Trebuia să-I protejez.
- Soldaţii mor, Jack. Arthur nu a fost singurul. A fost
doar.... Mary închise ochii şi se întoarse cu spatele, însă Jack
336 JULIA QUINN
tot a văzut durerea scrijelindu-i obrajii. A fost doar singurul

care a contat pentru mine, şopti ea la final. Apoi îl privi drept în
ochi.
- Te rog, Jack. Nu vreau să pierd doi fii. întinse braţele
spre el şi, fără să-şi dea seama, Jack se trezi în îmbrăţişarea ei.
Plîngînd cu suspine.
Nu a plîns pentru Arthur. Niciodată. A fost atît de înecat de
furie - pe francezi, pe sine - încît nu a părăsit sala de priveghi.
Dar acum, durerea refula. Toată tristeţea, toate ocaziile în
care a fost martor la ceva amuzant, iar Arthur nu a fost acolo, ca
să împartă cu el. Toate aniversările pe care le-a sărbătorit
singur. Toate aniversările pe care Arthur nu le va sărbători
niciodată.
Plîngea pentru toate acestea. Plîngea şi pentru sine, pentru
anii pierduţi. El a fost într-o continuă alergare. Fugea mereu de
el însuşi, iar acum obosise, Voia să se oprească... Să rămînă
într-un loc.
Cu Grace alături.
Nu trebuia să o piardă. Nu-i păsa ce trebuia să facă pentru
a-i asigura un viitor, dar îl va asigura. Dacă Grace va spune că
nu se poate mărita cu ducele de Wyndham, atunci el nu va fi
ducele de Wyndham.
Cu siguranţă exista o măsură a destinului său, pe care putea
să o controleze.
- Trebuie să merg la oaspeţi, spuse Mary, dîndu-1 uşor la o
parte.
Jack înţelese, apoi se şterse bine la ochi.
- Văduva....Oh, cerule, ce putea să spună despre văduvă,
decît: îmi pare nespus de rău.
- O voi caza în camera mea, spuse Mary.

In alte condiţii Jack i-ar fi interzis să-i ofere camera ei, dar
acum era atît de obosit şi bănuia că şi ea este obosită, iar
noaptea aceasta părea momentul propice pentru a pune
bunătatea înaintea mîndriei.
- Eşti foarte amabilă.
Bănuiesc că e o metodă bună pentru a te auto- conserva.
El zîmbi cînd o auzi.
- Mătuşă Mary?
Ea ajunse la uşă, dar se opri cu mîna pe clanţă, ca să-i
spună:
-Da?
- Miss Eversleigh, zise el.
Ochii mătuşii lui se luminară imediat. Era vorba de ceva
romantic.
-Da?
- O iubesc.
- Mă bucur atît de mult să aud asta, zise ea radiind.
- Şi ea mă iubeşte.
- Atunci e foarte bine.
- Da, şopti el. Este.
- Vrei să vii cu mine? întrebă ea.
Jack ştia că trebuia, dar revelaţiile acestei seri l-au epuizat
complet. Nu voia să vadă nimeni cum arăta acum, tot roşu la
faţă de plîns.
- Te deranjează dacă rămîn aici? întrebă el.
- Sigur că nu. Zîmbi părinteşte şi ieşi din cameră.
Jack se întoarse la biroul unchiului său şi mîngîie uşor
suprafaţa lucioasă. Era linişte aici şi numai Dumnezeu ştia, chiar
avea nevoie de un Ioc liniştit acum.
340 JULIA QUINN
Noaptea va fi lungă. Ştia că nu va dormi. Nu avea rost nici

să încerce. Totuşi, nu voia să facă altceva. Nu voia să meargă
nicăieri, dar mai presus de orice, nu dorea să gîndească.
Măcar în aceste momente...în noaptea aceasta....voia doar
să existe.
Grace aprecia mult sufrageria familiei Audley. Era
elegantă, dcorată în tonuri blînde de rubiniu şi crem, cu două
zone unde se putea lua ceaiul şi discuta, un birou şi cîteva
fotolii pentru lectură, aşezate în colţuri.
Semne ale vieţii de familie se vedeau peste tot - de la
teancul de scrisori de pe birou, pînă la broderia pe care doamna
Audley probabil a abandonat-o pe canapea, cînd Jack a bătut la
uşa ei. Pe şemineu erau aliniate şase miniaturi. Grace merse
spre ele, prefacîndu-se că vrea să-şi încălzească mîinile la foc.
Era familia lor, înţelese ea imediat, pictate probabil în urmă
cu cincisprezece ani. în prima desigur era unchiul lui Jack, iar în
a doua Grace o recunoscu pe doamna Audley. Următoarea
era...Doamne, oare să fie acela Jack? Trebuie să fie el. Cum se
putea schimba cineva atît de puţin? Părea mai tînăr, desigur, dar
restul era la fel - expresia feţei, zîmbetul lui viclean.
Simţi că i se taie respiraţia.
Celelalte trei miniaturi îi prezentau pe copiii familiei
Audley, presupunea Grace. Doi băieţi şi o fată. Se aplecă pentru
a vedea mai bine şi spuse o scurtă rugăciune cînd ajunse la
chipul celui mai tînăr dintre băieţi. Arthur. Jack 1- a iubit mult.
Oare despre asta vorbea el cu doamna Audley? Grace a fost
ultima care a intrat în sufragerie şi a văzut-o pe mătuşa lui Jack
că intră în altă încăpere.
Venise majordomul după cîteva minute, anunţîndu-i că
toate camerele sînt pregătite, dar Grace a preferat să mai
zăbovească puţin lîngă foc. Nu era pregătită să iasă din camera

aceasta.
Nu era sigură de ce.
- Miss Eversleigh.
Ea ridică privirea. Era mătuşa lui Jack.
- Aveţi un mers foarte uşor, doamnă Audley, spuse Grace.
Nu v-am auzit intrînd.
- Acela este Jack. Doamna Audley întinse mîna şi luă
miniatura de pe şemineu.
- L-am recunoscut, zise Grace.
Da, e aproape neschimbat. Acesta este fiul meu, Edward.
Locuieşte la o stradă distanţă. Iar ea este Margaret. Acum are şi
ea două fete.
Grace se uită la Arthur. Amîndouă se uitau.
îmi pare nespus de rău pentru pierderea dumneavoastră,
zise Grace.
Doamna Audley păru impresionată, dar nu părea
înlăcrimată.
- Mulţumesc. îi luă mîna lui Grace într-a sa. Jack este în
biroul unchiului său. La capătul culoarului, pe dreapta. Mergi la
el.
Grace dădu să spună ceva.
- Du-te, spuse doamna Audley, mai blînd ca înainte.
Grace dădu din cap şi, pe negîndite, se afla deja pe hol,
grăbindu-se spre camera indicată.
Văzu uşa pe dreapta.
- Jack? şopti ea, împingînd uşor uşa.
El stătea pe un fotoliu, cu faţa la fereastră, dar se întoarse
rapid şi se ridică imediat ce-i auzi vocea.
Veni şi ea alături de el, după ce a închis uşa.
342 JULIA QUINN
- Mătuşa ta spunea....
Imediat el veni la ea. în faţa ei. O aşeză cu spatele lipit de
uşă şi o sărută îndelung, repede, imperios, nesătul şi - da, cu
toată fiinţa lui.
Apoi ea făcu un pas în lateral. Nu mai putea respira, de-
abia mai stătea în picioare şi ştia că nu putea să articuleze nici o
propoziţie, nici dacă viaţa ei depindea de asta.
Niciodată în viaţa ei nu dorise nimic, aşa cum îl dorea pe
acest bărbat.
- Mergi la culcare, Grace.
-Ce?
- Nu pot să-ţi rezist, spuse el răguşit, precipitat şi foarte
excitat. Ea întinse mîna spre el. Nici ea nu se putea abţine. Nu în
casa aceasta, şopti el.
Dar ochii lui o pîijoleau de dorinţă.
- Pleacă. Te rog, o îndemnă el.
Ea îl ascultă. Alergă în sus, pe scări, găsi camera ei şi se
ghemui în aşternuturi.
Dar toată noaptea a tremurat.
A tremurat şi a avut frisoane.
CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI UNU
- Nu poţi să dormi?
Jack era tot în biroul unchiului său. Thomas stătea în pragul
uşii.
- Nu, zise el.
- Nici eu. Thomas intră.
Jack îi dădu sticla cu coniac pe care o luase de pe bar. Jack
se miră că sticla era fără un fir de praf pe ea, deşi era convins că
nu a atins-o nimeni dela moartea unchiului său, dar ştia bine că
mătuşa Mary era renumită pentru curăţenia desăvîrşită din casă.
E bun, zise Jack. Cred că unchiul îl păstra. Citi eticheta,
apoi comentă: nu pentru asta, desigur.
Făcu semn spre nişte pahare de coniac aşezate pe o tavă la
fereastră, aşteptînd cu sticla în mînă, pentru ca Thomas să le
aducă la el. Le umplu, apoi Thomas se aşeză pe scaunul din faţa
lui şi puse paharul pe o măsuţă. Jack turnase o cantitate
generoasă.
Thomas bău, apoi privi pe fereastră.
- Curînd se face ziuă.
Jack privi cerul. Deşi nu apăruseră încă acele firişoare
rozaliu-aurii, lumina argintie anunţa dimineaţa.
- S-a trezit cineva? întrebă el.
344 JULIA QUINN
- Eu nu am auzit nimic.
Cîteva minute au stat în tăcere. Jack termină ce avea în
pahar şi se gîndi să mai bea unul. Luă sticla, dar cînd încercă să
toarne, cîteva picături vărsate pe lîngă pahar l-au făcut să
renunţe.
- Te-ai simţit vreodată ca şi cînd ai sta într-o vitrină?
- Tot timpul, spuse Thomas impasibil.
- Şi cum suporţi?
- Nu ştiu şi altceva.
Jack se frecă la frunte. Avea o durere de cap îngrozitoare şi
nu ştia dacă îi va trece prea curînd.
- Astăzi va fl groaznic.
Thomas încuviinţă.
Jack închise ochii. Era uşor să-şi imagineze scena. Văduva
va insista să fie citit mai întîi registrul, iar Crowland va sta în
spatele lui, tumînd verzi şi uscate, gata să-şi vîndă fata celui
care oferă mai mult. Probabil că şi mătuşa lui va dori să vină,
Amelia de asemenea - cine ar condamna-o? Pentru ea miza e
cea mai mare.
Singura persoană care nu va fi acolo era Grace.
Singura persoană de care avea nevoie să-i ţină partea.
- Va fi un circ greu de descris, comentă Jack.
- Intr-adevăr.
Au stat aşa, pînă ce amîndoi au ridicat privirile în acelaşi
moment. Ochii li s-au întîlnit, iar Jack îl privea pe Thomas cum
se uită pe fereastră.
Afară.
- Să mergem? întrebă Jack, apoi îi veni să zîmbească.
- înainte ca altcineva...
- Chiar acum. Fiindcă, sincer, nimeni altcineva nu trebuia

să stea la masa lor.
Thomas se ridică.
- Ia-o înainte, spuse el.
Jack se ridică şi el, apoi ieşi, cu Thomas în urma lui. Au
încălecat pe cai şi au pornit prin aerul încă rece al nopţii trecute,
iar Jack se gîndea....
Erau veri.
Şi pentru prima dată, lucrul acesta i se părea ceva bun.
Dimineaţa era deja în curs cînd cei doi au ajuns la biserica
Maguiresbridge. Jack a mai fost acolo de cîteva ori, în vizită la
familia mamei lui, iar piatra din care era construită clădirea i se
părea la fel ca pe vremuri. Construcţia era modestă şi prea
umilă, după părerea lui, dar aşa trebuiau să fie toate bisericile.
- Nu pare să fie cineva înăuntru, spuse Thomas. Nu era
prea impresionat de simplitatea arhitecturii, dar nu lăsa să se
vadă.
-Cred că registrul este la casa parohială, spuse Jack.
Thomas descălecă şi el, apoi legă amîndoi caii de un stîlp
din apropiere. Se apropiau de uşa casei parohiale. Au bătut de
cîteva ori şi într-un sfirşit au auzit paşi din interior.
Uşa s-a deschis şi din spate apăru o femeie de vîrstă medie,
evident menajera.
- Bună ziua, doamnă, zise Jack. Sînt Jack Audley, iar
dînsul este...
- Thomas Cavendish, se prezentă el singur, înclinînd şi el
capul.
Servitoarea nu părea prea încîntată de vizita atît de matinală
a celor doi.
- Am dori să vedem registrele parohiale, spuse Jack.
346 JULIA QUINN
Ea se uită la ei cîteva momente, apoi făcu semn cu capul

spre spatele casei.
- Sînt în spate, zise ea. în biroul vicarului.
Vicarul este prezent? întrebă Jack, deşi Thomas îl
înghiontise să nu insiste pe această temă.
- Nu avem vicar acum, spuse menajera. Postul este liber.
Se îndreptă spre o canapea uzată, lîngă foc şi se aşeză. Trebuie
să ne vină cineva nou foarte curînd. Au trimis pe cîte unul de la
Enniskillen în fiecare duminică, şi aşa am avut şi noi cine să ne
citească predica.
Luă o farfurie de pe o masă şi se întoarse cu spatele spre ei,
ignorîndu-i complet.
Jack se uita la Thomas, Thomas la Jack şi s-au gîndit că ar
trebui să intre. Aşa că au intrat.
Biroul din spate era mai spaţios decît se aşteptase Jack,
date fiind dimensiunile reduse ale bisericii. Jack merse să se
încălzească la foc.
- Ştii cum arată un registru parohial? întrebă Thomas. Jack
ridică din umeri şi îşi frecă palmele. începuse să-l
ia şi o durere de picioare şi devenise tot mai agitat. îi venea să
iasă din pielea lui, îi venea să sară din ghete şi să....
- Poate este acela.
Jack se întoarse şi-l văzu pe Thomas ţinînd în mînă un
catastif mare, legat în piele cafenie, uzată de vreme.
Să ne uităm? spuse Thomas. Jack văzu că este nerăbdător,
iar mîinile îi tremurau.
- Dar caută tu, spuse Jack. De data aceasta nu se mai
putea preface. Nu putea să deschidă registrul şi să....
Anumite lucruri sînt atît de simple încît devin insuportabile.
- Nu vrei să ne uităm împreună? zise Thomas uluit.

- Am încredere în tine. Era adevărat. Nu se putea gîndi la
o persoană mai demnă de încredere. Thomas nu putea să mintă.
Nici măcar în legătură cu asta.
- Nu, spuse Thomas, refuzînd vehement. Nu fac nimic
fără tine.
Jack rămase inert, apoi scoase o înjurătură şi veni la birou,
lîngă Thomas.
- Eşti prea nobil, frăţioare, spuse Jack.
Thomas puse registrul pe masă şi-l deschise la primele
pagini.
Jack se uita şi el. Totul i se părea un amestec de linii curbe,
puncte şi înflorituri, din care nu avea ce să înţeleagă. Se uită să
vadă ce reacţie are Thomas. Acesta era foarte concentrat cu
conţinutul mîzgîlelilor acelora şi se vedea, după mişcările
rapide ale ochilor, că lectura pe rînd toate numele.
Apoi, după ce a dat paginile foarte repede, a încetinit.
Jack strîngea pumnii, căutînd să desluşească orice.
Cîteodată mai ştia ce litere sînt scrise, dacă erau de tipar, iar
cifrele îi erau mai cunoscute decît toate celelalte.
Ce idioţenie şi cu scrisul acesta.
Ştii în ce lună s-au cununat părinţii tăi? întrebă Thomas.
- Nu, dar era o parohie mică. Oare cîte nunţi ar fi putut să
aibă loc în acelaşi timp?
Jack urmărea degetul lui Thomas, alunecînd pe foi. Pagină
cu pagină, registrul era răsfoit minuţios. Apoi se opri.
Jack îl privi atent pe Thomas. Acesta nu se mai mişca. Ba
chiar a închis ochii. Atunci totul i-a fost clar. După faţa lui. Era
foarte clar.
- Doamne, cuvintele i-au ieşit din gură ca nişte lacrimi.
348 JULIA QUINN
Nu era o surpriză, dar totuşi, a sperat..........s-a rugat....

Ca părinţii lui să nu se fi căsătorit. Sau ca dovada să se fi
pierdut. Ori poate cineva, oricine, s-a înşelat, fiindcă asta nu era
bine. Nu se putea întîmpla aşa. Nu trebuia să fie aşa.
Iată-1 pe el acum. Stătea acolo, prefacîndu-se că verifică
registrele. Cum îşi imagina cineva că el putea să fie duce?
Contracte?
Oh, da, ar fi nostim şi asta.
Chirii?
Ar face bine să-şi angajeze un administrator de încredere,
fiindcă el nu era capabil să verifice dacă era înşelat sau nu.
Apoi, slavă cerului că putea să-şi semneze documentele cu
ajutorul unui sigiliu. Dumnezeu ştia că i-ar trebui mult ca să
înveţe să semneze cu noul lui nume, fără să pară că trebuie să se
gîndească suficient la asta.
John Cavendish-Audley - i-a luat cîteva luni să înveţe. Era
de mirare că părea nerăbdător să renunţe la Cavendish?
Jack duse mîinile la ochi. Nu se putea întîmpla una ca asta.
A ştiut că se va întîmpla, dar acum, iată-1 aici, convins că era
imposibil.
Simţea că înnebuneşte.
Simţea că nu poate să respire.
- Cine este Philip? întrebă Thomas.
-Cum?
- Philip Galbraith. A fost unul dintre martori.
Jack se uită cînd la el, cînd la registru. Toate liniile şi
buclele acelea parcă silabiseau numele unchiului său.
- Fratele mamei mele.
- Mai este în viaţă?
- Nu ştiu. Ştiam că da. Totuşi, au trecut cinci ani. Jack era
furios. De ce întreba Thomas? ce însemna dacă Philip era mort?

Dovada era tot acolo, în registru.
Registrul.
Jack se uita la el, cu gura aproape deschisă. Era duşmanul.
Cartea aceea.
Grace i-a spus că nu se putea mărita cu el, dacă era duce de
Wyndham.
Thomas nu a făcut nici un secret din faptul că munţi de
documente aşteptau pe biroul ducelui.
Dacă el era ducele de Wyndham.
Dar exista doar acest registru. Doar pagina aceea.
O singură pagină, iar el putea să rămînă Jack Audley. Toate
problemele lui ar fi rezolvate.
- Rupe-o, şopti Jack.
- Ce ai spus?
- Să o rupi.
- Eşti nebun?
Jack dădu din cap.
- Tu eşti ducele.
- Nu, zise Thomas, cu ochii tot în registru. Nu sînt.
- Nu, insistă Jack şi-l apucă de umăr pe Thomas. Tu eşti
persoana de care are nevoie familia Wyndham. Dar şi toată
lumea.
- Termină, tu...
- Ascultă-mă, îl imploră Jack. Eşti născut şi crescut
pentru această slujbă. Eu voi strica totul. înţelegi? Nu pot să fac
asta. Nu pot.
Thomas nu se lăsa convins cu nimic.
- Poate că eu am fost crescut, dar tu te-ai născut duce. Şi
nu pot să iau ce este al tău.
350 JULIA QUINN
- Dar eu nu vreau nimic! răbufni Jack.

- Nu este totul al tău pentru că accepţi sau refuzi. Nu
pricepi? Nu e vorba de posesiuni. Este chiar ceea ce eşti tu.
- Of, pentru Dumnezeu. Jack îşi trecu nervos degetele prin
păr. După ce smulse un smoc de fire, simţea că-i ia foc pielea
capului. Dar eu îţi dau ţie totul. Pe o tavă de argint. Tu rămîi
duce, iar eu te voi lăsa în pace. Voi fi cercetaşul tău din insulele
Outer Hebrides. Orice. Doar rupe pagina aia.
- Dacă nu ai dorit titlul, de ce nu ai spus că părinţii tăi nu
au fost cununaţi de la bun început? Thomas îl ataca acum cu
propriile arme. Te-am întrebat dacă părinţii tăi erau cununaţi.
Puteai să spui că nu erau.
- Nu ştiam în ce mă bag şi că eu sînt descendent pe linie
directă, atunci cînd mi-ai pus la îndoială legitimitatea. Jack
simţea acru pe gît şi-l privea pe Thomas, căutînd să-i evalueze
intenţiile.
Cum naiba putea să fie atît de nobil şi corect? Oricine în
locul lui ar fi rupt pagina. Dar nu, nu şi Thomas Cavendish. El
facea doar ce era corect. Nu ce era mai bine, doar ce era corect.
Nebunul naibii.
Thomas stătea acolo pur şi simplu, privind registrul. Şi era
gata să se urce pe pereţi. Tremura din tot corpul, inima îi bătea
nebuneşte şi....
Ce se aude?
- Ai auzit şi tu? spuse Thomas.
Cai.
- Au ajuns şi ceilalţi, spuse Thomas.
Jack nu mai respira. Vedea pe fereastră o trăsură
apropiindu-se.
Nu mai avea timp. îl privi pe Thomas.
Thomas se holba la registru.

- Nu pot să fac asta, şopti el.
Jack nu a mai stat pe gînduri. Acţionă. Sări pe lîngă
Thomas, spre registrul parohial şi rupse fila.
Thomas sări la el, cu intenţia să-i ia foaia, dar Jack a fost
mai iute şi dintr-o săritură a ajuns lîngă foc.
- Jack, nu! strigă Thomas, doar că Jack era mai rapid.
Deşi îl trase de mînă, Jack se smuci şi azvîrli foaia în flăcări.
Lupta îi epuiză pe amîndoi, aşa că au rămas inerţi, privind
cum se face scrum fila din registru.
- Doamne sfinte, şopti Thomas. Ce ai făcut?
Jack nu-şi putea dezlipi privirea de la flăcări.
- Ne-am salvat pe toţi.
Grace nu se aştepta să fie inclusă în grupul care se deplasa
la biserica Maguiresbridge. Oricît de implicată ar fi fost în
chestiunea cu moştenirea familiei Wyndham, ea nu era membră
a familiei. Acum nici nu mai făcea parte din personalul
castelului.
Cînd văduva a descoperit că Jack şi Thomas au plecat la
biserică fără ea - iar Grace nu obişnuia să exagereze - pur şi
simplu a înnebunit. I-a trebuit un singur minut ca să-şi revină,
dar acele şaizeci de secunde au fost un spectacol îngrozitor.
Nici Grace nu o mai văzuse în această stare niciodată.
Aşadar, cînd a fost timpul să plece, Amelia a refuzat să
plece fără ea.
- Nu mă lăsa singură cu femeia asta, i-a strigat în ureche
Iui Grace.
- Nu vei fl singură, îi explică Grace. Va merge şi tatăl ei,
desigur, iar mătuşa lui Jack a solicitat şi ea un loc în trăsură.
- Te rog, Grace, o implora Amelia. Nu o cunoştea pe
352 JULIA QUINN
mătuşa lui Jack şi detesta să stea alături de tatăl ei. Cel puţin
în dimineaţa aceasta.
Î
Văduva făcuse o scenă memorabilă, deşi nu era neaşteptată,

dar istericalele ei au convins-o pe Amelia că trebuie să insiste.
Aşa că o luă de mînă pe Grace, strîngînd-o să-i strivească
degetele şi o trase după ea, spre trăsură.
- Of, poţi să faci cum doreşti, dar, dacă nu eşti gata în trei
minute, plecăm fără tine.
Aşa au ajuns Amelia, Grace şi Mary Audley să se înghesuie
pe o banchetă a trăsurii, iar văduva şi lordul Crowland stăteau
comod pe cealaltă.
Drumul pînă la biserica Maguiresbridge a părut
interminabil de lung. Amelia privea pe geam, văduva la fel, cum
de fapt făceau toţi. Grace, care era şi cu spatele şi înghesuită, se
uita la un punct fix de deasupra capetelor celor din faţa ei.
Din zece în zece minute văduva o întreba pe Mary cît mai
era de mers pînă la destinaţie. Mary răspundea cu mult calm şi
politeţe, pînă ce în final toţi au auzit-o declarînd:
- Am ajuns.
Văduva coborî prima, urmată de lordul Crowdon, care
o trăgea după el pe Amelia. Mary Audley se grăbi şi ea, iar
Grace rămase ultima şi singură. Oftă. I se părea că este potrivit
cu statutul ei.
Cînd ajunse la uşa casei parohiale, îi văzu pe ceilalţi intrînd
pe o uşă care ducea, probabil spre camera unde se aflau Thomas
şi Jack, studiind registrele parohiale.
în mijlocul camerei o femeie plinuţă se uita la ei cu gura
căscată.
- Bună ziua, apucă Grace să spună.
- Unde este? o auzi pe văduvă întrebînd, apoi se auzi o uşă
trîntită de perete.
- Cum aţi îndrăznit să plecaţi fără mine! Unde este? Vreau
să văd registrul!
Grace intră cu timiditate, dar nu vedea nimic, din cauza
celorlalţi.
Atunci făcu ceea ce nu a făcut în viaţa ei şi nu se aştepta să
facă vreodată.
Se împinse cu putere, ca să treacă printre ei.
îl iubea. îl iubea pe Jack. Orice i-ar fi adus ziua aceea, ea va
fi acolo. El nu va fi singur. Nu va permite ea asta.
- Ce aţi găsit? urla văduva exact cînd a pătruns şi ea
printre siluete.
Grace îşi recăpăta echilibrul şi îl văzu. Era acolo. Jack.
Arăta groaznic.
Bîntuit.
Rosti numele lui, dar în şoaptă, fiindcă nu putea vorbi. Nu
avea forţă. Parcă glasul îi fusese smuls din gît. Jack era foarte
palid, sau poate prea îmbujorat - nici nu-şi dădea seama prea
bine. Şi îi tremurau degetele. Oare nu vedea nimeni asta?
Grace se uită spre Thomas, aşteptînd ca el să facă un gest.
Doar că şi el se uita fix la Jack. Nu mai vorbea nimeni. De ce nu
vorbea nimeni?
- EI este Wyndham, spuse Jack. Aşa cum trebuie să fie.
Grace ar fi sărit în sus de bucurie, dar se gîndi doar atît:
nu pot să-l cred.
El nu arăta bine. Şi nu vorbea cum trebuie.
Văduva i se adresă lui Thomas:
- Este adevărat?
Thomas nu vorbi.
Atunci plină de frustrare, văduva îl apucă de braţ.
354 JULIA QUINN
- Este adevărat? întrebă ea.

Thomas nu vorbi nici acum.
- Nu există nici o înregistrare a căsătoriei, insistă Jack.
Grace voia să plîngă. Jack minţea. Era evident...pentru
ea, pentru toată lumea. Disperarea din vocea lui îl trăda.
Doamne, făcea asta pentru ea? Căuta să-şi renege dreptul prin
naştere, doar de dragul ei?
- Thomas este ducele, zise iar Jack, privindu-i pe fiecare
foarte scurt. De ce nu mă ascultaţi? De ce nu mă ascultă
nimeni?
Se auzea doar tăcerea. Apoi:
- Minte.
Era Thomas, care a vorbit calm şi foarte adevărat. Grace îşi
înăbuşi un suspin. Se întoarse cu spatele. Nu putea să se uite.
- Nu, zise Jack. Eu vă spun adevărat....
- Of, pentru Dumnezeu, îl opri Thomas ameninţător.
Crezi că nu te va descoperi nimeni? Au fost şi martori. Crezi că
la nunta lor nu au existat martori? Dumnezeule. Nu poţi să
rescrii trecutul.
Grace închise ochii.
- Nici să-l arzi, continuă Thomas. După cum este cazul
acum.
Oh, Jack, se gîndi ea. Ce ai făcut?
- El a rupt paginaiiin registru, spuse Thomas. A aruncat-
o în foc. '
Grace deschise ochii, dar nu putea să se uite în vatra
focului. Nu se mai vedea nitţic din hîrtie. Erau doar cenuşă şi
flăcări.
- Este al tău, spuse Thomas. îl privi în ochi şi apoi se
înclină.
Jack părea că mai are puţift şi vomită.
- Eu.sînt, începu Thomas cu mîndrie în glas, sînt domnul
Cavendish. Şi vă doresc tutror o zi frumoasă.
Apoi plecă. Trecu pe lîngă ei şi ieşi pe uşă.
La început nimeni nu vorbi. Apoi, într-un moment care era
aproape grotesc, lordul Crowland se înclină în faţa lui Jack.
- Alteţă, zise el.
- Nu, protestă Jack. Nu permiteţi asta, îi spuse văduvei. El
va fi un duce mai bun.
- Poate că este adevărat, zise Crowland, dar cu timpul vei
învăţa.
Apoi Jack începu să rîdă - nu se putea abţine. Era atît de
absurdă această situaţie, încît trebuia să ridă. Ridicolul era,
Dumnezeule, că singurul lucru pe care nu putea să-l facă
vreodată era să înveţe. Orice.
- Oh,-nu aveţi idee, zise el. Se uita la văduvă. Disperarea
se estompase şi acum o înlocuise ceva amar şi fantastic, ceva
cinic şi trist. Nici nu aveţi idee ce aţi făcut, îi spuse el. Absolut
nici o idee.
- Te-am repus pe locul pe care-1 meriţi, replică ea sec. Aşa
cum sînt datoare faţă de fiul meu.
Jack se întoarse. Nu o mai putea privi. Dar o văzu pe Grace,
stînd în pragul uşii. Părea şocată, părea speriată. Dar, cînd se
uită la el, el văzu lumea întreagă reaşezîndu-se la locul ei.
Ea îl iubea. Jack nu ştia de ce sau cum, dar nu era nebun să
o întrebe. Cînd li s-au întîlnit ochii, el văzu speranţa. Văzu
viitorul, iar viitorul strălucea precum răsăritul soarelui.
Toată viaţa lui a fugit. De el însuşi, de greşelile lui. A fost
atît de disperat, încît nimeni nu l-a cunoscut cu adevărat, iar el
356 JULIA QUINN
îşi refuzase şansa de a-şi găsi un loc în lume.

Zîmbi. în sfîrşit ştia unde este locul lui.
O văzuse pe Grace cînd a intrat, dar a stat retrasă, iar nu a
putut să ajungă la ea, fiindcă el încerca din răsputeri să păstreze
ducatul în mîinile lui Thomas, acolo unde îi era locul.
Totuşi, părea că eşuase lamentabil.
Nu va mai eşua şi acum.
- Grace, spuse el şi merse la ea, apoi o luă de amîndouă
mîinile.
- Ce naiba faci? întrebă văduva.
El îngenunchie.
- Căsătoreşte-te cu mine, îi spuse el cu pasiune. Fii
mireasa mea, fii...Rîse, fiindcă era o absurditate. Fii ducesa mea.
Ştiu, îţi cer prea mult.
- Opriţi-1, şuieră ducesa. Nu poţi să te însori cu ea.
- Jack, şopti Grace. îi tremurau buzele şi începuse să se
balanseze. Doar el putea să o ajute să treacă peste asta.
- Măcar o dată în viaţa ta, permite-ţi să fii fericită, spuse
el.
- Opriţi! răbufni Crowland. îl luă de braţ pe Jack şi
încercă să-l ridice în picioare, dar Jack era de neclintit. Va
rămîne pe genunchi o eternitate, dacă era nevoie.
- Mărită-te cu mine, Grace, şopti el.
- Te vei căsători cu Amelia! răcni Crowland.
Jack nu o scăpa din ochi pe Grace.
- Mărită-te cu mine.
- Jack....spuse ea, iar din vocea ei reieşea că trebuie să se
scuze, dar trebuie să spună ceva despre locul ei şi datoria lui.
- Mărită-te cu mine, zise din nou.
- Nu poate fi acceptată, spuse văduva.
îi sărută mîinile.
- Nu mă voi căsători cu altcineva.
- Dar nu este potrivită pentru rangul tău!
El se întoarse şi o privi glacial pe bunica lui. Acum chiar se
simţea ducal. Era foarte distractiv.
- Vrei să-ţi fac un moştenitor? Vreodată?
Văduva avea o faţă albă ca varul.
- Iau asta ca pe un da, anunţă el. Ceea ce înseamnă că
Grace trebuie să se mărite cu mine. E singura cale, dacă
aşteptaţi de la mine un Wyndham legitim.
Grace începu să rîdă degajat. Se lupta cu sine, încercînd să
spună nu. Se convingea că trebuie să spună nu. Dar îl iubea. Şi
el ştia că-1 iubeşte şi nu o va lăsa să se lepede de asta.
- Grace...glumi el, apoi rîse. Care este cel de-al doilea
nume al tău?
- Catriona, şopti ea.
- Grace Catriona Eversleigh, rosti el apăsat. Te iubesc. Te
iubesc din toată inima şi jur acum, în faţa celor adunaţi aici...Se
uită la toţi, o zări chiar şi pe menajera durdulie, care se uita la ei
cu gura căscată...chiar şi a dumitale...la naiba, cum te numeşti?
- Doamna Broadmouse, spuse femeia.
Jack îşi drese glasul. începuse să se simtă în pielea lui.
Prima dată, în atîtea zile, se simţea el însuşi. Poate că era
blestemat să poarte acest titlu, dar cu Grace alături, va găsi o
cale să facă lucruri bune.
- Jur în faţa dumitale, doamnă Broadmouse...
- Opriţi-1! insistă văduva, trăgîndu-1 de cealalată mînă.
Ridică-te!
A existat vreodată o cerere în căsătorie atît de disputată?
spuse el glumind.
358 JULIA QUINN
Ea zîmbi, deşi lacrimile îi umpleau ochii.

- Trebuie să te însori cu Amelia! se auzi lordul Crowland
iar.
Apoi veni rîndul Ameliei...care scoase capul din mulţime.
- Eu nu-1 vreau, anunţă ea nonşalant. Jack o văzu şi-i
zîmbi.
- îl refuzi pe nepotul meu? spuse agasată văduva.
- Pe acest nepot îl refuz, clarifică Amelia.
Jack zîmbi aprobator spre Amelia.
- Grace, o mîngîie Jack pe mîini. începe să mă doară
genunchiul.
- Spune da, Grace, o rugă Amelia.
- Ascult-o pe Amelia, insistă Jack.
- Ce naiba să fac cu tine? îi zise lordul Crowland Ameliei,
nu că ei i-ar fi păsat.
- Te iubesc, Grace.
Ea zîmbea acum. Radia toată, ca şi cînd ar fi fost învăluită
de un nor de fericire. Apoi a răspuns. în faţa tuturor.
- Şi eu te iubesc.
Jack simţi şi el vîrtejul de fericire care-1 cuprindea,
pătrunzîndu-i pînă la inimă.
Grace Catriona Eversleigh, repetă el, vrei să te căsătoreşti
cu mine?
- Da, şopti ea. Da.
Acum se ridică şi el.
- O voi săruta acum, strigă el în gura mare.
Şi asta făcu. în faţa văduvei, în faţa Ameliei şi a tatălui ei,
chiar şi în faţa doamnei Boradmouse.
O sărută. Apoi o mai sărută o dată. O săruta în continuare şi
cînd pleca văduva înfuriată, o săruta şi cînd lordul Crowland o

trăgea de mînă pe Amelia, bombănind ceva despre sensibilităţi
delicate.
O săruta într-una şi ar fi continuat să o sărute, dacă nu
realiza că doamna Broadmouse stătea în prag şi-i privea cu
drag.
- Puţină intimitate, dacă nu vă supăraţi, îi spuse el femeii.
Ea oftă şi plecă, dar, înainte să închidă uşa, au auzit-o
spunînd:
- Ce mult îmi plac poveştile de dragoste.
EPILOG
Draga mea Amelia,
Să fi trecut doar trei săptămîni de cînd ţi-am scris ultima

dată? Mă simt ca şi cînd am adunat deja veşti de mai bine de
un an. Copiii noştri cresc. Arthur este atît de silitor! Jack se
declară copleşit, dar evident, este încîntat. Săptămîna aceasta
am fost în vizită la Happy Hare, ca să discutăm cu Harry
Gladdish despre planurile pentru tîrgul care se va ţine curînd
în orăşel. Jack se plînge în continuu că îi este foarte greu să
găsească un nou pedagog pentru Arthur, după ce ultimul a
plecat epuizat de la noi.
Harry nu putea fi păcălit Jack a fost mîndru nevoie mare.
Am fost bucuroşi că....
- Mami!
Grace ridică ochii din scrisoare. Cel de-al treilea copil, şi
singura fată, stătea în prag, foarte tristă.
- Ce este, Mary? întrebă ea.
- John mi-a....
- Treceam doar pe acolo, zise John, patinînd pe podeaua
lustruită, pînă ce se opri lîngă Mary.
- John! strigă Mary.

John se uită la Grace cu o privire nevinovată.
- De-abia am atins-o.
Grace simţea că mai are puţin şi urlă. John avea zece ani,
dar deja poseda farmecul letal al tatălui său.
- Mami, spuse Mary. Mergeam în salonul de muzică şi
el....
- Mary vrea să spună că mergeam în livada cu portocali
cînd s-a lovit de mine şi apoi...
- Nu! protestă Mary. Nu asta am vrut să spun. Mami!
exclamă ea către mama sa, profund dezamăgită.
- John, las-o pe sora ta să termine. Grace spunea
această propoziţie de zece ori pe zi.
John zîmbi. Avea efect devastator. Doamne, curînd va
veni ziua cînd va alerga fetele cu băţul, ca să le gonească de la
uşa lor.
- Mami, niciodată nu aş întrerupe-o, zise el cu acel
farmec folosit cînd trebuia să se sustragă de la o poznă.
- Dar asta ai făcut! protestă Mary.
- Ce spuneai, Mary?
- A turtit o portocală peste foile mele de muzică!
- John, dar asta este...
- Nu, se repezi John.
Grace îl privea cu severitate. Nici nu terminase fraza, că
el a şi început să vorbească.
- John, este adevărat? îl întrebă ea, cu aceeaşi frază pe
care o repeta tot de zece ori pe zi.
- Mami, jur pe onoarea mea că nu am strivit portocala
pe foile ei de repetiţii....
- Minţi! îl acuză Mary.
362 JULIA QUINN
- Ea a strivit portocala.
- După ce tu mi-ai pus-o sub talpă!
Apoi se auzi o voce:
- Grace!
Grace zîmbi. Jack nu putea să facă pace între copii.
- Jack! strigă ea.
- Ce am făcut? zise el.
- Tu nu i-ai văzut? făcu ea semn spre copii.
El schiţă un zîmbet, exact ca fiul său.
- Copii, nu v-am învăţat noi că nu trebuie să staţi în uşă?
Grace se gîndi că era mai bine aşa; ea nu fusese în livada
de portocali. Dacă ar fî mers acolo, probabil că l-ar fî fugărit, ca
să-l nimerească în cap cu o portocală. Acum se gîndi că ar fl
bine să ţină în sertar obiecte mici, cu care să poată arunca în
cine trebuie, la nevoie.
- Jack, vrei să fii drăguţ şi să rezolvi tu conflictul dintre
copiii noştri?
- Se descurcă ei singuri, zise el ridicînd din umeri.
- Jack, zise ea exasperată.
- Norocul tău că nu ai avut fraţi, comentă el. Nu ai
experienţă în micile rîci din familie. Crede-mă, totul se rezolvă
pînă la urmă. Presupun că vom reuşi să-i facem adulţi pe toţi
patru, cu toate membrele lor intacte.
- Doar că tu, zise ea roşie de furie, eşti în mare pericol
acum....
- Copii! Să o ascultaţi pe mama voastră.
- Dar nu a spus nimic, sublinie John.
- Exact, spuse Jack. John, las-o în pace pe sora ta. Mary,
data viitoare să nu mai calci pe portocală.
- Dar....
- Aici am terminat, anunţă el.

Uimitor, dar cei mici au plecat.
- Nu a fost prea dificil, spuse. Am nişte documente pentru
tine.
Grace se aşeză la birou, lăsînd de-o parte scrisoarea şi luă
foile de la el.
- Au sosit azi după amiază de la avocatul meu, explică
Jack.
- Este vorba de clădirea Ennigsly, din Lincoln?
- Asta cred şi eu, confirmă el.
Grace citi repede documentul. După doisprezece ani de
căsătorie, aceasta devenise o rutină. Jack conducea toate
afacerile sale direct, cu partenerii, iar cînd sosea corespondenţa,
Grace era cititorul.
Era amuzant. I-au trebuit ani buni lui Jack să se pună pe
picioare, dar devenise un excelent administrator al ducatului
său. Avea o minte strălucită şi o judecată atît de limpede, încît
nici nu ai fi zis că nu făcuse studii de management funciar.
Toţi chiriaşii îl adorau, servitorii îl iubeau (mai ales după ce
văduva a fost mutată într-o locuinţă separată, la capătul estic al
domeniului). Practic, societatea londoneză îi căzuse la picioare.
Mult a ajutat şi Thomas, care a insistat faţă de toţi că Jack
este adevăratul duce de Wyndham, dar Grace era sigură că şi
farmecul şi inteligenţa nativă ale lui Jack au contribuit şi ele
foarte mult.
Singurul lucru pe care încă nu putea să-l facă era să
citească.
Cînd i-a spus ei la început, nu i-a venit să creadă. Precis
a avut profesori necorespunzători. Sigur că pe undeva o crasă
neglijenţă a dus la acest deznodămînt. Un bărbat cu spiritul şi
364 JULIA QUINN
inteligenţa lui Jack nu putea ajunge un adult analfabet.

Aşa că ea a stat cu el. Şi-a dat silinţa să-l înveţe. Iar el a
făcut faţă. Cîteodată simţea că explodează de frustrare. Era o
imagine spectaculoasă, greu de imaginat, să încerce şi să
persevereze să-l înveţe să citească. Şi încă avînd zîmbetul pe
buze.
A fost cea mai duioasă manifestare a dragostei - el a lăsat-o
să încerce, din nou, să-l înveţe să citească.
Totuşi, cînd a văzut că pentru el literele tot dansau în faşa
ochilor, Grace a renunţat. Jack nu putea continua, fiindcă ori de
cîte ori avea în faţă o pagină tipărită, îl apucau durerile cumplite
de cap.
- îi scrii Ameliei? întrebă el.
- Nu ştiu dacă să-i spun despre escapada lui John din
clopotniţă.
- Oh, spune-i. Vor rîde şi ei cu poftă.
- Dar el va părea un golan.
- Dar este un golan.
- Ştiu, spuse ea. Dar e drăgălaş.
John rîse şi o sărută pe frunte.
- Este exact ca mine.
- Ştiu.
- De ce mi se pare că eşti puţin disperată? Uite ce bine am
ajuns.Era încă unul dintre comentariile lui diavoleşti.
- Ca să înţelegi, spuse ea, dacă se apucă de jefuit trăsuri,
eu plec de acasă.
- Trimite-i Ameliei toată dragostea mea, spuse el rîzînd.
Grace voia să spună că o va face, dar el dispăru.
Reluă scrisoarea.
Am fost încîntaţi că Thomas a venit să ne viziteze. Era în
pelerinajul lui anual pe la văduvă şi trebuie să spun că ea este

cît de sănătoasă poate fi o persoană de vîrsta ei, dar la fel de
rea ca altădată. Bănuiesc că nu-i va fi greu să ne îngroape pe
toţi.
Grace îşi aminti că şi ea mergea o dată pe lună acasă la
văduvă, dintr-un devotament pe care nu şi-l putea şterge din
suflet. O iubea foarte mult pe doamna angajată după plecarea ei
din slujba văduvei, care acum îi ţinea companie bătrînei şi se
plângea foarte puţin.
Era cel mai bine plătit servitor( la insistenţele lui Grace).
Deja salariul ei era dublul sumei pe care Grace o încasa cînd era
domnişoară de companie. Femeii i s-a promis şi o căsuţă, în
clipa cînd văduva va închide ochi, exact aceea pe care Thomas
i-a promis-o ei, pe vremuri.
Grace zîmbi şi continuă să scrie. îi povesti Ameliei vrute şi
nevrute, glume pe care mamele le împărtăşesc prietenilor,
despre copii şi poznele lor.Mary arăta ca o veveriţă cu dintele
lipsă în faţă. Micul Oliver, de doar optsprezece luni, mergea
deja de-i sfîrîiau călcîiele.
îmi este dor de tine, Amelia. Promite-mi că vii în vizită la
vară. Ştii ce frumos arată Lincolnshire cînd toate florile se
desfac. Şi desigur...
- Grace?
Era Jack, revenit în pragul uşii.
- Mi-a fost dor de tine, zise el.
- In ultimele zece minute?
- Nu îmi trebuie atît de mult, spuse el intrînd, după care
închise uşa.
- Eşti incorigibil. Grace lăsă iar scrisoarea.
366 JULIA QUINN
- Se pare că-mi prieşte cînd sînt aşa, şopti, venind spre

birou. Şi ţie, spuse el şi veni să-i sărute mîna.
Grace se simţea în al nouălea cer. Numai Jack putea să spună
asemenea lucruri. Numai Jack putea să...
Scoase un geamăt scurt, iar buzele lui se apropiará de ale ei...
Ajunge să spună că doar Jack putea să facă asta...
Oh, şi asta...
Se topi cu totul în braţele lui. Era absolut pierdută...
Sfirşit

Adevaratul Duce de Windham

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Adevaratul Duce de Windham

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Jack Audley era un tîlhar de dramul mare.

ADEVĂRATUL DUCE DE WYNDHAM

De cinci ani Grace Eversleigh era doamna de companie a

Grace a fost martoră exact de două ori la un scurt, dar sincer

dumneavoastră, şopti el.

fi împărtăşit un mare secret: nimănui nu-i mai place să se simtă

imagina că arată un criminal. Accentul lui trăda o educaţie

fatucă durdulie, care...Ah, dar la ce-mi stă mie mintea? Sînt de

- îl cunoşti pe acest bărbat? îl întrebă ducesa în şoaptă.

deşi tîlharul lăsase în jos mîna înarmată. îşi dădea seama că

Cîteva ore mai tîrziu Grace stătea pe un scaun, pe coridorul

La răposatul fiu mijlociu al văduvei, precum şi la bărbatul

putea să gîndească, totuşi i se părea că acum trebuie să

Grace sări în ajutorul văduvei, care tocmai începu să

ani, de cînd îi ţinea companie văduvei.

serviciu la Belgrave, aşadar participa şi la toate bîrfele. în

o catalogase pe bunica lui.

- Care din ei?

- Ce vrei să faci? îl auzi ea întrebînd-o.

moment şi cerinţe la ore nepotrivite. Mă înţelegi?

planificat părinţii ei pentru ea, dar venea la pachet cu hrană,

punea problema să rămînă singură, aşa încît nimeni nu putea

privise de sus pe Miles, pînă ce l-a văzut cum chiţăie

care stătea, confecţionate din cel mai bun damasc, precum şi de

La cinci mile depărtare, într-un han de mici dimensiuni, un

înseamnă, dar i s-a spus că tatăl său se numea John

Pînă la urmă, Jack ştia doar atît: John Augustus Cavendish

simţea că are şi el un scop.

pentru care nu se întorcea în Irlanda. Cel puţin cincizeci, totuşi.

inima blîndă, care au stat la căpătîiul răniţilor, înţeleg totul

cînd bătea vîntul. Dar şi florile. Unele îi erau cunoscute, fiind

întoarse frunza pe toate părţile, apoi îi dădu drumul să cadă

Grace era epuizată.

Momentul de respiro al lui Grace a fost întrerupt douzeci de

se părea foarte convenabilă această situaţie. Un logodnic le

văduvei - companie, totuşi era un cuvînt prea generos, pentru a

Cavendish prin descendenţă, dar sigur nu era prin naştere. Fiii

Franţuzesc? Italian? Amelia făcu ochii şi mai mari în aşteptare.

- Nu-mi pasă, declară Amelia, iar Grace o credea.

variantă, nu a funcţionat, fiindcă nimeni nu a mai spus nimic,

- Dar era uriaş! exclamă Elizabeth.

- Dă-mi voie să te însoţesc.

Era imens. Era un castel, desigur, construit pentru a fi

sută. Şi care era provenienţa? Nu arăta ca o construcţie

simţea de parcă tot timpul s-ar fi ciocnit unul cu celălalt.

amintit respiraţia ei uşoară şi aerul parfumat pe care 1- a luat cu

în acelaşi mod în care...

Totuşi, văduva a reuşit această performanţă, iar acum erau

de la naştere fusese crescută să devină mireasa unui duce. Şi se

cu pumnul în peretele care despărţea cabina de vizitiu. Opreşte,

Văduva a învrednicit-o cu o privire clocotind de mînie.

persoanei, operaţiune care necesita forţă, urma să fie făcută de

numelui, pe care-1 dobîndise prin naştere? Wyndham nu era

intensitate, dar căpătase nuanţe pătrunzătoare, malefice,

simplu. Dacă fiul dumneavoastră a avut un fiu, am fi ştiut şi noi.

Deja Jack se simţea ca un prost, cînd cineva îi aruncă un

asta. Frumuseţea şi prostia nu merg niciodată mină în mînă,

dispoziţie caritabilă, aşa că îşi făcu plăcerea şi o privi lung,

Aşteptă ca bătrîna să-i ia apărarea fetei, dar ea nu o făcu.

fiecare secundă devenea din ce în ce mai agreabilă.

- Sînt opţiuni nenumărate.

se gîndea ce ar putea însemna toate aceste lucruri pentru el. însă

aşadar nu prea e un compliment, dar am vrut doar să ştii că ţi l-