JULIA QUINN

Seria: Bridgertons
Volumul 8

ÎN DRUM SPRE ALTAR

POVESTEA LUI GREGORY

Original: On the Way to the Wedding (2006)

Traducere din limba engleză de:

ELENA ARHIRE

virtual-project.eu

2021
 Prolog

Londra, nu foarte departe de St. George, Hanover

Square

Vara 1827
Își simțea plămânii în flăcări.
Gregory Bridgerton alerga. Pe străzile Londrei, fără a lua în seamă
privirile curioase ale privitorilor, alerga.
Mișcările îi erau imprimate de un ritm straniu și puternic… unu,
doi, trei, patru, unu, doi, trei, patru… care îl făcea să accelereze,
îndemnându-l să înainteze chiar dacă mintea îi rămânea concentrată
asupra unui singur lucru.
Biserica.
Trebuia să ajungă la biserică.
Trebuia să oprească nunta.
De cât timp alerga? Un minut? Cinci? Nu avea de unde să știe, nu
se putea concentra pe nimic altceva în afară de destinația lui.
Biserica. Trebuia să ajungă la biserică.
Începuse la 11.00. Chestia asta. Ceremonia. Lucrul acesta care nu
ar fi trebuit să se întâmple niciodată. Dar ea o făcuse oricum. Iar el
trebuia să o oprească. Trebuia să o oprească pe ea. Nu știa cum și
cu siguranță nu știa de ce, dar ea o făcea și era greșit.
Trebuia să știe că era greșit.
Ea era a lui. Locul lor era împreună. Știa asta. La naiba cu toate,
ea știa asta.
Cât dura o ceremonie de nuntă? Cinci minute? Zece? Douăzeci?
Nu acordase niciodată atenție detaliului, cu siguranță nu se gândise
niciodată să-și verifice ceasul la început și la sfârșit.
Nu se gândise niciodată că va avea nevoie de asemenea
informații. Nu se gândise niciodată că va conta atât de mult.
De cât timp alerga? De două minute? De zece?
 Coti brusc după un colț și ajunse pe Regent Street, mormăind
ceva care trebuia să însemne un „Scuzați-mă”, în timp ce se izbi de
un domn cu haine respectabile și îi doborî valiza la pământ.
În mod normal, Gregory s-ar fi oprit ca să-l ajute pe domn, s-ar fi
aplecat să ridice valiza, dar nu astăzi, nu în această dimineață.
Nu acum.
Biserica. Trebuia să ajungă la biserică. Nu se putea gândi la nimic
altceva. Nu trebuia. El trebuia…
La naiba! Se opri brusc când o trăsură îi tăie calea. Odihnindu-și
mâinile pe coapse – nu pentru că voia, ci mai degrabă pentru că
trupul lui disperat i-o cerea – trase adânc și lacom aer în piept,
încercând să liniștească presiunea care urla în pieptul lui, senzația
cumplită de arsură, lacrimile prelingându-se în timp ce…
Trăsura trecu și el o luă din nou din loc. Era deja aproape. Va
reuși. Nu se putea să fi trecut mai mult de cinci minute de când
plecase de acasă. Poate șase. Se simțeau ca treizeci, dar nu puteau
să fie mai mult de șapte.
La gândul acela fu nevoit să se oprească. Era greșit. Trebuia să
oprească ceremonia. O va opri.
Putea să vadă biserica. În depărtare, clopotnița cenușie se înălța
spre văzduhul de un albastru strălucitor. Cineva agățase flori de
felinare. Nu-și dădea seama ce flori erau… galbene și albe, mai ales
galbene. Se revărsau într-o nepăsare nesăbuită, explodând alene
din coșulețele lor. Aveau un aer de sărbătoare, de veselie chiar, și
totul era atât de greșit. Nu era o zi veselă. Nu era un eveniment de
celebrat.
Iar el îl va opri.
Încetini într-atât cât să urce în fugă treptele fără să aterizeze direct
în nas și apoi deschise ușa cu o smucitură zdravănă, largă, mai
mult, tot mai mult, abia mai auzind zgomotul pe care aceasta îl
scoase când se lovi de peretele exterior. Poate ar fi trebuit să se
oprească și să-și tragă sufletul. Poate ar fi trebuit să intre în liniște,
oferindu-și un moment ca să analizeze situația, să-și dea seama în
ce moment al ceremoniei ajunsese.
Biserica se cufundă într-o tăcere mormântală. Preotul se opri din
predica lui și fiecare coloană vertebrală din fiecare strană se întoarse
până ce ajunse cu fața îndreptată spre partea din spate a clădirii.
 Spre el.
— Nu, spuse Gregory cu răsuflarea tăiată, dar respira cu atâta
greutate încât abia dacă își auzi propriul cuvânt. Nu, spuse el, mai
tare de astă dată, apucând strâns marginea stranelor în timp ce se
clătină înainte. Nu o face.
Ea nu spuse nimic, dar el o văzu. O văzu, cu gura întredeschisă
sub efectul uluirii. El îi văzu buchetul alunecând din mâini și știu…
pentru numele lui Dumnezeu, știu că ei i se tăiase răsuflarea.
Era atât de frumoasă. Părul ei auriu părea să capteze lumina și
scânteia cu o strălucire care îl umplea de putere. El se îndreptă de
spate, continuând să răsufle cu greu, dar putea să meargă fără
ajutor acum și dădu drumul stranei de care se ținuse.
— Nu o face, spuse el din nou, îndreptându-se spre ea cu grația
misterioasă a unui bărbat care știe ce își dorește.
Cine știe ce trebuie să fie.
Totuși, ea nu vorbi. Nimeni nu vorbi. Era un lucru ciudat. Trei sute
dintre cei mai importanți oameni din Londra, reuniți într-o singură
clădire, și nimeni nu mai era în stare să scoată vreun cuvânt. Nimeni
nu-și putea lua ochii de la el în timp ce el înainta spre altar.
— Te iubesc, spuse el, atunci și acolo, chiar în fața tuturor.
Cui îi păsa? Nu avea de gând să-și păstreze sentimentele secrete.
Nu o va lăsa să se mărite cu altcineva fără a se asigura că toată
lumea știa că inima lui îi aparținea ei.
— Te iubesc, spuse el din nou, și cu coada ochiului, își zări mama
și sora, așezate formal într-o strană și uluite de ceea ce vedeau.
El continuă să înainteze. Spre altar, fiecare pas fiind mai
încrezător, mai sigur.
— Nu o face, spuse el, ieșind de pe culoar și înaintând spre altar.
Nu te mărita cu el.
— Gregory, șopti ea. De ce faci asta?
— Te iubesc, spuse el, pentru că era singurul lucru pe care trebuia
să-l spună.
Era singurul lucru care conta.
Ochii ei scânteiară, și el își dădu seama că i se tăie răsuflarea. Ea
ridică privirea spre bărbatul cu care încerca să se mărite. Acesta își
arcui sprâncenele în timp ce ridică discret un singur umăr, de parcă
ar fi spus: „Tu alegi”.
 Gregory se așeză într-un genunchi.
— Mărită-te cu mine, spuse el, și își puse toată inima în cuvintele
pe care le rosti. Mărită-te cu mine.
El încetă să mai respire. Toată biserica încetă să mai respire.
Ea îi întâlni privirea. Ochii ei erau uriași, limpezi și cu tot ce
crezuse el vreodată că era bun, blând și adevărat.
— Mărită-te cu mine, șopti el, pentru ultima oară.
Buzele ei tremurau, dar vocea îi răsună clar când spuse…
 Capitolul 1

În care eroul nostru se îndrăgostește.

Cu două luni înainte

Spre deosebire de majoritatea bărbaților pe care îi cunoștea,
Gregory Bridgerton credea în dragostea adevărată.
Ar fi trebuit să fie un nebun ca să nu creadă.
Dacă se gândea la următorii:
Fratele lui cel mare, Anthony.
Sora lui cea mai mare, Daphne.
Ceilalți frați, Benedict și Colin, ca să nu mai vorbim de surorile lui,
Eloise, Francesca și (exasperant, dar adevărat) Hyacinth, care toți…
absolut toți… erau îndrăgostiți nebunește de soții și soțiile lor.
Pentru majoritatea bărbaților, o asemenea stare de fapt nu ar fi
inspirat altceva decât greață, dar pentru Gregory, care se născuse
cu o fire neobișnuit de veselă, chiar dacă din când în când (după
spusele surorii lui mai mici) sâcâitoare, însemna pur și simplu că nu
avea de ales decât să creadă în evidență:
Dragostea exista.
Nu era vreo născocire iscusită a imaginației, menită să îi ajute pe
poeți să nu moară de foame. Poate că nu era ceva care să se vadă
cu ochiul liber, să poată fi mirosit sau atins, dar exista și era doar o
chestiune de timp până va găsi și el femeia visurilor lui și se va
așeza la casa lui ca să fie fertil, să facă urmași și să dezvolte pasiuni
neobișnuite, precum hârtia creponată și colecționatul de răzători de
nucșoară.
Deși, dacă era să pună punctul pe i, ceea ce părea indicat pentru
un concept atât de abstract, visurile lui nu includeau o femeie
anume. Ei bine, nu o femeie cu trăsături clare și ușor de recunoscut.
Nu știa nimic despre această femeie, cea care se presupunea că
trebuia să-i transforme viața cu totul, să-l facă un fericit stâlp al
plictiselii și respectabilității. Nu știa dacă va fi scundă sau înaltă,
brunetă sau blondă. Îi plăcea să creadă că va fi inteligentă și cu un
simț dezvoltat al umorului, dar dincolo de toate acestea, de unde să
știe altceva? Poate va fi timidă sau directă. Poate îi plăcea să cânte.
Sau poate nu. Poate că era pasionată de călătorii, cu un ten rumen,
dat de timpul petrecut în aer liber.
Habar nu avea. Când venea vorba de această femeie, această
femeie imposibilă, minunată și inexistentă în clipa de față, tot ce știa
realmente era că atunci când o va găsi…
Va ști.
Nu știa cum va ști; știa doar că va ști. Ceva atât de important, de
cutremurător și în măsură să te schimbe fundamental… ei bine,
serios, nu avea cum să se ivească pe nesimțite. Se va dezlănțui cu
putere și convingere, îl va năuci la propriu. Singura întrebare era
când.
Și între timp, nu vedea niciun motiv să nu se simtă bine în timp ce
aștepta cu nerăbdare să i se întâmple și lui. La urma urmei, nu era
nevoie să te porți ca un călugăr cât așteptai să-ți întâlnești marea
dragoste.
Din câte se părea, Gregory era un londonez foarte tipic, cu o
alocație rezonabilă – chiar dacă nicidecum extravagantă – o mulțime
de prieteni și cu suficientă minte pentru a ști când să se ridice de la
masa de joc. Pe piața matrimonială, era considerat o partidă foarte
decentă, chiar dacă nu se plasa neapărat în fruntea clasamentului
(al patrulea fiu nu se bucura niciodată de vreo mare atenție), și se
apela mereu la el atunci când doamnele din lumea bună aveau
nevoie de un domn eligibil ca să ajungă la numere egale de femei și
de bărbați pe la petreceri.
Ceea ce făcea ca alocația anterior menționată să crească ceva
mai mult… întotdeauna un avantaj.
Poate ar fi trebuit să aibă ceva mai multe țeluri în viață. Un fel de
direcție sau chiar doar o misiune importantă de îndeplinit. Dar putea
să mai aștepte, nu-i așa? Cât de curând, era convins, apele se vor
liniști. Va ști exact ce voia să facă și cu cine voia să o facă și, între
timp, el…
Nu se va simți bine. Cel puțin, nu chiar în acest moment.
Se impunea o explicație:
În prezent, Gregory stătea într-un fotoliu de piele, foarte comod, nu
că ar mai fi contat… doar că lipsa disconfortului devenea un mediu
prielnic pentru visatul cu ochii deschiși, ceea ce crea mediul prielnic
pentru a nu-l asculta pe fratele lui, care, trebuie spus, se afla la
vreun metru distanță și îndruga ceva despre una sau alta, folosind
aproape sigur o combinație între cuvintele datorie și responsabilitate.
Gregory nu era foarte atent. Rareori era.
Ei bine, nu, uneori era, dar…
— Gregory? Gregory!
El ridică privirea și clipi. Brațele lui Anthony erau încrucișate,
niciodată un semn de bun augur. Anthony era vicontele Bridgerton și
își asuma acest rol de peste douăzeci de ani. Însă, chiar dacă era
cel mai bun frate din lume, iar Gregory era primul care să insiste pe
această idee, Anthony ar fi putut să fie și un excepțional senior
feudal.
— Îmi cer iertare că-ți întrerup cu atâta brutalitate gândurile,
oricare ar fi ele, spuse Anthony cu o voce seacă, dar este oare
posibil să fi auzit – poate doar din greșeală – ceva din tot ce am
spus?
— Sârguință, repetă papagalicește Gregory, dând din cap cu ceea
i se păru a fi suficientă seriozitate. Direcție.
— Într-adevăr, răspunse Anthony, și Gregory se felicită pentru
prestația lui evident inspirată. S-a dus de mult vremea în care să dai,
într-un sfârșit, o direcție vieții tale.
— Desigur, murmură Gregory, mai ales pentru că ratase cina, îi
era foame și auzise cum cumnata lui servea niște gustări ușoare în
grădină.
În plus, nu avea niciodată sens să te cerți cu Anthony. Niciodată.
— Trebuie să faci o schimbare. Să alegi un drum nou.
— Întocmai.
Poate că se serveau și sandvișuri. Ar fi fost în stare să mănânce
pe nerăsuflate vreo patruzeci din tartinele acelea ridicol de mici.
— Gregory.
În vocea lui Anthony se păstra tonul acela. Cel care, deși imposibil
de descris, era foarte ușor de recunoscut. Și Gregory știu că era
timpul să fie atent.
— Exact, spuse el, pentru că, la drept vorbind, era remarcabil cât
de bine reușea un singur cuvânt să întârzie elaborarea unei fraze
adecvate. Mă gândesc să mă alătur clerului.
 Cuvintele îl făcură Anthony să încremenească. Ca o stană de
piatră. Gregory se opri ca să savureze momentul. Ce păcat că
trebuia să devină un afurisit de vicar pentru asta.
— Poftim? murmură Anthony în cele din urmă.
— Nu este ca și cum aș avea prea mult de ales, spuse Gregory. Și
pe măsură ce-și rosti cuvintele, își dădu seama că era prima dată
când le exprima. Ceea ce le imprima cumva un aer mai real, mai
permanent. Am de ales între armată și cler, continuă el, și, ei bine,
trebuie spus… am o țintă deosebit de proastă.
Anthony nu spuse nimic. Toți știau că era adevărat.
După un moment de tăcere stânjenitoare, Anthony murmură:
— Există săbii.
— Da, dar la norocul pe care îl am, o să fiu trimis în Sudan.
Gregory se înfioră. Nu vreau să fiu prea mofturos, dar serios,
căldura. Tu ai vrea să pleci?
Anthony protestă numaidecât:
— Nu, bineînțeles că nu.
— Și, adăugă Gregory, începând să se distreze, mai este mama.
Urmă o pauză. Apoi:
— Și ce legătură are ea cu… Sudanul?
— N-ar încânta-o prea mult să plec și apoi tu, o știi deja, o să fii
cel care trebuie să o țină de mână de fiecare dată când o să-și facă
griji sau o să aibă vreun coșmar îngrozitor despre…
— Nu mai spune nimic, îl întrerupse Anthony.
Gregory își permise să surâdă în gând. Chiar nu era corect față de
mama lui, care nu susținuse niciodată că prezicea viitorul cu ajutorul
unui lucru atât de imaterial precum un vis. Dar chiar ar fi detestat ca
fiul ei să plece în Sudan, iar Anthony ar fi trebuit să-i asculte
neliniștile.
Și cum Gregory nu-și dorea în mod special să părăsească
țărmurile cețoase ale Angliei, ideea oricum ieșea din discuție.
— Ai dreptate, spuse Anthony. Ai dreptate. Atunci mă bucur că am
reușit, până la urmă, să avem discuția asta.
Gregory se uită la ceas.
Anthony își drese glasul și, când vorbi, o urmă de nerăbdare i se
ghicea în voce.
— Și că te gândești, în sfârșit, la viitorul tău.
 Gregory simți cum îi zvâcnește un mușchi în maxilar.
— Am doar 26 de ani, îi aminti el. Cu siguranță sunt prea tânăr
pentru o utilizare repetată a cuvintelor „în sfârșit”.
Anthony doar își arcui o sprânceană.
— Să iau legătura cu arhiepiscopul? Să se ocupe de găsirea unei
parohii?
Gregory simți cum i se strânge inima în piept într-un acces
neașteptat de tuse.
— Hm, nu, spuse el când se simți în stare. Nu încă, cel puțin.
Un colț al gurii lui Anthony se mișcă. Dar nu cu mult și, în niciun
caz, într-un zâmbet.
— Te-ai putea însura, spuse el încet.
— Aș putea, încuviință Gregory. Și o s-o fac. De fapt, am de gând
să o fac.
— Serios?
— Când o să găsesc femeia potrivită. Și apoi, când văzu expresia
stranie de pe chipul lui Anthony, Gregory adăugă: Sigur tu, dintre toți
oamenii, ai recomanda mai degrabă o căsătorie din dragoste decât
din interes.
Se știa Anthony era îndrăgostit nebunește de soția lui, care era, la
rândul ei și în mod inexplicabil, îndrăgostită nebunește de el. Se știa
că Anthony era și foarte devotat celor șapte frați mai mici pe care îi
avea, astfel că Gregory nu ar fi trebuit să se simtă cuprins de un val
neașteptat de emoție când îi spuse încet:
— Îți doresc toată fericirea de care mă bucur eu.
Zgomotul foarte puternic pe care îl scoase stomacul lui îl scuti pe
Gregory de nevoia de a-i răspunde. Schiță spre fratele lui o expresie
rușinată.
— Îmi pare rău. Am ratat cina.
— Știu. Ne așteptam să vii mai devreme.
Gregory reuși să nu tresară. La mustață.
— Kate a fost cam supărată.
Acesta era cel mai rău. Una era să fie Anthony dezamăgit. Dar
când susținea că soția lui fusese cumva mâhnită…
Ei bine, atunci Gregory știa că are probleme.
— Am plecat târziu din Londra, mormăi el.
 Era adevărul, dar totuși, nu avea nicio scuză pentru purtarea lui
necuviincioasă. Fusese așteptat să ajungă la petrecere pe la ora
cinei și nu reușise. Aproape că spuse „O să mă revanșez”, dar în
ultima clipă, își mușcă limba. Cumva știu că nu va face decât să
înrăutățească lucrurile, ca și cum aproape că ar fi luat întârzierea în
derâdere, presupunând că putea să îndulcească orice greșeală cu
un zâmbet și un compliment superficial. Ceea ce-i reușea de multe
ori, dar, nu știa de ce, de astă dată…
Nu voia să o facă.
Astfel că, în schimb, spuse pur și simplu:
— Îmi pare rău.
Și chiar vorbea serios.
— Este în grădină, spuse Anthony cu un aer morocănos. Cred că
vrea să se danseze… în curtea interioară, dacă îți vine să crezi.
Lui Gregory îi venea să creadă. Părea exact un lucru pe care l-ar fi
făcut cumnata lui. Ea nu era genul care să rateze magia unui
moment neașteptat și, cum vremea era atât de neobișnuit de
frumoasă, de ce să nu organizeze pe neanunțate o serată dansantă
în aer liber?
— Vezi să dansezi cu cine zice ea, spuse Anthony. Kate nu o să
vrea ca vreuna dintre domnișoare să se simtă dată deoparte.
— Bineînțeles că nu, murmură Gregory.
— Vin și eu peste un sfert de oră, spuse Anthony, revenind spre
biroul lui, unde îl așteptau câteva teancuri de documente. Mai am
câteva lucruri de terminat aici.
Gregory se ridică.
— O să-i transmit lui Kate.
Și apoi, cum era destul de limpede că întrevederea se încheiase,
părăsi încăperea și se îndreptă spre grădină.
Trecuse ceva timp de când nu mai fusese pe la Aubrey Hall, casa
strămoșească a familiei Bridgerton. Desigur, toată familia se reunea
aici în Kent de Crăciun, dar, la drept vorbind, nu era acasă pentru
Gregory și nu fusese niciodată cu adevărat. După ce murise tatăl lui,
mama lui decisese să facă ceva neobișnuit și se mutase cu familia,
alegând să-și petreacă cea mai mare parte a anului la Londra. Nu le-
o spusese niciodată, dar Gregory bănuise mereu că străvechea
reședință fermecătoare mai păstra încă mult prea multe amintiri.
 Astfel, Gregory se simțise întotdeauna mai acasă la oraș decât la
țară. Bridgerton House, din Londra, era casa copilăriei lui, nu Aubrey
Hall. Totuși, îi plăceau vizitele făcute aici și intra cu dragă inimă în
joc când venea vorba de îndeletniciri rustice, precum călăria și înotul
(când apa din lac era suficient de caldă) și, în mod straniu, îi plăcea
schimbarea de ritm. Îi plăcea cum aerul se simțea calm și curat după
luni întregi petrecute la oraș.
Și îi plăcea cum putea să lase totul în urmă atunci când devenea
prea liniștit și curat.
Festivitățile de seară se organizau pe peluza sudică sau așa îi
spusese majordomul când sosise mai devreme. Părea un loc bun
pentru o petrecere în aer liber… suprafață plană, vedere spre lac și
o curte interioară mare, cu o mulțime de locuri pentru cei mai puțin
energici.
În timp ce se apropie de salonul prelung care se deschidea spre
exterior, auzi murmurul scăzut al vocilor care se furișa înăuntru prin
ușile de la terasă. Nu știa sigur câtă lume invitase cumnata lui la
petrecere… probabil undeva între douăzeci și treizeci de oameni. Un
grup suficient de mic ca să existe o intimitate și totuși, suficient de
mare ca să evadezi în căutarea unei clipe de liniște, fără să ți se
observa lipsa.
Când Gregory trecu prin salon, trase adânc în piept, încercând în
parte să-și dea seama ce fel de mâncare decisese să propună Kate.
Firește, nu va fi prea multă; trebuia să-și fi îndopat deja oaspeții la
cină.
Dulciuri, hotărî Gregory, adulmecând o notă de scorțișoară când
ajunse la piatra de un cenușiu-deschis din curtea interioară. Răsuflă
dezamăgit. Era mort de foame… și o bucată zdravănă de carne ar fi
fost raiul pe pământ acum.
Dar întârziase și era doar vina lui. Anthony i-ar fi luat capul dacă
nu se ducea imediat la petrecere, astfel că era nevoit să se
mulțumească doar cu prăjiturele și biscuiți.
O adiere călduță îi învălui pielea când păși afară. Fusese deosebit
de cald pentru luna mai; toată lumea vorbea despre asta. Era genul
de vreme care părea să-ți ridice moralul… atât de surprinzător de
plăcută, încât nu aveai cum să nu zâmbești. Și într-adevăr, oaspeții
care roiau de colo-colo păreau să fie foarte fericiți; zumzetul de fond
al discuțiilor era condimentat cu bombăneli dese și hohote de râs.
Gregory se uită în jur, atât după gustări, cât și după cineva
cunoscut, de preferat cumnata lui Kate, pe care se cuvenea să o
salute mai întâi. Dar, în timp ce scrută din priviri întreaga scenă, o
văzu, în schimb…
Pe ea.
Pe ea.
Iar el știu. Știu că era aleasa inimii lui. Rămase încremenit,
transfigurat. Aerul nu se mai grăbi să îi iasă din plămâni; ba
dimpotrivă, păru să se consume încetul cu încetul până nu mai
rămăsese nimic, iar Gregory se simți înmărmurit, secătuit și tânjind
după mai mult.
Nu putea să-i vadă chipul, nici măcar profilul. Îi vedea doar
spatele, doar linia uluitor de perfectă a gâtului, o șuviță de păr blond
care i se ondula pe umăr.
Și singurul lucru la care se mai gândi era… S-a terminat.
Povestea lui cu toate celelalte femei se terminase. Intensitatea,
înflăcărarea, sentimentul copleșitor de afinitate… nu mai simțise
niciodată așa ceva.
Poate că era o sminteală. Poate era o nebunie. Probabil ambele.
Dar el așteptase. Așteptase atât de mult momentul acesta. Și dintr-
odată, înțelese pe deplin… de ce nu se alăturase armatei sau
clerului, sau de ce nu acceptase niciuna dintre desele invitații de a
administra o moșie mai mică a familiei Bridgerton lansate de fratele
lui.
El așteptase. Atât. La naiba, nici măcar nu-și dăduse seama că nu
făcuse mai nimic altceva decât să aștepte acest moment.
Și iată că venise.
Iată că o întâlnise pe ea.
Și știu.
Știu.
Traversă încet peluza, dând uitării mâncarea și pe Kate. Reuși să-
și murmure salutările spre unul sau altul dintre invitații pe lângă care
trecu, continuând să înainteze. Trebuia să ajungă la ea. Trebuia să-i
vadă chipul, să-i simtă parfumul, să-i audă vocea.
 Și apoi se văzu ajuns acolo, la doar câțiva metri distanță. Cu
răsuflarea tăiată, uluit, întrucâtva perfect împlinit prin simplul fapt că
se afla în prezența ei.
Vorbea cu o altă domnișoară, cu destulă însuflețire încât să dea de
înțeles că erau prietene bune. Rămase pe loc o clipă, privindu-le pur
și simplu până când ele se întoarseră încet și își dădură seama că
era acolo.
El zâmbi. Ușor, un surâs. Și spuse…
•
— Ce mai faceți?
Lucinda Abernathy, mai degrabă cunoscută printre cunoscuții ei ca
Lucy, își înăbuși un geamăt când se întoarse spre domnul care se
apropiase pe nesimțite lângă ea, probabil ca să se uite cu ochi
umezi la Hermione, asemenea tuturor celor care o cunoșteau pe
prietena ei.
Era riscul meseriei când erai prietenă cu Hermione Watson. Ea
colecționa inimi frânte așa cum bătrânul vicar de la mănăstire făcea
colecție de fluturi.
Desigur, singura diferență fiind că Hermione nu-și fixa colecția cu
bolduri. La drept vorbind, Hermione nu-și dorea să câștige inimile
domnilor și cu siguranță nu-și propusese niciodată să o frângă pe
niciuna dintre ele. Se întâmpla… pur și simplu. Lucy era deja
obișnuită de acum. Hermione era Hermione, cu părul blond-deschis
de culoarea untului, o față în formă de inimă și ochi uriași care aveau
cu cea mai uluitoare nuanță de verde.
Lucy, pe de altă parte, era… Ei bine, cu siguranță nu era
Hermione. Era pur și simplu ea însăși și, de cele mai multe ori, era
de ajuns.
Lucy era, din aproape toate unghiurile evidente, doar puțin mai
puțin decât Hermione. Puțin mai puțin blondă. Puțin mai puțin suplă.
Puțin mai puțin înaltă. Culoarea ochilor ei era puțin mai puțin
intensă… în nuanța lor de un cenușiu-albăstriu, de fapt, foarte
atrăgătoare în comparație cu oricine altcineva decât Hermione, dar
acest lucru nu o ajuta prea mult, căci nu se ducea niciodată nicăieri
fără Hermione.
Ajunsese la această concluzie surprinzătoare într-o bună zi, în
timp ce nu era atentă la lecțiile de limbă și literatură engleză de la
Școala pentru Tinere Domnișoare Excepționale a domnișoarei Moss,
unde ea și Hermione studiaseră trei ani.
Lucy era puțin mai puțin. Sau poate, dacă voiai să o exprimi într-o
notă mai elegantă, pur și simplu nu chiar atât de.
Bănuia că era destul de atrăgătoare în sensul sănătos și tradițional
al frumuseții tipic englezești, dar bărbații erau rareori (oh, prea bine,
niciodată) năuciți în prezența ei.
Totuși, Hermione… bine că era atât de drăguță. Altfel, i-ar fi fost
imposibil să devină prietena ei.
Ei bine, și pentru că ea pur și simplu nu putea dansa. Vals, cadril,
menuet… chiar nu conta. Când era vorba de muzică și de mișcare,
lui Hermione nu-i reușea pasiența.
Și era minunat.
Lucy nu se considera o persoană deosebit de superficială și ar fi
insistat, dacă o întreba cineva, că s-ar fi aruncat de bunăvoie în fața
unei trăsuri pentru cea mai dragă prietenă pe care o avea, dar exista
un fel de dreptate mulțumitoare în ideea că cea mai frumoasă fată
din Anglia avea două picioare stângi, cel puțin unul dintre ele fiind
bâtă.
Metaforic vorbind.
Și acum iată, încă unul. Un bărbat, desigur, nu un picior. Și, pe
deasupra, chipeș. Înalt, dar nu foarte, cu un păr de un castaniu
strălucitor și un zâmbet foarte plăcut. Și o licărire în ochii a căror
culoare nu o ghicea prea bine în lumina difuză a nopții.
Ca să nu mai vorbim că, de fapt, nu-i putea vedea ochii pentru că
el nu se uita la ea. Se uita la Hermione, așa cum făceau întotdeauna
bărbații.
Lucy zâmbi politicos, chiar dacă nu-și închipuia că va observa, și
așteptă ca el să facă o plecăciune și să se prezinte.
Și apoi făcu cel mai uimitor lucru. După ce își dezvălui numele – ar
fi trebuit să-și dea seama că era un Bridgerton după felul în care
arăta – se aplecă și sărută mai întâi mâna ei.
Lucy rămase fără suflare.
Apoi, firește, își dădu seama ce joc juca.
O, era bun! Era foarte bun. Nimic, dar absolut nimic nu putea face
ca un bărbat să intre mai repede în grațiile lui Hermione decât un
compliment adresat lui Lucy.
 Ce păcat – pentru el – că inima lui Hermione aparținea altui
bărbat.
În fine. Măcar va fi amuzant să vadă cum se vor desfășura
lucrurile.
— Eu sunt domnișoara Hermione Watson, spunea Hermione, iar
Lucy își dădu seama că tactica domnului Bridgerton era cu atât mai
inteligentă.
Decizând să sărute după aceea mâna lui Hermione, el putea să
zăbovească deasupra mâinii și, în esență, în preajma prietenei ei.
Ceea ce însemna că Lucy trebuia să facă prezentările.
Lucy era aproape impresionată. Bărbatul se evidenția ca fiind ceva
mai inteligent decât un gentleman obișnuit.
— Iar aceasta este draga mea prietenă, continuă Hermione, Lady
Lucinda Abernathy.
O spuse așa cum o spunea mereu, cu dragoste și devotament, și
poate doar o notă imperceptibilă de disperare, ca pentru a spune:
„Pentru numele Domnului, aruncă-i și lui Lucy o privire”.
Dar, desigur, nu o făceau niciodată. În afară de situațiile în care
voiau sfaturi despre Hermione, inima ei și cum să o cucerească.
Când se întâmpla acest lucru, Lucy era mereu la mare căutare.
Domnul Bridgerton – domnul Gregory Bridgerton, se corectă Lucy
în gând, pentru că existau, din câte știa, trei domni Bridgerton în
total, firește, fără a-l pune la socoteală pe viconte – se întoarse și o
surprinse cu un zâmbet cuceritor și ochi plini de căldură.
— Sper că sunteți bine, Lady Lucinda, murmură el.
— Foarte bine, mulțumesc, și ar fi putut să-și dea un bobârnac
pentru că se bâlbâi pe „f”-ul din „foarte”. Însă, pentru numele lui
Dumnezeu, bărbații nu-i mai aruncau niciodată o a doua privire după
ce o vedeau pe Hermione, niciodată.
Se putea oare să fie interesat de ea?
Nu, era imposibil. Bărbații nu erau niciodată interesați de ea.
Și serios, chiar conta? Bineînțeles, de dragul schimbării, ar fi
absolut minunat ca un bărbat să se îndrăgostească nebunește și cu
pasiune de ea. Într-adevăr, nu ar fi deranjat-o deloc să se bucure de
o asemenea atenție. Dar adevărul era că Lucy era practic logodită
cu lordul Haselby și fusese logodită ani și ani și ani la rând, astfel că
nu avea niciun rost să aibă un admirator. Nu era ca și cum o astfel
de poveste să ducă la ceva palpabil.
Și, în plus, sigur nu era vina lui Hermione că se născuse cu chipul
unui înger.
Deci Hermione era sirena, iar Lucy era prietena de încredere și
totul era frumos pe lume. Sau dacă nu frumos, cel puțin destul de
previzibil.
— Ne sunteți una dintre gazde? întrebă Lucy în cele din urmă, de
vreme ce nimeni nu mai spuse nimic după ce fiecare își exprimă
încântarea de a se întâlni.
— Mă tem că nu, răspunse domnul Bridgerton. Oricât mi-aș dori
să-mi asum meritele pentru festivități, eu locuiesc la Londra.
— Sunteți foarte norocos să aveți Aubrey Hall, spuse Hermione cu
politețe, chiar dacă proprietatea îi aparține fratelui dumneavoastră.
Și atunci Lucy știu că domnul Bridgerton o plăcea Hermione. Nu
mai conta că sărutase mai întâi mâna ei sau că se uitase la ea când
îi vorbise, ceea ce majoritatea bărbaților nu se oboseau niciodată să
mai facă. Era de ajuns să vezi cum o privea pe Hermione când îi
vorbea ca să știi că și el se alăturase nenumăraților ei admiratori.
Ochii lui păstrau aceeași notă ușor sticloasă. Buzele îi erau
întredeschise. Iar în aer plutea o intensitate, de parcă și-ar fi dorit să
o ia pe Hermione pe sus și să fugă cu ea, dând naibii musafirii și
buna-cuviință.
Spre deosebire de felul în care o privea pe ea, care ar putea fi
catalogat, cu o relativă ușurință, drept o politicoasă lipsă de interes.
Sau poate că era un „De ce-mi stai în cale, împiedicându-mă să o
iau pe sus pe Hermione și să fug ea, și ducă-se naibii musafirii și
buna-cuviință?”
Nu era chiar dezamăgitor. Doar că… nu era… nedezamăgitor.
Trebuia să existe un cuvânt pentru asta. Serios, chiar trebuia.
— Lucy? Lucy?
Lucy își dădu seama, cu o urmă de stânjeneală, că nu fusese
atentă la conversație. Hermione o privea curios, cu capul înclinat în
stilul ei caracteristic, care părea să li se pară mereu atât de atrăgător
bărbaților. Lucy încercase să o imite o dată. O luase cu amețeli.
— Da? murmură ea, căci părea să se impună un fel de reacție
verbală.
 — Domnul Bridgerton m-a invitat la dans, spuse Hermione, dar i-
am spus că nu pot.
Hermione se prefăcea mereu că are entorse la glezne și răceli la
cap ca să stea departe de ringul de dans. Toate bune și frumoase
până aici, doar că îi păcălea pe toți admiratorii ei și i-i pasa lui Lucy.
Iar toate fuseseră bune și frumoase la început, dar se transformase
atât de mult într-o obișnuință, încât Lucy bănuia că domnii ajungeau
să creadă că erau împinși spre ea din milă, ceea ce nici nu se putea
să fie mai departe de adevăr.
Lucy era, dacă o spunea ea însăși, o dansatoare foarte bună. Și,
pe deasupra, se pricepea de minune la conversații.
— Ar fi plăcerea mea să o invit pe Lady Lucinda la dans, spuse
domnul Bridgerton, pentru că, serios, ce altceva ar fi putut să spună?
Astfel că Lucy zâmbi, nu chiar din inimă, dar schiță totuși un surâs
și îi permise să o conducă spre curtea interioară.
 Capitolul 2

În care eroina noastră dă dovadă de o vădită

lipsă de respect față de tot ce este romantic.
Gregory era un adevărat gentleman și își ascunse bine
dezamăgirea când îi oferi brațul lui Lady Lucinda și o însoți pe ringul
improvizat de dans. Era convins că domnișoara era absolut
fermecătoare și minunată, dar nu era domnișoara Hermione Watson.
Și așteptase toată viața să o cunoască pe domnișoara Hermione
Watson.
Totuși, acest lucru putea să fie ceva benefic pentru cauza lui. În
mod clar, Lady Lucinda era cea mai apropiată prietenă a
domnișoarei Watson… domnișoara Watson fusese extaziată de ea
în timpul scurtei lor conversații, timp în care Lady Lucinda privea
lung spre un punct aflat dincolo de umărul lui, aparent fără a asculta
vreun cuvânt. Și cu cele patru surori pe care le avea, Gregory știa
câte ceva despre femei, cel mai important fiind că era întotdeauna o
idee bună să te împrietenești cu prietena, dacă ele chiar erau cu
adevărat prietene… și nu aveau legătura aceea ciudată care le
făcea pe femei să pretindă a fi prietene, așteptând în realitate doar
momentul perfect pentru a se înțepa pe la spate una pe alta.
Misterioase creaturi mai erau și femeile. Dacă ar fi învățat numai
să exprime limpede ce voiau, lumea ar fi fost un loc mult mai simplu.
Dar domnișoara Watson și Lady Lucinda dădeau impresia unei
prietenii și al unui devotament adevărate, lăsând deoparte visatul cu
ochii deschiși al lui Lady Lucinda. Iar dacă Gregory își dorea să afle
mai multe despre domnișoara Watson, Lady Lucinda Abernathy era
evident persoana cea mai potrivită cu care să înceapă.
— Ești la Aubrey Hall de foarte mult timp? întrebă Gregory
politicos în timp ce așteptau să înceapă muzica.
— De ieri doar, răspunse ea. Dumneavoastră? Nu te-am mai văzut
la niciuna dintre întâlnirile de până acum.
— Tocmai am sosit în astă-seară, spuse el. După cină.
 El făcu o grimasă. Acum că nu se mai uita la domnișoara Watson,
își aminti că îi era foarte foame.
— Trebuie să îți fie foarte foame, exclamă Lady Lucinda. Ai
prefera să facem câțiva pași prin curtea interioară în loc să dansăm?
Te asigur că o să trecem și pe lângă masa cu gustări.
Gregory ar fi putut să o ia în brațe.
— Dumneata, Lady Lucinda, ești o domnișoară nemaipomenită.
Ea zâmbi, dar era un zâmbet straniu, iar el nu-și dădu seama ce
voia să însemne cu adevărat. Era foarte sigur că îi plăcuse
complimentul lui, dar mai era ceva în surâsul ei, un aer ușor mâhnit,
poate chiar ușor resemnat.
— Sigur ai un frate, spuse el.
— Da, îi confirmă ea, zâmbind la auzul concluziei lui. Este mai
mare cu patru ani și îi este mereu foame. Eram mereu uimită că mai
aveam câte ceva în cămară când venea acasă de la școală.
Gregory îi așeză mâna în scobitura cotului și se îndreptară
împreună spre curtea interioară.
— Pe aici, spuse Lady Lucinda și îl strânse ușor de braț când el
încercă să o conducă în sens invers acelor de ceasornic. Dacă nu
cumva preferi dulciurile.
Gregory simți cum fața i se luminează.
— Avem apetitive?
— Sandvișuri. Sunt mici, dar sunt foarte delicioase, mai ales cele
cu ou.
El dădu din cap, oarecum absent. O surprinsese cu coada ochiului
pe domnișoara Watson și era cam greu să se mai concentreze pe
orice altceva. Mai ales că era înconjurată de bărbați. Gregory era
sigur că așteptaseră ca altcineva să o ia pe Lady Lucinda de lângă
ea înainte de a sări la atac.
— Hm, o cunoști de mult pe domnișoara Watson? întrebă el,
căutând să nu fie prea evident.
Urmă o pauză de câteva secunde, apoi ea spuse:
— De trei ani. Studiem împreună la școala domnișoarei Moss. Sau
mai bine zis am studiat împreună. Am terminat la începutul acestui
an.
— Să înțeleg atunci că intenționați să vă faceți debutul la Londra
primăvara asta?
 — Da, răspunse ea, făcând un semn din cap spre o masă înțesată
de gustări. Ne-am petrecut ultimele luni pregătindu-ne, cum îi place
mamei lui Hermione să spună, participând la petreceri organizate la
țară și la mici întâlniri.
— Șlefuindu-vă? întrebă el cu un zâmbet.
Buzele ei se curbară ca răspuns.
— Întocmai. Deja până acum ar trebui să fiu un sfeșnic
extraordinar.
El se surprinse amuzat.
— Un simplu sfeșnic, Lady Lucinda? Te rog, nu-ți subestima
valoarea. Ești cel puțin unul dintre acele samovare extravagante din
argint de care ar părea că să aibă toată lumea nevoie prin saloanele
de zi în ultimii ani.
— Atunci sunt un samovar, spuse ea, parcă aproape luând în
seamă ideea. Mă întreb ce ar fi Hermione?
„O bijuterie. Un diamant. Un diamant fixat în aur. Un diamant fixat
în aur înconjurat de…”
Își opri cu forța șirul gândurilor. Putea să-și desfășoare gimnastica
poetică mai târziu, când nu era de așteptat să țină pasul cu o
conversație. O conversație cu o altă domnișoară.
— Chiar nu știu, spuse el ușor, oferindu-i o farfurie. La urma urmei,
abia dacă am făcut cunoștință în treacăt cu domnișoara Watson.
Ea nu spuse nimic, dar sprâncenele i se arcuiră aproape
imperceptibil. Și atunci, desigur, Gregory își dădu seama că aruncă o
privire peste umărul ei ca să o vadă mai bună pe domnișoara
Watson.
Lady Lucinda scoase un mic oftat.
— Probabil ar trebui să știi că este îndrăgostită de altcineva.
Gregory reveni cu privirea spre femeia asupra căreia ar fi trebuit
să-și concentreze atenția.
— Poftim?
Ea ridică delicat din umeri în timp ce își puse câteva sandvișuri
mici pe farfurie.
— Hermione. Este îndrăgostită de altcineva. M-am gândit că poate
ai vrea să știi.
Gregory se uită uluit la ea, apoi, contrar ultimei fărâme de
discernământ pe care o mai avea, întoarse din nou privirea spre
domnișoara Watson. Era cel mai evident și mai jalnic gest, dar nu
reuși să se abțină. El nu-și dorea… Doamne sfinte, el nu-și dorea
decât să se uite și să se tot uite la ea și să nu se oprească niciodată.
Dacă nu era dragoste, nu avea ideea ce altceva putea să fie.
— Șuncă?
— Poftim?
— Șuncă. Lady Lucinda întinse spre el un sandviș, prins într-o
pereche de clești de servit. Chipul îi era enervant de senin. Vrei?
întrebă ea.
El mârâi și întinse farfuria. Și apoi, pentru că nu putea lăsa
lucrurile așa, spuse aspru:
— Sunt convins că nu este treaba mea.
— Sandvișul?
— Domnișoara Watson, mormăi el.
Chiar dacă, firește, nu vorbea serios. În ceea ce îl privea,
Hermione Watson era foarte mult treaba lui său, cel puțin, va fi cât
de curând.
Era oarecum derutant că aparent ea nu fusese lovită de aceeași
străfulgerare care îl lovise pe el. Nu-i trecuse niciodată prin minte că,
atunci când se va îndrăgosti, se va putea ca femeia dorită să nu
simtă același lucru și nici să nu o simtă cu aceeași iminență. Dar
măcar această explicație – ea crezând că era îndrăgostită de
altcineva – îi satisfăcu mândria rănită. Era mult mai acceptabil să se
creadă îndrăgostită de altcineva decât complet indiferentă față de el.
Tot ce îi mai rămânea de făcut era să o ajute să-și dea seama că
bărbatul celălalt, oricine ar fi fost el, nu era alesul ei.
Gregory nu era atât înfumurat încât să creadă că putea să
cucerească orice femeie pe care punea ochii, dar sigur nu avusese
niciodată dificultăți cu sexul frumos și, dată fiind natura reacției lui la
domnișoara Watson, era pur și simplu de neconceput ca
sentimentele lui să rămâne neîmpărtășite foarte mult timp. Poate că
va trebui să lupte ca să-i cucerească inima și mâna, dar astfel
victoria va fi doar cu atât mai dulce.
Sau cel puțin așa își spuse în sinea lui. Adevărul era că o dragoste
la prima vedere împărtășită i-ar fi fost cu mult mai puține bătăi de
cap.
 — Să nu te simți prost, spuse Lady Lucinda, întinzându-și ușor
gâtul în timp ce studia sandvișurile, probabil căutând ceva mai exotic
decât carnea de porc englezesc.
— Nu mă simt, spuse el apăsat, apoi așteptă ca ea să-și întoarcă
atenția spre el. Cum nu o făcu, el repetă: Nu mă simt.
Ea se întoarse, îl privi sincer și clipi.
— Ei bine, trebuie să recunosc că este înviorător. Majoritatea
bărbaților sunt distruși.
Gregory se încruntă.
— Cum adică majoritatea bărbaților sunt distruși?
— Exact cum am spus, răspunse ea, aruncându-i o privire
nerăbdătoare. Sau, dacă nu sunt distruși, se înfurie nejustificat. Ea
scoase un pufnet elegant. De parcă ar fi vina ei.
— Vină? repetă Gregory pentru că îi era foarte greu să o
urmărească.
— Nu ești primul domn care are impresia că este îndrăgostit de
Hermione, spuse ea, cu o expresie istovită pe chip. Se întâmplă tot
timpul.
— N-am impresia că sunt îndrăgostit…
El se opri brusc, sperând că nu va observa accentul pus pe
cuvântul impresia. Doamne, ce se întâmpla cu el? El avea de obicei
simțul umorului. Chiar când era vorba de el. Mai ales când era vorba
el.
— Nu? Ea păru plăcut surprinsă. Ei bine, este înviorător.
— De ce, întrebă el cu ochi mici, este înviorător?
Ea îi răspunse cu un:
— De ce pui atâtea întrebări?
— Nu pun, protestă el, chiar dacă punea.
Ea oftă, apoi îl luă complet prin surprindere când îi spuse:
— Îmi pare rău.
— Poftim?
Coborî privirea spre sandvișul cu salată de ou din farfurie, apoi o
ridică spre el, într-o ordine nu i se păru prea măgulitoare lui Gregory.
De obicei, el se situa în fața salatei de ou.
— Am crezut că o să vrei să vorbim despre Hermione, spuse ea.
Îmi cer scuze dacă m-am înșelat.
 Ceea ce îl puse pe Gregory într-o dilemă de toată frumusețea. Să
recunoască faptul că se îndrăgostise lulea de domnișoara Watson,
ceea ce era foarte stânjenitor, chiar și pentru un romantic incurabil
ca el. Sau să nege totul, ceea ce ea sigur nu va crede. Sau să facă
un compromis și să recunoască o ușoară pasiune, poate cea mai
bună soluție, în mod normal, doar că putea să o jignească altfel pe
Lady Lucinda.
La urma urmei, le cunoscuse pe cele două fete în același timp. Și
nu era îndrăgostit de ea.
Dar apoi, de parcă ar fi putut să-i citească gândurile (ceea ce îl
sperie sincer), ea flutură o mână și spuse:
— Te rog să nu-ți faci griji pentru sentimentele mele. Sunt foarte
obișnuită cu asta. După cum spuneam, se întâmplă tot timpul.
Inimă deschisă, înfige direct pumnalul. Răsucește.
— Ca să nu mai vorbim, continuă ea cu blândețe, că eu sunt
aproape logodită.
Și apoi mușcă din sandvișul cu salată de ouă.
Gregory se trezi întrebându-se ce fel de bărbat se atașase de
această ființă stranie. Nu îi era neapărat milă de tip, doar că… se
întreba.
Și apoi Lady Lucinda scoase un „O!” discret.
Ochii lui îi urmară pe ai ei spre locul în care stătuse cu câteva clipe
în urmă domnișoara Watson.
— Mă întreb unde s-o fi dus, spuse Lady Lucinda.
Gregory se întoarse imediat spre ușă, sperând să o vadă o ultimă
oară înainte să dispară, dar ea plecase deja Era un lucru al naibii de
frustrant. Ce rost avea o atracție nebună, înflăcărată și imediată,
dacă nu puteai să faci nimic în acest sens?
Ca să nu mai vorbim că totul era unidirecțional. Doamne,
Dumnezeule!
Nu știa exact cum se ofta cu dinții strânși, dar ea făcu exact acest
lucru.
— Ah, Lady Lucinda, aici erai.
Gregory ridică privirea și văzu cum se apropie cumnata lui.
Și atunci își aminti că uitase de ea. Kate nu se va supăra; era o
femeie de toată isprava. Totuși, Gregory căuta, de obicei, să se
poarte mai frumos cu femeile cu care nu avea legături de sânge.
 Lady Lucinda schiță o reverență.
— Lady Bridgerton.
Kate îi răspunse cu un zâmbet luminos.
— Domnișoara Watson m-a rugat să te informez că nu se simte
bine și s-a retras pentru restul serii.
— Da? A spus cumva…? O, nu contează.
Lady Lucinda își flutură delicat mâna în aer – un gest menit să
transmită nonșalanță, dar Gregory zări urma de frustrare care îi
curbă ușor colțurile gurii.
— Cred că avea o durere de cap, adăugă Kate.
Lady Lucinda dădu scurt din cap.
— Da, spuse ea, arătând mai puțin înțelegătoare decât și-ar fi
închipuit Gregory, dată fiind situația, asta ar trebui să fie.
— Iar tu, continuă Kate, întorcându-se spre Gregory, nici nu te-ai
sinchisit să vii să mă saluți. Cum ești?
El îi luă mâinile într-ale lui și le sărută cu părere de rău.
— Întârziat.
— Asta știam. Pe chipul ei se ivi o expresie care nu părea iritată, ci
doar puțin exasperată. Cum îți mai merge altfel?
— Altfel, minunat. Gregory zâmbi larg. Ca de obicei.
— Ca de obicei, repetă ea, aruncându-i o privire care anunța, fără
urmă de îndoială, întrebări ulterioare. Lady Lucinda, continuă Kate,
pe un ton cu mult mai puțin sec, cred că ai făcut cunoștință cu fratele
soțului meu, domnul Gregory Bridgerton?
— Da, răspunse Lady Lucinda. Am admirat împreună mâncarea.
Sandvișurile sunt delicioase.
— Mulțumesc, spuse Kate, apoi adăugă: Și Gregory te-a invitat la
dans? Nu pot promite o muzică de o înaltă calitate profesională, dar
am reușit să reunim un cvartet de coarde cu ajutorul unora dintre
oaspeții noștri.
— M-a invitat, îi răspunse Lady Lucinda, dar l-am scutit de
obligație ca să-și potolească foamea.
— Trebuie să ai frați, spuse Kate cu un zâmbet.
Lady Lucinda se uită la Gregory cu o expresie ușor uimită înainte
de a răspunde:
— Doar unul.
El se întoarse spre Kate.
 — Și eu am făcut aceeași observație mai devreme, îi explică el.
Kate scoase un râset scurt.
— Minți luminate, fără doar și poate. Se întoarse spre femeia mai
tânără și spuse: Merită cu prisosință să înțelegi cum funcționează
bărbații, Lady Lucinda. N-ar trebui subestimăm niciodată puterea
mâncării.
Lady Lucinda o privi cu ochi mari.
— În ideea unei stări de spirit plăcute?
— Ei bine, și asta, spuse Kate aproape absent, dar chiar n-ar
trebui să renunțăm să o folosim pentru a câștiga o bătălie. Sau pur și
simplu ca să obții ce vrei.
— Doar ce a ieșit de pe băncile școlii, Kate, o mustră Gregory.
Kate îl ignoră și, în schimb, zâmbi larg spre Lady Lucinda.
— Nu ești niciodată prea tânăr ca să dobândești aptitudini
importante.
Lady Lucinda se uită la Gregory, apoi la Kate și apoi ochii ei
începură să sclipească amuzați.
— Înțeleg de ce atât de mulți oameni te admiră, Lady Bridgerton.
Kate râse.
— Ești foarte amabilă, Lady Lucinda.
— O, te rog, Kate, interveni Gregory. Se întoarse spre Lady
Lucinda și adăugă: O să rămână aici toată noaptea dacă o să
continui să-i faci complimente.
— Nu-l băga în seamă, spuse Kate cu un zâmbet ștrengăresc.
Este tânăr și nesăbuit și nu știe ce spune.
Gregory aproape că mai făcu un alt comentariu – nu putea să o
lase pe Kate să scape așa ușor –, dar apoi interveni Lady Lucinda.
— Te-aș lăuda fericită pentru restul serii, Lady Bridgerton, dar cred
că a venit momentul să mă retrag. Vreau să văd cum se simte
Hermione. Nu s-a prea simțit în apele ei azi și vreau să mă asigur că
este bine.
— Desigur, răspunse Kate. Te rog să-i transmiți toate cele bune
din partea mea și să ne spuneți dacă aveți nevoie de ceva. Menajera
noastră crede că este un fel de specialistă în domeniul plantelor și,
cât e ziua de lungă, face o mulțime de poțiuni. Unele dintre ele chiar
ajută.
 Ea zâmbi larg, iar expresia de pe chip îi era atât de prietenoasă,
încât Gregory își dădu seama imediat că o plăcea pe Lady Lucinda.
Ceea ce însemna ceva. Kate nu suportase niciodată prostănacii,
indiferent de cum erau ei.
— Te conduc până la ușă, spuse el repede.
Putea să facă măcar acest gest de curtoazie și, în plus, nu se
cădea să o insulte pe cea mai apropiată prietenă a domnișoarei
Watson.
Își luară rămas-bun, și Gregory îi așeză brațul pe al lui. Merseră în
tăcere până la ușa salonului și Gregory spuse:
— Am încredere că te descurci de aici, nu-i așa?
— Desigur, răspunse ea. Și apoi ea ridică privirea – ochii ei erau
albăstrii, observă el aproape absent – și întrebă: Vrei să-i transmit un
mesaj lui Hermione?
Buzele lui se întredeschiseră surprinse.
— De ce ai face una ca asta? întrebă el, înainte să se mai
gândească la a-și stăpâni reacția.
Ea ridică pur și simplu din umeri și spuse:
— Tu ești răul cel mai mic, domnule Bridgerton.
Gregory își dori cu disperare să o roage să clarifice comentariul,
dar nu avea cum pentru se cunoșteau de prea puțin timp. Astfel că
se chinui să-și păstreze o expresie neutră pe chip când îi spuse:
— Transmite-i salutările mele, doar atât.
— Serios?
La naiba, dar privirea ei chiar era sâcâitoare.
— Serios.
Ea făcu o reverență care trecu aproape neobservată și plecă.
O clipă, Gregory privi lung spre ușa prin care se făcuse nevăzută,
apoi se întoarse la petrecere. Oaspeții începuseră să danseze într-
un număr mai mare, iar râsul plutea în aer, dar cumva noaptea îi
părea plictisitoare și pustie.
Mâncare, hotărî el. Va mai mânca vreo douăzeci din sandvișurile
acelea micuțe, apoi se va retrage și el.
Totul va fi mai clar dimineață.
*
Lucy știa că Hermione nu avea nicio durere de cap și niciun alt fel
de durere în general. De aceea, nu fu deloc surprinsă când o găsi
așezată pe patul ei, studiind ceea ce părea să fie o scrisoare lungă
de patru pagini.
Scrisă într-un stil foarte înghesuit.
— Mi-a adus-o un lacheu, spuse Hermione, fără a mai ridica
măcar privirea. Mi-a spus că a venit cu poștalionul de azi, dar au
uitat să mi-o aducă mai devreme.
Lucy oftă.
— Bănuiesc că e de la domnul Edmonds, nu?
Hermione încuviință din cap.
Lucy traversă camera pe care ea și Hermione o împărțeau pentru
moment și se așeză pe scaunul din fața măsuței de toaletă. Nu era
prima scrisoare pe care o primise Hermione de la domnul Edmonds,
iar Lucy știa din experiență că Hermione o va citi de două ori, apoi
încă o dată pentru o analiză mai aprofundată și apoi, în cele din
urmă, o ultimă dată, chiar dacă numai pentru a descoperi orice
semnificații ascunse în formulele de salut și de încheiere.
Însemna că Lucy nu va avea altceva de făcut decât să-și studieze
unghiile preț de cel puțin cinci minute.
Ceea ce și făcu, nu pentru că ar fi fost extraordinar de interesată
de propriile unghii sau pentru că ar fi fost o persoană deosebit de
răbdătoare, ci mai degrabă pentru că înțelegea când o situație nu-și
avea rostul. Ori, nu prea vedea motivele pentru care să-și consume
energia să o atragă pe Hermione într-o conversație când prietena ei
nu dădea semne să fie prea interesată de ce ar fi avut ea de spus.
Totuși, unghiile nu prea puteau să te țină ocupată o veșnicie, mai
ales când erau deja meticulos tăiate și îngrijite, astfel că Lucy se
ridică și se îndreptă spre dulap, privindu-și lucrurile cu un aer absent.
— O, la naiba, mormăi ea, urăsc când face asta.
Camerista ei aranjase greșit o pereche de pantofi, cu stângul în
locul dreptului și invers și, chiar dacă Lucy știa că nu era nimic
cumplit de greșit la asta, gestul supăra un colțișor ciudat (și extrem
de ordonat) al sensibilităților ei. Astfel, îndreptă pantofii, după care
se apucă să-și studieze lucrurile, apoi își așeză mâinile în șolduri și
se întoarse.
— Tot n-ai terminat? întrebă ea.
— Aproape, spuse Hermione și păru ca și cum cuvântul i s-ar fi
odihnit pe vârful limbii în tot acel timp, de parcă l-ar fi avut deja
pregătit ca să o expedieze iute pe Lucy când urma să-și rostească
întrebarea.
Lucy se așeză din nou cu un pufnet arțăgos. Era o scenă pe care
o jucaseră de nenumărate ori până acum. Sau de cel puțin patru.
Da, Lucy știa exact câte scrisori primise Hermione de la romanticul
domn Edmonds. I-ar fi plăcut să nu știe; de fapt, era destul de iritată
că detaliul ocupa în mintea ei un spațiu valoros care ar fi putut să fie
folosit pentru ceva util, precum botanica sau muzica, sau Doamne,
Dumnezeule, chiar și o pagină din De-Brett. Din păcate, scrisorile
domnului Edmonds aveau aproape vocația unui eveniment. Iar când
Hermione avea un eveniment, și Lucy avea un eveniment.
Împărțiseră camera timp de trei ani la domnișoara Moss și, cum
Lucy nu avea prin preajmă o rudă apropiată care să o ajute să-și
facă debutul în societate, mama lui Hermione acceptase să o
susțină. Acesta era motivul pentru care se aflau și aici tot împreună.
Ceea ce era cu adevărat minunat, cu excepția mereu prezentului
(în spirit, cel puțin) domn Edmonds. Lucy îl cunoscuse o singură
dată, dar sigur se simțea de parcă ar fi fost mereu prezent, zăbovind
pe undeva prin preajma, făcând-o pe Hermione să suspine în
momente ciudate și să privească melancolică în depărtare, de parcă
încerca să-și amintească un sonet de dragoste pe care să-l includă
în următorul ei răspuns.
— Ești conștientă, spuse Lucy, chiar dacă Hermione nu îi lăsase
de înțeles că ar fi terminat de citit misiva, că părinții tăi nu o să-ți
permită niciodată să te măriți cu el.
Remarca fu de ajuns pentru ca Hermione să lase scrisoarea
deoparte, chiar dacă numai pentru o clipă.
— Da, spuse ea cu o expresie iritată, mi-ai tot spus asta.
— Este secretar, spuse Lucy.
— Îmi dau seama.
— Un secretar, repetă Lucy, deși avuseseră această discuție de
nenumărate ori. Secretarul tatălui tău.
Hermione ridicase din nou scrisoarea în încercarea de a o ignora
pe Lucy, dar renunță în cele din urmă și o lăsă iar din mână,
confirmând suspiciunile lui Lucy care o făceau să creadă că o
terminase de citit de multă vreme și că se afla acum la prima, dacă
nu chiar la a doua, recitire.
 — Domnul Edmonds este un om bun și onorabil, spuse Hermione
și își țuguie buzele.
— Sunt sigură, spuse Lucy, dar nu te poți mărita cu el. Tatăl tău
este viconte. Chiar crezi că o să-i permite singurei lui fiice să se
mărite cu un secretar care n-ar niciun sfanț?
— Tata mă iubește, mormăi Hermione, dar vocea ei nu părea să
fie foarte convinsă.
— Nu caut să te descurajez în ideea ta de a te mărita din
dragoste, începu Lucy, dar…
— Exact asta cauți să faci, o întrerupse Hermione.
— Chiar deloc. Pur și simplu nu înțeleg de ce nu poți să încerci să
te îndrăgostești de cineva pe care chiar să-l accepte părinții tăi.
Gura minunată a lui Hermione se strâmbă într-o linie frustrată.
— Nu înțelegi.
— Ce să înțeleg? Nu crezi că viața ta ar putea să fie doar o idee
mai ușoară dacă te-ai îndrăgosti de cineva potrivit?
— Lucy, nu alegem de cine ne îndrăgostim.
Lucy își încrucișă brațele.
— Nu înțeleg de ce nu.
Hermione rămase aproape gură cască.
— Lucy Abernathy, spuse ea, nu înțelegi nimic.
— Da, spuse Lucy sec, așa mi-ai zis.
— Cum poți să crezi că un om poate alege de cine se
îndrăgostește? întrebă Hermione cu înflăcărare, deși nu atât de
înflăcărat încât să fie nevoită să se ridice din poziția ei ușor înclinată
de pe pat. Nu alegi. Se întâmplă pur și simplu. Într-o clipă.
— Asta chiar nu cred, răspunse Lucy și apoi adăugă, pentru că nu
reuși să reziste: nici măcar o clipă.
— Ei bine, așa este, insistă Hermione. Știu, pentru că mie mi s-a
întâmplat. Nu căutam să mă îndrăgostesc.
— Nu?
— Nu. Hermione se uită urât la ea. Nu. Chiar aveam de gând să-
mi găsesc un soț la Londra. Serios, cine s-ar fi așteptat să
întâlnească pe cineva în Fenchley?
Vorbi cu disprețul pe care îl putea folosi doar cineva care era de
loc din Fenchleyan.
 Lucy își dădu ochii peste cap și își lăsă capul într-o parte,
așteptând ca Hermione să continue.
Lucru pe care Hermione nu îl aprecie.
— Nu te uita așa, șopti ea.
— Așa cum?
— Așa.
— Repet, așa cum?
Toată fața lui Hermione se schimonosi.
— Știi exact la ce mă refer.
Lucy își lipi o mână de față.
— O, spuse ea pe nerăsuflate. Tocmai ai arătat exact ca mama ta.
Hermione se trase înapoi ofensată.
— Asta n-a fost frumos din partea ta.
— Mama ta este minunată!
— Nu și atunci când se schimonosește.
— Mama ta este minunată chiar și atunci când se schimonosește,
spuse Lucy, încercând să pună capăt discuției. Acum, ai de gând să-
mi povestești de domnul Edmonds sau nu?
— Ai de gând să mă iei peste picior?
— Bineînțeles că nu.
Hermione își arcui sprâncenele.
— Hermione, promit că nu o să te iau peste picior.
Hermione o privi încă neîncrezătoare, dar spuse:
— Prea bine. Dar dacă o faci…
— Hermione.
— După cum ți-am zis, spuse ea, aruncându-i lui Lucy o privire
amenințătoare, nu mă așteptam să-mi găsesc iubirea. Nici nu știam
că tatăl meu angajase un secretar nou. Mă plimbam pur și simplu
prin grădină, hotărând ce trandafiri voiam să tai pentru masă, și
apoi… l-am văzut.
O spuse cu suficient dramatism încât să obțină un rol pe scenă.
— O, Hermione, oftă Lucy.
— Ai spus că nu o să mă iei peste picior, spuse Hermione și chiar
îndreptă un deget în direcția lui Lucy, lucru care o uimi atât de tare
pe Lucy încât amuți. La început nici măcar nu i-am văzut chipul,
continuă Hermione. Ci doar spatele, felul în care părul i se ondula
peste gulerul hainei. Apoi oftă. Chiar oftă când se întoarse spre Lucy
cu cea mai jalnică expresie pe chip. Și culoarea. Serios, Lucy, ai
văzut vreodată un păr cu o nuanță atât de spectaculos de blondă?
Gândindu-se de câte ori fusese obligată să asculte cum diferiți
domni spun același lucru despre părul lui Hermione, Lucy își dădu
seama că era foarte frumos din partea ei să se abțină de la
comentarii.
Dar Hermione nu terminase. Nici pe departe.
— Apoi s-a întors, spuse ea, și l-am văzut din profil, și îți jur că am
auzit o muzică în urechi.
Lui Lucy i-ar fi plăcut să sublinieze cum conservatorul Watson era
situat chiar lângă grădina de trandafiri, dar își ținu gura.
— Și după ce s-a întors, spuse Hermione, vocea devenindu-i
dulce și ochii căpătând expresia aceea de „învăț pe de rost un sonet
de dragoste” singurul lucru la care m-am mai putut gândi a fost…
„Sunt ruinată”.
Lui Lucy i se tăie răsuflarea.
— Nu spune asta. Nici măcar în glumă.
Ruina nu era genul de lucruri pe care orice domnișoară le
menționa ușor.
— Nu ruinată în sensul de reputație ruinată, spuse Hermione
nerăbdătoare. Doamne, Lucy, eram în grădina cu trandafiri, sau nu
ascultai ce-ți spun? Dar am știut… am știut că sunt ruinată pentru
toți ceilalți bărbați. Nu se putea să mai existe un alt bărbat care să se
compare cu el.
— Și ai știut toate astea doar privindu-i spatele? întrebă Lucy.
Hermione îi trimise o expresie îngrozitor de iritată.
— Și după profil, dar nu asta este ideea.
Lucy așteptă răbdătoare ideea, chiar dacă era absolut sigură că
nu va fi una cu care să fie de acord. Sau pe care să o poată pricepe.
— Ideea este, spuse Hermione, cu o voce atât de blândă încât
Lucy fu nevoită să se aplece în față ca să o audă, că-mi este
imposibil să fiu fericită fără el. Imposibil.
— Ei bine, spuse Lucy încet pentru că nu știa exact ce să mai
spună la o asemenea replică, acum pari fericită.
— Doar pentru că știu că el mă așteaptă. Și… Hermione ridică
scrisoarea… scrie că mă iubește.
— O, Doamne, spuse Lucy în șoaptă.
 Trebuia ca Hermione să o fi auzit pentru că strânse din buze, dar
nu spuse nimic. Cele două rămaseră pur și simplu nemișcate, la
locurile lor, pentru un minut întreg, apoi Lucy își drese glasul și
spuse:
— Domnul acela drăguț Bridgerton pare să fie topit după tine.
Hermione ridică din umeri.
— Este fiul mai mic, dar cred că are o alocație frumoasă. Și cu
siguranță provine dintr-o familie bună.
— Lucy, ți-am spus că nu mă interesează.
— Ei bine, este foarte chipeș, spuse Lucy, poate ceva mai
categoric decât își dorise.
— Atunci fă-i tu ochi dulci, răspunse Hermione.
Lucy o privi șocată.
— Știi că nu pot. Sunt aproape logodită cu lordul Haselby.
— Aproape, îi reaminti Hermione.
— Ar putea la fel de bine să fie oficial, spuse Lucy.
Și era adevărat. Unchiul ei discutase toate detaliile cu contele de
Davenport, tatăl vicontelui Haselby, cu ani în urmă. Haselby era cu
vreo zece ani mai mare decât Lucy, și toată lumea aștepta pur și
simplu ca ea să crească.
Ceea ce presupunea că și făcuse. Sigur nunta nu era prea departe
de acum.
Și era o partidă bună. Haselby era un tip perfect agreabil. Nu îi
vorbea de parcă ar fi o netoată, părea să fie bun cu animalele, iar
înfățișarea lui era suficient de plăcută, chiar dacă părul începea să i
se rărească. Desigur, Lucy îl întâlnise pe cel care urma să-i fie soț
de doar trei ori, dar toată lumea știa că primele impresii erau
deosebit de importante și, de obicei, exacte.
În plus, unchiul îi fusese tutore de când tatăl ei murise cu zece ani
în urmă și, chiar dacă nu se putea spune că îi copleșise pe ea și pe
fratele ei Richard cu dragoste și afecțiune, el își făcuse datoria de a
le fi alături și a-i crește bine, iar Lucy știa era datoria ei să-i respecte
dorințele și să onoreze logodna pe care o aranjase.
Sau pe care aproape o aranjase.
Serios, nu conta prea mult. Se va mărita cu Haselby. Toată lumea
o știa.
— Cred că îl folosești ca pe o scuză, spuse Hermione.
 Coloana lui Lucy înțepeni.
— Poftim…
— Îl folosești pe Haselby ca scuză, repetă Hermione, iar pe chipul
ei se ivi o expresie arogantă care nu-i plăcu nicicum lui Lucy. Ca să
nu permiți inimii tale să se implice în altă poveste.
— Și în ce altă poveste, mai exact, aș putea să-mi implic inima?
întrebă Lucy. Sezonul nici măcar nu a început!
— Poate, spuse Hermione, dar am tot umblat de colo-colo ca să
ne „șlefuim”, cum vă place ție și mamei să spuneți. N-ai trăit sub o
piatră, Lucy. Ai întâlnit nenumărați bărbați.
Chiar nu avea cum să sublinieze că niciunul dintre acei bărbați nu
o vedeau niciodată pe ea când Hermione era prin preajmă.
Hermione ar fi încercat să o nege, dar amândouă ar fi știut că mințea
într-o încercare de a menaja sentimentele lui Lucy. Astfel că Lucy
mormăi în șoaptă ceva ce trebuia să fie o replică fără să fie cu
adevărat o replică.
Apoi Hermione nu mai spuse nimic; o privi pur și simplu cu aerul
acela arogant pe care nu-l folosea cu nimeni altcineva și, în cele din
urmă, Lucy se văzu nevoită să se apere.
— Nu este o scuză, spuse ea, încrucișându-și brațele, apoi
punându-și mâinile în șolduri pentru că primul gest nu i se păru prea
potrivit. Serios, ce sens ar avea? Știi că o să mă mărit cu Haselby.
Este în plan de secole.
Își încrucișă din nou brațele. Apoi le lăsă să coboare. Apoi se
așeză pur și simplu.
— Nu este o partidă rea, spuse Lucy. Sincer, după ce s-a
întâmplat cu Georgiana Whiton, ar trebui să mă așez în genunchi și
să sărut picioarele unchiului meu pentru că s-a gândit la o alianță
atât de rezonabilă.
Urmă un moment de tăcere îngrozită, aproape reverențioasă.
Dacă ar fi fost catolice, sigur ar fi făcut semnul crucii.
— Da, dar slavă Domnului, spuse Hermione în cele din urmă.
Lucy dădu încet din cap. Georgiana fusese măritată cu un bătrân
de 70 de ani, care scotea un șuierat straniu când respira și avea
gută. Și nici măcar un bătrân de 70 de ani cu gută și titlu. Doamne,
Dumnezeule, ar fi trebuit să se bucure măcar de un „Lady” înaintea
numelui ei pentru sacrificiul făcut.
 — Așa că vezi prea bine, încheie Lucy, Haselby nu este chiar așa
de rău. De fapt, este mai bun decât majoritatea.
Hermione se uită la ea. Atent.
— Ei bine, dacă este ceea ce-ți dorești, Lucy, știi că o să te susțin
necondiționat. Dar în ceea ce mă privește… Oftă, iar ochii ei verzi
căpătară nota aceea pierdută, care îi făcea pe bărbații să leșine. Eu
îmi doresc altceva.
— Știu că îți dorești, spuse Lucy, încercând să zâmbească.
Dar nici măcar nu era în stare să-și închipuie cum își va îndeplini
Hermione visurile. În lumea în care trăiau, fiicele viconților nu se
măritau cu secretarii viconților. Iar lui Lucy i se părea că avea mult
mai mult sens să ajusteze visurile lui Hermione decât să remodeleze
ordinea socială. Și, de asemenea, mai ușor.
Dar acum era obosită. Și voia să se culce. Se va ocupa de
Hermione dimineață. Începând cu domnul acela chipeș Bridgerton.
El ar fi fost perfect pentru prietena ei, iar Dumnezeu știa că era
interesat.
Hermione se va da pe brazdă. Lucy se va asigura să fie așa.
 Capitolul 3

În care eroul nostru se străduiește foarte, foarte

mult.
A doua zi dimineață era luminoasă și senină și, în timp ce Gregory
se servea din micul dejun, cumnata lui se ivi lângă el, zâmbind ușor,
evident punând ceva la cale.
— Bună dimineața, spuse ea, mult prea dezinvoltă și veselă.
Gregory îi răspunse cu o încuviințare din cap în timp ce-și
îngrămădea ouă pe farfurie.
— Kate.
— Mă gândeam să organizăm o excursie în sat dacă tot avem o
vreme atât de frumoasă.
— Ca să cumpărăm panglici și funde?
— Întocmai, răspunse ea. Cred că este important să sprijinim
negustorii locali, nu?
— Desigur, murmură el, deși în ultima vreme, nu prea am avut
mare nevoie de panglici și funde.
Kate păru să nu-i observe sarcasmul.
— Toate domnișoarele au câțiva bani de buzunar, dar nu au unde
să-i cheltuiască. Dacă nu le trimit în oraș, îmi face impresia că o să
deschidă o sală de jocuri de noroc în salonul trandafiriu.
Iată ceva ce chiar i-ar plăcea să vadă.
— Și, continuă Kate foarte hotărâtă, dacă le trimit în oraș, trebuie
să le trimit însoțite.
Când Gregory nu răspunse suficient de repede, ea repetă:
— Însoțite.
Gregory își drese glasul.
— Să presupun că mă rogi să fac o plimbare până în sat în după-
amiaza asta?
— În dimineața asta, îl lămuri ea, și, cum mă gândeam să fac
perechi pentru toată lumea. Și, cum tu ești un Bridgerton, prin
urmare fiind domnul meu preferat din grup, mă gândeam să te întreb
dacă ai prefera să însoțești pe cineva anume.
 Kate avusese dintotdeauna veleități de pețitoare, dar în cazul de
față, Gregory hotărî că trebuia să fie recunoscător pentru înclinația ei
de a-și băga nasul.
— La drept vorbind, începu el, există…
— Excelent! îl întrerupse Kate și bătu din palme. Lucy Abernathy
să fie.
Lucy Aber…
— Lucy Abernathy? repetă el, uluit. Acea Lady Lucinda?
— Da, mi s-a părut că vă potriviți atât de bine aseară și trebuie să
recunosc, Gregory, că-mi place enorm. Ea zice că este aproape
logodită, dar după părerea mea…
— Nu mă interesează Lady Lucinda, o întrerupse el, hotărând că
era prea periculos să aștepte ca Kate să tragă o gură de aer.
— Nu?
— Nu, nu. Eu… Se aplecă în față, chiar dacă erau singurii oamenii
din salonul de mese. Cumva părea ciudat și da, ușor stânjenitor, să
o spună cu voce tare. Hermione Watson, spuse el încet. Aș vrea să
o însoțesc pe domnișoara Watson.
— Serios?
Kate nu păru neapărat dezamăgită, dar cu siguranță păru ușor
resemnată. De parcă ar mai fi auzit această replică. În repetate
rânduri.
La naiba!
— Da, răspunse Gregory și simți cum este cuprins de un val dens
de iritare.
Mai întâi față de Kate, pentru că era pur și simplu lângă el. Ori, el
se îndrăgostise până peste urechi și tot ce fusese ea în stare să facă
era să spună „Serios?” Își dădu însă seama că fusese foarte iritat
toată dimineața. Nu dormise bine cu o noapte înainte; nu reușise să
nu se mai gândească la Hermione și la suplețea gâtului ei, la verdele
ochilor ei, la blândețea vocii ei. El nu reacționase niciodată – dar
niciodată – așa față de o femeie și, deși cumva ușurat că găsise, în
cele din urmă, femeia pe care voia să o facă soția lui, să știe că ea
nu avusese aceeași reacție în ceea ce-l privea era oarecum
tulburător.
Dumnezeu știa că visase de nenumărate ori la acest moment. De
fiecare dată când se gândise la marea lui dragoste, ea i se desenase
mereu neclar în gânduri… fără nume, fără chip. Dar simțise mereu
aceeași pasiune desăvârșită. Pentru numele lui Dumnezeu, nu-l
trimisese niciodată să danseze cu prietena ei cea mai bună.
— Atunci Hermione Watson să fie, spuse Kate, apoi răsuflă așa
cum o făceau femeile atunci când voiau să-ți spună ce sigur nu
aveai cum să înțelegi, chiar dacă aleseseră să ți-o transmită în limba
maternă, ceea ce, desigur, nu făceau.
Hermione Watson era. Hermione Watson va fi.
Curând.
Poate chiar în dimineața aceea.
•
— Crezi că avem ce cumpăra din sat, în afară de funde și
panglici? o întrebă Hermione pe Lucy în timp ce își puneau
mănușile.
— Sper să fie, răspunse Lucy. Asta se face la fiecare petrecere,
nu-i așa? Ne trimit la plimbare cu banii de buzunar ca să cumpărăm
panglici și funde. Deja aș putea să decorez o casă întreagă până
acum. Sau cel puțin, o căsuță de stuf.
Hermione zâmbi încurajator.
— O să le donez ce am și eu pentru cauza ta și o să facem
împreună… Ea se opri, cumpănind, apoi zâmbi. O căsuță mare de
stuf!
Lucy zâmbi larg. Hermione avea ceva atât de loial în ea. Desigur,
nimeni observa vreodată acest lucru. Nimeni nu se obosea vreodată
să privească dincolo de chipul ei. Chiar dacă, sincer vorbind,
Hermione se deschidea rareori suficient de mult față de admiratorii ei
astfel încât aceștia să-și dea seama ce se ascundea dincolo de
înfățișarea ei frumoasă. Nu neapărat pentru că era timidă, deși sigur
nu era la fel de sociabilă ca Lucy. Hermione era mai degrabă
retrasă. Pur și simplu nu dorea să-și împărtășească gândurile și
opiniile cu oameni pe care nu îi cunoștea.
Iar acest lucru îi înnebunea pe domni.
Lucy privi pe fereastră în timp ce intrară într-unul din nenumăratele
saloane de la Aubrey Hall. Lady Bridgerton le spusese să se
reunească la ora 11.00.
— Măcar nu pare că o să plouă, spuse ea.
 Ultima dată când fuseseră trimise după zorzoane, plouase cu
găleata pe tot drumul de întoarcere. Baldachinul de deasupra lor
format de copaci le ajutase să nu se ude până la piele, dar ghetuțele
le fuseseră aproape distruse. Iar Lucy strănutase o săptămână.
— Bună dimineața, Lady Lucinda, domnișoară Watson.
Lady Bridgerton, gazda lor, păși în încăpere cu aerul ei încrezător.
Părul ei negru era strâns frumos pe spate și ochii îi străluceau cu o
istețime vioaie.
— Mă bucur să vă văd, spuse ea. Sunteți ultimele doamne care ni
se alătură.
— Da? întrebă Lucy îngrozită. Detesta să întârzie. Îmi pare foarte
rău. Nu ai spus la ora 11.00?
— O, Doamne, nu am vrut să vă supăr, spuse Lady Bridgerton.
Într-adevăr, la 11.00 am spus. Dar pentru că m-am gândit să trimit pe
toată lumea cu rândul.
— Cu rândul? repetă Hermione.
— Da, este mult mai distractiv așa, nu credeți? Am opt doamne și
opt domni. Dacă v-aș trimite pe toți deodată, ar fi imposibil să purtați
o conversație rezonabilă. Ca să nu mai vorbim de lățimea drumului.
Nu mi-ar plăcea să vă împiedicați unul de altul.
Mai era ceva de spus și despre siguranța pe care ți-o oferea faptul
de a fi într-un grup, dar Lucy își păstră gândurile pentru sine. În mod
clar, Lady Bridgerton avea un fel de plan ascuns și, cum Lucy
hotărâse deja că o admira tare mult pe vicontesă, era foarte curioasă
să vadă deznodământul.
— Domnișoară Watson, tu vei fi însoțită de fratele soțului meu.
Cred că ați făcut cunoștință aseară, nu?
Hermione dădu politicos din cap.
Lucy zâmbi în sinea ei. Domnul Bridgerton fusese ocupat în
dimineața aceea. Bine jucat.
— Iar tu, Lady Lucinda, continuă Lady Bridgerton, o să fii escortată
de domnul Berbrooke. Ea schiță un zâmbet, aproape cu regret. Este
aproape un fel de rudă, adăugă ea și, ah, chiar un om foarte bun.
— O rudă? repetă Lucy, din moment ce nu era foarte sigură cum
trebuia să reacționeze la tonul neobișnuit de șovăitor al lui Lady
Bridgerton. Un fel de…?
— Da. Sora soției fratelui soțului meu este măritată cu fratele lui.
 — O. Lucy își păstră expresia blândă. Atunci sunteți apropiați?
Lady Bridgerton izbucni în râs.
— Îmi place de tine, Lady Lucinda. Cât despre Neville… ei bine,
sunt sigură că o să ți se pară amuzant. Ah, iată-l. Neville! Neville!
Lucy privi cum Lady Bridgerton se duce să-l întâmpine pe domnul
Neville Berbrooke în pragul ușii. Desigur, li se făcuse deja
cunoștință; toată lumea prezentă la petrecere făcuse cunoștință cu
toată lumea. Dar Lucy încă nu discutase cu domnul Berbrooke și nici
nu-l văzuse cu adevărat decât de departe. Părea un tip destul de
simpatic, foarte vesel, cu un ten rumen și un păr uluitor de blond.
— Bună, Lady Bridgerton, spuse el, aproape lovindu-se de un
picior al mesei atunci când intră în cameră. Excelent micul dejun din
dimineața asta. Mai ales heringul afumat.
— Mulțumesc, răspunse Lady Bridgerton, aruncând o privire
agitată spre vaza din porțelan care se clătina acum pe masă. Sunt
sigură că ți-o amintești pe Lady Lucinda.
Cei doi se salutară în șoaptă, apoi domnul Berbrooke spuse:
— Îți place heringul afumat?
Lucy se uită mai întâi la Hermione, apoi la Lady Bridgerton ca să-
și orienteze răspunsul, dar niciuna nu păru să fie mai puțin
nedumerită decât era ea, astfel că spuse pur și simplu:
— Hm… da?
— Excelent! el spuse. Oare cea ghemuită afară este o rândunică
de mare?
Lucy clipi. Se uită la Lady Bridgerton, doar pentru a descoperi că
vicontesa nu avea de gând să o privească în ochi.
— Spui că este o rândunică de mare, murmură în cele din urmă
Lucy, căci nu reuși să se gândească la niciun alt răspuns potrivit.
Domnul Berbrooke se apropiase alene de fereastră, așa că ea i se
alătură. Ea privi afară. Nu zări nicio pasăre.
Între timp, cu coada ochiului, zări că domnul Bridgerton intrase în
cameră și se străduia din răsputeri să o vrăjească pe Hermione.
Doamne, ce zâmbet frumos avea omul! Dinți albi și drepți, iar
expresia i se reflecta în privire, spre deosebire de cei mai mulți tineri
aristocrați plictisiți pe care îi întâlnise Lucy. Domnul Bridgerton
zâmbea din tot sufletul.
 Lucru care avea sens, firește, căci îi zâmbea lui Hermione, de care
era evident îndrăgostit.
Lucy nu auzea ce-și spuneau, dar recunoscu lesne expresia de pe
chipul lui Hermione. Politicoasă, desigur, pentru că Hermione nu era
niciodată nepoliticoasă. Și poate că, în afară Lucy, care o cunoștea
atât de bine pe prietena ei, nimeni nu-și dădea seama, dar Hermione
nu făcea decât să tolereze atenția domnului Bridgerton, acceptându-i
complimentele cu un semn din cap și un zâmbet frumos în timp ce
mintea îi era departe, foarte departe.
La afurisitul acela de domn Edmonds.
Lucy își încleștă maxilarul, în timp ce se prefăcu a căuta rândunici,
de mare sau altfel, împreună cu domnul Berbrooke. Nu avea niciun
motiv pentru care să-l considere pe domnul Edmonds altfel decât un
tânăr bine-crescut, dar adevărul era că părinții lui Hermione nu vor
accepta niciodată o asemenea partidă. Și, chiar dacă Hermione
putea să aibă impresia că va putea trăi fericită din salariul unui
secretar, Lucy era ferm convinsă că, odată ce se risipeau primii fiori
de bucurie ai căsătoriei, Hermione va fi îngrozitor de nefericită.
Și chiar putea să se descurce cu mult mai bine. Era evident că
Hermione se putea mărita cu oricine. Cu oricine. Nu trebuia să se
mulțumească cu puțin. Dacă își dorea, putea să fie o regină a înaltei
societăți.
Lucy îl privi pe domnul Bridgerton, încuviințând din cap și fiind
oarecum atentă la domnul Berbrooke, care se întorsese la discuția
despre heringul lui afumat. Domnul Bridgerton era perfect. Nu avea
titlu, dar Lucy nu era atât de necruțătoare încât să creadă că
Hermione trebuia să se mărite cu cineva care să aibă cel mai înalt
rang. Dar pentru numele Domnului, nu avea cum să-și unească
destinul cu un secretar.
În plus, domnul Bridgerton era deosebit de chipeș, cu părul de un
castaniu-închis și ochi frumoși de culoarea alunei. Iar familia lui
părea absolut minunată și coerentă, ceea ce Lucy considera că era
un punct în favoarea lui. La drept vorbind, când te măritau cu un
bărbat, te măritau și cu familia lui.
Lucy nu-și putea imagina un soț mai bun pentru Hermione. Ei bine,
nu s-ar fi plâns dacă domnul Bridgerton ar fi moștenitorul unui
marchizat, dar serios, nu puteai să le ai pe toate în viață. Și cel mai
important lucru, era ferm convinsă că el o va face fericită pe
Hermione, chiar dacă Hermione nu-și dădea încă seama de acest
lucru.
— O să mă ocup eu să se întâmple, își spuse ea.
— Cum? spuse domnul Berbrooke. Ai găsit pasărea?
— Acolo, spuse Lucy și arătă spre un copac.
El se aplecă înainte.
— Serios?
— O, Lucy! se auzi vocea lui Hermione.
Lucy se întoarse.
— Mergem? Domnul Bridgerton abia așteaptă să pornim la drum.
— Sunt la dispoziția ta, domnișoară Watson, spuse omul în cauză.
Plecăm când vrei.
Hermione îi aruncă lui Lucy o privire care spunea limpede că
murea de nerăbdare să o pornească la drum, astfel că Lucy spuse:
— Atunci, să mergem!
Luă brațul oferit de domnul Berbrooke și îi permise să o conducă
spre drumul din față, reușind să țipe ușor doar o singură dată, chiar
dacă se împiedică de trei ori, în Dumnezeu știa ce, dar cumva, chiar
și cu o peluză cu iarbă minunată, domnul Berbrooke reuși să
găsească fiecare rădăcină de copac, piatră și denivelare și să o
conducă exact pe acolo.
Doamne!
Lucy se pregăti și pentru alte răni ulterioare. Va fi o ieșire
dureroasă. Dar și una cu rezultate bune. Înainte de întoarcerea
acasă, Hermione va fi măcar un pic intrigată de domnul Bridgerton.
Lucy se va asigura personal de asta.
•
Dacă Gregory ar fi avut vreo îndoială legată de domnișoara
Hermione Watson, aceasta se risipi ca prin minune când îi așeză
mâna în scobitura propriului cot. Fu încercat de o senzație de firesc,
un sentiment ciudat și mistic a doua jumătăți care se uneau. Ea se
potrivea perfect lângă el. Se potriveau.
Și el o dorea.
Nici măcar nu era dorință. De fapt, era ciudat. Nu simțea nimic atât
de vulgar precum dorința trupească. Era altceva. Ceva înăuntrul lui.
Pur și simplu, își dorea ca ea să fie a lui. Voia să se uite la ea și să
știe. Să știe că îi va purta numele, va fi mama copiilor lui și îl va privi
cu dragoste în fiecare dimineață, pe deasupra unei căni cu ciocolată
caldă.
Voia să-i spună toate acestea, să-și împărtășească visurile, să
zugrăvească o imagine a vieții lor împreună, dar nu era vreun nebun,
astfel că spuse pur și simplu, în timp ce o îndruma spre drumul
principal:
— Arăți splendid în dimineața asta, domnișoară Watson.
— Mulțumesc, spuse ea.
Și apoi nu mai spuse nimic altceva.
El își drese glasul.
— Ai dormit bine?
— Da, mulțumesc, spuse ea.
— Te bucuri de șederea aici?
— Da, mulțumesc, spuse ea.
Ciudat, dar se gândise întotdeauna că discuția cu femeia care
avea să îi fie soție va curge puțin mai de la sine.
Își aminti că se închipuia încă îndrăgostită de alt bărbat. Cineva
care era nepotrivit, dacă se lua după comentariul lui Lady Lucinda
din seara precedentă. Cum îi spusese… că el era răul cel mai mic?
Aruncă o privire înainte. Lady Lucinda mergea cu pași împleticiți în
fața lui, la brațul lui Neville Berbrooke, care nu învățase niciodată să-
și ajusteze mersul pentru o doamnă. Ea părea că se descurcă destul
de bine, deși avea impresia că auzise la un moment dat un ușor țipăt
de durere.
Scutură discret din cap. Probabil că fusese doar o pasăre. Neville
nu spusese că văzuse un stol pe geam?
— Ești prietenă cu Lady Lucinda de multă vreme? o întrebă pe
domnișoara Watson.
Desigur, știa răspunsul; Lady Lucinda îi povestise cu o seară
înainte. Dar nu reuși să se gândească ce altceva să întrebe. Și avea
nevoie de o întrebare la care să nu se poată răspunde cu da,
mulțumesc sau nu, mulțumesc.
— De trei ani, răspunse domnișoara Watson. Este cea mai bună
prietenă a mea. Și apoi, pe chipul ei se ivi o expresie mai însuflețită
când spuse: Ar trebui să-i ajungem din urmă.
— Pe domnul Berbrooke și Lady Lucinda?
 — Da, spuse ea cu o încuviințare hotărâtă din cap. Da, chiar ar
trebui.
Ultimul lucru pe care și-l dorea Gregory era să irosească timpul
prețios pe care îl avea cu domnișoara Watson, dar îl strigă
respectuos pe Berbrooke și-l rugă să se oprească. Bărbatul făcu
întocmai, oprindu-se atât de brusc că Lady Lucinda se ciocni la
propriu de el.
Ea scoase un strigăt uimit, dar dincolo de aceasta, părea limpede
că era teafără.
Totuși, domnișoara Watson profită de moment, desprinzându-și
mâna de brațul lui și repezindu-se înainte.
— Lucy! strigă ea. O, draga mea Lucy, ești bine?
— Perfect, răspunse Lady Lucinda, arătând ușor nedumerită de
îngrijorarea exagerată a prietenei ei.
— Trebuie să te iau de braț, declară domnișoara Watson,
agățându-se de Lady Lucinda.
— Trebuie? repetă Lady Lucinda și dădu să se îndepărteze. Sau
mai bine zis, încercă să o facă. Nu, serios, nu este nevoie.
— Trebuie să insist.
— Nu este nevoie, repetă Lady Lucinda, și Gregory își dori să-i
vadă expresia pentru că părea că ar fi strâns din dinți.
— Ha, ha! se auzi vocea lui Berbrooke. Poate ar trebui să te iau și
eu de braț, Bridgerton.
Gregory îi aruncă o privire indiferentă.
— Nu.
Berbrooke clipi.
— Era o glumă, să știi.
Gregory se strădui să nu scoată un oftat și reuși cumva să spună:
— Mi-am dat seama.
Îl cunoștea pe Neville Berbrooke de când mergeau amândoi de-a
bușilea și, de obicei, avea mai multă răbdare cu el, dar acum nu-și
dorea nimic mai mult decât să-i pună o botniță.
Între timp, cele două fete se ciorovăiau dintr-un motiv sau altul, cu
glasuri atât de șoptite că Gregory nu-și făcu speranțe că va înțelege
ce-și spuneau. Probabil nu le-ar fi înțeles limba, nici chiar dacă ar fi
urlat una la alta; era, în mod evident, un obicei teribil de femeiesc.
Lady Lucinda continua să-și tragă brațul înapoi și domnișoara
Watson pur și simplu refuza să-i dea drumul.
— Este rănită, spuse Hermione, întorcându-se și fluturând din
gene.
Fluturând din gene? Alese tocmai acest moment ca să flirteze?
— Ba nu, i-o întoarse Lucy. Se întoarse spre cei doi domni. Nu am
nimic, repetă ea. Absolut nimic. Ar trebui să ne vedem de drum.
Gregory nu-și dădea seama dacă să fie amuzat sau ofensat de
întregul spectacol. În mod clar, domnișoara Watson nu dorea să
meargă la braț cu el și, în timp ce unora dintre bărbați le plăcea la
nebunie să țintească spre ce era de neatins, el preferase
întotdeauna ca femeile lui să fie zâmbitoare, prietenoase și dornice
să fie cu el.
Însă domnișoara Watson se întoarse chiar atunci, iar el îi zări
ceafa (de ce îl fascina într-atât ceafa ei?). Simți din nou cum parcă
se scufundă, încercat de sentimentul înnebunitor de dragoste care îl
copleșise cu o seară înainte, și își spuse să nu se lase descurajat.
Nu se cunoșteau nici măcar de o zi; ea avea pur și simplu nevoie de
timp ca să-l cunoască mai bine. Iubirea nu lovea pe toată lumea cu
aceeași rapiditate. De exemplu, fratele lui, Colin, o știa pe soția de
ani și ani înainte să-și dea seama că erau făcuți unul pentru altul.
Nu că Gregory ar fi avut de gând să aștepte ani și ani, dar totuși,
povestea îl ajuta să vadă situația actuală dintr-un unghi mai potrivit.
După câteva clipe, deveni evident faptul că domnișoara Watson nu
se va lăsa convinsă, iar cele două femei o porniră la drum ținându-se
de braț. Gregory rămase în dreptul domnișoarei Watson, în timp ce
Berbrooke o luă agale pe undeva prin apropierea lui Lady Lucinda.
— Trebuie să ne spui cum este să vii dintr-o familie atât de mare, îi
spuse Lady Lucinda, aplecându-se în față și vorbind pe după
domnișoara Watson. Eu și Hermione avem doar câte un frate.
— Eu am trei, spune Berbrooke. Suntem toți băieți. Cu excepția
surorii mele, firește.
— Este… Gregory era pe punctul de a răspunde așa cum o făcea
de obicei, spunând că era o nebunie curată și că, de cele mai multe
ori, venea la pachet cu nenumărate bătăi de cap, dar apoi cumva
adevărul mai profund îi alunecă printre buze și se trezi spunând: De
fapt, este liniștitor.
 — Liniștitor? repetă Lady Lucinda. Alegerea cuvântului mi se pare
fascinantă.
El se uită pe lângă domnișoara Watson și îi întâlni ochii albaștri și
curioși.
— Da, spuse el încet, lăsându-și gândurile să se adune înainte de
a răspunde. Cred că există un confort în faptul de a avea o familie.
Este ca și cum… știi pur și simplu, bănuiesc.
— Ce vrei să spui? întrebă Lucy și păru sincer interesată.
— Știu că sunt acolo pentru mine, spuse Gregory. Dacă ar fi să
am vreodată probleme sau doar nevoie de o conversație bună, pot
apela mereu la ei.
Și era adevărat. Nu se gândise niciodată cu adevărat la asta în
atâtea cuvinte, dar era adevărat. El nu era la fel de apropiat de frații
lui pe cât erau ei între ei, dar acest lucru era firesc, dată fiind
diferența de vârstă. Când ei erau deja bărbați și trăiau la oraș, el era
student la Eton. Iar acum erau toți trei căsătoriți și aveau familiile lor.
Cu toate acestea, știa că nu trebuia decât să spună, dacă va avea
vreodată nevoie de ei sau de surorile lui.
Desigur, nu avusese niciodată nevoie. Nu de vreun lucru cu
adevărat important. Și nici de lucruri lipsite de importanță. Dar știa că
putea să apeleze la ei. Era mai mult decât aveau majoritatea
bărbaților din lume și mai mult decât vor avea vreodată cei mai mulți
dintre ei.
— Domnule Bridgerton?
El clipi. Lady Lucinda îl privea întrebător.
— Scuze, murmură el. Cred că m-am pierdut în gânduri.
El îi trimise un zâmbet și o încuviințare din cap, apoi aruncă o
privire spre domnișoara Watson, care, spre surprinderea lui, se
întoarse și se uita la el. Ochii îi păreau uriași pe chip, calmi și orbitor
de verzi, și pentru o clipă, simți o conexiune aproape incandescentă.
Ea schiță un surâs cu o ușoară notă de stânjeneală pentru că fusese
prinsă, apoi întoarse privirea în altă parte.
Inima lui Gregory îi tresări în piept.
Și apoi Lady Lucinda vorbi din nou.
— Este exact ce simt eu cu Hermione, spuse ea. Este sora mea
de suflet.
 — Domnișoara Watson este cu adevărat o doamnă excepțională,
murmură Gregory, apoi adăugă: După cum ești și tu, bineînțeles.
— Pictează splendid în acuarele, spuse Lady Lucinda.
Hermione se înroși frumos.
— Lucy.
— Dar chiar așa este, insistă prietena ei.
— Și mie îmi place să pictez, răsună vocea jovială a lui Neville
Berbrooke. Dar îmi pătez mereu cămășile.
Gregory îi aruncă o privire surprinsă. Între conversația ciudat de
revelatoare cu Lady Lucinda și privirea împărtășită cu domnișoara
Watson, aproape că uitase că Berbrooke era prin preajmă.
— Valetul meu e sâcâit la culme de asta, zise Neville, continuând
să meargă alene lângă ei. Nu înțeleg de ce nu se pot face vopseluri
care să curețe de pe in. Făcu o pauză, aparent cufundat în gânduri.
Sau lână.
— Ție îți place să pictezi? îl întrebă Lady Lucinda pe Gregory.
— N-am deloc talent, recunoscu el. Dar fratele meu este un artist
cu ceva renume. Două dintre picturile lui sunt expuse în Galeria
Națională.
— O, minunat! exclamă ea. Se întoarse spre domnișoara Watson.
Ai auzit, Hermione? Trebuie să-l rogi pe domnul Bridgerton să ți-l
prezinte pe fratelui lui.
— Nu aș vrea să-l deranjez pe domnul Bridgerton, spuse ea
sfioasă.
— N-ar fi niciun deranj, zise Gregory și îi zâmbi. Aș fi încântat să
ți-l prezint, iar lui Benedict îi place la nebunie să stea la taclale
despre artă. Eu reușesc rareori să urmăresc conversația, dar el pare
foarte entuziasmat.
— Vezi, interveni Lucy și o bătu ușor pe Hermione pe braț. Tu și
domnul Bridgerton aveți multe în comun.
Remarca i se păru până și lui Gregory ușor exagerată, dar nu
comentă.
— Catifeaua, declară dintr-odată Neville.
Trei capete se întoarseră spre el.
— Poftim? murmură Lady Lucinda.
— Este cea mai rea, spuse el, și dădu din cap cu o putere
năucitoare. Să scoți vopseaua din ea, vreau să spun.
 Gregory nu putea să vadă decât spatele lui Lady Lucinda, dar îți
închipui cum clipește nedumerită când spuse:
— Porți catifea când pictezi?
— Dacă e frig.
— Cât de… unic.
Fața lui Neville se lumină.
— Crezi asta? Întotdeauna mi-am dorit să fiu unic.
— Ești, spuse ea, iar Gregory auzi doar încurajarea din vocea ei.
Ești, fără doar și poate, domnule Berbrooke.
Neville zâmbi fericit.
— Unic. Îmi place asta. Unic. Zâmbi din nou, încercând cuvântul
pe buze. Unic. Unic, Uuuu… niiiiiiic.
Cei patru își continuă drumul spre sat într-o tăcere amabilă,
întreruptă pe alocuri de încercările lui Gregory de a o atrage pe
domnișoara Watson într-o conversație. Reuși de câteva ori, dar cel
mai adesea, Lady Lucinda fu cea care ajunse să discute cu el.
Atunci când nu încerca să o facă pe domnișoara Watson să
vorbească.
Și tot timpul Neville continuă să sporovăiască verzi și uscate,
vorbind cu precădere de unul singur, mai ales despre noua lui
unicitate descoperită.
În cele din urmă, se iviră în zare clădirile familiare ale satului.
Neville se declară unic de mort de foame, orice ar fi însemnat
aceasta, astfel că Gregory îi conduse pe cei trei spre Cerbul Alb, un
han local care servea mâncăruri simple, dar mereu delicioase.
— Ar trebui să facem un picnic, sugeră Lady Lucinda. Nu ar fi
minunat?
— Excelentă idee! exclamă Neville și o privi de parcă ar fi fost o
zeiță.
Gregory fu ușor surprins de înflăcărarea expresiei lui, dar Lady
Lucinda păru să nu observe.
— Tu ce zici, domnișoară Watson? întrebă Gregory.
Dar doamna în cauză era pierdută în gânduri, cu ochi pierduți în
zare chiar dacă rămaseră ațintiți spre o pictură de pe perete.
— Domnișoară Watson? repetă el și apoi, când reuși în sfârșit să-i
atragă atenția, spuse: Ți-ar plăcea să facem un picnic?
— O. Da, ar fi minunat.
 Și apoi se întoarse la privitul ei în gol, cu buzele ei perfecte
curbate într-o expresie melancolică, aproape plină de dor.
Gregory dădu din cap, înăbușindu-și dezamăgirea, și începu să
facă aranjamentele necesare. Hangiul, care îi cunoștea bine familia,
îi oferi două pături curate pe care să le întindă pe iarbă și promise să
le aducă un coș de mâncare de îndată ce va fi gata.
— Te-ai descurcat excelent, domnule Bridgerton, spuse Lady
Lucinda. Nu crezi, Hermione?
— Da, desigur.
— Sper să ne aducă și plăcintă, spuse Neville în timp ce ținu ușa
deschisă pentru doamne. Pot să mănânc oricând plăcintă.
Gregory apăsă mâna domnișoarei Watson pe brațul lui înainte ca
ea să apuce să scape.
— Am cerut să ni se aducă mai multe gustări, îi spuse el încet.
Sper că o să fie și ceva pe placul tău.
Ea ridică ochii spre el, și Gregory simți din nou senzația aceea…
cum rămâne fără aer în timp ce se pierde în ochii ei. Și știu că o
simțea și ea. Trebuia să o simtă. Cum să nu o simtă, când el simțea
că aproape îl lasă picioarele?
— Sunt sigură că o să fie încântător, spuse ea.
— Îți plac dulciurile?
— Da, recunoscu ea.
— Atunci ai noroc, îi spuse Gregory. Domnul Gladdish a promis să
ne pună și câteva felii din plăcinta cu coacăze pe care o face soția
lui și care este foarte renumită prin părțile locului.
— Plăcintă? Neville se arătă înviorat de idee. Se întoarse spre
Lady Lucinda. A zis că o să ni se aducă și plăcintă?
— Cred că da, răspunse ea.
Neville oftă încântat.
— Îți place plăcinta, Lady Lucinda?
Cea mai discret nor de exasperare îi traversă trăsăturile când
întrebă:
— Ce fel de plăcintă, domnule Berbrooke?
— O, orice plăcintă. Dulce, sărată, cu fructe, cu carne.
— Păi… Ea își drese glasul, aruncând o privire prin jur, de parcă
clădirile și copacii ar fi putut să inspire răspunsul pe care îl va da.
Eu… ah… am impresia că-mi plac mai toate felurile de plăcintă.
 Iar Gregory știu sigur că, exact în momentul acela, Neville se
îndrăgosti.
Sărmana Lady Lucinda!
Traversară strada principală până ajunseră la o pajiște, iar
Gregory desfăcu păturile și le întinse pe jos. Lady Lucinda, fată
isteață, se așeză prima, apoi bătu ușor pe locul unde să se așeze
Neville, astfel încât Gregory și domnișoara Watson să fie nevoiți să
stea împreună pe cealaltă pătură.
Iar după aceea, Gregory se lansă în atac pentru a-i cuceri inima.
 Capitolul 4

În care eroina noastră oferă sfaturi, eroul nostru

le primește cu dragă inimă și toată lumea
mănâncă prea multă plăcintă.
Mergea pe o cale complet greșită.
Lucy aruncă o privire peste umărul domnului Berbrooke, căutând
să nu se încrunte. Domnul Bridgerton făcea o încercare curajoasă
de a intra în grațiile lui Hermione, și Lucy fu nevoită să recunoască
că, în condiții normale, cu o altă femeie, i-ar fi reușit cu ușurință.
Lucy se gândi la numeroasele fete pe care le știa de la școală…
oricare dintre ele ar fi deja îndrăgostită de el. De fapt, fiecare în
parte.
Dar nu și Hermione.
El se chinuia prea tare. Era prea atent, prea concentrat, prea…
prea… Ei bine, sincer vorbind, prea îndrăgostit sau i se aprinseră
prea tare călcâiele.
Domnul Bridgerton era fermecător, chipeș și, în mod evident,
foarte inteligent, dar pentru Hermione nu era nimic nou în toate
acestea. Lucy nici nu mai știa să numere câți domni îi făcuseră ochi
dulci prietenei ei așa. Unii erau spirituali, alții erau serioși. Îi trimiteau
flori, poezii, bomboane… unul chiar îi adusese lui Hermione un
cățeluș (refuzat pe loc de mama ei, care îl informase pe bietul domn
că habitatul natural al câinilor nu includea covoare de Aubusson,
porțelanuri din Orient sau propria ei persoană).
Dar în afară de asta, toți erau la fel. Se agățau de fiecare cuvânt
de-al ei, o priveau de parcă ar fi fost o zeiță greacă coborâtă printre
muritori și se călcau în picioare în încercarea de a-i delecta urechile
drăgălașe cu cele mai inteligente și mai romantice complimente. Și
chiar nu păreau să înțeleagă cât de lipsiți de originalitate erau cu
toții.
Dacă domnul Bridgerton își dorea cu adevărat să trezească
interesul lui Hermione, trebuia să facă ceva diferit.
 — Mai vrei plăcintă cu coacăze, Lady Lucinda? întrebă domnul
Berbrooke.
— Da, te rog, murmură Lucy, chiar dacă numai pentru a-l ține
ocupat tăiatul plăcintei cât ea se gândea cum să acționeze în
continuare.
Chiar nu-și dorea ca Hermione să-și strice viața cu domnul
Edmonds și, serios, domnul Bridgerton era perfect. Doar că avea
nevoie de o mână de ajutor.
— O, uite! exclamă Lucy. Hermione nu are plăcintă.
— Nu mai are plăcintă? spuse domnul Berbrooke cu sufletul la
gură.
Lucy își flutură genele spre el, fără a fi un manierism pe care să și-
l fi exersat prea tare sau la care să fi fost prea pricepută.
— Ești bun să o servești pe ea?
În timp ce domnul Berbrooke dădu din cap, Lucy se ridică.
— Cred că vreau să mă dezmorțesc puțin, anunță ea. Sunt niște
flori minunate de cealaltă parte a pajiștii. Domnule Bridgerton, știi
ceva despre flora locală?
El ridică privirea, surprins de întrebarea ei.
— Câte ceva.
Dar nu se mișcă din loc.
Hermione era ocupată să-l asigure pe domnul Berbrooke că adora
plăcinta cu coacăze, astfel că Lucy profită de moment și făcu un
semn din cap spre flori, trimițând spre domnul Bridgerton privirea
aceea care, în general, spunea „Vino cu mine acum”.
Pentru o clipă, el păru nedumerit, dar își reveni repede și se ridică
în picioare.
— Îmi permiți să-ți povestesc câte ceva despre peisajele din
preajmă, Lady Lucinda?
— Ar fi minunat, spuse ea, poate puțin prea entuziastă.
Hermione o privea lung cu vădită suspiciune. Dar Lucy știa că nu
se va oferi să li se alăture; nu ar fi făcut decât să-l încurajeze pe
domnul Bridgerton să creadă că dorea să se regăsească în
compania lui.
Așa încât Hermione va rămâne cu domnul Berbrooke și cu
plăcinta. Lucy ridică din umeri. Era doar corect.
 — Acesta cred că este o margaretă, spuse domnul Bridgerton,
după ce traversaseră câmpul. Iar cea subțire și albastră… Sincer, nu
știu cum se numește.
— Nemțișor, spuse Lucy voioasă, și trebuie să știi că nu te-am
chemat ca să-mi vorbești despre flori.
— Aveam o bănuială.
Ea hotărî să-i ignore tonul.
— Voiam să-ți dau câteva sfaturi.
— Serios, spuse el tărăgănat.
Doar că nu era o întrebare.
— Serios.
— Și ce sfaturi ai putea să-mi dai?
Cum nu exista nicio cale de a face ca lucrurile să sune mai bine
decât erau, îl privi direct în ochi și spuse:
— Abordezi problema greșit.
— Mă tem că nu înțeleg, spuse el rigid.
Lucy își înăbuși un geamăt. Acum îl atinsese în mândrie și va
deveni cu siguranță insuportabil.
— Dacă vrei să o cucerești pe Hermione, spuse ea, trebuie să faci
ceva diferit.
Domnul Bridgerton o privi de sus cu o expresie care aproape
vecină cu disprețul.
— Sunt perfect în stare să mă organizez și singur când îi fac curte
unei femei.
— Sunt convinsă că ești… cu alte doamne. Dar Hermione este
diferită.
El rămase tăcut, iar Lucy știu că își atinsese ținta. Și el credea că
Hermione era diferită, altfel nu ar fi făcut asemenea eforturi.
— Toți fac ce faci tu, spuse Lucy, aruncând o privire spre picnic ca
să se asigure că nici Hermione, nici domnul Berbrooke nu se
ridicaseră ca să li se alăture. Toți.
— Unui domn nu-i place să fie comparat cu turma, murmură
domnul Bridgerton.
Lucy avea nenumărate replici pentru remarca lui, dar se concentră
pe misiunea pe care o avea în vedere și spuse:
— Nu poți să te comporți ca toți ceilalți. Trebuie să ieși în evidență.
— Și cum propui să fac asta?
 Ea trase aer în piept. Nu-i va plăcea răspunsul ei.
— Trebuie să încetezi să fii atât de… smerit. Nu o mai trata ca pe
o prințesă. De fapt, poate ar trebui să o lași în pace câteva zile.
Expresia lui se transformă în neîncredere.
— Și să le permit tuturor celorlalți domni să dea năvală?
— Oricum o să dea năvală, spuse ea cu o voce pragmatică. Nu
poți să faci nimic în privința asta.
— Minunat.
Lucy continuă netulburată:
— Dacă te retragi, Hermione o să fie curioasă să înțeleagă de ce.
Domnul Bridgerton o privi sceptic, astfel că ea continuă:
— Nu-ți face griji, o să știe că ești interesat. Doamne, după ziua de
azi ar trebui să fie o idioată ca să nu-și da seama.
El se încruntă la auzul cuvintelor ei, și nici lui Lucy nu-i venea să
creadă că vorbește atât de sincer cu un bărbat pe care tocmai îl
cunoscuse, dar vremurile disperate cereau cu siguranță măsuri
disperate… sau vorbe disperate.
— O să știe, îți promit. Hermione este foarte inteligentă. Nu că ar
părea să observe cineva. Majoritatea bărbaților nu reușesc să treacă
dincolo de chipul ei.
— Mi-ar plăcea să pot să-i pătrund gândurile, spuse el încet.
Ceva din tonul lui o izbi pe Lucy direct în piept. Ea ridică privirea,
fix în ochii lui, și avu cea mai stranie senzație că se află altundeva, el
se află altundeva și lumea se prăbușește în jurul lor.
Era diferit de ceilalți domni pe care îi mai cunoscuse. Nu era
sigură cum exact, doar că era mai mult decât părea. Avea ceva
diferit. Ceva care îi trezea o durere undeva în adâncul inimii.
Și pentru o clipă, se gândi că stă să izbucnească în plâns.
Dar nu o făcu. Pentru că, la drept vorbind, nu putea. Și oricum, nu
era genul acela de femeie. Nu își dorea să fie. Și sigur ea nu
plângea când nu știa de ce o făcea.
— Lady Lucinda?
Rămăsese tăcută prea mult timp. Nu era ceva tipic pentru ea și…
— Nu o să vrea să te lase, spuse ea la repezeală. Să-i pătrunzi
gândurile, vreau să spun. Dar poți… își drese glasul, clipi, se
concentră din nou, apoi își aținti hotărâtă ochii spre pâlcul de
margarete care scânteiau în soare. O poți convinge altfel, continuă
ea. Sunt sigură că poți. Dacă ai răbdare. Și ești sincer.
El nu spuse nimic imediat. Nu se auzi decât șuieratul molcom al
adierilor de vânt. Și apoi, încet, el întrebă:
— De ce mă ajuți?
Lucy se întoarse spre el și constată ușurată că, de astă dată,
pământul nu-i mai fuge de sub picioare. Se simțea din nou în apele
ei, fiind plină de viață, realistă și practică până la exagerare. Iar el
era doar un alt domn care lupta pentru mâna lui Hermione.
Totul revenise la normal.
— Ori tu, ori domnul Edmonds, spuse ea.
— Acesta este numele lui, murmură el.
— Este secretarul tatălui ei, îi explică. Nu este un om rău și nu
cred să umble doar după banii ei, dar orice prost și-ar da seama că
tu ești o partidă mai bună.
Domnul Bridgerton lăsă capul într-o parte.
— Mă întreb de ce oare sună de parcă tocmai ce ai fi făcut-o pe
domnișoară Watson nătângă?
Lucy se întoarse spre el cu ochi de oțel.
— Să nu pui niciodată la îndoială devotamentul meu față de
Hermione. Nu se putea… Înainte să coboare vocea și să continue,
ea aruncă iute o privire spre Hermione ca să se asigure că nu se uita
la ei. Nu se putea să o iubesc mai mult nici dacă ar fi fost sora mea
de sânge.
Spre meritul lui, domnul Bridgerton dădu din cap respectuos și
spuse:
— Am greșit față de tine. Scuzele mele.
Lucy înghiți în sec când îi auzi cuvintele. Părea foarte serios în
intenția lui, lucru care îi potoli mânia.
— Hermione înseamnă foarte mult pentru mine, spuse ea.
Se gândi la vacanțele școlare pe care le petrecuse cu familia
Watson și își aminti de vizitele singuratice acasă. Întoarcerile ei nu
păruseră niciodată să coincidă cu cele ale fratelui ei, iar Fennsworth
Abbey era un loc rece și respingător, unde singura companie de care
se putea bucura era doar cea a unchiul ei.
Robert Abernathy își făcuse întotdeauna datoria față de cei doi
copii rămași în grija lui, dar era destul de distant și de respingător.
Acasă însemna plimbări lungi de una singură, citit la nesfârșit de una
singură, chiar și mâncat de una singură, căci unchiul Robert nu se
arătase niciodată interesat să ia masa cu ea. Când o informase pe
Lucy că se va duce la școala domnișoarei Moss, prima reacție
fusese să-l ia în brațe și să se lanseze într-un „mulțumesc,
mulțumesc, mulțumesc!” entuziast.
Doar că nu îl mai îmbrățișase niciodată în cei șapte ani de când îi
era tutore. Și, pe deasupra, el rămăsese în spatele biroului lui și se
întorsese repede la documentele din fața lui. Îi spusese indirect lui
Lucy că putea să plece.
Odată ajunsă la școală, se concentrase complet pe noua ei viață
de elevă. Și iubise fiecare clipă. Era atât de minunat să ai oameni cu
care să vorbești. Fratele ei Richard plecase la Eton când avea zece
ani, chiar înainte de moartea tatălui lor, iar ea rătăcise pe coridoarele
de la Abbey aproape un deceniu, bucurându-se doar de compania
guvernantei ei.
La școală fusese plăcută de oameni. Aceasta fusese cea mai
frumoasă parte. Acasă, Lucy era doar un element de decor, dar la
Școala pentru Tinere Excepționale a domnișoarei Moss, celelalte
eleve îi căutaseră compania. Îi puneau întrebări și așteptau mereu
să-i audă răspunsul. Poate că Lucy nu fusese cea mai populară fată
din școală, dar simțise că își găsise un loc și că era importantă.
Ea și Hermione împărțiseră un dormitor în primul an la școala
domnișoarei, iar prietenia lor fusese aproape instantanee. La lăsarea
primei nopți, cele două râdeau și vorbeau de parcă s-ar fi cunoscut
de o viață.
Hermione o făcea să se simtă… mai bine. Nu era doar vorba
despre prietenia lor, ci și de faptul că știa că are o prietenă. Lui Lucy
îi plăcea să fie cea mai bună prietenă a cuiva. Desigur, îi plăcea să
aibă o prietenă cea mai bună, dar îi plăcea mult să știe că pe lume
exista cineva care o iubea. Era un lucru care îi dădea încredere.
O făcea să se simtă în largul ei.
De fapt, semăna mult cu domnul Bridgerton și ceea ce spusese el
despre familia lui.
Știa că putea să se bazeze pe Hermione. Iar Hermione știa că
același lucru era reciproc și pentru ea. Și Lucy nu era sigură să mai
existe cineva pe lume despre care putea spune același lucru. Bănuia
că fratele ei. Richard va veni mereu în ajutorul ei dacă va avea
nevoie de el, dar se vedeau atât de rar în ultima perioadă. Ceea ce
era un mare păcat. Fuseseră foarte apropiați în copilărie. Izolați la
Fennsworth Abbey, avuseseră rareori pe altcineva cu care să se
joace, astfel că fuseseră nevoiți să se descurce unul cu altul. Din
fericire, se înțeleseseră bine de cele mai multe ori.
Se chinui să revină cu mintea în prezent și se întoarse spre
domnul Bridgerton. El rămăsese perfect nemișcat, privind-o cu o
expresie de curiozitate politicoasă. Lucy fu încercată de ciudata
senzație că dacă îi povestea totul… despre Hermione, Richard,
Fennsworth Abbey și cât de minunat fusese să plece la școală…
El ar fi înțeles. Provenind dintr-o familie atât de mare și de
renumită, un asemenea lucru părea imposibil. El nu avea de unde să
știe cum era să fii singur, să ai ceva de spus, dar să nu ai cui spune.
Dar cumva… plutea ceva în ochii lui, brusc parcă mai verzi decât
avusese impresia că erau și atât de concentrați pe chipul ei…
Înghiți în sec. Doamne sfinte, ce se întâmpla cu ea de nici nu
reușea să-și ducă propriile gânduri la bun sfârșit?
— Îmi doresc doar fericirea lui Hermione, reuși ea să mai spună.
Sper să-ți dai seama de asta.
El dădu din cap, apoi aruncă o privire spre picnic.
— Să ne întoarcem la ceilalți? întrebă el. Îi zâmbi cu mâhnire.
Cred că domnul Berbrooke a servit-o pe domnișoara Watson cu trei
felii de plăcintă.
Lucy simți cum stă să izbucnească în râs.
— O, Doamne!
Tonul lui răsună fermecător de blând când spuse:
— Pentru binele ei, dacă nu pentru altceva, ar trebui să ne
întoarcem.
— O să te gândești la ce am spus? întrebă Lucy, permițându-i să-i
așeze mâna pe brațul lui.
El încuviință din cap.
— Da.
Simți cum îl apucă puțin mai strâns.
— Am dreptate în privința asta. Îți promit. Nimeni nu o cunoaște
mai bine pe Hermione decât mine. Și nimeni nu i-a urmărit pe toți
domnii aceia încercând – fără a reuși – să-i intre în grații.
 El se întoarse și ochii lui îi întâlniră pe ai ei. O clipă rămaseră
perfect nemișcați, iar Lucy își dădu seama că o evaluează,
măsurând-o din cap până în picioare cu un aer care ar fi trebuit să
fie stânjenitor.
Dar nu era. Iar acesta era cel mai ciudat lucru. El o privea de
parcă ar fi putut să vadă până în adâncul inimii ei și nu era ceva care
să se simtă absolut deloc ciudat. De fapt, se simțea ciudat de…
plăcut.
— Aș fi onorat să accept sfaturile legate de domnișoara Watson,
spuse el, întorcându-se ca să revină la locul de picnic. Și îți
mulțumesc că te-ai oferit să mă ajuți să-i câștig inima.
— M… mulțumesc, se bâlbâi Lucy, pentru că nu fusese tocmai
aceasta intenția ei?
Dar apoi, își dădu seama că nu se mai simțea chiar atât de plăcut.
•
Gregory urmă cu sfințenie îndrumările lui Lady Lucinda. În acea
seară, nu se apropie de domnișoara Watson în salon, unde se
adunaseră oaspeții înainte de cină. După ce se mutaseră în
sufragerie, el nu încercă să intervină în ordinea socială și să facă
schimb de locuri ca să stea lângă ea. Și, de îndată ce domnii se
întoarseră de la paharul lor cu vin de Porto și li se alăturaseră
doamnelor în solariu pentru un recital de pian, el se așeză în spate,
chiar dacă ea și Lady Lucinda erau destul de singure și ar fi fost ușor
– chiar, de la sine înțeles – ca el să se oprească în dreptul lor și să-și
șoptească salutările.
Dar nu, fusese de acord cu acest plan poate nechibzuit, astfel că
se opri chiar în zona din spate a încăperii. Privi cum domnișoara
Watson găsește un loc trei rânduri mai în față, apoi se așază pe
scaun, permițându-și în cele din urmă răsfățul de a-i privi spatele.
O distracție pe deplin satisfăcătoare dacă nu i-ar fi fost absolut
imposibil să se mai gândească la altceva decât la totala ei lipsă de
interes. Față de el.
Serios, puteau să-i crească două capete și o coadă și l-ar fi
răsplătit cu zâmbetul politicos cu care părea să trateze pe toată
lumea. Dacă avea un dram de noroc.
Nu era genul de reacție din partea femeilor cu care să fie obișnuit
Gregory. Nu se aștepta la o adorație universală, dar atunci când
făcea un efort, de obicei, se bucura de rezultate mai bune.
Era, de fapt, ceva al naibii de enervant.
Astfel că le urmări pe cele două femei, dorindu-și ca ele să se
întoarcă, să se agite, să facă ceva care să-i dea de înțeles că erau
conștiente de prezența lui. În cele din urmă, după trei concerto și o
fugă, Lady Lucinda se întoarse încet pe scaun.
Își închipuia cu ușurință la ce se gândea.
„Încet, încet, poartă-te de parcă ai arunca o privire spre ușă ca să
vezi dacă intră cineva. Lasă-ți privirea să plutească în treacăt spre
domnul Bridgerton…”
El își ridică paharul ca să o salute.
Ei i se tăie răsuflarea, sau măcar spera să i se fi tăiat, și se
întoarse numaidecât.
El zâmbi. Probabil nu ar fi trebuit să se bucure atât de mult de
chinul ei, dar sincer, era singura rază de lumină a serii până acum.
Cât despre domnișoara Watson… ea nu lăsă să se înțeleagă dacă
simțea înflăcărarea din privirea lui. Lui Gregory i-ar fi plăcut să
creadă că îl ignora cu intenție… ar fi fost măcar un semn că era
întrucâtva conștientă de el. Dar, în timp ce o urmări cum privește
alene prin încăpere, înclinând din când în când capul ca să-i
șoptească ceva la ureche lui Lady Lucinda, îi deveni înfiorător de
clar că nu îl ignora deloc. Ar fi însemnat că îl observa.
Ceea ce, în mod evident, nu făcea.
Gregory simți cum i se încleștează maxilarul. Chiar dacă nu se
îndoia de bunele intenții ascunse în spatele sfatului primit de la Lady
Lucinda, sfatul în sine fusese absolut îngrozitor. Și cu cele doar cinci
zile rămase până la încheierea petrecerii de la țară, el irosise timp
prețios.
— Pari plictisit.
Se întoarse. Cumnata lui se strecurase pe scaunul de lângă el și îi
vorbea încet pentru a nu deranja serata muzicală.
— O adevărată lovitură dată reputației mele de gazdă, adăugă ea
sec.
— Nicidecum, murmură el. Ești splendidă ca întotdeauna.
Kate se întoarse și rămase tăcută câteva clipe înainte de a spune:
— Este chiar frumușică.
 Gregory nu se obosi să se prefacă a nu ști despre ce vorbea. Kate
era mult prea inteligentă pentru asta. Dar nu însemna că el trebuia
să încurajeze conversația.
— Este, spuse el pur și simplu, cu ochii ațintiți înainte.
— Bănuiala mea, spuse Kate, este că inima ei aparține altcuiva.
Nu a încurajat atențiile nici unui domn și sigur au încercat cu toții.
Gregory simți cum maxilarul i se încleștează.
— Am auzit, continuă Kate, sigur conștientă că era sâcâitoare, nu
că ar fi putut să se oprească sub greutatea unei asemenea idei, că
asta s-a întâmplat toată primăvara. Fata nu dă deloc semne că și-ar
dori să-și găsească perechea.
— Îl place pe secretarul tatălui ei, spuse Gregory.
Ce sens avea să păstreze secretul? Kate avea un talent înnăscut
de a afla totul. Și poate chiar reușea să-i dea o mână de ajutor.
— Serios? Vocea ei răsună puțin prea tare și fu nevoită să ceară
scuze de la oaspeții ei. Serios? spuse din nou, mai încet. De unde
știi?
Gregory deschise gura ca să răspundă, dar Kate își răspunse
singură la întrebare.
— O, desigur, spuse ea, Lady Lucinda. Ea trebuie să știe totul.
— Totul, confirmă sec Gregory.
Kate se opri să se gândească vreo câteva clipe, apoi afirmă ceea
ce ținea de evidență:
— Nu se poate ca părinții ei să fie mulțumiți.
— Nu cred să știu.
— Vai…
Kate păru atât de impresionată de zvonul auzit, încât îl făcu pe
Gregory să se întoarcă și să o privească. Fără îndoială, ochii ei erau
acum mari și scânteietori.
— Caută să te stăpânești, spuse el.
— Dar este cel mai palpitant lucru pe care l-am auzit toată
primăvara asta.
El o privi drept în față.
— Trebuie să-ți găsești o pasiune.
— O, Gregory, spuse ea, și îl înghionti ușor cu cotul. Nu lăsa ca
iubirea să te facă atât de plictisitor. Ești mult prea amuzant pentru
asta. Părinții nu o să-i permită niciodată să se mărite cu secretarul,
iar ea nu este genul care să fugă din dragoste. Nu trebuie decât să o
aștepți la cotitură.
El scoase un oftat iritat.
Kate îl mângâie cu blândețe.
— Știu, știu, vrei să rezolvi lucrurile. Cei ca tine n-au niciodată
răbdare.
— Cei ca mine?
Ea își flutură mâna prin aer, gest pe care era limpede că îl
considera a fi răspunsul potrivit.
— Serios, Gregory, spuse ea, așa este cel mai bine.
— Că este îndrăgostită de altcineva?
— Nu mai fi atât de dramatic. Voiam să spun că asta o să-ți ofere
timp ca să fii sigur de sentimentele tale pentru ea.
Gregory se gândi la senzația nimicitoare care îl traversa de fiecare
dată când o privea. Doamne, mai ales de la spate, oricât de ciudat ar
fi părut acest lucru. Nu înțelegea cum să mai aibă nevoie de timp.
Era exact cum își închipuise mereu că va fi iubirea. Uriașă, subită și
uluitor de palpitantă.
Și cumva copleșitoare în același timp.
— Am fost surprinsă că nu ai cerut să stai cu ea la cină, murmură
Kate.
Gregory se uită încruntat spre capul lui Lady Lucinda.
— Pot să aranjez lucrurile pentru mâine, dacă vrei, se oferi Kate.
— Te rog.
Kate încuviință din cap.
— Da, eu… O, iată! Muzica este pe sfârșite. Acum fii atent și
poartă-te de parcă am fi politicoși.
La fel ca ea, Gregory se ridică să aplaude.
— A existat vreo dată când să nu fi vorbit tot timpul la un recital de
muzică? întrebă el, ținând ochii în față.
— Am o aversiune ciudată față de ele, spuse ea. Apoi buzele i se
curbară într-un surâs malițios. Și un soi de drag melancolic.
— Serios?
Acum chiar că i se trezi interesul.
— Desigur, nu o să stau la povești, murmură ea și nu îl privi
intenționat, dar, serios, m-ai văzut vreodată ducându-mă la un
spectacol de operă?
 Gregory simți cum i se arcuiesc sprâncenele. Sigur exista vreo
cântăreață de operă undeva în trecutul fratelui lui. Și că tot veni
vorba, unde era fratele lui? Anthony părea să fi dezvoltat un talent
remarcabil de a evita majoritatea evenimentelor organizate în cadrul
petrecerii. Gregory îl văzuse de doar două ori, în afară de momentul
interogatoriului, din noaptea în care sosise.
— Unde este strălucitul Lord Bridgerton? întrebă el.
— O, pe aici pe undeva. Nu știu. Ne găsim noi la final de zi, asta
este tot ce contează. Kate se întoarse spre el cu un zâmbet uluitor
de senin. Enervant de senin. Trebuie să socializez, spuse ea,
zâmbindu-i de parcă n-ar fi avut nicio grijă pe lume. Să te distrezi, te
rog.
Și plecă.
Gregory zăbovi în spate, purtând o conversație politicoasă cu
câțiva dintre ceilalți oaspeți, în timp ce aruncă priviri furișe spre
domnișoara Watson. Ea discuta cu doi tineri – doi plictisitori amândoi
– în timp ce Lady Lucinda stătea politicoasă deoparte. Și chiar dacă
domnișoara Watson nu părea să flirteze cu niciunul dintre ei, sigur le
acorda mai multă atenție decât primise el astă-seară.
Iar Lady Lucinda zâmbea drăgălaș și părea să înțeleagă totul.
Gregory făcu ochii mici. Îl păcălise de două ori? Nu părea genul.
Pe de altă parte, abia dacă se cunoșteau de 24 de ore. Serios, cât
de bine o cunoștea? Putea să aibă vreun motiv ascuns. Și poate că
era o actriță foarte bună, care ascundea secrete întunecate și
misterioase…
O, la naiba cu toate! Înnebunea. Și-ar fi pariat și ultimul bănuț că
Lady Lucinda nu putea să mintă nici ca să-și salveze viața. Era
luminoasă, deschisă și cu siguranță deloc misterioasă. Avusese cele
mai bune intenții, de asta era sigur.
Dar sfatul ei fusese inutil.
Atenția ei se întoarse spre el. O umbră de regret parcă zbură pe
chip ei, și Gregory avu impresia că se putea să fi ridicat din umeri.
Ridică din umeri? Ce Dumnezeu însemna asta?
Făcu un pas înainte.
Apoi se opri.
Apoi se gândi să mai facă un pas.
Nu.
 Da.
Nu.
Poate?
La naiba! Nu știa ce să facă. Era o senzație deosebit de
neplăcută.
Privi înapoi spre Lady Lucinda, și sigur expresia lui nu era una
plină de dulceață și lumină. Serios, toată situația acesta era din vina
ei.
Dar, normal, acum nu se mai uita la el.
Rămase cu privirea ațintită spre ea.
Ea se întoarse. Ochii ei se făcură mari… de teamă, spera el.
Bun. Acum erau pe calea cea bună. Dacă nu putea să simtă
fericirea provocată de privirile domnișoarei Watson, atunci măcar
putea să o facă pe Lady Lucinda să simtă nefericirea lui.
Într-adevăr, existau momente în care pur și simplu nu era nevoie
de maturitate și tact.
Rămase pe marginea camerei, în sfârșit începând să se distreze.
Era ceva perfid de amuzant în a și-o închipui pe Lady Lucinda ca pe
un iepuraș lipsit de apărare, nefiind prea sigură dacă sau când își
putea întâlni sfârșitul prematur.
Firește, Gregory nu ar fi putut niciodată să fie vânătorul din
poveste. Trăgea atât de prost încât nu reușea să ochească nicio
creatură aflată în mișcare și era al naibii de bine că nu era nevoit să-
și obțină singur propria hrană.
Dar putea să se imagineze fiind vulpea din poveste.
El zâmbi, primul zâmbet autentic din seara aceea.
Și apoi știu că soarta era de partea lui, pentru că văzu cum Lady
Lucinda se scuză și se strecoară pe ușa de la solariu, probabil ca să
se ducă spre toaleta doamnelor. Cum Gregory stătea singur într-un
colț din spate, nimeni nu observă când ieși din cameră pe altă ușă.
Iar când Lady Lucinda trecu pe lângă ușa bibliotecii, el reuși să o
tragă înăuntru fără să scoată vreun sunet.
 Capitolul 5

În care eroul și eroina au o discuție dintre cele

mai interesante.
Lucy mergea pe coridor, strâmbând din nas și cufundată în
gânduri, în timp ce încerca să-și amintească unde se afla cea mai
apropiată toaletă. În clipa imediat următoare se trezi luată pe sus
sau împiedicându-se parcă pe picioare și simți cum se lovește de…
un corp indiscutabil masiv, cald și omenesc.
— Nu țipa, spuse o voce.
Pe care o cunoștea.
— Domnule Bridgerton?
Doamne sfinte, părea ceva ce nu-i stătea în fire să facă. Lucy nu
știa sigur dacă să fie speriată.
— Trebuie să vorbim, spuse el, și îi eliberă brațul.
Dar încuie ușa și băgă cheia în buzunar.
— Acum? întrebă Lucy. Ochii ei se adaptară la lumina slabă și își
dădu seama că se aflau în bibliotecă. Aici? Și apoi, se gândi la o
întrebare mai pertinentă. Singuri?
El se încruntă.
— Nu o să te seduc, dacă de asta îți faci griji.
Simți cum strânge din dinți. Nici nu crezuse că o va face, dar nu
era nevoie să-și proclame purtarea onorabilă aproape ca pe o
insultă.
— Atunci despre ce este vorba? întrebă ea. Dacă sunt prinsă aici
în compania ta, o să dau de naiba. Sunt practic logodită, să știi.
— Știu, spuse el.
Pe tonul acela. De parcă i-ar fi spus-o până la saturație, când știa
sigur că o menționase doar o dată. Sau de două ori.
— Ei bine, sunt, mormăi ea, știind pur și simplu că se va gândi la
replica perfectă două ore mai târziu.
— Ce se întâmplă? întrebă el.
— Ce vrei să spui? întrebă ea, deși știa foarte bine despre ce
vorbea.
 — Cu domnișoară Watson, mormăi el.
— Cu Hermione?
De parcă mai exista o altă domnișoară Watson. Dar asta o ajută
să mai câștige puțin timp.
— Sfatul tău, spuse el, cu privirea lui plictisită într-a ei, a fost
cumplit.
Bineînțeles, avea dreptate, dar sperase că nu va observa.
— Da, spuse ea, privindu-l cu atenție în timp ce el își încrucișă
brațele.
Nu era cel mai încântat gest, dar fu nevoită să recunoască că îi
ieșea bine. Auzise că avea reputația de a fi jovial și amuzant,
niciuna, nici alta dintre acestea părând să nu fie evidentă în prezent,
dar, ei bine, iadul era pavat cu bine intenții și toate cele. Bănuia că
nu trebuia să fii femeie ca să te simți ușor copleșit de perspectiva
unei iubiri neîmpărtășite.
Și, în timp ce ea aruncă o privire șovăitoare spre chipul lui frumos,
se gândi că probabil nu avea prea multă experiență cu iubirea
neîmpărtășită. Serios, cine i-ar fi spus nu acestui domn?
În afară de Hermione. Dar ea spuse nu tuturor. Nu ar fi trebuit ca
el să o ia personal.
— Lady Lucinda? spuse el tărăgănat, așteptând un răspuns.
— Desigur, se împotmoli ea, dorindu-și ca el să nu pară atât de
mare în camera aceea închisă. Corect. Corect.
El arcui o sprânceană.
— Corect.
Ea înghiți în sec. Tonul lui era unul de o vagă îngăduință paternă,
de parcă ea ar fi fost ușor amuzantă, dar nu neapărat demnă de a fi
observată. Ea cunoștea bine acel ton. Era unul pe care frații mai
mari preferau să-l folosească cu surorile mai mici. Și cu orice
prietenă ar fi venit acestea acasă în vacanțele școlare.
Detesta tonul acela.
Totuși, ea bătu în retragere și spuse:
— Recunosc că planul meu nu s-a dovedit a fi cea mai bună
soluție, dar, sincer, nu sunt convinsă că orice altceva ar fi fost o
îmbunătățire.
Părea să nu fie ceea ce își dorise el să audă. Ea își drese glasul.
De două ori. Și apoi încă o dată.
 — Îmi pare nespus de rău, adăugă ea, pentru că așa și era și știa
din experiență că scuzele dădeau mereu rezultate atunci când
cineva nu prea știa ce și cum să spună. Dar chiar credeam că…
— Mi-ai spus, o întrerupse el, că dacă o ignor pe domnișoara
Watson…
— Nu ți-am spus să o ignori!
— Ba cum să nu.
— Nu. Nu, n-am făcut asta. Ți-am spus să te retragi puțin. Să
încerci să nu fii atât de evident în îndrăgosteala ta.
Nu era chiar un cuvânt, dar sincer, lui Lucy nu-i mai păsa.
— Prea bine, răspunse el, iar tonul lui trecu de la cel al unui frate
mai mare care se considera ușor superior la unul de o
condescendență absolută. Dacă nu trebuia să o ignor, atunci ce
anume trebuia să fac?
— Ei bine…
Se scărpină la ceafă, care parcă începu să o furnice îngrozitor
dintr-odată. Sau poate că era doar de la emoții. Aproape că prefera
furnicăturile. Nu-i plăcea prea tare senzația aceea incomodă care i
se învolbura în pântec în timp ce căuta ceva rezonabil de spus.
— Adică în afară de ceea ce am făcut, adăugă el.
— Nu sunt sigură, răbufni ea. Nu am oceane de experiență cu
genul ăsta de lucruri.
— O, și acum îmi spui.
— Ei bine, a meritat încercarea, i-o întoarse ea. Dumnezeu știe că
pe cont propriu nu te descurcai prea bine.
Gura lui se strânse într-o linie, și ea își permise un surâs mulțumit
pentru că atinsese o coardă sensibilă. În mod normal, nu era o
persoană răutăcioasă, dar situația părea să impună un dram de
laudă de sine.
— Prea bine, spuse el încordat.
Și, chiar dacă Lucy ar fi preferat ca el să-și ceară scuze și să
spună – explicit – că ea avea dreptate și el se înșela, bănuia că, în
unele cercuri, „prea bine” putea să treacă drept o recunoaștere a
propriilor greșeli.
Și, judecând după chipul lui, se putea să fie cam tot ceea ce va
primi.
 Ea încuviință din cap cu un aer regal. Părea cea mai inspirată
mișcare. Poartă-te ca o regină și poate vei fi tratată ca o regină.
— Mai ai alte idei strălucite?
Sau nu.
— Ei bine, spuse ea, prefăcându-se că el chiar vorbise de parcă i-
ar fi păsa de răspuns, nu cred să fie atât o chestiune de ce să faci
cât de ce nu a funcționat ce ai făcut tu.
El clipi nedumerit.
— Nimeni nu a renunțat vreodată la Hermione, spuse Lucy cu o
urmă de nerăbdare. Detesta când oamenii nu înțelegeau imediat ce
voia să spună. Lipsa ei de interes doar îi face să-și dubleze
eforturile. Este de-a dreptul stânjenitor.
El păru vag ofensat.
— Poftim?!
— Nu vorbesc despre tine, spuse repede Lucy.
— Nici nu mai pot de ușurare.
Lucy ar fi trebuit să se simtă ofensată de sarcasmul lui, dar avea
un simț al umorului lui atât de asemănător cu al ei că nu avea cum
să nu se lase încântată de el.
— După cum spuneam, continuă ea, pentru că îi plăcuse
dintotdeauna să fie directă și la subiect, nimeni nu pare să-și
recunoască înfrângerea și să-și întoarcă atențiile spre o doamnă mai
accesibilă. De îndată ce toți își dau seama că toți ceilalți o doresc,
parcă o iau razna. Este ca și cum ea nu ar fi decât un premiu care
trebuie câștigat.
— Nu și pentru mine, spuse el încet.
Ea ridicară iute ochii spre chipul lui și își dădu seama imediat că
vorbea serios când spunea că Hermione era mai mult decât un
premiu. Îi păsa de ea. Îi păsa cu adevărat de ea. Lucy nu era sigură
de ce sau cum, căci abia făcuse cunoștință cu prietena ei. Iar
Hermione nu fusese extraordinar de deschisă în conversațiile ei, nu
că ar fi fost vreodată cu domnii care îi făceau curte. Dar domnului
Bridgerton îi păsa femeia de dinăuntru, nu doar de chipul perfect.
Sau, cel puțin, credea că îi pasă.
Ea încuviință încet, obișnuindu-se cu ideea.
— Mă gândeam că poate, dacă cineva înceta să se gudure pe
lângă ea, i s-ar părea interesant. Nu, se grăbi să-l asigure, că
Hermione ar considera că toată atenția asta a domnilor i s-ar cuveni.
Ba dimpotrivă. Ca să fiu sinceră, în cea mai mare parte este o bătaie
de cap.
— Complimentele tale nu cunosc limite.
Dar el zâmbi – în colțul gurii – în timp ce o spuse.
— Nu am fost niciodată prea pricepută la complimente, recunoscu
ea.
— Așa se pare.
Lucy zâmbi ironic. Gregory nu își rostise cuvintele ca pe o insultă,
iar ea nu avea de gând să le ia ca atare.
— O să se dea pe brazdă.
— Crezi?
— Da. Trebuie. Hermione este o romantică, dar înțelege cum
funcționează lumea. În adâncul ei, știe că nu poate să se mărite cu
domnul Edmonds. Pur și simplu, nu se poate. Părinții ei o vor renega
sau măcar o vor amenința să o facă, iar ea nu este genul care să
riște una ca asta.
— Dacă ar iubi cu adevărat pe cineva, spuse el încet, ar risca
orice.
Lucy încremeni. Era ceva în vocea lui. Ceva aspru, ceva puternic,
îi înfioră pielea, trezindu-i furnicături prin tot corpul și încremenind-o
pur și simplu.
Și trebui să întrebe. Neapărat. Trebuia să știe.
— Tu așa ai face? ea șopti. Ai risca ceva?
El nu se mișcă, dar ochii i se aprinseră. Și nu șovăi.
— Orice.
Buzele ei se întredeschiseră. De uimire? Venerație? Altceva?
— Tu ai risca? i-o întoarse el.
— Eu… nu sunt sigură.
Ea clătină din cap și trăi cu ciudata senzație că parcă nu se mai
cunoaște pe sine. Pentru că ar fi trebuit să fie o întrebare ușoară. Ar
fi fost, cu doar câteva zile în urmă. Bineînțeles că ar fi spus că nu și
ar mai fi spus că este mult prea pragmatică pentru asemenea prostii.
Și mai presus de toate, ar fi spus că oricum genul acela de
dragoste nu exista.
Dar ceva se schimbase, și ea nu știa exact ce anume. Ceva se
schimbase în interiorul ei și o dezechilibrase.
 O făcuse să se îndoiască.
— Nu știu, spuse ea din nou. Cred că ar depinde.
— De?
Și vorbi mai încet. Imposibil de încet, și totuși ea distinse fiecare
cuvânt în parte.
— De… Nu știa de ce. Cum să nu știe de ce ar fi depins? Se
simțea pierdută, dezrădăcinată, și… și… și apoi cuvintele îi veniră
parcă de la sine. Îi alunecară încet printre buze. De dragoste, îmi
închipui.
— De dragoste.
— Da.
Doamne, avusese vreodată o asemenea conversație? Oare
oamenii chiar vorbeau despre astfel de lucruri? Și existau măcar
răspunsuri?
Sau ea era singurul om din lume care nu înțelegea?
Parcă i se puse un nod în gât, iar Lucy se simți brusc mult prea
singură în ignoranța ei. El știa, Hermione știa, și poeții susțineau că
știau. Părea că ea era singurul suflet pierdut, singurul om care nu
înțelegea ce este dragostea, care nici măcar nu era sigură că
dragostea există sau, în cazul în care exista, dacă exista și pentru
ea.
— De cum se simte, spuse în cele din urmă, pentru că nu știa ce
altceva să mai spună. De cum este dragostea. Cum se simte.
Ochii lui îi întâlniră pe ai ei.
— Crezi că există variații?
Nu se așteptase la altă întrebare. Încă se simțea năucită de ultima.
— În cum se simte dragostea, o lămuri el. Crezi că ar putea să fie
diferită pentru diferite persoane? Dacă ai iubi pe cineva, cu adevărat
și din toată inima, nu s-ar simți de parcă… ar fi totul?
Ea nu știa ce să spună.
Gregory se întoarse și făcu vreo câțiva pași spre fereastră.
— Te-ar consuma, spuse el. Cum să fie altfel?
Lucy se uită pur și simplu la spatele lui, fascinată de felul în care
haina iscusit croită i se aranja pe umeri. Era cel mai ciudat lucru, dar
nu părea în stare să-și întoarcă privirile din locul în care părul lui îi
întâlnea gulerul.
Aproape că tresări când el se întoarse.
 — Nu ar mai exista nicio îndoială, spuse el, cu vocea scăzută de
intensitatea unuia care credea cu adevărat. Ai ști pur și simplu. Ar fi
tot ce ai visat vreodată și apoi mai mult decât atât.
El făcu un pas spre ea. Un pas. Apoi încă unul. Și apoi spuse:
— Așa cred că trebuie să se simtă dragostea.
Și în acel moment, Lucy știu că ei nu îi era dat să simtă un
asemenea lucru. Dacă exista – dacă dragostea, așa cum și-o
închipuia Gregory Bridgerton chiar exista – nu era ceva care să fie
predestinat pentru ea. Nu-și putea imagina o asemenea vâltoare de
emoții. Și nu i-ar fi plăcut să o simtă. Atâta măcar știa. Nu voia să se
piardă în acest vârtej amețitor, să rămână la mila unei stări pe care
nu o putea stăpâni.
Nu-și dorea nefericire. Nu-și dorea disperare. Iar dacă asta
însemna că trebuia să renunțe la fericire și extaz, fie.
Ea ridică ochii spre ai lui, cu răsuflarea tăiată de greutatea
propriilor revelații.
— Este prea mult, se auzi spunând. Ar fi prea mult. Nu aș… nu
aș… încet, el scutură din cap.
— Nu ai avea de ales. N-ar fi ceva ce să poți controla. Se
întâmplă… pur și simplu.
Gura ei se întredeschise surprinsă.
— Asta a spus și ea.
— Cine?
Și când răspunse, vocea îi răsună cu o detașare ciudată, de parcă
vorbele izvorau de undeva din străfundurile memoriei.
— Hermione, spuse ea. Asta a zis Hermione despre domnul
Edmonds.
Buzele lui Gregory se strânseră la colțuri.
— Da?
Lucy dădu încet din cap.
— Aproape cuvânt cu cuvânt. A spus că se întâmplă pur și simplu,
într-o clipă.
— A spus ea asta?
Cuvintele răsunară ca un ecou, și singurul lucru de care Gregory
mai fu în stare era… să șoptească întrebări lipsite de sens, să caute
să se asigure mai bine, în speranța că poate auzise greșit și că ea îi
va da un cu totul alt răspuns.
 Dar, bineînțeles că nu îi răspunse deloc diferit. De fapt, fu mai
crunt decât își închipuise. Ea spuse:
— A spus că se afla în grădină, admirând trandafirii, și atunci l-a
văzut. Și a știut.
Gregory doar se uită lung la ea. Își simțea pieptul pustiu, gâtul
sugrumat. Nu era ce voia să audă. La naiba, acesta era singurul
lucru pe care nu voia să-l audă.
Ea ridică privirea spre el, iar ochii ei, cenușii în lumina difuză a
nopții, îi găsiră pe ai lui cu un aer ciudat de intim. Era de parcă el o
cunoștea, de parcă știa ce va spune și cum va arăta chipul ei când o
va spune. Era straniu, înspăimântător și, mai presus de toate,
descurajant, pentru că femeia din fața lui nu era onorabila
domnișoară Hermione Watson.
Ci Lady Lucinda Abernathy, și nu era femeia lângă care intenționa
să-și petreacă tot restul vieții.
Era foarte drăguță, foarte inteligentă și cu siguranță mai mult decât
atrăgătoare. Dar Lucy Abernathy nu era femeia pentru el. Și aproape
că izbucni în râs pentru că totul ar fi fost cu mult mai ușor dacă inima
lui ar fi tresărit când o văzuse prima dată pe ea. Poate că era practic
logodită, dar nu era îndrăgostită. De asta era sigur.
Dar Hermione Watson…
— Ce a spus? șopti el, temându-se de răspuns.
Lady Lucinda își înclină capul într-o parte și nu păru deloc
nedumerită.
— A spus că nici măcar nu i-a văzut chipul. Doar ceafa…
Doar ceafa ei.
— …și apoi el s-a întors, iar ea a crezut că aude muzică și
singurul lucru la care s-a mai putut gândi a fost…
„Sunt ruinată”.
— …Sunt ruinată. Asta mi-a spus. Ea ridică privirea spre el, cu
capul încă plecat curios într-o parte. Îți poți închipui? Ruinată? Dintre
toate lucrurile posibile. Eu nu prea am reușit să înțeleg.
Dar el putea. Putea.
Perfect.
Se uită la Lady Lucinda și observă că ea îi studia fața. Părea încă
nedumerită. Și îngrijorată. Și un pic uimită când întrebă:
— Nu ți se pare ciudat?
 — Ba da.
Doar două cuvinte, dar rostite cu toată inima. Pentru că era ciudat.
Se simți parcă răpus de lama unui pumnal. Ea nu ar fi trebuit să
simtă asta pentru alt bărbat.
Nu așa trebuiau să se întâmple lucrurile.
Și apoi, de parcă s-ar fi rupt o vrajă, Lady Lucinda se întoarse și
făcu vreo câțiva pași spre dreapta. Se uită la rafturile cu cărți – nu că
ar fi reușit să deslușească vreunul dintre titlurile în lumina din
bibliotecă – apoi își trecu degetele peste cotoare.
Gregory îi privi mâna; nu știa de ce. Îi urmări pur și simplu
mișcarea. Își dădu seama că era o femeie foarte elegantă. La
început nu se observa, pentru că înfățișarea ei era atât de sănătoasă
și de convențională. Te așteptai ca eleganța să licărească precum
mătasea, să strălucească, să te străpungă. Eleganța era o orhidee,
nu o simplă margaretă.
Dar când Lady Lucinda se mișca, ea arăta altfel. Părea să…
plutească.
Era o dansatoare minunată. Era convins de asta.
Deși nu era prea sigur de ce ar fi contat.
— Îmi pare rău, spuse ea, și se întoarse brusc.
— În privința domnișoarei Watson?
— Da. Nu am vrut să-ți rănesc sentimentele.
— Nu mi le-ai rănit, spuse el, poate puțin prea tăios.
— O! Ea clipi, poate surprinsă. Mă bucur. Nu am vrut s-o fac.
Ea nu ar vrea să facă asta, își dădu el seama. Nu era genul ei.
Buzele ei se întredeschiseră, dar nu vorbi imediat. Ochii ei păreau
să se concentreze undeva dincolo de umărul lui, de parcă ar fi căutat
cuvintele potrivite în spatele lui.
— Doar că… Ei bine, când ai spus ce ai spus despre dragoste,
începu ea, mi s-a părut atât de cunoscut. Eu nu prea am reușit să
pricep.
— Nici eu nu aș putea, spuse el încet.
Ea rămase tăcută, fără a-l privi direct. Buzele îi erau strânse –
doar un pic – și, din când în când, mai clipea. Nu era o mișcare
cochetă, ci mai degrabă foarte deliberată.
Lucy se gândea, își dădu el seama. Era genul care se gândea la
lucruri, probabil spre frustrarea nesfârșită a oricărui alt om care avea
misiunea de a o îndruma prin viață.
— Ce o să faci acum? întrebă ea.
— Cu domnișoara Watson?
Ea încuviință din cap.
— Ce-mi sugerezi să fac?
— Nu sunt sigură, spuse ea. Pot să-i vorbesc în favoarea ta, dacă
vrei.
— Nu.
Ceva în propunerea ei părea mult prea adolescentin. Iar Gregory
abia acum începea să simtă că era cu adevărat un bărbat matur,
gata să se facă remarcat.
— Atunci poți aștepta, spuse ea, și ridică din umeri. Sau poți să
mergi mai departe și să încerci din nou să-i faci curte. Nu o să aibă
ocazia de a-l revedea pe domnul Edmonds pentru cel puțin o lună și
cred că – în cele din urmă – o să ajungă să-și dea seama…
Dar ea nu încheie fraza. Și el își dori să știe.
— Să-și dea seama de ce anume? insistă el.
Ea ridică privirea, ca și când ar fi fost trezită dintr-un vis.
— Păi, că tu… că tu… doar că ești cu mult mai bun decât restul.
Nu știu de ce nu poate să vadă asta. Este destul de evident pentru
mine.
Venită de la oricine altcineva ar fi fost o afirmație ciudată. Poate
prea sinceră. Poate chiar o aluzie timidă la propria disponibilitate.
Dar nu de la ea. Era lipsită de artificii, genul de tânără în care un
bărbat putea să aibă încredere. Cam ca surorile lui, bănuia el, cu o
minte ageră și un simț ascuțit al umorului. Lucy Abernathy nu va
inspira niciodată poezii, dar sigur era o prietenă foarte bună.
— O să se întâmple, spuse ea, cu o voce blândă, dar convinsă. O
să-și dea seama. Tu… și Hermione… O să fiți împreună. Sunt sigură
de asta.
El îi privi buzele în timp ce vorbea. Nu știa de ce, dar forma lor
deveni brusc fascinantă… felul în care se mișcau, cum formau
consoanele și vocalele. Erau buze obișnuite. Nu-i atrăseseră atenția
cu nimic până acum. Dar acum, în camera cufundată în întuneric, cu
aerul vibrând doar în șoaptele blânde ale vocilor lor…
Se întrebă cum ar fi fost să o sărute.
Făcu un pas înapoi, simțindu-se brusc și copleșitor rău.
 — Ar trebui să ne întoarcem, spuse el dintr-odată.
O licărire de durere îi traversă ochii. La naiba! Nu voise să pară
atât de dornic să scape de ea. Nimic din tot ce se întâmpla nu era
din vina ei. El era doar obosit. Și frustrat. Și ea era acolo. Și noaptea
era întunecată. Și erau singuri.
Și nu fusese dorință. Nu avea cum să fie dorință: Așteptase toată
viața să reacționeze la o femeie așa cum i se întâmplase cu
Hermione Watson. După aceea, nu avea cum să mai simtă dorință
pentru altă femeie. Nici pentru Lady Lucinda, nici pentru nimeni.
Nu era nimic. Ea nu însemna nimic.
Nu, nu era corect. Ea însemna ceva. Chiar destul de mult. Dar nu
pentru el.
 Capitolul 6

În care eroul nostru face progrese.

Doamne sfinte, ce spusese?
Gândul i se agită prin minte în timp ce rămase întinsă pe pat în
noaptea aceea, prea îngrozită să se mai zvârcolească și să se mai
foiască. Rămase pe spate, cu ochii pironiți în tavan, perfect
nemișcată și pe deplin cutremurată.
Și a doua zi dimineață, în timp ce privi în oglindă, oftând când zări
violaceul obosit de sub ochi, iată că răsună din nou…
„O, domnule Bridgerton, ești cu mult mai bun decât ceilalți”.
Și de fiecare dată când relua momentul, vocea din memoria ei
răsuna mai tare, devenind mai fandosită, până se transforma într-
una dintre creaturile acelea îngrozitoare… fetele care fluturau din
gene și leșinau de fiecare dată când fratele mai mare al cuiva trecea
în vizită pe la școală.
— Lucy Abernathy, mormăi ea în șoaptă, prostănaco.
— Ai spus ceva?
Hermione ridică privirea spre ea de undeva din apropierea patului.
Lucy avea deja mâna pe clanță, pregătită să coboare la micul dejun.
— Înmulțeam în gând, minți Lucy.
Hermione se apucă să-și încalțe din nou pantofii.
— Doamne iartă-mă, de ce? spuse ea, mai degrabă pentru sine.
Lucy ridică din umeri, chiar dacă Hermione nu se uita la ea.
Spunea mereu că făcea înmulțiri în gând atunci când Hermione o
surprindea vorbind singură. Habar nu avea de ce Hermione chiar o
credea; Lucy detesta să facă înmulțiri, aproape la fel de mult pe cât
ura fracțiile și tabelele. Dar părea genul de activitate pe care ar fi
putut să o facă, la cât era de pragmatică, și Hermione nu îi pusese
niciodată la îndoială spusele.
Pe alocuri, Lucy bolborosea câte un număr tocmai ca să fie mai
autentică.
— Ești gata să cobori? întrebă Lucy și răsuci clanța.
 Nu că ea ar fi fost. Ultimul lucru pe care și-l dorea era să dea
ochii… cu oricine. Desigur, cu domnul Bridgerton în special, dar
gândul de a înfrunta lumea per ansamblu era pur și simplu înfiorător.
Dar îi era foame, până la urmă tot trebuia să se arate la față și nu
înțelegea de ce nefericirea trebuia să se dezlănțuie pe stomacul gol.
În timp ce se duceau spre micul dejun, Hermione se uită curioasă
la ea.
— Te simți bine, Lucy? întrebă ea. Arăți cam ciudat.
Lucy se chinui să nu râdă. Era ciudată. Era o idioată și probabil nu
trebuia lăsată nesupravegheată în public.
Doamne, chiar îi spusese lui Gregory Bridgerton că era mai bun
decât ceilalți?
Își dorea să moară. Sau măcar să se ascundă sub un pat.
Dar nu, nici măcar nu era în stare să se prefacă bolnavă și să
zacă o vreme în pat. Nici măcar nu se gândise să încerce. Era atât
de ridicol de firească și de adeptă a rutinelor, încât se pregătise și
era gata să meargă la micul dejun înainte de a fi reușit măcar să
emită un gând coerent.
Desigur, în afară gândurile la aparenta ei nebunie. Aici nu avea
nicio problemă de concentrare.
— Ei bine, în orice caz, nu arăți foarte bine, spuse Hermione când
ajunse în capul scărilor. Dar chiar îmi place cum ți-ai asortat panglica
verde cu rochia albastră. Nu m-aș fi gândit la asta, dar este o
alegere foarte inteligentă. Și se potrivește atât de minunat cu ochii
tăi.
Lucy își privi hainele. Nu-și amintea să se fi îmbrăcat. Era un
miracol că nu arăta de parcă ar fi scăpat dintr-un circ.
Cu toate că…
Scoase un mic oftat. Să fugă cu niște circari părea o idee teribil de
ademenitoare în clipa asta, chiar practică, din moment ce era foarte
sigură că nu ar fi trebuit să se mai arate niciodată la față în lumea
bună. Era clar că îi lipsea o legătură extrem de importantă între
creier și gură, iar Dumnezeu știa ce mai putea să scoată pe gură de
acum încolo.
Doamne sfinte, ar fi putut la fel de bine să-i spună lui Gregory
Bridgerton că i se părea a fi un zeu.
 Ceea ce nici nu i se părea. Absolut deloc. I se părea pur și simplu
o partidă foarte bună pentru Hermione. Și ea îi spusese acest lucru.
Nu-i așa?
Ce spusese? Ce îi spusese mai exact?
— Lucy?
Ceea ce spuse era… Ceea ce spuse era…
Încremeni.
Doamne, Dumnezeule! Va crede că îl dorea.
Hermione mai făcu vreo câțiva pași înainte de a-și da seama că
Lucy nu era lângă ea.
— Lucy?
— Știi, spuse Lucy și vocea ei îi răsună puțin cam prea pițigăiată,
nu cred să-mi mai fie atât de foame.
Hermione păru neîncrezătoare.
— Ca să îți iei micul dejun?
Era cam greu de crezut. Lucy mânca mereu ca un marinar la micul
dejun.
— Eu… ah… Nu cred că mi-a picat bine ceva din ce am mâncat
aseară. Poate somonul. Își puse mâna pe stomac pentru un plus de
efect. Cred că ar trebui să mă întind.
Și să nu se mai ridice niciodată.
— Chiar pari cam străvezie, spuse Hermione.
Lucy schiță o urmă de surâs, hotărând în deplină cunoștință de
cauză să fie recunoscătoare pentru micile favoruri din viață.
— Vrei să-ți aduc ceva? întrebă Hermione.
— Da, răspunse plină de râvnă Lucy, sperând că Hermione nu
auzise sunetul scos de stomacul ei.
— O, dar n-ar trebui, spuse Hermione și își așeză îngândurată un
deget pe buze. Probabil n-ar trebui să mănânci dacă îți este greață.
Ultimul lucru de care mai ai nevoie acum este să dai totul afară.
— Nu este chiar o greață, improviză Lucy.
— Nu?
— Este… ah… destul de greu de explicat, de fapt. Eu…
Lucy se sprijini de perete. Cine ar fi știut că putea să fie o actriță
atât de bună?
Hermione se repezi lângă ea, cu fruntea brăzdată de îngrijorare.
 — O, Doamne! exclamă ea și își trecu un braț pe după spatele lui
Lucy. Ești albă ca varul.
Lucy clipi surprinsă. Poate chiar se îmbolnăvea. Cu atât mai bine.
Va rămâne astfel la distanță zile întregi.
— Te duc înapoi în pat, spuse Hermione, tonul ei părând să nu
accepte nicio urmă de împotrivire. Și atunci o chem pe mama. Ea o
să știe ce să facă.
Lucy dădu ușurată din cap. Remediul lui Lady Watson pentru orice
fel de boală erau ciocolata și biscuiții. Fără doar și poate, o soluție
nonconformistă, dar cum era ceea ce alegea mama lui Hermione de
fiecare dată când spunea că este bolnavă, nu avea cum să le nege
celorlalți un asemenea leac.
Hermione o conduse înapoi în dormitor, mergând până într-acolo
încât să o descalțe pe Lucy înainte de a se întinde în pat.
— Dacă nu te-aș cunoaște atât de bine, spuse Hermione și aruncă
nepăsătoare pantofii în dulap, aș crede că te prefaci.
— N-aș face niciodată asta.
— O, ba ai face-o, spuse Hermione. Cu siguranță. Dar nu ai duce-
o niciodată până la capăt. Ești mult prea convențională.
Convențională? Ce legătură avea asta cu orice?
Hermione scoase un pufnet delicat.
— Probabil că o să fiu nevoită să stau acum la micul mic dejun cu
acel obositor domn Bridgerton.
— Nu este atât de îngrozitor, spuse Lucy, cu un pic mai multă
înflăcărare decât te-ai fi putut aștepta de la cineva căreia îi picase
greu somonul.
— Bănuiesc, acceptă Hermione. Aș spune că este mai bun decât
majoritatea.
Lucy tresări la auzul propriilor cuvinte. „Cu mult mai bun decât
restul. Cu mult mai bun decât restul”.
Era probabil cel mai înspăimântător lucru pe care îl spusese
vreodată.
— Dar el nu este pentru mine, continuă Hermione, fără să bage de
seamă chinul prin care trecea Lucy. O să-și dea seama cât de
curând. Și apoi, o să treacă la altcineva.
Lucy se îndoia de acest lucru, dar nu spuse nimic. Ce nebunie!
Hermione era îndrăgostită de domnul Edmonds, domnul Bridgerton
era îndrăgostit de Hermione, iar Lucy nu era îndrăgostită de domnul
Bridgerton.
Dar el credea că era.
Ceea ce era o prostie, desigur. Nu va permite niciodată să se
întâmple una ca asta, practic logodită cum era cu Lord Haselby.
Haselby. Aproape gemu. Toate ar fi fost cu mult mai ușoare dacă
ar fi putut să-și amintească fața lui.
— Poate că o să cer să mi se aducă aici micul dejun, spuse
Hermione și fața i se lumină de parcă tocmai ar fi descoperit un nou
continent. Crezi că o să ne trimită o tavă?
O, fir-ar să fie! Și iată cum se duceau pe apa sâmbetei toate
planurile ei. Acum Hermione avea o scuză ca să rămână în cameră
toată ziua. Și chiar a doua zi, dacă Lucy continua să se prefacă
bolnavă.
— Nu știu de ce nu m-am gândit la asta mai devreme, spuse
Hermione, îndreptându-se spre clopoțel. Aș prefera să rămân aici cu
tine.
— Nu! strigă Lucy și gândurile începură să i se amestece de-a
valma în minte.
— De ce nu?
Într-adevăr. Lucy făcu repede un plan de bătaie.
— Dacă rogi să ți se aducă o tavă, se poate să nu primești ce vrei.
— Dar știu ce vreau. Ouă fierte și pâine prăjită. Sigur se pot
descurca.
— Dar eu nu vreau ouă fierte și pâine prăjită. Lucy căută să-și
păstreze pe chip o expresie cât mai demnă de milă și mai jalnică. Îmi
cunoști atât de bine gusturile. Dacă te duci în sufragerie, sunt sigură
că ai găsi exact ce trebuie.
— Dar credeam că nu o să mănânci.
Lucy își puse din nou mâna pe burtă.
— Ei bine, s-ar putea să ciugulesc câte ceva.
— O, prea bine, spuse Hermione, părând acum mai curând
nerăbdătoare decât orice altceva. Ce vrei?
— Hm, poate niște costiță?
— Cu un stomac deranjat de pește?
— Nu sunt sigură că a fost peștele.
 Pentru un moment parcă nesfârșit, Hermione rămase pur și simplu
locului și se uită lung la ea.
— Doar costiță, atunci? întrebă ea în cele din urmă.
— Hm, și orice mai crezi că mi-ar plăcea, spuse Lucy, din moment
ce ar fi fost foarte simplu să ceară să li se aducă niște costiță.
Hermione scoase un oftat înăbușit.
— Mă întorc repede. O privi pe Lucy cu o expresie ușor
suspicioasă. Să nu te obosești prea tare.
— Nu, promise Lucy.
Zâmbi spre ușă când aceasta se închise în urma lui Hermione.
Numără până la zece, apoi sări din pat și fugi iute la dulap ca să-și
aranjeze pantofii. După ce-și potoli nebunia, înșfacă o carte și se
strecură înapoi ca să se așeze în pat și să citească.
Una peste alta, se dovedea a fi o dimineață minunată.
*
Când Gregory intră în sufragerie, se simțea mult mai bine. Ce se
întâmplase cu o seară înainte… nu însemna nimic. Aproape că și
uitase.
Nu era ca și cum și-ar fi dorit să o sărute pe Lady Lucinda. Doar își
pusese câteva întrebări, lucru foarte diferit.
La urma urmei, el era doar un bărbat. Își pusese întrebări despre
sute de femei, de cele mai multe ori fără nicio intenție de a le vorbi
măcar. Toată lumea se întreba. Dacă acționai sau nu era lucrul care
făcea diferența.
Ce îi spuseseră odată frații lui… frații lui cu căsnicii fericite, ar fi
putut să adauge el? Căsătoria nu te făcea orb. Poate că nu mai
căutau alte femei, dar nu însemna că nu mai observau ce aveau sub
ochi. Fie că era vorba de o chelneriță cu sânii extrem de mari sau de
o doamnă cuviincioasă cu… ei bine, cu o pereche de buze
apetisante… nu aveai cum să nu vezi aceea parte a corpului.
Și dacă puteai să vezi, atunci, firește, îți puneai întrebări și…
Și nimic. Toate astea nu însemnau nimic.
Ceea ce însemna că Gregory putea să-și ia micul dejun cu capul
limpede.
Ouăle erau bune pentru suflet, decise el. Și costița.
Singura persoană care se mai afla în sala de mese era domnul
Snowe, care avea la vreo 50 de ani și părea mereu scrobit din cap
până în picioare, dar care era, din fericire, mai interesat de ziarul lui
decât de a face conversație. După ce își mormăi salutul obligatoriu,
Gregory se așeză la capătul opus al mesei și începu să mănânce.
Excelenți cârnați în dimineața asta. Și pâinea prăjită era
excepțională. Exact cantitatea potrivită de unt. Ouăle aveau nevoie
de puțină sare, dar în afară de asta, toate erau foarte gustoase.
Gustă din codul sărat. Nu era rău. Nu era rău deloc.
Mai luă o mușcătură. Mestecă. Savură. Se gândi foarte serios la
politică și agricultură.
Continuă hotărât cu fizica newtoniană. Chiar ar fi trebuit să fi fost
mai atent la Eton, pentru că nu-și amintea prea bine diferența dintre
forță și lucru mecanic.
Să vedem, lucrul mecanic era ceva cu kilogram pe metru și forța
era…
Nu era nici măcar de a-ți pune întrebări. Sincer, totul putea să fie
pus pe seama unei iluzii a luminii. Și a stării lui de spirit. Nu prea se
simțise în apele lui. Pentru numele lui Dumnezeu, se uitase la gura
ei pentru că ea vorbise. Unde să se fi uitat?
Își apucă furculița cu o forță reînnoită. Reveni la codul lui. Și la
ceaiul lui. Nimic mai bine ca un ceai ca să cureți totul.
Sorbi prelung, uitându-se peste marginea ceștii când auzi cum
cineva se apropie pe coridor.
Și apoi ea lumină cu prezența ei pragul ușii.
El clipi surprins, apoi îi aruncă o privire peste umărul ei. Venise
fără umbra ei.
Acum că stătea să se gândească, nu-și închipuise că o va vedea
vreodată pe domnișoara Watson fără Lady Lucinda.
— Bună dimineața, strigă el, pe tonul exact potrivit.
Suficient de prietenos încât să nu pară plictisit, dar nu prea
prietenos. Un bărbat nu voia niciodată să pară disperat.
Domnișoara Watson îl privi cum se ridică în picioare, iar pe chipul
ei nu se citi absolut nicio emoție. Nici fericire, nici mânie, nimic
altceva decât un licăr de recunoaștere. Era chiar remarcabil.
— Bună dimineața, murmură ea.
Atunci, la naiba, de ce nu?
— Mi te alături? întrebă el.
 Buzele ei se întredeschiseră și ea se opri, de parcă nu ar fi fost
sigură ce vrea să facă. Și apoi, ca și cum ar fi primit dovezi perfide
că, de fapt, împărtășeau un fel de legătură mai subtilă, îi citi
gândurile.
Cu adevărat. Știu exact ce gândea ea.
„O, foarte bine, bănuiesc că oricum trebuie să iau micul dejun”.
Simți cum inima îi crește în piept la propriu.
— Nu pot să stau foarte mult, spuse domnișoara Watson. Lucy nu
se simte bine și i-am promis că îi aduc o tavă sus.
Era greu să ți-o închipui pe neîmblânzita Lady Lucinda
îmbolnăvindu-se, deși Gregory nu știa de ce. Nu era ca și cum ar fi
cunoscut-o. Serios, nu făcuseră altceva decât să discute de câteva
ori.
— Sper că nu este nimic grav, murmură el.
— Nu cred, răspunse ea și luă o farfurie. Ridică privirea spre el,
clipind cu ochii aceia uluitor de verzi. Ai mâncat din pește?
El se uită spre cod.
— Acum?
— Nu, aseară.
— Cred. De obicei, mănânc de toate.
Buzele i se țuguiară o clipă, apoi murmură:
— Și eu am mâncat.
Gregory așteptă mai multe explicații, dar nu păru tentată să i le
ofere. Astfel că rămase în picioare, în timp ce ea își puse câteva
linguri de ou și costiță pe farfurie. Apoi, după un moment de
șovăială…
„Chiar mi-e foame? Pentru că, cu cât îmi pun mai multă mâncare
în farfurie, cu atât va dura mai mult să o termin. Aici. În sufragerie.
Cu el”.
…luă o bucată de pâine prăjită.
„Hmmm. Da, mi-e foame.”
Gregory așteptă până când ea se așeză în fața lui, apoi luă și el
loc. Domnișoara Watson îi trimise un zâmbet discret – genul care nu
era altceva decât o arcuire delicată a buzelor – și începu să
mănânce din ouă.
— Ai dormit bine? întrebă Gregory.
Ea se șterse ușor la gură cu șervetul.
 — Foarte bine, mulțumesc.
— Eu, nu, anunță el.
La naiba, dacă nu reușea să o atragă cu conversațiile politicoase,
poate trebuia să meargă pe efectul de surpriză.
Ea ridică privirea.
— Îmi pare atât de rău.
Și apoi coborî din nou privirea. Și mâncă.
— Am avut un vis teribil, spuse el. De fapt, un coșmar. Îngrozitor.
Ea își ridică cuțitul și tăie costița.
— Îmi pare foarte rău, spuse ea, aparent fără să-și dea seama că
rostise aceleași cuvinte cu doar câteva clipe mai devreme.
— Nu-mi amintesc prea bine ce am visat, spuse Gregory gânditor.
Desigur, inventa totul. Nu dormise bine, dar nu din cauza unui
coșmar. Dar o va face să vorbească cu el sau va muri încercând. Tu
îți amintești visele tale? întrebă el.
Furculița ei rămase suspendată în aer… și interveni din nou
legătura aceea încântătoare dintre mințile lor.
„Doamne iartă-mă, de ce mă întreabă asta?”
Ei bine, poate că Dumnezeu nu prea avea ce să caute în frază. Ar
fi fost nevoie de ceva mai multă emoție decât părea că posedă.
Măcar în privința lui.
— Nu, spuse ea. De obicei, nu.
— Serios? Ce interesant! Eu îmi amintesc cam jumătate din ce
visez, aș spune.
Ea dădu din cap.
„Dacă dau din cap, nu trebuie să improvizez ceva de spus”.
Gregory nu se dădu bătut.
— Visul de aseară a fost foarte viu. Era o furtună. Cu tunete și
fulgere. Absolut spectaculos.
Ea întoarse capul, atât de încet, și se uită peste umăr.
— Domnișoară Watson?
Hermione reveni cu fața spre el.
— Credeam că am auzit pe cineva.
„Speram să aud pe cineva”.
Serios, acest talent de citire a gândurilor începea să devină
istovitor.
— Bine, spuse el. Ei bine, unde am rămas?
 Domnișoara Watson începu să mănânce foarte repede.
Gregory se aplecă înainte. Nu va scăpa atât de ușor.
— O, da, ploaia, spuse el. Ploua cu găleata. Un potop în toată
regula. Și pământul a început să mi se topească sub picioare. Să mă
înghită.
Se opri, cu intenție, și apoi își păstră ochii ațintiți spre chipul ei
până când domnișoara fu nevoită să spună ceva.
După câteva momente de tăcere cumplit de apăsătoare, ea își
mută în cele din urmă privirea de la mâncare spre fața lui. O
bucățică de ou tremura în vârful furculiței.
— Pământul se topea, spuse el.
Și aproape izbucni în râs.
— Ce… neplăcut!
— Chiar a fost, spuse el cu mare însuflețire. Am crezut că o să mă
înghită cu totul. Ai simțit vreodată asta, domnișoară Watson?
Tăcere. Și apoi…
— Nu. Nu, nu pot spune că mi s-a întâmplat.
El își frământă absent lobul urechii cu degetul, apoi spuse în
treacăt:
— Nu mi-a plăcut prea tare.
Avu impresia că ea își va scuipa ceaiul.
— Păi, serios, continuă el. Cui i-ar plăcea?
Și pentru prima dată de când o întâlnise, i se păru că vede cum
masca de nepăsare îi alunecă din ochi în timp ce spuse destul de
animată:
— N-am nici cea mai vagă idee.
Ba chiar clătină din cap. Trei lucruri deodată! O propoziție
întreagă, o urmă de emoție și o mișcare din cap. Pe cuvânt, poate
chiar reușea să o scoată la liman cu ea.
— Și ce s-a mai întâmplat după aceea, domnule Bridgerton?
Doamne, îi pusese o întrebare. Mai avea puțin și cădea de pe
scaun.
— Apoi, spuse el, m-am trezit.
— Ce noroc!
— M-am gândit și eu la același lucru. Ei spun că dacă mori în vis,
mori și în somn.
Ea făcu ochii mari.
 — Cine spune asta?
— Ei, frații mei, recunoscu el. Ai toată libertatea de a analiza
informația în funcție de sursa ei.
— Am un frate, spuse ea. Îi place la nebunie să mă chinuiască.
Gregory încuviință serios din cap.
— Asta trebuie să facă frații.
— Să-și chinuiască surorile?
— Cu precădere pe cele mai mici.
— Pentru că este mai mică.
— Nu, pentru că merită.
Ea râse.
— Domnule Bridgerton, ești teribil!
El schiță un zâmbet.
— N-ai întâlnit-o pe Hyacinth.
— Dacă te enervează atât cât să-ți dorești să o chinuiești, sunt
sigură că aș adora-o.
El se lăsă pe spate, bucurându-se de sentiment de seninătate
care îl cuprinse. Era plăcut să nu fii nevoit să te străduiești atât de
mult.
— Deci fratele tău este mai mare?
Ea încuviință din cap.
— Chiar mă chinuie pentru că eu sunt mai mică.
— Vrei să spui că nu meriți asta?
— Bineînțeles că nu.
Nu-și dădea seama dacă era sarcastică.
— Unde este fratele tău acum?
— În Trinity Hall. Luă o ultimă mușcătură din ou. La Cambridge. Și
fratele lui Lucy a studiat acolo. A terminat acum un an.
Gregory nu era foarte sigur de ce îi spunea asta. El nu era
interesat de fratele Lucindei Abernathy.
Domnișoara Watson mai tăie o bucățică de costiță și duse furculița
la gură. Mâncă și Gregory, aruncându-i priviri furișe în timp ce
mestecă. Doamne, dar era minunată! Nu credea să mai fi văzut
vreodată o femeie cu tenul ei. De fapt, pielea ei era fermecătoare.
Bănuia că majoritatea bărbaților credeau că frumusețea ei era dată
de păr și de ochi și era adevărat că erau trăsăturile care te făceau să
încremenești. Dar pielea ei era precum alabastrul așezat pe o petală
de trandafir.
Se opri din mestecat. Habar nu avusese că putea să fie atât de
poetic.
Domnișoara Watson puse furculița deoparte.
— Ei bine, spuse ea, cu cele mai delicate suspine, cred că ar
trebui să pregătesc tava pentru Lucy.
El se ridică imediat să o ajute. Doamne, dar chiar părea că nu voia
să plece. Gregory se felicită în gând pentru un mic dejun
extraordinar de spornic.
— Chem pe cineva să o ducă în cameră pentru tine, spuse el, și
făcu semn unui lacheu.
— O, ar fi minunat!
Ea îi zâmbi recunoscătoare, iar inima lui îi tresări la propriu în
piept. I se păruse dintotdeauna o figură de stil, dar acum știa că este
adevărată. Iubirea chiar putea să-ți afecteze organele interne.
— Te rog să-i transmiți lui Lady Lucinda toate cele bune din partea
mea, spuse el, urmărind curios cum domnișoara Watson îngrămădi
cinci felii de carne pe farfurie.
— Lui Lucy îi place costița, spuse ea.
— Îmi dau seama.
Și apoi mai adăugă ouă, cod, cartofi, roșii, după care puse pe o
farfurie separată brioșe și pâine prăjită.
— Micul dejun a fost întotdeauna masa ei preferată din zi, spuse
domnișoara Watson.
— Și a mea.
— O să-i spun asta.
— Nu cred că o să fie prea interesată.
O slujitoare intrase în încăpere cu o tavă și domnișoara Watson
așeză pe ea farfuriile pline ochi.
— O, ba da, spuse ea voioasă. Pe Lucy o interesează totul. Chiar
face înmulțiri în minte. Ca să se amuze.
— Glumești.
Gregory nu-și putea închipui un mod mai puțin plăcut de a-ți ține
mintea ocupată.
Ea își puse mâna pe inimă.
 — Îți jur. Cred că vrea să-și îmbunătățească memoria, pentru că
nu a fost niciodată foarte bună la matematică. Hermione se îndreptă
spre ușă, apoi se întoarse spre el. Micul dejun a fost minunat,
domnule Bridgerton. Mulțumesc pentru companie și conversație.
El își înclină capul.
— Plăcerea a fost doar de partea mea.
Doar că nu era. Și ea se bucurase de timpul petrecut împreună. O
vedea în zâmbetul ei. Și în ochii ei.
Și se simți ca un rege.
•
— Știai că dacă mori în vis, mori în somn?
Lucy nici măcar nu se opri din tăiatul costiței.
— Aiurea, spuse ea. Cine ți-a spus asta?
Hermione stătea cocoțată pe marginea patului.
— Domnule Bridgerton.
Acum iată ceva care era mai presus de costiță. Lucy ridică imediat
privirea.
— Deci l-ai văzut la micul dejun?
Hermione încuviință din cap.
— Am stat față în față. M-a ajutat să mă ocup de tavă.
Lucy își privi consternată micul dejun copios. De obicei, reușea să-
și ascundă apetitul extraordinar zăbovind mai mult la masa de mic
dejun, apoi mai primind o porție de îndată ce pleca primul val de
oaspeți.
Ei bine, nu avea ce să facă. Gregory Bridgerton o considera deja o
pacoste… putea la fel de bine să o considere o pacoste care va
cântări peste 75 de kilograme până la sfârșitul anului.
— Este chiar foarte amuzant, spuse Hermione, jucându-se
absentă cu părul.
— Am auzit că este absolut fermecător.
— Mmmm.
Lucy își urmări atent prietena. Hermione privea pe fereastră și,
chiar dacă nu mai avea aerul acela ridicol de „încerc să învăț pe de
rost un sonet de dragoste”, sigur reușise să învețe măcar un cuplet
sau două.
— Este foarte chipeș, spuse Lucy.
 Nu părea să fie niciun rău în mărturisire. Nu era ca și cum ar fi pus
ochii pe el, iar omul arăta destul de bine încât să fie interpretat mai
degrabă ca o stare de fapt decât ca o opinie personală.
— Crezi? întrebă Hermione.
Se întoarse spre Lucy, cu capul înclinat gânditor.
— O, da, răspunse Lucy. Ochii lui, în mod special. Îmi plac foarte
mult ochii căprui. Mi-au plăcut dintotdeauna.
De fapt, nu i se păruseră niciodată într-un fel sau altul, dar acum
că se gândea la asta, ochii căprui erau chiar frumoși. Un pic de
maroniu, un pic de verde. Luau ce era mai bun de la ambele.
Hermione o privi curioasă.
— Nu știam asta.
Lucy ridică din umeri.
— Nu-ți spun chiar totul.
Altă minciună. Hermione era la curent cu fiecare ultim detaliu din
viața lui Lucy și era la curent de trei ani. Exceptând, bineînțeles,
planurile ei de a o uni pe Hermione cu domnul Bridgerton.
Domnul Bridgerton. Exact. Trebuia să revină cu discuția la
persoana lui.
— Dar trebuie să recunoști, spuse Lucy cu cea mai îngândurată
dintre voci, că nu este prea chipeș. Un lucru bun, de altfel.
— Domnul Bridgerton?
— Da. Are nasul prea proeminent, nu crezi? Și sprâncenele nu-i
sunt chiar uniforme.
Lucy se încruntă. Nu-și dăduse seama că era atât de familiarizată
cu chipul lui Gregory Bridgerton.
Hermione doar încuviință din cap, astfel că Lucy continuă:
— Nu cred că mi-aș dori să mă mărit cu cineva care să fie prea
frumos. Trebuie să fie îngrozitor de intimidant. M-aș simți ca o
rățușcă de fiecare dată când deschid gura.
Hermione chicoti la auzul spuselor ei.
— O rățușcă?
Lucy încuviință din cap și hotărî să nu măcăne. Se întrebă dacă
bărbații care o curtau pe Hermione își făceau griji pentru același
lucru.
— Este foarte brunet, spuse Hermione.
— Nu chiar atât de brunet.
 Lui Lucy părul lui i se părea de un castaniu blând.
— Da, dar domnul Edmonds este atât de blond.
Domnul Edmonds chiar avea un păr blond minunat, așa că Lucy
hotărî să nu facă alte comentarii. Și știa că trebuia să fie foarte
atentă. Dacă o împingea pe Hermione prea susținut în direcția
domnului Bridgerton, sigur prietena ei s-ar fi împotrivit și ar fi revenit
la dragostea pentru domnul Edmonds, ceea ce, firește, era un
dezastru de proporții apocaliptice.
Nu, Lucy trebuia să fie subtilă. Hermione trebuia să-și dea singură
seama dacă i se schimbau sentimentele pe care le nutrea pentru
domnul Bridgerton. Sau măcar să creadă că-și dă seama.
— Și familia lui este foarte modernă, murmură Hermione.
— Familia domnului Edmonds? întrebă Lucy, interpretând greșit în
mod deliberat.
— Nu, familia domnului Bridgerton, firește. Am auzit lucruri atât de
interesante despre ei.
— O, da, spuse Lucy. Și eu. O admir foarte mult pe Lady
Bridgerton. A fost o gazdă minunată.
Hermione aprobă din cap.
— Cred că ea te preferă pe tine.
— Nu fi prostuță!
— Nu mă deranjează, spuse Hermione și ridică din umeri. Nu este
ca și cum pe mine nu m-ar plăcea. Doar că pe tine te place mai mult.
Femeile te plac întotdeauna mai mult pe tine.
Lucy deschise gura ca să o contrazică, dar apoi se opri, dându-și
seama că era adevărat. Ce ciudat că nu o observase niciodată până
acum.
— Ei bine, nu este ca și cum te-ai mărita cu ea, spuse Lucy.
Hermione îi aruncă o privire tăioasă.
— Nu am spus că vreau să mă mărit cu domnul Bridgerton.
— Nu, bineînțeles că nu, spuse Lucy și se muștrului în gând.
Știuse că vorbele erau o greșeală din clipa în care îi zburaseră de
pe buze.
— Dar…
Hermione oftă și continuă să se uite în gol.
Lucy se aplecă înainte. Deci asta însemna să aștepți cu sufletul la
gură un cuvânt.
 Și să te agăți și să te agăți… până când nu mai putu să îndure.
— Hermione? întrebă ea în cele din urmă.
Hermione se lăsă din nou pe pat.
— O, Lucy, gemu ea, în tonuri demne de Covent Garden, sunt atât
de confuză.
— Confuză?
Lucy zâmbi. Acesta trebuia să fie un lucru bun.
— Da, răspunse Hermione, din poziția ei deloc elegantă de pe pat.
Când stăteam la masă cu domnul Bridgerton… ei bine, la început mi
s-a părut chiar cam nebun… dar apoi mi-am dat seama că mă simt
bine. De fapt, a fost amuzant și m-a făcut să râd.
Lucy nu vorbi, așteptând ca Hermione să-și adune gândurile.
Hermione scoase un sunet, pe jumătate oftat, pe jumătate geamăt.
Peste măsură de mâhnită.
— Și apoi, de îndată ce mi-am dat seama, am ridicat ochii spre el
și am… Ea se rostogoli pe o parte, sprijinindu-se de cot și ținându-și
capul cu o mână. Am vibrat.
Lucy mai căuta încă să digere comentariul legat de nebunia lui.
— Ai vibrat? repetă ea. Ce înseamnă să vibrezi?
— Să simți că-ți vibrează pântecul. Inima. Ceva… ceva înăuntrul
tău. Nu știu ce.
— La fel cum a fost când l-ai văzut pe domnul Edmonds prima
dată?
— Nu. Nu. Nu.
Fiecare nu fusese spus cu un accent diferit, iar Lucy avu impresia
că Hermione încerca mai degrabă să se convingă pe sine.
— Nu a fost deloc același lucru, spuse Hermione. Dar a fost…
oarecum la fel. La o scară mult mai mică.
— Înțeleg, spuse Lucy, cu o admirabilă gravitate în voce, din
moment ce nu înțelegea nimic.
Dar oricum, nu înțelesese niciodată genul acesta de lucruri. Și
după conversația ciudată avută cu domnul Bridgerton cu o seară
înainte, era ferm convinsă că nu va înțelege niciodată.
— Dar n-ai crede că… dacă sunt îndrăgostită cu atâta disperare
de domnul Edmonds… n-ai crede că nu aș vibra niciodată cu
altcineva?
Lucy se gândi la cuvintele ei. Și apoi spuse:
 — Nu înțeleg de ce dragostea trebuie să fie disperată.
Hermione se împinse pe coate și o privi curioasă.
— Eu n-am întrebat asta.
Nu? Nu ar fi trebuit să întrebe tocmai asta?
— Ei bine, spuse Lucy, alegându-și cuvintele cu atenție, poate
înseamnă că…
— Știu ce o să spui, o întrerupse Hermione. O să spui că probabil
înseamnă că nu sunt atât de îndrăgostită de domnul Edmonds pe
cât credeam. Și apoi, o să spui că trebuie să-i acord o șansă
domnului Bridgerton. Și apoi, o să spui că ar trebui să le acord o
șansă tuturor celorlalți domni.
— Ei bine, nu tuturor, spuse Lucy.
Dar restul ideii ei era pe aproape.
— Crezi că nu m-am gândit la toate astea? Nu-ți dai seama cât de
cumplit de dureroase sunt toate astea pentru mine? Să mă îndoiesc
de mine? Și Doamne sfinte, Lucy, dacă nu se încheie totul aici?
Dacă o să mi se mai întâmple? Cu altcineva?
Lucy simți că nu trebuia neapărat să răspundă, dar tot vorbi.
— Nu este nimic în neregulă să te îndoiești de tine, Hermione.
Căsătoria este o sarcină uriașă. Cea mai importantă alegere pe care
o s-o faci vreodată în viața ta. După aceea, nu te mai poți răzgândi.
Lucy mușcă puțin din costiță, amintindu-și cât era de
recunoscătoare că lordul Haselby era atât de potrivit. Situația ei ar fi
putut să fie cu mult mai rea. Ea mestecă, înghiți și spuse:
— Trebuie doar să-ți oferi puțin timp, Hermione. Și este indicat. Nu
există motiv întemeiat să te pripești cu nunta.
Urmă o lungă pauză înainte ca Hermione să răspundă:
— Cred că ai dreptate.
— Dacă îți este scris să fii cu domnul Edmonds, el o să te aștepte.
O, Doamne! Lui Lucy nu-i venea să creadă ce spusese.
Hermione sări de pe pat și se repezi spre Lucy ca să o cuprindă
într-o îmbrățișare.
— O, Lucy, acesta a fost cel mai dulce lucru pe care mi l-ai spus
vreodată. Știu că nu ești de acord cu el.
— Ei bine… Lucy își drese glasul, încercând să se gândească la
un răspuns acceptabil. Ceva care să nu o facă să se simtă chiar atât
de vinovată pentru că nu vorbise serios. Nu că…
 O bătaie răsună la ușă.
O, slavă Cerului!
— Intră, strigară cele două fete la unison.
O slujitoare intră și făcu grăbită o reverență.
— Milady, spuse ea, și o privi pe Lucy, Lord Fennsworth este aici
și vrea să vă vadă.
Lucy se uită uimită la ea.
— Fratele meu?
— Așteaptă în salonul trandafiriu, milady. Îi spun că o să coborâți
de îndată?
— Da. Da, desigur.
— Mai aveți nevoie de ceva?
Lucy clătină încet din cap.
— Nu, mulțumesc. Asta e tot.
Slujitoarea plecă și le lăsă pe Lucy și Hermione să privească
șocate una pe alta.
— De ce crezi că a venit Richard? întrebă Hermione, cu ochii mari
și plini de interes.
Îl întâlnise pe fratele lui Lucy de mai multe ori și se înțeleseseră
întotdeauna bine.
— Nu știu. Lucy se ridică repede din pat, dând uitării toate
gândurile legate de senzația de rău la stomac. Sper să nu se fi
întâmplat ceva.
Hermione dădu din cap și o urmă spre garderobă.
— Unchiului tău i-a fost rău?
— Nu, din câte știu eu. Lucy își scoase pantofii și se așeză pe
marginea patului ca să-i încalțe. Cel mai bine este să cobor și să mă
văd cu el. Dacă a venit aici, este vorba de ceva important.
Hermione o privi o clipă, apoi întrebă:
— Vrei să vin cu tine? Desigur, nu o să mă bag în discuție. Dar
cobor cu tine, dacă vrei.
Lucy încuviință din cap și o porniră împreună spre salonul
trandafiriu.
 Capitolul 7

În care oaspetele nostru neașteptat aduce vești

neplăcute.
Gregory discuta cu cumnata lui în sufragerie, când majordomul îi
aduse vestea despre oaspetele lor neașteptat și astfel, bineînțeles
că decise să o însoțească la salonul trandafiriu ca să-l salute pe
Lord Fennsworth, fratele mai mare al lui Lady Lucinda. Nu avea
nimic mai bun de făcut și părea că se impunea să-l întâlnească pe
tânărul conte, din moment ce domnișoara Watson îi vorbise întruna
despre el cu un sfert de oră mai devreme. Gregory îl cunoștea doar
în lumina reputației lui; diferența de patru ani dintre ei făcuse ca
drumurile să nu li se intersecteze la universitate, iar Fennsworth
alesese să nu-și ocupe încă locul de drept în societatea londoneză.
Gregory se așteptase să dea de un tip studios și erudit; auzise că
Fennsworth decisese să rămână la Cambridge și în vacanțele
școlare. Într-adevăr, domnul care aștepta lângă fereastra din salonul
trandafiriu chiar avea o anumită seriozitate care îl făcea să pară
puțin mai în vârstă. Dar Lord Fennsworth era și înalt, în formă și,
deși poate ușor timid, se purta cu o stăpânire de sine care venea din
ceva mai primordial decât un titlu nobiliar.
Fratele lui Lady Lucinda știa cine este, nu doar cum trebuia să se
numească din naștere. Gregory îl plăcu imediat.
Până deveni evident că el, precum tot restul speciei masculine,
era îndrăgostit de Hermione Watson.
Sincer, unicul mister era motivul pentru care Gregory se mai
simțea surprins.
Gregory trebui să-l felicite în gând… Fennsworth reuși ca preț de
un minut să pună întrebări despre cum îi mergea surorii lui înainte de
a adăuga:
— Și domnișoara Watson? O să ni se alăture?
Nu îl trădară atât de mult cuvintele, cât tonul, și nici acesta la fel
de mult ca licărirea din privire… scânteia aceea de nerăbdare, de
așteptare.
 O, trebuia spus lucrurilor pe nume. Era un dor disperat, pur și
simplu. Gregory ar fi trebuit să știe… era ferm convins că îi strălucise
în ochi de mai multe ori în ultimele zile.
Doamne!
Gregory bănuia că Fennsworth i se părea în continuare un om de
seamă, chiar și cu pasiunea lui enervantă, dar serios, toată situația
începea să devină obositoare.
— Suntem atât de încântați să vă întâmpinăm la Aubrey Hall, Lord
Fennsworth, spuse Kate, după ce îl informă că nu știe dacă
domnișoara Watson i se va alătura surorii lui în salonul trandafiriu.
Sper că prezența dumneavoastră nu este determinată de o urgență
acasă.
— Deloc, răspunse Fennsworth. Dar unchiul meu mi-a cerut să vin
să o iau pe Lucy și să o aduc acasă. Vrea să discute cu ea despre o
problemă importantă.
Gregory simți că un colț al buzelor i se strâmbă în sus.
— Trebuie să fiți foarte devotat surorii dumneavoastră, spuse el,
ca să veniți personal până aici. Sigur puteați să trimiteți pur și simplu
o trăsură.
Spre meritul lui, fratele lui Lucy nu păru tulburat de întrebare, dar
nici nu avu un răspuns imediat.
— O, nu, spuse el, rostindu-și cuvintele destul de repede după
lungă pauză. Am fost nespus de bucuros să fac călătoria asta. Lucy
este o companie plăcută și nu ne-am mai văzut de ceva timp.
— Trebuie să plecați imediat? întrebă Kate. M-am bucurat atât de
mult de compania surorii dumneavoastră. Și am fi onorați să vă
numărați printre oaspeții noștri.
Gregory se întrebă ce anume punea ea la cale. Kate trebuia să
găsească încă o femeie ca să aibă numere egale de invitați, dacă
Lord Fennsworth se alătura petrecerii. Deși își închipuia că, dacă
pleca Lady Lucinda, era nevoită să facă exact același lucru.
Tânărul conte șovăi, iar Kate profită de moment și răspunse cu un
amabil:
— O, spuneți-mi că rămâneți. Chiar dacă poate nu toată
petrecerea.
— Ei bine, spuse Fennsworth, clipind când se gândi la invitația
primită.
 Era clar că voia să rămână (și Gregory era sigur că îi cunoștea
motivul). Cu sau fără titlu, el era încă tânăr, și Gregory bănuia că
răspundea în fața unchiului lui în chestiunile care țineau de familie.
Și era evident că unchiul își dorea ca Lady Lucinda să revină
acasă cât mai repede.
— Cred că nu o să fie nicio problemă dacă rămânem încă o zi,
spuse Fennsworth.
O, un filfizon! Era dispus să-și sfideze unchiul ca să mai câștige
puțin timp cu domnișoara Watson. Și ca frate al lui Lady Lucinda, el
era singurul bărbat pe care Hermione nu l-ar fi dat niciodată la o
parte cu plictiseala ei clasică. Gregory se pregăti în sinea lui pentru
încă o nouă zi de competiție obositoare.
— Vă rog să ne spuneți că veți rămâne până vineri, spuse Kate.
Am organizat un bal mascat joi seară și n-aș vrea să lipsiți.
Gregory își spuse să nu uite să-i ofere lui Kate un cadou
extraordinar de comun pentru următoarea ei aniversare. Pietre,
poate.
— Ar mai fi doar o zi, spuse Kate cu un zâmbet cuceritor.
În acel moment, Lady Lucinda și domnișoara Watson intrară în
cameră, prima într-o rochie de dimineață de un albastru-deschis și
cea de-a doua în aceeași rochie verde pe care o purtase la micul
dejun. Lordul Fennsworth aruncă o privire spre cele două (zăbovind
mai mult asupra uneia dintre ele și fu de ajuns ca să-ți dai seama că
sângele se putea face și apă în fața unei iubiri neîmpărtășite) și
murmură:
— Atunci vineri să fie.
— Splendid! exclamă Kate și își împreună mâinile. O să cer
numaidecât să vi se pregătească o cameră.
— Richard? întrebă Lady Lucinda. Ce faci aici?
Se opri în pragul ușii și privi de la o persoană la alta, aparent
confuză de prezența lui Kate și a lui Gregory.
— Lucy, spuse fratele ei. A trecut o veșnicie.
— Patru luni, spuse ea, aproape pe nerăsuflate, de parcă o mică
parte din mintea ei avea nevoie de perfectă acuratețe, chiar și atunci
când era vorba de lucruri care nu contau atât de mult.
— Doamne, asta înseamnă mult timp, spuse Kate. Atunci vă
lăsăm, Lord Fennsworth. Sunt sigură că vreți câteva clipe între patru
ochi cu sora dumneavoastră.
— Nu e grabă, spuse Fennsworth și aruncă în treacăt o privire
spre domnișoara Watson. Nu aș vrea să fiu nepoliticos și încă nu am
avut ocazia să vă mulțumesc pentru ospitalitate.
— N-ar fi deloc nepoliticos, adăugă Gregory, anticipând o ieșire
rapidă din salon, cu domnișoara Watson la braț.
Lord Fennsworth se întoarse și clipi, de parcă uitase de prezența
lui Gregory. Deloc surprinzător, din moment ce Gregory rămăsese
neobișnuit de tăcut în timpul schimbului de replici.
— Vă rog să nu vă faceți griji, spuse contele. Eu și Lucy o să
discutăm mai târziu.
— Richard, spuse Lucy, părând oarecum îngrijorată, ești sigur? Nu
mă așteptam să vii, și dacă s-a întâmplat ceva…
Dar fratele ei clătină din cap.
— Nimic care să nu poată aștepta. Unchiul Robert vrea să
vorbească cu tine. M-a rugat să te duc acasă.
— Acum?
— Nu mi-a precizat, răspunse Fennsworth, dar Lady Bridgerton
ne-a rugat cu nespusă amabilitate să rămânem până vineri și am
acceptat. Adică – el își drese glasul – presupunând că vrei să rămâi.
— Desigur, răspunse Lucy, părând confuză și pierdută. Dar eu…
ei bine… unchiul Robert…
— Ar trebui să plecăm, spuse hotărâtă domnișoara Watson. Lucy,
te lăsăm să discuți o clipă cu fratele tău.
Lucy se uită la fratele ei, dar el profită de intervenția domnișoarei
Watson și se uită la ea, apoi spuse:
— Și tu cum mai ești, Hermione? A trecut o veșnicie.
— Patru luni, spuse Lucy.
Domnișoara Watson râse și îi trimise contelui un zâmbet prietenos.
— Sunt bine, mulțumesc. Iar Lucy are dreptate, ca întotdeauna.
Ultima dată am vorbit în ianuarie, când ne-ai vizitat la școală.
Fennsworth încuviință din bărbie.
— Cum de-am putut să uit? Au fost câteva zile atât de frumoase.
Gregory ar fi băgat mâna în foc că Fennsworth știa perfect cât
timp trecuse de când dăduse ultima dată ochii cu domnișoara
Watson. Dar era limpede că tânăra nu era conștientă de pasiunea
pe care o simțea contele, pentru că zâmbi pur și simplu și spuse:
 — Nu-i așa? A fost atât de drăguț din partea ta să ne duci la
patinaj. Ești mereu o companie foarte plăcută.
Doamne, cum putea să fie atât puțin conștientă? Ar fi fost imposibil
să fie atât de încurajatoare dacă și-ar fi dat seama de natura
sentimentelor pe care contele le nutrea pentru ea. Gregory era
convins de acest lucru.
Deși era evident că domnișoara Watson ținea foarte mult la lordul
Fennsworth, nu trăda semne că ar fi avut pentru el vreun fel de
înclinații romantice. Gregory se consolă cu ideea că cei doi se
cunoșteau cu siguranță de ani buni și, în mod firesc, ea era
prietenoasă cu Fennsworth, dată fiind apropierea care o lega de
Lady Lucinda.
Serios, erau practic frate și soră.
Că tot veni vorba de despre Lady Lucinda… Gregory se întoarse
spre ea și nu fu deloc surprins să o găsească încruntată. Fratele ei,
care bătuse un drum de cel puțin o zi ca să vină până acolo, părea
să nu se mai grăbească acum atât de tare să discute cu ea.
Și pe bună dreptate, căci amuțiră și toți ceilalți. Gregory privi cu
interes această scenă stânjenitoare. Toată lumea părea să se uite în
jur, așteptând să vadă cine va vorbi primul. Nici măcar Lady Lucinda,
pe care nimeni nu o putea considera sfioasă, nu părea să știe ce să
spună.
— Lord Fennsworth, spuse Kate, întrerupând din fericire tăcerea
care se așternu în încăpere, trebuie să-ți fie tare foame. Vrei să iei
micul dejun?
— Aș aprecia enorm, Lady Bridgerton.
Kate se întoarse spre Lady Lucinda.
— Nici pe tine nu te-am văzut la micul dejun. Vii să mănânci ceva?
Gregory se gândi la tava uriașă pe care i-o dusese domnișoara
Watson și se întrebă cât de mult reușise să înfulece înainte de a fi
nevoită să coboare ca să se întâlnească cu fratele ei.
— Desigur, murmură Lady Lucinda. În orice caz, mi-ar plăcea să-i
țin companie lui Richard.
— Domnișoară Watson, interveni delicat Gregory, ai vrea să faci o
plimbare prin grădini? Cred că au înflorit bujorii. Și floricelele alea
lungulețe și albastre… uit mereu cum se cheamă.
 — Nemțișori. Desigur, vorbi Lady Lucinda. Știu că nu va rezista.
Apoi se întoarse și îl privi, îngustând ușor ochii. Ți-am spus zilele
trecute.
— Așa este, murmură el. Nu am avut niciodată prea multă atenție
la detalii.
— O, Lucy ține minte totul, spuse nonșalant domnișoara Watson.
Și aș fi încântată să văd grădinile cu tine. Asta, dacă nu se supără
Lucy și Richard.
Amândoi o asigurară că nu era cazul, deși Gregory era foarte sigur
că zărise o sclipire de dezamăgire și… chiar… iritare în ochii lordului
Fennsworth.
Gregory zâmbi.
— Ne întâlnim după în camera noastră? îi spuse domnișoara
Watson lui Lucy.
Aceasta încuviință din cap și, încercat de un sentiment de victorie
– nimic nu era mai îmbucurător decât să-ți învingi adversarii –
Gregory așeză mâna domnișoarei Watson pe brațul lui și o conduse
afară din cameră.
Până la urmă, va fi o dimineață excelentă.
•
Lucy îi urmă pe fratele ei și pe Lady Bridgerton în sufragerie, lucru
care nu o deranjă câtuși de puțin, căci nu avusese ocazia să
mănânce prea mult din cele aduse de Hermione mai devreme. Dar
însemna să îndure o jumătate de oră de discuții inutile, timp în care
mintea îi fu asaltată de mii de gânduri, închipuindu-și tot felul de
nenorociri care să fi impus convocarea ei neașteptată acasă.
Richard nu avea cum să-i vorbească despre ceva important de
față cu Lady Bridgerton și cu jumătate din invitații prezenți la
petrecere, care trăncăneau întruna despre ouăle fierte și ploile din
ultima vreme. Astfel, Lucy așteptă liniștită ca el să termine de
mâncat (mâncase dintotdeauna enervant de încet), apoi încercă din
răsputeri să nu-și piardă răbdarea cât se plimbară spre peluza
laterală, în timp ce Richard o întrebă mai întâi despre școală, apoi
despre Hermione, mama lui Hermione, iminentul ei debut, din nou
despre Hermione, cu o aluzie la fratele ei, cu care se intersectase
aparent la Cambridge… apoi reveniră la debut și la șansele ca Lucy
să își facă debutul odată cu Hermione…
 Într-un sfârșit, Lucy se opri, își înfipse mâinile în șolduri și îi ceru
să-i spună de ce se afla acolo.
— Ți-am zis, spuse el, fără a-i întâlni privirea. Unchiul Robert vrea
să vorbească cu tine.
— Dar de ce?
Nu era o întrebare cu un răspuns evident. Unchiul Robert nu-și
bătuse capul să discute cu ea decât de vreo câteva ori în ultimii zece
ani. Dacă plănuia să înceapă acum, exista un motiv întemeiat pentru
asta.
Richard își drese glasul de mai multe ori înainte de a spune în cele
din urmă:
— Ei bine, Luce, cred că are de gând să te mărite.
— Imediat? șopti Lucy și nu știu de ce era atât de surprinsă.
Știuse că urma să se întâmple; era practic logodită de ani întregi.
Și îi spusese lui Hermione în repetate rânduri că un sezon pentru ea
era o idee complet stupidă… de ce să se mai deranjeze cu cheltuiala
când, la urma urmelor, se va mărita pur și simplu cu Haselby?
Dar acum… dintr-odată… nu mai voia să o facă. Cel puțin nu atât
de curând. Nu voia să treacă atât de brusc de la școlăriță la soție.
Nu cerea vreo mare aventură – nici măcar nu-și dorea aventură –
serios, chiar nu era genul.
Nu cerea prea multe… doar câteva luni de libertate, de veselie.
De dansat până rămânea fără suflu, făcând piruete atât de iuți
încât flăcările lumânărilor să se transforme în șerpi lungi de lumină.
Poate că era o fire practică. Poate că era „bătrâna Lucy”, așa cum
îi spuseseră atât de mulți la domnișoara Moss. Dar îi plăcea să
danseze. Și își dorea să danseze. Acum. Înainte de a îmbătrâni.
Înainte de a deveni soția lui Haselby.
— Nu știu când, spuse Richard și coborî privirea spre ea cu… era
regret?
De ce să se uite la ea cu regret?
— În curând, cred, spuse el. Unchiul Robert pare oarecum
nerăbdător să încheie lucrurile.
Lucy doar îl privi, întrebându-se de ce nu reușea să se oprească
din a se gândi la dans, a se imagina într-o rochie de un albastru
argintiu, fermecătoare și strălucitoare, în brațele lui…
— O!
 Își acoperi gura cu o mână, de parcă ar fi putut astfel să-și reducă
gândurile la tăcere.
— Ce este?
— Nimic, spuse ea clătinând din cap. Visurile ei cu ochii deschiși
nu aveau un chip. Nu puteau să aibă unul. Astfel că repetă cu mai
multă hotărâre: Nu s-a întâmplat nimic. Nimic.
Fratele ei se lăsă pe vine ca să studieze o floare sălbatică ce
scăpase cumva de privirile atente ale grădinarilor de la Aubrey Hall.
Era mică, albastră și tocmai dădea să înflorească.
— Este minunată, nu-i așa? murmură Richard.
Lucy dădu din cap. Richard iubise mereu florile. Florile sălbatice,
în mod special. Își dădu seama că aici erau diferiți. Ea preferase
dintotdeauna ordinea unui strat de flori frumos aranjat, în care
fiecare boboc era la locul lui, fiecare model era întreținut cu grijă și
dragoste.
Dar acum…
Coborî privirea spre floarea aceea micuță, fragilă și delicată, care
încolțea sfidător acolo unde nu-i era locul.
Și decise că îi plăceau și florile sălbatice.
— Știu că trebuia să te bucuri de un sezon, continuă Richard cu
părere de rău. Dar serios, este atât de groaznic? Nu ți-ai dorit
niciodată unul, nu-i așa?
Lucy își înghiți nodul din gât.
— Nu, spuse ea, pentru că știa că este ceea ce își dorea el să
audă și nu voia să se simtă mai rău decât o făcea deja.
Și oricum nu-i păsase cu adevărat de un sezon social la Londra.
Cel puțin, nu până de curând.
Richard smulse din rădăcină floricica sălbatică albastră, o privi
întrebător și se ridică.
— Fruntea sus, Luce, spuse el, și îi făcu un semn discret din
bărbie. Haselby nu este un tip rău. Nu o să-ți pară rău că te măriți cu
el.
— Știu, zise ea încet.
— Nu o să-ți facă niciun rău, adăugă el și zâmbi, schițând un
zâmbet ușor fals.
Dintre toate vorbele menite să o liniștească, dar care cumva nu
reușeau să o facă niciodată.
 — Nici nu mă gândeam la asta, spuse Lucy și o urmă de… de
ceva se strecură în vocea ei. De ce ai aduce așa ceva în discuție?
— Fără niciun motiv, spuse Richard la repezeală. Dar știu că este
o neliniște pentru multe femei. Nu toți bărbații își tratează soțiile cu
respectul pe care o să ți-l poarte Haselby.
Lucy dădu din cap. Desigur. Era adevărat. Auzise povești. Cu toții
auziseră povești.
— Nu o să fie atât de rău, continuă Richard. Probabil chiar o să-ți
placă. Este un om foarte agreabil.
Agreabil. Era un lucru bun. Mai bine decât dezagreabil.
— O să fie contele de Davenport într-o bună zi, adăugă Richard,
chiar dacă, desigur, știa că Lucy era deja conștientă asta. O să fii
contesă. Dintre cele mai importante, de altfel.
Iată. Prietenele ei din școală spuseseră mereu că era atât de
norocoasă să aibă deja viitorul asigurat într-o familie atât de nobilă.
Era fiica unui conte și sora unui conte. Și va fi și soție de conte. Nu
avea niciun motiv să se plângă. Absolut niciunul.
Dar se simțea atât de pustie.
Nu era neapărat vorba de o presimțire rea. Dar era o senzație
tulburătoare. Și necunoscută. Se simțea dezrădăcinată. Se simțea
plutind în derivă.
Simțea că nu mai este ea. Și acesta era cel mai rău lucru cu
putință.
— Nu ești surprinsă, nu-i așa, Luce? întrebă Richard. Știai că asta
urmează. Știam cu toții.
Ea dădu din cap.
— N-am nimic, spuse ea, încercând să pară fata realistă care
fusese dintotdeauna. Doar că nu a părut niciodată că o să se
întâmple atât de repede.
— Desigur, spuse Richard. Este o surpriză, atâta tot. De îndată ce
o să te obișnuiești cu ideea, totul o să-ți pară mult mai bine. Chiar
normal. La urma urmei, ai știut întotdeauna că o să devii soția lui
Haselby. Și gândește-te numai ce încântată o să fii să-ți organizezi
nunta. Unchiul Robert spune că trebuie să fie un eveniment măreț.
La Londra, cred. Davenport insistă să aibă loc acolo.
Lucy se simți dând din cap. Îi plăcea nespus să organizeze
lucrurile. Era ceva ce venea la pachet cu senzația aceea atât de
plăcută a responsabilității.
— Și Hermione poate să fie domnișoara ta de onoare, adăugă
Richard.
— Desigur, murmură Lucy.
Pentru că pe cine altcineva să aleagă?
— Are o culoare preferată? întrebă Richard cu o încruntare. Pentru
că tu o să fii mireasa. Nu o să vrei să fii eclipsată.
Lucy își dădu ochii peste cap. Și mai era și fratele ei.
Totuși, el păru să nu-și dea seama că o insultase, iar Lucy își
închipuia că nu ar fi trebuit să fie surprinsă. Frumusețea lui
Hermione era atât de legendară că nimeni nu se mai simțea insultat
de comparația neinspirată cu ea. Trebuie să fii nebun ca să fii de altă
părere.
— Nici nu pot s-o îmbrac în negru, spuse Lucy.
Era singura nuanță la care se gândi că ar fi putut să-i ofere lui
Hermione un aer de paloare.
— Nu, nu, nu ai putea, nu-i așa?
Richard făcu o pauză, evident gândindu-se la spusele ei, iar Lucy
îl privi neîncrezătoare.
Fratele ei, care trebuia să fie constant la curent cu ultimele
tendințe ale modei, chiar era interesat de culoarea pe care o avea
rochia de domnișoară de onoare a lui Hermione.
— Hermione poate să poarte ce culoare vrea, decise Lucy.
Și de ce nu? Dintre toți oamenii care vor fi prezenți la eveniment,
nu exista nimeni care să însemne mai mult pentru Lucy decât cea
mai bună prietenă.
— Ce frumos din partea ta, spuse Richard. O privi gânditor. Ești o
prietenă bună, Lucy.
Lucy știa că ar fi trebuit să o ia ca pe un compliment, în schimb se
întrebă pur și simplu de ce îi luase lui Richard atât de mult timp să-și
dea seama.
Richard îi trimise un zâmbet, apoi coborî privirea spre floarea pe
care o mai ținea încă în mâini. O ridică, o învârti de câteva ori,
tulpina răsucindu-se înainte și înapoi între degetul mare și arătător.
El clipi, cu fruntea brăzdată de riduri ușoare, apoi aduse floarea în
dreptul rochiei ei. Aveau aceeași nuanță de albastru… ușor violacee,
poate chiar puțin prea cenușie.
 — Tu ar trebui să porți culoarea asta, spuse el. Arăți absolut
minunat în ea.
El păru ușor surprins, așa că Lucy își dădu seama că nu o spunea
doar de dragul de-a o spune.
— Mulțumesc, spuse ea. I se păruse mereu că nuanța îi făcea
ochii mai strălucitori. În afară de Hermione, Richard era prima
persoană care să fi menționat vreodată detaliul. Poate așa o să și
fac.
— Ne întoarcem în casă? întrebă el. Sunt sigur că vrei să-i
povestești totul lui Hermione.
Ea se opri, apoi clătină din cap.
— Nu, mulțumesc. Cred că mai rămân afară câteva clipe. Făcu
semn spre un loc aflat lângă aleea care ducea spre lac. Este o
băncuță nu prea departe de aici. Și îmi place mult cum se simte
soarele pe fața mea.
— Ești sigură? Richard privi cu ochi îngustați spre cer. Spui mereu
că nu vrei să ai pistrui.
— Am deja pistrui, Richard. Și nu o să stau foarte mult.
Nu avusese de gând să iasă afară când se dusese să-l întâmpine,
astfel că nu-și adusese boneta. Dar era încă devreme. Câteva
minute petrecute la soare nu îi vor distruge tenul.
Și în plus, își dorea să rămână afară. Nu era frumos să faci ceva
doar pentru aveai chef și nu pentru că așa trebuia să faci?
Richard dădu din cap.
— Ne vedem la prânz?
— Cred că este la unu și jumătate.
El zâmbi larg.
— Tu știi cel mai bine.
— Nimic pe lumea asta nu se compară cu un frate, mormăi ea.
— După cum nimic nu se compară cu o soră.
El se aplecă spre ea și îi sărută fruntea, luând-o complet prin
surprindere.
— O, Richard, mormăi ea, îngrozită de propria reacție mult prea
sentimentală.
Ea nu plângea niciodată. De fapt, era faimoasă pentru
incapacitatea ei desăvârșită de a izbucni în plâns.
 — Fugi, spuse el, cu suficient drag încât o lacrimă să i se prelingă
ei pe obraz.
Lucy o îndepărtă, stânjenită că o văzuse, stânjenită că o făcuse.
Richard îi strânse mâna și făcu semn cu capul spre peluza dinspre
sud.
— Du-te și privește copacii și fă orice altceva ai nevoie. O să te
simți mai bine după ce o să ai câteva momente pentru tine.
— Nu mă simt rău, spuse numaidecât Lucy. N-am de ce să mă
simt mai bine.
— Desigur. Ești doar surprinsă.
— Exact.
Exact. Exact. Chiar era încântată, cu adevărat. Așteptase ani
întregi acest moment. Nu era frumos ca toate să fie aranjate la locul
lor? Lui Lucy îi plăcea ordinea. Îi plăcea să știe că totul era aranjat
cum trebuia.
De vină era doar uimirea. Nimic mai mult. Ca în momentele în care
te întâlneai pe neașteptate cu o prietenă și aproape că nu o mai
recunoșteai. Nu se așteptase la vestea aceasta acum. Aici, la
petrecerea de la țară a familiei Bridgerton. Și acesta era singurul
motiv pentru care totul părea atât de ciudat.
Serios.
 Capitolul 8

În care eroina noastră află un adevăr despre

fratele ei (dar nu-l crede), eroul nostru află un
secret despre domnișoara Watson (dar nu-și face
griji) și amândoi află câte un adevăr despre ei
înșiși (dar nu sunt conștienți de el).
O oră mai târziu, Gregory încă se mai felicita pentru combinația
magistrală de strategie și sincronizare care dusese la ieșirea lui cu
domnișoara Watson. Se simțiseră extraordinar împreună, iar Lord
Fennsworth… ei bine, poate că și Fennsworth se simțise
extraordinar. Însă dacă era cazul, se simțise minunat în compania
surorii lui și nu a minunatei Hermione Watson.
Chiar că victoria era dulce.
După cum promisese, Gregory o scoase la plimbare prin grădinile
de la Aubrey Hall, impresionând prin faptul că își amintise, ca prin
minune, șase denumiri horticole diferite. Chiar și nemțișor, deși aici
era doar meritul lui Lady Lucinda.
În ideea unei recunoașteri a meritelor, atunci când se cuvenea,
celelalte erau: trandafir, margaretă, bujor, zambilă și iarbă. Una
peste alta, i se păru că se descurcă foarte bine. Detaliile nu fuseseră
niciodată punctul lui forte. Și la drept vorbind, totul era doar un joc
până în clipa aceea.
Și domnișoara Watson păru să se entuziasmeze în compania lui.
Poate că nu ofta și nu-și flutura genele, dar vălul dezinteresului
politicos se risipise și el chiar o făcuse să râdă de două ori.
Ea nu-l făcuse să râdă, dar Gregory nu era atât de convins că
încercase măcar și, în plus, el sigur zâmbise. De mai multe ori.
Ceea ce era bine. Serios. Era foarte plăcut să se simtă din nou în
toate mințile. Nu se mai simțea de parcă primise un pumn în plex,
senzație despre care ai fi crezut că trebuia să fie bună pentru o
respirație sănătoasă. Descoperea că îi plăcea foarte tare să respire,
o acțiune care părea să fie dificilă atunci când se uita la spatele
domnișoarei Watson.
Gregory se încruntă, oprindu-se în incursiunea lui solitară până la
lac. Era o reacție foarte stranie. Și cu siguranță îi văzuse spatele în
acea dimineață. Nu o luase înainte ca să miroasă una dintre flori?
Hmmm. Poate că nu. Nu-și amintea prea bine.
— Bună ziua, domnule Bridgerton.
El se întoarse, surprins să o vadă pe Lady Lucinda, stând singură
pe o băncuță de piatră aflată în apropiere. I se păruse dintotdeauna
un loc ciudat pentru a pune o bancă, cu vedere doar spre un pâlc de
copaci. Dar poate că asta era ideea. Să stai cu spatele la casă… și
la numeroșii ei locuitori. Sora lui, Francesca, spusese adesea că,
după ce petreceai o zi sau două cu toată familia Bridgerton, copacii
puteau să fie o companie foarte plăcută.
Lady Lucinda schiță un surâs în semn de salut, și el se miră că nu
prea arăta în apele ei. Ochii îi păreau obosiți, și ea nu se ținea chiar
dreaptă.
„Pare vulnerabilă”, gândi el, pe neașteptate. Trebuia ca fratele ei
să fi venit cu vești neplăcute.
— Pari posomorâtă, spuse el, și se apropie politicos de ea. Pot să
stau lângă tine?
Ea dădu din cap, trimițându-i urma unui surâs. Dar nu era un
zâmbet. Nu chiar.
Se așeză lângă ea.
— Ai reușit să vorbești cu fratele tău?
Ea încuviință din cap.
— Mi-a adus câteva vești din partea familiei. Nimic… important.
Gregory își înclină ușor capul în timp ce o privi. Era limpede că
mințea. Dar el nu insistă. Dacă ar fi vrut să-i povestească, ar fi făcut-
o. Și, pe deasupra, oricum nu era treaba lui.
Totuși, Gregory era curios.
Ea privea în zare, probabil la vreun copac.
— Este foarte plăcut aici.
Era o afirmație ciudat de fadă, venind de la ea.
— Da, spuse el. Lacul este la doar câțiva pași după copaci. Vin
deseori aici când vreau să mă gândesc.
Ea se întoarse brusc.
 — Da?
— De ce ești atât de surprinsă?
— Eu… nu știu. Ridică din umeri. Bănuiesc că nu pari genul.
— Care să gândească?
Ei bine, într-adevăr.
— Bineînțeles că nu, spuse ea, aruncându-i o privire arțăgoasă.
Mă refeream la genul care să aibă nevoie să fugă puțin de lume ca
să facă asta.
— Iartă-mi impertinența, dar nici tu nu pari genul.
Lucy se gândi la spusele lui pentru o clipă.
— Nu sunt.
El chicoti.
— Trebuie să fi purtat o conversație pe cinste cu fratele tău.
Ea clipi surprinsă. Dar nu dezvoltă. Un alt lucru care nu părea să-i
fie tipic.
— La ce ai venit să te gândești aici? întrebă ea.
El dădu să răspundă, dar înainte de a apuca să rostească vreun
cuvânt, ea continuă:
— La Hermione, presupun.
Nu părea să aibă sens să nege.
— Fratele tău este îndrăgostit de ea.
Afirmația păru să o scoată din starea de letargie.
— Richard? Nu fi nebun!
Gregory o privi neîncrezător.
— Nu-mi vine să cred că nu ai remarcat.
— Mie nu-mi vine să cred că tu ai remarcat. Doamne, îl vede ca
pe un frate.
— Se prea poate, dar el nu-i împărtășește sentimentele.
— Domnule Br…
Dar o opri cu o mână ridicată.
— Hai, hai, Lady Lucinda, tind să cred că am văzut mai mulți
nebuni îndrăgostiți decât tine…
Râsul explodă la propriu printre buzele ei.
— Domnule Bridgerton, spuse ea, de îndată ce reuși să
vorbească, am fost în permanență lângă Hermione Watson în ultimii
trei ani. Hermione Watson, adăugă ea, în cazul în care nu ar fi
înțeles ce voia să spună. Crede-mă când îți spun că nimeni pe
lumea asta nu a văzut mai mulți nebuni îndrăgostiți lulea decât mine.
Pentru o clipă, Gregory nu știu cum să răspundă. Avea un punct
de vedere pertinent.
— Richard nu este îndrăgostit de Hermione, spuse ea, și clătină
indiferent din cap.
Apoi pufni. Ca o doamnă, dar totuși… Pufni la el.
— Permite-mi să te contrazic, spuse el, pentru că avea șapte frați
și, cu siguranță, nu știa cum să se retragă dintr-o discuție cu grație.
— Nu se poate să fie îndrăgostit de ea, spuse ea, părând foarte
sigură de spusele ei. Mai este cineva.
— O, chiar așa?
Gregory nici nu se mai obosi să-și facă speranțe deșarte.
— Da, chiar așa. Trăncănește întruna despre o fată pe care a
cunoscut-o printr-un prieten, spuse ea. Cred că era sora cuiva. Nu-
mi amintesc numele ei. Mary, poate.
Mary. Hm… Știa el că Fennsworth nu avea niciun dram de
imaginație.
— Ergo, continuă Lady Lucinda, nu este îndrăgostit de Hermione.
Măcar părea mai în apele ei. Lumea părea un pic mai în echilibru
când Lucy Abernathy urla ca un terier. Aproape că se simțise
destabilizat cât ea privise morocănoasă spre copaci.
— N-ai decât să crezi ce vrei, spuse Gregory cu un oftat prelung.
Dar să ții minte un lucru: fratele tău o să aibă nevoie să-și vindece
rănile din dragoste nu peste mult timp.
— O, chiar așa? îl luă ea peste picior. Pentru că ești atât de
convins de propriul tău succes?
— Pentru că sunt convins de lipsa lui de succes.
— Nici măcar nu-l cunoști.
— Și acum îl aperi? Cu doar câteva clipe în urmă spuneai că nu
este interesat.
— Nu este. Ea își mușcă buza. Dar este fratele meu. Și dacă ar fi
interesat, ar trebui să-l susțin, nu crezi?
Gregory arcui o sprânceană.
— Măi să fie, ce repede schimbi taberele.
Ea păru să-și ceară scuze.
— El este conte. Iar tu… nu ești.
 — O să fii o mamă numai bună pentru înalta societate.
Spatele ei înțepeni.
— Mă tem că nu înțeleg.
— Îți oferi prietena la licitație celui care dă mai mult. O să fii
expertă înainte să ai o fiică.
Lucy sări în picioare, cu ochii scăpărând de furie și indignare.
— Este groaznic ce ai spus. Fericirea lui Hermione a fost
întotdeauna cel mai important lucru pentru mine. Și dacă poate să fie
fericită cu un conte… care se întâmplă să fie fratele meu…
O, genial! Acum va încerca să o combine pe Hermione cu
Fennsworth. Felicitări, Gregory! Sincere felicitări!
— Poate să fie fericită cu mine, spuse el, și se ridică în picioare.
Și era adevărat. O făcuse să râdă de două ori în această
dimineață, chiar dacă ea nu făcuse același lucru pentru el.
— Bineînțeles că poate, spuse Lady Lucinda. Și Doamne, probabil
o să și fie, dacă nu o dai în bară. Oricum, Richard este prea tânăr ca
să se însoare. Are doar 22 de ani.
Gregory o privi curios. Acum părea să îl vadă ca pe cel mai bun
candidat. Totuși, ce punea la cale?
— Și, adăugă ea, dându-și cu nerăbdare pe după ureche o șuviță
de un blond-închis când vântul i-o suflă în față, el nu este îndrăgostit
de ea. Sunt absolut convinsă de asta.
Niciunul dintre ei nu părea să mai aibă ceva de adăugat la asta,
astfel că, de vreme ce erau deja amândoi în picioare, Gregory făcu
semn spre casă.
— Ne întoarcem?
Ea încuviință din cap și o luară din loc într-un ritm liniștit.
— Asta tot nu rezolvă problema cu domnul Edmonds, remarcă
Gregory.
Ea îi aruncă o privire amuzantă.
— Pentru ce a fost asta? întrebă el.
Și ea chiar chicoti. Ei bine, poate nu neapărat un chicotit, dar ea
scoase sunetul acela grațios și nazal pe care îl făceau oamenii când
erau foarte amuzați.
— Un fleac, spuse ea, încă zâmbind. De fapt, sunt destul de
impresionată că nu te-ai prefăcut că nu-ți mai amintești cum îl
cheamă.
 — Și ce dacă îi spuneam domnul Edwards, apoi domnul Ellington,
apoi domnul Edifice și…
Lucy îi aruncă o privire șireată.
— Ai fi pierdut tot respectul meu, te asigur.
— Ce oroare! O, ce oroare, spuse el, și își puse o mână peste
inimă.
Ea îi aruncă o privire peste umăr cu un zâmbet malițios.
— Am ratat la mustață.
Gregory păru să rămână nepăsător.
— Eu trag foarte prost, dar știu să evit un glonț.
Iată o afirmație care îi trezi curiozitatea.
— Nu am cunoscut niciodată un bărbat care să recunoască că
trage prost.
El ridică din umeri.
— Sunt lucruri pe care chiar n-ai cum să le eviți. O să fiu mereu
membrul familiei Bridgerton care poate să fie învins la tir de sora lui.
— Cea despre care mi-ai povestit?
— Toate, recunoscu el.
— Oh!
Ea se încruntă. Trebuia să existe un fel de afirmație prestabilită
pentru o asemenea situație. Ce spuneai când un domn își
mărturisea un punct slab? Lucy nu-și amintea să fi auzit vreodată de
unul, dar sigur, la un moment dat în decursul istoriei, un domn
făcuse asta. Și cineva trebuie să fi dat un răspuns.
Ea clipi, așteptând să-i vină în minte ceva important. Așteptă în
van.
Și apoi…
— Hermione nu poate să danseze.
Îi ieși pur și simplu pe gură, fără să fi avut vreo legătură cu mintea.
Doamne, Dumnezeule, asta trebuia să fie important?
El se opri, întorcându-se spre ea cu o expresie curioasă pe chip.
Sau poate că era mai degrabă uimit. Probabil ambele. Iar el spuse
singurul lucru pe care Lucy își închipuia că îl putea spune cineva
într-o astfel de situație:
— Poftim?
Lucy repetă, cum nu mai putea să-și ia cuvintele înapoi.
 — Nu poate să danseze. Este motivul pentru care nu dansează.
Pentru că nu poate.
Și apoi așteptă să se deschidă la picioarele ei o gaură în care să
sară. Nu ajuta nici faptul că el o privea acum de parcă ar fi fost ușor
țicnită.
Ea reuși să schițeze o umbră de zâmbet, singurul lucru care umplu
momentul imposibil de lung până când el spuse în cele din urmă:
— Trebuie să existe un motiv pentru care îmi spui asta.
Lucy răsuflă agitată. El nu părea supărat… ci mai curând curios.
Iar ea nu intenționase să o insulte pe Hermione. Dar când el îi spuse
că nu putea să tragă, lui Lucy i se păru cumva ciudat de firesc să-i
spună că Hermione nu putea să danseze. Chiar se potriveau. Se
presupunea că bărbații trebuiau să tragă, iar femeile să danseze, și
cele mai bune prietene trebuiau să-și țină închisă gura nesăbuită.
În mod clar, toate cele trei categorii de oameni aveau nevoie de
ceva instruire.
— M-am gândit să te fac să te simți mai bine, spuse Lucy în cele
din urmă. Pentru că nu poți să tragi.
— O, pot să trag, spuse el. Asta este partea ușoară. Pur și simplu,
nu pot să țintesc.
Lucy zâmbi larg. Îi fu imposibil să se abțină.
— Te-aș putea învăța.
El întoarse iute capul.
— O, Doamne! Nu-mi spune că știi să tragi.
Ea se înveseli.
— Chiar foarte bine.
Gregory scutură din cap.
— Asta-mi mai lipsea.
— Este un talent admirabil, protestă ea.
— Sunt sigur, dar am deja patru femei în viața mea care pot fi mai
bune decât mine. Ultimul lucru de care am nevoie este… o, Doamne
din nou, te rog să nu-mi spui că și domnișoara Watson este un țintaș
excelent.
Lucy clipi.
— Să știi că nu sunt sigură.
— Ei bine, atunci mai există încă o speranță.
— Nu este straniu? murmură ea.
 El îi aruncă o privire lipsită de expresie.
— Că am o speranță?
— Nu, că…
Nu o putea spune. Doamne sfinte, i se părea până și ei o prostie.
— Ah, atunci trebuie să ți se pară straniu că nu știi dacă
domnișoara Watson poate să tragă sau nu.
Și iată. El ghici oricum.
— Da, recunoscu ea. Dar din nou, de ce ar trebui să știu? Tirul nu
era inclus în programă la domnișoara Moss.
— Spre marea ușurare a domnilor din lumea întreagă, te asigur. El
îi zâmbi pieziș. Cine te-a învățat?
— Tata, spuse ea, și era straniu pentru că buzele i se
întredeschiseră înainte de a răspunde.
Pentru o clipă, avu impresia că fusese luată prin surprindere de
întrebare, dar nu.
Fusese surprinsă de propriul răspuns.
— Doamne, răspunse el, o terminaseși cu mersul de-a bușilea?
— Nu de mult, spuse Lucy, încă nedumerită de reacția ei
neobișnuită.
Poate doar pentru că nu se gândea des la tatăl ei. Plecase la cei
drepți de atâta vreme încât nu mai erau multe întrebări la care
răposatul conte de Fennsworth să mai fie răspunsul.
— I s-a părut o abilitate importantă, continuă ea. Chiar și pentru
fete. Casa noastră este aproape de coasta Dover și au existat mereu
contrabandiști prin regiunea aceea. Majoritatea erau prietenoși…
toată lumea știa cine sunt, până și magistratul.
— Probabil îi plăcea coniacul franțuzesc, murmură domnul
Bridgerton.
Lucy zâmbi amintindu-și.
— Și tatei. Noi nu cunoșteam toți contrabandiștii. Unii, sunt sigură,
erau foarte periculoși. Și…
Se aplecă spre el. Chiar nu aveai cum să spui așa ceva fără să te
apleci. Unde mai era distracția?
— Și…? o îndemnă el.
Ea coborî vocea:
— Cred că erau spioni.
 — În Dover? Acum zece ani? Fără doar și poate că existau spioni.
Cu toate astea, mă întreb dacă se recomandă înarmarea populației
infantile.
Lucy râse.
— Eram ceva mai în vârstă de atât. Cred că am început când
aveam șapte ani. Richard a continuat lecțiile după ce s-a dus tata.
— Presupun că și el este un trăgător extraordinar.
Ea încuviință cu mâhnire.
— Îmi pare rău.
Își reluară plimbarea spre casă.
— Atunci n-am să-l provoc la un duel, spuse el, oarecum absent.
— Aș prefera să nu.
Gregory se întoarse spre ea cu o expresie care nu putea fi
considerată altfel decât vicleană.
— Vai, Lady Lucinda, cred că tocmai ai declarat afecțiunea pe
care mi-o porți.
Ea rămase cu gura căscată de uimire, de parcă ar fi fost un pește
pe uscat.
— N-am… ce te-ar face să ajungi la o asemenea concluzie?
Și de ce își simți obrajii atât de brusc înfierbântați?
— N-ar putea să fie în veci o partidă corectă, spuse el, părând
remarcabil de relaxat față de lipsurile lui. Deși, sincer, nu știu că
existe în Marea Britanie un bărbat cu care să am o partidă corectă.
Lucy se simțea încă oarecum zăpăcită după uimirea de mai
înainte, dar reuși să spună:
— Sunt sigură că exagerezi.
— Nu, spuse el aproape cu dezinvoltură. Fratele tău mi-ar trage
sigur un glonț în umăr. El se opri, gândindu-se la cele spuse. Asta
dacă nu și-ar pune în gând să-mi trimită unul direct în inimă.
— O, nu fi prostuț!
El ridică din umeri.
— Oricum ar fi, trebuie să fii mai preocupată de binele meu decât
aveai impresia.
— Sunt preocupată de binele tuturor, mormăi ea.
— Da, murmură el, întocmai.
Lucy se trase înapoi.
— De ce asta îmi sună a insultă?
 — Da? Te pot asigura că n-a fost intenția mea.
Ea îl privi cu suspiciune atât de mult timp că, în cele din urmă, el
își ridică mâinile în semn de parce.
— A fost un compliment, îți jur, spuse el.
— Oferit fără mare plăcere.
— Nicidecum!
Gregory aruncă o privire spre ea, evident incapabil să-și înăbușe
un zâmbet.
— Mă iei peste picior.
— Nu, insistă el și apoi, desigur, izbucni în râs. Îmi pare rău. Acum
te iau.
— Ai putea măcar să cauți să fii amabil și să spui că râzi cu mine.
— Aș putea. El zâmbi și ochii lui deveniră de-a dreptul diabolici.
Dar ar fi o minciună.
Aproape că îl lovi în umăr.
— O, ești groaznic!
— Năpasta din viața fraților mei, te asigur.
— Serios? Lucy nu fusese niciodată năpasta din viața cuiva și
chiar i părea foarte atrăgător în clipa asta. Cum așa?
— O, la fel ca întotdeauna. Trebuie să mă așez la casa mea, să
găsesc un scop, să mă ambiționez.
— Să te însori?
— Și asta.
— De aceea ești atât de îndrăgostit de Hermione?
El se opri… doar o fracțiune de secundă. Dar era acolo. Lucy o
simți.
— Nu, spuse el. Era cu totul altceva.
— Bineînțeles, spuse ea repede, simțindu-se prost pentru că
întrebase.
El îi povestise totul cu o seară în urmă… despre iubirea care se
întâmpla pur și simplu, fără să mai ai de ales în vreun fel. Nu o dorea
pe Hermione ca să-i facă pe plac fratelui lui; o dorea pe Hermione
pentru că nu putea să nu o dorească.
Iar ideea o făcu să se simtă doar puțin mai singură.
— Ne-am întors, spuse el, făcând semn spre ușa salonului, la care
ajunseseră fără ca ea să-și fi dat măcar seama.
 — Da, desigur. Ea se uită la ușă, se uită la el, apoi se întrebă de
ce se simțea atât de neplăcut acum că trebuiau să-și ia rămas-bun.
Mulțumesc că mi-ai ținut companie.
— Plăcerea a fost de partea mea.
Lucy făcu un pas spre ușă, apoi se întoarse spre el cu un mic „O!”
Sprâncenele lui se arcuiră în sus.
— S-a întâmplat ceva?
— Nu. Dar trebuie să-mi cer scuze… Te-am cam întors din drum.
Ai spus că-ți place să te duci acolo – spre lac – când ai nevoie să te
gândești. Și nu ai mai ajuns.
El o privi curios și își înclină capul aproape insesizabil într-o parte.
Și ochii lui… o, și-ar fi dorit să descrie ce vedea acolo. Pentru că nu
înțelegea, nu prea înțelegea cum de o făcea să aplece capul în
acord cu al lui, cum de o făcea să-și dorească tocmai ca momentul
să dureze… mai mult… și mai mult… până ajungea să țină o viață
întreagă.
— Nu voiai să rămâi un timp singur? întrebă ea cu blândețe… cu
atât de multă blândețe că aproape vorbi în șoaptă.
Încet, el confirmă din cap.
— Ba da, spuse el, de parcă vorbele îi trecuseră acum prin minte,
de parcă gândul în sine era nou și nu neapărat un lucru la care să se
fi așteptat. Ba da, spuse el din nou, dar acum nu mai vreau.
Ea se uită la el, el se uită la ea. Și gândul i se trezi deodată în
minte…
„Nu știe de ce”.
Nu știa de ce nu mai voia să fie singur.
Iar ea nu știa de ce detaliul acela era important.
 Capitolul 9

În care povestea noastră ia o turnură neașteptată.

Noaptea următoare era balul mascat. Urma să fie o aventură
grandioasă, nu prea grandioasă, desigur… fratele lui Gregory,
Anthony, nu suporta prea multe tulburări ale vieții lui senine de la
țară. Cu toate acestea, urma să fie apogeul evenimentelor
organizate la petrecere. Toți oaspeții vor fi acolo, alături de încă vreo
sută de participanți în plus… unii de la Londra, alții veniți direct de la
reședințele lor din țară. Fiecare dormitor fusese aerisit și pregătit
pentru musafiri și, chiar și așa, un număr important de invitați erau
cazați acasă la vecini sau, pentru vreo câțiva ghinioniști, la hanurile
de prin apropiere.
La început, intenția lui Kate fusese să organizeze o petrecere cu
costume – își dorise să se îmbrace ca Meduza (spre surprinderea
nimănui) –, dar până la urmă, renunțase la idee după ce Anthony o
anunțase că, dacă va continua mai departe cu planurile ei, și el își va
alege propriul costum.
Aparent privirea pe care i-o aruncase fusese de ajuns pentru ca ea
să declare o batere în retragere imediată.
Mai târziu, Kate îi spusese lui Gregory că soțul ei încă nu o iertase
pentru că îl costumase drept Cupidon la balul costumat de la familia
Billington cu un an în urmă.
— Un costum prea angelic? murmurase Gregory.
— Dar pe de altă parte, îi răspunsese ea, acum știu exact cum
arăta când era copil. Chiar foarte dulce.
— Până în clipa asta, spusese Gregory cu o tresărire, nu cred că
am înțeles exact cât de mult te iubește fratele meu.
— Foarte mult. Ea zâmbise și dăduse din cap. Chiar foarte mult.
Și astfel, se ajunsese la un compromis. Fără costume, doar măști.
Situația îi convenea de minune lui Anthony, căci îi permitea să
renunțe cu totul la îndatoririle lui de gazdă dacă voia (cine îi va
observa absența, la urma urmei?), iar Kate se apucă să creeze o
mască cu șerpi precum ai Meduzei, sărind care încotro. (Fără
succes.)
La insistențele lui Kate, Gregory sosi în sala de bal la opt și
jumătate fix, momentul de începere al balului. Ceea ce, desigur,
însemna că singurii invitați prezenți erau el, fratele lui și Kate, dar
mai erau și destui slujitori care roiau prin jurul lor și făceau ca
încăperea să nu pară atât de pustie, iar Anthony se declară încântat
de reuniune.
— Este o petrecere mult mai frumoasă fără lumea care să se
înghesuie în toate părțile, spuse el fericit.
— Când ai început să te opui așa vehement vieții sociale? întrebă
Gregory, apucând un pahar de șampanie de pe o tavă.
— Nu este deloc așa, răspunse Anthony și ridică din umeri. Doar
că mi-am pierdut răbdarea cu prostia de orice fel.
— Nu îmbătrânește bine, confirmă soția lui.
Dacă Anthony se simți ofensat de comentariul ei, nu lăsă să se
vadă.
— Refuz pur și simplu că am de-a face cu idioți, îi spuse lui
Gregory. Fața i se lumină. Îndatoririle sociale mi s-au redus la
jumătate.
— Ce rost mai are să deții un titlu nobiliar dacă nu poți să refuzi
invitații? murmură Gregory ironic.
— Într-adevăr, răsună răspunsul lui Anthony. Într-adevăr.
Gregory se întoarse spre Kate.
— Tu n-ai nimic de zis pe tema asta?
— O, ba am multe de zis, răspunse ea, întinzând gâtul ca să
cerceteze sala de bal pentru detaliile de ultim moment. Eu am mereu
ceva de zis.
— Este adevărat, spuse Anthony. Dar știe când nu poate să
câștige.
Kate se întoarse spre Gregory, chiar dacă vorbele îi fură clar
adresate soțului ei.
— Știu cum să-mi aleg bătăliile.
— Nu-ți bate capul, spuse Anthony. Este doar felul ei de a
recunoaște înfrângerea.
— Și totuși o dă înainte, spuse Kate spre nimeni în mod special,
chiar dacă știe că, până la urmă, tot eu câștig întotdeauna.
 Anthony ridică din umeri și îi trimise fratelui lui un zâmbet larg și
neobișnuit de sfios.
— Are dreptate, firește. Își termină băutura. Dar nu are niciun sens
să te predai fără să te lupți.
Gregory nu putea decât să zâmbească. Încă nu se născuseră doi
nebuni mai îndrăgostiți decât ei. Era înduioșător să te uiți la ei, deși
simți parcă o ușoară urmă de gelozie.
— Cum merge curtatul tău? îl întrebă Kate.
Anthony ciuli urechile.
— Curtezi? repetă el și pe chip i se ivi expresia aceea clasică de
trebuie să mi te supui, eu sunt vicontele. Cine este doamna?
Gregory îi aruncă lui Kate o privire cumplit de gravă. Nu vorbise
despre sentimentele sale cu fratele lui. Nu știa sigur de ce; cu
siguranță, în parte, pentru că nu-l văzuse prea mult pe Anthony în
ultimele zile. Dar mai erau și alte motive. Pur și simplu, nu părea un
lucru pe care să vrei să-l împărtășești cu fratele tău. Mai ales cu unul
care era mai mult un tată decât un frate.
Ca să nu mai vorbim că dacă nu reușea…
Ei bine, nu simțea vreo tragere deosebită de inimă ca familia lui să
știe.
Dar va reuși. De ce se îndoia de sine? Chiar mai devreme, când
domnișoara Watson încă se purta cu el de parcă era o mică pacoste,
fusese sigur de rezultat. Nu avea niciun sens acum – odată cu
evoluția prieteniei lor – să se îndoiască brusc de sine.
După cum era de așteptat, Kate ignoră iritarea lui Gregory.
— Pur și simpli îmi place la nebunie când nu știi ceva, îi spuse
soțului ei. Mai ales când eu știu.
Anthony se întoarse spre Gregory.
— Ești sigur că vrei să te însori cu așa ceva?
— Nu exact cu așa ceva, răspunse Gregory. Totuși, cu ceva
asemănător.
Expresia lui Kate păli oarecum când auzi că fusese numită „ceva”,
dar își reveni numaidecât, întorcându-se spre Anthony și spunând:
— Și-a declarat dragostea pentru… își lăsă una dintre mâini să
fluture ușor prin aer, de parcă ar fi renunțat la o idee prostească. O,
nu contează, nu cred că o să-ți spun.
 Se exprima întrucâtva straniu. Probabil nu avusese de gând să-i
dezvăluie secretul. Gregory nu era sigur ce i se părea mai
satisfăcător… faptul că Kate păstrase secretul lui sau că Anthony
era buimăcit.
— Ia să vedem dacă poți să ghicești, îi spuse Kate lui Anthony cu
un zâmbet viclean. Asta ar trebui să dea un scop serii tale.
Anthony se întoarse spre Gregory cu o privire netulburată.
— Cine este?
Gregory ridică din umeri. Se alia mereu cu Kate când era vorba de
a-i pune bețe în roate fratelui lui.
— Departe de mine gândul de a-ți refuza un scop în seara asta.
Anthony mormăi:
— Puișor arogant, iar Gregory știu că seara începea bine.
Oaspeții începură să se adune și, într-o oră, sala de bal vibra de
zumzetul scăzut al discuțiilor și râsetelor. Toată lumea părea un pic
mai aventuroasă cu o mască pe față și, în curând, ironiile deveniră
mai riscante, glumele mai licențioase.
Și râsul… Era complicat să găsești cuvântul potrivit pentru a-l
descrie, dar era diferit. În aer plutea mai mult decât o veselie. Exista
o doză de entuziasm, de parcă petrecăreții știau cumva că era o
noapte în care să fie îndrăzneți.
Să se dezlănțuie.
Pentru că dimineața, nu va mai ști nimeni.
Una peste alta, lui Gregory îi plăceau nopțile precum aceasta.
Totuși, la nouă și jumătate, deveni tot mai frustrat. Nu era absolut
sigur, dar era aproape sigur că domnișoara Watson nu-și făcuse încă
apariția. Chiar și cu o mască, era aproape imposibil să-și păstreze
identitatea secretă. Părul ei era prea uluitor, prea diafan la lumina
lumânărilor pentru a fi confundată cu oricine altcineva.
Pe de altă parte însă, Lady Lucinda… Nu i-ar fi fost greu să se
piardă în peisaj. Desigur, părul ei avea o nuanță minunată de un
blond ca mierea, dar nu era nimic neașteptat sau unic. Probabil
jumătate din doamnele de prin lumea bună aveau părul de culoarea
aceea.
El aruncă o privire prin sala de bal. Bine, nu chiar jumătate. Și
poate nici măcar un sfert. Dar nu era precum părul ca lumina razelor
de lună pe care îl avea prietena ei.
 Se încruntă. Domnișoara Watson chiar ar fi trebuit să fi coborât
până acum. Ca invitată la petrecere de la bun început, nu trebuia să
înfrunte drumuri noroioase, cai șchiopi sau chiar șirul nesfârșit de
trăsuri care așteptau în față pentru a-i lăsa pe oaspeți. Și, chiar dacă
Gregory se îndoia că ea și-ar fi dorit să sosească atât de devreme
ca el, sigur nu avea cum să ajungă cu o oră mai târziu.
Dacă nu pentru altceva, Lady Lucinda nu ar fi tolerat un asemenea
lucru. Fără îndoială, ea era genul celor nespus de punctuali.
Într-un sens bun.
Spre deosebire de cei punctuali într-un sens nesuferit și sâcâitor.
Zâmbi în sinea lui. Ea nu era așa.
Lady Lucinda semăna mai degrabă cu Kate, sau cel puțin așa va
fi, de îndată ce va fi ce va mai înainta puțin în vârstă. Inteligentă,
practică, ușor vicleană.
La drept vorbind, chiar foarte hazlie. Chiar era o fată pe cinste
Lady Lucinda.
Dar nici pe ea nu o zărea printre oaspeți. Sau cel puțin nu credea
să o vadă. Nu avea cum să fie foarte sigur. Într-adevăr, vedea mai
multe doamne care aveau cam aceeași nuanță de păr, dar niciuna
nu părea să fie ea. Una dintre ele nu se mișca așa cum trebuia…
prea stângace, poate chiar ușor greoi. Iar o alta nu avea înălțimea
potrivită. Era pe aproape, probabil îi lipseau doar câțiva centimetri.
Dar el putea să-și dea seama.
Nu era ea.
Probabil că era și ea pe unde zăbovea domnișoara Watson. Lucru
care i se păru oarecum liniștitor. Domnișoara Watson nu avea cum
să intre în belele dacă Lady Lucinda era prin preajmă.
Stomacul lui începu să scoată sunete înfometate, și Gregory
decise să renunțe la căutarea pentru moment și să se ducă să caute
ceva de mâncare. Ca întotdeauna, Kate propusese o selecție
copioasă de mâncare cu care oaspeții ei să se delecteze în timpul
serii. El se duse direct la platoul cu sandvișuri… semănau cu cele
servite în noaptea sosirii lui, care îi plăcuseră foarte tare. Puteai să
mănânci zece dintr-odată.
Hmmm. Văzu castravete… risipeai degeaba pâinea, dacă îl
întrebai pe el. Brânză… nu, nu era ce căuta. Poate…
— Domnule Bridgerton?
 Lady Lucinda. I-ar fi recunoscut vocea oriunde.
El se întoarse. Iată că era acolo. Gregory se felicită în gând.
Avusese dreptate în privința celorlalte blonde mascate cu părul ca
mierea. Sigur nu o întâlnise încă astă-seară.
Ochii ei se făcură mari, iar el își dădu seama că masca ei,
acoperită cu pâslă albastră ca de ardezie, avea exact culoarea
ochilor ei. Se întrebă dacă domnișoara Watson făcuse rost de una
asemănătoare, dar pe verde.
— Tu ești, nu-i așa?
— Cum de ai știut? i-o întoarse el.
Ea clipi.
— Nu știu. Pur și simplu. Apoi buzele ei se întredeschiseră… atât
cât să dezvăluie un licăr din dinții albi și strălucitori, apoi spuse: Sunt
Lucy. Lady Lucinda.
— Știu, murmură el, cu ochii încă ațintiți spre gura ei.
Care era povestea cu măștile? Parcă făceau ca, odată partea de
sus acoperită, partea de jos să devină mai interesantă.
Aproape fascinantă.
Cum de nu observase felul în care buzele ei se arcuiau ușor în sus
la colțuri? Sau pistruii de pe nasul ei. Erau șapte. Exact șapte, toți în
formă ovală, cu excepția ultimului, care arăta mai degrabă ca
Irlanda.
— Îți era foame? întrebă ea.
El clipi surprins, obligându-și ochii să revină spre ai ei.
Ea îi făcu semn spre sandvișuri.
— Cele cu șuncă sunt foarte bune. La fel și cele cu castravete. În
mod normal, nu prea îmi plac sandvișurile cu castravete – nu par să-
ți astâmpere niciodată foamea, chiar dacă îmi place că sunt crocante
–, dar acestea sunt unse un pic de smântână în loc de unt. A fost o
surpriză foarte plăcută.
Ea făcu o pauză și se uită la el, apoi înclină capul într-o parte câtă
vreme așteptă răspunsul lui.
Iar el zâmbi. Nu se putu abține. Era ceva atât de neobișnuit de
amuzant la ea când tot sporovăia despre mâncare.
El întinse mâna și puse pe farfurie un sandviș cu castravete.
— Cu asemenea recomandare, spuse el, cum aș putea să refuz?
— Ei bine, și șunca este bună, dacă nu-ți place cel cu castravete.
 Din nou, atât de tipic pentru ea. Să-și dorească să vadă pe toată
lumea fericită. „Încearcă asta. Și dacă nu-ți place, încearcă asta sau
asta, sau asta, sau asta. Și dacă nu iese și nu iese, ia-l pe al meu”.
Desigur, nu o spusese niciodată, dar cumva el știa că așa ar fi
făcut.
Ea coborî privirea spre platoul de pe masă.
— Chiar mi-ar fi plăcut să nu fie toate amestecate.
Gregory o privi întrebător.
— Poftim?
— Ei bine, spuse ea… acel ei bine specific care anticipa o
explicație lungă și din toată inima. Nu crezi că ar fi avut mai mult
sens să separe diferitele tipuri de sandvișuri? Să pună fiecare
sortiment pe propriul platou mai mic? Astfel, dacă descoperi unul
care îți place, știi exact de unde să mai iei unul. Sau – și acum
deveni cu atât mai animată, de parcă ataca o problemă de mare
importanță socială – să vezi dacă au mai rămas. Gândește-te numai.
Făcu semn cu mâna spre platou. Se poate să nu mai fi rămas nici
măcar un sandviș cu șuncă pe tot platoul. Și nici nu poți să stai să le
verifici pe toate ca să vezi ce și cum. Ar fi foarte nepoliticos.
El o privi gânditor, apoi spuse:
— Îți place ca lucrurile să fie ordonate, nu-i așa?
— O, da, spuse ea cu aplomb. Chiar da.
Gregory se gândi la stilul lui haotic și dezorganizat. Își arunca
pantofii în garderobă, își lăsa invitații împrăștiate… Cu un an înainte,
îl lăsase pe cel care îi era valet și secretar să plece o săptămână ca
să se ducă să-și vadă tatăl bolnav. Când bietul om se întorsese,
doar haosul de pe biroul lui Gregory aproape că îl făcuse să-și iasă
din minți.
Gregory se uită la expresia serioasă de pe chipul lui Lady Lucinda
și chicoti. Probabil că putea să o înnebunească și pe ea în mai puțin
de o săptămână.
— Îți place sandvișul? întrebă ea, după ce el luă o înghițitură. Cu
castravete?
— Foarte interesant, murmură el.
— Mă întreb, oare mâncarea trebuie să fie fascinantă?
El termină sandvișul.
— Nu sunt sigur.
 Lucy dădu din cap absentă, apoi spuse:
— Șunca este tare bună.
O tăcere prietenoasă se așternu între ei cât se uitară prin
încăpere. Muzicienii cântau un vals vioi, iar fustele doamnelor se
ondulau ca niște clopote de mătase când doamnele făceau piruete și
se tot răsuceau. Era imposibil să urmărești scena și să nu simți de
parcă însăși noaptea ar fi fost trezită la viață, fremătând de energie,
și așteptând să dea lovitura.
Ceva se va întâmpla în noaptea aceea. Gregory era sigur de asta.
Viața cuiva se va schimba.
Dacă avea noroc, urma să se schimbe chiar viața lui.
Începu să simtă furnicături în mâini. Și în picioare. Avu nevoie de
toată puterea de care era în stare ca să stea locului. Voia să se
miște, voia să facă ceva. Voia să-și pună viața în mișcare, să întindă
mâna și să-și transforme visurile în realitate.
Voia să se miște. Nu putea să rămână încremenit pe loc. El…
— Ți-ar plăcea să dansezi?
Nu avusese de gând să întrebe. Dar se întorsese, și Lucy era
chiar lângă el, iar cuvintele veniră parcă de la sine.
Ochii ei se luminară. Chiar și cu masca, Gregory își dădu seama
că era încântată.
— Da, spuse ea, aproape oftând când adăugă: îmi place să
dansez.
El o luă de mână și o conduse spre ringul de dans. Valsul era în
plină desfășurare și se acomodară repede cu ritmul muzicii. Parcă îi
făcea să plutească, îi transforma într-o singură ființă. Gregory nu
trebuia decât să apese o mână pe talia ei pentru ca ea să se miște.
Era exact așa cum și bănuise. Se învârtiră, se răsuciră, aerul le
alunecă atât de repede pe chipuri încât începură pur și simplu să
râdă.
Era perfect. Îi lăsa cu sufletul la gură. Parcă muzica li se strecura
pe sub piele și le îndruma fiecare mișcare.
Și apoi, totul se încheie.
Atât de repede. Mult prea repede. Muzica se opri și, pentru o clipă,
rămaseră pur și simplu nemișcați, unul în brațele celuilalt, încă
învăluiți în amintirea muzicii.
— O, a fost minunat, spuse Lady Lucinda și ochii ei străluciră.
 Gregory îi dădu drumul și făcu o plecăciune.
— Dansezi superb, Lady Lucinda. Știam că așa o să fie.
— Mulțumesc… Ochii ei îi întâlniră pe ai lui. Da?
— Eu… De ce spusese asta? Nu voise să spună asta. Ești foarte
grațioasă, spuse el în cele din urmă și o conduse spre marginea sălii
de bal.
De fapt, cu mult mai grațioasă decât domnișoara Watson, deși nu
era un lucru care să aibă sens, date fiind cele spuse de Lucy despre
veleitățile pe care le avea prietena ei la dans.
— Se vede în felul în care te plimbi, adăugă el, căci ea părea să
aștepte o explicație mai în detaliu.
Și ar fi trebuit să fie în regulă, din moment ce el nu era pe cale să
cerceteze mai mult ideea.
— O.
Și buzele ei i se mișcă. Doar un pic. Dar de ajuns. Și Gregory fu
străfulgerat de imagine… ea părea fericită. Iar el își dădu seama că
majoritatea oamenilor nu păreau așa. Păreau amuzați, distrați sau
mulțumiți.
Lady Lucinda părea fericită.
Lui îi plăcea foarte mult asta.
— Mă întreb unde este Hermione, spuse ea, privind în stânga și-n
dreapta.
— Nu a venit odată cu tine? întrebă Gregory surprins.
— Ba da. Dar apoi l-am văzut pe Richard. Și el a invitat-o la dans.
Nu, adăugă ea cu un accent apăsat, pentru că este îndrăgostit de
ea. A fost pur și simplu politicos. Este ceea ce faci pentru prietenele
surorii tale.
— Eu am patru surori, îi aminti el. Știu. Dar apoi își aminti.
Credeam că domnișoara Watson nu dansează.
— Nu. Dar Richard nu știe asta. Nimeni nu știe. În afară de mine.
Și de tine. Ea îl privi cu oarecare urgență. Te rog să nu spui nimănui.
Te implor. Hermione ar fi îngrozită.
— Buzele îmi sunt pecetluite, îi promise el.
— Îmi închipui că s-au dus să-și ia ceva de băut, spuse Lucy,
aplecându-se ușor într-o parte, în timp ce căută să arunce o privire
spre masa cu limonadă. Hermione spunea că îi este foarte cald.
Este scuza ei preferată. Merge aproape de fiecare dată când o invită
cineva la dans.
— Eu nu-i văd, spuse Gregory și privi în aceeași direcție ca ea.
— Nu, nici n-ai avea cum. Se întoarse din nou cu fața spre el și
dădu ușor din cap. Nu știu de ce mă uitam acolo. Asta a fost acum
ceva timp.
— Mai mult timp decât ai nevoie ca să bei ceva?
Ea chicoti.
— Nu, la Hermione un pahar de limonadă poate să țină și o seară
întreagă atunci când este nevoie. Dar cred că Richard trebuie să-și fi
pierdut răbdarea.
Gregory credea că fratele ei și-ar fi tăiat mâna dreaptă doar ca să
aibă șansa de a o privi pe domnișoara Watson când se prefăcea a
bea limonadă, dar nu avea niciun rost să încerce că o convingă pe
Lucy de asta.
— Cred că au hotărât să facă o plimbare, spuse Lucy, foarte
evident nepăsătoare.
Dar Gregory fu încercat imediat de o neliniște.
— Afară?
Ea ridică din umeri.
— Presupun. În sala de bal sigur nu sunt. Hermione n-are cum să
se ascundă într-o mulțime. Știi tu, părul o dă de gol.
— Dar crezi că este înțelept să fie singuri? insistă Gregory.
Lady Lucinda îl privi de parcă nu ar fi putut să priceapă pe deplin
urgența din vocea lui.
— Nu prea au cum să fie singuri, spuse ea. Afară sunt cel puțin
vreo douăzeci de oameni. Am aruncat o privire pe uși.
Gregory se chinui să rămână perfect nemișcat cât se gândi ce să
facă. Era clar că trebuia să o găsească pe domnișoara Watson, cât
de repede, înainte să fie supusă vreunui curs implacabil al destinului.
Implacabil.
Dumnezeule!
Viețile oamenilor se puteau schimba într-o clipită. Dacă
domnișoara Watson chiar plecase cu fratele lui Lucy… Dacă cineva
îi prindea…
O căldură ciudată începu să se descătușeze înăuntrul lui, o
senzație furioasă, geloasă și absolut neplăcută. Domnișoara Watson
putea să fie în pericol… sau nu. Poate că aprecia avansurile lui
Fennsworth…
Nu. Nu, nu avea cum. Se strădui din răsputeri să creadă ce
gândea. Domnișoara Watson credea că este îndrăgostită de acel
domn ridicol Edmonds, indiferent cine ar fi fost el. Nu avea cum să
aprecieze avansurile venite de la Gregory sau de la Lord
Fennsworth.
Dar oare fratele Lucy profitase de o ocazie pe care el o ratase? Îl
rodea, ghemuită în pieptul lui ca o ghiulea fierbinte – această
senzație, această emoție, această stare afurisită… îngrozitoare…
enervantă…
— Domnule Bridgerton?
Urâcioasă. Cu siguranță, o senzație urâcioasă.
— Domnule Bridgerton, s-a întâmplat ceva?
El întoarse ușor capul spre Lady Lucinda, dar chiar și așa, avu
nevoie de câteva secunde ca să se poată concentra pe trăsăturile ei.
Ochii îi erau neliniștiți, gura îi era strânsă într-o linie îngrijorată.
— Nu arăți prea bine, spuse ea.
— Sunt bine, confirmă el.
— Dar…
— Bine, aproape că se răsti el.
Ea se trase înapoi.
— Bineînțeles.
Cum de reușise Fennsworth? Cum de o scosese pe domnișoara
Watson singură afară? El era încă un mucos, pentru numele lui
Dumnezeu, abia plecat de pe băncile universității și nu venise
niciodată la Londra. Iar Gregory era… ei bine, mai experimentat
decât atât.
Ar fi trebuit să fie mai atent.
Nu ar fi trebuit să permită niciodată un asemenea lucru.
— Cred că mă duc să o caut pe Hermione, spuse Lucy și dădu să
se îndepărteze. Văd că ai prefera să fii singur.
— Nu, răbufni el, cu ceva mai multă forță decât o impuneau
bunele maniere. O să te însoțesc. O căutăm împreună.
— Crezi că este înțelept?
— De ce să nu fie înțelept?
 — Nu știu. Ea se opri, îl privi cu ochii mari, fără a clipi, și spuse în
cele din urmă: Pur și simplu nu cred să fie. Chiar tu ai pus la îndoială
adineauri înțelepciunea deciziei lui Richard și Hermione de a pleca
împreună.
— Sigur n-ai cum să cauți prin toată casa de una singură.
— Bineînțeles că nu, spuse ea, de parcă ar fi fost un nătâng
pentru simplul fapt că o menționase. Voiam să mă duc să dau de
Lady Bridgerton.
Kate? Doamne ferește!
— Nu face asta, spuse el la repezeală.
Și poate și cu o urmă de dispreț, chiar dacă nu aceasta îi fusese
intenția.
Dar remarca lui o înfurie vizibil pentru că vocea îi răsună încordat
atunci când întrebă:
— Și de ce nu, mă rog?
El se aplecă și vorbi pe un ton scăzut și neliniștit.
— Dacă Kate îi găsește în vreo situație necuviincioasă, o să fie
căsătoriți în mai puțin de două săptămâni. Ascultă-mă pe mine.
— Nu fi absurd! Bineînțeles că o să-i găsească exact cum se cade
să-i găsească, rosti ea printre dinți, și îl luă cu totul prin surprindere
pentru că nu se gândise că putea să-și susțină cauza cu o
asemenea înverșunare. Hermione nu s-ar purta niciodată nepotrivit,
continuă ea furioasă, și nici Richard n-ar face una ca asta. El este
fratele meu. Fratele meu.
— O iubește, spuse Gregory simplu.
— Nu. Nu., o… iubește. Doamne, părea că mai are puțin și
explodează. Și chiar dacă ar iubi-o, continuă ea caustic, ceea ce nu
este cazul, el nu ar dezonora-o niciodată. Niciodată. Nu ar face asta.
Nu ar vrea…
— Ce nu ar vrea?
Ea înghiți în sec.
— Nu mi-ar face mie una ca asta.
Lui Gregory nu-i venea să creadă cât este de naivă.
— Nu se gândește la tine, Lady Lucinda. De fapt, cred că putem
să spunem cu certitudine că nu i-ai trecut prin minte nici măcar o
dată.
— Este oribil ce spui.
 Gregory ridică din umeri.
— El este un bărbat îndrăgostit. Prin urmare, este un om
insensibil.
— O, deci aș a funcționează lucrurile? ripostă ea. Asta te face și
pe tine insensibil?
— Nu, spuse el încordat și își dădu seama că era purul adevăr.
Se obișnuise deja cu înflăcărarea aceasta ciudată. Își regăsise
echilibrul interior. Și ca gentleman cu o experiență considerabil mai
mare, îi era mai ușor decât lui Fennsworth să rămână în firea lui…
iar domnișoara Watson nu era problema din poveste.
Lady Lucinda îi aruncă o privire de o nerăbdare disprețuitoare.
— Richard nu este îndrăgostit de ea. Nici nu mai știu cum să-ți
explic asta.
— Te înșeli, rosti el categoric.
Se uitase la Fennsworth două zile neîntrerupte. Remarcase cum o
urmărea pe domnișoara Watson. Cum râdea la glumele ei. Cum îi
aducea ceva rece de băut.
Cum îi culegea o floare sălbatică și i-o aranja pe după ureche.
Dacă asta nu era dragoste, atunci Richard Abernathy era cel mai
atent, grijuliu și altruist frate mai mare din istoria umanității.
Și ca frate mai mare el însuși – unul care fusese adesea constrâns
să-și ofere servicii de dansator prietenilor surorilor lui – Gregory
putea afirma cu toată certitudinea că nu exista frate mai mare
înzestrat cu asemenea atenție și devotament.
Desigur, îți iubeai sora, dar nu-ți sacrificai fiecare minut din viață
de dragul celei mai bune prietene a ei, fără să te aștepți la un fel de
răsplată.
Cu excepția cazului în care în ecuație intervenea o jalnică iubire
neîmpărtășită.
— Nu mă înșel, spuse Lady Lucinda, părând foarte tentată să-și
încrucișeze brațele. Și mă duc după Lady Bridgerton.
Gregory îi prinse încheietura în mâna lui.
— Ar fi o greșeală de proporții colosale.
Ea se smuci, dar el nu-i dădu drumul.
— Nu mă lua de sus, șuieră ea.
— Nu te iau. Îți explic.
Ea rămase cu gura căscată de uimire. La propriu și la figurat.
 Gregory s-ar fi delectat teribil cu priveliștea, dacă nu ar fi fost atât
de furios pe toate lucrurile din lume în clipa aceea.
— Ești un nesuferit, spuse ea, de îndată ce își reveni.
El ridică din umeri.
— Din când în când.
— Și ai vedenii.
— Bravo, Lady Lucinda! Provenind dintr-o familie cu opt copii,
Gregory nu avea cum să nu admire o glumă sau o replică bine
servită. Dar probabil ți-aș admira și mai mult calitățile discursive
dacă nu aș încerca să te împiedic să faci ceva de o stupiditate
monumentală.
Ea îl privi cu ochii îngustați și spuse:
— Nu mai vreau să vorbesc cu tine.
— Niciodată?
— O chem pe Lady Bridgerton, anunță ea.
— Mă chemi? Cu ce ocazie?
Era ultima voce din lume pe care ar fi voit să o audă Gregory.
El se întoarse. Kate stătea în fața amândurora, privind întreaga
scenă cu o sprânceană arcuită.
Nimeni nu spuse nimic.
Kate aruncă o privire ascuțită spre mâna lui Gregory, prinsă încă
pe încheietura lui Lady Lucinda. El o eliberă și făcu repede un pas
înapoi.
— Ar trebui să știu ceva nu știu? întrebă Kate, iar vocea ei răsună
cu accentul acela care era o combinație de o perfecțiune
îngrozitoare între un inchizitor cultivat și o autoritate morală.
Gregory își aminti că cumnata lui putea să fie o prezență
formidabilă atunci când alegea ea să fie.
Lady Lucinda… firește… vorbi imediat.
— Domnul Bridgerton pare să simtă că Hermione ar putea să fie în
pericol.
Atitudinea lui Kate se schimbă într-o clipită.
— În pericol? Aici?
— Nu, mormăi Gregory, deși ceea ce voia să spună cu adevărat
era: „O să te ucid cu mâna mea”.
Pe Lady Lucinda, ca să nu existe dubii.
 — Nu am mai văzut-o de ceva timp, continuă afurisita. Am ajuns
împreună, dar asta se întâmpla acum aproape o oră.
Kate aruncă o privire în jur și se opri, în cele din urmă, pe ușile
care duceau afară.
— Nu se poate să fie în grădină? Cei mai mulți musafiri s-au mutat
afară.
Lady Lucinda clătină din cap.
— Nu am văzut-o. M-am uitat.
Gregory nu spuse nimic. Era ca și cum ar fi privit cum lumea să
năruie în fața ochilor lui. Și, într-adevăr, ce să mai spună ca să o
oprească?
— Deci nu sunt afară? spuse Kate.
— N-am crezut să fie ceva în neregulă, spuse Lady Lucinda,
destul de ceremonioasă. Dar domnul Bridgerton a început să se
îngrijoreze pe dată.
— Da? Capul lui Kate se întoarse brusc spre el. Chiar așa? De
ce?
— Putem să vorbim despre asta altă dată? mârâi Gregory.
Kate nu îl luă în seamă și reveni spre Lucy.
— De ce și-a făcut griji?
Lucy înghiți în sec. Și apoi, șopti:
— Cred că poate să fie cu fratele meu.
Kate se albi la față.
— Asta nu este bine.
— Richard nu ar face niciodată ceva nelalocul lui, insistă Lucy. Îți
jur.
— Este îndrăgostit de ea, spuse Kate.
Gregory nu spuse nimic. Răzbunarea nu fusese niciodată mai
dulce.
Lucy își plimbă privirea de la Kate la Gregory, aproape cu o
expresie de panică.
— Nu, șopti ea. Nu, te înșeli.
— Nu mă înșel, spuse Kate cu o voce serioasă. Iar noi trebuie să-i
găsim. Repede.
Ea se întoarse și se îndreptă imediat spre ușă. Gregory o luă pe
urmele ei, picioarele lui lungi permițându-i să țină pasul cu ușurință.
Lady Lucinda păru să înmărmurească pentru o secundă și apoi,
sărind iute în acțiune, se repezi în urma lor.
— El nu ar face niciodată ceva împotriva voinței lui Hermione,
spuse ea agitată. Îți promit.
Kate se opri. Se întoarse. Se uită la Lucy, cu o expresie sinceră pe
chip și poate puțin ușor întristată, de parcă și-ar fi dat seama că
femeia mai tânără își pierdea, în acel moment, puțin din inocență și
că ea, Kate, regreta să fie cea care îi dădea lovitura.
— Se prea poate să nici nu fie nevoie, rosti Kate încet.
„Să o forțeze să facă ceva”. Kate nu o spuse, dar cuvintele parcă
rămaseră oricum suspendate în aer.
— S-ar putea să nu fie nevoie… Ce vrei să…
Gregory sesiză clipa în care ea își dădu seama. Ochii ei, mereu
atât de schimbători, nu fuseseră niciodată mai cenușii.
Îndurerați.
— Trebuie să-i găsim, șopti Lucy.
Kate dădu din cap și cei trei ieșiră discret din încăpere.
 Capitolul 10

În care dragostea este triumfătoare… dar nu

pentru eroul și eroina noastră.
Lucy îi urmă pe Lady Bridgerton și pe Gregory pe coridor,
încercând să potolească neliniștea pe care o simțea învolburându-se
înăuntrul ei. Simțea o senzație ciudată în pântec și nu răsufla prea
bine.
Și mintea chiar nu voia să se limpezească cu niciun chip. Trebuia
să se concentreze pe problema în discuție. Știa că trebuia să-și dea
toată silința să caute, dar se simțea de parcă o parte din mintea ei se
tot trăgea deoparte… amețită, speriată și incapabilă să scape de o
cumplită presimțire.
Ceea ce ea nu înțelegea. Nu voia ca Hermione să se mărite cu
fratele ei? Nu-i spusese adineauri domnului Bridgerton că uniunea
dintre ei, deși de necrezut, ar fi fost minunată? Hermione ar fi fost
sora ei de drept, nu doar în simțire, iar Lucy nu-și putea închipui
ceva mai potrivit. Dar totuși, se simțea…
Agitată.
Și, pe deasupra, ușor supărată.
Și vinovată. Desigur. Pentru că ce drept avea să fie furioasă?
— Ar trebui să căutăm separat, propuse domnul Bridgerton, după
ce cotiră de mai multe ori și sunetele balului mascat rămaseră
undeva în depărtare.
Își smulse masca de pe chip, iar cele două doamne îi urmară
exemplul, lăsându-le pe toate pe o măsuță cu o lampă mică, așezată
într-un ungher retras de pe coridor.
Lady Bridgerton clătină din cap.
— Nu putem. Cu siguranță tu nu-i poți găsi de unul singur, îi spuse
ea. Nici nu vreau să mă gândesc la urmări dacă domnișoara Watson
ar fi descoperită singură cu doi domni neînsurați.
Ca să nu mai vorbim de reacția lui, se gândi Lucy. Domnul
Bridgerton îi dădea impresia unui bărbat echilibrat; nu era sigură că
putea să-i descopere singuri pe cei doi fără să se apuce să
povestească despre onoare și apărarea virtuții, ceea ce ducea
mereu la dezastru. Mereu. Deși dată fiind profunzimea sentimentelor
lui pentru Hermione, se putea ca în reacția lui să fie mai puțin vorba
despre onoare și virtute și mai mult despre o furie geloasă.
Și mai rău, în timp ce domnului Bridgerton îi lipsea talentul de a
trage un glonț la țintă, Lucy nu avea nicio îndoială că reușea să
înnegrească ochii cu o viteză letală.
— Iar ea nu poate să rămână singură, continuă Lady Bridgerton,
făcând un gest în direcția lui Lucy. Este întuneric. Și pustiu. Domnii
poartă măști, pentru numele lui Dumnezeu. Lucrul ăsta slăbește
conștiința.
— Și nici nu aș ști unde să mă uit, adăugă Lucy.
Era o casă mare. Era acolo de aproape o săptămână, dar se
îndoia să fi văzut măcar jumătate din tot spațiul.
— O să rămâneam împreună, spuse ferm Lady Bridgerton.
Domnul Bridgerton păru că vrea să se împotrivească, dar își
păstră cumpătul și, în schimb, spuse apăsat:
— Bine. Atunci să nu mai pierdem vremea.
El plecă în grabă, picioarele lui lungi impunând un ritm cu care
niciuna dintre cele două femei nu avea cum să țină pasul.
Deschise larg ușile și le lăsă crăpate în urma lui, prea hotărât să
ajungă în camera de alături ca să mai lase lucrurile așa cum le
găsise. Lucy îl urmă cu pași grăbiți, verificând camerele aflate de
cealaltă parte a coridorului. Lady Bridgerton era chiar înaintea lor,
făcând același lucru.
— O! Lucy sări înapoi și trânti tare o ușă.
— I-ai găsit? întrebă domnul Bridgerton.
Atât el, cât și Lady Bridgerton veniră într-o clipită lângă ea.
— Nu, spuse Lucy, roșind înfiorător. Înghiți în sec. Era altcineva.
Lady Bridgerton gemu.
— Doamne, Dumnezeule. Te rog, spune-mi că nu era o doamnă
nemăritată.
Lucy întredeschise gura, dar trecură câteva secunde înainte să
spună:
— Nu știu. Aveau măști, îți dai seama.
— Purtau măști? întrebă Lady Bridgerton. Atunci sunt căsătoriți. Și
nu unul cu altul.
 Lucy își dori cu disperare să întrebe cum de ajunsese la acea
concluzie, dar nu reuși să o facă și, în plus, domnul Bridgerton îi
distrase atenția când îi tăie calea și deschise brusc ușa. Un țipăt de
femeie străfulgeră aerul nopții, urmat de o voce furioasă de bărbat,
care rosti cuvinte pe care Lucy nu ar fi îndrăznit să le repete.
— Îmi pare rău, mormăi domnul Bridgerton. Continuați. Închise
ușa. Morley, anunță el, și soția lui Winstead.
— O, spuse Lady Bridgerton, cu buzele întredeschise de uluire.
Habar n-aveam.
— Ar trebui să facem ceva? întrebă Lucy.
Doamne ferește, erau oameni care comiteau un adulter la doar trei
metri distanță de ea.
— Este problema lui Winstead, spuse neîndurător domnul
Bridgerton. Noi avem problemele noastre de rezolvat.
Picioarele lui Lucy parcă prinseră rădăcini, în timp ce el o luă iar
din loc, înaintând valvârtej pe coridor. Lady Bridgerton se uită lung
spre ușă, părând de parcă și-ar fi dorit foarte tare să o deschidă și să
arunce o privire înăuntru, dar în cele din urmă, oftă și o luă pe
urmele cumnatului ei.
Lucy doar privi lung ușă, încercând să-și dea seama ce anume îi
frământa mintea. Cuplul de pe masă – de pe masă, pentru numele
lui Dumnezeu – fusese un șoc, dar altceva o deranja. Ceva în scena
aceea nu era chiar în regulă. Ieșit din comun. Scos din context.
Sau poate ceva îi trezi o amintire.
Ce anume?
— Vii? o strigă Lady Bridgerton.
— Da, răspunse Lucy. Și apoi, profită de inocența și de tinerețea ei
pentru a adăuga: Știi, șocul. Am nevoie doar de o clipă.
Lady Bridgerton îi aruncă o privire înțelegătoare și dădu din cap,
dar ea își continuă căutările, inspectând camerele de pe partea
stângă a coridorului.
Ce văzuse? Desigur, un bărbat și o femeie, precum și masa mai
sus menționată. Două scaune roz. Un divan cu dungi. Și o măsuță
cu o vază de flori…
Flori.
Asta era.
Știa unde să-i găsească.
 Dacă se înșela și toți ceilalți aveau dreptate, iar fratele ei era cu
adevărat îndrăgostit de Hermione, exista un singur loc unde să o fi
dus ca să caute să o convingă să-i întoarcă sentimentele.
Oranjeria. Se afla în partea opusă a casei, departe de sala de bal.
Și nu era doar plină cu portocali, ci și cu flori. Plante tropicale
superbe pentru care lordul Bridgerton trebuia să fi plătit o avere.
Orhidee elegante. Trandafiri rari. Chiar simple flori sălbatice, aduse
și replantate cu grijă și devotament.
Nu exista niciun loc care să fie mai romantic sub razele lunii și în
care fratele ei să se simtă mai în largul lui. El iubea florile. Îi
plăcuseră dintotdeauna și avea o memorie uluitoare când venea
vorba de a le reține numele, cele științifice și cele comune.
Întotdeauna culegea câte ceva, emițând câte o frântură de
informație… aceasta se deschidea doar în lumina lunii, aceea era
înrudită cu o plantă asemănătoare adusă din Asia. Comentariile lui i
se păruseră întotdeauna lui Lucy oarecum plictisitoare, dar își dădea
seama cum ele putea părea romantice, dacă nu ți le spunea propriul
frate.
Aruncă o privire pe coridor. Cei doi Bridgerton se opriseră ca să
schimbe câteva cuvinte, iar Lucy își dădea seama din posturile lor că
discuția era intensă.
Nu era mai bine dacă îi găsea ea? Fără a fi însoțită de niciun
Bridgerton?
Dacă îi găsea Lucy, putea să-i pună în gardă și să evite dezastrul.
Dacă Hermione voia să se mărite cu fratele ei… ei bine, trebuia să
fie alegerea ei, nu ceva ce trebuia să facă pentru că fusese luată
prin surprindere.
Lucy știa cum să ajungă la oranjerie. Putea să fie acolo în câteva
minute.
Făcu un pas prudent înapoi spre sala de bal. Nici Gregory, nici
Lady Bridgerton nu dădură semne că ar fi observat.
Ea se hotărî.
Șase pași făcuți în liniște, se trase cu grijă mai în colț. Și apoi, cu o
ultimă privire rapidă aruncată spre coridor, se făcu nevăzută.
Și o luă la fugă.
Își ridică fustele și fugi ca vântul și ca gândul, sau măcar atât cât
putu de repede, în rochia ei grea de catifea. Nu avea nici cea mai
vagă cât timp va trece până ce familia Bridgerton să-i observe
absența și, chiar dacă nu aveau de unde să știe încotro se îndrepta,
Lucinda nu avea nicio îndoială că o vor găsi. Tot ce trebuia să facă
Lucy era să-i găsească prima pe Hermione și Richard. Dacă reușea
să ajungă la ei și să le dea de veste, putea să o împingă pe
Hermione pe ușă și să pretindă că îl găsise pe Richard singur.
Nu va avea mult timp, dar putea să o facă. Știa că poate.
Lucy ajunse în holul principal, încetinindu-și cât putu de mult pașii
în timp ce îl traversă. Erau slujitori prin preajmă și, probabil chiar
vreo câțiva oaspeți care sosiseră mai târziu, și nu își putea permite
să trezească suspiciuni cu alergatul ei.
Ieși discret afară și pătrunse în coridorul de vest, o coti iute după
un colț, în timp ce o luă din nou la o fugă. Simți cum plămânii îi sunt
cuprinși de flăcări, iar pielea începu să transpire sub rochie. Dar nu
încetini pasul. Nu mai avea mult acum. Va reuși.
Știa că poate.
Trebuia să poată.
Și apoi, ca prin minune, ajunse acolo, în fața ușilor duble și grele
care dădeau spre oranjerie. Mâna ei ateriză cu forță pe una dintre
clanțe și avu de gând să o întoarcă, dar se trezi că se apleacă și se
chinuie să-și tragă suflul.
O înțepau ochii și încercă să se îndrepte, dar când dădu să o facă,
se simți izbită de ceva care se asemăna cu un zid de spaimă. Era o
senzație fizică, palpabilă și se dezlănțui înăuntrul ei cu asemenea
furie încât trebuie să se sprijini de perete ca să nu-și piardă
echilibrul.
Doamne sfinte, nu voia să deschidă ușa. Nu voia să-i vadă. Nu
voia să știe ce făcuseră, nu voia să știe cum sau de ce. Nu voia, pur
și simplu, nimic din toate astea. Își dorea ca totul să fie așa cum
fusese cu doar trei zile mai devreme.
Nu putea să dea timpul înapoi? Cu doar trei zile. Trei zile, iar
Hermione ar fi fost tot îndrăgostită de domnul Edmonds, ceea ce nu
era chiar așa o mare problemă, cum nu avea ce să iasă din
povestea lor, iar Lucy ar fi continuat să…
Ar fi continuat să fie tot ea, fericită, încrezătoare și practic logodită.
De ce trebuia să se schimbe totul? Viața lui Lucy fusese perfect
acceptabilă așa cum era. Toate aveau un loc al lor și totul era în
perfectă ordine, iar ea nu trebuia să se gândească atât de intens la
tot. Nu îi păsase ce însemna dragostea sau cum se simțea – fratele
ei nu tânjea în secret după prietena ei cea mai bună – nunta ei era
un plan neclar de viitor și ea era fericită. Fusese fericită.
Și își dorea ca totul să redevină cum era.
Apucă mai strâns clanța, căută să o răsucească, dar mâna nu i se
mișcă. Spaima mai plutea încă înăuntrul ei, înghețându-i mușchii,
apăsându-i pieptul. Nu putea să se concentreze. Nu putea să
gândească.
Și picioarele ei începură să tremure.
O, Doamne, va cădea. Chiar acolo, pe coridor, la câțiva centimetri
de ținta ei, se va prăbuși pe podea. Și apoi…
— Lucy!
Era domnul Bridgerton, care alerga spre ea, iar ei i se păruse că
eșuase.
Eșuase.
Ajunsese la oranjerie. Reușise să ajungă la timp, dar apoi
rămăsese în fața ușii. Ca o nătângă, rămăsese încremenită pe loc,
cu degetele pe clanța aceea blestemată și…
— Doamne, Lucy, la ce te gândeai?
El o apucă de umeri, iar Lucy se supuse forței lui. Voia să se lase
spre el și să uite.
— Îmi pare rău, șopti ea. Îmi pare rău.
Nu știa pentru ce îi părea rău, dar o spuse oricum.
— Ăsta nu este un loc sigur pentru o femeie singură, spuse el, și
vocea lui răsună diferit. Răgușit. Bărbații au băut. Folosesc măștile
ca scuză pentru…
El tăcu. Și apoi…
— Oamenii nu sunt în firea lor.
Ea dădu din cap și, în cele din urmă, ridică privirea, întorcându-și
ochii dinspre podea spre chipul lui. Și apoi îl văzu. Îl văzu pur și
simplu. Îi văzu chipul, care îi devenise atât de familiar. Părea să
cunoască fiecare trăsătură, de la fiecare buclă delicată a părului lui
până la cicatricea aproape minusculă pe care o avea de lângă
urechea stângă.
Ea înghiți. Respiră. Nu chiar așa cum trebuia să o facă, dar
respiră. Mai încet, mai aproape de ritmul ei firesc.
 — Îmi pare rău, spuse ea din nou, pentru că nu știa ce altceva să
spună.
— Doamne, exclamă el, cercetându-i chipul cu ochi imperativi, ce
ți s-a întâmplat? Ești bine? Ți-a făcut cineva…
Strânsoarea lui slăbi ușor în timp ce se uită înnebunit în jur.
— Cine a făcut asta? întrebă el. Cine te-a făcut să…
— Nu, spuse Lucy și clătină din cap. Nu era nimeni aici. Doar eu.
Eu… am vrut să-i găsesc. M-am gândit că dacă… Ei bine, nu voiam
să… Și apoi, eu… Și apoi am ajuns aici și eu…
Ochii lui Gregory se întoarseră repede spre ușile oranjeriei.
— Sunt înăuntru?
— Nu știu, recunoscu Lucy. Așa cred. N-am putut…
Într-un sfârșit, spaima lăsă impresia că dă înapoi, de fapt, aproape
dispăruse, și totul părea atât de stupid acum. Se simțea atât de
stupid. Rămăsese înmărmurită la ușă și nu făcuse nimic. Nimic.
— N-am putut să deschid ușa, șopti ea în cele din urmă.
Pentru că trebuia să-i spună. Nu putea să-i explice… nici măcar
nu înțelegea… dar trebuia să-i spună ce se întâmplase.
Pentru că el o găsise.
Și asta făcea toată diferența.
— Gregory! Lady Bridgerton întrerupse brusc momentul, aproape
năpustindu-se spre ei, evident cu sufletul la gură, după ce încercă să
țină pasul. Lady Lucinda! De ce ai… Te simți bine?
Păru atât de îngrijorată, încât Lucy se întrebă cum trebuia să
arate. Se simțea palidă. De fapt, se simțea neînsemnată, dar ce
expresie de pe chipul ei să o determine pe Lady Bridgerton să se
uite la ea cu o îngrijorare atât de evidentă?
— Sunt bine, spuse Lucy, ușurată că nu o văzuse așa cum o
văzuse domnul Bridgerton. Doar un pic tulburată. Cred că am fugit
prea repede. A fost o prostie din partea mea. Îmi pare rău.
— Când ne-am întors și tu nu mai erai…
Lady Bridgerton arăta de parcă ar fi încercat să fie severă, dar
îngrijorarea îi întuneca fruntea și ochii îi erau atât de blânzi.
Lucy își dori să izbucnească în plâns. Nimeni nu o mai privise
vreodată așa. Hermione o iubea, și Lucy găsea o mare alinare în
dragostea ei, dar ce simțea acum era diferit. Nu se putea ca Lady
Bridgerton să fie cu mult mai în vârstă decât ea – cu zece, poate
cincisprezece ani –, dar felul în care o privea…
Se simți de parcă ar fi avut o mamă.
Doar pentru o clipă. De fapt, doar câteva secunde, dar putea să
pretindă că avea. Și poate să-și dorească, măcar un pic.
Lady Bridgerton se grăbi să se apropie și își înfășură un braț în
jurul umerilor lui Lucy, îndepărtând-o de Gregory, care își coborî
brațele de-o parte și de alta a corpului.
— Ești sigură că ești bine? întrebă ea.
Lucy încuviință din cap.
— Da. Acum.
Lady Bridgerton se uită la Gregory. El dădu din cap. O dată.
Lucy nu știa ce voia să însemne gestul acela.
— Cred că se poate să fie în oranjerie, spuse ea, și nu știu prea
sigur ce anume îi făcuse vocea să tremure… resemnarea sau
regretul.
— Foarte bine, spuse Lady Bridgerton și își îndreptă spatele când
o luă spre ușă. N-avem ce face, nu-i așa?
Lucy clătină din cap. Gregory nu schiță niciun gest.
Lady Bridgerton trase adânc aer în piept și deschise ușa. Lucy și
Gregory se aruncară imediat înainte ca să privească înăuntru, dar
oranjeria era cufundată în întuneric, luminată doar de razele lunii
care licăreau prin ferestrele ample.
— La naiba!
Surprinsă, bărbia lui Lucy se întoarse brusc înapoi. Nu mai auzise
niciodată o femeie înjurând.
Pentru o clipă, cei trei rămaseră împietriți, apoi Lady Bridgerton
făcu un pas în față și strigă:
— Lord Fennsworth! Lord Fennsworth, te rog să răspunzi. Ești
aici?
Lucy dădu să o strige după Hermione, dar Gregory îi puse o mână
peste gură.
— Nu, îi șopti el la ureche. Dacă mai este cineva aici, nu vrem să-
și dea seama că îi căutăm pe amândoi.
Lucy dădu din cap, simțind că i se face rău. Avusese impresia că
știa câte ceva despre lume, dar cu fiecare zi care trecea, părea că
înțelege tot mai puțin. Domnul Bridgerton se îndepărtă, înaintând și
mai mult în încăpere. Rămase cu mâinile proptite în șolduri și păstră
o postură impunătoare, în timp ce scrută oranjeria din priviri în
căutarea eventualilor suspecți de care păreau să nu mai dea.
— Lord Fennsworth! strigă din nou Lady Bridgerton.
De data aceasta se auzi un foșnet. Foarte discret. Și încet. De
parcă cineva încerca să-și ascundă prezența.
Lucy se întoarse în direcția din care venise sunetul, dar nimeni nu
ieși la lumină. Ea își mușcă buza. Poate că era doar un animal. La
Aubrey Hall erau mai multe pisici. Dormeau într-o cușcă aflată lângă
ușa de la bucătărie, dar poate una dintre ele se pierduse și
rămăsese închisă în oranjerie.
Trebuia să fie o pisică. Dacă ar fi fost Richard, ar fi ieșit în față la
auzul propriului numele strigat.
Ea se uită la Lady Bridgerton, așteptând să vadă ce va face în
continuare. Vicontesa se uită insistent la cumnatul ei, șoptind ceva,
făcând semn cu mâinile și arătând spre locul din care se auzise
zgomotul.
Gregory îi trimise o încuviințare din cap, apoi înaintă pe furiș,
picioarele lui lungi traversând încăperea cu o viteză impresionantă,
până când…
Lui Lucy i se tăie respirația. Înainte să mai clipească măcar,
Gregory se lansă cu toată forța în față, însoțit de un sunet ciudat,
primitiv și gutural. Apoi aproape sări prin aer, aterizând cu o bufnitură
și un mormăit care spuse „Te-am prins!”
— O, nu!
Mâna lui Lucy se ridică pentru a-și acoperi gura. Domnul
Bridgerton trântise pe cineva la podea, iar mâinile lui păreau să fie
foarte aproape de gâtul celui pe care îl prinsese.
Lady Bridgerton se repezi spre ei, iar Lucy, văzând-o, își aminti în
cele din urmă de propriile picioare și se apropie în fugă de locul
faptei. Dacă era Richard – „O, te rog, să nu fie Richard” – trebuia să
ajungă la el înainte ca domnul Bridgerton să-l ucidă.
— Dă-mi drumul!
— Richard! strigă Lucy cu un glas ascuțit.
Era vocea lui. Nu încăpea nicio îndoială.
Silueta de pe podeaua oranjeriei se răsuci și apoi ea reuși să-i
vadă chipul.
 — Lucy?
El păru uluit.
— O, Richard.
În cuvintele ei era concentrată toată dezamăgirea din lume.
— Unde este? întrebă Gregory.
— Unde este cine?
Lucy simți că i se face rău. Richard se prefăcea că nu știe. Îl
cunoștea prea bine. Mințea.
— Domnișoara Watson, confirmă Gregory.
— Nu știu ce am e…
Un gâgâit îngrozitor răsună din gâtul lui Richard.
— Gregory! Lady Bridgerton îl apucă de braț. Încetează!
El își slăbi strânsoarea. Aproape imperceptibil.
— Poate că nu este aici, spuse Lucy. Știa că nu era adevărat, dar
cumva părea cea mai bună cale de a salva situația. Richard iubește
florile. I-au plăcut dintotdeauna. Și nu-i plac petrecerile.
— Este adevărat, spuse Richard cu răsuflarea întretăiată.
— Gregory, spuse Lady Bridgerton, trebuie să-i dai drumul.
Lucy se întoarse spre ea în timp ce vorbi și atunci o zări. În spatele
lui Lady Bridgerton.
Roz. Doar o sclipire. De fapt, mai mult o fâșie, abia vizibilă printre
plante.
Hermione era îmbrăcată în roz. Exact nuanța aceea.
Ochii lui Lucy se făcură mari. Poate era doar o floare. Erau munți
de flori roz aici. Se întoarse spre Richard. Repede.
Prea repede. Domnul Bridgerton văzu cum își întoarce brusc
capul.
— Ce ai văzut? întrebă el.
— Nimic.
Dar nu o crezu. Îi dădu drumul lui Richard și începu să se miște în
direcția spre care se uita Lucy, dar Richard se rostogoli pe o parte și
îl apucă de una din glezne. Gregory se prăbuși cu un țipăt și ripostă
iute, apucându-l pe Richard de cămașă și trăgând cu suficientă forță
pentru a-l izbi cu capul de podea.
— Nu! strigă Lucy și se repezi năucită spre ei.
Doamne, se vor omorî. Mai întâi domnul Bridgerton ajunse
deasupra, apoi Richard, apoi domnul Bridgerton din nou, apoi nu-și
mai dădea seama cine câștiga și tot timpul nu făcură decât să-și
servească pumni.
Lucy voia cu disperare să-i despartă, dar nu știa cum, fără a risca
ea însăși să fie rănită. Cei doi erau prea furioși ca să mai observe
ceva atât de banal ca o ființă umană.
Poate Lady Bridgerton reușea să-i oprească. Toate acestea se
petreceau în casa ei, iar oaspeții erau responsabilitatea ei. Putea să
trateze situația cu mai multă autoritate decât ar fi putut vreodată să o
facă Lucy.
Lucy se întoarse.
— Lady Br…
Cuvintele îi rămaseră suspendate în gât. Lady Bridgerton nu era
acolo unde o văzuse cu câteva clipe mai devreme.
„O, nu”.
Lucy se întoarse cu o bruschețe frenetică.
— Lady Bridgerton? Lady Bridgerton?
Și apoi apăru din nou, întorcându-se spre Lucy, croindu-și drum
printre plante, cu mâna strânsă hotărât pe încheietura lui Hermione.
Părul lui Hermione era ciufulit, iar rochia îi era șifonată și murdară și,
Dumnezeule, pe deasupra, arăta de parcă ar fi putut să plângă.
— Hermione? șopti Lucy.
Ce se întâmplase? Ce făcuse Richard?
Pentru o clipă, Hermione nu reacționă în niciun fel. Rămase
nemișcată ca un cățeluș spăsit, cu brațul întins inert în față, de parcă
aproape ar fi uitat că Lady Bridgerton o mai ținea încă de
încheietură.
— Hermione, ce s-a întâmplat?
Lady Bridgerton îi dădu drumul și ai fi zis atunci că Hermione este
ca o apă izbucnește de după un stăvilar.
— O, Lucy! strigă ea și vocea îi răsună sugrumat când se repezi
înainte. Îmi pare atât de rău!
Lucy încremeni șocată, îmbrățișând-o… dar nu chiar. Hermione se
agăță de ea ca un copil, dar Lucy nu prea știa nici ea ce să se facă.
Își simțea brațele străine, parcă detașate de corp. Se uită peste
umărul lui Hermione, spre podea. Într-un sfârșit, bărbații încetaseră
să se zbată, dar nu era sigură că îi mai păsa.
 — Hermione? Lucy se trase înapoi atât cât să-i vadă chipul. Ce s-
a întâmplat?
— O, Lucy, spuse Hermione. Am vibrat.
•
O oră mai târziu, Hermione și Richard erau logodiți și urmau să se
căsătorească. Lady Lucinda fusese dusă înapoi la petrecere, nu că
ar mai fi reușit să se concentreze pe ce se spunea în jurul ei, dar
Kate insistase.
Gregory era beat. Sau părea să facă tot posibilul ca să se îmbete.
Bănuia că noaptea îi adusese câteva mici favoruri. Nu îi găsise pe
lordul Fennsworth și domnișoara Watson în flagrant delict. Indiferent
ce ar fi făcut – și Gregory se chinuia din răsputeri să nu-și imagineze
– se opriseră când Kate strigase numele lui Fennsworth.
Chiar și acum, totul parcă era o farsă. Hermione își ceruse scuze,
apoi Lucy își ceruse scuze, apoi Kate își ceruse scuze, ceea ce
părea să nu-i stea absolut deloc în fire până când își încheiase fraza
cu… „dar, din clipa asta, ești logodită și o să te măriți”.
Fennsworth se arătase încântat, nesuferitul, și mai avusese și
tupeul de a-i trimite lui Gregory un zâmbet triumfător.
Gregory îi trimise un genunchi între picioare.
Nu prea tare.
Ar fi putut să fie un accident. Serios. Mai erau încă pe podea,
încleștați într-o poziție imposibilă. Era perfect plauzibil ca genunchiul
lui să fi alunecat din greșeală.
În sus.
În orice caz, Fennsworth mormăise și se prăbușise. Gregory se
rostogolise într-o parte chiar în secunda în care strânsoarea contelui
slăbise, iar el se ridicase iute în picioare.
— Îmi pare rău, le spusese el doamnelor. Nu înțeleg ce i s-a
năzărit.
Și astfel, aparent, se încheiase toată povestea. Domnișoara
Watson își ceruse scuze… după ce le ceruse scuze mai întâi lui
Lucy, apoi lui Kate, apoi lui Fennsworth, deși Dumnezeu mai știa de
ce, din moment ce era clar că ieșise învingător în seara aceea.
— Nu este nevoie de nicio scuză, îi spusese încordat Gregory.
— Nu, dar eu…
Ea păruse tulburată, dar lui Gregory nu-i păsase prea mult atunci.
 — M-am simțit minunat la micul dejun, îi spusese ea. Voiam doar
să știi asta.
De ce? De ce să spună așa ceva? Credea că îl făcea să se simtă
mai bine?
Gregory nu mai spusese niciun cuvânt. Încuviințase doar o dată
din cap, apoi plecase. Ceilalți n-aveau decât să se ocupe singuri de
toate detaliile. Nu avea legături cu cuplul recent format, nu avea
responsabilități față de ei sau de buna-cuviință. Nu-i păsa când și
cum urma să li se dea de veste familiilor.
Nu era treaba lui. Nimic din toate acestea nu era treaba lui.
Așa că plecase. Trebuia să găsească o sticlă de coniac.
Și acum, iată-l aici. În biroul fratelui lui, bând alcoolul fratelui lui,
întrebându-se ce naiba însemnau toate astea. Domnișoara Watson
era pierdută pentru el acum, atâta măcar era limpede. Cu excepția
cazului în care, desigur, și-ar fi să o răpească pe fată.
Ceea ce nu era cazul. Fără nicio îndoială. Probabil ar fi urlat ca o
nătăfleață tot timpul. Ca să nu mai vorbim de minuscula problemă a
posibilității de a-și fi oferit inocența lui Fennsworth. O, și Gregory
distrugându-și buna reputație. Iată! Nu te apucai să răpești o femeie
din lumea bună – cu atât mai puțin una îndrăgostită de un conte –
așteptându-te ca numele tău să rămână nepătat.
Se întrebă ce îi spusese Fennsworth de reușise să o prindă
singură.
Se întrebă ce voise să spună Hermione când spusese că vibrase.
Se întrebă dacă îl vor invita la nuntă.
Hmmm. Probabil. Lucy va insista, nu-i așa? O maniacă a bunei-
cuviințe, fata asta. Vedea bune maniere peste tot.
Deci de acum ce urma? După atâția ani în care fusese ușor
încercat de lipsa unui direcții, de așteptat și așteptat și tot așteptat ca
piesele din viața lui să se aranjeze, crezuse că pusese, în final, totul
cap la cap. O întâlnise pe domnișoara Watson și era gata să meargă
mai departe și să cucerească.
Lumea devenise luminoasă, bună și strălucitoare în fața acestei
promisiuni.
O, prea bine, lumea mai fusese luminoasă, bună și strălucitoare
datorită promisiunilor și înainte vreme. Nu fusese nefericit câtuși de
puțin. De fapt, nu-l deranjase deloc să aștepte. Nici măcar nu era
sigur că ar fi vrut să-și găsească mireasa atât de curând. Doar
pentru că știa că dragostea adevărată există nu însemna că-și dorea
să o întâlnească mai repede.
Avusese o viață foarte frumoasă. La naiba, majoritatea bărbaților
și-ar fi dat și ochii din cap ca să facă schimb de locuri cu el.
Nu Fennsworth, desigur.
Probabil chiar acum afurisitul punea la cale noaptea nunții până în
cele mai mici detalii.
Nemernicul și…
Gregory își sorbi băutura dintr-o înghițitură și-și mai turnă un
pahar.
Deci, ce însemnau toate astea? Ce însemna să o întâlnești pe
femeia care te făcea să uiți să mai respiri, iar ea să se ducă și să se
mărite cu altcineva? Ce se presupunea că trebuia să facă el acum?
Să stea și să aștepte până apărea altă femeie care să-i ia mințile?
Mai luă o înghițitură. Se cam săturase de minți luate. Li se atribuia
o prea mare importanță.
Se lăsă pe spate și își întinse picioarele pe biroul fratelui său.
Firește, Anthony îl va detesta pentru asta, dar era el pe aici acum?
Nu. O descoperise el pe femeia cu care sperase să se însoare în
brațele altui bărbat? Nu. Ba mai mult, fusese de curând chipul lui ca
un sac de box pentru un tânăr conte surprinzător de atletic?
Cu siguranță nu.
Gregory își atinse ușor obrazul stâng. Și ochiul drept.
Nu va fi prea atrăgător mâine, de asta era sigur.
Dar nici Fennsworth nu va fi, își spuse el fericit în gând.
Fericit? Era fericit? Cine s-ar fi gândit?
Scoase un oftat prelung, încercând să-și dea seama cât era de
treaz. Trebuia să fie coniacul. Fericirea nu era pe agenda serii.
Deși…
Gregory se ridică. Doar ca să verifice. Un scurt demers de
cercetare științifică. Putea să se țină pe picioare?
Putea.
Putea să meargă?
Da!
Ah, dar putea să meargă drept?
Aproape.
 Hmmm. Nu era nici pe departe atât de cherchelit pe cât crezuse.
Putea prea bine să iasă. Nu avea niciun sens să irosească o
dispoziție neașteptat de bună.
Își croi drum ușă și puse mâna pe clanță. Se opri, plecând
îngândurat capul.
Trebuia să fie de la coniac. Serios, nu exista nicio altă explicație
pentru asta.
 Capitolul 11

În care eroul nostru face singurul lucru pe care

nu l-ar fi bănuit niciodată.
Lui Lucy nu-i scăpă ironia serii cât își croi drumul spre camera ei.
Singură.
După agitația domnului Bridgerton legată de dispariția lui
Hermione… după ce Lucy fusese muștruluită bine pentru că plecase
de una singură în mijlocul a ceea ce se dovedea a fi o seară
oarecum dificilă… după ce un cuplu fusese obligat să se
logodească, pentru numele lui Dumnezeu!… nimeni nu observase
când Lucy părăsi balul mascat.
Încă nu-i venea să creadă că Lady Bridgerton insistase ca ea să
revină la petrecere. Mai că o adusese pe Lucy înapoi de urechi,
lăsând-o în grija vreunei mătuși necăsătorite înainte de a o chema
pe mama lui Hermione, care, era de la sine înțeles, nu avea nicio
idee despre aventura care o aștepta.
Și astfel, Lucy rămăsese pe marginea sălii de bal ca o prostuță,
uitându-se la restul oaspeților, întrebându-se cum de se putea să nu
fie conștienți de evenimentele serii. Părea de neconceput ca trei vieți
să fi fost atât de răscolite și lumea să-și urmeze cursul netulburată.
Nu, se gândi ea, destul de tristă, de fapt… erau patru; trebuia să
se țină cont și de domnul Bridgerton. Planurile lui de viitor fuseseră
cu totul altele la începutul serii.
Dar nu, toți ceilalți păreau să fie perfect normali. Dansau, râdeau,
mâncau sandvișuri care erau încă amestecate supărător pe un
singur platou.
Era foarte straniu. Nu ar fi trebuit să pară ceva diferit? Nu ar fi
trebuit să vină cineva la Lucy și să spună, cu ochii întrebători: „Pari
cumva schimbată. Ah, știu. Fratele tău trebuie să o fi sedus pe
prietena ta cea mai bună”.
Desigur, nu o făcu nimeni, și când Lucy se zări într-o oglindă, fu
surprinsă să vadă că nu arăta absolut deloc diferit. Poate un pic
obosită, poate un pic palidă, dar altfel, era tot Lucy cea de toate
zilele.
Păr blond, nu prea blond. Ochi albaștri… din nou, nu prea albaștri.
O gură cu o formă ciudată, care nu se așeza niciodată așa cum își
dorea, și același nas greu de definit cu aceiași șapte pistrui, inclusiv
cel mai apropiat de ochi și pe care nimeni, în afară de ea, nu părea
să-l observe vreodată.
Semăna cu Irlanda. Nu știa de ce i se părea interesantă ideea, dar
i se păruse așa dintotdeauna.
Oftă. Nu vizitase niciodată Irlanda și probabil nici nu se va ajunge
acolo vreodată. I se părea stupid că detaliul începe să o deranjeze
acum atât de brusc, când nici măcar nu-și dorea să se ducă în
Irlanda.
Dar dacă își va dori, trebuia doar să-l roage pe Lord Haselby, nu-i
așa? Nu era cu mult diferit de a fi nevoită să-i ceară unchiului Robert
permisiunea de a face, ei bine, orice, dar cumva…
Clătină din cap. Gata. Fusese o noapte ciudată, iar acum avea o
dispoziție ciudată, înțepenită în toată ciudățenia ei în toiul unul bal
mascat.
Sigur ce trebuia să facă era să se ducă la culcare.
Astfel, după treizeci de minute de încercat să pară ca și cum s-ar fi
simțit bine, deveni în cele din urmă evident că mătușa necăsătorită
însărcinată să aibă grijă de ea nu prea înțelegea logica misiunii ei.
Nu era prea greu de dedus; când Lucy încercă să-i vorbească, ea o
privi chiorâș prin mască și strigă:
— Bărbia sus, fetițo! Te cunosc de undeva?
Lucy decise că nu era o ocazie de ratat, astfel că îi răspunse „Îmi
pare rău. Credeam că sunteți altcineva* și ieși imediat din sala de
bal.
Singură.
Serios, era aproape amuzant.
Aproape.
Cu toate acestea, nu era vreo netoată și umblase suficient prin
casă în seara aceea ca să știe că, în timp ce oaspeții se
împrăștiaseră spre zonele vestică și sudică ale sălii de bal, ei nu se
aventuraseră în aripa nordică, unde se aflau camerele private ale
familiei. Strict vorbind, Lucy nu ar fi trebuit să se ducă nici acolo, dar,
după toate prin câte trecuse în ultimele ore, credea că i se cuvenea
o fărâmă de libertate.
Dar când ajunse în coridorul lung care ducea spre partea din nord,
zări o ușă închisă. Lucy clipi surprinsă; nu observase niciodată ușa
de acolo. Bănuia că familia Bridgerton obișnuia să o lase deschisă.
Simți cum inima i se oprește în piept. Sigur era încuiată… ce scop să
aibă o ușă închisă dacă nu acela de a-i ține la distanță pe oameni?
Dar clanța ușii se răsuci foarte ușor. Lucy închise cu mare grijă
ușa în urma ei, practic copleșită de ușurare. Nu suporta ideea de a
se întoarce la petrecere. Voia doar să se bage în pat, să se
strecoare sub așternuturi, să închidă ochii și să doarmă.
Perspectiva era divină. Și cu puțin noroc, Hermione nici nu se
întorsese încă în dormitor. Sau și mai bine, mama ei poate insistase
să-și petreacă noaptea împreună în camera ei.
Da, intimitatea i se părea extraordinar de atrăgătoare în clipa asta.
Biblioteca era cufundată în întuneric și liniște. După un minut și
ceva, ochii lui Lucy se obișnuiră cu lumina slabă. Nu existau felinare
sau lumânări care să-i lumineze drumul, dar câteva uși fuseseră
lăsate deschise, făcând ca dârele palide ale razelor lunii să se
deseneze în linii paralele pe covor. Ea înaintă încet și, cu o ciudată
hotărâre, măsurându-și fiecare pas cu atenție, de parcă stătea în
echilibru pe o linie subțire, care se derula chiar pe centrul încăperii.
Unu, doi…
Nimic ieșit din comun. Își număra adesea pașii. Și mereu când
urca scările. Fusese surprinsă când ajunsese la școală și își dăduse
seama că alți oameni nu făceau asta.
…trei, patru…
Covorul de pe centru părea monocrom în lumina lunii, dar Lucy
știa că romburile mari erau roșii, iar cele mai mici erau aurii. Se
întrebă dacă era posibil să pășească doar pe auriu.
…cinci, șase…
Sau poate pe roșu. Pe roșu era mai ușor. Nu era o noapte în care
să-și lanseze vreo provocare.
…șapte, opt, n…
— Au!
Se ciocni de ceva. Sau Doamne, de cineva. Rămăsese cu privirea
coborâtă, urmărind romburile roșii și nu văzuse… dar n-ar fi trebuit
să o vadă cealaltă persoană?
Mâini puternice o prinseră de brațe și o ajutară să-și regăsească
echilibrul. Și apoi…
— Lady Lucinda?
Ea încremeni.
— Domnule Bridgerton?
Vocea lui răsună încet și dulce în întuneric:
— Asta da, coincidență.
Ea se desprinse cu grijă – el o apucase de brațe ca să nu să cadă
– și făcu un pas înapoi. El părea foarte mare în spațiul închis al sălii.
— Ce faci aici? întrebă ea.
El îi trimise un zâmbet suspect de degajat.
— Ce faci tu aici?
— Mă duceam la culcare. Coridorul părea cel mai potrivit drum,
explică ea, apoi adăugă cu o expresie ironică, dată fiind starea mea
de neînsoțire.
El își înclină capul. Se încruntă. Clipi. Și, în cele din urmă:
— Ăsta este un cuvânt?
Dintr-un motiv sau altul, întrebarea lui o făcu să zâmbească. Nu
chiar cu buzele, ci pe dinăuntru, unde conta cu adevărat.
— Nu cred, răspunse ea, dar sincer, nici că-mi pasă.
El schiță un surâs, apoi făcu semn cu capul spre încăperea din
care tocmai ieșise.
— Eu eram în biroul fratelui meu. Mă gândeam.
— Te gândeai?
— Sunt cam multe lucruri la care să te gândești în seara asta, nu
crezi?
— Da. Ea se uită pe coridor. Ca nu cumva să mai fie cineva prin
preajmă, chiar dacă era sigură că nu. Chiar n-ar trebui să fiu aici
singură cu tine.
El încuviință din cap cu un aer grav.
— Nu mi-aș dori să pun punct logodnei tale practice.
Lucy nici măcar nu se gândise la asta.
— Voiam să spun după ce s-a întâmplat cu Hermione și… Și apoi i
se păru oarecum insensibil să exprime totul în cuvinte. Ei bine, sunt
convinsă că știi la ce mă refer.
— Într-adevăr.
 Ea înghiți în sec, apoi încercă să pretindă că nu se uita la chipul lui
pentru a vedea dacă este supărat.
El doar clipi, apoi ridică din umeri, iar expresia lui era una de…
Nonșalanță?
Ea își mușcă ușor buza. Nu, nu se putea. Probabil că interpretase
greșit. El fusese un bărbat îndrăgostit. Chiar el i-o spusese.
Dar nu era treaba ei. Aici se impunea un fel de automemento (ca
să mai adauge încă un cuvânt la colecția care părea să evolueze
într-un ritm alert), dar iată. Nu era treaba ei. Nici măcar un pic.
Ei bine, cu excepția părții legate de fratele ei și cea mai bună
prietenă. Nimeni nu putea spune că povestea aceasta nu o privea și
pe ea. Dacă ar fi fost doar vorba de Hermione sau de Richard, ai fi
spus că nu trebuia să-și bage nasul, dar cum erau amândoi implicați
în poveste… ei bine, clar era implicată și ea.
Totuși, cât despre domnul Bridgerton… nu era treaba ei.
Îl privi. Era descheiat la gulerul de la cămașă și ea vedea un
colțișor de piele în locul în care știa că nu trebuia să se uite.
Nu. Nu! Nu… era… treaba… ei. În niciun caz.
— Corect, spuse ea, stricându-și tonul hotărât cu o tuse vădit
nevoită. Criză, criză de tuse. Punctată vag de un: Ar trebui să plec.
Dar îi ieși mai mult ca un… ei bine, mai mult ca lucru care sigur nu
se prea putea scrie cu literele din alfabetul latin. Poate ar fi reușit cu
cele din alfabetul chirilic. Sau poate cu cel ebraic.
— Te simți bine? întrebă el.
— Perfect, spuse ea printre răsuflări întretăiate, apoi își dădu
seama că privirea îi revenise spre locul acela care nu era nici măcar
gâtul lui.
Era mai mult pieptul lui, ceea ce însemna că era un loc cu atât mai
clar nepotrivit.
Lucy își întoarse iute privirea, apoi tuși din nou, de astă dată
intenționat. Pentru că trebuia să facă ceva. Altfel, ochii ei riscau să
zboare acolo unde nu aveau ce să caute.
El o privi, aproape cu un aer de bufniță, în timp ce ea își reveni.
— Ești mai bine?
Ea dădu din cap.
— Mă bucur.
Mă bucur? Mă bucur? Ce însemna asta?
 Gregory ridică din umeri.
— Detest când se întâmplă asta.
„Că este doar o ființă umană, Lucy, prostuțo. Una care știe ce
înseamnă să simți nisip în gât”.
Înnebunea. Era ferm convinsă de asta.
— Ar trebui să plec, spuse ea la repezeală.
— Ar trebui.
— Chiar ar trebui.
Dar rămase nemișcată.
El o privi foarte ciudat. Cu ochii mici… dar care nu aveau aerul
acela furios pe care oamenii îl asociau adesea cu ochii mici, ci mai
curând ca și cum se gândea foarte tare la ceva.
Meditând. Asta era. Medita, după cum îi spusese.
Doar că el medita la ea.
— Domnule Bridgerton? întrebă ea șovăitoare.
Nu că ar fi știut ce putea să-l întrebe când el îi va răspunde.
— Bei, Lady Lucinda?
Să bea?
— Poftim?
El îi aruncă stânjenit o urmă de zâmbet.
— Coniac. Știu unde își păstrează fratele meu băuturile fine.
— O. Doamne. Nu, bineînțeles că nu.
— Păcat, murmură el.
— Chiar n-aș putea, adăugă ea, pentru că se simți de parcă ar fi
trebuit să se explice.
Deși, bineînțeles, nu bea alcool.
Și bineînțeles, el știa acest lucru.
El ridică din umeri.
— Nu știu de ce am întrebat.
— Ar trebui să plec, spuse ea.
Dar el nu se mișcă.
Și nici ea.
Se întrebă ce gust are coniacul.
Și se mai întrebă dacă va afla vreodată.
— Cum te-ai simțit la petrecere? o întrebă.
— La petrecere?
— N-ai fost nevoită să te întorci?
 Lucy încuviință din cap și își dădu ochii peste cap.
— Mi-a fost sugerat cu tărie.
— Ah, deci te-a târât până acolo.
Spre marea ei surprindere, Lucy chicoti.
— Cam pe acolo. Și cum nu mai aveam masca, am ieșit puțin în
evidență.
— Ca o ciupercă?
— Ca o…?
El se uită la rochia ei și făcu semn spre culoare.
— O ciupercă albastră.
Coborî privirea spre veșmintele ei și apoi o ridică spre el.
— Domnule Bridgerton, ești cumva beat?
El se aplecă înainte cu un zâmbet viclean și ușor nătâng. Ridică
mâna, măsurând un centimetru cu degetul mare și arătătorul.
— Doar un pic.
Lucy îl privi bănuitoare.
— Serios?
Gregory își privi degetele încruntat, apoi mai adăugă un centimetru
în spațiul dintre ele.
— Ei bine, poate atât.
Lucy nu știa prea multe despre bărbați sau despre alcool, dar știa
destul despre cele două luate împreună ca să întrebe:
— Nu este mereu așa?
— Nu.
El își arcui sprâncenele și o privi de sus.
— De obicei, știu exact cât sunt de beat.
Lucy habar nu avea ce să-i spună.
— Dar știi, astă-seară nu sunt sigur.
Și păru surprins de propriile cuvinte.
— O.
Pentru că mai bine de atât nici nu avea ce să articuleze astă-
seară.
El zâmbi.
Ea simți o senzație ciudată în pântec. Încercă să răspundă
zâmbetului lui. Chiar ar fi trebuit să plece.
Astfel că, în mod firesc, nu se mișcă din loc.
 El înclină capul într-o parte și răsuflă îngândurat, iar ei i se păru că
face exact ce îi spusese că făcuse… medita.
— Mă gândeam că, spuse el încet, având în vedere evenimentele
din seara asta…
Ea se aplecă înainte, așteptând cu nerăbdare. De ce oare oamenii
își lăsau cuvintele suspendate în aer chiar atunci când erau pe
punctul de a spune ceva important?
— Domnule Bridgerton? insistă ea, pentru că acum el doar privea
lung spre un tablou de pe perete.
Buzele lui se strâmbară gânditoare.
— N-ai zice că ar trebui să fiu ceva mai supărat?
Ea întredeschise buzele surprinsă.
— Nu ești supărat?
Cum era posibil?
El ridică din umeri.
— Nu atât de mult pe cât ar trebui să fiu, din moment ce inima
mea a încetat practic să mai bată prima dată când am văzut-o pe
domnișoara Watson.
Lucy zâmbi încordat.
Capul lui reveni în poziția inițială, iar el o privi și clipi… cu ochi
perfect lucizi, de parcă doar ce ar fi ajuns la o concluzie evidentă.
— Exact motivul pentru care cred că de vină este coniacul.
— Înțeleg. Desigur, nu înțelegea, dar ce altceva să spună? Tu…
ah… păreai cu siguranță supărat.
— Am fost mâhnit, explică el.
— Și nu mai ești?
El se gândi la întrebarea ei.
— O, mâhnit mai sunt.
Și Lucy simți nevoia de a-și cere scuze. Și știa că este ridicol,
pentru că nimic din toate acestea nu erau din vina ei. Dar era atât de
înrădăcinată în ea această nevoie de a-și cere scuze pentru tot. Nu
se putea abține. Voia ca toată lumea să fie fericită. Fusese mereu
așa. Era mai plăcut așa. Mai ordonat.
— Îmi pare rău că nu te-am crezut când mi-ai povestit de fratele
meu, spuse ea. Nu știam. Serios, chiar nu știam.
El coborî privirea spre ea și ochii lui erau blânzi. Nu era sigură
când se întâmplase, pentru că în urmă cu o clipă, el fusese ușuratic
și nonșalant. Dar acum… era diferit.
— Știu, spuse el. Și nu este nevoie să-ți ceri scuze.
— Și eu am fost la fel de uimită ca tine când i-am găsit.
— Eu n-am fost foarte uimit, spuse el.
Cu blândețe, de parcă ar fi încercat să nu-i rănească sentimentele.
Să nu se simtă așa o prostănacă pentru că nu văzuse ceea ce era
evident.
Ea dădu din cap.
— Nu, îmi închipui că n-ai fi avut cum. Ți-ai dat seama ce se
întâmplă, iar eu, nu.
Și, sincer, chiar se simțea ca o netoată. Cum de putuse să fie atât
de inconștientă? Pentru numele Domnului, era vorba de Hermione și
de fratele ei. Dacă exista cineva care să miroasă când stătea să se
nască o poveste de dragoste, ea ar fi trebuit să fie aceea.
Urmă o pauză – incomodă – și apoi el spuse:
— O să fiu bine.
— O, bineînțeles că o să fii, spuse Lucy cu un aer liniștitor.
Și apoi chiar se simți împăcată pentru că era atât de minunat și
normal să fii tu cel care căuta să îndrepte totul. Era exact ceea ce
făcea ea. Ea se ocupa de lucruri. Se asigura că toată lumea este
fericită și se simte bine.
Așa era ea.
Dar apoi el întrebă… o, de ce o întrebă…
— Dar tu?
Lucy nu spuse nimic.
— Să fii bine, o lămuri el. O să fii bine… El se opri, apoi ridică din
umeri… și tu?
— Desigur, spuse ea un pic prea repede.
Crezu că încheiaseră discuția, dar apoi el continuă:
— Ești sigură? Pentru că păreai puțin…
Ea înghiți în sec, așteptând încurcată părerea lui.
— …tulburată, rosti el în cele din urmă.
— Ei bine, am fost surprinsă, spuse ea bucuroasă că avea un
răspuns. Așa că a fost firesc să fiu oarecum zăpăcită.
Dar auzi o ușoară bâlbâială în propria voce și se întreba pe care
dintre ei încerca să-l convingă de fapt.
Gregory nu spuse nimic.
 Lucy înghiți în sec. Era o situație incomodă. Ea se simțea incomod
și totuși continuă să vorbească, să explice tot. Și spuse:
— Nu sunt chiar sigură ce s-a întâmplat.
El continuă să tacă.
— Am simțit un ușor… Aici…
Mâna ei se ridică spre piept, spre locul în care se simțise atât de
înmărmurită. Ridică ochii spre el, practic implorându-l din priviri să
spună ceva, să schimbe subiectul și să încheie discuția.
Dar el nu o făcu. Iar tăcerea o făcu să explice.
Dacă el i-ar fi pus o întrebare, dacă i-ar fi spus măcar un cuvânt de
alinare, ea nu i-ar fi povestit. Dar era prea multă tăcere. Care trebuia
umplută cu ceva.
— Nu m-am putut mișca, spuse ea, măsurând cuvintele când îi
zburară de pe buze. Parcă vorbind, confirma în cele din urmă ce se
întâmplase. Am ajuns la ușă și n-am putut să o deschid.
Ridică privirea spre el, în căutarea unor răspunsuri. Pe care,
firește, că nu i le oferi.
— Eu… nu știu de ce m-am simțit atât de depășită de situație.
Părea că vorbește cu o voce șoptită, chiar emoționată. Adică… era
Hermione. Și fratele meu. Îmi… îmi pare rău pentru suferința ta, dar
totul este destul de ordonat. Este drăguț. Sau cel puțin ar trebui să
fie. Hermione va fi sora mea. Mi-am dorit mereu o soră.
— Sunt distractive uneori.
O spuse cu un zâmbet în colțul gurii și chiar o făcu pe Lucy să se
simtă mai bine. Era incredibil cât mult. Și fu de ajuns pentru că
vorbele ei să se reverse cu rapiditatea unui fluviu, de data aceasta
fără șovăială, fără măcar să se bâlbâie măcar o clipă.
— Nu mi-a venit să cred că plecaseră împreună. Ar fi trebuit să
spună ceva. Ar fi trebuit să-mi spună că țineau unul la altul. Nu ar fi
trebuit să o descopăr așa. Nu este corect. Îl apucă de braț și ridică
privirea spre el, cu ochi serioși și intenși. Nu este drept, domnule
Bridgerton. Nu este drept.
El clătină din cap, doar că aproape imperceptibil. Bărbia lui și
buzele lui abia se mișcară când spuse:
— Nu.
— Totul se schimbă, șopti ea și nu mai vorbea despre Hermione.
 Dar nu conta, cu excepția faptului că nu mai voia să se
gândească. Nu la asta. Nu la viitor.
— Totul se schimbă, șopti ea și nu mai vorbea despre Hermione.
Dar nu mai conta, doar că nu voia să se mai gândească deloc. Nu la
asta. Nu la viitor. Totul se schimbă, șopti ea, și n-am cum să opresc
asta.
Cumva fața lui era mai aproape când spuse din nou:
— Nu.
— E prea mult.
Nu putea să-și întoarcă privirea de la el, nu putea să-și ia ochii
dintr-ai lui și continuă să șoptească „E prea mult”… când deja nu mai
exista o distanță între ei.
Și buzele lui… le atinseră pe ale ei.
Era un sărut.
Ea fusese sărutată.
Ea. Lucy. Măcar o dată era vorba despre ea. Se afla în centrul
lumii ei. Era viață. Și i se întâmpla ei.
Era incredibil, pentru că totul se simțea atât de mare, atât de
transformator. Și totuși, era doar un mic sărut… doar o atingere
delicată, atât de ușoară că aproape o gâdilă. Simți un iureș, un fior, o
ușurătate în piept. Corpul ei păru să prindă viață și, în același timp,
să înlemnească, de parcă se temea că o mișcare greșită putea face
ca totul să dispară.
Dar nu voia să dispară. Doamne, nu-și dorea una ca asta. Își
dorea acest moment, își dorea această amintire și își dorea…
Își dorea pur și simplu.
Totul. Orice putea obține.
Orice putea simți.
Brațele lui se înfășurară în jurul ei, iar ea se aplecă în căldura lor,
oftând pe gura lui, în timp ce corpul ei îl întâlni pe al lui. Asta era, se
gândi ea vag. Asta era muzica. Asta era o simfonie.
Era o vibrație. Mai mult decât o vibrație.
Gura lui devenea tot mai insistentă, iar ea se deschise spre el,
desfătându-se în căldura sărutului lui. Îi vorbea, răsuna în sufletul ei.
Mâinile lui o țineau tot mai strâns, iar ale se prinseră în jurul lui,
odihnindu-se în cele din urmă acolo unde părul se întâlnea cu
gulerul lui.
 Nu avusese de gând să-l atingă, nici măcar nu se gândise la un
asemenea lucru. Mâinile ei păreau să știe unde să se ducă, cum să-l
găsească, să-l aducă mai aproape. Spatele i se arcui și căldura
dintre ei se intensifică.
Și sărutul continuă… și tot continuă.
Îl simți din cap până în picioare. Sărutul părea să fie peste tot, pe
toată pielea ei, să ajungă până în sufletul ei.
— Lucy, șopti el, buzele lui despărțindu-se în cele din urmă de ale
ei ca să deseneze o cărare înflăcărată de-a lungul maxilarului și
până la urechea ei. Doamne, Lucy.
Ea nu voia să vorbească, nu voia să facă nimic care să frângă
magia momentului. Nu știa cum să-i spună, nu-i prea putea spune
Gregory, dar „domnule Bridgerton” nu mai părea potrivit.
Acum era mai mult decât atât. Mai mult pentru ea.
Avusese dreptate mai devreme. Totul chiar se schimba. Nu se mai
simțea la fel. Se simțea…
Parcă trezită la viață.
Gâtul i arcui în timp ce el o mușcă ușor de lobul urechii, iar ea
gemu… sunete delicate, incoerente, care îi alunecau de pe buze ca
un cântec. Își dorea să se scufunde în el. Își dorea să alunece pe
covor și să-l ia cu ea. Își dorea a simtă greutatea lui, căldura lui și își
dorea să-l atingă… își dorea să facă ceva. Își dorea să acționeze. Își
dorea să fie îndrăzneață.
Își lăsă mâinile să alunece spre părul lui, lăsându-și degetele să se
piardă în șuvițele mătăsoase. El scoase un mic geamăt și doar
sunetul vocii lui fu suficient pentru ca inima ei să înceapă să-i bată
mai repede. Trezea senzații uluitoare pe gâtul ei – cu buzele, cu
limba, cu dinții – nu știa exact, dar una dintre ele o făcea să simtă că
arde.
Buzele lui coborâră pe coloana gâtului ei, imprimând o cărare
înflăcărată pe pielea ei. Și mâinile lui… se mișcaseră. O cuprindeau,
apăsând-o mai aproape, și totul se simțea atât de intens.
Nu mai era vorba despre ce își dorea ea. Era vorba de ce avea
nevoie.
Asta se întâmplase și cu Hermione? Ajunsese de la o plimbare
inocentă cu Richard și apoi… la asta?
 Lucy o înțelese acum. Înțelese ce însemna să-ți dorești ceva ce
știai că este greșit, să permiți să se întâmple chiar dacă putea duce
la scandal și…
Și apoi o spuse. Încercă.
— Gregory, șopti ea, parcă testându-i numele pe buze.
Se simțea ca o mângâiere, o intimitate, aproape de parcă ar fi
putut să schimbe lumea și tot ceea ce o înconjura doar cu un singur
cuvânt.
Dacă îi spunea numele, atunci ar putea să fie al ei, iar ea putea să
uite de orice altceva, putea să uite de…
Haselby.
Doamne, era logodită! Nu mai era doar o înțelegere. Documentele
fusese semnate. Și ea era…
— Nu, spuse ea, apăsându-și mâinile pe pieptul lui. Nu, nu pot.
El îi permise să-l îndepărteze. Ea întoarse capul, fiindu-i frică să-l
privească. Știa… dacă îi vedea chipul…
Era slabă de înger. Nu va fi în stare să reziste.
— Lucy, spuse el, iar ea își dădu seama că auzul vocii lui era la fel
de greu de îndurat precum a-i vedea chipul.
— Nu pot să fac asta.
Clătină din cap, fără a se uita încă la el.
— Nu este bine.
— Lucy.
Și de data asta, îi simți degetele pe bărbie, îndemnând-o cu
blândețe să se întoarcă spre el.
— Te rog, lasă-mă să te însoțesc la etaj, spuse el.
— Nu! vorbi prea tare și se opri, înghițind incomod în sec. Nu pot
să risc, spuse ea, lăsându-și într-un sfârșit privirea să o întâlnească
pe a lui.
Era o greșeală. Felul în care o privea… Ochii lui erau severi, dar
ascundeau mai multe. O urmă de blândețe, o urmă de căldură. Și
curiozitate. De parcă… De parcă nu era foarte sigur ce vede. De
parcă s-ar fi uitat la ea pentru prima dată.
Doamne sfinte, aceasta era partea pe care nu o putea suporta.
Nici măcar nu era sigură de ce. Poate pentru că se uita la ea. Poate
pentru că expresia de pe chipul lui era atât de tipică pentru… el.
Poate ambele.
 Poate că nu mai conta.
Dar o îngrozea oricum.
— Nu accept, spuse el. Siguranța ta este responsabilitatea mea.
Lucy se întrebă ce se întâmplase cu bărbatul ușor amețit, foarte
vesel, cu care discutase cu câteva clipe mai devreme. Locul lui
fusese luat de cu totul altcineva. Cineva foarte responsabil.
— Lucy, spuse el, și nu era neapărat o întrebare, ci mai degrabă o
atenționare.
El va face după bunul-plac, iar ea va trebui să se supună.
— Camera mea nu este departe, spuse ea, încercând o dată
ultima dată. Serios, nu am nevoie de ajutorul tău. Este exact în capul
scărilor.
Și în capătul coridorului, chiar după un colț, dar el nu trebuia să
știe asta.
— Atunci te însoțesc pe scări.
Lucy știa că nu avea rost să se certe. El nu va ceda. Vocea lui era
calmă, dar ascundea o hotărâre pe care nu era prea sigură că o mai
auzise până acum.
— Și o să rămân acolo până ajungi în camera ta.
— Nu este nevoie.
El nu o luă în seamă.
— Bați de trei ori când ajungi.
— Nu o să…
— Dacă nu-ți aud bătăile, urc la etaj și mă asigur personal că ești
bine.
El își încrucișă brațele și, în timp ce îl privi, Lucy se întrebă dacă ar
mai fi fost același bărbat și ca întâiul fiu. Exista la el o autoritate
neașteptată. Ar fi fost un viconte minunat, își spuse ea, chiar dacă
nu era sigură că l-ar mai fi plăcut atât de mult. Sincer vorbind, lordul
Bridgerton o îngrozea, chiar dacă trebuia să aibă o latură mai blajină
la cât de evident își adora soția și copiii.
Totuși…
— Lucy.
Ea înghiți și strânse din dinți, urând ideea de a recunoaște că
mințise.
— Prea bine, spuse ea cu părere de rău. Dacă vrei să auzi bătaia,
ar fi bine să vii până în capătul scărilor.
 El încuviință din cap și o urmă, până ajunse în capătul celor 17
trepte.
— Ne vedem mâine, spuse el.
Lucy nu spuse nimic. Avea sentimentul că nu ar fi fost înțelept.
— Ne vedem mâine, repetă el.
Ea încuviință din cap, din moment ce gestul părea să se impună,
și oricum nu-și dădea seama cum ar fi putut să-l evite.
Și chiar își dorea să-l vadă. Nu ar fi trebuit și știa că nu trebuia, dar
nu se putea abține.
— Bănuiesc că o să plec, spuse ea. Trebuie să mă întorc la
unchiul meu, și Richard… Ei bine, o să aibă de rezolvat tot felul de
lucruri.
Dar explicațiile ei nu schimbară expresia de pe chipul lui. Expresia
îi era încă hotărâtă, cu ochii atât de ferm ațintiți spre ai ei, încât ea
se cutremură.
— Ne vedem dimineață, fură singurele cuvinte pe care le mai
spuse el.
Ea încuviință din nou din cap, apoi plecă, cât putut de repede, fără
să o ia la fugă. Când ajunse după colț, își văzu în cele din urmă
dormitorul, la doar trei uși mai încolo.
Dar se opri. Chiar acolo, după colț, rămânând la adăpost de
privirea lui.
Și bătu de trei ori.
Doar pentru că putea.
 Capitolul 12

În care nu se rezolvă nimic.

Când Gregory se așeză să ia micul dejun a doua zi, Kate era deja
acolo, cu un chip mâhnit și ostenit.
— Îmi pare rău, fu primul lucru pe care îl spuse când se așeză pe
locul lângă el.
Ce era oare toată povestea asta cu scuzele? se întrebă el. Erau în
plină floare în ultimele zile.
— Știu că sperai…
— Nu-i nimic, o întrerupse el, aruncând o privire spre farfuria cu
mâncare pe care o lăsase de cealaltă parte a mesei.
La două locuri distanță.
— Dar…
— Kate, spuse el, și nici măcar el nu își recunoscu propria voce.
Părea mai în vârstă, dacă era cu putință. Mai aspră.
Ea tăcu, cu buzele ușor întredeschise, de parcă vorbele i-ar fi
înghețat pe limbă.
— Nu-i nimic, spuse el din nou și se întoarse la ouăle din farfuria
lui.
Nu voia să vorbească despre asta, nu voia să asculte explicații.
Ceea ce era făcut era bun făcut și nu mai avea ce face.
Gregory nu era sigur ce făcea Kate în timp ce el se concentra pe
mâncarea lui… probabil se uita prin cameră, apreciind dacă vreunul
dintre oaspeți le putea auzi conversația. Din când în când, o auzea
foindu-se pe locul ei, schimbându-și inconștient poziția, dornică de a
spune ceva.
El trecu la costița din farfurie.
Și atunci… știu că ea nu va fi în stare să-și țină gura mult timp…
— Dar ești…
El se întoarse. O privi cu ochi severi. Și spuse un singur cuvânt.
— Nu.
Pentru o clipă, Kate păru să rămână fără cuvinte. Apoi ochii i se
mijiră și un colț al gurii se arcui în sus. O idee.
 — Câți ani aveai când ne-am cunoscut? întrebă ea.
Despre ce naiba vorbea?
— Nu știu, spuse el nerăbdător, încercând să-și amintească de
ziua nunții fratelui lui. Își amintea că avuseseră o grămadă de flori. I
se povestise că strănutase săptămâni întregi după aceea. 13, poate.
12?
Îl privi curioasă.
— Cred că trebuie să fie greu să fii atât de mic în comparație cu
frații tăi.
El lăsă furculița jos.
— Anthony, Benedict și Colin… vin toți unul după altul. Ca
rățuștele, mi-am zis dintotdeauna, deși nu sunt atât de fraieră ca să
o spun cu glas tare. Și apoi… hmmm. Câți ani sunt între tine și
Colin?
— Zece.
— Atâta tot?
Kate părea surprinsă, lucru pe care nu era convins că îl considera
un compliment prea grozav.
— Sunt șase ani între Colin și Anthony, continuă ea, apăsându-și
un deget pe bărbie, de parcă gestul era menit să arate că se gândea
profund. Chiar puțin mai mult. Dar bănuiesc că vin mai adesea la
pachet, cu Benedict între ei.
El așteptă.
— Ei bine, nu contează, spuse ea cu brusc. La urma urmei, fiecare
își găsește locul în viață. Acum că…
El o privi uimit. Cum putea să schimbe subiectul așa? Înainte ca el
să aibă măcar o vagă idee despre ce vorbea.
— …Bănuiesc că ar trebui să-ți fac rezumatul pentru restul
evenimentelor de aseară. După ce ai plecat. Kate oftă… de fapt,
gemu, clătinând din cap. Lady Watson a fost ușor deranjată că fiica
ei nu a fost supravegheată îndeaproape, deși serios, a cui e vina? Și
apoi, a fost deranjată că sezonul londonez al domnișoarei Watson s-
a încheiat înainte de a avea ocazia să cheltuiască bani pe o
garderobă nouă. Pentru că, la urma urmei, nu este ca și cum o să
existe vreun debut acum.
Kate se opri, așteptând ca Gregory să spună ceva. El își arcui
sprâncenele în cel mai mic gest, suficient cât să spună că nu avea
nimic de adăugat la conversație.
Kate îi mai oferi o secundă, apoi continuă:
— Lady Watson s-a dat pe brazdă destul de repede când s-a
subliniat că Fennsworth este conte, oricât ar fi el de tânăr.
Ea se opri, țuguindu-și buzele.
— Chiar este destul de tânăr, nu-i așa?
— Nu cu mult mai tânăr decât mine, spuse Gregory, chiar dacă
Fennsworth i se păruse un copilandru cu o seară înainte.
Kate păru să cadă pe gânduri.
— Nu, spuse ea încet, există o diferență. El nu este… Ei bine, nu
știu. Oricum…
De ce tot continua să schimbe subiectul tocmai când se apucase
să spună ceva ce Gregory chiar voia să audă?
— …logodna a fost oficializată, continuă ea și începu să
vorbească mai repede, și cred că toate părțile implicate sunt
mulțumite.
Gregory bănuia că el nu trecea drept parte implicată. Dar, din nou,
simți mai degrabă iritare decât orice altceva. Nu-i plăcea să fie
înfrânt. La nimic.
Ei bine, cu excepția tirului. Renunțase de mult la asta.
Cum de nu-i trecuse prin minte, nici măcar o dată, că se prea
putea să nu o câștige pe domnișoara Watson până la urmă?
Acceptase că nu va fi o misiune ușoară, dar pentru el era un fapt
împlinit. Predestinat.
De fapt, făcuse progrese cu ea. Doamne, răsese cu el. Răsese.
Cu siguranță trebuia să fi însemnat ceva.
— Pleacă azi, spuse Kate. Toți. Separat, desigur. Lady și
domnișoara Watson se duc să facă pregătirile pentru nuntă, iar Lord
Fennsworth o duce pe sora lui acasă. La urma urmei, de asta a și
venit.
Lucy. Trebuia să o vadă pe Lucy.
Încercase să nu se gândească la ea.
Cu rezultate diferite.
Dar ea rămânea acolo, mereu, plutind undeva în mintea lui, chiar
și în timp ce el era măcinat de pierderea domnișoarei Watson.
Lucy. Acum era imposibil să se gândească la ea ca la Lady
Lucinda. Chiar dacă nu ar fi sărutat-o, ea ar fi fost Lucy. Ea era Lucy.
I se potrivea perfect.
Dar o sărutase. Și fusese extraordinar.
Și mai ales, neașteptat.
Totul îl surprinsese la sărutul lor, însuși faptul că o sărutase. Era
Lucy. Nu trebuia să o sărute pe Lucy.
Dar ea îl ținuse de braț. Și ochii ei… ce era cu ochii ei? Ridicase
privirea spre el, căutând ceva.
Căutând ceva în el.
Gregory nu avusese de gând să o facă. Se întâmplase pur și
simplu. Se simțise parcă atras spre ea, inexorabil atras spre ea, iar
spațiul dintre ei se făcuse din ce în ce mai mic…
Și apoi… Ea ajunsese în brațele lui.
El își dorise să se topească pur și simplu, să se piardă în ea și să
nu-i mai dea niciodată drumul.
Își dorise o sărute până ce amândoi erau consumați de pasiunea
sărutului.
Își dorise să…
Bine. La drept vorbind, își dorise să facă foarte multe. Dar fusese
și un pic beat.
Nu foarte. Dar suficient încât să pună la îndoială sinceritatea
reacției lui.
Și fusese supărat. Și tulburat.
Desigur, nu din cauza lui Lucy, dar era convins că îi fusese
afectată rațiunea.
Totuși, trebuia să o vadă. Ea era o tânără crescută într-o familie
bună. Nu te sărutai cu una dintre aceste femei fără să oferi explicații.
Și trebuia să-și ceară scuze, chiar dacă nu prea simțea că era ce-și
dorea.
Dar era ce trebuia să facă.
Ridică privirea spre Kate.
— Când pleacă?
— Doamna și domnișoara Watson? În după-amiaza asta, cred.
„Nu”, aproape că răbufni el, „mă refeream la Lady Lucinda. Dar se
opri la timp și păstră un ton nepăsător al vocii când spuse:
— Și Fennsworth?
— În curând, cred. Lady Lucinda a luat deja micul dejun. Kate se
gândi o clipă. Cred că Fennsworth zicea că vrea să ajungă acasă
înainte de cină. Dar pot face călătoria într-o singură zi. Nu locuiesc
prea departe.
— Aproape de Dover, murmură Gregory absent.
Fruntea lui Kate se încruntă.
— Cred că ai dreptate.
Gregory aruncă o căutătură spre mâncarea lui. Se gândise să o
aștepte aici pe Lucy; ea nu putea să rateze micul dejun. Dar dacă
mâncase deja, atunci momentul plecării era foarte aproape.
Și trebuia să o găsească.
Se ridică în picioare. Un pic prea brusc… Se lovi cu coapsa de
marginea mesei, ceea ce o făcu pe Kate să ridice privirea cu o
expresie uimită pe chip.
— Nu-ți termini micul dejun? întrebă ea.
El scutură din cap.
— Nu mi-e foame.
Ea îl privi cu o neîncredere evidentă. La urma urmei, făcea parte
din familie de mai bine de zece ani.
— Cum e posibil una ca asta?
El nu luă în seamă întrebarea.
— Îți urez o dimineață minunată.
— Gregory?
El se întoarse. Nu voia să o facă, dar vocea ei era ușor încordată,
doar atât cât el să știe că trebuia să aibă grijă.
Ochii lui Kate se umplură de înțelegere… și îngrijorare.
— Nu te duci o să o cauți pe domnișoara Watson, nu-i așa?
— Nu, spuse el, și era aproape amuzant, pentru că era ultimul
lucru la care se gândea.
•
Lucy privi lung spre valizele făcute și se simți obosită. Și tristă. Și
confuză.
Și Dumnezeu mai știa cum altfel.
Sleită de puteri. Așa se simțea. Urmărise slujitoarele cu
prosoapele de baie, cum le stoarseră și le stoarseră ca să nu mai
rămână nicio picătură de apă.
Deci aici se ajunsese.
Ea era ca un prosop de baie.
— Lucy?
 Era Hermione, care intră încet în camera lor. Lucy adormise deja
când Hermione se întorsese cu o seară în urmă, iar Hermione
dormea când Lucy plecase la micul dejun.
Când Lucy revenise, Hermione era deja plecată. În multe privințe,
Lucy fusese recunoscătoare pentru asta.
— Eram cu mama, explică Hermione. Plecăm în după-amiaza
asta.
Lucy dădu din cap. Lady Bridgerton o întâlnise la micul dejun și o
informase despre planurile tuturor. Când se întorsese în dormitorul
ei, lucrurile îi erau deja toate împachetate și gata să fie duse în
trăsură.
Deci asta era.
— Voiam să vorbesc cu tine, spuse Hermione, așezându-se pe
marginea patului, dar păstrând o distanță respectuoasă de Lucy.
Voiam să-ți explic.
Privirea lui Lucy rămase fixată pe valizele ei.
— Nu este nimic de explicat. Sunt foarte fericită că o să te măriți
cu Richard. Reuși să schițeze un zâmbet ostenit. Acum o să fii sora
mea.
— Nu pari fericită.
— Sunt obosită.
Hermione tăcu o clipă și apoi, când deveni evident că Lucy nu mai
avea de nimic de zis, spuse:
— Voiam să mă asigur că știi că nu am păstrat secrete față de
tine. Nu aș face niciodată asta. Sper că știi că nu aș face niciodată
asta.
Lucy dădu din cap, pentru că știa, chiar dacă se simțise
abandonată și poate chiar ușor trădată cu o seară înainte.
Hermione înghiți în sec stânjenită, apoi maxilarul i se încleștă, apoi
trase aer în piept. Și Lucy știu în acel moment că își repetase
cuvintele ore întregi, le întorsese pe toate părțile în minte, căutând
combinația perfectă pentru a exprima ce simțea.
Era exact ceea ce ar fi făcut Lucy și totuși, cumva simțea că vrea
să plângă.
Dar cu toate repetițiile lui Hermione, chiar și când începu să
vorbească, ea continuă să se răzgândească, alegând cuvinte și
fraze noi.
 — Chiar l-am iubit… Nu. Nu, spuse ea, vorbind mai mult singură
decât cu Lucy. Ce vreau să spun este… chiar am crezut că îl iubesc
pe domnul Edmonds. Dar cred că nu a fost așa. Pentru că mai întâi
a fost domnul Bridgerton și apoi… Richard.
Lucy ridică brusc privirea.
— Cum adică, mai întâi a fost domnul Bridgerton?
— Eu… nu sunt sigură, de fapt, răspunse Hermione, tulburată de
întrebare. Când am luat micul dejun cu el a fost de parcă m-aș fi
trezit dintr-un vis lung și ciudat. Îți amintești, ți-am povestit despre
asta? O, n-am auzit nicio muzică și nimic de genul și nici măcar nu
m-am simțit… Ei bine, nu știu cum să-ți explic, dar chiar dacă nu am
fost deloc copleșită… așa cum am fost cu domnul Edmonds… Eu…
m-am întrebat. În privința lui. Și dacă aș putea să simt ceva. Dacă aș
încerca. Și nu mi-am dat seama cum pot să fiu îndrăgostită de
domnul Edmonds dacă domnul Bridgerton putea să mă fac să am
îndoieli.
Lucy dădu din cap. Gregory Bridgerton o făcea și pe ea să aibă
îndoieli. Și nu legate de dacă putea. Pentru că știa. Își dorea doar să
știe cum să nu le mai aibă.
Dar Hermione nu îi observă suferința. Sau poate că Lucy o
ascunse bine. Oricum ar fi fost, Hermione continuă pur și simplu cu
explicația ei.
— Și apoi… spuse ea, cu Richard… Nu știu sigur cum s-a
întâmplat, dar ne plimbam, vorbeam și mă simțeam atât de bine. Mai
mult decât bine, adăugă ea la repezeală. Bine, sună stupid, și nu a
fost așa. Am simțit că este… ce trebuie. De parcă m-aș fi întors
acasă.
Hermione zâmbi, aproape neputincioasă, de parcă nu i-ar fi venit
să creadă ce noroc avusese. Și Lucy se bucura pentru ea. Chiar se
bucura. Dar se întrebă cum era posibil să te simți atât de fericit și
atât de trist în același timp. Pentru că ea nu avea să se simtă
niciodată așa. Și chiar dacă nu o crezuse înainte vreme, acum
credea. Iar ideea o făcea doar să se simtă și mai rău.
— Îmi pare rău dacă nu a părut că sunt fericită pentru tine aseară,
spuse încet Lucy. Sunt. Foarte fericită. A fost din cauza șocului,
atâta tot. Atât de multe schimbări și toate în același timp.
 — Dar schimbări bune, Lucy, spuse Hermione cu ochii strălucitori.
Schimbări bune.
Lucy își dori să-i poată împărtăși încrederea. Își dori să se lase
cuprinsă de optimismul lui Hermione, dar se simți doar copleșită. Dar
nu putea să i-o spună prietenei ei. Nu acum, când radia de fericire.
Așa că Lucy zâmbi și spuse:
— O să ai o viață frumoasă cu Richard.
Și chiar vorbea serios.
Hermione o apucă de mână, strângând cu toată prietenia și emoția
pe care le simțea.
— O, Lucy, știu. Îl cunosc de atâta timp și este fratele tău, astfel că
el m-a făcut mereu să mă simt în siguranță. În largul meu, de fapt.
Nu trebuie să-mi fac griji despre ce crede despre mine. Sigur i-ai
povestit totul, cu bune și cu rele. Și are în continuare o părere foarte
bună despre mine.
— Nu știe că nu poți să dansezi, recunoscu Lucy.
— Nu? Hermione ridică din umeri. O să-i spun eu, atunci. Poate
mă învață. Se pricepe?
Lucy clătină din cap.
— Vezi? spuse Hermione, cu un zâmbet gânditor, plin de speranță
și vesel în același timp. Ne potrivim perfect. Totul a devenit atât de
clar. Este atât de ușor să vorbești cu el, iar aseară… eu râdeam, el
râdea, și totul mi s-a părut atât de… minunat. Nu prea pot să explic.
Dar nu trebuia să explice. Lucy era îngrozită pentru că știa exact la
ce se referea Hermione.
— Și apoi am ajuns în oranjerie și a fost atât de frumos, cu razele
lunii care se strecurau prin sticlă. Totul era învăluit într-un aer vag și
suav încețoșat… și apoi m-am uitat la el.
Ochii lui Hermione se împăienjeniră și păru să se piardă undeva în
zări îndepărtate, iar Lucy știu că era pierdută în propriile amintiri.
Pierdută și fericită.
— M-am uitat la el, spuse Hermione din nou, iar el s-a uitat la
mine. N-am fost în stare să-mi întorc privirea. Pur și simplu, nu am
putut. Și apoi ne-am sărutat. A fost… nici măcar nu m-am gândit la
asta. S-a întâmplat pur și simplu. A fost doar cel mai firesc și
minunat lucru din lume.
Lucy dădu din cap cu tristețe.
 — Mi-am dat seama că nu am înțeles înainte. Cu domnul
Edmonds… o, am crezut că sunt îndrăgostită nebunește de el, dar
nu știam ce este dragostea. El era atât de chipeș și mă făcea să mă
simt sfioasă și emoționată, dar nu mi-am dorit niciodată să-l sărut.
Nu l-am privit niciodată dorindu-mi să mă apropii de el… nu pentru
că voiam, ci doar pentru că… pentru că…
Pentru că ce? voia Lucy să țipe. Dar și dacă ar fi fost tentată să o
facă, nu mai avea energie.
— Pentru că locul meu era acolo, termină Hermione cu un glas
scăzut și păru uimită, de parcă nici ea nu și-ar fi dat seama până în
acel moment.
Brusc, Lucy începu să se simtă foarte ciudat. Simți furnicături prin
toți mușchii și o încercă o dorință nebună de a-și încleșta mâinile în
pumni. Ce voia să spună? De ce spunea asta? Toată lumea îi
povestise atâta despre cum dragostea era un lucru magic, ceva
sălbatic și nestăpânit care se dezlănțuia ca o furtună.
Și acum era altceva? Era doar liniștitor? Ceva senin? Ceva care
chiar părea frumos?
— Ce s-a întâmplat cu muzica? se auzi ea întrebând. Cu văzutul
de la spate și știutul?
Hermione ridică neputincioasă din umeri.
— Nu știu. Dar eu nu aș avea încredere în asta, dacă aș fi în locul
tău.
Lucy închise ochii îndurerată. Nu avea nevoie de avertismentul lui
Hermione. Nu ar fi avut niciodată încredere într-un asemenea
sentiment. Nu era genul care învețe pe de rost sonete de dragoste și
nici nu va fi vreodată. Dar în celălalt sentiment… cel cu râsul,
liniștea, senzația de bine… ar fi avut încredere într-o clipită.
Și Doamne, era ce simțise și ea cu domnul Bridgerton.
Toate acestea și, pe deasupra, muzica.
Lucy simți cum se albește la față. Auzise la propriu muzică în clipa
în care îl sărutase. O adevărată simfonie, cu crescendo vibrant,
percuții intense și chiar și bătaia aceea secretă și tremurătoare pe
care nu o observai decât atunci când se strecura înăuntrul tău și
punea stăpânire pe ritmul inimii tale.
Lucy simțise că plutește. Simțise fiori. Simțise toate lucrurile pe
care Hermione îi spusese că le simțise cu domnul Edmonds… și, de
asemenea, tot ce îi spusese că simțise cu Richard.
Toate cu o singură persoană.
Era îndrăgostită de el. Era îndrăgostită de Gregory Bridgerton.
Realizarea nici nu ar fi putut să fie mai clară… sau mai crudă.
— Lucy? întrebă Hermione șovăitoare. Și apoi din nou… Luce?
— Când este nunta? întrebă brusc Lucy. Pentru că singurul lucru
pe care îl mai putea face era să schimbe subiectul. Se întoarse, se
uită direct la Hermione și îi menținu privirea pentru prima dată de
când începuseră să discute. V-ați apucat de făcut planuri? O să aibă
loc în Fenchley?
Detaliile. Detaliile erau salvarea ei. Fuseseră dintotdeauna.
Expresia lui Hermione deveni confuză, apoi îngrijorată și apoi
spuse:
— Eu… nu, cred că o să aibă loc la Abbey. Este puțin mai măreț.
Și… ești sigură că te simți bine?
— Foarte bine, spuse Lucy vioaie și vorbi cum făcea de obicei,
sperând că poate va reuși să se și simtă în firea ei. Dar nu mi-ai zis
când.
— O. Curând. Am înțeles că ieri-seară mai erau și alți oameni pe
lângă oranjerie. Nu sunt sigură ce s-a auzit… sau repetat… dar au
început să se audă zvonuri, astfel că trebuie să ne ocupăm de tot cât
mai repede. Hermione îi trimise un zâmbet dulce. Nu mă deranjează.
Și cred că nici pe Richard.
Lucy se întrebă care dintre ele va ajunge prima la altar. Spera să
fie Hermione.
Se auzi o bătaie la ușă. Era o slujitoare, urmată de doi lachei care
veniseră să ia valizele lui Lucy.
— Richard vrea să plecăm devreme, explică Lucy, chiar dacă nu-și
mai văzuse fratele după evenimentele din noaptea precedentă.
Probabil Hermione știa mai multe despre planurile lor decât știa
ea.
— Gândește-te, Lucy, spuse Hermione, conducând-o spre ușă. O
să fim amândouă contese. Eu de Fennsworth, iar tu de Davenport. O
să facem senzație.
Lucy știa că încearcă să o înveselească, așa că își folosi fiecare
dram de energie ca să-și forțeze zâmbetul să i se citească în privire
atunci când spuse:
 — O să fie foarte distractiv, nu-i așa?
Hermione o luă de mână și o strânse.
— O, da, Lucy. O să vezi. Ne așteaptă zorii unei zile noi și o să fie
chiar minunat.
Lucy o îmbrățișă pe prietena ei. Numai așa putea să-și ascundă
chipul de privirile ei.
Pentru că îi era absolut imposibil să schițeze un zâmbet de data
asta.
•
Gregory o găsi chiar la timp. Stătea pe alee, surprinzător de
singură, cu excepția celor câțiva slujitori care alergau de colo-colo. Îi
zări profilul, bărbia ușor înclinată în sus, în timp ce urmărea cum se
urcau valizele în trăsură. Părea… calmă. Se ținea cu grijă.
— Lady Lucinda, strigă el.
Încremeni pentru o fracțiune de secundă înainte de a se întoarce.
Și când o făcu, ochii păreau să-i fie îndurerați.
— Mă bucur că te-am prins, spuse el, chiar dacă nu mai era sigur
că se bucura.
Ea nu era fericită să-l vadă. Gregory nu se așteptase la o
asemenea reacție.
— Domnule Bridgerton, spuse ea.
Buzele i se curbară ușor la colțuri, de parcă s-ar fi gândit să
zâmbească.
Ar fi putut să-i spună o sută de lucruri diferite, dar bineînțeles că îl
alese pe cel mai puțin important și mai evident.
— Pleci.
— Da, spuse ea, după o clipă de tăcere. Richard vrea să plecăm
devreme.
Gregory privi în jur.
— El este aici?
— Nu încă. Îmi imaginez că-și ia rămas-bun de la Hermione.
— Ah. Da. Își drese glasul. Desigur.
El se uită la ea, iar ea se uită la el și nu spuseră nimic.
Ciudat.
— Voiam să-ți spun că îmi pare rău, spuse el.
Ea… nu zâmbi. Nu era sigur care îi era expresia, dar nu era un
zâmbet.
 — Desigur, spuse ea.
Desigur? Desigur?
— Nicio grijă. Se uită ușor pe deasupra umărul lui. Te rog, nu te
mai gândi la asta.
Firește, era ce se cuvenea să spună, dar totuși, cuvintele ei îl
deranjară pe Gregory. O sărutase și fusese extraordinar, iar dacă el
voia să-și amintească momentul, și-l va aminti și cu asta basta.
— Ne vedem la Londra? întrebă el.
Ea ridică privirea spre el și, într-un sfârșit, ochii ei îi întâlniră pe ai
lui. Ea căuta ceva. Căuta ceva în el, și el avea impresia că nu găsea.
Părea prea serioasă, prea obosită.
Prea nu ca ea.
— Bănuiesc, răspunse ea. Dar nu o să mai fie la fel. Vezi tu, eu
sunt logodită.
— Practic logodită, îi aminti el zâmbind.
— Nu. Ea clătină din cap încet și resemnată. Acum chiar sunt.
Pentru asta a venit Richard să mă ia acasă. Unchiul meu a stabilit
detaliile finale ale înțelegerii. Cred că anunțul căsătoriei o să fie
publicat curând. Este oficial.
Buzele lui se întredeschiseră de uimire.
— Înțeleg, spuse el, și gândurile începură să-i alerge de-a valma
prin minte. Și să alerge și să alerge și să nu ajungă absolut nicăieri.
Îți doresc tot binele din lume, spuse el, pentru că ce altceva să
spună?
Ea încuviință din cap, apoi făcu semn spre peluza întinsă și verde
din fața casei.
— Cred că o să fac o plimbare prin grădină. Mă așteaptă un drum
lung.
— Desigur, spuse el, și făcu o plecăciune politicoasă.
Ea nu-și dorea să fie în compania lui. Nu s-ar fi putut face mai clar
înțeleasă nici dacă i-ar fi spus-o cuvânt cu cuvânt.
— A fost minunat să te cunosc, spuse ea.
Ochii ei îi surprinseră pe ai lui și, pentru prima dată în conversație,
el o văzu, văzu până în adâncul inimii ei obosite și rănite.
Și îi dădu seama că își ia rămas-bun.
— Îmi pare rău… Ea se opri și se uită într-o parte. Spre un zid de
piatră. Îmi pare rău că lucrurile nu au mers cum sperai.
 „Mie nu”, își spuse el în gând și își dădu seama că este adevărat,
își închipui brusc și pentru o secundă viața lui, însurat cu Hermione
Watson, și era…
Plictisit.
Doamne sfinte, cum să nu priceapă decât acum? El și domnișoara
Watson nu erau deloc potriviți și, la drept vorbind, scăpase ca prin
urechile acului.
Era puțin probabil să se încreadă în judecata lui data viitoare când
va fi vorba de povești de dragoste, dar părea un lucru cu mult mai
dezirabil unei căsătorii plictisitoare. Bănuia că trebuia să-i
mulțumească lui Lady Lucinda, chiar dacă nu era sigur de ce. Nu
împiedicase mariajul lui cu domnișoara Watson; de fapt, îl încurajase
pas cu pas.
Dar cumva ea era responsabilă pentru că îi venise mintea la cap.
Dacă era vreun lucru în dimineața asta care să fie adevărat, acesta
era.
Lucy făcu din nou semn spre peluză.
— Mă duc să fac plimbarea de care vorbeam, spuse ea.
El încuviință din cap și o privi cum pleacă. Părul îi era aranjat
frumos într-un coc, șuvițele blonde reflectând razele soarelui
asemenea mierii și untului.
Așteptă destul de mult timp, nu neapărat pentru ca ea să se
întoarcă sau pentru că ar fi sperat să o facă.
Ci doar pentru orice eventualitate.
Pentru că poate că o va face. Putea să se întoarcă și să-i spună
ceva, apoi el îi putea răspunde și putea…
Dar ea nu se întoarse. Continuă să meargă mai departe. Nu se
întoarse, nu se uită înapoi, astfel că Gregory își petrecu ultimele
minute urmărindu-i spetele. Și singurul lucru la care se putea gândi
era că…
Ceva nu era bine.
Dar pe viața lui dacă știa ce.
 Capitolul 13

În care eroina noastră își vede în treacăt viitorul.

O lună mai târziu

Mâncarea era excelentă, aranjamentele de masă impresionante,
împrejurimile incredibil de opulente.
Și totuși, Lucy se simțea jalnic.
Lordul Haselby și tatăl lui, contele de Davenport, veniseră la
Fennsworth House din Londra ca să ia cina. Fusese ideea lui Lucy,
un lucru care i se părea acum dureros de ironic. Nunta ei era peste
doar o săptămână, și totuși, până astă-seară, nu reușise să-și vadă
viitorul soț. În orice caz, nu de când nunta trecuse de la a fi probabilă
la a fi iminentă.
Ea și unchiul ei ajunseseră la Londra cu două săptămâni mai
devreme și, după ce trecuseră 11 zile fără ca alesul ei să se arate
măcar o secundă la față, Lucy se duse la unchiul ei și îl întrebase
dacă putea să organizeze un fel de întâlnire. I se păruse foarte iritat,
deși era ferm convinsă că iritarea nu fusese provocată de faptul că i-
ar fi văzut rugămintea ca pe o prostie. Nu, simpla ei prezență era de
ajuns ca să facă să apară o asemenea stare. Ea rămăsese dreaptă
în fața lui și el fusese obligat să ridice privirea.
Unchiului Robert nu-i plăcea să fie întrerupt.
Dar păru să perceapă înțelepciunea deciziei de a permite unui
cuplu logodit să schimbe câteva cuvinte înainte de ziua nunții, așa
că îi spusese succint că va face aranjamentele necesare.
Încurajată de mica ei victorie, Lucy întrebase și dacă putea să
participe la unul dintre numeroasele evenimente sociale care aveau
practic loc chiar în fața ușii ei. Sezonul social de la Londra începuse
și în fiecare seară Lucy stătea la fereastra ei, urmărind trăsurile
elegante cum treceau încolo și-ncoace. La un moment dat se
organizase o petrecere în St. James Square chiar vizavi de
Fennsworth House. Șirul de trăsuri șerpuise prin toată piața, iar Lucy
stinsese toate lumânările din camera ei ca să nu fie observată la
fereastră în timp ce urmărea desfășurarea evenimentului. O serie de
petrecăreți începuseră să-și piardă răbdarea tot așteptând și, cum
vremea era atât de frumoasă, coborâseră pe partea ei de piață și
făcuseră tot restul drumului pe jos.
Lucy își spusese că nu voia decât să vadă rochiile, dar în inima ei
știa adevărul.
Îl căuta pe domnul Bridgerton.
Nu știa ce va face dacă îl vedea realmente. S-ar fi ascuns, bănuia
ea. El trebuia să știe că aceasta era casa ei și cu siguranță ar fi fost
suficient de curios ca să arunce o privire spre fațadă, chiar dacă
prezența ei la Londra nu era un lucru cunoscut de toată lumea.
Dar nu participa la acea petrecere sau, dacă era prezent, trăsura îl
lăsase chiar la intrare.
Sau poate că nu era deloc în Londra. Lucy nu avea de unde să
știe. Era închisă în casă cu unchiul ei și cu mătușa ei bătrână și ușor
surdă Harriet, care fusese adusă aici din motive de bună-cuviință.
Lucy ieșea din casă pentru incursiunile la croitoreasă și plimbările
prin parc, dar altfel, era complet singură, în compania unui unchi
care nu vorbea și a unei mătuși care nu auzea.
Deci, în general, nu prea avea cum să afle vreo bârfa sau alta.
Despre Gregory Bridgerton sau oricine altcineva, de altfel.
Și chiar în rarele situații în care vedea pe cineva cunoscut, nu prea
putea să întrebe de el. Oamenii ar fi rămas cu impresia că este
interesată, ceea ce și era, dar nimeni, absolut nimeni, nu trebuia să
afle vreodată despre asta.
Ea se mărita cu altcineva. Peste o săptămână. Și chiar dacă nu ar
fi fost cazul, Gregory Bridgerton nu dăduse niciun semn că ar fi fost
poate interesat să-i ia locul lui Haselby.
O sărutase, era adevărat, și păruse să-și facă griji pentru binele ei.
Dar nu îi dăduse de înțeles dacă era de părere că un sărut venea la
pachet și cu o cerere în căsătorie. Nu știa că detaliile logodnei ei cu
Haselby fuseseră puse la punct… nici când o sărutase, nici în
dimineața următoare când rămăseseră stingheri pe drum. Ar fi putut
să creadă doar că se săruta cu o fată care era complet liberă. Nu
aveai cum să faci așa ceva decât dacă erai pregătit și dispus să
ajungi în fața altarului.
 Dar nu era valabil pentru Gregory. Când îi spusese în cele din
urmă, el nu se arătase copleșit. Nici măcar nu păruse ușor supărat.
Nu existase nicio rugăminte de a sta să se mai gândească sau vreo
încercare de a găsi o cale de ieșire din toată situația. Tot ce văzuse
pe chipul lui – căci ea se uitase, o, cum se uitase – era… nimic.
Chipul, ochii lui… fuseseră aproape pustiiți de orice expresie.
Poate un dram de uimire, dar nici urmă de durere sau ușurare. Nimic
care să-i fi dat de înțeles că logodna ei însemna ceva pentru el, într-
un fel sau altul.
O, nu credea că este vreun nemernic și era foarte sigură că s-ar fi
însurat cu ea, dacă ar fi fost nevoie. Dar nu îi văzuse nimeni și astfel,
din perspectiva restului lumii, nu se întâmplase niciodată nimic.
Nu existau urmări. Nici pentru unul, nici pentru altul.
Dar nu ar fi fost frumos dacă ar fi părut măcar puțin supărat? O
sărutase și pământul se cutremurase… sigur o simțise și el. Nu ar fi
trebuit să-și dorească mai mult? Nu ar fi trebuit să vrea, dacă nu să
se însoare cu ea, atunci măcar posibilitatea de a o face?
În schimb, el îi spusese:
— Îți doresc tot binele din lume, și cuvintele lui căpătaseră o notă
atât de finală.
Cât rămăsese locului, privind cum valizele îi erau încărcate în
trăsură, simțise că i se rupe inima. O simțise, chiar în piept. O
duruse. Și în timp ce se îndepărtase, doar se înrăutățise mai tare,
apăsând și strângând până când Lucy avusese impresia că nici nu
va mai putea să respire. Începuse să se miște mai repede… cât putu
de repede, păstrând un ritm firesc, apoi, în cele din urmă, când
ajunsese după un colț și se prăbușise pe o bancă, își lăsase fața să
cadă neputincioasă în mâini.
Și se rugase să nu o vadă nimeni.
Își dorise să se uite în urmă. Își dorise să mai surprindă o ultimă
privire și să-i învețe pe de rost poziția… felul acela unic în care se
ținea, cu mâinile la spate, cu picioarele ușor depărtate. Lucy știa că
sute de bărbați se țineau așa, dar la el era diferit. Ar fi putut să stea
cu fața în direcția opusă, la metri și metri distanță, și ea tot l-ar fi
recunoscut.
Avea și mersul diferit, ușor stângaci și relaxat, de parcă o mică
parte din inima lui mai avea încă șapte ani. I se vedea în umeri,
probabil în șolduri… genul de detaliu pe care aproape nimeni nu l-ar
fi observat, dar Lucy acorda întotdeauna atenție detaliilor.
Dar nu se uitase înapoi. Nu ar fi făcut decât să complice și mai
mult lucrurile. Probabil că el nu rămăsese cu privirea ațintită în urma
ei, dar dacă ar fi rămas… și ar fi văzut-o întorcându-se…
Ar fi fost devastator. Nu știa sigur de ce, dar ar fi fost chiar așa. Nu
își dorise ca el să-i revadă chipul. Reușise să rămână calmă de-a
lungul discuției avute, dar de îndată ce se întorsese cu spatele,
simțise că se schimbă. Buzele ei se întredeschiseră și trăsese adânc
aer în piept, de parcă ar fi fost goală pe dinăuntru.
Era îngrozitor. Și nu își dorise ca el să o vadă.
În plus, el nu era interesat de asta. Fusese la un pas de a-și cere
scuze pentru sărut. Lucy știa că era ceea ce trebuia să facă;
societatea o dicta (sau dacă nu, atunci urma o vizită rapidă la altar).
Dar tot duruse. Voise să creadă că simțise și el măcar a mia parte
din ce simțise ea. Nu că ar fi fost de prea mare ajutor, dar ar fi făcut-
o să se simtă mai bine.
Sau poate mai rău.
Și până la urmă, nu mai conta. Nu conta ce știa sau nu inima ei,
pentru că nu avea ce să facă cu toate astea. Ce rost își mai aveau
sentimentele dacă nu le puteai pune în serviciul unui scop tangibil?
Ea trebuia să fie practică. Așa era firea ei. Era singura ei constantă
într-o lume care se mișca mult prea repede pentru liniștea ei.
Dar totuși… aici, la Londra… își dorea să-l vadă. Era o aiureala, o
prostie și cu siguranță ceva de evitat, dar și-o dorea oricum. Nici
măcar nu trebuia să vorbească cu el. De fapt, probabil că oricum nu
trebuia să vorbească cu el. Dar o privire…
O privire nu putea să facă rău nimănui.
Dar când îl întrebase pe unchiul Robert dacă putea participa la
vreo petrecere, acesta refuzase categoric, afirmând că nu avea
niciun sens să se piardă timp sau bani pe sezonul social, din
moment ce ea se bucura deja de rezultatul mult dorit al unui sezon…
o cerere în căsătorie.
Mai mult, o informase el, Lord Davenport voia ca Lucy să fie
prezentată în societate drept Lady Haselby, nu ca Lady Lucinda
Abernathy. Lucy nu știa sigur ce importanță avea acest lucru, mai
ales că foarte mulți membri din înalta societate o cunoșteau deja ca
Lady Lucinda Abernathy, atât de la școală, cât și din perioada de
„șlefuire” prin care trecuseră ea și Hermione în acea primăvară. Dar
unchiul Robert îi lăsase de înțeles (în stilul lui inconfundabil, adică
fără nici măcar un cuvânt) că întrevederea se încheiase, iar el își
întorsese deja atenția spre documentele de pe biroul lui.
Pentru o fracțiune de secundă, Lucy rămăsese încremenită pe loc.
Dacă i-ar fi spus pe nume, poate ar fi ridicat privirea. Sau poate că
nu. Dar dacă ar fi făcut-o, el și-ar fi pierdut răbdarea, iar ea s-ar fi
simțit că o pacoste și oricum nu ar fi primit niciun răspuns la
întrebările ei.
Astfel că dăduse din cap și ieșise din încăpere. Deși numai
Dumnezeu știa de ce se obosise să dea din cap înainte. Unchiul
Robert nu ridica niciodată privirea, după ce îi dădea de înțeles că își
încheiaseră socotelile.
Și iată că acum, se afla aici, la cina pe care o ceruse și își dorea –
cu ardoare – să nu fi deschis niciodată gura. Haselby era un om
drăguț, chiar plăcut. Dar tatăl lui…
Lucy se rugă în sinea ei să nu locuiască la reședința Davenport.
Se rugă ca Haselby să aibă propria lui casă.
În Țara Galilor. Sau poate în Franța.
După ce lordul Davenport se plânsese de vreme, de Camera
Comunelor și de operă (considerându-le, pe rând, ploioasă, plină de
idioți prost crescuți și pentru Dumnezeu, nici măcar în engleză!), își
întorsese privirile critice spre ea.
Lucy avusese nevoie de toată forța ca să nu se tragă înapoi atunci
când atenția lui se opri asupra ei. El semăna mai degrabă cu un
pește supraponderal, cu ochi bulbucați și buze groase și cărnoase.
Chiar nu ar fi fost deloc surprinsă dacă, smulgându-și brusc cămașa,
și-ar fi dezvăluit branhiile și solzii.
Și apoi… cââââââh… o treceau fiorii când își amintea. El se
apropie, atât de mult încât respirația lui fierbinte și acră îi învălui
toată fața.
Ea înțepeni în postura perfectă care fusese înrădăcinată înăuntrul
ei încă de la naștere.
Îi spusese să-i arate dinții.
Fusese umilitor.
 Lordul Davenport o inspectase ca pe o iapă și ajunsese chiar să-și
așeze mâinile pe șoldurile ei ca să le măsoare în lumina unei viitoare
nașteri! Lui Lucy i se tăiase răsuflarea și, înnebunită, aruncase o
privire deznădăjduită spre unchiul ei, dar chipul lui rămăsese
împietrit și privirea pironită spre un loc care nu era fața ei.
Și acum că se așezaseră să mănânce… Doamne, Dumnezeule!
Lord Davenport o luase la întrebări. Îi pusese orice întrebare posibilă
și imposibilă despre sănătatea ei, acoperind zone care sigur nu erau
potrivite pentru un grup mixt și apoi, exact când crezu că partea cea
mai rea se încheiase…
— Știi tabla înmulțirii?
Lucy clipi.
— Poftim?
— Tabla înmulțirii, spuse el nerăbdător. Cu șase, cu șapte.
Pentru o clipă, Lucy rămase fără cuvinte. Voia să facă exerciții de
matematică?
— Deci? întrebă el.
— Desigur, se bâlbâi ea.
Se uită din nou la unchiul ei, dar acesta își păstra în continuare o
expresie de vădit dezinteres pe chip.
— Arată-mi. Gura lui Davenport se contură într-o linie hotărâtă
între obrajii lăsați. Cu șapte e bine.
— Eu… ah…
Absolut disperată, căută chiar să atragă atenția mătușii Harriet,
dar bătrâna habar nu avea ce se întâmpla în jurul ei și, la drept
vorbind, nu pronunțase niciun cuvânt de la începutul serii.
— Tată, îl întrerupse Haselby, sigur nu…
— Este doar vorba despre reproducere, spuse lord Davenport din
scurt. Viitorul familiei stă în pântecul ei. Avem tot dreptul să știm cu
ce ne pricopsim.
Sub efectul șocului, Lucy întredeschise buzele. Apoi își dădu
seama că mâna îi alunecase peste abdomen. În mare grabă, o lăsă
să coboare pur și simplu. Ochii ei se mutară de la tată la fiu și înapoi,
neștiind dacă trebuia să vorbească.
— Ultimul lucru pe care ți-l dorești este o femeie care să
gândească prea mult, spunea Lord Davenport, dar ar trebui să fie în
stare de ceva simplu cum este înmulțirea. Doamne, fiule, gândește-
te la implicații.
Lucy se uită la Haselby. El se uită la ea. Cu părere de rău. Ea își
înghiți nodul din gât și închise ochii ca să-și adune toată puterea.
Când îi deschise, îl găsi pe Lord Davenport uitându-se fix la ea și
buzele lui dădeau să se deschidă. Își dădu seama că va vorbi din
nou, ceea ce chiar nu mai suporta, astfel că…
— 7, 14, 21, răbufni ea, zădărnicindu-i cât putu de bine intenția.
28, 35, 42…
Se întrebă ce ar fi făcut el dacă dădea greș. Ar fi renunțat la
căsătorie?
— …49, 56…
Era tentant. Atât de tentant.
— …63, 70, 77…
Se uită la unchiul ei. Mânca. Nici măcar nu se uita la ea.
— …82, 89…
— Eh, de ajuns, anunță Lord Davenport, intervenind chiar după
82.
Senzația buimacă din pieptul ei se risipi repede. Se răzvrătise –
poate pentru prima dată în viața ei – și nimeni nu observase.
Așteptase prea mult timp.
Se întrebă ce altceva ar fi trebuit să mai facă până acum.
— Bravo, spuse Haselby, cu un zâmbet încurajator.
Lucy reuși să schițeze un surâs. El chiar nu era rău. De fapt, dacă
nu ar fi fost Gregory, i s-ar fi părut o alegere foarte potrivită. Poate că
părul lui Haselby era un pic prea subțire și, pe deasupra, el era un
pic prea subțiratic, dar nu era neapărat ceva de care să te plângi.
Mai ales că personalitatea lui – cu siguranță cel mai important lucru
la un om – era foarte agreabilă. Reușiseră să discute câteva minute
înainte de cină, în timp ce tatăl lui și unchiul ei discutau despre
politică, iar el fusese absolut fermecător. Făcuse chiar o glumă
seacă și cu subînțeles la adresa tatălui lui, apoi își dăduse ochii
peste cap și lui Lucy îi fu imposibil să nu chicotească.
Serios, chiar nu avea de ce să se plângă.
Și nu se plângea. Nu se va plânge. Doar că își dorea altceva.
— Am încredere că te-ai descurcat decent la domnișoara Moss,
nu? întrebă Lord Davenport, cu ochii îngustați atât cât întrebarea lui
să nu fie chiar prietenoasă.
— Da, desigur, răspunse Lucy și clipi surprinsă.
Fusese tentată să creadă că discuția se abătuse de la persoana
ei.
— Excelentă instituție, spuse Davenport, mestecând o bucată de
miel prăjit. Lumea de acolo știe ce ar trebui și ce nu ar trebui să știe
o fată. Fiica lui Winslow a fost acolo. Și fiica lui Fordham.
— Da, murmură Lucy, cum părea să se aștepte un răspuns de la
ea. Amândouă sunt fete foarte drăguțe, minți ea.
Sybilla Winslow era o mică tirană urâcioasă căreia i se părea
distractiv să le ciupească de brațe pe elevele mai mici.
Dar pentru prima dată în seara aceasta, Lord Davenport păru să
fie mulțumit de ea.
— Deci le cunoști bine? întrebă el.
— Oarecum, se acoperi Lucy. Lady Joanna era puțin mai mare,
dar nici nu vorbim despre o școală mare. Nu prea ai cum să nu le
cunoști pe celelalte eleve.
— Bun.
Lord Davenport încuviință aprobator din cap, iar mișcarea îi făcu
fălcile să tremure.
Lucy încercă să nu se uite.
— Ăștia sunt oamenii pe care trebuie să-i cunoști, continuă el.
Legături pe care trebuie să le întreții.
Lucy dădu din cap, făcând între timp în minte o listă cu toate
locurile în care ar fi preferat să fie acum. Paris, Veneția, Grecia, dar
grecii nu erau în război? Chiar nu conta. Oricum ar fi preferat să fie
în Grecia.
— …responsabilitatea față de nume… anumite standarde de
comportament…
Era foarte cald în Orient? Admirase întotdeauna vazele chinezești.
— …nu o să tolerez nicio abatere de la…
Cum se numea cartierul acela îngrozitor din oraș? St. Giles? Da,
ar fi preferat să fie și ea acolo.
— …obligații. Obligații!
Ultimul cuvânt fu însoțit de un pumn în masă, care făcu argintăria
să zornăie pe masă și pe Lucy să tresară pe scaunul ei. Până și
mătușa Harriet ridică ochii din farfurie.
 Lucy atrase atenția și, pentru că toate privirile erau îndreptate spre
ea, spuse:
— Da?
Lord Davenport se aplecă aproape amenințător.
— Într-o bună zi o să fii Lady Davenport. O să ai obligații. Multe
obligații.
Lucy reuși să strângă din buze atât cât să se considere că oferea
un răspuns. Doamne, când se încheia seara?
Lord Davenport se aplecă și, chiar dacă masa era lată și înțesată
cu mâncare, Lucy se trase înapoi din instinct.
— Nu poți să-ți iei în glumă responsabilitățile, continuă el și vocea
îi crescu înfricoșător în volum. Mă înțelegi, fetițo?
Lucy se întrebă ce s-ar fi întâmplat dacă își punea mâinile în cap și
urla.
„Doamne, Dumnezeule, pune capăt acestui chin!!!”
Da, se gândi ea, aproape analitic, o asemenea reacție ar fi putut
foarte bine să-l ia prin surprindere. O putea considera smintită și…
— Bineînțeles, Lord Davenport, se auzi Lucy spunând.
Era o lașă. O lașă mizerabilă.
Și apoi, de parcă ar fi fost un fel titirez pe care cineva îl răsucise,
lordul Davenport se lăsă pe spate, perfect calm.
— Mă bucur să aud de asta, spuse el, și se șterse în colțul gurii cu
șervetul. Sunt liniștit să văd că se mai învață stima și respectul la
domnișoara Moss. Nu regret că am ales să te trimit acolo.
Furculița lui Lucy rămase suspendată în aer.
— Nu eram conștientă că dumneavoastră ați făcut aranjamentele
necesare.
— A trebuit să fac ceva, mârâi el, privind-o de parcă ar fi fost o
netoată. N-aveai o mamă care să se asigure că ești instruită cum
trebuie pentru rolul tău în viață. Sunt lucruri pe care trebuie să le știi
ca să fii contesă. Abilități pe care trebuie să le ai.
— Desigur, spuse ea cu respect, după ce hotărî că, făcând dovada
unei blândeți și a unei supuneri desăvârșite, era cea mai rapidă cale
prin care încheie tot acest chin. Hm… și vă mulțumesc.
— Pentru ce? întrebă Haselby.
Lucy se întoarse spre logodnicul ei. El părea să fie sincer curios.
 — Păi, pentru că m-a trimis la domnișoara Moss, explică ea,
adresându-și cu grijă răspunsul spre Haselby.
Poate dacă nu se uita la Lord Davenport, el va uita că se afla și ea
acolo.
— Deci ți-a plăcut? întrebă Haselby.
— Da, foarte mult, răspunse ea, oarecum surprinsă de cât de
plăcut te puteai simți când ți se punea o întrebare politicoasă. A fost
minunat. Am fost foarte fericită acolo.
Haselby dădu să deschidă gura ca să răspundă, dar spre groaza
lui Lucy, vocea care răsună era vocea tatălui lui.
— Nu este vorba despre ceea ce te face fericit! se auzi răcnetul
vijelios al lordului Davenport.
Lucy nu reuși să-și ia ochii gura lui Haselby, rămasă încă
deschisă. Serios, își spuse ea în gând, într-un moment ciudat de
liniște absolută, chiar fusese aproape înspăimântător.
Haselby închise gura și se întoarse spre tatăl lui cu un zâmbet
încordat.
— Dar despre ce este vorba? întrebă el, iar Lucy nu avu cum să
nu fie impresionată de totala lipsă de neplăcere din vocea lui.
— Este vorba despre ce înveți, răspunse tatăl lui, lăsându-și unul
dintre pumni să se izbească în masă într-o manieră complet
necuviincioasă. Și cu cine te împrietenești.
— Ei bine, am reușit să stăpânesc tabla înmulțirii, spuse Lucy cu
blândețe, nu că ar fi ascultat-o cineva.
— O să fie contesă, explodă Davenport. O contesă!
Haselby se uită liniștit la tatăl lui.
— O să fie contesă numai după ce o să mori tu, murmură el.
Lucy fu uluită de replică.
— Așa că, serios, continuă Haselby, băgând dezinvolt în gură o
bucățică de pește, nu o să mai conteze prea mult pentru tine, nu?
Lucy se întoarse spre Lord Davenport, cu ochii foarte, foarte mari.
Pielea contelui se făcu roșie. Era o culoare oribilă… furioasă,
întunecată și intensă, agravată de vena care pulsa febril în tâmpla
stângă. El se uita lung la Haselby, cu ochii mici de mânie. Nu zări
acolo nicio urmă de răutate, nicio dorință de a face rău sau a răni,
dar, chiar dacă nu avea absolut niciun sens, Lucy ar fi putut să jure
în clipa aceea că Davenport își ura fiul.
 Iar Haselby spuse pur și simplu:
— Ce vremea frumoasă avem.
Și zâmbi.
Zâmbi!
Lucy îl privi cu uimire. Ploua cu găleata și ploua așa de zile. Dar,
mai important, nu-și dădea seama că pe tatăl lui îl mai despărțea
doar un comentariu obraznic de o criză de apoplexie? Lord
Davenport părea gata să scuipe, iar Lucy era aproape sigură că
putea să audă cum scrâșnea din dinți de cealaltă parte a mesei.
Și apoi, când încăperea aproape vibra de furie, unchiul Robert își
făcu intrarea în scenă.
— Mă bucur că am decis să organizăm nunta aici, la Londra,
spuse el, cu o voce cumpănită, domoală și trădând o notă de
finalitate, de parcă ar fi spus… „Deci am terminat și cu asta”. După
cum știți, continuă el, în timp ce toți ceilalți își recăpătară calmul,
Fennsworth s-a însurat la Abbey în urmă cu doar două săptămâni și
chiar dacă rămâi într-adevăr în istoria ancestrală a familiei – cred că
ultimii șapte conți s-au căsătorit în reședință – la drept vorbind,
aproape nu a putut să participe nimeni.
Lucy bănuia că era ceva ce avea de-a face atât cu natura
precipitată a evenimentului, cât și cu locația, dar acum nu părea să
fie momentul potrivit pentru a dezbate subiectul. Îi plăcuse teribil
nunta tocmai pentru cât fusese de mică. Richard și Hermione
fuseseră atât de fericiți și toți cei prezenți veniseră din dragoste și
prietenie. Chiar fusese un prilej de bucurie.
Până plecaseră a doua zi în luna de miere la Brighton. Lucy nu se
simțise niciodată mai nefericită și mai singură decât în clipa în care
rămăsese pe drum și le făcuse cu mâna.
Se vor întoarce curând, își aminti ea. Înainte de propria ei nuntă.
Hermione va fi singura ei domnișoară de onoare, iar Richard o va
duce la altar.
Și, între timp, mătușa Harriet urma să-i țină companie. Și Lord
Davenport. Și Haselby, care era fie absolut genial, fie nebun de-a
binelea.
Simți cum un râset – ironic, absurd și extrem de nepotrivit – i se
apasă în gât și scapă prin nas cu un pufnet elegant.
— Ce-i? mormăi Lord Davenport.
 — Nimic, spuse ea în grabă și tuși cât putu de bine. Puțină
mâncare. Un os de pește, probabil.
Era aproape amuzant. Chiar ar fi fost amuzant, dacă ar fi citit
despre această scenă într-o carte. Ar fi trebuit să fie o satiră, își
spuse ea, pentru că sigur nu era o poveste de dragoste.
Și nu suporta gândul că se putea dovedi a fi o tragedie.
Se uită de jur-împrejurul mesei la cei trei bărbați care îi puseseră
viața la punct. Trebuia să se descurce cu ce avea. Nu mai avea ce
face. Nu avea niciun sens să se adâncească în nefericire, oricât i-ar
fi fost de greu să vadă partea plină a paharului. Și într-adevăr, putea
să fie și mai rău.
Astfel că făcu lucrul la care se pricepea cel mai bine și căută să
privească totul dintr-o perspectivă practică, consemnând în gând
toate felurile în care situația ar fi putut să fie cu mult mai rea.
În schimb, în gând îi tot reveni chipul lui Gregory Bridgerton… și
toate felurile în care ar fi putut să fie cu mult mai bine.
 Capitolul 14

În care eroul și eroina se reîntâlnesc, iar păsările

din Londra sunt în extaz.
Când Gregory o văzu, chiar în Hyde Park, în prima lui zi la Londra,
primul lucru la care se gândi fu…
„Ei bine, desigur”.
I se păru firesc să o întâlnească pe Lucy Abernathy chiar în prima
lui oră în Londra. Nu știa de ce; nu exista niciun motiv logic pentru ca
drumurile să li se intersecteze. Dar ea îi bântuise mult prin gânduri
de când se despărțiseră în Kent. Și, chiar dacă o crezuse încă la
Fennsworth, nu fu deloc surprins ca ea să fie prima figură familiară
văzută la întoarcerea lui, după o lună petrecută la țară.
Ajunsese în oraș cu o seară în urmă, neobișnuit de obosit după o
călătorie lungă pe drumuri desfundate și se băgase direct la somn.
Când se trezise – chiar mai devreme decât de obicei – totul era încă
umed din cauza ploilor, dar soarele răsărise și strălucea cu putere.
Gregory se îmbrăcase imediat ca să iasă pe afară. Îi plăcea cum
mirosea aerul curat după o ploaie zdravănă și agitată… chiar și la
Londra. Nu, mai ales la Londra. Era singura dată când orașul
mirosea așa… bogat și proaspăt, aproape ca frunzele.
Gregory păstra o suită de camere într-o clădire mică și îngrijită din
Marylebone și, chiar dacă mobilierul era discret și simplu, îi plăcea
foarte mult locul. Se simțea ca acasă.
Fratele și mama lui îl invitaseră, cu mai multe ocazii, să locuiască
la ei. Prietenii lui îl credeau nebun pentru că refuzase; ambele
reședințe erau cu mult mai opulente și mai bine puse la punct, și pe
deasupra cu mai mult personal decât modesta lui locuință. Dar el își
prefera independența. Nu era vorba de a fi deranjat că îi spuneau ce
să facă… ei știau că nu le va da ascultare, și el știa că nu le va da
ascultare, dar, de cele mai multe ori, toată lumea părea foarte
binevoitoare în privința asta.
Ceea ce nu putea să tolereze era supravegherea. Chiar dacă
mama lui se prefăcea că nu se amestecă în viața lui, el știa că stătea
mereu cu ochii pe el, luând act de programul lui social.
Și comentând pe temă. Violet Bridgerton putea, atunci când era
cazul, să discute despre domnișoare, carnețele de dans și
întretăierea dintre cele două (cu referire la fiului ei necăsătorit) cu o
viteză și o ușurință de-ți stătea mintea în loc.
Și o făcea adesea.
Existau o anume domnișoară și o altă domnișoara, iar dacă s-ar fi
asigurat că dansează cu ambele – de două ori – la următoarea
serată și, mai presus de toate, nu trebuia să uite niciodată, dar
niciodată de cealaltă domnișoară. Cea de lângă perete, stând
singură, nu o văzuse? Nu trebuia să uite că mătușa ei era o prietenă
apropiată.
Mama lui Gregory avea o mulțime de prietene apropiate.
Violet Bridgerton îi călăuzise cu succes în căsătorii fericite pe
șapte dintre cei opt copii ai ei, iar acum Gregory purta de unul singur
povara fervorii ei de pețitoare. Desigur, el o iubea ca pe ochii din cap
și era foarte bucuros că mamei îi pasă atât de mult de binele și
fericirea lui, dar uneori îl făcea să vrea să-și smulgă părul din cap.
Iar cu Anthony era cu atât mai rău. El nici nu trebuia să spună
ceva. Simpla lui prezență era de obicei suficientă pentru a-l face pe
Gregory să se simtă de parcă, într-o oarecare măsură, nu se ridica
înălțimea numelui pe care îl purta. Era complicat să-ți croiești drum
în lume când atotputernicul Lord Bridgerton stătea în permanență cu
ochii pe tine. Din câte știa Gregory, fratele lui mai mare nu făcuse
niciodată o greșeală în viața lui.
Ceea ce le făcea pe ale lui cu atât mai ieșite din comun.
Dar, din fericire, aceasta fusese o problemă mult mai ușor de
rezolvat. Gregory se mutase pur și simplu. Ca să întrețină propria
reședință, era nevoie de bună parte din alocația lui, atât cât era de
mică, dar merita până la ultimul bănuț.
Până și un lucru atât de simplu precum acesta – să ieși din casă
fără să se întrebe nimeni de ce sau încotro (sau în cazul mamei lui,
la cine) – era minunat. Te întărea. Era ciudat cum o simplă plimbare
te făcea să te simți că ești pe propriile picioare, dar chiar reușea.
Și apoi, o zări pe ea. Lucy Abernathy. În Hyde Park, când, în mod
normal, ar fi trebuit să fie încă în Kent.
 Stătea pe o bancă, aruncând bucățele de pâine spre o mulțime
haotică de păsărele, și Gregory își aminti de ziua în care dăduse
peste ea în spatele reședinței de la Aubrey Hall. Și atunci stătuse pe
o bancă și păruse atât de cuminte. Privind înapoi, Gregory își dădu
seama că probabil fratele ei tocmai îi spusese că logodna fusese
bătută în cuie.
Se întrebă de ce nu-i spusese nimic.
Își dorea să-i fi spus ceva.
Dacă ar fi știut că era promisă altcuiva, nu ar fi sărutat-o niciodată.
Era ceva ce contrazicea orice cod de conduită pe care îl respecta el.
Un gentleman nu umbla după mireasa altui bărbat. Așa ceva nu se
făcea, pur și simplu. Dacă ar fi știut adevărul, s-ar fi îndepărtat de ea
chiar în noaptea aceea și ar fi…
Încremeni. Nu știa ce ar fi făcut. Cum de reușise să rescrie scena
aceea în minte de nenumărate ori și abia acum își dădea seama că
nu ajunsese niciodată până în punctul în care să o respingă?
Dacă ar fi știut, ar fi lăsat-o să-și vadă de drum chiar în acel
moment? Fusese nevoit să o apuce de brațe pentru ca ea să
rămână pe picioare, dar ar fi putut să o îndrume spre destinația ei
atunci când îi dăduse drumul. Nu ar fi fost prea greu… ar fi trebuit
doar să-și miște ușor picioarele. Ar fi putut să pună capăt poveștii
atunci, înainte să fi avut ocazia să înceapă ceva.
Dar, în schimb, zâmbise și o întrebase ce căuta acolo și, apoi –
Doamne sfinte, la ce se gândise oare – o întrebase dacă bea coniac.
După aceea… ei bine, nu era sigur cum se întâmplase, dar își
amintea totul. Până în cele mai mici detalii. Felul în care îl privea,
mâna ei pe brațul lui. Se prinsese de el și, pentru o clipă, aproape se
simțise de parcă ar fi avut nevoie de el. De parcă el ar fi putut să fie
stânca ei, centrul lumii ei.
El nu fusese niciodată centrul lumii nimănui.
Dar nu era vorba despre asta. Nu o sărutase pentru asta. O
sărutase pentru că…
Pentru că…
La naiba, nu știa de ce o sărutase. Nu mai existase decât
momentul acela – momentul acela ciudat și de nepătruns – și totul
se cufundase într-o asemenea liniște… o liniște fabuloasă, magică,
fermecătoare, care păruse să se strecoare înăuntrul lui și să-l lase
fără suflu.
Casa fusese plină, chiar împânzită de oaspeți, dar coridorul le
aparținuse doar lor. Lucy ridicase privirea spre el, cu ochii iscoditori,
apoi… cumva… venise aproape. El nu-și amintea să se fi mișcat sau
să-și fi coborât capul, dar chipul ei era la doar câțiva centimetri
distanță. Și imediat după aceea, singurul lucru pe care îl mai știu era
că…
O săruta.
Din clipa aceea, se pierduse pur și simplu. Parcă își pierduse orice
capacitate de a vorbi, a raționa și a gândi. Mintea i se transformă
într-un lucru bizar, o realitate ce preceda cuvintele. Lumea era
culoare și sunet, înflăcărare și senzație. Se simțise de parcă mintea
îi fusese subjugată de trup.
Și acum se întreba – când își permitea să se întrebe – dacă ar fi
putut să oprească în vreun fel momentul acela. Dacă ea nu ar fi spus
nu, dacă nu și-ar fi lipit mâinile de pieptul lui și i-ar fi cerut să se
oprească…
El s-ar fi oprit de bunăvoie?
Ar fi putut să facă asta?
Își îndreptă umerii. Își încleștă maxilarul. Bineînțeles că ar fi putut.
Ea era Lucy, pentru numele lui Dumnezeu! Era absolut minunată, în
multe feluri, dar nu era genul după care să-și piardă bărbații mințile.
Fusese o rătăcire de moment. O nebunie de moment provocată de o
seară ciudată și tulburătoare.
Chiar și acum, așezată pe o bancă din Hyde Park, cu un mic stol
de porumbei la picioare, era evident aceeași Lucy dintotdeauna. Ea
nu-l văzuse încă și lui i se părea aproape extraordinar că putea pur
și simplu să stea și să observe. Era singură, însoțită doar de slujnica
ei, care bătea darabana la două bănci mai încolo.
Și gura i se mișca.
Gregory zâmbi. Lucy vorbea cu păsările. Le povestea ceva. Cel
mai probabil le dădea tot felul de indicații, poate chiar stabilind o
dată pentru alte întâlniri viitoare în care să le hrănească.
Sau le spunea să mestece cu ciocul închis.
El chicoti. Nu se putu abține.
 Ea se întoarse. Se întoarse și îl văzu. Ochii i se măriră și buzele
se deschiseră… și o idee îl lovi din plin în piept…
Se bucura că o revedea.
Ceea ce i se păru o reacție foarte ciudată, dacă se gândea la
modul în care își luaseră rămas-bun.
— Lady Lucinda, spuse el, și înaintă. Asta da, surpriză! Nu
credeam că ești la Londra.
Pentru o clipă, păru că ea nu știu cum să reacționeze și apoi
zâmbi – poate ceva mai șovăitor decât de obicei – și îi întinse o felie
de pâine.
— Pentru porumbei? murmură el. Sau pentru mine?
Zâmbetul ei se schimbă, deveni mai familiar.
— Cum vrei tu. Deși ar trebui să te avertizez, pâinea este cam
veche.
Buzele lui se curbară într-un zâmbet.
— Atunci să înțeleg că tu ai încercat deja?
Și apoi, era ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Sărutul,
conversația stingheră de a doua zi… totul dispăruse. Reveniseră la
prietenia lor ciudată și totul era bine și frumos în lume.
Ea strânse din buze, de parcă s-ar fi gândit că trebuia să-l certe,
iar el chicotea, pentru că era atât de distractiv să nu-i dea pace.
— Este al doilea mic dejun la mine, spuse ea fără nicio expresie
pe chip.
El se așeză în capătul opus al băncii și începu să-și rupă pâinea.
După ce reuși să adune o mână de bucățele, le aruncă pe toate
deodată, apoi se lăsă pe spate ca să urmărească nebunia de ciocuri
și pene.
Observă că Lucy își arunca bucățelele organizat, una după alta, la
o distanță de câte trei secunde.
El numără secundele. Cum să nu le numere?
— Stolul meu m-a părăsit, spuse ea încruntată.
Gregory zâmbi larg când ultimul porumbel sări spre festinul lui
Bridgerton. Mai aruncă păsărilor un rând de bucățele.
— Eu dau mereu cele mai bune petreceri.
Ea se întoarse, cu bărbia ușor plecată în timp ce îi aruncă o privire
seacă peste umăr.
— Ești un nesuferit.
 Gregory îi aruncă o privire malițioasă.
— Este una dintre cele mai bune calități pe care le am.
— Cine spune?
— Ei bine, mama pare să mă placă destul de mult, spuse el cu
modestie.
Ea izbucni în râs.
Lui i se păru o victorie.
— Sora mea… nu la fel de mult.
Una dintre sprâncenele ei se arcui în sus.
— Cea pe care-ți place să o chinuiești?
— Nu o chinuiesc pentru că-mi place, spuse el pe un ton destul de
sfătos. O fac pentru că este necesar.
— Pentru cine?
— Pentru toată Anglia, spuse el. Crede-mă!
Ea îl privi neîncrezătoare.
— Nu poate să fie chiar atât de rea.
— Bănuiesc că nu, spuse el. Mama pare să o placă foarte mult,
oricât m-ar nedumeri pe mine lucrul ăsta.
Ea râse din nou, iar sunetul sună… bine. Firește, un cuvânt care
nu spunea mai nimic, dar cumva reușea să descrie perfect senzația.
Râsul ei venea din interior… prietenos, bogat și autentic.
Apoi ea se întoarse și ochii ei deveniră foarte serioși.
— Îți place să tachinezi, dar aș putea să pariez pe tot ce am este
că ți-ai da și viața pentru ea.
El se prefăcu a se gândi la spusele ei.
— Cât de multe ai?
— Să-ți fie rușine, domnule Bridgerton. Eviți întrebarea.
— Bineînțeles că aș face-o, spuse el încet. Este surioara mea. Eu
o chinuiesc, eu o apăr.
— Nu este măritată acum?
El ridică din umeri, privind prin parc.
— Ba da, bănuiesc că St. Clair poate să aibă grijă de ea acum, să-
i ajute Dumnezeu! El se întoarse și îi trimise un zâmbet galeș.
Scuze.
Dar ea nu era atât de riguroasă încât să se simtă ofensată. Și, de
fapt, chiar îl surprinse când spuse… cu însuflețire:
 — Nu este nevoie să-ți ceri scuze. Sunt momente în care numai
numele Domnului mai reușește să aline disperarea unui om.
— De ce simt că vorbești din proprie experiență?
— De aseară, îi confirmă ea.
— Serios? El se aplecă, teribil de interesat. Ce s-a întâmplat?
Dar ea clătină din cap.
— Nimic.
— Nu și dacă ai dus numele Domnului în deșert.
Lucy oftă.
— Ți-am spus că ești un nesuferit, nu-i așa?
— O dată azi și aproape sigur de alte câteva ori și până acum.
Îi aruncă o privire seacă, albastrul ochilor ei devenind mai intens
când se concentră asupra lui.
— Ai numărat?
El făcu o pauză. Era o întrebare ciudată, nu pentru că o pusese
ea… Doamne, și el ar fi întrebat dacă i s-ar fi oferit aceeași ocazie. I
se păru mai degrabă ciudată pentru că trăi cu senzația că, dacă
stătea să se gândească bine, chiar știa răspunsul.
Îi plăcea să vorbească cu Lucy Abernathy. Și când ea îi spunea
ceva…
El își amintea.
Bizar.
— Mă întreb, spuse el, căci i se păru un moment bun să schimbe
subiectul. Suferit este un cuvânt?
Ea căzu pe gânduri.
— Cred că trebuie să fie, nu-i așa?
— Nimeni nu i-a spus vreodată în prezența mea.
— Și te surprinde?
Gregory zâmbi alene. Cu apreciere.
— Tu, Lady Lucinda, ai o limbă ascuțită.
Sprâncenele i se arcuiră și, în acel moment, expresia de pe chipul
ei fu de-a dreptul diabolică.
— Este unul dintre secretele pe care le păstrez cel mai bine.
El începu să râdă.
— Sunt mai mult decât o băgăreață, să știi.
El râse mai tare. Clocoti adânc înăuntrul lui, până ce Gregory
ajunse să se cutremure din toate încheieturile.
 Ea îl privea cu un zâmbet îngăduitor și, dintr-un motiv neștiut, lui i
se păru liniștitor. Ea inspira căldură… chiar seninătate.
Și el era fericit să fie împreună cu ea. Aici, pe această bancă. Era
foarte plăcut să fii în compania ei. Așa că se întoarse. Zâmbi.
— Mai ai o bucată de pâine?
Lucy îi întinse trei felii.
— Am adus toată pâinea.
El se apucă să le rupă.
— Încerci să îngrași porumbeii?
— Îmi place la nebunie plăcinta cu carne de porumbel, i-o întoarse
ea și reveni la programul ei de hrănire lentă și cumpătată.
Gregory era convins că era fructul imaginației lui, dar ar fi putut să
jure că păsările se uitau cu jind spre el.
— Vii des aici? întrebă el.
Ea nu răspunse imediat și coborî capul, de parcă trebuia să se
gândească la răspunsul ei.
Ceea ce era ciudat, căci era o întrebare foarte simplă.
— Îmi place să hrănesc păsările, spuse ea. Mă relaxează.
El mai aruncă o mână de firimituri și își curbă buzele într-un surâs.
— Da?
Ochii ei se îngustară și ea aruncă următoarea bucățică de pâine
cu o mișcare ușoară a încheieturii, precisă, aproape militărească.
Următoarea bucată zbură prin aer în același mod. Și la fel și
cealaltă. Se întoarse spre el cu buzele strânse.
— Da, dacă nu încerci să provoci o revoltă.
— Eu? i-o întoarse el, cu toată inocența. Tu ești cel care îi obligă
să se bată pe viață și pe moarte, și toate astea pentru o jalnică
firimitură de pâine învechită.
— Trebuie să știi că este o pâine foarte bună, bine coaptă și teribil
de gustoasă.
— La chestiuni hrană, spuse el cu o grație exagerată, o să fiu
mereu de acord cu tine.
Lucy se uită la el fără niciun haz.
— Pentru cele mai multe femei, ăsta nu ar fi chiar un compliment.
— Ah, dar tu nu ești cele mai multe femei. Și, adăugă el, te-am
văzut mâncând micul dejun.
 Buzele i se întredeschiseră, dar înainte ca să-și mai poată exprima
indignarea, el o întrerupse cu:
— Apropo, ăsta a fost un compliment.
Lucy clătină din cap. Chiar era un nesuferit. Iar ea era atât de
recunoscătoare pentru asta. Când îl văzuse prima oară, rămas să o
urmărească în timp ce hrănea păsările, parcă i se făcuse un gol în
stomac, simțise că i se face rău și nu știuse ce să spună sau cum să
acționeze. Sincer, nu mai știuse nimic.
Dar apoi el venise agale spre ea și fusese atât de… cum era el,
cel dintotdeauna. O ajutase imediat să se simtă în largul ei, ceea ce,
date fiind condițiile, era un lucru cu adevărat uluitor.
La urma urmei, era îndrăgostită de el.
Dar apoi zâmbise, zâmbetul acela leneș și familiar, și făcuse un fel
de glumiță despre porumbei și, înainte ca ea să mai știe ceva, se
simțise zâmbind la rândul ei. Simțise că redevine ea, ceea ce era
atât de liniștitor.
Nu se mai simțise în largul ei de câteva săptămâni.
Astfel, în logica ideii de a profita la maximum de lucruri, decisese
să nu zăbovească asupra afecțiunii nepotrivite pe care i-o purta, ci
să fie recunoscătoare că putea să se bucure de prezența lui, fără a
se transforma într-o prostănacă fâstâcită și bâlbâită.
Aparent, mai existau mici plăceri în viață.
— Ai fost la Londra în tot acest timp? îl întrebă ea, foarte hotărâtă
să susțină o conversație plăcută și perfect normală.
El se trase înapoi surprins. În mod clar, nu se așteptase la o
asemenea întrebare.
— Nu. Tocmai m-am întors aseară.
— Înțeleg.
Lucy se opri ca să asimileze informația. Era ciudat, dar ea nici
măcar nu se gândise că se putea ca el să nu fie în oraș. Dar așa s-
ar fi explicat… Ei bine, nu era sigură ce s-ar fi explicat. Că nu-l
zărise pe nicăieri? Nu era ca și cum s-ar fi dus pe altundeva, în afară
de acasă, parc și croitoreasă.
— Atunci ai fost la Aubrey Hall?
— Nu, am plecat la scurt timp după ce ai plecat și tu și m-am dus
să-l vizitez pe fratele meu. Locuiește cu soția și copiii în Wiltshire,
foarte fericit și departe de tot ce este civilizat.
 — Wiltshire nu este chiar atât de departe.
El ridică din umeri.
— De cele mai multe ori, nici măcar nu primesc Times pe acolo.
Zic că nu sunt interesați.
— Ce ciudat!
Lucy nu cunoștea pe nimeni care să nu primească ziarul, nici
măcar în cele mai îndepărtate comitate.
El dădu din cap.
— Totuși, de data asta mi se păru foarte revigorant. Nu mai am
nicio idee despre ce face lumea și nu mă deranjează câtuși de puțin.
— De obicei, îți place să fii la curent cu bârfele?
El îi aruncă o privire piezișă.
— Bărbații nu bârfesc. Noi vorbim.
— Înțeleg, spuse ea. Asta explică atât de multe.
Gregory chicoti.
— Tu ești de mult în oraș? Și eu bănuiam că ai rămas la țară.
— De două săptămâni, răspunse ea. Am sosit chiar după nuntă.
— Ați sosit? Deci ai venit cu fratele tău și cu domnișoara Watson?
Lucy detesta că auzea dorință în vocea lui, dar bănuia că nu avea
de face.
— Este Lady Fennsworth acum și nu, au plecat în luna de miere.
Sunt aici cu unchiul meu.
— Pentru sezon?
— Pentru nuntă.
Afirmația ei opri curgerea lină a discuției.
Ea întinse mâna în coșuleț și mai scoase o felie de pâine.
— O să aibă loc peste o săptămână.
El o privi uluit.
— Atât de curând?
— Unchiul Robert spune că nu are niciun rost să mai tragem de
timp.
— Înțeleg.
Și poate că înțelegea. Poate că exista un fel de cod al bunelor
maniere în toate acestea, pe care ea, fată crescută la țară, nu-l
învățase. Poate chiar nu avea rost să se amâne inevitabilul. Poate
că totul făcea parte din acea filosofic pe care se chinuia cu atâta
sârguință să o adopte.
 — Ei bine, spuse el.
Clipi de câteva ori și ea își dădu seama că nu știa ce să spună.
Era un răspuns foarte neobișnuit pentru el și care i se păru lui Lucy
îmbucurător. Semăna cu Hermione care nu știa să danseze. Dacă
Gregory Bridgerton rămâne fără cuvinte, atunci mai exista speranță
pentru restul umanității.
În cele din urmă, el alese să spună:
— Felicitările mele.
— Mulțumesc.
Se întrebă dacă el primise o invitație. Unchiul Robert și Lord
Davenport erau hotărâți să organizeze o ceremonie la care să
participe absolut toată lumea. Îi spusese că trebuia să fie marele ei
debut și voiau ca toată lumea să știe că era soția lui Haselby.
— O să aibă loc la St. George, spuse ea, fără niciun motiv.
— Aici la Londra? El păru surprins. Aș fi crezut că o să te măriți la
Fennsworth Abbey.
Lucy se gândi că era deosebit de straniu cât de nedureros i se
părea… să discute despre viitoarea ei nuntă cu el. De fapt, se
simțea mai indiferentă.
— Unchiul meu a dorit să facem asta, explică ea, întinzând mâna
în coș după o felie de pâine.
— Unchiul tău rămâne capul familiei? întrebă Gregory, privind-o cu
o ușoară curiozitate. Fratele tău este contele. Nu a ajuns la vârsta
majoratului?
Lucy aruncă toată felia pe jos, apoi se uită cu un interes
mefistofelic cum porumbeii o luară ușor razna.
— Ba da, răspunse ea. Anul trecut. Dar s-a bucurat să-i permită
unchiului meu să se ocupe de treburile familiei câtă vreme el își
încheia studiile postuniversitare la Cambridge. Mă aștept să-și
asume locul cât de curând acum că este – ea schiță spre el un
zâmbet plin de părere de rău – căsătorit.
— Nu-ți face griji pentru sentimentele mele, o asigură el. Mi-am
revenit destul de bine.
— Serios?
El ridică ușor dintr-un umăr.
— Serios, zic că am avut noroc.
 Ea mai scoase o felie de pâine, dar degetele îi încremeniră înainte
de a rupe o bucățică.
— Da? întrebă ea, întorcându-se curioasă spre el. Cum este
posibil una ca asta?
El clipi surprins.
— Dar tu chiar că ești directă, nu-i așa?
Lucy se înroși. Simțea îmbujorarea, rozalie, fierbinte și pur și
simplu oribilă pe obraji.
— Îmi pare rău, spuse ea. A fost teribil de nepoliticos din partea
mea. Doar că era atât de…
— Nu mai spune nimic, o întrerupse el, și apoi ea se simți și mai
prost, pentru că fusese pe cale să descrie – probabil cu cele mai
mici detalii – cât îndrăgostit fusese de Hermione.
Ceea ce, dacă ar fi fost în locul lui, nici ea nu și-ar fi dorit să i se
povestească.
— Îmi pare rău, spuse ea.
El se întoarse. O privi cu un fel de curiozitate gânditoare.
— Spui asta destul de des.
— Îmi pare rău?
— Da.
— Eu… nu știu. Strânse din dinți și ea se simți foarte încordată.
Stânjenită. De ce să sublinieze un asemenea lucru? Este ceea ce
fac, spuse ea, și o spuse cu hotărâre, pentru că…
Ei bine, pentru că pur și simplu. Acesta ar fi trebuit să fie motiv
suficient.
Gregory dădu din cap. Și gestul o făcu să se simtă și mai rău.
— Așa sunt eu, adăugă ea cu un aer defensiv, chiar dacă el
fusese de acord cu ea, pentru numele Domnului! Rezolv lucrurile și
le îndrept.
Și după aceea, aruncă ultima bucată de pâine pe jos.
Sprâncenele lui se arcuiră și amândoi se întoarseră în același timp
ca să urmărească haosul ce se dezlănțui.
— Foarte bine, murmură el.
— Profit cât pot de lucruri, spuse ea. Mereu.
— Este o trăsătură vrednică de laudă, spuse el încet.
Și la auzul cuvintelor lui, ea se înfurie. De fapt, chiar se înfurie
cumplit. Nu voia să fie lăudată pentru că știa să se mulțumească cu
firimituri. Era ca și cum ai fi câștigat un premiu pentru cei mai frumoși
pantofi dintr-o cursă. Irelevant și deloc scopul în sine.
— Dar tu? întrebă ea și vocea îi deveni stridentă. Tu profiți cât mai
mult de lucruri? De aceea pretinzi că ți-ai revenit? Nu erai tu cel care
căpăta veleități de poet la simplul gând al dragostei? Ai spus că este
totul, că nu ai de ales. Că…
Lucy se întrerupse, îngrozită de propriul ton. El o privea de parcă
ar fi înnebunit și poate chiar așa era.
— Ai spus multe lucruri, bombăni ea, în speranța că va pune capăt
discuției.
Era mai bine să plece. Stătuse pe bancă cel puțin un sfert de oră
înainte ca el să apară. Afară era umed și vânt, iar slujnica nu era
îmbrăcată suficient de gros și, dacă stătea să se gândească bine,
probabil avea un sute de lucruri de făcut acasă.
Sau cel puțin o carte de citit.
— Îmi pare rău dacă te supăr, rosti încet Gregory.
Ea nu reuși să-și adune forța ca să se uite la el.
— Dar nu te-am mințit, spuse el. Cu adevărat, nu mă mai gândesc
la domnișoara… scuze, la Lady Fennsworth… atât de mult ca
înainte, cu excepția, poate, a momentelor când îmi dau seama că nu
eram chiar atât de potriviți.
Ea se întoarse spre el și își dădu seama că voia să-l creadă. Chiar
voia.
Pentru că, dacă el putea să o uite pe Hermione, poate reușea și
ea să-l uite pe el.
— Nu știu cum să-ți explic, spuse el, și clătină din cap, de parcă ar
fi fost la fel de uimit ca ea. Dar dacă o să te îndrăgostești vreodată
nebunește și fără nicio explicație…
Lucy încremeni. Nu avea de gând să o spună. Sigur nu putea să o
spună.
El ridică din umeri.
— Ei bine, n-ar trebui să te încrezi în ce simți.
Doamne sfinte! Cuvintele lui Hermione. Întocmai.
Ea încercă să-și amintească cum îi răspunsese lui Hermione.
Pentru că trebuia să-i fi spus ceva. Altfel, el va observa tăcerea, apoi
se va întoarce și va vedea cât de tulburată era. Și îi va pune
întrebări, iar ea nu va avea răspunsurile și…
 — Este puțin probabil să mi se întâmple, spuse ea, și cuvintele
aproape că îi năvăliră printre buze.
Gregory se întoarse, dar își ținu cu încăpățânare fața îndreptată
spre înainte. Și își dori cu disperare să nu fi aruncat toată pâinea. Ar
fi fost mult mai ușor să nu se uite la el dacă se putea preface că era
complet absorbită de altceva.
— Nu crezi că o să te îndrăgostești? întrebă el.
— Ei bine, poate, spuse ea, încercând să pară veselă și sofisticat.
Dar nu așa.
— Așa?
Trase aer în piept, detestând faptul că el o silea să ofere o
explicație.
— Iubirea asta disperată pe care tu și Hermione o respingeți
acum, spuse ea. Nu sunt genul, nu crezi?
Își mușcă buza, apoi își permise în cele din urmă să se întoarcă
spre el. Dacă își dădea seama că minte? Dacă simțea că era deja
îndrăgostită… de el? Va fi cumplit de stânjenită, dar nu era mai bine
să știe că știa? Măcar atunci nu mai trebuia să stea să-și pună tot
felul de întrebări.
Ignoranța nu era o fericire. Nu pentru cineva cum era ea.
— În orice caz, n-are niciun rost, continuă ea, pentru că nu mai
putea să mai îndure tăcerea. Mă mărit cu Lord Haselby peste o
săptămână și nu mi-aș încălca niciodată jurămintele. Eu…
— Haselby? Tot corpul lui Gregory se răsuci când el se întoarse cu
fața spre ea. Te căsătorești cu Haselby?
— Da, spuse ea, clipind înnebunită. Ce fel de reacție mai era și
aceasta? Credeam că știi.
— Nu. Nu am…
Părea șocat. Stupefiat.
Doamne!
El scutură din cap.
— Nu-mi dau seama de ce nu știam.
— Nu era vreun secret.
— Nu, spuse el, cam prea înverșunat. Adică, nu. Nu, bineînțeles
că nu. N-am vrut să spun asta.
— Nu ai o mare stimă pentru Lord Haselby? întrebă ea, alegându-
și cuvintele cu extraordinară grijă.
 — Nu e asta, răspunse Gregory clătinând din cap… dar doar ușor,
de parcă nu ar fi fost chiar conștient că o face. Nu. Îl cunosc de vreo
câțiva ani. Am fost împreună la facultate. Și universitate.
— Deci sunteți de-o seamă? întrebă Lucy și i se păru că ceva nu
era în regulă dacă nu știa câți ani avea logodnicul ei. Dar, din nou,
nu știa sigur nici câți ani avea Gregory.
El încuviință din cap.
— Este un om… plăcut. O să se poarte frumos cu tine. El își drese
glasul. Cu blândețe.
— Cu blândețe, repetă ea.
Părea ciudat să folosească asemenea cuvinte.
Ochii lui îi întâlniră pe ai ei și abia atunci își dădu seama că nu
prea o mai privise de când îi spusese numele logodnicului ei. Dar el
nu spuse nimic. În schimb, se uită pur și simplu la ea, cu ochi atât de
intenși, încât păreau să-și schimbe culoarea. Erau un amestec de
căprui cu verde, apoi verde cu căprui, iar apoi păru că toate nuanțele
aproape se risipesc.
— Ce este? șopti ea.
— N-are importanță, spuse el, dar parcă nu era chiar el. Eu… Și
apoi se întoarse, rupse vraja. Sora mea, spuse el, dregându-și
glasul. Organizează o serată mâine. Vrei să participi?
— O, da, ar fi minunat, spuse Lucy, deși știa că nu ar fi trebuit.
Dar trecuse atât de mult timp de când nu mai avusese niciun fel de
interacțiune socială și nu va mai putea să-și petreacă timp în
compania lui după ce se mărita. Nu ar fi trebuit să se chinuiască
singură acum, tânjind după ceva ce nu putea să aibă, dar îi fu
imposibil să se abțină.
„Adună-te”.
Acum. Pentru că la drept vorbind, ce altceva…
— O, dar nu pot, spuse ea, dezamăgirea transformându-i vocea
aproape într-un suspin.
— De ce nu?
— Unchiul meu, răspunse ea cu un oftat. Și Lord Davenport…
tatăl lui Haselby.
— Știu cine este.
— Desigur. Îmi pare r… Se opri chiar la timp. Nu avea de gând să
o spună. Nu vor încă să ies în lume.
 — Poftim? De ce?
Lucy ridică din umeri.
— Nu are rost să fiu introdusă în societate ca Lady Lucinda
Abernathy când o să fiu Lady Haselby peste o săptămână.
— Este ridicol!
— Așa zic ei. Lucy se încruntă. Și nici nu cred că vor să suporte
cheltuiala.
— O să vii mâine-seară, spuse hotărât Gregory. Mă ocup eu de
asta.
— Tu? întrebă Lucy cu neîncredere.
— Nu eu, răspunse el, de parcă ea ar fi luat-o razna. Mama.
Crede-mă, când vine vorba de discursuri sociale și politețuri, poate
să facă absolut orice. Ai pe cineva care să te însoțească?
Lucy încuviință din cap.
— Mătușa mea Harriet. Este puțin plăpândă, dar sunt sigură că ar
putea să participe la o serată dacă unchiul meu ar permite-o.
— O să permită, rosti Gregory încrezător. Sora despre care îți
povestesc este sora mea mai mare. Daphne. Apoi lămuri lucrurile:
Excelența Sa, ducesa de Hastings. Unchiul tău nu poate să refuze o
ducesă, nu-i așa?
— Nu cred, spuse ea încet.
Lucy nu se putea gândi la cineva care să refuze o ducesă.
— Deci, așa rămâne, spuse Gregory. Daphne o să-ți dea de veste
în după-amiaza asta.
El se ridică în picioare, întinzându-i mâna ca să o ajute și pe ea.
Lucy înghiți în sec. Să-l atingă era o senzație dulce-amăruie, dar
își așeză mâna într-a lui. O simți caldă și plăcută. Și sigură.
— Mulțumesc, murmură ea, luându-și mâna înapoi ca să le
înfășoare pe ambele peste mânerul coșului.
Ea făcu semn din cap spre slujnica ei, care începu să se apropie
degrabă.
— Pe mâine, spuse el, și aproape făcu o plecăciune
ceremonioasă când își luă rămas-bun.
— Pe mâine, repetă Lucy, întrebându-se dacă era adevărat.
Nu știuse vreodată ca unchiul ei să se răzgândească. Dar poate…
Poate.
Putea să spere.
 Capitolul 15

În care eroul nostru află că nu este, și probabil nu

va fi niciodată, la fel de înțelept ca mama lui.
O oră mai târziu, Gregory aștepta în salonul de zi de pe Bruton
Street, la numărul 5, reședința din Londra a mamei lui, după ce
insistase să elibereze Bridgerton House în urma căsătoriei lui
Anthony. Fusese și casa lui, până când își găsise propria locuință cu
câțiva ani înainte. Acum mama locuia singură acolo, de când sora lui
mai mică se măritase. Gregory obișnuia să o viziteze cel puțin de
două ori pe săptămână când era la Londra, dar era întotdeauna
surprins cât de liniștită părea casa acum.
— Dragul meu! exclamă mama lui, intrând agale în încăpere, cu
un zâmbet larg. Nu mă așteptam să te văd până astă-seară. Cum ai
călătorit? Și spune-mi totul despre Benedict, Sophie și copii. Este
inadmisibil că-mi văd atât de rar nepoții.
Gregory zâmbi îngăduitor. Mama lui fusese în vizită la Wiltshire cu
doar o lună în urmă și o făcea de mai multe ori pe an. Îi transmise
conștiincios noutăți despre cei patru copii ai lui Benedict, punând
accent pe micuța Violet, tiza ei. Apoi, de îndată ce mama își
epuizase toate întrebările, el spuse:
— De fapt, mamă, am venit să-ți cer o favoare.
Postura Violet fusese întotdeauna superbă, totuși acum păru că
parcă se mai îndreptă puțin.
— Tu? De ce ai nevoie?
El îi povesti despre Lucy, păstrând o versiune cât mai scurtă cu
putință a poveștii, pentru ca ea să nu tragă concluzii nepotrivite
legate de interesul lui pentru ea.
Mama avea tendința de a privi orice femeie necăsătorită ca o
posibilă mireasă. Până și pe cele cu o nuntă programată la sfârșitul
săptămânii.
— Bineînțeles că te ajut, spuse ea. O să fie floare la ureche.
— Unchiul ei este hotărât să o țină sechestrată, îi aminti Gregory.
Ea îi ignoră comentariul cu o fluturare a mâinii.
 — Un joc de copii, dragul meu fiu. Lasă totul în seama mea. O să
rezolv totul în doi timpi și trei mișcări.
Gregory decise să nu mai insiste asupra subiectului. Dacă mama
spunea că știa cum să se asigure de participarea cuiva la un bal,
atunci el o credea. Să o chestioneze în continuare nu ar face decât
ca ea să-și închipuie că avea un motiv ascuns.
Ceea ce nu avea.
Îi plăcea pur și simplu de Lucy. O considera o prietenă. Și își dorea
ca ea să se distreze puțin.
De fapt, era un demers admirabil.
— Sora ta o să trimită o invitație cu o notă personală, cugetă
Violet. Și poate că eu o să-l vizitez în persoană pe unchiul ei. O să
mint puțin și o să-i spun că am întâlnit-o în parc.
— Să minți? Gregory strânse din buze. Tu?
Zâmbetul mamei deveni cu adevărat diabolic.
— Nu contează dacă nu mă crede. Este unul dintre avantajele pe
care ți le dă o vârstă onorabilă. Nimeni nu îndrăznește să contrazică
un dragon antic și de demult ca mine.
Gregory își arcui sprâncenele, refuzând să înghită momeala pe
care i-o arunca. Poate că Violet Bridgerton era mama a opt copii
adulți, dar cu tenul catifelat, fără urmă de rid și cu zâmbetul larg, nu
semăna cu cineva care să fie numit bătrân. De fapt, Gregory se
întrebase adesea de ce nu se recăsătorise. Nu ducea lipsă de
văduvi spilcuiți care ardeau de nerăbdare să o scoată la cină sau să
o invite la dans. Gregory bănuia că oricare dintre ei n-ar fi șovăit
nicio clipă în fața șansei de a se însura cu mama lui, dacă ea s-ar fi
arătat interesată în vreun fel.
Dar ea nu era interesată, și Gregory trebuia să recunoască că, în
secret și cu egoism, era o situație care îl bucura. În ciuda obiceiului
ei de a-și băga nasul, era ceva foarte liniștitor în devotamentul pe
care îl concentra exclusiv pe copiii și nepoții ei.
Tatăl lui murise de peste douăzeci și ceva de ani. Gregory nu avea
nici măcar o singură amintire cu el. Dar mama lui îi povestise adesea
despre el și, de fiecare dată, vocea i se schimba. Ochii i se
împăienjeneau, iar colțurile buzelor îi tremurau… doar un pic,
suficient pentru ca Gregory să-i vadă amintirile pe chip.
 În acele momente, înțelegea de ce era atât de hotărâtă ca fiii și
fiicele ei să-și aleagă partenerii din dragoste.
El avusese mereu de gând să se conformeze dorinței ei. Era chiar
ironic, dată fiind farsa cu domnișoara Watson.
Chiar atunci sosi o slujitoare care aduse o tavă cu ceai, pe care o
așeză pe măsuța joasă dintre ei.
— Bucătăreasa a pregătit biscuiții tăi preferați, îi spuse mama,
întinzându-i o ceașcă de ceai pregătit exact așa cum îi plăcea lui…
fără zahăr și cu un strop de lapte.
— Știai că o să vin în vizită? întrebă el.
— Nu înainte de amiază, nu, spuse Violet și luă o înghițitură de
ceai. Dar știam că n-ai cum să stai departe prea mult timp. În cele
din urmă, o să ai nevoie și de ceva de mâncare.
Gregory îi trimise un zâmbet pieziș. Era adevărat. Ca mulți alți
bărbați de vârsta și rangul lui, nu avea loc în apartamentele lui
pentru o bucătărie în adevăratul sens al cuvântului. Mânca pe la
petreceri și la clubul lui și, bineînțeles, acasă la mama și la frații lui.
— Mulțumesc, murmură el, acceptând farfuria pe care ea
îngrămădise șase biscuiți.
Violet privi tava de ceai pentru o clipă, cu capul ușor înclinat într-o
parte, apoi așeză doi biscuiți și pe farfuria ei.
— Sunt foarte mișcată, spuse ea, ridicându-și privirea spre el, că
îmi ceri ajutorul cu Lady Lucinda.
— Da? întrebă el curios. La cine să apelez cu o asemenea
rugăminte?
Ea mușcă delicat din biscuit.
— Nu, firește, eu sunt alegerea evidentă, dar trebuie să-ți dai
seama că apelezi rareori la familia ta când ai nevoie de ceva.
Gregory rămase nemișcat, apoi se întoarse încet în direcția ei.
Ochii mamei – atât de albaștri și tulburător de ageri – erau ațintiți
spre chipul lui. Ce voise oare să spună? Nu exista nimeni în lume
care să-și iubească familia mai mult ca el.
— Nu se poate să fie adevărat, spuse el în cele din urmă.
Dar mama lui doar zâmbi.
— Crezi că nu?
Maxilarul lui se încleștă.
— Chiar da.
 — O, nu te supăra, spuse ea, întinzând mâna peste masă ca să-l
mângâie pe braț. Nu vreau să spun că nu ne iubești. Dar preferi să
faci lucrurile de unul singur.
— Ca de exemplu?
— O, să-ți găsești soție…
El o întrerupse numaidecât:
— Încerci să-mi spui că Anthony, Benedict și Colin au primit cu
dragă inimă intervențiile tale atunci când își căutau soții?
— Nu, desigur că nu. Niciun bărbat nu face asta. Dar… Ea își
trecu una din mâini prin aer, de parcă ar fi putut să șteargă ceea ce
spusese. Iartă-mă. A fost un exemplu neinspirat.
Scoase un oftat delicat în timp ce privi pe fereastră, iar Gregory își
dădu seama că era pregătită să lase discuția baltă. Totuși, spre
surprinderea lui, el nu era.
— Ce este în neregulă să preferi să faci lucrurile de unul singur?
întrebă el.
Ea se întoarse spre el, de parcă nici nu ar fi deschis cu câteva
clipe înainte un posibil subiect inoportun.
— Ei bine, nimic. Sunt foarte mândră că am crescut fii atât de
independenți. La urma urmei, trei dintre voi trebuie să vă croiți
propriul drum în lume. Ea se opri, gândindu-se câteva clipe, apoi
adăugă: Cu ceva ajutor de la Anthony, desigur. Aș fi teribil de
dezamăgită dacă nu avea grijă de voi.
— Anthony este extraordinar de generos, spuse încet Gregory.
— Da, este, nu-i așa? spuse Violet cu un zâmbet. Cu banii și
timpul lui. La asta seamănă cu tatăl tău. Ea îl privi cu ochi
melancolici, îmi pare rău că nu l-ai cunoscut niciodată.
— Anthony a fost un tată bun pentru mine.
Gregory o spuse pentru că știa că o va bucura, dar o spuse și
pentru că era adevărat.
Buzele mamei se țuguiară și se strânseră și, pentru o secundă,
Gregory avu impresia că stătea să izbucnească în lacrimi. Își scoase
imediat batista și i-o întinse.
— Nu, nu, nu este nevoie, spuse ea, chiar dacă o luă și își
tamponă ușor ochii. Sunt bine. Doar un pic… Ea înghiți în sec
stingherită, apoi zâmbi. Dar ochii îi licăreau încă. Într-o bună zi, o să
înțelegi… când o să ai copiii tăi… cât de minunat a fost să aud asta.
 Ea lăsă batista deoparte și luă ceaiul. Sorbind gânditoare, scoase
un mic oftat de mulțumire.
Gregory zâmbi în sinea lui. Mama lui iubea ceaiul. Depășea cu
mult dragostea obișnuită a britanicilor. Ea zicea că o ajută să
gândească, lucru pe care l-ar fi considerat ca fiind bun. Doar că de
prea multe ori, el era subiectul gândurilor ei și, după cea de-a treia
ceașcă, mama se apuca, de obicei, să pună la cale un plan
înspăimântător de minuțios prin care să-l însoare cu fiica nu știu
cărei prietene la care fusese în vizită de dimineață.
Dar, de astă dată, părea că nu îi stătea mintea la căsătorie. Ea își
lăsă ceașca jos și, chiar când Gregory avu impresia că era gata să
schimbe subiectul, spuse:
— Dar el nu este tatăl tău.
El se opri și propria ceașcă de ceai rămase suspendată în aer.
— Poftim?
— Anthony. Nu este tatăl tău.
— Da? spuse el încet, pentru că serios, la ce se referea?
— Este fratele tău, continuă ea. La fel ca Benedict și Colin, și când
erai mic… o, așa îți doreai să fii parte la aventurile lor.
Gregory se ținu cât putu de nemișcat.
— Dar, desigur, nu erau interesați să te ia și pe tine și, serios, cine
ar putea să-i condamne?
— Chiar că, cine? murmură el încordat.
— O, nu te supăra, Gregory, spuse mama lui, întorcându-se spre
el cu o expresie oarecum chinuită de remușcări și ușor
nerăbdătoare. Au fost frați minunați și, cu adevărat, foarte răbdători
de cele mai multe ori.
— De cele mai multe ori?
— Uneori, se corectă ea. Dar tu erai mult mai mic decât ei. Pur și
simplu, nu aveați prea multe lucruri de făcut în comun. Și apoi, după
ce ai crescut, ei bine…
Cuvintele rămaseră agățate undeva în aer și ea oftă. Gregory se
aplecă înainte.
— Ei bine? insistă el.
— O, nimic.
— Mamă.
 — Foarte bine, spuse ea, iar el știu chiar în clipa aceea că mama
lui știa exact ce spunea și că orice urmă de suspin și de cuvânt
suspendat în aer era doar de efect. Cred că ai impresia că trebuie să
te afirmi în fața lor, spuse Violet.
El o privi surprins.
— Nu trebuie?
Buzele mamei se întredeschiseră, dar ea nu scoase niciun sunet
câteva secunde.
— Nu, spuse ea într-un sfârșit. De ce ai crede că trebuie?
Ce întrebare prostească. Pentru că… Pentru că…
— Nu face parte din lucrurile pe care să le exprimi cu ușurință în
cuvinte, mormăi el.
— Da? Ea sorbi din ceai. Trebuie să spun că nu mă așteptam la
reacția asta.
Gregory simți cum i se încleștează maxilarul.
— La ce te așteptai?
— Întocmai? Ea ridică privirea spre el cu o scânteie de
amuzament în ochi care îl scoase pe deplin din sărite. Nu sunt
sigură că pot să-ți descriu exact, dar cred că mă așteptam să o negi.
— Doar pentru că îmi doresc eu să nu fie cazul nu înseamnă că
nu este adevărat, spuse el, și ridică dinadins din umeri.
— Frații tăi te respectă, spuse Violet.
— N-am spus că nu mă respectă.
— Recunosc că ești un bărbat pe propriile picioare.
Asta, se gândi Gregory, nu era chiar adevărat.
— Să ceri ajutorul nu este un semn de slăbiciune, continuă Violet.
— N-am crezut niciodată că ar fi, răspunse el. Nu ți-am cerut
adineauri ajutorul?
— Cu ceva care nu se poate trata decât de o femeie, spuse ea
oarecum disprețuitor. Nu aveai de ales decât să vii la mine.
Era adevărat, astfel că Gregory nu făcu niciun comentariu în plus.
— Ești obișnuit ca altcineva să facă lucrurile pentru tine, spuse ea.
— Mamă.
— Și Hyacinth este la fel, spuse ea la repezeală. Cred că pentru
că sunteți cei mai mici. Și, la drept vorbind, nu am vrut să spun că
vreunul dintre voi ar fi leneș, răsfățat sau rău intenționat în vreun fel.
— Dar ce ai vrut să spui? întrebă el.
 Ea ridică privirea cu un zâmbet ușor malițios.
— Întocmai?
El simți cum i se mai relaxează un pic încordarea.
— Întocmai, spuse el, cu un semn din cap care lăsă de înțeles că
îi observase jocul de cuvinte.
— Voiam doar să spun că n-ai fost niciodată nevoit să te
străduiești prea tare pentru nimic. Ești foarte norocos din punctul
ăsta de vedere. Pare că lucrurile bune vin de la sine pentru tine.
— Și ca mamă, cum anume… te deranjează?
— O, Gregory, spuse ea cu un oftat. Nu mă deranjează deloc. Nu-
ți doresc decât lucruri bune. Știi asta.
Nu era foarte sigur care ar fi fost răspunsul corect la o asemenea
remarcă, astfel că rămase tăcut și doar arcui întrebător sprâncenele.
— Am făcut un talmeș-balmeș, nu-i așa? spuse Violet încruntată.
Tot ce încerc să spun este că nu a trebuit niciodată să depui prea
mult efort ca să-ți atingi obiectivele. Dacă este rezultatul abilităților
sau obiectivelor tale, nu știu sigur.
Gregory nu spuse nimic. Ochii lui găsiră un punct deosebit de
complicat în țesătura cu model de pe pereți și rămaseră ațintiți acolo,
incapabil să se mai concentreze pe altceva, în timp ce mintea lui
începu să se agite.
Și să zboare.
Și apoi, înainte să-și dea seama la ce se gândea, întrebă:
— Ce legătură are asta cu frații mei?
Ea clipi fără să înțeleagă, apoi murmură în cele din urmă:
— O, te referi la nevoia ta de a te afirma?
Gregory dădu din cap.
Ea strânse din buze. Se gândi. Și apoi spuse:
— Nu sunt sigură.
El dădu să deschidă gura. Nu era răspunsul la care se așteptase.
— Nu știu totul, spuse ea, și el bănuia că era prima dată când o
asemenea expresie i se strecură printre buze. Presupun, continuă
ea, încet și căzută pe gânduri, că tu… Ei bine, cred că este o
combinație ciudată. Sau poate nu chiar atât de ciudată, când ai atât
de mulți frați și surori mai mari.
Gregory așteptă cât ea își adună gândurile. În cameră era liniște,
aerul perfect nemișcat și, totuși, se simțea ca și cum ceva atârna
deasupra lui, apăsându-l din toate părțile.
Nu știa ce va spune mama, dar cumva…
Știa…
Conta.
Poate mai mult decât orice auzise vreodată.
— Nu vrei să ceri ajutor, spuse mama lui, pentru că este atât de
important pentru tine ca frații tăi să te vadă ca pe un adult. Și totuși,
în același timp… Ei bine, viața a fost blândă cu tine… și de aceea,
cred că uneori nu încerci.
Buzele lui se întredeschiseră.
— Nu că ai refuza să încerci, se grăbi ea să adauge. Doar că, de
cele mai multe ori, nu trebuie să încerci. Și când trebuie să depui
prea mult efort un lucru… Dacă este ceva ce nu te poți gestiona de
unul singur, decizi că nu merită să-ți mai bați capul.
Gregory simți cum ochii îi revin spre punctul acela de pe perete,
cel în care vița se răsucea într-un model atât de surprinzător.
— Știu ce înseamnă să te chinui ca să obții ceva, spuse el cu o
voce liniștită. Se întoarse spre ea și o privi direct în ochi. Să-ți dorești
cu disperare și să știi că s-ar putea să nu obții ce-ți dorești.
— Tu? Mă bucur. Violet întinse mâna după ceai, apoi păru să se
răzgândească și ridică privirea. Și ai obținut?
— Nu.
Ochii ei e întristară ușor.
— Îmi pare rău.
— Mie nu, spuse el rigid. Nu-mi mai pare.
— O. Bine. Ea se foi pe scaun. Atunci nu-mi pare rău. Îmi închipui
că ești un om mai bun tocmai pentru asta.
Inițial Gregory fu tentat să se simtă ofensat, dar spre marea lui
surprindere, se trezi spunând:
— Cred că ai dreptate.
Spre surprinderea lui cu atât mai mare, chiar vorbea serios.
Mama lui zâmbi cu înțelepciune.
— Mă bucur atât de mult că vezi lucrurile în lumina asta.
Majoritatea bărbaților nu pot. Ridică ochii spre ceas și scoase un fel
de ciripit surprins. O, Doamne, ce a zburat timpul. I-am promis
Portiei Featherington că îi fac o vizită după-amiaza asta.
Gregory se ridică odată cu mama lui.
 — Nu-ți face griji pentru Lady Lucinda, spuse ea, grăbindu-se spre
ușă. O să mă ocup eu de tot. Și te rog, termină-ți ceaiul. Chiar îmi
fac griji pentru tine, locuiești așa singurel, fără nicio femeie care să
aibă grijă de tine. Încă un an așa și o să te faci piele și os.
El o conduse până la ușă.
— Dacă aici ai făcut o trimitere la căsătorie, să știi că ai ratat
complet subtilitatea.
— Da? Ea îi aruncă o privire arogantă. Ce bine de mine că nici
măcar nu mai încerc să fiu subtilă. Am constatat că majoritatea
bărbaților oricum nu observă nimic care să nu le fie explicat cu
subiect și predicat.
— Nici măcar fiii tăi.
— Cu atât mai puțin fiii mei.
El zâmbi ironic.
— Mi-am cerut-o, nu-i așa?
— Practic mi-ai scris o invitație.
El încercă să o însoțească până în coridorul principal, dar ea îl
goni.
— Nu, nu, nu este nevoie. Du-te și termină-ți ceaiul. Când ai sosit,
am anunțat la bucătărie să aducă niște sandvișuri. Ar trebui să
sosească dintr-o clipă în alta și sigur o să le arunce dacă nu le
mănânci.
Stomacul lui Gregory scoase o mormăială chiar în acel moment,
astfel că el făcu o plecăciune și spuse:
— Ești o mamă minunată, știai asta?
— Pentru că te hrănesc?
— Ei bine, da, dar poate și pentru alte câteva lucruri.
Ea se ridică pe vârfuri și-l sărută pe obraz.
— Nu mai ești băiețelul meu drăgălaș, nu-i așa?
Gregory zâmbi. Era alintul lui de când se știa.
— Ba da, sunt atât timp cât vrei tu, mamă. Atât timp cât vrei tu.
 Capitolul 16

În care eroul nostru se îndrăgostește. Din nou.

Când venea vorba de urzelile sociale, Violet Bridgerton era atât de
desăvârșită pe cât susținea că este și, când Gregory ajunse la
Hastings House în seara următoare, sora lui, Daphne, actuala
ducesă de Hastings, îl informă că, într-adevăr, Lady Lucinda
Abernathy va fi prezentă la bal.
Se simți extraordinar de mulțumit de cum ieșiseră lucrurile. Lucy
păruse atât de dezamăgită când îi spusese că nu va putea participa.
Și, serios, nu ar fi trebuit ca fata să se bucure de o ultimă noapte de
veselie înainte de a se mărita cu Haselby?
Haselby.
Lui Gregory încă nu-i venea să creadă. Cum să nu fi știut că se
mărita cu Haselby? Nu putea să facă nimic ca să oprească nunta și
chiar nu era locul lui să o facă, dar, Doamne, era Haselby.
Nu ar fi trebuit să i se pună și lui Lucy?
Haselby era un tip extrem de amabil și, trebuia să recunoască
Gregory, avea o istețime mai mult decât acceptabilă. Nu o va bate și
nu va fi aspru cu ea, dar el nu… nu putea…
Nu putea să fie un soț pentru ea.
Numai când gândea Gregory și simțea cum i se înecau toate
corăbiile. Lucy nu va avea o căsnicie obișnuită pentru că lui Haselby
nu-i plăceau femeile. Nu așa cum se cuvenea să o facă un bărbat.
Haselby va fi bun cu ea și, probabil, îi va oferi o alocație foarte
generoasă, ceea ce era mai mult decât aveau multe femei în
căsniciile lor, indiferent de preferințele soților lor.
Dar nu părea corect ca, dintre toți oamenii din lume, tocmai Lucy
să fie sortită unei astfel de vieți. Merita cu mult mai mult. O casă
plină de copii. Și căței. Poate o pisică sau două. Părea genul care își
va dori o menajerie.
Și flori. În casa lui Lucy vor fi flori peste tot, era convins de asta.
Bujori roz, trandafiri galbeni și floricica albastră și subțiratică ce îi
plăcea atât de mult.
 Nemțișor. Da, asta era.
El se opri. Își amintise. Nemțișor.
Lucy nu avea decât să susțină că fratele ei era horticultorul
familiei, dar Gregory nu și-o putea închipui locuind într-o casă lipsită
de culoare.
Căminul ei va fi însuflețit de râsete, gălăgie și dezordine
splendidă… în ciuda încercărilor ei de a păstra ordinea și disciplina
în fiecare colțișor al vieții ei. Chiar o vedea cu ochii minții, agitându-
se și organizându-se, căutând să facă pe toată lumea să respecte
un orar corespunzător.
Numai când se gândea și simțea că izbucnește într-un râs
înviorător. Nu conta dacă exista o armată de slujitori care să șteargă
praful și să aranjeze lucrurile, să instruiască și să măture. Cu copii,
nimic nu rămânea vreodată exact acolo unde îl puneai.
Lucy gestiona lucrurile. Era ceea ce o făcea fericită și trebuia să
aibă o gospodărie de care să se îngrijească.
Copii. Mulți.
Poate opt.
Aruncă o privire prin sala de bal, care începea să se umple încetul
cu încetul. Nu o zări pe Lucy și nu era încă atât de aglomerat încât
să o rateze. Cu toate acestea, o văzu pe mama lui.
Ea se îndrepta spre el.
— Gregory, spuse ea, întinzând ambele mâini spre el când i se
alătură, arăți deosebit de chipeș în sera asta.
El îi luă mâinile și le duse la buze.
— Și o spui cu toată onestitatea și nepărtinirea unei mame,
murmură el.
— Aiurea, replică ea cu un zâmbet. Este o realitate că toți copiii
mei sunt extraordinar de inteligenți și arătoși. Dacă ar fi doar părerea
mea, nu crezi că m-ar fi corectat cineva până acum?
— De parcă ar îndrăzni cineva.
— Ei bine, da, bănuiesc că ai dreptate, răspunse ea, păstrând o
expresie impresionant de nepăsătoare pe chip. Dar o să fiu
încăpățânată până la capăt și o să insist că ideea este lipsită de
relevanță.
— Cum zici tu, mamă, spuse el cu o seriozitate desăvârșită. Cum
zici tu.
 — A sosit Lady Lucinda?
Gregory clătină din cap.
— Nu încă.
— Nu este ciudat că nu am întâlnit-o? îi spuse ea gânditoare. Ai
zice că, dacă este deja în oraș de două săptămâni… Ah, nu
contează. Sunt convinsă că o să mi se pară încântătoare dacă te-ai
chinuit atât ca să fie prezentă în seara asta.
Gregory îi aruncă o privire. Cunoștea acel ton. Era un amestec
perfect de nonșalanță și rigurozitate ireproșabilă, folosit de obicei
atunci când căuta să obțină mai multe informații. Mama lui era o
maestră.
Și desigur, își tapa discret părul și nu se uita la el când îi spuse:
— Spuneai că v-ați cunoscut când erai în vizită la Anthony, nu-i
așa?
Nu vedea niciun motiv să pretindă că nu știa despre ce era vorba.
— Este logodită și o să se mărite, mamă, spuse el, și își accentuă
intenționat cuvintele. Și apoi, pentru orice eventualitate, adăugă:
Peste o săptămână.
— Da, da, știu. Cu fiul lordului Davenport. Înțeleg că este o
căsătorie stabilită acum multă vreme.
Gregory dădu din cap. Nu-și putea închipui că mama lui știa
adevărul despre Haselby. Nu era un fapt foarte bine cunoscut.
Desigur, existau zvonuri. Mereu existau zvonuri. Dar nimeni nu ar fi
îndrăznit să le repete în prezența doamnelor.
— Am primit o invitație la nuntă, spuse Violet.
— Da?
— Din câte înțeleg, o să fie un eveniment grandios.
Gregory strânse ușor din dinți.
— O să fie contesă.
— Da, bănuiesc. Nu poți să faci ceva discret când este vorba
despre asta.
— Nu.
Violet oftă.
— Ador nunțile.
— Da?
— Da. Ea oftă din nou, cu și mai mult dramatism, deși Gregory nu
ar fi crezut că mai era cu putință. Totul este atât de romantic, adăugă
ea. Mireasa, mirele…
— Am înțeles că trebuie să existe și unul, și celălalt la o asemenea
ceremonie.
Mama lui îi aruncă o privire arțăgoasă.
— Cum de am reușit să cresc un fiu atât de lipsit de romantism?
Gregory decise că nu putea să existe un răspuns la acea
afirmație.
— Fugi de aici, spuse Violet, eu am de gând să particip. Nu refuz
aproape niciodată o invitație la nuntă.
Și apoi se auzi vocea.
— Cine se căsătorește?
Gregory se întoarse. Era sora lui mai mică, Hyacinth. Îmbrăcată în
albastru și băgându-și nasul în treburile tuturor, ca de obicei.
— Lord Haselby și Lady Lucinda Abernathy, răspunse Violet.
— O, da. Hyacinth se încruntă. Am primit o invitație. La St.
George, nu-i așa?
Violet încuviință din cap.
— Urmată de o recepție la Fennsworth House.
Hyacinth se uită prin încăpere. O făcea deseori, chiar și atunci
când nu căuta pe nimeni în mod special.
— Nu este ciudat că nu am întâlnit-o încă? Este sora contelui de
Fennsworth, nu-i așa? Ea ridică din umeri. Ciudat este că nici pe el
nu l-am întâlnit.
— Nu cred că Lady Lucinda să fi „ieșit” în lume, spuse Gregory.
Cel puțin, nu formal.
— Atunci în seara o să-și facă debutul, spuse mama lui. Ce
palpitant pentru noi!
Hyacinth se întoarse spre fratele ei cu ochi tăioși ca lama unui
brici.
— Și de unde o cunoști pe Lady Lucinda, Gregory?
El dădu să deschidă gura, dar ea spunea deja:
— Și să nu-mi zici că nu, pentru că Daphne mi-a povestit deja tot.
— Atunci de ce întrebi?
Hyacinth se încruntă.
— Nu mi-a spus cum v-ați cunoscut.
— Poate ai vrea să revezi ce înțelegi prin cuvântul tot. Gregory se
întoarse spre mama lui. Vocabularul și înțelegerea lui nu au fost
niciodată punctele ei puternice.
Violet își dădu ochii peste cap.
— În fiecare zi mă minunez că voi doi ați reușit să ajungeți până la
vârsta asta.
— Ți-a fost teamă că o să ne căsăpim unul pe altul? glumi
Gregory.
— Nu, că o s-o fac eu cu mâinile mele.
— Ei bine, declară Hyacinth, de parcă ultimul minut de conversație
nu ar fi avut niciodată loc, Daphne mi-a spus că ți-ai dorit foarte tare
ca Lady Lucinda să primească o invitație. Și, mamă, înțeleg că ai
scris chiar și un bilețel în care povesteai cât de mult te bucuri
compania ei. Ceea ce, după cum știm prea bine cu toții, este o
minciună sfruntată, pentru că niciunul dintre noi nu a întâlnit-o
vreodată…
— Tu te oprești vreodată din vorbit? o întrerupse Gregory.
— Nu când vine vorba despre tine, răspunse Hyacinth. De unde o
cunoști? Și ca să fim scurți și la obiect, cât de bine o cunoști? Și de
ce ești atât de dornic să trimiți o invitație unei femei care se mărită
peste o săptămână?
Și apoi, în mod surprinzător, Hyacinth chiar se opri din vorbit.
— Și eu mă întrebam același lucru, murmură Violet.
Gregory se uită de la sora la mama lui și decise că nu vorbise
serios când îi spusese lui Lucy toate aiurelile despre familiile
numeroase care erau o alinare. Erau o pacoste, un deranj și o
mulțime de alte lucruri, cuvinte pe care nu reușea să le găsească în
acel moment.
Și poate cu atât mai bine, căci niciunul dintre ele nu ar fi putut să
fie prea cuviincios.
Cu toate acestea, se întoarse spre cele două femei o cu răbdare
nemărginită și spuse:
— Lady Lucinda mi-a fost prezentată în Kent. La petrecerea lui
Kate și a lui Anthony de luna trecută. Și am rugat-o pe Daphne să o
invite astă-seară pentru că este o domnișoară amabilă și s-a
întâmplat să o întâlnesc ieri în parc. Unchiul ei i-a refuzat posibilitate
de a se bucura de un sezon și m-am gândit că era frumos să-i ofer
ocazia de a evada pentru o seară.
El își arcui sprâncenele, provocându-le în tăcere să răspundă.
 Desigur, nu spuseră nimic. Nu în cuvinte… cuvintele nu ar fi fost
niciodată la fel de eficiente pe cât era privirile îndoielnice pe care le
aruncau în direcția lui.
— O, Doamne ferește, aproape că răbufni el. Este logodită. O să
se mărite.
Ideea nu avu aproape niciun efect evident.
Gregory se încruntă.
— Vi se pare că aș încerca să opresc nunta?
Hyacinth clipi. De mai multe ori, cum făcea mereu când se gândea
prea mult la ceva ce nu era treaba ei. Dar spre marea lui
surprindere, ea scoase un hmm discret și spuse:
— Îmi închipui că nu. Mai aruncă o privire prin cameră. Aș vrea să
o cunosc, totuși.
— Sunt sigur că o să o cunoști, răspunse Gregory și se felicită în
gând, așa cum făcea cel puțin o dată pe lună, pentru că nu își
strânsese sora de gât.
— Kate mi-a scris că este minunată, spuse Violet.
Gregory se întoarse spre ea cu o vagă bănuială.
— Ți-a scris Kate?
Doamne, ce îi dezvăluise? Era și așa destul de rău că Anthony
știa despre fiascoul cu domnișoara Watson – își dăduse seama,
firește –, dar dacă afla și mama lui, viața lui va fi iadul pe pământ.
Îl va copleși cu blândețea ei. Era convins de asta.
— Kate îmi scrie de două ori pe lună, răspunse Violet și ridică ușor
și delicat un umăr. Îmi spune totul.
— Anthony este la curent? mormăi Gregory.
— Habar n-am, spuse Violet, trimițându-i o privire
condescendentă. Nu este treaba lui.
Doamne, Dumnezeule!
Gregory reuși să nu o spună cu voce tare.
— Înțeleg, continuă mama lui, că fratele ei a fost surprins într-o
situație compromițătoare cu fiica lordului Watson.
— Chiar așa?
Hyacinth scrutase mulțimea din priviri, dar se întoarse la auzul
cuvintelor ei.
Violet dădu gânditoare din cap.
— Mă întrebam eu de ce nunta a avut loc așa, pe repede înainte.
 — Ei bine, de aici, spuse Gregory ca un fel de mormăit.
— Hmmmm.
Asta, de la Hyacinth.
Era genul de sunet pe care nu voiau să-l auzi niciodată de la
Hyacinth.
Violet se întoarse spre fiica ei și spuse:
— Cam trebuia.
— De fapt, spuse Gregory, devenind tot mai iritat cu fiecare minut
care trecea, totul a fost pus la punct cu discreție.
— Există mereu zvonuri, spuse Hyacinth.
— Nu mai adăuga și tu la ele, o preveni Violet.
— Nu o să suflu un cuvințel, îi promise Hyacinth, fluturându-și
mâna în aer, de parcă nu ar fi dezvăluit niciodată nimic din viață.
Gregory scoase un pufnet.
— O, te rog!
— Nu o să spun nimic, protestă ea. Mă pricep de minune să
păstrez un secret atât timp cât știu că este un secret.
— Ah, deci vrei să spui că n-ai niciun simț al discreției?
Hyacinth își îngustă ochii.
Gregory își arcui sprâncenele.
— Câți ani aveți? interveni Violet. Doamne, nu v-ați schimbat
câtuși de puțin de când mergeați în patru labe. Aproape mă aștept
să începeți să vă trageți de păr chiar aici.
Gregory își încleștă maxilarul într-o linie severă și privi cu hotărâre
în față. Nimic mai bun decât o mustrare venită de la mama ca să te
simți de parcă aveai doi ani.
— O, nu exagera, mamă, spuse Hyacinth, primind mustrarea cu
un zâmbet. Știe că îl tachinez doar pentru că îl iubesc atât de mult.
Și îi zâmbi, plină de seninătate și căldură.
Gregory oftă, pentru că era adevărat și pentru că simțea același
lucru. Dar totuși, era istovitor să fie fratele ei. Cei doi erau ceva mai
tineri decât ceilalți frați și, prin urmare, fuseseră mai dintotdeauna ca
un fel de pereche.
— Apropo, și el simte același lucru, îi spuse Hyacinth lui Violet,
dar, ca bărbat, nu o să recunoască niciodată asta.
Violet încuviință din cap.
— E adevărat.
 Hyacinth se întoarse spre Gregory.
— Și ca să mă fac perfect înțeleasă, eu nu te-am tras niciodată de
păr.
Iată, semnalul care îi dădea de înțeles că trebuia să plece. Sau să-
și piardă mințile. Serios, de el depindea.
— Hyacinth, spuse Gregory, te ador. O știi. Mamă, te ador și pe
tine. Iar acum, plec.
— Stai! strigă Violet.
El se întoarse. Ar fi trebuit să știe că nu va fi atât de ușor.
— Mă însoțești?
— La ce?
— La nuntă, desigur.
Doamne, ce era gustul acela îngrozitor pe care îl simțea în gură?
— La nunta cui? A lui Lady Lucinda?
Mama lui îl privi cu cei mai nevinovați ochi albaștri.
— Nu aș vrea să mă duc singură.
El schiță un gest smucit din cap spre sora lui.
— Du-te cu Hyacinth.
— Ea o să vrea să se ducă cu Gareth, răspunse Violet.
Gareth St. Clair era soțul lui Hyacinth de aproape patru ani.
Gregory îl plăcea nespus și cei doi dezvoltaseră o prietenie foarte
frumoasă. Acesta era și motivul pentru care știa că Gareth ar fi
preferat să-și smulgă părul din cap (și să rămână așa o perioadă
nedeterminată de timp) decât să participe la un eveniment, lung și
lacrimogen, care să dureze o zi întreagă.
În timp ce Hyacinth era, după cum îi plăcea să spună, mereu
interesată de bârfe, ceea ce însemna că sigur nu își va dori să
rateze o nuntă atât de importantă. Cineva va bea prea mult,
altcineva va dansa prea aproape, iar Hyacinth ar fi detestat să fie
ultima care să audă toate aceste detalii.
— Gregory? întrebă mama lui.
— Eu nu mă duc.
— Dar…
— Nu am fost invitat.
— O omisiune, fără doar și poate. Una care o să fie corectată,
sunt sigură, după eforturile tale din seara asta.
 — Mamă, oricât mi-ar plăcea să-i urez toate cele bune lui Lady
Lucinda, nu am nicio dorință să particip la nunta ei sau, de altfel, a
nimănui. Sunt așa niște evenimente siropoase.
Tăcere.
Niciodată un semn bun.
Se uită la Hyacinth. Îl privea cu ochi mari de bufniță.
— Ție îți plac nunțile, spuse ea.
El mormăi. Părea cel mai bun răspuns.
— Da, spuse ea. La nunta mea, tu…
— Hyacinth, tu ești sora mea. Este altceva.
— Da, dar ai participat și la nunta lui Felicity Albansdale și îmi
amintesc clar că…
Gregory îi întoarse spatele înainte ca ea să apuce să mai
povestească despre veselia lui.
— Mamă, spuse el, mulțumesc pentru invitație, dar nu vreau să
particip la nunta lui Lady Lucinda.
Violet deschise gura de parcă voia să pună o întrebare, dar apoi o
închise la loc.
— Foarte bine, spuse ea.
Gregory deveni imediat suspicios. Nu era tipic pentru mama lui să
renunțe atât de repede. Totuși, dacă insista să-i înțeleagă motivele,
rata orice șansă de a se eschiva prea ușor.
Era o decizie ușoară.
— Îmi iau adieu de la amândouă, spuse el.
— Unde te duci? întrebă Hyacinth. Și de ce vorbești franceza?
Se întoarse spre mama lui.
— O las pe capul tău.
— Da, oftă Violet. Știu.
Hyacinth se întoarse imediat spre ea.
— Ce înseamnă asta?
— O, Doamne sfinte, Hyacinth, tu…
Gregory profită de moment și reuși să scape în timp ce rămaseră
atente una la alta.
Era tot mai aglomerat la petrecere și se gândi că Lucy putea prea
bine să fi sosit când el vorbea cu mama și sora lui. Dacă era cazul,
nu putea să fi înaintat prea mult în sala de bal. Totuși, dădu să-și
croiască drum spre zona de primire a invitaților. Înaintă cu lentoare;
fusese plecat din oraș mai bine de o lună și toată lumea părea să
aibă ceva să-i spună, nimic cu adevărat interesant.
— Salutare, murmură el spre lordul Trevelstam, care încerca să-i
bage pe gât un cal pe care nu și-l putea permite. Sunt sigur că nu o
să ai probleme să…
Rămase fără voce.
Nu putea să vorbească.
Nu putea să gândească.
Doamne, nu iar!
— Bridgerton?
În colțul opus al încăperii, chiar lângă ușă. Trei domni, o doamnă
în vârstă, două mame și…
Ea.
Era ea. Și se simți tras, de parcă ar fi existat o coardă invizibilă
între ei. Trebuia să ajungă la ea.
— Bridgerton, s-a întâmplat ceva…
— Scuze, reuși să spună Gregory, trecând pe lângă Trevelstam.
Era ea. Doar că…
Era o altă ea. Nu era Hermione Watson. Era… Nu era sigur cine
era; nu putea să o vadă decât de la spate. Dar era acolo… același
sentiment splendid și cumplit. Care îl făcea să se simtă amețit. Îl
făcea să se simtă în al nouălea cer. Nu mai avea aer. Era pustiit.
Și o dorea.
Era exact cum își închipuise întotdeauna… sentimentul acela
fermecător, aproape incandescent, de a ști că viața lui era
desăvârșită, că ea era cea pe care o așteptase.
Doar că i se mai întâmplase asta. Și Hermione Watson nu fusese
femeia vieții lui.
Doamne, Dumnezeule, se putea ca un bărbat să se
îndrăgostească nebunește, până peste cap, de două ori?
Nu-i spusese el lui Lucy să fie precaută și să se teamă că, dacă
era vreodată copleșită de un asemenea sentiment, nu trebuia să se
încreadă?
Și totuși…
Și totuși, iată că ea era aici.
Și el era aici.
Și se întâmpla din nou.
 Era la fel cum fusese și cu Hermione. Nu, era mai rău. Simți
furnicături în tot corpul; nu mai avea stare. Își dorea parcă să-și iasă
din piele, să traverseze într-un suflet încăperea și… pur și simplu…
pur și simplu…
Pur și simplu, să o vadă.
Voia ca ea să se întoarcă. Voia să-i vadă chipul. Voia să știe cine
era.
Voia să o cunoască.
Nu.
Nu, își spuse în sinea lui, încercând să-și îndemne picioarele în
direcția opusă. Era o nebunie. Trebuia să plece. Trebuia să plece
chiar acum.
Dar nu putea. În timp ce fiecare ultimă fărâmă de rațiunea
dinăuntrul lui îi urla să facă stânga împrejur și să plece, el parcă
prinse rădăcini acolo, așteptând ca ea să se întoarcă.
Rugându-se să se întoarcă.
Și apoi ea se întoarse.
Și era…
Lucy.
El se poticni de parcă l-ar fi izbit ceva.
Lucy?
Nu. Nu se putea. O cunoștea pe Lucy.
Ea nu avea acest efect asupra lui.
O văzuse de zeci de ori, chiar o sărutase și niciodată nu se simțise
așa, de parcă lumea l-ar fi putut înghiți cu totul dacă nu ajungea
lângă ea și nu o lua de mână.
Trebuia să existe o explicație. Mai simțise asta înainte. Cu
Hermione.
Dar de data aceasta… nu era exact același lucru. Cu Hermione
fusese o senzație năucitoare, nouă. Fusese fiorul descoperirii, al
cuceririi. Dar acum era vorba de Lucy.
Era Lucy și…
Totul îi reveni în amintire cu forța unui iureș. Înclinarea ușoară a
capului ei în timp ce îi explicase de ce sandvișurile trebuiau aranjate
pe categorii. Expresia încântător de supărată, când încercase să-i
explice de ce o lua pe căi greșite în planul de a o curta pe
domnișoara Watson.
 Cum fusese atât de bine să stea pur și simplu pe o bancă cu ea în
Hyde Park și să arunce pâine la porumbei.
Și sărutul. Doamne, sărutul.
Încă mai visa la acel sărut.
Și își dorea ca și ea să viseze la sărutul lor.
El făcu un pas. Unul singur… ușor înainte și într-o parte ca să îi
vadă mai bine profilul. Acum totul îi era atât de familiar… felul în care
își înclina capul într-o parte, felul în care buzele i se mișcau când
vorbea. Cum de nu o recunoscuse din prima clipă, chiar de la spate?
Amintirile existaseră acolo, ascunse în adâncul minții, dar nu voise –
nu, nu-și permisese – să le recunoască prezența.
Și apoi ea îl văzu. Lucy îl văzu. El își dădu mai întâi seama după
ochii ei, care se făcură mari și scânteiară, apoi după curbarea
buzelor ei.
Ea zâmbi. Pentru el.
Zâmbetul păru să îi umple ființa. Să îl completeze până la punctul
de a exploda. Era doar un zâmbet, dar era tot ce îi trebuia.
Începu să se miște. Abia își simțea picioarele, nu mai avea
aproape niciun control conștient asupra propriului corp. Pur și
simplu, se mișca, știind în adâncul inimii lui că trebuia să ajungă la
ea.
— Lucy, spuse el, de îndată ce ajunse în dreptul ei, uitând că erau
înconjurați de necunoscuți și, mai rău, de prieteni, iar el nu ar fi
trebuit să-i folosească numele de botez.
Dar nimic altceva nu mai simțea să fie drept pe buzele lui.
— Domnule Bridgerton, spuse ea, dar cu ochii îi spuse Gregory.
Și știu.
O iubea.
Era cea mai ciudată, cea mai minunată senzație. Era
nemaipomenit. Parcă lumea își deschise brusc brațele în fața lui.
Larg deschise. El înțelese. Înțelese tot ce trebuia să știe și totul era
chiar acolo în ochii ei.
— Lady Lucinda, spuse el, și făcu o plecăciune adâncă deasupra
mâinii ei. Îmi faci onoarea acestui dans?
 Capitolul 17

În care sora eroului nostru face ca lucrurile să se

miște.
Era în al nouălea cer.
Trebuia să dea uitării îngerii, pe Sfântul Petru și clavecinele
scânteietoare. Raiul însemna să dansezi în brațele celei care era
iubirea vieții tale. Iar când femeia în cauză mai avea doar o
săptămână înainte de a se mărita cu altcineva, trebuia să apuci raiul
strâns, cu ambele mâini.
Metaforic vorbind.
Lucy zâmbi larg în timp ce se legăna și se învârtea. O imagine de
neuitat. Ce ar fi spus oamenii dacă s-ar fi repezit înainte și l-ar fi
apucat cu ambele mâini?
Și nu i-ar mai fi dat drumul niciodată.
Cei mai mulți ar fi spus că era nebună de legat. Vreo câțiva că era
îndrăgostită. Că nu mai era chiar ea ar fi spus și unii, și alții.
— La ce te gândești? întrebă Gregory.
El o privea… altfel.
Ea se îndepărtă, se întoarse în brațele lui. Se simțea îndrăzneață,
aproape fermecătoare.
— Ai vrea să știi?
El o ocoli pe doamna din stânga și se întoarse la locul lui.
— Aș vrea, răspunse el și îi trimise un zâmbet răpitor.
Dar ea doar zâmbi și clătină din cap. Acum voia să pretindă că
este altcineva. Cineva mai puțin convențional. Cineva mult mai
impulsiv.
Nu voia să fie aceeași Lucy dintotdeauna. Nu astă-seară. Era
sătulă de planuri, sătulă de a căuta să-i împace pe toți, sătulă să nu
facă niciodată nimic fără să se gândească mai întâi la toate
posibilitățile și consecințele.
„Dacă fac asta, atunci o să se întâmple asta, dar dacă fac asta,
atunci o să se întâmple asta, asta și asta, ceea ce va duce la un
rezultat complet diferit, ceea ce ar putea să însemne că…”
 Era de ajuns ca să te zăpăcești. Era de ajuns ca să se simtă
încremenită, incapabilă să ia în mâini frâiele propriei vieți.
Dar nu astă-seară. Într-un fel, astă-seară, printr-o minune
extraordinară numită ducesa de Hastings – sau poate contesa
văduvă Lady Bridgerton, Lucy nu era prea sigură – purta o rochie din
cea mai frumoasă mătase verde și participa la balul cel mai
strălucitor pe care și l-ar fi putut închipui vreodată.
Și dansa cu bărbatul pe care sigur îl va iubi până la sfârșitul zilelor.
— Arăți diferit, spuse el.
— Mă simt diferit.
Ea îi atinse mâna când trecură unul lângă altul. Degetele lui le
apucară pe ale ei când ar fi trebuit doar să le atingă în treacăt. Ea
ridică privirea și văzu că se uita lung la ea. Ochii lui erau însuflețiți și
intenși, și o privea așa cum…
Doamne, o privea așa cum o privise pe Hermione.
Începu să simtă fiori prin tot trupul. Îi simți din cap până în picioare,
prin locuri la care nici nu îndrăznea să se gândească.
Trecură din nou unul lângă altul, dar de data aceasta, el se aplecă,
poate ceva mai mult decât ar fi trebuit, și spuse:
— Și eu mă simt diferit.
Ea întoarse brusc capul, dar el era deja cu spatele la ea. Cum de
se simțea diferit? De ce? Ce voia să spună?
Ea se învârti în jurul domnului din stânga, apoi trecu pe lângă
Gregory.
— Te bucuri să fii aici astă-seară? murmură el.
Ea dădu din cap, căci se îndepărtase prea mult ca să răspundă
fără să vorbească prea tare.
Dar apoi se întâlniră din nou împreună, iar el șopti:
— Și eu.
Se întoarseră în locurile lor inițiale și rămaseră nemișcați câtă
vreme un alt cuplu începu mișcările de dans. Lucy ridică privirea.
Spre el. Spre ochii lui.
Care nu se îndepărtară nicio clipă de la chipul ei.
Și chiar și în lumina pâlpâitoare a nopții – sutele de lumânări și
făclii care luminau strălucitoarea sală de bal – ea vedea licărirea din
ochii lui. Felul în care o privea… era înflăcărat, posesiv și mândru.
O făcu să se înfioare.
 O făcea să se îndoiască de capacitatea ei de a se mai ține pe
picioare.
Și apoi, muzica se opri. Iar Lucy își dădu seama că trebuia ca
unele lucruri să fie cu adevărat întipărite în tine, căci ea făcu o
reverență, zâmbi și dădu din cap spre femeia de lângă ea, ca și cum
toată viața ei nu se schimbase cu nimic în timpul dansului care
tocmai se încheiase.
Gregory o luă de mână și o conduse pe marginea sălii de bal, spre
locul în care se aflau însoțitoarele, urmărind fetele pe care le
acompaniau pe deasupra paharelor de limonadă. Dar înainte să
ajungă la destinație, el se aplecă spre ea și îi șopti la ureche:
— Trebuie să vorbesc cu tine.
Ochii ei zburară spre ai lui.
— Între patru ochi, adăugă el.
Ea îl simți cum încetinește pasul, probabil pentru a avea mai mult
timp de vorbit înainte de a o lăsa cu mătușa Harriet.
— Ce este? întrebă ea. S-a întâmplat ceva?
El scutură din cap.
— Nu.
Și ea își permise să spere. Doar un pic, pentru că nu suporta să se
gândească la o inimă frântă dacă se înșela, dar poate… Poate că el
o iubea. Poate că voia să se însoare cu ea. Mai era ceva mai puțin
de o săptămână înainte de nunta ei, dar Lucy nu-și spusese
jurămintele.
Poate că exista o șansă. Poate că exista o cale.
Ea căută pe chipul lui Gregory semne, răspunsuri. Dar când
insistă ca să obțină mai multe detalii, el clătină din cap și șopti:
— În bibliotecă. Este la două uși mai încolo de toaleta doamnelor.
Ne vedem acolo în jumătate de oră.
— Ești nebun?
El zâmbi.
— Doar un pic.
— Gregory, eu…
El se uită în ochii ei și ea amuți. Felul în care o privea…
I se tăie răsuflarea.
— Nu pot, șopti ea, pentru că, indiferent ce ar fi simțit unul pentru
celălalt, ea era încă logodită cu un alt bărbat. Și chiar dacă nu ar fi
fost, un asemenea comportament putea să ducă doar la iscarea unui
scandal. Nu pot să fiu singură cu tine. Știi asta.
— Trebuie.
Ea încercă să scuture din cap, dar îi fu imposibil să se miște.
— Lucy, spuse el, trebuie.
Ea încuviință din cap. Era probabil cea mai mare greșeală pe care
o făcuse vreodată, dar nu putea să refuze.
— Doamnă Abernathy, spuse Gregory și vocea lui răsună mult
prea tare când o salută pe mătușa ei Harriet. O las pe Lady Lucinda
în grija dumneavoastră.
Mătușa Harriet încuviință din cap, chiar dacă Lucy bănuia că habar
nu avea ce îi spusese Gregory, apoi se întoarse spre Lucy și strigă:
— Mă așez!
Gregory chicoti, apoi spuse:
— Trebuie să dansez și cu alte doamne.
— Bineînțeles, răspunse Lucy, chiar dacă bănuia că nu era pe
deplin conștientă de complicațiile pe care le presupunea organizarea
unei întâlniri clandestine. Văd pe cineva cunoscut, minți ea și apoi,
spre marea ei ușurare, chiar zări pe cineva… o cunoștință de la
școală.
Nu era o prietenă bună, dar totuși, un chip îndeajuns de familiar
încât să se ducă să salute.
Dar înainte ca Lucy să apuce să-și miște piciorul, auzi cum o voce
de femeie strigă numele lui Gregory.
Lucy nu vedea despre cine era, dar îl vedea pe Gregory. El închise
ochii și păru oarecum mâhnit.
— Gregory!
Vocea se apropiase, astfel că Lucy se întoarse spre stânga și văzu
o tânără care nu putea să fie decât una dintre surorile lui Gregory.
Cea mai mică, fără doar și poate, altfel însemna că se păstrează
extraordinar de bine.
— Aceasta trebuie să fie Lady Lucinda, spuse femeia.
Părul ei, observă Lucy, avea exact aceeași nuanță cu a lui
Gregory… un castaniu bogat și intens. Dar ochii ei erau albaștri,
pătrunzători și ageri.
— Lady Lucinda, spuse Gregory, vorbind oarecum ca un om
chinuit, ți-o prezint pe sora mea, Lady St. Clair.
 — Hyacinth, spuse ea hotărâtă. Trebuie să renunțăm la formalități.
Sunt sigură că o să fim prietene bune. Acum, trebuie să-mi
povestești totul despre tine. Și apoi, vreau să aud totul despre
petrecerea lui Anthony și Kate de luna trecută. Îmi doream mult să
vin, dar am avut de onorat o obligație. Am auzit că a fost nespus de
distractiv.
Uimită de ființa vijelioasă pe care o avea înaintea ei, Lucy căută
din priviri sfaturile lui Gregory, dar el doar ridică din umeri și spuse:
— Aceasta este cea pe care îmi place să o chinui.
Hyacinth se întoarse spre el.
— Pardon?!
Gregory se înclină.
— Trebuie să plec.
Și apoi Hyacinth Bridgerton St. Clair făcu cel mai ciudat lucru.
Făcu ochii mici și se uită de la fratele ei la Lucy și înapoi. Repetă
mișcarea. Apoi o mai făcu o dată. Și spuse:
— O să aveți nevoie de ajutorul meu.
— Hy… începu Gregory să spună.
— O să aveți, îl întrerupse ea. Aveți planuri. Nu încercați să o
negați.
Lui Lucy nu-i venea să creadă că Hyacinth dedusese toate
acestea dintr-o plecăciune și un „trebuie să plec”. Ea deschise gura
ca să pună o întrebare, dar tot ce reuși să mai spună fu:
— Cum… înainte ca Gregory să o oprească cu o privire de
atenționare.
— Știu că pui ceva la cale, îi spuse Hyacinth lui Gregory. Altfel, nu
te-ai fi dat așa peste cap ca să te asiguri că vine în seara asta.
— A fost doar amabil, încercă să spună Lucy.
— Nu fi prostuță! replică Hyacinth și o bătu încurajator pe braț. Nu
ar face asta niciodată.
— Nu este adevărat, protestă Lucy.
Poate că Gregory era o mică răutate, dar în inima lui era bun și
sincer și Lucy nu ar fi îngăduit nimănui – nici chiar surorii lui – să
afirme contrariul.
Hyacinth o privi cu un zâmbet încântat.
— Îmi place de tine, spuse ea încet, de parcă își forma o opinie
aici și acum. Firește, te înșeli, dar oricum îmi place de tine. Se
întoarse spre fratele ei. Îmi place de ea.
— Da, așa am înțeles.
— Și aveți nevoie de ajutorul meu.
Lucy se uită cum fratele și sora schimbă o privire pe care nu o
înțelese.
— Veți avea nevoie de ajutorul meu, spuse încet Hyacinth. Și în
această seară și mai târziu.
Gregory se uită lung și atent la sora lui și apoi spuse, cu o voce
atât de scăzută încât Lucy trebui să se aplece ca să audă:
— Am nevoie să vorbesc cu Lady Lucinda. Între patru ochi.
Hyacinth zâmbi. O idee.
— Pot să aranjez asta.
Lucy avea senzația că nimic nu îi era imposibil.
— Când? întrebă Hyacinth.
— Când se poate, răspunse Gregory.
Hyacinth aruncă o privire prin încăpere, deși Lucy chiar nu
înțelegea ce informații relevante putea să culeagă pentru ce decizie
avea de luat.
— Peste o oră, anunță ea, cu precizia unui general de armată.
Gregory, tu du-te în treaba ta și ocupă-te de ce ai de făcut.
Dansează. Adu limonadă. Fă-te văzut cu fata familiei Whitford, ai
cărei părinți umblă după ține de luni de zile. Tu, continuă Hyacinth și
se întoarse spre Lucy cu o licărire autoritară în ochi, rămâi cu mine.
O să te prezint tuturor celor pe care trebuie să-i cunoști.
— Pe cine trebuie să cunosc? întrebă Lucy.
— Încă nu sunt sigură. Chiar nu contează.
Lucy nu mai putu să facă altceva decât să o privească uimită.
— Peste fix 55 de minute, spuse Hyacinth, lui Lady Lucinda o să i
se rupă rochia.
— O să-mi rup rochia?
— Eu o să-ți rup rochia, răspunse Hyacinth. Mă pricep la lucruri de
genul.
— O să-i rupi rochia? întrebă Gregory neîncrezător. Chiar aici, în
sala de bal?
— Nu-ți face tu griji pentru detaliile astea, spuse Hyacinth și își
flutură disprețuitor mâna. Du-te și fă-ți partea, apoi vă întâlniți în
garderoba lui Daphne peste o oră.
 — În dormitorul ducesei? murmură Lucy.
Nu era posibil.
— Noi îi spunem Daphne, spuse Hyacinth. Acum, toată lumea,
fuguța!
Lucy se uită doar lung la ea și clipi nedumerită. Ea nu trebuia să
rămână lângă Hyacinth?
— Adică el, spuse Hyacinth.
Și apoi Gregory făcu un lucru absolut uimitor. Luă mâna lui Lucy.
Chiar acolo, în mijlocul sălii de bal. Unde putea să-i vadă toată
lumea, îi luă mâna și o sărută.
— Te las pe mâini bune, îi spuse el, făcând un pas înapoi cu un
semn politicos din cap. Îi aruncă surorii lui o privire de atenționare
înainte de a adăuga: Oricât de greu ar fi de crezut una ca asta.
Apoi plecă în drumul lui, probabil să se țină după vreo biată femeie
care nu avea nici cea mai vagă idee că nu era altceva decât un pion
nevinovat în planul surorii lui.
Lucy întoarse privirea spre Hyacinth, oarecum epuizată de
întreaga întâlnire. Hyacinth îi zâmbea fericită.
— Bravo, spuse ea, deși lui Lucy i se părea că se felicita mai
degrabă pe sine. Acum, continuă ea, de ce are nevoie fratele meu
să vorbească cu tine? Și nu spune că habar n-ai, pentru că nu te
cred.
Lucy se gândi la diferite răspunsuri pe care ar fi putut să i le ofere
și rămase, în cele din urmă, la:
— Habar n-am.
Nu era chiar adevărul gol-goluț, dar nu avea de gând să-și
dezvăluie cele mai secrete speranțe și visuri în fața unei femei pe
care o întâlnise cu câteva minute mai devreme, indiferent a cui soră
era aceasta.
Și se simți de parcă ar fi câștigat un punct în favoarea ei.
— Serios?
Hyacinth o privi bănuitoare.
— Serios.
Evident, Hyacinth nu era prea convinsă.
— Ei bine, măcar ești isteață. Asta o să recunosc.
Lucy decise că nu se va lăsa intimidată.
 — Știi, spuse ea, am crezut că eu sunt cea mai organizată și mai
descurcăreață persoană pe care o cunosc, dar cred că tu ești mai
rău decât mine.
Hyacinth râse.
— O, nu sunt deloc organizată. Dar de descurcat, mă descurc. Iar
noi două o să ne înțelegem de minune. Ea o luă de braț Lucy. Ca
niște surori.
O oră mai târziu, Lucy își dăduse seama de trei lucruri în privința
lui Hyacinth, Lady St. Clair.
În primul rând, cunoștea pe toată lumea. Și știa totul despre toată
lumea.
În al doilea rând, avea o mulțime de informații despre fratele ei.
Lucy nu fusese nevoită să pună nici măcar o singură întrebare, dar
în clipa în care părăsiseră sala de bal, știa care erau culoarea
preferată (albastru) și mâncarea preferată (brânză, de orice fel) a lui
Gregory și că, în copilărie, fusese peltic.
Lucy mai înțelesese și că nu ar fi trebuit niciodată să o subestimezi
pe sora mai mică a lui Gregory. Nu doar că Hyacinth rupsese rochia
lui Lucy, dar făcuse totul cu asemenea fler și viclenie încât patru
oameni să observe incidentul (și faptul că era nevoie de unele
retușuri). Și se concentrase intenționat doar pe tivul de la rochie
pentru ca decența lui Lucy să nu fie afectată în niciun fel.
Era absolut impresionant.
— Am mai făcut asta, îi spuse Hyacinth în timp ce o conducea
afară din sala de bal.
Lucy nu era deloc surprinsă.
— Este un talent folositor, adăugă Hyacinth și vorbi cu toată
seriozitatea. Pe aici.
Lucy o urmă pe o scară din spate.
— Există foarte puține scuze pe care să le poată folosi femeile
care vor să plece de la un eveniment, continuă Hyacinth, dând
dovadă de un talent remarcabil de a nu se abate nicicum de la
subiectul de discuție ales. Este de datoria noastră să stăpânim
fiecare armă pe care o avem în arsenalul nostru.
Lucy începea să creadă că dusese o viață foarte retrasă.
— Ah, iată-ne. Hyacinth deschise o ușă. Aruncă o privire înăuntru.
El n-a ajuns încă. Perfect. Asta îmi dă timp.
 — Pentru?
— Ca să-ți repar rochia. Mărturisesc că am uitat de detaliul ăsta
când am schițat planul meu. Dar știu unde își ține Daphne acele.
Lucy privi cum Hyacinth se duce spre o măsuță de toaletă și
deschide un sertar.
— Exact aici credeam că sunt, spuse Hyacinth cu un zâmbet
triumfător. Îmi place la nebunie când am dreptate. Asta ne face viața
mult mai ușoară, nu crezi?
Lucy dădu din cap, dar nu se putea concentra decât la întrebarea
care nu-i dădea pace. Și apoi întrebă…
— De ce mă ajuți?
Hyacinth o privi de parcă ar fi fost vreo nătăfleață.
— Nu poți să te întorci la bal cu rochia ruptă. Nu după ce le-am
spus tuturor că ne ducem să o reparăm.
— Nu, nu mă refer la asta.
— O! Hyacinth ridică un ac și îl privi îngândurată. Merge. Ață de ce
culoare zici să folosim?
— Albă și nu mi-ai răspuns la întrebare.
Hyacinth rupse o bucată de ață dintr-un mosor și o trecu prin
gaura acului.
— Îmi place de tine, spuse ea. Și îmi iubesc fratele.
— Știi că sunt logodită și urmează să mă mărit, spuse Lucy încet.
— Știu.
Hyacinth îngenunche la picioarele lui Lucy și, cu cusături rapide și
neîndemânatice, se apucă să coasă.
— Peste o săptămână. Mai puțin de o săptămână.
— Știu. Am fost invitată.
— O! Lucy se gândi că ar fi trebuit să știe acest detaliu. Hm, vrei
să participi?
Hyacinth își ridică privirea.
— Dar tu?
Buzele lui Lucy se întredeschiseră. Până în acel moment, ideea de
a nu se mărita cu Haselby fusese mai curând vagă și improbabilă,
mai curând un fel de oh, cât mi-aș dori să nu mă mărit cu el. Dar
acum, când Hyacinth o privea atât de atent, începu să o simtă cu
mai multă hotărâre. Desigur, era în continuare imposibilă sau cel
puțin…
 Ei bine, poate…
Poate nu chiar imposibilă. Poate doar în mare parte imposibilă.
— Documentele au fost semnate, spuse Lucy.
Hyacinth se întoarse la cusutul ei.
— Da?
— Unchiul meu l-a ales, spuse Lucy, întrebându-se pe cine
încerca să convingă. Căsătoria este aranjată de ani buni.
— Mmmm.
Mmmm? Ce naiba însemna asta?
— Iar el nu a… Fratele tău nu a…
Lucy se chinui să vorbească, îngrozită de gândul de a i se
destăinui unui străin aproape, surorii lui Gregory, pentru numele lui
Dumnezeu! Dar Hyacinth nu spunea nimic; rămăsese pur și simplu
în fața ei, cu ochii ațintiți spre acul care trecea de-o parte și de alta a
tivului lui Lucy. Iar dacă Hyacinth nu spunea nimic, atunci Lucy
trebuia să spună ceva. Pentru că… Pentru că…
Ei bine, pentru că trebuia.
— El nu mi-a făcut nicio promisiune, spuse Lucy, cu vocea
aproape tremurândă. Nu a exprimat nicio intenție.
La auzul spuselor ei, Hyacinth ridică privirea. Se uită prin
încăpere, de parcă ar fi spus: „Uită-te la noi, îți cos rochia în
dormitorul ducesei de Hastings”. Și murmură:
— Nu?
Lucy închise ochii de durere. Ea nu era ca Hyacinth St. Clair. Nu
trebuia să petreci decât un sfert de oră în compania ei ca să-ți dai
seama că ar fi îndrăznit să facă orice, și-ar fi asumat orice risc
pentru propria fericire. Ar fi sfidat convențiile, ar fi ținut piept celor
mai dure critici și ar fi rămas neatinsă, în trup și suflet.
Lucy nu era atât de rezistentă. Ea nu era condusă de pasiune.
Muza ei fusese întotdeauna bunul-simț. Pragmatismul.
Nu fusese ea cea care îi spusese lui Hermione că trebuia să se
mărite cu un bărbat cu care erau de acord părinții ei?
Nu-i spusese lui Gregory că nu voia o iubire nestăpânită și
copleșitoare? Că pur și simplu nu era genul?
Nu era un astfel de om. Nu era. Când guvernanta ei îi trasase
desene pe care ea să le coloreze, Lucy colorase mereu în contur.
— Nu cred că o pot să fac asta, șopti Lucy.
 Hyacinth îi menținu privirea pentru o clipă chinuitor de lungă,
înainte de a se întoarce la cusutul ei.
— Te-am judecat greșit, spuse ea încet.
Cuvintele ei o loviră pe Lucy ca o palmă pe față.
— Ce… ce…
„Ce ai spus?”
Dar buzele lui Lucy nu reușiră să-și formuleze cuvintele. Nu voia
să audă răspunsul. Iar Hyacinth redevenise ea, cea plină de viață,
ridicând privirea cu o expresie iritată pe chip atunci când spuse:
— Nu te mai fâțâi atât.
— Îmi pare rău, mormăi Lucy.
Și se gândi… „Am spus-o din nou. Sunt atât de previzibilă, atât de
cumplit de convențională și de lipsită de imaginație.”
— Tot te miști.
— O. Doamne, nu putea să facă nimic bine în seara asta? Îmi
pare rău.
Hyacinth o înțepă ușor cu acul.
— Încă te miști.
— Ba nu! aproape că țipă Lucy.
Hyacinth zâmbi în sinea ei.
— Așa mai vii de acasă.
Lucy coborî privirea și se încruntă.
— Sângerez?
— Dacă da, spuse Hyacinth și se ridică în picioare, este doar din
vina ta.
— Poftim?
Dar Hyacinth era deja în picioare, cu un zâmbet mulțumit pe buze.
— Gata, anunță ea, făcând semn spre realizarea ei. Sigur nu este
ca nouă, dar merge pentru seara asta.
Lucy îngenunche ca să-și studieze tivul. Hyacinth fusese
generoasă în lauda de sine. Cusătura era un dezastru.
— Nu m-am priceput niciodată la cusut, spuse Hyacinth și ridică
nepăsător un umăr.
Lucy se ridică, străduindu-se să se abțină să nu desfacă cusăturile
și să le refacă de una singură.
— Puteai să-mi spui, mormăi ea.
Buzele lui Hyacinth se curbară într-un zâmbet galeș și viclean.
 — Măi, măi, spuse ea, te-ai transformat brusc într-un arici.
Și apoi Lucy fu surprinsă să se audă spunând:
— M-a durut ce ai făcut.
— Poate, răspunse Hyacinth, vorbind de parcă nu i-ar fi păsat
prea tare. Aruncă o privire spre ușă cu o expresie întrebătoare pe
chip. Ar fi trebuit să fie deja aici.
Inima lui Lucy îi bătea straniu în piept.
— Mai vrei să mă ajuți? șopti ea.
Hyacinth se întoarse.
— Sper, răspunse ea și ochii ei îi întâlniră pe ai lui Lucy cu un aer
impasibil, ca tu să te fi judecat greșit.
•
Gregory întârziase zece minute la întâlnire. Chiar nu putuse altfel;
după ce dansase cu o domnișoară, se lămuri iute că trebuia să
repete favoarea cu alte șase tinere. Și, chiar dacă îi fusese greu să-
și păstreze atenția la discuțiile pe care le avea de purtat, nu îi părea
rău că întârziase. Însemna că Lucy și Hyacinth plecaseră deja de
multă vreme înainte ca el să se strecoare pe ușă din sala de bal.
Avea de gând să găsească o cale prin care să o facă pe Lucy soția
lui, dar nu era nevoie să provoace vreun scandal.
Își croi drum spre dormitorul surorii lui; își petrecuse nenumărate
ore la Hastings House și îi cunoștea toate cotloanele. Când ajunse la
destinație, intră fără să mai bată, balamalele bine unse ale ușii
supunându-se fără niciun sunet.
— Gregory.
Vocea lui Hyacinth se auzi prima. Stătea lângă Lucy, care arăta…
Copleșită.
Ce îi făcuse Hyacinth?
— Lucy? întrebă el și se repezi valvârtej înainte. S-a întâmplat
ceva?
Lucy clătină din cap.
— Nu contează.
Gregory se întoarse spre sora lui cu ochi acuzatori.
Hyacinth ridică din umeri.
— O să fiu în camera de alături.
— Ca să tragi cu urechea?
 — O să aștept la biroul lui Daphne, spuse ea. Se află în mijlocul
încăperii și, înainte să formulezi vreo obiecție, n-am cum să mă duc
mai departe. Dacă vine cineva, o să aveți nevoie să vin repejor
pentru ca totul să pară decent.
Avea o oarecare dreptate, oricât de mult i-ar fi displăcut lui
Gregory să recunoască, astfel că el îi trimise o încuviințare scurtă
din cap și o privi cum iese din cameră, așteptând să audă cum se
închide ușa înainte de a vorbi.
— Ți-a spus ceva răutăcios? o întrebă pe Lucy. Poate să fie teribil
de lipsită de tact, dar de obicei, inima îi este acolo unde trebuie.
Lucy clătină din cap.
— Nu, spuse ea încet. Cred că a spus exact ce trebuie.
— Lucy?
El o privi lung și întrebător.
Ochii ei, care păruseră atât de tulburi, începeau să se
limpezească.
— Ce voiai să-mi spui? întrebă ea.
— Lucy, spuse el, întrebându-se cum să abordeze cel mai bine
problema.
Repetase la nesfârșit în gând diferite discursuri tot timpul cât
dansase la parter, dar acum, când se afla aici, nu mai știa ce să
spună.
Sau mai bine zis, știa. Dar nu știa în ce ordine să o spună și pe ce
ton. Să-i spună că o iubea? Să-și ofere inima unei femei care urma
să se mărite cu alt bărbat? Sau să meargă pe calea mai sigură și să-
i explice de ce nu putea să se mărite cu Haselby?
Cu o lună în urmă, alegerea ar fi fost evidentă. El era un romantic,
care se dădea în vânt după gesturi mărețe. Și-ar fi declarat
dragostea, convins că i se va împărtăși cu fericire. Ar fi luat-o de
mână. Ar fi căzut în genunchi.
Ar fi sărutat-o.
Dar acum…
Nu mai era atât de sigur. Avea încredere în Lucy, dar nu avea
încredere în soartă.
— Nu poți să te măriți cu Haselby, spuse el.
Ea făcu ochii mari.
— Ce vrei să spui?
 — Nu poți să te măriți cu el, răspunse el, evitând întrebarea. O să
fie un dezastru. O să… Trebuie să ai încredere în mine. Nu trebuie
să te măriți cu el.
Ea clătină din cap.
— De ce îmi spui asta?
„Pentru că te vreau pentru mine”.
— Pentru că… pentru că… Se chinui să vorbească. Pentru că ai
devenit prietena mea. Și vreau să fii fericită. Nu o să fie un soț bun
pentru tine, Lucy.
— De ce?
Vocea îi era scăzută, pustiită și sfâșietor de atipic pentru ea.
— El…
Doamne, cum să o spună? Va înțelege măcar la ce se referea?
— El nu… înghiți încurcat. Trebuia să existe un mod blând în care
să spună ce voia. El nu… Unii bărbați…
El o privi. Buza de jos îi tremura.
— El preferă bărbații, spuse el, și își rosti cuvintele cât putu de
repede. Femeilor. Unii bărbați sunt așa.
Și apoi așteptă. Pentru un moment care păru să dureze o veșnicie,
ea nu avu nicio reacție, rămase încremenită ca o statuie tragică. Din
când în când, mai clipea, dar nimic mai mult. Și apoi, într-un sfârșit…
— De ce?
De ce? El nu înțelegea.
— De ce îi…
— Nu, spuse ea apăsat. De ce mi-ai spus? De ce mi-ai spune una
ca asta?
— Ți-am spus…
— Nu, n-ai făcut asta din amabilitate. De ce mi-ai spus? Doar ca
să fii crud? Să mă faci să simt cum te simți tu, pentru că Hermione s-
a măritat cu fratele meu și nu cu tine?
— Nu! Cuvântul izbucni pur și simplu dinăuntrul lui și o cuprinse în
brațe, învăluind-o în îmbrățișarea lui. Nu, Lucy, spuse el din nou. Nu
aș face niciodată asta. Vreau să fii fericită. Vreau…
O voia pe ea. O dorea și nu știa cum să i-o spună. Nu acum, nu
când ea îl privea de parcă i-ar fi frânt inima.
— Aș fi putut să fiu fericită cu el, șopti ea.
— Nu. Nu, n-ai fi putut. Nu înțelegi, el…
 — Ba da, aș fi putut, țipă ea. Poate că nu l-aș fi iubit, dar aș fi
putut să fiu fericită. Era ceva la care mă așteptam. Pentru asta am
fost pregătită, înțelegi? Iar tu… tu… Ea se smulse din brațele lui,
întorcându-se până când el nu mai reuși să-i vadă chipul. Ai distrus
totul…
— Cum?
Ea ridică privirea spre a lui, iar licărul pe care îl văzu în ochii ei era
atât de pustiit, atât de intens încât i se tăie răsuflarea. Și ea spuse:
— Pentru că m-ai făcut să te doresc pe tine în schimb.
Inima lui începu să bată nebunește în piept.
— Lucy, spuse el, pentru că nu putea să spună altceva. Lucy.
— Nu știu ce să fac, îi mărturisi ea.
— Să mă săruți. El îi cuprinse fața în mâini. Să mă săruți și atât.
De data aceasta, când o sărută, sărutul se simți altfel. În brațele
lui, ea era aceeași femeie, dar el nu mai era același bărbat. Forța cu
care o dorea era mai adâncă, mai elementară.
O iubea.
O sărută cu toată ființa lui, până la ultima suflare, până la ultima
bătaie a inimii lui. Buzele lui îi găsiră obrazul, sprânceana, urechile
și, în tot acel timp, el îi șopti numele ca pe o rugăciune…
Lucy… Lucy… Lucy.
O dorea. Avea nevoie de ea.
Ea era ca aerul.
Ca hrana.
Ca apa.
Gura lui se îndreptă spre gâtul ei, apoi coborî spre marginea
dantelată a corsajului. Pielea ei ardea sub buzele lui și, în timp ce
trase delicat rochia de pe un umăr, Lucy rămase fără suflu…
Dar nu îl opri.
— Gregory, șopti ea și degetele i se împletiră când buzele lui
dansară de-a lungul claviculei. Gregory, o, G… Gregory.
Mâna lui se mișcă reverențios peste linia umărului. Pielea ei
strălucea palidă și de o finețe cremoasă sub lumina lumânărilor, iar
el fu uluit de un sentiment intens de posesivitate. De mândrie.
Niciun alt bărbat nu o mai văzuse așa și se ruga ca niciun altul să
nu o mai vadă vreodată așa.
 — Nu poți să te măriți cu el, Lucy, șopti el cu hotărâre și cuvintele
răsunară fierbinți pe pielea ei.
— Gregory, nu, gemu ea.
— Nu poți.
Și apoi, pentru că știa că nu-și putea permite să meargă mai
dreptate, se îndreptă de spate, apăsând un ultim sărut pe buzele ei
înainte de a-i da drumul, obligând-o să îl privească în ochi.
— Nu poți să te măriți cu el, spuse el din nou.
— Gregory, ce pot să…
El o apucă de brațe. Cu putere. Și o spuse.
— Te iubesc.
Buzele ei se întredeschiseră. Nu putea vorbi.
— Te iubesc, spuse el din nou.
Lucy bănuise… sperase… dar nu-și permisese cu adevărat să
creadă. Și astfel, când își regăsi în cele din urmă glasul, spuse doar:
— Da?
El zâmbi, apoi râse, apoi își odihni fruntea pe a ei.
— Din toată inima mea, îi jură Gregory. Doar că nu mi-am dat
seama. Sunt un prost. Un orb. Un…
— Nu, îl întrerupse ea, clătinând din cap. Nu te învinovăți. Nimeni
nu mă observă niciodată din prima clipă când este Hermione prin
preajmă.
Degetele lui o strânseră tot mai tare.
— Ea pălește în comparație cu tine.
Un sentiment plăcut începu să se răspândească prin corpul ei. Nu
era dorință, nici pasiune, ci doar fericire în formă pură, autentică.
— Chiar vorbești serios, șopti ea.
— Atât cât să mut cerul și pământul din loc ca să mă asigur că nu
mergi până la capăt cu nunta cu Haselby.
Ea păli.
— Lucy?
Nu. Ea putea să o facă. O va face. La drept vorbind, era aproape
amuzant. Trei ani de zile îi spusese lui Hermione că trebuia să fie
practică, să respecte regulile. Luase totul în derâdere de fiecare dată
când Hermione îi spusese verzi și uscate despre dragoste, pasiune
și muzica pe care o auzea. Iar acum…
Trase adânc aer în piept ca să prindă putere. Iar va rupe logodna.
 Care era rânduită de ani întregi.
Cu fiul unui conte.
Cu cinci zile înainte de nuntă.
Doamne sfinte, scandalul.
Se trase înapoi, înălțând bărbia ca să vadă chipul lui Gregory.
Ochii lui o priveau cu toată dragostea pe care o simțea și ea.
— Te iubesc, șopti ea, pentru că nu o spusese încă. Și eu te
iubesc.
De astă dată, va înceta să se mai gândească la toți ceilalți. Nu
avea de gând să primească ce i se oferea și să profite atât cât
putea. Va lupta pentru propria fericire, își va împlini destinul.
Nu va face ceea ce se aștepta de la ea.
Va face ce își dorea ea.
Era timpul.
Ea strânse mâinile lui Gregory. Și zâmbi. Nu era un zâmbet
șovăitor, ci larg și încrezător, plin de speranțe, plin de visuri… și de
certitudinea că le va avea pe toate.
Va fi greu. Va fi înspăimântător.
Dar va merita cu vârf și îndesat.
— O să vorbesc cu unchiul meu, spuse ea, și cuvintele îi răsunară
hotărâte și sigure. Mâine.
Gregory o strânse în brațe pentru un ultim sărut, înflăcărat și plin
de promisiuni.
— Să vin cu tine? întrebă el. Să vin să-l văd ca să-l asigur de
intențiile mele?
Noua Lucy, Lucy cea îndrăzneață și curajoasă, întrebă:
— Și care sunt intențiile tale?
Ochii lui Gregory se făcură mari de uimire, apoi de acceptare, și
mâinile lui se împletiră cu ale ei.
Ea simți ce urma să facă înainte de a-și da măcar seama. Păru că
mâinile lui alunecă peste ale ei în timp ce el coborî…
Până se sprijini într-un genunchi și ridică privirea spre ea, de parcă
nu putea să existe pe lume o femeie mai frumoasă.
Mâna îi acoperi brusc gura și Lucy își dădu seama că tremura.
— Domnișoară Lucinda Abernathy, spuse el, cu voce fierbinte și
sigură, îmi faci marea onoare de a deveni soția mea?
Ea căută să vorbească. Încercă să dea din cap.
 — Mărită-te cu mine, Lucy, spuse el. Mărită-te cu mine.
Și reuși să vorbească de astă dată.
— Da. Și apoi: Da! O da!
— O să te fac fericită, spuse el, apoi se ridică și o luă în brațe. Îți
promit.
— Nu este nevoie să-mi promiți. Ea clătină din cap, clipind ca să-și
înăbușe lacrimile. N-ai avea cum să nu mă faci fericită.
El deschise gura, probabil ca să-i spună mai mult, dar fu întrerupt
de un ciocănit la ușă, ușor și grăbit.
Hyacinth.
— Du-te, spuse Gregory. Las-o pe Hyacinth să te ducă înapoi în
sala de bal. Vin și eu mai târziu.
Lucy încuviință din cap, aranjându-și rochia până când toate se
așezară la locul potrivit.
— Părul meu, șopti ea și privirea îi zbură spre a lui.
— Este minunat, o asigură el. Arăți perfect.
Ea se grăbi spre ușă.
— Ești sigur?
„Te iubesc”, murmură el. Și ochii îi spuseră același lucru.
Lucy deschise ușa, și Hyacinth dădu buzna în încăpere.
— Doamne, dar înceți mai sunteți, spuse ea. Trebuie să ne
întoarcem. Acum.
Se îndreptă cu pași mari spre ușa de pe coridor, apoi se opri,
uitându-se mai întâi la Lucy, apoi la fratele ei. Privirea ei se opri la
Lucy și își arcui întrebător o sprânceană.
Lucy se ținu tare pe poziție.
— Nu m-ai judecat greșit, spuse ea încet.
Ochii lui Hyacinth se făcură mari, apoi buzele i se curbară într-un
surâs.
— Bine.
Și era bine, își dădu Lucy seama. Era foarte bine, într-adevăr.
 Capitolul 18

În care eroina noastră face o descoperire

cumplită.
Putea să o facă.
Putea.
Trebuia doar să bată la ușă.
Și totuși, iată că era acolo, în fața ușii de la biroul unchiului ei, cu
degetele încleștate în pumn, de parcă ar fi fost pregătită să bată la
ușă.
Dar nu chiar.
De cât timp stătea așa? De cinci minute? Zece? Oricum ar fi fost,
era de ajuns ca să treacă drept o fraieră. O lașă.
Cum se întâmplase asta? De ce se întâmplase? La școală fusese
cunoscută ca o persoană capabilă și pragmatică. Era fata care știa
cum să rezolve lucrurile. Nu era timidă. Nu era fricoasă.
Dar când venea vorba de unchiul Robert…
Oftă. Mereu fusese așa cu unchiul ei. El era atât de sever, atât de
taciturn.
Atât de diferit de tatăl ei zâmbitor.
Se simțise ca un fluture când plecase la școală, dar de fiecare
dată când se întorcea, era ca și cum ar fi fost din nou înghesuită în
micul ei cocon. Devenea posomorâtă, liniștită.
Singuratică.
Dar nu și acum. Inspiră adânc aer în piept, îndreptă umerii. De
astă dată va spune ce trebuia să spună. Se va face auzită.
Ridică mâna. Ciocăni.
Așteptă.
— Intră.
— Unchiule Robert, spuse ea, și intră în birou.
Înăuntru era întuneric, chiar dacă soarele târziu al după-amiezii se
furișa pe fereastră.
— Lucinda, spuse el, ridicând în treacăt privirea înainte de a se
întoarce la hârtiile lui. Ce este?
 — Trebuie să vorbesc cu tine.
El făcu o notiță, se uită încruntat spre ce scrisese, apoi uscă
cerneala cu sugativa.
— Spune.
Lucy își drese glasul. Ar fi fost mult mai ușor dacă ar fi ridicat
privirea spre ea. Ura să vorbească cu creștetul capului lui, ura.
— Unchiule Robert, spuse ea din nou.
El mormăi un răspuns, dar continuă să scrie.
— Unchiule Robert.
Observă cum își încetinește mișcările, apoi, în cele din urmă,
ridică privirea.
— Ce este, Lucinda? întrebă el, evident enervat.
— Trebuie să purtăm o conversație despre lordul Haselby.
Iată. O spusese.
— S-a întâmplat ceva? întrebă el încet.
— Nu, se auzi ea spunând, deși nu era deloc adevărat.
Dar era răspunsul pe care îl oferea mereu atunci când era
întrebată dacă se întâmplase ceva. Era unul dintre răspunsurile care
îi veneau ca de la sine, precum „Scuze” sau „Îmi cer iertare”.
Era ceea ce fusese învățată să spună.
„S-a întâmplat ceva?”
„Nu, sigur că nu. Nu, nu-ți face griji pentru ce vreau eu. Nu, te rog,
nu-ți face griji pentru mine”.
— Lucinda?
Vocea unchiului ei era ascuțită, aproape stridentă.
— Nu, spuse ea din nou, mai tare de data aceasta, de parcă dacă
să vorbească mai tare i-ar fi dat curaj. Adică da, s-a întâmplat ceva.
Și trebuie să vorbesc cu tine despre asta.
Unchiul ei îi aruncă o privire plictisită.
— Unchiule Robert, începu ea, simțindu-se de parcă ar fi mers pe
jar încins, știai… Ea își mușcă buza, aruncând o privire peste tot în
jur, mai puțin spre chipul lui. Adică, erai conștient că…
— Hai spune odată, izbucni el.
— Lordului Haselby, spuse repede Lucy, disperată să spună tot și
să scape odată. Nu-i plac femeile.
Pentru o clipă, unchiul Robert nu făcu altceva decât să se uite lung
la ea. Și apoi…
 Izbucni în râs.
El izbucni în râs.
— Unchiule Robert?
Inima lui Lucy începu să bată mult prea repede.
— Știai asta?
— Bineînțeles că știam, se răsti el. De ce crezi că tatăl lui este așa
de dornic să te aibă? Știe că nu o să sufli o vorbă.
De ce să nu sufle o vorbă?
— Ar trebui să-mi mulțumești, spuse unchiul Robert cu asprime,
întrerupând firul gândurile ei. Jumătate din bărbații din lumea bună
sunt niște brute. Eu o să te dau singurului care nu o să-ți facă rău.
— Dar…
— Ai idee câtor femei le-ar plăcea să-ți ia locul?
— Nu este asta ideea, unchiule Robert.
Ochii lui deveniră ca de gheață.
— Mă scuzi.
Lucy rămase împietrită, dându-și brusc seama că era momentul.
Acesta era momentul ei. Nu-l mai contrazisese niciodată până acum
și probabil că nu o va mai face niciodată.
Înghiți în sec. Și apoi o spuse.
— Nu vreau să mă mărit cu lordul Haselby.
Tăcere. Dar ochii lui…
Ochii îi erau năprasnici.
Lucy îi întâlni privirea cu o detașare rece. Simțea înăuntrul ei cum
se clădește o putere nouă și ciudată. Nu va da înapoi. Nu acum, nu
când în joc era tot restul vieții ei.
Buzele unchiului ei se strânseră și se strâmbară, chiar dacă restul
feței lui părea să fie tăiat în piatră. În cele din urmă, tocmai când
Lucy era sigură că tăcerea o va frânge, el întrebă, cu vocea tăioasă:
— Pot să întreb de ce?
— Eu… eu îmi doresc copii, spuse Lucy, agățându-se de prima
scuză care îi trecu prin minte.
— O, o să ai, spuse el.
El zâmbi atunci, iar sângele ei îngheță în vene.
— Unchiule Robert? șopti ea.
— Poate că nu-i plac femeile, dar o să fie în stare să-și facă treaba
suficient de des ca să-ți facă un copil. Iar dacă nu poate…
 El ridică din umeri.
— Ce? Lucy simți cum panica i se dezlănțuie în piept. Ce vrei să
spui?
— Davenport o să se ocupe de asta.
— Tatăl lui? spuse Lucy pe nerăsuflate.
— Oricum ar fi, el este moștenitor direct și asta este tot ce
contează.
Lucy își duse îngrozită mâna la gură.
— O, nu pot. Nu pot.
Se gândi la lordul Davenport, cu respirația lui oribilă și fălcile
puhave. Și ochii lui cruzi, atât de cruzi. El nu va fi blând. Nu știa de
unde știe, dar el nu va fi blând.
Unchiul ei se aplecă în față de pe scaunul lui și îngustă ochii
amenințător.
— Toți avem pozițiile noastre în viață, Lucinda, iar a ta este să fii
soția unui nobil. Datoria ta este să oferi un moștenitor. Și o să faci
asta, oricum consideră Davenport de cuviință.
Lucy înghiți în sec. Făcuse întotdeauna ceea ce i se spusese.
Acceptase întotdeauna că lumea funcționa în anumite moduri.
Visurile puteau să fie ajustate; ordinea socială, nu.
„Ia ce ți se oferă și profită la maximum de lucruri”.
Era ceea ce spusese dintotdeauna. Era ceea ce făcuse
întotdeauna.
Dar nu de data asta.
Ridică privirea și întâlni fără ocolișuri ochii unchiului ei.
— Nu o să fac asta, spuse ea, iar vocea ei nu șovăi. Nu o să mă
mărit cu el.
— Ce… ai… spus?
Fiecare cuvânt răsună ca o afirmație în sine, tăioasă și glacială.
Lucy înghiți.
— Am spus…
— Știu ce ai spus! urlă el și lovi cu palmele în birou cât se ridică în
picioare. Cum îndrăznești să mă iei la rost? Te-am crescut, te-am
hrănit, ți-am dat tot ce ți-a trebuit. Am avut grijă de tine și am protejat
familia asta timp de zece ani, când nimic… absolut nimic… nu o să-
mi revină.
— Unchiule Robert, încercă ea să spună.
 Dar abia dacă își mai auzi propria voce. Fiecare cuvânt pe care îl
spusese era adevărat. Această casă nu-i aparținea. Abbey și niciuna
dintre celelalte moșii ale familiei Fennsworth nu-i aparțineau. Nu
avea altceva decât ce va alege să-i ofere Richard după ce își va
asuma pe deplin poziția de conte.
— Eu sunt tutorele tău, spuse unchiul ei, cu o voce atât de scăzută
încât îi tremura. Înțelegi? O să te măriți cu Haselby și nu o să mai
discutăm niciodată despre asta.
Lucy se uită îngrozită la unchiul ei. Fusese tutorele ei timp de zece
ani și, în tot acest timp, nu-l văzuse niciodată pierzându-și cumpătul.
Își servea mereu neplăcerea la rece.
— E din cauza idiotului de Bridgerton, nu-i așa? întrebă el parcă
mușcând din cuvinte, apoi lovi furios niște registre aflate pe birou.
Se prăbușiră la podea cu o bufnitură puternică.
Lucy se trase în spate cu un tremur.
— Spune-mi!
Ea nu spuse nimic, urmărindu-l prudentă pe unchiul ei care înainta
spre ea.
— Spune-mi! urlă el.
— Da, spuse ea repede și mai făcu un pas înapoi. De unde… De
unde ai știut?
— Crezi că sunt vreun idiot? Mama și sora lui au cerut amândouă
onoarea de a le însoți în aceeași zi? Înjură în barbă. Evident,
plănuiau să te fure.
— Dar m-ai lăsat să mă duc la bal.
— Pentru că sora lui este ducesă, nătângo! Chiar și Davenport a
fost de acord că trebuie să te duci.
— Dar…
— Drăcia dracului, înjură unchiul Robert și o făcu pe Lucy să
amuțească. Nu pot să cred cât de proastă ești! Ți-a promis că te ia
de nevastă? Chiar ești dispusă să arunci pe geam moștenitorul unui
conte englez pentru posibilitățile pe care le are al patrulea fiu al unui
viconte?
— Da, șopti Lucy.
Trebuia ca unchiul ei să fi văzut hotărârea de pe chipul ei pentru
că păli.
— Ce ai făcut? întrebă el. L-ai lăsat să te atingă?
 Lucy se gândi la sărutul lor și se îmbujoră.
— Vită proastă, șuieră el printre dinți. Ei bine, ai noroc că Haselby
nu o să știe să facă diferența între o fecioară și târfa.
— Unchiule Robert! Lucy se cutremură îngrozită. Nu devenise atât
de curajoasă încât să-i permită cinic să o creadă o stricată. N-aș
face niciodată… n-am făcut… Cum ai putea să crezi asta despre
mine?
— Pentru că te porți ca o imbecilă, se răsti el. Din clipa asta, n-ai
voie să mai ieși din casă înainte de nuntă. Dacă trebuie să pun
paznici la ușa de la camera ta, o să-i pun.
— Nu! țipă Lucy. Cum să-mi faci una ca asta? Ce mai contează?
Nu avem nevoie de banii lor. Nu avem nevoie de legăturile lor. De ce
să nu mă mărit din iubire?
La început, unchiul ei nu reacționă. Părea să fi încremenit, singura
mișcare fiind vena care îi zvâcnea la tâmplă. Și apoi, chiar când
Lucy avu impresia că începe să respire din nou, el înjură violent și se
aruncă spre ea, țintuind-o în perete.
— Unchiule Robert! spuse ea cu răsuflarea tăiată. Mâna lui i se
îngropă în bărbie, forțându-i capul să stea într-o poziție nefirească.
Ea încercă să înghită, dar îi era aproape imposibil acum că gâtul îi
era atât de încordat. Nu, reuși ea să mai îngaime, dar era aproape
un scâncet. Te rog, oprește-te.
Dar strânsoarea lui doar se întări, iar brațul i se apăsă în claviculă,
oasele de la încheietură înfigându-i-se dureros în piele.
— O să te măriți cu lordul Haselby, șuieră el. O să te măriți cu el și
o să-ți spun eu de ce.
Lucy nu spuse nimic, doar îl privi lung cu ochi înnebuniți.
— Tu, draga mea Lucinda, ești ultima plată dintr-o datorie foarte
veche pe care o am față de Lord Davenport.
— Ce vrei să spui? șopti ea.
— Șantaj, spuse unchiul Robert cu o voce sumbră. Îi plătim lui
Davenport de ani buni.
— Dar de ce? întrebă Lucy.
Ce să fi făcut ca să se justifice șantajul?
Buzele unchiului ei se curbară batjocoritor.
— Tatăl tău, multiubitul conte de Fennsworth, a fost un trădător.
 Lui Lucy i se tăie respirația și simți cum i se strânge gâtul și i se
pune un nod. Nu putea să fie adevărat. Se gândise poate la o
aventură extraconjugală. Poate la un conte care nu era cu adevărat
un Abernathy. Dar trădare? Doamne sfinte… nu.
— Unchiule Robert, spuse ea, încercând să discute rațional cu el.
Trebuie să fie o greșeală. O neînțelegere. Tata… Nu a fost un
trădător.
— O, te asigur eu că a fost, și Davenport știe asta.
Lucy se gândi la tatăl ei. Îl mai putea vedea în minte… înalt,
chipeș, cu ochii albaștri și veseli. Cheltuise bani cu o mână prea
liberă; ea o știuse chiar și în copilărie. Dar nu era un trădător. Nu se
putea să fi fost. Avea onoarea unui gentleman. Lucy își aminti asta. I
se citea în felul în care se ținea, în lucrurile pe care i le transmisese.
— Minți, spuse ea, și cuvintele parcă îi arseră gâtul. Sau ești prost
informat.
— Există dovezi, spuse unchiul ei, eliberând-o brusc și traversând
cu pași mari încăperea spre sticla de coniac.
Își turnă un pahar și sorbi prelung.
— Și Davenport le are.
— Cum?
— Nu știu cum, răbufni el. Știu doar că le are. Le-am văzut.
Lucy înghiți și își strânse brațele la piept, căutând încă să
asimileze ceea ce îi spunea.
— Ce fel de dovezi?
— Scrisori, spuse el îndârjit. Scrise de tatăl tău.
— Ar putea să fie falsificate.
— Au sigiliul lui! urlă el și trânti paharul.
Ochii lui Lucy se măriră cât privi cum coniacul se revarsă peste
marginea paharului și de pe marginea biroului.
— Crezi că aș accepta așa ceva fără să verific cu ochii mei?
întrebă unchiul ei. Erau informații… detalii… lucruri pe care ar fi
putut să le știe doar tatăl tău. Crezi că aș fi plătit șantajul lui
Davenport în toți anii ăștia dacă exista șansa să fie un fals?
Lucy clătină din cap. Unchiul ei era în multe feluri, dar nu era
prost.
— A venit la mine la șase luni după ce a murit tatăl tău. De atunci
îi plătesc.
 — Dar de ce eu? întrebă ea.
Unchiul ei chicoti cu amărăciune.
— Pentru că o să fii mireasa perfectă, supusă și ascultătoare. O
să compensezi pentru lacunele lui Haselby. Davenport trebuia să-l
însoare pe băiat cu cineva și avea nevoie de o familie care să nu
vorbească. El îi aruncă o privire netulburată. Ceea ce o să și facem.
Nu putem să vorbim. Și el știe asta.
Ea încuviință din cap. Nu ar fi vorbit niciodată despre astfel de
lucruri, indiferent dacă era sau nu soția lui Haselby. Îl plăcea pe
Haselby. Nu voia să-i complice viața. Dar nici nu-și dorea să fie soția
lui.
— Dacă nu te măriți cu el, spuse încet unchiul ei, toată familia
Abernathy o să fie distrusă. Înțelegi?
Lucy rămase înmărmurită.
— Nu vorbim despre o fărădelege din copilărie, despre vreun țigan
în arborele genealogic. Tatăl tău a comis înaltă trădare. A vândut
francezilor secrete de stat, le-a transmis agenților care se dădeau
contrabandiști pe coastă.
— Dar de ce? șopti Lucy. Nu aveam nevoie de bani.
— Cum crezi că am primit banii? i-o întoarse caustic unchiul ei. Iar
tatăl tău… Înjură în șoaptă. I-a plăcut mereu pericolul. Probabil a
făcut-o pentru senzațiile tari. Nu este asta o glumă făcută pe seama
noastră, a tuturor? Chiar titlul de conte este în pericol, și toate astea
pentru că tatăl tău și-a dorit să simtă gust de aventură.
— Tata nu era așa, spuse Lucy, dar înăuntrul ei nu era atât de
sigură.
Ea avea doar opt ani când el fusese ucis de un tâlhar la Londra. I
se spusese că sărise să apere o doamnă, dar dacă era și asta o
minciună? Oare fusese ucis din cauza acțiunilor lui trădătoare? El
era tatăl ei, dar cât de multe știa cu adevărat despre el?
Însă unchiul Robert nu părea să fi auzit comentariul ei.
— Dacă nu te măriți cu Haselby, spuse el, pe un ton scăzut și clar,
Lord Davenport o să dezvăluie adevărul despre tatăl tău și o să faci
de rușine toată familia Fennsworth.
Lucy clătină din cap. Sigur mai exista o altă cale de ieșire. Nu se
putea ca totul să stea pe umerii ei.
 — Nu crezi? Unchiul Robert râse disprețuitor. Cine crezi că o să
sufere, Lucinda? Tu? Ei bine, da, presupun că o să ai de suferit, dar
putem oricând să-ți facem bagajele, să te trimite la vreo școală și să
te lăsăm să putrezești acolo ca profesoară. Probabil ți-ar plăcea.
Făcu câțiva pași în direcția ei, fără ca ochii să-i părăsească
vreodată chipul.
— Dar gândește-te la fratele tău, spuse el. Cum o să se descurce
el ca fiu al unui trădător notoriu? Aproape sigur regele o să-l lase
fără titlu. Și, de asemenea, fără cea mai mare parte din avere.
— Nu, spuse Lucy.
Nu. Nu voia să creadă ce auzea. Richard nu făcuse nimic rău. Cu
siguranță nu putea să suporte consecințele pentru păcatele tatălui
său.
Ea se lăsă pe un scaun, încercând cu disperare să-și facă ordine
în gânduri și emoții.
Trădare. Cum să fi făcut tatăl ei una ca asta? Era ceva contrar
oricărui lucru în care fusese crescută să creadă. Tatăl ei nu iubise
Anglia? Nu-i spusese el că familia Abernathy avea o datorie sfântă
față de toată Marea Britanie?
Sau unchiul Robert fusese cel care îi spusese asta? Lucy închise
ochii strâns, încercând să-și amintească. Cineva îi spusese asta. Era
sigură. Își amintea și locul în care i se spusese, în fața portretului
primului conte. Și îți amintea mirosul care plutea în aer și cuvintele
exacte, și… la naiba, își amintea totul, mai puțin cine îi povestise
totul.
Deschise ochii și se uită la unchiul ei. Probabil că el. Părea ceva
ce ar fi spus el. El nu vorbea prea des cu ea, dar când o făcea,
datoria era întotdeauna subiectul zilei.
— O, tată, șopti ea.
Cum putuse să facă așa ceva? Să-i vândă secrete lui Napoleon…
pusese în pericol viața a mii de soldați britanici. Sau chiar…
Simți un gol în stomac. Doamne sfinte, se putea să fi fost
responsabil pentru moartea lor. Cine știa ce dezvăluise dușmanului,
câte vieți se pierduseră din cauza acțiunilor întreprinse de el?
— De tine depinde, Lucinda, spuse unchiul ei. Este singura cale
prin care să pui punct poveștii ăsteia o dată pentru totdeauna.
Ea clătină din cap, fără să înțeleagă.
 — Ce vrei să spui?
— De îndată ce o să fii o Davenport, nu mai are cum să existe
niciun șantaj. Orice rușine ar aduce asupra noastră ar cădea și pe
umerii lor. Se îndreptă spre fereastră, sprijinindu-se puternic de
pervaz cât privi afară. După zece ani, în sfârșit, eu o să… într-un
sfârșit, noi o să fim liberi.
Lucy nu spuse nimic. Nu era nimic de spus. Unchiul Robert o privi
peste umăr, apoi se întoarse și se apropie de ea, cercetând-o atent
pe tot drumul.
— Văd că acum înțelegi gravitatea situației, spuse el.
Ea îl privi cu ochi bântuiți. Nu exista urmă de compasiune pe
chipul lui, nici milă sau afecțiune. Doar masca glacială a datoriei.
Făcuse ceea ce se aștepta de la el, iar ea va trebui să facă la fel.
Se gândi la Gregory, la chipul lui când o ceruse de soție. O iubea.
Ea nu știa prin ce minune se întâmplase, dar o iubea.
Și ea îl iubea pe el.
Doamne, era aproape amuzant. Ea, care luase mereu în zeflemea
dragostea romantică, îi căzuse în capcană. Cu totul și fără urmă de
speranță, se îndrăgostise… suficient cât să lase deoparte toate
lucrurile în care avusese impresia că crezuse. Pentru Gregory era
dispusă să pășească cu brațele deschise în scandal și haos. Pentru
Gregory, ar fi înfruntat bârfele, șușotelile și aluziile.
Ea, care înnebunea când pantofii nu îi erau aranjați în dulap, era
pregătită să renunțe la fiul unui conte cu patru zile înainte de nuntă!
Dacă nu era dragoste, chiar nu știa ce este.
Numai că acum totul se terminase. Speranțele ei, visurile ei,
riscurile pe care tânjea să și le asume… toate se duseseră pe apa
Sâmbetei.
Nu avea de ales. Dacă îl sfida pe Lord Davenport, familia ei era
distrusă. Se gândi la Richard și la Hermione… atât de fericiți, atât de
îndrăgostiți. Cum să-i condamne la o viață petrecută în rușine și
sărăcie?
Dacă se mărita cu Haselby, nu se va bucura de viața pe care și-o
dorise pentru ea, însă nu va suferi. Haselby era înțelegător. Era
amabil. Dacă îl ruga, sigur o va proteja de tatăl lui. Iar viața ei va fi…
Comodă.
O rutină.
 Mult mai bine decât s-ar fi descurcat Richard și Hermione dacă
rușinea tatălui ei ar fi fost făcută publică. Sacrificiul ei nu era nimic în
comparație cu ce va fi obligată să îndure familia ei dacă Lucy refuza.
Nu fusese o vreme în care nu-și dorise nimic mai mult decât
confort și rutină? Nu avea cum să învețe să-și dorească asta din
nou?
— O să mă mărit cu el, spuse ea, aruncând în treacăt o privire
spre fereastră.
Ploua. Când începuse să plouă?
— Bun.
Lucy rămase pe scaun, perfect nemișcată. Simțea cum i se scurge
energia din corp, alunecând de-a lungul membrelor, pierzându-se pe
degetele de la mâini și de la picioare. Doamne, era obosită. Istovită.
Și se tot gândea că vrea să plângă.
Dar nu avu lacrimi. Chiar după ce se ridică și reveni încet în
camera ei… nu avu lacrimi.
A doua zi, când majordomul o întrebă dacă este acasă pentru
domnul Bridgerton și ea scutură din cap… nu avu lacrimi.
Și a doua zi după aceea, când fu obligată să facă același lucru…
nu avu lacrimi.
Dar a doua zi după aceea, după ce petrecuse 20 de ore ținându-i
cartea de vizită, trecându-și ușor degetul peste numele lui, urmărind
fiecare literă – Onor. Gregory Bridgerton – începu să le simtă,
înțepându-i ochii.
Apoi îl surprinse pe trotuar, cu privirea ridicată spre fațada de la
Fennsworth House.
Și o văzu. Știa că o văzu; el făcu ochii mari, trupul i se încordă, iar
ea reuși să simtă fiecare dram de uluire și furie.
Lăsă perdeaua să cadă. Repede. Și rămase acolo, tremurând,
cutremurându-se și totuși incapabilă să se miște. Picioarele îi erau
țintuite în podea și începu să simtă din nou… acea panică
îngrozitoare care i se învolbura în pântec.
Era greșit. Totul era atât de greșit și totuși știa că face ce trebuia.
Rămase acolo. La fereastră, privind lung faldurile draperiei.
Rămase acolo, în timp ce membrele ei deveniră tot mai încordate, și
rămase acolo, în timp ce se chinui să respire. Rămase acolo când
inima începu să i se strângă în piept, din ce în ce mai tare, și rămase
acolo când totul începu să se întunece încetul cu încetul.
Apoi, reuși cumva să se ducă până la pat și să se întindă.
Și abia atunci, în cele din urmă, își găsi lacrimile.
 Capitolul 19

În care eroul nostru ia problema – și pe eroina

noastră – în propriile mâini.
Vineri Gregory era disperat.
Se dusese să o viziteze de trei ori pe Lucy la Fennsworth House.
De trei ori fusese refuzat.
Nu mai avea timp.
Ei nu mai aveau timp.
Ce naiba se întâmpla? Chiar dacă unchiul lui Lucy i-ar fi respins
rugămintea de a anula nunta – și el nu se putea să fi fost mulțumit; la
urma urmei, ea încerca să scape de un viitor conte cu siguranță
Lucy ar fi încercat să ia legătura cu el.
Îl iubea.
O știa așa cum își cunoștea propria voce, propria inimă. O știa așa
cum știa că pământul era rotund, ochii ei erau albaștri și că doi plus
doi făceau întotdeauna patru.
Lucy îl iubea. Ea nu mințea. Nu putea să mintă.
Nu ar fi mințit. Nu în privința unui asemenea lucru.
Ceea ce însemna că ceva nu era în regulă. Nu putea să existe altă
explicație.
O căutase prin parc, așteptase ore întregi pe banca unde îi plăcea
ei să hrănească porumbeii, dar nu apăruse. Stătuse de veghe la ușa
ei, sperând că poate o întâlnea când ieșea să se ocupe de
comisioane, dar ea nu se aventurase pe afară.
Și apoi, după ce i se refuzase a treia oară vizita, o zărise. Doar
clipă la fereastră; lăsase iute draperiile. Dar fusese de ajuns. Nu
reușise să-i vadă chipul… nu suficient cât să-i ghicească expresia.
Dar simțise ceva în felul în care se mișcase, în felul grăbit, aproape
înnebunit în care lăsase draperiile să cadă.
Ceva nu era în regulă.
Era ținută închisă împotriva propriei voinței? I se administraseră
pastile? Mintea lui Gregory se gândea la toate posibilitățile, una mai
cruntă decât alta.
 Și acum era vineri seară. Nunta ei avea loc în mai puțin de
douăsprezece ore. Și nu se auzea nicio șoaptă – nicio umbră – de
bârfă. Dacă ar fi existat măcar o urmă de îndoială că era posibil ca
nunta Haselby-Abernathy să nu aibă loc după cum era în plan,
Gregory ar fi auzit cu siguranță. Hyacinth ar fi spus ceva. Hyacinth
știa tot, de obicei înaintea celor care erau subiect de zvon.
Gregory stătea cufundat în umbre, peste drum de Fennsworth
House, și se sprijinea de trunchiul unui copac, privind lung, pur și
simplu privind lung. Aceea era fereastra ei? Cea prin care o văzuse
mai devreme? Nu se zărea niciun licăr de lumânare, dar draperiile
erau probabil grele și groase. Sau poate se dusese la culcare. Era
târziu.
Și trebuia să participe la o nuntă dimineața.
Dumnezeule!
Nu putea să o lase să se mărite cu lordul Haselby. Nu putea. Dacă
știa un lucru în adâncul inimii lui, acela era că el și Lucinda
Abernathy erau predestinați să fie soț și soție. Chipul ei era cel pe
care trebuia să-l privească în fiecare dimineață, pe deasupra ouălor
și costiței, a heringului afumat, a codului și pâinii prăjite.
Se simți cuprins de un chicot, dar era râsul acela nervos și
disperat, sunetul pe care îl scoteai când singura alternativă pe care o
aveai era să plângi. Lucy trebuia să se mărite cu el, chiar și numai
ca să mănânce împreună tone peste tone de mâncare în fiecare
dimineață.
Se uită la fereastra ei.
La cea care spera să fie fereastra ei. La ce noroc avea, probabil
privea visător spre toaleta slujitorilor.
Habar nu avea cât stătuse acolo. Pentru prima dată de când se
știa, se simțea neputincios și măcar ce făcea acum – să urmărească
o afurisită de fereastră – era ceva ce putea să controleze.
Se gândi la viața lui. Binecuvântată, fără îndoială. O mulțime de
bani, o familie minunată, nenumărați prieteni. Era sănătos, întreg la
minte și, până la fiascoul cu Hermione Watson, cu o încredere de
neclintit în propria judecată. Poate că nu era mai disciplinat bărbat
din lume și poate ar fi trebuit să acorde mai multă atenție tuturor
lucrurilor pe tema cărora îi plăcea lui Anthony să-l necăjească, dar
știa ce era bine, știa ce era rău și știuse – știuse fără nicio urmă de
îndoială – că viața lui va fi o poveste de fericire și bucurie.
Așa era el, pur și simplu.
Nu era melancolic. Nu avea accese de furie.
Și nu fusese niciodată nevoit să se străduiască foarte mult.
Ridică gânditor privirea spre fereastră.
Ajunsese să se complacă. Atât de sigur de propriul final fericit
încât nu crezuse – încă nu-i venea să creadă – că se putea să nu
obțină ceea ce își dorea.
El o ceruse de soție. Ea acceptase. Adevărat, îi fusese promisă lui
Haselby și încă îi mai era, de altfel.
Dar nu se presupunea că dragostea adevărată ieșea
învingătoare? Nu fusese cazul pentru toți frații și surorile lui? De ce
naiba era el așa de ghinionist?
Se gândi la mama lui și își aminti expresia de pe chipul ei, când îi
analizase cu atâta iscusință caracterul. Își dădu seama că ghicise
aproape totul foarte bine.
Dar doar aproape tot.
Era adevărat că nu fusese niciodată nevoit să se chinuie foarte
tare pentru ceva. Dar aceasta era doar parte din poveste. Nu era
vreun indolent. Și-ar fi dat toată silința dacă…
Dacă ar fi avut un motiv.
Se uită lung la fereastră.
Acum avea un motiv.
Își dădu seama că așteptase. Așteptase ca Lucy să-și convingă
unchiul o elibereze de angajamentul ei. Așteptase ca piesele
disparate care compuneau viața lui să-și găsească locul pentru a o
putea potrivi pe ultima cu un „Aha!” triumfător.
Așteptase.
Așteptase dragostea. Așteptase să facă o vizită.
Așteptase mai multă claritate, momentul acela în care să știe
exact cum să procedeze.
Era timpul să nu mai aștepte, să uite de soartă și destin.
Era timpul să acționeze. Să-și dea silința.
Din greu.
Nimeni nu îi putea oferi acea ultimă piesă; trebuia să și-o
găsească singur.
 Trebuia să o vadă pe Lucy. Și trebuia să se întâmple acum, din
moment ce părea că îi era interzis să o viziteze pe căi mai
convenționale.
Traversă strada, apoi se strecură pe după colț până în spatele
casei. Ferestrele de la parter erau închise bine și totul era cufundat
în întuneric. Mai sus pe fațadă, vreo câteva perdele fâlfâiau în
adierea vântului, dar Gregory nu avea cum să escaladeze clădirea
fără să-și rupă gâtul.
Trecu în revistă împrejurimile. În stânga, strada. În dreapta, aleea
și grajdurile. Iar în fața lui…
Intrarea slujitorilor.
O privi gânditor. El bine, de ce nu?
Făcu un pas înainte și își așeză mâna pe clanță.
Întoarse.
Gregory aproape râse încântat. Măcar începuse să creadă din nou
– bine, poate doar un pic – în soartă, destin și toate celelalte aiureli.
Cu siguranță aceasta nu era o situație obișnuită. Probabil vreun
servitor se strecurase afară, poate chiar la propria întâlnire de taină.
Dacă ușa era descuiată, atunci clar Gregory trebuia să intre.
Sau era nebun la cap.
Decise să creadă în soartă.
Închise ușa liniștit în urma lui, apoi își oferi o clipă pentru ca ochii
să i se obișnuiască cu întunericul. Părea să se afle într-o cămară
mare, cu bucătăria în dreapta. Erau șanse ca unii dintre slujitorii mai
de jos să doarmă prin apropiere, astfel că își scoase cizmele și le luă
într-o mână când se aventură mai adânc în casă.
Picioarele acoperite de ciorapi rămaseră tăcute pe măsură ce se
furișă pe scările din spate, îndreptându-se spre etajul al doilea – cel
la care credea că se afla dormitorul lui Lucy. Se opri pe palier,
oprindu-se pentru un moment de liniște înainte să pășească pe
coridor.
Ce era în mintea lui? Nu avea nici cea mai mică idee despre ce se
putea întâmpla dacă era prins aici. Încălca vreo lege? Probabil. Nu-și
putea imagina cum să nu încalce una. Și în timp ce poziția lui de
frate al unui viconte îl va salva de la spânzurătoare, nu va scăpa cu
fața curată când casa în care alesese să intre pe furiș îi aparținea
unui conte.
 Dar trebuia să o vadă pe Lucy. Gata cu așteptarea.
Mai rămase o clipă pe palier ca să se orienteze, apoi se duse spre
partea din față a casei. În capăt erau două uși. Se opri, revăzând în
gând fațada casei, apoi întinse mâna spre ușa din stânga. Dacă
Lucy chiar fusese în camera ei când o văzuse, atunci aceasta era
ușa bună. Dacă nu…
Ei bine, atunci habar nu avea. Nimic. Și iată că era aici, rătăcind
prin casa contelui de Fennsworth după miezul nopții.
Doamne sfinte!
Apăsă încet pe clanță, scoțând un oftat ușurat când aceasta nu
scoase niciun pocnet și niciun scârțâit. Întredeschise ușa atât cât să
se strecoare cu tot corpul prin deschizătură, apoi o închise cu grijă în
urma lui. Și abia atunci își permise să cerceteze încăperea.
Era întuneric, aproape nicio rază de lună nu se reflecta pe la
ferestre. Cu toate acestea, ochii lui se adaptaseră deja în întuneric și
putea să distingă diferite piese de mobilier… o măsuță de toaletă, un
dulap…
Un pat.
Era un pat greu și masiv, cu un baldachin și acoperit din toate
părțile de draperii. Dacă într-adevăr era cineva acolo, persoana în
cauză dormea liniștită… nu se auzea niciun sforăit, niciun foșnet,
nimic.
„Așa ar dormi Lucy”, se gândi el brusc. Buștean. Nu era vreo
făptură plăpândă, Lucy a lui, și nu ar fi acceptat să nu se bucure de
o noapte perfect odihnitoare. Părea ciudat că era atât de sigur de
asta, dar era.
O cunoștea, își dădu el seama. O cunoștea cu adevărat. Și nu era
doar vorba despre lucrurile obișnuite. De fapt, el nu știa lucrurile
obișnuite. Nu știa care era culoarea ei preferată. Nici nu putea să-i
ghicească animalul preferat sau mâncarea favorită.
Dar părea să nu conteze dacă nu știa de prefera rozul, albastrul,
violetul sau negrul. El îi cunoștea inima. Își dorea inima ei.
Și nu-i putea permite să se mărite cu altcineva.
Cu atenție, trase draperiile într-o parte.
Nu era nimeni acolo.
Gregory înjură în șoaptă, până când își dădu seama că
cearșafurile erau un adevărat talmeș-balmeș, iar perna mai păstra
urma proaspătă lăsată de capul cuiva.
Se întoarse chiar la timp și văzu un sfeșnic care se leagănă
înfricoșător prin aer.
Scoțând un mormăit surprins, el se lăsă în jos, dar nu atât de
repede încât să evite o lovitură razantă care îl nimeri exact în
tâmplă, înjură din nou, de data asta cu voce tare, și apoi auzi…
— Gregory?
Clipi.
— Lucy?
Ea se repezi spre el.
— Ce cauți aici?
El făcu nerăbdător semn spre pat.
— De ce nu dormi?
— Pentru că mâine mă mărit.
— Ei bine, de asta sunt aici.
Ea îl privi mută, de parcă prezența lui era atât de neașteptată încât
nu reușea să aleagă reacția potrivită.
— Credeam că ești un hoț, spuse ea în cele din urmă și făcu semn
spre sfeșnic.
El își permise să schițeze un surâs.
— Ca s-o spun pe de-a dreptul, murmură el, chiar sunt.
Pentru o clipă, păru tentată să-i întoarcă zâmbetul. Dar, în schimb,
își înfășură brațele peste piept și spuse:
— Trebuie să pleci. Acum.
— Nu până nu vorbești cu mine.
Ochii ei alunecară spre un punct aflat dincolo de umărul lui.
— Nu este nimic de spus.
— Dar un „te iubesc”?
— Nu spune asta, șopti ea.
El făcu un pas în față.
— Te iubesc.
— Gregory, te rog.
Veni și mai aproape.
— Te iubesc.
Ea trase aer în piept. Își îndreptă umerii.
— Mă mărit cu Lord Haselby mâine.
— Nu, spuse el, nu te măriți.
 Buzele ei se întredeschiseră.
El se întinse și îi prinse mâna într-a lui. Ea nu se trase înapoi.
— Lucy, șopti el.
Ea închise ochii.
— Rămâi cu mine, spuse el.
Încet, ea clătină din cap.
— Te rog, nu.
El o trase mai aproape și eliberă sfeșnicul dintre degetele ei
relaxate.
— Rămâi cu mine, Lucy Abernathy. Fii dragostea mea, te rog, fii
soția mea.
Ea deschise ochii, dar îi menținu privirea doar o clipă înainte de a
se întoarce.
— Doar înrăutățești și mai mult lucrurile, șopti ea.
Durerea din vocea ei era insuportabilă.
— Lucy, spuse el, atingându-i obrazul, lasă-mă să te ajut.
Ea clătină din cap, dar se opri când obrazul ajunse să se
odihnească în palma lui. Nu pentru mult timp. O fracțiune de
secundă. Dar el o simți.
— Nu poți să te măriți cu el, spuse el, și îi ridică fața ei spre a lui.
Nu o să fii fericită.
Ochii ei străluciră când îl întâlniră pe ai lui. În lumina difuză a
nopții, păreau întunecați, de un cenușiu-închis și dureros de triști. El
își putea închipui tot universul ascuns în adâncul privirii ei. Tot ce
trebuia să știe, tot ce va avea vreodată nevoie să știe… era acolo,
înăuntrul ei.
— Nu o să fii fericită, Lucy, șopti el. Știi că nu o să fii.
Totuși, ea nu vorbi. Singurul sunet pe care îl scotea era respirația
ei, plutindu-i liniștit pe buze. Și apoi, în cele din urmă…
— O să fiu mulțumită.
— Mulțumită? repetă el. Mâna lui coborî de pe chipul ei și reveni
lângă corp când el se îndepărtă. O să fii mulțumită?
Ea încuviință din cap.
— Și este de ajuns?
Ea dădu iar din cap, mai scurt de astă dată.
Furia începu să clocotească în interiorul lui. Era dispusă să
renunțe la el pentru asta? De ce nu era dispusă să lupte?
 Îl iubea, dar îl iubea suficient?
— Este vorba de rangul lui? întrebă el. Este atât de important
pentru tine să fii contesă?
Lucy așteptă prea mult înainte de a răspunde și el știu că mințea
atunci când îi spuse:
— Da.
— Nu te cred, spuse el, iar vocea lui răsună îngrozitor.
Rănită. Furioasă. Își privi mâna, clipind surprins când își dădu
seama că mai ținea încă sfeșnicul. Își dorea să-l azvârle de perete.
În schimb, îl lăsă jos. Văzu că mâinile nu îi erau chiar sigure.
Se uită la ea. Lucy spuse nimic.
— Lucy, o imploră el, doar spune-mi. Lasă-mă să te ajut.
Ea își înghiți nodul din gât, și el își dădu seama că nu se mai uita
la chipul lui.
Îi luă mâinile într-ale lui. Ea se încordă, dar nu se îndepărtă.
Stăteau față în față și el vedea cum pieptul i se ridică și cobora în
mișcări sacadate.
Se potrivea cu ceea ce simțea înăuntrul lui.
— Te iubesc, spuse el.
Pentru că dacă tot continua să i-o spună, poate era de ajuns.
Poate cuvintele reușeau să umple încăperea, o învăluiau și i se
furișau pe sub piele. Poate își dădea seama, în cele din urmă, că
existau anumite lucruri care nu se puteau nega.
— Suntem făcuți unul pentru altul, spuse el. Pentru totdeauna.
Ochii ei se închiseră. Clipi o dată, apăsat. Dar când îi deschise din
nou, părea distrusă.
— Lucy, spuse el, încercând să-și pună toată inima într-un singur
cuvânt. Lucy, spune-mi…
— Te rog, nu zice asta, spuse ea, întorcând capul ca să nu se uite
la el. Vocea i se poticni și tremură. Spune orice altceva, dar nu asta.
— De ce nu?
Și apoi șopti:
— Pentru că este adevărat.
Lui Gregory i se tăie răsuflarea și, cu o mișcare iute, o trase spre
el. Nu era o îmbrățișare; nu chiar. Degetele li se împletiră, își îndoiră
brațele pentru ca mâinile să li se întâlnească între umeri.
El îi șopti numele.
 Buzele lui Lucy se despărțiră.
El îi șopti din nou numele, atât de blând, încât cuvintele răsunară
mai mult ca o mișcare decât ca un sunet.
Lucy, Lucy.
Ea rămase nemișcată, abia răsuflând. Corpul lui era atât de
aproape de al ei, dar nu se atingeau încă. Totuși, o căldură umplea
spațiul dintre ei, învolburându-se prin cămașa ei de noapte,
tremurând peste pielea ei.
Ea fremătă.
— Lasă-mă să te sărut, șopti el. Încă o dată. Lasă-mă să te mai
sărut o dată și dacă îmi spui să plec, îți jur că plec.
Lucy simți cum alunecă, cufundându-se în nevoie, glisând într-un
loc tulbure de dragoste și dorință unde nu era atât de ușor să distingi
între ce era bine și ce era rău.
Îl iubea. Îl iubea atât de mult, iar el nu putea să fie al ei. Inima îi
bătea nebunește în piept, respirația îi tremura și singurul lucru la
care se putea gândi era că nu se va mai simți niciodată așa. Nimeni
nu se va mai uita la ea așa cum o făcea Gregory în acel moment. În
mai puțin de o zi urma să se mărite cu un bărbat care nu-și va dori
nici măcar să o sărute.
Nu va simți niciodată această încordare stranie în centrul
feminității ei, vibrând în pântecul ei. Era ultima dată când se uita lung
la buzele unui bărbat și tânjea ca ele să le atingă pe ale ei.
Doamne, îl dorea. Își dorea asta. Înainte de a fi prea târziu.
Iar el o iubea. O iubea. I-o spusese și, chiar dacă nu-i venea să
creadă, îl credea pe el.
Ea își umezi buzele.
— Lucy, șopti el, numele ei răsunând ca o întrebare, o declarație și
o rugăminte… toate într-una singură.
Ea dădu din cap. Și apoi, pentru că știa că nu putea nici să se
mintă, nici să-l mintă pe el, rosti cuvintele.
— Sărută-mă.
Nu avea cum să se prefacă mai târziu, să susțină că fusese
cuprinsă de iureșul pasiunii, privată de capacitatea de a mai gândi.
Decizia îi aparținea. Și ea decise.
Pentru o clipă, Gregory nu făcu nicio mișcare, dar știa că el o
auzea. Răsuflarea lui se dezlănțuia într-o cadență inegală, iar ochii
lui căpătară parcă un aer lichid în timp ce o privea.
— Lucy, spuse el, cu vocea răgușită, adâncă, aspră și în alte o
mie de moduri care o făceau să se topească.
Buzele lui găsiră locul în care se întâlneau maxilarul și gâtul ei.
— Lucy, murmură el.
Ea își dori să spună ceva în schimb, dar nu reuși. Trebuie să-și
mobilizeze toată forța doar ca să-i ceară să o sărute.
— Te iubesc, șopti el, presărând săruturi de-a lungul gâtului ei și
până la claviculă. Te iubesc. Te iubesc.
Erau cele mai chinuitoare, minunate, cumplite, extraordinare
cuvinte pe care i le-ar fi putut spune. Ea își dorea să plângă… de
fericire și de tristețe.
Plăcere și durere.
Și înțelese – pentru prima dată în viață – înțelese bucuria
neastâmpărată a egoismului. Nu ar fi trebuit să facă asta. Știa că nu
trebuia. Și mai știa că probabil el va rămâne cu impresia că ea va
găsi o cale de a ieși din logodna cu Haselby.
Îl mințea. Cu aceeași certitudine pe care i-ar fi dat-o cuvintele,
dacă le-ar fi rostit.
Dar nu se putu abține.
Acesta era momentul ei. Momentul în care să țină fericirea în
mâini. Și trebuia să dureze o veșnicie.
Încurajată de focul care ardea înăuntrul ei, Lucy își lipi febril
mâinile de obrajii lui, trăgându-i gura spre a ei într-un sărut
înfierbântat. Habar nu avea ce face – era sigură că trebuiau să
existe reguli pentru toate acestea, dar nu-i mai păsa. Nu voia decât
să-l sărute. Nu se mai putea opri.
Una dintre mâinile lui coborî spre șoldurile ei, arzând prin țesătura
subțire a cămășii de noapte. Apoi pluti până spre posteriorul ei,
frământând și dezmierdând, și spațiul dintre ei deveni o simplă
amintire. Simțea cum alunecă, apoi se aflau pe pat, ea stătea pe
spate, corpul lui se apăsa peste al ei, cu căldura și greutatea lui
extraordinar de masculine.
Se simțea ca o femeie.
Se simțea ca o zeiță.
Se simțea că de parcă ar fi putut să se înfășoare în jurul lui și să
nu-i mai dea drumul niciodată.
 — Gregory, șopti ea, găsindu-și vocea în timp ce degetele ei se
împletiră în părul lui.
El încremeni, și ea știa că aștepta să-i spună mai multe.
— Te iubesc, spuse ea, pentru că era adevărat și pentru că avea
nevoie de ceva care să fie adevărat.
A doua zi, o va urî. A doua zi, îl va trăda, dar măcar acum nu va
minți.
— Te vreau, spuse ea, când el își înălță capul pentru a o privi în
ochi.
Se uită lung la ea și ea știa că îi oferea o ultimă șansă pentru a se
retrage.
— Te vreau, spuse ea din nou, pentru că îl dorea dincolo de
cuvinte. Voia să o sărute, să o facă a lui și să uite că nu șoptea
cuvinte de dragoste.
— Lu…
Ea îi puse un deget pe gură. Și șopti:
— Vreau să fiu a ta. Și apoi adăugă: Astă-seară.
Corpul lui se cutremură, respirația lui fremătă apăsat peste buzele
ei. El murmură ceva, poate numele ei, și apoi gura lui o întâlni pe a
ei într-un sărut care oferea și revendica, îi punea corpul pe jar și o
consuma… până când lui Lucy îi fu imposibil să nu se agite sub el.
Mâinile ei alunecară spre gâtul lui, apoi se strecurară pe sub haină,
degetele căutând disperate ardoarea și pielea. Cu o înjurătură
mormăită pe un ton aspru, el se ridică, încă ținându-se deasupra ei,
și își smulse haina și lavaliera cu gesturi febrile.
Ea îl privi cu ochii mari. El își scotea cămașa, fără mișcări domoale
sau delicate, ci cu o viteză înfrigurată care trăda intensitatea dorinței
lui.
Își pierduse controlul. Poate că nici ea nu mai deținea controlul,
dar nici el. Și el căzuse pradă acestui foc mistuitor, la fel ca ea.
El își azvârli cămașa deoparte, iar ei i se tăie răsuflarea când îl
văzu, cu bruma nedeslușită de păr pe piept, mușchii sculptați și
încordați sub piele.
Era frumos. Nu-și dăduse seama că un bărbat putea să fie frumos,
dar era singurul cuvânt în stare să-l descrie. Ea ridică o mână și o
așeză cu blândețe pe pielea lui. Sângele lui se înfioră și pulsă sub
atingerea ei, iar Lucy aproape că se trase înapoi.
 — Nu, spuse el, acoperindu-i mâna cu a lui.
Își înfășură degetele peste ale ei și apoi le duse la inimă.
Se uită în ochii ei.
Ea nu putea să întoarcă privirea.
Și apoi el își reluă asaltul, cu corpul lui tare și fierbinte pe al ei,
mâinile umblau peste tot și buzele umblau peste tot. Iar cămașa de
noapte… Nu mai părea să acopere atât de mult din ea. I se ridică pe
coapse, apoi se strânse în jurul taliei. El o atingea… nu acolo, dar
aproape. Zăbovind peste pântecul ei, făcându-i pielea să se aprindă.
— Gregory, spuse ea cu răsuflarea întretăiată, pentru că cumva
degetele lui îi găsiseră sânul.
— O, Lucy, gemu el, cuprinzându-i sânul în mână, strângând,
tachinând sfârcul și…
O, Doamne! Cum era posibil să simtă mângâierile lui acolo?
Șoldurile ei se arcuiră și se înclinară și ea simți nevoia de a fi mai
aproape. Avea nevoie de ceva ce nu putea să numească, ceva care
să o umple, să o completeze.
Acum trăgea de cămașa ei de noapte, care i se strecură pe
deasupra capului și o lăsă scandalos de dezgolită. Din instinct, una
dintre mâinile ei se ridică ca să se acopere, dar el o apucă de
încheietură și o păstrase lipită de pieptul lui. O încălecă, stând drept,
uitându-se la ea de parcă… de parcă…
De parcă ar fi fost frumoasă.
O privea așa cum obișnuiau să o privească întotdeauna bărbații
pe Hermione, doar că era cumva vorba de mai mult acum. Mai multă
pasiune, mai multă dorință.
Se simțea venerată.
— Lucy, murmură el, mângâind delicat linia laterală a sânului ei.
Simt… cred…
Buzele ei i se întredeschiseră și ea clătină din cap. Încet, de parcă
el nu ar fi înțeles prea bine ce i se întâmpla.
— Asta, șopti el. Toată viața mea. Nici măcar n-am știut. N-am
știut.
Lucy îl luă de mână și o duse la gură, sărutându-i palma. Ea
înțelesese.
Respirația lui se acceleră, apoi se ridică ușor de pe ea, mâinile lui
revenind spre șlițul pantalonilor.
 Ea făcu ochii mari și privi.
— O să fiu blând, îi jură el. Îți promit.
— Nu-mi fac griji, spuse ea, și reuși să zâmbească.
Buzele lui se curbară într-un surâs.
— Pari îngrijorată.
— Nu sunt.
Dar totuși, ochii ei continuară să rătăcească.
Gregory chicoti, întinzându-se lângă ea.
— S-ar putea să doară. Mi s-a spus că doare la început.
Lucy clătină din cap.
— Nu-mi pasă.
El își lăsă mâna să danseze pe brațul ei.
— Nu uita, chiar dacă o să doară, o să se simtă din ce în ce mai
bine apoi.
Ea simți că cum focul mocnit începe să ardă din nou în pântecul
ei.
— Cât de bine? întrebă ea, cu o voce șoptită și necunoscută.
El zâmbi în timp ce degetele lui îi găsiră șoldul.
— Destul, mi s-a spus.
— Destul, întrebă ea, acum abia în stare să mai vorbească, sau…
destul de mult?
El se mișcă deasupra ei, pielea lui găsind fiecare centimetru din
pielea ei. Era o senzație indecentă.
Era fericire curată.
— Destul de mult, răspunse el, mușcând-o ușor de gât. De fapt, cu
mult mai mult.
Ea simți cum picioarele i se desfac, iar trupul lui se cuibărește în
spațiul dintre ele. Putea să-l simtă tare și fierbinte, apăsându-se spre
ea. Ea încremeni, iar el trebuia să o fi simțit, pentru că buzele lui
fredonară la urechea ei un „Șșșt” catifelat.
De acolo, el se mută mai jos.
Și mai jos.
Și mai jos.
Gura lui desenă o cale de săruturi mistuitoare de-a lungul gâtului
ei până la scobitura umărului, și apoi…
O, Doamne!
Mâna lui îi cuprinse sânul, rotund și plin, și gura lui găsi sfârcul.
 Ea se zvârcoli sub el.
El chicoti, iar cealaltă mână îi găsi umărul. O țintui în pat câtă
vreme el își continuă neobosit dulcea tortură, oprindu-se o secundă
doar ca să se mute de cealaltă parte.
— Gregory, scânci Lucy, pentru că nu știa ce altceva să mai
spună.
Era pierdută în fascinația senzației, pe deplin neputincioasă sub
năvala lui senzuală. Nu putea să explice, nu putea să se
concentreze sau să gândească limpede. Nu mai putea decât să
simtă, și era cel mai înspăimântător și mai încântător lucru pe care
și-l închipuise vreodată.
Cu o ultimă mușcătură delicată, el îi eliberă sânul și fața lui se
întoarse spre a ei. Respirația îi era inegală, mușchii încordați.
— Atinge-mă, spuse el răgușit.
Buzele ei se deschiseră și ochii ei îi găsiră pe ai lui.
— Oriunde, îl imploră el.
Abia atunci Lucy își dădu seama că mâinile îi rămăseseră
nemișcate de-o parte și de alta, strângând așternuturile de parcă
astfel ar fi putut să-și păstreze luciditatea.
— Îmi pare rău, spuse ea, și apoi, în mod uluitor, izbucni în râs.
Gura lui se curbă într-un colț.
— Trebuie să te dezobișnuim de obiceiul ăsta, murmură el.
Ea își lăsă mâinile să zboare spre spatele lui, explorându-i ușor
pielea.
— Nu vrei să-mi cer iertare? întrebă ea.
Când el glumea, când o tachina… o făcea să se simtă în largul ei.
O făcea să se simtă îndrăzneață.
— Nu pentru asta, gemu el.
Ea își frecă picioarele de gambele lui.
— Niciodată?
Și apoi mâinile lui începură să facă lucruri imposibil de descris.
— Vrei ca eu să-mi cer iertare?
— Nu, spuse cu răsuflarea întretăiată.
El o atingea cu o intimitate tainică, în feluri în care nici nu știa că
putea să fie atinsă. Ar fi trebuit să fie cel mai îngrozitor lucru din
lume, dar nu era. O făcea să se întindă, să se arcuiască, să se
zvârcolească. Nu știa ce simte… nu ar fi reușit să descrie în cuvinte
nici dacă Shakespeare însuși ar fi scris în locul ei.
Dar își dorea mai mult. Era singurul ei gând, singurul lucru pe care
îl știa.
Gregory o ducea undeva. Se simțea atrasă, luată pe sus, dusă
departe.
Și își dorea totul.
— Te rog, imploră ea, cuvântul alunecându-i pe neașteptate printre
buze. Te rog…
Dar nici Gregory nu mai avea cuvinte. Îi spuse numele. Îl reperă la
nesfârșit, de parcă buzele lui ar fi uitat orice alte cuvinte.
— Lucy, șopti el și își mută gura spre adâncitura dintre sânii ei.
Lucy, gemu el, strecurându-și un deget înăuntrul ei.
Și apoi i se tăie răsuflarea.
— Lucy!
Ea îl atinsese. Încet, șovăitor.
Dar îl atingea. Sub mâna ei, mângâierea ei se simțea de parcă el
ar fi luat foc.
— Îmi pare rău, spuse ea, și își retrase iute mâna.
— Nu-ți cere scuze, mârâi el, nu pentru că era supărat, ci pentru
că abia putea vorbi. El îi găsi mâna ei și o trase înapoi. Atât de mult
te vreau, spuse el, și o înfășură în jurul lui. Cu tot ce am, tot ce sunt.
Nasul lui era la mai puțin de un centimetru distanță de al ei.
Răsuflările li se amestecau și ochii…
Parcă erau unul și același.
— Te iubesc, murmură el și se așeză mai bine.
Mâna ei alunecă, apoi se mișcă pe spatele lui.
— Și eu te iubesc, șopti ea, apoi ochii i se făcură mari, de parcă ar
fi fost uimită de ce îi spusese.
Dar lui nu-i mai păsa. Nu conta dacă voise să i-o spună sau nu. O
spusese și nu va mai putea să-și ia niciodată cuvintele înapoi. Ea
era a lui.
Și el era al ei. Cât rămase nemișcat, apăsându-se ca o adiere la
intrarea feminității ei, își dădu seama că stătea pe marginea unei
prăpăstii. Viața lui se împărțea acum în două: înainte și după.
Nu va mai iubi niciodată o altă femeie.
Nu va mai putea niciodată iubi o altă femeie.
 Nu după asta. Nu atât timp cât Lucy mergea pe același pământ.
Nu putea să mai existe nimeni altcineva.
Era înspăimântătoare această prăpastie. Înspăimântătoare,
fermecătoare și…
El se aruncă în hău.
Ea își pierdu răsuflarea când el se împinse înainte, dar când
coborî privirea spre ea, Lucy nu părea să aibă dureri. Capul i se lăsă
pe spate și fiecare respirație era însoțită de un mic geamăt, de parcă
nu mai putea să păstreze dorința închisă înăuntrul ei.
Picioarele ei i se înfășurară în jurul lui, tălpile coborâră alene pe
lungimea gambelor lui. Și șoldurile i se arcuiau, apăsându-se spre el,
implorându-l să continue.
— Nu vreau să-ți fac rău, spuse el, fiecare mușchi din corpul lui
încordându-se pentru a avansa.
Nu își mai dorise niciodată ceva mai mult pe cât o dorea pe ea în
acest moment. Și totuși, nu se simțise niciodată mai puțin lacom.
Acest moment trebuia să fie pentru ea. Nu trebuia să o rănească.
— Nu-mi faci, gemu ea, iar el nu se mai putu înfrâna.
Îi prinse sânul în gură când trecu de ultimul obstacol, cufundându-
se cu totul înăuntrul ei.
Dacă simțise durere, lui Lucy nu părea să-i mai pese. Ea scoase
un țipăt ușor de plăcere, iar mâinile îi apucară înnebunite capul. Se
zvârcoli sub el și, când el încercă să se mute spre celălalt sân,
degetele ei deveniră neîndurătoare, ținându-l pe loc cu o intensitate
înfiorătoare.
Și în tot acest timp, corpul lui o revendica, legănându-se într-un
ritm care trecea dincolo de orice rațiune sau stăpânire de sine.
— Lucy, Lucy, Lucy, gemu el, desprinzându-se în cele din urmă de
sânul ei.
Era prea greu. Era prea mult. Avea nevoie de spațiu ca să respire,
să-și tragă sufletul, să inspire aerul care nu părea să mai ajungă cu
adevărat în plămânii lui.
— Lucy!
Ar fi trebuit să aștepte. Încercase să aștepte. Dar ea se ținea de el,
își înfipse unghiile în umerii lui, iar corpul i se arcuia de pe pat cu
suficientă forță încât să-l ridice și pe el.
 Și apoi, o simți. Încordându-se, strângându-se, tremurând în jurul
membrului lui, și el se lăsă în voia pasiunii.
Se lăsă în voia pasiunii și lumea explodă pur și simplu.
— Te iubesc, spuse el cu răsuflarea întretăiată în timp ce se
prăbuși deasupra ei.
Avusese inițial impresia că rămăsese fără cuvinte, dar iată că
răsunau în mintea lui.
Erau de acum tovarășele lui de drum. Două cuvinte.
Te iubesc.
Nu îl vor mai părăsi niciodată.
Iar acesta era un lucru splendid.
 Capitolul 20

În care eroul nostru are o dimineață foarte

proastă.
Ceva mai târziu, după somn, apoi mai multă pasiune, apoi nu chiar
somn, ci o liniște tăcută și molcomă, și apoi mai multă pasiune –
pentru că pur și simplu nu putură să se abțină – veni vremea ca
Gregory să plece.
Era cel mai greu lucru pe care îl făcuse vreodată, totuși, reuși să o
facă cu bucurie în inimă, pentru că știa că acesta nu era sfârșitul.
Nici măcar nu era un rămas-bun; nu era nimic atât de definitiv. Dar
devenea periculos. Zorii zilei anunțau să se ivească în curând și,
chiar dacă era hotărât să se însoare cu Lucy cât mai repede, nu voia
ca ea să treacă prin rușinea de a fi prinsă în pat cu el în dimineața
nunții ei cu un alt bărbat.
Trebuia să se mai gândească și la Haselby. Gregory nu-l cunoștea
bine, dar păruse întotdeauna un tip de treabă și nu merita umilința
publică ce ar fi urmat.
— Lucy, șopti Gregory, mângâindu-i obrazul ușor cu nasul, este
aproape dimineață.
Ea scoase un sunet somnoros, apoi întoarse capul.
— Da, spuse ea.
Doar Da, nu Totul este atât de nedrept sau Lucrurile nu ar trebui
să fie așa. Dar așa era Lucy. Era pragmatică, prudentă și fermecător
de rațională, iar el o iubea pentru toate acestea și mai mult. Nu voia
să schimbe lumea. Voia doar să o facă minunată și extraordinară
pentru oamenii pe care îi iubea.
Faptul că făcuse acest lucru – că îl lăsase să facă dragoste cu ea
și plănuia să anuleze nunta ei acum, chiar în dimineața ceremoniei –
îi arăta doar cât de mult îi păsa de el. Lucy nu căuta atenție și
dramatism. Își dorea stabilitate și rutină, iar faptul că ea voia să facă
pasul pentru care se pregătea…
Îl smerea.
 — Ar trebui să vii cu mine, spuse el. Acum. Ar trebui să plecăm
împreună înainte ca lumea din casă să se trezească.
Buza ei de jos se întinse ușor de la un colț la altul, într-o expresie
care descrise un „O, Doamne” și care era atât de atrăgătoare încât
el trebui neapărat să o sărute. Duios, din moment ce nu avea timp
să se lase purtat de iureșul pasiunii, îi apăsă un sărut în colțul gurii.
Nimic care să nu tulbure răspunsul ei, care răsună dezamăgitor:
— Nu pot.
El se trase înapoi.
— Nu poți să rămâi.
Dar ea clătină din cap.
— Eu… trebuie să fac ce este bine.
El o privi întrebător.
— Trebuie să mă port cu onoare, explică ea.
Apoi ea se ridică, cu degetele atât de strâns încleștate în
așternuturi, încât încheieturile i se făcură albe. Părea agitată, ceea
ce avea sens, bănuia Gregory. El se simți la începutul unei noi epoci
din viața lui, în timp ce ea…
Încă mai avea de urcat un munte uriaș înainte de a ajunge la
finalul ei fericit.
El se întinse, încercând să o apuce de una dintre mâini, dar ea nu
reacționă. Nu era vorba că ea se îndepărta de el; se simți mai
degrabă de parcă aproape nici nu ar fi fost conștientă de atingerea
lui.
— Nu pot să plec pe furiș și să-i permit lordului Haselby să aștepte
degeaba la biserică, spuse ea, rostindu-și cuvintele la repezeală,
strecurându-i-se de pe buze în timp ce ochii ei se întoarseră spre ai
lui, mari și plini de rugăminți.
Dar doar pentru o clipă.
Apoi se întoarse.
Înghiți în sec. Nu putea să-i vadă chipul, dar putea să o vadă în
felul în care se mișca.
Ea spuse încet:
— Sigur mă înțelegi.
Și așa era. Era unul dintre lucrurile pe care el le iubea cel mai mult
la ea. Avea așa un puternic simț al binelui și al răului, uneori până la
punctul de a deveni rigidă. Dar nu o făcea niciodată pe moralistă, nu
era niciodată condescendentă.
— O să fiu cu ochii pe tine, spuse el.
Capul ei i se întoarse brusc, iar ochii i se făcură mari și întrebători.
— S-ar putea să ai nevoie de ajutorul meu, spuse el încet.
— Nu, nu o să fie nevoie. Sunt sigură că pot…
— Insist, spuse el, cu destul putere încât să o reducă la tăcere.
Ăsta o să fie semnalul nostru. El ridică mâna, cu degetele lipite, cu
palma întinsă. Apoi o răsuci de la încheietură, o dată, pentru a aduce
palma cu fața spre el și apoi pentru a o readuce în poziția inițială. O
să fiu cu ochii pe tine. Dacă ai nevoie de ajutor, vii la fereastră și îmi
dai semnalul.
Ea deschise gura, de parcă ar fi fost tentată să se mai
împotrivească o dată, dar în cele din urmă doar încuviință din cap.
El se ridică în picioare și deschise draperiile grele care îi
înconjurau patul, în timp ce își căută hainele. Veșmintele îi erau
împrăștiate peste tot… pantalonii aici, cămașa în alt colț, dar strânse
iute ce avea nevoie și se îmbrăcă.
Lucy rămase în pat, ridicându-se în șezut, cu așternuturile
înfășurate la subsuori. Lui Gregory i se păru fermecătoare modestia
ei și aproape că o tachină pentru asta. În schimb, decise să-i trimită
doar un zâmbet amuzat. Fusese o noapte importantă pentru ea; nu
ar fi trebuit să o facă să se simtă stânjenită pentru inocența ei.
Se îndreptă spre fereastră ca să arunce o privire afară. Zorii nu se
iviseră încă, dar cerul plutea în așteptare, orizontul pictându-se cu
strălucirea aceea diafană de lumină pe care o zăreai doar înainte de
răsăritul soarelui. Strălucea cu blândețe, într-un albastru movuliu
senin, și era atât de frumos încât îi făcu semn lui Lucy să i se
alăture. El se întoarse cu spatele în timp ce ea își puse cămașa de
noapte și apoi, după ce traversă alene încăperea cu picioarele
goale, o lipi ușor de el, cu spatele de pieptul lui. Apoi își sprijini
bărbia pe creștetul ei.
— Uite, șopti el.
Noaptea părea să danseze, scăpărând și vibrând, de parcă aerul
însuși ar fi înțeles că nimic nu va mai fi la fel. Zorile așteptau de
cealaltă parte a orizontului și stelele începeau să sclipească mai
puțin pe cer.
 Dacă ar fi putut să oprească timpul în loc, nu ar fi șovăit nicio clipă.
Nu trăise niciodată un moment atât de magic, atât de… desăvârșit.
Totul era acolo, tot ce era bun, sincer și adevărat. Și înțelese în cele
din urmă diferența dintre fericire și mulțumire și cât de norocos și
binecuvântat era să le simtă pe ambele, într-o asemenea măsură
absolut uluitoare.
Grație lui Lucy. Ea îl completa. Ea făcea ca viața să fie tot ceea ce
știuse că putea să fie într-o bună zi.
Acesta era visul lui. Se împlinea, peste tot jurul lui, chiar în brațele
lui.
Și apoi, chiar când stăteau la fereastră, o stea căzătoare seceră
văzduhul. Desenă un arc amplu și grațios, și lui Gregory aproape i
se păru că o auzise în călătoria ei, scânteind și trosnind până se
făcu nevăzută.
Îl făcu să-și dorească să o sărute. Bănuia că un curcubeu ar fi avut
același efecte sau un trifoi cu patru foi, sau chiar un simplu fulg de
nea, aterizând pe mâneca lui fără să se topească. Pur și simplu, era
imposibil să te bucuri de una dintre micile minuni ale naturii și să nu
vrei să o săruți. O sărută pe gât și apoi o întoarse în brațele lui ca
să-i sărute gura, fruntea și chiar năsucul.
Și toți cele șapte pistrui. Doamne, cât îi iubea pistruii!
— Te iubesc, șopti el.
Ea își odihni obrazul pe pieptul lui, iar vocea ei răsună răgușit,
aproape sufocată când îi spuse:
— Și eu te iubesc.
— Ești sigură că nu vrei să vii cu mine acum?
Știa deja răspunsul ei, dar întrebă oricum.
După cum era de așteptat, ea scutură din cap.
— Trebuie să fac eu asta.
— Cum o să reacționeze unchiul tău?
— Nu sunt sigură.
El făcu un pas înapoi, apucând-o de umeri și chiar coborând ușor
genunchii, pentru ca ochii lui să nu piardă contactul cu ai ei.
— O să-ți facă vreun rău?
— Nu, spuse ea, mult prea repede ca să o creadă. Nu. Îți promit.
— O să încerce să te oblige să te măriți cu Haselby? O să te
închidă în camera ta? Pentru că aș putea să rămân. Dacă crezi că o
să ai nevoie de mine, pot să rămân chiar aici.
S-ar fi iscat un scandal cu atât mai cumplit decât ce părea să-i
aștepte, dar dacă în joc era siguranța ei…
Nu exista nimic ce să nu fie dispus să facă.
— Gregory…
Cu o mișcare a capului, el îi făcu semn să tacă.
— Înțelegi, începu el, că lucrul ăsta, să te las aici ca să înfrunți
totul de una singură, îmi contrazice complet toate instinctele?
Buzele ei se deschiseră și ochii…
Se umplură de lacrimi.
— Mi-am jurat să te protejez, spuse el, cu o vocea înflăcărată,
feroce și poate chiar ușor revelatoare.
Pentru că astăzi, își dădu el seama, era ziua în care devenea cu
adevărat bărbat. După 26 de ani de trăit o viață frumoasă și, da, fără
nicio țintă, își găsise scopul în cele din urmă.
În fine, știa de ce se născuse.
— Mi-am jurat-o, spuse el, și o să jur și înaintea lui Dumnezeu de
îndată ce o să fie cu putință. Iar gândul de a te lăsa aici este ca un
acid în pieptul meu.
Mâna lui o găsi pe a ei, iar degetele li se împletiră.
— Nu este drept, spuse el, cu vorbe scăzute, dar aprige.
Încet, ea încuviință din cap.
— Dar este ceea ce trebuie să facem.
— Dacă apare vreo problemă, spuse el, dacă simți că ești în
primejdie, trebuie să-mi promiți că-mi dai de veste. O să vin după
tine. Te poți adăposti la mama. Sau la oricare dintre surorile mele.
Pe ele nu o să le deranjeze scandalul. O să le pese doar de fericirea
ta.
Ea înghiți în sec, apoi zâmbi și ochii îi căpătară un aer melancolic.
— Familia ta trebuie să fie minunată.
El îi luă mâinile și le strânse.
— Acum este și familia ta. Așteptă ca ea să spună ceva, dar Lucy
rămase tăcută. El îi ridică mâinile la buze și le sărută pe fiecare în
parte. În scurt timp, șopti el, o să lăsăm toate astea în urma noastră.
Ea dădu din cap, apoi aruncă o privire peste umăr spre ușă.
— Slujitorii o să se trezească în curând.
 Și el plecă. Se strecură afară pe ușă, cu cizmele în mână, și reveni
pe drumul pe care venise.
Era încă întuneric când ajunse la părculețul din piața aflată în fața
casei ei. Mai erau ore bune înainte de nuntă și sigur avea destul timp
să se întoarcă acasă ca să-și schimbe hainele.
Dar nu era pregătit să riște. Îi spusese că o va proteja și nu-și va
încălca niciodată promisiunea dată.
Dar apoi i se năzări în minte că… nu era nevoie să facă asta de
unul singur. De fapt, el nu trebuia să o facă de unul singur. Dacă
Lucy avea nevoie de el, va avea nevoie de el cu totul și pe deplin.
Dacă Gregory trebuia să recurgă la forță, sigur nu îi stricau alte
câteva perechi de mâini.
Nu apelase niciodată la ajutorul fraților lui, nu îi rugase niciodată
să-l scoată dintr-o situație strâmtorată. Era un bărbat relativ tânăr.
Băuse mult, jucase la jocuri de noroc, flirtase cu femei.
Dar nu băuse niciodată prea mult, nu pariase mai mult decât în
țineau buzunarele sau, până în noaptea care tocmai se încheiase,
nu flirtase cu nicio femeie care să-și fi riscat reputația pentru a fi cu
el.
El nu căutase responsabilități, dar nici nu fugise după belele.
Pentru frații lui fusese întotdeauna un băiat. Chiar și acum, când
avea 26 de ani, bănuia că nu-l priveau ca pe un adult în toată regula.
Și astfel că nu le ceruse ajutorul. Fusese atent să nu se regăsească
în vreo situație în care să aibă nevoie de ajutor.
Până acum.
Unul dintre frații lui mai mari locuia nu foarte departe de aici. Sigur
la mai puțin de jumătate de kilometru distanță, poate chiar mai puțin.
Gregory putea să se ducă până acolo și înapoi în douăzeci de
minute, luând în calcul și timpul de care era nevoie ca să-l scoată pe
Colin din pat.
Gregory își roti umerii înainte și înapoi, pregătit să o ia la fugă,
când zări un coșar mergând de cealaltă parte a străzii. Era tânăr –
avea 12, poate 13 ani – și, fără îndoială, n-ar fi refuzat o guinee.
Și promisiunea de a mai primi una, dacă se ducea să-i transmită
fratelui lui mesajul pe care îl avea Gregory.
Gregory îl urmări cum o cotește în colțul străzii, apoi traversează
grădina publică. Nu avea niciun loc unde să stea, nici măcar unde să
se ascundă ca să nu fie observat imediat din Fennsworth House.
Astfel că se urcă într-un copac. Se așeză pe o ramură groasă, mai
la baza copacului, se sprijini de trunchi și așteptă.
Într-o bună zi, își spuse el, va râde de toată povestea asta. Într-o
bună zi le va spune povestea nepoților lor și totul va suna foarte
romantic și palpitant.
Cât despre acum…
Romantic, da. Palpitant, nu chiar.
Își frecă mâinile.
Mai presus de toate, era frig.
Ridică din umeri, așteptând să nu mai simtă răcoarea. Nu reușea
niciodată, dar nu-i mai păsa. Ce erau câteva degete înghețate în
comparație cu tot restul vieții lui?
El zâmbi, ridicând privirea spre fereastra ei. Iată că era acolo, se
gândi el. Chiar acolo, în spatele draperiei. Și o iubea.
O iubea.
Se gândi la prietenii lui, majoritatea niște cinici, aruncând mereu
câte o privire plictisită spre ultima generație de debutante, oftând și
spunând cum căsătoria era o corvoadă, cum doamnele nu erau de
neînlocuit și că era mai bine să lase dragostea pe seama poeților.
Nebuni, cu toții.
Iubirea exista.
Era chiar acolo, plutea în aer, în vânt, în apă. Trebuia doar să o
aștepți.
Să o cauți.
Și să lupți pentru ea.
Iar el va face întocmai. Dumnezeu îi era martor, că așa va face.
Lucy trebuia doar să-i facă un semn și el se va duce după ea.
Era un bărbat îndrăgostit.
Nimic nu îl putea opri.
•
— Îți dai seama că nu aveam de gând să-mi petrec așa sâmbătă
dimineața.
Gregory răspunse doar cu un semn din cap. Fratele lui sosise cu
patru ore înainte, întâmpinându-l cu un eufemism tipic pentru el:
— Ce interesant!
 Gregory îi povestise totul lui Colin, până și cele petrecute cu o
noapte înainte. Nu-i plăcea să spună prea multe despre Lucy, dar
chiar nu puteai să-i ceri fratelui lui să stea ore întregi cocoțat într-un
copac fără să-i explici motivele. Iar Gregory găsise o oarecare
alinare în faptul că i se destăinuise lui Colin. El nu îi făcuse morală.
Nu îl judecase.
De fapt, îl înțelesese.
Când Gregory își încheie povestea, explicându-i încordat de ce
aștepta în fața reședinței Fennsworth, Colin dădu din cap și spuse:
— Nu cred că ai ceva de mâncare.
Gregory clătină din cap și zâmbi larg.
Ce bine era să ai un frate.
— M-am organizat eu cam prost, mormăi Colin.
Dar și el zâmbea.
Se întoarseră spre casă, care începuse de mult să dea semne de
viață. Draperiile fuseseră trase, lumânările aprinse și apoi stinse
când zorii zilei făcură loc dimineții.
— Nu trebuia să fi ieșit până acum? întrebă Colin, privind chiorâș
spre ușă.
Gregory se încruntă. Se întrebase și el același lucru. Își spusese
că absența ei era un semn bun. Dacă unchiul ei o va obliga să se
mărite cu Haselby, nu ar fi plecat deja la biserică? După ceasul lui de
buzunar, care, desigur, nu era cel mai precis din lume, ceremonia
trebuia să înceapă în mai puțin de o oră.
Dar nici nu îi trimisese vreun semn că avea nevoie de ajutor.
Și ceva nu-i pica deloc bine.
Dintr-odată, Colin înălță capul.
— Ce este?
Colin făcu semn cu capul spre dreapta.
— O trăsură, spuse el, vine dinspre grajduri.
Ochii lui Gregory se făcură mari de groază când se deschise ușa
principală de la Fennsworth House. Servitorii ieșiră afară valvârtej,
râzând și chiuind când trăsura se opri în fața reședinței.
Era albă, deschisă și împodobită cu flori de o perfecțiune
trandafirie și panglici mari rozalii, care fluturau în adierea ușoară a
vântului.
Era o trăsură de nuntă.
 Și nimeni nu părea să considere detaliul ciudat.
Pielea lui Gregory începu să se înfioare. Simțea cum mușchii îi
sunt cuprinși de flăcări.
— Nu încă, spuse Colin, punând rezervat o mână pe brațul lui
Gregory.
Gregory clătină din cap. Începea să nu mai vadă nimic cu coada
ochiului și singurul lucru pe care se mai putea concentra era
trăsătura aceea afurisită.
— Trebuie să mă duc după ea, spuse el. Trebuie să mă duc.
— Stai! îl îndemnă Colin. Stai să vedem ce se întâmplă. S-ar
putea să nu iasă. S-ar putea să…
Dar ea ieși.
Nu prima. Primul fu fratele ei, cu noua lui soție la braț.
Apoi apăru un bărbat mai în vârstă – unchiul ei, cel mai probabil –
și femeia aceea bătrână, pe care Gregory o întâlnise la balul surorii
lui.
Și apoi…
Lucy.
Într-o rochie de mireasă.
— Doamne, șopti el.
Mergea nestingherită. Nimeni nu o silea.
Hermione îi spuse ceva, îi șopti la ureche.
Și Lucy zâmbi.
Zâmbi.
Lui Gregory i se tăie răsuflarea.
Durerea era palpabilă. Reală. I se învolbură în măruntaie, îi
strânse măruntaiele ca într-o menghină până nu mai putu să se
miște.
Nu mai reuși să facă altceva decât să se uite lung.
Și să gândească.
— Ți-a spus că nu vrea să meargă până la capăt cu povestea
asta? șopti Colin.
Gregory încercă să spună da, dar cuvântul parcă îl sufoca, încercă
să-și amintească ultima conversație, până la fiecare cuvânt în parte.
Îi spusese că trebuia să se poarte cu onoare. Îi spusese că trebuia
să facă ce era bine. Îi spusese că îl iubea.
Dar nu îi spusese niciodată că nu se va mărita cu Haselby.
 — O, Doamne, șopti el.
Fratele lui își așeză mâna peste a lui.
— Îmi pare rău, spuse el.
Gregory privi cum Lucy urcă în trăsura deschisă. Slujitorii mai
chiuiau încă. Hermione se juca emoționată cu părul, aranjându-și
vălul, apoi izbucni în râs când vântul îi ridică țesătura vaporoasă în
aer.
Nu se putea.
Trebuia să existe o explicație.
— Nu, spuse Gregory, pentru că era singurul cuvânt la care se
putea gândi. Nu.
Apoi își aminti. Semnalul din mână. Vălul. Ea îl va face. Îi va face
semn. Indiferent ce se întâmplase în casă, ea nu reușise să
oprească nunta. Dar acum, în spațiu deschis, unde putea să o vadă,
ea îi va transmite semnul.
Trebuia. Știa că el putea să o vadă.
Știa că era acolo.
Că o urmărea.
El înghiți convulsiv, fără să-și ia vreo clipă ochii de pe mâna ei
dreaptă.
— Este toată lumea aici? îl auzi pe fratele lui Lucy strigând.
El nu auzi vocea lui Lucy în corul celor care răspunseră, dar
nimeni nu îi punea la îndoială prezența.
Ea era mireasa.
Și el era un nebun, care o urmărea cum pleacă.
— Îmi pare rău, spuse Colin încet, în timp ce priveau cum trăsura
se face nevăzută după colț.
— Nu are niciun sens, șopti Gregory.
Colin sări din copac și întinse tăcut mâna spre Gregory.
— Nu are niciun sens, repetă Gregory, prea nedumerit ca să mai
facă altceva decât să-l lase pe fratele lui să-l ajute. Ea nu ar face
una ca asta. Ea mă iubește.
El se uită la Colin. Ochii îi erau duioși, dar compătimitori.
— Nu, spuse Gregory. Nu. Tu nu o cunoști. Ea n-ar… Nu. Tu nu o
cunoști.
Și Colin, a cărui unică experiență cu Lady Lucinda Abernathy era
momentul în care frânsese inima fratelui lui, întrebă:
 — Tu o cunoști?
Gregory se trase în spate ca lovit.
— Da, spuse el. Da, o cunosc.
Colin nu spuse nimic, dar sprâncenele i se arcuiră, de parcă ar fi
întrebat: Și atunci?
Gregory se întoarse și ochii i se ațintiră spre colțul după care
dispăruse Lucy cu câteva clipe în urmă. Pentru o secundă rămase
absolut înmărmurit, singura mișcare fiind clipitul deliberat și gânditor
al ochilor lui.
Se întoarse și se uită direct la fratele lui.
— O cunosc, spuse el. Chiar o cunosc.
Buzele lui Colin se strânseră, ca și cum ar fi încercat să formuleze
o întrebare, dar Gregory se întorsese deja cu spatele.
Se uita din nou la colțul acela.
Și apoi o luă la fugă.
 Capitolul 21

În care eroul nostru riscă totul.

— Ești gata?
Lucy privi interiorul splendid de la St. George… vitraliile
strălucitoare, arcadele elegante, grămezile nesfârșite de flori aduse
pentru a celebra căsătoria ei.
Se gândi la lordul Haselby, care stătea cu preotul la altar.
Se gândi la oaspeți, peste trei sute de invitați, toți așteptând ca ea
să intre la brațul fratelui ei.
Și se gândi la Gregory, care sigur o văzuse urcând în trăsura de
nuntă, îmbrăcată în rochia de mireasă.
— Lucy, repetă Hermione, ești gata?
Lucy se întrebă ce ar fi făcut Hermione dacă îi spunea că nu.
Hermione era o romantică.
Nu era o fire practică.
Probabil i-ar fi spus lui Lucy că nu trebuia să meargă până la
capăt, că nu mai conta că stăteau chiar în fața ușilor care dădeau
spre sanctuarul bisericii sau că prim-ministrul însuși se afla printre
invitații dinăuntru.
Hermione i-ar fi spus că nu conta că se semnaseră documentele și
că se citise anunțul nunții, în trei parohii diferite. Nu conta că, fugind
din biserică, Lucy urma să provoace cel mai răsunător scandal din
ultimul deceniu. I-ar fi spus lui Lucy că nu trebuia să o facă, că nu
trebuia să se mulțumească cu o căsătorie de conveniență atunci
când putea să aibă una întemeiată pe pasiune și dragoste. I-ar fi
spus…
— Lucy?
(Chiar îi spuse asta.)
Lucy se întoarse, clipind nedumerită, pentru că Hermione din
imaginația ei îi rostise un discurs foarte înflăcărat.
Hermione zâmbi cu blândețe.
— Ești gata?
 Și Lucy, pentru că era Lucy, pentru că va fi întotdeauna Lucy,
încuviință din cap.
Nu putea să facă altceva.
Richard li se alătură.
— Nu-mi vine să cred că te măriți, îi spuse el lui Lucy, dar nu
înainte de a-și privi cu dragoste soția.
— Nu sunt cu atât mai tânără decât tine, Richard, îi aminti Lucy.
Făcu un semn cu capul spre noua Lady Fennsworth. Și sunt cu două
luni mai mare decât Hermione.
Richard zâmbi larg și ștrengărește.
— Da, dar ea nu este sora mea.
Lucy zâmbi la auzul vorbelor lui și fu recunoscătoare pentru asta.
Avea nevoie de zâmbete. Cu acestea se putea descurca.
Era ziua nunții ei. Fusese îmbăiată, parfumată și îmbrăcată în
ceea ce trebuia să fie cea mai încântătoare rochie din câte văzuse
vreodată și se simțea…
Goală de dinăuntru.
Nu-și putea imagina ce părere avea Gregory despre ea. Îi
permisese intenționat să creadă că avea de gând să anuleze nunta.
Fusese un lucru groaznic din partea ei, crud și necinstit, dar nu
știuse ce altceva să facă. Era o lașă și nu putea să îndure gândul de
a-i vedea chipul când îi spunea că intenționa să se mărite cu
Haselby.
Doamne sfinte, ce explicație să-i fi putut oferi? El ar fi insistat că
trebuia să existe o altă cale, dar el era un idealist și nu avusese
niciodată de înfruntat adevărata vitregie a vieții. Nu exista o altă cale.
Nu de data asta. Nu fără să-și sacrifice familia.
Ea răsuflă prelung. Putea să o facă. Cu adevărat. Putea. Putea.
Închise ochii, și coborî capul cam o jumătate de centimetru în timp
ce cuvintele îi răsunară în minte.
„Pot să fac asta. Pot. Pot”.
— Lucy? se auzi vocea îngrijorată a lui Hermione. Nu te simți
bine?
Lucy deschise ochii și spuse singurul lucru pe care Hermione îl
putea crede.
— Doar fac adunări în gând.
Hermione clătină din cap.
 — Sper că lui Lord Haselby îi place matematica, pentru că îți jur,
Lucy, ești nebună de legat.
— Poate.
Hermione o privi întrebător.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Lucy.
Hermione clipi de câteva ori înainte de a răspunde într-un sfârșit.
— Nimic, chiar nimic, spuse ea. Doar că parcă nu ai vorbit cum
faci de obicei.
— Nu știu la ce te referi.
— Să fii de acord cu mine când îți spun că ești nebună? Nu este
deloc ceva ce ai spune tu.
— Ei bine, evident că am spus, mormăi Lucy, așa că nu înțeleg
ce…
— O, la naiba! Lucy pe care o știu eu ar spune ceva de genul:
„Matematica este un demers extrem de important și, serios,
Hermione, ar trebui să te gândești să faci și tu sume”.
Lucy tresări.
— Sunt chiar atât de sfătoasă?
— Da, răspunse Hermione, de parcă ar fi fost nebună pentru că
punea un asemenea lucru la îndoială. Dar asta îmi place cel mai
mult la tine.
Și Lucy reuși să mai schițeze un zâmbet.
Poate că totul va fi bine. Poate că va fi fericită. Dacă reușea să
zâmbească de două ori într-o dimineață, atunci cu siguranță nu
putea să fie atât de rău. Trebuia doar să meargă mai departe, trup și
suflet. Trebuia să facă acest lucru, să statornicească înțelegerea, ca
să-l poată lăsa pe Gregory în trecutul ei și măcar să pretindă că își
îmbrățișează noua viață de soție a lordului Haselby.
Dar Hermione îl întreba pe Richard dacă o putea lăsa o clipă
singură cu Lucy, apoi îi luă mâinile, se aplecă și șopti:
— Lucy, ești sigură că vrei să faci asta?
Surprinsă, Lucy ridică privirea spre ea. De ce o întreba Hermione
una ca asta? Chiar în clipa în care ea își dorea cel mai mult să dea
bir cu fugiții.
Nu îi zâmbise oare? Nu o văzuse Hermione zâmbind?
Lucy înghiți în sec. Încercă să-și îndrepte umerii.
— Da, spuse ea. Da, desigur. De ce ai întreba așa ceva?
 Hermione nu răspunse imediat. Dar ochii ei – ochii aceia uriași și
verzi, care îi făceau pe bărbații să se piardă cu firea – răspunseră
pentru ea.
Lucy înghiți și se întoarse cu fața de la ea, neputând să suporte ce
vedea acolo.
Și Hermione șopti:
— Lucy.
Atât. Doar Lucy.
Lucy se întoarse din nou spre ea. Voia să o întrebe pe Hermione
la ce se referea. Voia să întrebe de ce îi spunea numele de parcă ar
fi fost o tragedie. Dar nu o făcu. Nu putea. Astfel că spera ca
Hermione să vadă întrebările în ochii ei.
Și le văzu. Hermione îi atinse delicat obrazul, zâmbind cu tristețe.
— Ești cea mai tristă mireasă pe care am văzut-o vreodată.
Lucy închise ochii.
— Nu sunt tristă. Simt doar…
Dar nu știa ce simte. Ce trebuia să simtă? Nimeni nu o pregătise
pentru asta. În toată educația ei, cu dădaca și guvernanta, trei ani
petrecuți la domnișoara Moss, nimeni nu o învățase ce să facă în
acest sens.
De ce nu-și dăduse nimeni seama că asta era cu mult mai
important decât broderia sau dansurile populare?
— Simt… Și apoi înțelese. Simt că îmi iau rămas-bun.
Hermione clipi surprinsă.
— De la cine?
„De la mine”.
Și chiar își lua rămas-bun. Își lua rămas-bun de la ea însăși și de
la tot ce ar fi putut să devină.
Simți mâna fratelui ei pe braț.
— Este timpul, spuse el.
Ea dădu din cap.
— Unde este buchetul tău? întrebă Hermione, și apoi răspunse cu:
O! Chiar acolo. Ea ridică florile, odată cu ale ei, de pe o masă aflată
în apropiere și i le întinse lui Lucy. O să fii fericită, șopti ea, în timp
ce o sărută pe Lucy pe obraz. Trebuie. Pur și simplu, nu o să tolerez
o lume în care să nu fii.
Buzele lui Lucy tremurară.
 — O, draga mea, spuse Hermione. Acum vorbesc și eu ca tine.
Vezi ce influență pozitivă ești?
Și apoi, cu un ultim sărut, intră în capelă.
— Tu urmezi, spuse Richard.
— Într-adevăr, răspunse Lucy.
Și apoi făcu pasul.
Era în biserică, mergând spre altar. Ajunse în față, încuviință din
cap spre preot, privindu-l pe Haselby și reamintindu-și că, în ciuda…
ei bine, în ciuda anumitor obiceiuri pe care nu prea le înțelegea, el
va fi un soț perfect acceptabil.
Era ceea ce trebuia să facă.
Dacă spunea nu…
Ea nu putea să spună nu.
O vedea pe Hermione cu coada ochiului, stând lângă ea cu un
zâmbet senin pe chip. Ea și Richard ajunseseră la Londra cu două
nopți în urmă și fuseseră atât de fericiți. Râseseră, se tachinaseră și
vorbiseră despre renovările pe care aveau de gând să le facă la
Fennsworth Abbey. O oranjerie, spuseseră ei în glumă. Voiau o
cameră a copiilor.
Ce inimă să aibă Lucy ca să le ia visurile? Cum să-i lase pradă
unei vieți de rușine și sărăcie?
Auzi vocea lui Haselby, când acesta răspunse:
— Da, și apoi veni rândul ei.
— Iei acest bărbat de soț, ca să trăiți după rânduiala Domnului în
sfânta cununie? Te vei supune și îl vei servi, îl vei iubi, onora și îi vei
fi alături la bine și la rău; și, lepădându-te de ceilalți, să fii cu el atât
timp cât veți trăi?
Ea își înghiți nodul din gât și încercă să nu se gândească la
Gregory.
— Da.
Ea își dăduse încuviințarea. Deci, gata, se înfăptuise? Nu se
simțea diferită. Era încă aceeași Lucy dintotdeauna, doar că stătea
în fața mai multor oameni decât își închipuise vreodată, iar fratele ei
o dădea celui care îi va fi soț.
Preotul îi așeză mâna dreaptă în mâna lui Haselby, iar el își
depuse jurământul de loialitate, cu o voce puternică, hotărâtă și
clară.
 Se depărtară, iar apoi Lucy îl luă de mână.
Eu, Lucinda Margaret Catherine…
— Eu, Lucinda Margaret Catherine…
…te iau pe tine, Arthur Fitzwilliam George…
— … te iau pe tine, Arthur Fitzwilliam George…
O spuse. Repetă ce îi spusese preotul, cuvânt cu cuvânt. Își spuse
partea, până când urmă să-și depună în fața lui Haselby propriul
jurământ de loialitate, chiar înainte de a…
Ușile capelei se deschiseră brusc.
Se întoarse. Toată lumea se întoarse.
Gregory.
Doamne, Dumnezeule!
Arăta ca un nebun, trăgându-și atât de tare sufletul că abia mai
putea să vorbească.
Se avântă înainte cu pași împleticiți, apucând marginile stranelor
ca să se sprijine, iar ea îl auzi spunând…
— Nu!
Inima lui Lucy încetă să mai bată.
— Nu o face!
Buchetul îi alunecă din mâini. Nu se mai putea mișca, nu mai
putea vorbi, nu mai putea face altceva decât să rămână încremenită
ca o statuie în timp ce el se îndrepta spre ea, aparent fără să mai
bage în seamă sutele de oameni care îl priveau.
— Nu o face, spuse el din nou.
Și nimeni nu vorbea. De ce nu vorbea nimeni? Cu siguranță
cineva ar fi trebuit să se repeadă înainte, să-l apuce pe Gregory de
brațe, să-l tragă deoparte…
Dar nimeni nu o făcu. Era un spectacol. Era o piesă de teatru, și
se părea că nimeni nu voia să rateze finalul.
Și apoi…
Chiar acolo.
Chiar acolo, în fața tuturor, el se opri.
Se opri. Și spuse:
— Te iubesc.
Hermione murmură lângă ea:
— O, Doamne.
Lucy își dorea să plângă.
 — Te iubesc, spuse el din nou, și continuă să înainteze, fără ca
ochii lui să se abată o clipă de la chipul ei. Nu o face, spuse el,
ajungând până la urmă în fața bisericii. Nu te mărita cu el.
— Gregory, șopti ea, de ce faci asta?
— Te iubesc, spuse el, de parcă nu putea să existe vreo altă
explicație.
Un mic geamăt i se poticni în gât. Lacrimile îi arseră ochii și tot
corpul i se simțea țeapăn. Țeapăn și împietrit. O pală de vânt, o
răsuflare delicată o putea doborî. Și nu mai fu în stare să se
gândească la nimic altceva în afară de ce?
Și nu.
Și te rog.
Și… O, Doamne, Lord Haselby!
Ea ridică ochii spre el, spre mirele care se trezise brusc într-un rol
secundar. Rămăsese tăcut în tot acest timp, urmărind drama în plină
desfășurare cu un interes la fel de mare ca al publicului. Din priviri, îl
imploră să o îndrume, dar el clătină din cap. Schițase o mișcare abia
vizibilă, mult prea subtilă ca să o mai observe orice altcineva, dar ea
o văzu și știu ce însemna.
Depinde de tine.
Se întoarse înapoi spre Gregory. Ochii lui erau înflăcărați și el se
sprijini într-un genunchi.
Nu, încercă să spună. Dar nu reuși să-și miște buzele. Rămase
fără voce.
— Mărită-te cu mine, spuse Gregory, iar ea simți pasiunea din
vocea lui. Îi învălui corpul, o sărută, o îmbrățișă. Mărită-te cu mine.
Și, o, Doamne, cât și-ar fi dorit. Mai mult decât orice pe lume, își
dorea să coboare în genunchi și să-i cuprindă fața în mâini. Voia să-l
sărute, voia să-și urle în toate cele patru zări dragostea pe care o
nutrea pentru el… aici, în fața tuturor celor pe care îi cunoștea, poate
chiar a tuturor celor pe care îi va cunoaște vreodată.
Dar și le dorise pe toate acestea și în zilele de dinaintea acesteia.
Nimic nu se schimbase. Lumea ei devenise mai publică, dar nu se
schimbase.
Tatăl ei continua să fie un trădător.
Familia ei continua să fie șantajată.
 Soarta fratelui ei și a lui Hermione continua să rămână în mâinile
ei.
Se uită la Gregory, suferind pentru el, suferind pentru amândoi.
— Mărită-te cu mine, șopti el.
Întredeschise buzele și spuse…
— Nu.
 Capitolul 22

În care se dezlănțuie iadul pe pământ.

Se dezlănțui iadul pe pământ.
Lord Davenport înaintă valvârtej, la fel și unchiul lui Lucy și fratele
lui Gregory, care tocmai urcase treptele ce duceau la biserică după
ce îl urmărise pe Gregory prin Mayfair.
Fratele lui Lucy se repezi înainte ca să le îndepărteze și pe Lucy,
și pe Hermione din toată harababura, dar Lord Haselby, care
urmărise evenimentele cu aerul unui spectator intrigat, o apucă
liniștit de braț pe cea care îi era menită și spuse:
— O să am grijă eu de ea.
Cât despre Lucy, ea înaintă cu pași împleticiți, uluită de ce se
întâmpla, în timp ce lordul Davenport se năpusti spre Gregory,
aterizând pe burtă ca un… ei bine, ca nimic din ce mai văzuse Lucy
în viața ei.
— L-am prins! urlă Davenport triumfător, doar ca să fie izbit cu
putere de săculețul lui Hyacinth St. Clair.
Lucy închise ochii.
— Îmi închipui că nu este nunta visurilor tale, murmură Haselby la
urechea ei.
Lucy clătină din cap, prea amorțită ca să mai reacționeze în alt fel.
Ar fi trebuit să-l ajute pe Gregory. Chiar ar fi trebuit.
Dar se simțea aproape scursă de energie și, pe deasupra, era
prea lașă ca să mai dea ochii cu el.
Dacă o va respinge?
Dacă ea nu era în stare să reziste în fața lui?
— Chiar sper să iasă de sub tata, continuă Haselby, cu tonul blând
de parcă ar fi urmărit o cursă de cai care nu era teribil de
interesantă. Omul cântărește peste 120 de kilograme, nu că ar
recunoaște vreodată asta.
Lucy se întoarse spre el, nevenindu-i să creadă cu cât calm privea
revolta care izbucnise în biserică. Până și prim-ministrul părea să se
apere de o doamnă masivă și plinuță, cu o bonetă împodobită
elaborat cu fructe, care strivea pe oricine îndrăznea să se miște în
apropierea ei.
— Nu cred că și-a dat seama, spuse Haselby, urmărind privirea lui
Lucy. I-au căzut strugurii.
Cine era acest bărbat cu care… Doamne sfinte, se măritase deja
cu el? Fuseseră de acord cu ceva, de asta era sigură, dar nimeni nu
îi declarase soț și soție. În orice caz, Haselby era dubios de calm,
date fiind evenimentele dimineții.
— De ce nu ai spus nimic? întrebă Lucy.
El se întoarse și o privi curios.
— De ce nu am spus nimic în timp ce domnul tău Bridgerton îți
mărturisea dragostea?
„Nu, în timp ce preotul își ținea discursul plicticos despre sfânta
taină a căsătoriei”, își dorise ea să i-o întoarcă.
În schimb, ea dădu din cap.
Haselby înclină ușor capul într-o parte.
— Cred că am vrut să văd ce o să faci.
Ea îl privi cu neîncredere. Ce ar fi făcut dacă ea ar fi spus da?
— Apropo, sunt onorat, spuse Haselby. Și o să fiu un soț bun
pentru tine. Nu trebuie să-ți faci griji în privința asta.
Dar Lucy nu mai putea vorbi. Lordul Davenport fusese dat la o
parte de pe Gregory și, chiar dacă un alt domn pe care ea nu îl
cunoștea îl tot trăgea înapoi, el se chinuia din răsputeri să ajungă la
ea.
— Te rog, șopti ea, chiar dacă nu avea cine să o audă, nici măcar
Haselby, care se dusese să-l ajute pe prim-ministru. Te rog, nu.
Dar Gregory era neînduplecat și chiar dacă doi bărbați tot trăgeau
de el, unul mai prietenos, iar altul nu chiar, el reuși să ajungă în
capul scărilor. Înălță chipul și ochii lui îi întâlniră înflăcărați pe ai ei.
Erau necruțători, arzând de agonie și neînțelegere, iar Lucy aproape
că se prăbuși sub durerea descătușată pe care o zări în privirea lui.
— De ce? întrebă el.
Tot corpul ei începu să tremure. Putea să-l mintă? Trebuia să o
facă? Aici, într-o biserică, după ce îl rănise în cel mai personal și mai
public mod cu putință.
— De ce?
— Pentru că trebuia să o fac, șopti ea.
 În ochii lui se aprinse ceva… dezamăgire? Nu. Speranță? Nu, nici
speranță. Era altceva. Ceva ce nu putea să identifice.
El dădu să vorbească, să o întrebe ceva, dar chiar în clipa aceea,
celor doi bărbați care îl țineau li se alătură un al treilea și împreună
reușiră să-l scoată din biserică.
Lucy își înfășură brațele în jurul corpului, abia mai putând să se
țină pe picioare, în timp ce urmărea cum este târât afară.
— Cum ai putut să faci asta?
Ea se întoarse. Hyacinth St. Clair se strecurase în spatele ei și se
uita la ea de parcă ar fi fost Necuratul în persoană.
— Nu înțelegi, spuse Lucy.
Dar în ochii lui Hyacinth ardeau flăcările mâniei.
— Ești slabă de înger, șuieră ea. Nu-l meriți.
Lucy clătină din cap, nefiind foarte sigură dacă era sau nu de
acord cu ea.
— Sper să…
— Hyacinth!
Ochii lui Lucy se îndreptară iute într-o parte. O altă femeie se
apropiase de ei. Era mama lui Gregory. Li se făcuseră prezentările la
balul de la Hastings House.
— De ajuns, spuse ea cu asprime.
Lucy înghiți și clipi febril ca să-și înăbușe lacrimile.
Lady Bridgerton se întoarse spre ea.
— Iartă-ne, spuse ea, trăgându-și fiica după ea.
Lucy le privi cum pleacă și fu încercată de o senzație ciudată… că
toate acestea i se întâmplau altcuiva, că poate era doar un vis, doar
un coșmar sau că era prinsă într-o scenă reluată dintr-un roman
sinistru. Poate că toată viața ei era un rezultat al imaginației altcuiva.
Poate dacă închidea ochii…
— Continuăm?
Înghiți în sec. Era lordul Haselby. Tatăl lui se afla lângă el,
exprimând același sentiment, dar în cuvinte cu mult mai puțin
rafinate.
Lucy dădu din cap.
— Bine, mormăi Davenport. Fată cu capul pe umeri.
Lucy se întrebă ce însemna să primești un compliment de la Lord
Davenport. Cu siguranță nimic bun.
 Dar totuși, ea îi permise să o conducă înapoi la altar. Și rămase
acolo, în fața a jumătate dintre cei adunați în biserică și care nu
aleseseră să se ducă după spectacolul de afară.
Și se mărită cu Haselby.
•
— Ce-a fost în capul tău?
Gregory avu nevoie de un moment ca să-și dea seama că mama îi
punea întrebarea asta lui Colin, nu lui. Se aflau în trăsura ei, spre
care el fusese târât după ce părăsiseră biserica. Gregory nu știa
încotro se îndreptau. Spre nicăieri în mod special, cel mai probabil.
Oriunde nu era St. George.
— Am încercat să-l opresc, protestă Colin.
Violet Bridgerton era mai furioasă decât o văzuseră ei vreodată.
— În mod evident, nu ai încercat de ajuns.
— Ai idee cât de repede poate să alerge?
— Foarte repede, confirmă Hyacinth fără să se uite la ei.
Era așezată în diagonală față de Gregory, privind pe fereastră prin
ochi îngustați.
Gregory nu spuse nimic.
— O, Gregory, oftă Violet. O, sărmanul meu fiu!
— Trebuie să pleci din oraș, spuse Hyacinth.
— Are dreptate, susținu mama lor. N-avem ce face.
Gregory nu spuse nimic. La ce se referise Lucy cu… Pentru că
trebuia să o fac?
Ce voia să însemne asta?
— La mine n-am de gând să o primesc niciodată, mârâi Hyacinth.
— O să fie contesă, îi reaminti Colin.
— N-are decât să fie și regina în persoană…
— Hyacinth! spuse mama lor.
— Ei bine, nu o s-o primesc, izbucni Hyacinth. Nimeni nu are
dreptul să se poarte așa cu fratele meu. Nimeni!
Violet și Colin se uitară lung la ea. Colin părea amuzat. Violet,
îngrijorată.
— O s-o distrug, continuă Hyacinth.
— Nu, spuse Gregory cu voce scăzută, nu o să faci nimic.
Restul familiei lui amuți. Gregory presupunea că nu-și dăduseră
seama, până în clipa în care vorbi, că nu participase la conversație.
 — O s-o lași în pace, spuse el.
Hyacinth scrâșni din dinți.
El îi întâlni privirea, cu ochi aspri și metalici.
— Iar dacă o să vă mai intersectați vreodată, continuă el, o să fii
cea mai amabilă și mai blândă din lume. M-ai înțeles?
Hyacinth nu spuse nimic.
— M-ai înțeles? urlă el.
Familia lui îl privi șocată. El nu-și pierdea niciodată cumpătul.
Niciodată.
Și apoi Hyacinth, care nu avusese niciodată vreun simț al tactului
foarte dezvoltat, spuse:
— De fapt, nu.
— Poftim? spuse Gregory, cu un glas care parcă arunca săgeți de
gheață chiar când Colin se întoarse spre ea și îi șuieră printre dinți:
— Taci.
— Nu te înțeleg, continuă Hyacinth și își înfipse un cot în coastele
lui Colin. Cum poți să mai ai o urmă de înțelegere pentru ea? Dacă
mi s-ar fi întâmplat mie asta, tu n-ai…
— Nu ți s-a întâmplat asta, spuse Gregory cu un glas usturător. Iar
tu nu o cunoști. Nu știi ce motive a avut ca să acționeze așa.
— Tu știi? întrebă Hyacinth.
Nu știa. Și gândul îl omora cu zile.
— Întoarce și celălalt obraz, Hyacinth, spuse încet mama ei.
Hyacinth se lăsă pe spate, cu un aer încordat de furie, dar tăcu.
— Ai putea să rămâi la Benedict și Sophie în Wiltshire, sugeră
Violet. Cred că Anthony și Kate trebuie să revină oraș curând, așa
că nu te poți duce la Aubrey Hall, deși sunt convinsă că nu i-ar
deranja să locuiești acolo în absența lor.
Gregory doar se uită pe fereastră. Nu voia să plece la țară.
— Ai putea călători, spuse Colin. Italia este deosebit de plăcută în
perioada asta din an. Și n-ai mai ai fost acolo, nu-i așa?
Gregory clătină din cap, ascultând doar pe jumătate. Nu își dorea
să se ducă în Italia.
Pentru că trebuia să o fac, îi spusese ea.
Nu pentru că și-o dorea. Nu pentru că era lucrul rezonabil.
Pentru că trebuia.
Ce însemna asta?
 Fusese forțată? Era șantajată?
Ce să fi făcut ca să se justifice un șantaj?
— Ar fi fost foarte greu pentru ea să nu ducă la bun sfârșit
povestea asta, spuse dintr-odată Violet, așezând înțelegătoare o
mână pe brațul lui. Lordul Davenport nu este un om pe care să ți-l
dorești de dușman. Și într-adevăr, acolo, în biserică, cu ochii tuturor
ațintiți spre ea… Ei bine, spuse ea cu un oftat resemnat, ar trebui să
fii extraordinar de curajos. Și rezistent. Se opri, clătinând din cap. Și
pregătit.
— Pregătit? întrebă Colin.
— Pentru ceea va urma, îl lămuri Violet. Ar fi urmat un scandal
uriaș.
— Este deja un scandal uriaș, mormăi Gregory.
— Da, dar nu la fel de mare pe cât ar fi fost dacă ar fi zis da,
spuse mama lui. Nu că m-aș bucura de cum au ieșit lucrurile. Știi că
nu-mi doresc altceva decât să fii fericit. Dar o să fie privită cu
încuviințare pentru alegerea ei. O să fie văzută ca o fată cu capul pe
umeri.
Gregory simți cum un colț al gurii i se curbează într-un zâmbet
ironic.
— Iar eu, ca un prost îndrăgostit.
Nimeni îl contrazise.
După un moment, mama lui spuse:
— Reacționezi destul de bine, trebuie să recunosc.
Într-adevăr.
— Aș fi crezut… Ea făcu o pauză. Ei bine, nu contează la ce m-aș
fi gândit, ci doar ce este.
— Nu, spuse Gregory și se întoarse brusc cu privirea spre ea. Ce
ai fi crezut? Cum ar trebui să reacționez?
— Nu este vorba de cum ar trebui, spuse mama lui, evident
tulburată de întrebările neașteptate. Doar că aș fi crezut că o să fii…
mai furios.
El se uită lung la ea, apoi se întoarse spre fereastră. Traversau
Piccadilly, îndreptându-se spre vest, spre Hyde Park. De ce nu era
mai furios? De ce nu dădea cu pumnii în stânga și-n dreapta?
Fusese nevoie să fie scos din biserică și băgat cu forța în trăsură,
dar odată ajuns acolo, fusese copleșit de un calm straniu, aproape
nefiresc.
Și apoi îi răsună în minte ceva din ce spusese mama lui.
Știi că nu-mi doresc altceva decât să fii fericit.
Să fie fericit.
Lucy îl iubea. Era sigur de asta. O văzuse în ochii ei, chiar în clipa
în care ea îl refuzase. O știa pentru că i-o spusese și ea nu mințea
cu asemenea lucruri. O simțise în felul în care îl sărutase și în
căldura îmbrățișării ei.
Îl iubea. Și indiferent ce o făcuse să meargă mai departe cu
căsătoria cu Haselby, era ceva care o depășea cu mult. Era mai
puternic decât ea.
Lucy avea nevoie de ajutorul lui.
— Gregory? spuse încet mama lui.
El se întoarse. Clipi.
— Ai tresărit, spuse ea.
Da? Nici măcar nu observase. Dar simțurile i se ascuțiseră și,
când coborî privirea, văzu că își încleșta degetele.
— Opriți trăsura.
Toată lumea se întoarse cu fața spre el. Până și Hyacinth, care
privise cu hotărâre pe fereastră.
— Opriți trăsura, repetă el.
— De ce? întrebă mama lui, clar suspicioasă.
— Am nevoie de aer, răspunse el, și nici măcar nu era o minciună.
Colin bătu în perete.
— O să vin cu tine.
— Nu. Prefer să fiu singur.
Ochii mamei lui se făcură mari.
— Gregory… N-ai de gând să…
— Să dau buzna în biserică? încheie el în locul ei. Se lăsă pe
spate, trimițându-i un zâmbet pieziș. Cred că m-am făcut de ajuns de
râs pe ziua de azi, nu?
— Oricum trebuie să-și fi spus deja jurămintele până acum,
interveni Hyacinth.
Gregory se luptă cu dorința de a arunca o privire spre sora lui,
care nu părea să rateze niciodată o ocazie de a-și băga nasul, a
stărui sau a-ți răstălmăci cuvintele.
 — Tocmai, răspunse el.
— M-aș simți mai bine dacă nu ai fi singur, spuse Violet, cu ochii ei
albaștri plini de îngrijorare.
— Lasă-l să plece, spuse Colin încet.
Luat prin surprindere, Gregory se întoarse spre fratele lui mai
mare. Nu se așteptase să-l susțină.
— Este bărbat, adăugă Colin. Poate să ia propriile decizii.
Nici măcar Hyacinth nu încercă să-l contrazică.
Trăsura se oprise deja, iar vizitiul aștepta în fața portierei. La
semnul lui Colin, el o deschise.
— Mi-aș dori să nu te duci, spuse Violet.
Gregory o sărută pe obraz.
— Am nevoie de aer, spuse el. Atâta tot.
Sări din trăsură, dar înainte de a închide portiera, Colin se aplecă
spre el.
— Să nu faci vreo prostie, spuse Colin încet.
— Nicio prostie, îi promise Gregory, doar strictul necesar.
Privi în jur ca să vadă unde se află și apoi, cum trăsura mamei lui
nu se mișcase din loc, o luă intenționat spre sud.
În direcție opusă față de St. George.
Dar, de îndată ce ajunse pe strada următoare, făcu stânga
împrejur.
Alergând.
 Capitolul 23

În care eroul nostru riscă totul. Din nou.

În cei zece ani de când unchiul îi devenise tutore, Lucy nu știuse
să fi găzduit vreodată o petrecere. Nu era genul pe care să
zâmbească la niciun fel de cheltuială inutilă… în realitate, nu era
genul care să zâmbească pur și simplu. Astfel că, cu oarecare
suspiciune, se apropie de somptuoasa recepție organizată în cinstea
ei la Fennsworth House după ceremonia de nuntă.
Cu siguranță o făcuse la insistențele lui Lord Davenport. Unchiul
Robert s-ar fi mulțumit să servească niște prăjiturele de ceai la
biserică și cu asta basta.
Dar nu, nunta trebuie să fie un eveniment, în cel mai extravagant
sens al cuvântului. Și, de îndată ce se încheie ceremonia, Lucy
fusese dusă spre ce urma să fie fosta ei casă și i se oferiseră câteva
momente în ce urma să fie fosta ei cameră… ca să se stropească cu
puțină apă rece pe față înainte de a se duce să-și întâmpine
oaspeții.
În timp ce dădea din cap și primea felicitările musafirilor, se gândi
cât de bine se pricepea lumea bună să pretindă că nu se întâmplase
nimic.
O, nu vor vorbi despre nimic altceva a doua zi și chiar se putea
aștepta probabil să fie principalul subiect de discuție pentru
următoarele câteva luni. Și, fără doar și poate, în anul următor
nimeni nu îi va rosti numele fără să adauge și un „Știi tu care. Cea
cu nunta”.
Urmat cu siguranță de un „Ooooooooo. Aceea”.
Dar, pentru moment, de față cu ea, nu auzea decât „O ocazie atât
de fericită” și „Ești o mireasă splendidă”. Și, desigur, pentru cei mai
vicleni și îndrăzneți… „Minunată ceremonie, Lady Haselby”.
Lady Haselby.
Rosti cuvintele în gând. Acum era Lady Haselby.
Ar fi putut să fie doamna Bridgerton.
 Lady Lucinda Bridgerton, bănuia ea, căci nu era obligată să
renunțe la titlu după căsătoria cu un om de rând. Era un nume
frumos… poate nu cu aceeași prestanță ca Lady Haselby, și cu
siguranță nici nu se compara cu contesa de Davenport, dar…
Înghiți în sec, reușind cumva să nu se despartă de zâmbetul pe
care și-l lipise pe chip cu cinci minute mai devreme.
I-ar fi plăcut să fi fost Lady Lucinda Bridgerton.
Îi plăcea Lady Lucinda Bridgerton. Ar fi fost fericită, mereu cu un
zâmbet larg pe buze și o viață plină și desăvârșită. Ar fi avut un
câine, poate doi, și mai mulți copii. Casa ei ar fi fost primitoare și
tihnită, și-ar fi băut ceaiul cu prietenele și ar fi râs.
Lady Lucinda Bridgerton ar fi râs.
Dar nu va fi niciodată acea femeie. Se măritase cu lordul Haselby,
iar acum era soția lui și, oricât încerca, nu-și putea închipui unde va
duce viața ei. Nu știa ce însemna să fii Lady Haselby.
Petrecerea era în toi, iar Lucy dansă dansul miresei împreună cu
noul ei soț, care era, fu ușurată să constate, un maestru. Apoi dansă
cu fratele ei, ceea ce aproape o făcu să plângă, și apoi cu unchiul ei,
pentru că așa trebuia.
— Ai făcut ce trebuie, Lucy, spuse el.
Ea nu spuse nimic. Nu avea încredere în capacitatea ei de a vorbi.
— Sunt mândru de tine.
Aproape că izbucni de râs.
— Tu nu ai fost niciodată mândru de mine.
— Sunt acum.
Nu îi scăpă faptul că afirmația lui era o contradicție.
Unchiul ei o conduse înapoi pe marginea sălii de bal și apoi –
Doamne, Dumnezeule – fu nevoită să danseze cu lordul Davenport.
Ceea ce și făcu, pentru că își știa datoria. Azi mai ales, știa care îi
era datoria.
Măcar nu trebuia să vorbească. Lordul Davenport era extraordinar
de exuberant și aproape că vorbi pentru amândoi. Era încântat de
Lucy. Era un câștig grandios pentru familie.
Și așa și pe dincolo până când Lucy își dădu seama că reușise să
i se strecoare pe sub piele fără putință de tăgadă. Nu doar că
acceptase să se mărite cu fiul lui cu reputație îndoielnică; își
reafirmase decizia în fața întregii lumi bune într-o scenă demnă de
Drury Lane.
Lucy își mișcă discret capul într-o parte. Când Lord Davenport era
entuziasmat, scuipatul avea tendința să-i zboare din gură cu o viteză
și o precizie alarmante. Serios, nu era sigură ce era mai rău…
disprețul lui Lord Davenport sau recunoștința lui eternă.
Dar, slavă Cerului, Lucy reuși să-l evite pe noul ei socru în cea mai
mare parte a festivităților. Reuși să evite aproape pe toată lumea, un
lucru surprinzător de complicat, din moment ce era mireasa. Nu voia
să-l vadă pe Lord Davenport, pentru că îl detesta și nu voia să-l vadă
pe unchiul ei, pentru că avea impresia că îl detesta și pe el. Nu voia
să-l vadă pe Lord Haselby, pentru că astfel nu făcea decât să se
gândească la noaptea nunții ei și nu voia să o vadă pe Hermione,
pentru că ea o va lua la întrebări, iar Lucy va izbucni în plâns.
Și nu voia să-și vadă fratele, pentru că sigur era în compania lui
Hermione. Și, pe deasupra, se simțea foarte mâhnită, alternând
această senzație cu sentimentul de vină care o încerca pentru că se
simțea atât de mâhnită. Nu era vina lui Richard dacă era nebun de
fericire, iar ea, nu.
Dar totuși, prefera să nu-l vadă.
Mai rămâneau ceilalți oaspeți, iar pe majoritatea nu-i cunoștea. Și
nu voia să-l cunoască pe niciunul dintre ei.
Astfel că găsi un loc într-un colț și, după câteva ore, toată lumea
băuse atât de mult, încât nimeni nu mai păru să observe că mireasa
rămăsese singură.
Și cu siguranță nimeni nu băgă de seamă când se strecură în
camera ei ca să se odihnească puțin. Probabil era foarte urât pentru
o mireasă să evite propria petrecere, dar în momentul acela, lui Lucy
pur și simplu nu-i mai păsa. Oamenii vor crede că se dusese la
toaletă, dacă îi observa cineva absența. Și cumva i se părea potrivit
să fie singură în această zi.
Se furișă pe scările din spate, ca să nu dea peste oaspeți hoinari
și, cu un oftat ușurat, păși în dormitorul ei și închise ușa.
Se lipi de ușă și răsuflă încet până simți că nu mai rămăsese nimic
înăuntrul ei.
Și se gândi… „Acum o să plâng”.
 Voia să plângă. Chiar voia. Se simțea de parcă ar fi ținut lacrimile
în ea ore întregi, așteptând doar un moment de singurătate. Dar
lacrimile nu curseră. Era prea amorțită, prea amețită de cele
întâmplate ultimele 24 de ore. Și rămase acolo, privind lung spre
patul ei.
Amintindu-și.
Doamne, cu doar 12 ore înainte făcuse dragoste acolo, înfășurată
în brațele lui? Părea că trecuseră ani. Parcă viața ei era acum
împărțită frumos în două, iar ea se regăsea fără îndoială în perioada
de „după”.
Închise ochii. Poate dacă nu mai vedea patul, totul dispărea. Poate
dacă…
— Lucy.
Încremeni. Doamne, nu!
— Lucy.
Încet, deschise ochii. Și șopti:
— Gregory?
Arăta ca naiba, cu hainele răvășite și murdare, așa cum putea să
arate doar un bărbat care făcuse o goană nebună pe cal. Probabil că
se strecurase înăuntru cum făcuse cu o seară în urmă. Probabil că o
așteptase.
Ea dădu să deschidă gura, încercă să vorbească.
— Lucy, spuse el din nou, iar vocea lui parcă se furișă înăuntrul ei,
contopindu-se cu ea.
Ea înghiți în sec.
— De ce ești aici?
El făcu un pas spre ea, iar inima ei tânji după apropiere. Chipul lui
era atât de frumos, atât de drag și atât de extraordinar de familiar.
Cunoștea linia obrajilor lui și nuanța exactă a ochilor lui, ușor căprui
în jurul irisului, topindu-se în verde la margine.
Și gura lui… ea cunoștea gura aceea, felul în care se desena, cum
se simțea. Îi cunoștea zâmbetul, îi cunoștea încruntarea și îi
cunoștea…
Cunoștea mult prea multe.
— Nu ar trebui să fii aici, spuse ea, lipsa de aer din voce
dezmințind înmărmurirea posturii ei.
 El mai făcu un pas în direcția ei. Nu exista mânie în ochii lui, ceea
ce ea nu înțelegea. Dar felul în care o privea… era înfierbântat, era
posesiv și nimic din ce i-ar fi permis vreodată o femeie măritată unui
bărbat care nu era soțul ei.
— Trebuia să știu de ce, spuse el. N-am putut să te las să pleci.
Nu până nu aflu de ce.
— Nu, șopti ea. Te rog să nu faci asta.
„Te rog să nu mă faci să regret. Te rog să nu mă faci să tânjesc,
să-mi doresc și să mă întreb”.
Ea își cuprinse pieptul cu brațele, de parcă poate… poate reușea
să strângă atât de tare încât să se facă mică, mică, și apoi să
dispară cu totul. Ca să nu mai fie nevoie să vadă, să nu mai fie
nevoie să audă. Ca să rămână singură și…
— Lucy…
— Nu, spuse ea din nou, dintr-odată sigură de data asta.
Nu.
„Nu mă face să cred în iubire”.
Însă el se apropie tot mai mult. Încet, dar fără șovăială.
— Lucy, spuse el, cu o voce caldă și hotărâtă. Doar spune-mi de
ce. Asta este tot ce-ți cer. O să mă retrag și nu o să mă mai apropii
de tine, dar trebuie să știu de ce.
Ea clătină din cap.
— Nu pot să-ți spun.
— Nu vrei să-mi spui, o corectă el.
— Nu, strigă ea, înecându-se. Nu pot! Te rog, Gregory. Trebuie să
pleci.
O clipă parcă nesfârșită, el nu spuse nimic. Doar îi studie chipul, și
Lucy îl vedea practic cum gândea. Nu ar fi trebuit să permită un
asemenea lucru, își spuse ea în gând, un val de panică începând să
se dezlănțuie înăuntrul ei. Ar fi trebuit să țipe. Să pună pe cineva să-l
scoată afară. Ar fi trebuit să fugă din cameră înainte ca el să-i
distrugă planurile atent construite de viitor. Dar, în schimb, ea
rămase acolo și el spuse…
— Ești șantajată.
Nu era o întrebare.
Ea nu răspunse, dar știa că i se citea pe chip.
 — Lucy, spuse el, cu o voce blândă și prudentă, pot să te ajut.
Orice ar fi, pot să îndrept lucrurile.
— Nu, spuse ea, nu poți și ești un nebun dacă…
Ea se opri brusc, prea furioasă să mai vorbească. Ce îl făcea să
creadă că putea să vină aici valvârtej și să îndrepte lucrurile când
habar nu avea despre problemele ei? Credea că ea cedase pentru
vreun mărunțiș? Ceva ce putea să fie rezolvat cu ușurință?
Nu era atât de slabă.
— Nu știi, spuse ea. N-ai nici cea mai vagă idee.
— Atunci spune-mi.
Mușchii ei tremurau și îi era cald… frig… și toate stările posibile și
imposibile.
— Lucy, spuse el, și vocea lui era atât de calmă, atât de
echilibrată… era ca o furculiță, care o înțepa exact acolo unde o
durea cel mai tare.
— Nu să îndrepți asta, spuse ea.
— Nu este adevărat. Nu există nimic cu care cineva să aibă putere
asupra ta și care să nu poată fi rezolvat.
— Cum? întrebă ea. Cu curcubeie, băutură și urările de fericire
veșnică ale familiei tale? Nu o să meargă, Gregory. Nu o să meargă.
Poate că familia Bridgerton este puternică, dar nu puteți schimba
trecutul și nu puteți face ca viitorul să se supună capriciilor voastre.
— Lucy, spuse el, și se întinse spre ea.
— Nu. Nu! Ea îl respinse, îi refuză alinarea. Nu înțelegi. Nici n-ai
cum. Sunteți cu toții atât de fericiți, atât de perfecți.
— Nu suntem.
— Ba da. Nici măcar nu vă dați seama că sunteți și nu știți că noi,
ceilalți, nu suntem, că ne putem strofoca, putem încerca să fim buni
și totuși să nu primim ce ne dorim.
De-a lungul discursului ei, el o urmări. Doar o urmări și o lăsă să
stea în colțul ei, îmbrățișându-se, arătând fragilă, palidă și sfâșietor
de singură.
Și apoi o întrebă:
— Mă iubești?
Ea închise ochii.
— Nu mă întreba asta.
— Mă iubești?
 El îi văzu maxilarul cum se încleștează, observă felul în care
umerii i se încordară și știu că ea încerca să scuture din cap.
Gregory veni mai aproape… încet, cu venerație.
Ea suferea. Suferea atât de mult, încât durerea i se împrăștia în
aer, îl învăluia, i se înfășură în jurul inimii. Îl durea. Era o senzație
fizică, înfiorătoare și ascuțită, fiind prima dată când începea să se
îndoiască de capacitatea lui de a o face să dispară.
— Mă iubești? întrebă el.
— Gregory…
— Mă iubești?
— Nu pot…
Își puse mâinile pe umerii ei. Lucy tresări, dar nu se îndepărtă.
El îi atinse bărbia, îi ridică fața până când ajunse să se piardă în
albastrul ochilor ei.
— Mă iubești?
— Da, spuse ea cu un suspin, prăbușindu-se în brațele lui. Dar nu
pot. Nu înțelegi? Nu ar trebui. Trebuie să opresc asta.
Pentru o clipă, Gregory nu se mai putu mișca. Încuviințarea ei ar fi
trebuit să fie ca o ușurare și cumva așa se și simți, dar mai mult
decât atât, simți cum sângele începe să i se învolbureze în vene.
El credea în dragoste.
Nu fusese aceasta singura constantă din viața lui?
El credea în dragoste.
Credea în puterea dragostei, în bunătatea ei fundamentală, în
dreptatea ei.
O venera pentru puterea ei, o respecta pentru raritatea sa.
Iar el știu, chiar atunci, chiar acolo, în timp ce ea plângea în
brațele lui, că va cuteza orice pentru asta.
Pentru dragoste.
— Lucy, șopti el și o idee începu să se ivească în mintea lui.
Era nebunească, necuviincioasă și absolut deplasată, dar nu se
putea descotorosi de singurul gând care i se învârtejea prin minte.
Ea nu își consumase căsnicia.
Mai aveau o șansă.
— Lucy.
Ea se trase înapoi.
— Trebuie să mă întorc. O să-și dea seama că lipsesc.
 Dar el o prinse de mână.
— Nu te întoarce.
Ea făcu ochii mari.
— Ce vrei să spui?
— Vino cu mine. Vino cu mine acum. Se simțea nechibzuit,
periculos și doar puțin supărat. Încă nu ești soția lui. Se poate anula.
— O, nu. Ea clătină din cap, trăgându-și brațul din strânsoarea lui.
Nu, Gregory.
— Ba da. Ba da.
Și cu cât se gândea mai mult, cu atât avea mai mult sens. Nu
aveau mult timp la dispoziție; după astă-seară îi va fi imposibil să
spună că era neatinsă. Acțiunile lui Gregory se asiguraseră de asta.
Dacă aveau vreo șansă de a fi împreună, trebuia ca totul să se
întâmple acum.
Nu putea să o răpească; nu avea cum să o scoată din casă fără
să atragă atenția. Dar putea să mai câștige puțin timp. De ajuns
încât să-și dea seama ce să facă.
O trase mai aproape.
— Nu, spuse ea mai tare.
Acum dădu să-și smulgă brațul din mâna lui, iar el observă cum
neliniștea i se dezlănțuia în ochi.
— Lucy, ba da, spuse el.
— O să țip, spuse ea.
— Nu o să te audă nimeni.
Ea îl privi șocată și nici măcar lui nu-i venea să creadă ce spunea.
— Mă ameninți? întrebă ea.
El scutură din cap.
— Nu. Te salvez.
Și apoi, înainte de a mai avea șansa să se gândească la acțiunile
lui, o apucă de mijloc, o aruncă peste umăr și ieși iute din încăpere.
 Capitolul 24

În care eroul nostru o lasă pe eroina noastră într-

o situație stânjenitoare.
— Mă legi de o toaletă?
— Îmi pare rău, spuse el, legând două eșarfe în noduri de o
asemenea măiestrie încât ea aproape se temu că el o mai făcuse
până acum. Nu aveam cum să te las în camera ta. Ăsta ar fi primul
loc în care s-ar arăta cineva. El strânse nodurile, apoi le verifică
rezistența. A fost primul loc în care m-am uitat.
— Dar de o toaletă!
— De la etajul trei, adăugă el săritor. O să dureze câteva ore până
să te găsească cineva aici.
Lucy își încleștă maxilarul, încercând cu disperare să-și
stăpânească furia care se clădea înăuntrul ei.
El îi legase mâinile. La spate.
Doamne, nu știuse că era posibil să fii atât de supărat pe cineva.
Nu era doar o reacție emoțională… tot corpul ei fremăta sub
greutatea senzațiilor. Se simțea tulburată și scoasă din fire. Chiar
dacă știa că era în zadar, își frecă brațele cu mișcări smucite de
conducta de la toaletă, scrâșnind din dinți și scoțând un mormăit
frustrat când nu reuși să obțină decât un zăngănit înfundat.
— Te rog, nu te mai zbate, spuse el, și apăsă un sărut pe creștetul
ei. Nu o să faci decât să obosești și să te doară. El ridică privirea,
examinând structura closetului. Sau o să spargi conducta și, dintr-o
perspectivă igienică, sigur nu vrei să se întâmple asta.
— Gregory, trebuie să-mi dai drumul.
El se așeză pe vine pentru fața lui să fie la același nivel cu a ei.
— Nu pot, spuse el. Nu atâta vreme cât mai există șanse să fim
împreună.
— Te rog, îl imploră ea, asta este o nebunie. Trebuie să mă duci
înapoi. O să fiu ruinată.
— O să mă însor cu tine, spuse el.
— Sunt deja măritată!
 — Nu chiar, spuse el cu un zâmbet viclean.
— Mi-am spus jurămintele!
— Dar n-ai consumat căsătoria. Încă se mai poate obține o
anulare.
— Nu este vorba despre asta! strigă ea, zbătându-se fără succes
în timp ce el se ridică și se îndreptă spre ușă. Nu înțelegi situația și
îți pui egoist propriile nevoi și propria fericirea înaintea tuturor
celorlalți.
La auzul cuvintelor ei, el se opri. Mâna îi rămase pe clanță, dar se
opri și, când se întoarse, privirea din ochii lui aproape că îi frânse
inima.
— Ești fericită? întrebă el.
Încet și cu o asemenea dragoste, încât Lucy își dori să
izbucnească în plâns.
— Nu, șopti ea, dar…
— Nu am mai văzut niciodată o mireasă atât de tristă.
Ea închise ochii resemnată. Era un ecou al vorbelor lui Hermione
și știa că este adevărat. Și chiar atunci, când ridică privirea spre el,
cu umeri îndurerați, nu avu cum să nu simtă bătăile propriei inimi.
Îl iubea.
Îl va iubi mereu.
Și îl și ura, pentru că o făcea să-și dorească ce nu putea să aibă, îl
ura pentru că o iubea atât de mult, încât era dispus să riște totul ca
să fie împreună. Și, mai presus de toate, îl ura pentru că o
transforma în unealta care îi va distruge familia.
Înainte să-l cunoască pe Gregory, Hermione și Richard fuseseră
singurii oameni din lume de care îi păsase cu adevărat. Iar acum vor
fi ruinați, confruntați cu lipsuri și cu o nefericire mai mare decât își
închipuise vreodată Lucy alături de Haselby.
Gregory avea impresia că era nevoie de câteva ore să o găsească
cineva aici, dar ea știa mai bine. Nimeni nu va da de ea zile întregi.
Nici nu-și mai amintea ultima dată când cineva se aventurase pe
aici. Se afla în baia dădacei… dar Fennsworth House nu mai văzuse
o dădacă de ani buni.
După ce îi va fi observată absența, o vor căuta mai întâi în camera
ei. Apoi, vor verifica alte câteva alternative rezonabile – biblioteca,
salonul de zi, o baie care nu era ieșită din uz de o jumătate de
deceniu…
Și apoi, când o vor găsi, se va presupune că fugise. Și după toate
câte se întâmplaseră la biserică, nimeni nu va crede că plecase de
una singură.
Va fi ruinată. La fel ca toți ceilalți.
— Nu este vorba de fericirea mea, spuse ea în cele din urmă, cu o
voce liniștită, aproape învinsă. Gregory, te rog, te rog, nu-mi face
asta. Nu este vorba doar despre mine. Familia mea… O să fie și ei
distruși.
El se întoarse spre ea și se așeză pe jos. Și apoi spuse simplu:
— Povestește-mi.
Și ea îi povesti. Era sigură că nu s-ar fi lăsat altfel.
Ea îi spuse totul. Despre tatăl ei și dovezile scrise ale trădării lui. Îi
povesti despre șantaj. Îi spuse cum era cu ultima plată și singurul
lucru care putea să evite ca fratele ei să-și piardă titlul.
Lucy privi drept în față de-a lungul întregii povești și, pentru asta,
Gregory era recunoscător. Pentru că ceea îi spuse… îl zdruncină
până în adâncul sufletului.
Gregory încercase toată ziua să-și dea seama ce secret cumplit o
putea determina să se mărite cu Haselby. Alergase de două ori prin
Londra, mai întâi până la biserică și apoi până aici, la Fennsworth
House. Avusese destul timp să se gândească, să-și pună întrebări.
Dar niciodată, nici măcar o dată, imaginația nu îl condusese până
aici.
— Așa că vezi tu, spuse ea, nu este nimic atât de comun ca un
copil ilegitim, nimic atât de rațional ca o aventură extraconjugală.
Tata… contele… a comis trădarea. Trădare.
Și apoi izbucni în râs. În râs.
În felul în care râdeau oamenii atunci când ceea ce își doreau cu
adevărat era să plângă.
— Este o situație urâtă, încheie ea, cu vocea scăzută și
resemnată. Nu există cale de scăpare.
Ea se întoarse spre el așteptând un răspuns, dar el nu avea ce
răspuns să îi dea.
Trădare. Doamne sfinte, nu se putea gândi la nimic mai rău.
Existau multe feluri – multe, multe feluri – în care puteai să fii exclus
din societate, dar nimic nu era mai de neiertat ca trădarea. Nu exista
bărbat, femeie sau copil în Marea Britanie care să nu fi pierdut pe
cineva în războaiele cu Napoleon. Rănile erau încă prea proaspete
și chiar dacă nu erau…
Era trădare.
Un gentleman nu-și abandona țara.
Era o idee înrădăcinată în inima fiecărui om din Marea Britanie.
Dacă ajungea să se cunoască adevărul despre tatăl lui Lucy, titlul
Fennsworth va fi desființat. Fratele lui Lucy va rămâne fără niciun
ban. El și Hermione vor fi aproape sigur nevoiți să emigreze.
Și Lucy va…
Ei bine, Lucy probabil va supraviețui scandalului, mai ales dacă
numele de familie i se schimba în Bridgerton, dar nu și-o va ierta în
veci. Gregory era ferm convins de asta.
Și în cele din urmă, înțelese.
El o privi. Era palidă și trasă la față.
— Familia mea a fost bună și sinceră, spuse ea, cu vocea
tremurând de emoție. Familia Abernathy a fost loială coroanei încă
de la numirea primului conte în secolul al XV-lea. Iar tata ne-a făcut
de rușine pe toți. Nu pot permite ca secretul ăsta să fie dezvăluit. Nu
am cum. Își înghiți stânjenită nodul din gât și apoi spuse întristată: Ar
trebui să-ți vezi fața. Nici măcar tu nu mă vrei acum.
— Nu, spuse el, aproape fără să se mai gândească. Nu. Nu este
adevărat. Asta nu o să fie niciodată adevărat.
El o luă de mâini, le ținu într-ale lui, bucurându-se de forma lor, de
linia degetelor și căldura delicată a pielii.
— Îmi pare rău, spuse el. N-ar fi trebuit să-mi ia atât ca să mă
adun. Nu mă gândisem la trădare.
Ea clătină din cap.
— Cum să te fi gândit la asta?
— Dar asta nu schimbă ceea ce simt pentru tine.
El îi cuprinse fața în mâini, dorindu-și din inimă să o sărute, dar
știind că nu putea.
Nu încă.
— Ce a făcut tatăl tău… Este condamnabil. Este… El înjură în
barbă. O să fiu sincer cu tine. Îmi provoacă greață. Dar tu… tu,
Lucy… nu ai nicio vină. Tu nu ai făcut nimic rău și nu ar trebui să
plătești pentru păcatele lui.
— Nici fratele meu n-ar trebui, spuse ea încet, dar dacă nu mă
mărit cu Haselby, Richard o să…
— Șttt.
Gregory își lipi un deget pe buzele ei.
— Ascultă-mă. Te iubesc.
Ochii ei se umplură de lacrimi.
— Te iubesc, spuse el din nou. Nu există nimic în lumea sau în
următoarea care să mă facă să nu te mai iubesc.
— Ai simțit asta și pentru Hermione, șopti ea.
— Nu, spuse el, aproape zâmbind la cât de stupid i se părea totul
acum. Am așteptat atât de mult să mă îndrăgostesc, încât mi-am
dorit mai mult dragostea decât femeia. Nu am iubit-o niciodată pe
Hermione, ci doar ideea de Hermione. Dar cu tine… Este altfel,
Lucy. Este mai adânc. Este… este…
El se chinui să găsească cuvintele potrivite, dar nu reuși. Pur și
simplu, nu existau cuvinte care să explice ce simțea pentru ea.
— Sunt eu, spuse el în cele din urmă, îngrozit de lipsa de
eleganță. Fără tine, eu… sunt…
— Gregory, șopti ea, nu trebuie să…
— Eu nu sunt nimic, o întrerupse el, pentru că nu voia să o lase
să-i spună că nu trebuia să îi dea explicații. Fără tine, eu nu sunt
nimic.
Ea zâmbi. Era un zâmbet trist, dar era sincer, și Gregory simți că
parcă așteptase ani de zile zâmbetul acela.
— Nu este adevărat, spuse ea. Știi că nu este.
El scutură din cap.
— Poate este o exagerare, dar asta este tot. Tu mă faci să fiu mai
bun, Lucy. Mă faci să-mi doresc, să sper și să aspir. Mă faci să-mi
doresc să fac lucruri.
Lacrimile începură să se prelingă pe obrajii ei.
El să le șterse cu vârfurile degetelor.
— Ești cel mai bun om pe care îl cunosc eu, spuse el, cea mai
onorabilă ființă umană pe care am cunoscut-o vreodată. Mă faci să
râd. Și mă faci să gândesc. Iar eu… El trase adânc aer în piept. Te
iubesc.
 Și din nou.
— Te iubesc.
Și din nou.
— Te iubesc. Clătină neputincios din cap. Nu știu cum să ți-o mai
spun altfel.
Ea se întoarse atunci, răsucindu-și capul astfel că mâinile lui îi
alunecară de pe față pe umeri și, în cele din urmă, se despărțiră cu
totul de corpul ei. Gregory nu-i putea vedea chipul, dar putea să o
audă… sunetele mute și sacadate al răsuflării ei, scâncetul blând din
voce.
— Te iubesc, răspunse ea în cele din urmă, fără să se uite la el.
Știi că te iubesc. Nu o să ne umilesc mințind în privința asta. Și dacă
era vorba doar despre mine, aș face orice… orice pentru dragoste
asta. Aș risca sărăcia, ruina. M-aș muta în America, m-aș muta și în
Africa dacă ar fi singura cale de a fi cu tine.
Ea răsuflă prelung și tremurător.
— Nu pot fi atât de egoistă încât să-i distrug pe cei doi oameni
care m-au iubit cu atâta drag și atât de mult timp.
— Lucy…
Habar nu avea ce voia să-i spună, știa doar că nu voia ca ea să
încheie. Știa că nu voia să audă ce avea de spus.
Dar ea îl întrerupse:
— Nu, Gregory. Te rog. Îmi pare rău. Nu pot să fac asta și dacă
mă iubești așa cum spui, o să mă duci înapoi chiar acum, înainte ca
Lord Davenport să-și dea seama că am dispărut.
Gregory își încleștă pumnii, apoi răsfiră degetele. Știa ce ar fi
trebuit să facă. Ar fi trebuit să-i dea drumul, să o lase să se întoarcă
la petrecere. Ar fi trebuit să se strecoare înapoi pe ușa slujitorilor și
să-i promită că nu se va mai apropia de ea.
Ea promisese să-l iubească, să-l cinstească și să se supună unui
alt bărbat. Trebuia să dea uitării toți ceilalți bărbați.
Cu siguranță, el făcea parte din această ultimă categorie.
Și totuși, nu putea să renunțe.
Nu încă.
— O oră, spuse el, și se ridică de pe vine lângă ea. Dă-mi doar o
oră.
 Ea se întoarse, cu ochii neîncrezători, uimiți și poate… poate…
doar ușor luminați și de speranță.
— O oră? repetă ea. Ce crezi că poți…
— Nu știu, spuse el sincer. Dar îți promit un lucru. Dacă nu găsesc
o cale de a te elibera de șantajul ăsta într-o oră, mă întorc după tine.
Și-ți dau drumul.
— Ca să mă întorc la Haselby? șopti ea și păru…
Păru dezamăgită? Chiar și numai o idee?
— Da, spuse el.
Pentru că, la drept vorbind, era singurul lucru pe care îl mai putea
spune. Oricât își dorea el să arunce orice prudență pe geam, știa că
nu putea să o răpească. Ar fi fost respectabilă, căci el se va însura
cu ea de îndată ce Haselby încuviința anularea, dar nu va fi
niciodată fericită.
Iar el știa că nu va putea să trăiască niciodată împăcat cu asta.
— Nu o să fii compromisă dacă lipsești o oră, îi spuse el. Poți pur
și simplu să le spui oamenilor că ai fost copleșită de emoții. Că te-ai
dus să tragi pui de somn. Sunt sigur că Hermione o să-ți susțină
povestea dacă o rogi.
Lucy dădu din cap.
— O să mă dezlegi?
El scutură aproape imperceptibil din cap și se ridică.
— Mi-aș încredința viața în mâinile tale, Lucy, dar nu aș încredința-
o și pe a ta. Ești mult prea onorabilă pentru binele tău.
— Gregory!
El ridică din umeri în timp ce se îndreptă spre ușă.
— Conștiința ta o să iasă învingătoare. Știi prea bine că așa o să
fie.
— Și dacă îți promit…
— Îmi pare rău.
Un colț al gurii lui se curbă într-o expresie lipsită de regrete.
— Nu o să te cred.
Îi aruncă o ultimă privire înainte de a pleca. Și se simți nevoit să
zâmbească, ceea ce părea absurd, din moment ce avea la dispoziție
o oră ca să anihileze amenințarea de șantaj împotriva familiei lui
Lucy și de a anula căsătoria. În timpul recepției de nuntă.
 În comparație, să mute cerul și pământul din loc părea o
perspectivă cu mult mai bună.
Dar când se întoarse spre Lucy și o văzu așezată acolo, pe podea,
ea arăta…
Arăta din nou ca ea.
— Gregory, spuse ea, nu mă poți lăsa aici. Dacă te descoperă
cineva și te dă afară din casă? Cine o să știe că sunt aici? Și dacă…
și dacă… și apoi dacă…
El zâmbi, bucurându-se prea mult de excesul ei de zel ca să mai
fie atent la ce spunea. Cu siguranță își revenise în fire.
— Când o să se termine totul, spuse el, o să-ți aduc un sandviș.
Ceea ce o făcu să se oprească.
— Un sandviș? Un sandviș?
El răsuci clanța, dar nu trase încă de ușă.
— Vrei un sandviș, nu-i așa? Tu vrei mereu un sandviș.
— Ai înnebunit de-a binelea, spuse ea.
Lui nu îi venea să creadă că abia acum ajunsese la această
concluzie.
— Să nu țipi, o atenționă el.
— Știi că nu pot, mormăi ea.
Era adevărat. Ultimul lucru pe care și-l dorea era să o găsească
cineva. Dacă Gregory nu avea sorți de izbândă, trebuia să se poată
reveni la petrecere în cea mai mare discreție.
— Pe curând, Lucy, spuse el. Te iubesc.
Ea ridică privirea. Și șopti:
— O oră. Chiar crezi că o să reușești?
El dădu din cap. Era ce trebuia ea să vadă și ce trebuia el să
pretindă.
Și în timp ce închise ușa în urma lui, ar fi putut să jure că o auzise
murmurând:
— Noroc.
Se opri să tragă o gură de aer înainte de a se îndrepta spre scări.
Avea nevoie de mai mult decât de noroc; avea nevoie de o minune
în toată regula.
Soarta îi era potrivnică. Soarta îi era foarte potrivnică. Dar Gregory
avusese întotdeauna norocul începătorului. Și dacă exista vreun simț
ai dreptății în lume, un fel de dreptate universală care să plutească
prin aer… Dacă „ce ție nu-ți place” putea să ofere vreun fel de
răzbunare, era limpede că sosise vremea lui.
Iubirea exista.
Știa că exista. Și să fie al naibii dacă nu exista și pentru el.
•
Gregory se opri mai întâi în dormitorul lui Lucy, de la etajul al
doilea. Nu putea să intre relaxat în sala de bal și să solicite o
audiență la unul dintre invitați, dar credea că existau șanse să fi
observat cineva absența lui Lucy și să se fi apucat să o caute. Spera
din inimă să fie cineva care înțelegea cauza lor, cineva căruia îi pasă
de fericirea lui Lucy.
Dar când Gregory se strecură în cameră, toate erau așa cum le
lăsase.
— La naiba, mormăi el, revenind spre ușă.
Acum trebuia să găsească o cale ca să vorbească cu fratele ei…
sau cu Haselby, bănuia el… fără să atragă atenția.
Își puse mâna pe clanță și trase, dar era ceva în neregulă cu
greutatea ușii, iar Gregory știa sigur ce se întâmplase mai întâi…
țipătul surprins de femeie sau corpul moale și cald care se prăbuși
peste al lui.
— Tu!
— Tu! spuse și el la rândul lui. Slavă Domnului!
Era Hermione. Singurul om pe care îl cunoștea și care punea
fericirea lui Lucy mai presus de orice.
— Ce cauți aici? șuieră ea.
Dar închise ușa care dădea spre coridor, un semn bun, fără
îndoială.
— Trebuia să vorbesc cu Lucy.
— S-a măritat cu Lord Haselby.
El scutură din cap.
— Căsătoria nu s-a consumat.
Ea deschise la propriu gura de uimire.
— Doamne, nu vrei să…
— O să fiu sincer cu tine, o întrerupse el. Nu știu ce vreau să fac,
în afară de a găsi o cale prin care să o scap.
Hermione îl privi lung câteva secunde. Și apoi, aparent din senin,
spuse:
 — Ea te iubește.
— Ți-a spus asta?
Ea clătină din cap.
— Nu, dar este evident. Sau cel puțin este, dacă stai să te
gândești înapoi. Ea făcu câțiva pași prin cameră, apoi se întoarse
brusc. Atunci de ce s-a măritat cu lordul Haselby? Știu că este foarte
serioasă când vine vorba de onorarea angajamentelor pe care și le
ia, dar sigur putea să încheie povestea asta înainte de azi.
— Este șantajată, spuse Gregory cu asprime.
Ochii lui Hermione se făcură foarte mari.
— Cu ce?
— Nu pot să-ți spun.
Spre meritul ei, ea nu pierdu timpul protestând. În schimb, ridică
privirea spre el, cu ochii tăioși și hotărâți.
— Cu ce pot să te ajut?
•
Cinci minute mai târziu, Gregory se găsi în compania lordului
Haselby, dar și a fratelui lui Lucy. Ar fi preferat să se descurce fără
cel din urmă, care arăta de parcă ar fi fost cât pe ce să-i ia bucuros
gâtul lui Gregory, dacă nu ar fi fost în prezența soției lui.
Care îl ținea de braț ca într-o menghină.
— Unde este Lucy? întrebă Richard.
— Este în siguranță, răspunse Gregory.
— Iartă-mă dacă nu mă liniștește prea mult ce-mi spui, i-o întoarse
Richard.
— Richard, încetează, interveni Hermione, trăgându-l cu forța
înapoi. Domnul Bridgerton nu o să-i facă niciun rău. Se gândește
numai la binele ei.
— O, chiar așa? spuse Richard tărăgănat.
Hermione se încruntă spre el cu mai multă însuflețire decât văzuse
vreodată Gregory pe chipul ei frumos.
— O iubește, declară ea.
— Nu-mi mai spune.
Toate privirile se îndreptară spre lordul Haselby, care rămăsese
lângă ușă, urmărind scena cu o expresie ciudat de amuzantă.
Nimeni nu părea să știe ce să spună.
 — Ei bine, cu siguranță a fost foarte clar de dimineață, continuă
Haselby, așezându-se pe un scaun cu o grație remarcabilă. Nu
credeți?
— Hm, da? răspunse Richard, și Gregory chiar nu avea cum să-l
condamne pentru tonul lui nesigur.
Haselby părea să reacționeze cu totul neobișnuit la ce se
întâmpla. Cu calm. Atât de mult calm, încât pulsul lui Gregory parcă
simțea nevoia să bată de două ori mai repede, chiar dacă numai
pentru a compensa lacunele lui Haselby.
— Ea mă iubește, îi spuse Gregory și își încleștă mâna într-un
pumn la spate… nu pregătindu-se pentru violență, ci mai degrabă
pentru că, dacă nu-și mișca o parte a corpului, risca să-și iasă din
minți. Îmi pare rău să o spun, dar…
— Nu, nu, nici pe departe, spuse Haselby și flutură o mână în aer.
Sunt pe deplin conștient că nu mă iubește pe mine. Și așa este cel
mai bine, sunt sigur că putem fi toți de acord cu asta.
Gregory nu știa dacă ar fi trebuit să-i răspundă. Richard se
înroșise ca un rac, iar Hermione părea absolut confuză.
— O să accepți să se despartă de tine? întrebă Gregory.
Nu avea timp să despice firul în patru.
— Dacă nu eram dispus să fac asta, chiar crezi că mai stăteam
aici și vorbeam cu tine pe aceleași ton cu care discut despre vreme?
— Hm… nu?
Haselby zâmbi. Ușor.
— Tata nu o să fie mulțumit. Desigur, o stare de fapt care îmi
provoacă, de obicei, o mare bucurie, dar care ni se prezintă și cu o
serie de dificultăți. Trebuie să acționăm cu prudență.
— Lucy nu ar trebui să fie aici? întrebă Hermione.
Richard reveni la căutătura lui încruntată.
— Unde este sora mea?
— La etaj, spuse Gregory din scurt.
Aceasta restrângea căutarea la doar treizeci de camere.
— La etaj unde? mârâi Richard.
Gregory îi ignoră întrebarea. Chiar nu era cel mai bun moment ca
să dezvăluie că era legată de un closet în clipa în care vorbeau.
Se întoarse spre Haselby, care rămase încă așezat, cu un picior
trecut dezinvolt peste celălalt. Își cerceta cu minuțiozitate unghiile.
 Gregory simți că îi vine să se urce pe pereți. Cum putea afurisitul
să stea acolo atât de calm? Aceasta era cea mai importantă discuție
pe care o va avea fiecare vreodată în viața lui și tot ce putea să facă
era să-și inspecteze manichiura?
— O să accepți să se despartă de tine? mormăi Gregory.
Haselby ridică privirea spre el și clipi.
— Am spus că da.
— Dar o să-i dezvălui secretele?
La aceasta, toată înfățișarea lui Haselby se schimbă. Trupul lui
păru să se încordeze și ochii îi deveniră ucigător de pătrunzători.
— Habar n-am despre ce vorbești, spuse el, pronunțând fiecare
cuvânt clar și exact.
— Nici eu, adăugă Richard și veni mai aproape.
Gregory se întoarse în treacăt spre el.
— Este șantajată.
— Nu, rosti Haselby tăios, de mine.
— Scuze, spuse Gregory încet. Șantajul era un lucru îngrozitor. Nu
am vrut să sugerez asta.
— M-am întrebat întotdeauna de ce a acceptat să se mărite cu
mine, spuse calm Haselby.
— A fost un aranjament al unchiului ei, interveni Hermione. Apoi,
când toți se întoarseră spre ea ușor surprinși, adăugă: Ei bine, o știți
pe Lucy. Nu este genul care să se răzvrătească. Îi place ordinea.
— Totuși, spuse Haselby, a avut o șansă deosebit de dramatică
pentru a scăpa. Se opri și plecă ușor capul. Este vorba despre tata,
nu-i așa?
Bărbia lui Gregory încuviință scurt și smucit din cap.
— Deloc surprinzător. Își dorește foarte tare să mă vadă însurat. Ei
bine, atunci… Haselby își împreună mâinile, apoi își împleti degetele
și le trosni. Ce ar trebui să facem? Să demascăm farsa asta, îmi
închipui.
Gregory clătină din cap.
— Nu putem.
— O, te rog. Nu poate fi atât de cumplit. Ce Dumnezeu să fi făcut
Lady Lucinda?
— Chiar cred că ar trebui să o aducem aici, spuse Hermione din
nou. Și apoi, când cei trei bărbați se întoarseră din nou spre ea,
adăugă: Cum vi s-ar părea ca soarta să vă fie discutată în absență?
Richard făcu un pas în fața lui Gregory.
— Spune-mi, spuse el.
Gregory nu se prefăcu a nu înțelege.
— Este rău.
— Spune-mi.
— Este vorba despre tatăl tău, spuse Gregory cu o voce scăzută.
Și continuă să le povestească ceea ce îi spusese Lucy.
— A făcut-o pentru noi, șopti Hermione după ce Gregory termină
de vorbit. Se întoarse spre soțul ei și îl strânse de mână. A făcut-o
ca să ne salveze. O, Lucy!
Dar Richard clătină din cap.
— Nu este adevărat, spuse el.
Gregory încercă să-și ascundă mila din ochi când îi spuse:
— Există dovezi.
— O, chiar așa? Ce fel de dovezi?
— Lucy spune că sunt dovezi scrise.
— Le-a văzut? întrebă Richard. Ar fi putut să-și dea seama dacă
nu cumva au fost falsificate?
Gregory inspiră prelung. Nu putea să-l acuze pe fratele lui Lucy
pentru reacția lui. Bănuia că ar fi reacționat la fel, dacă s-ar fi
descoperit așa ceva despre tatăl lui.
— Lucy nu știe, continuă Richard, clătinând încă din cap. Era prea
mică. Tata nu ar fi făcut așa ceva. Este de neconceput.
— Și tu erai mic, spuse cu blândețe Gregory.
— Eram destul de mare ca să-mi cunosc tatăl, se răsti Richard, iar
el nu era un trădător. Cineva a mințit-o pe Lucy.
Gregory se întoarse spre Haselby.
— Tatăl tău?
— Nu este atât de isteț, conchise Haselby. Ar șantaja cu dragă
inimă, dar ar face-o cu adevărul, nu cu o minciună. Este inteligent,
dar nu este creativ.
Richard făcu un pas înainte.
— Dar unchiul meu este.
Gregory se întoarse iute spre el.
— Crezi că a mințit-o pe Lucy?
 — Cu siguranță i-a spus singurul lucru care i-ar fi garantat că nu o
să se eschiveze de la căsătorie, spuse Richard cu amărăciune.
— Dar de ce are nevoie ca ea să se mărite cu lordul Haselby?
întrebă Hermione.
Toți întoarseră privirile spre acesta.
— Habar n-am, spuse el.
— Trebuie să aibă secretele lui, spuse Gregory.
Richard clătină din cap.
— Nu datorii.
— Nu primește bani din înțelegerea noastră, observă Haselby.
Toată lumea se întoarse spre el.
— Poate l-am lăsat pe tata să-mi aleagă mireasa, spuse el cu o
ridicare din umeri, dar nu era să mă însor fără să citesc contractul.
— Deci, secrete, spuse Gregory.
— Poate în colaborare cu Lord Davenport, adăugă Hermione. Se
întoarse spre Haselby. Îmi pare rău.
El îi ignoră scuzele cu o fluturare a mâinii.
— Nu te gândi la asta.
— Ce ar trebui să facem acum? întrebă Richard.
— Să o aducem pe Lucy, răspunse imediat Hermione.
Gregory dădu energic din cap.
— Are dreptate.
— Nu, spuse Haselby și se ridică în picioare. Avem nevoie de tata.
— De tatăl tău? se răsti Richard. Nu este prea solidar cu cauza
noastră.
— Poate, și sunt primul care spune că este insuportabil mai mult
de trei minute consecutive, dar el o să aibă răspunsurile. Și cu tot
veninul lui, el este în mare parte inofensiv.
— În mare parte? repetă Hermione.
Haselby părea să se gândească.
— În mare parte.
— Trebuie să trecem la acțiune, spuse Gregory. Acum. Haselby, tu
și Fennsworth îl găsiți pe tatăl tău și îi puneți toate întrebările. Aflați
adevărul. Eu și Lady Fennsworth ne ducem după Lucy și o aducem
aici. Lady Fennsworth o să rămână cu ea. Se întoarse spre Richard.
Îmi cer scuze pentru cum se așază lucrurile, dar trebuie să fiu cu
soția ta ca să protejăm reputația lui Lucy, în cazul în care ne
descoperă cineva. Este deja plecată de aproape o oră. Cineva o să
observe.
Richard făcu un gest scurt din cap, dar era limpede că nu era
mulțumit de situație. Totuși, nu avea de ales. Onoarea îi cerea ca el
să fie cel care îl interoga pe lordul Davenport.
— Bine, spuse Gregory. Atunci am stabilit. Ne întâlnim în…
El se opri. În afară de camera lui Lucy și de toaleta de la etaj, nu
mai cunoștea alte locuri din casă.
— Ne întâlnim în bibliotecă, îi confirmă Richard. Este la parter,
spre est. Făcu un pas spre ușă, apoi se întoarse și îi spuse lui
Gregory: Așteaptă aici. Revin într-o clipă.
Gregory abia aștepta să plece, dar expresia gravă de pe chipul lui
Richard fusese de ajuns ca să-l convingă să rămână locului.
Bineînțeles, când fratele lui Lucy se întoarse, la mai puțin un minut
după aceea, apăru cu două arme.
I-o întinse pe una lui Gregory.
Doamne, Dumnezeule!
— Se poate ai nevoie de asta, spuse Richard.
— Să ne ferească sfântul dacă este nevoie, spuse Gregory în
șoaptă.
— Poftim?
Gregory clătină din cap.
— Mult noroc, atunci.
Richard dădu din cap spre Haselby și cei doi plecară, traversând
cu pași grăbiți coridorul.
Gregory îi făcu semn lui Hermione.
— Hai să mergem, spuse el, conducând-o în direcția opusă. Și
încearcă să nu mă judeci când o să vezi unde te conduc.
O auzi chicotind în timp ce urcară scările.
— Oare de ce, spuse ea, bănuiesc că, dimpotrivă, o să cred că ai
fost chiar foarte deștept?
— N-am avut încredere că o să rămână acolo, mărturisi Gregory și
urcă treptele două câte două. Când ajunseră la etaj, se întoarse cu
fața spre ea. Am luat măsuri dure, dar n-am avut ce face. Nu aveam
nevoie decât de puțin timp.
Hermione dădu din cap.
— Unde mergem?
— În baia dădacei, îi mărturisi el. Am legat-o de closet.
— Ai legat-o de… O, Doamne, abia aștept să văd asta.
Dar când deschiseră ușa spre baia cea mică, Lucy dispăruse.
Și toate indiciile le spuseră că nu plecase de bunăvoie.
 Capitolul 25

În care aflăm ce se întâmplase cu doar zece

minute mai devreme.
Trecuse o oră? Cu siguranță trecuse o oră.
Lucy trase adânc în piept și căută să-și calmeze emoțiile care o
luau pur și simplu razna. De ce nu se gândise nimeni să pună un
ceas la baie? Nu ar fi trebuit oare cineva să-și dea seama că, în cele
din urmă, era posibil ca un om să fie legat de closetul de aici și își va
dori poate să știe cât era ceasul?
Serios, era doar o chestiune de timp.
Lucy bătea darabana cu degetele de la mâna dreaptă. Iute, iute,
de la arătător la degetul mic, de la arătător la degetul mic. Mâna ei
stângă era legată astfel că vârfurile degetelor erau în sus, motiv
pentru care le încordă, le îndoi, le încordă, le îndoi, le…
— Aaa!
Lucy gemu de frustrare.
Gemu? Mârâi.
Ce murai.
Ar fi trebuit să fie un cuvânt.
Cu siguranță trecuse o oră. Trebuia să fi trecut o oră.
Și apoi…
Pași.
Lucy își ascuți atenția, privind lung spre ușă. Era furioasă. Și plină
de speranță. Și îngrozită. Și agitată. Și…
Doamne sfinte, nu era făcută pentru a deține atâtea emoții care să
se dezlănțuie în același timp. Se putea descurca doar cu una câte
una. Poate cu două câte două.
Clanța se întoarse și ușa se deschise cu smucitură și…
O smucitură? Lucy avu cam o secundă la dispoziție ca să-și dea
seama că ceva nu era chiar în regulă. Gregory n-ar fi forțat niciodată
ușa. El ar fi…
— Unchiule Robert?
— Tu, spuse el, cu vocea scăzută și furioasă.
 — Eu…
— Târfulițo, spuse el parcă mușcând din cuvânt.
Lucy tresări. Știa că nu ținea foarte mult la ea, dar tot durea.
— Nu înțelegi, izbucni ea, pentru că habar nu avea ce ar fi trebuit
să spună și refuza… refuza categoric să spună „îmi pare rău”.
O terminase cu scuzele. Se săturase.
— O, chiar așa? scuipă el și se ghemui ca să ajungă la nivelul ei.
Ce nu înțeleg? Partea în care ai fugit de la nunta ta?
— Nu am fugit, îl contrazise ea. Am fost răpită! Sau n-ai observat
că sunt legată de closet?
Ochii lui se îngustară amenințător. Și Lucy începu să se sperie.
Ea se trase iute înapoi, iar ritmul respirației ei deveni tot mai
accelerat. Îi fusese mult timp frică de unchiul ei… de răceala mâniei
lui, de aerul glacial și neclintit al disprețului lui.
Dar nu se simțise niciodată speriată.
— Unde este el? întrebă unchiul ei.
Lucy nu se prefăcu a nu înțelege.
— Nu știu.
— Spune-mi!
— Nu știu! protestă ea. Crezi că mă mai lega dacă avea încredere
în mine?
Unchiul ei se ridică în picioare și înjură.
— N-are niciun sens.
— Ce vrei să spui? întrebă Lucy prudentă.
Nu era sigură ce se întâmplă și chiar nu știa sigur cui îi va fi soție,
până la finalul zilei, dar era ferm convinsă că trebuia să tragă de
timp.
Și să nu dezvăluie nimic. Nimic important.
— Toată povestea asta! Tu! se răsti unchiul ei. De ce să te
răpească și să te lase aici, la Fennsworth House?
— Ei bine, spuse Lucy încet. Nu cred că putea să mă scoată de
aici fără să ne vadă cineva.
— Dar nici nu putea să intre la petrecere fără să-l vadă cineva.
— Nu înțeleg ce vrei să spui.
— Cum, întrebă unchiul ei, aplecându-se și apropiindu-și fața mult
prea mult de a ei, să te ia fără încuviințarea ta?
Lucy scoase un pufnet scurt. Adevărul era simplu. Și inofensiv.
 — M-am dus în camera mea ca să mă întind, spuse ea. El mă
aștepta acolo.
— Știa care este camera ta?
Ea înghiți în sec.
— Aparent.
Unchiul ei o privi fix pentru un moment stânjenitor de lung.
— Oamenii au început să-ți observe absența, mormăi el.
Lucy nu spuse nimic.
— Totuși, nu se mai poate face nimic.
Lucy clipi nedumerită. Despre ce vorbea?
El scutură din cap.
— Este singura cale.
— Eu… poftim?
Și apoi își dădu seama… nu vorbea cu ea. Vorbea singur.
— Unchiule Robert? șopti ea.
Dar el îi tăia deja legăturile.
Le tăia? Le tăia? De ce avea un cuțit?
— Hai să mergem, mormăi el.
— Ne întoarcem la petrecere?
El scoase un chicotit sinistru.
— Ți-ar plăcea asta, nu-i așa?
Panica începu să i se agite în piept.
— Unde mă duci?
El o ridică în picioare, cu unul dintre brațe înfășurat ca o menghină
în jurul ei.
— La soțul tău.
Ea reuși să se răsucească atât cât să se uite la chipul lui.
— Se… la Lord Haselby?
— Mai ai alt soț?
— Dar el nu este la petrecere?
— Nu mai pune atâtea întrebări.
Ea privi înnebunită în jur.
— Dar unde mă duci?
— Nu o să-mi strici ploile, șuieră el. M-ai înțeles?
— Nu, insistă ea.
Pentru că nu înțelegea. Nu mai înțelegea nimic.
O lipi iute de el.
 — Vreau să mă asculți bine pentru că o să spun asta o singură
dată.
Ea dădu din cap. Nu stătea cu fața spre el, dar știa că simțise cum
mișcă din cap pe pieptul lui.
— Căsătoria asta o să meargă înainte, spuse el, cu o voce
periculoasă și scăzută. Și o să mă asigur personal că o să se
consume în seara asta.
— Poftim?
— Nu te certa cu mine.
— Dar…
Ea se ancoră bine în podea în timp ce el începu să o tragă spre
ușă.
— Pentru numele lui Dumnezeu, nu te mai zbate atâta, mormăi el.
Nu o să faci nimic din ce n-ar fi trebuit oricum să faci. Singura
diferență este că o să ai public.
— Public?
— Este lipsit de delicatețe, dar o să am dovada mea.
Ea începu să se zbată ca să scape, reușind să-și elibereze un braț
atât cât să-l fluture frenetic prin aer. El o imobiliză iute, dar
schimbarea bruscă de postură îi permise să-l lovească cu putere în
fluierul piciorului.
— Drăcia dracului, mormăi el și o strânse mai aproape. Încetează!
Ea lovi din nou și dădu peste o oală de noapte goală.
— Încetează! El îi înfipse ceva în coaste. Imediat!
Lucy înmărmuri.
— Ai un cuțit? șopti ea.
— Să nu uiți de asta, spuse el, vorbele lui răsunând fierbinți și
înspăimântător la urechea ei. Nu pot să te ucid, dar pot să-ți provoc
o durere cumplită.
Ea își înăbuși un suspin.
— Sunt nepoata ta.
— Nu-mi pasă.
Lucy înghiți și întrebă cu o voce șoptită:
— Ți-a păsat vreodată?
O împinse spre ușă.
— Să-mi pese?
Ea dădu din cap.
 Pentru o clipă se făcu liniște, iar Lucy nu reuși să deslușească
sensul cuvintelor lui. Nu putea să vadă fața unchiului, nu percepu
nicio schimbare în poziția lui. Nu putu decât să se uite lung la ușă și
la mâna lui, în timp ce se întinse spre clanță.
Și apoi, el spuse:
— Nu.
Iată că își primise răspunsul.
— Ați fost o obligație, o lămuri el. Pe care mi-am îndeplinit-o și de
care sunt încântat să scap. Acum hai cu mine și să nu sufli un
cuvânt.
Lucy dădu din cap. Cuțitul lui se apăsa tot mai tare în coastele ei și
Lucinda auzise deja un sunetul moale al lamei când străpunse
țesătura tare a corsetului.
Îl lăsă să o conducă de-a lungul coridorului și să coboare scările.
Gregory era aici, își tot spunea ea în gând. Era aici și o va găsi.
Fennsworth House era mare, dar nu era uriașă. Nu erau chiar atât
de multe locuri în care să o ascundă unchiul ei.
Și sute de oaspeți se aflau la parter.
Iar Lord Haselby… sigur nu va fi de acord cu un asemenea plan.
Existau cel puțin o duzină de motive pentru care unchiul ei nu va
reuși să facă ce-și dorea.
O duzină. Doisprezece. Poate mai multe. Și ea avea nevoie doar
de unul… doar de unul pentru a-i dejuca uneltirile.
Dar gândul nu fu de vreun mare ajutor când el se opri și o legă la
ochi.
Și cu atât mai puțin când o împinse într-o încăpere și o legă bine.
— Mă întorc numaidecât, se răsti el, și o așeză într-un colț, legată
de mâini și de picioare.
Ea îi auzi pașii traversând încăperea și apoi nu se mai putu
abține… două cuvinte, singurele cuvinte care contau…
— De ce?
Pașii lui se opriră.
— De ce, unchiule Robert?
Nu se putea să fie vorba doar de onoarea familiei. Oare nu îi
dovedise că era demnă în această privință? Nu ar fi trebuit să aibă
încredere în ea?
 — De ce? întrebă ea din nou, rugându-se ca el să aibă o
conștiință.
Cu siguranță nu se putea să fi avut grijă de ea și de Richard atâția
ani fără un simț al binelui și al răului.
— Știi de ce, spuse el în cele din urmă, dar ea știa că minte.
Așteptase mult prea mult timp înainte să răspundă.
— Atunci, du-te, spuse ea mâhnită.
Nu avea rost să mai tragă de timp. Va fi mult mai bine dacă
Gregory o găsea singură.
Dar el nu se mișcă. Și chiar prin legătura de la ochi, putea să-i
simtă neîncrederea.
— Ce mai aștepți? strigă ea.
— Nu sunt sigur, spuse el încet.
Și apoi, îl auzi cum se întoarce.
Pașii lui se apropiară.
Încet.
Încet…
Și apoi…
•
— Unde este? spuse Hermione cu sufletul la gură.
Gregory intră valvârtej în cămăruță, absorbind totul din priviri…
legăturile tăiate, oala răsturnată.
— Cineva a luat-o, spuse el cu o voce aspră.
— Unchiul ei?
— Sau Davenport. Sunt singurii care au motive să… El scutură din
cap. Nu, nu-i pot face niciun rău. Au nevoie ca uniunea să fie legală
și definitivă. Și îndelungată. Davenport vrea un moștenitor de la
Lucy.
Hermione dădu din cap.
Gregory se întoarse spre ea.
— Tu cunoști casa. Unde ar putea să fie?
Hermione clătină din cap.
— Nu știu. Nu știu. Dacă este unchiul ei…
— Să zicem că este unchiul ei, îi porunci Gregory.
Nu era atât de convins că Davenport era așa de sprinten încât să
o răpească pe Lucy și, pe deasupra, dacă cele spuse de Haselby
despre tatăl lui erau adevărate, atunci Robert Abernathy era omul
care avea secrete.
El era omul care avea ceva de pierdut.
— Biroul lui, șopti Hermione. Este mereu în biroul lui.
— Care se află unde?
— La parter. Are o ieșire spre spatele casei.
— N-ar risca asta, spuse Gregory. Este prea aproape de sala de
bal.
— Atunci dormitorul lui. Dacă vrea să evite camerele publice,
atunci acolo ar duce-o. Acolo sau în camera ei.
Gregory o luă de braț și ieși în urma ei pe ușă. Coborâră un șir de
trepte, oprindu-se înainte de a deschide ușa care ducea de la scara
slujitorului la etajul al doilea.
— Arată-mi care este ușa, spuse el, apoi pleacă.
— Nu sunt…
— Găsește-l pe soțul tău, îi ordonă el. Adu-l înapoi.
Hermione părea nehotărâtă, dar dădu din cap și se supuse.
— Du-te, spuse el, de îndată ce știu unde să se ducă. Repede.
Ea coborî scările în fugă, în timp ce Gregory înaintă cu prudență
pe coridor. Ajunse în dreptul ușii pe care i-o arătase Hermione și lipi
atent urechea de ea.
— Ce mai aștepți?
Era Lucy. Vocea îi răsună nedeslușit prin ușa grea de lemn, dar ea
era.
— Nu știu, spuse o voce de bărbat, și Gregory își dădu seama că
nu știa cui îi aparținea.
Purtase puține discuții cu Lord Davenport și niciuna cu unchiul ei.
Habar nu avea cine o ținea ostatică.
El își ținu respirația și apăsă încet clanța.
Cu stânga.
Cu dreapta scoase arma.
Dumnezeu să-i ajute pe toți dacă trebuia să o folosească.
Reuși să întredeschidă ușor ușa… atât cât să se privească
înăuntru fără să fie observat.
Inima i se opri în piept.
Lucy era legată de mâini și de picioare și aveau o legătură prinsă
peste ochi, stând ghemuită în colțul opus al camerei. Unchiul ei
stătea în fața ei, cu o armă îndreptată între ochii ei.
— Ce pui la cale? o întrebă el, cu o voce glacială în indiferența ei.
Lucy nu spuse nimic, dar bărbia îi tremura, de parcă încerca din
răsputeri să-și țină capul nemișcat.
— De ce vrei să plec? întrebă unchiul ei.
— Nu știu.
— Spune-mi.
Se repezi înainte, înfigându-și arma între coastele ei. Și apoi, când
ea nu răspunse îndeajuns de repede, el îi scoase legătura de la ochi
și rămaseră nas în nas.
— Spune-mi!
— Pentru că nu mai suport așteptarea, șopti ea cu o voce
tremurândă. Pentru că…
Gregory pătrunse încet în cameră și își îndreptă arma spre un
punct aflat în centrul spatelui lui Robert Abernathy.
— Dă-i drumul.
Unchiul lui Lucy încremeni.
Mâna lui Gregory se strânse pe trăgaci.
— Dă-i drumul lui Lucy și îndepărtează-te încet.
— Nu prea cred, spuse Abernathy și se întoarse suficient pentru
ca Gregory să vadă că arma lui se odihnea acum la tâmpla lui Lucy.
Cumva, Gregory nu se pierdu cu firea. Nu va ști niciodată cum, dar
brațul lui nu șovăi nici măcar o clipă. Mâna lui nu tremura.
— Aruncă arma, îi ordonă unchiul ei.
Gregory nu se mișcă. Ochii lui zburară spre Lucy, apoi revenită la
unchiul ei. O va răni? Era în stare? Gregory nu era încă sigur de ce,
mai exact, Robert Abernathy avea nevoie ca Lucy să se mărite cu
Haselby. Însă nevoia lui era evidentă.
Ceea ce însemna că nu putea să o omoare.
Gregory strânse din dinți și încordă degetul pe trăgaci.
— Dă-i drumul lui Lucy, spuse el, cu vocea scăzută, puternică și
netulburată.
— Aruncă arma! urlă Abernathy și un sunet înspăimântător și
sufocant se auzi din gura lui Lucy, în timp ce unul dintre brațele lui
încremeni undeva mai sus, chiar sub coastele ei.
Doamne, Dumnezeule, era nebun. Ochii lui erau sălbatici,
mișcându-se aiuritor prin încăpere, iar mâna… cea cu arma…
tremura.
O va împușca. Gregory își dădu seama de asta într-o clipită.
Indiferent ce făcuse Robert Abernathy… credea că nu mai are nimic
de pierdut. Și nu-i mai păsa pe cine distrugea odată cu el.
Gregory dădu să îngenuncheze, fără să-și ia ochii de la unchiul lui
Lucy.
— Nu o face, strigă Lucy. Nu o să-mi facă niciun rău. Nu poate.
— O, ba cum să nu pot, răspunse unchiul ei și zâmbi.
Lui Gregory îi îngheță sângele în vene. El va încerca… Doamne,
va încerca din răsputeri să se asigure că amândoi scăpau din
povestea asta vii și nevătămați, dar dacă avea de ales… dacă doar
unul dintre ei va ieși pe ușă…
Aceea va fi Lucy.
Asta, își dădu el seama, era dragostea. Da, sentimentul acesta de
dreptate. Și pasiunea și certitudinea minunată de a ști că se putea
trezi fericit lângă ea pentru tot restul vieții.
Dar era mai mult decât toate astea. Era sentimentul, convingerea,
certitudinea că își va da și viața pentru ea. Nu exista nicio îndoială.
Nicio șovăială. Dacă își arunca arma, Robert Abernathy îl va
împușca sigur.
Dar Lucy va trăi.
Gregory se lăsă pe vine.
— Nu-i face rău, spuse el încet.
— Nu renunța! strigă Lucy. Nu o să…
— Taci din gură! se răsti unchiul ei, iar țeava pistolului se apăsă și
mai tare în ea.
— Nu mai spune nimic, Lucy, o avertiză Gregory.
Încă nu știa sigur cum naiba va ieși din nebunia asta, dar știa că
soluția era ca Robert Abernathy să rămână cât mai calm și cât mai
lucid cu putință.
Buzele lui Lucy se întredeschiseră, dar apoi privirile lor se
întâlniră…
Și le închise.
Avea încredere în el. Doamne sfinte, avea încredere că el o va
proteja, că îi va proteja pe amândoi, iar el se simți ca un impostor,
pentru că tot ce făcea era să tragă de timp, păstrând toate gloanțele
în toate armele până mai apărea cineva.
 — Nu o să-ți fac nimic, Abernathy, spuse Gregory.
— Atunci aruncă arma.
Își păstră brațul întins, cu pistolul înclinat acum într-o parte ca să-l
poată pune jos.
Dar el nu lăsă arma din mână.
Și nu își luă ochii de pe chipul lui Robert Abernathy când întrebă:
— De ce ai nevoie de ea pentru a se căsători cu lordul Haselby?
— Nu ți-a spus? întrebă el cu un surâs disprețuitor.
— Mi-a spus ce i-ai spus tu.
Unchiul lui Lucy începu să tremure.
— Am vorbit cu Lord Fennsworth, spuse calm Gregory. A fost
oarecum surprins de cum l-ai descris pe tatăl lui.
Unchiul lui Lucy nu răspunse, dar înghiți grăbit, mărul lui Adam
mișcându-i-se în sus și în jos într-o cadență convulsivă.
— De fapt, continuă Gregory, era ferm convins că trebuie să te
înșeli.
Își păstră vocea blândă și liniștită. Fără vreo urmă de ironie. Vorbi
de parcă se afla la o cină. Nu voia să provoace; voia doar să discute.
— Richard nu știe nimic, răspunse unchiul lui Lucy.
— Am vorbit și cu Lord Haselby, spuse Gregory. Și el a fost
surprins. Nu și-a dat seama că tatăl lui te șantaja.
Unchiul lui Lucy îi aruncă o căutătură încruntată.
— Vorbește cu el chiar acum, spuse încet Gregory.
Nimeni nu spuse nimic. Nimeni nu se mișcă. Mușchii lui Gregory
zvâcneau. Stătea ghemuit de câteva minute bune, menținându-se în
echilibru pe vârfuri. Simțea că brațul lui, încă întins, ținând cu
hotărâre arma într-o parte, este cuprins de flăcări.
Se uită la pistol.
Se uită la Lucy.
Ea clătina din cap. Încet și cu mișcări aproape imperceptibile.
Buzele ei nu scoteau niciun sunet, dar îi putea distinge cu ușurință
cuvintele.
„Pleacă”.
Și „te rog”.
Incredibil, dar Gregory se simți zâmbind. El clătină din cap și șopti:
— Niciodată.
— Ce ai spus? întrebă Abernathy.
 Gregory spuse singurul lucru care îi veni în minte.
— O iubesc pe nepoata ta.
Abernathy îl privi de parcă ar fi luat-o razna.
— Nu-mi pasă.
Gregory își încercă norocul.
— O iubesc suficient ca să-ți păstrez secretele.
Robert Abernathy se făcu livid la față. Păli și rămase împietrit.
— Tu ai fost, spuse încet Gregory.
Lucy se întoarse.
— Unchiule Robert?
— Taci din gură, răbufni el.
— M-ai mințit? întrebă ea și vocea ei păru aproape rănită. M-ai
mințit?
— Lucy, nu, spuse Gregory.
Dar ea clătina deja din cap.
— Nu a fost tata, nu-i așa? Ci tu. Lord Davenport te șantaja pentru
propriile tale fărădelegi.
Unchiul ei nu spuse nimic, dar toți înțeleseră adevărul din ochii lui.
— O, unchiule Robert, șopti ea cu tristețe, cum ai putut?
— Nu aveam nimic, șuieră el printre dinți. Nimic. Doar firimiturile și
resturile tatălui tău.
Lucy se făcu palidă.
— Tu l-ai omorât?
— Nu, răspunse unchiul ei.
Nimic altceva. Doar nu.
— Te rog, spuse ea, cu vocea scăzută și îndurerată. Nu mă minți.
Nu în privința asta.
Unchiul ei scoase un geamăt grav și spuse:
— Știu doar ce mi-au spus autoritățile. A fost găsit lângă un club
de jocuri de noroc, împușcat în piept și jefuit de toate obiectele de
valoare.
Lucy îl urmări o clipă, apoi, cu ochii plini de lacrimi, dădu scurt din
cap.
Gregory se ridică încet în picioare.
— S-a terminat, Abernathy, spuse el. Haselby știe, la fel și
Fennsworth. Nu o poți obliga pe Lucy să-ți facă pe plac.
Unchiul lui Lucy o apucă mai strâns.
 — Pot să mă folosesc de ea ca să scap.
— Într-adevăr, poți. Dându-i drumul.
Abernathy râse la auzul cuvintelor lui. Era un sunet înverșunat și
sarcastic.
— Nu avem nimic de câștigat dacă te expunem, spuse Gregory
prudent. Mai bine te lăsăm să pleci în liniște din țară.
— Nu o să fie nicio liniște, îl luă peste picior unchiul lui Lucy. Dacă
nu se mărită cu filfizonul ăsta dubios, Davenport o să urle despre
asta de aici și până în Scoția. Și familia o să fie distrusă.
— Nu. Gregory clătină din cap. Nu o să fie. Tu nu ai fost niciodată
contele. Nu ai fost niciodată tatăl lor. O să se iște un scandal; asta
nu se poate evita. Însă fratele lui Lucy nu o să-și piardă titlul și totul o
să treacă atunci când oamenii o să înceapă să-și aducă aminte că
nu te-au plăcut niciodată prea mult.
Într-o clipită, unchiul lui Lucy mută arma dinspre abdomenul spre
gâtul ei.
— Ai grijă ce spui, se răsti el.
Gregory păli și făcu un pas înapoi.
Și apoi, auziră cu toții.
Un tumult de pași. Înaintând iute pe coridor.
— Lasă arma jos, spuse Gregory. Mai ai doar o clipă înainte…
Pragul ușii se umplu de oameni. Richard, Haselby, Davenport,
Hermione… intrară cu toții de-a valma, fără să știe de confruntarea
mortală care era în plină desfășurare.
Unchiul lui Lucy sări înapoi, țintindu-și înnebunit arma spre toată
lumea.
— Nu vă apropiați, urlă el. Afară! Cu toții!
Ochii îi scăpărară ca ochii unui animal încolțit, iar brațul îi flutura
înainte și înapoi, fără a mai scăpa pe cineva din bătaia pistolului.
Dar Richard făcu un pas în față.
— Ticălosule, șuieră el. O să mă asigur…
Se auzi o împușcătură.
Gregory privi îngrozit cum Lucy se prăbușește la pământ. Un
strigăt gutural izbucni din gâtul lui; propria lui armă se înălță.
Ținti.
Trase.
Și pentru prima dată în viață, își lovi ținta.
 Ei bine, aproape.
•
Unchiul lui Lucy nu era un bărbat masiv, dar totuși, când se
prăbuși peste ea, fu copleșită de durere. Rămase fără aer, cu
răsuflarea întretăiată și sufocându-se, cu ochii strânși de durere.
— Lucy!
Era Gregory, care îl trăgea de pe ea pe unchiul ei.
— Unde ești rănită? întrebă el, iar mâinile lui erau peste tot,
frenetice în mișcările lor în timp ce căută o rană.
— Nu… Ea se chinui să tragă aer în piept. El nu… Reuși să
arunce o privire spre pieptul ei. Era acoperit de sânge. O, Doamne,
Dumnezeule!
— Nu o găsesc, spuse Gregory.
O apucă de bărbie și îi întoarse chipul, astfel încât ea să se uite
direct în ochii lui.
Și aproape că nu îl recunoscu.
Ochii lui – ochii lui frumoși de culoarea alunei – păreau pierduți,
aproape pustii. Și parcă aproape i se luase tot ceea ce îl făcea pe el
să fie… el.
— Lucy, spuse el, cu vocea încărcată de emoție, te rog. Vorbește
cu mine.
— Nu sunt rănită, reuși ea să spună în cele din urmă.
Mâinile lui încremeniră.
— Sângele.
— Nu este al meu.
Ea ridică privirea spre el și își duse mâna la obrazul lui. Tremura.
O, Doamne, tremura. Nu-l mai văzuse niciodată așa, nu-și închipuise
niciodată că va ajunge într-o asemenea stare.
Privirea din ochii lui… Ea își dădu seama acum. Era groază.
— Nu sunt rănită, șopti ea. Te rog… nu… sunt bine, dragul meu.
Nu știa ce spune; nu voia decât să-i ofere alinare.
Răsufla greoi și, când vorbi, cuvintele răsunară spart, fragmentat.
— Am crezut că… Nu știu ce am crezut.
Ceva umed îi atinse degetul, iar ea îl șterse cu blândețe.
— S-a terminat acum, spuse ea. S-a terminat acum și…
Și dintr-odată, deveni conștientă de restul oamenilor din cameră.
— Ei bine, cred că s-a terminat, spuse ea șovăitoare și se ridică.
 Unchiul ei murise? Știa că fusese împușcat. De Gregory sau de
Richard, nu știa exact. Amândoi traseră cu armele lor.
Dar unchiul Robert nu fusese rănit de moarte. Se trăsese spre
marginea încăperii și se sprijinea de perete, strângându-și umărul și
privind lung în față cu o expresie înfrântă pe chip.
Lucy se încruntă la el.
— Ai noroc că nu trage bine.
Gregory scoase un sunet foarte ciudat, un fel de pufnet.
În colț, Richard și Hermione se strângeau în brațe, dar păreau să
fie teferi amândoi. Lordul Davenport urla ceva, nu se știa sigur ce, și
lordul Haselby – Doamne, soțul ei – se sprijinea absent de cadrul
ușii, urmărind întreaga scenă.
El îi surprinse privirea și zâmbi. În colțul gurii. Desigur, discret; nu
zâmbea niciodată larg.
— Îmi pare rău, spuse ea.
— Să nu-ți pară.
Gregory se ridică în genunchi lângă ea, cu un braț înfășurat
protector peste umărul ei. Haselby privea scena cu vădit amuzament
și poate chiar cu o notă de plăcere.
— Mai vrei anularea? întrebă el.
Lucy încuviință din cap.
— O să am documentele gata mâine.
— Ești sigur? întrebă Lucy îngrijorată.
Chiar era un om minunat. Nu voia ca reputația lui să sufere.
— Lucy!
Ea se întoarse repede spre Gregory.
— Îmi pare rău. Nu am vrut să spun… doar…
Haselby flutură o mână spre ea.
— Te rog, nu-ți face probleme. A fost cel mai bun lucru care se
putea întâmpla. Împușcături, șantaj, trădare… Nimeni nu o să mă
considere pe mine cauza anulării.
— O. Este de bine, spuse Lucy voioasă.
Ea se ridică în picioare pentru că, ei bine, părea politicos așa,
având în vedere cât de generos era el.
— Dar mai vrei o soție? Pentru că aș putea să te ajut să găsești
una, de îndată ce-mi mai revin, bineînțeles.
Gregory își dădu ochii peste cap.
 — Doamne, Lucy.
Ea îl privi cum se ridică în picioare.
— Simt că trebuie să îndrept lucrurile. Credea că o să aibă o soție,
într-un fel, nu este chiar corect.
Gregory închise ochii pentru un moment.
— Ce bine că te iubesc atât de mult, spuse el istovit, pentru că
altfel, ar fi trebuit să-ți pun o botniță.
Lucy fu luată prin surprindere.
— Gregory! Și apoi: Hermione!
— Îmi pare rău! spuse Hermione, cu o mână peste gură ca să-și
înăbușe râsul. Dar chiar ți-ai găsit perechea.
Haselby intră agale în cameră și îi întinse unchiului ei o batistă.
— O să vrei să oprești sângerarea, murmură el. Se întoarse apoi
spre Lucy. Nu prea îmi doresc o soție, după cum sunt convins că știi,
dar îmi închipui că trebuie să găsesc o cale de a produce un
moștenitor sau titlul va ajunge la odiosul meu văr. Ceea ce ar fi
păcat, într-adevăr. Camera Lorzilor ar alege cu siguranță să se
desființeze dacă el ar decide vreodată să-și ocupe locul.
Lucy doar se uită la el și clipi confuză.
Haselby zâmbi.
— Deci, da, aș fi recunoscător dacă mi-ai găsi pe cineva potrivit.
— Desigur, murmură ea.
— Și o să ai nevoie și de încuviințarea mea, spuse tunător Lord
Davenport și făcu câțiva pași în față.
Gregory se întoarse spre el cu un dezgust evident.
— Tu, spuse el parcă mușcând din cuvinte, ai face bine să taci. În
clipa asta.
Davenport se trase înapoi cu un pufnet furios.
— Ai idee cu cine vorbești, mucosule?
Ochii lui Gregory se îngustară și el se ridică în picioare.
— Cu un bărbat aflat într-o situație foarte precară.
— Poftim?!
— Și o să pui numaidecât capăt șantajului, spuse Gregory tăios.
Lord Davenport schiță un gest smucit spre unchiul lui Lucy.
— A fost un trădător!
— Iar tu ai ales să nu-l dai de gol, se răsti Gregory, ceea ce îmi
închipui că o să i se pară regelui la fel de condamnabil.
 Lord Davenport se clătină înapoi de parcă ar fi fost lovit.
— Tu, îi spuse unchiului lui Lucy, o să pleci din țară. Mâine. Să nu
te mai întorci.
— O să-i plătesc biletul de dus, spuse apăsat Richard. Gata.
— Ești mai generos decât aș fi fost eu, mormăi Gregory.
— Vreau să-l văd plecat, spuse Richard cu o voce încordată. Dacă
pot să-i grăbesc plecarea, o să suport cu bucurie cheltuiala.
Gregory se întoarse spre Lord Davenport.
— Nu o să sufli în veci un cuvânt despre toate astea. Ne-am
înțeles? Iar ție, spuse Gregory, întorcându-se spre Haselby. Îți
mulțumesc.
Haselby îi răspunse cu o încuviințare grațioasă din cap.
— Nu mă pot abține. Sunt un romantic. El ridică din umeri. Te
bagă din când în când în belele, dar n-ai cum să îți schimbi firea, nu-i
așa?
Gregory își lăsă capul să se legene încet dintr-o parte în alta, în
timp ce un zâmbet larg îi înflori pe chip.
— Habar n-ai, murmură el și o luă de mână pe Lucy.
Nu suporta să fie despărțit de ea acum, nici măcar de câțiva
centimetri.
Degetele li se împletiră, și el coborî privirea spre ea. Ochii ei
străluceau de dragoste, iar Gregory se simți traversat de cea mai
copleșitoare și absurdă dorință de a râde. Doar pentru că putea.
Doar pentru că o iubea.
Dar apoi observă că buzele ei se curbară. La colțuri, dorind să
înăbușe propriul râs.
Și chiar acolo, în fața celei mai dubioase cete de martori, o ridică
în brațe și o sărută cu fiecare colțișor din inima lui de romantic
incurabil.
În cele din urmă – foarte la urmă – Lord Haselby își drese glasul.
Hermione se prefăcu a întoarce privirea și Richard spuse:
— Cât despre nuntă…
Cu mare reticență, Gregory se trase înapoi. Se uită în stânga. Se
uită în dreapta. Se uită din nou la Lucy.
Și o sărută iar.
Pentru că, serios, fusese o zi lungă.
Și merita puțină îngăduință.
 Și doar Dumnezeu știa cât timp va trece până să se poată însura
cu ea.
Dar, mai ales, o sărută pentru că…
Pentru că…
El zâmbi, cuprinzându-i capul în mâini și lăsându-și nasul să se
lipească de al ei.
— Te iubesc, să știi.
Ea îi zâmbi.
— Știu.
Și, în cele din urmă, își dădu seama de ce o va săruta din nou.
Doar pentru că putea.
 Epilog

În care eroul și eroina dau dovadă de vrednicia

de care îi știam în stare.
Prima dată, Gregory fusese distrus.
A doua oară, fu chiar mai crunt. Amintirea primei dăți nu îl ajutase
prea mult în a-și potoli emoțiile. Ba dimpotrivă. Acum, când înțelegea
mai bine ce se întâmpla (Lucy nu-l scutise de niciun detaliu, la naiba
cu firea ei minuțioasă până la exasperare), fiecare frântură de
zgomot era supusă unei examinări și unor speculații înnebunitoare.
Ce bine că bărbații nu puteau să facă copii. Gregory nu avea nicio
problemă în a recunoaște că specia umană ar fi fost deja istorie de
generații bune.
Sau el cu siguranță nu ar fi contribuit la noua serie de poznași
Bridgerton.
Dar pe Lucy nu părea să o deranjeze nașterea unui copil, atâta
vreme cât îi putea descrie ulterior experiența cu un lux de detalii
neîndurător.
De fiecare dată când avea chef.
Astfel că, a treia oară, Gregory se simțea mai în firea lui. Desigur,
rămase în fața ușii și își ținea răsuflarea de fiecare dată când auzea
vreun geamăt deosebit de neplăcut, dar, una peste alta, nu era
zguduit de neliniște.
A patra oară își aduse o carte.
La al cincilea, doar un ziar. (Tot procesul părea să devină mai
rapid cu fiecare copil care se alătura familiei. Un lucru bine-venit, de
altfel.)
Al șaselea copil îl luase complet prin surprindere. El plecase într-o
vizită scurtă la un prieten și, la întoarcere, o găsise pe Lucy cu
bebelușul în brațe și cu un zâmbet voios și deloc istovit pe buze.
Totuși, Lucy îi amintea adesea de această absență a lui, astfel că
avu mare grijă să fie prezent la venirea pe lume a celui de-al
șaptelea prunc. Ceea ce și făcuse, fără să fi fost taxat că își părăsise
postul din fața ușii ca să se ducă în căutarea unei gustărici nocturne.
 A șaptea oară, Gregory se gândi că era ultima. Șapte copii erau
un număr perfect și, după cum îi spusese lui Lucy, abia își mai
amintea cum arăta când nu așteptau un copil.
— Numai bine ca să te asiguri că rămân din nou grea, îi răspunse
Lucy cu multă pertinență.
El nu avea cum să se împotrivească, așa că o sărutase pe frunte
și se dusese în vizită la Hyacinth, ca să-i expună nenumăratele
motive pentru care șapte era numărul ideal de copii. (Lui Hyacinth
nu-i plăcuse foarte mult.)
Dar apoi, bineînțeles, la șase luni după nașterea celui de-al
șaptelea, Lucy îi spuse sfioasă că era din nou însărcinată.
— Gata, anunță Gregory. Abia ni-i putem permite pe cei pe care îi
avem deja.
(Ceea ce nu era deloc adevărat; zestrea lui Lucy fusese deosebit
de generoasă, iar Gregory descoperise că avea un fler pentru
domeniul investițiilor.)
Dar serios, opt copii trebuiau să fie de ajuns.
Nu că ar fi fost dispus să pună punct aventurilor lui nocturne cu
Lucy, dar existau lucruri pe care le putea face… lucruri pe care
probabil trebuia să le facă, la drept vorbind.
Și astfel, cum era convins că va fi ultimul lui copil, hotărî că putea
la fel de bine să rămână și să vadă despre ce era vorba.
Și, în ciuda reacției îngrozite a moașei, rămase alături de Lucy pe
toată durata nașterii (desigur, la căpătâiul ei).
— Este deja expertă, spuse doctorul și ridică cearșaful ca să
arunce o privire. Serios, în clipa asta, eu sunt cam în plus.
Gregory se uită la Lucy. Își adusese broderia. Ea ridică din umeri.
— Devine tot mai ușor de fiecare dată.
Și bineînțeles, când îi veni sorocul, Lucy își lăsă lucrul deoparte,
scoase un mormăit ușor și…
Gata!
Gregory clipi nedumerit când se uită la pruncul care scâncea,
numai riduri și linioare roșii.
— Ei bine, a fost mult mai puțin complicat decât mă așteptam,
spuse el.
Lucy îi aruncă o căutătură arțăgoasă.
— Dacă erai prezent și prima dată, vedeai… ohhhhh!
 Gregory se întoarse iute cu fața spre ea.
— Ce este?
— Nu știu, răspunse Lucy, cu ochi plini de panică. Dar nu este
bine.
— Hai, hai, spuse moașa, ești doar…
— Știu ce ar trebui să simt, se răsti Lucy. Și nu este ce simt acum.
Doctorul îi întinse moașei nou-născutul – o fetiță, află Gregory
încântat – și se întoarse lângă Lucy. Își puse mâinile pe pântecul ei.
— Hmmmm.
— Hmmmm? răspunse Lucy.
Fără prea multă răbdare.
Doctorul ridică cearșaful și privi pe dedesubt.
— Doamne! spuse îngrozit Gregory și se întoarse la căpătâiul lui
Lucy. Asta n-am vrut să văd.
— Ce se întâmplă? întrebă Lucy. Ce faci… oooooo!
Și gata!
— Doamne sfinte, exclamă moașa. Sunt doi.
Nu, se gândi Gregory, simțind cum amețește, erau nouă în total.
Nouă copii.
Nouă.
Încă unul… și ajungeau la zece.
Un număr compus din două cifre. Dacă li se mai întâmpla din nou,
trecea la un alt nivel al paternității.
— O, Doamne, Dumnezeule, șopti el.
— Gregory? spuse Lucy.
— Trebuie să mă așez.
Un zâmbet înflori pe buzele lui Lucy.
— Ei bine, măcar mama ta o să se bucure.
El dădu din cap, abia mai putând să gândească. Nouă copii. Ce
făcea un om care avea nouă copii?
Îi iubea, își închipuia el.
Se uită la soția lui. Părul îi era ciufulit, fața îi era umflată, iar
cearcănele de sub ochi trecuseră deja de la o nuanță de lavandă la
una de un cenușiu violaceu.
I se păru frumoasă.
Iubirea exista, își spuse el în sinea lui.
Și era măreață.
El zâmbi.
De nouă ori măreață.
Ceea era un lucru chiar foarte măreț.
 Dragă cititorule,
Te-ai întrebat vreodată ce s-a întâmplat cu personajele tale
preferate după ce ai citit ultimele pagini ale poveștii? Ți-ai dorit doar
câteva detalii în plus dintr-un roman preferat? Eu mi-am dorit, iar
dacă întrebările primite de la cititorii mei sunt un indiciu, nu sunt
singura. Astfel că, după nenumărate cereri primite de la fanii familiei
Bridgerton, am decis să încerc ceva ușor diferit și am scris un „al
doilea epilog” pentru fiecare roman. Acestea sunt poveștile care
urmează după povești.
La început, al doilea epilog al fiecărei povești Bridgerton era
disponibil doar on-line; mai târziu, au fost publicate (în paralel cu o
povestire dedicată lui Violet Bridgerton) într-o colecție numită Familia
Bridgerton: Fericiți până la adânci bătrâneți. Acum, pentru prima
dată, fiecare al doilea epilog este inclus în romanul pe care îl
completează. Sper că vă veți bucura de continuarea călătoriei lui
Gregory și a lui Lucy.
Cu drag,
Julia Quinn
 Epilogul 2

21 iunie 1840
Conacul Cutbank
Nr Winkfield, Berks
Dragul meu Gareth…
Sper că scrisoarea mea te găsește sănătos. Nu-mi vine să cred că
au trecut aproape două săptămâni de când am plecat de la Clair
House spre Berkshire. Lucy este absolut uriașă; pare imposibil că nu
a născut încă. Dacă m-aș fi făcut și eu la fel de mare când eram
însărcinată cu George sau Isabella, sigur m-aș fi lamentat fără
încetare.
(De asemenea, sunt convinsă că nu mi-ai reaminti niciodată de
vreun dintre lamentările rostite într-o asemenea stare.)
Lucy susține că se simte foarte diferit față de ce a mai
experimentat până acum. Am impresia că ar trebui să o cred. Am
văzut-o chiar înainte de nașterea lui Ben și îți jur era o explozie de
energie. Mi-aș recunoaște gelozia cumplită, dar ar fi un lucru
needucat și deloc matern din partea mea să confirm o asemenea
emoție… Ori, după cum știm prea bine, eu sunt mereu educată. Și,
din când în când, maternă.
Că tot vorbim despre copilașii noștri, Isabella se simte minunat.
Chiar cred că ar fi bucuroasă să rămână cu verii ei peste vară. I-a
învățat să înjure în italiană. M-am străduit să o cert cumva, dar sunt
convinsă că și-a dat seama că eram încântată, în secret. Fiecare
femeie ar trebui să știe să înjure într-o limbă străină, din moment ce
înalta societate a considerat de cuviință ca engleza să nu ne fie la
îndemână în acest sens.
Nu sunt sigură când mă voi întoarce acasă. În ritmul ăsta, nu m-ar
mira câtuși de puțin ca Lucy să nu nască înainte de iulie. Și apoi,
firește, am promis să mai rămân o vreme și după nașterea
bebelușului. Poate ar trebui să-l trimiți pe George într-o vizită? Nu
cred să observe cineva că s-a mai alăturat un copil armatei de
soldăței de aici.
 Devotata ta soție,
Hyacinth
P.S.: Bine că nu am sigilat încă scrisoarea. Lucy tocmai a născut
două fetițe gemene. Gemene! Doamne Sfinte, ce se vor face cu încă
doi copii? Îți stă mintea în loc.
— Nu mai pot să fac asta.
Lucy Bridgerton o mai spusese înainte, de șapte ori mai exact, dar
de astă dată chiar vorbea serios. Nu pentru că născuse cel de-al
nouălea copil cu doar treizeci de minute mai devreme; începea să se
priceapă de minune la nașteri și ajunsese să nască cu un minimum
de efort. Doar că… Gemene! De ce nu îi spusese nimeni că era
posibil să aștepte gemeni? Nu era de mirare că se simțise atât de al
naibii de incomod în ultimele luni. Purtase doi bebeluși în pântec,
fără îndoială antrenați într-un meci de box în tot acel timp…
— Două fetițe, îi spunea soțul ei. Gregory o privi cu un zâmbet larg
pe buze. Ei bine, asta înclină balanța. Băieții o să fie dezamăgiți.
— Băieții o să ajungă să dețină proprietăți, să voteze și să poarte
pantaloni, spuse sora lui Gregory, Hyacinth, care venise să o ajute
pe Lucy spre finalul sarcinii. O să se descurce.
Lucy reuși să chicotească. Puteai oricând să ai încredere că
Hyacinth va pune punctul pe i.
— Soțul tău știe că te-ai transformat într-o cruciată? întrebă
Gregory.
— Soțul meu mă sprijină în toate, spuse cu încântare Hyacinth,
fără să-și ia ochii de la micuța înfășată pe care o ținea în brațe.
Mereu.
— Soțul tău este un sfânt, remarcă Gregory, gângurind spre copila
din brațele lui. Sau doar pur și simplu nebun. Oricum ar fi, îi suntem
etern recunoscători că s-a însurat cu tine.
— Cum reușești să-l suporți? întrebă Hyacinth, aplecându-se spre
Lucy, care chiar începea să se simtă foarte ciudat.
Lucy dădu să deschidă gura ca să răspundă, dar Gregory i-o luă
înainte.
— Îi fac viața o nesfârșită încântare, spuse el. Plină de dulceață și
de lumină, și de tot ce este perfect și mai bun pe lumea asta.
Hyacinth arăta de parcă ar fi vrut să verse.
 — Ești pur și simplu geloasă, îi spuse Gregory.
— Pentru ce? întrebă Hyacinth.
Cu o fluturare a mâinii, el îi lăsă de înțeles că întrebarea nu avea
nicio importanță. Lucy închise ochii și zâmbi, bucurându-se de
schimbul de replici. Gregory și Hyacinth se luau mereu peste
picior… chiar și acum, când se apropiau amândoi de 40 de ani.
Totuși, în ciuda săgeților pe care și le trimiteau neîncetat – sau poate
grație lor – între ei exista o legătură de nestrămutat. Hyacinth, în
special, era de o loialitate feroce; avusese nevoie de doi ani ca să
ajungă să o placă pe Lucy după căsătoria ei cu Gregory.
Lucy bănuia că Hyacinth avusese un motiv bine întemeiat. Lucy
fusese atât de aproape să se mărite cu bărbatul nepotrivit. Ei bine,
nu, chiar se măritase cu bărbatul greșit, dar din fericire pentru ea, cu
ajutorul intervențiilor unui viconte și ale unui conte (sprijinite cu o
donație substanțială făcută către Biserica Anglicană) anularea
fusese posibilă când, tehnic vorbind, nu ar fi trebuit să fie cazul.
Dar toate acestea rămăseseră în trecut. Hyacinth era acum ca o
soră pentru ea, la fel cum erau toate surorile lui Gregory. Fusese
extraordinar să intre într-o familie numeroasă. Era probabil motivul
pentru care Lucy era atât de încântată că împreună cu Gregory
aveau propria familie numeroasă.
— Nouă, spuse ea încet, deschizând ochii ca să se uite la cei doi
bebeluși înfășați care așteptau încă să-și afle numele. Și să le
crească părul. Cine ar fi crezut că o să avem nouă copii?
— Mama o să spună sigur că orice om cu capul pe umeri s-ar fi
oprit la opt, spuse Gregory. Îi trimise lui Lucy un zâmbet. Vrei să o ții
în brațe pe una dintre ele?
Se simți cutremurată de iureșul cunoscut al fericirii materne.
— O, da.
Moașa o ajută să se ridice mai sus, iar Lucy întinse brațele ca să o
țină pe una dintre fiicele ei nou-născute.
— Este foarte rozalie, murmură ea, cuibărind ghemotocul mai
aproape de piept.
Micuța urla ca din gură de șarpe. Era, decise Lucy, un sunet
încântător.
— Rozaliul este o culoare extraordinară, declară Gregory. Nuanța
mea norocoasă.
 — Cea de aici apucă tare bine, observă Hyacinth, întorcându-se
într-o parte pentru ca toată lumea să vadă cum pumnul micuț al
copilei îi ținea strâns degetul mic.
— Amândouă sunt foarte sănătoase, spuse moașa. Gemenii nu
sunt mereu așa, să știți.
Gregory se aplecă să o sărute pe Lucy pe frunte.
— Sunt un bărbat foarte norocos, murmură el.
Lucy schiță un surâs. Și ea se simțea norocoasă, aproape
incredibil de norocoasă, dar era pur și simplu prea obosită ca să mai
spună altceva decât:
— Cred că trebuie să încheiem odată cu povestea asta. Te rog
spune-mi că am terminat.
Gregory zâmbi cu dragoste.
— Am terminat, declară el. Sau măcar atât cât ține de mine.
Lucy dădu recunoscătoare din cap. Nici ea nu era dispusă să
renunțe la plăcerile patului conjugal, dar serios, trebuia să facă ceva
ca să oprească valul de bebeluși.
— Ce nume le dăm? întrebă Gregory, făcând ochi dulci
bebelușului din brațele lui Hyacinth.
Lucy dădu din cap spre moașă și îi întinse copilul ca să se întindă
pe spate. Brațele îi tremurau, și nu avea încredere că putea să țină
copilul în siguranță, nici măcar aici, în patul ei.
— Nu-ți doreai Eloise? murmură ea și închise ochii.
Își numiseră toți copiii după frații lor: Katharine, Richard,
Hermione, Daphne, Anthony, Benedict și Colin. Eloise era
următoarea alegere evidentă pentru o fetiță.
— Știu, spuse Gregory și ea îi putu ghici zâmbetul din voce. Dar
nu mă pregătisem pentru două.
La auzul cuvintelor lui, Hyacinth se întoarse cu un suspin.
— Celeilalte trebuie să-i pui numele Francesca, îl acuză ea.
— Ei bine, spuse Gregory, vorbind poate puțin cam prea
înfumurat, ea urmează la rând.
Hyacinth se ridică brusc cu gura căscată, iar Lucy nu ar fi fost
deloc surprinsă dacă începea să scoată foc pe urechi.
— Nu-mi vine să cred, spuse ea, și chiar îi aruncă lui Gregory o
privire încruntată. Ți-ai numit copiii după absolut toți frații și toate
surorile, mai puțin după mine.
 — Te asigur că este doar o coincidență fericită, spuse Gregory. Și
eu am fost convins că Francesca o să rămână pe margine.
— Până și Kate a primit o tiză!
— Kate a jucat un rol foarte important în povestea noastră de
dragoste, îi reaminti Gregory. În timp ce tu ai tăbărât pe Lucy la
biserică.
Dacă ar fi avut energie, Lucy ar fi pufnit cu un râset.
Totuși, Hyacinth nu era deloc amuzată.
— Se mărita cu altcineva.
— Ești pricinoasă, scumpa mea soră. Gregory se întoarse spre
Lucy. Chiar nu vrea să dea drumul, nu-i așa? Ținea din nou în brațe
una dintre copile, deși pe care dintre ele, Lucy habar n-avea.
Probabil că nici el nu știa. Este frumoasă, spuse el, ridicând privirea
și zâmbindu-i lui Lucy. Deși cam micuță. Cred că sunt mai mici decât
ceilalți.
— Gemenii sunt întotdeauna mici, spuse moașa.
— O, desigur, murmură el.
— Mie nu mi s-au părut chiar așa de mici, spuse Lucy. Încercă să
se ridice din nou ca să țină în brațe cealaltă copilă, dar brațele îi
cedară. Sunt atât de obosită, spuse ea.
Moașa se încruntă.
— N-a fost o naștere așa de grea.
— A născut doi copii, îi aminti Gregory.
— Da, dar a născut atâția înainte, îi răspunse moașa cu o voce
vioaie. Nașterea chiar devine mai ușoară pe măsură ce faci mai
mulți copii.
— Nu mă simt bine, spuse Lucy.
Gregory îi dădu copilul unei slujnice și întoarse privirea spre ea. –
Ce este?
— Pare palidă, auzi Lucy că spune Hyacinth.
Dar nu vorbea ca de obicei. Vocea ei era subțire și ai fi zis că
vorbește printr-un tub lung și foarte îngust.
— Lucy? Lucy?
Încercă să răspundă. Credea că răspundea. Dar nu-și dădea
seama dacă buzele i se mișcau și cu siguranță nu putea să-și audă
propria voce.
 — Se întâmplă ceva, spuse Gregory. Vorbi pe un ton ascuțit.
Părea speriat. Unde este doctorul Jarvis?
— Plecă, îi răspunse moașa. Mai avea un copil… soția avocatului.
Lucy încercă să deschidă ochii. Voia să-i vadă chipul, să-i spună
că se simte bine. Doar că nu se simțea bine. Nu o durea nimic; ei
bine, nu mai mult decât putea să doară un corp atunci când dădeai
naștere unui copil. Nu putea să descrie cu adevărat. Pur și simplu,
nu se simțea bine.
— Lucy? Vocea lui Gregory se chinui parcă să străpungă ceața
care o învăluia. Lucy!
El o luă de mână, o strânse, apoi o scutură.
Voia să-l liniștească, dar se simțea parcă atât de departe. Și
sentimentul acela că ceva nu era în regulă se răspândea
pretutindeni înăuntrul ei, alunecând dinspre pântec spre membre și
direct în degetele de la picioare.
Nu era atât de rău dacă rămânea perfect nemișcată. Poate dacă
adormea…
•
— Ce se întâmplă cu ea? întrebă Gregory.
În spatele lui, fetițele scânceau, dar măcar dădeau din mâini și din
picioare și erau rozalii, în timp ce Lucy…
— Lucy? Încercă să vorbească pe un ton insistent, dar care
răsuna doar îngrozit în propriile urechi. Lucy?
Chipul ei era palid; din buze se dusese tot sângele. Nu era chiar
inconștientă, dar nici nu mai răspundea.
— Ce se întâmplă cu ea?
Moașa veni valvârtej la piciorul patului și se uită sub așternuturi. I
se tăie răsuflarea și, când ridică privirea, fața îi era aproape la fel de
lividă ca a lui Lucy.
Gregory se uită în jos chiar la timp pentru a zări o pată de un roșu
aprins care se desena pe cearșaf.
— Adu-mi mai multe prosoape, spuse moașa cu un glas răstit, iar
Gregory nu se mai gândi de două ori înainte să-i execute ordinele. O
să am nevoie de mai multe, spuse ea cu un aer sumbru. Împinse
mai multe cearșafuri sub șoldurile lui Lucy. Repede, repede!
— Mă duc eu, spuse Hyacinth. Tu rămâi aici.
 Se repezi pe coridor, lăsându-l pe Gregory în picioare lângă
moașă, simțindu-se neajutorat și neputincios. Ce fel de bărbat
rămânea ca o stană de piatră în timp ce soția lui pierdea sânge?
Dar nu știa ce să facă. Nu știa ce altceva să facă decât să-i întindă
moașei prosoapele, pe care aceasta le apăsa peste corpul lui Lucy
cu o forță brutală.
Întredeschise gura ca să spună… ceva. Era posibil să fi scos un
cuvânt. Nu era sigur. Putea să fi fost doar un sunet, un sunet cumplit
și înspăimântător care izbucni din străfundurile lui.
— Unde sunt prosoapele? întrebă moașa.
Gregory încuviință din cap și fugi pe coridor, ușurat că i se dăduse
ceva de făcut.
— Hyacinth! Hya…
Lucy țipă.
— O, Dumnezeule!
Gregory se clătină pe picioare, apucându-se de cadrul ușii ca să
se sprijine. Nu din cauza sângelui; nu avea probleme cu sângele.
Era din cauza țipătului. Nu auzise niciodată o ființă umană scoțând
un asemenea sunet.
— Ce-i faci? întrebă el.
Vocea îi tremura în timp ce el se îndepărtă de perete. Era greu de
privit și chiar mai greu de auzit, dar poate că poate reușea să o țină
de mână pe Lucy.
— Îi masez burtica, mormăi moașa.
Ea apăsă puternic, apoi strânse. Lucy scoase un alt țipăt și
aproape că îi smulse degetele lui Gregory.
— Nu cred că este o idee prea bună, spuse el. Îi scoți tot sângele.
Nu poate să piardă…
— Trebuie să ai încredere în mine, spuse moașa din scurt. Am mai
văzut asta. De atâtea ori că am pierdut șirul.
Gregory simți cum buzele formulează întrebarea… Au trăit? Dar
nu întrebă. Expresia de pe chipul moașei era mult prea groaznică. El
nu voia să știe răspunsul.
Țipetele lui Lucy deveniseră de acum gemete, dar cumva răsunau
cu atât mai cumplit. Respirația i se dezlănțuia în rafale rapide și
aspre, ținea ochii strâns închiși din cauza durerii pe care i-o
provocau mișcările bruște ale moașei.
 — Te rog, oprește-o, se tângui ea.
Gregory se uită înnebunit la moașă. Acum își folosea ambele
mâini, una ridicându-se…
— O, Doamne! El se întoarse cu spatele. Nu putea să se uite.
Trebuie să o lași să te ajute, îi spuse el lui Lucy.
— Am adus prosoapele! spuse Hyacinth și dădu buzna în
încăpere. Se opri brusc și se uită lung spre Lucy. O, Dumnezeule!
Vocea îi tremură. Gregory?
— Taci din gură.
Nu voia să-și audă sora. Nu voia să vorbească cu ea, nu voia să-i
răspundă la întrebări. El nu știa. Pentru numele lui Dumnezeu, nu-și
dădea seama că el nu știa ce se întâmplă?
Și a recunoaște acest lucru cu voce tare ar fi fost cel mai cumplit
dintre chinuri.
— Mă doare, scânci Lucy. Doare.
— Știu. Știu. Dacă aș putea să fac eu asta în locul tău, aș face-o.
Îți jur!
Îi strânse mâna în mâinile lui, dorindu-și să-i transmită o parte din
puterea lui. Strânsoarea ei slăbea și se încordă numai atunci când
moașa făcea o mișcare zdravănă.
Și apoi mâna lui Lucy coborî moleșită.
Gregory încetă să mai respire. Se uită îngrozit la moașă. Femeia
stătea încă la baza patului, iar expresia de pe chip i se păstră ca o
mască de hotărâre sumbră cât își continuă mișcările agitate. Apoi se
opri și făcu ochii mici când se trase cu un pas în spate. Nu spuse
nimic.
Hyacinth încremeni, cu stivele de prosoape încă în brațe.
— Ce… ce…
Dar vocea ei nu era nici măcar o șoaptă, fiind lipsită de puterea de
a-și duce gândul până la capăt.
Moașa întinse o mână, atingând undeva în apropierea lui Lucy
patul pătat de sânge.
— Cred că… gata, spuse ea.
Gregory se uită spre soția lui, care rămase cumplit de nemișcată.
Apoi se întoarse spre moașă. Îi vedea pieptul ridicându-se și
coborând, la rândul lui inspirând adânc aerul pe care nu și-l
îngăduise cât se ocupase de Lucy.
 — Cum adică, întrebă el, abia în stare să mai spună ceva, „gata”?
— Sângerarea s-a oprit.
Gregory se întoarse încet spre Lucy. Sângerarea se oprise. Ce
însemna asta? Până la urmă… nu se opreau toate sângerările?
De ce moașa mai stătea acolo? Nu ar fi trebuit să facă ceva? Nu
ar fi trebuit el să facă ceva? Sau oare Lucy era…
Se întoarse spre moașă, cu o neliniște copleșitoare.
— Nu este moartă, spuse moașa repede. Cel puțin, nu cred.
— Nu crezi? repetă el și începu să ridice vocea.
Moașa se apropie cu pași împleticiți. Era plină de sânge și părea
epuizată, dar lui Gregory nu-i păsa nici cât negru sub unghie dacă
era pe cale să-și dea duhul.
— Ajut-o, îi porunci el.
Moașa o apucă de încheietură pe Lucy și îi căută pulsul. Ea
încuviință iute din cap de îndată ce-l descoperi, dar apoi spuse:
— Am făcut tot ce am putut.
— Nu, spuse Gregory, pentru că refuza să creadă că totul se
terminase. Întotdeauna se mai putea face ceva. Nu, spuse el din
nou. Nu!
— Gregory, spuse Hyacinth și îl atinse pe braț.
El se îndepărtă cu o mișcare smucită.
— Fă ceva, zise el, făcând un pas amenințător spre moașă.
Trebuie să faci ceva.
— A pierdut foarte mult sânge, spuse moașa, lipindu-se pe perete.
Nu putem decât să așteptăm. N-am de unde să știu încotro o s-o ia.
Unele femei își revin. Altele…
Vocea ei rămase suspendată în aer. Poate pentru că nu voia să o
spună. Sau poate din cauza expresiei de pe chipul lui Gregory.
Gregory își înghiți nodul din gât. Nu-și ieșise niciodată prea repede
din sărite; fusese întotdeauna un om rezonabil. Dar dorința de a se
descărca, de a urla sau de a da cu pumnii în stânga și-n dreapta, de
a găsi o cale prin care să adune tot sângele și să-l facă să curgă din
nou prin venele ei…
Abia dacă mai putea să respire sub apăsarea senzației de care
era traversat.
Hyacinth veni încet lângă el. Mâna ei o găsi pe a lui și, fără ca el
să mai stea pe gânduri, își împleti degetele cu ale ei. Așteptă ca ea
să spună ceva de genul: „O să fie bine”. Sau: „Totul o să fie bine, ai
încredere”.
Dar nu spuse nimic. Era Hyacinth și ea nu mințea niciodată. Dar
era aici. Slavă Domnului că era aici.
Ea îi strânse mâna, și el știu că va rămâne oricât va avea nevoie
de ea.
Clipi confuz spre moașă, încercând să-și găsească vocea.
— Dacă… „Nu”. Ci când, spuse el, și se opri. Ce facem când se
trezește?
Moașa se uită mai întâi la Hyacinth, ceea ce, din anumite motive, îl
irită.
— O să fie foarte slăbită, spuse ea.
— Dar o să fie bine? întrebă el, aproape vorbind peste ea.
Moașa îl privi cu o expresie îngrozitoare. Era ceva care se
asemăna cu mila. Cu durerea. Și resemnarea.
— Este greu de zis, spuse ea în cele din urmă.
Gregory îi studie atent chipul, disperat să găsească ceva care să
nu fie o banalitate sau un răspuns pe jumătate.
— Ce naiba înseamnă asta?
Moașa îl privi, dar nu chiar în ochi.
— Ar putea să existe o infecție. Se întâmplă des în astfel de
cazuri.
— De ce?
Moașa clipi.
— De ce? aproape că urlă el.
Mâna lui Hyacinth se strânse peste a lui.
— Nu știu. Moașa făcu un pas înapoi. Se întâmplă pur și simplu.
Gregory se întoarse spre Lucy, incapabil să se mai uite la moașă.
Era acoperită de sânge – sângele lui Lucy – și poate că nu era vina
ei… poate nu era vina nimănui… dar el nu mai era în stare să se uite
la ea nici măcar o clipă.
— Doctorul Jarvis trebuie să se întoarcă, spuse el cu voce
scăzută, ridicând mâna lipsită de vlagă a lui Lucy.
— Mă ocup eu de asta, spuse Hyacinth. Și rog pe cineva să vină
să ia așternuturile.
Gregory nu ridică privirea.
— Mă duc și eu, spuse moașa.
 El nu răspunse. Auzi sunet de pași mișcându-se pe podea, urmate
de pocnetul ușor al ușii care se închide, dar își păstră tot timpul
privirea ațintită spre chipul lui Lucy.
— Lucy, șopti el, străduindu-se să vorbească pe un ton sâcâitor.
La… la… la… Lucy. Era un refren prostesc, inventat de fiica lor
Hermione când avea patru ani. La… la… la… Lucy.
El îi cercetă chipul. Oare tocmai schițase un zâmbet? Avu
impresia că zărește o schimbare în expresia ei.
— La… la… la… Lucy. Vocea i se împletici, dar nu se opri. La…
la… la… Lucy.
Se simțea ca un idiot. Vorbea ca un idiot, dar habar nu avea ce
altceva să spună. De obicei, avea mereu cuvintele la el. Cu
siguranță nu cu Lucy. Dar acum… ce spuneai într-un asemenea
moment?
Rămase pur și simplu acolo. Rămase acolo parcă preț de ore
întregi. Rămase acolo și încercă să-și amintească să respire.
Rămase acolo și își acoperi gura de fiecare dată când simțea că
este cutremurat de un suspin prelung și înăbușitor, pentru că nu voia
să îl audă. Rămase acolo și căută cu disperare să nu se gândească
la ce putea să fie viața lui fără ea.
Ea fusese tot universul lui. Apoi veniseră pe lume copiii și ea nu
mai fusese totul pentru el, dar totuși, rămăsese centrul lumii lui.
Soarele. Soarele lui, în jurul căruia se învârtea tot ce era important.
Lucy. Era fata pe care nu-și dăduse seama că o adora până când
nu fusese aproape prea târziu. Era atât de perfectă, cu atâta
desăvârșire jumătatea lui, încât aproape o ratase. Așteptase o
dragoste plină de pasiune și dramatism; nici măcar nu-i trecuse prin
minte că dragostea adevărată putea să fie atât de extraordinar de
liniștită și care venea de la sine.
Putea să stea ore în șir cu Lucy și să nu spună niciun cuvânt. Sau
puteau să vorbească ca niște coțofene. Putea să spună ceva stupid
și să nu-i pese. Putea să facă dragoste cu ea toată noaptea sau să
treacă săptămâni întregi în care doar să stea ghemuit lângă ea
noaptea.
Nu conta. Nimic din toate astea nu conta pentru că amândoi știau.
— Nu o să reușesc fără tine, izbucni el. La naiba, stătuse o oră
acolo fără să vorbească și acesta era primul lucru pe care i-l
spunea? Adică pot, pentru că trebuie, dar o să fie îngrozitor și,
sincer, nu o să mă descurc la fel de bine ca tine. Sunt un tată bun,
dar doar pentru că tu ești o mamă atât de bună.
Dacă ea murea…
El închise ochii strâns, încercând să-și gonească gândul acela din
minte. Încercase din răsputeri să țină la distanță aceste cuvinte.
Trei cuvinte. „Trei cuvinte” care ar fi trebuit de fapt să fie două,
pentru te iubesc. Nu…
Trase adânc aer în piept și tresări. Nu trebuia să se mai
gândească așa.
Lăsaseră fereastra ușor întredeschisă ca să permită aerului să
intre, și Gregory auzi un strigăt vesel de afară. Unul dintre copiii lui…
după sunetul scos, unul dintre băieți. Era o zi însorită și își imagina
că jucau un fel de prinselea pe peluză.
Lui Lucy îi plăcea să-i privească cum alergau pe afară. Îi plăcea să
alerge și cu ei, chiar și atunci când avea atât de multe luni de
sarcină, încât se mișca exact ca o rățușcă.
— Lucy, șopti el, încercând să-și împiedice vocea să tremure. Nu
mă lăsa. Te rog să nu mă lași. Ei au mai multă nevoie de tine, spuse
el cu un glas sufocat, schimbându-și poziția, astfel încât să-i țină
mâna cu ambele mâini. Copiii. Au mai multă nevoie de tine. Știu că
știi asta. Nu ai spune-o niciodată, dar o știi. Și eu am nevoie de tine.
Cred că știi și asta.
Dar ea nu răspunse. Nu se mișcă.
Dar respiră. Cel puțin, slavă Cerului, respiră.
— Tată?
Gregory tresări la auzul fiicei lui mai mari și se întoarse iute,
disperat să aibă o clipă ca să-și revină.
— M-am dus să văd copiii, spuse Katharine când intră în cameră.
Mătușa Hyacinth mi-a spus că pot.
El dădu din cap, neavând încredere că putea să vorbească.
— Sunt foarte drăgălași, spuse Katharine. Copiii, vreau să zic. Nu
mătușa Hyacinth.
Spre uimirea lui absolută, Gregory simți că zâmbește.
— Nu, spuse el, nimeni n-ar spune că mătușa Hyacinth este
drăgălașă.
— Dar eu chiar o iubesc, spuse Katharine pe nerăsuflate.
 — Știu, răspunse el, întorcându-se în cele din urmă ca să o
privească. Mereu atât de loială, Katharine a lui. Și eu.
Katharine făcu vreo câțiva pași înainte, oprindu-se lângă piciorul
patului.
— De ce mai doarme mama?
El își înghiți nodul în gât.
— Ei bine, este foarte obosită, scumpo. Este nevoie de multă
energie ca să dai naștere unui copil. De două ori mai multă pentru
gemeni.
Katharine dădu solemn din cap, dar nu era sigur dacă îl credea.
Se uita la mama ei cu fruntea încruntată… nu chiar îngrijorată, dar
foarte, foarte curioasă.
— Este palidă, spuse într-un sfârșit.
— Crezi? răspunse Gregory.
— Este albă ca varul.
Exact ceea ce credea și el, dar încerca din răsputeri să nu pară
îngrijorat, astfel că spuse pur și simplu:
— Poate puțin mai palidă decât de obicei.
Katharine îl privi o clipă, apoi se așeză pe scaunul de lângă el.
Rămase cu spatele drept, cu mâinile încrucișate și aranjate frumos
în poală, și Gregory nu putu să nu se minuneze în fața miracolului pe
care îl avea lângă el. Cu aproape doisprezece ani în urmă, Katharine
Hazel Bridgerton venise pe lume și el devenise tată. Aceasta era, își
dăduse el seama din prima clipă în care o ținuse în brațe, adevărata
lui vocație. El era fiul mai mic; nu va deține niciodată un titlu și nu era
potrivit pentru cariera militară sau cea clericală. Rostul lui în viață era
să fie gentleman de țară.
Și tată.
O știuse când coborâse privirea spre Katharine bebeluș, care
părea să aibă ochii în nuanța aceea de cenușiu-închis pe care o
avuseseră toți copiii lui când erau mici. De ce venise pe această
lume, care îi era soarta… atunci înțelesese. Exista ca să însoțească
această ființă minunată până la maturitate, să o protejeze și să o
facă fericită.
El își iubea la nebunie toți copiii, dar va avea întotdeauna o
legătură specială cu Katharine, pentru că ea era cea care îl învățase
cine trebuia să fie.
 — Frații mei o să-și dorească să o vadă, spuse ea.
Rămase cu privirea ațintită în jos, urmărindu-și piciorul drept pe
care îl legăna înainte și înapoi.
— Mai are încă nevoie de odihnă, scumpo.
— Știu.
Gregory așteptă. Nu îi spunea la ce se gândea cu adevărat. Avea
sentimentul că fiica lui era cea care își dorea să-și vadă mama. Voia
să stea pe marginea patului, să râdă și să chicotească și apoi să-i
povestească până în cele mai mici detalii plimbarea pe care o făcuse
pe afară cu guvernanta ei.
Ceilalți – cei mai mici – probabil că nu știau ce se petrece.
Dar Katharine fusese întotdeauna incredibil de apropiată de Lucy.
Erau ca două picături de apă. Nu semănau deloc; Katharine semăna
remarcabil cu tiza ei, cumnata lui Gregory, actuala vicontesă
Bridgerton. Nu avea absolut niciun sens, cum nu exista o legătură de
sânge între ele, dar ambele Katharine aveau același păr negru și
aceeași față ovală. Nu aveau ochi de aceeași culoare, dar forma era
identică.
Totuși, înăuntrul ei, Katharine – Katharine a lui – era la fel ca Lucy.
Era înnebunită după ordine. Avea nevoie să vadă structura din
lucruri. Dacă ar fi putut să-i povestească mamei despre plimbarea
făcută cu o zi în urmă, s-ar fi apucat să-i spună ce flori văzuse. Nu și
le-ar fi amintit pe toate, dar sigur știa câte flori erau din fiecare
culoare în parte. Iar Gregory nu ar fi deloc surprins dacă guvernanta
va veni mai târziu la el și îi va spune că Katharine insistase să mai
străbată un kilometru pentru ca florile „roz” să le ajungă din urmă pe
cele „galbene”.
Egalitate în toate, așa era Katharine a lui.
— Mimsy spune că bebelușii o să fie numiți după mătușa Eloise și
mătușa Francesca, spuse Katharine, după ce își legănă piciorul
înainte și înapoi de 32 de ori.
(Numărase chiar el. Lui Gregory nu-i venea să creadă că
numărase. Cu fiecare zi care trecea, începea să semene tot mai
mult cu Lucy.)
— Ca de obicei, răspunse el, Mimsy are dreptate.
Mimsy era bona și îngrijitoarea copiilor și o posibilă sfântă în
devenire, dacă îi fusese dat să cunoască vreodată una.
 — Nu știa ce nume de mijloc o să primească.
Gregory se încruntă.
— Nu cred că am reușit să hotărâm și asta.
Katharine îi aruncă o privire tulburător de directă.
— Înainte ca mama să aibă nevoie de un pui de somn?
— Hm, da, răspunse Gregory, și întoarse ușor privirea de la ea.
Nu era mândru să privească în altă parte, dar era singurul lucru pe
care îl putea face dacă voia să nu izbucnească în plâns în fața
copilei lui.
— Cred că una dintre fetițe ar trebui să se cheme Hyacinth,
anunță Katharine.
El încuviință din cap.
— Eloise Hyacinth sau Francesca Hyacinth?
Buzele lui Katharine se strânseră gânditoare, apoi spuse cu o
mare hotărâre:
— Francesca Hyacinth. Sună minunat. Deși…
Gregory așteptă ca ea să-și termine gândul și, cum nu o făcu, el o
îndemnă:
— Deși…?
— Este un pic cam înflorat.
— Nu prea știu cum poți să eviți asta cu un nume ca Hyacinth.
— Adevărat, spuse Katharine gânditoare, dar dacă nu se
dovedește să fie drăguță și delicată?
— Ca mătușa ta Hyacinth? murmură el.
Unele lucruri chiar trebuiau să fie spuse.
— Ea este foarte năvalnică, spuse Katharine cu o urmă de
sarcasm.
— Năvalnică sau înfricoșătoare?
— O, doar năvalnică. Mătușa Hyacinth nu este deloc
înfricoșătoare.
— Să nu-i spui și ei asta.
Katharine clipi fără să înțeleagă.
— Crezi că vrea să fie înfricoșătoare?
— Și năvalnică.
— Ce ciudat, murmură ea. Apoi ridică privirea cu ochii deosebit de
strălucitori. Cred că mătușii Hyacinth o să-i placă la nebunie că una
dintre fetițe o să-i poarte numele.
 Gregory simți că zâmbește. Un zâmbet adevărat, nu o expresie
chinuită pentru a-și face copilul să se simtă în siguranță.
— Da, spuse el încet, o să-i placă.
— Probabil credea că nu o să se întâmple, continuă Katharine,
cum tu și mama o luați în ordine. Știam toți că o să alegeți Eloise
dacă este fată.
— Și cine s-ar fi așteptat la gemeni?
— Chiar și așa, spuse Katharine, mai este și mătușa Francesca.
Mama ar fi trebuit să facă tripleți pentru ca unul dintre copii să poarte
numele mătușii Hyacinth.
Tripleți. Gregory nu era catolic, dar îi fu greu să înăbușe dorința de
a-și face o cruce.
— Și toate ar fi trebuit să fie fete, adăugă Katharine, ceea ce pare
să fie improbabilitate matematică.
— Într-adevăr, murmură el.
Ea zâmbi. Și el zâmbi. Și se ținură de mână.
— Mă gândeam… începu Katharine.
— La ce, scumpo?
— Dacă Francesca o să fie Francesca Hyacinth, atunci Eloise ar
trebui să fie Eloise Lucy. Pentru că mama este cea mai bună mamă
din lume.
Gregory se luptă cu nodul care i se puse în gât.
— Da, spuse el răgușit, este.
— Cred că mamei i-ar plăcea asta, spuse Katharine. Nu crezi?
Cumva, el reuși să dea din cap.
— Probabil o să spună că ar trebui să numim bebelușul după
altcineva. Ea este foarte generoasă.
— Știu. De asta trebuie să o facem cât doarme ea. Înainte să aibă
ocazia să se opună. Pentru că o să se opună, știi asta.
Gregory chicoti.
— O să spună că nu trebuia să facem asta, spuse Katharine, dar
în secret o să fie încântată.
Gregory mai înghiți un nod din gât, dar acesta, din fericire, se
născuse din dragostea lui de tată.
— Cred că ai dreptate.
Katharine zâmbi fericită.
 El îi ciufuli părul. În curând va fi prea mare pentru asemenea
gesturi de afecțiune; îi va spune să nu-i strice coafura. Însă pentru
moment, avea să o ciufulească atât cât mai putea și cu tot dragul. El
îi zâmbi.
— Cum de o cunoști pe mama ta atât de bine?
Ea ridică privirea spre el cu o expresie îngăduitoare. Mai purtaseră
și înainte această discuție.
— Pentru că eu sunt exact ca ea.
— Întocmai, încuviință el. Se mai ținuseră de mână încă vreo
câteva clipe până când se gândi dintr-odată la ceva. Cu Lucy sau
Lucinda?
— O, cu Lucy, spuse Katharine, știind imediat la ce se referea el.
Ea nu prea este o Lucinda.
Gregory oftă și se uită la soția lui, care dormea încă în patul ei.
— Nu, spuse el încet, nu este.
Simți cum mâna fiicei lui se strecoară, micuță și caldă, într-a lui.
— La… la… la… Lucy, spuse Katharine, iar el auzi zâmbetul tăcut
din vocea ei.
— La… la… la… Lucy, repetă el.
Și în mod surprinzător, auzi un zâmbet și în propria voce.
•
Câteva ore mai târziu, doctorul Jarvis se întoarse, obosit și ciufulit
după ce ajutase la nașterea unui alt copil în sat. Gregory îl cunoștea
bine pe doctor; Peter Jarvis tocmai își terminase studiile, când
Gregory și Lucy hotărâseră să-și stabilească reședința în apropiere
de Winkfield și de atunci le fusese medic de familie. El și Gregory
erau cam de-o vârstă și mâncaseră de mai multe ori împreună de-a
lungul anilor. Și doamna Jarvis era o bună prietenă a lui Lucy, iar
copiii lor se jucaseră deseori împreună.
Dar în toți anii lor de prietenie, Gregory nu văzuse niciodată o
asemenea expresie pe chipul lui Peter. Buzele îi erau încleștate la
colțuri cu un aer rezervat și nu făcuse niciuna dintre glumițele
obișnuite înainte de a o examina pe Lucy.
Și Hyacinth era acolo, insistând că Lucy avea nevoie de
susținerea altei femei care să fie prezentă în cameră.
— De parcă oricare dintre voi ar putea să înțeleagă greutățile
nașterii, spuse ea cu oarecare dispreț.
 Gregory nu spusese niciun cuvânt. Se dăduse doar într-o parte
pentru a-i permite surorii sale să intre. Era ceva liniștitor în prezența
ei năvalnică. Sau poate ceva care îl inspira. Hyacinth era așa o forță
a naturii; erai aproape tentat să crezi că o putea face ea pe Lucy să
se vindece.
Rămaseră amândoi mai în spate cât doctorul îi luă pulsul lui Lucy
și îi ascultă bătăile inimii. Și apoi, spre uluiala desăvârșită a lui
Gregory, Peter o apucă tare de umăr și începu să o scuture.
— Ce faci? strigă Gregory, sărind în față ca să intervină.
— O trezesc, spuse Peter hotărât.
— Dar nu are nevoie de odihnă?
— Are mai multă nevoie să se trezească.
— Dar…
Gregory nu știa exact împotriva a ce protesta și adevărul era că
nici nu conta, pentru că atunci când Peter îl întrerupse, o făcuse
doar pentru a-i spune:
— Pentru numele lui Dumnezeu, Bridgerton, trebuie să știm că se
poate trezi. O scutură din nou și, de data aceasta, spuse cu voce
tare: Lady Lucinda! Lady Lucinda!
— Ea nu este o Lucinda, se auzi spunând Gregory, apoi făcu un
pas înainte și strigă: Lucy? Lucy?
Ea își schimbă poziția, mormăind ceva în somn.
Gregory îi aruncă o privire tăioasă lui Peter, fiecare întrebare din
lume atârnând în ochii lui.
— Vezi dacă poți s-o faci să-ți răspundă, spuse Peter.
— Lasă-mă pe mine să încerc, spuse Hyacinth cu putere.
Gregory privi cum se apleacă și îi spune ceva la ureche lui Lucy.
— Ce îi zici? întrebă el.
Hyacinth clătină din cap.
— Nu vrei să știi.
— O, pentru numele lui Dumnezeu, mormăi el, dând-o la o parte.
Luă mâna lui Lucy și o strânse mai tare decât mai devreme. Lucy!
Câte trepte sunt pe scara din spate, de la bucătărie la primul etaj?
Ea nu deschise ochii, dar scoase un sunet care i se păru că
răsună a…
— Ai spus 15? o întrebă el.
Ea pufni, iar de data aceasta, o auzi clar:
 — 16.
— O, slavă Domnului! Gregory îi eliberă mâna și se prăbuși pe
scaunul de lângă pat. Iată, spuse el. Iată. Este bine. O să fie bine.
— Gregory…
Dar vocea lui Peter nu era liniștitoare.
— Mi-ai spus că trebuie să o trezim.
— Da, spuse Peter cu o încuviințare aspră. Și a fost un semn
foarte bun că am reușit. Dar asta nu înseamnă…
— Nu zice asta, spuse Gregory cu vocea scăzută.
— Dar trebuie…
— Nu o spune!
Peter amuți. Rămase pur și simplu nemișcat, uitându-se la el cu o
expresie îngrozitoare. Era milă, compasiune și regret și nimic din
ceea ce își dorea să vadă vreodată pe chipul unui doctor.
Gregory se prăbuși. Făcuse ceea ce i se ceruse. O trezise pe
Lucy, doar pentru o clipă. Ea adormise din nou, acum ghemuită pe o
parte, întoarsă cu fața în cealaltă parte.
— Am făcut ce mi-ai cerut, spuse el încet. Ridică din nou privirea
spre Peter. Am făcut ce mi-ai cerut, repetă el, pe un ton ascuțit de
astă dată.
— Știu, rosti Peter cu blândețe, și n-am cuvinte să-ți spun cât de
încurajator este faptul că a vorbit. Dar nu putem să considerăm asta
ca o garanție.
Gregory încercă să vorbească, dar i se puse un nod în gât.
Senzația aceea îngrozitoare de sufocare se învârteji înăuntrul lui și
tot ce mai reuși să facă era să respire. Dacă reușea să respire
numai și să nu facă nimic altceva, poate că se putea abține să nu
plângă în fața prietenului lui.
— Corpul trebuie să-și recapete puterea după o pierdere de
sânge, explică Peter. S-ar putea să mai doarmă o vreme. Și s-ar
putea… își drese glasul. S-ar putea să nu se mai trezească din nou.
— Bineînțeles că o să se trezească, spuse tăios Hyacinth. S-a
trezit o dată, poate să o facă din nou.
Doctorul îi aruncă scurt o privire înainte de a-și îndrepta atenția
spre Gregory.
— Dacă totul merge bine, cred că ne-am putea aștepta la o
perioadă de recuperare destul de obișnuită. Ar putea să dureze ceva
timp, îl avertiză el. Nu știu cât de mult sânge a pierdut. Poate să
dureze câteva luni înainte ca organismul să-și reconstituie fluidele de
care are nevoie.
Gregory dădu încet din cap.
— O să fie slăbită. Sunt de părere că ar trebui să rămână în pat
cel puțin o lună.
— Nu o să-i placă asta.
Peter își drese glasul. Stânjenit.
— Mă chemați dacă apare vreo schimbare?
Gregory dădu din cap fără să rostească un cuvânt.
— Nu, spuse Hyacinth, pășind în față ca să blocheze ușa. Eu mai
am câteva întrebări.
— Îmi pare rău, spuse doctorul încet. Nu mai am alte răspunsuri.
Și nici măcar Hyacinth nu avu cum să-l contrazică.
•
Când se ivi dimineața, luminoasă și incredibil de veselă, Gregory
se trezi în camera lui Lucy, încă șezând pe scaunul de lângă pat. Ea
dormea, dar era agitată, scoțând sunetele obișnuite pe care le făcea
în somn când își schimbă poziția. Și apoi, în mod surprinzător,
deschise ochii.
— Lucy?
Gregory o strânse de mână, apoi fu nevoit să-și slăbească
strânsoarea.
— Mi-e sete, spuse ea cu un glas slăbit.
El dădu din cap și îi aduse degrabă un pahar cu apă.
— Așa de tare m-ai… n-am…
Dar nu mai putu să spună nimic. Vocea lui se frânse în o mie de
sunete și tot ce reuși să scoată fu un suspin îndurerat. El încremeni,
cu spatele la ea, în timp ce căută să-și revină în fire. Mâna îi
tremura; apa îi stropi mâneca.
O auzi pe Lucy încercând să-i rostească numele și știu că trebuia
să-și recapete sângele-rece. Ea era cea care aproape murise; el nu
avea niciun drept să se prăbușească acum când ea avea nevoie de
el.
Inspiră adânc. Apoi din nou.
— Poftim, spuse el, încercând să păstreze în voce un ton senin
atunci când se întoarse.
 Îi întinse paharul, apoi își dădu imediat seama de greșeala lui. Era
prea slăbită ca să țină paharul, cu atât mai puțin să se ridice în
șezut.
Așeză paharul pe o masă din apropiere, apoi o cuprinse într-o
îmbrățișare blândă ca să o ajute să se ridice.
— Lasă-mă numai să-ți aranjez pernele, murmură el, apoi le mută
și le bătu până îi crea sprijinul care îl mulțumi pe deplin.
El îi ținu paharul la buze și o ajută să bea cu înghițituri mici. Lucy
bău puțin, apoi se așeză pe spate, răsuflând greoi de la efort.
Gregory o privi în tăcere. Nu credea să fi băut mai mult de câteva
picături.
— Ar trebui să bei mai mult, spuse el.
Ea clătină din cap, aproape imperceptibil, apoi spuse:
— În câteva clipe.
— Ți-ar fi mai ușor cu o lingură?
Ea închise ochii și mai schiță firav o încuviințare din cap.
El se uită prin cameră. Cineva îi adusese ceai cu o seară înainte și
nu revenise ca să recupereze tava. Probabil că nu voise să-l
deranjeze. Gregory decise că rapiditatea era mai importantă decât
curățenia și înșfacă lingura din borcănelul cu zahăr. Apoi se gândi…
poate că nu i-ar fi stricat un pic de zahăr, așa că le luă pe ambele.
— Poftim, murmură el, dându-i o linguriță de apă. Vrei și zahăr?
Ea dădu din cap, așa că el îi puse puțin zahăr pe limbă.
— Ce s-a întâmplat? întrebă ea.
El o privi uluit.
— Nu știi?
Lucy clipi de câteva ori.
— Am sângerat?
— Foarte tare, spuse el înecându-se.
Nu se simțea în stare să îi dea mai multe detalii. Nu voia să-i
descrie șuvoiul de sânge pe care îl văzuse. Nu voia ca ea să știe
nimic și, ca să fie sincer, își dorea din inimă să dea totul uitării.
Fruntea ei i se încreți și capul i se lăsă într-o parte. După câteva
clipe, Gregory își dădu seama că încerca să privească spre piciorul
patului.
— Am curățat, spuse el, și pe buzele lui se desenă urma unui
zâmbet.
 Era atât de tipic pentru Lucy, să se asigure că totul era în ordine.
Ea dădu ușor din cap. Apoi spuse:
— Sunt obosită.
— Doctorul Jarvis spune că o să te simți slăbită câteva luni. Cred
că o să fii nevoită să rămâi la pat o vreme.
Ea scoase un geamăt, dar chiar și acesta răsună plăpând.
— Urăsc să stau la pat.
El zâmbi. Lucy era un om de acțiune; așa fusese întotdeauna. Îi
plăcea să rezolve lucrurile, să facă lucrurile, să facă pe toată lumea
fericită. O ucidea să nu facă nimic.
O metaforă neinspirată. Dar totuși…
Se aplecă spre ea cu o expresie severă pe chip.
— O să rămâi în pat chiar dacă înseamnă că trebuie să te leg.
— Nu ești genul, spuse ea, mișcându-și foarte ușor bărbia.
El avu impresia că încearcă să afișeze o expresie impasibilă, dar
aparent, era nevoie de energie și ca să fie impertinentă. Ea închise
din nou ochii, scoțând un ușor oftat.
— Am mai făcut asta o dată, spuse el.
Ea scoase un sunet amuzant care aproape că i se păru lui
Gregory a fi de fapt un râset.
— Ai făcut-o, nu-i așa?
El se aplecă și o sărută foarte ușor pe buze.
— Am salvat situația.
— Tu salvezi mereu situația.
— Nu. Înghiți. Asta ești tu.
Ochii lor se întâlniră, și privirea pe care o schimbară era plină de
subînțelesuri și forță. Gregory simți cum ceva se frânge înăuntrul lui
și, pentru o clipă, fu sigur că va izbucni din nou în plâns. Dar apoi,
când el simțea că începe să o ia razna, ea ridică din umeri și spuse:
— Oricum, nu m-aș putea mișca acum.
Cu echilibrul oarecum regăsit, el se ridică și apucă un biscuit
rămas pe tava de ceai.
— Să-ți amintește de asta și peste o săptămână.
Nu avea nicio îndoială că ea va încerca să se ridice din pat cu mult
înainte de recomandarea medicului.
— Unde sunt bebelușii?
Gregory se opri, apoi se întoarse.
 — Nu știu, răspunse el încet. Doamne sfinte, uitase complet. În
camera copiilor, îmi închipui. Sunt perfecte amândouă. Rozalii, cu
gura mare și tot ce ar mai trebui să fie.
Lucy schiță un zâmbet și mai scoase un sunet istovit.
— Pot să le văd?
— Desigur. O să rog pe cineva să le aducă imediat.
— Nu și pe ceilalți, totuși, spuse Lucy, cu ochii împăienjeniți. Nu
vreau să mă vadă așa.
— Eu cred că arăți minunat, spuse el. Se apropie și se așeză pe
marginea patului. Cred că ai putea să fii cel mai frumos lucru pe care
l-am văzut vreodată.
— Încetează, spuse ea, din moment ce nu se pricepuse niciodată
prea bine la primirea complimentelor.
Dar el îi văzu buzele tremurând ușor, plutind între un zâmbet și un
suspin.
— Katharine a trecut aici pe ieri, îi spuse el.
Ochii ei se deschiseră brusc.
— Nu, nu, nu-ți face griji, spuse el repede. I-am spus că dormi pur
și simplu. Ceea ce și făceai. Nu este îngrijorată.
— Ești sigur?
El dădu din cap.
— Ți-a spus La… la… la… Lucy.
Lucy zâmbi.
— Este minunată.
— Este la fel ca tine.
— Nu de asta este minu…
— Ba tocmai de asta, o întrerupse el cu un zâmbet larg. Și
aproape că am uitat să-ți spun. Ea a găsit numele bebelușilor.
— Credeam că tu ai găsit numele copiilor.
— Da. Mai bea puțină apă. El se opri o clipă ca să-i mai dea să
bea. Distragerea avea să fie cheia, decise el. Un pic aici și puțin
acolo și vor trece printr-un pahar plin cu apă. Katharine le-a ales al
doilea nume. Francesca Hyacinth și Eloise Lucy.
— Eloise…?
— Lucy, termină el în locul ei. Eloise Lucy. Nu este minunat?
Spre surprinderea lui, ea nu protestă. Doar dădu din cap, o
mișcare abia perceptibilă, cu ochii plini de lacrimi.
 — Pentru că ești cea mai bună mamă din lume, mi-a spus ea,
adăugă el încet.
Ea izbucni în plâns atunci, iar lacrimile mari și mute i se prelinseră
pe obraji.
— Vrei să-ți aduc bebelușii acum? întrebă el.
Ea dădu din cap.
— Te rog. Și… Se opri, iar Gregory o văzu cum se străduiește să-
și înghită nodul din gât. Și adu-i și pe restul.
— Ești sigură?
Ea încuviință din nou din cap.
— Dacă mă ajuți să mă așez puțin mai sus, cred că pot să mă
descurc cu îmbrățișările și pupicii.
Lacrimile lui, cele pe care încercase atât de mult să le înăbușe,
începură să-i curgă din ochi.
— Nu mă pot să mă gândesc la nimic care să te ajute să-ți revii
mai repede. Se îndreptă spre ușă, apoi se întoarse când mâna îi era
pe clanță. Te iubesc, La… la… la… Lucy.
— Și eu te iubesc pe tine.
•
Gregory trebuia să le fi spus copiilor să se poarte mai frumos
decât de obicei, decise Lucy, pentru că atunci când intrară în camera
ei (absolut adorabili, de la cel mai mare la cel mai mic, creștetele
creând un fel de mică scară fermecătoare), intrară într-o liniște
deplină, găsindu-și locurile lângă perete, cu mâinile frumos
împreunate în față.
Lucy habar nu avea cine erau acești copii. Copiii ei nu stătuseră
niciodată atât de liniștiți.
— Cam bate vântul pe aici, spuse ea, și ar fi urmat o avalanșă de
corpuri pe pat, doar că Gregory înăbuși orice intenție cu un „Cu
grijă!” rostit cu putere.
Deși dacă privea în urmă, nu fusese atât ordinul său verbal cel
care ținu haosul la distanță, cât brațele lui, care îi împiedică pe cel
puțin trei dintre copii să se arunce pe saltea.
— Mimsy nu mă lasă să văd bebelușii, mormăi Ben, care avea
patru ani.
— Pentru că n-ai mai făcut baie de o lună, i-o întoarse Anthony,
mai mare cu doi ani ca el, născut aproape în aceeași zi.
 — Cum este posibil așa ceva? se întrebă cu voce tare Gregory.
— Este foarte șmecher, îl informă Daphne.
Ea încerca să se apropie mai mult de Lucy, astfel că vorbele îi fură
înăbușite.
— Cât de șmecher poate să fie cineva care miroase așa? întrebă
Hermione.
— Mă rostogolesc în flori în fiecare zi, spuse Ben cu un aer
arogant.
Lucy se opri o clipă, apoi hotărî că era bine să nu se gândească
prea atent la ceea ce tocmai spusese fiul ei.
— Hm, în ce flori?
— Ei bine, nu în trandafiri, îi spuse el, vorbind de parcă nu-i venea
să creadă că fusese întrebat așa ceva.
Daphne se aplecă spre el și îl adulmecă delicat.
— Bujori, anunță ea.
— N-ai cum să-ți dai seama de asta doar dacă miroși, spuse
Hermione indignată.
Între două fete era o distanță de doar un an și jumătate și, când
nu-și șușoteau secrete, se ciondăneau ca…
Ei, se ciondăneau ca niște Bridgerton, la drept vorbind.
— Am un miros foarte bun, spuse Daphne.
Ea ridică privirea, așteptând să confirme cineva acest lucru.
— Parfumul bujorilor este foarte specific, confirmă Katharine.
Stătea pe jos împreună cu Richard lângă piciorul patului. Lucy se
întrebă când hotărâseră cei doi că erau prea mari ca să se mai
îngrămădească pe perne. Cu toții creșteau. Nici măcar micuțul Colin
nu mai arăta ca un bebeluș.
— Mama? spuse el cu amărăciune.
— Vino aici, scumpule, murmură ea și se întinse spre el.
Era ca un ursuleț, cu obrajii dolofani și cu genunchii tremurători, iar
Lucy chiar crezuse că va fi ultimul ei copil. Dar acum mai avea încă
două fetițe, înfășate în leagăn, pregătindu-se să se facă mari.
Eloise Lucy și Francesca Hyacinth. Aveau niște tize pe cinste.
— Te iubesc, mama, spuse Colin și fețișoara lui caldă găsi
scobitura gâtului ei.
— Și eu te iubesc, spuse Lucy cu glasul răgușit. Vă iubesc pe toți.
— Când o să te ridici din pat? întrebă Ben.
 — Încă nu sunt sigură. Sunt încă foarte obosită. S-ar putea să pot
peste câteva săptămâni.
— Câteva săptămâni? repetă el, evident îngrozit.
— O să vedem, murmură ea. Apoi zâmbi. Deja mă simt mult mai
bine.
Și chiar așa era. Se simțea încă obosită, mai obosită ca niciodată.
Brațele îi erau grele, iar picioarele îi erau ca niște bușteni, dar inima
îi era ușoară și plină de încântare.
— Vă iubesc pe toți, îi anunță ea din senin. Pe tine, îi spuse lui
Katharine, și pe tine, și pe tine, și pe tine, și pe tine, și pe tine, și pe
tine și pe tine. Și pe cele două bebelușe din camera copiilor.
— Nici măcar nu le cunoști încă, sublinie Hermione.
— Știu că le iubesc. Se uită la Gregory. El stătea lângă ușă, în
spate, unde niciunul dintre copii nu putea să-l vadă. Lacrimile îi
curgeau pe față. Și știu că te iubesc și pe tine, spuse ea încet.
El dădu din cap, apoi își șterse fața cu podul palmei.
— Mama are nevoie de odihnă, spuse el, iar Lucy se întrebă dacă
copiii auziseră sufocarea din vocea lui.
Dar dacă o auziseră, nu spuseră nimic. Ei mormăiră un pic, dar
ieșiră aproape în aceeași ordine în care intraseră. Gregory era
ultimul, strecurându-și capul înapoi în cameră înainte de a închide
ușa.
— Revin curând, spuse el.
Ea dădu din cap în semn de răspuns, apoi se scufundă iar în pat.
— Iubesc pe toată lumea, spuse ea din nou, plăcându-i felul în
care cuvintele o făceau să zâmbească. Iubesc pe toată lumea.
Și era adevărat. Chiar iubea pe toată lumea.

23 iunie 1840
Conacul Cutbank
Nr Winkfield, Berks
Dragă Gareth…
Voi mai întârzia la Berkshire. Venirea pe lumea a gemenelor a fost
foarte dramatică, iar Lucy trebuie să mai stea la pat cel puțin o lună.
Fratele meu spune că se poate descurca și fără mine, dar acest
lucru este atât de fals, că ai putea să mori de râs. Însăși Lucy m-a
implorat să rămân… când nu ne auzea el, desigur; trebuie să ții
mereu cont de sensibilitățile deosebite ale bărbaților din specia
noastră. (Știu că-mi vei permite acest sentiment; chiar și tu trebuie
să recunoști că femeile sunt mult mai utile în camera unui bolnav.)
Este foarte bine că am fost aici. Nu sunt convinsă că ar fi
supraviețuit nașterii fără mine. A pierdut mult sânge și au existat
momente în care nu am fost siguri că-și va reveni. Mi-am propus să-i
spun câteva cuvinte severe între patru ochi. Nu-mi amintesc exact
expresia, dar se poate să o fi amenințat că îi voi rupe picioarele. De
asemenea, se poate să-mi fi întărit amenințarea printr-un „Știi că o
voi face”.
Desigur, vorbeam în ideea că era prea slăbită ca să identifice
contradicția fundamentală dintr-o asemenea afirmație… dacă nu se
trezea, nu prea era de niciun folos să-i rup picioarele.
Râzi de mine chiar în clipa asta, sunt sigură. Dar mi-a aruncat o
privire prudentă când s-a trezit. Și mi-a șoptit un „îți mulțumesc
sincer” din toată inima.
Deci, voi mai fi aici pentru încă puțin timp. Îmi este îngrozitor de
dor de tine. Momentele precum acestea îți amintesc de ceea ce este
cu adevărat important. Recent Lucy a anunțat că iubește pe toată
lumea. Cred că știm amândoi că nu voi avea niciodată răbdarea
pentru asta, dar cu siguranță te iubesc pe tine. Și o iubesc pe ea. Și
pe Isabella și George. Și pe Gregory. Și la drept vorbind, iubesc
destul de mulți oameni.
Chiar sunt o femeie norocoasă.
Soția ta iubitoare,
Hyacinth
virtual-project.eu