Îşi dădea seama prea bine că de acolo nu mai era scăpare.

Era cu
neputinţă sa nu-şi fărâme trupul de ieşiturile stâncilor şi chiar dacă cine
ştie prin ce minune, ar fi ajuns nevătămat până în fundul prăpastiei, ar
fi fost osândit să moară de o moarte şi mai cumplită, de foame şi de
sete, căci nici nu se putea gândi să mai iasă vreodată de acolo, atât de
drepţi erau pereţii văgăunei.
În jurul lui ţăranii beţi urlau şi chiuiau necontenit.
— Să moară!
— În prăpastie cu el!
— În iad se va întâlni din nou cu vrăjitoarea din Malzin!
— Aruncaţi-l în prăpastie!
Totuşi, mai era cineva care-i luă partea.
Lew Vlasovici, învăţătorul.
— Pentru numele lui Dumnezeu, tot nu v-a venit încă mintea la cap?
Nu vă ajunge sângele pe care l-aţi vărsat până acum, nu vă ajunge
păcatul pe care l-aţi săvârşit cu stăpâna voastră. Vreţi să-l mai trimiteţi
la moarte şi pe străinul acesta?
Dar strigătele mulţimii întrecură iute cuvintele sfătuitoare de bine
ale învăţătorului.
— Ucideţi-l!
— Jos cu el!
Şi atunci Mihai se apropie din nou de Vulturul Morţii, pe faţă având
un rânjet de diavol:
— Străinule, te-ai pregătit de moarte? întrebă el, batjocoritor.
Rimsky răspunse, cu mândrie:
— Ţi-am mai spus că eu nu cunosc frica! Nu ştiu ce este laşitatea şi
voi porni cu fruntea sus pe drumul, pe care mi l-a sortit Dumnezeu!
— Ia te uită! Dracul vorbeşte de Dumnezeu!
— Sfârşiţi odată cu mine şi nu vă mai faceţi speranţe deşarte, căci nu
mă veţi vedea tremurând, spre a vă desfăta de groaza mea!
Mihai îi râse în obraz.
— Adineauri te-am întrebat cine eşti, dar n-ai vrut să ne spui. Acum
te întreb din nou şi aceasta, pentru a-i putea vesti pe aceia care ţin de
tine, de ce moarte ai pierit. Sau poate că nu mai aveai pe nimeni, afară
de Vrăjitoarea din Malzin?
 Rimsky stătea chiar în marginea prăpastiei. În jurul lui nu erau decât
oameni, din care duhnea mirosul de rachiu, oameni ai căror ochi se
roteau în orbitele larg căscate, spre a vedea odată sfârşitul acestui
potrivnic, care nu-şi pierdea cumpătul şi semeţia, nici chiar în pragul
morţii.
Deodată Vulturul Morţii simţi două mâini înfrigurate, care se
trudeau să-i dezlege frânghiile de la mâini.
Era învăţătorul.
Vulturul Morţii se gândi cu adâncă recunoştinţă la Lew Vlasovici a
cărui bărbăţie şi curaj îi atrăsese luarea aminte din prima clipă, când
luase apărarea nefericitei Theodora Malzin. Lui Rimsky îi părea doar
rău că nu va mai avea prilejul să-l răsplătească pe învăţător pentru
frumoasa şi nobila lui purtare, din noaptea aceea de pomină.
Dar truda bunului învăţător nu fu încununată de succes nici de astă
dată, deoarece câţiva vlăjgani băgaseră de seamă că Vlasovici se
îndeletniceşte cu ceva în jurul prizonierului şi apucându-l de umeri, îl
azvârliră cât colo.
— Învăţătorul îşi vâră coada din nou! Se vede că nu vrea să se
liniştească, până când nu-l vom pune la locul lui!
Apoi îl îmbrânciră şi mai departe şi îngrijiră să-l împiedice de a se
mai apropia de prizonier.
Rimsky simţi că legăturile mai erau tot pe el, dar că săbiseră foarte
mult şi nu-l mai strângeau ca până atunci.
Mihai se răsti din nou la el:
N-ai auzit? Te-am întrebat din nou, cum te cheamă? Dacă nu
răspunzi, te aruncăm în prăpastie, numaidecât.
Rimsky îi râse în nas batjocoritor.
— Şi dacă ţi-aş spune. Oare nu tot aceeaşi soartă m-ar aştepta?
Totuşi, deschideţi-vă urechile, adunătură de nemernici. Până acum v-
am ascuns cine sunt, acum însă, fiindcă văd că sunt în pragul morţii, nu
voi mai tăcea. Vreau să ştiţi cu cine aţi avut a face, spre a vă aduce
aminte de el, în vecii vecilor. Nu am niciun fel de rude apropiate, dar
am prieteni credincioşi, care vor afla despre moartea mea şi vor veni să
vă ceară socoteală. Vă veţi reaminti voi de seara aceasta, în care aţi ucis
o femeiee nevinovată, în chipul cel mai bestial! Când va sosi ceasul
răfuielii, prietenii mei vor ieşi ca din pământ înaintea voastră şi în zadar
vă veţi târî în genunchi inaintea lor, cerşind îndurare, moartea mea o
veţi plăti cu moartea voastră a tuturor!
— Dar cine eşti? — întrebă acum Mihai, pe care cuvintele curajoase
ale voinicului îl făcură să simtă un fior de gheaţă pe spate.
Vulturul Morţii strigă cu glasul lui tunător, așa ca toată lumea să-l
audă:
— Aflaţi că eu sunt Stanislau Rimsky, Vulturul Morţii!
— Vulturul Morţii? — murmură mulţimea încremenită de mirare.
— Da, Vulturul Morţii! repetă Rimsky, cu voce şi mai tunătoare.
— Acum cred că vă daţi seama că, ameninţarea mea nu va rămâne
vorbă deşartă, căci toţi aceia, care se poartă cu duşmănie cu Vulturul
Morţii, de mâna lui sau a prietenilor săi trebuie să piară! Dar nu vă
îngădui să vă atingeţi de mine, spre a mă murdări cu mâinile voastre
mârşave ci vă voi arăta că Vulturul Morţii ştie să fie şi vestitorul
propriului său sfârşit, când ştie că trebuie să moară!
Şi dintr-o singură smucitură îşi eliberă mâinile din legăturile slăbite,
şi mai înainte ca mulţimea să se fi dezmeticit, se repezi la Mihai, care
era cel mai aproape de el.
Rimsky îl înşfăcă pe conducătorul ţăranilor răzvrătiţi, mâinile lui îl
strânseră ca într-un cleşte de fier şi porni cu el spre marginea
prăpastiei.
Ajungând acolo, ridică în aer trupul ce se zbătea cu deznădejde al lui
Mihai şi adresându-se mulţimii, strigă:
— Mai înainte însă, vreau ca ticălosul vostru de conducător să-mi
arate drumul pe care va trebui să apuc! Şi în mijlocul groazei de
nedescris ce-i cuprinse pe ţărani, Rimsky îl aruncă pe Mihai în adâncul
prăpăstiei. În clipa aceea se dezmeticiră şi ţăranii din uluirea lor şi se
repeziră la Vulturul Morţii.
 Dar Rimsky era mult mai sprinten, decât şi-l puteau închipui
răzvrătiţii.
— Priviţi – strigă el – cum ştie să moară Vulturul Morţii!
Şi cu aceste cuvinte, Rimsky se aruncă în fioroasa prăpastie.
Trupul lui care se prăbuşea se mai văzu o clipă la lumina palidă a
lunii, apoi dispăru în adâncimea prăpăstiei, apucând pe drumul, pe care
i-l arătase Mihai…
Rimsky se hotărâse la fapta aceasta numai după ce-şi dădu seama că
nu mai există niciun mijloc de scăpare. Ştia că chiar dacă izbutea să-şi
mai prelungească viaţa cu câteva clipe, ţinându-i de vorbă pe ţărani,
care ar fi pus mâna pe el, se putea întâmpla ca ticăloşii aceştia să-i
născocească o moarte şi mai fioroasă, spre a-l răzbuna pe conducătorul
lor, Mihai.
Dacă trebuia să moară, atunci sa moară curajos, din propria lui
voinţă!
De îndată ce picioarele lui se desprinseră de marginea prăpăstiei şi
pierdură orice legătură cu pământul, trupul lui porni vertiginos înspre
fundul abisului.
Nervii lui de oţel îl ajutară să nu-şi piardă cunoştinţa, nici chiar în
aceste clipe înfiorătoare şi mergea spre moarte pe deplin conştient,
gândindu-se chiar şi în răstimpul părticelelor de secunde care se
scurgeau în decursul prăbuşirii, la ultima clipă a vieţii sale, când urma
ca trupul să i se sfărâme, izbindu-se de fundul stâncos al prăpăstiei.
Aştepta clipa aceasta… aştepta moartea… trecerea la veşnicul
întuneric şi, deodată, observă că prăbuşirea încetase şi că trupul lui se
legăna în aer, atârnat între cer şi pământ…
Legănarea aceasta fusese precedată de o puternică smucitură, pe care
Rimsky şi-o tălmăci, crezând că trupul i se izbise în cădere de craca
vreunui pom, ce creştea pieziş pe zidul prăpăstiei…
Ce se întâmplase?
Vreo minune?
Sau poate că totul se sfârşise, sufletul i se desfăcuse de trup şi acum
zbura spre depărtări nesfârşite?
Vulturul Morţii nu putea să înţeleagă nimic.
Totuşi, aceasta nu putea să fie moartea! Era pe deplin conştient!
Simţea, vedea cum trupul i se legăna la stânga, la dreapta, vedea
celălalt perete al prăpăstiei, care era luminat de razele lunii.
Ce se întâmplase?
O taină de neînţeles, o întâmplare capricioasă îi salvase viaţa. Încercă
să-şi ridice capul în sus şi auzi murmurul mulţimii care se îndepărta,
murmur ce ajungea tot mai slab până la urechile lui. Faptul acesta îl
întări şi mai mult în convingerea că scăpase, mulţumită unei minuni pe
care nu putea să şi-o tălmăcească încă.
Luna trecea încet pe cerul înstelat şi în curând razele ei luminară şi
celălalt perete al prăpăstiei. Atunci, la lumina lunii, Rimsky îşi dădu
seama de ceea ce se întâmplase cu el.
Înaintea mortalei sărituri, în clipa în care se repezi să-l inşface pe
conducătorul ţăranilor răzvrătiţi, când îşi scosese mâinile din legături,
frânghia rămase tot încolăcită în jurul mijlocului şi pieptului său.
Aruncându-se în prăpastie spre o moarte sigură, un inel mai slăbit al
frânghiei se prinse într-o ieşitură de stâncă şi frânghia întinzându-se,
Rimsky rămase atârnat între aer şi pământ, întocmai ca sicriul lui
Mahomet.
Dându-şi seama de fericita împrejurare, în care scăpase de la o
moarte sigură, mulţumi lui Dumnezeu din tot sufletul pentru minunea
pe care o săvârşise pentru a-l scăpa de la o groaznică pieire.
 Frânghia îi strângea trupul tot mai tare. Întocmai cum strângea laţul
gâtul spânzuratului, dar Rimsky nu se sinchisea de durerea ce i-o
pricinuise această strângere, căci bucuria de a fi scăpat era prea mare,
pentru a se mai gândi la chinurile trupului său.
Cu toate acestea el nu se putea socoti salvat. Trebuia să mai scape şi
din această poziţie ciudată, din care nu prea vedea în ce chip ar putea
ieşi.
Tot gândindu-se la un mijloc de scăpare, îşi dădu seama că nu era
decât o singură posibilitate: aceea de a ajunge cumva până la colţul
stâncii din faţa lui, de unde i se părea mai cu putinţă să iasă din
prăpastie. Pe unde şi cum, nu-şi dădea seama încă, dar în orice caz, alt
mijloc nu putea să întrevadă.
Clipă după clipă se scurgea, fără a vedea în ce chip ar putea ajunge
până la colţul de stâncă al peretelui din faţă.
Deodată, începu să se legene, să-şi facă vânt, zvârlindu-şi trupul
înainte şi înapoi. Frânghia descria prin aer cercuri tot mai mari, până
când, în cele din urmă trupul lui atinse peretele din vârful căruia se
aruncase în prăpastie.
Atunci se opinti din toate puterile şi făcându-şi vânt cu picioarele de
pe peretele prăpăstiei, ajunse la vârful stâncii atât de mult dorite.
Dar izbitura de stâncă fu prea tare şi Vulturul Morţii porni înapoi, ca
o minge, mai înainte de a fi apucat să se prindă de stânca al cărei vârf îi
aluneca printre mâini, de parcă ar fi fost unsă cu ulei.
Şi grozăvie!… Din pricina legănărilor, frânghia încolăcită în jurul
trupului său, începu să slăbească şi Rimsky simţea acum cum funia i se
desfăcea de pe trup, inel după inel, şi cum corpul lui aluneca tot mai jos
spre fundul prăpastiei.
Salvarea lui să nu fi fost decât un capriciu al soartei care voia să-şi
bată joc de el, prelungindu-i viaţa cu câteva minute, numai spre a-i da
putinţa să-şi dea seama şi mai bine de grozăvia morţii?
Nu, nu se putea! Dumnezeu nu era crud, ca ţăranii din Malzin, şi
dacă făcuse astfel ca frânghia să se agate în ieşitura de stâncă spre a-i
împiedica prăbuşirea, o făcea spre a-l salva de la moarte şi nu pentru a
se desfăta în chinurile lui.
El îşi aduse aminte de o zicătoare, care spune: “Ajută-te şi Dumnezeu
te va ajuta”, şi căută să-şi păstreze tot cumpătul, spre a se putea gândi la
ceea ce trebuia să facă.
Şi într-adevăr, Dumnezeu îi trimise gândul cel bun. Inelele frânghiei
încolăcite în jurul trupului său se desfăceau mereu şi trupul lui aluneca
necontenit spre fundul prăpastiei. Deodată, Rimsky îşi ridică amândouă
mâinile şi se prinse cu putere de frânghie, împiedicând-o astfel de a se
mai desfăşura.
Fără să stea pe gânduri, începu să se legene din nou şi din nou ajunse
la peretele prăpastiei, de unde-şi făcu vânt spre stânca din faţă.
Dar frânghia desfăşurându-se, se lungise şi Vulturul Morţii atinse
stanca din peretele opus, pe la mijlocul ei, unde piatra n-avea nicio
ieşitură, de care să se poată prinde.
De accea se văzu alunecând iar înapoi şi rămânând din nou atârnat
între cer şi pământ.
Avea însă nestrămutata credinţă că va scăpa şi credinţa îl mântui.
Adunandu-şi cele din urmă puteri, atât de greu încercate, începu să
se caţere pe frânghie şi când ajunse cam la înălţimea unde fusese când
funia începuse să se desfăşoare, îşi făcu vânt din nou şi după două-trei
legănări, atinse vârful stâncii din faţă.
Cu mâinile însângerate din pricina colţurilor pietrei, el se cramponă
de vârf şi după o trudă deznădăjduită de câteva minute, izbuti să se
caţere până într-un loc al ieşiturii de stâncă, care părea mai sigur.
Aici se odihni, căci puterile îi fuseseră puse la o grea încercare.
Numai Rimsky, cu trupul lui cu muşchi de oţel şi voinţă fără seamăn, ar
fi putut să săvârşească o asemenea ispravă. Oricare alt om în locul lui ar
fi fost o pradă a morţii.
Dar Vulturul Morţii nu era omul care să se refacă cu greu după o
asemenea încordare. Câteva minute de odihnă şi apoi începu să-şi
frământe mintea din nou, spre a vedea în ce chip ar putea ajunge la
gura prăpăstiei.
Minunea revenirii la viaţă după ce se pregătise de moarte, îi dădu noi
puteri şi întreaga lui făptură i se păru ca renăscută.
Ştia că destinul îl scăpase de la pieire numai pentru a răzbuna
moartea fioroasă a Theodorei Malzin, deoarece Dumnezeu nu putea
lăsa nepedepsite laşitatea şi cruzimea ţăranilor răzvrătiţi. Trebuia o
pildă, care să-i înspăimânte pe alţii de a mai săvârşi asemenea mârşăvii.
Rimsky se ridică de la pământ şi la lumina lunii, lipindu-şi trupul de
peretele stâncii, începu să urce încet şi cu băgare de seamă spre gura
prăpăstiei. Drumul era anevoios, adeseori nu avea mai mult loc, decât
numai spre a-şi aşeza vârful ghetei şi sub el se căsca înfiorătoare
adâncimea abisului, dar Rimsky nu şovăi, nu ameţi, căci mintea lui nu
era frământată decât de un singur gând: mereu înainte! Şi gândul acesta
îl făcea să nu şovăie, să nu ameţească!
Mergea de vreun sfert de ceas, căţărându-se mai sus, tot mai sus,
neodihnindu-se decât foarte rar, pe câte un vârf de stâncă şi apoi
pornind din nou mai departe.
Vârful peretelui prăpastiei se vedea lămurit. Nu mai avea de făcut
decât vreo patru-cinci metri, pe care îi şi făcu şi în cele din urmă îşi
trase trupul înăduşit şi însângerat pe marginea prăpastiei.
Dar acum, după ce scăpase de primejdie, toate frământările şi
încordările din ultimele ceasuri îşi făcură efectul şi pe Vulturul Morţii îl
părăsiră puterile. El zăcea aproape fără cunoştinţă pe piatra rece a
stâncii.
În curând însă îl readuseră în simţiri flăcările uriaşe care se înălţau
înspre cer, de pe partea cealaltă a prăpastiei.
Ţăranii dăduseră foc frumosului castel Malzin şi impunătoarea
clădire ardea acum în mijlocul unei vâlvătăi care vopsea cerul în roşu,
pe o mare întindere.
Atunci Rimsky îşi aduse aminte că mai avea o mare sarcină de
îndeplinit şi că nu avea dreptul să se odihnească nicio clipă, până când
nu va fi pregătit răzbunarea care să le aducă aminte ţăranilor din
Malzin, în vecii vecilor, de noaptea fioroasă a rătăcirii lor.
Din nou îşi adună toate puterile şi porni, apoi alergă mai departe.
Astfel ajunse în pădurea de la Malzin, pe care o cunoştea acum şi
împiedicându-se, gâfâind şi plin de năduşeală, alergă înainte până când
ieşi la drumul ce ducea spre Rudin.
Pe drumul acesta el alerga cât îl ajutau picioarele şi fugea de vreun
sfert de ceas, când deodată se opri, spre a îngenunchea şi a-şi lipi
urechea de pământ.
— Tropot de cai! — îşi zise el.
 După aceea se ridică, se ascunse după un pom şi aşteptă sosirea
călăreţilor, în vreme ce în sufletul lui frământa o întrebare înfrigurată:
— Ei să fie oare?
Peste câteva minute, călăreţii se iviră la cotitura şoselei.
Unul din călăreţi alerga nebuneşte în frunte, iar ceilalţi veneau după
el.
Iar când călăreţul din frunte ajunse în dreptul pomului, în dosul
căruia se ascunsese Rimsky, acesta ieşi la iveală pe neaşteptate şi strigă:
— Doctore Leonida!
— Rimsky!
Între timp ajunseră şi ceilalţi la faţa locului şi-şi înconjurară
căpitanul cu o bucurie de nedescris.
— Eşti aici?
— Ai scăpat?
Doctorul Leonida era de nerecunoscut. Cumplita goană îi sfârşise
puterile şi de-abia mai putea să se ţină pe cal.
Gâfâind şi înecându-se, îl întrebă pe Vulturul Morţii:
— Ce s-a întâmplat? Aţi fugit?
Kimsky arătă înspre cerul înroşit.
— Nu vezi? Au aprins castelul!
Credincioşii prieteni ai Vulturului Morţii săriră iute de pe cai, spre a
auzi de la căpitanul lor sfârşitul istorisirii, al cărei început îl ştiau de la
doctorul Leoruda.
Dar tânărul doctor nu-l slăbi pe Rimsky cu întrebările:
— Şi Theodora Malzin unde este? Ai scăpat-o şi pe ea?
Chipul lui Rimsky se întristă de moarte.
— Din nenorocire, n-am izbutit!…
— Au ucis-o? — exclamă doctorul Leonida, înspăimântat.
Rimsky dădu mut din cap.
Dan Dragomir îşi încleştă pumnii şi zise, cu o mânie sălbatică:
— Hoardă blestemată! Vă veţi muşca degetele de căinţă!
— Mi-ai luat vorba din gură, dragă Dane! zise Vulturul Morţii.
Prieteni, nu vă pot tălmăci în cuvinte toată grozăvia în mijlocul căreia s-
a stins fata aceea atât de bună şi cu simţăminte atât de nobile! A fost
pusă pe rug, ca o vrăjitoare, şi aşa şi-a dat sufletul în mijlocul flăcărilor!
 — Îngrozitor!
Doctorul Leonida plângea de durere.
— Aşadar, totul a fost în zadar!… Şi cum m-am grăbit!… Într-o goană
nebună m-am dus… în goană nebună am venit şi totuşi… totuşi. Prea
târziu!
Dar tu, căpitane, cum de ai scăpat? — întrebă Severin.
— Mi-e mi-a fost dat să privesc, legat cobză, la sălbăticia cu care au
executat-o pe sărmana fată. Vă puneţi închipui durerea şi chinurile
mele, văzând că nu pot să-i viu în ajutor. Şi pe mine m-au osândit la
moarte şi numai bunătăţii nemărginite a Celui de sus îi pot mulţumi că
în clipa de faţă mă găsesc iarăşi în mijlocul vostru.
— Slavă Domnului! — exclamă Micislav.
— Dar acum, dragii mei – zise Rimsky, care ştia să-şi stăpânească
emoţia de la o clipă la alta – e rândul nostru să ne răzbunăm pe hoarda
aceasta de sălbatici, care şi-au ucis stăpâna, într-un chin atât de josnic
şi nevrednic de numele de om. Vreau ca ţăranii din Malzin să nu
rămână nepedepsiţi pentru mârşăvia faptei lor din noaptea aceasta şi
răzbunarea noastră să fie atât de neîndurătoare, după cum
neîndurătoare a fost şi isprava lor!
Tovarăşii Vulturului Morţii fură cuprinşi de un avânt de necrezut.
Fiecare din ei ardea de dorul de răzbunare.
Rimsky îşi îndreptă mâna înspre castelul în flăcări.
 Priviţi! Tot mai arde casteul Malzin, piere şi el, prefăcându-se în
cenuşe, după cum s-a prefăcut şi Theodora Malzin. Şi în clipa de faţă,
ţăranii se cinstesc cu rachiu, mulţumiţi de ticăloasa şi nemernica lor
ispravă.
— Nu se vor cinsti prea mult! — exclamă Dan Dragomir.
— Şi eu zic la fel! — întări şi Vulturul Morţii – Vreau ca piatră pe
piatră să nu mai rămână din Malzin. Vom pustii totul şi pe toţi! Nu vom
cunoaşte mila, dnpă cum n-au cunoscut-o nici ei. Eu, Stanislau Rimsky,
Vulturul Morţii, voi şterge Malzinul de pe suprafaţa pământului!
Apoi mai porunci:
— Pe cai!
Voinicii încălecară într-o clipă. La început, Rimsky îl luă pe doctorul
Leonida lângă el în şa şi aşa alergară spre Malzin. Pe drum însă, dădură
peste un armăsar fără stăpân, fugit pesemne din grajdurile castelului şi
tânărul doctor călări singur mai departe.
Voinicii înaintau ca vântul spre castelul în flăcări, la care şi ajunseră
în câteva minute.
Înaintea lor se înfăţişă o privelişte înfiorătoare.
Totul fusese nimicit şi urmele nemiloşilor răzvrătiţi se vedeau peste
tot. Ticăloşii pustiiră în câteva ceasuri tot ceea ce izbutise să
agonisească întemeietorul Malzinnlui, cu o muncă neobosită, de câteva
decenii.
Castelul era o mare de foc, iar în curte ţăranii beţi chefuiau de zor.
Câţiva din ei căzuseră în nesimţire, alături de butoaiele de vin şi de
rachiu, pe care le scoaseră din pivniţă şi nu-şi mai dădeau seama de
ceea ce se petrecea în jurul lor.
Rimsky şi cu oamenii săi năvăliră călare în curte, prin locul unde
fusese poarta arsă de răzvrătiţi.
Vulturul Morţii călărea în frunte şi răcnetul lui de mânie cutremură
văzduhul. El avea în mână pumnalul cu plăselele de fildeş, cu care
înjunghie cu o singură lovitură, pe cel dintâi ţăran ce-i ieşi în cale şi
care se prăbuşi, la pământ, într-un lac de sânge.
Ceilalţi voinici, Dan Dragomir, doctorul Leonida, Korsakoff, Severin
şi Micislav, galopau prin curte ca tot atâtea întruchipări ale răzbunării,
pedepsind într-un chip înfiorător pe netrebnicii ţărani din Malzin.
Voinicii îi ucideau unul după altul, rânduind o adevărată baie de
sânge şi necunoscând mila şi îndurarea faţă de nimeni.
Câţiva ţărani căzură în genunchi şi se rugară deznădăjduiţi pentru
viaţa lor, dar nici Rimsky nu avu milă de aceia care nu avuseră nici ei, la
rândul lor.
— Nu v-am spus câinilor, că va suna şi ceasul răzbunării? — le strigă
el – Vedeţi că a sosit mai iute decât aţi fi putut să vă închipuiţi. În zadar
l-aţi aruncat pe Vulturul Morţii în adâncimea fără fund a prăpastiei! El
este aici, a venit spre a răzbuna moartea Theodorei Malzin şi pustiirea
castelului.
Şi ţăranii îngenuncheaţi căzură loviţi de pumnalele răzbunătoare ale
voinicilor.
Deodată atenţia lui Rimsky fu atrasă de un om care fugea mâncând
pământul, înspre poarta castelului.
Vulturul Morţii alergă după el şi la lumina flăcărilor îl recunoscu.
Era Ivan Erminoff.
Rimsky se răsti la el, batjocoritor:
— Ivan Erminoff, mă mai recunoşti?
— Îndurare… îndurare… — bâigui vizitiul.
— Îţi mai aduci aminte că m-aţi legat de pomul acela de colo… Îţi
mai aduci aminte că, de lângă pomul acela v-am cerut îndurare, nu
pentru mine ci pentru buna voastră stăpână?… Îţi mai aduci aminte,
care a fost răspunsul?…
— Iartă-mă, stăpâne!
— În zadar boceşti, câine! După cum nu aţi avut voi nicio fărâmă de
milă în sufletul vostru de fiare tot astfel nu voi avea nici eu! Piei!…
Şi dintr-o mişcare îi străpunse inima cu pumnalul.
Ivan Erminoff, laşul acuzator al Theodorei Malzin, căzu mort la
pământ.
Groaznică fu răzbunarea. Prinzând de veste că Rimsky, pe care-l
credeau mort, se înapoiase cu oameni înarmaţi până-n dinţi, ţăranii
încercară să fugă, care încotro, ca nişte ieşiţi din minţi.
Dar orice încercare era în zadar.
Pe o parte le tăia calea castelul în flăcări, pe altă parte prăpastia fără
fund, iar în faţă, oamenii Vulturului Morţii.

Şi răzvrătiţii căzură unul după altul, pe rând, sub armele ucigătoare

ale răzbunătorilor.
În zadar încercau câte unii să se împotrivească. Rachiul, din care
băuseră peste măsură de mult şi care le slăbise puterile, îi făcu
asemenea unor jucării în mâinile Vulturului Morţii şi a prietenilor săi,
pe care setea de răzbunare îi făcuse atât de năprasnici, încât nicio
armată din lume nu li s-ar fi putut împotrivi.
Încetul cu încetul, toată curtea castelului se umplu de cadavre
însângerate şi oamenii lui Rimsky scoteau acum de prin ascunzători,
chiar şi pe cei mai fricoşi care se pitiseră din primul moment al sosirii
voinicilor. Vulturul Morţii voia să-i pedepsească pe toţi, pentru
cumplita moarte a Theodorei Malzin.
Nu cunoştea mila, nu cunoştea îndurarea.