Metodologia activităţii serviciilor de

probațiune

Suport de curs
pentru studenţii anilor II şi III
asistenţă socială

Învăţământ la distanţă

conf. univ.dr.
Sorina Poledna

2023

1
Precizări introductive

Cursul de față propune studenților un demers introductiv într-un domeniu relativ nou

pentru România, și anume cel al activității serviciilor de probațiune. Considerată atât o

sancțiune alternativă pedepsei privative de libertate, cât și o instituție, probațiunea asigură

punerea în executare a sancțiunilor și măsurilor comunitare; în acest sens sunt derulate

atât activități care au un rol de control și supraveghere în comunitate, a persoanelor care

au încălcat legea penală, cât și programe și intervenții de asistarea a lor, în vederea

asigurării siguranței publice, reducerii riscului reiterării comportamentului infracțional și

al reabilitării sociale.

Obiectivele cursului

Cursul despre Metodologia activității serviciilor de probațiune, are ca obiectiv principal

să pună în evidență multiplele posibilități de valorificare în munca de probațiune a

cunoștințelor teoretice, a metodelor și nu în ultimul rând, a valorilor specifice asistenței

sociale, punând astfel bazele unei direcții de formare profesională și de carieră după

absolvire. Un alt obiectiv deosebit de important, vizează formarea cunoștințelor teoretice

necesare înțelegerii specificului metodologic al activității serviciilor de probațiune.

Structura cursului

Cursul este structurat in 3 mari unități tematice care includ la rândul lor, sub capitole care

dezvoltă conținutul cursului după cum urmează:

1.Reacția socială față de infracțiune (Funcțiile pedepsei; Relația dintre pedeapsa

privativă de libertate și probațiune); 2. Sancțiuni și măsuri comunitare (Contextul legal;

Specificul axiologic al probațiunii; Precizări și delimitări conceptuale;); 3.Metodologia

2
activității serviciilor de probațiune conf. Legii 252/2013 (Activitățile specifice și

atribuțiile consilierilor de probațiune; Evaluarea; Supravegherea, Asistarea ).

Evaluarea şi notarea studenților :

1. portofoliu de curs (4 p) pe baza

-temelor

- fișelor de lectură din: a) din bibliografia obligatorie şi b) din legislaţie ;

2. examen scris (6p)

3
 UNITATEA TEMATICĂ I

Reacția socială față de infracțiune

Comportamentul social este guvernat de reguli exprimate prin norme, acestea la

rândul lor, reflectă valori considerate fundamentale pentru funcţionarea societăţii (bine,
dreptate, cinste, adevăr, viata şamd). Pentru ca normele să fie respectate de către membrii
societăţii, este nevoie să fie elaborate şi aplicate sancţiuni. Acestea pot sa fie sancţiuni
pozitive (recompensele) sau negative (pedepsele). În general termenul pedeapsă poate fi
înţeles ca fiind o sancţiune care este aplicată cuiva care a comis o greşeală. În spaţiul
justiţiei, pedeapsa este o măsură de constrângere aplicată de o instanţă judecătorească ca
formă de reacţie formală la încălcarea legii.
1.1 Funcţiile pedepsei:
Funcția retributivă (exprimată in vechime prin legea talionului, în prezent prin principiul
proporţionalităţii pedeapsei în raport cu infracţiunea comisă), funcţia de incapacitare (
urmăreşte limitarea posibilităţilor şi a ocaziilor pentru comiterea de infracţiuni, prin
aplicarea unor măsuri de constrângere de ordin fizic: încarcerarea, impunerea unor măsuri
de siguranţă, mai demult exilul era o asemenea măsură), de descurajare (face apel la ideea
conform căreia atunci când costurile/pedeapsa este percepută ca fiind mai mare decât
căştigurile, atunci aceasta are un efect descurajator , adică reduce interesul pentru
comiterea infractiunii; începând din anii ”90 s-a afirmat curentul „ new punitiveness”
care se traduce prin înăsprirea cadrului sancţionator, a duratei pedepselor, astfel fiind
întărită această funcţia de descurajare a pedepsei), funcţia de reabilitare (este centrată pe
ideea conform căreia aplicarea unei infracţiuni trebuie sa fie şi un prilej de corectare a
comportamentului celui pedepsit; centrarea este asupra aspectelor de natura individuală
psiho-socială care ar putea fi abordate în cadrul unor intervenţii specifice: idealul 1

1
Exprimarea acestei funcţii a pedepsei a condus la apariţia mai multor modele şi etape în evoluţia idealului
reabilitării: Mai întâi a fost modelul tratamentului inspirat din domeniul medical ( etiologia avea la bază
patologizarea comportamentului infracţional), acesta a fost reprezentativ pentru deceniile imediat
următoare celui de al doilea război mondial. O etapă nouă, importantă care a modificat practicile din
domeniul reabilitării este declanşată odată cu apariţia in 1974 a unui articol lui Robert Martinson ”What
Works ? ” care a pus serios în discuţie eficienţa programelor pentru reabilitarea infractorilor şi chiar
eficienţa pedepselor. A urmat acestei perioade etapa Something Works, care s -a bazat tot pe meta-analize

4
reabilitării a evoluat cunoscând şi schimbarea de paradigmă - de la reabilitarea ca drept al
infractorului la reabilitarea ca obligaţie a infractorului-acesta este obligat să participe la
programe ca parte din pedeapsă), reparatorie/restaurativă (este vizată repararea
prejudiciului produs prin săvârşirea infracţiunii; aspectul restaurativ are legătură cu
conceptu de ruşine reintegrativă, introdus de către J. Braithwhaite).

1.2 Relaţia dintre pedeapsa privativă de libertate şi probaţiune

Odată cu intrarea în epoca modernă, în contextul în care câştigau teren în societatea

vest europeană ideile de sorginte iluministă şi reformatoare, se afirma ca o necesitate
crearea unui sistem sancţionator mai eficient. La baza pedepsei trebuia să stea un alt fel
de raţionalitate şi anume una economică în acord cu ideea de pedeapsă care să nu poată fi
evitată. M. Foucault în lucrarea ”A supraveghea şi a pedepsi” face o analiză a evoluţiilor
din sfera penalităţii care conduc la naşterea închisorii. Odată cu apariţia in epoca
moderna2 a închisorii, pedeapsa nu va urmări atât sancţionarea unui comportament trecut,
ci va fi orientată spre viitor pentru a descuraja comiterea altor infracţiuni prin îndreptarea
celui pedepsit. Astfel, prin naşterea închisorii pedeapsa îşi propune atât izolarea
infractorului (principiul de bază al instituţiei carcerale) de restul comunităţii pentru ca
aceasta să fie astfel protejată, cât şi reabilitarea infractorului.
Încă de la apariţia sa, închisoarea şi-a arătat limitele şi efectele „perverse” (negative
neintenţionate): despărţirea deţinutului de familie, „contaminarea” fizică şi psihică de
mediului penitenciar (prizonizarea), pierderea locului de muncă, pierderea exerciţiului
asumării de responsabilităţi, stigmatizarea, etichetarea, costurile ridicate ale instituţiei
penitenciare şamd.( a se vedea analiza lui E. Goffman din lucrarea Aziluri, referitoare la ”
institutiile totale”).
Apariţia instituţiei probaţiunii a presupus un proces care a cunoscut un anumit
specific socio-juridic in spaţiul american, respectiv în Anglia şi un altul în cel european,

care demonstrau însă faptul că în domeniul corecţional anumite programe, pentru anumite categorii de
infractori, livrate cu respectarea anumitor principii de eficienţă, totuşi funcţionează ! O nouă etapă este cea
în carea reabilitarea este pusă în relaţie cu managementul riscului de recidivă cu scopul în principal al
creşterii siguranţei comunităţii (construirea unor instrumente de evaluarea a riscului şi clasificarea
infractorilor în funcţie de risc)
2
În antichitate si evul mediu, conform lui A. Gidens (2007), închisoarea era folosită pentru a ţine o
perioadă persoana in detentie, de exemplu până la aflarea sentinţei sau până la punerea ei in executare .

5
în ciuda faptului că se poate vorbi de dezvoltarea sa concomitentă. Conform lui Durnescu
şi von Kalhout (2009) într-o scurtă perioadă de timp (a doua jumătate a sec al XIXlea)
probaţiunea apare în reglementările penale atât în spaţiul juridic anglo-saxon cât şi în cel
european.
1.2.1 Începuturile probaţiunii
În atmosfera caracterizată atât în Europa cât şi în America de ideile şi principiile
filosofiei umaniste şi ale democraţiei, se afirmă lupta aboliţioniştilor împotriva sclaviei3
(in America). Cei care erau împotriva sclaviei, deplângeau deasemenea instituţiile care nu
făceau decât să-i încarcereze şi să-i pedepsească pe deţinuţi. Ei cereau ca în aceste
instituţii să se "reeduce minţile" şi să se "redirecţioneze emoţiile". Atenţia lor fiind astfel
focalizată mai mult pe infractor decât pe infracţiune.
Începuturile probaţiunii în Statele Unite al Americii sunt legate de numele lui John
Augustus, un filantrop din Boston care credea în faptul că oamenii care încalcă legea, mai
cu seamă dacă au probleme cu consumul de alcool, pot fi ajutaţi să se schimbe. Pedepsele
din timpul său i se păreau ineficiente și mai degrabă o formă de răzbunare. Astfel, între
1841-1859 el a garantat (un fel de cauţiune) pentru aproape 2000 de persoane. Înainte de
a depune garanţia, cel în cauză era întrebat dacă este de acord, iar dacă accepta, atunci
J.Augustus recomanda judecătorului, probaţiunea. În munca sa el a folosit resurse
comunitare pentru a-i reabilita pe cei intraţi în „probaţiune”. Într-o primă experienţă de
acest fel a solicitat judecătorului să-i permită să supravegheze timp de cateva saptămâni
un infractor cu probleme legate de consumul de alcool, garantând pentru el in faţa
judecatorului şi sprijinindu-l totodată în rezolvarea problemelor sale. La termenul stabilit,
infractorul s-a prezentat în faţa instanţei putând demostra schimbări în bine petrecute
între timp în viaţa sa. Judecătorul, impresionat de rezultate, a încuviinţat şi în alte cazuri
încredinţarea spre supraveghere şi ajutor, dovedindu-se astfel faptul că exista alternativă
la pedeapsa închisorii.
După moartea lui J.Augustus (1858) mai mulţi adepţi ai ideilor sale i-au continuat
munca. Aceste reuşite au condus la adoptarea în anul 1878 în statul Massachusetts a
primei reglementări referitoare la probaţiune, care îi conferea acesteia un statut legal

3
în anul 1852 apare "Coliba unchiului Tom , o carte ce ilustrează atmosfera şi ideile reformatoare,
aboliţioniste ale epocii.

6
pentru prima oară: exista şi un ofiţer de probaţiune plătit pentru tribunalul din Boston,
care devine un agent oficial al tribunalului; probaţiunea se putea aplica oricărei categorii
de infractori (minori, majori, bărbaţi, femei si pentru orice timp de infracţiune cu excepţia
omorului);
În 1901 apare prima lege privind probaţiunea în New York, iar în 1956 Mississipi va fi
ultimul stat care votează o lege a probaţiunii în S.U.A. Astfel, dezvoltarea sistemului de
probaţiune pe întreg teritoriul federal s-a încheiat abia la mijlocul sec. XX.
Probaţiunea în Anglia a apărut în contextul unui proces amplu de modernizare a
sistemului justiţiei penale care s-a derulat în secolele al XVIII si XIX lea. În mod concret
se consideră că apariţia probaţiunii se leagă de activitatea unei Societăţi clericale numită
Church of England Temperance Society. Misionari ai acestei societăţi colaborau cu
poliţia şi instanţele, având în principal sarcini legate de sprijinirea infractorilor cu
probleme de alcool, scopul final fiind ca aceştia să devină abstinenţi. La momentul
apariţiei sale, probaţiunea în Anglia era considerată non-pedeapsă, abia spre sfârşitul sec.
XX ea va fi definită ca pedeapsă. În anul 1907 apare prima reglementare care pune bazele
probaţiunii şi anume The Probation Offender Act. Această lege permitea instanţelor ca in
cazul infractorilor care îşi recunoşteau vinovăţia, să suspende aplicarea pedepsei pe o
durată de până la 3 ani, timp în care aceştia erau încredinţaţi spre supraveghere unor
persoane desemnate în cadrul ordinului de probaţiune.
Conform lui Hamai, Ville, Harris, Hough, Zvekic (1995) pe continentul european
instituţia probaţiunii îşi are originile în dreptul belgian şi francez; scopul fiind
suspendarea executării unei pedepse cu închisoarea din motive ce ţin de periculozitatea
socială redusă atât a faptei, cât şi a făptuitorului.
După primul război mondial, instituţia suspendării executării pedepsei avea să cunoască o
serie de dezvoltări şi în Europa, în sensul că s-a produs în primul rând o diferenţiere între
suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii (forma originară specifică
sistemului franco-belgian) şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, mult
mai apropiată de conceptul originar de probaţiune. Includerea în legislaţiile europene a
suspendării executării pedepsei sub supraveghere avea să fie însă un proces care să
înceapă în preajma celui de-al doilea război mondial şi să continue şi după aceea
(Oancea, 2011).

7
 1.2.2 Definiţii ale probaţiunii:
Definirea şi caracterizarea probaţiunii trebuie să tină cont de cel puţin trei aspecte:
a) sistemul de drept penal în cadrul căruia funcţionează; b) finalitatea vizată şi c)
funcțiile și rolurile ce îi revin. Din acest al treilea punct de vedere, Durnescu (2008)
identifică patru roluri, respectiv profile specifice ale serviciilor de probaţiune pe care le
putem întâlni în sisteme de probațiune din Europa:
1. promovarea măsurilor şi sancţiunilor comunitare,
2. sprijinirea/asistarea organele judiciare,
3. centrarea în principal pe reabilitarea infractorilor,
4. centrarea în principal pe o abordare punitivă.

O definiţie care încercă să pună în evidenţă aspectele comune pe care le îmbracă

probaţiunea indiferent de jurisdicţie, este dată de către Cartledge (1981): probaţiunea
fiind definită ca o modalitate de sancţionare având un fundament socio-pedagogic,
caracterizată printr-o combinaţie între supraveghere şi asistenţă. Este aplicată în regim de
libertate infractorilor selectaţi în funcţie de caracterisiticile lor criminologice, tipul
infracţiunii şi de receptivitatea lor în raport cu regimul; scopul principal fiind acela de a
oferi fiecărui subiect posibilitatea de a-şi modifica atitudinea faţă de viaţa în societate şi
de a se reintegra în mediul social la libera sa dorinţă şi fără riscul de a încălca din nou
norma penală." (Cartledge, Tak,Tomic-Malic, 1981 apud Hamai, Ville, Harris, Hough,
Zvekic, 1995 pag.3-4).
O definiţia americană binecunoscută a probaţiunii ce aparţine lui Smith şi Berlin (1988)
este următoarea: "Probaţiunea este o diviziune a domeniului îngrijirii corecţionale, care
este un serviciu legal, social şi personal, operând în interiorul cadrului judiciar şi
constând în investigare şi supraveghere, făcute în scopul protejării societăţii, prevenirii
delincvenţei şi infracţionalităţii şi al reabilitării persoanei infractorului."
O definiţie a probaţiunii apare şi în literatura din ţara noastră, conform căreia
probaţiunea reprezintă totalitatea mijloacelor legale care au ca scop reducerea riscului de
recidivă şi reintegrarea socială a infractorilor prin aplicarea măsurilor şi sancţiunilor
comunitare unui grup de infractori menţinuţi în stare de libertate de către o autoritate

8
judiciară şi care trebuie să respecte, pentru o perioadă delimitată de timp, o serie de
condiţii şi obligaţii. Reintegrarea socială a infractorilor se realizează atât prin
supravegherea modului în care infractorii îşi respectă condiţiile şi obligaţiile reţinute în
sarcina lor, cât şi prin oferirea de servicii de asistenţă şi consiliere (Durnescu, 2005).

Aceste definiţii evidenţiază de fiecare dată un aspect esenţial pentru înţelegerea

probaţiunii şi anume faptul că această instituţie din spaţiul justiţiei se referă la o sancţiune
penală care are un conţinut caracterizat de ambivalenţă: control şi asistare. Ambivalenţa
conţinutului probaţiunii ca modalitate de sancţionare penală a comportamentului
infracţional, se poate circuscrie , sintetic astfel: Pedeapsa constă în control/supraveghere
a îndeplinirii condiţiilor impuse prin ordinul de probaţiune asupra individului. Această
dimensiune a controlului se justifică din punct de vedere legal prin faptul că individul a
încălcat legea, ceea ce atrage după sine şi suspendarea unor drepturi respectiv impunerea
unor măsuri şi /sau obligaţii. Supravegherea trebuie înţeleasă ca o modalitate prin care se
realizează unul dintre scopurile principale ale justiţie: siguranţa comunităţilor, apărarea
socială în faţa fenomenului infracţional şi reducerea riscului de recidivă.
Totodată, pedeapsa include dimensiunea de asistare pentru depaşirea comportamentului
infracțional și reabilitarea celui pedepsit penal. În acest sens pot fi identificate trei
variante de a concepe relaţia dintre activitatea de probaţiune şi munca de asistenţă
socială: 1.deşi nu este negată legătura lor, se consideră că probaţiunea trebuie să aibă cât
mai puţin în comun cu domeniul asistenţei sociale şi se acordă rolul cel mai important
activităţii de supraveghere. (în prezent în UK); 2. Se consideră că pentru a rezolva
dilema, toată munca de asistare trebuie scoasă din spaţiul justiţiei. Munca de asistare
trebuie să fie furnizată de servicii sociale exterioare sistemului justiţiei (ex. Scoţia). 3.O
variantă de compromis este cea în care activitatea de asistenţă socială și psihologică este
inclusă în spaţiul justiţiei pentru a servi obiectivelor acesteia (ex. Anglia până în urmă cu
7 ani).
O scurtă incursiune în istoria probaţiunii ajută la înţelegerea rolului pe care l-a jucat
dimensiunea asistării în vederea reabilităriipersoanelor care au comis infracțiuni, în
configurarea conţinutului probaţiunii. Chiar la începuturi, probaţiunea avea aşa cum am
văzut, un fundament filantropic iar cei implicaţi o faceau voluntar din motivaţii mai

9
degrabă religioase iar asistarea avea, drept urmare, acest profil specific ajutoului spiritual
dublat de unul material care să vină în sprijinul celor acre au încălcat legea. După ce
activitatea de probaţiune s-a instituţionalizat, iar în cadrul ei au început să lucreze
persoane special pregatite în acest sens, în principal asistenţi sociali, s-au schimbat şi
conţinutul, metodele şi finalitatea asistării. La această evoluţie către profesionalizarea
probaţiunii a contribuit şi progresul unor domenii precum psihologia şi sociologia.
Dezvoltările înregistrate de pildă în domeniul psihologiei freudiene şi ale crimonologiei,
au scos la iveală nevoia de a regândi sursele motivaţionale ale conduitei infracţionale,
nevoia de a recunoaşte rolul factorilor sociali în socializarea individului dar şi reacţia
acestuia la forţele sociale care dau contur normelor, valorilor, regulilor, obiectivelor şi
standardelor de comportament (Poledna, S., 2001, p. 358).
Activitatea de asistare a persoanelor condamnate în contextul probaţiunii, a cunoscut un
proces sinuos în care au existat perioade de promovare dar și perioade în care idealul
reabilitării infractorilor, părea aproape abandonat. Astfel, după decenii (anii 60 și 70 ai
secolului XX), în care încrederea în posibilitatea reabilitării/reintegrării/resocializarii
(terminologia a variat si ea) era foarte solidă s-a produs o schimbarea de politică, de
atitudine şi mai ales de încredere în eficienţa programelor de asistare. Acest fapt a devenit
evident mai ales în urma apariţiei în 1974 a unui articol scris de Robert Martinson care
prezenta rezultatele unor meta-analize ce evaluau eficienţa programelor corecţionale
derulate în penitenciare şi probaţiune. Concluzia sa a fost prinsă în sintagama „nothing
works” prin care se afirma de fapt, că eficienţa acestor programe trebuie pusă puternic
sub semnul întrebării. Ceea ce a urmat a fost dezvoltarea unui curent „nothing-works”,
care a pus bazele unei noi penologii, conform căreia vechiul ideal al reabilitării era
înlocuit cu cel al controlului şi al managementului. Se promovează abordarea infractorilor
ca grupuri şi nu ca individualităţi, soluţionarea cu preponderenţă a problemelor sociale şi
acordarea unor noi atribuţii personalului din probaţiune (Oancea, 2011).
Ca răspuns la perioada în care această perspectivă a fost dominantă, inclusiv în
probaţiune, în replică, a urmat în anii 90 ai secolului trecut, o alta exprimată în noi
abordări teoretice şi modele de practică grupate sub numele „what works”. Acest model
al reabilitării se bazează pe paradigma cognitiv comportamentală şi este legat de numele
lui Robert Ross, psiholog canadian.

10
Modelul ”What works” are următoarele trasături definitorii: a) este orientat spre factorii
cognitivi care pot determina comportamentul infracţional; b) este centrat în principal pe
nevoile şi caracteristicile infractorului; c) este direcţionat spre acele capacităţi care pot
facilita reabilitarea infractorului; d) pune accentul nu atât pe supravegherea infractorului,
cât mai cu seamă pe realizarea unor modificări la nivelul motivaţiei persoanei.
Cuvântul cheie care avea să definească noua abordare avea să fie acela de program de
lucru cu infractorii definit ca fiind o abordare structurată în vederea sprijinirii acestora
pentru dobândirea de abilităţi şi cunoştinţe, având ca finalitate reducerea riscului de
recidivă. Ca urmare, serviciile de probaţiune şi penitenciarele vor fi, începând cu anii ‘90
tot mai mult preocupate de problematica evaluării infractorilor prin prisma riscului în
general şi al celui de recidivă în special, în vederea adecvării intervenţiei la gradul de risc
pe care îl prezintă infractorii.
Cele mai multe programe dezvoltate din această perspectivă sunt programe de grup care
îşi propun să sprijine infractorii în vederea îmbunătăţirii capacităţii de rezolvare a
problemelor, dezvoltării abilităţilor rezolutive combinând în acest sens o paletă largă de
oportunităţi de învăţare într-o manieră structurată (Raynor, 2007, p.2, apud Oancea,
2011). Au fost derulate numeroase studii care au evaluat eficienţa şi eficacitatea acestor
programe (doua dintre ele prezentate si în Manualul de Probaţiune 2008). Astfel avea să
se „ demonstreze faptul că intensitatea programelor trebuie să fie în concordanţă cu
nivelul de risc al infractorului; pentru reducerea recidivei programele trebuie să fie
focalizate pe acele probleme care îl predispun cel mai mult pe infractor la reluarea
comportamentului infracţional; metodele care stau la baza programelor trebuie să fie
adaptate stilurilor de învăţare ale infractorilor; că cele mai eficace programe sunt cele
multi-modale (care se adresează unei varietăţi de probleme), sunt centrate pe deprinderi;
utilizează metode cognitiv comportamentale şi, nu în ultimul rând, succesul programelor
este strâns legat de pregătirea şi abilităţile personalului care le livrează (Merrington &
Stanley , 2007, p. 441, apud Oancea , 2011).
Tot dupa 1990 se produce încă o schimbare importantă, de data aceasta una de
perspectivă asupra modului în care trebuie abordată problematica infracţionalităţii şi a
reducerii riscului de recidvă. Accentul nu mai cade în principal pe identificarea şi apoi
abordarea cauzelor comportamentului infracţional, ci asupra cauzelor care pot determina

11
renunţarea la un astfel de comportament, adică asupra procesului desistării. Termenul de
desistare a fost dezvoltat în principal de către criminologul Shaad Maruna, care a definit
desistarea ca fiind o abţinere de durată de la comiterea de infracţiuni a infractorilor care
au fost implicaţi într-o carieră infracţională consistentă .
Sub presiunea noilor abordări, probaţiunea avea să iasă(Angli) din sfera circumscrisă
asistenţei sociale şi să cunoască un proces de integrare din ce în ce mai vizibil, în cadrul
justiţiei penale, îmbrăţişând o serie de valori precum protecţia publicului, reducerea
recidivei, sancţionarea adecvată a infractorilor în comunitate şi reabilitarea infractorilor
(Smith, 2005; Balahur, 2001, apud Oancea, 2011).

1.2.3 Scurtă istorie a probaţiune în România

În România, forme primare ale ceea ce azi numim probațiune, se regăsesc încă la
sfârșitul sec al XVIII-lea și începutul sec. al XIXlea, când domnitorii vremii au formulat
hotărâri ce vizau aspecte pe care azi le-am denumi supraveghere în comunitate: liberarea
din închisoare pe “chezăşie” a condamnaţilor care erau daţi în seama unor persoane care
își asumau sarcina supravegherii lor, persoanele astfel controlate erau puse să desfășoare
lucrările publice.
În sensul modern și propriu al cuvântului, probațiunea în România, își are începuturile
după ani 90 ai secolului XX. Dezvoltarea probațiunii la noi în țară are o natură procesuală
în cadrul căreia distingem următoarele etape de evoluție începând din 1996 și până în
prezent:
1) o prima etapa experimentala (1996-2000),
2) etapa de dezvoltare a infrastructurii (2000-2007) ;
3) cea de a treia (dupa 2007 -2014) de consacrare a sa in cadrul sistemului sanctionator și
4) cea de a patra, una a reformării sistemului de probațiune odată cu intrarea în vigoare a
noului cod penal (01.02.2014 – prezent)
Etapa experimentală 1996-2000 a însemnat înfiinţarea mai multor centre experimentale
cu scopul de a testa elemente de probaţiune în contextul sistemului de justiţie penală din
Romania. Printre primele centre experimentale au fost cele de la Arad, Găeşti, Focsani si
cele din Judeţul Cluj (Gherla, Dej, Cluj -Napoca) şi Iaşi. Ele au fost înfiinţate prin ordin
al ministrului justiţiei, tehnic au fost coordonate de către un compartiment din cadrul

12
Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi mai apoi de către Serviciul de Probaţiune din
cadrul Ministerului Justiţiei. Iniţial experimentul a fost susţinut financiar şi asistat din
punct de vedere tehnic de către Know How Fund al guvernului Marii Britanii. ONG-uri
precum Fundaţia prison Fellowship România din Cluj, Asociaţia Alternative Sociale Iaşi
sau GRADO Bucureşti, au contribuit în mod esenţial la susţinerea financiară şi logistică a
centrelor experimentale. În 1998 la Catedra de Asistenţă Socială a Universităţii „Babeş-
Bolyai” s-a derulat primul program post-universitar de pregătire în domeniul probaţiunii
din România.
Din 1998 a fost derulat programul „Probaţiunea în România” finanţat de către
Departamentul de Dezvoltare Internaţională al Guvernului Marii Britanii (DFID),
program al cărui scop era înfiinţarea la nivel naţional a unui serviciu de probaţiune în
România. Este interesant şi specific României faptul că originile probaţiunii se află în
sistemul penitenciar, apoi în comunitate, pentru ca după anul 2000, serviciile de
probaţiune să fie organizate pe lângă tribunalale din reşedinţele de judeţ.
Etapa de dezvoltare a infrastructurii (2000-2007): Activitatea centrelor experimentale a
dovedit că instituţia probaţiunii este necesară şi poate fi dezvoltată în România. Ca
urmare, în anul 2000 este adoptată Ordonanţa Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea
şi funcţionarea serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere, prin care sunt precizate
detaliile procedurale şi practice ale activităţii de probaţiune. Astfel din anul 2000
serviciile de probaţiune au legitimitate şi recunoaştere legală. Sunt organizate pe lângă
tribunale, sunt subordonate direct Ministerului Justiţiei-Direcţia de reintegrare socială şi
supraveghere (denumirea de atunci a serviciilor era servicii de reintegrare socială a
infractorilor şi de supraveghere). Ele cunosc astfel o dublă subordonare, una faţă de
Ministerul Justiţiei şi a doua faţă de preşedintele tribunalului; nu au personalitate juridică
şi deci, nici buget propriu.
Activitatea şi volumul de munca al serviciilor de probaţiune a cunoscut o evoluţie
ascendentă reflectată atît în nr. referatelor de evaluare solicitate de instanţele de judecată
cât şi în numărul persoanelor aflate în suparveghere. În 2002 Ordonanţa Guvernului nr.
92/2000 privind organizarae şi funcţionarea serviciilor de reintegrare socială şi
supraveghere, afost aprobată şi completată cu Legea nr. 129/2002. Această lege sporea
competenţele serviciilor de reintegrarea socială şi suparveghere, ele putând realiza

13
referate de evaluare şi la solicitarea oragnelor de urmărire penală, dar numai pentru
inculpaţi şi se preciza faptul că serviciile puteau acorda asistenţă şi consiliere celor a
căror pedeapsă a fost graţiată total sau parţial.
Odată cu intrarea în vigoare a Legii 211/2004 privind unele măsuri pentru protecţia
victimelor infracţiunilor, serviciile numite de acum servicii de protecţie a victimelor şi
reintegrare socială a infractorilor - puteau să ofere gratuit, la cerere, consiliere
psihologică şi alte forme de asistenţă victimelor anumitor categorii de infracţiuni( a se
vedea art. 8 al Legii).
Anul 2006 este anul când sunt adoptate două legi foarte importante pentru consolidarea
sistemului naţional de probaţiune în România: Legea 123/2006 privind statutul
personalului din probaţiune (serviciile dobândesc denumirea de servicii de probaţiune) şi
Legea 327/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din probaţiune. Un alt
document important, inclusiv pentru evoluţia ulterioară a probaţiunii de la noi, a fost
Legea 275/2006 care avea să creeze cadrul unei implicări mai substanţiale a serviciilor de
probaţiune în activităţile penitenciarelor. Important ni se pare faptul că anumite prevederi
din acestă lege deschideau premisele unei necesare colaborări instituţionale între
penitenciar şi probaţiune: participarea consilierului de probaţiune la şedinţele comisiei în
vederea propunerii liberării condiţionate a persoanelor private de libertate, dar şi faptul că
persoanele condamnate vor fi incluse pe durata executării pedepsei privative de libertate
în cadrul unor programe care să vizeze desfăşurarea de activităţi lucrative, terapeutice şi
culturale, pregătirea şcolară şi formarea profesională, realizate de către personalul
penitenciarelor în colaborare cu consilieri de probaţiune, voluntari, reprezentanţi ai ong-
urilor4.
Etapa de consacrare a probaţiunii în sistemul sancţionator (după 2007- febr.2014):

4
Programul ”Reducerea riscului de recidivă după închisoare”, program care vizează pregătirea reintegrării
sociale a foştilor deţinuţi, are la bază tocmai această practică a colaborării penitenciar-probaţiune şi se
înscrie în tendinţa actuală pe plan european, de a implica serviciile de probaţiune încă în faza de executarea
a pedepselor privative de libertate şi continuarea după liberare a relaţiei profesionale cu ce liberat în
vederea reintegrării sale sociale reale.

14
A însemnat de fapt, continuarea şi accentuarea procesului de definire a identităţii, de
cristalizare a conţinutului specific şi de maturizare instituţională a probaţiunii din
România.
Este de remarcat este faptul că pentru ceea ce însemnă procesul de maturizare a
instituţiei probaţiunii la nivelul procedurilor şi a practicii propriu-zise, anul 2008
marchează şi modificarea H.G. 1239/2000 privind Regulamentul de aplicare al O.G.
92/2000. La baza adoptării H.G.747/2008 s-a aflat necesitatea uniformizării anumitor
practici ale serviciilor de probaţiune, clarificarea unor aspecte ce nu fuseseră
reglementate anterior dar şi înglobarea experienţei acumulate pe durata celor 8 ani de
funcţionare a acestor servicii. Astfel, principalele elemente de noutate aduse de acest act
normativ se referă la :
- clarificarea situaţiei referitoare la redactarea referatului de evaluare atunci când
serviciul de probaţiune nu poate lua legătura cu persoana evaluată,
- reperele care trebuie avute în vedere în formularea perspectivelor de reintegrare în
societate în cadrul referatului de evaluare,
- detalierea procedurilor punerii în executare a sentinţelor care sunt de competenţa
serviciului de probaţiune,
- modalitatea punerii în executare a sentinţelor care prevăd în sarcina persoanelor
condamnate obligativitatea participării la programele derulate de către serviciu,
- introducerea procedurii avertizării persoanei care nu se prezintă la întrevederile
stabilite în planul de supraveghere,
- procedurile care trebuie respectate în cazul obligaţiei prevăzute în sarcina persoanei
condamnate de a se supune la un tratament medical în special în scopul
dezintoxicării.
- revizuirea procedurii prin care erau acordate serviciile de asistenţă şi consiliere
persoanelor supravegheate.
- posibilitatea folosirii interpreţilor şi traducătorilor autorizaţi prin intermediul
tribunalelor.
În acestă etapă începe pilotarea şi aplicarea unor programe de asistare psihosocială pentru
persoanele aflate în supravegherea serviciului de probaţiune. Această direcţie de
dezvoltarea a stat sub influenţa curentului „what works” promovat prin cercetări şi lucrări

15
teoretice cu impact internaţional. Acest nou mod de înţelegere a reabilitării aduce ca
argument studiile/meta-analizele care au demostrat că programele care dau rezultate sunt
cele care valorifică abordările de tip cognitiv-comportamental. În colaborare cu parteneri
cu experienţă în activitatea de probaţiune din Olanda, respectiv Anglia, începe la nivelul
sistemului penitenciar şi de probaţiune de la noi din ţară, un proces de elaborare a unor
programe structurate de lucru cu infractorii şi de formare a consilierilor de probaţiune
care aveau să aplice ulterior aceste programe în cadrul serviciilor. Din Marea Britanie
aveau să fie preluate, adaptate şi implementate programele „Stop! – Gândeşte şi schimbă”
şi „Unu la unu”, iar din Olanda programele „Dezvoltarea abilităţilor sociale la majori”,
respectiv „Dezvoltarea abilităţilor sociale la minori” (DAS) (a se vedea în acest sens
Secţiunea a III a, din Manualul de probaţiune, 2008).
Etapa a patra (2014- până în prezent)
Intrarea în vigoare la 1 februarie 2014 a noilor coduri (penal și de procedură penală) a
avut implicații și la nivelul sistemului de probațiune din România. Momentul este unul
important fiind evaluat din diferite perspective care au reușit să evidențieze atât plusurile
cât și limitele legislației care fundamentează în prezent justiția penală din țara noastră.
Noul Cod penal mai permisiv? Răspunsul poate fi da, caz în care avem în vedere
următoarele argumente:

- descurajează aplicarea excesivă a pedepsei închisorii executată efectiv

- reduce limitele generale ale pedepselor pentru multe infracțiuni pedepsite cu

închisoarea în vechiul cod penal

- promovează pedeapsa amenzii

- deci mai multe persoane devin eligibile pt executarea unei pedepse neprivative de
libertate

- durata termenelor de supraveghere este redusă

- controlul/supravegherea sunt dublate de câteva elemente de asistare

- obligațiile pot fi adaptate în funcție de progresele persoanei aflate în

supraveghere/chiar renunțarea la obligații înainte de finalizarea supravegherii

16
 - regimul aplicabil minorilor este mai blând(se renunță la impunerea unei pedepse ,
sunt numai măsuri educative, conținutul obligațiilor și durata măsurilor sunt mai
ușoare)

Noul Cod penal este mai punitiv? Răspunsul poate fi da, caz în care avem în vedere
următoarele argumente:

- gama obligațiilor alăturată supravegherii, este mai largă

- munca neremunerată în folosul comunității (MFC) devine obligatorie în toate cazurile

de suspendare a executării pedepsei sub supraveghere (SEPSS)

- pe parcursul supravegherii se pot adăuga noi obligații

- pentru liberații condiționat se instituie supravegherea

- minorii trebuie să fie participanți activi la executarea MS

Dicolo însă de argumentele pro sau contra caracterului mai mult sau mai puțin permisiv
al sancțiunilor penale, este important să precizăm că noua legislație reprezintă un pas
înainte în ce privește racordarea legislației penale din România la legislația UE din care
țara noastră este parte (de ex. este introdusă în legislaţia română sintagma „sancţiuni şi
măsuri comunitare”).
Filimon (2011) consideră că pe terenul unei ”reglementări disipate” (Ordonanța de
Guvern 92/200; Legea 129 /2002 care aproba OG 92/2000) probațiunea din România s-a
dezvoltat prin practica de zi cu zi și printr-o conectare permanentă la direcțiile de
dezvoltare din țările cu tradiție. Vechea legislație făcea dificilă plierea sistemului de
probațiune din România la ”valorile, reglementerile și instrumentele europene privitoare
la probațiune. Reforma legislativă reprezentată de noul Cod Penal adoptat prin Legea
286/2009 și noul Cod de procedură penală (Legea 135/2010) reprezintă un cadru modern,
mai favorabil și în primul rând mai coerent pentru ceea ce presupune activitate de
probațiune .

Sfera de aplicare a probațiunii s-a lărgit, a crescut numărul instituțiilor care definesc
această implicare.

17
 Se redefinește poziția consilierului de probațiune în etapa executării pedepsei, acesta
are posibilitatea să intervină asupra modificării conținutului sau duratei obligațiilor
impuse de instanță în sarcina persoanei supravegheate .

Noul cadru legal lărgește plaja sancțiunilor și măsurilor comunitare, ceea ce permite
instanței o mai bună individualizare a pedepsei și „alegere a sancțiunii în acord cu
gravitatea pedepsei, periculozitatea infractorului, conduita acestuia” (Filimon, p.205)
conform reglementărilor europene .
Practic, sistemul de probațiune a fost reconfigurat începând cu 1 februarie 2014, atunci
când au intrat în vigoare noul Cod penal ( Legea nr 286/2009) și noul Cod de procedură
penală (Legea 135/2010). Concret, documentul stabilește că sistemul național de
probaţiune este format din Direcția Națională de Probațiune (DNP), care funcţionează la
nivel central și structuri teritoriale care includ serviciile de probațiune, precum și sediile
secundare ale acestora.
Ca serviciu public, sistemul de probațiune se desfășoara în interesul comunității, în
scopul reabilitării sociale a infractorilor, al diminuării riscului de săvârșire a unor noi
infracțiuni și al creșterii gradului de siguranță în comunitate.
Promovarea sancţiunilor şi măsurilor comunitare urmăreşte reducerea costurilor sociale
ale executării sancţiunilor şi măsurilor penale prin diminuarea populaţiei din unităţile
penitenciare, valorificarea potenţialului socioeconomic al infractorilor şi menţinerea
siguranţei comunităţii.
Potrivit reglementărilor, activitatea de probațiune se realizează la nivel teritorial, prin
intermediul serviciilor de probatiune si alte structuri teritoriale, fară personalitate juridică,
înfiinţate conform legii si aflate in subordinea Direcției. Concret, serviciile de probațiune
funcţionează în fiecare municipiu resedinta de judet si in municipiul Bucuresti, prin
reorganizarea serviciilor de probatiune de pe langa tribunale. Serviciile de probatiune
sunt conduse de sefi de serviciu, iar birourile din cadrul serviciilor de probatiune, precum
si sediile secundare sunt conduse de sefi de birou. Sefii serviciilor de probatiune și sefii
de birou sunt numiti prin ordin al ministrului justitiei, pe o perioada de 4 ani, în urma
promovării unui concurs, mandatul putand fi reinnoit in aceleasi conditii.
Preda (2015) face o analiză cantitativă privind activitatea serviciilor de probaţiune din
ţară și subliniază o serie de aspecte care vorbesc aproape de la sine despre situația de

18
”cenușăreasă” a probațiunii, în cadrul sistemului de justiție penală din România. Astfel,
autoarea arată că la sfârşitul anului 2014, sistemul penitenciar din România avea în
evidenţa sa 30.156 deţinuţi (din care 43% erau recidivişti), în timp ce sistemul de
probaţiune din România avea în evidenţa sa 37.044 persoane (dintre care 26.749 cazuri
active aflate în supraveghere la data de 31.12.2014..
Ca structură cunoscută şi, uneori, intens mediatizată, sistemul penitenciar număra, in
2014 aproximativ 11.000 angajaţi, în timp ce sistemul de probaţiune, prea puţin cunoscut
opiniei publice, cuprinde un număr redus de personal, respectiv 360 de consilieri de
probaţiune. O altă mare diferenţă se înregistrează în ceea ce priveşte sumele alocate celor
două sisteme. Astfel, deşi la nivelul sistemului penitenciar este alocată o sumă foarte
mare (de multe ori considerate oricum insuficiente, date fiind condiţiile de detenţie
improprii), cu rezerva că 43 % dintre deţinuţi sunt recidivişti, sistemul de probaţiune din
România dispune de un buget redus, dar şi de resurse umane insuficiente în raport cu
atribuțiile consilierilor de probațiune. Disproporţia este şi mai vizibilă având în vedere că
întreg personalul de probaţiune din toate cele 42 de servicii de probaţiune din România
(360 consilieri) reprezintă o cifră mai mică decât personalul unui singur penitenciar din
cele 39 de penitenciare existente în ţară (de exemplu, doar Penitenciarul Arad are un
număr de 468 angajaţi), precum şi faptul că bugetul alocat anual întregului sistem de
probaţiune din România (format din 42 de servicii şi o structură centrală) este mai mic
decât bugetul unui singur penitenciar. De asemenea, un alt indicator care poate fi
comparat la nivelul celor două sisteme care vizează cu precădere volumul de activitate al
lucrătorilor rezultă prin împărţirea numărului de beneficiari la numărul de angajaţi.
Astfel, se observă că încărcătura medie în sistemul penitenciar este de 3
infractori/angajat, în timp ce încărcătura medie în sistemul de probaţiune este de peste
103 infractori/ consilier. De asemenea, subliniem faptul că, dintre cei 360 de consilieri de
probaţiune, majoritatea covârşitoare este reprezentată de femei (307, adică 85%) în timp
ce majoritatea covârşitoare a infractorilor cu care acestea lucrează sunt bărbaţi (80%),
ceea ce nu reprezintă un amănunt nesemnificativ, ci reflectă un alt autentic element de
dificultate a muncii prestate (A.Preda , 2015).
La 16 ani de la inființare, sistemul de probaţiune din România include 42 de servicii de
probaţiune, cu un număr de peste 380 de consilieri de probatiune care au monitorizat

19
peste 20.000 de persoane în anul 2013, 32.440 persoane în 2014, pentru ca la data de 30
iunie 2016 nr persoanelor aflate în supravegherea serviciilor de probațiune să crească cu
19% față de anul 2015, fiind de 50.000 de persoane. Ca urmare, raportat la personal,
media numărului de persoane supravegheate/consilier de probațiune era la momentul
2015, de peste 140(comparativ, în Marea Britanie încărcătura medie este de 13 persoane
supravegheate/consilier, iar în Belgia este 45!).

TEMĂ Răspundeți la următoarele întrebări

de control

1. Care funcții ale pedepsei sunt în principal exprimate și concretizate prin probațiune și
care prin pedeapsa privativă de libertate.

2. Indentificați specificul curentului ”What Works” în reabilitarea persoanelor care au

comis infracțiuni.

3. În ce fel reconfigurează introducerea noilor coduri și a legilor specifice, instituția

probațiunii. Indiacți cel puțin trei aspecte în acest sens.

4. Care sunt aspectele care aparțin asistenței sociale și se regăsesc în probațiune ? Indicați
cel puți trei asemenea aspecte (valorice, teoretice, metodologice).

Temă de reflexie:
Care sunt principalele caracteristici specifice probațiunii, comparativ cu pedeapsa
privativă de libertate.

20
 UNITATEA TEMATICĂ II
Sancțiuni și măsuri comunitare

2.1 Contextul legal

Deoarece instituția probațiunii are competențe legate de aplicarea unor hotărâri ale
instanțelor de judecată referitoare la anumite sancțiuni penale, în contiuare este prezentat
pe de o parte cadrul sancționatoriu general, iar apoi sunt detaliate acele sancțiuni și
măsuri educative care intră în aria de competență a serviciilor de probațiune din România.
În spaţiul justiţiei, pedeapsa este o măsură de constângere aplicată de o instanţă
judecătorească ca formă de reacţie formală la încălcarea legii.
Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi
imputabilă persoanei care a săvârşit-o . ”Infracțiunea este singurul temei al răspunderii
penale” (art. 15 alin. (1) și (2),din Legea 286/2009 ).
Legea 286/2009 (Noul Cod Penal) la art.174 face o precizare relevantă legată de înțelesul
expresiei săvârşirea unei infracţiuni. Prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea
unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le
pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca te calitate de coautor, instigator sau
complice.
Conform Noului Cod Penal (L.286/2009) intrat in vigoare in februarie 2014, categoriile
de pedepsele principale în România sunt (art.53 Cod Penal) :
Detențiunea pe viață ( art.56-privarea de libertate pe o durată nedeterminată)
Închisoarea (art. 60-privarea de libertate pe o durată determinată, cuprinsă intre 15 zile si
30 de ani)
Amenda (art. 61- suma de bani pe acre condamnatul trebuie să o platească statului; se
stabilește prin sistemul zilelor amendă; suma /zi amendă este cuprinsă intre 10-500 lei, se
înmulțește cu nr zilelor-amendă cuprinse intre minim 30 - max. 400zile). În cazul în care
persoana nu poate plăti amenda total sau parțial, cu consimțământul ei, instanța poate
înlocui obligația de plată a amenzii neexecutate, cu obligația de a presta o muncă

21
nerumunerată în folosul comunității, caz in care unei zile amendă îi corespunde o zi de
muncă în folosul comunității.
La acestea se adugă pedepese accesorii si complementare care se referă la interzicerea
exercitării unor drepturi.
Noul CP a introdus și două prevederi noi: renunțarea la aplicarea pedepsei (art.80) și
amânarea aplicării pedepsei (art.83) stabilind un termen de supraveghere (art 84 -
termenul este de 2 ani, în care persoana trebuie să respecte măsurile și să execute
obligațiile-art 85- ce îi revin prin decizia instanței) . Se dispune pentru infracțiuni pentru
care pedeapsa este amenda sau închisoarea este de cel mult 2 ani; persoana nu a mai fost
condamnată și-a dat acordul pentru muncă în folosul comunității. Supravegherea se face
de către serviciile de probațiune (art 86 L.286/2009).
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere ( art. 91) pentru infracțiuni pentru
care pedeapsa este de cel mult 3 ani, persoana nu a mai fost condamnată și-a dat acordul
pentru muncă în folosul comunității. Durata suspendării executării pedepsei sub
supraveghe constituie termen de supraveghere pentru condamnat si poate fi intre 2-4 ani
fără a putea fi mai mică decât pedeapsa aplicată. Pe durata termenului de supraveghere
trebuie să respecte măsurile și să execute obligațiile impuse de instanță (art.93). Pe
parcursul termenului de supraveghere persoana va presta muncă neremunerată in folosul
comunității pe o perioada intre 60-120 de zile.Supravegherea se face de către serviciile de
probațiune (art.94).
Liberarea condiționată (art 99)- sunt stabilite condițiile liberării condiționate:
-să fi executat 20 din pedeapsa detențiunii pe viață, se stabilește apoi un termen de
supraveghere după liberare, de 10 ani;
-în cazul pedepsei închisorii, persoana condamnată să fi executat cel puțin 2/3 din durata
pedepsei la pedepse sub 10 ani, sau cel puțin 3/4 la pedepse mai mari de 10 ani, să se afle
în regim de executare semideschis sau deschis. Constituie termen de supraveghere pentru
condamnat, intervalul cuprins între data liberării condiționate și data împlinirii duratei
pedepsei închisorii.
Dacă restul de pedeapsă rămas neexecutat la data liberării condiționate este de 2 ani sau
mai mare atunci, instanța dispune in sarcina persoanei respectarea unor măsuri și

22
executarea unor obligații (art.101). Supravegherea se face decătre serviciul de probațiune
și de organele abilitate, inclusiv prin sistem electronic de supraveghere- art.102).
Noul cod penal la titlul 5 abordează minoritatea , la Cap. I referindu-se la regimul
răspunderii penale a minorului. Art. 113 stabilește limitele răspunderii penale a
minorului în România: vârsta răspunderii penale este 14 ani. Minorul cu vârsta intre 14-
16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ.
Minorul cu vârsta de 16 ani răspunde penal conform legii.
Consecința răspunderii penale: se aplică o măsură educativă. Ea poate fi neprivativă de
libertate sau privativă de libertate (dacă a mai comis o infracțiune pentru care s-a aplicat
o măsura educativă sau infracțiunea comisă este pedepsită cu închisoare mai mare de 7
ani sau cu detențiunea pe viață)
Măsurile educative neprivative de libertate sunt (art .115):
- stagiul de formare civică (art.117- durată de cel mult 4 luni)
-supravegherea ( art. 118 -durată intre 2-6 luni)
-consemnarea la sfârșit de săptămână (art.119 - nu păresește clocuința sâmbătă și
duminică, pe o durată între 4-12 săptămâni)
-asistarea zilnică (art 120-durată între 3-6 luni)
Măsurile educative privative de libertate sunt (art.115):
-internarea într-un centru educativ
-internarea într-un centru de detenție
În vederea alegerii măsurii educative , instanța solicită serviciului de probațiune
realizarea referatului de evaluare (art.116), care va cuprinde şi propuneri motivate
referitoare la natura şi durata programelor de reintegrare socială pe care minorul ar
trebui să le urmeze, precum şi la alte obligaţii ce pot fi impuse acestuia de către instanţă.
Pe perioada supravegherii, se mai realizează și un referat de evaluare privind
respectarea condiţiilor de executare a măsurii educative sau a obligaţiilor impuse se
întocmeşte de către serviciul de probaţiune în toate cazurile în care instanţa dispune
asupra măsurii educative ori asupra modificării sau încetării executării obligaţiilor impuse
Conform art. 121 din actualul Cod penal, obligaţii ce pot fi impuse minorului sunt
următoarele:

23
 (1) Pe durata executării măsurilor educative neprivative de libertate, pot fi impuse mai
multe dintre următoarele obligaţii:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare profesională;
b) să nu depăşească, fără acordul serviciului de probaţiune, limita teritorială stabilită de
inst
c) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la
alte adunări publice, stabilite de instanţă;
d) să nu se apropie şi să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia,
cu participanţii la săvârşirea infracţiunii ori cu alte persoane stabilite de instanţă;
e) să se prezinte la serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta;
f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală.
(2) Când stabileşte obligaţia prevăzută în alin. (1) lit. d), instanţa individualizează, în
concret, conţinutul acestei obligaţii, ţinând seama de împrejurările cauzei.
(3) Supravegherea executării obligaţiilor impuse de instanţă se face sub coordonarea
serviciului de probaţiune.
(4) Pe durata executării măsurii educative neprivative de libertate, serviciul de
probaţiune are obligaţia să sesizeze instanţa, dacă: a) au intervenit motive care justifică
fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fie încetarea executării unora dintre
acestea; b) persoana supravegheată nu respectă condiţiile de executare a măsurii
educative sau nu execută, în condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin.
Regimul executării măsurilor educative privative de libertate:
La art 124 din Noul Cod penal, măsura internării într-un centru educativ care este o
instituție specializată în recuperarea minorului. Durata este între 1-3 ani. După executarea
a cel puțin jumătate din perioada internării cu condiția ca minorul să fi avut rezultate
bune în pregătirea școlară, profesională și progrese în reintegrarea sa socială, această
măsură educativă privativă de libertate poate fi înlocuită cu măsura educativă
neprivativă de libertate, a asistării zilnice, pe o perioadă egală cu durata internării
neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana nu a împlinit 18 ani.În această
situație din urmă, minorul ajunge în atenția serviciului de probațiune.
Măsura educativă a internării într-un centru de detenție, constă în internarea
minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază şi

24
supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum şi
programe de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale (art. 125).
Internarea se poate dispine pe o durată între 2-5 ani, afară de cazul în care pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 20 de ani sau mai mare
,ori detenţiunea pe viaţă, când internarea se ia pe o perioadă cuprinsă între 5 şi 15 ani.
În cazul în care pe durata internării minorul a dovedit interes constant pentru însuşirea
cunoștințelor şcolare şi profesionale şi a făcut progrese evidente în vederea reintegrării
sociale, după executarea a cel puţin jumătate din durata internării, instanţa poate dispune:
a) înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu
durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a
împlinit vârsta de 18 ani. b) liberarea din centrul de detenţie, dacă persoana internată a
împlinit vârsta de 18 ani. Odată cu înlocuirea sau liberarea, instanţa impune minorului,
respectarea uneia sau mai multora dintre obligaţiile prevăzute în art. 121, până la
împlinirea duratei măsurii internării (art 125).
Pentru procesul de reintegrare socială și cel de reabilitare socială, sunt importante cateva
clarificări de natură juridică referitoare la cauzele care înlătură consecinţele
condamnării: Astfel, art.165 cod penal face referire la reabilitarea de drept . Reabilitarea
are loc de drept în cazul condamnării la pedeapsa amenzii, la pedeapsa închisorii care nu
depășește 2 ani sau la pedeapsa închisorii a cărei executare a fost suspendată sub
supraveghere, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit o altă infracţiune. Art.
166 se referă la reabilitarea judecătorească după cum urmează:
(1) Condamnatul poate fi reabilitat, la cerere, de instanţă, după împlinirea următoarelor
termene:
a) 4 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar care nu
depăşeşte 5 ani; b) 5 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani,
dar care nu depășește 10 ani c) 7 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai
mare de 10 ani sau în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă, comutată sau înlocuită cu
pedeapsa închisorii;
d) 10 ani, în cazul condamnării la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, considerată executată ca
urmare a graţierii, a împlinirii termenului de prescripţie a executării pedepsei sau a
liberării condiţionate.

25
2.2 Specificul axiologic al probațiunii
Activitatea de probațiune are un specific valoric care este prevăzut atât în legislația
proprie (Legea 252/2013) cât și în Codului deontologic al personalului de probațiune
a. Activitatea sistemului de probațiune se desfășoară în condiții care să respecte atât
„demnitatea persoanei”, cât și integritatea activităților și acțiunilor care trebuie să fie
realizate în mod „responsabil, transparent și imparțial” prin „utilizarea judicioasă a
resurselor disponibile” (art. 3 și art. 13) fără a îngrădi „exercitarea dreptului la viața
privată” în familie şi în comunitate (art. 4), precum şi abţinerea de a impune
beneficiarilor serviciilor furnizate propriile convingeri filosofice, religioase, morale sau
de altă natură (Codul deontologic);
b. Orice activitate în cadrul sistemului de probațiune se desfășoară „fără nici o
discriminare pe temei de rasă naţionalitate, cetăţenie, origine etnică, limbă, religie, sex,
opinie politică sau orice altă opinie, apartenenţă politică, avere, origine socială” (art. 5) la
care se adaugă criterii nediscriminatorii legate de „vârstă”, „orientare sexuală”, „situaţie
familială” sau altele (Codul deontologic);
c. Activitatea sistemului de probațiune se desfășoară cu „respectarea legii şi a hotărârilor
judecătoreşti” (art. 6);
d. Activitatea sistemului de probațiune se desfășoară cu „respectarea confidenţialității și
cu respectarea regulilor de protecție a datelor cu caracter personal” (art. 7) şi a
documentelor deţinute „în scop profesional” exceptând „datele furnizate organelor
judiciare în cadrul procesului penal”, consilierii de probaţiune având „obligaţia de a
colabora cu organele judiciare, la solicitarea scrisă a acestora” (Codul deontologic). Un
aspect important al respectării confidenţialităţii este acela al colaborării personalului de
probaţiune cu reprezentanţii presei „exclusiv prin intermediul persoanelor desemnate de
conducerea direcţiei de specialitate”, insistânduse pe protejarea „datelor personale ale
beneficiarilor” (Codul deontologic);
e. Activitatea sistemului de probațiune se desfășoară cu respectarea „principiilor,
valorilor și metodelor managementului de caz în procesul de supraveghere” (art. 8) și cu
implicarea și responsabilizarea beneficiarului cu privire la „propriul proces de reabilitare”
prin „dezvoltarea unei relații pozitive” (art. 9);

26
f. Activitatea sistemului de probațiune se desfășoară printr-o „abordare interdisciplinară”
și coordonată pe principiile managementului de caz, „în colaborare cu instituțiile din
comunitate” (art. 10);
g. Derularea activității de probațiune are în vedere consimțământul informat al
beneficiarilor cu privire la „natura și conținutul principalelor acte
îndeplinite”; totodată, informarea beneficiarilor se face „într-o limbă, respectiv limbaj”
inteligibil cu posibilitatea de a asigura un „traducător și interpret autorizat” incluzând un
„interpret de limbaj mimico-gestual”, acolo unde este cazul; la cererea persoanei
evaluate, informarea se face „în limba lor maternă” (art. 11);
h. Personalul care își desfășoară activitatea în cadrul sistemului de probațiune are o
„pregătire de specialitate” în acord cu asumarea responsabilităților legale și urmărește
„atingerea unor standarde înalte de profesionalism și respectarea normelor de etică și
deontologie profesională” cu „respectarea principiului integrității” (art. 12 și art. 13) (M
Sandu, 2016, p 92).

2.3 Precizări și delimitări conceptuale- noțiuni cheie folosite în probațiune.

Din perspectiva valorilor și principiilor care orientează activitatea de probațiune sunt
inportante câteva precizări și delimitări conceptuale legate de noțiuni cheie folosite în
probațiune. În acest sens M.Sandu (2107) face următoarele clarificări în acord cu
Regulamentul european privind sancţiunile şi măsurile comunitare (Recomandarea R (92)
16 a Comitetului Ministerial al statelor membre) corelat cu reglementările naţionale
transpuse în legile speciale (L.252/2013) şi cele organice (NCP și CPP) după cum
urmează:
a. Noțiunea de „delincvent”, respectiv „infractor” este utilizată în sistemele moderne
de probaţiune, inclusiv în cel românesc, într-un mod unitar cu referire la calitățile
procesual penale, atât la persoana învinuită sau inculpată, cât şi la persoana condamnată,
cu următoarele precizări: perspectiva criminologică incluzând accepțiunea juridică asupra
termenului „infractor”, respectiv, „delincvent” se referă generic la persoana care a comis
o „faptă penală sau cu justificată aparență penală” fiind similar, atât cu termenul
„criminal” din criminologie, cât și cu cel de „făptuitor”, utilizat în dreptul penal
substanțial; corelativ, termenul „infracţiune”, respectiv „delict” definește în accepțiune

27
juridică / legală „crima” ca fiind „fapta penală sau cu justificată aparență penală”;
perspectiva juridică asupra conceptelor anterior analizate – infractor / delincvent,
respectiv infracțiune / delict – suportă nuanțări induse de către definirea legală conferită
termenului „infracțiune” rămânând ca termenul „delincvență” să fie definit în mod
implicit ca fiind o manifestare aparte a actului infracțional săvârșit, în general de către
minori și anume „delincvența juvenilă”;
b. Noţiunea de „sancţiuni neprivative de libertate” este utilizată în dreptul penal
român ca fiind similară cu noţiunea de măsuri și sancţiuni comunitare din legislaţia
internaţională, cu următoarele precizări: comparativ cu sancţiunile şi măsurile comunitare
care se bucură de o reglementare expresă în legislaţiile europene şi internaţionale,
sancţiunile neprivative de libertate din dreptul penal român se referă generic la
următoarele instituţii de drept penal: individualizarea pedepselor aplicabile persoanelor
majore ; amânarea executării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
și liberarea condiționată; măsuri educative neprivative de libertate aplicate minorilor;
prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității este reglementată în legislația
penală actuală, fie ca sancțiune de sine stătătoare – executarea amenzii penale prin
prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității, fie ca obligație în conformitate
cu regimul individualizării pedepsei, în cazul persoanei față de care s-a dispus amânarea
executării pedepsei.
c. Supravegherea în comunitate se referă, în sens larg, la totalitatea activităţilor de
„asistenţă” 5 sau de „asistare”6 desfăşurate de către serviciile de probațiune „în numele
organului de executare” cu scopul menţinerii persoanei care a comis infracţiunea în
comunitate; referirea cuprinde şi sensul restrâns, al termenului de supraveghere care
cuprinde toate „acţiunile întreprinse pentru a se asigura că persoana supravegheată
respectă condiţiile sau obligaţiile impuse” de către instanţă. Sensul restrâns al noţiunii de
supraveghere în probaţiune face trimitere la termenul de control care este abordat în

5
Acesta este sensul larg în care este definită „supravegherea” în cadrul glosarului din Anexaparte
integrantă a Recomandării R (92) 16 referitoare la Regulamentul european privind sancţiunile şi măsurile
comunitare care utilizează termenul de „asistenţă” cu înţelesul de totalitate a „activităţilor desfăşurate de
către sau în numele organului de executare cu scopul menţinerii infractorului în societate”.
6
Termenul de „asistare” este introdus în legislația românească cu referire la intervențiile psihosociale
implicite „procesului de supraveghere”, asistarea constând în „intervenții specializate adaptate nevoilor
persoanei, riscului de săvârșire a unor noi infracțiuni și altor particularități ale cazului” (art. 102 alin. (1)
din Legea nr. 252/2013, cu modificările și completările ulterioare).

28
recomandarea europeană din perspectiva „activităţilor care se limitează la evaluarea
modului în care sunt îndeplinite condiţiile sau obligaţiile impuse, precum şi la activităţile
menite să asigure respectarea acestora prin recurgerea sau ameninţarea de a recurge la
procedurile existente în cazul nerespectării”.
Conform legislației românești, termenul de supraveghere se referă la „durata
supravegherii” și „desemnează intervalul de timp în care persoana faţă de care s-a dispus
amânarea aplicării pedepsei, suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei,
liberarea condiţionată ori o măsură educativă neprivativă de libertate, în cazul minorilor,
trebuie să respecte obligaţiile ori măsurile de supraveghere dispuse de instanţă în sarcina
sa” (art. 2 lit. b) din Legea nr. 253/2013) . Aşadar, practica serviciilor de probațiune, din
perspectiva conţinutului supravegherii executării sancţiunilor neprivative de libertate se
înscrie în modul cum reglementarea europeană defineşte „supravegherea” şi „controlul”.
Aşa cum arătam anterior, serviciul de probațiune realizează toate activităţile specifice
supravegherii în comunitate „în numele organului de executare” care este instanţa de
executare penală prin intermediul judecătorului delegat cu executarea (M.Sandu, 2016,
p116-119).

TEMĂ
de control

Răspundeți la următoarele întrebări

1. Care sunt sancțiunile (pedepse și măsuri educative) a căror punere în executare este de
competența serviciilor de probațiune ?
2. Care este cea mai puțin severă și care este cea mai severă dintre măsurile educative ce
pot fi formulate de instanță în cazul minorilor care comit infracțiuni? Argumentați !
3. Care este diferența dintre noțiunile de
- infractor și delincvent
- control și supraveghere
Temă de reflexie:
Este normal ca minorii care comit infracțiuni grave (de ex viol, omor, talhărie) să
primească pedepse mai reduse comparativ cu infractorii majori?

29
 UNITATEA TEMATICĂ III

Metodologia activității serviciilor de probațiune, conform Legii nr. 252/2013 privind

organizarea şi funcţionarea sistemului de probaţiune

Sistemul actual de probaţiune din România parcurge o etapă de reconfigurare ilustrată la

nivel legislativ de Legea nr. 252/2013 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de
probaţiune şi Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi
a altor măsuri neprivative, dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
Rolul probaţiunii este considerabil sporit cantitativ (lărgirea sferei atribuţiilor), dar şi
calitativ (redefinirea poziţiei în etapa de executare a pedepsei, prin modificarea
conţinutului/duratei condiţiilor de executare). Aceste modificări au condus la creșterea
exponențială a atribuţiilor stabilite în sarcina consilierului de probaţiune.
Legea nr. 252/2013 defineşte scopul funcţionării sistemului de probaţiune: contribuie la
înfăptuirea actului de justiţie, în interesul comunităţii, urmărind reabilitarea socială a
infractorilor, diminuarea riscului reiterării infracţiunilor, creşterea gradului de siguranţă
în comunitate, reducerea costurilor sociale ale executării sancţiunilor şi măsurilor penale,
prin diminuarea populaţiei din unităţile penitenciare, valorificarea potenţialului
socioeconomic al infractorilor şi menţinerea siguranţei comunităţii
Cât priveşte competenţa materială a serviciilor de probaţiune, potrivit noului cadru
legislativ, acestea dispun de strategii de intervenţie în toate etapele procesului de
înfăptuire a justiţiei penale (presentenţială, postsentenţială şi postpenitenciară):
• Contribuie la procesul de individualizare a pedepsei, prin:

• Întocmirea de rapoarte/referate de evaluare a inculpaţilor/persoanelor

supravegheate, majori/minori, din oficiu/la solicitarea organelor judiciare

- documente ce prevăd formularea de propuneri motivate cu privire la riscul de

recidivă, la măsurile educative şi la măsurile considerate oportune pentru
persoanele majore, astfel încât riscul de recidivă să se diminueze.

• Pun în aplicare hotărâri judecătoreşti, prin care s-a dispus supravegherea

persoanelor faţă de care au fost aplicate următoarele sancțiuni și măsuri:

- pedeapsa închisorii, cu suspendarea executării sub supraveghere;

30
 - amânarea aplicării pedepsei închisorii;

- liberarea condiţionată din penitenciar, cu rest de pedeapsă mai mare de 2 ani;

- măsuri educative neprivative de libertate ale minorilor;

- înlocuirea măsurii educative privative de libertate cu una neprivativă de libertate

pentru minori;

- executarea muncii neremunerate în folosul comunităţii (Șargarovschi, 2015).

Desfăşoară programe de reintegrare socială în comunitate şi în penitenciar, în scopul

reabilitării infractorilor, al diminuării riscului de săvârşire a unor noi infracţiuni şi al
creşterii siguranţei comunităţii. În acest sens, serviciile de probaţiune colaborează cu
multe instituţii (inspectorate judeţene de poliţie, inspectorate şcolare judeţene, direcţii
generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, consilii judeţene, universităţi,
organizaţii nonguvernamentale, membri de familie ai persoanelor şi ai societăţii civile).

3.1 Activitățile specifice și atribuțiile consilierilor de probațiune:

Serviciile de probaţiune îşi desfăşoară activitatea în fiecare judeţ, prin consilierii de

probaţiune coordonaţi de şeful serviciului. Consilierii de probaţiune îndeplinesc
următoarele atribuţii (Șargarovschi, 2015) :
• realizarea evaluării inculpaţilor (minori şi majori)/a minorilor aflaţi în executarea
unei măsuri educative/a persoanelor supravegheate

• Evaluarea persoanelor care se află într-o unitate de arest preventiv, o unitate

penitenciară, un centru educativ sau de detenţie,

• sprijinirea instanţei de judecată în procesul de individualizare a pedepselor şi

măsurilor educative

• coordonarea procesului de supraveghere a respectării măsurilor şi a executării

obligaţiilor stabilite în sarcina persoanei supravegheate faţă de care instanţa de
judecată a dispus: amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei
sub supraveghere, liberarea condiţionată;

• coordonarea procesului de supraveghere a respectării uneia dintre măsurile

educative neprivative de libertate: stagiul de formare civică, supravegherea,
consemnarea la sfârşit de săptămână, asistarea zilnică (aplicate minorilor);

31
 • coordonarea prestării unei munci neremunerate în folosul comunităţii (ca urmare a
executării pedepsei amenzii sau a aplicării/amânării pedepsei închisorii)

• derulează activităţi specifice în legătură cu persoanele private de libertate;

• îndeplinesc alte atribuții, conform legii.

3.2 Prezentarea principalelor activități de probațiune

În linii mari putem considera că activitatea serviciilor de probaţiune se concretizează

în 1) activitatea la intanţele de judecată, 2) în activitatea de suparveghere; 3) activitatea
de asistenţă şi 4) activitatea în comunitate. Fundamentul legal al activităților desfășurate
de consilierii de probaţiune este asigurat pe de o parte, de noile coduri, Cod Penal şi
Codul de procedură penală, ca legi organice, iar pe de altă parte de Legea 252/213
privind organizarea și funcționarea serviciilor de probațiune, și Legea 253 / 2013 privind
executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate
dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal ca legi speciale. Totodată
normele metodologice care orientează efectiv activitatea de probațiune sunt cuprinse în
Hotărârea Guvernului nr. 1079/2013 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a
dispoziţiilor Legii nr. 252/2013 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de
probaţiune.

3.2.1. Activitatea de probaţiune la instanţă

În ţara noastră, rolul consilierilor de probaţiune în interacţiunea cu instanţa de judecată

este acela de a o asista şi de a oferi informaţiile cele mai complete şi obiective pentru
individualizarea pedepsei, de a veni astfel în întâmplinarea solicitărilor instanţei. Din
acest ultim punct de vedere, în literatura de specialitate este semnalată o anumită tensiune
între, pe de o parte eforturile de a răspunde solicitărilor instaţei şi pe de altă parte, nevoia
consilierilor de probaţiune de a respecta valorile şi principiile 7 care le guvernează
activitatea. Szabo (2009) descrie această situaţie ca pe o transformare a serviciilor de
probaţiune într-o „ anexă a judiciarului”.
7
a se vedea in Manualul de Probaţiune 2008, capitolul despre Valori, principii şi competenţe în probaţiune
autor S.Poledna

32
Sprijinirea instanței în individualizarea pedepselor și a măsurilor educative se realizează
prin
1. Efectuarea evaluării prevăzute la art. 32 alin. (1) lit. a), prin oferirea de informaţii.
2. Serviciul de probațiune transmite instanţei informaţiile cuprinse în baza de date
constituită la nivel naţional cu privire la instituţiile din comunitate abilitate să participe,
sub coordonarea serviciului de probaţiune, la executarea pedepselor şi a măsurilor
neprivative de libertate, conform procedurii stabilite în Legea nr. 253/2013.
3.Consilierul de probaţiune manager de caz este prezent la judecarea minorului și oferă
instanţei de judecată informaţii şi lămuriri suplimentare faţă de conţinutul referatului de
evaluare întocmit şi comunicat conform art. 33, 34 şi 37.
4. Consilierul de probaţiune prezintă instanţei de judecată propunerile privind măsurile
care pot fi luate faţă de minor, aşa cum au fost formulate în conţinutul referatului de
evaluare, sau formulează completări, atunci când este cazul .

3.2.2. Activitatea de evaluare în munca de probațiune

Evaluarea este procesul de culegere, analiză şi sistematizare a datelor într-o

formulare care se referă la dimensiuni esenţiale ce descriu conduita, mediul de
viaţă, factorii de risc şi resursele persoanei evaluate.
Evaluarea include:
- atât o estimare a conexiunii dintre factorii biologici, psihologic, socio-culturali si
comportamentali,
- cât şi o identificare a motivaţiilor şi capacităţilor pozitive, legate de reintegrarea
socială a celui evaluat.

A. Evaluarea inculpaților și a persoanelor supravegheate:

A.1 Evaluarea inculpaţilor minori (art. 33-37 L.252 / 2013) se realizează la solicitarea
organelor judiciare; datele se consemnează într-un referat de evaluare.

33
Referatul de evaluare este un document oficial, confidenţial, preponderent necifric,
scris de consilierul de probaţiune (...), având rolul de a introduce informaţie socială
în (posibile) decizii juridice (Manual de probatiune, 2008, p.130).
Referatul de evaluare întocmit pentru inculpatul minor are rolul de a sprijini organul
judiciar în dispunerea și individualizarea măsurilor educative. Se întocmeşte şi se
comunică în termen de 21 de zile de la data primirii la serviciul de probaţiune a solicitării
;
Referatul de evaluare are o structura tematică reglementata prin lege (art 34) şi conţine
date privind :
-mediul familial şi social al minorului,
-situaţia educaţională şi profesională,
-conduita generală a minorului,
-analiza comportamentului infracţional,
-riscul de săvârşire a unor infracţiuni,
- precum şi orice alte date relevante pentru situaţia minorului.
- poate face referire și la starea de sănătate, la evoluţia minorului din punct de vedere
fizic, afectiv, moral şi intelectual,în măsura în care acestea au influenţat sau pot influenţa
comportamentul infracţional.
Noutatea adusă de noile reglementări legale intrate în vigoare in anul 2014, este faptul
că referatul de evaluare cuprinde şi propuneri motivate privind măsura educativă
considerată a fi potrivită pentru minor, cu referire la natura şi durata programelor de
reintegrare socială, precum şi la alte obligaţii care pot fi impuse acestuia, în vederea
reducerii riscului de săvârşire de infracţiuni .
Pentru obţinerea datelor necesare evaluării inculpatului minor, consilierul de probaţiune
poate colabora cu asistenţi sociali, psihologi, consilieri şcolari, pedagogi, medici sau alţi
specialişti .

A.2 Evaluarea inculpaţilor majori (art 38-40 L. 252 / 2013)

Procurorul sau instanţa de judecată pot solicita serviciului de probaţiune evaluarea

inculpatului major. Datele obţinute în cadrul evaluării se consemnează într-un raport de

34
evaluare. Raportul de evaluare se întocmeşte şi se comunică în termen de 21 de zile de la
data primirii solicitării la serviciul de probaţiune .
Noutate:Pe baza datelor consilierul de probaţiune formulează, în raportul de evaluare,
propuneri motivate privind măsurile considerate oportune din perspectiva reducerii
riscului săvârşirii de infracţiuni.
A.3 Evaluarea minorilor aflaţi în executarea unei măsuri educative(art 41- 42 din
L.252 /2013)-se realizează la solicitarea instanţei de judecată sau a judecătorului delegat
cu executarea sau, după caz, la iniţiativa consilierului de probaţiune manager de caz,( în
situaţii prevăzute la art. 4, alin 1).
Rezultatele evaluării prevăzute la art. 41 se consemnează într-un referat de evaluare,
care cuprinde date privind respectarea condiţiilor de executare a măsurii şi a obligaţiilor
impuse, precum şi actualizarea datelor prevăzute la art. 34 alin. (1) şi (2), dacă este cazul
.
În situaţiile prevăzute la art. 41 lit. a) şi b), referatul de evaluare conţine propuneri
motivate care să sprijine instanţa de judecată în luarea unei decizii care să asigure
condiţiile potrivite de executare a măsurii educative şi creşterea şanselor de îndreptare a
persoanei supravegheate.
Se realizează în termen de 14 zile de la data primirii solicitării la serviciul de probaţiune.
A.4. Evaluarea persoanelor majore aflate în supraveghere (art. 43 - 44 L. 252 / 2013)
Se realizează la solicitarea instanţei de judecată sau a judecătorului delegat cu executarea
sau, după caz, la iniţiativa consilierului de probaţiune manager de caz (a se vedea
situatiile prevăzute la art. 43 alin. a) şi b).
Rezultatele evaluării (prevăzute la art. 43) se consemnează într-un raport de evaluare,
care cuprinde date privind respectarea măsurilor şi a obligaţiilor impuse, precum şi
actualizarea datelor (prevăzute la art. 39 alin. (1) şi (2), dacă este cazul). Raportul de
evaluare prevăzut la alin. (1) conţine propuneri motivate care să sprijine instanţa de
judecată în luarea unei decizii considerate a fi oportună din perspectiva reducerii riscului
săvârşirii de infracţiuni.

B. Coordonarea procesului de supraveghere (art 48-103 L. 252 / 2013)

35
Supravegherea se referă la modul în care persoana aflată în probaţiune respectă măsurile
şă execută obligaţiile formulate de instanţă în sarcina sa. Finalitatea supravegherii se
referă la: reabilitatrea juridică şi socială a persoanelor care au comis infracţiuni,
prevenirea şi reducerea riscului de recidivă, creşterea gradului de siguranţă socială,
protecţia publicului şi a victimelor, repararea prejudiciului faţă de comunitate (Manual de
probaţiune, 2008, p. 158).
Activitatea de supraveghere presupune realizarea unui dosar de supraveghere în care
sunt cuprinse toate documentele care reflectă această activitate.
Scopul procesului de supraveghere :
- reabilitarea socială a persoanei supravegheate,
- repararea prejudiciului adus comunităţii prin săvârşirea faptei şi
- creşterea gradului de siguranţă în comunitate.

B.1. Cum se realizează supravegherea:

- prin exercitarea controlului asupra respectării măsurilor şi executării obligaţiilor
impuse în sarcina unei persoane supravegheate şi
- prin asistarea adaptată
- nevoilor persoanei,
- riscului de recidivă
- particularităţilor cazului.
B.1.1.Procesul de supraveghere a persoanelor majore:
Serviciul de probațiune coordonează procesul de supraveghere a respectării măsurilor de
supraveghere şi executării obligaţiilor stabilite de instanţă în sarcina persoanelor faţă de
care s-a dispus:
a) amânarea aplicării pedepsei;
b) suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;
c) liberarea condiţionată, dacă restul de pedeapsă rămas neexecutat la data liberării este
de 2 ani sau mai mare.
Derularea supravegherii: şeful serviciului desemnează un consilier de probaţiune
manager de caz, care în termen de 5 zile de la primirea copiei de pe hotărârea
judecătorească, convoacă persoana supravegheată la serviciul de probaţiune .

36
Coordonarea de către consilierul de probaţiune manager de caz ( CPMC) a procesului de
supraveghere se realizează după cum urmează:
a) CPMC informează persoana cu privire la procesul de supraveghere;
b) evaluează iniţial persoana;
c) planifică procesul de supraveghere;
d) derulează activităţile de control şi derulează sau coordonează asistarea în procesul
de supraveghere;
e) colaborează cu judecătorul delegat cu executarea, cu instituţii din comunitate,
precum şi cu alte autorităţi sau instituţii publice;
f) monitorizează procesul de supraveghere;
g) evaluează final procesul de supraveghere.

Pentru fiecare caz, consilierul de probaţiune manager de caz, întocmeşte un dosar de

probaţiune ( a se vedea art .53 din L. 252/2013- conţinutul dosarului ).
CPMC controlează nemijlocit respectarea de către persoana supravegheată a măsurilor de
supraveghere. În exercitarea controlului respectării măsurilor de supraveghere, consilierul
- stabileşte şi derulează întrevederi cu persoana supravegheată la sediul serviciului de
probaţiune,
- efectuează vizite anunţate sau inopinate la locuinţa persoanei sau în alte locuri,
- solicită documente privind structura familiei, a persoanelor care se află în întreţinerea
sa sau în a căror întreţinere se află, documente privind situaţia locativă, a locului de
muncă şi a mijloacelor de existenţă,
verifică periodic datele furnizate de persoana supravegheată şi
îndeplineşte orice alte măsuri de control adaptate cazului .
- stabileşte conţinutul concret al obligaţiilor prevăzute la art. 85 alin,lit. a-c, art. 93 alin 2,
lit a si b şi alin 3,respectiv art.101alin 2 lit. a şi b din L. 286/2009.
- coordonează punerea în executare aurmătoarelor obligații:
- obligaţiei de a urma un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională (art 60
61din L. 252/2013);
- obligaţiei de prestare a unei munci neremunerate în folosul comunităţii (art 61din L.
252/2013)

37
Prima întrevedere între consilierul de probațiune și persoana supravegheată este
deosebit de importantă. Astfel, consilierul de probaţiune manager de caz informează
persoana condamnată cu privire la măsurile de supraveghere şi obligaţiile pe care trebuie
să le execute şi cu privire la consecinţele respectării sau nerespectării acestora. (art .54).
Această întâlnire are loc nu mai târziu de 5 zile lucrătoare de la data comunicării hotărârii
judecătoreşti ;
Are mai ales un caracter organizatoric şi informativ !
I se aduc la cunoştinţa scris şi verbal, persoanei supravegheate :
- scopul, obiectivele şi modul de desfăşurare a supravegherii,
- măsurile şi după caz, obligaţiile impuse de instanţa de judecată pe perioada
supravegherii
- consecinţele neîndeplinirii acestora
- regulile de conduită în raport cu personalul de probaţiune şi cu alte persoane aflate
sub supraveghere,
-- posibilitatea de a formula plângere la şeful serviciului când cel supravegheat
consideră necorespunzător tratamentul ce i se aplică de către consilierul de probaţiune
responsabil de caz.
- posibilitatea de a solicita serviciului de probaţiune, asistenţă şi consiliere
Toate acestea se consemnează într-un proces verbal semnat de consilier şi de persoana
supravegheată.
Evaluarea pentru întocmirea planului de supraveghere: Are loc după prezentarea
procesului verbal al primei întrevederi.
Metoda folosită este interviul centrat pe problemă care are integrate şi elemente ale
interviului motivaţional.
După caz, evaluarea, se fundamentează pe analiza referatului de evaluare întocmit
anterior și se se realizează în scopul stabilirii
- riscului de comitere a noi infracțiuni,
- a clasei de supraveghere şi
- a planificării executării obligaţiilor impuse persoanei, evaluarea iniţială a nevoilor
Evaluarea pentru întocmirea planului de supraveghere (conform al. 1.art 14 indice 46),
vizează aspecte precum:

38
a) situația familială, locativă, socială, școlară, profesională și financiară;
b) trecutul infracțional, respectiv faptele săvârșite și decizia organului judiciar sau stadiul
procesului penal, după caz ;
c) analiza comportamentului infracțional, atitudinea față de faptă, partea vătămată și față
de sancțiune;
d) descrierea comportamentului adictiv, consecințele acestui comportament, istoricul
măsurilor dispuse şi al tratamentelor administrate, precum şi instituţiile responsabile;
e) starea de sănătate, istoricul tratamentelor administrate, precum şi instituţiile
responsabile;
f) planurile sale de viitor, pe termen scurt şi mediu şi indicarea modalităţilor concrete prin
care intenţionează să le pună în practică.

Planul de supraveghere
Conform art. 55 din L. 252/2013 se arată că
(1) Organizarea şi desfăşurarea activităţii de supraveghere se efectuează în baza unui
plan de supraveghere întocmit de către consilierul de probaţiune manager de caz, ţinând
seama de evaluarea iniţială şi cu implicarea persoanei supravegheate.
(2) Planul de supraveghere se întocmeşte în cel mult 30 de zile de la prima întrevedere
şi este revizuit ori de câte ori este necesar, în funcţie de schimbările intervenite în situaţia
persoanei şi evoluţia cazului.
Planul de supraveghere are următoarea structură:
-Introducere;
-Măsurile şi după caz, obligaţiile impuse de instanţă şi mijloacele utilizate pt asigurarea
îndeplinirii lor;
-Nevoile criminogene şi sociale ale persoanei condamnate / minorului şi obiectivele
stabilite pentru diminuarea acestora;
- Riscul săvărşirii din nou a unor infracţiuni, Riscul de a pune în pericol siguranţa publică
şi riscul de sinucidere sau autovătămare;
-Metodele de intervenţie propuse pentru pentru soluţionarea nevoilor identificate şi
pentru diminuarea riscului;

39
-Data, locul şi frecvenţa întrevederilor dintre consilierul de probaţiune şi persoana
condamnată / minor, pe perioada supravegherii.
Modalități de realizare a supravegherii:
-întâlniri periodice,directe la sediul serviciului de probaţiune,
-vizite inopinate la domiciliul celui supravegheat,
-obţinerea şi verificarea info. privind persoana supravegheată,
-legături cu diverse persoane,
-colaborarea cu organele de poliţie şi autorităţile locale.

C. Activitatea de asistare (art 14. indice 122 Regulamentul de aplicare a L.252/20130)

Asistarea se realizează pe toată durata supravegherii, sub coordonarea consilierului de
probațiune manager de caz . Constă în intervenţii specializate adaptate nevoilor
persoanei, riscului de săvârşire a unor noi infracţiuni şi altor particularităţi ale cazului.
Asistarea persoanelor supravegheate poate fi realizată, în principal, prin :
-cursuri de pregătire şcolară sau
-cursuri de calificare profesională,
-programe de reintegrare socială,
-consultanţă,
-îndrumări vocaţionale și
-alte tipuri de activități care pot fi stabilite în conţinutul măsurii educative sau ca obligaţii
în hotărârea judecătorească
Asistarea, în contextul activităţii de probaţiune, se referă la întregul demers pecializat
prin care consilierii de probaţiune sprijină persoanele supraveghiate (minori şi adulţi) şi
după caz, persoane aflate în detenţie, să îşi crească şansele de reintegrare socială prin
accesarea resurselor comunitare necesare.
Consilierea, este o metodă care prin utilizarea optimă a relaţiei interpersonale „consilier-
client” facilitează cunoaşterea, dezvoltarea, acceptarea emoţională , maturizarea şi
mobilizarae optimă aresurselor personale în vederea formulării şi rezolvării unor
probleme şi luării unor decizii (Ghideon şi Groza, 2008, p.194).
Activităţile de asistenţă şi consiliere fac parte dintr-un proces concretizat în programe şi
activităţi specifice, a căror finalitate este subordonată scopului probațiunii. Valorile care

40
orientează activitatea de asistenţă şi consiliere sunt specifice întregii activităţi de
probaţiune ( a se consulta cap. Valori, principii şi competeţe profesionale în probaţiune,
Manualul de probaţiune, 2008 !!).
C.1.Programe de asistare derulate în cadrul serviciilor de probațiune din țara
noastră
În desfăşurarea activităţilor cu persoanele aflate în evidenţa serviciilor de probaţiune,
consilierii de probaţiune utilizează următoarele programe, metode, instrumente şi
tehnici de lucru8:

C1.1. Programul „One to one” este un program de consiliere individuală structurat pe 5

module şi 12 şedinţe,care îşi propune să contribuie la schimbarea cognitiv –
comportamentală a persoanelor care au comis infracţiuni, prin dezvoltarea capacităţii de
soluţionare de probleme, gestionarea situaţiilor de risc, analiza stilurilor de comunicare şi
identificarea disfuncţionalităţilor. Programul se adresează minorilor care au cel puţin 16
ani, precum şi adulţilor, cu un risc mediu sau crescut de recidivă şi care au abilităţi
scăzute de a-şi rezolva problemele. Participând la acest program beneficiarii reuşesc să
identifice tiparele greşite de comportament, înlocuindu-le cu deprinderi şi convingeri
pozitive. De asemenea, beneficiarii învaţă să folosească planul individual de prevenire a
recidivei, precum şi jurnalul de prevenire a recidivei.
C1.2. Programul „Dezvoltarea abilităţilor sociale la minori” este un program de grup
structurat pe 10 şedinţe şi îşi propune dezvoltarea deprinderilor sociale necesare evitării
unor situaţii de risc care pot conduce la recidivă. Maniera de desfăşurare a sesiunilor este
interactivă, metodele utilizate fiind deopotrivă pasive (expunere), cât şi active - jocuri de
rol, discuţii şi exerciţii în cadrul grupului. În fiecare sesiune sunt abordate aspecte din
viaţa de zi cu zi a minorilor, fiind astfel creat cadrul pentru aducerea în atenţie a
dificultăţilor cu care aceştia se confruntă: probleme de agresivitate, autocontrol scăzut,
gestionarea deficitară a relaţiei cu autorităţile, abilităţi scăzute de comunicare sau
modalităţi defectuoase de a comunica. După parcurgerea celor 10 şedinţe, minorii

http://old.just.ro/MinisterulJusti%C8%9Biei/Organizare/Direc%C5%A3iileMJ/Serviciideproba%C8%9Biu
ne/tabid/2931/Default.aspx

41
participanţi devin mai conştienţi de propriile arii de risc şi au la dispoziţie alternative de a
le depăşi.
C.1.3. Programul „Stop! Gândeşte şi schimbă” este un program de grup, structurat pe
11şedinţe, adresat persoanelor care au un patern infracţional. Scopul programului este de
a identifica tiparul de gândire disfuncţională şi a promova principiile gândirii alternative.
Participanţii învaţă, cu fiecare sesiune parcursă, avantajele unui stil de viaţă pro-social şi
dezavantajele comiterii de infracţiuni. Programul se derulează într-o manieră interactivă,
face referire la aspecte obişnuite din viaţa beneficiarilor, ceea ce confirmă şi întăreşte
informaţiile furnizate. Participanţii îşi identifică greşelile care au condus la comiterea de
infracţiuni şi sunt sprijiniţi să apeleze la resursele personale, familiale şi instituţionale,
care îi pot susţine în menţinerea unui comportament pro-social.
C.1.4. Programul „Dezvoltarea deprinderilor sociale pentru adulţi” este un program
de grup care vizează dezvoltarea abilităților sociale necesare participanţilor în viaţa de zi
cu zi, în familie, grup de prieteni, societate, la serviciu sau în timpul liber şi care îi vor
ajuta să adopte un comportament pro-social şi să evite săvârşirea unor fapte penale.
C.1.5. Interviul motivaţional– este destinat persoanelor care au săvârşit infracţiuni aflate
atât în faza pre-sentenţială, cât şi pe perioada supravegherii. Folosirea tehnicii implică:
identificarea stadiului motivaţional în care se află beneficiarul şi construirea motivaţiei
pentru schimbare, precum şi întărirea angajamentului pentru schimbare. Numărul de
sesiuni individuale variază în funcţiei de gradul de complexitate a problemelor
beneficiarului.
C.1.6. Programul ”Reducerea Riscului de Recidivă” este un program de grup, destinat
pregătirii pentru liberare şi asistenţă post - penală a deţinuţilor aflaţi în executarea
ultimele trei luni din pedeapsă privativă de libertate. Programul se derulează în
colaborare de către practicienii din penitenciare şi cei din serviciile de probaţiune.
Structura programului se compune din trei părţi principale:1. modul de bază (se derulează
în penitenciar şi cuprinde 6 sesiuni - primele două sesiuni de evaluare a problemelor,
nevoilor şi comportamentului infracţional, a treia sesiune – stabilirea obiectivelor, a patra
sesiune – elaborarea planurilor individuale de acţiune, a cincea – prevenirea recidivei, iar
a şasea - ,,Piaţa’’) ; 2. modulele opţionale individualizate (se au în vedere aspectele
problematice cu care se confruntă deţinuţii după liberare: obţinerea unui loc de muncă,

42
probleme financiare, abuz de alcool/ droguri, lipsa locuinţei, probleme de sănătate
mintală, probleme legate de documentele de identitate, probleme în viaţa de familie) ; 3.
partea de asistenţă post-penală (se va derula la sediul serviciului de probaţiune, dacă
persoana liberată din penitenciar va solicita sprijinul în acest sens).
C.1.7 Programul „Drink and Drive” este un program de grup destinat persoanelor care
au comis infracţiuni, la regimul auto, în contextul consumului de alcool. Scopul constă în
reducerea recidivei în rândul acestei categorii de condamnaţi, prin producerea de
schimbări la nivel cognitiv şi comportamental, precum şi îmbunătăţirea siguranţei rutiere
prin scăderea numărului de victime ale accidentelor rutiere cauzate de consumul de
alcool.
Programul Drink and Drive cuprinde o sesiune individuală preliminară, opt sesiuni de
grup structurate pe diferite componente (legislaţie rutieră, alcoolul şi corpul uman,
efectele şi consecinţele consumului de alcool la volan, cum să ajung să nu mai conduc
băut, decizia de schimbare comportamentală, eficienţa personală, revizuirea strategiei
personale, finalizarea programului), urmate de sesiuni individuale de follow-up.
C.1.8. Instrumentul de colectare a datelor şi diagnoză - reprezintă un demers
profesional care are ca rezultat formularea unei opinii / expertize a consilierului de
probaţiune asupra persoanei evaluate şi este structurat pe 16 arii de investigaţie (de ex:
infracţiunea, adăpostul sau locuinţa, şcolarizarea, munca, relaţiile cu familia, cu prietenii,
adicţii, sănătate, tipare de gândire, etc.).

C.2. Relaţia dintre planul de supraveghere, activitatea de asistare şi evaluarea

riscului de recidivă sau al punerii în pericol a siguranţei publice şi a celei personale
a celui aflat în supraveghere
Așa cum s-a arătat, procesul de evaluare şi pregătirea planului de supraveghere a celor
care sunt subiectul activităţii serviciilor de probaţiune, reprezintă de fapt, începutul
procesului angajării acestor perosane în efortul de schimbare a atitudinii şi
comportamentului lor. Conform lui Chapman şi Hough (1998) evaluarea înseamnă şi se
referă la evaluarea riscului de recidivă, a riscului punerii în pericol şi producerii de
prejudicii altora şi sieşi, cât şi evaluarea nevoilor cu potenţial de risc infracţional (pg.
24).

43
Această evaluare complexă are drept rezultat un plan de acţiune care include: planul de
management al riscului, stabilirea intensităţii supravegherii şi precizarea obiectivelor şi
tipurilor de programe de asistare psiho-socială a persoanei aflate sub supraveghere.
Acest fel de evaluare ce caracterizează activitatea serviciilor de probaţiune din Marea
Britanie poate să fie un bun reper şi exemplu pentru ceea ce înseamnă un mod de practică
riguros ştiinţific şi bazat pe eficienţă; având în vedere însă, în principal ceea ce prevede
legea în cazul ţării noastre.
Riscul social exprimă o gamă de probleme referitoare la persoana infractorului şi la
comportamentul său, având o cuprindere mai mare decât evaluarea riscului de recidivă.
Astfel, prin spaţiul problematic circumscris, o asemenea evaluare permite şi evaluarea
resorturilor care indică riscul de recidivă eventual, dar şi motivaţia pentru schimbare,
indicându-se şi resursele de bază în acest sens. Totodată, evaluarea riscului social are în
vedere mai explicit implicaţiile la nivel social ale comportamentului infracţional.
În virtutea acestor caracteristici şi atribute, evaluarea riscului social, inclusiv a riscului de
recidivă, se utilizează în activităţle serviciilor de probaţiune în următoarele scopuri :
-la stabilirea gradului de intensitate al supravegherii infractorului;
-la stabilirea conţinutului planului de supraveghere a infractorului;
-la stabilirea măsurilor de management al riscului;
-la stabilirea unei strategii şi a unor activităţi de asistare psihosocială a infractorului.
În legătură cu dimensiunea evaluării referitoare la riscul de recidivă, trebuie menţionaţi
factorii asociaţi recidivei:
-nivelul motivaţiei celui evaluat pentru renunţarea la comiterea de noi infracţiuni;
-conştientizarea impactului infracţiunii asupra victimei;
-autocontrolul (managementul agresivităţii) atât sub aspectul prezenţei, dar şi, al nivelul
de autocontrol;
-deprinderile sociale, mai ales cele care ajută la relaţionări interpersonale adecvate;
existenţa unei locuinţe;
-presiunea din partea grupului de prieteni; rezistenţa celui evaluat faţă de această
presiune;
-relaţionarea cu familia;
-resursele financiare;

44
-posibilitatea obţinerii şi menţinerii unui loc de muncă;
-competenţe de scris şi citit;
- sănătate fizică;
- compentenţe rezolutive;alte nevoi.
Pe baza tuturor celor arătate cu privire la munca de evaluare a riscului, putem
concluziona următoarele: Evaluarea riscului social cuprinde pe de o parte evaluarea
riscului de recidivă iar pe de altă parte cuprinde şi evaluarea riscului unui comportament
periculos, vătămător, fie la adresa altor persoane, fie la adresa propriei persoane a celui
evaluat. O asemenea evaluare ţinteşte prin urmare, atât riscul de recidivă, cum arătam
deja, cât şi nevoile cu potenţial infracţional, inclusiv sub aspectul periculozităţii. Astfel,
ca urmare a muncii de evaluare pe fiecare (sau pe unele) dintre dimensiunile sale, vor fi
indentificaţi atât aşa numiţii factori statici de risc (vârsta, trecutul infracţional,
caracteristicile infracţiunii), cât şi factorii de risc dinamici, cât şi motivaţia pentru
schimbare*, evidenţiindu-se astfel şi nivelul integrării comunitare. Pentru a avea o
imagine sintetică vom utiliza categoriile propuse de către Kemshall (1998) cu referire la
interpretarea evaluării riscului:

Categoria I. Categoria II.

Risc ridicat, motivaţie
scăzută, receptivitate
ridicată
Categoria III.
Risc scăzut, motivaţie
ridicată, receptivitate
ridicată
Risc ridicat, motivaţie
ridicată, receptivitate
crescută
Categoria IV.
Risc scăzut, motivaţie
scăzută, receptivitate
scăzută

Astfel, mulţi infractori consideraţi cu risc scăzut este probabil să dovedească nevoi
criminogene precum:vrelaţii familiale limitate şi suport familial limitat; probleme de

*
aici motivaţia se referă la atitudinea infractorului faţă de schimbarea comportamentului său; receptivitatea
se referă la abilitatea infractorului de-a se angaja în programe de asistare cognitiv-comportamentale.

45
educaţie şi de angajare într-un loc de muncă;absenţa unor activităţi de timp liber,
constructive.
Infractorii consideraţi persistenţi sau cu risc ridicat pot să aibă pe lângă nevoile mai sus
menţionate şi alte nevoi cu potenţial infracţional precum1:motivaţie antisocială, gândire şi
definire a situaţiilor distorsionate, ce menţin şi susţin infracţionalitatea;asocieri anti-
sociale, prieteni cu conduite şi/sau atitudini anti-sociale;marginalizarea în raport cu
relaţionări pro-sociale, resurse şi activităţi pro-sociale;deficit de deprinderi cognitive,
cum ar fi cele rezolutive şi de gândire critică; deficit de deprinderi interpersonale cum ar
fi empatia, autocontrolul şi rezolvarea conflictelor; dependenţă de alcool şi /sau droguri;
şomaj şi venituri scăzute; lipsa locuinţei; problemă de sănătate mentală.
În schimb infractorii persistenţi, care însă încearcă desprinderea de infracţiune, e mai
probabil să prezinte următoarele caracteristici: aprecierea naturii problematice a
comportamentului lor; un sens al creşterii responsabilităţii personale faţă de propriul
comportament; motivaţie pentru dezvoltarea conştiinţei de sine şi a deprinderilor necesare
pentru o viaţă în respectul legii; valorizarea relaţionărilor şi activităţilor pro-sociale.
În concluzie, ţinând cont de importanţa şi efectele în planul eficienţei muncii de
probaţiune a evaluării riscului social, activitatea de supraveghere în comunitate a
infractorilor se construieşte pe baza şi în lumina informaţiilor rezultate din munca de
evaluare a riscului.

Răspundeți la următoarele întrebări:

TEMĂ 1. Indicați ce rol are activitatea la instanță ?
de control
2. Ce categorii de persoane evaluează consilierii de probațiune?
3. Care este principala diferență dintre referatul de evaluare și raportul de
evaluare ?
4. În ce scop se realizează evaluarea riscului de recidivă ?
5. Care sunt programele individuale și care sunt programele de grup derulate de serviciile
de probațiune?

1
adaptare şi traducere după T. Chapman şi M. Hough, Evidence Based Practice, a quide to effective
practice (1998, pg. 33.)

46
47
 BIBLIOGRAFIA
(titlurile subliniate sunt bibliografia obligatorie)

Chapman, T., Hough, M. (1998): Evidence Based Practice A Guide to Effective Practice,
London, Home Office Publications Unit
Durnescu, I. (2001). Activitatea consilierului de reintegrare socială şi supraveghere la
instanţă. În I. Durnescu (edt.), Manualul consilierului de reintegrare socială si
supraveghere (pg. 346-357). Craiova: Themis.
Durnescu, I. (2008). An exploration of the purposes and outcomes of probation in European
jurisdictions. Probation Journal, 273-281.

Durnescu, I. (2008). O istorie a probațiunii în România. În V. Schiaucu, & R. Canton, Manual

de probațiune (p. 17). București: Euro Standard.

Durnescu, I., & von Kalmhout, A. (2009). Probation in Europe. Nijmegen: Wolf Legal
Publishers.

Durnescu, I. (coord.) 2011: Probaţiunea. Teorii, legislaţie şi practică, POLIROM cap.12 ,

p.271-274

Filimon, A. 2011. Probaţiunea. Teorii, legislaţie şi practică, POLIROM, cap 10, p.201-
246

Foucault, M. 1997, A supraveghea şi a pedepsi,(pg. 165-198;343-375) Editura Humanitas,

Bucureşti

Ghedeon, R., Groza, D. (2008).Asistarea persoanelor condamnate În V. Schiaucu , & R.

Canton, Manual de probaţiune (pg. 192-217). Bucureşti: Euro Standard.

Moore, B. (1996): Risk Assessment: A Practitioner's Guide to Predicting Harmful

Behaviour, London, Whiting & Birch Ltd.
Oancea, G. (2011). Evaluări sociologice şi normative ale sistemului de probaţiune din
România, Teză de doctorat
Oancea ,G. 2012: Probațiunea în România, Editura: C.H. BECK, București,
Păsărică, R., & Mitricuna, B. (2008). Colectare de date şi diagnoză. În V. Schiaucu , & R.
Canton, Manual de probaţiune (pg. 316-328). Bucureşti: Euro Standard.

48
Poledna., S. 2001, Probaţiunea în România. Politici, legislaţie, proceduri, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj Napoca.

Poledna, S. (2001). Activitatea consilierului de reintegrare socială şi supraveghere în

comunitate. În I. Durnescu,(Edt.) Manualul consilierului de probaţiune (pg. 358-376).
Craiova: Themis.

Poledna, S. (coord.), 2002, Modalităţi de intervenţie psihosocială în activitatea de

probaţiune, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
Poledna, S. (2008). Valori, principii şi competenţe profesionale în probaţiune. În V.
Schiaucu, & R. Canton, Manual de probaţiune (pg. 26-41). Bucureşti: Editura Euro
Standard.
Sandu, M. 2016. Reacţia socială împotriva criminalităţii : supravegherea şi asistenţa
postpenală. Bucureşti .Pro Universitaria
Preda, A.,M. 2015. Sistemul De Probaţiune Din România Între Prevederi Legislative Şi
Realitate. Impactul transformărilor socio-economice și tehnologice la nivel naţional,
european și mondial, Nr. 9/2015
Schiaucu V. Canton R. (coord.), 2008, Manual de probaţiune, Editura Euro Standard,

Szabo. A., 2009, Perspective ale dezvoltării instituţiei probaţiunii în România, Editura
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti

Șargarovschi, O. 2015: Dimensiuni valorice şi sociale ale delincvenţei juvenile. Rolul

sistemului de probaţiune în reconfigurarea atitudinal-comportamentală a minorilor care
au comis infracţiuni.Teza de doctorat

Legislaţie

Legea nr. 286/2009- Noul Cod Penal

Legea nr. 252 /2013 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de probaţiune

Legea nr. 253 /2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor
măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

Hotărârea Guvernului nr. 1079/2013 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a

dispoziţiilor Legii nr. 252/2013 privind organizarea şi funcţionarea sistemului
deprobaţiune

49
Legea 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor
infracţiunilor ;

50