CUPRINS

Introducere.............................................................................................3

Capitolul I Noţiuni generale cu privire la activitatea educativă în

penitenciare

1.1. Aspecte conceptuale vizînd munca educativă cu condamnaţii..........6

1.2. Necesităţile educative ale deţinuţilor...............................................24

Capitolul II Specificul procesului educativ în penitenciare

2.1. Metodele de influenţă pedagogică asupra condamnaţilor................35

2.2. Condiţiile procesului educativ cu condamnaţii................................43
2.3. Caracteristicile procesului educativ în penitenciare........................45
2.4. Particularităţile procesului de corectare a condamnaţilor................56

Încheiere................................................................................................66

Bibliografie............................................................................................71

2
 Introducere

Actualitatea temei investigate.

O mare parte din cei care ajung în închisori, nu sunt dintre cei mai buni
cetăţeni: au un nivel de cultură redus, deseori nu au familie, nu au locuinţă şi nici o
bună sănătate. La acestea se adaugă uneori învăţări patologice şi dependenţă de
alcool sau droguri.
Ca urmare, ideologia tratamentului penitenciar a afirmat cu putere ideea că
omul, deci şi delincvenţii, reprezintă o valoare pentru societate. De aceea, pedeapsa
este lipsită de conţinut şi însemnătate şi nu are o justificare morală dacă nu-i
ajutăm pe toţi deţinuţii să devină membrii utili ai societăţii. Instituţia penitenciară
exercită atâta putere asupra celor privaţi de libertate încât este justificat să ne
întrebăm ce este bun şi util pentru ei.
„Psihologia devianţei nu ar trebui să se limiteze numai la studiul
schizofrenie, ea ar trebui să includă şi cinismul, autoritarismul, pierderea
„valorilor, prejudecăţile, lăcomia, egoismul împreună cu fenomenele şi
caracteristicile acestora. Din punctul de vedere al sistemului de valori, acestea sunt
cele mai serioase maladii”.
În toate domeniile principiul eficienţei pare să convină tuturor, dar mai ales
politicienilor deoarece se pune accent doar pe rezultatele imediate. Acest lucru este
cerut şi de la închisoare, iar atunci când evaluarea activităţilor culturale şi
educative nu oferă motive de optimism în privinţa reducerii ratei de recidivă, este
blamat întregul sistem penitenciar. Astfel, se aşteaptă prea mult de la închisoare în
condiţiile în care cauzele recidivei (cel puţin) se află în afara ei.
O altă problemă actuală în ce priveşte dezvoltarea umană în penitenciare,
este posibilitatea existenţei penitenciarelor fără tratament: dacă se exagerează
măsurile de securitate în virtutea unei anxietăţi nejustificate decât subiectiv, va fi
afectată comunicarea educativă dintre personal şi deţinuţi cu toate consecinţele
care decurg de aici. Doar relaţiile umane purtătoare de valori pot ameliora scara de

3
valori a deţinuţilor! Toate aceste probleme ar trebui să preocupe publicul larg şi nu
numai personalul de educaţie din penitenciare.
Scopul şi sarcinile lucrării.
Elaborînd acest studiu ne-am propus scopul de a analiza particularităţile
muncii educative cu condamnaţii în penitenciare, munca social-utilă a
condamnaţilor în penitenciare precum şi asigurarea lor materială şi medico-
sanitară prin prisma reglementărilor juridice în vigoare şi soluţionarea
problemelor practice şi teoretice care apar în procesul ispăşirii pedepsei cu
închisoare.
Analizînd legislaţia execcuţional penală, doctrina şi a practica judiciară
în comparaţie cu legislaţia şi doctrina altor state, ne-am propus următoarele
sarcini:
- reflectarea reglementărilor internaţionale privind munca educativă cu
condamnaţii în penitenciare, munca social-utilă a condamnaţilor
precum şi asigurarea materială şi medico-sanitară a condamnaţilor;
- identificarea particularităţilor muncii educative cu condamnaţii în
penitenciare, munca social-utilă a condamnaţilor în penitenciare
precum şi asigurarea lor materială şi medico-sanitară în penitenciarele
din Republica Moldova;
- studierea literaturii de specialitate în materia dată;
Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al investigaţiei
În procesul investigărilor, a fost studiată şi analizată literatura ştiinţifică de
specialitate din Republica Moldova, România, Rusia, Ucraina, şi unele state
europene. Pentru a elabora lucrarea au fost studiate actele normative ale
Republicii Moldova, actele legislative străine şi practica judiciară.
Suportul metodologic la constituit metoda logică: analiza şi sinteza,
inducţia şi deducţia, abstracţia, acestea oferind posibilitatea de a examina
profund problematica abordată; metoda comparativă.
Baza teoretico-ştiinţifică a tezei o constituie lucrările cercetătorilor
autohtoni, români, ruşi, etc. La baza elaborării acestei teze sunt lucrările publicate

4
de autorii consacraţi în domeniu: V. Florea, I. Carp S., Osadcii C., Rusu O.,
Белый Н., Oancea, Gh. Florian, Nicolaie – Anghel Nicolaie, В.Н. Кудрявцев, S.
Casian, V. Bujor, M. Laşcu, Gh. Nistoreanu, C. Păun, А.С. Макаренко, Л.А.
Высотина, Г. Хохряков, В. Голубев, Ю. Кудряков, А. Мокрецов, А.
Мокрецов, И. Шмаров, А. Михлин, М. Журавлев, М. Каретников, А. Марков,
С. Дановски, В. Анисимков, etc.
Luând în consideraţie această temă care este tratată în prezenta lucrare
atunci menţionăm importanţa studierii şi descrierii ei atît pentru societate cât şi
pentru tinerii specialişti.

5
Capitolul I Noţiuni generale cu privire la activitatea educaţională în
penitenciare

1.1. Aspecte conceptuale vizînd munca educativă cu condamnaţii

Articolul 61 C. Pen./2002: “Pedeapsa este o măsură de constrîngere statală şi

un mijloc de corectare şi reeducare a condamnatului... „1

Prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de

muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de conveţuire socială. Executarea
pedepsei cu închisoare nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească
persoana condamnatului.

Pedeapsa în dreptul nostru penal este una dintre măsurile de constrîngere

folosite de stat, unul dintre mijloacele cu ajutorul cărora se re4alizează latura
coercitivă a puterii de stat. Ea presupune o intervenţie forţată din partea statului în
domeniul drepturilor personale, al, libertăţii persoanei; al intereselor sale şi se
concretizează într-o anumită privaţiune(privaţiune de libertate) sau restricţie
persoanei care a săvîrşit infracţiunea, cauzîndu-i în mod inevitabil o oarecare
suferinţă, în funcţie de felul şi durata sau cuantumul pedepsei.2

Dar suferinţă există şi atunci cînd pedeapsa nu este privativă de libertate, ci

pecuniară (amenda), pentrucă şi în acest caz infractorul aste supus la anumite
privaţiuni care ating interesele sale materiale şi îi pricinuiesc astfel o suferinţă. De
asemenea, pedepsele privative de drepturi, lipsind pe cel condamnat de exerciţiul
unor drepturi pe o anumită durată, produc şi ele o suferinţă suportată ca atare, chiar
dacă ea nu capătă intensitatea celei produse de privaţiunea de libertate.

Nici finalitatea represivă a pedepsei, nici exemplaritatea dezaprobării

rezultînd din aplicarea pedepsei nu trebuie confundate cu scopul pedepsei. Aşadar,
al. 2 art.61 C. Pen./2002 prevede că: „Pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii
sociale, corectarea condamnatului, precum şi prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni
Codul penal al R. Moldova din 18 aprilie 2002, art 61
1

Petrache Zidaru, op., cit., p. 16

2

6
atît din partea condamnaţilor, cît şi a altor persoane. Executarea pedepsei nu
trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească demnitatea persoanei
condamnate”. Pedeapsa este de neconceput fără cauzarea unei anumite suferinţe,
fără impunerea unei privaţiuni sau restricţii celui condamnat şi fără blamul
dezaprobării ce o însoţeşte; de acea pedeapsa este întotdeauna o măsură cu caracter
represiv.

Instanţele judecătoreşti nu aplică pedeapsa numai din necesitatea de a

reprima. A exclude însă represiunea din scopurile pedepsei ar însemna a se renunţa
la un element deosebit de important pentru eficienţa pedepsei. Importanţa
represiunii nu constă însă numai în aceea de a reprima în caracter coercitiv
pedepsei. Represiunea trebuie să fie în mod nbecesar inclusă în ideea de pedeapsă,
fiindcă ea exprimă corelaţia dintre gravitatea faptei şi severitatea sancţiunii.3

Articolul 61 C. Pen./2002: “Pedeapsa este o măsură de constrîngere statală şi

un mijloc de corectare şi reeducare a condamnatului... „4

Pedeapsa penală nu are nimic de-a face cu educaţia: ea nu face altceva decît
să „fixeze” individul într-un loc o anumită perioadă de timp. Dar în tot acest
interval sunt atîtea de făcut în registru uman, încît nu reuşeşti să faci ceva într-
adevăr folositor decît pentru puţini deţinuţi. Mă refer la ameliorarea cunoştinţelor
şcolare, la optimizarea deprinderilor sociale, la creşterea abilităţilor fizice, la
descoperirea sau amplificarea unor aptitudini. Dar cea mai importantă construcţie
va fi desigur voinţa morală – voinţa de a fi un tată bun, un soţ bun, un cetăţean
bun, un fiu bun şi chiar un deţinut bun... O asemenea „calificare” nu este atestată
printr-un certificat oficial dar ea contribuie la dezvoltarea unui om întreg într-un
context instituţional care nu pare potrivit acest scop. De aceea, educatorii din
penitenciare au un rol atît de important în umanizarea acestei instituţii.5

La etapa actuală conceptul despre corectarea şi reeducarea condamnaţilor

are nevoie de o continuă dezvoltare. Analiza teoretică principală se bazează pe un

3
Ibidem, p.16
4
Codul penal al R. Moldova din 18 aprilie 2002, art 61
5
Gheorghe Florian „Fenomenologie penitenciară” ed. OSCAR PRINT, Bucureşti, 2003, p.73.

7
întreg şir de stări pentru care locul de prioritate îl ocupă corectarea şi reeducarea
condamnaţilor. Anume aceasta prezintă scopul principal al pedepsei penale, prin
urmare, şi scopul principal în activitatea organelor ce pun în executare pedeapsa
penală.
Baza legală a corectării şi reeducării în calitate de scop are o politică
principial morală de drept care ne dă răspuns la întrebarea pentru ce statul foloseşte
asemenea mijloace radicale ca pedeapsa penală şi în deosebi pedeapsa cu
închisoarea. În al doilea rînd acest scop subliniază cuprinsul tendinţelor umanitar–
pedagogice a relaţiilor sociale, apărute în procesul executării pedepsei penale şi
anume a dreptului execuţional penal care reglementează aceste relaţii şi a
organelor care pun în executare pedeapsa penală.
În regulile europene pentru penitenciare pe lîngă principiile de bază se mai
înscrie şi următorul: Scopul corectării persoanei deţinute în privaţiune de libertate
trebuie să fie în aşa mod, ca să-i păstreze: sănătatea, respectul pentru sine şi pe cît
permite durata privaţiunii, de dezvoltat la ei simţul responsabilităţii şi de stimulat
acele poziţii şi forme pozitive care îi va ajuta să se reîntoarcă în societate cu şanse
mai majore după eliberare şi să-i ajute să ducă o viaţă de sine stătătoare respectînd
totodată legile.6
Idea resocializării infractorilor, corectarea şi reeducarea condamnaţilor ca
cel mai adecvat mijloc de a influenţa criminalitatea, este structurat diferit de
învăţaţi din diferite state. De exemplu în Rezoluţia VIII a Congresului Internaţional
a Asociaţiei de Drept Penal se spunea: „Tradiţionalul sistemul tot mai mult este
spus criticii şi treptat cedează locul sistemului în care pe prim plan pe lîngă
scopurile sociale a dreptului penal evoluează resocializarea şi reeducarea”.7
Recunoscînd legal scopul corectării şi reeducării condamnaţilor este nevoie
de subliniat că în ultimul timp tot mai des se fac încercări care propun legislaţiei
penale să refuze de la corectarea şi reeducarea ca scop al pedepsei penale, lăsînd în

6
Regulile europene pentru penitenciare, Recomandarea Nr.(87)3 adoptată de Comitetul Miniştrilor Consiliului
Europei la 12 februarie 1987 în cea de a 404-a şedinţă a miniştrilor deputaţi..
7
Гальперин И. М. Наказание:социальные функции, практика применения Москва, 1983, стр. 36.

8
el doar prevenţia individuală şi generală, iar corectarea de privit doar în calitate de
mijloc care atinge scopul pedepsei.
Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să
înjosească demnitatea persoanei condamnate. Asemenea expunere a acestei
întrebări se explică în primul rînd cu ceea că criteriile ştiinţifice de atingere a
scopului corectării şi reeducării condamnaţilor se prezintă greu de atins.
Aproximativ de aceeaşi privire asupra acestei probleme se menţin şi
autorii modelului teoretic a Părţii Generale a Codului Penal şi anume că:
1) Pedeapsa penală este o măsură de constrîngere statală şi un mijloc de
corectare şi reeducare a condamnatului ce se aplică în instanţele de judecată, în
numele legii persoanelor care au săvîrşit infracţiuni, cauzînd anumite lipsuri şi
restricţii drepturilor lor.
2)Pedeapsa este drept scop restabilirea echităţii sociale, corectarea
condamnatului, precum şi prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni atît din partea
condamnaţilor, cît şi a altor persoane.8
Persoanele, care încalcă legea pot fi condamnaţi la închisoare. În faţa
statului stă cerintţ nu numai de a pedepsi omul pentru fapta pe care a făcut-o, dar şi
de a reeduca, de a întoarce în societate un om social sanatos.
Îndeplinirea acestor cerinte este pusă în seama unor institutii specializate
(penitenciarele).
Termenul de „penitenciar” înseamnă atitudinea faţa de pedeapsă, prioritar
penală. Instituţia penitenciară reprezintă, în sine, o institutie specializată, formată
pentru îndeplinirea funcţiilor pedepsei în activitatea pedepsită penal, îndreptînd şi
reeducînd condamnaţii.9
Prin educaţie înţelegem un fenomen social general, permanent şi continuu,
în cadrul căruia se face un transfer de valori spirituale, politice, morale, ştiinţifice,

8
Codul Penal al Republicii Moldova din 18 aprilie 2002, art.61.
9
Артамонов В.В. Использование некоторых приемов психологопедагогического воздействия на
осужденных / / личность преступника и исполнение уголовного наказания. – М.: ВНИИ МВД СССР, 1991,
c.98.

9
juridice, culturale, religioase, în scopul formării şi dezvoltării personalităţii
omului.10
Administraţia penitenciarului, cu concursul autorităţilor administraţiei
publice şi asociaţiilor obşteşti interesate, creează baza tehnico-materială necesară
pentru asigurarea muncii educative cu condamnaţii. Munca educativă cu
condamnaţii se efectuează diferenţiat, în funcţie de tipul penitenciarului şi de
regimul de detenţie stabilit, precum şi în conformitate cu programul penitenciar
model, programul penitenciar de bază al instituţiei respective şi programul
individual al deţinutului. Totodată se va ţine cont de particularităţile individuale ale
persoanei condamnatului, utilizîndu-se instrumente de influenţă individuale sau în
grup, în baza metodelor psihopedagogice, precum şi alte activităţi planificate şi
organizate în cadrul Consiliului educatorilor, activitatea căruia este reglementată
prin ordinul directorului general al Departamentului Instituţiilor Penitenciare.
Participarea condamnatului la acţiuni educative se ia în considerare la
determinarea gradului său de corijare, precum şi la stabilirea măsurilor de
stimulare. În ordinea de zi a penitenciarului pot fi prevăzute măsuri educative şi
participarea la ele este obligatorie pentru condamnaţi.
Formele principale ale muncii educative cu condamnaţii, prevăzute de
legislaţie, sînt: activităţile educative; instruirea profesională; activităţi de creaţie;
activităţi spirituale (religioase); consiliere psihologică; asistenţă socială; activităţi
sportive; frecventarea bibliotecilor; activităţi în timpul liber; activitate de profilaxie
individuală. De asemenea putem numi şi altfel de activităţi importante cum ar fi:
activitatea de muncă, educarea conştiinţei de drept, munca de agitaţie şi lămurire.
Munca educativă se efectuează în încăperi speciale, sub supravegherea
reprezentanţilor personalului penitenciar. La regim iniţial şi comun în penitenciare
de tip închis, la regim iniţial în penitenciare de tip semiînchis, celulele în care se
deţin condamnaţii la detenţiune pe viaţă, precum şi în celulele izolatorului
disciplinar, munca educativă este efectuată nemijlocit în celule.

10
Carp S., Osadcii C., Rusu O., Dreptul execuţional penal, Chişinău, 2007, p.185.

10
 Aceasta se îndeplineste în ramura pedagogiei sociale, care se ocupă de
problemele educării condamnaţilor,în condiţiile locale a executării pedepsei, care a
primit denumirea de pedagogie penitenciară. Ea reprezintă, în esenţă, pedagogia
socială, studiind posibilitatile corectării deformariilor morale a persoanei
condamnate, îndeplinind acţiunea educativă asupra lui, în scopul reeducarii în
condiţiile executarii pedepsei penale.11
În literatura de specialitate se întîlneşte expresia de pedagogie a muncii
corecţionale. Prin ea se subîntelege ramura ştiintei social pedagogice, studiind
activitatea organizationala de corecţie a persoanelor, care au savîrsit acţiuni penale
şi au fost condamnati la diferite tipuri de pedepse - care au legatura şi care nu au
legatură cu privaţiunea de libertate.12
Începuturile activitaţii pedagogiei de corecţie se înfunda în trecut. Încă în
anul 1841 în prima colonie de infractori minori de la St. Petersburg, A.I.Gerdt a
înaintat ideea reeducarii prin munca prin stimarea personalitatii omului cu sprijinul
autoconducerii, cu colaborarea pedagogilor si educatorilor, etc.13
În anul 1871 în Universitatea din Moscova a fost inclus pentru prima dată
cursul „Тюрьмоведение”. Profesorul universitar I.E.Foiniţchi în acest curs pentru
prima dată a pus accent pe întreăarile comportării colaboratorilor instituţiilor
specializate cu delicvenţii, procedee moral - religioase şi metode de influenţare
asupra deţinuţilor. În anul 1923 profesorul S.V.Poznîşev din Institutul
psihoneurologic, în monografia „Bazele stiintei penitenciare”, a dat însemnătate
pedagogiei penitenciare ca activitate corecţionala a deţinutilor şi a delimitat
următoarele concepte: corecţie juridică şi morală, posibilităţile educaţionale a
studiului învaţamîntului general, lucrări cultural - deschise, educarea prin muncă a
detinuţilor.14

11
Стурова М.П. О социально - педагогическом назначении уголовного наказания как методе воздействия на
личность осужденного / / Совершенствование воспитательной деятельности органов, исполняющих
наказания: Сб. науч. Тр. - Рязань: РВШ МВД РФ, 1992, c.102.
12
Исправительная (пенитенциарная) педагогика. – Рязань: РВШ МВД РФ, 1993, c.56.
13
Ibidem.
14
Михлин А.С. Осужденные. Кто они были? Общая характеристика осужденных. – М., 1996, c.78.

11
 Activitatea socio-educativă poate fi definită ca fiind una dintre
componentele procesului de educare şi reeducare a condamnaţilor, ce are ca scop
reintegrarea socială a persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate.15
În definirea pedepsei, la art. 61 Cod penal se arată că pedeapsa penală este o
măsură de constrîngere statală şi un mijloc de corectare şi reeducare a
condamnatului ce se aplică de instanţele de judecată, în numele legii, persoanelor
care au săvîrşit infracţiuni, cauzînd anumite lipsuri şi restricţii drepturilor lor.
Scopul pedepsei este restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului,
precum şi prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni atît din partea condamnaţilor, cît
şi a altor persoane. Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi
nici să înjosească demnitatea persoanei condamnate, dublul rol fiind dat de nevoia
de corijare a comportamentelor deviante de diferite tipuri.
Activitatea de educaţie şi intervenţie psihosocială se face în baza planificării
executării pedepsei şi are drept scop asistenţa în vederea reintegrării sociale a
persoanelor private de libertate Aceasta cuprinde următoarele arii de intervenţie:
a) adaptarea la condiţiile privării de libertate;
b) instruire şcolară şi formare profesională;
c) activităţi educative şi recreative;
d) asistenţă socială;
e) asistenţă psihologică;
f) asistenţă religioasă;
g) pregătire pentru liberare."

Astfel se consideră că prin pedeapsă, condamnatul nu devine mai bun, ci

este determinat să se abţină de la săvârşirea de infracţiuni. În această viziune toţi
cei ce sunt pedepsiţi penal nu trebuie să-şi schimbe conduita, ci în urma executării
pedepsei să înţeleagă sau să se teamă de a mai comite alte fapte de asemenea gen.
O astfel de prevedere este cel puţin curioasă, deoarece activităţile educative
şi culturale reprezintă o parte fundamentală a dezvoltării umane. Educarea şi
reeducarea constituie un proces de lungă durată, ce poate fi continuat în
15
Литвишков В.М., Миткина А.В., Пенитенциарная педагогика, Москва, 2004, c.67.

12
penitenciar, el având trăsături proprii, ce au la bază ştiinţa pedagogiei. De fapt, în
condiţiile în care resocializarea persoanelor condamnate devine unul dintre
obiectivele de cea mai mare importanţă, elementul cel mai apreciat în teoria
prevenţiei generale şi speciale este că, pedeapsa are doar un caracter coercitiv, iar
dacă reeducarea se face numai prin coerciţie este o întoarcere în timpul când
condiţia umană reprezenta doar o chestiune de propagandă ieftină. Este adevărat
că, prin modul cum se realizează reeducarea în perioada actuală, nu sunt speranţe
că scopul pedepsei penale va fi vreodată îndeplinit.16 Sărăcia de obiective,
mijloacele ce au fost folosite fără nici un randament, lipsa posibilităţilor materiale
şi financiare de organizare de activităţi individuale, specializate pe necesităţile de
corectare, descurajează chiar şi pe teoreticieni, împingându-i spre ignorarea
problemelor în loc de a încerca găsirea unor soluţii.
Recomandarea nr. R(89) 12 a Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei,
adoptată la data de 13 octombrie 1989, Strasbourg, 1990 pct. 3.7 şi 3. 8:
„Problema pusă de unii supraveghetori care au rezerve cu privire la
educaţie, oricare ar fi motivul, nu este de neglijat şi este destul de răspândită pentru
a i se acorda atenţie. Se poate ca ei să admită cu mare greutate că educaţia trebuie
să aibă acelaşi statut cu activitatea productivă; se poate întâmpla ca ei să nu fie
prea conştienţi că efectele secundare benefice ale educaţiei asupra siguranţei pot
cântări mai greu decât flexibilitatea procedurilor de care are nevoie procesul de
educaţie. Chiar şi atunci când propria lor experienţă de educaţie sau preocupările în
legătură cu aceasta sunt pozitive, le este greu să înţeleagă stilul şi conţinutul diferit
al instruirii pentru adulţi. Dincolo de toate aceste considerente, introducerea în
penitenciar a unor activităţi educaţionale noi este greu de acceptat, doar pentru că
reprezintă o noutate, iar ofiţerii de „individualism”, „relaţii” şi „activităţi”. Dacă
obiectivele şi procedeele tuturor celor care lucrează în penitenciare pot fi privite în
acest mod, prevederea educaţiei în penitenciare ar fi considerată ca fiind
congruentă cu etica penitenciarului. Mai mult decât atât, o astfel de abordare a
„siguranţei dinamice” va spori rolul fiecărui membru al personalului. Rolul

16
Zidaru P., Drept execuţional penal, Editura Press Mihaela SRL, Bucureşti, 1997, p.98.

13
restrâns al supraveghetorilor combinat cu posibilităţile limitate de a-şi continua
propriile lor studii, le creează, adesea, o părere negativă despre sectoarele
educative. Numeroşi deţinuţi şi gardieni au nevoie „de o a doua şansă” dar, atunci
când instruirea este disponibilă doar pentru deţinuţi, apare resentimentul. Acordând
un mai mare rol supraveghetorilor şi sporindu-le posibilităţile de instruire, vor avea
o mai bună imagine de sine, iar resentimentul le va fi atenuat.17
Pentru educarea tinerilor infractori şi reeducarea adulţilor trebuie să ţinem
seamă de faptul că, aceste concepte reprezintă forme de activitate socială, care se
realizează în cadrul unui proces social complex, definit de următoarele trăsături:
> reeducarea este o acţiune de formare, prin care un condamnat este
ajutat de un grup sau de o persoană, pentru a-şi însuşi trăsături psiho-morale şi
reguli de conduită, necesare convieţuirii Intr-o societate, familie, într-un domeniu
ocupaţional;
> reeducarea se adresează unor oameni diferiţi ca vârstă, experienţă de
viaţă, sex, mediu de provenienţă, mediu cultural, nivel de pregătire şi instruire, cu
condamnări de durate diferite;
> educatorii, persoane specializate în acest proces, învăţători, profesori,
instructori, maiştri, diriginţi, precum şi personalul specializat al penitenciarului ca:
educatori, psihologi, lucrători sociali, lucrători socio-educativi, ofiţeri cu atribuţii
de organizare şi aplicare a regulilor de viaţă a condamnaţilor, participă ca "subiecţi
activi" la acţiunile şi programele educative în care condamnaţii nu au rolul de
"subiect pasiv";
> procesul de reeducare presupune stabilirea unei relaţii relativ stabile
şi de mare încredere între "reeducat" şi "educator". Încrederea nu se poate stabili
prin constrângere, iată de ce personalul de supraveghere, pază, escortare, siguranţă
şi intervenţie nu poate câştiga încrederea condamnaţilor, pe când toţi cei ce
concură la actele educative au astfel de şanse;
> procesul reeducativ este de durată şi continuitate, în ideea obţinerii
progresive pe baza teoriei "paşilor mici" a relaţiei "educator" - "educat", ce trebuie

17
Pop O., Drept penitenciar, Editura MIRTON, Timişoara, 2001, p.56.

14
să se clădească pas cu pas, zi de zi, lună de lună, uneori ani la rând, pentru a
dezrădăcina unele trăsături şi comportamente care s-au sedimentat în conştiinţa
condamnatului tot în perioade lungi de timp. Insistenţa şi intensitatea unor acţiuni
individuale cu condamnatul pot să ducă la rezultate benefice, chiar şi în programele
incluse în pedepsele de scurtă durată;
> reeducarea este un proces conştient, în care se urmăreşte un anumit
scop şi se realizează unele activităţi cu intenţia de a se produce anumite efecte.
Conştientizarea trebuie realizată mai ales în ceea ce priveşte pe condamnat, şi mai
ales pentru recepţionarea conduitelor pozitive şi conforme cu legea. Urmărirea
scopului doar de către educator, este de fapt o muncă fără nici o finalitate;
> reeducarea trebuie să fie făcută după modele conform aşteptărilor
societăţii, modele care nu duc la uniformizare la acel "om nou", atât de mult
propagat în timpul comunismului; modelele sunt idealuri urmărite în reeducare, o
sumă de însuşiri pozitive de conduită, a căror rezultantă este aceea a respectului
pentru prevederile legilor;
> educaţia ca proces de formare socio-morală încearcă să implementeze
în conştiinţa condamnatului emoţii, convingeri, deprinderi, sentimente, idei, reguli
de conduită ce se însuşesc de condamnat ca fiind personale;
> reeducarea presupune şi crearea unei voinţe morale, precum şi întărirea
caracterului prin inhibarea unor comportamente şi trăsături negative înrădăcinate
de-a lungul anilor de conduită infracţională, înlocuirea şi debarasarea de vechile
structuri psihice ori morale negative şi construirea altora noi pozitive.18
Regulile unanim acceptate în lume cu privire la activităţile cultural educative
ce se desfăşoară cu condamnaţii stabilesc că, acestea constituie o parte
fundamentală a vieţii de penitenciar. Astfel, "Principiile de Bază pentru
Tratamentul Deţinuţilor" stabilesc că: "Toţi deţinuţii trebuie să aibă dreptul de a
lua parte la activităţile culturale şi educative vizând o deplină dezvoltare a
personalităţii umane" ( principiul 6).

18
I.Chiş, D.R.Niţă, Drept execuţional penal, Edit. A.N.I. 2005, p. 151.

15
 La începutul anilor '60, sistemul de corectie a teoriei pedagogice si practice
s-a afirmat ca ramura de sine statatoare a stiintelor si ca activitate pedagogica.
Aceasta a fost legata de schimbarile esentiale, care s-au petrecut în aceasta
perioada în practica muncii de corectie. La moment, se pot remarca urmatoarele
sarcini principale ale teoriei lucrului pedagogiei penitenciare:
a) cercetarile sistemului pedagogiei de corecţie şi posibilităţile ei de
perfecţionare în condiţiile instituţiilor penitenciare;
b) constatarea şi argumentarea proceselor reeducării condamnaţilor în
conformitate cu legea;
c) cercetarile procesului de reeducare, conţinuturile lui, procedeele, formele
şi metodele lucrului educaţional în condiţiile instituţiilor penitenciare;
d) pronosticarea dezvoltării sistemului pedagogic în organe, care execută
pedepse;
e) cercetarile desemnării social - pedagogice a pedepsei penale ca metodă de
influenţare asupra personalitaţii condamnatului;
f) aprecierea criteriilor şi indicilor treptelor de corecţie a personalităţii,
importanţa acestor închipuiri cu conţinut concret pentru întrebuinţarea în practică.
g) cercetarile eficacităţii de corecţie ţi activităţii de reeducare în instituţiile
penitenciare;
i) prelucrarea şi argumentarea direcţiilor de perfecţionare adaptării foştilor
condamnaţi după eliberare;
j) probleme social - pedagogice de avertizare a recidivelor;
k) studierea experienţelor naţionale şi internaţionale, posibilităţile de
întrebuinţare a lor în condiţiile noastre.19
Categoriile principale a lucrului pedagogic de corectie sînt:
Procesul educational de corectie - este procesul educational cu copii si
adolescenţii în conditţile instituţiilor cu învatamînt special, îndreptat spre corecţia
şi reeducarea lor.

19
Исправительная (пенитенциарная) педагогика. – Рязань, 1993, c.155.

16
 Procesul de învăţamînt educaţional în instituţiile penitenciare - este procesul
de învaţare şi educare a copiilor şi adolescenţilor condamnaţi în institutţi speciale
de învăţămînt. Este conceput pentru a da posibilitate condamnatului să primească
studii medii mixte, studii profesionale, începatoare şi concomitent să se reuşească
reeducarea lui.
Influenţarea muncii de corecţie - este întrebuinţarea posibilităţilor a
activitatii muncii organizationale în interesele îndreptarii în dezvoltare, educare a
omului.
Corecţia (omului) - este direcţionarea totală a activităţii educative, îndreptată
spre a introduce valorile morale, a ajuta condamnatul să se elibereze de nişte
neajunsuri, deprinderi negative, defecte caracteristice.
Reeducarea - este îndreptarea totală a activitaţii educative spre schimbarea
rezultatelor precedente în educarea omului, educarea calitaţilor şi proprietatilor,
compensarea neajunsurilor personalităţii, scaparea de defectele comportamentului
social inadecvat, normele şi drepturile comportamentului, comunicarea, etc.
Procesul educativ de corecţie include şi acţiunile actuale a pedagogului
social, de asemenea acţiunile educatorului şi a discipolului, care asigura atingerile
anumitor ţeluri social - pedagogice. El este compus din mai multe etape ale
activitatii, îndreptate spre activitatea sa la un anumit obiect.
Subiectele educării - aceştia sunt colaboratorii institutiilor penitenciare,
pedagogii sociali (educatorii). Ei se împart în 2 grupe mari - atestaţi şi angajaţi
civili. În dependenţă de atribuţiile sale, colaboratorii şi educatorii participă diferit
în organizatii şi în îndestularea procesului educativ. Nemijlocit de educare se
ocuppă sefii de sector, profesorii şcolilor, şi a colegilor tehnice, pedagogii sociali
(educatorii), supravegheaţi de: colaboratorii serviciilor operaţionale, secţiile şi
serviciile medicale.
Obiectele educării ţi reeducarii - aceştia sunt oamenii, care din diferite
principii încalcă legea şi pentru aceasta sînt condamnaţi de instanta judecatorească.

17
Ei diferă între ei dupa vîrsta, sex, importanta pericolului social şi atitudinea faţă de
ispaşirea pedepsei.20
1. Etapa de pregatire. La întrare, la locul ispaşirii pedepsei pe baza actelor
primite de la condamnat şi convorbirile cu el, se desfăşoară diagnostica pedagogică
după care se descoperă ce personalitate are condamnatul, principiile
comportamentului deviant, aspectele pozitive ale personalitatii, atitudinea faţă de
hotarîrea instanţei de judecată la executarea pedepsei, etc.
Datele primite permit educatorilor de a determina scopurile şi sarcinile
reeducarii în perioadele începatoare şi actuale, particularităţile acţiunii reciproce cu
condamnatul şi posibilitatile realizarii lor. Pe baza acesteia se determina metodica
realizarii care funcţionează în aceasta instituţie de penitenciar, tehnologiile
reeducării fiecarui condamnat.
După aceasta urmează planificarea realizarii activitatii educative cu
condamnatul aparut.
2. Etapa realizarii nemijlocite. Realizarea tehnologiei cu activitatea acordării
primului ajutor condamnatului în adaptarea noilor condiţii.
În lucrul cu un recidivist se pune accent asupra apariţiei lui în societate şi
posibilitatile apariţiei conflictelor între ei şi colectiv, în grupuri şi cu alţi
condamnaţi. În acest caz şi caracterul activitaţii pedagogice are un conţinut
specific, raportat la mediu şi la experienta educatorului.
Treptat condamnatul intră în procesul educativ de corecţie deja pregatit în
perioada termenului stabilit. Se finalizează perioada de întroducere treptata a
condamnatului în ritmul general de muncă, odihnă, şi legatura reciprocă cu cei care
-l înconjoară.
De fapt procesul corecţional include mai multe etape.
În general, în procesul realizarii tehnologiei educaţionale se cere multă
răbdare, manifestare a elasticitatii, creaţiei, optimismului şi a iniţiativei, încredere
în posibilitatile proprii de a obţine rezultate pozitive în lucrul educativ cu fiecare
condamnat. Eficacitatea realizarii practice a procesului de corecţie îndestulează cu

20
Ушатикова А.И., Казак Б.Б. Основы пенитенциарной психологии. – Рязань, 2001, c.213.

18
iscusinţă activitatea pedagogica a educatorului, eficacitatea lui se determină prin
gradul de corecţie a condamnatului.
După gradul de corecţie a condamnaţilor se divizează în trei grupe:
I grupa - Novice pe calea corecţiei.
Condamnatii se caracterizează prin comportament pozitiv în muncă,
respectarea regimului cerut, comportament pozitiv fata de educatori, tendinţa spre
ridicarea etapei învaţămîntului general şi profesional, participarea în viaţa
obştească a instituţiei şi în lucrul autoactivarii organizaţiilor.
II grupa - Ferm stă pe calea corecţiei.21
Condamnaţii se caracterizează prin apariţia iniţiativei în activitatea de
muncă, respectarea regimului corect şi influenţare pozitivă faţa de alţi condamnaţi,
participare nemijlocită în diferite acţiuni, desfăşurate de educatori, comportament
pozitiv la învaţarea în scoală şi în pregatirea profesionala, participarii active în
lucrul autoactivarii organizatiilor, recunoasterea vinovatiei sale, regretul asupra
lucrului înfaptuit.
III grupa - Demonstrarea corecţiei sale.
Condamnaţii, în afară de cele spuse de mai sus, ei se difera prin autoeducare,
autoînvaţare. Ei, ca regulă, alcatuiesc nucleul de conducere a organizaţiilor
autoactivate, condamna deschis activitatea criminală de demult.
În practică se întîlnesc în detalii mai minuţioase clasificarea condamnaţilor
dupa gradul de corecţie.
Se identifica si trei grupe de persoane, care nu stau pe calea corecţiei. Dintre
ei:
Grupa a patra – „mlastina” - acestia sunt condamnatii care se caracterizeaza
prin comportament nedeterminat.
Grupa a cincea - contravenienţii brutali faţă de ordinea stabilită. Acestea
sunt persoanele, care nu vreau sa se supuna cerintelor administraţiei, care îşi permit
încalcari brutale în regimul executării pedepsei, sprijinite deschis sau închis de
liderii negativi neformali.

21
Столяренко А.П. Юридическая педагогика. Курс лекций. – М., 2000, c.129.

19
 Grupa a şasea - contravenienţi raufacatori. Acestia sunt liderii grupurilor
negative şi sprijinul lor.22
Se întîlnesc şi alte clasificări, de exemplu, stratificarea, etc. , împarţirea
condamnatilor de sine statator în straturi. Una din principalele probleme în lucru cu
condamnatii este asigurarea legaturii intentiilor si sentimentelor lor cu familia
(daca în ea întra un oarecare potential pozitiv), cu rudele, cu cei mai apropiati
oameni pentru ei. În fiecare situaţie concretă aceasta problemă are un caracter
individual. În lucrul cu deţinuţii administraţia şi educatorii au nevoie de
elasticitate, sa fie apţi de a analiza la timp eficacitatea activitatii pedagogice la
fiecare etapă, corecţia staruintelor sale, asigurarea activitaţii educative cu mai
multa individualizare.
Trebuie să accentuam faptul că, etapele activitaţii educative cu îndreptarile
şi conţinuturile sale depind de anumiti factori, şi anume:
- De trasăturile caracteristice a condamnaţilor;
- De timpul aflarii în instituţia penitenciară;
- De colectivul specific al condamnaţilor, de posibilitatile pozitiv -
educative;
- De experienta pedagogică a educatorilor şi administraţiei;
- De posibilitatile educative a instituţiei date.
Factorii daţi se oglindesc în cantităţile calitative a caracterelor de scurgere a
subetapelor activităţii pedagogice de corectie (reeducarea) condamnatului; la
timpul de scurgere a fiecarui subetap în parte; la încadrarea condamnatului în
procesul de autocorecţie, autoeducare, etc.
Subetapa finală a activitatii pedagogice ca drept, duce un caracter deosebit.
Deseori depinde de lucrul precedent educativ cu condamnatul. În aceasta perioadă
apar probleme noi: autorealizarile următoare, restabilirile relaţiilor cu rudele
apropiate, existenţa permanentă a locului de trai, încadrarea în muncă şi multe
altele, daca ele nu sunt rezolvate în procesul ispasirii pedepsei.

22
Исправительная (пенитенциарная) педагогика. – Рязань: РВШ МВД РФ, 1993, c.146.

20
 În aceasta perioadă este importantă activitatile coordonate a educării sociale
şi lucrul social. Ei în mare masura pot sa stabilească din timp particularitatile
perspective a activitatii totale de corecţie.23
3. Etapa finală.
La etapa data are loc nota de eficienţă a lucrului total educativ cu omul şi
rezultatele pentru lucrul cu alţii. Aceasta nota nu se da deodata după executarea
timpului a condamnatului. Pentru dînsul se începe subetapa adaptrii după
executarea pedepsei şi anume perioada adaptării adesea indică perspective de
recidiva a foştilor condamnati. Acest fapt depinde de eficienţa educaţiei, de
înţelegerea foştilor condamnaţi în respectarea nemijlocita a normelor de drept, în
deosebi de existenţa locului de trai, de posibilităţile încadrarii în muncă, de
particularitaţile mediului, în care esti nevoit sa traiesti, în climatul ei moral, de
atitudinea înconjuratoare cu fostul condamnat.
Trebuie să menţionam faptul, ca în procesul executării pedepsei la etapa
finală rezolvării a mai multor probleme poate să contribuie activ şi dirijarea
activitaţii consiliului de tutelă în din penitenciar.
Procesul educativ de corecţie se îndeplineşte în condiţii specifice a din
penitenciar. În aceste condiţii întră:
a) izolarea totală sau parţiala a condamnatului de la populaţie.
b) Deţinere aparte a femeilor şi barbaţilor în decurs de mai mult timp.
c) Drepturi aspre în limitele vieţii, a muncii şi învaţamîntului, şi totodată
comportamentul adecvat al condamnaţilor cu educatorii şi administraţia.
d) Statutul specific al condamnaţilor reglementat de drepturi speciale şi
obligaţii.
Realizarea procesului educativ cere de la administraţie şi educatorii
instituţiei penitenciare evidenţa principiilor specifice.
A. S. Macarenco afirma, ca nu poate fi educare fara cerinţe şi totodata
atenţiona: „trebuie întodeauna sa tinem minte regula: cît mai multe cerinte catre
discipol, si mai mult respect cu el.”24
23
Исправительная (пенитенциарная) педагогика. – Рязань: РВШ МВД РФ, 1993, c.168.
24
Макаренко А.С. О “взрыве”. Цель воспитания. Методы воспитания. / / Соч. в 7-ми т. Т. 5. – М., 1960, c.39.

21
 Procesul educativ, orientat numai la reprimare, neutralizare a calitatilor
negative a personalitaţii, are acelas mic efect ca şi pedagogia fară restricţii.
Este important faptul de a observa nu numai calitatile negative, dar şi cele
pozitive, la ce poti să te bazezi în timpul lucrului cu el. De aici reesa urmatorul
principiu.
Principiul bazarii pe calitatile pozitive a personalitatii.
În timpul activitatii reeducative cu condamnaţii este destul de important de a
putea vedea în personalitate nu numai calitatile negative, dar şi cele pozitive.
Acesta este acel partener, bazîndu - ne pe care se pot îndrepta eforturile
discipolului la activitate, la autorealizare, şi în perspectiva la activarea educării
sale. Realizarea acestui principiu este destul de dificila pentru educatori, chiar
uneori psihologic, deoarece defectele morale serioase, calitatile negative a
caracterelor condamnatilor, comportament negativ atît faţă de cerinţele lucrului
educaţional, cît şi catre educatorii condamnaţilor se află la suprafaţa acestui
eveniment.
În acelas timp acelea calităţi şi trasături a caracterului care oglindesc esenţa
personalitatii, de multe ori condamnaţii ascund de la cei, cei înconjoară, pentru a
nu fi un obiect de ironie din partea celorlalti, dar uneori nu se devulga chiar şi
educatorilor sai.
Principiul de baza desigur în personalitate nu înseamna scaderea cerinţelor
catre condamnat,cu atît mai mult lauda şi toleranţa. O mare daună atît
personalitatii, cît şi colectivului o aduc conducatorii şi educatorii, care folosind,
asemenea calitaţi ca comunicarea, activitatea în lucrul obştesc îi pun pe unii
condamnaţi într - o situaţie priveligiata, admitînd fata de ei indulgenta regimului
dat, uneori organizeaza grupe de „activişti”.
Principiul abordării diferenţiate în procesul reeducarii. Condamnaţii se
deosebesc dupa sex, vîrsta, studii naţionale, religioase şi paricularitaţile clasificarii
sociale, caracteristice individual - psihologice, neglijarile social - pedagogice,
modul de viaţă pîna la condamnare, tipul de crima savîrsit, etc. Toate acestea
necesită o abordare specifică atît la o grupa anumită, cît şi la o persoană

22
individuală. Diferenţierea - asta este scoaterea la iveală a deosebirilor tipice, a
însusirilor descoperite, a lucrurilor, obiectelor, după care într - o oarecare măsură
se determina grupul sau mai multe grupe.
Principiul abordarii diferenţiate are construcţia reeducării condamnatului cu
evidenţa grupului diferit la care adera. Aceasta le va ajuta educatorilor de a
evidenţia mai bine particularităţile fiecaruia.
Mijloacele procesului pedagogic - acele mijloace, care sunt o parte
componenta a procesului reeducarii si asigura functionarea lui în interesele
corectarii condamnatului. Aici se refera: munca, regimul, activitatea culturala,
lucrul obstesc, etc.
Mijloacele activitaţii pedagogice - este aceea, ce foloseste educatorul pentru
a influenţa asupra discipolilor în procesul activitaţii pedagogice. Aici se referă:
cuvîntul, pildele, cartea, mijloacele tehnice, acţiunile, etc.
Mijloacele principale ale procesului pedagogic: Munca ca esenţialul în
reeducarea condamnatilor. Principala destinaţie - asigurarea caracterului educativ.
Pentru aceasta este necesar:
- Asigurarea muncii cu caracter folositor pentru societate.
- Folosirea muncii pentru satisfacerea necesităţilor individului, ca mijloc
de dezvoltare a necesitatilor personale.
- A contribui la dezvoltarea fizică şi morală a omului în procesul activităţii
prin munca. Caracterul obstesc a muncii contribuie la educarea morală:
- Asigurarea nivelului înalt de organizare şi culturii muncii;
- A contribui la concursul în procesul muncii, unirea persoanelor în
interesele rezultatelor comune.
Regimul ca mijloc de reeducare a condamnatilor.
De fapt regimul organizeaza în principiu cadrul extern a comportării
individului. El prezinta un complex de cerinte, reguli, restrîngeri, interziceri,
cuprinzînd toata viaţa condamnatului, munca lor, traiul, viaţa cotidiana, relaţiile cu
administraţia, cu lumea înconjuratoare, colectivele de muncă.

23
 Restricţiile se extind asupra sferei muncii,viata cotidiana, alimentatie,
folosirea cu obiectele de destinatie culturală, relaţiile cu rudele şi cunoscuţii,
libertatea deplasării, etc. Restricţiile întroduse şi ordinea neobisnuită în activitatea
vitală sînt condiţionate de necesităţi pe de o parte, acordarea influenţei de
pedepsire, pe de alta parte - cerintelor special organizatorice a procesului educativ.
Influenţa regimului de educare consta în urmatoarele:25
- distrugerea instalaţiilor vechi, pozitii, reorientarea intereselor, pe care erau
bazate privirile negative, scopurile, obiceiurile, care au adus persoana la
infractiune;
- distrugerea stereotipului vechi a comportarii si comunicării;
- formarea deprinderisor şi obişnuintelor comportarilor morale, compensînd
neajunsurile personalitatii.
În acelaş timp reglementarea stricta a vieţii în plus şi activităţii personalităţii
poate duce la formarea unor calitaţi ca să fie întreţinut de cineva, fară iniţiativa,
opurtunizm.
Se prevede în scopul educării scaderea cerintelor regimului pe masura
corectarii personalitatii.
Studiul de cultura generală a condamnaţilor ca mijloc de reeducare a
condamnaţilor.
Practica în mod convingator, a dovedit eficienta de învatamînt a
condamnatilor ca mijloc de corectare. Elevii condamnati mai rar încalca regimul
ispaţirii pedepsei, iar mediul lor este mai sanatos clima moral - psihologica, ei mai
bine lucrează.
Este caracteristic, ca fiecare lecţie şcolara permite profesorilor în plus
posibilitatea de a acţiona educativ asupra condamnaţilor.
Învatamîntul profesional a condamnatilor ca mijloc de educare a
condamnatilor.
Acest mijloc contribuie condamnatilor de a manipula cu profesia, ori a
ridicarii calificarii profesionale. Acest fapt pozitiv se oglindeşte în procesul

25
Исправительная (пенитенциарная) педагогика. – Рязань: РВШ МВД РФ, 1993, c.145.

24
reeducarii persoanei în perioada de detenţie, de asemenea îi ajuta ulterior, după
reîntoarcerea din penitenciar, la angajarea în lucru şi realizare individuala. Formele
de organizare a învaţămîntului a condamnaţilor sînt:
- învaţamîntul individual a condamnaţilor care au un termen mic de
pedepsire, se efectuează de învăţator de calificare înaltă. Principala sarcina este
întroducerea cît mai repede a condamnatului în muncă;
- învăţamîntul de brigadă se efectuează în grupuri pîna la zece persoane sub
comanda instructorului - specialist cu experienta. Sarcina - pregatirea unui numar
mare de lucratori profesionali de masa;
- învatamîntul de curs - se organizeaza cursuri de la 10 pîna la 70 persoane.
Aici se studiaza teoria şi se efectueaza lecţii practice, Sarcina - ridicarea calificarii,
studiul aparatelor noi şi tehnologiei noi, studierea metodelor înalte de muncă, de
asemenea a doua specialitate ai specialitate conexa;
- şcoala experienţei înaintate se organizează pentru a face cunoştinţă
condamnaţii cu metodele înalte de muncă fara a fi scos din producţie;
- Clasele de maiştri exista pentru îndestularea întreprinderilor din
penitenciar cu muncitori calificati. Aceste clase cuprind 25 - 30 persoane, care se
formează cu telul studierii unei ore altei specialitati apropiate.26
Forma superioară a studiului profesional în penitenciar este studierea în
şcolile tehnice - profesionale. Acolo se încadrează acei, care nu au nici o
specialitate şi doresc sa învete.
Activitatea culturală în timpul liber de asemenea o metodă de reeducare.
Folosirea timpului liber pentru organizarea odihnei, lucrului obstesc poseda un
potential moral mare în activitatea de educare cu condamnatii. Pentru aceasta se
întroduc elemente de autoconducere, cercuri de initiaţivă, creatie populară, lectura
şi discutarea cartilor, vizionarea programelor, filmelor, etc.
Mijloacele activitatii pedagogice sînt descrise în pedagogia generata. Ele
sunt aceleasi, dar se realizeaza în conditii specifice organizatiei penitenciare.
Principalele metode de educare a condamnatilor.

26
Столяренко А.П. Юридическая педагогика. Курс лекций. – М., 2000, c.189.

25
 Metode ( de la grecescul "methodos" - calea cercetarii, teoria studierii ) -
este un mod de atingere a unui tel anumit, rezolvarea unei anumite probleme.
Metodele educarii - este totalitatea mijloacelor şi metodelor influienţei
educaţionale, îndreptate la atingerea unei anumit scop în educare, corectarea,
reeducarea. Metodele de educare a condamnaţilor - sunt aceleasi metode generale
ale sistemului de educare, dar întrebuintate la un obiect specific în condiţiile
penitzenciarului.
La principalele metode de educare se referă:
- metodele, care contribuie la formarea necesitatilor pozitive, motivelor,
simţului, şi comportarea discipolilor, acestea sunt metodele de convingere,
organizarea activitaţii, pilda;
- metodele de corecţie - sunt metodele care nemijlocit nu formează
personalitatea, dar activ contribuie acestui proces grabind dezvoltarea ori invers
reţin formarea metodelor şi calitatilor nedorite, prevenind purtarile nedorite. Aici
se referă metodele de stimulare a activitatii pozitive (stimularile) metoda
organizarii liniilor de perspectivă, metoda de acţiune paralelă, metoda de reţinere a
activitatii negative, metoda criticii.
Metodele de educare, esenţa lor şi recomandările pentru folosirea la practică
sunt descrise în pedagogia generala.
Formele realizarii reeducarii, de corecţie a condamnatilor.
Forma (de la lat.forma.) - înfaţişarea exterioară, conturul exterior;
construcţia, structura, sistema organizarii. Se evidentiază urmatoarele fome:
sisteme de corectare, procesului pedagogic, colaborarea pedagogică, influenţa
pedagogică.27
Formele sistemului de corectare prezintă un sistem organizatoric în
penitenciar sau organizatie de învaţamînt specială, destinat pentru rezolvarea
problemei de corectare, reeducarea infractorilor.
Formele procesului pedagogic (pedagogic - de corectare) - sunt bazele
organizationale bogate de conţinut, care determină procesul pedagogic în

27
Исправительная (пенитенциарная) педагогика. – Рязань: РВШ МВД РФ, 1993, c.166.

26
penitenciar, organizaţiei de corectare. Aici se refera taberele de muncă, de munca
şi studiu, şcoli speciale, etc.
Formele colaborarii pedagogice - sunt metodele de organizare corectă a
acţiunii pedagogice în timp şi spatiu. Formele de colaborare pedagogică în
procesul reeducării - sunt tot acele forme pedagogice de colaborare care s-au
format în pedagogia generală, dar care se folosesc în condiţii speciale a
organizatiei de corectare. Aici se referă: activitatea comuna, colaborarea, sfaturile,
discuţiile, etc.
Formele influenţei pedagogice se împart: după obiect (individuale, de grup,
de masa ); după subiect ( educator, grup de educatori, grup de condamnati, colectiv
de condamnati ); după locul unde se petrec actiunile pedagogice ( în auditoriu, în
club, în sala sportivă, etc.); după folosirea în principiu a metodelor de educare -
conversaţii, lecţii, exerciţii, întreceri, etc.
Toate formele sunt în strînsa legatură şi se complectează în comun
activitatea educativă.28

1.2. Necesităţile educative ale deţinuţilor.

Sarcina principală a educatorilor care se ocupă de deţinuţi este aceea de a

face eforturi ca educaţia în penitenciare să fie echivalentă cu educaţia pentru adulţi
din exterior. Cu alte cuvinte, educaţia în penitenciar are o valoare intrinsecă,
indiferent de obiectivele sistemului penitenciar. Această abordare se potriveşte
oricărui sistem penitenciar din ţările membre ale Consiliului Europei.
Totuşi, trebuie să se ţină seama şi de contextul carceral în care se desfăşoară
procesul de educaţie pentru adulţi. Privarea de libertate produce suferinţe şi o
degradare a personalităţii, iar educaţia poate să joace un rol important în limitarea
acestor consecinţe. De fapt, efectele nefaste ale detenţiei – depersonalizarea,
instituţionalizarea, desocializarea – sunt cele care justifică, în beneficiul educaţiei

28
Артамонов В.В. Использование некоторых приемов психологопедагогического воздействия на
осужденных / / личность преступника и исполнение уголовного наказания. – М.: ВНИИ МВД СССР, 1991,
c.120.

27
în penitenciare, desfăşurarea unor resurse şi eforturi mai mari decât cele de care
beneficiază societatea, în general. O educaţie reală pentru adulţi poate să
contribuie, într-o oarecare măsură, la normalizarea situaţiei anormale, care este
detenţia.
De asemenea, educaţia în penitenciare este, uneori, considerată un mijloc de
socializare sau de re-socializare, ceea ce poate constitui un obiectiv justificat, dar
cu condiţia să nu impună indivizilor un comportament. O adevărată educaţie
presupune respectarea integrităţii şi a libertăţii de opţiune a elevilor. Educaţia poate
să le stimuleze potenţialul pozitiv şi să-i facă să conştientizeze noi posibilităţi. În
această privinţă, educaţia poate să-i ajute să se decidă ei înşişi să renunţe la
delincvenţă.
Deşi este normal ca educatorii să-şi stabilească principalele obiective în
profesia lor, aşa cum s-a descris mai sus, este important să se recunoască faptul că
nu este nevoie să existe contradicţii fundamentale între obiectivele educaţionale şi
cele ale întregului sistem penitenciar. De fapt, ar trebui să fie complementare, cum
sunt şi obiectivele de tratament din cadrul regimurilor, adoptate în conformitate cu
versiunea revizuită a Regulilor europene de penitenciar:
Încarcerarea, prin privarea de libertate, este ea însăşi o pedeapsă. Astfel,
condiţiile de detenţie şi regimurile penitenciare nu trebuie să agraveze suferinţa
inerentă, decât în cazul în care menţinerea ordinii justifică izolarea.
Trebuie să fie întreprinse toate eforturile pentru a se asigura că regimurile
din aşezămintele penitenciare sunt stabilite şi gestionate astfel încât:
a). să asigure condiţii de viaţă compatibile cu demnitatea umană, la
standarde acceptabile în comunitate;
b). să reducă la minimum efectele dăunătoare ale detenţiei şi diferenţele
dintre viaţa carcerală şi viaţa în libertate, care tind să diminueze respectul de sine şi
simţul responsabilităţii;
c). să menţină şi să consolideze legăturile deţinuţilor cu membrii familiei şi
cu lumea din exterior, în interesul ambelor părţi;

28
 d). să ofere deţinuţilor posibilitatea de a-şi îmbunătăţi cunoştinţele şi
competenţele, care le vor spori şansele de a se reintegra în societate, după
liberare”.29
Plictiseala şi monotonia par sa fie dominate în toate închisorile de oriunde:
şansa de a munci nu exista decît pentru putini deţinuţi şi de obicei pentru
perioadele scurte de timp. În general, intre 80 si 90 % din detinuţi stau în
penitenciare fără să facă ceva deosebit: programul de dimineaţa inclus micul dejun,
ieşirea la curtea de plimbare aproximativ o ora, masa de prinz, masa de seara,
discuţiile interminabile cu colegii de camera si, mai ales, privitul la televizor. Şi
asta ani şi ani de zile…
„Educatorul trebuie să tindă, ─ scria Uşinsky K.D., ─ să cunoască omul,
cum este el în realitate, cu toate slăbiciunile lui... el trebuie să cunoască cauzele ce
l-au impus să comită infracţiunea, istoria conceperii gîndirilor infracţionale, istoria
dezvoltării a oricărui caracter şi a oricărei dorinţe.” 30 La această etapă educatorul
trebuie să evite bariera psihică şi să înfăptuiască un contact viu, sufletesc cu
condamnatul, să-l dispună faţă de sine şi să pregătească trecerea la etapa
următoare.
Cînd acumulăm date despre condamnat e nevoie să ţinem cont de sfatul lui
Makarenko A.S., care spunea : „...Nici o dată aceste date nu trebuie acumulate în
aşa fel, ca aceasta să fie o colecţionare simplă. Cunoaşterea discipolului trebuie să
vină la educator nu în procesul studierii indiferente, dar numai în procesul de lucru
cu el nemijlocit şi cu cel mai activ ajutor.”31
După ciţiva ani de şedere în penitenciar, liberarea devine într-adevăr o
problemă de adaptare: cunoştinţele, opiniile, regulile învăţate în penitenciar, modul
în care concept viaţa lor viitoare devin obstacole pentru ceea ce numim competenţa
de viaţă in lumea actuala. Şi să nu uitam ca mulţi deţinuţi au carenţe educaţionale,
şcolare şi psihologice care deseori explica infracţiunile comise în mod repetat.

29
Regulile europene pentru penitenciare. – Recomandarea Nr. R (87)3 adoptată de Comitetul Miniştrilor Consiliului
Europei la 12 februarie 1987 – în cea de-a 404 - a şedinţă a miniştrilor deputaţi.
30
Ушинский К.Д., Соч., т.8., изд. АПН РСФСР, 1950, p.35-36
31
Макаренко А.С., Соч., т.V., Москва, 1985, p. 91

29
 Deţinuţii pot fi clasificaţi în diverse moduri: bărbaţi şi femei, adulţi şi
minori, recidivişti şi nericidivişti, cu familia si fără familia, sănătoşi şi bolnavi
somatic cu nivel de cultura ridicat şi cu nivel de cultura scăzut, străini, apţi de
muncă şi neapti de muncă, în mediul urban şi in mediul rural etc. Ca urmare
nevoile lor educationale, psihologice, sociale şi terapeutice sunt imense .Daca la
toate acestea adaugăm faptul ca multi abandnati de familiile lor şi nu au minime
posibilităţi de întreţinere după eliberarea din închisoarea, vom avea imaginea
completa a aceea ce personalul educativ şi specialiştii în probleme umane-
psihologi, sciologi şi asistenţi sociali-au de corectat, amplificat, tratat, modelat în
ce-i priveşte pe detinuţi.
Prin educaţie înţelegem un fenomen social general, permanent şi continuu,
în cadrul căruia se face un transfer de valori spirituale, politice, morale, ştiinţifice,
juridice, culturale, religioase, în scopul formării şi dezvoltării personalităţii omului.
Educaţia înglobează în domeniul său şi recuperarea indivizilor cu conştiinţă
înapoiată şi, în ultimă instanţă, cu comportament deviant. Această componentă a
educaţiei este denumită reeducare. Deoarece forma flagrantă de manifestare a
deprinderilor antisociale o constituie infracţiunea, reeducarea se adresează, în
primul rînd, celor condamnaţi la pedeapsa cu închisoarea.32
Procesul de reeducare a condamnaţilor este deosebit de complex dar, pentru
îndeplinirea scopurilor sale, legea penală pune la dispoziţie mijloace prin
intermediul cărora acţionează asupra transformării conştiinţei condamnaţilor dintre
care cel mai important este munca productivă. Totuşi, munca nu poate conduce în
mod singular la realizarea sarcinilor reeducării condamnaţilor. Alături de muncă,
legiuitorul a prevăzut acţiunile socio-educative, instruirea generală şi profesională
a condamnaţilor.33
Deşi pot exista diferenţe justificate între obiectivele primordiale ale
educaţiei şi cele ale penitenciarului, în practică, educaţia este cea care contribuie la
disciplină şi la siguranţă în penitenciar. Aceasta, deoarece activităţile educative îi
ajută pe cei încarceraţi să se destindă, să-şi elibereze tensiunile, să se exprime şi să-
32
Zidaru P., Drept execuţional-penal, op. cit., p. 31.
33
Carp S., Osadcii C., Rusu O., Drept execuţional penal, Chişinău, 2007, p.186.

30
şi dezvolte aptitudinile mentale şi fizice. O instruire bună se răsfrânge asupra
calităţilor şi asupra potenţialului pozitiv al cursanţilor; îi face să se simtă mai
umani; îi leagă de societatea din afara penitenciarului.
În consecinţă, penitenciarul devine mai suportabil, efectele sale dăunătoare
asupra personalităţii sunt diminuate, iar sănătatea şi siguranţa deţinuţilor se
îmbunătăţesc, deoarece stimularea fizică şi cea mentală sporesc. Această situaţie
facilitează gestionarea penitenciarului dar, solicită şi o reacţie în schimb, din partea
regimului. Pentru a se bucura de succes, educaţia în penitenciare are nevoie ca
deţinuţii să beneficieze de un oarecare grad de libertate: un spaţiu fizic şi
posibilităţi de mişcare şi de interacţionare, un spaţiu psihologic în care să se poată
simţi autonomi şi să poată avea opţiuni, precum şi posibilitatea de a-şi exprima
gândurile şi sentimentele.
Egalitate de statut şi de recompensă pentru educaţie
Educaţia pentru adulţi poate avea un rol însemnat dacă participarea este
voluntară. Trebuie să se facă eforturi pentru a permite deţinuţilor să aleagă între
studii şi activităţile productive. În cadrul regimului penitenciar, educaţia trebuie să
aibă cel puţin acelaşi statut cu activitatea productivă şi să beneficieze de o susţinere
materială egală. Deţinuţii nu trebuie să sufere din punct de vedere financiar, pentru
că s-au decis să urmeze cursurile şi, în consecinţă, cele două activităţi ar trebui să
fie remunerate conform aceluiaşi barem, aşa cum se întâmplă în Irlanda şi în
Danemarca. Cei care optează pentru educaţie nu trebuie să beneficieze în mai mică
măsură de programele de liberare decât ceilalţi. Comisia specială de experţi pe
probleme de educaţie în penitenciare a constatat cu satisfacţie că un principiu
similar a inspirat noile reguli europene de penitenciare, adoptate de către Comitetul
de Miniştri, în 1987. Regula 78 enunţă: “Educaţia trebuie să fie considerată ca
fiind o activitate a regimului penitenciar, la fel ca şi activitatea productivă – cu
acelaşi statut şi cu aceeaşi remuneraţie de bază, cu condiţia ca ea să fie integrată în
orarul normal de activităţi şi să facă parte integrantă din programul autorizat de
tratament individualizat”.34
Regulile europene pentru penitenciare. – Recomandarea Nr. R (87)3 adoptată de Comitetul Miniştrilor Consiliului
34

Europei la 12 februarie 1987 – în cea de-a 404 - a şedinţă a miniştrilor deputaţi.

31
 În locurile de detenţie există o colectivitate eterogenă de oameni de vîrste,
profesii şi sexe diferite, cu un nivel variat de pregătire şi cultură, proveniţi din
diverse medii sociale, cu o activitate infracţională îndelungată sau aflîndu-se la
prima faptă, cu caractere şi trăsături individuale multiple, mai mult sau mai puţin
receptivi la acţiunea de reeducare, avînd un singur numitor comun: încălcarea
legilor şi normelor de convieţuire socială. În asemenea condiţii, acţiunile socio-
educative şi instruirea profesională trebuie să îndeplinească anumite cerinţe:
- asigurarea unui conţinut corespunzător acţiunilor socio-educative;
- particularizarea acţiunilor socio-educative;
- adoptarea unei metodologii corespunzătoare gradelor de receptivitate şi de
evoluţie a condamnaţilor;
- conducerea unora dintre activităţile socio-educative de specialişti civili din
domeniul psiho-sociologiei;
- asigurarea unor condiţii materiale şi organizatorice.
Pedeapsa penala nu are nimic de-a face cu educaţia: ea nu face altceva decît
să ,,fixeze” individul intr-un loc o anumita perioada de timp. Dar în tot acest
interval sunt atîtea de făcut în registru uman, incit nu reuşeşti să faci ceva intr-
adevăr folositor decît pentru putini dintre deţinuţi. Mă refer la ameliorarea
cunoştinţelor şcolare la optimizarea deprinderilor sociale, la creşterea abilitaţilor
fizice, la descoperirea sau amplificarea unor aptitudini. Dar cea mai importanta
construcţie va fi desigur voinţa morală voinţa de a fi un tata bun, un soţ bun, un
cetăţean bun, un fiu bun si chiar un deţinut bun… O asemenea nu este atestata
printr-un context instituţional care nu pare potrivit acestui scop. De aceea,
educatorii din penitenciare au un rol atît de important in umanizarea acestei
instituţii.
Toate sistemele penitenciare in orice ţara urmăresc sa amelioreze condiţia
umană a deţinuţilor, oferindu-le cunoştinţe, tratîndu-le diferitele tulburări fizice şi
psihice, dezvoltindu-le competente utile pentru o viata cinstita dupa liberare.
Ca urmare, programele oferite de administraţia unui penitenciar pot fi
clasificate în programe de educaţie, programe de formare şi programe de terapie.

32
Finalitatea acestor programe este comuna: sa-l ajute pe deţinut sa gîndească şi să se
comporte intr-un mod acceptat social astfel incit sa numai recidiveze.
Înţelegerea unui program corecţional depinde în mare măsura de viziunea asupra
rolului instituţiei penitenciare în comunitate si, desigur, asupra cauzelor
criminalităţii. În acest context James McGuire, - profesor la universitatea din
Liverpool, Anglia ne oferă cîteva definiţii asupra programelor corecţionale: prima
concept programele ca fiind un ansamblu de activităţi avînd un obiectiv precis şi
implicînd un număr de elemente interlegate; a doua definiţie le concepe ca o serie
planificată de ocazii de învăţare pentru deţinuţi cu scopul general de a le reduce
riscul de recidiva ,,Pentru a ajunge să operam o schimbare de comportament este
necesar să adoptam o abordare constructivă, adică sa moderam comportamentele
nedorite aplicînd o metoda axata pe întărirea pozitiva si pe o tehnica de creştere a
repertoriului”.
Un punct de vedere interesant propune D.L. MacKenzie care clasifica
intervenţiile în domeniul penal în sase (6) categorii:
1. neutralizare- a reduce capacitatea delicventului de a mai comite o
infracţiune de obicei prin încarcerare.
2. disuasiunea - pedepsele au efecte neplăcute care pot face delicvenţii să
renunţe la infracţiuni;
3. readaptarea-delicventul participa la programe care îi schimba modul de
gîndire, sentimentele si comportamentul;
4. masuri de control in comunitate-prin supraveghere şi alte masuri
asemănătoare delicventului este împiedicat sa participe la proiecte infracţionale;
5. structura, disciplina si stimulare: se refera la activităţi fizice şi uneori
mentale, concepute sa influenţeze pozitiv atitudinile persoanei şi dorinţa sa de a
comite infracţiuni;
6. readaptarea şi masuri de control: implica o combinaţie de metode de
tratament, de supraveghere şi restrîngere a libertăţii, incit persoana sa fie forţata să
respecte normele.35

35
Gh. Florian, Dinamica penitenciară, ed. OSCAR PRINT, Bucureşti, 1999, p.89.

33
 Autorul menţionat considera ca trebuie făcuta o distincţie între acţiunile
justiţiei penale care decurg direct din stabilirea pedepsei si eforturile serviciilor
penitenciare si altor organizaţii de a introduce factori active de schimbare intr-un
mediu definit. El continua spunînd ca deseori publicul crede ca pedepsele impuse
de tribunal au efecte asupra comportamentului delicventelor. Or, pedeapsa in sine
nu are astfel de rezultate: pedeapsa este doar punctual de plecare pentru
programele de intervenţie.
Ca urmare, programele pentru deţinuţi se pot diferenţia după obiectivul
urmărit (eliminarea nevoilor criminogene), după numărul şi durata activităţilor
desfăşurate, după locul întîlnirilor (in penitenciar sau în comunitatea libera), după
categoria deţinuţilor participanţi (cu pedepse lungi sau scurte etc.), după gama de
programe oferite de o unitate de detenţie (unităţi specializate în diminuarea
violenţei, unităţi specializate in prevenirea sinuciderii etc.).
Personalul care asigura desfăşurarea programelor trbuie să aibă o pregătire
aprofundata, iar resursele materiale puse la dispoziţia sa să fie suficientă.
Dacă scopul aşteptat prin executarea pedepselor privative de libertate este
reducerea recidivei, se va considera ca eficienta programelor educative şi
terapeutice va fi măsurata prin numarul deţinutilor reveniţi în inchisori. Punînd
astfel problema, se va eluda rolul factorilor criminogeni, lingimea carierei
infracţionale şi caracteristicile personalitatii delicventelor, aspecte care cu greu pot
fi conbatute cu perioada de şedere în penitenciar.
Experienţa practică din penitenciar arata ca exista o serie de conditii care au
un rol decisive in succesul unui program educativ: o buna formare a personalului, o
politica educationala adecvate, existenta unei conceptii bazate pe idea de tratament
si ameleorarea umana, o structură organizaţionala gindită pentru support şi
progress uman. Desigur, sunt necesare evaluari aprofundate ale detinutilor inainte,
in timpul şi dupa programul educativ sau therapeutic in care au fost inclusi. Pina la
măsurarea efectelor prin recidiva, par mai importante cele privint adaptarea la
normele specifice penitenciarului, atitudinile relevate în relatiile interpersonale,
modificarile aparute in trasaturile de personalitate. Unii deţinuţi prezinta tulburari

34
de personalitate care se asociază aproape singur cu recidiva: impulsivitatea,
exprimarea verbala greoaie, recurgerea la forta şi minciuna pentru a rezolva orce
problema, dizarmonii evidente ale personalitatii, toate acestea putind explica eşecul
oricarei forme de terapie in mediul carceral. Chiar daca pe termen scurt programele
educative au efect, ele sunt deseori ineficiente pe termen lung: acest lucru impune
masuri de prevenire a recaderii sub forma altor programe special concepute.36

Toate aceste conduc spre o serie de principii obligatorii pentru programele

corectionale intr-adevar folositoare: un fundament theoretic solid, intervente
plecind de la factorii criminogeni specifici, achizitionarea aptitudinilor sociale si a
stapinirii de sine, motivarea si formarea personalului potrivit, neutralizarea
influentelor nocive pe perioada programului , recurgerea la spriginul familiei,
evaluarea schimbarilor observate in comportamentul detinutului si introducerea
elementelor de prevenire a recaderilor .
Studiile făcute in diverse tari referitor la eficacitatea programelor
corectionale, au un punct comun in a considera ca prin aplicarea lor se reduce cu
10% recidiva. ,,Programele ineficace sau nepotrivite sunt în general cele care au la
baza un model psihodinamic non-directiv sau medical, strategii slab axate pe o
educatie sau formare profesionala de grup , actiuni sau o alta imprejurare care nu a
fost conceputa in functie de criminogeni „.

Factorii care conditioneaza realizarea unor programe eficace in penitenciare

–conform lui Paul Gendreau si Claire Goggin –sunt cele referitoare la:
a) Evaluarea factorilor de risc pentru fiecare detinut (exemplu virsta ) si
acelor dinamici (criminogeni )care pot influenta evolutia tratamentului ;cei doi
cercetatori propun programe diferentiate. Pentru delincventii cu risc inalt de
recidiva (programe intensive );
b) Caracteristicile tratamentului, abordarea comportamentala pe termen lung
(3-4 luni)este cea mai indicata. Tratamentul va fi personalizat si axat pe intarirea
pozitiva a comportamentelor prosociale;

36
Исправительная (пенитенциарная) педагогика. – Рязань, 1993, c.170.

35
 c) Factorii legati de contextul general: credibilitatea celui care a conceput
programul, pragatirea personalului si aptitudinile de consiliere, supravegherea
schimbarilor care apar la detinuti in cursul programului si mai ales dupa program.
Ca regula generala, programele derulate in mediu natural al delicventilor (modelul
socio-ecologic) ofera rezultatele cele mai convingatoare privind readaptarea.
Exista mai multe motive de satisfactie pentru ansamblu programelor care
sunt desfăşurate în penitenciarele din Republica Moldova. În primul rind, si cea
mai evidenta, este contributia intregului personal din serviciile si birourile socio-
educative la sporirea umanitatii din oamenii care ispasesc pedepse privative de
libertate: educatorii imbogatesc zi de zi mediul de viata in care traiesc detinutii ,
promoveaza valorile morale in relatiile interumane, aduc speranta si linistea intr-un
univers turbulent si deprimant.
În al doilea rind, activităţile organizate de noi sunt un prilej de bucurie
pentru detinuti şi minori: se intilnesc oameni din afara penitenciarelor, aud idei noi
despre evenimentele vietii de afara, afla lucruri utile despre cum sa poate trai
cinstit in lumea de azi , ramin in contact cu familia si altii care le vor binele.
În al treilea rind, educatorii din penitenciare si centrele de minori sunt
adevarati modelatori de constiinte: ei le ofera programe pentru dezvoltarea
nivelului cultural, ii indeamna sa participle la activitati artistice si sportive in care-
si pot descoperi aptitudini nebanuite , le faciliteaza drumul spre biblioteca si chiar
spre scris.
Toate acestea amplifică posibilitatile detinuţilor de a trai cinstit după
liberare.
În al patrulea rind, prin modul cum sunt concepute activitatile şi numărul
mare de detinuţi cuprinşi, se realizează o reducerea vulnerabilitatii lor sociale şi
psihologice: invatarea scrisului , cititului sau a unei meserii, acumuluarea de
cunostinte, intelegerea propriilor dizarmonii ale personalitatii , experimentarea
unor modalitati neconflictuale de a rezolva problemele cotidiene , optimizarea
posibilitatilor personale de a gasi de lucru , pretuirea culturii si traditiilor noastre si

36
cite altele, se constitue in modalitati eficace de a dezvolta calitatea umana a
detinutilor.
În al cincilea rind, activitatile la care participa detinutii sunt un îndemn la
meditaţie asupra vieţii pe care au dus-o dar mai ales asupra celei de după liberare:
a itelege dificultatile lumii în care traim , a medita la sursele raului şi modul în care
te poti distanta de el, a defini corect fericirea si sensul vieţii, a nu te lasa pradă
cinismului şi resemnarii.37
Astfel, ajungem la concluzia ca intregul ansamblu al activitatilor cultural-
educative, sportive şi psihoterapeutice au ca scop maturizarea spirituală a
detinuţilor şi construcţia unei moralitaţi funcţionale după liberare. În final,
educatorii ii indeamna pe detinuţi la intelepciune şi repun munca cinstită în
drepturile ei.
Munca educativă în instituţiile penitenciare este reglementată de art. 242 CE
al RM, secţiunile 31- 36 din Statut şi se organizează conform programelor
elaborate de către Ministerul Justiţiei, de comun acord cu Ministerul Educaţiei
tineretului şi sportului. Fiind unul din principalele mijloace de corijare a
condamnaţilor, ea este direcţionată spre familiarizarea lor cu valorile general
umane, respectarea legii, cultivarea deprinderilor social-utile, ridicarea conştiinţei
şi nivelului lor cultural.
Administraţia penitenciarului, cu concursul autorităţilor administraţiei
publice şi asociaţiilor obşteşti interesate, creează baza tehnico-materială necesară
pentru asigurarea muncii educative cu condamnaţii. Munca educativă cu
condamnaţii se efectuează diferenţiat, în funcţie de tipul penitenciarului şi de
regimul de detenţie stabilit, precum şi în conformitate cu programul penitenciar
model, programul penitenciar de bază al instituţiei respective şi programul
individual al deţinutului. Totodată se va ţine cont de particularităţile individuale ale
persoanei condamnatului, utilizîndu-se instrumente de influenţă individuale sau în
grup, în baza metodelor psihopedagogice, precum şi alte activităţi planificate şi

37
Ушатикова А.И., Казак Б.Б. Основы пенитенциарной психологии. – Рязань, 2001, c.211.

37
organizate în cadrul Consiliului educatorilor, activitatea căruia este reglementată
prin ordinul directorului general al Departamentului Instituţiilor Penitenciare.
Participarea condamnatului la acţiuni educative se ia în considerare la
determinarea gradului său de corijare, precum şi la stabilirea măsurilor de
stimulare. În ordinea de zi a penitenciarului pot fi prevăzute măsuri educative şi
participarea la ele este obligatorie pentru condamnaţi.38

38
Carp S., Osadcii C., Rusu O., Drept execuţional penal, Chişinău, 2007, p.189.

38
Capitolul II Specificul procesului educativ în penitenciare.

2.1. Metodele de influenţă pedagogică asupra condamnaţilor.

Prin metoda influenţei pedagogice se înţelege calea (modalitatea) prin care

se realizează atît scopurile generale de educaţie, impuse de societate, cît şi
obiectivele concrete apărute în procesul de educare.
Fenomenele pedagogice sunt foarte complicate şi contradictorii, de aceea
este foarte greu de găsit un singur criteriu logic de clasificare a metodelor acestora.
În istoria naţională a pedagogiei se pot evidenţia cîteva metode de clasificare
a influenţei pedagogice asupra personalităţii celui supus educării.
Una dintre clasificări enumeră în calitate de metode de educare, următoarele:
convingere, exersare, stimulare şi pedepsire (Boldîrev H.I., Goncearov N.C.,
Korolev F.F. şi alţii). Acest criteriu de clasificare diferă parţial de grupul metodelor
de educare propuse de autorii ruşi T.A. Iliina şi I.T. Ogorodnikov. Din categoria
dată de metode fac parte: convingerea, metoda organizării şi planificării
activităţilor, metodele de stimulare a comportamentului. În clasificarea propusă de
către autorul rus I.S. Marienko sunt enumerate aşa forme de educare ca: metoda
explicativ-reproductivă; metoda creării situaţiilor problemă, metoda deprinderii şi
exersării, stimularea reacţiilor întîrziate şi gestionarea autoeducării. Un alt autor
rus Iu. K. Babanskii evidenţiază metodele de formare a recunoaşterii şi aprecierii
personalităţii (dialoguri, lecţii, dispute, exemplificare); metodele organizării
activităţilor şi formarea experienţei în comportamentul social (cerinţele
pedagogice, opiniile publice, deprinderile, exersare, crearea situaţiilor de educare);
metode de stimulare a comportamentului şi activităţii (competiţia, avantajare,
pedepsire).39
Metodele influenţei padagogice reliefează caracterul activităţii pedagogului
şi a celor supuşi educării, care depind de scopurile şi conţinutul procesului

39
Исправительная (пенитенциарная) педагогика. – Рязань, 1993, c.67.

39
educativ, înţelegerea corectă a contradictorialităţii procesului dat, conţinutului şi
principiilor acestuia.
Metodele influenţei pedagogice au o bază psihologică. Înţelegerea
minuţioasă a motivelor comportării şi a activităţilor celui supus educării, atitudinii
şi însuşirilor acestuia permit a găsi cele mai eficiente metode de influenţă asupra
personalităţii.
Teoria metodelor pedagogice diferenţiază şi aşa noţiuni ca procedeu şi
soluţie. Procedeul educativ reprezintă o formă particulară de exprimare a modului,
care actualizează acţiunile individului în circumstanţe concret stabilite. În procesul
de muncă, de exmplu, deseori se recurge la tactica demonstrării activităţii de
muncă, care descoperă siguranţa operaţiunilor întreprinse.
Pentru delimitarea noţiunilor de „metodă” şi „mijloc” trebuie luat în
consideraţie faptul că, atunci cînd este vorba despre mijloc se are în vedere ce se
foloseşte la rezolvarea unei sau altei probleme, dar cînd este vorba despre metodă
se are în vedere cum se foloseşte un mijloc sau altul.
Utilizarea diverselor metode de influenţă pedagogică depinde de
caracteristicile personalităţii persoanei, măestria şi autoritatea pedagogului în
situaţiile pedagogice concrete.
În zonele de detenţie în procesul realizării şi alegerii diferitor metode de
educare este necesar de a ţine cont de următoarele circumstanţe: în primul rînd,
procesul de corectare se realizează în zonele de detenţie de timp închis, cu
persoanele private de liberate, care au un nivel jos de instruire şi o orientare
criminală. În al doilea rînd activitatea deţinuţilor se reglementează detaliat de
normele legislaţiei corecţionale. În al treilea rînd micromediul condamnaţilor este
nefavorabil din punct de vedere al educaţiei: în micromediul lor activitatea este
îndeplinită de către grupuri mici de orientare negativă, în care există relaţii şi
comunicare negativiste. Şi în sfîrşit, condamnaţii sunt limitaţi în relaţiile cu
familia, cu părinţii, cu rudele, cu organizaţiile obşteşti şi de stat.40

40
Новоселова А.С. Организация нравственного самовоспитания осужденных в условиях ИТУ и ВТК с
учетом уровня их готовности. – Пермь, 1986, c.55.

40
 În procesul de reeducare al condamnaţilor în zonele de detenţie se folosesc
mai multe metode: convingerea, deprinderile, impunerea, încrederea. Fiecare din
metodele menţionate are caracterul său pedagogic, preconizat pentru un anumit
efect de educare. Cheia succesului în educarea pedagogică o constituie alegerea
corespunzătoare a tuturor metodelor de educare în complex sau sistem. Viaţa
demonstrează că doar printr-o singură metodă nu pot fi rezolvate toate obiectivele
pedagogice propuse.
Metoda convingerii stă la baza procesului de educare. Rolul prioritar al
acesteia se explică prin faptul că, cu ajutorul convingerii se crează cea mai
importantă valoare omenesacă-conştiinţa umană.
Sunt cunoscute două tipuri ale acestei metode: convingerea verbală şi
convingerea practică.
Convingerea verbală cel mai des se utilizează în procesul de educare sub
formă de raport, dispută, lecţie, ore cu genericul propagandei juridice, discuţii ş.a.
Dintre formele menţionate pentru corectarea personalităţii condamnaţilor sunt
inerente procedeele de convingere verbală aşa ca: clarificare, explicare, probare,
dezminţire. Eficacitatea acestora depinde de conţinutul materialului faptic, de
gradul de pregătire al colaboratorului, cunoaşterea metodicii de organizare şi
aplicare a procedeelor.
Clarificarea se foloseşte în situaţiile cînd este nevoie de a face condamnatul
să înţeleagă normele şi regulile de comportament, acţiunile lor concrete într-o
situaţie sau alta, cerinţele regimului de detenţie.
Explicaţia se aplică în situaţiile în care este nevoie de a obţine perceperea
conştientă de către condamnat a activităţii înconjurătoare, a cerinţelor moral-
juridice ale societăţii, comportarea corectă, a relaţiilor, a comunicării şi a activităţii
în ansamblu.
Probarea este indispensabilă în procesul dovedirii adevărului, vinovăţiei sau
nevinovăţiei persoanei în sîvîrşirea infracţiunii, gradului de responsabilitate pentru
un comportament sau altul şi a activităţii condamnatului.

41
 Dezminţirea - este un indicator eficient asupra faptului că poziţia dată,
sistemul orientativ al persoanei este greşit şi nu corespunde normelor moralo-
juridice, existente în societate.
La folosirea metodelor de convingere verbală este necesară respectarea şi
perceperea anumitor limite, pentru ca acestea să nu se transforme în determinare,
călăuzire, moralizare.
Convingerea verbală trebuie să se combine cu convingerea practică, adică
bazată pe asocierea cu alte persoane sau pe propriile experienţe ale condamnaţilor.
Importanţa acestui tip de convingere este destul de mare. La baza convingerii stă
un mecanism psihologic de imitaţie, aici fiind important exemplul personal a
pedagogului, atitudinea sa faţă de serviciu.41
Convingerea verbală şi cea practică trebuie aplicate împreună ca un tot unic
şi în relaţii de interdependenţă. O condiţie importantă a eficacităţii metodei de
convingere, o are propria convingere a colaboratorului zonei de detenţie. El
trebuie să fie sigur în ceea ce vorbeşte. Cu toate acestea însă nu este suficientă
propria convingere asupra cărorva lucruri, mai este nevoie şi de posedarea tehnicii
de convingere a altora referitor la acelaşi subiect. Pentru aceasta colaboratorul
zonei de detenţie trebuie să poată mai întîi de toate să îşi exprime concret şi clar
gîndurile, să poarte discuţii, să aleagă argumentele, să cunoască orientările şi
convingerile personale. Urmează de mai luat în consideraţie şi starea de spirit a
persoanelor terţe şi al întregului colectiv, dar şi personală. Persoana care are o stare
de nervozitate, ciudă, tristeţe- este un interlocutor nereuşit. Cîteodată, înainte de a-l
convinge de careva lucruri, trebuie de aflat motivul stării sale de spirit şi de
încercat de a o modifica.
Un element important are capacitatea pedagogului de a lua în consideraţie a
particularităţilor diferitor categorii de condamnati. Una e să convingi pe cineva de
bunăcredinţă care se dezorientează şi cu totul altceva să convingi o persoană de
reacredinţă care are rădăcini criminale şi tradiţii denigratoare. În primul caz este

41
Ушатикова А.И., Казак Б.Б. Основы пенитенциарной психологии. – Рязань, 2001, c.98.

42
potrivit tonul calm şi încrezător al vocii, iar în al doilea caz – avansarea/înaintarea
binevoitoare.
Colaboratorul trebuie să fie capabil de aplica flexibil diferite forme şi
procedee de convingere, ceea ce necesită cunoştinţe profunde în mai multe
domenii ale ştiinţei şi vieţii, acumularea sistematică a faptelor, erudiţie largă şi
multilaterală.
Unul din condiţiile principlae a eficacităţii metodei de convingere este
capacitatea colaboratorilor zonelor de detenţie de a crea relaţii corecte,
profesionale şi etice cu condamnaţii. În acest caz convingerea apare de la o
persoană cu autoritate, respectuoasă şi astfel forţa de convingere creşte
considerabil, creînd condamnatului simţul de ruşine, căinţă de faptele comise,
năzuinţa de a îndeplini cerinţele înaintate.
Practica pedagogică confirmă faptul că colaboratorii locurilor de detenţie
într-adevăr pot poseda metoda de convingere numai atunci cînd aceştea văd în
fiecare condamnat o persoană disperată, cînd îşi iubeşte profesia, îndeplineşte
obligaţiuile sale în mod creativ, nu permite o ruptură între cuvînt şi aplicare.
Despre aceasta în mod evident mărturişeşte activitatea pedagogică a personalităţii
ruse A.S. Makarenco. În rezultatul activităţii sale pedagogice îndelungate el a ajuns
la concluzia că:”Nimeni nu a dăunat, nu a stricat activităţii sale, nimeni nu a
dezorientat munca sa depusă an de an, aşa ca un pedagog nepriceput, care nu
cunoaşte metoda convingerii ”.42
Metoda deprinderii ţine de organizarea unei comportări corecte a
condamnatilor, în educarea obişnuinţelor corecte. Omului îi este insuficient de a
cunoaşte cum să procedeze, mai are nevoie de a acumula experienţa
comportamentului social valoric. Pentru aceasta este necesar ca la el să fie
dezvoltate trăsăturile etico-morale şi formate obişnuinţele corespunzătoare.
Personalitatea ruseasca K.D. Uşinschii numea obişnuinţele drept „capital firesc,
din care toată viaţa cresc dobînzi”. A.S. Makarenko subliniază că, „nu trebuie doar
să cultivi în propria persoană o atitudine corectă şi satisfăcătoare asupra

42
Исправительная (пенитенциарная) педагогика. – Рязань, 1993, c.85.

43
obiectivelor, dar şi să înrădăcinezi în eul tău obişnuinţe corecte, adică aşa
obişnuinţe încît atunci cînd vom proceda corect să nu o facem deoarece aşa am
gîndit, dar deoarece altfel nu am putut proceda, aceasta fiind în obişnuinţă”.
Crearea acestor obişnuinţe este mult mai grea decît crearea conştiinţei de sine.43
Tipurile de bază ale deprinderii sunt: cerinţa, însărcinare, exerciţiul.
Cerinţa în tot sensul cuvîntului, de multe ori tezeşte stoparea sau stagnarea
deciderii asupra activităţii şi faptelor. Rezultatele cerinţelor se evidenţiază în
activitatea concretă a persoanei.
Cerinţa poate fi:
 Direct-nemijlocită (de exemplu, neîntîrzierea la instructaj);
 Indirect-nemijlocită, cînd aceasta vine de la pedagog, dar intervine ca un
sfat, rugăminte, aluzie (nu ar fi rău de organizat o competiţie în detaşament);
 Indirect-mijlocită, atunci cînd în calitate de subiect al cerinţei înaintate
devine întregul colectiv.
Prin însărcinare se înţelege indicaţia dată condamnatului în particular sau
unui grup de condamnati, care vine din partea colaboratorului zonei de detenţie.
Însărcinările trebuie să fie o sarcină comună, realizabilă şi diversă. Fiecare
însărcinare trebuie să fie din ce în ce mai complicată implicînd mai multă
responsabilitate. Îndeplinirea sarcinilor trebuie să fie strict controlate.
Exerciţiul reprezintă organizarea repetării permanente a activităţilor
condamnatilor cu scopul acumulării de către aceştea a experienţei de
comportament şi formarea calităţilor moralo-etice. A.S. Makarenko subliniază
faptul că fără exersarea permanentă a faptelor fireşti ale celui supus educării nu
poate fi realizat procesul educativ în ansamblu. Autorul dat scria că, este necesar
de a crea un aşa lanţ al exerciţiului şi al obstacolelor, care trebuie depăşite şi
datorită cărora se va forma un om bun.
Exerciţiile trebuie alese reieşind din particularităţile individuale ale
personalităţii. Organizînd exerciţiile trebuie de avut în vedere faptul că,
condamnatul nu trebuie să ştie că acesta dat poartă un caracter special de instruire.

43
Ibidem.

44
Acesta trebuie să fie perceput de condamnat ca o activitate firească care apare în
viaţa colectivă de zi cu zi. Un rol important în exersare o joacă regimul, programul
zilnic fix, care necesită de la condamnaţi o activiatate permanent repetată.
Acţiunile date fiind repetate zi de zi capătă forţa obişnuinţei.
O metodă importantă a efectului pedagogic este metoda impunerii.
Ansamblul modalităţilor de impunere şi atribuţiile conducătoare, cu ajutorul cărora
colaboratorii zonelor de detenţie şi colectivul condamnaţilor, stimulează
personalitatea la activităţi stabile şi la fapte concrete pozitive, la fel previn apariţia
acţiunilor, a calităţilor persoanei şi a obişnuinţelor negative, se numesc metode
pedagogice de impunere.
Impunerea se aplică doar pentru persoanele cu raţiune incorectă, care încalcă
condiţiile regimului. Impunerea nu urmăreşte scopul ofensei şi umilirii
personalităţii condamnatului, din contra aceasta are menirea de a asigura
respectarea condiţiilor regimului şi crează condiţii pentru trecerea la metoda de
convingere şi deprindere în procesul educativ.
Varietatea metodei de impunere este pedepsirea. A.S. Makarenko scria că
„Pedeapsa trebuie să fie la fel de clară, simplă şi logic corespunzătoare, ca şi
oricare altă măsură. În caz contrar pedeapsa nu atinge scopurile sale, adică
epuizînd un conflict, provoacă un altul”.44
Pedepsirea necesită o tactică pedagogică specială şi măestrie din partea
pedagogului. Cele mai importante condiţii ale pedepei sunt următoarele:
1. Pedeapsa nu trebuie să urmărească scopul provocării suferinţelor
fizice. Dacă aceasta e percepută ca o căznie/reprimare, atunci racţia firească/legică
va fi supărarea,ura, răzbunarea.
2. Pedeapsa trebuie să fie percepută ca o formă specială a ceinţelor
colective. Cu toate acestea pedeapsa va fi eficientă dacă va emana de la colectiv.
Un rol important aici îi revine opiniei publice.

44
Исправительная (пенитенциарная) педагогика. – Рязань, 1993, c.92.

45
 3. Recurgerea la una sau altă formă de pedepsire, se face luînd în
consideraţie trăsăturile personalităţii condamnatului, atitudinea acestuia faţă de
infracţiunea comisă.
4. Fiecare formă de pedepsire trebuie să fie motivată şi să corespundă
gradului de vină şi a pericolului social al faptei.
Totuşi în primul rînd trebuie de utilizat formele mai blînde de pedeapsă, iar
la cele mai drastice de recurs după epuizarea celorlalte. Cînd educatorul apelează
fără necesitate la metodele cele mai dure de pedepsire, condamnaţii încetează să
reacţioneze la metodele mai blînde. A.S. Makarenko atenţionează dascălii despre
efectul aplicării abuzive a pedepsei, spunînd că: „În asemenea situaţii pedagogii nu
au nici un folos, doar enervează colectivul, drept urmare o mare parte din ei nici nu
pot fi admişi la executare”. În acelaşi timp autoru menţionat subliniază c ănici
chiar cele mai mici abateri nu pot fi omise fără reacţionare.45
Pedeapsa trebuie în mod obligatoriu însoţită de condamnare,
sugerare/insuflare, mustrare, avertizare. În caz contrar aceasta pierde caracterul
educativ.
Unul din metodele de influenţă pedagogică o constituie metoda încrederii,
care constă din dispunera unei oarecare însărcinări către un condamnat anumit cu
scopul activizării calităţilor sale pozitive. Încrederea trebuie să corespundă
cerinţelor şi poate fi însoţită de o stimulare. Condiţia stimulării o constituie:
meritul, corespunderea stimulării cu fapta; punctualitatea şi operativitatea.
Se cere a fi evidenţiat că toate metodele de influenţă pedagogică sunt în
relaţie de interdependenţă. Aplicarea lor depinde de specificul persoanei, de situaţii
concrete şi de comportamentul condamnatului.46

45
Ibidem.
46
Исправительная (пенитенциарная) педагогика. – Рязань, 1993, c.93.

46
2.2. Condiţiile procesului educativ cu condamnaţii.

Una dintre condiţiile, care lasă amprente asupra procesului de invatamint în

inchisori, este realizarea corectiilor condamnatilor intr-un cadrul jurudic sever. Prin
urmare in normele de aplicare a legii penale sint fixate drepturile si obligatiile
detinutilor si statutul lor legal. Reglementarea juridica a procesului de educatie este
necesitatea de a respecta statutul de drept, in executarea pedepsei penale. În funcţie
de tipul de institutie corectionala, regim de pedeapsa, reglamentarea juridica a
comportamentului si activitatilor condamnatilor este diferită.
Avind în vedere ca majoritatea infractorilor inainte de condamnare nu au
lucrat, nu au invatat si au dus o viata pasiva, reglementarea activităţilor de bază era
(forţa de muncă, educatie, asistenta sociala) deasemenea joaca un rol pozitiv si
contribuie la corectarea condamnatilor.
Totusi in procesul real de corectie de multe ori apar contradictii intre
pertinenta pedagogica si cerintele legale. Procesul de educatie, este un proces de
creatie,necesita de a lucra, inovare, igeniozitate pedagogica, activitate.
Influenta reciproca a pedagogiei şi a dreptului extinde domeniul de aplicare al
impactului pozitiv asupra detinutilor si imbunatateste procesul de corectare a
identitatii lor. Imbunatatirea standardelor de aplicare a legii penale sunt necesare
nu doar pentru a “umaniza” sau “inaspri” noteaza M.P.Sturova, dar si pentru
crearea unui sistem eficient de corectie. Cu cit mai mult in conditiile de executare a
pedepsei penale viata detinutilor se apropie de conditiile normale ale societatii
umane, mai real devine scopul pedepsei penale-corectia prizonierilor, intoarcerea
in societate a persoanelor care nu comit infractiuni din cauza atitudinilor si
pozitiilor si nu din cauza fricii de pedeapsa.47
Procesul de învatamint în penitenciare este in condiţii de izolare completa sau
partiala a detinutilor de societate, care determina specificul sau. Din cauza
necesitaţii de protectie socială a societaţii, de izolare a elementelor criminale ca
element profilactic este destul de contradictoriu. Pe de o parte, ea permite tragerea
47
Уголовно-исполнительное право России, под ред. О. Г. Перминова, из. Юридическая дитература, Москва,
2001, c.104.

47
infractorului din mediul sau obişnuit, influentat de indivizi sau grupuri la
comportamentul sau criminal, dar pe de alta parte duce la ruperea legaturilor
pozitive cu parintii, rudele, familia, îi impiedică în mediul subculturii, tradiţiile
penale, norme antisociale. Acest mediu are un efect negativ asupra corecţiei
condamnatilor, creeaza dificultăţi în procesul de corectare a identitatii lor. Aceasta
contradicţie necesită de la angajatii penitenciarelor un nivel ridicat de maturitate
civica şi de calificare profesionala.
Aplicarea procesului de învatamint, ar trebui sa tina cont de faptul ca
conditiile de eficienţa a unei pedepse depind de timp şi corectarea prizonierilor.
Stabilind pedeapsa, tribunalul ea in considerare caracterul şi gravitatea infractiunii.
În acest caz pot aparea situatii, cind gravitatea infracţiunii este inadecvată cu
gradul criminal şi identitatea pedagogica a vinovatului. Acest lucru duce la faptul
că la unii timpul si durata pedepsei pot fi insuficiente pentru corectarea lor, alţii
depaşesc perioada necesară.
Prin urmare se formează obiectiv contradicţiile între peroada de pedeapsa şi
timpul limitat a organizatiei speciale în condiţii a procesului de corectare. Acest
timp limitat pentru fiecare din condamnati este diferit. Dacă angajaţii nu iau în
considerare acest proces de invaţămint, efectul este redus.
Procesul de corectare in colonii se efectueaza in conditii de pedeapsa, astfel el
este condamnat prin prisma hartii. Atitudinea negativa fata de pedeapsa creeaza in
mintea infractorilor bariere semantice si emotionale, care impiedica asimilarea
normelor morale si juridice ale societatii. Depasirea acestor bariere necesita de la
angajatii penitenciarului o mare calificare profesională.48
Astfel, condiţiile specifice de pedeapsa determina caracteristicile procesului
educational in conditii de inchisoare.

2.3. Caracteristicile procesului educativ în penitenciare.

48
Уголовно – испольнительное право, под ред, Селиверстова В. И., из. Юриспуденция, Москва, 2002, c.111.

48
 Corectarea deţinuţilor în penitenciare se exercitî în condiţiile micromediului
nefavorabil: mulţimi mari de personae, cu defecte semnificative morale, cu un grad
scazut de dezvoltare legala si morala. O astfel de situatie impiedica dezvoltarea
calitatilor morale ,deoarece micromediul închisorii acţionează în calitate de factor
negativ social şi psihologic, într-o anumita masura reduce influenta educaţionala a
condamnaţilor.
Un element esenţial în micromediul penitenciarului este stratificarea anumită
a condamnaţilor.
Principalul este impartirea neoficiala in straturi si caste. Cauza de stratificare
reflectind specificul comportamentului condamnaţilor în penitenciare, este
aspiratia negativă a infractorilor să se evidenţieze într-o casta anumită, pentru a
asigura privilegii în timp ce îşi execută pedeapsa în determinul altor interese.
Aceasta stratificare şi intelegere deformata de responsabilitate a
comportamentului lor, îi aduce la puterea fizica şi violenta.
O astfel de interpretare a calitatilor morale şi nivelul scazut al culturii duce la
ceea ca comportamentul şi relaţiile între infractori se bazează pe idei greşite între
relaţiile personale şi publice.
În acelasi timp în grupele condamnatilor se formeaza normele lor antisociale
neasemanatoare dupa semnificatie. Clasificarea acestora poate fi considerata ca un
lant, în care fiecare veriga ulterioara nu numai contine in sine defectele
precedentilor, dar şi le agraveaza extinderea limitelor de comportament iresposabil,
a faptelor antisociale, a actiunilor şi a relatiilor.49
Pot fi identificate cinci secţiuni ale regulamentului negativ, deformarea care
dezvoltă neglijarea penală a deţinuţilor, impiedică corectarea lor. Aceste reguli
sunt:
1. Incalcarea principiilor de baza a moralitatii sociale (parteneriat,
respectul, onoarea si demnitatea fiecarei persoane);
2. Reduce cultura de comunicare interpersonala şi cresterea conflictului;

49
Исправительно-трудовая психология, Рязань, 1985, c.144.

49
 3. Permite în anumite cazuri violenţă;
4. Creste riscul de consecintele grave ale violenţei;
5. Permitind moartea unei personae.
În micromediul negativ sint răspindite norme de grup, în anumite cazuri
permitind violenţa. Cind acestea sunt caracteristice pentru cea mai mare parte a
detinuţilor, riscul lor devine mai tangibil. Refuzul de a negocia comortamentul sau
cu normele morale, interesele şi dorinţele altora, atidudinile negative faţă de
pedeapsă, absenţa de pocainţă pentru crima oferă atmosferei relaţiilor şi
comunicării nervozitate, conflict, duritate. Structura ierarhica a rolurilor: ”lider”,
”autoritate”, ”interpret”, ”respins”; indreptarea negativa a persoanei, stima negativă
a condamnaţilor creeaza în micromediu o atmosfera de responsabilitate reciprocă,
atitudine iresponsabila faţă de lumea din jur.
Acest lucru duce la faptul ca nimerind în închisoare, infractorii minori tind
spre a cadea în grup în care le este mai usor sa se adapteze. In colective slab
dezvoltate pot fi evideţiate trei poziţii de adaptare negativa a nou veniţilor în
penitenciar, ce afecteaza corectarea lor:
1) Acceptarea rolului infractorului stabilit în inchisoare şi instalat în
regim de detenţie cu toate atributele sale comportamentale: rasfatare, agresiune,
îndrazneală etc.
2) Acceptarea rolului artistului. În acest caz comportamentul şi
activitatea deţinutului depinde de dorinţa şi îndrumarea conducatorului
microgrupei negative. Scopul activitatii executorului este în situatie de a se
schimba impreuna cu el, dar neaparat apare sprijinul detinuţilor de disciplina şi de
ai ajuta;
3) Acceptarea rolului respinsului, ceea ce duce la ura celor din jur,
„umilinţa lui”.50
Satisfactia nevoei de comunicare a deţinutilor nou sosiţilor cu adaptare
negativa se gaseste în grupuri mici de orientare care produce un sistem special de
valori.

50
Исправительная (пенитенциарная) педагогика. – Рязань, 1993, c.112.

50
 In condiţiile de penitenciar grupele mici de orientare negativa permite
detinuţilor sa satisfaca nevoia purtarii ideale. Idealul negativ, în care grupul
propune ca exemplu este usor accesibil si necesita mai putin efort, legat de
dobîndirea noilor competente sociale importante, responsabilitatea morală a
individului. Comunitatea ideala imbunatateste starea emotionala a detinutilor avind
in vedere constientizarea singuratatii sale. Este unica dupa parerea lor relaţie şi
comunicare, care formeaza un fel de “cod moral” în funcţie de care cele mai
valoroase calitati sunt riscul, curajul, pericolul de a neglija, nerecunoasterea
slabiciunilor sale, ignorarea prudentei etc. Aceste calitaţi slăbesc răspunderea
morala a detinutilor astfel încît fac trecerea comportamentului imoral la ilegal
deosebit de usor si probabil.
Un astfel de “cod Moral” standartizeaza purtarea detinutilor in grup,
reglementeaza relatia si activitatea. Standartizarea de baza pentru toti este
semnificatia de a judeca grupul, relatia în grup. De grup se leaga securitatea
psihologica şi fizica.
În legatura cu aceasta a aparut dependenta grupului care conduce dupa sine un
sentiment de imposibilitate ce nu justifica increderea lui. Menţinerea statutului
personal a grupuilui mic pentru detinatori este mai important, decit condamnarea
pozitiilor iresponsabile de colectiv şi angajatii penitenciarului. Astfel în procesul
corectarii impactele educaţionale sunt necesare de a le exercita ţinînd cont de
relaţiile în micromediul negativ al penitenciarului şi influentarea lor nu numai la
detinatori dar şi la grupele lor mici.51
Corectarea deţinutilor legată de continutul relatiilor intre ei, care influenteaza
la convingerea lor, stima de sine, directie si alte calitati. Procesul relaţiilor în
colectivul condamnatilor este recomandabil de a prezenta într-un sistem anumit
“educator—activ—condamnat” cu componentele structurale relevante. Diferit de
natura şi continutul sau, acestea sunt interconectate şi functioneaza într-un singur
proces. Cu toate acestea,in cadrul sistemului pentru a facilita analiza, noi nu
alocam trei subsisteme, care formează o unitate separată pentru caracteristica

51
Ibidem.

51
pedagogica: ”educator—condamnat”, ”activ—condamnat”, ”condamnat—
condamnat”.
În general structura relatiilor oficiale în penitenciar este construita in asa mod
ca, baza ei care include relatia de conducere—subordonare, este limitata in cadrul
relatiei “educator—condamnat”.
Subsistemul “educator—condamnat” nu este inchis si continutul relatiilor
depinde de asa unitati ca educatorul, condamnatul si activitatile lor. La eficienta
lucrului acestui subsistem influenteaza mediul social si micromediul
condamnatilor. Relaţiile în subsistem “educator—condamnat”pot fi evidenţiate în
felul urmator (schema 1).
Informaţia despre situatie în penitenciar, micromediul ei, informaţia despre
continutul sferei morale a detinutului, activitatea si pozitia lui in colectiv ajunge la
“intrarea” subsistemului (veriga“educator”), se sistematizeaza, se conceptualizează
si in calitate de reglamentare ajung in veriga “condamnat”. Apare interactiunea
educatorului şi condamnatului, care urmează de luat în considerare ca un proces
complex al relaţiilor, rezultatul care apare la “ieşirea” subsistemului, dar eficienta
este determinata de atitudinea responsabila a membrului consiliului educatorilor la
munca lor şi responsabilitatea deţinutului pentru acţiunile sale, activităţile şi
comportament.

52
Intrare Educator Condamnatul
Intr

Personalitatea Personalitatea
educatorului condamnatului

Activitatea Activitatea Iesire

educatorului condamnatului

Schema 1. Relaţiile subsistemului “educator – condamnat”.

Membrul consiliului educatorilor serveste ca subiect al relatiilor de

interactiune, actionind in special în sfera morală a condamnatului şi elementele lui.
El îşi organizeaza activitatea, influenţeaza asupra procesului de educaţie, stima faţă
de sine, orientare publică, schimbindui în direcţia corectă, dobîndirea pocainţei
pentru crimă, constientizarea de vinovaţie în cadrul acţiunilor ilegale.
Informaţia inversă primita de membrul consiliului educatorilor de la
condamnat, pe baza de schimbarea responsabilitatii sale permite prevenirea
conflictelor, luarea masurilor concrete pentru depasirea acestora, contribuie la
constienta autoreglamentara a relaţiilor condamnaţilor.52
Cercetarile pedagogice (I.A.Nevschii, A.F.Nichitin etc.) permit ca un membru
al consiliului de educatori sa cocluzioneze numai atunci cînd poate gestiona cu
succes procesul de formare a identitatii, atunci cind poate preveni motivele,
scopurile, rezultatul activitatii condamnatilor. In acelasi timp motivele, scopurile,
activitaţile membrului consiliului de educatori şi a deţinutului trebue să coincidă.
52
Городинец Ф. М., Малинин В. Б., Смирнов Л. Б., Спицнадель В. Б., Уголовно-исполнительное правo,
Санкт-Петербург, 2000, c.127.

53
Daca acest lucru nu se întimpla, apar relaţii negative, în care condamnaţii îşi
îndreapta puterile combaterii membrului consiliului de conducatori. Ei
reactţoneaza violent la orice observatii, incalca in mod deschis disciplina, nu-şi
recunosc vina pentru crimă, sunt nepoliticoşi etc. Acest lucru duce la încalcarea
contactelor între membrul consiliului de educatori si condamnati, la o
neconcordanta a acestui subsistem care este observat in primul rind intr-o relatie
responsabila.
Necoordonanţa subsistemului “educator—condamnat”, apariţia relaţiilor
negative şi procesului necontrolabil de corectare a condamnatilor este din cauza
membrului consiliului de educatori, cînd el nu cunoaşte, sau cunoaşte prost
caracteristicile individuale a condamnaţilor, capacitatile lor, elementele structurale
a responsabilitatii morale, nu îi ea în considerare în procesul organizatiei activităţii
educaţionale. Acest lucru duce la ceea ca atitudinea membrului consiliului de
educatori faţă de condamnat uneori este strict programata: în orice caz se prevede
încalcarea intenţionata a disciplinei, refuzul de a urma instrucţiunile superiorilor.
În astfel de cazuri educatorul în mod intenţionat reduce nivelul de responsabilitate
a condamnatului cu scopul forţării intenţionate sau razbunarea pentru acţiunile
savîrsite de infractor, care implica incalcarea de relatie, aparitia barierelor
semantice şi emoţionale.53
Stabilirea corectă a relaţiilor cu condamnaţii – este un indicator inalt de
calificare pedagogică a membrului consiliului de educatori. El trebue sa aiba o
cultura inalta, să tinda spre o muncă pedagogică, să poata organiza corect
activitatea sa şi a condamnaţilor. Toate aceste lucruri au o importanta pentru
procesul de corectare a condamnaţilor, asa cum activitatile unor membri al
consiliului de educatori în acest sens poate fi redus la moralitate, prevalarea
formelor verbale de influenţă, subaprecierea activitatilor condamnaţilor. Rezulta ca
aceasta activitate nu tine cont de o mare incarcare educationala si nu contribute la
dezvoltarea responsabilitatii morale a condamnatilor, respectul de sine adecvat. Ca

53
Исправительная (пенитенциарная) педагогика. – Рязань, 1993, c.112.

54
urmare ei nu regreta de crima lor, nu recunosc simtul vinovatiei pentru raul
savirsit.
Corectarea condamnatilor este un proces destul de greu, si este suficienta
conducerea numai puterilor membrilor consiliului de educatori, in primul rind,
practic este imposibil dar si in al doilea rind pedagocic este nepotrivit. In acest
proces este necesara implicarea condamnatilor care se recomanda pozitiv, aratind o
activitate sociala. In cazul dat analiza pedagogica a relatiilor se recomanda sa se
efectueze in cadrul subsistemului ”activ—condamnat”.
Implicarea activistilor în procesul de corectare de multe ori se contreaza cu
interesele disciplinei infractorilor şi liderilor de grupuri mici de orientare negativă.
Membrii organizatiilor de iniţiativă sunt mai responsabili de comportomentul lor,
ei au dreptul sa faca observatii persoanelor care incalca reglamentarile interne si
disciplina muncii, sa discute comportamentul lor la adunari, in colectivul adunat la
consiliu. Cerintele si principiile activistilor provoaca insatisfactie si ciuda. Acest
lucru creeaza un obiectiv de baza pentru aparitia relatiilor negative intre
condamnati.
Deseori relatiile negative intre condamnati se formeaza din cauza activistilor.
Cauzele acestora sunt: neputinţa ultimilor, corect sasi aplice metodele organizării
activitaţilor comune, neautoritatea lor si iresponsabilitatea. În organizatiile
neprofesionale este contrazisa poziţia condamnaţilor, doar veniti pe calea corecţiei:
ei sunt preveniti să contribuie la eradicarea altor infractori cu proprietati şi calităţi
negative, char daca acestea încă au nevoe de corecţie. Astfel o importanţă
excepţională au întrebari despre dreptul moral a activistilor de a indeplini aceste
sarcini, de percepţia subiectivă a condamnaţilor gradului de corectitudine, care
provin de la deciziile lor.54
Cum arată practica, pentru funcţionarea normală a procesului de corectare a
condamnaţilor, este importanta percepţia lor corectă nu numai în cazurile
activistilor, dar şi comportamentul membrelor organizatiilor amatoare, care trebue
sa fie foarte raspunzator.
54
Советское исправительно-трудовое право. Общая часть, под ред. Меленьтьева М.П., Стручкова Н.А.,
Рязань, 1987, c.213.

55
 Exista doua tipuri de membri a activistilor. Primul tip-activist, supraestimează
poziţia sa în colectiv. El crede ca condamnatii se comporta faţă de el cu stimă,
aprobează acţiunile sale, mulţi sunt bucuroşi să se adreseze pentru ajutor, sfat.
Astfel de activiţti deobicei sunt încrezuti în sine, au autoritate în comunicare. În
realitate percepţia aşa numitului membru activist este parerea opusă a altor
condamnaţi. Al doilea tip-membru al activului, care deasemenea nu recunoaste
poziţia sa în colectiv, dar spre deosebire de primul, se consideră mai puţin
favorabil, decit este în realitate. Aceasta duce la discomfort în colectiv, eficienţa
activitaţii a activistului este brusc redusă.
De multe ori relaţia negativa faţă de organizatiile amatoare şi neautoritatea lor
sint legate de patrunderea în ele a adaptaţilor. Adaptarea ca un fenomen specific
este raspindită în penitenciare. Sunt răspindite diferite tipuri de adaptare.
1. Adaptare externa. Ea este raspindita la condamnati în două forme:
a) adaptarea conştienta fata de parerea grupei, adica coliziunea
tendintilor opuse: aspriatia, dintr-o parte sa fie deacord cu grupa negativa, dar din
alta parte sasi expuna propria parere, care exprima aprobarea cerintelor
administratiei. De exemplu, condamnatul X. într-un timp indelungat nu gasea
contacte cu colectivul, în care predomina grupa condamnaţilor, care se afirmau cu
ajutorul puterii sale. El mai mult decit alţii simtea agitatiea din partea lor. Cu
timpul la el s-a format obiceiul de supunere şi compromise. Chiar după intrarea în
activ, avind parerea sa proprie, condamnatul X. nu o exprima cu voce tare dar era
deacord cu poziţia altora. Cauza acestei adaptari era teama revoltei, frica de
violenţa grupei;
b) adaptarea conştienta fata de parerea grupei fara conflict. Aşa
condamnati deasemenea se supun parerii majoritatii. Cu toate acestea pentru ei
spre deosebire de grupa precedenta, le este caracteristica coexistenta paşnica a
acestor doua opinii: proprie si a colectivului. Ei tind spre o viaţa fară confict şi cred
ca acest lucru poate fi realizat, daca sa nu vor avea neintelegeri cu membrii grupei.
Aşa pozitie nu contribuie la dezvoltarea principiilor, simţul datoriei şi altor
elemente de responsabilitate morala.

56
 2. Adaptarea internă. Esenta lui este determinată nu numai atunci cînd
impactul grupei la condamnat este pe un termen scurt, ii schimba comportamentul
dar si atunci cind el are consecintele sale, adica sa influenteze la comportamentul
condamnatului si dupa se înlatură. Activistul condamnat ia parerea negativă a
grupei ca şi proprie adera la aceast ca la o anumita situaţie, asa şi in afara ei. Sunt
evidenţiate următoarele forme a adaptării interne:
a) acceptarea negindita a opiniei greşite a grupei pe baza principiului
“majoritatea are dreptate”. Aparitia obiceiului de a se conduce dupa parerea altora,
este o tendinta destul de periculoasa, contribuind la formarea comportamentului
iresponsabil la nivelul de viata standard. Obiceiul de a urma parerea altora se
supune si la carcterul care nu devine un comportament autentic de referinta;
b) adoptarea din punctele de vedere ale grupului, prin dezvoltarea logicii
sale. Condamnatii nu mai sunt de accord cu avizele negative ale grupului, dar si le
dovedesc. Astfel apare motivaţia justificată şi apararea psihica a persoanei. Logica
proprie ajuta la impacarea a doua tendinte: aspiratia de a fi de accord cu grupul si
cu sine insusi. Astfel condamnatii ies din conflictul interior, mai precis il
inconjoara: La ei se creează o iluzie de independenţă şi corectitudinea
comportamentului sau. Astfel adaptarea membrilor organizatiilor amatoare a
condamnatilor se poate evidentia nu numai din punctual sau de vedere, opinia de
comportament a grupului, mergind contra moralei, crearii logicii imaginare.
Asimilarea puternica a opiniei negativa,necorecta a grupului apare anume in acele
cazuri cind ea este sustinuta de rationamente distorsionate şi iresponsabile.55
Pentru un individ sunt mai importante interzicerile grupului decît a
administratiei. Interzicerile administratiei, membrilor consiliului de educatori,
invatatorilor de multe ori se percep la incalcarea responsabilitatii condamnatului.
In acelasi timp urmarea opiniei interzisa a condamnatilor cum sar apropia
individual de grup, permite sa se simta un membru destoinic al grupului, permite
aparitia responsabilitatii imaginara.

55
Исправительная (пенитенциарная) педагогика. – Рязань, 1993, c.120.

57
 Este stabilit ca autoritarul activistilor depinde de, cu ce metode ei lucreaza,
cum se comporta fata de colegii sai, cum sunt formele organizitionale a
administratiei. Cum arata practica se desting doua impartiri: conducerea slaba sau
lipsa ei efectiva, ce rezulta ca activitatea organizatiilor amatoare se incheie sau
incepe sa se evolueze in directia nedorita; tutela rigida excesiva duce la ceea ca
membrii organizatiilor amatoare pierd oricare responsabilitate.
O mare valoare în corectarea condamnatilor, este recunoasterea şi regretele
pentru crima savirşită, administraţia are primita informatia de la activ, care permite
membrelor consiliului de educatori sa cunoasca procesele interne a corectării
condamnaţilor. De la folosirea corecta a informaţiei depinde eficienta muncii
educaţionale după dezvoltarea responsabilitaţii morale a persoanei. Dar analiza
activitaţii penitenciarelor arată ca practica folosirii informaţiei a activiştilor este
departe de perfecţiune.56
Astfel de “activişti”sunt capabili de calomnie, utilizarea calitaţii de membru a
organizaţiile de iniţiativă în scopuri egoiste personale: sa primeasca o caracteristica
pozitivă să se libereze inainte de termen, nemeritat sa primeasca facilitati
suplimentare, sa aiba posibilitate de a comanda cu altii etc. Folosindu-se de
controlul slab a mebrilor consiliului de educatori şi a administraţiei, astfel
“pseudoactivişti” contribuie la condiţiile de viaţa mai buna “necesar”, ”oamenilor
săi”, intimidează condamnaţii nou veniţi, ascund încălcările de regim, luînd pentru
aceasta, plată produse alimentare etc.
Între activiştii falşi sunt evidentiate diferite utilizatii negative: alocarea
obiectelor străine, pastrarea lucrurilor interzise, evitarea de la curaţenia încaperilor,
extorcare, ”declaratie pe contor” etc. În plus din partea lor pot fi aplicarea
hirtuirilor fizice, psihologice si sexuale a condamnatilor neacceptabili. In acest caz
uneori este vinovata administratia penitenciarului, care nu tot timpul prezinta
cerintele membrilor organizaţiilor de iniţiativă, referindu-se condescend la
îndeplinirea lor iresponsabilă a obligaţiilor, oferindu-le beneficii nejustificate.
Toate acestea îi corupe pe activişti, implică ostilitatea faţă de ei a celei mai mare
56
Городинец Ф. М., Малинин В. Б., Смирнов Л. Б., Спицнадель В. Б., Уголовно-исполнительное правo,
Санкт-Петербург, 2000, c.120.

58
părţi a deţinuţilor şi nu contribuie la corectarea lor. Cele mai complexe relaţii
informale există în subsistemul “condamnat-condamnat”, unde subiecţii
influentează reciproc unul pe altul, este un fenomen complex, care afectează
dezvoltarea de responsabilitate morala şi a elementelor sale consecutive
structurale.
Interactiunea persoanei condamnate cu cel mai apropiat mediu social, apariţia
defectelor în acest proces este rezultatul nesatisfacator de auto-afirmare în sfera de
activitate socială.
Dorinţa de a se afirma în relaţiile neoficiale a condamnatilor de multe ori sunt
utilizate în metode ilegale. Normele grupului negativ determina nu numai moduri
de auto-afirmare, dar şi optiunile de comportament iresponsabil în sitiuaţii
specifice.
Caracteristica de auto-afirmare a infractorilor în acest caz consta în faptul ca
acestea încearcă să realizeze această cerinţă prin utilizarea mijloacelor antisociale:
ameninţari, intimidări, folosirea forţei fizice etc. Obtinind supunerea şi
subordonarea de la alţii, ei tind să-şi menţină poziţiile şi mai departe. De aceasta la
ei apare şi se dezvoltă o atitdine intoleranta la orice observaţii critice dînd partea
altora: nemulţumire, agresivitate, neputinţă de a ierta greselile altora. Aceasta la
rîndul sau genereaza acţiuni repesive. Relaţiile negative cresc şi pot deveini
învrajbite.57
Mecanizmul auto-afirmarii negative a infractorilor constă în faptul ca se
combina egocentrismul condamnatului cu sesibilitatea lui ridicată la situaţiile
influentate, nivelul cultural scazut şi comportament iresponsabil. Ca urmare a
oricarui act de orice persoana straină care nu coincide cu comportamentul la astfel
de condamnat, poate fi ultimul ca un atac la adresa sa, ce creeaza o posibilitate
reală pentru conflict, comportamentului iresponsabil, cu ieşire la infracţiune.
Microclimatul corijării negative a grupului da naştere la o indiferenţă sau o
atitudine de nelinişte faţă de străini şi în acelaşi timp formează un sentiment de
solidaritate cu acele persoane care savirsec contravenţii. La 68% infractori astfel

57
Исправительная (пенитенциарная) педагогика. – Рязань: РВШ МВД РФ, 1993, c.167.

59
de acţiuni sunt binevenite. În acest mod “focarele de tensiune”considerate în relaţii
oficiale şi neoficiale sunt mai tipice, dar nu unice. Practic în fiecare penitenciar, în
specifica şi contingentul ei, există greutăţile şi problemele sale, caracteristici care
trebuie să fie luate în considerare în procesul educaţional.
Cu toate acestea, ar fi incorect de a socoti tot sistemul relaţiilor din
penitenciar negative. Cu înalta calitate a procesului de învaţămint determinarea
semnificaţiei au tendinte pozitive în zona relaţiilor a condamnatilor, brusc este
limitată activitatea negativă a infractorilor, creşte rolul activistului, sunt create
posibilităţi favorabile pentru corectarea condamnaţilor.

2.4. Particularităţile procesului de corectare a condamnaţilor.

Rezolvarea problemelor, legate de asigurarea corecţiei eficiente a

condamnaţilor, face cautarea de noi abordari pentru soluţionarea lor. Una din
aceste abordări este analiza sistematic-structurala a dezvoltării persoanelor
condamnate, care permite determinarea legăturilor, relaţiilor, dependentele
funcţionale între elementele ei şi posibiliăţtile de a realiza influenţa lor
educaţională.
În domeniul ştiinţei interne cea mai benefica încercare de utilizarea a analizei
sistematic-structurale la procesele pedagogice se socoate concepţia lui
I.A.Nevschii, care determina caracteristicile procesului educational cu
condamnatii.58
În acest caz legăturile structurale de baza a activităţilor şi comportamentului,
care influenţează asupra condamnaţilor, sunt: motivanta, anticipată, executivă şi
estimată. Legatura motivanta include în sine percepţia factorilor care
interacţionează, analiza şi sinteza lor pe baza experienţei care o are individul.
Factorii care influenţează pot fi externi, obiecte şi fenomene ale lumii,
instrucţiunile celor mai mari, influenţa mediului, adică stimulii situaţionali, şi
gîndurile, interesele, dorinţele, relaţiile, motivele, nevoile – interne, adică tot setul
58
Характеристика осужденных к лишению свободы, Т2, из. Юриспруденция, Москва, 2001, c.103.

60
de impulsuri, care încurajează la o anumită acţiune şi comportament. Analizînd
acesti factori, condamnatul determina semnificatia lor, comportamentul faţă de ei
formează un mod posibil şi adecvat de a racţiona la ei. Sigur ca perfecţiunea
factorilor care influenţează depinde de comportamentul şi acţiunea responsabilităţii
morale a condamnatului.
Procesul educativ în penitenciar este îndreptat spre formarea motivaţiei
social-semnificativă a comportamentului şi acţiunei asupra condamnaţilor, ce
rezultă ca la ei se formeaza responsabilitatea morală şi elementele ei: convingerea,
stima de sine adecvată, orientarea socială, regretarea de crima savirşită,
constientizarea vinovaţiei sale. La aceasta cu cît mai complet şi mai exact
condamnatul recunoaşte motivele sale, vina sa faţa de alte persoane, societate şi de
stat, cu cît mai adinc regretă de crima savirşita, cu atît mai ridicat este nivelul lui
de responsabilitate morală şi puterea asupra acţiunilor şi situaţiilor sale. De multe
ori conştientizarea motivelor se înlocueşte cu o motivaţie – acţiunea raţională de
justificare, care nu tot timpul arata motivele reale a condamnatului. Cauzele aici
pot fi diferite. Mai tipice din ele pot fi:59
1) comportamentul neadecvat al condamnatului faţă de datoria şi obligaţiile
sale, îndeplinirea diferitor activităţi a membrilor consiliului de educatori;
2) nota distorsionată a importanţei sociale factorilor de motivare, alegerea
reacţiilor incorecte la ei;
3) lipsa de experienţă social folositoare în activitate şi comportament;
4) cunoştinte morale slabe, aptitudini şi abilităţi, neintelegerea valorii şi
sensului problemei propuse;
5) sensibilitatea ridicată la influenţe negative de grup;
6) orientarea antisocială a activităţilor, faptelor şi motivelor.
Aceste cauze generează în activitatea psihica a condamnatilor diferite stări
negative, formează experienţa emoţionala negativă, ce duce după sine nu numai
gînduri nedorite dar şi comportamente şi fapte asocial adecvate. Repetindu-se, ele
devin formarea de bază a obiceiurilor negative şi stari psihice stabile, ce de multe
59
Уголовно-исполнительное право России, под ред. О. Г. Перминова, из. Юридическая дитература, Москва,
2001, c.189.

61
ori duce la relaţiile iresponsabile cu cei din jur. Astfel deseori raul, invidia, furia îi
face pe condamnati duri în comunicare, produc calităţi negative.
În plus stratificindu-se pe formele deja stabilite a comportamentului
iresponsabil, calitatile negative dau o anumita severitate şi rezistenţa relaţiilor
imorale, faptelor, activitatilor, motivelor afacerilor a condamnaţilor. Analiza din
fapte şi accţiuni a aratat ca există două specii de motive diferite dupa nivel şi grad
de constientizare şi rezistenţă, legate de comportamentul iresponsabil şi activitate.
Unii condamnaţi nu observă propriile activitaţi negative faţă de cei din jur, în timp
ce alţii îşi dau seama de caracterul faptelor sale şi încearcă să le justifice. Există
motive de a crede ca la primu grup de persoane conţinutul motivelor negative sau
format la începutul perioadei ontogeniei, cînd identitatea înca nu era bine
dezvoltată. La al doilea grup de condamnaţi deformarea motivelor a fost mult mai
tîrziu, deşi condiţiile relevante a deformării deja erau create în stadiile dezvoltării
precedente. Anume la astfel de persoane, care încearca sa ascundă motivele
negative mai puţin se înradacinau în structura personalităţii şi mai uşor pot fi
reorientaţi.60
Analiza comportamentului condamnaţilor cum la primul grup aşa şi la al
dolea grup permit luarea concluziei despre ceea ca la ei este dominata motivaţia
îndreptării antisociale. În plus este constatat ca în starile eficiente a caracterului
sistematic afacerilor lor este deranjat. Procesele emoţionale funcţionează
independent de voinţa puternica şi intelectuală. Acest lucru se explica cu
slabiciunea functionarii elementelor responsabilitatii morale, asa cum ar fi stima de
sine, convingerea, nedezvoltarea sentimentelor sociale, formelor înalte a proceselor
de voinţa puternică, ce înseamnă şi integrarea lor slabită.
În condiţiile de arest în acest nivel se dezvoltă motivaţia necorespunzator
justificată, cu ajutorul careia ei tind sa ascundă chiar de la sine motivaţia iniţiala.
În dependenţă de o situaţie concretă, în care se nimereşte condamnatul,
motivatia justificată poate dobindi cele mai diferite forme, care influentează la
responsabilitatea morală a persoanei şi elementele ei.

60
Исправительная (пенитенциарная) педагогика. – Рязань: РВШ МВД РФ, 1993, c.171.

62
 Cea mai raspindita forma de motivaţie justificata printre condamnaţi este de
auto-justificare. Sub influenta auto-justificarii la 70% din ei se formează
reprezentarea nevinovaţiei şi nedreptaţii sale executind pedeapsa.
Auto-justificarea este alimentata de citeva surse puternice psihologice, la
numarul care este in primul rind “stramutatie” adică reorientarea sentimentului de
agresivitate dintr-un obiect la altul, mai disponibil. Aceasta se evidenţiază în
comportamentul iresponsabil, indreptat nu numai la alţi condamnaţi, dar şi în unele
cazuri la angajaţii penitenciarelor. Ea este destinsa printr-o cale de trecerea agresiei
împotriva pedepsei în general, precum şi împotriva persoanelor, care după parerea
condamnatului, este cauza aflării lui în penitenciar. Astfel de motivaţie ajută
condamnatului sa se izbavească de simţul vinovaţiei şi regretul pentru crima
săvirşită, trecînd puterile sale sufleteşti în lupta cu pedeapsa cum ar fi pe
nedreptate.
La mecanizmul “stramutaţie” mereu se conecteaza mecanizmul “de
deplasare”, cu ajutorul careea dincolo de motivele social importante se afişează tot
ceea ce provoacă gindurile neplacute, legate de faptele şi activitaţile iresponsabile.
Sub influenţa acestor mecanizme condamnatul treptat dar permanent începe să se
concentreze la acei factori, care măcar cît de puţin justifica comportamentul lui
iresponsabil şi reduce vina savirsită. Trecerea de la gîndurile acute a motivelor sale
negative la justificarea vinovaţiei sale şi a obligaţiilor sale iresponsabile aduc
facilitaţi psihologice semnificative condamnatului.
Sentimentele de vinovaţie estompate sub influenta acestor mecanizme care
justifică motivaţia deja mai putin stimulează comportamentul responsabil a
condamnatului. Obiectul analizei sale acum este nu comportamentul sau şi lumea
interioară dar ceva exterior şi străin, şi toate motivele personalitaţii se mobilizează
pentru protecţia de simţul vinovaţiei, ruşinei, conştiinţă şi responsabilitate.
Nedreptatea pedepsei deseori se justifică cu unele situaţii fatale, inevitabile, care îi
împingeau să savîrsească crima.
Alte direcţii în corectarea nivelului de stimulare a condamnatilor sunt:61

61
Ушатикова А.И., Казак Б.Б. Основы пенитенциарной психологии. – Рязань, 2001, c.171.

63
 a) participarea lor continuă la astfel de activităţi, care într-o combinaţie de
corespondenţă de influenţă morală şi psihologică dezvolta convingeri sociale necesare,
o orientare şi alte elemente de responsabilitate morală;
b) activitatea de stimulare în funcţie de consumul de materiale normale, sociale şi
spirituale, pentru activitate, stimulate de astfel de motive, în cele din urmă îşi propune
să dezvolte un simt al datoriei şi nevoi rezonabile;
c) organizarea unei astfel de activităţi a condamnatilor în care se simt complici la
diferitele sarcini şi misiuni care sunt responsabile pentru punerea în aplicare a acestora;
d) de normalizare a activităţii şi a comportamentului deţinuţilor, prin punerea în
aplicare a obligaţiunilor asumate.
Comportamentul anticipativ şi activităţile condamnaţilor se formează după
stimulare. Noi consideram ca anticiparea este abilitatea individului într-o formă sau
alta să prevadă, sa anticipeze evenimente, care caracterizează dezvoltarea sa. Deţinuţul
care are această capacitate, pe plan intern este pregătit să recunoască vina lui, el se
pocăiaşte de crima lui, executa cu bună ştiinţă sentinţa. Poziţia internă a personalităţii
lor este caracterizată de convingerea că o apreciere adecvata de sine, orientare socială.
Ei ating acest nivel de corecţie, atunci când comportamentul lor se bazează pe
recunoasterea activitatii infractionale. În mintea lor, ca un rezultat de percepţie,
analiză şi evaluare, se formeaza mijloace si metode pentru realizarea actiunilor de viitor,
se formeaza disponibilitatea lor de a pune în aplicare.
Condamnaţi care au anticipare, sunt capabili în sensul cel mai larg al cuvintului sa
rezolve problemele apărute în penitenciare de a face angajamente şi sasi asume
responsabilitatea pentru ei şi de anticipare a evenimentelor şi rezultatele preconizate ale
operaţiunilor (formare, ocuparea forţei de muncă, sociale). Cu ajutorul anticiparii este
reflectata realitatea, în care persoana condamnată, în minte nu numai se înregistreaza şi
executata în mod corespunzător verbal de stat a mediului şi importanţa de influenţe
diverse, la momentul de percepţie directă, dar dinamica lor sunt revizuite, tendinţe,
conexiuni posibile şi relaţii în viitor. Cu alte cuvinte, ca urmare a predicţiei
probabilistică, definita (cu diferite grade de precizie), pronosticuri de acţiunile lor şi
fapte, persoana condamnată ia o decizie responsabila.

64
 Este extrem de important faptul că mecanismul oferă o perspectivă pozitivă de
restructurare a orientarii sale, stima de sine, credinţa în aşa fel încât vina şi remuşcări
pentru ceea ce a făcut, în crima lui sunt probabile. Situaţia în sine necesită unul sau alt
mod de acţiune nu a apărut încă, dar sistemul de personalitate corespunzătoare sunt deja
într-o stare de pregătire pozitiva. Accentul de restructurare a relaţiilor de dependenţă
este determinată de perspectivele responsabile subiectiv, care au format un condamnat
pe baza experienţei de comportament responsabil, activitate, interacţiunea cu ceilalţi şi
de a comunica cu ei. Anticiparea se aplică la diferite aspecte ale condamnaţilor de
viaţă, inclusiv dezvoltarea de responsabilitatea lor morală pentru eliberarea lui din
închisoare, dar momentul-cheie, în fiecare caz, este gradul de severitate, intensitatea
manifestării fenomenului psihologic şi pedagogic. Valoarea deosebită a acestui fenomen
este motivatia crimei a fost din propriul interes, care a urmarit satisfacerea necesitatilor
pur utilitare, directia actiunilor sale fiind antisociala. Distorsiunea in veriga anticipata
impiedica comportamentul responsabil si activitatea celor condamnati. Prin urmare, in
procesul de corectie trebuie de luat in considerare aceste distorsiuni. Elaborarea unei
verigi anticipate se poate realiza in mai multe moduri. Un rol important in acest proces
il au adunarile tematice cu titlul general “O privire în viitor”, “Cum sa organizezi viaţa
dupa detentie”, in cadrul carora se discuta si se corecteaza viziunile, scopurile şi
planurile de viaţă ale condamnaţilor. În afară de aceasta, formarea funcţiei de
reglementare a vergii anticipate se asigură prin organizarea unor jocuri cu schimb de rol
între condamnaţi, în cadrul cărora se simulează situaţii din viaţă reala posibile după
eliberarea lor din penetenciar.62
Pregatirea psihologica şi morală a condamnaţilor pentru eliberare se realizeazî în
şcoli de pregatire pentru viaţa în libertate. Aceste pregatiri au drept scop de a oferi
condamnaţilor un set de cunoţtinţe necesare dupî eliberare, pentru angajare la serviciu,
stabilirea domiciliului, autocontrolul în perioada de adaptare. Organizarea şcolii pentru
pregatirea condamnaţilor se realizează conform deciziei sefului penetenciarului.
Responsabilitatea pentru intreţinerea şcolii îi revine sefului adjunct, care stabileşte
tematica lecţiilor, orarul şi controleaza intregul proces. Cursurile sunt organizate zilnic
62
Сундуров Ф.Р. Социально-психологические и правовые аспекты исправления и перевоспитания
правонарушителей. Казань, 1976, c.69.

65
de către cei mai competenţi angajaţi ai penetenciarului, care le explică condamnaţilor ce
fel de pedeapsă vor primi în cazul încalcarii legislaţiei.
După veriga anticipată evolueaza veriga executivă sau procesuală. Aceasta se
formează prin interacţiunea mijloacelor de realizare a scopului şi metodelor de acţiune a
condamnaţilor. În calitate de mijloace de realizare a scopului sunt: cunoştinţele,
îndemnarea, competenţele, iar în calitate de metode- operarea cu acestea în procesul de
acţiune, utilizarea într-un anumit mod a gandurilor fixate, conceptelor.
În veriga executivă a comportamentului şi activităţii condamnaţilor de asemenea
există distorsiuni care condiţionează comportamentul iresponsabil. Unele din
distorsiuni sunt legate de realizarea planului de acţiuni, operarea cu mijloace şi metode
de îndeplinire, aplicarea în practică a experienţei acumulate, altele sunt legate de
alegerea obiectului de acţiune necesar, stabilirea calitatilor lui reale şi a proprietatilor în
concordanţă cu metodele de acţiune.
Cauzele acestor distorsiuni sunt: lipsa moralitaţii şi a responsabilitaţii (sau
insuficienţa lor) în relaţiile interumane, în autocontrol şi altele; contradicţia dintre
dorinţe, interese, motive personale şi cerinţele mediului inconjurator. Prin urmare,
scopul angajaţilor penetenciarelor constă în acordarea de ajutor condamnaţilor în
alegerea celor mai potrivite mijloace şi metode în comportamentul şi activitatea morală
şi responsabilă. De aceea, în dezvoltarea verigii executive accent se pune pe
autoeducarea condamnaţilor. Acest proces se realizează în cateva etape interdependente.
În prima etapă se stabilesc scopurile de autoeducare.
În a două etapă se realizează îndrumarea pedagogică prin asumarea de către
condamnaţi a unor obligaţii individuale şi colective.
Obligaţiile din colectiv devin eficiente în acel caz, dacă ele sunt construite pe
principiile responsabilitaţii personale, directivitaţii şi specificitatii necesare. Declaraţiile
şi apelurile trebue sa constituie partea minimală. Aceasta formează obiceiul la
responsabilitatea personală a condamnatului faţă de colectiv şi ajută persoanei sa
determine obligaţiile pentru sine.
În a treia etapă în veriga executivă se desfăşoară munca educativă, îndreptată
pe stăpînirea metodelor condamnate de auto-educaţie. Ei constituie aspectul operaţional

66
a activitaţii autoeducaţionale, ce reprezintă o gamă de abilităţi, cu ajutorul cărora
condamnatul organizează comportamentul sau şi conduce cu sentimentele sale. Logica
şi rezultatele dovedesc ca condamnatilor trebuie sa li se propună astfel de metode de
autoeducaţie care tehnic nu sunt prea complicate în practicarea lor, dar totuşi eficiente în
anumite etape a lucrului asupra sa. Observaţiile indelungate asupra comportamentului
infractorilor arată că la majoritatea din ei s-a relevat lipsa de două puncte importante:
capacitatea de a primi programa reală, corespunzatoare cu comportamentul responsabil,
deasemenea posibilităţile de a controla activitaţile sale în condiţii de linia
comportamentului dat, să poată să aducă în timp ajustari în acest proces. Situaţia dată
aduce in prim-plan în organizarea de autoeducaţia condamnaţilor astfel de metode ca
autoobligaţie şi autocontrol.
Obligaţia faţă de sine prezintă o metodă de integrare a autoeducaţiei, care a
funcţionat mult timp şi necesită utilizarea autoobservaţiei, autoanalizei, autoraportului.
Autoobligaţia este modalitatea construită de a-şi asuma decizii şi responsabilităţi pentru
îndeplinirea lor, cu condiţia identificării şi asumării a unor cerinţe importante din punct
de vedere social care stimulează conştiinţa de vina în faţa societatii şi în faţa statului,
pocăinţa în crima comisă, formularea unei autoevaluari adecvate, siguranţa în modul de
viaţă antisocial trăit precedent.63
Autocontrolul realizează funcţia diagnostica şi de dezvoltarea.
Funcţia diagnostic constă în autocunoasterea de către condamnaţi a personalitaţii
sale.
Funcţia de dezvoltarea a autocontrolului are direcţia spre stabilizarea acţiunilor
social-importante şi activităţii condamnaţilor bazate pe cointeres, căutarea de soluţii
comune, o mobilizare maxima a puterilor morale şi a unui comportament responsabil.
Veriga de evaluare a comportamentului şi activităţii condamnatilor-periada de
stabilire a corespunderii dintre rezultatele primate şi cele planificate. În această etapă se
apreciază situaţia dată, procesul de îndeplinire a activitaţii, menţinerea unui anumit tip
de comportament, acţiunile realizate şi inter-relatiile, se ia o decizie pentru care o

63
Уголовно-исполнительное право, под ред. Шмарова И.В., Москва, 1998,
c.211.
67
persoană va duce răspundere. În caz de necorespundere a rezultatelor intermediare şi
cele finale programate se va dezvolta feedback-ul corectiv. După stabilirea acesteia, în
procesul de realizare a acţiunilor în acest program se vor introduce schimbările
respective.
În aceasta verigă sunt stabilite distorsiuni, evidenţiate în evaluarea rezultatelor
primite, verificarea conformitaţii lor cu publicul, în aspiraţia analizei faptelor negative
ca o norma de comportament. Aceasta duce la faptul ca cel mai mic succes în
învaţătura, în activităţile forţei de muncă, sociale se percepe de către deţinuţi ca o mare
victorie, serveste ca baza pentru dezvoltarea a creanţelor nepotrivite şi de auto-stimă,
care nu coincid cu posibilităţile lor, duce la diferenţa între poziţia preconizată şi cea
reala, aducînd la stima faţă de sine scazută sau ridicată.64
Eficienţa corectării condamnaţilor se evaluează cum şi din rezultatul final, astfel şi
din această perioadă de timp. Rezultatul final este realizarea nivelului înalt de corecţie a
condamnaţilor, cind la ei deja s-a format convingerea ca astfel nu se poate de trăit, în
simtul vinovaţiei, pocăinţei pentru crima comisă.
Compexitatea evaluarii de corecţie a deţinuţilor constî în faptul că măsurarea
nivelului sau din punct de vedere cantitativ, este foarte dificil. Şi nu din cauza că ştiinta
nu are astfel de instrumetariu, ci pentru că împingerea persoanei în “patul lui Procust”
evaluarea caracteristicilor, exprimate în cifre, procente etc. expresia mecanica,
abordarea primită va duce la oficializare şi dogmatism. Astfel unul din cele mai
importante instrumente nivelului diagnostic de corecţie este atestarea. Semnul distinctiv
al organizaţiei sale este de a atrage evaluarea personalitatii nu numai angajatilor
penitenciarului, dar şi activul condamnaţilor.
Indicatorul important de corecţie a condamnaţilor este sistemul relaţiilor cu lumea
din jur, care permite evaluarea comportamentului infractorilor şi construirea mai
eficientă a procesului de educaţie. Conform acestui criteriu, exista trei niveluri de
corecţie a deţinuţilor.

64
Смирнов Л.Б., Уголовно-исполнительное правo. Курс лекций, Санкт-Петербург, 2002,
c.159.
68
 Primul (scazut) nivel de corecţia condamnaţilor se caracterizează prin sistemul slab
dezvoltat de relaţii, care are îndreptare negativă.
Pentru al doilea (mediu) nivel de corijare a condamnaţilor îi este caracteristic
sistemul mediu dezvoltat de relaţii a persoanelor, care conţine îndreptare nesigură.
Al treilea (inalt) nivel de corijare a condamnaţilor se caracterizează prin sistemul
bine dezvoltat de relaţii, care conţine corijare pozitivă.
Acest nivel este reprezentat printr-o anumită maturitate socială, scopurile publice şi
principiile de viaţă devin proprietatea internă personală. Se normalizează sfera
comunicării interpersonale şi relaţiile dintre condamnaţi, creşte eficienţa procesului de
corijare a personalitaţilor.
Astfel sistema-structurala de abordare la analiza dezvoltării corijării infractorului
identifică motivele interne, anticiparea lor, veriga aplicării şi evaluării
comportamentului şi activităţii, ce permite construirea programei de educaţie, cum din
poziţiile ştiintei pedagogice, aşa şi din baza principiului individualizării, ţinînd cont de
particularităţile individuale ale condamnaţilor.

69
 Încheiere

Activitatea de educaţie şi intervenţie psihosocială se face în baza planificării

executării pedepsei şi are drept scop asistenţa în vederea reintegrării sociale a
persoanelor private de libertate Aceasta cuprinde următoarele arii de intervenţie:
a) adaptarea la condiţiile privării de libertate;
b) instruire şcolară şi formare profesională;
c) activităţi educative şi recreative;
d) asistenţă socială;
e) asistenţă psihologică;
f) asistenţă religioasă;
g) pregătire pentru liberare.
Pentru educarea tinerilor infractori şi reeducarea adulţilor trebuie să
ţinem seamă de faptul că, aceste concepte reprezintă forme de activitate socială,
care se realizează în cadrul unui proces social complex, definit de următoarele
trăsături:
> reeducarea este o acţiune de formare, prin care un condamnat este
ajutat de un grup sau de o persoană, pentru a-şi însuşi trăsături psiho-morale şi
reguli de conduită, necesare convieţuirii Intr-o societate, familie, într-un domeniu
ocupaţional;
> reeducarea se adresează unor oameni diferiţi ca vârstă, experienţă de
viaţă, sex, mediu de provenienţă, mediu cultural, nivel de pregătire şi instruire, cu
condamnări de durate diferite;
> educatorii, persoane specializate în acest proces, învăţători, profesori,
instructori, maiştri, diriginţi, precum şi personalul specializat al penitenciarului ca:
educatori, psihologi, lucrători sociali, lucrători socio-educativi, ofiţeri cu atribuţii
de organizare şi aplicare a regulilor de viaţă a condamnaţilor, participă ca "subiecţi
activi" la acţiunile şi programele educative în care condamnaţii nu au rolul de
"subiect pasiv";
> procesul de reeducare presupune stabilirea unei relaţii relativ stabile
şi de mare încredere între "reeducat" şi "educator". încrederea nu se poate stabili
70
prin constrângere, iată de ce personalul de supraveghere, pază, escortare, siguranţă
şi intervenţie nu poate câştiga încrederea condamnaţilor, pe când toţi cei ce
concură la actele educative au astfel de şanse;
> procesul reeducativ este de durată şi continuitate, în ideea obţinerii
progresive pe baza teoriei "paşilor mici" a relaţiei "educator" - "educat", ce trebuie
să se clădească pas cu pas, zi de zi, lună de lună, uneori ani la rând, pentru a
dezrădăcina unele trăsături şi comportamente care s-au sedimentat în conştiinţa
condamnatului tot în perioade lungi de timp. Insistenţa şi intensitatea unor acţiuni
individuale cu condamnatul pot să ducă la rezultate benefice, chiar şi în programele
incluse în pedepsele de scurtă durată;
> reeducarea este un proces conştient, în care se urmăreşte un anumit
scop şi se realizează unele activităţi cu intenţia de a se produce anumite efecte.
Conştientizarea trebuie realizată mai ales în ceea ce priveşte pe condamnat, şi mai
ales pentru recepţionarea conduitelor pozitive şi conforme cu legea. Urmărirea
scopului doar de către educator, este de fapt o muncă fără nici o finalitate;
> reeducarea trebuie să fie făcută după modele conform aşteptărilor
societăţii, modele care nu duc la uniformizare la acel "om nou", atât de mult
propagat în timpul comunismului; modelele sunt idealuri urmărite în reeducare, o
sumă de însuşiri pozitive de conduită, a căror rezultantă este aceea a respectului
pentru prevederile legilor;
> educaţia ca proces de formare socio-morală încearcă să implementeze
în conştiinţa condamnatului emoţii, convingeri, deprinderi, sentimente, idei, reguli
de conduită ce se însuşesc de condamnat ca fiind personale;
> reeducarea presupune şi crearea unei voinţe morale, precum şi întărirea
caracterului prin inhibarea unor comportamente şi trăsături negative înrădăcinate
de-a lungul anilor de conduită infracţională, înlocuirea şi debarasarea de vechile
structuri psihice ori morale negative şi construirea altora noi pozitive
Programele ce se derulează cu condamnaţii urmăresc în cele mai
multe cazuri următoarele:

71
 > cunoaşterea personalităţii persoanelor condamnate şi evaluarea nevoilor
socio-educative;
> instruirea şcolară a neştiutorilor de carte, completarea studiilor gimnaziale,
studiilor liceale sau universitare în raport de voinţa condamnatului, vârsta şi
posibilităţile de organizare a penitenciarului;
> formarea profesională, prin organizarea calificării, recalificării, a instruiri
la locul de muncă, realizarea obişnuinţei de a lucra pe baza unei calificări date de
organele statului;
> însuşirea regulilor de comportare în societate, în familie, atitudinea cerută
în relaţiile cu organele de stat, cu alte instituţii oficiale, realizarea culturalizării în
limitele standardelor oamenilor din categoria sa şi a nevoilor personale, educarea
sportivă şi participarea la astfel de acţiuni;
stabilirea şi diversificarea legăturilor cu comunitatea, dezrădăcinarea anturajelor
negative şi cultivarea unor legături sociale în cadrul respectării regulilor moralei şi
legilor.
Toţi deţinuţii trebuie să aibă acces la educaţie: aceasta trebuie să includă
educaţia de bază, formarea profesională, activităţile de creaţie şi culturale, educaţia
fizică şi sportul, educaţia socială şi posibilitatea de a frecventa o bibliotecă;

Educaţia în penitenciar ar trebui să fie similară cu cea desfăşurată în

exterior, pentru categorii corespunzătoare de vârstă, iar posibilităţile de educare
trebuie să fie cât mai multe;

Educaţia în penitenciar trebuie să aibă în vedere dezvoltarea în ansamblu a

persoanei, ţinându-se cont de mediul său social, economic şi cultural;

Toţi cei care sunt implicaţi în administrarea sistemului penitenciar şi în

gestionarea aşezămintelor de detenţie ar trebui, în măsura în care este posibil, să
sprijine şi să încurajeze educaţia;
Educaţia nu ar trebui să fie considerată ca fiind mai puţin importantă decât
munca din cadrul regimului penitenciar, iar deţinuţii nu ar trebui să suporte
prejudicii financiare dacă participă la activităţile de educaţie;
72
 Ar trebui să fie întreprinse toate eforturile pentru a încuraja deţinutul să
participe, în mod activ, la toate formele de educaţie;

Ar trebui să fie puse în aplicare programe de perfecţionare pentru a se

asigura că educatorii din penitenciare adoptă metodele de educaţie corespunzătoare
adulţilor;

O atenţie specială ar trebui să fie acordată deţinuţilor care au dificultăţi de

citire şi de scriere;

Formarea profesională ar trebui să tindă spre dezvoltarea mai vastă a

persoanei, ţinându-se cont de evoluţia pieţei forţelor de muncă;

Deţinuţii ar trebui să aibă acces liber la o bibliotecă bine dotată, cel puţin o
dată pe săptămână;

Ar trebui să fie dezvoltate şi încurajate educaţia fizică şi sportul;

Ar trebui să se acorde o atenţie deosebită activităţilor de creaţie şi culturale,

deoarece acestea oferă deţinuţilor posibilităţi speciale de desfăşurare şi de
exprimare;

În educaţia socială ar trebui să fie incluse elemente practice care să permită

deţinutului să-şi gestioneze viaţa cotidiană din penitenciar, cu scopul facilitării
întoarcerii sale în societate;

Deţinuţilor ar trebui să li se permită, pe cât este posibil, să participe la

procesul de învăţământ care se desfăşoară în exteriorul penitenciarului;

Comunitatea exterioară ar trebui să se implice, cât mai mult posibil, în

procesul educaţional al deţinuţilor, în cazul în care acesta se desfăşoară în
interiorul penitenciarului;

Ar trebui să se ia măsuri pentru a permite deţinuţilor să-şi continue educaţia

după liberare;

73
 Ar trebui să fie puse la dispoziţia penitenciarelor credite, echipament şi
personal didactic, pentru a permite deţinuţilor să primească o educaţie
corespunzătoare.
Consideram necesară modificarea art.242 CE al RM după cum urmează:
„Articolul 242. Educaţia condamnaţilor
(1) În instituţiile penitenciare munca educativă cu condamnaţii este
direcţionată spre familiarizarea lor cu valorile social-umane, respectarea legii,
dezvoltarea deprinderilor social-utile, ridicarea conştiinţei şi nivelului lor cultural.
(2) Pentru realizarea procesului de educaţie şi tratament aplicat
condamnaţilor, administraţia penitenciarului:
a) aplică programe de formare ce vizează dezvoltarea personalităţii
condamnatului, formarea deprinderilor şi oferirea cunoştinţelor ce îi va permite să
se reintegreze în societate;
b) implementează programe psihosociale care vor condiţiona schimbarea
comportamentală pentru îmbunătăţirea capacităţilor condamnaţilor şi abordarea
problemelor specifice care ar fi putut sa influenţeze comportamentul delincvent;
c) desfăşoară activităţi culturale şi sportive pentru întărirea
comportamentului prosociale;
d) acordă asistenţă psihologică în scopul reabilitării psihosociale şi
reintegrării în societate a condamnaţilor
e) acordă asistenţă socială condamnaţilor în rezolvarea problemelor legate
de situaţia lor socială sau viaţa personală;
f) asigură desfăşurarea activităţilor cu caracter religios;
g) desfăşoară şi alte activităţi necesare în scopul reintegrării sociale
acondamnaţilor.

74
 Bibliografie

Acte normative:
1. Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, adoptate prin
Rezoluţia din 30.08.1955 de primul Congres al Naţiunilor Unite pentru
prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor, desfăşurat la Geneva în
1955, aprobate de Consiliul Economic şi Social prin Rezoluţiile 663 C
(XXIV) din 31.07.1957 şi 2076 (LXII) din 13.05.1977.
2. Codul de executare al Republicii Moldova Nr. 443-XV din 24.12.2004, în
vigoare din 01.07.2005 // Republicat: Monitorul Oficial al R.Moldova
nr.214-220/704 din 05.11.2010, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.34-
35/112 din 03.03.2005.
3. Codul muncii al Republicii Moldova Nr. 154-XV din 28.03.2003 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 159-162/648 din 29.07.2003.
4. Codul penal al Republicii Moldova Nr. 985-XV, din 18.04.2002, în vigoare
de la 12.06.2003 // Republicat: Monitorul Oficial al R.Moldova nr.72-
74/195 din 14.04.2009, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 128-
129/1012 din 13.09.2002.
5. Concepţia reformării sistemului penitenciar şi Planul de măsuri pe anii
2004-2020 pentru realizarea Concepţiei reformării sistemului penitenciar,
aprobată prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 1624 din
31.12.2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 013 din
16.01.2004.
6. Constituţia Republicii Moldova, din 29.07.1994, în vigoare de la 27.08.1994
// Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 12.08. 1994.
7. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală
a ONU prin Rezoluţia 217 A (III) din 10.12.1948.
8. Legea Republicii Moldova cu privire la sistemul penitenciar Nr. 1036 din
17.12.1996 // Republicat: Monitorul Oficial al R.Moldova nr.183-185/654
din 10.10.2008, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 15/154 din
06.03.1997.
75
9. Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat de
Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia 2200 A (XXI) din 16.12.1966, în
vigoare de la 23.03.1976. (în vigoare pentru Republica Moldova din
26.04.1993).
10.Regulile Europene pentru penitenciare, Recomandarea nr. R (87)3 adoptată
de Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei la 12.02.1987 – în cea de-a
404-a şedinţă a miniştrilor deputaţi.
11.Statutul executării pedepsei de către condamnaţi aprobat prin Hotărîrea
Guvernului Republicii Moldova nr. 583 din 26.05.2006 // Monitorul Oficial
al Republicii Moldova nr. 91-94/676 din 16.06.2006.

Manuale:

12.Carp S., Criminalitatea penitenciară, Chişinău, 2008.

13.Carp S., Dreptul execuţional penal, Chişinău, 2010.
14.Carp S., Osadcii C., Rusu O., Dreptul execuţional penal, Chişinău, 2007.
15.Florea V., Florea L., Dreptul execuţional penal, Editura ARC, Chişinău,
1999.
16.Moldovan A., Munca persoanelor condamnate, Bucureşti, 1999.
17.Nicolae-Anghel N., Dreptul executării sancţiunilor penale, Bucureşti, 2002.
18.Oancea I., Drept execuţional penal, Editura ALL, Bucureşti, 1998.
19.Pop O., Drept penitenciar, Editura MIRTON, Timişoara, 2001.
20.Zidaru P., Drept execuţional penal, Editura Press Mihaela SRL, Bucureşti,
1997.
21.Андрюшин Г.Д. Социально-психологическая характеристика
отношений несовершеннолетних осужденных / / Человек:
преступление и наказание. Вестник РВШ МВД РФ, 1992.
22.Городинец Ф.М., Малинин В.Б., Смирнов Л.Б., Спицнадель В.Б.,
Уголовно-исполнительное право, Санкт-Петербург, 2000.

76
23.Елионский В.А. Отношение осужденных к наказанию. - Рязань: РВШ
МВД СССР,1976.
24.Исправительная (пенитенциарная) педагогика. – Рязань, 1993.
25.Комментарий Уголовно - исполнительного кодекса Российской
Федерации, под ред. Уткина В.А. и Филимонова О.В., Рязань, 2004.
26.Михлин А.С. Осужденные. Кто они были? Общая характеристика
осужденных. – М., 1996.
27.Новоселова А.С. Организация нравственного самовоспитания
осужденных в условиях ИТУ и ВТК с учетом уровня их готовности. –
Пермь, 1986.
28.Смирнов Л.Б., Уголовно-исполнительное правo. Курс лекций, Санкт-
Петербург, 2002.
29.Столяренко А.П. Юридическая педагогика. Курс лекций. – М., 2000.
30.Стручков Н.А., Курс исправительно-трудового права. Проблемы общей
части. Москва, 1984.
31.Стурова М.П. О социально - педагогическом назначении уголовного
наказания как методе воздействия на личность осужденного / /
Совершенствование воспитательной деятельности органов,
исполняющих наказания: Сб. науч. Тр. - Рязань: РВШ МВД РФ, 1992.
32.Уголовно исполнительное право России, под ред. Перминова О.Г.,
Издательство Юридическая литература, Москва, 2001.
33.Уголовно-исполнительное право, под ред. Шмарова И.В., Москва,
1998.
34.Уголовно-исполнительное право, под ред. Зубкова, Издательство
Норма, Москва, 2002.
35.Уголовно–исполнительное право, под ред. Селиверстова В.И.,
Издательство Юриспруденция, Москва, 2002.
36.Ушатикова А.И., Казак Б.Б. Основы пенитенциарной психологии. –
Рязань, 2001.

77