Reintegrarea socială a foştilor deţinuţi

Ca formă specială a fenomenului infracţionalităţii, recidiva reprezintă una dintre cele mai
grave probleme sociale cu care se confruntă societăţile contemporane. Pentru reprezentanţii
instituţiilor implicate în realizarea actului de justiţie, dar şi pentru opinia publică, recidiva
generează numeroase preocupări, datorită costurilor ridicate pe care aceasta le determină. Alături
de cheltuielile uriaşe pe care le implică la nivelul sistemului de justiţie penală, recidiva aduce cu
sine şi multe costuri necuantificabile. Acestea sunt resimţite pe termen lung de victime, de
familiile acestora şi de comunitate şi se referă atât la suferinţa celor afectaţi în mod direct de
actele infracţionale, cât şi la sentimentele de teamă şi insecuritate trăite de locuitorii zonelor cu
rată ridicată a recidivei.

Problema reintegrării sociale a foştilor deţinuţi este un subiect oarecum tabu, care are
lacune legate de metode de integrare, acţiuni propriu zise şi pe indentificarea soluţiilor necesare
pentru creearea posibilităţilor concrete de integrare, nu atât fizică, cât şi socială în sânul unui
grup, al unei comunităţi, al unei societăţi a persoanelor care ,,sunt certate cu legea”.

Conform statisticii anuale în materie penală privind populaţia penitenciară, elaborată în

cadrul programului SPACE I și publicată de Consiliul Europei, România are aproximativ 20.000
de deţinuţi și este printre ţările aflate la mijlocul clasamentului, cu 106,5 deţinuţi la suta de mii
de locuitori. Pentru fiecare an este elaborat un raport care priveşte datele din anul precedent.
Raportul, însoţit de un rezumat, s-a întocmit pe baza datelor furnizate de toate cele 47 state
membre ale Consiliului Europei, valabile la 31 ianuarie 2020.

În medie, rata recidivei în Europa este de 47%. Cele mai scăzute valori sunt în Cipru şi
Belgia, iar cele mai mari în UK, Olanda, Slovenia. În România, rata recidivei ar fi de 36%.

În medie, statele europene cheltuie în fiecare zi 64 euro per deţinut, iar în România, se
cheltuie în fiecare zi 43 euro per deţinut.

Din păcate, în prezent nu există un mecanism reglementat juridic de supraveghere a

persoanelor eliberate din detenţie, astfel încât, prin consiliere şi asistenţă, să fie prevenită
săvîrşirea repetată de către ei a unor infracţiuni grave. Unicele mecanisme de supraveghere –
anchilozate în timp, sunt cele de supraveghere penală a persoanelor eliberate din detenţie în
regimul probaţiunii.

În reintegrarea deţinuţilor ar trebui să intervină societatea civilă. Din păcate asociaţiile

care se ocupă de acest lucru sunt prea puţine şi nu satisfac decât în mică măsură
nevoile deţinuţilor. Organizaţiile non-guvernamentale care încearcă să ofere soluţii pentru
reabilitarea socială a persoanelor liberate din penitenciare sunt în număr extrem de redus la noi în
ţară, şi ele lucrează în special cu deţinuţii, lăsând în afară informarea şi educarea populaţiei.
 Punctul de pornire în reintegrarea fostului deţinut în societate este ca fostul infractor să
fie susţinut şi motivat să trăiască o viaţă fără infracţiuni prin ajutorul acordat în dezvoltarea
lui personală, socială, profesională şi educaţională: control şi securitate contrasprijin şi
motivare. Este bine de a oferi foştilor deţinuţi mai mult sprijin neîntrerupt şi eficient, grijă și
servicii pentru reabilitare. Sarcina principală este de a creşte siguranţa publică şi de a promova
binele comun prin avansarea, recunoaşterea şi utilizarea sancţiunilor și a măsurilor comunitare,
în felul acesta reducând nivelul recidivei.

Prevenirea recidivei este punctul central, odată cu integrarea/reintegrarea socială a celor

care au intrat în conflict cu legea penală. Un alt scop pentru o reintegrare mai bună a persoanelor
eliberate din locurile de detenţie este de a furniza asistenţă foştilor deţinuţi şi familiilor acestora
în perioada custodială. Un alt scop este: informarea, încurajarea şi implicarea comunităţii în
rezolvarea problemelor asociate cu infracţionalitatea. Principalele două ţinte sunt: protecţia
societăţii prin acţiuni de evitare a recidivei şi iniţiative care să conducă infractorii către o viaţă
decentă

Datorită izolării de lungă durată şi restricţiilor impuse de regimurile de detenţie,

majoritatea dintre deţinuţi, pomenindu-se faţă în faţă cu realitatea de după gratii, se simt frustraţi,
consternaţi şi anxioşi. Problemele care apar odată cu liberarea din mediul penitenciar vin să se
amplifice pe fundalul unor relaţii proaste cu familia, comunitatea, lipsei actelor de identitate şi a
unui loc de muncă care să le permită un trai decent etc. Respingerea societăţii, reticenţa unor
funcţionari, etichetarea şi marginalizarea de către comunitate/societate forţează persoanele
liberate din locurile de detenţie să revină în cercul vicios al criminalităţii.

Rata înaltă a recidivei infracţionale ne demonstrează elocvent faptul că pedeapsa penală

de privaţiune de libertate nu a dat un rezultat pozitiv – condamnatul nu a învăţat nimic, nu şi-a
schimbat comportamentul şi, astfel, perioada petrecută după gratii nu a fost suficientă pentru a
înţelege şi a aprecia eficient valorile vieţii, ci o simplă petrecere a timpului pe contul statului.
Acest lucru confirmă că utilizarea frecventă a metodelor represive (supravegherea şi izolarea) în
detrimentul celor de resocializare este cauza ajungerii repetate a persoanelor în penitenciare.

În atare situaţie, când unele şi aceleaşi persoane repetat săvârşesc infracţiuni şi cu

regularitate se află în locurile de detenţie, societatea/statul suportă mai multe consecinţe
negative:

 repetat sunt cheltuiţi banii publici pentru întreţinerea condamnaţilor (hrană, deţinere,
asistenţă medicală, salarizarea personalului ş.a.) pe toată durata executării pedepselor;
astfel, cheltuielile din bugetul de stat pentru întreţinerea unui condamnat cresc substanţial
cu fiecare următoare condamnare;

 societatea suferă repetat de pe urma infracţiunilor (atât victimele, cât şi rudele

condamnatului);
  condamnaţii nu au posibilitatea recuperării prejudiciului cauzat în urma infracţiunii (adică
executarea efectivă a titlurilor executorii);

 condamnaţii, după liberarea din penitenciare, nu sunt capabili să se integreze pe piaţa

muncii, să contribuie la dezvoltarea economică a ţării şi acest lucru prejudiciază statul
sub forma impozitelor neplătite de aceste persoane. În schimb, statul repetat cheltuieş- te
banii bugetari pentru întreţinerea condamnaţilor în instituţiile penitenciare.

Literatura de specialitate descrie următoarele modele de prevenire a recidivei pe care le

vom prezenta în continuare: