Disciplina: Teoria Generală a Dreptului

Legătura dintre drept si morală

1
CUPRINS:

CUPRINS:................................................................................................2
1. Noţiune.............................................................................................3
2. Definiţie............................................................................................3
3. Legatura dintre drept si morală.........................................................4
4. Raportul dintre drept şi morală.........................................................5
5. Concluzie..........................................................................................7
6. Bibliografie.......................................................................................8

1.

2
 Legătura dintre drept şi morală

1. Noţiune
Dicţionarul exlicativ al limbii române defineşte noţiunea de drept ca fiind “totaliatatea
regulilor de conduită, a normelor care, instituite sau sancţionate de puterea de stat, exprimă
voinţa clasei dominante, reguli a caror respectare şi aplicare este asigurată prin forţa de
constrângere a statului”, iar noţiunea de morală ca fiind “Ansamblul de norme nescrise care
reglementează comportarea oamenilor în societate, exprimând obligațiile lor unii față de alții,
față de colectivitate, de patrie“ In antichitate, Celsius definea dreptul ca artă a binelui şi echităţii
(“Jus est ars boni et aequi”), iar in concepţia lui Ulpian preceptele definitorii ale dreptului sunt a
trăi onest, a nu dauna altuia, a-i da fiecăruia ce i se cuvine (“Juis praecepte sunt haec: honeste
vivere, alterum non laedere, suum quique tribuere”).

2. Definiţie
Doctrina actuală defineşte dreptul ca fiind ansamblul normelor generale de conduită cu
caracter obligatoriu instituite (create) sau recunoscute (sancţionate) de stat sau de autorităţile
publice, exprimând voinţa socială reprezentativă, având ca scop reglementarea relaţiilor sociale
în conformitate cu interesele sociale generale, bazate pe nevoile fundamentale ale indivizlor şi
comunităţilor aparţinătoare şi a căror respectare este garntată, la nevoie, prin forţa publică de
constrângere. Aceasta este definiţia care conturează şi conceptul de drept obiectiv, ca ansamblu
de norme juridice. În doctrina juridică şi în practica judiciară noţiunea de drept este utilizată şi cu
o altă semnificaţie şi anume în sensul de drept subiectiv. Dreptul subiectiv reprezintă atributul,
prerogativă sau facultatea consacrată prin lege în beneficiul titularului acestuia ca subiect de
drept care-l exercită în mod legal putându-l opune titularului obligaţiei corelative chiar împotriva
voinţei acestuia.

Dreptul reprezintă un domeniu aflat în strânsă legatură cu numeroase alte concepte. Fie
că le inglobeaza sau împrumută anumite elemente, fie că este înglobat la rândul său în acestea,
nu putem nega existenţa unui strâns raport. Religia, morala, ştiinţa, economia politica,
sociologia, istoria, etnografia, metafizica reprezintă concepte conexe aflate într-o legătură cu
dreptul şi care sunt dezbătute în doctrină şi în prezent. Însă, ne vom opri asupra unei comparaţii a
dreptului cu morala, în încercarea de a schiţa o prezentare cât mai reprezentativă pentru ambele
noţiuni.

3
 În viziunea unui autor, dreptul reprezintă „totalitatea normelor de purtare socială, care
cârmuiesc raporturile oamenilor în societate, şi care pot fi aduse la îndeplinire prin forţa
materială la nevoie”, în timp ce morala este definită drept totalitatea regulilor de purtare ale
oamenilor. Morala constituie ansamblul deprinderilor, sentimentelor şi convingerilor, atitudinilor
si mentalităţilor, principiilor, normelor şi preceptelor, valorilor şi idealurilor care privesc
raporturile dintre individ şi colectivitate şi care se manifestă în fapte şi acţiuni, în modul de
comportare. Morală reprezintă un etalon social conţinut de etică şi nu viceversa. Sfera
conceptului de morală cuprinde conştiinţa morală (convingeri, concepţii, valori, idealuri morale),
norme sau principii morale si relaţii morale; acestea din urma se obiectivează în fapte şi acţiuni
eficiente social. Atât faptele morale, cât şi atitudinile sau normele se apreciază plecând de la
categoriile fundamentale ale eticii ca ştiinta a moralei: binele şi răul, datoria, responsabilitatea
s.a.m.d.

3. Legatura dintre drept şi morală

Putem observa încă de la simpla definire a celor două noţiuni faptul că dreptul este
înglobat în morală. Diferenţa este reprezentată de faptul că dreptul prezintă un caracter social
manifestat prin eventualitatea constrângerii materiale. În ciuda acestei argumentări, nu există o
opinie solidară cu privire la această comparaţie. Alte opinii susţin faptul că dreptul se deosebeşte
de morală prin criteriul naturii lor intime. Dreptul înglobează, în această viziune, numai regulile
care se ocupă de raporturile omului cu semenii săi, în timp ce morala are în vedere şi raporturile
omului cu sine insuşi şi cu divinitatea. În ceea ce priveşte scopul celor două concepte, s-a
argumentat faptul că morala urmăreşte binele general, în timp ce dreptul nu are în vedere decât o
parte a binelui, justul.

Privitor la natura celor două discipline, s-a afirmat faptul că dreptul este o ştiinţa, în timp
ce morala nu indeplineste conditiile pentru a putea fi clasificata la fel. S-a realizat şi o deosebire
în raport de origine, dreptul fiind o impunere a autorităţii publice, în timp ce morala este
recomandată de catre filosofi. Nu putem ignora nici faptul că morala „se infiltrează” zilnic în
drept. Pornite de la aceleaşi necesităţi, având aceeaşi origine mistică, cele două discipline s-au
confundat multă vreme. În fond morala şi dreptul sunt identice.

Chiar dacă dreptul este o ştiinţă de sine stătătoare aceasta nu are o existenţă izolată
întrucât relaţiile sociale, care fac parte din obiectul de cercetare al ştiinţelor juridice, este analizat
şi de alte ştiinţe. Dreptul are legături profunde cu morala, înteleasă ca un ansamblu de reguli de
conduită care vizează valori precum bine/rău, drept/nedrept, bună-cuviinţă, armonie social, etc.
Chiar dacă în numeroase împrejurări chiar normele juridice fac referire la morală nu se poate
spune că morala este suprapusă pe drept sau invers. Există o diferenţă fundamentală între drept si
morală: doar normele juridice beneficiază de protecţia puterii publice la care se poate apela în

4
cazul încălcării lor la forţa de constrângere a statului. Oricât de ofensatoare din punct de vedere
moral ar fi o serie de acţiuni ale oamenilor, dacă acestea nu sunt reglementate de normele
juridice autorii lor nu vor putea fi sanctionaţi din punct de vedere juridic.

4. Raportul dintre drept şi morală

În aprecierea raportului între drept şi morală, doctrina juridică contemporană, aşa cum
apreciază numeroşi autori a evoluat pe două mari direcţii: cea care a conceput dreptul ca un
minim de morală („justiţie prin drept şi morală”) şi cea corespunzătoare pozitivismului juridic
(„ordine de drept fără morală”).1
În cadrul primei orientări (concepţiile moraliste despre drept), dreptul şi morala sunt
înţelese ca două faţete ale unui fenomen: morala este etică subiectivă, iar dreptul apare ca etică
obiectivă. Un reprezentant important al acestui curent de gândire este neokantianul Giorgio Del
Vecchio. Acesta susţine ideea că dreptul şi morala, fiind deopotrivă norme de conduită, trebuie
să aibă un fundament comun (principiul etic). Conduita umană fiind unică, rezultă că regulile
care o determină trebuie să fie între ele coerente, să nu se contrazică. Dreptul determină o sferă,
un spaţiu al acţiunilor permise într-o societate, putând fi definit astfel: „Coordonarea obiectivă a
acţiunilor posibile între mai multe subiecte, conform unui principiu etic care le determină,
excluzând împiedicarea lor”. Trebuie să observăm că definiţia lui Del Vecchio se aseamănă
izbitor cu cea a lui Kant (prezentată anterior). Ceea ce legea morală prescrie ca datorie este
totdeauna permis de drept, adică licit din punct de vedere juridic.
Adevărata distincţie se întemeiază pe poziţia logică diversă a celor două categorii. Morala
se referă la subiect în sine, adică confruntă o acţiune cu alta a aceluiaşi subiect. Dreptul, în
schimb, confruntă o acţiune cu alta provenind de la subiecte diferite. Astfel, morala apare ca
unilaterală, iar dreptul ca bilateral. Esenţa distincţiei între norma juridică şi cea morală, după Del
Vecchio, este că „dreptul constituie Etică obiectivă, iar morala Etică subiectivă'”.
Dincolo de această concepţie, Del Vecchio aduce anumite lămuriri în problema studiată,
ce nu au putut fi contestate ulterior în doctrina juridică. Astfel, se arată că dreptul este mai bine
determinat decât morala, în el sunt inadmisibile incertitudinile. Normele juridice sunt explicit
formulate şi au ca obiect de reglementare anumite relaţii sociale clar determinate. Morala, în
schimb, trăieşte mai cu seamă în conştiinţa individuală şi, prin urmare, se găseşte într-o s tare
difuză şi nu are voie să fie formulată şi fixată în coduri, ca dreptul. Mai trebuie să menţionăm
respingerea caracterizării normei juridice ca perfectă în opoziţie cu cea morală, caracterizată ca
imperfectă, deoarece acesteia din urmă i-ar lipsi cu desăvârşire sancţiunea, încât, dacă o datorie
morală n-ar fi îndeplinită de bună voie, nu poate fi adusă la îndeplinire prin constrângere. Del
Vecchio arată că ambele norme sunt perfecte, având sancţiuni proprii, între sancţiunile specifice

1
Ion Craiovan, Introducere în filosofia dreptului, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 1998, p. 117 şi Nicolae
Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p. 142-143.

5
normei morale sunt enumerate: sentimentul de satisfacţie sau de remuşcare ce urmează
îndeplinirii sau nesocotirii datoriei morale, sancţiunea opiniei publice (concretizată prin ironie,
batjocură, respingere, marginalizare a celui ce a încălcat norma morală).
Mircea Djuvara susţinea şi el că „la baza dreptului şi a moralei stă acelaşi fundament,
ideea de obligaţie” şi că „morala are ca obiect reglementarea faptelor interne”, iar „dreptul are
drept obiect reglementarea faptelor materiale externe ale noastre, la lumina intenţiilor”.9
În concepţia aceluiaşi autor, dreptul întreg este punerea în acţiune a moralităţii în aşa fel încât
fiecare personalitate să-şi poată desfăşura activitatea nestânjenit şi în condiţiile cele mai prielnice
în societate, fără să încalce însă libertăţile celorlalţi. Se vehiculează, chiar, ideea conform căreia
progresul în drept ar consta în armonizarea acestuia cu morala.
În acest curent de gândire, se încadrează şi cunoscutul jurist francez Georges Ripert, care
susţine că nu există nici o diferenţă de domeniu, natură şi scop între regula morală şi cea juridică.
Regula morală ar pătrunde în drept în mod facil prin intermediul concepţiilor etice ale
legiuitorului sau ale judecătorului sau, în cel mai bun caz, rătăceşte la frontierele dreptului pentru
a pătrunde atunci când se iveşte prilejul (atunci când legile juridice sunt lacunare sau când sunt
contrare legii morale). Culegând exemple din domeniul dreptului civil, autorul francez indică
între obligaţiile morale legiferate: responsabilitatea civilă, interzicerea îmbogăţirii fără justă
cauză, exercitarea cu bună credinţă şi neabuzivă a drepturilor conferite de lege ş.a. Când legea nu
mai este conformă cu principiile morale, ar cădea în desuetudine, morala apărând ca un criteriu
de verificare a corespondenţei dreptului pozitiv cu dreptatea.
În cadrul celeilalte orientări, dreptul este desprins de orice altă realitate, el este o
construcţie în sine, singura realitate cu care corelează este statul. Autori binecunoscuţi (M.
Waline, Carre de Malberg, Hans Kelsen), plecând de la teze afirmate şi demonstrate în filosofie
de către Hegel, ajung la concluzia că normele de drept au o existenţă, o valabilitate în sine,
dincolo de orice raport s-ar putea stabili cu morala. Kelsen respinge explicit teoria conform
căreia „dreptul ar reprezenta prin natura sa un minim moral”, căci aceasta presupune existenţa
moral absolută sau cel puţin un conţinut comun tuturor sistemelor morale pozitive. Valorile
morale absolute nu pot fi concepute decât „pe baza unei credinţe religioase în autoritatea
absolută şi transcendentă a unei existenţe divine”, însă „de pe poziţiile unei cunoaşteri
ştiinţifice”2 asemenea valori morale nu pot fi acceptate, iar în ceea ce priveşte valoare comună
tuturor sistemelor morale, Kelsen afirmă că aceasta este de negăsit. „Ceea ce le este în mod
necesar comun tuturor sistemelor morale posibile nu este altceva decât că sunt norme sociale,
adică norme care statuează un anumit comportament al oamenilor faţă de alţi oameni, deci îl
consideră obligatoriu […] Este bine din punct de vedere moral ceea ce corespunde normei”.3
Normele morale sunt, deci, doar norme sociale, cu nimic superioare normelor juridice,
neexistând nici o raţiune pentru care dreptul ar trebui să respecte morala şi să nu o contrazică în
nici o parte a ei.
2
Hans Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 87-88.
3
Ibidem, p. 89.

6
 După argumentele reprezentanţilor celor două orientări („dreptul ca minim de morală” şi
„ordinea de drept fără morală”), un răspuns univoc la problema raportului între drept şi morală
apare ca imposibil. Aşa cum am arătat (vezi subcapitolul anterior), relaţia între cele două sisteme
normative este concepută în funcţie de definiţia dată moralei. Filosofia moralei are două extreme:
morala ca principiu imuabil, ce poate fi doar cunoscut, nu şi determinat (volitiv) de om, şi morala
ca normă empirică, supusă schimbărilor în funcţie de societate, timpul istoric, clasa socială ş.a.
avute în vedere. Între aceste extreme se situează multe variante complicate şi subtile pe care
filosofii le-au dezvoltat în efortul de a elucida natura moralei. Pretenţia ca dreptul să aibă un
minim de conţinut moral, ca norma juridică să poată fi judecată din perspectiva celei morale,
presupune o morală absolută şi unică. Dimpotrivă, dacă morala este concepută ca relativă, atunci
norma juridică nu va mai putea fi judecată din perspectiva celei morale, ambele având aceeaşi
legitimitate, fără a se putea stabili vreo ierarhie. Se observă astfel corespondenţa între concepţiile
asupra moralei şi cele asupra raportului între morală şi drept.

Normele de drept cuprind în mod esenţial ideea de drept şi obligaţie. Elementul specific
al obligatiei se gaseste la baza normelor de drept si acelasi element il mai gasim la baza altor
norme: norme de morală. Ideea de obligatie se află la baza tuturor nrmelor de morla si de drept,
deosebid normele de morală şi drept de toate celelalt norme practice. Relaţia juridical se
constată din momentul în care intenţia unei personae s-a exteriorizat in contactul material cu o
altă persoană.

5. Concluzie
In concluzie, legătura dintre drept şi morală a fost apreciată ca necesară şi ocupând un loc
central în însăşi clarificarea noţiunii de drept. Nu este exclus dezacordul între drept şi modelele
morale. Morala căreia trebuie să i se conformeze dreptul este autentică, adică morală raţională.
Putem spune astefl ca morala are ca obiect apreciere faptelor interne de constiinţă a intenţiilor
omeneşti, pe cand dreptul are ca obiect aprecierea faptelor externe ale persoanelor, in relaţiile lor
cu alte personae. Aceasta apreciere se face evident si prin prisma intenţiei persoanelor respective,
dar centrul de gravitate cade asupra înfăptuirilor externe, asupra activităţii materiale a
persoanelor. Întru-cât ar fi vorba într-adevăr numai de ce s-a petrecut in sufletul cuiva, ne aflăm
în domeniul moralei şi dreptul nu poate să intervină. Îndată ce însa voinţa omului s-a manifestat
în afară printr-o acţiune în care o persoană a intrat în contact cu interesul unei alte persoane, ne
aflăm în faţa unei realităţi juridice.

7
6. Bibliografie

 Lector universitar doctor SUCIU ANA - “Teoria generală a

dreptului” – Suport de curs
 Dicţionarul explicativ al limbii române
 Hans Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Ed. Humanitas, Bucureşti,
2000
 Ion Craiovan, Introducere în filosofia dreptului, Ed. ALL BECK,
Bucureşti, 1998
 I. Santai – Teoria generală a dreptului, Editura Alma Mater, Sibiu,
2013
 Mircea Djuvara - Teoria generală a dreptului. Drept raţional,
izvoare şi drept pozitiv, Editura AllBeck, Bucureşti, 1999
 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti,
1996