DISCIPLINA

ORGANIZAREA SISTEMULUI JUDICIAR

Termenul de magistrat derivă din latinescul „magistratus”, care în epoca

Romei antice definea „cetățeanul ales pentru exercitarea unor importante
atribuții de conducere”, iar în același timp, noțiunea de magistrat definea și
calitatea de membru al corpului judiciar.
Termenul de magistrat este regăsit și în cuprinsul Tratatului încheiat la
Conferința de pace de la Paris din anul 1858, care prevedea că „Funcționarea
judecătorească este încredințată magistraților, numiți de Hospodor”.
Prima lege de organizare judecătorească în care a fost adoptată noțiunea
de magistrat a fost Legea de organizare judecătorească din 17 martie 1865 care,
alături de noțiunile de „funcționar judecătoresc”, „judecător”, „membru” și
„procuror” a folosit-o și pe cea de magistrat.
Aceeași terminologie a fost adoptată și prin Legea de organizare
judecătorească din anul 1888, în care întâlnim, pe lângă noțiunile de judecător,
procuror și funcțiuni judecătorești și denumirea de magistrați”.
Terminologia a fost preluată și în Legea pentru organizarea judecătorească
din anul 1890 (art. 67, art. 85, art. 93-95, art. 100), alternativ cu noțiunile de
membri ai ordinului judecătoresc.
Ulterior, Legile de organizare judecătorească din anii 1909, 1924, 1938 au
adoptat termenul de magistrat, până la momentul promulgării Decretului Lege
nr. 132/1949 pentru organizare judecătorească.
A fost primul act normativ continuat, apoi de Legile nr.5/1952 și 6/1952,
Legile nr. 58/1968 și 60/1968, care nu au utilizat noțiunea de magistrat.
Legea nr. 92/1992 pentru organizare judecătorească a reluat tradiția adoptării
noțiunii de „magistrat”, atât în forma sa inițială, cât și în cea republicată.
Această tradiție a fost urmată și de Legea nr.303/2004 privind organizarea
judecătorească cât și de Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al
Magistraturii.
Legea nr. 303/2004 privind organizarea judecătorească a fost modificată
la mai puțin de un an de la promulgare, prin Legea nr. 247/2005, lege care a
renunțat la folosirea noțiunii de magistrat în favoarea celor de judecător și
procuror.
Apreciem că această modificare este criticabilă din prisma mai multor
motive. Admiterea în profesia de magistrat se face în baza promovării unui
concurs organizat de Institutul Național de Magistratură, la care viitorii
judecători și procurori au aceleași probe. Totodată, în cadrul institutului se face
aceeași pregătire atât pentru procurori cât și pentru judecători, urmând ca aceștia
să susțină același examen de capacitate la finalul stagiului. Totodată, normele
care reglementează statutul judecătorilor și procurorilor sunt prevăzute de
aceeași lege de organizare, respectiv Legea 303/2004 privind statutul
judecătorilor și procurorilor republicată. Un alt argument care poate fi folosit,
este că organismul independent care apără reputația și independența
judecătorilor și procurorilor, și care aplică sancțiuni disciplinare acestora este
Consiliul Superior al Magistraturii.
În literatura de specialitate a fost exprimată aceeași opinie critică privind
renunțarea la termenul de magistrat, astfel „îndepărtarea magistratului din
cuprinsul legii este artificială și nejustificată. Termenul se impune a fi reintrodus
ca atare, nu numai pentru similitudinea (cu mici excepții, chiar identitatea) de
statut între cele două categorii profesionale dar și pentru a continua o pozitivă
tradiție legislativă, începută în anul 1890 și care definea cel puțin prin
competență, Corpul magistraților Legea privind organizarea judiciară din iulie
1865 a făcut un prim pas în echivalarea funcțiilor din Ministerul Public cu cele
din ierarhia instanțelor. Dispozițiile art. 42 din Legea de organizare judiciară din
1865 prevedeau că „procurorii generali au rang de președinte de secțiune de
curte. Procurorii de secțiune de curte au rang de consilieri. Primii procurori au
rang de președinți de tribunale. Procurorii șefi de parchete și procurorii
de secțiune au rang de judecători de ședință. Substituții au rang de supleanți”.
În actuala reglementare atât judecătorii cât și procurorii fac parte din corpul
magistraților. Pentru prima dată Legea de organizare judecătorească din anul
1909, la art.2, definește termenul de ordin judecătoresc, noțiunea echivalentă cu
cea a corpului magistraților: „fac parte din ordinul judecătoresc: judecătorii de
ocoale, membrii de orice grad ai Ministerului Public, magistrații stagiari și
portăreii”.
Atât Legea de organizare judecătorească din anul 1924 în cadrul art. 67,
cât și Legea de organizare judecătorească din anul 1938 la art. 60 definesc
corpul magistraților: „ fac parte din ordinul judecătoresc, judecătorii și ajutorii
lor, supleanții și judecătorii tribunalelor, consilierii curților de apel și casație,
membri de orice grad ai Ministerului Public, primii președinți și președinți ai
curților și tribunalelor”.
Aceeași noțiune a fost reglementată și de Legea nr. 726/1943 pentru
organizare judecătorească care prevedea la art. 79 că „fac parte din corpul
judecătoresc: magistrații stagiari, membri de orice grad ai judecătoriilor,
tribunalelor, curților de apel și ai Ministerului Public, magistrații asistenți ai
Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și membrii Înaltei Curți de Casație și
Justiței”.
În cele ce urmează, legile de organizare judecătorească și ale procuraturii,
respectiv Legea nr. 341/1947, Decretul nr.132/1949, Legile nr. 5/1952 și nr.
6/1952, Legile nr. 58/1968 și nr. 60/1968 au renunțat la conceptul de „corp al
magistraților”.
Acest concept a fost reintrodus de Legea nr 92/1992, care la art. 42
prevedea că: „fac parte din corpul magistraților judecătorii de la toate instanțele
judecătorești, procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă acestea, precum și
magistrații asistenți ai Curții Supreme de Justiție”.
În forma inițială a Legii nr. 303/2004 privind statutul magistraților noțiune
de corp al magistraților a fost definită la art. 2 : „Judecătorii, procurorii și
magistrații asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție….fac parte din corpul
magistraților”. Prin Legea nr. 247/2005 care a modificat Legea nr. 303/2004 a
înlăturat din motive pe care nu le putem explica, sintagma „corpul magistraților”
din cuprinsul legii.
Astfel, în prezent noțiunile de judecător, procuror și magistrat asistent au
fost tratate distinct, în afara denumirii comune de magistrat.
Din analiza tuturor dispozițiilor legale prezentate mai sus, putem
concluziona că sintagma „corpul magistraților” definea cele două mari categorii
profesioanale, respectiv judecătorii și procurorii, la care mai recent au fost
adăugați și magistrații asistenți ai Curții Supreme.
Termenul de judecător poate fi definit ca: „funcționarul de stat numit sau
ales care soluționează pe calea justiției procesele prin pronunțarea unei hotărâri”
6 sau „acel magistrat care, potrivit legii are atribuții de a soluționa cauze penale,
civile și administrative în cadrul unei instanțe judecătorești”7.
Apreciem că noțiunea de judecător poate fi definită ca fiind acea persoană
care, în urma promovării unui concurs, este numită în funcția de magistrat, ce
are rolul de a soluționa în mod independent și imparțial orice cauză aflată pe
rolul instanței din care face parte, iar în urma unei analize logico-juridice a
tuturor probelor administrate în cauză, să pronunțe într-un termen rezonabil o
hotărâre judecătorească motivată în mod temeinic.
În literatura juridică8 de specialitate s-a ridicat problema semnificației
raportului dintre judecător și justiție.
Analizând cele două noțiuni, respectiv cea de judecător și cea de justiție
putem concluziona că judecătorul reprezintă un element central al sistemului de
justiție, ce are rolul de a soluționa diferite cauze care se află pe rolul instanței
din care face parte.
Totuși între cele două noțiuni există o strânsă legătură de
interdependență. Astfel, nu putem avea judecători independenți și imparțiali
dacă sistemul de justiție nu este independent față de legislativ sau executiv. Mai
mult, cetățenii unui stat nu pot privi cu încredere sistemul juridic dacă
judecătorii care fac parte din el, nu dau dovadă de imparțialitate și
profesionalism. Aşadar apreciem că între noțiunile de justiție și judecător există
o relație de tipul întreg-parte.
Procurorul a fost definit ca fiind „persoana fizică, absolventă de studii
juridice superioare, învestită în funcție în condițiile specifice prevăzute de lege,
de către stat prin reprezentanții săi, desemnați constituțional și legal,
independentă, imparțială și stabilă, care are dreptul și responsabilitatea să
asigure și să supravegheze aplicarea legii, în cadrul organizat al parchetelor de
pe lângă instanțele de judecată”.
Apreciem că noțiunea de procuror poate fi definită ca acea persoană care,
în urma promovării unui concurs este numită în funcția de magistrat, care are
rolul de a apăra drepturile și libertățile fundamentare ale cetățenilor, prin
tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni, totodată
cu respectarea tuturor garanțiilor procedurale prevăzute de lege.
În literatura juridică de specialitate cât și în spațiul public au fost exprimate
opinii divergente asupra calității de magistrat al procurorului, însă fără a avea un
fundament legal.
În ceea ce ne privește apreciem că procurorul este un magistrat autentic
care are rolul de a apăra interesele generale ale societății. Totodată, magistratul
procuror se bucură de independență în ceea ce privește soluțiile pe care le
adoptă. Cu alte cuvinte, magistratul procuror poate fi definit în sens metaforic,
ca fiind „avocatul” celor 22 de milioane de români.
Cariera magistraților
 Evoluţia carierei judecătorilor și procurorilor se consemnează în fişa din
dosarul profesional, care se întocmeşte şi se păstrează de Consiliul Superior al
Magistraturii.
„Pentru verificarea îndeplinirii criteriilor de competenţă profesională şi de
performanţă, judecătorii şi procurorii sunt supuşi la fiecare 3 ani unei evaluări
privindeficienţa, calitatea activităţii şi integritatea, obligaţia de formare
profesională continuă şi absolvirea unor cursuri de specializare, iar în cazul
judecătorilor şi procurorilor numiţi în funcţii de conducere, şi modul de
îndeplinire a atribuţiilor manageriale. Prima evaluare a judecătorilor şi
procurorilor se face la 2 ani de la numirea în funcţie”
Consiliul Superior al Magistraturii
Consiliul Superior al Magistraturii apără corpul magistraţilor şi membrii
acestuia împotriva oricărui act de natură să aducă atingere independenței sau
imparţialităţii magistratului în înfăptuirea justiţiei ori să creeze suspiciuni cu
privire la acestea. De asemenea, Consiliul Superior al Magistraturii apără
reputaţia profesională a magistraţilor.
Consiliul Superior al Magistraturii este organizat pe două secții: Secţia
pentru judecători și Secția pentru procurori. Membrii Consiliului Superior al
Magistraturii se aleg din rândul judecătorilor şi procurorilor numiţi de
Preşedintele României.
Premisele răspunderii disciplinare
Protivit art. 134 alin. (2) din Constituția României „Consiliul Superior al
Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în
domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, potrivit
procedurii stabilite prin legea sa organică”.
Totodată, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul
judecătorilor și procurorilor, republicată „judecătorii şi procurorii răspund
disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru faptele
care afectează prestigiul justiţiei”.
Pentru a putea fi angajată răspunderea disciplinară trebuie îndeplinite
cumulativ o serie de condiții. O primă condiție necesară angajării răspunderii
disciplinare este reprezentată de deținerea calității de magistrat atât la momentul
săvârșirii abaterii disciplinare cât și la momentul la care este soluționată acțiunea
disciplinară.
O a doua condiție necesară angajării răspunderii disciplinare a
magistraților este reprezentată de încălcarea unei norme imperative care
reglementează conduita profesională care trebuie adoptată de către magistrați.
Normele de conduită a magistraților sunt reglementate de: Legea nr. 303/2004,
Legea nr. 304/2004, Codul Deontologic al Magistraților, Legea nr. 161/2003,
Regulamentul instanțelor, precum și Regulamentul parchetelor. O ultimă
condiție necesară angajării răspunderii disciplinare a magistraților
este reprezentată de existența unei legături de cauzalitate între fapta
magistratului și rezultatul produs. Ca și excepție, există abateri disciplinare, ca
de exemplu imixtiunea în activitatea altui coleg, unde legătura de cauzalitate
rezultă ex lege, în sensul că normele legale nu presupun producerii unui rezultat,
simpla acțiunea sau inacțiunea fiind suficientă pentru a crea stare de pericol
incriminată de norma legală.
Acțiunea Disciplinară
Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte, prin secţiile sale, rolul de
instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a
procurorilor, pentru faptele prevăzute în Legea nr. 303/2004, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare.
Titularii acțiunii disciplinare în cazul abaterilor disciplinare săvârșite de
judecători sunt: Inspecţia Judiciară, ministrul justiţiei, președintele Înaltei Curţi
deCasaţie şi Justiţie.
În cazul abaterilor disciplinare săvârșite de procurori, titularii acțiunii
disciplinare sunt: Inspecţia Judiciară, prin inspectorul judiciar, ministrul justiţiei
sau procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
Anterior exercitării acțiunii disciplinare de către titular, procedura
disciplinară constă în două etape: verificarea prealabilă și cercetarea
disciplinară. Acţiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de
la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care
fapta a fost săvârşită.
„În procedura disciplinară în faţa secţiilor Consiliului Superior al
Magistraturii, citarea judecătorului sau a procurorului împotriva căruia se
exercită acţiunea disciplinară şi a Inspecţiei Judiciare ori, după caz, a ministrului
justiţiei, preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau a procurorului
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este
obligatorie” .
Neprezentarea judecătorului sau a procurorului cercetat la judecarea
acţiunii nu împiedică desfăşurarea în continuare a judecăţii. Pe durata procedurii
disciplinare, secţia corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, din
oficiu sau la propunerea inspectorului judiciar, poate dispune suspendarea din
funcţie a magistratului, până la soluţionarea definitivă a acţiunii disciplinare,
dacă exercitarea în continuare a funcţiei ar putea afecta desfăşurarea cu
imparţialitate a procedurilor disciplinare sau dacă procedura disciplinară este de
natură să aducă atingere gravă prestigiului justiţiei.
Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, în cazul în care constată că
sesizarea este întemeiată, aplică una dintre sancţiunile disciplinare prevăzute de
lege, în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de judecător sau
procuror şi cu circumstanţele personale ale acestuia.
„Împotriva hotărârilor în materie disciplinară se poate exercita recurs în
termen de 15 zile de la comunicare de către judecătorul sau procurorul
sancţionat ori, după caz, de Inspecţia Judiciară sau de către ceilalţi titulari ai
acţiunii disciplinare care au exercitat-o”.
Competenţa soluţionării recursului aparţine Completului de 5 judecători al
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Recursul suspendă executarea hotărârii secţiei
Consiliului Superior al Magistraturii de aplicare a sancţiunii disciplinare.
Abaterile disciplinare sunt prevăzute în mod limitativ de art. 99 din Legea
303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată și cu
completările ulterioare.
Aceste abateri disciplinare pot fi împărțite în mai multe categorii. O primă
categorie este reprezentată de abaterile disciplinare referitoare la îndatoriile de
serviciu. În această categorie putem include: refuzul nejustificat de a primi la
dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse de părţile din proces [art.
99 lit. e)]; refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu [art. 99 lit.
f)]; nerespectarea de către procuror a dispoziţiilor procurorului ierarhic superior,
date în scris şi în conformitate cu legea [art. 99 lit. g)]; nerespectarea în mod
repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea
cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din
motive imputabile [art. 99 lit. h)]; nerespectarea secretului deliberării sau a
confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter, precum şi a altor informaţii de
aceeaşi natură de care a luat cunoştinţă în exercitarea funcţiei [art. 99 lit. j)];
absenţe nemotivate de la serviciu, în mod repetat sau care afectează în mod
direct activitatea instanţei ori a parchetului [art. 99 lit. k)]; nerespectarea în mod
nejustificat a dispoziţiilor ori deciziilor cu caracter administrativ
dispuse în conformitate cu legea de conducătorul instanţei sau al parchetului ori
a altor obligaţii cu caracter administrativ prevăzute de lege sau regulamente [art.
99 lit. m)]; nerespectarea în mod grav sau repetat a dispoziţiilor privind
distribuirea aleatorie a cauzelor [art. 99 lit. o)]; lipsa totală a motivării
hotărârilor judecătoreşti sau a actelor judiciare ale procurorului, în condiţiile
legii [art. 99 lit. r)]; nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a
deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea
recursurilor în interesul legii [art. 99 lit. ș)]; exercitarea funcţiei cu reacredinţă
sau gravă neglijenţă [art. 99 lit. t)].
O a doua categorie este reprezentată de abaterile disciplinare care aduc
atingere demnității profesiei de magistrat. În această categorie putem include:
manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori
prestigiului justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de
serviciu [art. 99 lit. a)]; atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuţiilor de
serviciu faţă de colegi, celălalt personal al instanţei sau al parchetului în care
funcţionează, inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori
reprezentanţii altor instituţii [art. 99 lit. c)]; folosirea funcţiei deţinute pentru a
obţine un tratament favorabil din partea autorităţilor sau intervenţiile pentru
soluţionarea unor cereri, pretinderea ori acceptarea rezolvării intereselor
personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita
cadrului legal reglementat pentru toţi cetăţenii [art. 99 lit. n)]; participarea
directă sau prin persoane interpuse la jocurile de tip piramidal,
jocuri de noroc sau sisteme de investiţii pentru care nu este asigurată
transparenţa fondurilor [art. 99 lit. q)]; utilizarea unor expresii inadecvate în
cuprinsul hotărârilor judecătoreşti sau al actelor judiciare ale procurorului ori
motivarea în mod vădit contrară raţionamentului juridic, de natură să afecteze
prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat [art. 99 lit. q)].
O ultimă categorie, dar nu și ultima ca importanță, este reprezentată de
abaterile disciplinare care aduc atingere independenței și imparțialității
magistraților.
În această categorie putem include: încălcarea prevederilor legale
referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii privind judecătorii şi procurorii [art.
99 lit. b)];n desfăşurarea de activităţi publice cu caracter politic sau manifestarea
convingerilor politice în exercitarea atribuţiilor de serviciu [art. 99 lit. d)];
nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci când judecătorul sau procurorul
ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa [art. 99 lit.
i)]; imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror [art. 99 lit. l)];
obstrucţionarea activităţii de inspecţie a inspectorilor judiciari, prin orice
mijloace [art. 99 lit. p)].
Răspunderea penală a magistraților
 Potrivit art. 94 din Legea nr. 303 din anul 2004, republicată și cu
completările ulterioare, privind statutul judecătorilor și procurorilor, „judecătorii
și procurorii răspund civil, disciplinar și penal, în condițiile legii”.
În aceeași ordine de idei, Constituția României Republicată, consacră la
art.16 principiul egalității cetățenilor în fața legii. Astfel, cetățenii sunt egali în
fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.
Analizând dispozițiile legale menționate mai sus, se poate concluziona că
judecătorii și procurorii răspund penal în condițiile dreptului comun, fără a fi
necesară îndeplinirea anumitor condiții speciale sau anumite autorizații
prealabile.
În ceea ce privește condițiile impuse de Codul de procedură penală în
vederea angajării răspunderii penale a judecătorilor și procurorilor, din analiza
normelor legale putem concluziona că, în principiu, nu există dispoziții
derogatorii.
Astfel, atât dispunerea continuării urmăririi penale față de suspect [art.
305 alin. (3) C.proc.pen] cât și punerea în mișcare a acțiunii penale [art. 309
alin. (1) C.proc.pen.] în cazul infracțiunilor săvârșite de magistrați se fac în
condițiile dreptului comun, nefiind necesară îndeplinirea niciunei condiții
suplimentare.
Totuși, potrivit art. 621 din Legea nr. 303 din anul 2004, republicată și cu
completările ulterioare, privind statutul judecătorilor și procurorilor, „(….)
rechizitoriul prin care s-a dispus trimiterea în judecată sau ordonanța prin care s-
a dispus renunțarea la urmărire penală cu privire la un judecător ori procuror se
comunică în termen de 24 de ore Consiliului Superior al Magistraturii. Astfel,
din interpretarea acestui text de lege, se poate concluziona că în sarcina
procurorului care a dispus trimiterea în judecată sau renunțarea la urmărirea
penală față de un judecător sau procuror, este instituită o obligație pozitivă, de a
comunica respectivul act procesual, în termen de 24 de ore Consiliului Superior
al Magistraturii.
Anumite dispoziții derogatorii de la dreptul comun le găsim în materia
procedeului probatoriu al percheziției, precum și în cazul măsurilor preventive
privative de libertate, respectiv reținerea, arestul la domiciliu și arestarea
preventivă.
Astfel, potrivit art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303 din anul 2004,
republicată și cu completările ulterioare, privind statutul judecătorilor și
procurorilor, „judecătorii și procurorii pot fi percheziționați, reținuți, arestați la
domiciliu sau arestați preventiv numai cu încuviințarea secțiilor Consiliului
Superior al Magistraturii.
În același sens, potrivit art. 42 alin.(1) și (2) din Legea nr. 317 din anul
2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, „Secția pentru
judecători/procurori încuviințează percheziția, reținerea, arestarea preventivă sau
arestul la domiciliu cu privire la judecători/procurori”. Secțiile Consiliului
Superior al Magistraturii se pronunță de îndată după primirea sesizării.

Magistratul subiect activ al infracțiunii

Noțiunea de funcționar public a fost definită în literatura juridică de
specialitate ca fiind acea „persoană legal numită de o autoritate competentă sau
aleasă în condiţiile legii şi învestită într-o funcţie publică”67; „acela care
munceşte în sectorul public şi pe care, în mod obişnuit, îl percepem ca fiind,
după caz, agent al administraţiei publice centrale sau locale, al întreprinderilor
publice şi chiar al acelor servicii publice gestionate de un particular, persoană
fizică sau juridică”.
În literatura juridică s-a ridicat problema naturii juridice a raporturilor
profersionale ale magistraților.
Judecătorii și procurorii nu încheie un contract individual de muncă la
numirea în funcție, drepturile și obligațiile lor profesionale sunt prevăzute în
Constituție, legi și regulamente. În plus, în raporturile profesionale ale
magistraților nu este regăsit angajatorul, numirea judecătorului și procurorului
de către Președintele României neavând semnificația încadrării sale la o anumită
instanță sau parchet.
„Magistrații sunt învestiți în funcție de Președintele României, dar
obligațiile
lor, ulterioare, sunt față de lege și stat, iar rolul de autoritate disciplinară îl are
Consiliul Superior al Magistraturii, care participă și la procedura de învestire,
fiind organul abilitat de lege de a face propunerile de numire în aceste funcții
publice”
Totodată, magistrații nu pot fi încadrați nici în categoria funcționarilor
publici, în sensul prevăzut de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor
publici, din prisma faptului că aceștia nu încheie un contract individual de
muncă.
 Curtea Constituțională a statuat că „magistraţii constituie o categorie care
se află în situaţie diferită faţă de ceilalţi cetăţeni”70. Cu alte cuvinte, în viziunea
Curții Constituționale magistrații reprezintă o categorie profesională atipică,
datorită funcție îndeplinite.
Față de cele expuse mai sus, considerăm că judecătorii și procurorii sunt o
categorie profesioanală atipică, a căror drepturi și obligații sunt prevăzute în
mod expres de Constituție, lege și regulamente.
Funcționarul public este definit de Codul penal la art. 175 ca fiind acea
persoană care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație,
exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării
prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești; exercită o funcție
de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură; exercită singură sau
împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator
economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat,
atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia. Față de
dispozițiile legii penale, apreciem că judecătorii și procurorii pot avea
calitatea de funcționar public în accepțiunea legii penale, în cazul în care
săvârsesc infracțiuni în exercitarea atribuțiilor de serviciu ce au legătură cu
exercitarea acestora.
Infracțiuni de serviciu
Infracțiunea de abuz în serviciu
„Infracțiunea de abuz în serviciu este prevăzută de art. 297 C.pen. și constă în:
1. Fapta funcționarului public (sau funcționarului, conform art. 308 C.pen.) care,
în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește
în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a
drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice;
2. Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu,
îngrădește exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o
situație de inferioritate pe temei de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă,
religie, sex, orientare sexuală, apartenență politică, avere, vârstă, dizabilitate,
boala cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA;
3. Varianta atenuată este prevăzută de art. 308 C.pen. și constă atunci când
abuzul în serviciu este săvârșit de o persoană care exercită permanent sau
temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul
unei persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) C.pen. sau în
cadrul oricărei persoane juridice;
4. Varianta agravată este prevăzută în art. 309 C.pen. și se reține atunci când
abuzul în serviciu a produs consecințe deosebit de grave ”71.
Infracțiunea de neglijență în serviciu
Infracțiunea de neglijență în serviciu este prevăzută de dispozițiile art. 298
C.pen. și constă în „încălcarea din culpă de către un funcționar public a unei
îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei
defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor
sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice”.
Față de dispozițiile art. 175 alin. (1) C.pen, infracțiunea de neglijență în
serviciu poate fi săvârșită și de un judecător sau procuror.
În ceea ce ne privește, apreciem că răspunderea penală a unui judecător
sau procuror, poate fi angajată sub aspectul săvârșirii infracțiunii de neglijentă în
servicu, atunci când acesta în cauzele pe care le instrumentează sau le
soluționează, nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil,
normele de drept material ori procesual aplicabile în respectivul dosar, cauzând
o pagubă ori o vătămare a intereselor sau a drepturilor unei părți. Însă, apreciem
că nu poate fi angajată răspunderea unui magistrat, în situația în care normele
materiale sau procedurale aplicabile într-o anumită speță, nu au un conținut clar,
fiind susceptibile de diferite interpretări, din prisma faptului că în această
situație nu poate fi reținută o culpă procesuală, nescuzabilă.
Divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice
Infracțiunea de divulgare a informațiilor secrete de serviciu sau nepublice
este prevăzută de dispozițiile art. 304 C.pen. și constă într-o variantă de bază, o
variantă atenuată și o variantă agravată.
Având în vedere că în exercitarea atribuțiilor de serviciu judecătorii și
procurorii intră în mod frecvent în contact cu informații secrete de serviciu sau
care nu sunt destinate publicului, apreciem că și aceștia pot avea calitatea de
subiect activ al acestei infracțiuni. Spre exemplu, poate întruni elementele
constitutive ale infracțiunii analizate, fapta procurorului care informează o
persoană cu privire la faptul că urmează să se desfășoare o percheziție la
domiciliul ei sau fapta judecătorului de a anunța o persoană cu privire la faptul
că a fost încuviințat procedeul probatoriu a interceptării comunicațiilor ori a
oricărui tip de comunicare la distanță față de aceasta.
Potrivit art. 99 lit. j) din Legea nr. 303 din anul 2004, republicată și cu
completările ulterioare, privind statutul judecătorilor și procurorilor,
„nerespectarea confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter, precum şi a
altor informaţii” constituie abatere disciplinară. Din analiza textului enunțat mai
sus, se poate observa o oarecare identitate între elementul material al abaterii
disciplinare și a infracțiunii de divulgare a informațiilor secrete de serviciu sau
nepublice. Astfel, se poate ridica problema dacă un judecător sau un procuror
răspunde penal pentru infracțiunea de divulgare a informațiilor secrete de
serviciu sau nepublice cât și disciplinar sub aspectul săvârșirii abaterii
disciplinare prevăzute de art. 99 lit. j) teza a II-a din Legea
nr. 303 din anul 2004, republicată și cu completările ulteriore, privind statutul
judecătorilor și procurorilor, pentru aceeași faptă. Opiniem, că răspunsul la
această problemă este unul negativ, în sensul că nu poate exista un concurs ideal
între infracțiunea de divulgare a informațiilor secrete de serviciu sau nepublice
și abaterea disciplinară amintită mai sus. Distincție dintre cele două forme de
răspundere, credem că ar trebui făcută după urmarea imediată a faptei. Astfel, în
situația în care prin fapta sa, judecătorul sau procurorul, a divulgat, fără drept,
informații secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicității, de care a
luat cunoștiință datorită atribuțiilor de serviciu, prin care au fost afectate în mod
grav interesele sau activitatea unei persoane, acesta va răspunde din punct de
vedere penal. În ipoteza în care prin fapta descrisă mai sus, nu au fost afectate
interesele sau activitatea unei persoane, judecătorul sau procurorul va răspunde
disciplinar.
 Bibliografie

 Constituția României;
 Codul Penal Român (Legea 286/2009);
 Codul Penal Român de la 1968;
 Codul Civil;
 Codul de procedură penală;
 Codul de procedură civilă;
 Legea nr. 303/2004, republicată și cu completările ulterioare, privind
statutul judecătorilor și procurorilor;
 Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară;
 Legea nr. 317/2004, privind Consiliul Superior al Magistraturii;
 A. Boroi, „Drept Penal. Partea Specială.”, Ed. C.H.Beck, București, 2014
 C. Clipa, „Drept administrativ. Teoria funcţiei publice (II).” , Hamangiu,
2013
 N. Cochinescu, „Introducerea în deontologia judiciară”, în Revista
Dreptul nr. 4/1995
 F. Costiniu, „Codul deontologic al magistraților. Ghid de aplicare”,
Ed.BHamangiu, București, 2007