UNIVERSITATEA SPIRU HARET BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: ZI

DREPTUL ÎN PERIOADA
INTERBELICĂ

PROFESOR COORDONATOR:
Dr. VOICU ADRIANA

STUDENT:
BURLUI GINA LARISA

BUCUREȘTI
2023

1
 Dreptul în perioada interbelică

1. Dreptul constituțional:
Constituția din 1923 a preluat în mare parte prevederile pactului fundamental din 1866,
constituindu-se, practic, într-o lege de modificare a acestuia din urma. În acest fel se explica
faptul că noul text constituțional a păstrat circa 60 % din articolele textului anterior. În
consecință, au fost menținute vechile principii și norme caracteristice monarhiei constituționale
parlamentare: principiul suveranității naționale, principiul guvernământului reprezentativ,
principiul separării puterilor în stat, principiul monarhiei ereditare, principiul inviolabilității
monarhului, principiul responsabilității ministeriale, principiul rigidității constituționale,
principiul supremației Constituției în raport cu celelalte legi. Acestora le-au fost adăugate însă și
câteva noi, așa cum au fost: principiul statului national unitar, principiul naționalizării subsolului
și principiul supremației legii și a statului de drept. Caracterul national unitar al statului.
Afirmarea acestui principiu venea că o continuare fireasca a prevederii din vechea Constituție
care afirma că Principatele Unite Romane constituie "un singur stat indivizibil".
Drepturile și libertățile cetățenești. În noul text constituțional, noțiunea de "roman" a
căpătat un sens nou, care depășea semnificațiile etnice și confesionale pe care i le conferiseră
textul din 1866. Astfel, referirile la "romani" nu mai apelau la vechile distincții de factura etnica,
lingvistica sau confesionala, apropiind sensul noțiunii de conceptul modern de "cetățean".
În titlul referitor la drepturile romanilor, sunt enumerate în articole distincte majoritatea
drepturilor și libertăților cetățenești: egalitatea cetățenilor în fata legii; libertatea individuala;
libertatea conștiinței; inviolabilitatea domiciliului;secretul corespondentei; libertatea întrunirilor;
dreptul de asociere; dreptul de petiționare; dreptul de a-i acționă în judecata pe funcționarii
publici. A fost menținută în totalitate libertatea presei, prevazandu-se răspunderea civila solidara
a proprietarului împreună cu aceea a autorului, răspunderea tipografiei pentru acele publicații
neperiodice ai căror autori sau editori erau necunoscuți. A fost suprimata obligativitatea
căsătoriei religioase, instituindu-se totodată egalitatea intre sexe.
Prin intermediul unor legi speciale urmau a fi stabilite condițiile în care femeile urmau
să-și exercite drepturile politice.
Cu privire la dreptul de proprietate, Constituția din 1923 a menținut caracterul sacru și
inviolabil al proprietății, stabilind regula că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru caz de
utilitate publica și după o dreapta și prealabila despăgubire stabilita de justiție. Constituția din
1923 nu mai definea însă cazurile de utilitate publica, așa cum o făcuse cea din 1866, ci lasă
legiuitorului sarcina de a stabili care erau acestea. Se desprinde de aici concluzia că proprietarii
puteau fi expropriați nu numai pentru cele trei cazuri prevăzute anterior de textul din 1866, ci
pentru orice fel de caz care era indicat prin intermediul unei legi speciale.
Conform noii Constituții, instanță de contencios putea anula orice act ilegal al unei
autorități administrative care vatămă pe un cetățean sau putea obliga organul
administrativ/funcționarul vinovat de săvârșirea actului ilegal la plata de daune până la data
restabilirii dreptului celui vătămat.

2
 Tot în vederea asigurării supremației Constituției și a legalității a fost organizat Consiliul
Legislativ, un organism alcătuit din juriști de înalta calificare care avea că sarcina controlul
preventiv al constituționalității legilor. Funcționarea instituției se baza pe obligativitatea că toate
proiectele de lege, precum și regulamentele de aplicare a legilor să fie supuse avizului prealabil
al Consiliului Legislativ, aviz care avea caracter consultativ, preventiv și nu deliberativ.

2. Dreptul administrativ:
În linii generale, Constituția din 1923 a menținut principiile constituționale introdusese
prin actul fundamental din 1866, însă a venit și cu câteva elemente de noutate. Este vorba aici, în
principal, despre consacrarea cutumelor constituționale care s-au cristalizat în jumătatea de secol
care a despărțit cele doua momente istorice. Elementele privitoare la exercitarea puterii executive
au rămas și ele aproape identice, singurele modificări notabile făcând referire la instituția
Guvernului. Ulterior, prevederile constituționale în cauza au fost detaliate în cadrul unei
reglementari unitare numite Legea pentru organizarea ministerelor (2 august 1929), prin
intermediul căreia ministerele au primit o organizare unitara și mecanisme funcționale similare.

3. Organizarea judecătorească:
Instanțele de judecata în perioada interbelica au rămas cele din perioada anterioara:
judecătoriile, tribunalele, curțile de apel, curțile cu jurați și Înalta Curte de Casație și Justiție.
Prin Legea pentru unificarea organizării judecătorești din 25 iunie 1924 ele au fost extinse acum
la nivelul întregii tari.
Judecătoriile au rămas instanțe excepționale, întrucât aveau competenta civila, comerciala
și penala anume stabilita prin lege. Tot prin lege au fost stabilite circumscripțiile lor teritoriale,
cele care au înlocuit ocoalele epocii anterioare. Personalul judecătoriei era alcătuit dintr-un
judecător și unul sau mai mulți ajutori de judecători, în funcție de nevoile serviciului
Tribunalele funcționau în fiecare capitala de județ, în circumscripția fiecăruia intrând mai
multe circumscripții ale judecătoriilor urbane sau rurale. Tribunalele erau alcătuite din una sau
mai multe secții. Fiecare secție avea un președinte, cel puțin doi judecători de ședință, doi
supleanți, unul sau mai mulți grefieri, ajutori de grefier și impiegați. În plus, fiecare tribunal
trebuia să aibă suficienți judecători pentru îndeplinirea delegațiilor de judecător de instrucție,
judecător sindic și judecător tutelar.
Curțile de apel- Că urmare a extinderii teritoriului tarii, s-au înființat 12 curți, fiecare
dintre ele având în circumscripția să mai multe circumscripții ale tribunalelor. Curțile de apel se
compuneau din una sau mai multe secții, fiecare dintre ele având un președinte și cinci consilieri.
În vederea executării inspecțiilor judecătorești, a delegației de procuror general și a prezidării
curților cu juri, fiecare curte de apel trebuia să mai aibă cel puțin trei consilieri în plus. Curțile cu
jurați funcționau în fiecare județ. Acestea aveau competenta să judece "în toate materiile
criminale", precum și în delictele politice sau de presa, cu excepția cazurilor prevăzute de
Constituție.
Înalta Curte de Casație și Justiție a continuat să funcționeze potrivit reglementarilor
anterioare. Vechilor competente li s-au adăugat doua noi, prevăzute de textul Constituției:
a) dreptul de recurs în casare, prevăzut de Constituție că o garanție în plus pentru justițiabili;

3
b) dreptul exclusiv de a judeca constituționalitatea legilor și de a declara inaplicabile legile care
erau contrare Constituției.
Pentru instanțele de fond în locul principiului specializării magistraților, a fost preferat
principiul repartizării anuale a magistraților. Aceasta presupunea mutarea în fiecare an a
judecătorilor și a consilierilor de la o secție la alta, astfel încât aceștia să nu judece doi ani la rand
în cadrul aceleiași secții. Procedeul avea în vedere doua obiective:
a) evitarea specializării magistraților în anumite ramuri de drept și neglijarea celorlalte;
b) prevenirea situației în care aceiași magistrați judecau mereu împreună, ceea ce ar fi condus la
crearea unor relații personale apropiate, în cadrul cărora unii căpătau un ascendent asupra altora.
Conform Legii pentru organizare judecătorească din 1924, funcționarea corpului
magistraților a rămas în linii mari similara cu cea prevăzută în legile anterioare din 1909 și 1913.
Judecătorii beneficiau de inamovibilitate, ceea ce însemnă că nu își puteau pierde funcția decât
prin demisie. În ceea ce-i privește pe procurori, aceștia se bucurau de stabilitate, singurii
inamovibili fiind procurorii Înaltei Curți de Casație și Justiție. Legea din 1924 a desființat
categoria magistraților-stagiari introduși prin Legea din 1909 și a revenit la ierarhia anterioara,
care cuprindea: magistratul supleant, magistratul substitut și ajutorul de judecător. Indiferent de
gradul avut, judecătorul nu putea judeca decât după promovarea examenului de capacitate
susținut la un an după intrarea în magistratura.

4. Dreptul civil:
În domeniul dreptului civil a rămas în vigoare codul adoptat în 1864. În același timp au
fost adoptate și unele legi speciale reclamate de transformările intervenite în viață economica și
sociala a tarii. Unificare legislativa în acest domeniu a fost dificila, cauza principala fiind
reprezentata de caracterul extrem de eterogen al relațiilor patrimoniale. Pentru soluționarea
problemei a fost propusa soluția adoptării unui nou cod civil. Pentru aceasta misiune, Ministerul
Justiției a numit o comisie speciala care a redactat proiectul noului cod civil, însă adoptarea lui a
fost amânată în permanenta, astfel încât problema a rămas nerezolvata. În consecință unificarea
s-a realizat în mod treptat și diferențiat de la o provincie la alta, astfel încât la sfârșitul deceniului
trei, în Vechiul Regat și în Basarabia se aplicau aceleași norme de drept civil, în vreme ce în
Transilvania continuau să se aplice unele normele proprii, de sorginte austriaca și maghiara.

4. 1. Proprietatea:
4.1.1. Regimul juridic al proprietății. Reforma agrara În materia proprietății Constituția din 1923
și legislația speciala au consacrat concepția proprietății că funcție sociala. Noua concepție a fost
introdusa pentru prima data în anul 1917, prin modificarea textului Constituției din 1866, și
prevedea exproprierea pentru cauza de utilitate publica. Daca în textul din 1866 cauza de utilitate
publica era redusa doar la trei situații (pentru nevoile apărării naționale, pentru amenajarea cailor
de comunicații și pentru modernizarea serviciilor de salubritate publica), acum ea înglobă și
obiectivul dezvoltării gospodăriei țărănești că baza a producției agricole. Aceasta a deschis
posibilitatea constituțională a exproprierii marilor latifundii, că instrument legal pus în slujba
realizării reformei agrare.

4
 În consecință, după modificarea vechii Constituții, a fost adoptata o serie de legi pentru
punerea în practica a reformei agrare.
În prima etapa au fost adoptate actele normative de expropriere a terenurilor: Decretul-Lege din
14 decembrie 1918 pentru exproprierea marilor proprietăți rurale din Vechiul Regat; Decretul-
Lege din 4 ianuarie 1919 care punea în aplicare o hotărâre similara data de Sfatul Tarii din
Basarabia; Decretul-Lege din 12 septembrie 1919 pentru reforma agrara din Transilvania, bazat
pe hotărârea adoptata de Marele Sfat National, la propunerea Consiliului Dirigent; Decretul-Lege
din 7 septembrie 1919 pentru reforma agrara din Bucovină.
După constituirea Parlamentului, s-a trecut la faza a doua a reformei agrare: adoptarea
legilor de împroprietărire. La 10 martie 1920 a fost votata Legea agrara pentru Basarabia; la 17
iulie 1921, Legea pentru reforma agrara din Oltenia, Muntenia, Moldova și Dobrogea; iar la 30
iulie 1921, Legea pentru reforma agrara din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș și Legea
pentru reforma agrara din Bucovină.
Înfăptuirea reformei agrare propriu-zise a presupus ulterior alte doua etape distincte.
Prima a fost aceea de trecere a terenurilor expropriate în proprietatea statului în schimbul unor
despăgubiri. În Vechiul Regat, prețul stabilit pentru despăgubire a fost egal cu prețul regional de
arenda înmulțit cu 40; în restul provinciilor a fost egal cu prețul mediu al arenzii înmulțit cu 20.
Aceasta prima operație s-a desfășurat relativ rapid întrucât despăgubirile au fost plătite de către
stat. Ultima etapa a constat din vânzarea pământurilor de către stat țăranilor și s-a pus în practica
mult mai lent. De exemplu, în anul 1934 numai 60% dintre terenuri întraseră în proprietatea
țăranilor, restul de 40% fiind terenuri aflate încă în posesia statului, care le punea la dispoziția
țăranilor spre arendare. Legile de împroprietărire au prevăzut că pământurile repartizate țăranilor
nu puteau fi vândute sau ipotecate înainte de stingerea datoriilor către stat.

4.1.2. Regimul juridic al proprietății asupra subsolului. Legea minelor din 1924 a reafirmat
principiul constituțional care stipula dreptul de proprietate al statului asupra bogățiilor
subsolului, dar totodată recunoștea drepturile câștigate asupra bogățiilor cunoscute și exploatate
deja. Prin urmare, dispozițiile legii urmau să se aplice numai pentru concesionarea terenurilor
aflate în proprietatea statului și pentru terenurile persoanelor particulare care nu puteau exploata
subsolul pe terenul propriu. Întrucât Legea a fost adoptata în timpul guvernării liberale (1922-
1928), sistemul de acordare a concesiilor a fost conceput astfel încât să favorizeze capitalul
autohton, potrivit concepției "prin noi înșine". Din aceste motive, acțiunile trebuiau să fie
nominative și nu puteau fi transmise străinilor fară aprobarea consiliului de administrație.
Capitalul acționarilor romani trebuia să fie de minim 60% din capitalul social la firmei; 2/3 din
membrii consiliului de administrație, ai comitetului de cenzori și președintele președintelui
consiliului de administrație trebuiau să fie romani.
După câțiva ani de aplicare s-a observat însă că legea nu a determinat efectele scontate.
La acest rezultat au contribuit mai mulți factori: a) dispozițiile privind drepturile câștigate i-au
redus mult sfera de aplicare; b) capitalul romanesc s-a dovedit insuficient susținerii investițiilor
necesare; c) capitalul străin s-a arătat ostil orientării spre naționalismul economic. În cele din
urma, declanșarea crizei mondiale și condiționarea acordării de credite străine de renunțarea la
politica "prin noi înșine" au condus la abandonarea acesteia din urma și înlocuirea ei cu doctrina
"porților deschise", practicata de noul partid ajuns la putere, PNȚ. În anul 1929, acesta a adoptat

5
o noua Lege pentru exploatarea minelor prin care au fost înlăturate toate restricțiile anterioare.
Conform noii reglementari, concesiunile se puteau acorda oricărei societăți, autohtone sau
străine, cu condiția să respecte formele cerute de legile romane.

4.1.3. Regimul juridic al întreprinderilor de stat: Prin Legea privitoare la comercializarea și

controlul întreprinderilor de stat din 6 iunie 1929, întreprinderile aflate în proprietatea statului au
fost împărțite în doua categorii: întreprinderi de interes general și întreprinderi cu caracter pur
comercial. Cele din prima categorie formau obiectul unui monopolului statului, în vreme ce
întreprinderile din categoria a doua puteau fi exploatate în asociere cu capitaluri private.
Exploatarea întreprinderilor cu caracter comercial putea fi făcută atât cu capitaluri autohtone, cât
și cu capitaluri străine, ponderea acestora din urma fiind plafonata la 40% din capitalul social.

4.2. Regimul juridic al persoanelor:

Condiția juridica a persoanelor fizice a rămas reglementata potrivit Codului Civil, care nu
a suferit modificări majore. Sunt totuși de notat dispozițiile Legii din anul 1928 prin care actele
de stare civila au beneficiat de o reglementare uniforma în țoață tara, precum și câteva dispoziții
legale prin intermediul cărora s-a redus într-o anumită măsură inegalitatea dintre bărbat și femeie
în domeniul dreptului civil.
Astfel, prin Legea contractelor de munca din 1929 a fost prevăzut faptul că femeia nu mai
era obligata să ceara consimțământul soțului pentru a putea încheia o convenție de munca. În
același timp, femeia a primit dreptul de a incasa un salariu și de a dispune de el.

4.3. Obligații și contracte:

În materia obligațiilor au intervenit reglementari noi prin care a fost avuta în vedere mai
ales modificarea relațiilor dintre creditori și debitori.
Lipsa capitalurilor, în perioada refacerii economice de după primul război mondial și în perioada
crizei mondiale, a provocat o extensie a cămătăriei, la procedee de acest tip apelând chiar și
unele bănci. Fenomenul de fost reclamat mai ales de micii întreprinzători, dar cei mai afectați au
fost țăranii, care n-au putut obține pe recoltele lor câștiguri suficiente pentru a plati creditele la
care mulți se angajaseră după reforma din 1921. Amânarea plaților a antrenat capitalizarea
dobânzilor, mai ales în perioada crizei din anii 1929-1933, când s-a produs o scădere puternica a
preturilor la produsele agricole, iar producătorii au avut încasări foarte mici. Băncile au ajuns
astfel să dețină portofolii putrede uriașe, fapt care le punea în pericol chiar capitalul social. O
soluție era aceea a valorificării drepturilor de creanță prin executarea ipotecilor.

4.4. Legislația muncii:

Legislația autohtona în domeniul muncii a cunoscut realizări majore după primului război
mondial. La aceasta au contribuit atât condițiile economico-sociale interne (climatul reformator
apărut în Romania după marea Unire, dar, mai ales, creșterea semnificativa a numărului
muncitorilor industriali intervenita după unirea Banatului și a Transilvaniei, regiuni mai
industrializate), cât și climatul international (revoluția bolșevică, ascensiunea partidelor
comuniste, socialiste și social-democrate, apariția principiilor umaniste și novatoare susținute de

6
președintele american Woodrow Wilson și acceptate parțial în documentele Societății Națiunilor
și ale altor organizații internaționale recent fondate).
În consecință, au fost adoptate legi și alte acte normative cu privire la contractele de
munca, durata zilei de munca, soluționarea conflictelor colective de munca, repausul duminical,
ocrotirea minorilor și a femeilor în procesul muncii.
Dreptul la greva a fost codificat prin Legea pentru reglementarea conflictelor de munca
din 8 septembrie 1920. Aici a fost prevăzută o procedura moderna de arbitraj, care presupunea
participarea unor organe specializate ale statului și parcurgerea unor termene.
Procedura concilierii și arbitrajului a fost inclusa și în Legea contractelor colective de
munca, din anul 1929. Potrivit acesteia din urma, refuzul unei parti de a se supune concilierii și
arbitrajului devenea motiv de desființare a contractului de munca.
În 1929 a fost adoptata prima reglementare completa și unitara a contractului de munca:
Legea contractului colectiv de munca. Aceasta a recunoscut și a reglementat trei tipuri principale
de contracte: de ucenicie, individual de munca și colectiv de munca. Au fost detaliate drepturile,
obligațiile parților și sancțiunile legale. Legea a contribuit în buna măsură la limitarea abuzurilor,
la detensionarea climatului social.

5. Dreptul penal:
În domeniul dreptului penal a rămas în vigoare Codul adoptat în anul 1864;
transformările profunde produse în societatea românească după marea Unire au făcut însă
necesara adoptarea unor modificări în aceasta materie. Întrucât spectrul problemelor care urmau
a fi rezolvate era mai redus decât în domeniul dreptului civil, a fost luata decizia de a se redacta
un nou cod penal. Prin intermediul acestuia puteau fi rezolvate atât problemele unificării
legislative, cât și cele ale adaptării legislației în domeniu la noile nevoi sociale. După un deceniu
de la marea Unire, noul Cod a fost pregătit pentru adoptare, astfel încât el putea intra în
dezbaterea Parlamentului. Din păcate însă, forul legislativ, dominat din 1928 de P.N.T., a
considerat prevederile documentului că fiind inadecvate.
La 17 iunie 1923 a fost adoptata Legea pentru înfrânarea și reprimarea speculei ilicite.
Legea a apărut într-un moment în care fenomenele negative pe care le viza erau deja în
descreștere, întrucât prevederile sale aveau în atenție pe "îmbogățiții de război", pe speculanții de
produse de baza din perioada inflației și unificării monetare. Cu acest prilej, au fost incriminate:
depășirea preturilor maximale, înșelarea cumpărătorilor prin substituirea mărfurilor, prin
falsificarea sau denaturarea mărfurilor și sustragerea de bunuri. Pentru aceste fapte a fost
prevăzută sancționarea cu amenzi și condamnarea la privațiune de libertate. Principala
reglementare penala până la data de 1 ianuarie 1937 a vizat viață politica.
La 19 decembrie 1924 a fost adoptata Legea pentru reprimarea unor noi infracțiuni contra
liniștii publice (supranumita legea Mârzescu, după numele inițiatorului ei). Legea a fost elaborata
în contextul tensionat al relațiilor politice pe care statul roman le întreținea în epoca cu Uniunea
Sovietica. Refuzând să recunoască unirea Basarabiei cu Romania în 1918, aceasta din urma
declanșase, prin intermediul Partidului Comunist Roman, afiliat la Internațională Comunista de
la Moscova, diverse acțiuni politice ostile la adresa României.

7
 Noul Cod penal, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, a fost adoptat pe fondul schimbării
radicale a climatului politic intern și international. În anii celui de al doilea deceniu interbelic
confruntarea dintre cele doua mari orientări politice extremiste, comunismul și fascismul, dar și
amenințările amândurora la adresa democrației parlamentare au sporit în intensitate, până la
punctul declanșării unor conflicte militare.
Ambele orientări au atacat democrația, au elogiat revoluția, au promovat violenta în viață
politica, inclusiv prin asasinate și constituirea de formațiuni paramilitare. Amenințarea la adresa
ordinei de stat democratice a necesitat în consecință noi abordări pe plan juridic.
Noul cod penal a reprezentat principalul răspunsul la adresa acestor amenințări, el fiind
caracterizat de legiuitor drept o "lege fundamentala de apărare sociala". Codul din 1937 a fost
redactat în trei parti: Cartea I cuprindea dispoziții generale; Cartea ÎI-a cuprindea dispoziții
privitoare la crime și delicte; în vreme ce Cartea III-a cuprindea dispoziții privind contravențiile.
După vechiul sistem din 1864, Codul a împărțit faptele penale în trei categorii: crime,
delicte și contravenții, în funcție de sistemul pedepselor. Pe lângă pedepsele principale, au mai
fost prevăzute pedepse complementarii și accesorii. Având în vedere scopul sau declarat, Codul a
procedat la o reglementare foarte minuțioasă a infracțiunilor. În acest sens, au fost definite trei
genuri de infracțiuni: infracțiunile de drept comun, care puteau deveni infracțiuni politice;
infracțiunile politice prin natura lor și infracțiunile de drept comun care nu puteau deveni sub
nici o forma infracțiuni politice. Anumite infracțiuni au fost scoase din categoria crimelor și
trecute în categoria delictelor, dar sancțiunea delictelor era mai aspra, iar minimul de pedeapsa
era mai ridicat. Pe de alta parte, a fost mult restrânsă posibilitatea judecătorului de a reduce
valoarea pedepselor. Codul penal din 1937 este remarcabil și din perspectiva tehnicii de
redactare. Textele sale sunt precise, iar definițiile și conceptele sunt clare, dovedind nivelul
superior pe care l-a atins în epoca interbelica știință penala românească.

6. Procedura civila:
În domeniul procedurii civile, a continuat să se aplice Codul de procedura civila adoptat
în anul 1864. Modificările aduse după realizarea Marii Uniri în aceasta materie au vizat
unificarea organizării judecătorești, extinderea Codului la nivelul noilor provincii și accelerarea
desfășurării proceselor. În primul rand a fost considerata necesara efectuarea unificarea
organizării judecătorești.
O lege speciala în acest sens a fost adoptata la 15 iunie 1924, prin intermediul căreia
organizarea judecătorească din Vechiul Regat a fost extinsa și în noile provincii ale tarii (vezi
supra, Organizarea judecătorească).
A urmat apoi Legea de unificare a dreptului procesual civil din 19 mai 1925. Aceasta a
avut drept scop unificarea dispozițiilor de procedura civila și comerciala, accelerarea judecaților
făcute de tribunale și curți de apel, precum și unificarea competentei judecătoriilor. În
consecință, au fost simplificate unele proceduri și au fost scurtate unele termene. Astfel, termenul
de apel, care înainte era de 30 zile, a fost redus acum la 15 zile; iar dreptul parții care nu s-a
prezentat la primul termen de a cere reînceperea procesului a fost desființat. Majoritatea
prevederilor legii se refereau însă la procedura de intentare a acțiunii în justiție. Astfel, petentul a

8
fost obligat să-și precizeze riguros și clar pretențiile, să expună mijloacele de proba, să-și
redacteze acțiunea în atâtea exemplare cate parti erau în proces, plus un exemplar pentru instanță.
La rândul sau instanță era obligata să trimiță parților cate un exemplar și să-i ceara
paratului să depună la instanță, în termen de 30 zile, o întâmpinare scrisa, în tot atâtea exemplare
cate parti, în care să detalieze modul de apărare și probele pe care le vă folosi în apărarea să.
Astfel pregătită, acțiunea putea parcurge mult mai ușor și mai repede stadiile procesului, desi
fondul urma aceeași cale (în prima instanță și în apel, urmate de recurs). În aceste condiții,
instanță putea să treacă la soluționarea procesului încă de la primul termen, evitandu-se
amânările repetate pentru comunicarea acțiunii, pentru luarea la cunoștință, pentru aprobarea de
probatorii sau pentru administrarea acestora. Pentru majoritatea petenților, costul procedurii era
ridicat, fiind necesara implicarea avocatului și plata mai multor taxe de timbru, chiar și în cauze
de mica valoare. Pe de alta parte trebuie admis totuși că în acest fel s-a realizat o decongestionare
a instanțelor prin accelerarea judecații și prin rolul sporit oferit judecătorului în desfășurarea
procedurii de fond.

7. Procedura penala:
În domeniul dreptului procesual penal s-a procedat mai întăi la extinderea pe tot teritoriul
statului a unor dispoziții ale Codului din 1864 despre: politia judiciara și competenta, judecătorii
de instrucție, mandatele de înfățișare, aducere și arestare, despre eliberarea provizorie și cauțiuni,
despre recurs și revizuire, despre competenta Curților cu juri.
Unificarea legislativa a început în 1924 prin aplicarea Legii pentru reprimarea unor noi
infracțiuni contra liniștii publice, dar s-a împlinit abia prin aplicarea noului Cod de procedura
penala, adoptat și intrat în vigoare odată cu noul Cod penal (19 martie 1936, respectiv 1 ianuarie
1937).
Noul Cod a preluat în mare măsură reglementările celui vechi, adăugând însă elemente
absolut necesare stadiului de evoluție în care ajunsese societatea românească. Astfel crimele au
rămas de competenta Curților cu juri, delictele de competenta Tribunalelor, iar contravențiile de
competenta Judecătoriilor. Excepție se făcea în cazul unor delicte politice și de presa care erau de
competenta Curților cu juri. Acestea erau formate din doi judecători ai Tribunalului, un consilier
al Curții de apel și din jurați.
Prima faza a procesului (cercetarea, urmărirea și instrucția) a păstrat vechiul
caracter inchizitorial, în vreme ce faza a doua a păstrat caracterul acuzatorial.
Ministerul public avea obligația de a pune în mișcare acțiunea penala, efectuând acuzarea sub
egida principiilor legalității, oralității, publicității, individualității și revocabilității. Se aplica
regula că fară acuzare nu exista proces penal și judecata. Codul a prevăzut alaturi de achitare și
condamnare (existente în Codul anterior), încetarea urmăririi și anularea urmăririi penale.
Noul Cod procesual penal a stabilit distribuția actelor de justiție în doua faze. Faza I
cuprindea cercetarea (competenta fiind politia judiciara), urmărirea, promovarea și exercitarea
acțiunii (competent fiind Ministerul public) și instrucția (competent fiind judecătorul de
instrucție); în vreme ce faza a ÎI-a cuprindea pronunțarea sentinței. Judecătorul avea dreptul de a
administra probe din oficiu. În anii imediat următori schimbarea regimului politic democratic

9
constituțional, instaurarea unor regimuri autoritare a determinat modificări de amploare în
dreptul penal și dreptul procesual penal.

Bibliografie
1. Istoria dreptului romanesc, coordonator: Ioan Ceterchi, vol. ÎI, partea a ÎI-a, Editura
Academiei RSR, București, 1987, p. 231300.
2. Istoria romanilor, vol. VIII, Romania întregită (1918-1940), coordonator: Ioan Scurtu,
secretar: Petre Otu, Editura Enciclopedica, București, 2003.
3. Berceanu, Barbu B., Istoria constituțională a României în context international comentata
juridic, Editura Rosetti, București, 2003.
4. Cziprián-Kovács, Loránd; Székely, Zsolt, Istoria administrației regionale și locale în
Romania, Sfantu Gheorghe, 2002.
5. Focseneanu, Eleodor, Istoria constituțională a României 1859-1991, Editura Humanitas,
București, 1992.
6. Guțan, Manuel, Instituția prefectului în perioada interbelica (1925-1938), în Acta
Universitatis Cibiniensis, seria Jurisprudentia, an 2000, nr. 1, p. 97-108. Idem, Istoria
administrației publice romanești, ediția a ÎI-a, revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, București,
2006, p. 177-205. Idem, Istoria administrației publice locale în statul roman modern, Editura All
Beck, București, 2005, p. 237-346.
7. Hitchins, Keith, Romania. 1866-1947, traducere de George G. Potra și Delia Razdolescu,
Editura Humanitas, București, 1994.
8. Cernea, Emil; Molcuț Emil, Istoria statului și dreptului romanesc, ediția a ÎI-a, Casa de
editura și presa "Șansă SRL", București, 1992, p. 243-271.
9. Nistor, I. S., Comuna și județul. Evoluția istorica, Editura Dacia, 2000
10. Rus, T., Fondul Președinția Consiliului de Miniștri, în Revista arhivelor, an 1963, nr. 2, p.
188-200. Scurtu, I.; Bulei, I., Democrația la romani, 1866-1938, Editura Humanitas, București,
1990.
11. Slăvescu, P. N., Lacunele și dificultățile ce se opun la o buna administrație a județelor,
plășilor și comunelor rurale, Tipografia Curții Regale, F. Gobl & Fiii, București, 1900.
12. Stan, Apostol, Putere politica și democrație în Romania, 1859-1918, Editura Albatros,
București, 1995.
13. Stanomir, I., Libertate, lege și drept. O istorie a constituționalismului romanesc, Editura
Polirom, Iași, 2005.
14. Stoica, M., Aspecte ale legislației și funcționarii administrației locale în Romania
burghezo-moșierească (1918-1944), în Studia Universitatis Babeș-Bolyai, seria Jurisprudentia,
1963, p. 1-13.
15. Suveica, S., Integrarea administrativa a Basarabiei în Romania (1918-1925), în Anuarul
Institutului de istorie "A. D. Xenopol", Iași, tom XXXVI, 1999, p. 125-145.

10