6.

2 Evoluţia constituţională de la Unirea Principatelor din 1859 până la Constituţia din

1991

Parcurgerea chiar succintă a evoluţiei constituţionale a României, de la Unirea

Principatelor la 24 ianuarie 1859 până la Revoluţia Română din 16-22 decembrie 1989, impune
de la sine o împărţire în patru perioade distincte.
O primă perioadă, cea de aşezare a instituţiilor constituţionale în ţara noastră, precedată
de lucrările Adunărilor Ad-Hoc, are ca punct de plecare Unirea Principatelor la 24 ianuarie 1859
şi ca punct final Constituţia din 1 iulie 1866.
O a doua perioadă, care începe cu Constituţiunea din 1 iulie 1866 şi se încheie cu
lovitura de stat a lui Carol al II-lea de la 20 februarie 1938, este perioada deplinei continuităţi
constituţionale a României.
Această perioadă coincide din punct de vedere istoric cu marile realizări politice,
Independenţa naţională la 10 mai 1877 şi întregirea neamului la 1 decembrie 1918 şi
totodată cu atingerea maximei dezvoltări economice, sociale şi culturale.
A treia perioadă, cea mai frământată din punct de vedere politic, cu dese schimbări
politice structurale, s-ar putea numi „perioada loviturilor de stat”.
Această perioadă debutează cu lovitura de stat a lui Carol al II-lea, la 20 februarie 1938 şi
se încheie cu lovitura de stat din 30 decembrie 1947. E perioada marilor dezastre naţionale.
A patra perioadă, cea mai întunecată din istoria României, începe cu acea nefastă
lovitură de stat din 30 decembrie 1947 şi se încheie cu Revoluţia Română de la 16-22 decembrie
1989.
Este perioada dictaturii comuniste, a aservirii totale a ţării până în 1964 faţă de Uniunea
Sovietică, mai nuanţată după această dată, dar caracterizată printr-o represiune internă continuă
şi o desconsiderare totală a normelor constituţionale privind drepturilor omului.
Desigur, de la 22 deecmbrie 1989 a început o nouă perioadă a istoriei constituţionale a
României, ale cărei trăsături au deocamdată un caracter tranzitoriu, dar acţiunile puterii instalate
pot fi apreciate prin prisma concordanţei lor cu regulile statului de drept.
Detalierea acestor perioade istorico-legislative în considerearea şi aprecierea rolului
determinant pe care l-au avut în formarea statului român modern şi înfăptuirea statului de drept
actual, se impune a fi realizată printr-o prezentare cronologică şi analizarea fiecărui act
fundamental specific.

6.2.1 Statutul Dezvoltător Convenţiunii din august 1858, prima constituţie a

României

După primirea doleanţelor exprimate de cele două Adunări Ad-Hoc, puterile garante au
elaborat un act fundamental pentru ţările române, denumit Convenţiunea pentru organizarea
definitivă a Principatelor Dunărene ale Moldovei şi Valahiei, care, pe lângă prevederile citate
privind relaţiile dintre cele două Principate, organiza şi puterile de stat şi asigura drepturile
cetăţenilor, aşadar era o adevărată constituţie.
 Convenţiunea pune la baza organizării Principatelor Unite principiul separaţiei puterilor
în stat, încredinţând Domnului puterea executivă, iar puterea legislativă în mod colectiv
Domnului, câte unei Adunări Elective de fiecare Principat şi unei Comisii Centrale comune.
Puterea judecătorească era încredinţată magistraţilor, dar inamovibilitatea judecătorilor
era prevăzută numai pentru magistraţii Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, care era comună celor
două Principate. Această limitare era justificată fără îndoială de lipsa de jurişti pregătiţi, la nivel
local.
Domnul era ales pe viaţă, trebuia să fie pământean şi guverna cu ajutorul miniştrilor.
Adunarea Electivă era aleasă pe o durată de 7 ani, care era şi durata mandatului
membrilor Comisiei Centrale.
Se prevedea egalitatea în faţa legii, se garantau libertatea individuală, proprietatea,
drepturile civile şi politice, se desfiinţau privilegiile.
Forma de guvernământ era monarhia electivă. Al.I.Cuza se intitula în actele oficiale
„A.I. I, Din mila lui Dumnezeu şi voinţa naţională Domn Principatelor Unite Române” şi
continua cu „La toţi de faţă şi viitori, Sănătate!”
Convenţiunea avea mai multe anexe, dar cea mai importantă era cea care cuprindea
prevederi electorale. Aceasta se intitula „Stipulaţiuni electorale anexate la Convenţiunea din 19
august 1858” şi era o adevărată lege electorală.
Scrutinul era secret, iar votul cenzitar, deci în funcţie de venituri. De altfel, sufragiul
universal la acea vreme era o raritate în Europa. Alegătorii puteau fi, în funcţie tot de cens,
primari, care alegeau printr-un delegat şi direcţi care alegeau nemijlocit. Celelalteprevederi ale
anexei se referă la procedura alegerii.
Adunările Elective constituite funcţionau ca orice parlament, votau şi adoptau legile, care
apoi erau supuse sancţiunii domneşti.
Cât priveşte forma de stat a Principatelor Unite Române, aceasta a fost la început o
uniune personală. Singurele puteri constituite erau persoana Domnitorului, impus de Adunările
Elective împotriva intenţiei puterilor garante, Comisia Centrală şi Înalta Curte de Justiţie şi
Casaţie, dar existau câte un guvern separat, câte o adunare electivă separată în fiecare Principat şi
două capitale, Bucureşti şi Iaşi.
Prin stăruinţă şi abilitate politică, Al.Ioan Cuza reuşeşte să obţină de la puterile garante ca
această uniune personală să se transforme într-o uniune reală, cu un singur guvern, o singură
adunare legislativă şi o singură capitală, Bucureşti, dar numai pe timpul vieţii sale.
Între 22 ianuarie / 3 februarie 1862 se formează primul guvern unitar român, în frunte cu
Barbu Catargiu, iar la 24 ianuarie / 5 februarie 1862 cele două Adunări Elective se contopesc
într-o Adunare Generală.
Ţara este guvernată în mod democratic, pe baza principiului separaţiei puterilor în
stat, conform Convenţiunii, până în primăvara anului 1864, când o dispută între puterea
executivă, domn şi guvern, pe de o parte, şi puterea legiuitoare, Adunarea Generală, pe de altă
parte, provoacă o criză politică.
Guvernul condus de Mihail Kogălniceanu propune o lege agrară, care se loveşte însă de
împotrivirea Adunării Generale.
Aceasta adunare, la 10 aprilie 1864, dă vot de blam guvernului. Constituţional, guvernul
trebuia fie să demisioneze, fie să propună domnitorului dizolvarea Adunării şi ţinerea de noi
alegeri pe baza aceleiaşi legi electorale.
 Susţinut de domnitor guvernul nu demisionează, iar Al.Ioan Cuza, care devenea arbitru,
nu-l demite şi nici nu dizolvă Adunarea. În această situaţie, Adunarea Generală, la 13 aprilie
1865, dezaprobă guvernul şi declară că nu mai poate lucra cu el.
În aceste condiţii, criza constituţională rămîne deschisă, deoarece colaborarea dintre
puterea executivă, Guvern şi puterea legislativă, Adunarea Generală, era blocată.
Sprijinind guvernul în continuare, Al.Ioan I prorogă mai întâi lucrările Adunării Generale
până la 2 mai 1864, sub prezextul sărbătorilor Paştelui.
La redeschiderea lucrărilorAdunării, aceasta este însă dizolvată prin decretul din 2 mai
1864. Prin acelaşi decret, domnitorul supune aprobării poporului Statutul Desvoltător
Convenţiunii din 7 / 19 august 1858 şi reforma legii electorale, chemând poporul să se pronunţe
prin da sau nu asupra lor. Votul era însă oral, deschis şi nominal, cu liste separate pentru
opozanţi.
Statutul şi Aşezământul electoral, cum este denumită iniţial noua lege electorală, sunt
aprobate în bloc prin plebiscit în zilele de 10 / 22 mai 1864.
Statutul nu intră însă automat în vigoare o dată cu aprobarea lui prin plebiscit, deoarece el
trebuia să fie aprobat şi de puterile garante, care, cu unele rezerve, îşi dau acordul prin Protocolul
Conferinţei de la Paris din 16 / 28 iunie 1864, concretizat într-un Act adiţional la Convenţia din
7 / 19 august 1858.
Statutul Desvoltător Convenţiunii din 7 / 19 august 1858, împreună cu Modificaţiuni
Îndeplinătoare Statutului, care cuprindea rezervele puterilor garante la unele dispoziţii ale
acestuia, şi cu noua lege electorală sunt promulgate de Domnitorul Alexandru Ioan I la 3 / 15
iulie 1864.
Statutul Desvoltător Convenţiunii din 7 / 19 august 1858 este cunoscut îndeobşte sub
numele de Statutul lui Cuza şi este considerat de unii ca un act de sine stătător. Mai mult, unii îl
consideră prima Constituţie a României, făcând implicit aluzie la caracterul străin al
Convenţiunii. Însă, Statutul este numai un act adiţional la Convenţiune, care continuă să fie
Constituţia României până la 1 iulie 1866, rămânând în vigoare în măsura în care Statutul nu o
modifica.
Statutul prevedea că „puterile publice sunt încredinţate Domnului, unei Adunări
Ponderatice şi Adunării Elective”, care exercită în mod colectiv puterea legiuitoare, dar numai
Domnul are iniţiativa legilor. Se introduce deci sistemul bicameral, prin înfiinţarea unei a doua
adunări, care în Statut este numită când Adunare Ponderatică, când Corp Ponderator, iar în
Modificaţiunile Îndeplinătoare Statutului pur şi simplu Senat.
Constituţia capătă prin aceste modificări şi încă altele un caracter autoritar, deoarece
sporea mult prerogativele puterii executive în dauna puterii legiuitoare.
O lege importantă din punct de vedere constituţional, adoptată sub imperiul Statutului
Desvoltător Convenţiunii din 7 / 19 august 1858, a fost Legea pentru organizarea
judecătorească. Convenţiunea prevedea inamovibilitatea numai pentru magistraţii Înaltei Curţi
de Justiţie şi Casaţie. Noua lege, prefigurând crearea unor jurişti competenţi, prevede
posibilitatea extinderii treptate a inamovibilităţii şi la magistraţii de la curţile de apel şi de la
tribunale, desigur în măsura în care posturile respective aveau să poată fi ocupate de jurişti
competenţi.
De asemenea, în această perioadă a avut loc o activitate rodnică de modernizare a
legislaţiei române. În primul rând, se pune în vigoare, la 1 decembrie 1865, Codul civil român,
tradus în cea mai mare parte după Codul lui Napoleon din 21 martie 1804. Adaptată în oarecare
măsură legislaţiei civile anterioare, această mare operă legislativă, cu unele modificări, a rămas
în vigoare până astăzi.
Tot la 1 decembrie s-a pus în vigoare şi Codul de procedură civilă, având ca model
procedura civilă din 1819 a cantonului Geneva din Elveţia. Acesta a fost modificat de
nenumărate ori în mod substanţial (1879, 1900, 1921, 1948, 1952), dar multe texte din forma sa
iniţială sunt şi astăzi în vigoare. În această scurtă perioadă, s-au pus în vigoare un Cod penal şi
un Cod de procedură penală, care s-au aplicat până la 20 mai 1937.

STATUTU
Desvoltãtoriu Conventiunei,
din 7/19 august 1858

ALECSANDRU IOAN I.

Cu mila lui Dumnezeu si voinţa Nationalã, Domnu Principatelor-Unite Române;

La toti de faţã şi viitori sãnetate:
Asupra propunerei Consiliului Nostru de Ministri;
Considerând plebiscitul propusu de Noi la 2/14 Maiu încetat, si votat de Natiunea
Românã în zilele de 10/22, 14/26 Maiu 1864;
Considerând împrejurãrile cuprinse în proclamatiunea Nostrã cu data de astãzi;
Promulgãmu ce urmezã:

STATUTU
Desvoltãtoriu Conventiunei din 7/19 August 1858.
Conventiunea încheiatã la Paris în 7/19 August 1858, între Cartea Suzeranã si între Puterile
garante autonomiei Principatelor-Unite, este si remâne legea fundamentaIã a României.
Însã, îndoita alegere din 5 si 24 Ianuarie 1859, săverşirea Unirei si desfiiintarea Comisiunei
Centrale, fãcend neaplicabile mai multe Articole esentiale din Conventiune, atât pentru
îndeplinirea acestora, cât si pentru reasezarea ecuilibrului între puterile Statului, ca act aditional al
Conventiunei întrã de astãzi în putere urmãtorul Statut.
Art. I. Puterile publice suntu încredintate Domnului, unei Adunãri ponderatrice si Adunãrei
Elective.
Art. II. Puterea Legiuitoare se esercitã colectivu de Domnu, de Adunarea ponderatrice si
de Adunarea Electivã.
Art. III. Domnul are singur initiativa legilor; el le pregãtesce cu concursul Consiliulni de
Statu si le supune Adunãrei Elective si Corpului Ponderatoriu, spre votare.
Art. IV. Deputatii Adunãrei Elective se alegu conformu asedementulni electoral aci
anecsat.
Presedintete Adunãrei se numesce în fiecare anu de Domnu, din sînul ei; iar Vicepresedintii,
Secretarii si Cuestorii se alegu de Adunare.
 6.2.2. Constituţiunea din iulie 1866

Perioada ascensiunii politice şi constituţionale a României nu se încheie o dată cu

abdicarea, în februarie 1866, a domnitorului Al. Ioan Cuza; dimpotrivă, ea dobândeşte noi
dimensiuni, prin adoptarea şi intrarea în vigoare la 1 iulie 1866 a noii Constituţii.
Constituţia din 1866 este inspirată din Constituţia belgiană din 1831, considerată la
timpul respectiv cea mai liberală din Europa. Ea consfinţeşte o serie de idei importante, printre
care: principiul suveranităţii naţionale, principiul guvernământului reprezentativ, separaţia
puterilor, monarhia ereditară, responsabilitatea ministerială, recunoaşterea drepturilor omului şi
cetăţeanului.
Constituţia din 1866 a consacrat pentru prima dată în istoria vieţii noastre statale
caracterul indivizibil al statului român, care de la acea dată va purta numele oficial de România,
aceasta în condiţiile în care ţara noastră se găsea încă sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Prin
acest act fundamental, România realizează o adevărată deschidere, fiind primul stat
constituţional al Europei de sud-est.
Ca urmare atât a promulgării Statutului, cât şi a Legii agrare adoptate subsecvent,
antagonismul dintre susţinătorii domnului şi adversarii săi se adâncea continuu şi totodată se
accentua tendinţa spre un regim autoritar al puterii executive.
La 11 / 23 februarie 1866, în urma loviturii de stat, Cuza este obligat să abdice şi să plece
în exil. Se constituie o locotenenţă domnească, formată din trei persoane, generalul Nicolae
Golescu, Lascăr Catargiu şi colonelul N.Haralambie, care reia vechea doleanţă a Adunărilor Ad-
Hoc de a aduce pe tron un prinţ dintr-o dinastie domnitoare din Europa apuseană.
Procedând imediat la îndeplinirea scopului pentru care dăduse lovitura de stat,
locotenenţe domnească adresează propunerea de a urca pe tronul României contelui Filip de
Flandra, din dinastia domnitoare a Belgiei, pe care Adunarea Electivă îl şi proclamă domn sub
numele de Filip I. Deoarece oferta este declinată, locotenenţa domnească propune pe principele
Carol-Ludovic de Hohenzollern şi cheamă naţiunea să-şi exprime adeziunea printr-un plebiscit.
După validarea mandatelor deputaţilor, în şedinţa din 1 mai 1866, Adunarea Constituantă
proclamă pe principele Carol Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen principe ereditar al
României sub numele de Carol I şi, ca răspuns la obiecţiile puterilor garante, exprimă totodată
voinţa nestrămutată a naţiunii de a rămâne pururi unită, sub acest principe străin şi cu o monarhie
ereditară.
Prima măsură luată de noul domn a fost amnistierea crimelor şi delictelor politice. Încă în
drum spre Bucureşti, la Piteşti, prinţul îşi manifestă dorinţa de a se situa mai presus de conflictele
politice dintre oamenii de stat, îndeplinind rolul de arbitru. Măsura se referea în primul rând la
ultimul guvern al lui Alexandru Ioan I ai cărui membrii fuseseră trimişi la judecata Înaltei Curţi
de Justiţie şi Casaţie prin decretul din 29 martie 1866 al Locotenenţei domneşti. Bine informat,
prinţul a luat o măsură care prevenea eventualele conflicte politice.
Abia după aceea, prinţul Carol I primeşte demisia Locotenenţei domneşti şi numeşte noul
Consiliu de Miniştrii, prezidat de Lascăr Catargiu.
La mai puţin de două luni de la depunerea jurământului noului domn, la 29 iunie / 1 iulie
1866, Adunarea Constituantă votează şi adoptă o nouă constituţie, inspirată din Constituţia
belgiană din 7 februarie 1831, una din cele mai liberale din Europa, adaptată de însăşi naţiunea
română, prin reprezentanţii ei aleşi prin vot secret şi liber, la realităţile vieţii româneşti.
 Constituţia a fost promulgată de Domnitorul Carol I la 30 iunie 1866 şi a intrat în vigoare
la 1 iulie 1866, data publicării în Monitorul oficial.
Calificativul de indivizibil era un răspuns la insistenţa puterilor garante ca Principatele să
se separeu prin alegerea unui nou domn. De asemenea, denumirea de România, în contradicţie cu
prevederile Convenţiunii de la Paris, sublinia hotărârea de-a aduce la îndeplinire toate
doleanţele exprimate de Adunările Ad-Hoc.
Ca formă de guvernământ, România se transforma dintr-o monarhie electivă într-
o monarhie ereditară.
Se enunţa principiul că toate puterile statului emană de la naţiune şi era dezvoltat
principiului separaţiei puterilor în stat. Puterea era încredinţată domnului, puterea legislativă în
mod colectiv domnului şi Reprezentanţei Naţionale, iar puterea judecătorească tribunalelor şi
curţilor.
Reprezentanţa Naţională se compunea din Senat şi Adunarea Deputaţilor. Se adopta deci
sistemul bicameral.
Titlul II, prevedea cele mai largi libertăţi: libertatea conştiinţei, a presei, a învăţământului,
a întrunirilor. Privilegiile şi titlurile de nobleţe străine erau desfiinţate. Inviolabilitatea persoanei
şi a domiciliului erau garantate. Se interzicea pedeapsa cu moartea şi confiscarea averii. Se
asigura secretul corespondenţei.
Libertatea presei era garantată foarte eficient, specificându-se că ziarele n-aveau nevoie
de autorizaţie pentru a se apărea, nu puteau fi puse sub regimul avertismentelor şi nici nu puteau
fi suprimate sau suspendate. De asemenea nu se puteau vota legi excepţionale în materie de
presă.
O singură interdicţie era pusă cetăţeanului român, aceea de a nu intra în serviciul altui stat
fără autorizaţia guvernului, sub sancţiunea pierderii cetăţeniei române şi o singură discriminare
era impusă cetăţenilor străini: numai cei de rit creştin puteau cere împământenirea.
Drepturile electorale se bazau tot pe cens, alegătorii fiind împărţiţi în patru colegii
electorale în funcţie de venit, profesiune şi demnităţi deţinute.
În afară de curţile şi tribunalele ordinare, mai erau înfiinţate şi curţile cu juri (juraţi), care
judecau crimele, precum şi delictele politice şi de presă. Se interzicea înfiinţarea de tribunale
excepţionale.
În mod numai aparent surprinzător, în această constituţie liberală era omisă
inamovibilitatea şi stabilitatea judecătorilor.
Erau enumerate prerogativele domnului şi se prevedea în mod expres că „Domnul nu are
alte puteri, decât acelea date lui prin Constituţie”.
Se prevăd imunitatea şi inviolabilitatea deputaţilor şi senatorilor, precum şi răspunderea
ministerială, cu interdicţia ca domnul să poată apăra de răspundere pe un ministru, prin ordin
verbal sau scris.
O prevedere importantă a noii Constituţii era modalitatea de revizuire a ei.
Pentru a se evita ca reprezentanţa naţională ordinară să acă propuneri din motive de
oportunitate politică, se prevede că propunerea de revizuire trebuie citită de trei ori din 15 în 15
zile în şedinţă politică şi să fie adoptată de ambele adunări.
La 23 octombrie 1866, Înalta Poartă recunoaşte alegerea lui Carol I ca Domn al
Principatelor Unite Române şi totodată acceptă unirea definitivă. Din acest moment, România
are o Constituţie proprie şi se emancipează de sub tutela puterilor garante.
Această constituţie a suportat o serie de revizuiri: cea de la 12 octombrie 1879, cea de la 8
iunie 1917. A existat şi o tentativă de revizuire în 1914.
 CONSTITUTIUNEA DIN 1866

CAROL I
Din graţia lui Dumnedeu şi prin voinţa naţională Domn al Romanilor;
La toţi de faţa si viitori sanătate:
Adunarea generala a României a adoptat în unanimitate şi noi sanctionam ce urmeaza:

CONSTITUTIUNE

TITLUL I
Despre teritoriul roman

Art. 1. - Principatele-Unite-Romane constitue un singur Stat indivizibil, sub denumire de

Romania.
Art. 2. - Teritoriul Romaniei este nealienabil. Limitele Statutului nu pot fi schimbate sau
rectificate, decât in virtutea unei legi.
Art. 3. - Teritoriul Romaniei nu se pote coloniza cu populaţiuni de gintă streină.
Art. 4. - Teritoriul este imparţit in judeţe, judetele in plasi, plasile in comune. Aceste
divisiuni si sub divisiuni, nu pot fi schibmate, sau rectificate de cat prin o lege.

6.2.3. Constituţia din 29 martie 1923

Dând expresie noilor realităţi, întregirii ţării după Marea Unire din 1918, a fost adoptată în
ţara noastră Constituţia din 29 martie 1923, document ce a reprezentat un instrument juridic mult
mai elaborat decât Constituţia din 1866 şi care a fost orientată nemijlocit spre cerinţele
dezvoltării societăţii într-un stat de drept.
Noua situaţie socială, economică şi politică a ţării impunea un nou pact fundamental.
Constituţiunea din 29 martie 1923 care a fost în cele din urmă acceptată în mod unanim şi
aplicată de toţi factorii politici.
O comparaţie între textul Constituţiunii de la 29 martie 1923 şi cel al Constituţiunii din 1
iulie 1866 este necesară spre a determina dacă s-a instituit o nouă ordine constituţională.
Constituţia revizuită are 87 de articole vechi, intacte sau nesemnificativ schimbate, 21 de
articole revizuite în fond şi 24 de articole noi, dar în urma renumerotării şi a contopirii unor
articole, concomitent cu divizarea altora, ea are 130 de articole de fond şi 8 dispoziţii tranzitorii
şi suplimentare.
Dreptul de proprietate încetează de a fi un drept absolut, ca sub incidenţa textului din
1866, căpătând şi o funcţie de utilitate socială. Pe această idee, bogăţiile subsolului sunt declarate
proprietate de stat, iar căile de comunicaţie, apele navigabile şi flotabile şi spaţiul atmosferic sunt
incluse în domeniul public.
 În unele articole se inserează o precizare, impusă prin tratatele de pace: „fără deosebire de
origine etnică, de limbă şi de religie”.
Se garantează astfel drepturile minorităţilor naţionale, dar în acelaşi timp s-a considerat
necesar, ca o contrapondere şi o măsură preventivă în eventualitatea unor tendinţe separatiste, să
se enunţe în alt mod caracteristicile statului român: „Regatul României este un stat naţional,
unitar şi indivizibil.”
Deci în 1866, se accentua caracterul indivizibil al statului român, deoarece puterile
garante insistau asupra menţinerii diviziunii celor două Principate, acum era necesar să se insiste
asupra caracterului naţional, în contrast cu plurinaţional şi unitar, în contrast cu statul federativ.
În domeniul organizării administrative teritoriale, nu mai sunt prevăzute plăşile, ca unităţi
teritoriale intermediare între comună şi judeţ.
Se acordă un statut aparte bisericii greco-catolice, precizându-se că este o biserică
românească, având întâietate faţă de alte culte.
Se adaugă două aliniate, care stabilesc deplina egalitate între sexe şi preconizează
legiferarea prin legi speciale a drepturilor femeilor.
Libertatea presei este menţinută întru-totul.
În Titlul II mai găsim două revizuiri: se suprimă obligativitatea căsătoriei religioase şi se
generalizează obligativitatea învăţământului primar, deoarece între timp se realizase sarcina de a
se înfiinţa şcoli în toate comunele.
În ceea ce priveşte puterea executivă, se reglementează guvernul ca un corp distinct.
În privinţa puterii legislative, în afara importanţei revizuirii prin introducerea sufragiului
universal, schimbările nu sunt de esenţă.
O importantă modificare în legătură cu activitatea legislativă o constituie înfiinţarea
Consiliului Legislativ.
Un capitol mai amplu revizuit, din titlul III „Despre puterile statului”, este capitolul IV
„Despre puterea judecătorească”. Se specifică faptul că nu se pot crea comisii şi tribunale
extraordinare „în vederea unor anume procese, fie civile, fie penale, sau în vederea judecării unor
anume persoane”. Se mai menţionează că vechea Curte de Casaţie devine acum Curte de Casaţie
şi Justiţie. S-au introdus articole legate de jurisdicţia ordinară, acestea privesc controlul
judecătoresc al constituţionalităţii legilor, inamovibilitatea magistraţilor, înfiinţarea justiţiei
militare şi privind contenciosul administrativ.
Legea electorală din 27 martie 1926
După adoptarea Constituţiei din 29 martie 1923, s-a adoptat şi o nouă Lege electorală
pentru Adunarea Deputaţilor şi Senat, legea din 27 martie 1926, care reducea într-o oarecare
măsură efectele sufragiului universal asupra unei reprezentări proporţionale a naţiunii în
Parlament.
Această lege a introdus aşa-numita „primă electorală”, iar repartizarea mandatelor se
făcea într-un mod ingenios, dar complicat.
Mai întâi se totalizau rezultatele alegerilor pe ţară şi se calcula procentul obţinut de
fiecare grupare politică. Gruparea politică ce obţinea cel mai mare procent, dar nu mai mic de
40%, era declarată grupare majoritară, iar celelalte se numeau grupări minoritare.
Se calculau apoi procentele obţinute în fiecare circumscripţie, iar acolo unde una dintre
grupările politice obţinea majoritatea absolută (deci cel puţin 50%) acea grupare primea în acea
circumscripţie numărul de mandate conform procentului realizat. Se scădea din numărul total al
mandatelor pe ţară numărul mandatelor atribuite în circumscripţiile în care se realizase o
majoritate absolută, iar mandatele rămase din aceste circumscripţii, împreună cu mandatele din
circumscripţiile în care nici o grupare nu realizase majoritatea absolută, se totalizau şi se
împărţeau astfel: gruparea declarată majoritară primea 50% din aceste mandate, „prima
electorală”, iar celelalte 50% erau împărţite proporţional între toate grupările, inclusiv cea
majoritară. Grupările politice care nu obţineau cel puţin 2% pe ţară nu luau parte la această
împărţeală, dar primeau, mandatele din circumscripţiile în care avuseseră majoritatea absolută.
Prin acest sistem se putea realiza în mod teoretic şi o adevărată reprezentare
proporţională strictă, în cazul în care în toate circumscripţiile una din grupări obţinea o
majoritate absolută. De asemenea, prima electorală putea fi neglijabilă, dacă numărul
circumscripţiilor în care nu se obţinuse o majoritate absolută era mic.

CONSTITUŢIUNEA DIN 1923

PARLAMENTUL ROMANIEI

TITLUL I
DESPRE TERITORIUL ROMANIEI

Art. 1. - Regatul Romaniei este un Stat national unitar si indivizibil.

Art. 2. - Teritoriul Romaniei este nealienabil.
Hotarele Statului nu pot fi schimbate sau rectificate decat in virtutea unei legi.
Art. 3. - Teritoriul Romaniei nu se poate coloniza cu populatiuni de ginta straina.
Art. 4. - Teritoriul Romaniei din punct de vedere administrativ se imparte in judete,
judetele in comune.
Numarul, intinderea si subdiviziunile lor teritoriale se vor stabili dupa formele prevazute
in legile de organizare administrativa.

6.2.4. Constituţiunea din 27 februarie 1938

Constituţia din 1938 încerca să limiteze individualismul şi să dea întâietate socialului,

voind să transforme statul individualist în stat comunitar corporatist. În acelaşi timp, ea admitea
proprietatea şi capitalul ca drepturi inviolabile, îndepărtându-se de la principiile Constituţiei din
1923, care recunoştea proprietatea ca funcţie socială şi revenind astfel la principiile Constituţiei
din 1866. Constituţia de la 1938 concentrează puterile politice în mâna regelui, care dobândeşte
prerogative deosebit de mari.
Prin Decretul regal din 27 februarie 1938, Carol al II-lea a promulgat noua Constituţie.
Noua Constituţie reprezenta un abuz. Aceasta „abrogă” de la data promulgării ei
„Constituţia promulgată de Decretul regal din 28 martie 1923”,.
În fond, deşi reproduce din vechea Constituţie un mare număr de texte referitoare la
drepturile românilor, cu multe restricţii însă, principiile sale nu sunt câtuşi de puţin liberale.
Rostul unei constituţii este să garanteze drepturile cetăţenilor în caz de abuzuri ale puterii, iar nu
să le impună datorii. Datoriile se stabilesc prin legea ordinară, care trebuie respectată de toţi
cetăţenii.
Separaţia puterilor în stat era de fapt desfiinţată şi se produce o concentrare masivă a
puterii în mâinile regelui, care devine capul statului. Puterea legislativă se exercită de rege prin
reprezentaţiunea naţională, iar puterea executivă este încredinţată tot regelui care o exercită prin
guvernul său, preponderenţa regelui fiind clar formulată.
Iniţiativa legislativă este tot de competenţa regelui, limitând iniţiativa parlamentară
numai la legile de interes obştesc.
Regele putea convoca, închide, dizolva ambele Adunări sau numai una din ele, desigur
cea mai puţin obedientă, şi le putea amâna lucrările.
Senatorii erau fie numiţi de rege, cei de drept (deci nu mai erau de drept!), fie aleşi de
corpurile constituite în stat, ceea ce însemna că erau subordonaţi organelor puterii executive care
îi alegea.
În materie judecătorească, se desfiinţează Curţile de Juri, iar inamovibilitatea
judecătorilor urma să fie statornicită prin legi speciale, încetând deci de a mai fi principiu
constituţional, fiind lăsată la discreţia legiuitorului ordinar. Ea avea să fie însă recunoscută prin
articolul 96 din Legea pentru organizarea judecătorească din 20 august 1938.
În privinţa împărţirii administrative a ţării, se suprimă împărţirea pe judeţe, precum şi
toate articolele care se refereau la această materie, fiind înlocuite cu un singur articol prin care
împărţirea administrativă trecea în competenţa legilor ordinare.
Puterea politică nu se mai generează de jos în sus, prin mandatarea reprezentanţilor
naţiunii de către aceasta, ci se impune de sus în jos, prin obligarea cetăţenilor la obedienţă,
instituindu-se o disciplină severă pe plan naţional. După desfiinţarea partidelor politice, avea să
se introducă partidul unic, la început Frontul Renaşterii Naţionale, apoi Partidul Naţiunii.
Chiar dacă nu se poate vorbi de o monarhie absolută (condiţiile istorice nu mai făceau
posibil un asemenea sistem de guvernământ), era totuşi o monarhie autoritară, în care regele nu
numai că domnea, dar şi guverna.Dacă în fapt Carol al II-lea a pus capăt unei continuităţi
constituţionale de aproape 72 de ani, în drept Constituţiunea din 1 iulie 1866, revizuită la 29
martie 1923, rămânea singura legitimă, astfel încât a putut fi repusă în vigoare printr-un simplu
decret regal, la 31 august 1944.
Numai după doi ani şi câteva luni de la promulgarea Constituţiei lui Carol al II-lea, se
produce dezastru naţional declanşat de nota ultimativă din 26 iunie 1940, prin care guvernul
sovietic cerea României „să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia” şi „să transmită
Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu hotarele sale potrivit cu harta alăturată”. Această
notă constituia un act de agresiune conform Convenţiei de definire a agresiunii din 3 - 5 iulie
1933 încheiată la Londra , la care atât România, cât şi Uniunea Sovietică erau părţi.
Prin Decretul – lege din 5 septembrie 1940, regele suspendă propria sa Constituţie din 27
februarie 1938 şi dizolvă Corpurile Legiuitoare. Totodată prin Decretul regal nr.3053 din
septembrie 1940 învesteşte pe preşedintele Consiliului de Miniştri, generalul Ion Antonescu, cu
depline puteri în conducerea statului.
În aceeaşi zi, generalul Ion Antonescu continuă consultările, în vederea alcătuirii noului
guvern, cu şefii celor două partide tradiţionale, pe de o parte, şefii mişcării legionare, pe de altă
parte: toţi cereau abdicarea lui Carol al II-lea.
Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Ţărănesc, avea să declare textual în articolul
„Cauzele prăbuşirii fostului regim” în ziarul Universul:
„Având viziunea clară că regele Carol al II-lea nu mai are prestigiul şi autoritatea
necesară pentru a continua să domnească, în perfectă înţelegere cu domnul C. I.C.Brăteanu am
declarat domnului general I.Antonescu, care între timp fusese însărcinat să formeze guvernul şi
care cunoştea de mai înainte vederile mele, că primul lucru care trebuia să-l facă este să propună
regelui să abdice, declarându-i că nu voi da sprijin nici unui guvern ce s-ar forma sub domnia
regelui Carol”.
În urma cererii unanime a noului guvern şi a celor două partide tradiţionale, generalul Ion
Antonescu îl somează printr-o scrisoare pe Carol al II-lea să abdice, iar acesta cedează în cele din
urmă şi semnează actul de abdicare la 6 septembrie 1940.
Fiul lui Carol al II-lea devine rege al României, sub numele de Mihai I, acelaşi pe care îl
purtase şi între anii1927-1930, în lipsa unei reprezentanţe naţionale, depune jurământul în faţa
generalului Ion Antonescu, ca preşedinte al Bisericii Ortodoxe Române, Nicodim şi a prim-
preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie, D.G.Lupu.
Regele păstrează prerogativele pur formale şi de protocol: el este capul oştirii, bate
monedă, conferă decoraţii, primeşte şi acreditează ambasadori şi miniştri plenipotenţiari şi
acordă amnistia şi graţierea. În primul decret regal, numărul 3053 din 5 septembrie 1940, Carol
al II-lea îşi rezervase, pe lângă prerogativele enumerate, încă două: de a încheia tratate şi de
modificare a legilor organice, de a numi miniştri şi subsecretari de stat. Prin primul decret regal
semnat de Mihai I sunt suprimate drepturile regelui de a încheia tratate, de a acorda amnistia şi
graţierea şi de a numi miniştri şi sbsecretari de stat, rămânând doar acela de a numi pe primul –
ministru. În sfârşit, prin ultimul decret regal din 6 septembrie 1940, se răpesc regelui
prerogativele de a modifica legile organice (cea mai mare limitare a prerogativelor sale!), în
schimb i se redă prerogativa de a acorda amnistia şi graţierea.
În urma loviturii de stat se instaurează Statul Naţional Legionar.
Blocul Naţional Democrat, realizează actul de la 23 august 1944, prin care se pune capăt
guvernării personale a mareşalului Ion Antonescu şi se revine la regimul constituţional dinainte
de 27 februarie 1938.
Mihai I, prin Înaltul decret regal din 30 august 1944, restabileşte drepturile românilor aşa
cum sunt ele „recunoscute de Constituţiunea din 29 martie 1923”. Din acest decret rezultă că
„puterile statului se vor exercita după regulile aşezate în Constituţia din 29 martie 1923”. Regele
exercită puterea legislativă până la organizarea Reprezentanţei Naţionale. Inamovibilitatea
judecătorilor urma să fie statornicită printr-o lege specială, dar juriul rămânea desfiinţat. Se
abrogau toate decretele regale prin care se acordau puteri depline generalului Ion Antonescu.
Deci vechea Constituţie din 1866, cu revizuirile ei din 29 martie 1923, începe din nou să
se aplice efectiv, iar domeniile în care ea nu se putea aplica în mod practic pentru moment sunt
arătate expres şi statornicite soluţiile provizorii.
Astfel, la 23 august 1944, România redevine în drept un stat constituţional, căruia îi
lipseau însă parlamentul şi consiliile comunale pentru o viaţă constituţională integrală. Partidele
politice, care fuseseră dizolvate la 30 martie 1938 şi după 6 septembrie 1940 îşi restrânseseră în
mod voluntar activitatea, se reorganizează. În Europa, la acea dată erau numai patru state
constituţionale: Elveţia, Suedia, Anglia şi România. De asemenea, la 23 august 1944, România
era un stat bine organizat, cu o administraţie intactă, cu o economie sănătoasă, cu o armată
puternică, fiind a patra putere militară a Europei, după Germania, Anglia şi Uniunea Sovietică.
Acest stat avea toate şansele să renască, nimic nu-i lipsea pentru a deveni un stat cu
adevărat democratic, dacă n-ar fi fost comunismul. Presiunea sovietică şi cea comunistă încep să
se exercite din primul moment, treptat dar tenace, în sensul nesocotirii Constituţiei, pretinzându-
se continuu derogări şi „modificări” ale Constituţiei, ca şi cum ar fi fost o lege ordinară oarecare,
pretextându-se, în ultimă instanţă şi în lipsa altor argumente, raţiuni de război.
 Puterea comunistă se socoteşte destul de puternică pentru a distruge democraţia în
România, în două etape: prima, înlăturarea opoziţiei reprezentate de partidele istorice şi
anihilarea armatei, în scopul izolării regelui, a doua, răsturnarea monarhiei şi alungarea regelui.
Atacul se declanşează la 29 iulie 1947, când, printr-un Jurnal al Consiliului de Miniştrii,
invocându-se tentativa de plecare ilegală din ţară a unor fruntaşi ţărănişti, se dizolvă Partidul
Naţional Ţărănesc. Rămas singur în opoziţie şi cu o pondere mai mică, Partidul Naţional Liberal
al lui C-tin I.C.Brătianu este nevoit să se autodizolve.
Al doilea pas se face la 1 septembrie 1947, când sunt trecuţi în cadrul disponibil al
armatei 37 de generali, un contraamiral şi mii de ofiţeri superiori şi inferiori, eliminându-se din
armată elementele fidele tradiţiei monarhice.
La 30 decembrie 1947, prin ameninţare şi şantaj, se obţine semnătura Regelui Mihai I pe
un act de abdicare dinainte redactat. În urma acestei acţiuni este proclamată Republica Populară
Română, prin adoptarea legii din 30 decembrie 1947. Legea din 30 decembrie 1947 nu avea nici
o valoare constituţională, chiar dacă ar fi fost adoptată de Adunarea Deputaţilor, cum se
pretindea, deoarece aceasta nu putea adopta decât legi ordinare şi îi era interzis, în mod expres,
atât prin Constituţie, cât şi prin legea contrasemnată de toţi membrii guvernului, să se pronunţe
asupra chestiunilor constituţionale.
Spre deosebire de dictaturile de dreapta, care combat în mod deschis şi direct regimul
constituţional şi deci nu au constituţii, dictaturile de stânga se pretind regimuri democratice,
chiar şi cele mai democratice posibile, şi deci au şi constituţii. Analiza acestor constituţii şi a
modului în care ele sunt adoptate şi aplicate va dezvălui în ce măsură acestea sunt adevărate
constutiţii sau pot fi considerate cel mult legi organice statale.

CONSTITUŢIUNEA DIN 1938

CAROL AL II-LEA,
Prin graţia lui Dumnezeu si voinţa nationala,
REGE AL ROMANIEI,
La toti de fata si viitori, sanatate:
Poporul Roman dandu-si invoirea, Noi decretam urmatoarea
CONSTITUŢIUNE

TITLUL I
Despre teritoriul Romaniei

Art. 1. - Regatul Romaniei este un Stat Naţional, unitar si indivizibil.

Art. 2. - Teritoriul Romaniei este inalienabil.
Art. 3. - Teritoriul Romaniei nu se poate coloniza cu populaţiuni de seminţie straina.
 6.2.5. Constituţii din perioada comunistă

În perioada dictaturii comuniste (30 decembrie 1947 – 13 aprilie 1948),

s-au succedat fără întrerupere trei constituţii:
 Constituţia Republicii Populare Române din 13 aprilie 1948,
 Constituţia Republicii Populare Romne din 24 septembrie 1952
 Constituţia Republicii Populare Române din 21 august 1965.

Constituţia din 13 aprilie 1948

Această constituţie a avut un caracter provizoriu de la început, în care prevederile

economice prelevau asupra celor politice, fiind instrumentul legal prin care se pregătea trecerea
întregii economii sub controlul statului.
Constituţia in 13 aprilie 1948 reprezintă produsul tipic al aplicării în viaţa politică
românească a doctrinei şi ideologiei comuniste, după modelul sovietic. Pentru prima dată în
istoria vieţii politice şi parlamentare din România, prin actul constituţional din 1948 este înlăturat
principiul separaţiei puterilor în stat, organ suprem al puterii de stat devenind Marea Adunare
Naţională, faţă de care răspundeau toate celelalte organe ale statului. Constituţia din 1948 a
marcat trecerea spre un regim guvernamental întemeiat pe monopartidism şi autoritarism statal,
precum şi spre o economie centralizată şi dirijată politic.

CONSTITUTIA REPUBLICII POPULARE ROMANE

1948
TITLUL I
Republica Populara Romana

Art. 1. - Republica Populara Romana este un Stat popular, unitar, independent si suveran.
Art. 2. - Republica Populara Romana a luat fiinta prin lupta dusa de popor, in frunte cu
clasa muncitoare, impotriva fascismului, reactiunii si imperialismului.
Art. 3. - In Republica Populara Romana intreaga putere de stat emana de la popor si
apartine poporului.
Poporul isi exercita puterea prin organe reprezentative, alese prin vot universal, egal,
direct si secret.
Art. 4. - Reprezentantii poporului in toate organele puterii de Stat sunt raspunzatori in fata
poporului si pot fi revocati prin vointa alegatorilor, in conditiile stabilite de lege.
 Constituţia Republicii Populare Române din 24 septembrie 1952

Dacă prin Constituţia din 13 aprilie 1948 se pregătise o transformare totală a economiei
naţionale şi o nivelare la standardul cel mai scăzut a puterii economice a locuitorilor României,
în Constituţia Republicii Populare Române din 24 septembrie 1952, făcându-se bilanţul
transformărilor eonomice, predomină realizarea intereselor politice ale Partidului Muncitoresc
Român.
Constituţia din 1952 este constituţia totalei aserviri a României faţă de Uniunea
Sovietică.
Constituţia din 1952 definea mult mai precis baza politică a statului "democrat-popular",
fundamentată pe dictatura proletariatului, stipulând expres căror clase sociale le aparţine puterea
de stat şi indicând modalitatea de exercitare a acestei puteri prin "realizarea alianţei dintre clasa
muncitoare şi ţărănimea muncitoare, în care rolul conducător îl deţine clasa muncitoare".
Forma politică prin care se exercita această putere era reprezentată de organele statului,
sistem ce avea o construcţie piramidală, ierarhizată şi centralizată, în vârful acesteia situându-se
Marea Adunare Naţională, ca organ suprem al puterii de stat.
Drepturile în ordinea din Constituţie, erau: dreptul la muncă, dreptul la odihnă, dreptul la
pensie, dreptul la învăţătură, egalitatea în faţa legii, drepturile minorităţilor, egalitatea în drepturi
a sexelor, libertatea de conştiinţă.
O modificare minoră a Constituţiei din24 septembrie 1952 s-a făcut prin legea din 29
ianuarie 1953 pentru organizarea unor ministere şi includerea preşedintelui Comitetului de
Miniştrii al Republicii Populare Române.
Inovaţia constă însă în aceea că o lege ordinară dispune să facă modificări în Constituţie:
„Se vor face modificările corespunzătoare articolelor 45 şi 50 din Constituţia Republicii
Populare Române”.
  
CONSTITUTIA REPUBLICII POPULARE ROMANE
1952
MAREA ADUNARE NATIONALA
A REPUBLICII POPULARE ROMANE

In temeiul articolelor 38 si 104 din Constitutia Republicii Populare Romane, publicata in

Monitorul Oficial Nr. 87 bis din 13 Aprilie 1948,
Adopta urmatoare
CONSTITUTIE
a Republicii Populare Romane
Capitol introductiv

Republica Populara Romana este un stat al oamenilor muncii de la orase si sate.

Republica Populara Romana a luat nastere ca urmare a victoriei istorice a Uniunii Sovietice
asupra fascismului german si a eliberarii Romaniei de catre glorioasa Armata Sovietica, eliberare
care a dat putinta poporului muncitor, in frunte cu clasa muncitoare condusa de Partidul Comunist,
sa doboare dictatura fascista, sa nimiceasca puterea claselor exploatatoare si sa faureasca statul de
democratie populara, care corespunde pe deplin intereselor si nazuintelor maselor populare din
Romania.
Astfel s-au putut incununa cu o victorie istorica lupta de secole dusa de poporul muncitor
roman pentru libertate si independenta nationala, luptele eroice ale clasei muncitoare aliata cu
taranimea muncitoare pentru doborirea regimului capitalisto-mosieresc si scuturarea jugului
imperialist.
Faurirea si intarirea statului de democratie populara, prietenia si alianta cu marea Uniune
Sovietica, sprijinul si ajutorul ei dezinteresat si fratesc asigura independenta, suveranitatea de stat,
dezvoltarea si inflorirea Republicii Populare Romane.
Fortele armate ale Republicii Populare Romane stau de straja hotarelor tarii, suveranitatii
si independentei poporului roman, securitatii sale si pacii.
Politica externa a Republicii Populare Romane este o politica de aparare a pacii, de
prietenie si alianta cu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste si cu tarile de democratie
populara, o politica de pace si prietenie cu toate popoarele iubitoare de pace.
Minoritatile nationale din Republica Populara Romana se bucura de deplina egalitate in
drepturi cu poporul roman. In Republica Populara Romana se asigura autonomie administrativ-
teritoriala populatiei maghiare din raioanele secuesti, unde ea formeaza o masa compacta.
Prezenta Constitutie a Republicii Populare Romane consacra rezultatele obtinute pana
acum de oamenii muncii, in frunte cu clasa muncitoare, in opera de construire a societatii socialiste
in tara noastra.
Politica statului de democratie populara este indreptata spre lichidarea exploatarii omului
de catre om si construirea socialismului.

Constituţia Republicii Socialiste România din 21 august 1965

La 22 aprilie 1964 se adoptă Declaraţia cu privire la poziţia P.M.R. în problemele

mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale. Această nouă atitudine impune însă
schimbarea Constituţiei Republicii Populare Române din 24 septembrie 1952, care consacra în
textul ei dependenţa României de U.R.S.S.
Se fac alegeri la 7 martie 1965 pentru Marea Adunare Naţională, care adoptă la 21 august
1965 o nouă constituţie, ce proclamă ţara noastră „Republica Socialistă România”.
Spre deosebire de constituţiile socialiste anterioare, Constituţia din 1965 consacră şi
fundamentează cel mai pregnant monopolul politic al unei unice formaţiuni politice, reprezentată
de partidul comunist. Nerecunoscând principiul separaţiei puterilor în stat, actul fundamental din
1965 nu a reuşit să încorporeze nici una dintre tradiţiile constituţionale româneşti în materie de
legislaţie şi de aplicare a acesteia în funcţie de organele şi instituţiile îndrituite să o facă.
Activitatea de elaborare a legilor va fi preluată de către Consiliul de Stat, "organ suprem al
puterii de stat, cu activitate permanentă". Modificarea cea mai spectaculoasă a Constituţiei din
1965 se produce în martie 1974, când se introduce funcţia de preşedinte al republicii, care
cumulează o multitudine de atribuţii transferate de la forul legislativ suprem şi de la cel
administrative central.
Asimilarea totală a constituţiei cu legile ordinare a făcut ca această Constituţie să
cunoască până la suprimarea ei la 22 decembrie 1989 nu mai puţin de zece modificări şi şase
republicări, mai mult decât toate celelalte legi fundamentale ale României din 1859 până la 1965.
Constituţia Republicii Socialiste România din 21 august 1965 mai aduce o noutate: pe
lângă o formaţiune politică privilegiată, partidul comunist, se creează o categorie de cetăţeni
privilegiaţi, membrii partidului comunist. Aceştia sunt consideraţi la nivel constituţional
„cetăţenii cei mai avansaţi şi mai conştienţi ai societăţii”, şi astfel devine principiu constituţional
însăşi împărţirea societăţii în cetăţeni de rangul I, superiori şi deci privilegiaţi, şi cetăţeni de
rangul II, consideraţi per a contrario inferiori şi deci neprivilegiaţi. Şi această împărţire a
societăţii în cetăţeni inferiori şi superiori nu se baza pe vreun criteriu de valoare, ci pe cel mai
arbitrar dintre criteriile posibile, acela al adeziunii şi obedienţei.
Constituţia din 13 aprilie 1948 a fost publicată cu mai mult de o lună înainte de adoptarea
ei de către Marea Adunare Naţională în organul de presă al partidului comunist.
 CONSTITUTIA REPUBLICII SOCIALISTE ROMANIA
1965
Republicata

TITLUL I
REPUBLICA SOCIALISTA ROMANIA

Art. 1. - Romania este republica socialista. Republica Socialista Romania este stat al
oamenilor muncii de la orase si sate, suveran, independent si unitar. Teritoriul sau este inalienabil
si indivizibil.
Art. 2. - Intreaga putere in Republica Socialista Romania apartine poporului, liber si stapin
pe soarta sa.
Puterea poporului se intemeiaza pe alianta muncitoreasca-taraneasca. In strinsa unire, clasa
muncitoare - clasa conducatoare in societate -, taranimea, intelectualitatea, celelalte categorii de
oameni ai muncii, fara deosebire de nationalitate, construiesc orinduirea socialista, creind
conditiile trecerii la comunism.
Art. 3. - In Republica Socialista Romania forta politica conducatoare a intregii societati
este Partidul Comunist Roman.
Art. 4. - Detinator suveran al puterii, poporul o exercita prin Marea Adunare Nationala si
prin consiliile populare, organe alese prin vot universal, egal, direct si secret.
Marea Adunare Nationala si consiliile populare constituie baza intregului sistem de organe ale
statului.
Marea Adunare Nationala este organul suprem al puterii de stat, sub conducerea si controlul
caruia isi desfasoara activitatea toate celelalte organe ale statului.

6.2.6. Constituţia din 1991

Constituţia din 1991 reprezintă cadrul legislativ fundamental pentru organizarea şi

funcţionarea statului şi societăţii româneşti pe baze democratice. Ea consacră reinstaurarea
democraţiei constituţionale în România, creând premisele pentru afirmarea unui regim politic
pluralist.
Lunga perioadă de dictatură şi abuzuri, cea mai neagră din istoria României, s-a încheiat
la 22 decembrie 1989, prin victoria Revoluţiei Române începute la 16 decembrie 1989 la
Timişoara.
În cazul Revoluţiei Române din 16-22 decembrie 1989, voinţa poporului a fost exprimată
în Comunicatul Consiliului Frontului Salvării Naţionale din 22 decembrie 1989, care a fost
însuşit de toţi şi nu a fost contestat de nimeni. Acesta are semnificaţia unui act instituţional care
trebuia să stea la baza întregii activităţi statale până avea să fie rezolvată problema
constituţională.
Primul act important al puterii constituite la 22 decembrie 1989 este Decretul-lege din 27
decembrie 1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării
Naţionale şi Consiliilor Teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale.
Următorul act important din punct de vedere constituţional al puterii constituite în
România a fost Decretul-lege din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea şi funcţionarea
partidelor politice şi organizaţiilor obşteşti în România, care a pus capăt regimului partidului
unic şi a creat bazele dezvoltării pluralismului politic în ţara noastră.
Următorul act important din punct de vedere constituţional al puterii constituite a fost
Decretul-lege din 9 februarie 1990 privind Consiliul provizoriu de Uniune Naţională, care
înlocuieşte Consiliul Frontului Salvării Naţionale. Noul organ al puterii de stat este organizat pe
bază paritară, din el făcând parte un număr de membrii ai Frontului Salvării Naţionaleegal cu
numărul reprezentanţilor tuturor celorlalte partide la un loc (câte 3 reprezentanţi de fiecare
partid).
Cel mai important act al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională a fost Decretul –
lege din 14 martie 1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României.
Sub numele de Tezele pentru elaborarea proiectului de Constituţie a României,
principiile şi structurarea pe capitole a Constituţiei au fost date publicităţii la 12 decembrie 1990
şi apoi dezbătute şi adoptate în Adunarea Constituantă între 12 februarie 1991 şi 20 iunie 1991.
Proiectul de constituţie a fost dat publicităţii la 10 iulie 1991, iar dezbaterile aveau să
înceapă la 10 februarie 1991. Discuţia pe articole se va încheia la 14 noiembrie 1991, când se şi
fixează votarea prin vot nominal la 21 noiembrie 1991, dată la care Constituţia în întregul ei, este
adoptată cu 414 voturi pentru şi 95 de voturi contra.
Deşi Adunarea Constituantă avea competenţa deplină pentru alegerea Parlamentului şi
Preşedintelui României de a adopta Constituţia ţări, totuşi ea a adoptat, la votarea pe articole,
condiţionarea intrării în vigoare a Constituţiei de aprobare a sa prin referendum popular.
Ceea ce caracterizează „Constituţia din 1991” este ruptura totală cu tradiţia
constituţională românească şi lipsa unei concepţii unitare, ea fiind rezultatul unei alăturări de
texte luate în mod separat din mai multe constituţii europene şi chiar din Convenţia europeană a
drepturilor omului din 3 septembrie 1953 şi în consecinţă, deşi unele din ele au conţinut
acceptabil în sine, absenţa unei legături concrete a dus la un rezultat mediocru.
Ignorând complet tradiţia constituţională românească, deşi această tradiţie fusese
verificată pe parcursul a mai mult de 7 decenii „Constituţia din 1991” nu produce absolut nici un
articol din Constituţiunea din 29 martie 1923. În schimb reproduce texte întregi din Constituţia
franceză din 4 octombrie 1958, şi se inspiră, în special cu privire la prerogativele Preşedintelui
României, din Constituţia Republicii Socialiste România din 21 august 1965.
În general, Constituţia, încă de la prima vedere, se observă că are un caracter abstract, iar
textele împrumutate nu sunt aprofundate.
Inspirându-se din Constituţia suedeză, s-a rezervat un capitol întreg Avocatului
Poporului.
Drepturile şi libertăţile cetăţeanului sunt scrupulos enumerate, dar insuficient garantate.
În plus, imitarea exerciţiului lor prevăzut în art.49, o enumerare prea amplă şi elastică, deschide
calea abuzurilor atâta timp cât nu este prevăzută nici o procedură pentru instalarea unor atare
limitări şi nici organul care o poate decide, astfel că ele pot fi invocate în mod abuziv fără ca să
ofere cetăţeanului nici o cale constituţională sau legală pentru a se putea opune în caz de abuz.
 De vreme ce se reduce principiul separaţiei puterilor în stat la o simplă sintagmă, s-ar
putea crede că a fost doar o substituire de termeni, fără influenţă asupra fondului, dar se risipeşte
această supoziţie. Prin urmare, Adunarea Constituantă a trădat principiile liberale ale revoluţiei
înlocuindu-le cu principiul comunist al unicităţii puterii.
Abătându-se de la acest principiu, se înlocuieşte termenul de „putere de stat” cu
„autărităţile publice” (termen specific puterii executive).
Puterea executivă apare în Constituţie sub forma a trei autărităţi publice distincte:
preşedintele, guvernul şi administraţia publică.
Opţiunea pentru republica semiprezidenţială este, de asemenea criticabilă.
Dacă se analizează atributele Preşedintelui României, dezvoltate într-un capitol mai
amplu, se regăsesc, doar uşor reelaborate, prerogativele Preşedintelui Republicii Socialiste
România din Constituţia din 21 august 1965.
O altă inovaţie a constituantului din 1991, pe lângă aceea a Avocatului Poporului, este
crearea Curţii Constituţionale.
În textul Constituţiei se observă multe inadvertenţe juridice. Astfel, în articolul 15(2) se
prevede că numai legea penală mai blândă poate avea caracter retroactiv, omiţându-se legile
interpretative.
Istoria constituţională a României a fost şi ea marcată de convulsiile inerente aşezării
constituţionale a oricărei ţări, care trebuia să creeze concomitent şi o societate civilă la nivelul
instituţiilor moderne introduse.
 CONSTITUTIA ROMANIEI
1991
PARLAMENTUL ROMANIEI

TITLUL I
PRINCIPII GENERALE

Art. 1 - Statul Român

(1) România este stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil.
(2) Forma de guvernamant a statului român este republica.
(3) România este stat de drept, democratic si social, in care demnitatea omului, drepturile
si libertatile omului , libera dezvoltare a personalitatii umane, dreptatea si pluralismul politic
reprezinta valori supreme si sunt garantate.
Art. 2 - Suveranitatea
(1) Suveranitatea nationala apartine poporului român, care o exercita prin organele sale
reprezentative si prin referendum.
(2) Nici un grup si nici o persoana nu pot exercita suveranitatea in numele poporului.
Art. 3 - Teritoriul
(1) Teritoriul României este inalienabil.
(2) Frontierele tarii sunt consfintite prin lege organica, cu respectarea principiilor si a
celorlalte norme general admise ale dreptului international.
(3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, in comune, orase si judete. In
conditiile legii, unele orase sunt declarate municipii.
(4) Pe teritoriul statului român nu pot fi stramutate sau colonizate populatii straine.
Art. 4 - Unitatea poporului si egalitatea intre cetateni
(1) Statul are ca fundament unitatea poporului român.
(2) România este patria comuna si indivizibila a tuturor cetatenilor sai, fara deosebire de
rasa, de nationalitate, de origine etnica,de limba, de religie, de sex, de opinie, de apartenenta
politica, de avere sau de origine sociala.
…………………………………………………………………………………………..
Art. 12 - Simboluri nationale
(1) Drapelul României este tricolor; culorile sunt asezate vertical, in ordinea urmatoare
incepând de la lance: albastru, galben, rosu.
(2) Ziua nationala a României este 1 Decembrie.
(3) Imnul national al României este "Desteapta-te române".
(4) Stema tarii si sigiliul statului sunt stabilite prin legi organice.
At. 13 - Limba oficiala
In România, limba oficiala este limba româna.
Art. 14 - Capitala
Capitala României este municipiul Bucuresti.