Cuprins

Capitolul 1 Aspecte generale privind funcția publică administrativă..........................................................1

2.1 Scurt istoric al funcției publice în România........................................................................................1
2.2 Natura juridică a funcției publice.................................................................................................3
2.3 Trăsături generale ale funcției publice..............................................................................................4
2.4. Principiile functiei publice administrative.........................................................................................7
2.5 Reglementarea juridică a funcției publice...............................................................................10
2.5.1 Condițiile generale ale investirii în funcția publică...................................................................10
2.5.2 Formarea, modificarea, suspendarea si incetarea raportului de serviciu.....................................14
2.6 Aspecte europene ale reglementării funcției publice....................................................................15
Capitolul 2. Funcționarii publici.................................................................................................................18
2.1 Generalitati privind functionarii publici...........................................................................................18
2.2 Drepturile și obligațiile funcționarilor publici..................................................................................18
2.3 Răspunderea juridică a funcționarilor publici..................................................................................18
2.4 Cariera funcționarilor publici...........................................................................................................18
2.4.1-Recrutarea personalului din administratia publică...................................................................18
2.4.2-Perioada de stagiu si evaluarea functionarilor publici debutanti.............................................18
2.4.3-Numirea functionarilor publici.................................................................................................18
2.4.4-Promovarea si avansarea functionarilor publici.......................................................................18
2.4.5-Evaluarea functionarilor publici................................................................................................18
2.4.6-Conflictul de interese si incompatibilitatea functionarilor publici............................................18
Capitolul 3. Studiu de caz privind accesul la funcția publica......................................................................18
Concluzii

Bibliografie
Capitolul 1 Aspecte generale privind funcția publică administrativă

2.1 Scurt istoric al funcției publice în România

Regimul funcției din administrația de stat a constituit întodeauna o problema majoră

pentru sistemele legislative și de guvernare cunoscute de istorie, situație de la care n-au făcut
excepție și legiuirile care au existat pe teritoriul țării noastre.1
Prima reglementare cât de cât unitară cu privire la funcționarii administrativi se află în
Regulamentele Organice. Reformele legislative înfăptuite de AL. I .Cuza, între care adoptarea
Legii Instrucțiunii precum și a legii cu privire la  Consiliul de Stat, au cuprins unele referiri la
funcționarii din administrația de stat. Totuși în ceea ce privește funcția publică din administrația
de stat sub imperiul Constituției de la 1866, nu se poate vorbi de o reglementare juridică unitară,
ci abia din 1904,  odată cu apariția primei ediții a Tratatului de drept administrativ al profesorului
P. Negulescu, deși, Constituția prevedea expres în art.131 aliniatul 5, adoptarea unei legi speciale
asupra condițiilor de admisibilitate și înaintare în funcțiunile administrației publice”- o asemenea
lege nefiind adoptată.
Abia după ce au trecut 20 de ani de la apariția lucrării fundamentale a profesorului
P.Negulescu a fost adoptat primul Statut al funcționarilor publici. Astfel la 19 iunie 1923, că
urmare a principiilor stabilite prin Constituția din 1923, s-a adoptat Legea statutului
funcționarilor publici, această reprezentând baza soluționării problemelor care apăreau în lipsa
unor dispoziții speciale și chiar în actele normative privitoare la “membrii ordinului
judecătoresc”. La 3 Noiembrie 1923 a fost adoptat Regulamentul legii statutului funcționarilor
publici care stabilea în detaliu, regimul juridic al funcționarului public din administrația de stat
(funcția, gradul, postul, clasa, numirea, pregătirea profesională, ierarhia administrativă, dreptul
disciplinar, dreptul la pensie). Dispozițiile cu privire la funcționarii din administrația centrală, la
demnitari, erau prevăzute în legea din 23 August 1929, iar pentru funcționarii din administrația
locală în Legea pentru unificarea administrativă din 1925. După adoptarea Constituției din 1923,
dispoziții importante care întregesc regimul juridic al funcției publice din administrația de stat
românească se aflau și în Legea pentru Contenciosul administrativ din 23 Decembrie 1925.

1
. Diana Marilena Popescu Petrovszki, Statutul fucțioarilor publici di românia și din Uniunea Europeană Principii,
drepturi și obligații, Editura I.R.D.O, București, 2011, p. 83
 Timp de 17 ani, cu mici modificări, Legea statutului funcționarilor publici din 19 Iunie
1923 a rămas în vigoare până la 8 Iunie 1940 când s-a promulgat Codul funcționarilor publici
care se împărțea în două părți: partea I - care conținea dispoziții pentru toți funcționarii publici
din toate serviciile (condiții generale de recrutare, drepturile și obligațiile, incompatibilitățile,
ocrotirea familiei, concedii, pensii, etc.); și partea a ÎI-a care se referea numai la funcționarii
administrativi și funcționarii de specialitate cu excepția celor prevăzuți la art. 49: corpul
judecătoresc, ofițerii, corpul didactic, avocații, medicii, inginerii, preoții, etc., care aveau legi
speciale. Datorită numeroaselor modificări, numai în primul an au existat 10 amendamente,
Codul a fost republicat în Monitorul Oficial din 10 Martie 1942, în baza Legii nr. 7 din Februarie
1942, cu o nouă numerotare a articolelor, fiind abrogat în mod expres după 23 August 1944,
când s-a repus în vigoare cu unele modificări, Constituția din 1923.
La 22 Septembrie 1946 se adopta Legea nr.746 privind Statutul funcționarilor publici.
Această lege cuprinde șase părți:
-prima parte fiind consacrată dispozițiilor generale;
-a două parte cuprinzând condițiile de încadrare;
-a treia parte era intitulată “Tratarea în serviciu” (drepturile funcționarilor, retribuții,
idemnizatii, pensionare);
-a patra parte conținea îndatoririle funcționarilor;
-a cincea parte conținea dispoziții speciale;
-a șasea parte conținea dispoziții finale și tranzitorii.
Dar și această lege a fost abrogată după trei ani, prin Decretul nr. 418 din 16 Noiembrie
1949 pe fondul preocupărilor privind adoptarea primului Cod al Muncii.
Intrarea României, după cel de-al doilea război mondial, în sfera de dominare a
imperiului sovietic, a avut efecte asupra reglementării funcției publice, apărută în nouă concepție
a ideologiei comuniste, că o clasa privilegiată, un instrunent al burghezo-moșierimii pentru
exploatarea muncitorilor și țăranilor. Impunerea unei Constituții socialiste și instaurarea
dictaturii proletare au făcut că principiul profesionalismului și garantarea stabilității în funcția
publică, impusă cu mari eforturi în perioada interbelică să nu mai fie agreată de noii conducători.
Funcția publică trebuia politizată, promovându-i pe reprezentanții claselor oprimate,
profesionalismul, experiență, studiile, nemaiavând nici o relevanță, ci numai apartenența la
partidul politic- perioada comunistă fiind perioada în care s-a distrus tot aparatul funcționăresc al
statului, de la Guvern și până la ultimul paznic comunal.
În nici o Constituție socialistă nu a fost cuprinsă vreo referire la funcția publică, acest
termen fiind considerat desuet și depășit, funcționarii publici dobandind statutul de “om al
muncii”.
În perioada 1949-1989, dar și câțiva ani după Revoluție adoptarea unui nou Statut al
funcționarilor publici s-a lăsat așteptată cu toate că doctrina a sesizat necesitatea acestuia, iar
Constituția din 1991 consacră expres prin articolul 72 aliniatul 3 litera l statutul funcționarilor
publici, pentru care ar trebui adoptată o lege organică. Această necesitate a fost acoperită prin
Legea 188 privind Statutul funcționarilor publici publicată în Monitorul Oficial nr.60 din 8
Decembrie 1999, promulgată prin Decretul nr. 418 din 199, modificată și completată prin
Ordonanță de Urgență nr.82 din 2000 publicată în Monitorul Oficial nr. 293 din 28 Iunie 2001.
La acestea se adaugă Hotărârile de Guvern publicate în Noiembrie 2001, reunind legislația
secundară pentru statut, care să susțînă aplicarea legii fundamentale pentru funcționarul public,
modificate în 2003 , 2004 și 2006

2.2 Natura juridică a funcției publice

Natura juridică a funcției publice a reprezentat și va reprezenta în continuare o

problemă de discuție controversată între specialiștii de drept public și specialiștii de drept privat.
Este o problemă complexă care crează și acum dispute în țări ale Uniunii Europene, fiind privită
din mai multe conceptii între care cele mai aprige au fost:
- concepția statutului legal, susținută de mari specialisti francezi, funcția publică fiind
privita ca un statut legal, intru-cat actul sau de constituire, este intodeauna un act de autoritate,
iar cel care exercita funcția, exercita autoritatea statala si nu drepturi ce izvorasc dintr-o situatie
contractuala.
- conceptia contractuala, prin care se incearca definirea functiei publice, fie cu ajutorul
institutiilor dreptului civil ( prin contractul de mandat- autori germani ), sau de drept
administrativ (contractul administrativ - autori francezi ).
Doctrina romaneasca din anul 1950, odata cu intrarea in vigoare a Codului muncii, a
explicat functia publica in prevederile codului, considerand contractul individual de munca
singurul instrument de analiza al raporturilor de munca inclusiv cel ce privea functia publica.
Specialistii in drept administrativ erau de conceptia ca exista un dublu raport juridic, unul format
ca urmare a actului de numire sau alegere in functie si un raport juridic format intre functionar si
institutia care il angajeaza.
Doctrina recenta sustine ca functionarul public este o institutie complexa aflata la
granita dintre dreptul administrativ si dreptul muncii, astfel sau emis puncte de vedere care
sugereaza crearea unei noi ramuri “Dreptul profesional” care sa cuprinda toate raporturile
juridice.
Intru-cat suntem in prezenta unui raport juridic dintre o persoana fizica si o autoritate
publica, situatie reglementata prin dreptul administrativ, existenta diferitelor statute pentru
diferiti functionari ce apartin administratiei publice, apare in mod cert prin multitudinea de
elemente comune cu dreptul administrativ, ca natura juridica a functiei publice este de drept
public si numai acolo unde statutul sau alte legi speciale nu prevad se poate aplica Codul Muncii.

2.3 Trăsături generale ale funcției publice

Existența statului inteles sintetic, ca putere organizata asupra unei populatii de pe un

anumit teritoriu, a presupus inca de la inceputurile existentei sale, o continua adaptare la
dinamica vietii sociale, economice si politice. Numărului mare de cerinte venite din partea
societății, statul raspunde concret prin creșterea volumului și complexității funcțiilor sale, în
multiplicarea atribuțiilor autorităților și organelor sale.
Potrivit principiului separației puterilor în stat, funcțiile pe care statul le dobândește în
asigurarea suveranitățîi sale, funcția legislativă, funcția executivă și funcția judecătorească nu pot
fi realizate decât prin exercitarea lor de către puteri independente, reprezentate la nivel politico-
juridic de organe corespunzătoare, realizând în domeniul lor de activitate, atributele de putere ale
statului. Toate aceste trei puteri își realizează funcțiile pentru care au fost create prin organe
proprii-servicii publice. Puterea legislativă își realizează funcțiile specifice prin cele două
Camere ale Parlamentului; puterea executivă își înfăptuiește funcțiile specifice de executare a
legii, prin Guvern, organele administrației publice centrale de specialitate, autorități
administrative autonome și prin organele administrației publice locale, iar puterea judecatoresca
își realizează funcțiile specifice prin instanțele judecătorești, parchete și Consiliul Superior al
Magistraturii. Organele proprii ale fiecărei puteri sunt înființate potrivit Constituției și primesc
sarcina de a înfăptui în practică o anumită funcție specifică - legislativă, executivă sau
judecătorească – care se exercită în scopul satisfacerii intereselor generale ale societățîi.
Autoritățile publice au în structura lor trei elemente:
- competență,
- mijloace materiale,
- personalul - care este repartizat pe diferite structuri, compartimente funcționale, pe
criterii profesionale, pe linii ierarhice și funcțîi.
De asemeni sunt înzestrate cu atribuțîi necesare îndeplinirii sarcinilor ce le revin, cu
care exercită competențele determinate, participând în baza capacitățîi juridice pe care o au, la
raporturi juridice de autoritate în nume propriu. Nu toate atribuțiile unui organ de stat implică și
execrcitiul autorității sau puterii publice, întru-cât există și atribuții - împreună cu
compartimentele corespunzătoare - care doar asigura bună funcționare a instituției respective în
cadrul compartimentelor reprezentând structuri funcționale de genul: secretariat, registratură,
contabilitate, financiar, arhivă, etc.
Datorită reglementării normative prestabilite a drepturilor și obligațiilor care alcătuiesc
conținutul funcției publice- acestea neputând fi create, modificate sau anulate de către titularul ei
sau de către alte subiecte de drept, chiar superioare ierarhic, dacă legea nu le-a conferit o astfel
de prerogativa - această determina o prima trăsătură generală a funcției publice, de obiectiv
predeterminată
A două trăsătură- funcția publică este o situație juridică adică un complex unitar de
drepturi și obligațîi ce revin titularului ei căruia îi conferă un adevărat statut și nu un simplu
raport juridic - format între funcționar și superior sau între funcționar și cel administrat - în care
părțile se disting prin opozabilitatea uneori reciprocă, a drepturilor și obligațiilor ce le revin că
participanți în respectivă relație juridică. Dacă într-un raport juridic obișnuit drepturile și
obligațiile sunt strâns legate de formarea, modificarea și stingerea relației, în cazul funcției
publice, drepturile și obligațiile care-i alcătuiesc conținutul preexistă raporturilor propriu-zise, iar
formarea, modificarea și încetarea acestora - în urmă producerii unui act sau fapt juridic -
constituie doar prilejul exercitării respectivului drept sau îndatorire legală care nu este rezultatul
voinței exclusive a subiectului titular, limitat în acțiunile sale, nu atât la constituirea lor cât la
realizarea lor. Prin intermediul funcției publice se contribuie la declanșarea incidenței legii
pentru soluționarea unui caz dat.
 A treia trăsătură a funcției publice este caracterul propriu, ea neputând aparține altui
subiect de drept decât celui investit anume în cadrul unei autorități pentru a-și realiza
competență.
Comform atribuțiilor ce revin instituției respective, ceea ce delimitează - în cadrul
organului - o funcție de altă chiar similară, se vor putea săvârși numai anumite acte și fapte, fără
a împiedică că o persoană sau mai multe să poată îndeplini simultan sau succesiv aceiași funcție
sau funcțîi similare, putându-se face distincțîi între funcții prin delimitare de ordin material,
personal sau temporal. Pe de altă parte, în general o funcție nu epuizează prin conținutul ei toate
atribuțiile unei autorități, decât în mod cu totul excepțional, deoarece - din cauza diversității de
sarcini și atribuții reglementate în vederea realizării lor - în cadrul unei autorități se exercită mai
multe funcții care însumate evidențiază specificul competenței organului din care fac parte.
A patra trăsătură a funcției publice este caracterul continuu sau de permanentă în timp,
pe toată perioada de la învestirea și până la dezinvestirea titularului căruia îi aparține, indiferent
de existența sau nu a unui mandat limitat sau nelimitat în timp.
A cincea trăsătură a funcției publice este caracterul obligatoriu, în sensul că exercitarea
drepturilor și îndeplinirea obligațiilor este o îndatorire, ea neavând un caracter facultativ sau este
o opțiune de genul dreptului subiectiv conferit persoanelor fizice sau juridice și față de care
există posibilitatea de a întră sau nu, după voință, în raporturi juridice după cum are interesul.
Astfel funcția publică trebuie exercitată în orice împrejurare care-i solicită intervenția - din oficiu
sau la cerere - indiferent dacă față de o anumită atribuție, autoritaea în cauza are un drept de
apreciere sau de alegere în modul de soluționare a unei situații. Această obligație de rezolvare
sau pronunțare chiar și față de o solicitare (ce nu impune neapărat și o intervenție de drept sau
soluționare favorabilă din partea autoritățîi), este o condiție permanentă, întru-cât neexprimarea
sau neluarea de poziție din partea organelor executive - prin nerezolvarea în termen sau prin
refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri privitoare la un drept legal recunoscut - poate
duce la deschiderea unei proceduri judiciare ce se poate finaliza cu tragerea la răspundere a celui
vinovat (inclusiv pentru insubordonare, dacă nu îndeplinește o dispoziție ierarhică), a autorității
executive din care face parte, concomitent cu obligarea acesteia la luarea și îndeplinirea
măsurilor solicitate, plata despăgubirilor și a daunelor morale, conform Legii Contenciosului
administrativ nr. 29din 1990 (în cazul funcționarului public) sau a justiției care trebuie să
soluționeze orice cauza cu care a fost sesizată (în cazul judecătorului), conform art. 3 din Codul
Civil).
A șasea trăsătură a funcției publice este exercitarea practică a competențelor autoritățîi
prin îndeplinirea efectivă a tuturor funcțiilor din cadrul autorității în cauza, conform atribuțiilor
legal stabilite. Acest lucru înseamnă că funcțiile publice trebuie încredințate efectiv unor
persoane fizice apte să le exercite, care dispun de voință și energia necesară realizării lor. În
cadrul unui organ administrative pot există și funcțîi neocupate de titulari sau chiar funcții
neexercitate, fără că acest lucru să le afecteze realizarea atribuțiilor, ci numai integralitatea
îndeplinirii lor. Mai pot există de asemeni delegări sau cumuluri ori supliniri de funcții că situații
excepționale când una și aceiași persoană poate asigura exercitarea efectivă a două sau mai multe
funcții în scopul asigurării funcționarii normale a instituției.
A șaptea trăsătură a funcției publice este realizarea funcției publice prin exercitarea
funcției fie într-o formă directă - în cazul funcțiilor de decizie ce implică emiterea actelor
juridice de putere sau de autoritate (de regulă de către conducătorul unității sau instituției), fie
indirect prin acțiunile de pregătire, executare și control, strâns legate sau în legătură cu exercițiul
autoritățîi de stat (în cazul inspectorilor, referenților). Astfel se pot distinge funcțiile publice de
autoritate de alte funcțîi publice ce există în cadrul aceleiași autorități (primele revenind
conducătorilor, celelalta subordonaților ierarhici), pe de o parte, și funcții nepublice, constituite
mai ales la nivelul structurilor funcționale interne - bazate pe contract de muncă (secretariat,
registratură, contabilitate) - menite să asigure doar bună funcționare a instituției și care nu sunt
legate de exercițiul propriu-zis al puterii publice, motiv pentru care le întâlnim și la
administrațiile neguvernamentale, nestatale, la cele private, societăți comerciale, etc., exercitarea
acestora întemeindu-se pe contractul de muncă, eventual pe convenții civile.
În funcția publică se reflectă în mod esențializat trăsăturile de baza ale activității publice
constând în exercitarea puterii de către autoritatea în care se integrează respectivă funcție.

2.4. Principiile functiei publice administrative

Trasaturile prezentate anterior sunt valabile tuturor functiilor publice (legislative,

executive, judecatoresti) intru-cat presupun exercitiul puterii publice; in schimb functia publica
executiva sau administrativa poate fi numita ca o categorie ce reprezinta situatia juridica legal
predeterminata care consta intr-un complex unitar de drepturi si obligatii, prin care se
infaptuieste competenta unui organ al administratiei publice. Astfel se contribuie la exercitarea
puterii publice executive in conformitate cu atributiile ce revin autoritatii in cauza.
Totusi functia publica executiva nu o regasim numai in administratia publica, ci poate fi
intalnita si in alte activitati de alta natura (parlament, presedintie, justitie), unde aparatul propriu,
are si indeplineste, si atributii administrative pentru organizarea si asigurarea functionarii
corespunzatoare a institutiei respective. Functia publica executiva infaptuieste numai activitatea
executiva a statului prin emiterea de acte administrative sau pregatirea, executarea si controlul
realizarii lor.
Legea privind Statutul Functionarilor publici nr.188 din 1999 face o reglementare ampla
a functiei publice, definind-o2929 ca reprezentand ansamblul atributiunilor si responsabilitatilor
stabilite in temeiul legii, in scopul realizarii prerogativelor de putere publica de catre
administratia publica centrala si locala. Din textul definitiei legale, este precizat continutul
functiei care consta intr-un ansamblu de atributii si responsabilitati. Atributiile sunt intelese ca un
ansamblu de drepturi si obligatii de care dispune o autoritate pentru realizarea sarcinilor sale, iar
responsabilitatea este o obligatie de a efectua sau a indeplini o sarcina concreta de serviciu, o
indatorire trasata si determinata, acestea (atributiile si responsabilitatile), fiind stabilite in temeiul
legii.
In cazul functiei publice administrative, atributiile si responsabilitatile sunt determinate
de catre autoritatea publica sau institutia publica in cadrul careia ea exista si functioneaza.
Autoritatea publica reprezinta forma organizata si exteriorizata a puterii publice intr-un mod
determinat in cadul unei functii fundamentale indeplinite in stat. Astfel in cazul autoritatilor
administrative, gasim o categorie a autoritatilor publice care dispunand de o capacitate
administrativa specifica, ia parte la infaptuirea puterii executive a statului, in limitele
competentelor legal determinate. Concret, autoritatile publice administrative exercita puterea
executiva in scopul organizarii si infaptuirii unor servicii publice de interes general sau in
sectoare specifice precum: invatamantul, sanatatea, cultura, finante, etc. Institutia publica este o
forma organizata care desfasoara activitati in domeniul conducerii serviciilor publice sau al
efectuarii concrete a acestora (fara a avea implicatii in sfera productiei), aflata in subordinea unei
autoritati publice. Putem exemplifica in acest sens Agentia Nationala a Functionarilor Publici
care este organ de specialitate al administratiei publice centrale si este ca institutie in subordinea

2929
Vezi Legea 188/1999-art2. al.1
Guvernului, avand rolul de conducere in sectorul sau de activitate, in timp ce scoala, spitalul,
teatrul etc. sunt institutii publice prestatoare efectiv de servicii publice.
Conform art.3 din Statutul Functionarilor Publici 3030, functia publica are la baza
urmatoarele principii, care detrmina exercitarea funcţiei publice în deplină concordanţă cu
misiunile fundamentale ale administraţiei publice, de a servi cu devotement interesului
cetateanului, liber de orice constrangere politica, prejudecati, coruptie, abuz de putere:
- principiul legalităţii funcţiei publice, întrucât funcţia publică este definită de Statut, iar
funcţiile publice sunt prevăzute în anexa acestuia (art. 3 lit. a ), conţinutul activităţilor
desfăşurate de funcţionari în exercitarea prerogativelor de putere publică fiind determinat de lege
(art. 2 al. 3);
- principiul imparţialităţii exercitării funcţiei publice, respectiv a serviciului public
înfăptuit prin intermediul ei, întrucât funcţionarul trebuie să asigure derularea raportului
administrativ, declanşat la cerere sau din oficiu, fără părtinire, nefavorizând nici una din părţile
acestuia, inclusiv pe sine, motiv pentru care legea a reglementat, în acest sens,
incompatibilităţile, conflictele de interese şi interdicţiile ce se impuneau (art. 3 lit. a), ceea ce nu
exclude promovarea intereselor legitime şi legale, după caz, a cetăţenilor ori a autorităţilor şi
instituţiilor publice implicate;
- principiul obiectivităţii în exercitarea funcţiei publice, presupune soluţionarea cazului
dat cu respectarea adevărului obiectiv, respectiv pe baza stării de fapt corect stabilite şi cu
respectarea prevederilor legale integral aplicabile situaţiei, astfel încât propunerea, avizul,
decizia, etc, să fie temeinice şi legale (art.3, lit. a);
- principiul transparenţei în exercitarea funcţiei publice, adică a furnizării tuturor
informaţiilor necesare şi solicitate, utile soluţionării cauzei, cunoaşterea, de către cel interesat ori
de către opinia publică, în funcţie de natura (normativă sau individuală) a actului şi de importanţa
acestuia, a modului de desfăşurare şi fundamentare a procesului decizional, inclusiv a actului
rezultat în cadrul lui (art. 3 lit. b din Statut şi art. 1 şi 2 din Legea nr. 52/2003 privind
transparenţa decizională în administraţia publică);
- principiul eficienţei şi eficacităţii are în vedere, pe de o parte, rezultatul economic al
exercitării funcţiei (nu neapărat în sensul rentabilităţii economice, ci în cel al încadrării în limita

3030
Vezi Legea 188/1999
veniturilor sau bugetelor proprii ori alocate) iar, pe de altă parte, rezultatul social scontat, aşteptat
de individ, colectivitate, autoritate (art.3lit.c);
- principiul responsabilităţii, în conformitate cu prevederile legale, adică de îndeplinire
sau exercitare a funcţiei în conformitate cu obligaţiile decurgând din competenţele şi atribuţiile
încredinţate titularului ei şi prin a căror încălcare se declanşează răspunderea juridică a acestuia
(art. 3 lit. d);
- principiul orientării către cetăţean a funcţiei publice în sensul prestării la termen şi
întocmai a serviciului public solicitat, efectuarea lui în interesul acestuia de către autoritatea sau
instituţia publică cea mai apropiată posibil (art. 3 lit. e);
- principiul stabilităţii în exercitarea funcţiei în sensul că funcţionarii publici nu pot fi
eliberaţi sau destituiţi din funcţie decât în condiţiile şi cazurile legal şi limitativ prevăzute, iar
întreruperea sau suspendarea temporară ori încetarea definitivă a raporturilor de serviciu din
motive neimputabile acestora nu determină pierderea drepturilor legal câştigate şi nici a calităţii
de funcţionar public păstrat în corpul de rezervă (art. 3 lit. f , coroborat cu art. 2 al. 5 );
- principiul subordonării ierarhice a funcţionarului public – trăsătură distinctivă a
acestuia faţă de parlamentar sau judecător -, constând în îndatorirea executării tuturor
dispoziţiilor ierarhice legale ale superiorilor acestuia, în limitele competenţei sale, la timp şi
întocmai (art. 3 lit. g).
Deşi legea nu le mai enunţă ca şi principii generale şi distincte, totuşi putem considera
ca principii şi următoarele reguli:
- principiul egalităţii (accesului) şanselor de intrare şi promovarea în corpul
funcţionarilor publici prin concursul deschis pentru fiecare cetăţean ce îndeplineşte condiţiile
legale (art. 50) ceea ce este o reflectare particularizată a principiului egalităţii în drepturi, fiind
interzisă orice discriminare (art. 25al. 2);
- principiul selecţiei funcţionarilor prin concurs după criteriul competiţiei deschise,
transparenţei, meritelor şi competenţei profesionale(art. 50).

2.5 Reglementarea juridică a funcției publice

2.5.1 Condițiile generale ale investirii în funcția publică

 Modul de formare, modificare si incetare a unei functii publice este reglementat printr-
un ansamblu de norme juridice, totalitatea acestora reprezentand regimul juridic al functiei
publice. Chiar daca functia publica este si reprezinta o situatie juridica preexistenta reglementata
prin legi, totusi raportul juridic concret de functiune sau de serviciu se formeaza in mod efectiv
doar prin investirea unei persoane fizice cu sau in functia publica respectiva, devenind astfel
titulara drepturilor si obligatiilor ce alcatuiesc continutul raportului juridic nou format.
Investirea in functie reprezinta un act juridic individual unilateral de putere, exercitat de
o autoritate care numeste, cu respectarea conditiilor legale, o persoana fizica intr-o anumita
functie determinata in scopul exercitarii acesteia corespunzator legii. Accesul la functiile publice
administrative este reglementat prin existenta conditiilor pe care o persoana trebuie sa le
indeplineasca la numirea intr-o anumita functie publica (alaturate diferitelor conditii speciale
care sunt diferite de la o functie la alta) si anume:
1. are cetatenia romana si domiciliul in Romania;
2. cunoaste limba romana, scris si vorbit;
3. are varsta de minim 18 ani impliniti;
4. are capacitate deplina de exercitiu;
5. are o stare de sanatate corespunzatoare functiei publice pentru care candideaza,
atestata pe baza de examen medical de specialitate;
6. indeplineste conditiile de studii prevazute de lege pentru functia publica;
7. nu a fost condamnata pentru savarsirea unei infractiuni contra umanitatii, contra
statului sau contra autoritatii, de serviciu sau in legatura cu serviciul, care impiedica infaptuirea
justitiei, de fals ori a unor fapte de coruptie sau a unei infractiuni savarsite cu intentie, care ar
face-o incompatibila cu exercitarea functiei publice, cu exceptia situatiei in care a intervenit
reabilitarea;
8. nu a fost destituita dintr-o functie publica in ultimii 7 ani;
9. nu a desfasurat activitate de politie politica, astfel cum este definite prin lege.
Prima conditie a investirii intr-o functie publica este existenta cetateniei romane,
deoarece persoanele indreptatite la aceasta activitate trebuie neaparat sa apartina numai de acel
stat pe care il reprezinta si cu ale carei autoritati si interese se identifica. Apartenenta acestora la
statul roman este exprimata prin cetatenie si reprezinta o garantie de loialitate fata de stat si fata
de modul de promovare a intereselor nationale. Astfel conform Statutului functionarilor publici
si altor legi numai cetatenii romani pot ocupa functii publice civile si militare, iar conform
Constitutiei3232 functiile si demnitatile publice, civile si militare pot fi ocupate de persoanele care
au cetatenia romana si domiciliul in tara.
Din prevederile Statutului si celorlalte legi rezulta ca cetatenii straini sau fara cetatenie
nu pot accede si ocupa functii publice datorita conflictului posibil de interese dintre cele ale
statului roman si al statului sau statelor care-si reclama prerogativele proprii fata de persoanele
care intra in jurisdictia lor, daca ar indeplini o atributie de competenta autoritatilor romane.
Conform fazei in care se afla Romania cand se impune problema cetateniei europene, a
exercitarii drepturilor politice si dincolo de granitele statului al carei cetatean este o anumita
persoana, si Constitutia3333, prevede urmatoarele: ”in conditiile aderarii Romaniei la Uniunea
Europeana, cetatenii Uniunii care indeplinesc cerintele legii organice, au dreptul de a alege si de
a fi alesi in autoritatile administratiei publice locale”.
Nu are relevanta modul cum a fost obtinuta cetatenia, ci important este ca aceasta
conditie a cetateniei romane sa se mentina pe tot parcursul exercitarii functiei, ea fiind
generatoarea egalitatii intre cetateni, in fata legii, a autoritatilor publice inclusiv administrative,
precum si in privinta modului de acces si a sanselor de ocupare si promovare in functiile publice.
Subsecventa conditiei de cetatenie, “domiciliul in Romania” este un element de noutate in
legislatia Romaniei, si trebuie indeplinita in mod cumulativ, deoarece exercitarea functiei
presupune prezenta permanenta a persoanei titulare in raza teritoriala a autoritatii careia ii
apartine, dupa cum insasi functia are, la randul ei, o componenta sau o dimensiune spatiala unde,
isi poate manifesta competenta, intre anumite limite geografice. In cazul functiilor eligibile
(primarii, viceprimarii, consilierii) pe plan local, cerinta legala este ca domiciliul sa fie in raza
unitatii administrative in care este ales.
Conditia domiciliului se practica in mai toate sistemele constitutionale, ea reprezentand
alaturi de cetatenie, o garantie a atasamentului persoanei fata de tara la guvernarea careia
participa, in calitate de demnitar sau functionar public.
Cunoasterea limbii romane scris si vorbit este a doua conditie, dedusa firesc din
Constitutie, intru-cat limba romana este limba oficiala a statului, toate lucrarile, sedintele tuturor
autoritatilor, se desfasoara in limba oficiala a statului si de asemenea toate actele sunt redactate
in limba romana. Cerinta cunoasterii limbii romane este obligatorie tuturor functionarilor publici,
3232
Vezi Constitutia 2003-art.16 al.3
3333
Vezi Constitutia 2003-art.16 al.4
chiar si acelora care apartin minoritatilor nationale si care activeaza in autoritatile administrative-
teritoriale unde locuiesc minoritati legal recunoscute, pentru a putea sa comunice, prin scris sau
oral, in limba oficiala a statului.
Verificarea acestei conditii se face la numirea in functie prin examenul sustinut de
candidat in limba romana sau prin probele scrise si orale de specialitate, ori este prezumata de
indeplinire prin certificatele si diplomele depuse la dosar. Totusi unitatile administrative-
teritoriale unde minoritatile nationale au o pondere de 20% si peste, o parte a functionarilor
publici care intra in contact direct cu cetatenii, vor cunoaste si limba minoritatii nationale
respective, acest lucru fiind de interes practic, intru-cat se recunoaste dreptul minoritatilor de a se
adresa autoritatilor in limba lor.
Prin a treia conditie “de a avea varsta de 18 ani inpliniti” se deosebeste regimul
functionarului public de cel al salariatului unde legea ii permite acestuia sa incheie un contract de
munca la implinirea varstei de 16 ani, iar in cazuri exceptionale, cu acordul parintilor sau al
tutorelui chiar si la varsta de 15 ani. In cazul functionarului public, momentul in care o persoana
dobandeste aptitudinea de a fi recrutata intr-o functie publica este identic cu acela in care
dobandeste deplina capacitate de exercitiu, potrivit legii civile, la implinirea varstei de 18 ani.
Referitor la varsta mai poate fi o conditie speciala impusa de lege sau din corelatia conditiei de
studii care, de exemplu, pentru ocuparea functiei de secretar de unitate administrativ teritoriala,
Legea 215/2001 impune conditia absolvirii de studii juridice sau administrative sau alte studii
superioare sau diploma de bacalaureat, in mod exceptional la comune. In aceasta situatie, pentru
a putea absolvi studiile impuse de lege, persoana care ocupa o functie publica trebuie sa aiba
peste 22 de ani sau mai mare in cazul impunerii si unei conditii de vechime in functii
administrative.
Totusi implinirea varstei de 18 ani nu este suficienta pentru ca o persoana sa ocupe o
functie publica, astfel se adauga o a patra conditie, de a avea capacitate deplina de exercitiu
intru-cat este posibil ca o persoana sa aiba varsta de 18 ani impliniti dar sa nu aiba deplina
capacitate de exercitiu, sa fie lipsita de discernamant datorita unor infirmitati. Aceasta presupune
inexistenta punerii sub interdictie, deci starea legala de pierdere a exercitiului drepturilor civile si
electorale. Pierderea ulterioara a capacitatii de exercitiu justifica eliberarea din functie.
Cea dea cincea conditie “de a avea o stare de sanatate corespunzatoare functiei, atestata
pe baza de examen medical de specialitate” este recunoscuta in toate sistemele nationale cat si in
sistemul comunitar. Aceasta conditie este obligatorie pentru incheierea oricarui contract
individual de munca. Examenul medical este pus a fi trecut inainte de orice probe practice,
examene sau concursuri. Examenele medicale vizeaza atat aspectul psihic cat si cel fizic. Lipsa
definitiva sau temporara a discernamantului, alterarea acestuia, impiedica persoana sa poata
detine o functie publica ce reclama discernamant permanent necesar exercitarii regimului de
putere publica si asumarii responsabilitatilor si raspunderilor care decurg din aceasta.
Conditia indeplinirii studiilor3737 prevazute de lege este alta conditie importanta care
vizeaza pregatirea profesionala pentru exercitarea unei functii publice. In cadrul activitatii,
functionarul public se confrunta cu probleme complexe care nu pot fi realizate in conditii
corespunzatoare decat de functionari publici ce au o pregatire temeinica generala dar si de
specialitate. Astfel functia publica trebuie ocupata doar de persoane competente, iar competenta
o confera in primul rand pregatirea de specialitate, studiile.
Indeplinirea conditiilor specifice pentru ocuparea unei functii publice este impusa prin
reglementari speciale ale functiei publice respective privind vechimea, studii de specialitate.
Cea de-a opta conditie3838, este o conditie de reputatie, fiind enumerate anumite
infractiuni care atrag incompatibilitatea cu exercitarea unei functii publice. Infractiunile sunt
enumerate in sens enuntiativ si nu limitativ, in sensul ca sunt si alte infractiuni savarsite cu
intentie care pot atrage incompatibilitatea. Nu toate antecedentele penale duc la stare de
incompatibilitate ci numai anumite antecedente care pot fi usor verificate printr-un certificat de
cazier, eliberat de organele competente. Totusi sunt anumite functii publice care pentru ocuparea
lor, conditia este lipsa oricaror antecedente penale, indifferent de natura ei si corelativ interventia
unei asemenea condamnari atrage incetarea statutului de functionar public.
Conditia ca persoana3939 “sa nu fi fost destituita dintr-o functie publica in ultimii 7 ani”,
in mod clar ca se refera la persoanele care au fost destituite ca sanctiune disciplinara sau ca
urmare a unei abateri disciplinare care a avut consecinte grave.
Si ultima conditie4040, prevazuta in Statutul functionarilor publici pentru a accede la o
functie publica, este ca persoana fizica sa nu fi desfasurat activitati de politie politica astfel cum
este definita prin lege, este o conditie ce urmareste cu precadere dimensiunea morala a corpului

3737
Vezi Legea 188/1999-art50 lit..f
3838
Vezi Legea 188/1999-art50 lit..h
3939
Vezi Legea 188/1999-art.50 lit.i
4040
Vezi Legea 188/1999-art.50 lit.j
functionarilor publici, prevenirea patrunderii in acest corp a unor personae care se fac vinovate
de activitati de politie politica comise in regimul trecut.

2.5.2 Formarea, modificarea, suspendarea si incetarea raportului de serviciu

a) Daca conditiile generale si speciale de acces la functia publica sunt indeplinite de o

persoana, urmeaza investirea in acea functie ca act juridic individual de autoritate, ce provine de
la o institutie sau un organ public, incredintandu-i-se acelei persoane exercitarea unei functii
publice in cadrul autoritatii sau institutiei respective.

2.6 Aspecte europene ale reglementării funcției publice

După cum ne relevă lucrările naţionale dar şi lucrările de drept administrativ

comparat, în fiecare ţară apuseană există tradiţii ale funcţiei publice. Se apreciază că
prima ţară care a adoptat un Statut general al funcţiei publice este Spania, prin Legea din 1852,
urmată de Luxemburg, printr-o lege din anul 1872 şi Danemarca, în 1899. În Italia, primul statut
al funcţionarilor civili a fost adoptat la 22 noiembrie 1908 iar în Republica Irlanda prima lege
privind funcţia publică datează din anul 1922. Olanda şi Belgia au adoptat prima lege privind
funcţionarii în 1929 iar Regulamentul general al funcţionarilor din Regatul unit al Marii Britanii
şi Irlandei de nord apare în 1931. Se pare că Germania are tradiţii în ceea ce priveşte funcţia
publică încă din evul mediu, căci profesorul Jacques Ziller aprecieză că prima lege privind
codificarea generală a normelor funcţiei publice s-a adoptat de către regimul naţional socialist în
1937, deşi a existat un Cod bavarez al funcţiei publice încă de la începutul secolului al XIX-lea,
mai exact de la 1 iulie 1806.
Paradoxul legislativ din Germania se regăseşte şi în Franţa, unde tradiţiile funcţiei
publice sunt cu mult anterioare Revoluţiei de la 1789 iar Camerele parlamentare au discutat
proiecte de lege în repetate rânduri (1879, 1885, 1909 etc.), dar primul Statut al funcţiei publice a
fost adoptat abia de regimul de la Vichy (octombrie 1946). Grecia a adoptat primul Statut al
funcţionarului public în anul 1951, fiind inspirat, după cum apreciază prof. Ziller, din statutul
francez, din dreptul german şi din dreptul englez al funcţiei publice.
Două chestiuni se impun a fi analizate pentru aprecierea reglementării funcţiei
publice din ţările Uniunii Europene:
 a) care sunt categoriile de funcţionari ce intră sub incidenţa statutului, adică a
regimului juridic unilateral (de drept public) şi
b) care este gradul de generalitate a regulilor cuprinse în statut.
În cele mai multe ţări (Belgia, Grecia, Spania, Franţa, Irlanda, Olanda, Portugalia)
statutul se aplică tuturor agentilor permanenţi ai administraţiei publice, adică, stat, colectivităţi
teritoriale şi stabilimente autonome. Aceasta era şi situaţia din Italia, până la decretul-lege din
februarie 1993 al Guvernului Amato. Regula aplicării statului tuturor agenţilor este nuanţată în
ceea ce priveşte agenţii
temporari, care nu trebuie confundaţi cu cei care au normă redusă.
Într-o a doua grupă se situează Germania şi Luxemburg, unde tradiţia impune o
distincţie clară între funcţionarii supuşi unui regim de drept public unilateral (Beaute) pe de o
parte şi salariaţii (Angestellte) şi muncitorii (Arbeiter), supuşi regimului contractual pe de altă
parte. Distincţia este fundamentată pe diferenţa intrinsecă a funcţiilor, dreptul german stabilind
astfel şi o ierarhizare a personalului din administraţia publică. În doctrina germană se apreciază
că numai funcţionarii pot exercita prerogativele de putere publică ori de funcţii legate de
apărarea interesului general şi aceasta în cadrul unor funcţii cu caracter permanent, pe când
celelalte două categorii de personal îndeplinesc funcţii de birou, cu caracter administrative sau
funcţii cu caracter etnic.
În Regatul Unit diferenţa se face între dreptul comun şi regimul statutar al funcţiei
publice, fiind admis că servitorii coroanei (crown servants) sunt supuşi regulilor lui “common
law” pe când statutul de “civil servant” este în exclusivitate rezervat agenţilor din administraţia
de stat. De asemena, în Damenarca se remarcă o situaţie particulară, majoritatea covârşitoare a
funcţionarilor sunt supuşi regimului statutar, cu toate că în anul 1969 a fost vehiculată o reformă
contractualistă în această privinţă.
În democraţiile europene, recrutarea funcţionarilor publici, imparţiali şi cu o înaltă
calificare, este unul dintre rolurile esenţiale ale statului, recrutarea făcându-se, în principal, pe
baza a două principii:
1.Principiul egalităţii la acces
Principiul egalităţii la acces figurează în Declaraţia Drepturilor Omului şi
Cetăţeanului din 1789, şi este reluat în art. 21 al Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului, cu următoarea formulare: “toate persoanele au dreptul de a accede, în condiţii de
egalitate, la funcţii publice în ţara lor”. Sunt interzise în acest fel restricţii şi discriminări fondate
pe sex, religie, rasă, opinii. Singurele limitări acceptate sunt cele referitoare la naţionalitate,
moralitate, condiţii de vârstă şi aptitudini psihice.
2. Principiul concursului public
Franţa şi Spania sunt ţări care procedează la asemenea modalitate de recrutare pentru
aproape toate posturile din administraţia publică, cu excepţia unora care fac obiectul unei
nominalizări politice. În Franţa există şi prestigioasa şcoala de pregătire a înalţilor funcţionari
publici "Ecole Nationale d'Administration", care asigură selecţia elitelor, iar mai apoi formarea
lor solidă pentru integrarea în posturi cheie de funcţionari publici. Admiterea la aceasta instituţie,
cât şi selecţia ulterioară a acestora pentru ocuparea unor înalte posturi în Administraţia franceză
este foarte dură. Prin sistemul concursului se asigură îndeplinirea a două obiective majore:
- evaluarea corectă a capacităţii candidatului;
- garantarea independenţei autorităţii care are sarcina selecţionării.
Italia admite de asemenea acest principiu, dar acesta se aplică într-un număr redus de
domenii, printre care diplomaţia şi magistratura. În Marea Britanie şi Belgia, evaluarea
capacităţii candidaţilor se face prin organisme indepedente. În Germania, candidaţii trebuie să
urmeze un curs de formare înainte de a solicita un post în funcţii publice. În Franţa şi Germania,
funcţia publică este văzută ca o forţă independentă care asigură “continuitatea statului”. Aceasta
acţionează ca mediator între stat şi societate şi garantează respectul interesului public. În Marea
Britanie, funcţionarii publici sunt consideraţi ajutoare credincioase ale guvernului, ales în mod
democratic. Desigur, miniştrii au o oarecare putere discreţionară în numirea înalţilor funcţionari
direct subordonaţi lor.

Capitolul 2. Funcționarii publici

2.1 Generalitati privind functionarii publici

La fel ca şi noţiunea funcţiei publice, noţiunea de funcţionar public a fost definită atât de
literatura de specialitate, cât şi de legislaţia în materie.
 Astfel, prof. Anibal Teodorescu2 defineşte funcţionarul public ca fiind „ persoana care, în
schimbul unei remuneraţiuni, îndeplineşte sau colaborează în mod permanent la îndeplinirea unui
serviciu public depinzând de autoritatea administrativă a statului, judeţelor sau comunelor ”.
Prof. Alexandru Negoiţă3, referindu- se la noţiunea funcţiei publice, afirmă că
funcţionarul public este „ persoana care îndeplineşte aceste atribuţii ” ale administraţiei publice,
în baza unei abilităţi legale.
Noţiunea de funcţionar public este definită de art. 2 alin. 2 din Legea nr. 188/ 1999,
republicată, ca fiind „ persoana numită, în condiţiile prezentei legi, într- o funcţie publică ”. Deci,
potrivit Statutului, funcţionarul public este titularul unei funcţii publice.
Între funcţia publică şi funcţionarul public există numeroase legături, dar şi aspecte care
le diferenţiază.
Astfel, funcţia publică este o situaţie juridică obiectivă şi impersonală, reglementată de
lege, ce există independent de titularul său, care se poate schimba în condiţiile legii. Dar, nici o
funcţie publică nu se poate manifesta în afara unui titular care să fi fost învestit legal cu
realizarea ei, cu excepţia funcţiei publice exercitate prin delegare.
De asemenea, funcţionarul va exercita funcţia publică numai în baza unei învestiri legale
şi în limitele atribuţiilor conferite.
Învestirea şi exerciţiul funcţiei publice se fac, de regulă, pe o perioadă nedeterminată.
Fără a fi exclusă însă posibilitatea modificării sau încetării raportului de funcţie, a raportului de
serviciu. Totodată, funcţionarul public va primi pentru activitatea depusă un salariu, care
reprezintă echivalentul bănesc al funcţiei publice exercitate.
Funcţionarilor publici li se aplică reglementările cuprinse în Legea privind Statutul
funcţionarilor publici nr. 188/ 1999, republicată, adoptată ca lege organică, prin angajarea
răspunderii Guvernului, în condiţiile art. 114 alin. 1 din Constituţie.
Terminologia folosită, de Statut al funcţionarilor publici, relevă faptul că această lege
grupează principalele probleme legate de situaţia juridică a funcţionarilor publici şi include
normele juridice aplicabile acestora în raporturile de serviciu ( raporturile de funcţie ), care se
realizează în baza prevederilor Statutului, iar nu al unor contracte colective sau individuale de
muncă, specifice personalului contractual.

2
Anibal Teodorescu, Tratar de drept administrativ, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 261.
3
Alexandru Negoiţă, op. cit., 1998, p. 95.
 2.2 Cariera funcționarilor publici

Cariera funcţionarilor publici cuprinde ansamblul situaţiilor juridice şi efectele produse în

timpul evoluţiei raportului de serviciu, de la naşterea acestuia şi până la încetarea sa, potrivit
legii.
Dezvoltarea carierei în funcţia publică se realizează prin două modalităţi :
- promovarea într- o funcţie publică superioară, şi
- avansarea în gradele de salarizare.
Principiile care stau la baza organizării şi dezvoltării carierei în funcţia publică sunt
următoarele :
- principiul competenţei, potrivit căruia persoanele care doresc să acceadă sau să
promoveze într- o funcţie publică trebuie să deţină şi să confirme cunoştinţele şi aptitudinile
necesare exercitării funcţiei publice respective ;
- principiul competiţiei, potrivit căruia confirmarea cunoştinţelor şi aptitudinilor necesare
exercitării unei funcţii publice se face prin concurs sau examen ;
- principiul egalităţii de şanse, potrivit căruia se recunoaşte vocaţia la carieră în funcţia
publică oricărei persoane care îndeplineşte condiţiile stabilite potrivit legii ;
- principiul profesionalismului, potrivit căruia exercitarea funcţiei publice se face cu
respectarea principiilor prevăzute de lege ;
- principiul motivării, potrivit căruia, în vederea dezvoltării carierei, autorităţile şi
instituţiile publice au obligaţia să identifice şi să aplice, în condiţiile legii, instrumente de
stimulare morală şi materială a funcţionarilor publici, precum şi să sprijine iniţiativele privind
dezvoltarea profesională individuală a acestora ;
- principiul transparenţei, potrivit căruia autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia de a
pune la dispoziţie tuturor celor interesaţi informaţiile de interes public referitoare la carieră în
funcţia publică.

2.2.1. Recrutarea funcţionarilor publici

Potrivit art. 51 din Legea nr. 188/ 1999, republicată, ocuparea funcţiilor publice vacante
se poate face prin promovare, transfer, redistribuire şi concurs.
 Concursul reprezintă modalitatea de recrutare a funcţionarilor publici şi se organizează în
limita funcţiilor publice vacante prevăzute anual prin planul de ocupare a funcţiilor publice, care
se elaborează de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, pe baza propunerilor făcute de
autorităţile şi instituţiile publice.
Concursurile se organizează :
- pentru recrutarea înalţilor funcţionari publici, de către o comisie permanentă formată din 7
membrii, numiţi prin decizie a primului- ministru ;
- de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, pentru ocuparea funcţiilor publice de
conducere vacante, cu excepţia celor de şef birou şi şef de serviciu ;
- de către autorităţile şi instituţiile publice, pentru ocuparea funcţiilor publice de execuţie, a celor
de conducere de şef birou şi şef de serviciu, precum şi a funcţiilor publice specifice vacante ;
- de către Institutul Naţional de Admnistraţie pentru admiterea la programele de formare
specializate în administraţie publică, organizate în scopul numirii într- o funcţie publică.
Condiţiile specifice de participare la concursul pentru ocuparea funcţiilor publice se
aprobă de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, la propunerea autorităţilor şi instituţiilor
publice, iar condiţiile specifice de participare la concursul pentru ocuparea funcţiilor publice
specifice, cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
În vederea organizării şi desfăşurării concursurilor pentru ocuparea funcţiilor publice şi
pentru recrutarea funcţionarilor publici se constituie comisii de concurs şi, respectiv, comisii de
soluţionare a contestaţiilor, prin act administrativ al şefului autorităţii sau instituţiei publice.
Concursul constă în trei etape, după cum urmează :
- selectarea dosarelor de înscriere în raport de îndeplinirea condiţiilor legale şi specifice
;
- proba scrisă, care constă în redactarea unei lucrări sau rezolvarea unor teste grilă ;
- interviul.
Rezultatul final al concursului poate fi contestat în termen de 5 zile de la afisare, la
comisia de soluţionare a contestaţiilor, iar soluţia acestei comisii poate fi atacată la instanţa de
contencios administrativ.
 2.2.2. Numirea funcţionarilor publici

Prin promovare concursului organizat în acest scop, funcţionarul public va fi învestiti în

funcţia publică pentru care a candidat.
Numirea funcţionarilor publici se face prin actul administrativ emis de conducătorul
autorităţii sau instituţiei publice.
Pot fi numiţi funcţionari publici debutanţi persoanele care au promovat concursul pentru
ocuparea unei funcţii publice şi nu îndeplinesc condiţiile pentru ocuparea unei funcţii publice
definitive.
Pot fi numiţi funcţionari publici definitivi :
- funcţionarii publici debutanţi care au efectuat perioada de stagiu prevăzută de lege şi au
obţinut rezultat corespunzător la evaluare ;
- persoanele care intră în corpul funcţionarilor publici prin concurs şi care au vechimea în
specialitatea corespunzătoare funcţiei publice, de minimum 12 luni, 8 luni şi, respectiv 6 luni,
în funcţie de nivelul studiilor absolvite ;
- persoanele care au promovat programe de formare şi perfecţionare în administraţia publică.
În cazul funcţionarilor publici debutanţi, evoluţia carierei lor cunoaşte o primă etapă
denumită perioadă de stagiu care, potrivit art. 52 alin. 1 din Legea nr. 188 / 1999, republicată,
are ca obiect verificarea aptitudinilor profesionale în îndeplinirea atribuţiilor şi responsabilităţilor
unei funcţii publice, formarea practică şi cunoşterea specificului activităţii, organizării şi
exigenţelor administraţiei publice.
Perioada de stagiu este etapa din cariera funcţionarului public cuprinsă între data numirii
ca funcţionar public debutant şi data numirii ca funcţionar public definitiv şi este de 12 luni
pentru funcţionarii publici din clasa I, 8 luni pentru cei din clasa a II- a şi 6 luni pentru cei din
clasa a III-a.
Activitatea funcţionarului public debutant se desfăşoară sub îndrumarea unui funcţionar
public definitiv, care va întocmi un referat în vederea evaluării funcţionarului public debutant, la
terminarea perioadei de stagiu.
Dacă rezultatul evaluării este pozitiv, funcţionarul public debutant va fi numit funcţionar
public definitiv, iar în cazul când rezultatul evaluării este negativ, funcţionarul public debutant
va fi obligat să repete perioada de stagiu şi dacă, nici după repetarea perioadei de stagiu
evaluarea nu va fi pozitivă, funcţionarul public debutant va fi eliberat din funcţie pentru
incompetenţă profesională.
La numirea în funcţia publică, funcţionarul public definitiv depune jurământul de credinţă
în faţa conducătorului autorităţii sau instituţiei publice, în prezenţa a doi martori, dintre care unul
va fi şeful compartimentului în care este numit, iar celălalt va fi un alt funcţionar public definitiv
din cadrul autorităţii sau instituţiei respective.
Refuzul depunerii jurământului atrage revocarea actului de numire în funcţie.

2.2.3. Evaluarea funcţionarilor publici. Promovarea şi avansarea acestora

Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici se face în

condiţiile Legii nr. 188/ 1999, cu modificările şi completările ulterioare, pe baza Metodologiei de
evaluare a performanţelor individuale ale funcţionarilor publici aprobată prin H.G. nr. 1209/
2003.
În scopul formării unui corp profesionist de funcţionari publici, metodologia de evaluare
a performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici stabileşte cadrul general
pentru:
- corelarea obiectivă dintre activitatea funcţionarului public şi cerinţele funcţiei publice;
- aprecierea obiectivă a performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor
publici, prin compararea gradului de îndeplinire a obiectivelor individuale stabilite cu rezultatele
obţinute în mod efectiv;
- asigurarea unui sistem motivaţional, prin recompensarea funcţionarilor publici care au
obţinut rezultate deosebite, care să determine creşterea performanţelor profesionale individuale;
- identificarea necesităţilor de instruire a funcţionarilor publici pentru îmbunătăţirea
rezultatelor activităţii desfăşurate în scopul îndeplinirii obiectivelor stabilite.
Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici se realizează
prin raportarea criteriilor de performanţă la gradul de îndeplinire a obiectivelor individuale
prevăzute pentru perioada evaluată.
Obiectivele individuale trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:
a) să fie specifice activităţilor care presupun exercitarea prerogativelor de putere
publică;
 b) să fie cuantificabile - să aibă o formă concretă de realizare;
c) să fie prevăzute cu termene de realizare;
d) să fie realiste - să poată fi aduse la îndeplinire în termenele de realizare prevăzute şi
cu resursele alocate;
e) să fie flexibile - să poată fi revizuite în funcţie de modificările intervenite în
priorităţile autorităţii sau instituţiei publice.
Definirea criteriilor de performanţă pentru funcţionarii publici de execuţie ( pe cele 3
clase), respectiv pentru cei de conducere, este prezentată de Ordinul nr. 9055/ 2006 pentru
stabilirea modalităţii de acordare a calificativelor şi aprobarea Criteriilor de performanţă pe baza
cărora se face evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici pentru
anul 2006.
Perioada evaluată este cuprinsă între data de 1 decembrie a anului anterior evaluării şi 1
decembrie a anului în curs.
Perioada de evaluare este cuprinsă între datele de 1 decembrie şi 31 decembrie ale anului
pentru care se evaluează performanţele profesionale individuale ale funcţionarilor publici.
În mod excepţional evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor
publici se face şi în cursul perioadei evaluate, în următoarele cazuri:
a) atunci când pe parcursul perioadei evaluate raporturile de serviciu ale funcţionarului public
încetează, se suspendă sau se modifică, în condiţiile legii. În acest caz funcţionarul public va fi
evaluat pentru perioada de până la încetarea, suspendarea sau modificarea raporturilor de
serviciu. La obţinerea calificativului anual va fi avut în vedere, în funcţie de specificul
atribuţiilor prevăzute în fişa postului, şi calificativul obţinut înainte de suspendarea sau
modificarea raporturilor de serviciu;
b) atunci când, pe parcursul perioadei evaluate, raporturile de serviciu ale funcţionarului
public care ocupă o funcţie publică de conducere sau o funcţie publică corespunzătoare
categoriei înalţilor funcţionari publici încetează, se suspendă sau se modifică, în condiţiile legii.
În acest caz funcţionarul public de conducere are obligaţia ca, înainte de încetarea, suspendarea
sau modificarea raporturilor de serviciu ori, după caz, într-o perioadă de cel mult 15 zile
calendaristice de la încetarea sau modificarea raporturilor de serviciu, să realizeze evaluarea
performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici din subordine. Calificativul
acordat se va lua în considerare la evaluarea anuală a performanţelor profesionale individuale ale
acestora;
c) atunci când, pe parcursul perioadei evaluate, funcţionarul public dobândeşte o diplomă de
studii de nivel superior şi urmează să fie promovat, în condiţiile legii, într-o funcţie publică
corespunzătoare studiilor absolvite.
Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici se face cu
respectarea regimului juridic al conflictului de interese privind funcţionarii publici.
Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarului public se realizează
de către evaluator. Are calitatea de evaluator:
- funcţionarul public de conducere care coordonează compartimentul în cadrul căruia îşi
desfăşoară activitatea funcţionarul public de execuţie sau care coordonează activitatea acestuia;
- funcţionarul public de conducere ierarhic superior potrivit structurii organizatorice a
autorităţii sau instituţiei publice, pentru funcţionarul public de conducere;
- înaltul funcţionar public, pentru funcţionarii publici de conducere din subordine sau pentru
funcţionarii publici de execuţie, atunci când aceştia îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor
compartimente care nu sunt coordonate de un funcţionar public de conducere, respectiv
demnitarul, pentru funcţionarii publici care sunt în subordinea directă a acestuia;
- primarul, pe baza propunerii consiliului local, pentru secretarul comunei, oraşului şi al
subdiviziunii administrativ-teritoriale a municipiilor.
Procedura de evaluare se realizează în 3 etape:
a) completarea raportului de evaluare de către evaluator;
b) interviul;
c) contrasemnarea raportului de evaluare.
În vederea completării raportului de evaluare, evaluatorul:
- analizează îndeplinirea obiectivelor individuale fixate;
- notează criteriile de performanţă în funcţie de importanţa acestora;
- stabileşte calificativul final de evaluare a performanţelor profesionale individuale;
-consemnează rezultatele deosebite ale funcţionarului public, dificultăţile obiective
întâmpinate de acesta în perioada evaluată şi orice alte observaţii pe care le consideră relevante.
Notarea obiectivelor şi a criteriilor de performanţă se face parcurgându-se următoarele
etape:
 a) fiecare obiectiv se apreciază cu note de la 1 la 5, nota exprimând gradul de
îndeplinire a obiectivului respectiv, din punct de vedere cantitativ, calitativ şi al termenului în
care a fost realizat;
b) pentru a obţine nota acordată pentru îndeplinirea obiectivelor se face media
aritmetică a notelor acordate pentru îndeplinirea fiecărui obiectiv;
c) fiecare criteriu de performanţă se notează de la 1 la 5, nota exprimând aprecierea
îndeplinirii criteriului de performanţă în realizarea obiectivelor individuale stabilite;
d) pentru a obţine nota acordată pentru îndeplinirea criteriilor de performanţă se face
media aritmetică a notelor acordate pentru îndeplinirea fiecărui criteriu.
Semnificaţia notelor este următoarea: nota 1 - nivel minim şi nota 5 - nivel maxim.
Calificativele acordate în urma evaluării performanţelor profesionale ale funcţionarilor
publici se stabilesc pe baza notei finale ( potrivit art. 1 al Ordinului nr. 9055/ 2006, pentru anul
2006 ), după cum urmează:
a) între 1,00 - 1,50 - nesatisfăcător;
b) între 1,51 - 2,50 - satisfăcător;
c) între 2,51 - 3,50 - bun;
d) între 3,51 - 5,00 - foarte bun;
Interviul, ca etapă a procesului de evaluare, reprezintă un schimb de informaţii care are
loc între evaluator şi funcţionarul public, în cadrul căruia:
a) se aduc la cunoştinţă funcţionarului public evaluat consemnările făcute de evaluator în
raportul de evaluare;
b) în cazul în care între funcţionarul public evaluat şi evaluator există diferenţe de opinie
asupra consemnărilor făcute, comentariile funcţionarului public se consemnează în raportul de
evaluare. Evaluatorul poate modifica raportul de evaluare dacă se ajunge la un punct de vedere
comun;
c) se semnează şi se datează raportul de evaluare de către evaluator şi de funcţionarul public
evaluat.
Raportul de evaluare se înaintează contrasemnatarului.Are calitatea de contrasemnatar:
a) funcţionarul public ierarhic superior evaluatorului, potrivit structurii organizatorice a
autorităţii sau instituţiei publice. În mod excepţional, în cazul în care, potrivit structurii
organizatorice a autorităţii sau instituţiei publice, nu există un funcţionar public ierarhic superior
evaluatorului, va fi desemnat contrasemnatar funcţionarul public care deţine cea mai înaltă
funcţie publică din autoritatea sau instituţia publică respectivă, iar atunci când nu este posibil,
contrasemnatar va fi adjunctul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice;
b) prefectul, pentru secretarul comunei, oraşului şi al subdiviziunii administrativ-
teritoriale a municipiilor.
Raportul de evaluare poate fi modificat conform deciziei contrasemnatarului în
următoarele cazuri:
a) aprecierile consemnate nu corespund realităţii;
b) între evaluator şi funcţionarul public evaluat există diferenţe de opinie care nu au putut fi
soluţionate de comun acord.
Raportul de evaluare modificat se aduce la cunoştinţă funcţionarului public.
Funcţionarii publici nemulţumiţi de rezultatul evaluării pot să îl conteste la conducătorul
autorităţii sau instituţiei publice.
Contestaţia se formulează în termen de 5 zile calendaristice de la luarea la cunoştinţă de
către funcţionarul public evaluat a calificativului acordat şi se soluţionează în termen de 15 zile
calendaristice de la data expirării termenului de depunere a contestaţiei.
Rezultatul contestaţiei se comunică funcţionarului public în termen de 5 zile
calendaristice de la soluţionarea contestaţiei.
Funcţionarul public nemulţumit de modul de soluţionare a contestaţiei, se poate adresa
instanţei de contencios administrativ, în condiţiile legii.
Procedura de evaluare are ca scop: avansarea în gradele de salarizare; retrogradarea în
gradele de salarizare; promovarea într-o funcţie publică superioară; eliberarea din funcţia
publică; stabilirea cerinţelor de formare profesională a funcţionarilor publici.
Procesul de evaluare a performanţelor profesionale individuale permite autorităţii sau
instituţiei publice să ajungă la o concluzie în ceea ce priveşte modul în care funcţionarul public
şi-a desfăşurat activitatea în raport cu obiectivele strategice şi de altă natură pe care instituţia
publică le-a fixat.
Evaluarea performanţei se aplică fiecărui funcţionar public, fără excepţie. Singura
derogare este aceea că funcţionarul public trebuie să fi desfăşurat o activitate de cel puţin 6 luni
în funcţii publice pentru a putea fi evaluat4.
4
Art. 3, alin. (4) al Anexei nr. III a Hotărârii Guvernului nr. 1209/2003 privind organizarea şi dezvoltarea carierei
funcţionarilor publici publicată în Monitorul Oficial nr.757 din 29.10.2003
 Promovarea funcţionarilor publici constituie modalitatea de dezvoltare a carierei prin
ocuparea unei funcţii publice superioare vacante.
Promovarea poate fi definitivă, când funcţia publică superioară se ocupă prin concurs sau
examen, şi poate fi temporară, când se ocupă prin delegare, în condiţiile legii.
Concursul sau examenul pentru promovare se organizează numai în limita funcţiilor
publice vacante rezervate în scopul promovării prin planul de ocupare a funcţiilor publice sau
pentru funcţiile publice care se vacantează în cursul anului :
- de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, pentru promovarea în funcţii publice de
conducere, cu excepţia celor de şef de serviciu şi şef de birou ;
- de către autorităţi şi instituţii publice pentru promovarea în funcţii publice de execuţie sau în
funcţii publice de conducere de şef serviciu şi şef de birou.
Pentru a putea participa la examenul de promovare în gradul profesional imediat superior
celui deţinut, funcţionarii publici trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să aibă cel puţin 4 ani vechime în gradul profesional al funcţiei publice din care provine;
- să aibă cel puţin 2 ani vechime în treapta de salarizare din care avansează;
- să fi obţinut cel puţin calificativul „bine” la evaluarea performanţelor individuale în ultimii 2
ani;
- să nu aibă în cazierul administrativ o sancţiune disciplinară neradiată.
De asemenea pentru a participa la concursul de promovare într-o funcţie publică de
conducere, funcţionarii publici trebuie să îndeplinească anumite condiţii, şi anume:
- să fie absolvenţi de master sau de studii post-universitare în domeniul administraţiei publice,
management sau în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei publice;
- să fie numiţi într-o funcţie publică de clasa I;
- să îndeplinească condiţiile prevăzute în fişa postului;
- să îndeplinească condiţiile minime de vechime în specialitatea studiilor necesare ocupării
funcţiei de conducere, şi anume 2 respectiv 5 ani;
- să nu aibă în cazier o sancţiune disciplinară neradiată.
Legea cadru a instituit pentru funcţionarii publici şi un sistem de promovare rapidă în
funcţii publice. Pot beneficia de sistemul de promovare rapidă:
- persoanele care au absolvit programe organizate pentru obţinerea statutului de manager public;
- funcţionarii publici care au promovat examenul organizat de autorităţile şi instituţiile publice
pentru promovarea în gradul profesional dar nu îndeplinesc condiţiile de vechime pentru
promovarea în gradul profesional imediat superior celui deţinut dacă îndeplinesc următoarele
condiţii:
- au cel puţin 1 an vechime în gradul profesional al funcţiei publice din care promovează;
- au obţinut calificativul „foarte bine” la evaluarea performanţelor profesionale individuale din
ultimul an;
- nu au în cazierul administrativ o sancţiune disciplinară neradiată;
- au urmat cel puţin o formă de perfecţionare profesională în ultimul an.
Concursul pentru promovare rapidă în grade profesionale se organizează anual de către
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici în limita funcţiilor publice rezervate promovării
rapide.
Ca o concluzie generală putem aprecia actualul sistem de promovare ca fiind un sistem
deschis caracterizat prin existenţa dreptului la înaintare în funcţie recunoscut personalului
propriu în condiţiile legii şi numai în limita posturilor vacante corespunzătoare, pentru
funcţionari în baza calificativelor obţinute la evaluarea performanţelor profesionale individuale,
prin susţinerea unei forme de verificare (examen sau concurs).
Promovarea reprezintă principalul factor de stimulare şi cointeresare a funcţionarilor, atât
sub aspect moral cât şi material, căreia i se adaugă şi alte stimulente morale (titluri, diplome) sau
materiale (premii, gratificaţii).

2.3.răspunderea funcţionarilor publici

Funcţionarul public, la fel ca orice cetăţean, are obligaţia să respecte normele juridice,
cuprinse în legi şi în alte acte normative, iar în caz contrar va fi atrasă răspunderea sa juridică.
Art. 64 din Legea nr. 188/ 1999, republicată, prevede că încălcarea de către funcţionarii
publici, cu vinovăţie, a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară, răspunderea
contravenţională, răspunderea civilă sau răspunderea penală, în raport cu faptele săvârşite.
 2.3.1. Răspunderea disciplinară

Răspunderea disciplinară intervine în cazul încălcării de către un funcţionar public, cu

vinovăţie, a îndatoririlor de serviciu şi a normelor de conduită profesională şi civilă prevăzute de
lege, fapte care constituie abateri disciplinare şi atrag sancţiunea disciplinară a acestuia.
Sancţiunile administrativ disciplinare sunt măsuri de constrângere cu efect educativ,
prin aplicare cărora se urmăreşte apărarea ordinii şi a disciplinei în instituţii.5 Acestea sunt:

- Mustrarea scrisă este notificarea scrisă prin care i se pune în vedere făptuitorului
abaterii administrativ-disciplinare că nu şi-a îndeplinit în mod corespunzător sau
deloc obligaţiile ce îi revin în calitate de funcţionar public.
- Diminuarea drepturilor salariale cu 5–20 % pe o perioadă de până la 3 luni
este o sancţiune care are un caracter preponderent patrimonial. Corecţia se
realizează prin diminuarea veniturilor făptuitorului abaterii.
- Suspendarea dreptului de avansare în treptele de salarizare sau, după caz,
de promovare în funcţia publică pe o perioadă de 1 la 3 ani este o sancţiune,
cu caracter preponderent coercitiv, ce se adresează funcţionarilor publici.
- Retrogradarea în treptele de salarizare sau retrogradarea în funcţia publică
pe o perioadă de până la un an este o sancţiune preponderent coercitivă, dar şi
cu consecinţe patrimoniale importante, ce se aplică pentru abateri care aduc
prejudicii grave persoanei juridice în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea
făptuitorul.
- Destituirea din funcţia publică este o măsură extremă şi are ca efect imediat
încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarului public căruia i s-a aplicat
astfel de sancţiune.
Individualizarea sancţiunii,6 ce se aplică în urma antrenării răspunderii disciplinare a
funcţionarilor publici, se face ţinându-se seama de: cauzele care au determinat săvârşirea abaterii
disciplinare; gravitatea abaterii disciplinare; împrejurările în care a fost săvârşită fapta; gradul de
vinovăţie al făptuitorului; consecinţele abaterii disciplinare; comportarea generală în serviciu a

5
Mircea Preda – Tratat elementar de drept administrativ român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.210.
6
Legea nr.188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în M.O.nr.215 din 22.03.2004, art.65,
alin.4).
făptuitorului; existenţa în antecedentele făptuitorului a altor sancţiuni disciplinare care nu au fost
radiate în condiţiile legii.

Pe baza sesizării sau a constatării din oficiu privind săvârşirea unei abateri administrativ-
disciplinare, conducerea persoanei juridice în cauză trebuie să dispună efectuarea unor cercetări,
conform Legii Statutului funcţionarilor publici, potrivit căreia sancţiunea disciplinară se aplică
numai după efectuarea cercetării prealabile a faptei ilicite vizate. Aplicarea sancţiunilor
disciplinare de natura mustrării scrise se poate aplica direct de către conducătorul autorităţii sau
instituţiei publice în care funcţionează persoana sancţionată, la propunerea şefului
compartimentului în care funcţionează persoana în cauză. Dacă sancţiunea ce ar trebui aplicată
este una din cele prevăzute de Legea nr.188/1999, alta decât mustrarea scrisă, acest lucru poate fi
făcut numai de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, la propunerea comisiei de
disciplină.

Comisiile de disciplină sunt organisme ce se constituie în cadrul fiecărei autorităţi

publice, ele fiind competente să cerceteze fiecare abatere săvârşită de funcţionarii publici din
instituţia sau autoritatea publică respectivă şi să propună modalitatea de sancţionare a
persoanelor ce se fac vinovate de săvârşirea vreunei abateri disciplinare. Aceste organisme au
dreptul doar de a face propuneri cu privire la oportunitatea sancţionării şi la modalitatea de
sancţionare, decizia aparţinând conducătorului autorităţii ori instituţiei publice respective.

Constatarea abaterii şi aplicarea sancţiunii se face în scris, prin ordin sau dispoziţie de
sancţionare emisă de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, cu excepţiile prevăzute
de lege, la propunerea comisiei de disciplină. În cazul în care funcţionarul public este nemulţumit
de sancţiunea ce i-a fost aplicată se poate adresa instanţei de contencios administrativ, putând să
solicite fie anularea, fie modificarea ordinului sau deciziei de sancţionare. Modul de constituire
şi de desfăşurare a activităţii comisiei de disciplină este reglementat de Hotărâre Guvernului
nr.1210/2003 privind organizarea şi funcţionarea comisiilor de disciplină şi a comisiilor paritare
din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice.7

Sancţiunile disciplinare nu se pot aplica funcţionarilor publici decât după cercetarea

prealabilă a faptei săvârşite şi după audierea acestora care trebuie consemnată în scris.8

7
H.G.nr.1210/2003 privind organizarea şi funcţionarea comisiilor de disciplină şi a comisiilor paritare din cadrul
autorităţilor şi instituţiilor publice, publicată în M.O.nr.757 din 29.10.2003.
8
Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în M.O.nr.215/22.03.2004, art.66, alin.4).
 2.3.2. Răspunderea contravenţională

Răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici este angajată în cazul în care

aceştia au săvârşit o contravenţie în timpul şi în legătură cu sarcinile de serviciu.
Potrivit art.1 din Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al
contravenţiilor, constituie contravenţie fapta săvârşită cu vinovăţiei, stabilită şi sancţionată ca
atare prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului
local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului
judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 în art.5 prevede două categorii de sancţiuni
contravenţionale: principale şi complementare.
- Sancţiunile contravenţionale principale sunt: avertismentul, amenda
contravenţională şi obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul
comunităţii.
- Sancţiunile contravenţionale complementare sunt: confiscarea bunurilor destinate,
folosite sau rezultate din contravenţii; suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, a
acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi; închiderea unităţii; blocarea
contului bancar; suspendarea activităţii agentului economic; retragerea licenţei sau a
avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de comerţ exterior temporar sau
definitiv; desfiinţarea lucrării şi aducerea terenului în starea iniţială.
Pentru una şi aceiaşi contravenţie se poate aplica numai o sancţiune contravenţională
principală. Sancţiunile contravenţionale principale nu pot fi cumulate, ele se aplică în funcţie de
pericolul social al faptei comise, în schimb sancţiunile contravenţionale complementare care se
aplică în funcţie de natura şi gravitatea faptei pot fi cumulate cu sancţiunile contravenţionale
principale. Mai mult, se poate cumula o sancţiune contravenţională principală cu una sau mai
multe sancţiuni contravenţionale complementare.9

2.3.3. Răspunderea civilă

Această formă de răspundere stabilită în sarcina funcţionarilor publici este o formă

specifică a răspunderii delictuale prevăzute de art. 998 din Codul civil, potrivit căruia orice faptă

9
O.G.nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în M.O.nr.410/25.07.2001, cu modificările şi
completările ulterioare, art.5, alin.7).
a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greşeală s- a produs să- l
repare.

Potrivit art. 72 din Legea nr. 188/1999, republicată, răspunderea civilă a funcţionarului
public se angajează :

- pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în

care funcţionează ;
- pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s- au acordat necuvenit ;
- pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică, în calitate de comitent, unor
terţe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

2.3.4. Răspunderea penală

Răspunderea penală a funcţionarului public pentru infracţiunile săvârşite în timpul

serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă se angajează potrivit
legii penale.
Faptele comise în această calitate specială sunt infracţiuni de serviciu sau în legătură
cu serviciul ( luarea de mită, abuzul sau neglijenţa în serviciu, etc. ) ori alte categorii de
infracţiuni specifice exercitării sau în legătură cu exrcitarea unei funcţii publice ( delapidarea,
falsul intelectual, falsul material, insubordonarea, etc. ).
La baza răspunderii penale stau următoarele principii:
- principiul legalităţii răspunderii penale conform căruia legea prevede ce faptă constituie
infracţiune;
- principiul conform căruia infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale10;
- principiul caracterului personal al răspunderii penale conform căruia poate răspunde
penal numai persoana care a săvârşit nemijlocit infracţiunea, precum şi cea care a cooperat cu
intenţie la săvârşirea ei;
- principiul unicităţii răspunderii penale potrivit căruia săvârşirea unei infracţiuni atrage o
singură dată răspunderea penală şi implicit o singură sancţiune;
- principiul presceptibilităţii răspunderii penale se referă la faptul că răspunderea penală
este înlăturată prin prescripţie, adică prin trecerea unui anumit interval de timp, în care dacă nu a
10
Codul penal, art.17, alin.2.
fost tras la răspundere, acest fapt nu mai este posibil, întrucât răspunderea penală a fost înlăturată
ca efect al trecerii timpului;
- principiul individualizării pedepsei se referă la activitatea de stabilire şi aplicare a
sancţiunilor prevăzute pentru fiecare infracţiune.
În domeniul financiar cele mai frecvente împrejurări în care este antrenată răspunderea
penală sunt situaţiile în care se săvârşesc fapte de evaziune fiscală.

Capitolul 3. Studiu de caz privind accesul la funcția publică în

Slatina, Județul Olt

3.1 Motivare

3.2 Material și metodă

În vederea elaborării studiului de caz al prezentei lucrări, am ales realizarea unei analize a funcțiilor
publice scoase la concurs în județul Olt, în luna mai a anului în curs.

iau o selectie de functii publice si sa fac o analiza pe ce anume functie au scos la concurs/ce criterii au
cerut(sa fac comparatie), apoi fac un grafic sau un tabel si fac o analiza: EXEMPLU: am analizat in
perioada lunii mai de ex: ce functii publice au fost scoase la concurs si am folosit pt asta site ul anfp, am
observat ca au fost scoase 20 de functii publice dintre care 10 functii publice de stat, 5 teritoriale etc....

3.3 Analiza

Nr. Localitatea Instituție Post Nr posturi Tip funcție

crt
1 Comuna Văleni Primarie Inspector de 1 Funcție de
specialitate execuție
debutant
2 Slatina Spitalul Infirmieră 5 Funcție de
 Județean de execuție
Urgența Slatina
3 Comuna Osica de Primarie Casier 1 Funcție de
Sus execuție
4 Slatina Direcţia Medic veterinar 5 Funcție de
Sanitară execuție
Veterinară şi
pentru
Siguranţa
Alimentelor
Olt
5 Slatina Direcţia Inginer chimist 1 Funcție de
Sanitară execuție
Veterinară şi
pentru
Siguranţa
6 Slatina Direcţia Technician 2 Funcție de
Sanitară veterinar execuție
Veterinară şi
pentru
Siguranţa
7 Slatina Direcţia Inginet grad II 2 Funcție de
Sanitară execuție
Veterinară şi
pentru
Siguranţa
8 Comuna Osica de Primarie Muncitor calificat 1 Funcție de
Sus execuție
9 Comuna Osica de Primarie Sofer 1 Funcție de
Sus execuție
10 Slatina Spitalul Sef atelier II 2 Funcție de
 Județean de execuție
Urgență
Slatina, Judeţul
Olt
11 Slatina Spitalul Asistent medical 6 Funcție de
Județean de debutant PL, execuție
Urgență medicină generală
Slatina, Judeţul
Olt
12 Slatina Administrația Agent hidrotehnic 1 Funcție de
Națională execuție
„Apele
Române” -
Administrația
Bazinală de
Apă Olt
13 Slatina ANIF - Filiala Consilier debutant 1 Funcție de
Teritorială de execuție
Îmbunătățiri
Funciare Olt
14 Slatina Administrația Inginer 1 Funcție de
Bazinală de execuție
Apă Olt
15 Slatina Centrul Sofer 2 Funcție de
Județean de execuție
Cultură și Artă
Olt din Slatina
16 Caracal Centrul de Asistent medical 1 Funcție de
Asistenţă debutant execuție
Medico-
Socială Caracal
17 Slatina Biblioteca Bibliotecar II 1 Funcție de
Județeană Olt execuție
„Ion
Minulescu”

18 Slatina Clubul Sportiv Refernt sportiv 2 Funcție de

Municipal execuție
Slatina
19 Corabia Îngrijitor Îngrijitor 1 Funcție de
Liceul execuție
Tehnologic
„Danubius”
20 Caracal Liceul Laborant 1 Funcție de
Tehnologic execuție
„Dimitrie
Petrescu”
21 Corabia Primarie inspector de 1 Funcție de
specialitate execuție
22 Corabia Primarie Referent 1 Funcție de
execuție
23 Corabia Primarie Paznic 1 Funcție de
execuție
24 Corabia Primarie șofer 1 Funcție de
execuție
25 Comuna Schitu Spitalul de Asistent medical 2 Funcție de
Psihiatrie execuție
Cronici Schitu
Greci, satul
Greci, com.
Schitu
26 Comuna Schitu Spitalul de Șofer autosanitară 1 Funcție de
 Psihiatrie execuție
Cronici Schitu
Greci, satul
Greci, com.
Schitu
27 Comuna Bârza Primarie Muncitor calificat 1 Funcție de
(buldoexcavatorist) execuție
28 Comuna Primarie Șofer 1 Funcție de
Dobrosloveni execuție
29 Slatina Liceul Îngrijitor 1 Funcție de
Tehnologic curățenie/femeie execuție
„Alexe Marin” de serviciu
30 Pârșcoveni Primarie Inspector de 1 Funcție de
specialitate execuție
debutant
31 Pleșoiu Primărie Inspector, clasa I, 1 Funcție de
grad profesional execuție
superior
32 Slatina Liceul Teoretic îngrijitor 1 Funcție de
„Nicolae execuție
Titulescu”
33 Slatina Liceul Teoretic muncitor 1 Funcție de
„Nicolae execuție
Titulescu”
34 Slatina Liceul Teoretic Laborant M/PL 1 Funcție de
„Nicolae execuție
Titulescu”
35 Coteana Primarie Arhivar 1 Funcție de
execuție
36 Slatina Primarie Director 1 Funcție de
conducere
37 Slatina Direcția Șef birou 1 Funcție de
Administrarea conducere
Străzilor și
Iluminatului
Public
38 Slatina Direcția Inspector de 1 Funcție de
Administrarea specialitate execuție
Străzilor și
Iluminatului
Public
39 Slatina Direcția Muncitor calificat 1 Funcție de
Administrarea execuție
Străzilor și
Iluminatului
Public
40 Slatina Serviciul de Șef autosanitară 3 Funcție de
Ambulanță execuție
Județean Olt
41 Caracal Centrul de Infirmieră 3 Funcție de
Asistenţă execuție
Medico-
Socială
42 Balș Primărie Inspector de 2 Funcție de
specialitate execuție
43 Caracal Primărie Administrator 1 Funcție de
execuție
44 Caracal Primărie Casier 1 Funcție de
execuție
45 Slatina ANIF - Filiala Consilier 2 Funcție de
Teritorială de execuție
Îmbunătățiri
 Funciare Olt
46 Slatina ANIF - Filiala Muncitor calificat 3 Funcție de
Teritorială de execuție
Îmbunătățiri
Funciare Olt
47 Grădinari Primărie Îngrijitor bătrâni la 1 Funcție de
domiciliu execuție
48 Grădinari Primărie șofer 1 Funcție de
execuție
49 Caracal Primărie Asistent medical 1 Funcție de
comunitar execuție
50 Slatina Comisariatul Consilier IA 3 Funcție de
Regional execuție
pentru
Protecția
Consumatorilor
Sud-Vest
Oltenia
51 Vâlcele Primărie Inspector de 1 Funcție de
specialitate II execuție