Sunteți pe pagina 1din 69

ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

LUCRARE DE LICENTĂ

FUNCȚIA PUBLICĂ. STATUTUL FUNCȚIONARULUI PUBLIC

Coordonator:

Absolvent:

1
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

CUPRINS

Introducere……………………………………………………………………………..… 4
Capitolul 1
Consideratii generale privind functia publică………………………………………….. 8
1.1. Aspecte istorice ale functiei publice…………………………………………………... 8
1.2. Noțiunea funcției publice……………………………………………………………... 11
1.3. Funcția publică administrativă………………………………………………………… 16
1.4. Clasificarea funcției publice……………………………...…………………………… 21
1.4.1. După nivelul atribuțiilor…………………………………………………………….. 22
1.4.2. După cerințele privind nivelul studiilor…………………………………………….. 23
Capitolul 2
Regimul juridic general al functiei publice……………………………….…………….. 24
2.1. Noțiunea și regimul juridic al funcționarilor publici…………………….……………. 24
2.2. Condiții generale ale investirii în funcție……………………………….…………….. 28
2.3. Formarea, natura juridică, modificarea, suspendarea, întreruperea și încetarea raportului
de serviciu…………………………………………………………………………………. 32

Capitolul 3
Statutul funcţionarilor publici……………….…………………………….……………. 51
3.1. Noţiunea de funcţionar public ………………………………………….……………. 51
3.2. Categorii de funcţionari publici……………………………………………..………… 55
3.3. Condiţiile de acces la funcţiile publice din administraţia publică ………..………….. 58
3.4. Incompatibilităţi şi conflicte de interese …………………………………………….. 59
3.5. Drepturile funcţionarilor publici……………………………………………………… 63
3.6. Îndatoririle funcţionarilor publici…………………………………………………….. 65
Concluzii…………………………………………………………………………………... 67
Bibliografie………………………………………………………………………………... 68

2
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

Listă de abrevieri

alin. - alineat
art. - articolul
Cap. - capitolul
D.L. - Decretul Lege
H.G. - Hotărârea de Guvern
Jud. - Judeţ
INA - Institutul Naţional de Administraţie
lit. - litera
M. Of. - Monitorul Oficial
nr. - numărul
O.G. - Ordonanţa de Guvern
op. cit. - opera citată
O.U.G. - Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
p. - pagina
pct. - punctul
Vol. - volumul

3
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

Introducere

Am ales ca tema pentru lucrarea de licență “STRESUL ORGANIZATIONAL” , care este


o lucrare structurata pe ……. capitole. Aceasta lucrare are la bază surse bibliografice ale
cunoscuţilor autori din domeniu și este in concordanta cu legislaţia actualizată.
In primul capitol, “Consideratii generale privind functia publica” se gaseşte un istoric al
funcției publice, noțiuni despre funcția publica şi funcția publică administrativă precum și
clasificarea funcţiei după atribuții și cerințe privind nivelul studiilor.
Al doilea capitol, “Regimul juridic general al funcției publice”, se ocupţǎǎ de regimul
juridic al acetei funcţii şi de condiţiile necesare investirii in funcţia publicǎ.
Capitolul 3, “Statutul funcţionarilor publici”, prezinta noţiunea de funcţionar public,
categoriile de funcţionari publici si condiţiile de acces la funcţiile publice, incompatibilităţi şi
conflicte de interese, drepturile și indatoririle funcţionarilor publici.
Conform Profesorului P. Negulescu, , „funcţiunea publică apare ca o grupare de atribuţii,
de puteri şi de competenţe în scopul de a da satisfacţiune unor interese generale”.
Funcţiunea publică, ca şi serviciul public, este o instituţie juridică pe care o întâlnim atât
în cadrul organelor - serviciilor publice –care realizează puterea legislativă, cât şi ale puterii
executive sau judecătoreşti.
Existenţa statului, ca putere organizată asupra unei populaţii, pe un anumit teritoriu, a
presupus, încă de la început, o continuă adaptare la dinamica vieţii economice, sociale şi politice.
Răspunsurile pe care statul le-a oferit cerinţelor venite în număr tot mai mare din partea societăţii
s-au concretizat în creşterea volumului şi a complexităţii funcţiilor sale, în multiplicarea
atribuţiilor autorităţilor şi organelor sale. Astfel, Mircea Djuvara considera că „realitatea cea
mai puternică şi cea mai interesantă în drept, cea mai pasionantă de studiat este statul“.
Potrivit teoriei separaţiei puterilor în stat, funcţiile pe care statul le dobândeşte în
asigurarea suveranităţii sale, funcţia legislativă, funcţia executivă şi funcţia judecătorească se
realizeazǎ prin exercitarea lor de către puteri independente, reprezentate la nivel politico-juridic
de organe corespunzătoare.
Pentru realizarea acestor funcţii ale statului se înfiinţează servicii publice, care, la rândul
lor, sunt înzestrate cu funcţii publice – atribuţii, competenţe şi răspunderi specifice sarcinilor pe
care acestea le realizează în scopul satisfacerii intereselor generale ale societăţii.

4
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

În România, reglementarea funcţiei publice, în sensul modern al accepţiunii, a fost


realizată prima dată de Regulamentele Organice. Urmează cronologic, prevederi ale Statutului
dezvoltător al Convenţiei de la Paris şi ale Legii electorale din timpul lui Cuza, precum şi cele
ale Constituţiei din 1866, pentru ca abia prin Constituţia din 1923 să se considere oportun
momentul adoptării unui statut al funcţionarilor publici, concretizat prin Legea din 19 iunie
1923, în vigoare până în 1940. Evoluţia ulterioară a reglementărilor în materie a fost determinată
de cursul evenimentelor care au îndepărtat societatea românească de pe calea unei democraţii
autentice. Un moment relevant în scurta prezentare a istoricului reglementării funcţiei publice
este adoptarea Constituţiei României din 1991, iar în temeiul acesteia adoptarea, nejustificat de
târziu, a Statutului funcţionarului public, prin Legea nr. 188/1999 modificată ulterior.
Doctrina juridică nu a avut şi nu are un punct de vedere unitar asupra problematicii
funcţiei publice, cu atât mai mult cu cât reglementările în materie diferă în funcţie de perioada
istorică şi de realitatea statală la care ne raportăm uneori, aceste reglementări nefiind altceva
decât un instrument de impunere a unor concepţii politice.
Asupra naturii juridice a funcţiei publice s-au exprimat diferite puncte de vedere, cele mai
semnificative fiind cele constituite în teoria situaţiei contractuale şi în teoria statului legal. Prima
teorie a încercat definirea funcţiei publice fie prin intermediul unor instituţii de drept civil
(contractul de mandat), fie prin intermediul unor instituţii de drept administrativ (contractul
administrativ). Mai recent, s-a făcut apel la instituţii ale dreptului muncii (contractul individual
de muncă) pentru a explica natura juridică a funcţiei publice. Cea de-a doua teorie importantă
infirmă caracterul contractual al funcţiei publice şi o înţelege ca pe un statut legal, instituit printr-
un act de autoritate, concepţie care, aşa cum vom arăta, este preluată şi de legiuitorul nostru
constituant.
Dintr-o asemenea perspectivă, definirea funcţiei publice nu pare a fi o sarcină prea
uşoară. În doctrina interbelică, funcţia publică a fost înţeleasă ca fiind „complexul de puteri şi
competenţe, organizat de lege pentru satisfacerea unui interes general, în vederea de a fi
ocupată, în chip temporar, de un titular (sau mai mulţi), persoană fizică care, executând puterile
în limitele competenţei, urmăreşte realizarea scopului pentru care a fost creată funcţiunea“.
Într-o definiţie mai recentă, funcţia publică este considerată „situaţia juridică a persoanei fizice
– învestită legal cu atribuţii în realizarea competenţei unei autorităţi publice – ce constă în
ansamblul drepturilor şi obligaţilor care formează conţinutul juridic complex dintre persoana
fizică respectivă şi organul care l-a investit“.
Prezentarea a două dintre definiţiile de referinţă în materie nu a avut pretenţia de epuizare
a posibilelor perspective de analiză a noţiunii de funcţie publică, cu atât mai mult cu cât potrivit

5
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

definiţiei legale, întâlnită în Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarului public, art. 3 şi în
actele normative care îşi au temeiul în această Lege, funcţia publică este ansamblul atribuţiilor şi
responsabilităţilor stabilite de autoritatea şi instituţia publică în temeiul legii, în scopul realizării
competenţelor sale.
După o scurtă prezentare a istoricului reglementării funcţiei publice şi a principalelor
probleme care au fost ridicate de către doctrina juridică în ceea ce priveşte natura juridică şi
definirea noţiunii de funcţie publică, vom încerca în cele ce urmează să oferim un punct de
vedere asupra semnificaţiei unor prevederi ale Constituţiei României în legătură cu funcţia
publică.
Cele mai importante prevederi ale Constituţiei privind funcţia publică se întâlnesc în art.
16 alin. (3) şi art. 73 alin. (3) lit. j). În art. 16 din Constituţia României din 1991, modificată în
2003, se consacră principiul potrivit căruia funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare pot
fi ocupate, în condiţiile legii, de către persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară.
Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii
şi demnităţi.
Prin legea de revizuire a Constituţiei a fost eliminată condiţia de avea numai cetăţenia
română pentru ocuparea unei demnităţi sau funcţii publice, fiind aşadar posibilă ocuparea de
funcţii publice şi de către persoanele care au dublă cetăţenie, fapt mai apropiat de spiritul
reglementărilor europene.
Art. 73 alin. (3) din Constituţie, care statuează categoriile de legi pe care le adoptă
Parlamentul, în enumerarea tuturor domeniilor care sunt reglementate prin lege organică,
menţionează statutul funcţionarilor publici la litera j) şi, separat, la lit. p) regimul general privind
raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială. Semnificaţia acestei prevederi
este diferenţierea între regimul statutar al funcţionarilor publici şi regimul contractual al
celorlalte categorii de salariaţi, pentru că, în concepţia legiuitorului constituant român,
funcţionarul public aparţine ramurii dreptului public, deosebindu-se fundamental de salariat.
Totodată prin faptul că domeniul de reglementare a statutului funcţionarului public este cel al
legii organice, este subliniată şi importanţa deosebită pe care funcţia publică şi funcţionarul
public le au în sistemul constituţional şi legal.
In ceea ce priveste determinarea funcţiilor publice şi a categoriilor de funcţionari publici,
interpretarea art. 40 alin (3) şi art. 54 alin. (2) din Constituţie, în coroborare cu prevederile altor
articole din Constituţie care fac referire la alte categorii de funcţii publice, ne fac să considerăm
că au calitatea de funcţionari publici nu doar persoanele care ocupă o funcţie publică în
autorităţile sau organele administraţiei publice, ci şi judecătorii Curţii Constituţionale,

6
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

magistraţii, cadrele active ale armatei, poliţiştii, personalul didactic (din învăţământul de stat),
personalul vamal, personalul silvic. Categoriilor de funcţionari amintite li se aplică prevederile
unor legi speciale, alături, desigur, de dispoziţiile generale din materie ale Constituţiei şi ale
Statutului funcţionarului public.
Funcţia de demnitate publică, menţionată de Constituţie în art. 16 alin. (3) nu presupune a
fi exercitată de către un funcţionar public, existând diferenţe semnificative între funcţionarul
public şi demnitarul public (preşedintele României, deputaţii şi senatorii, miniştrii, preşedintele
consiliului judeţean, consilierii consiliului judeţean, prefectul, primarul, consilierii locali). Legea
188/1999 în art. 5 face precizarea că persoanele numite sau alese în funcţie de demnitatea
publică nu intră sub incidenţa dispoziţiilor ei, iar un alt act normativ, Legea 154/1998, defineşte,
în art. 3, funcţia de demnitate publică ca fiind acea funcţie publică care se ocupă prin mandat
direct, prin alegeri organizate, sau indirect, prin numire, potrivit legii. Stadiul actual al evoluţiei
legislaţiei româneşti nu oferă o unitate de concepţie asupra problematicii funcţiei publice,
impunându-se cu necesitate anumite modificări pentru corelarea prevederilor diferitelor categorii
de acte normative şi pentru aşezarea acestora la temelia unor raporturi juridice viabile.

7
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

Capitolul 1
Consideraţii generale privind funcția publică

1.1. Aspecte istorice ale funcției publice

Titularul unei funcţii publice poartă denumirea de funcţionar public.1 În Romania există o
bogată tradiţie în privinţa reglementării tuturor aspectelor referitoare la regimul funcţiei din
administraţia de stat. Problema funcţionarilor publici, a “dregătorilor” a constituit întotdeauna o
preocupare majoră pentru sistemele legislative şi de guvernare din evoluţia istorică a României.
Prima reglemetare din legisţia modernă cu privire la funcţionarii administrativi se află în
Regulamentele organice. Această reglementare a fost modificată în lumina prevederilor
Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris. Constituţia lui Alexandru Ioan Cuza stabileşte
principiul numirii persoanelor din aparatul executiv, care vor desfăşura activitate în numele
şefului statului unele dispoziţii cu privire la funcţiile publice sunt cuprinse în Legea electoral din
1864, care face corp comun cu Constituţia lui Cuza. De exemplu, art. 26 stabileşte că “mandatul
de deputat este necompatibil cu funcţiile de miniştri, membri ai Curţii de Casaţie, de procuror pe
lângă curţi şi Tribunale, de directori şi şefi de secţiune la diferite ministere precum şi de militari
în serviciul activ”2.
În ipoteza în care un deputat ar fi primit o funcţie publică salariată atunci legea îl
considera demisionat, nemaiputând să îşi exercite mandatul. Constituţia din 1866, de fapt prima
constituţie a românilor, în sensul de astăzi al termenului, consacră principiul conforma căruia
regele numeşte şi revocă pe miniştrii săi, respectiv numeşte sau confirmă în funcţiile publice,
potrivit legii. De exemplu, Legea Curţii de Conturi din 14 martie 1874 stabilea în art. 8 că
preşedintele şi membrii curţii se numeau de Rege, “după lista de prezentaţiune în număr îndoit,
dată de Adunarea Deputaţilor”.
De asemenea, şi Legea pentru organizarea judecătorească din aceeaşi perioadă stabilea
că, pentru fiecare vacanţă, Consiliul Superior al Magistraturii recomandă un număr de trei
persoane (magistraţi sau avocaţi) din care ministrul numeşte pe unul.3
Legea din 19 iunie 1923 a reprezentant cadrul de reglementare comun pentru activitatea
funcţionarilor, până la apariţia Codului funcţionarilor publici, din 1941. Deşi bine organizat pe
două părţi şi atent organizat pentru a oferi un cadru reglementativ pentru toate categoriile de

1
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 525.
2
Tofan Mihaela, Dreptul funcţiei publice europene, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iasi, 2009, p. 21.
3
Antonie Iorgovan, op. cit., p. 532
8
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

funcţionari, codul a suferit numeroase modificări până în septembrie 1946 când a fost adoptată
Legea nr. 746 pentru Statutul funcţionarilor publici.
După cel de-al doilea război mondial, realităţile politice şi sociale au afectat şi
reglementarea funcţiei publice. Filozofia acelui sistem politic era în sensul ştergerii deosebirilor
dintre “funcţionari” şi “muncitori”, funcţionarul având statut de “om al muncii” supus
principiilor consacrate de Codul muncii.
Cadrul de reglementare a funcţiei publice s-a modificat continuu dupa 1990, adoptarea
Statutului funcţionarului public conturând un cadru adecvat pentru desfăşurarea activităţii
lucrătorilor din sectorul public. Mai mult, există încercări recente pentru dezvoltarea
reglementărilor vis-à-vis de cariera funcţionarilor şi transformarea lor într-un corp de
profesionişti de elită.
Astfel, în România s-a înfiinţat Institutul Naţional de Administraţie (INA), după modelul
francez, în anul 2001 care are drept obiectiv formarea şi perfecţionarea pregătirii profesionale
pentru funcţionarii publici. INA organizează în principal, cursuri de formare profesională
specializată în administraţia publică, de 2 ani, în urma promovării unui concurs naţional
organizat anual de Institutul Naţional de Administraţie. Aceasta instituţie a fost înfiinţată în
vederea respectării atât a principiului egalităţii la acces, cât şi a imparţialităţii organizării unui
concurs public pentru ocuparea unor posturi de funcţionar public.
Nominalizarea pentru posturile de înalţi funcţionari nu se face prin concurs, ci bazându-
se pe criterii politice şi de încredere, în cadrul unui proces care nu respecta aceste principii şi
continuă să promoveze persoane a căror capacitate şi reputaţie nu este întodeauna dintre cele mai
bune. România trebuie să copieze modelele altor naţiuni europene şi să creeze o administraţie
publică nouă şi independentă.
În privinţa funcţiei publice, doctrina românească era foarte clară încă din 1904 când a
apărut prima ediţie a “Tratatului de drept administrativ” al profesorului Paul Negulescu. Abia
după 20 de ani de la apariţia acestei lucrări fundamentale s-a adoptat primul Statut al
funcţionarilor publici, la 19 iunie 1923 întregit cu Regulamentul de aplicare din 23 noiembrie
1923, iar în 1940 a fost adoptat Codul funcţionarilor publici, pentru ca în 1946 să intre în vigoare
un nou statut al funcţionarilor publici.
Din 1950, o dată cu adoptarea primului Cod al muncii şi pînă în 1999 nu a existat o lege-
cadru a funcţiei publice, manifestându-se o schimbare fundamentală de concepţie în sensul că
funcţionarul public avea acelaşi regim juridic cu salariatul .Potrivit Statutului funcţionarului
public, modificat şi completat prin Legea 161/2003, „funcţia publică reprezintă ansamblul
atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de

9
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

putere publică de către administraţia publică centrală şi administraţia publică locală” (art. 2 alin.
1), iar funcţionarul public este „persoana numită, în condiţiile prezentei legi, într-o funcţie
publică.”4
Principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice sunt în deplină concordanţă cu
misiunile fundamentale ale administraţiei publice, de a servi cu devotament interesului
cetăţeanului, liber de orice constrângere politică, prejudecăţi, corupţie, abuz de putere.
Recrutarea şi selecţia funcţionarilor publici trebuie să se facă exclusiv pe criteriul
competenţei, astfel încât funcţia publică să fie una profesionistă, caracterizată de eficienţă şi
eficacitate.
Adoptarea de către Parlament a Legii nr. 188 la 8 decembrie 1999 privind Statutul
funcţionarilor publici se înscrie în concepţia firescă a statutului legal, corespunzător sistemului
de carieră a funcţiei publice.
Prevederile Statutului funcţionarilor publici se completează cu numeroase alte act
normative, adoptate pentru perfecţionarea sau completarea cadrului noramtiv existent.

1.2. Noţiunea funcţiei publice

Noţiunea de funcţie publică o întâlnim atât în Constituţie5 şi legi, cât şi în diferite acte
normative de salarizare, altele decât legi, precum şi în acte administrative de autoritate de
înfiinţare, organizare si funcţionare a unor servicii publice şi în statele de funcţii ale acestora.
S-au menţionat „acte administrative de autoritate de înfiinţare, organizare şi funcţionare a unor
servicii publice” deoarece, potrivit alin. (2) al art. 117 din Constituţie, Guvernul şi ministerele,
cu avizul Curţii de Conturi, pot înfiinţa organe de specialitate în subordinea lor, numai dacă
legea le recunoaşte această competenţă.6
Astfel, în art. 16 alin. (3) din Constituţie se prevăd funcţiile și demnităţile publice, iar în
alin. (3) al art. 40 se dispune că „nu pot face parte din partidele politice judecătorii Curţii
Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei şi alte categorii de
funcţionari publici stabilite prin lege organică”7. Se regăsește în întregime textul constituţional
pentru că el ne dă prilejul să constatăm că au calitatea de funcţionari publici nu numai persoanele
care ocupă o funcţie publică în autorităţile/organele administraţiei publice, ci şi judecătorii Curţii
Constituţionale, magistraţii şi alţii, în acelaşi sens, alin. (2) al art. 54 prevede că „cetăţenii cărora
4
Tofan Mihaela, op. cit. , p. 31.
5
Constituţia României, modificată şi completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în M.Of. al
României, Partea I, nr. 758/29.10.2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu
reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare(art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156).
6
Valentin I. Prisacaru, Functionarii publici, Editura All Beck, Bucuresti, 2004, p. 21.
7
Trăilescu Anton, Drept administrativ, editia a III-a, Editura CH Beck, Bucureşti, 2008, p. 122.
10
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a


obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege”. Potrivit acestei
prevedri, funcţionarii publici, indiferent de natura - legislativă, executivă sau judecătorească -
serviciului public, dobândesc această calitate numai după depunerea jurământului.
Noţiunea de funcţie publica o găsim prevăzută şi în alte articole ale Constituţiei. Astfel,
în alin. (2) al art. 58, în alin. (2) al art. 71, în art. 73 alin. (3) lit. j) se prevede statului
funcţionarilor publici. Textul constituţional consacră statutul funcţionarilor publici, şi nu numai
al celor din administraţia publică, la care face referire Legea nr. 188/1999 privind Statutul
funcţionarilor publici8 în urma modificărilor aduse prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri
pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în
mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei9.
Noţiunile de funcţie sau funcţie publică mai sunt prevăzute în art. 84 alin. (1); an. 94 lit.
c); art. 103 alin. (I) şi (2) în care se foloseşte noţiunea de funcţia de prim-ministru în art. 105 şi
art. 106 aceea de funcţia de membru al Guvernului; în alin. (3) al art. 125 este prevăzută funcţia
de judecător iar în alin. (2) al art. 132 funcţia de procuror, precum şi aceea de funcţii didactice;
în alin. (I) al art. 134 suni prevăzute funcţia de judecător şi de procuror, iar în art. 144 se
prevede funcţia de judecător al Curţii Constituţionale şi funcţii publice.
Noţiunea de funcţie publică o găsim folosită şi în legi. Astfel, în art. 38 alin. (2) lit. i) din
Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale10 se prevede, printre alte atribuţii ale
consiliilor locale, că acestea ,,numesc şi eliberează din funcţie, în condiţiile legii, conducătorii
serviciilor publice de interes local, precum şi pe cei ai instituţiilor publice din subordinea sa”; în
alin. (1) al art. 66 se dispune că „primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publica”; art. 77
alin. (1) prevede că „în exercitarea funcţiei primarul este ocrotit de lege”, iar în alin. (5) al
aceluiaşi articol se dispune că dacă primarul, suspendat din funcţie, a fost găsit nevinovat, acesta
are dreptul la despăgubiri, în condiţiile legii. In alin. (5) al art. 78 se prevede că schimbarea din
funcţie a viceprimarului se poate face de consiliul local, la propunerea motivată a unei treimi din
numărul consilierilor sau a primarului.

8
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată in M. Of. nr. 600/1999 republicată în M. Of.
nr. 365/2007 modificată prin Legea nr. 284/2010, legea cadru privind salarizarea unitara a personalului platit din
fonduri publice publicată in M. Of. nr. 877/2010 modificată prin ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ nr.18 din 16
aprilie 2014
pentru reglementarea unor măsuri privind activitatea Regiei Autonome "Administraţia Patrimoniului Protocolului de
Stat", pentru schimbarea regimului juridic al unor imobile şi pentru modificarea unor acte normative publicată în
M.Of. nr. 402/30 mai. 2014.
9
Publicată în M. Of., Partea I, nr. 279/21.04.2003.
10
Legea nr. 215/2001 privind administratia publica locala publicată in M. Of. nr. 204/2001 republicată in M. Of. nr.
123/2007 modificata prin Legea nr. 13/2012 publicata in M. Of. nr. 48/2012.
11
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

În alte texte din Legea nr. 215/2001 se foloseşte noţiunea de funcţionar public. Astfel,
potrivit art. 120 alin. (1), secretarul general al judeţului, este funcţionar public de conducere, în
art. 130 alin. (3) se dispune că numirea şi eliberarea din funcţie a prefectului se fac prin hotărâre
a Guvernului, iar potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, numirea şi eliberarea din funcţie a
subprefecţilor se fac prin decizie a primului-ministru, la propunerea prefectului şi a Ministerului
Administraţiei şi Internelor.
Noţiunea de funcţii publice se foloseşte şi în alte legi. Astfel, potrivit art. 2 lit. a) şi b) din
Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic11, această lege reglementează:
a) funcţiile, competenţele, responsabilităţile, drepturile şi obligaţiile specifice
personalului didactic şi didactic auxiliar, precum şi ale celui de conducere, de îndrumare şi de
control;
b) condiţiile şi modalităţile de ocupare a posturilor şi funcţiilor didactice, didactice
auxiliare, a funcţiilor de conducere, de îndrumare şi de control, precum şi condiţiile şi
modalităţile de eliberare din aceste posturi şi funcţii, de încetare a activităţii şi de pensionare a
personalului didactic şi didactic auxiliar.
In art. 5 din aceeaşi lege sunt prevăzute funcţiile didactice, iar în art. 6 funcţiile didactice
auxiliare.
Noţiunea de funcţii o găsim reglementată şi în O.U.G. nr. 10/2004 privind Statutul
personalului vamal12, aprobată prin Legea nr. 532/2004 care, în art. I, dispune că prevederile
prezentului statut se aplică personalului vamal din cadrul Autorităţii Naţionale a Vămilor şi
reglementează:
a) funcţiile publice specifice din cadrul Autorităţii Naţionale a Vămilor;
b) drepturile şl îndatoririle specifice personalului vamal şi unele sporuri specifice la
salariul de baza de care aceştia beneficiază;
c) incompatibilităţi le şi conflictele de interese specifice personalului vamal din cadrul
Autorităţii Naţionale a Vămilor.
Din O.U.G. nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic13, aprobată cu modificări prin
Legea nr. 427/200114, rezultă că, în raport de locul în care îşi desfăşoară activitatea, o parte a
personalului silvic arc calitatea de funcţionar public căruia, potrivit art. 58, i se aplică dispoziţiile
Legii nr. 188/1999 privind Stalului funcţionarilor publici. Din această categorie face parte, în
opinia noastră, personalul silvic prevăzut în art. 2 din ordonanţă, care prevede că. în funcţie de
locul în care îşi desfăşoară activitatea, personalul silvic poate fi angajai (încadrat) în:
11
Publicată în M. Of., Partea I, nr. 158/16.07.1997
12
Publicată in M. Of., Partea I, nr. 256/23.03.2004.
13
Publicată in M. Of., Partea I, nr. 238/30.05.2000
14
Publicată în M. Of., Partea I, nr. 406/23.07.2001
12
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

a) aparatul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, în inspectoratele


silvice teritoriale pentru controlul aplicării regimului silvic în fondul forestier naţional, precum şi
în oficiile cinegetice teritoriale;
b) unităţile silvice care administrează fondul forestier proprietate publică a statului,
precum ţi cele de cercetare ştiinţifică şi proiectare silvică;
e) unităţile care administrează fondul forestier proprietate publică aparţinând unităţilor
administrativ-teritoriale: comune, oraşe, municipii.
Tot despre funcţiile publice, face referire si Legea nr. 360/2002 privind statutul
poliţistului15 care, în alin. (1) al art. 1 dispune că poliţistul este funcţionar publice civil, cu statut
special, înarmat, ce poartă, de regulă, uniformă şi exercită atribuţiile stabilite pentru Poliţia
Română prin lege, ca instituţie specializată a statului.
De asemenea, noţiunea de funcţie publică sau aceea de funcţie de demnitate publică o
întâlnim şi în legile de salarizare cum sunt: Legea nr. 40/1991 privind salarizarea Preşedintelui
şi Guvernului României, precum şi a personalului Preşedinţiei, Guvernului şi a celorlalte or-
gane ale puterii executive16, Legea nr. 53/1991 privind indemnizaţiile şi celelalte drepturi
materiale ale senatorilor şi deputaţilor, precum şi salarizarea personalului din aparatul
Parlamentului României17 - se arata că aceste două legi le-am reţinut numai pentru partea
referitoare la personalul Preşedinţiei Guvernului şi al celorlalte organe ale puterii executive,
precum şi pentru personalul din aparatul Parlamentului României, pentru că numai aceştia sunt,
în condiţiile legii, funcţionari publici -, precum şi Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte
drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti18.
Funcţiile publice sunt prevăzute şi în hotărâri ale Guvernului. Astfel, prin H.G. nr.
43/1998 pentru înfiinţarea funcţiei de secretar general în cadrul ministerelor 19 s-a instituit, aşa
cum rezultă şi din titlul acesteia, funcţia de secretar general al ministerelor; în diferite hotărâri
ale Guvernului de înfiinţare, organizare şi funcţionare a unor autorităţi naţionale, instituţii ş.a., în
organigramele lor este prevăzută funcţia de secretar general. Astfel, de exemplu, prin H.G. nr.
755/2003 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia
Consumatorilor se prevede în Anexa I „Structura organizatorică" funcţia de secretar general. Tot
astfel, în Anexa 1 „Structura organizatorică" la H.G. nr. 68/2004 privind organizarea şi
funcţionarea Institutului Naţional de Statistică4 se prevede aceeaşi funcţie - de secretar general.

15
Publicata în M. Of., Partea I, nr. 440/24.06.2002.
16
A se vedea Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcţionarea Poliţiei Române, publicată în M. Of, Partea l,
nr. 305/31.01.2002.
17
Republicată în M. Of., Partea I, nr. 162/14.07.1993.
18
Republicată în M. Of., Partea I, nr. 23/3 1.01.1996.
19
Tofan Mihaela, op. cit., p. 42.
13
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

De asemenea, prin H.G. nr. 760/2003 privind organizarea şi funcţionarea Secretariatului


de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989 la un număr maxim de posturi
de 34, este prevăzută funcţia de secretar general, iar la Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi
de Asigurări Sociale, prin H.G. nr. 13/2004 privind aprobarea Statutului acesteia, s-a prevăzut,
pe lângă funcţia de secretar general, şi aceea de secretar general adjunct. De altfel, funcţia de
secretar general adjunct o găsim şi în organigrama Ministerului Sănătăţii, Anexa 1 a H.G. nr.
743/2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii.
Ţinând seama de cele relevate mai sus, unele concordanţe apar necesare, chiar dacă
respectivele acte administrative de autoritate au fost adoptate de acelaşi organ central al
administraţiei publice, concordanţa ar putea fi realizată fie prin modificarea în acest sens a H.G.
nr. 43/1998. fie prin modificarea hotărârilor Guvernului prin care se prevede funcţia de secretar
general sau de secretar general adjunct la unele ministere ori alte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale.
Cât priveşte serviciile publice care sunt organizate şi funcţionează ca regii autonome de
interes public, precizăm că şi acestea sunt dotate cu funcţii publice prevăzute în hotărârile
Guvernului, pentru regiile autonome de interes public naţional, sau prin hotărâri ale autorităţilor
administraţiei publice locale, pentru cele de interes public local, ori prin statul de funcţii aprobat
de consiliul de administraţie al regiei autonome de interes public.
Din cele ce preced rezulta că funcţiile publice sunt stabilite prin constituţie, legi, hotărâri
ale Guvernului şi prin statele de funcţii aprobate de consiliile de administraţie ale regiilor
autonome de interes public - naţional sau local - dacă nu au fost prevăzute în actul administrativ
de autoritate - hotărâri ale Guvernului sau ale consiliilor locale ori judeţene - de înfiinţare,
organizare şi funcţionare a regiilor autonome de interes public naţional, local sau judeţean.
Funcţiile publice ale fiecărui serviciu public însă, se stabilesc de ministere, celelalte organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale, de consiliile locale sau judeţene, prin statute,
regulamente sau norme proprii de organizare.
Astfel, potrivit alin. (1) al art. 10 din M. Of. nr. 742/2003 privind organizarea şi
funcţionarea Ministerului Culturii şi Cultelor, structura organizatorică a Ministerului Culturii şi
Cultelor este prevăzută în Anexa nr. 1. In cadrul acesteia, prin ordin al ministrului culturii şi
cultelor se pot organiza, în condiţiile legii, servicii sau birouri.
Dispoziţii asemănătoare cuprinde şi alin. (1) al art. 5 din H.G. nr. 743/2003 privind
organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii. Tot astfel, în alin. (l) al art. 5 din H.G. nr.
755/2003 privind organizarea si funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia

14
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

Consumatorilor se prevede că structura organizatorică a Autorităţii este prevăzută în Anexa nr. 1.


In cadrul acesteia, prin ordin al preşedintelui se pot organiza şi alte servicii, precum şi birouri.

1.3. Funcția publică administrativă

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului următor, ştiinţa dreptului


administrativ a beneficiat de contribuţia unor reputaţi specialişti care au influenţat şi doctrina din
ţara noastră20.
În stabilirea naturii juridice a noţiunii de funcţie publică administrativă s-au conturat mai
multe concepţii referitoare la: teza contractului de drept privat, susţinută în principal de doctrina
germană care prin Paul Laband a fundamentat concepţia mandatului reprezentativ, inspirată de
teoria mandatului civil; teza contractului administrativ, susţinută de unii reprezentanţi ai şcolii
franceze şi teza statului legal, promovată de susţinătorii dreptului public francez Esmein,
Haurion, Duguit şi Jeze care susţineau ideea că funcţia publică se bazează pe un act de autoritate,
ce implică prerogative de putere publică şi nu drepturi şi obligaţii contractuale21.
Teoria statului legal a fost împărtăşită şi de doctrina romaneasca care a susţinut ideea că
funcţia de stat este o instituţie a dreptului administrativ prin care se realizează puterea de stat, iar
situaţiile de drept public nu pot fi judecate prin prisma regulilor de drept privat, oricât de
puternice ar fi aparenţele. In acelasi timp se specifica că situaţia juridică a funcţionarului public
este una obiectivă deoarece statul determină pe cale generală şi impersonală, toate drepturile şi
obligaţiile funcţionarului care exercită o putere legală şi nicidecum un drept subiectiv.
În perioada postbelică doctrina a folosit noţiunea de funcţie de stat şi funcţionar de stat
pentru a desemna persoanele care desfăşurau activităţi de natură administrativă, pe fondul
diminuării importanţei dreptului public şi a fundamentării autonomiei dreptului muncii. De
exemplu, doctrina de drept al muncii are adepţi şi astăzi si a promovat teza unicităţii raportului
juridic de muncă potrivit căreia, contractul individual de muncă reprezintă unicul temei al
raportului de muncă, iar actul de numire, respectiv de alegere sau repartizare, nu constituiau
decât condiţii speciale necesare încheierii unor anumite raporturi juridice de muncă, alături de
condiţiile generale cum sunt capacitatea juridică, pregătirea profesională, vechimea în muncă şi
altele. Raporturile de muncă erau considerate ca fiind tipice şi atipice pentru cadrele cu statut
special.

20
Valentin I. Prisacaru, op. cit., p. 36.
21
Vedinaş Verginia, Drept administrativ, ed. a VII-a revăzută şi actualizată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2012, p. 135.
15
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

În noul context constituţional al reglementării funcţiei publice, în doctrina de drept a


muncii pe lângă teza unicităţii raportului juridic de muncă se admite şi faptul că analiza
aspectelor principale ale regimului juridic al funcţionarilor publici în cadrul dreptului muncii, nu
exclude problematica vastă a raportului de serviciu din cadrul dreptului administrativ. Totodată
se susţine teza unei noi ramuri de drept, dreptul profesional sau teza apărută în Franţa care
promovează ideea unui Drept al muncii publice22.
În literatura de drept administrativ23 funcţia de stat era caracterizată ca „un complex de
drepturi şi obligaţii cu care este învestită o persoană fizică, ce face parte din cadrul unui organ al
statului care are caracter de continuitate şi care se exercită în realizarea puterii de stat, pentru
îndeplinirea sarcinilor acelui organ al statului” sau ca o „situaţie juridică impersonală (obiectivă)
creată şi organizată prin acte normative, în vederea realizării puterii de stat ori pentru a concura
la realizarea acesteia”.
O altă orientare era axată pe ideea dublului raport juridic al funcţionarului de stat care
apărea ca subiect a două feluri de raporturi juridice, unul de serviciu, născut prin actul de numire
sau alegere în funcţie, pe baza căruia îşi exercită atribuţiile legale şi altul de muncă, în care
funcţionarul intră cu instituţia care-l angaja într-o relaţie reglementată de dreptul muncii.
În prezent în ţările Uniunii Europene se manifestă opţiuni care consacră, fie concepţia
bazată pe ideea statutului legal, supus unui regim juridic unilateral de drept public, fie cea care
conţine reglementări contractuale de drept privat, însă în cele mai multe ţări predomină
concepţia statutului legal.
Bunăoară conceptul de funcţie publică este reglementat în Franţa şi în ţările francofone
prin noţiunea „funcţion publique”, în Regatul Unit al Marii Britanii prin expresia „civil service”,
în Germania prin sintagma „affentlicher dienst” iar personalul care îndeplineşte aceste funcţii
poartă denumirea de „functionnaires” în Franţa şi Luxemburg, „civil servent” în Anglia şi
Irlanda, „Beauter” în Germania. În Italia este folosită sintagma „impiegato civile de allo stato”
în Belgia „agent de l’Etat” iar în Spania şi Portugalia se întrebuinţează noţiunea de
„functionario”. Atât în doctrină cât şi în legislaţia din mai multe ţări sunt întâlnite şi alte expresii
cum ar fi „agent public”, „funcţionar de stat”, „servitorul coroanei” sau „manager public”.
Datorită acestor diferenţieri etimologice şi a concepţiilor juridice de reglementare a
funcţiei publice şi a funcţionarului public, în literatura occidentală de specialitate s-a propus
uniformizarea noţiunilor prin folosirea expresiilor „personal administrativ” sau „personalul din
administraţie”. Totodată se manifestă preocupări pentru „modernizarea” concepţiei juridice
referitoare la acest personal şi a funcţiei îndeplinite iar sub presiunea unor forţe politice şi
22
Vlad Barbu, Alexandru Ticlea, Drept public al muncii, Editura Wolters Kluwer, Bucuresti, 2010, p. 65.
23
Ciobotaru Sorin-Alexandru, Drept administrativ, Editura Universul Juridic, București, 2012, p. 231.
16
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

sindicate se susţine chiar ideea „privatizării” funcţiei publice. Bunăoară în Italia printr-un act
normativ din anul 1993 cunoscut sub denumirea de „decretul privatizării funcţiei publice” se
consacră principiul trecerii de la reglementarea unilaterală a funcţiei publice, la convenţiile
colective, negociate între un agent autonom care reprezintă autoritatea publică şi sindicatele
funcţionarilor publici. Prin urmare stabilirea regimului juridic a funcţiei publice reprezintă o
opţiune politică, bazată atât pe consideraţii de ordin juridic, cât şi pe necesitatea soluţionării unor
trebuinţe de ordin social24.
În ţările Uniunii Europene funcţia publică poate fi clasificată după natura acesteia în
funcţie publică comunitară locală, funcţie publică naţională şi funcţie publică comunitar-
europeană. Modul de reglementare a funcţiei publice comunitare locale şi naţionale diferă de la o
ţară la alta, în funcţie de tradiţiile şi concepţiile juridice adoptate, având baze atât constituţionale,
cât şi statutare iar funcţia publică comunitar-europeană este prevăzută în principal prin statutul
funcţionarilor comunităţilor europene precum şi în alte reglementări.
În ţara noastră potrivit dispoziţiilor constituţionale, statutul funcţionarilor publici se
reglementează prin lege organică iar alegerea profesiei şi a locului de muncă sunt libere, având
în vedere că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Ca şi în cazul altor instituţii ale dreptului
administrativ, reglementarea funcţiei publice se întrepătrunde în subsidiar, cu normele generale
ale dreptului privat. În acest sens Legea privind Statutul funcţionarilor publici prevede că
dispoziţiile acesteia se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementările
de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin
legislaţiei specifice funcţiei publice25.
În consecinţă natura juridică a funcţiei publice este fundamentată pe teza statutului legal
iar funcţionarul public este un purtător al autorităţii publice, învestit cu prerogative de putere
publică.
Potrivit legii funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor,
stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către
administraţia publică centrală şi locală.
Definiţia legală a funcţiei publice se bazează pe teza exprimată constant în doctrina de
drept public care defineşte competenţa unei autorităţi sau instituţii publice, ca fiind un ansamblu
de atribuţii stabilite de legea fundamentală sau de alte legi care conferă drepturi şi obligaţii
pentru realizarea în nume propriu, pe baza prerogativelor puterii publice, a unei anumite
activităţi administrative26. Legea mai recurge şi la termenul „responsabilitate” care însă are mai
24
Valentin I. Prisacaru, op. cit., p. 39.
25
Trăilescu Anton, op. cit., p. 132.
26
Chiriac Lucian, Drept administrativ. Activitatea autoritatilor administratiei publice, Editura Hamangiu, București,
2011, p. 98.
17
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

mult o semnificaţie filozofică, de raportare a individului la sistemul de valori existent şi mai


puţin una juridică, având în vedere că în accepţiunea cea mai largă, termenii de răspundere şi
responsabilitate sunt sinonimi iar atribuţia prevăzută de lege, reprezintă atât un drept, cât şi o
obligaţie care în final implică răspunderea.
Principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice sunt:27
a) legalitate, imparţialitate şi obiectivitate;
b) transparenţă;
c) eficienţă şi eficacitate;
d) responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale;
e) orientare către cetăţean;
f) stabilitate în exercitarea funcţiei publice;
g) subordonare ierarhică.
Aceste principii, unele cu valoare declarativă sau deontologică, au rolul de a direcţiona şi
eficientiza funcţia publică pentru o mai bună deservire a beneficiarilor săi.
Funcţiile publice sunt prevăzute în anexa la Legea statutului funcţionarilor publici iar
activităţile administrative care implică exercitarea prerogativelor de putere publică sunt
următoarele:
a) punerea în executare a legilor şi a celorlalte acte normative;
b) elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor reglementări specifice autorităţii sau
instituţiei publice, precum şi asigurarea avizării acestora;
c) elaborarea proiectelor politicilor şi strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor şi
statisticilor, precum şi a documentaţiei privind aplicarea şi executarea legilor, necesare pentru
realizarea competenţei autorităţii sau instituţiei publice;
d) consilierea, controlul şi auditul public intern;
e) gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare;
f) colectarea creanţelor bugetare;
g) reprezentarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice, în raporturile acesteia cu
persoane fizice sau juridice, de drept public sau privat, din ţară şi străinătate, în limita
competenţelor stabilite de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, precum şi reprezentarea
în justiţie a autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea;
h) repartizarea de activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a administraţiei
publice.

27
Albu Emanuel, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, partea II, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2009, p. 109.
18
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

Realizarea funcţiei publice se bazează pe mai multe trăsături specifice printre care
amintim pe cele mai semnificative. Astfel competenţa funcţiei publice este determinată în mod
unilateral de către autorităţile publice, prin norme juridice pentru realizarea unui interes general.
Atribuţiile corespunzătoare fiecărei funcţii publice se stabilesc pe baza sarcinilor specifice ale
autorităţilor şi instituţiilor publice, cu respectarea principiilor ierarhiei, specializării şi
profesionalizării funcţiei publice. În consecinţă funcţia publică fiind predeterminată legal
drepturile şi obligaţiile care intră în conţinutul acesteia nu pot fi modificate, înlocuite sau
suprimate de către titularul funcţiei, dacă legea nu i-a conferit un asemenea drept. Funcţiile
publice au caracter continuu, neputând fi exercitate cu intermitenţă sau o singură dată în funcţie
de situaţia creată. Prin urmare caracterul continuu al funcţiei publice, presupune exercitarea
acesteia, pe toată durata existenţei funcţiei publice.
Funcţia publică administrativă are un caracter obligatoriu întrucât drepturile şi obligaţiile
care alcătuiesc conţinutul acesteia trebuie exercitate în temeiul legii iar exercitarea nu reprezintă
doar o formalitate sau o posibilitate ce caracterizează dreptul subiectiv. Atribuţiile funcţiei
publice reprezintă pentru funcţionarul public drepturi şi obligaţii legale pe care le exercită în
conformitate cu fişa postului ocupat. Fişa postului aferentă funcţiei publice se anexează la actul
administrativ de numire, iar o copie a acesteia se înmânează funcţionarului public. Titularul
funcţiei publice este o persoană fizică legal învestită în funcţie prin actul unilateral de dispoziţie
a autorităţii sau instituţiei publice care realizează atribuţiile ce intră în competenţa funcţiei
publice. 28
Funcţia publică presupune anumite incompatibilităţi care pot fi de ordin constituţional
sau legal, având menirea de a asigura obiectivitatea şi prestigiul funcţiei. Fiecare funcţie publică
administrativă este stabilită într-o anumită ierarhie care asigură prin unitatea de structură şi
acţiune realizarea atribuţiilor specifice.
Ierarhia funcţiilor publice se stabileşte prin actul de înfiinţare, organizare şi funcţionare a
autorităţii sau instituţiei publice respective. În baza ierarhiei, funcţionarii publici ierarhic
inferiori sunt obligaţi să se supună dispoziţiilor date în limita şi condiţiile legii, de către
funcţionarii ierarhic superiori. În cadrul fiecărei autorităţi sau instituţii publice atribuţiile unei
funcţii publice se împart pe posturi. Postul reprezintă funcţia publică individualizată. Conţinutul
concret al drepturilor şi obligaţiilor unei funcţii publice individualizate se stabileşte prin fişa
postului29.
Funcţiile publice individualizate din cadrul unei autorităţi sau instituţii publice alcătuiesc
statul de funcţii al acelei unităţi care se aprobă potrivit legii, în funcţie de interesele publice
28
Trăilescu Anton, op. cit., p.133.
29
Marin Preda, Drept Administrativ, Partea Generală, Editura Lumina Lex, București, 2010, p. 109.
19
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

ocrotite şi de mijloacele umane şi materiale care pot fi alocate, pentru satisfacerea interesului
public. Statul de funcţii este un act administrativ-financiar prin care se stabileşte atât numărul de
posturi, nivelul studiilor, gradul de profesionalizare a funcţionarilor publici, cât şi nivelul de
şcolarizare a fiecărei funcţii publice30.
Totalitatea funcţionarilor publici statutari constituie corpul funcţionarilor publici iar cei
eliberaţi din funcţia publică în condiţiile legii, alcătuiesc corpul de rezervă care este gestionat de
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici. Noţiunea de corp al funcţionarilor publici este
caracteristică structurii actuale a funcţiei publice şi înlocuieşte noţiunea de cadre specifică vechii
reglementări în materie.

1.4. Clasificarea funcţiei publice

Funcţiile publice - din autorităţile şi instituţiile publice din administraţia publică centrală
şi locală se clasifica potrivit alin. (1) al art. 7 din Legea nr. 188/1999, republicată, după cum
urmează:
a) funcţii publice generale şi funcţii publice specifice:
b) funcţii publice din clasa 1, funcţii publice din clasa a II-a, funcţii publice din clasa a
III-a.
Funcţiile publice generale, dispune alin. (2) al aceluiaşi articol, reprezintă ansamblul
atribuţiilor şi responsabilităţilor cu caracter general şi comun tuturor autorităţilor şi instituţiilor
publice - observăm că de data aceasta legiuitorul nu a mai adăugat sintagma „din administraţia
publica centrală şi locală” - în vederea realizării competenţelor lor generale, iar funcţiile publice
specifice, prevede alin. (3) al aceluiaşi articol, reprezintă ansamblul atribuţiilor ţi
responsabilităţilor cu caracter specific unor autorităţi şi instituţii publice - facem aceeaşi
constatare ca mai sus - în vederea realizării competenţelor lor specifice31.

1.4.1. După nivelul atribuțiilor

30
Boiana Augusta Berchi, Cartea functionarului public, Editura Teora, Bucuresti, 2007, p. 41.
31
Din Anexa la Legea nr. 188/1999, republicată, intitulata Lista cuprinzând funcţiile publice, rezultă, cu claritate, că
această Listă cuprinde numai funcţiile publice generale şi funcţiile publice specifice din autorităţile şi instituţiile
publice din administraţia publică centrală şi locală.
20
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

După nivelul atribuţiilor titularului funcţiei publice, dispune alin. (1) al art. 9, funcţiile
publice se împart în trei categorii după cum urmează;
a) funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici;
b) funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de conducere;
c) funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de execuţie.
Din textele legale redate, care reglementează clasificarea funcţiilor publice, rezultă şi
clasificarea funcţionarilor publici corespunzător clasificării funcţiilor publice. Astfel, vom avea
funcţionari publici care ocupă funcţii publice generale — cele prevăzute la pct. 1-13 ale
Capitolului 1 din Lista cuprinzând funcţiile publice - şi funcţionari publici care ocupă funcţii
publice specifice, cele prevăzute la pct. 1-6 din Capitolul II ale Anexei la Legea nr. 188/1999,
republicată.32
O altă clasificare a funcţionarilor publici pe care o face legiuitorul este aceea pe clase,
deoarece persoana fizică care ocupă o funcţie din cele trei clase - prevăzute la lit. a), b) şi c) ale
art. 8 - face parte din clasa funcţiei publice pe care o ocupă. In sfârşit, cel de-al treilea criteriu de
clasificare a funcţionarilor publici îl constituie categoria funcţiei pe care o ocupă. Din acest punct
de vedere deosebim trei categorii de funcţionari publici - înalţi funcţionari publici, funcţionari
publici de conducere şi funcţionari publici de execuţie.33
Dar funcţionarii publici se mai clasifică, după cum dispune alin. (I) al art. 10, în
funcţionari publici debutanţi sau definitivi.
Funcţionarii publici de execuţie se clasifică, potrivit prevederilor art. 13 alin. (1), în:
- funcţionari publici de execuţie clasa I: persoanele (fizice) numite în următoarele funcţii
publice - expert, consilier, inspector, consilier juridic, auditor;
- (2) sunt funcţionari publici de execuţie clasa a II-a persoanele numite în funcţia publică
de referent de specialitate;
- (3) sunt funcţionari publici de execuţie din clasa a III-a persoanele numite în funcţia
publică de referent.
Funcţiile publice de execuţie sunt structurate, potrivit art. 14, pe grade profesionale, după
cum urmează: a) superior ca nivel maxim; b) principal; c) asistent şi d) debutant.
Aceasta este, după cum rezultă din textele legale citate, clasificarea funcţionarilor publici
din autorităţile şi instituţiile publice din administraţia publică centrală şi locală.

1.4.2. După cerințele privind nivelul studiilor

32
Valentin I. Prisacaru, op. cit., p. 90.
33
Boiana Augusta Berchi, op. cit., p. 45.
21
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

Potrivit art. 8 din Legea nr. 188/1999, republicată, funcţiile publice se împart în trei clase,
definite în raport cu nivelul studiilor necesare ocupării funcţiei publice, după cum urmează34:
a) clasa I cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de
lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă;
b) clasa a II-a cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de
scurtă durată, absolvite cu diplomă;
c) clasa a III-a cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii medii liceale
absolvite cu diplomă.

Capitolul 2
Regimul juridic general al funcției publice

2.1. Noțiunea și regimul juridic al funcționarilor publici

În general, în administraţia de stat persoanele care deţin funcţii publice poartă


denumirea generică de funcţionari publici.
34
Ibidem.
22
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

Funcţionarul public este o persoană care, în conformitate cu dispoziţiile actelor


normative, este numită de autoritatea publică competentă sau aleasă potrivit normelor legii şi
investită în mod legal cu atribuţiile funcţiei sale, prestând în mod permanent o activitate, cu
scopul de a asigura funcţionarea continuă a unui serviciu public. 35
Potrivit alin. (1) al art. I din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici,
modificată şi republicată36, legea reglementează regimul general al raporturilor juridice dintre
funcţionarii publici şi autorităţile şi instituţiile publice din administraţia publică centrală şi
locală, denumite în continuare raporturi de serviciu, iar conform alin. (1) al art. 2 din aceeaşi
lege, funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul
legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală
şi locală.
Funcţionarul public, dispune alin. (2) al aceluiaşi articol, este persoana numită, în
condiţiile prezentei legi, într-o funcţie publică.
Pornind de la constanta că persoana fizică ce ocupă, în condiţiile legii, o funcţie publică
este funcţionar public, vom încerca să desprindem câteva elemente care să ne conducă la o
definiţie proprie a funcţionarului public din autorităţile şi instituţiile publice din administraţia
publică centrală şi locală. Astfel:
a) toate serviciile publice ale administraţiei publice - autorităţi şi instituţii publice din
administraţia publică centrală şi locală, regiile autonome de interes public naţional, judeţean ori
comunal - sunt dotate, încă de la înfiinţare, cu funcţii publice, adică cu acele grupări de atribuţii,
competenţe şi responsabilităţi, potrivit legii, pentru realizarea sarcinilor specifice ale fiecărui
serviciu public de către persoanele fizice care ocupă, în condiţiile legii, funcţia publică
respectivă;
b) pentru ca o persoană să poată ocupa o funcţie publică este necesar ca aceasta să fie
cetăţean român şi să aibă domiciliul în ţară. In acest sens, art. 16 alin. (3) teza I din Constituţia
republicată dispune că funcţiile şi demnităţile publice civile sau militare pot fi ocupate, în
condiţiile legii, de persoane care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Pe lângă aceste cerinţe
ale Constituţiei, prin diferite legi se cer şi alte condiţii, cum ar fi cele cu privire la vârstă, studii
s.a.
c) pentru a putea fi numit funcţionar public este necesar ca persoana - fizică - respectivă
să aibă vârsta de cel puţin 18 ani împliniţi, dacă legea specială nu cere o altă vârstă.

35
Armstong, M., Managementul Resurselor Umane. Manual de practica, Ed. Codecs, Bucureşti, 2003.
36
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată in M. Of. nr. 600/1999 republicată în M. Of.
nr. 365/2007 modificată prin Legea nr. 284/2010, legea cadru privind salarizarea unitara a personalului platit din
fonduri publice publicată in M. Of. nr. 877/2010.
23
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

d) atât Legea nr. 188/1999, republicată, cât şi alte acte normative impun ca persoana
fizică ce urmează să devină funcţionar public să posede anumite studii - superioare, superioare
de scurtă durată, liceale sau postliceale -, iar unele acte normative cer o anumită pregătire de
specialitate, cum ar fi: jurist, economist, medic, inginer ş.a.
Astfel, de exemplu., art. 330 alin. (3) din Legea nr. 215/2001 privind administratia
publica locala37, cere ca prefectul să aibă studii superioare de lungă durată, iar alin. (4) al
aceluiaşi articol cere ca subprefectul să aibă studii superioare; art. 83 alin. (i) din aceeaşi lege
impune ca secretarul comunelor, oraşelor şi subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale
municipiilor să aibă studii superioare juridice sau administrative, dispunând totodată că, în mod
excepţional, în funcţia de secretar al comunei poate fi numită şi o persoană cu alte studii
superioare sau cu studii liceale atestate prin bacalaureat.
c) învestirea într-o funcţie publică se face pe bază de concurs ori examen;
f) persoana fizică ce ocupă o funcţie publică trebuie să desfăşoare o activitate continuă şi
ritmică, evident cu respectarea programului de lucru al serviciului public respectiv;
g) pentru activitatea depusă, persoana fizică - funcţionarul public - are dreptul ia un
salariu, stabilit potrivit legii, pentru a se întreţine pe el şi familia lui;
h) pe durata ocupării funcţiei publice, persoana fizică are anumite drepturi şi obligaţii;
i) cu excepţia funcţionarilor publici care, potrivit legii, sunt inamovibili, toţi funcţionarii
publici se bucură de stabilitate.
Din elementele menţionate putem trage concluzia că: funcţionarul public este acea
persoană fizică ce, cu respectarea condiţiilor cerute de lege, a fost investită prin numire într-o
funcţie publică, pentru a desfăşura, contra unui salariu, o activitate continuă și ritmica într-un
serviciu public administrativ. Pe timpul cât deţine funcţia publică, persoana fizică se bucură de
stabilitate şi are anumite drepturi şi ii revin anumite obligaţii.
Definind noţiunea de funcţionar public în alin. (2) al art. 2 din Legea nr. 188/1999,
republicată, se prevede ca: funcţionând public este persoana numită, în condiţiile prezentei legi,
într-o funcţie publică.
După cum se poate observa, definiţia dată de legiuitor funcţionarului public se deosebeşte
de aceea dată de unii autori38. Una din deosebiri constă în aceea că, în timp ce autorii au avut în
vedere principalele aspecte ale noţiunii de funcţionar public, respectiv învestirea într-o funcţie
publică a unei persoane fizice care întruneşte condiţiile cerute de lege pentru a fi numită într-o
asemenea funcţie publică, ce desfăşoară o activitate continuă şi ritmică pentru care primeşte un

37
Legea nr. 215/2001 privind administratia publica locala publicată in M. Of. nr. 204/2001 republicată in M. Of. nr.
123/2007 modificata prin Legea nr. 13/2012 publicata in M. Of. nr. 48/2012.
38
Valentin I. Prisacaru, Functionarii publici, Editura All Beck, Bucuresti, 2004, p. 86.
24
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

salariu, legiuitorul a redus definiţia funcţionarului public numai la persoana -fără a preciza că
este vorba despre o persoană fizică - numită într-o funcţie publică.
În doctrina juridică interbelică s-a susţinui, într-o opinie, că funcţionarii publici sunt acei
cetăţeni care, fiind numiţi de autoritatea competenţă şi învestiţi în mod legal cu atributele funcţiei
lor, prestează în mod permanent o anumită activitate, ce nu este exclusiv manuală, în scop de a
face să funcţioneze un serviciu public. In schimbul unui salariu plătit periodic39. Intr-o altă opinie
s-a menţionat că funcţionarul public este persoana care, în schimbul unei remuneraţii,
îndeplineşte sau colaborează în mod permanent la îndeplinirea unui serviciu public depinzând de
a autoritate administrativă a stalului, judeţelor sau comunelor.
Din cele două definiţii rezultă că funcţionar public este persoana fizică - cetăţeanul -
învestită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică din cadrul unui serviciu public care prestează,
în mod permanent, o anumită activitate pentru care primeşte un salariu - o remuneraţie.
Potrivit alin. (3) al art. 2, activităţile desfăşurate de funcţionarii publici, care implică
exercitarea prerogativelor de putere publică sunt următoarele:
a) punerea în executare a legilor şi a celorlalte acte normative.
b) elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor reglementări specifice autorităţii sau
instituţiei publice, precum şi asigurarea avizării acestora. Ne îndoim că aceste activităţi —
elaborarea de proiecte şi obţinerea avizelor - se realizează în executarea prerogativelor de putere
publică. Aceste activităţi - elaborarea de proiecte şi obţinerea de avize — sunt operaţiuni
tehnico-materiale/operaţiuni administrative care nu produc efecte juridice prin ele însele.
c) elaborarea proiectelor politicilor şi strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor şi
statisticilor, precum şi a documentaţiei privind aplicarea şi executarea legilor, necesare pentru
realizarea competenţei autorităţii sau instituţiei publice. Reiterăm aprecierea tăcută la lit. b).
d) consilierea, controlul şi auditul public intern;
e) gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare;
f) colectarea creanţelor bugetare;
g) reprezentarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în raporturile acesteia cu
persoane fizice sau juridice de drept public sau privat din ţară şi străinătate, în limita
competenţelor stabilite de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, precum şi reprezentarea
în justiţie a autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea;
h) realizarea de activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a administraţiei
publice.

39
Ioan Santai, Drept Administrativ şi Ştiinţa Administraţiei, vol.2, Ed. Risoprint, Cluj Napoca, 2004, p. 121.
25
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

In opinia unor autori40, activităţile desfăşurate de funcţionarii publici, care implică


exercitarea prerogativelor do putere publică, sunt acele atribuţii care se exercită în temeiul legii
şi al altor acte normative a căror nerespectare atrage sancţionarea celor care le încalcă. Aşa fiind,
nu putem include între atribuţiile care implică exercitarea prerogativelor de putere publică pe
cefe cuprinse la lit. b) -f) citate mai sus, pentru că unele din ele sunt operaţiuni tehnico-
materiale/acte administrative pregătitoare, care nu produc prin ele însele efecte juridice, iar altele
sunt atribuţii curente ale funcţionarilor publici de execuţie care nu au legătură cu exercitarea
prerogativelor de putere publică.
Astfel, de exemplu, un poliţist, indiferent de grad, care, potrivit legii, constată săvârşirea
unei contravenţii şi prin procesul-verbal de constatare aplică şi sancţiunea, exercită prerogative
de putere publică, în timp ce un consilier juridic dintr-un minister, care elaborează un proiect de
act normativ ori proiectul unui aviz la un proiect de act normativ întocmit de funcţionarii publici
de specialitate din alt minister nu exercită prerogative de putere publică.
Aceste prerogative sunt exercitate de ministrul care îşi însuşeşte proiectul de act normativ
şi, după ce îl semnează, îl înaintează organului competent să-1 adopte. Tot astfel, avizele ale
căror proiecte au fost întocmite de un consilier, sunt semnate de ministru si transmise
ministerului sau altui organ de specialitate al administraţiei publice centrale, care l-a solicitat.
Aşa fiind, se consideră că atribuţiile îndeplinite de funcţionarii publici, care implică
exercitarea prerogativelor de putere publică, prevăzute la alin. (3) al art. 2, ar trebui revizuite
pentru a cuprinde numai acele atribuţii care implică exercitarea prerogativelor de putere publică,
şi nu aceea de la lit. e) (gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare) sau cea prevăzută
la lit. g) (reprezentarea în faţa instanţelor judecătoreşti) care se poate realiza de consilierul juridic
al autorităţii sau instituţiei publice, parte în proces.
Conform dispoziţiilor alin. (5) al art. 2 din Legea nr. 188/1999, republicată, în sensul
legii, totalitatea funcţionarilor publici din autorităţile şi instituţiile publice din administraţia
publică centrală şi locală constituie corpul funcţionarilor publici.
În opinia unor autori41, corpul funcţionarilor publici este alcătuit din funcţionarii publici
din autorităţile şi instituţiile publice din administraţia publică centrală şi locală, din cadrele
didactice - menţionate în art. 6 lit. d) - care sunt chiar mai numeroase decât funcţionarii publici
din administraţia publică, din corpul magistraţilor - prevăzut la lit. c) al aceluiaşi articol, precum
şi funcţionarii publici, cu statute speciale, cum se exprimă legiuitorul în alin. (1) al art. 5 - din:
a) structurile de specialitate ale Parlamentului României;

40
Preda Mircea, op. cit., p. 231.
41
Trăilescu Anton, Drept administrativ, editia a III-a, Editura CH Beck, Bucureşti, 2008, p. 177. Prisăcaru Valentin,
op. cit., p. 197.
26
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

b) structurile de specialitate ale Administraţiei Prezidenţiale;


c) structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ;
d) serviciile diplomatice şi consulare;
e) autoritatea vamală;
f) poliţia şi alte structuri ale Ministerului Administraţiei şi Internelor;
g) alte servicii publice stabilite prin lege - între care noi includem şi autorităţile
administrative autonome, cum ar fi: Consiliul Concurenţei, Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare, Consiliul Naţional al Audiovizualului, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor
Securităţii ş.a.
Aşa fiind, se consideră că alin. (5) al art. 2 din Legea nr. 188/1999, republicată, defineşte
conceptul de corp al funcţionarilor publici din administraţia publică centrală şi locală, pentru că,
după cum am arătat, corpul funcţionarilor publici din ţara noastră cuprinde totalitatea
funcţionarilor publici, şi nu numai pe aceia din autorităţile şi instituţiile publice ale administraţi
ei publice centrale şi locale.

2.2. Condiții generale ale investirii în functie

Conform art. 50 din Legea nr. 188/1999, republicată, poate ocupa o funcţie publică -
poate deveni funcţionar public care îndeplineşte următoarele condiţii:
a) are cetăţenie română şi domiciliul în România;
b) cunoaşte limba română, scris si vorbit;
c) are vârsta de minimum 18 ani împliniţi;
d) are capacitate deplină de exerciţiu;
e) are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candidează, atestată
pe bază de examen medical de specialitate;
f) îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică;
g) îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice;
h) nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra
statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea
justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie, care ar
face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care a intervenit
reabilitarea;
i) nu a fost destituita dintr-o funcţie publică în ultimii 7 ani:
j) nu a desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel cum este definită prin lege.

27
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

Dintre toate condiţiile cerute de lege (art. 30) pe care le-am redat întocmai, ne-a reţinut
atenţia aceea de la lit. g), potrivit căreia persoana fizică îndeplineşte condiţiile specifice pentru
ocuparea funcţiei publice. In opinia unor autori42, această condiţie a legii priveşte pe cei care
doresc să ocupe una din funcţiile publice specifice prevăzute în Anexa legii. In cazul în care
legiuitorul a urmărit altceva prin această condiţie, ar trebui să prevadă clar ce a voit să
reglementeze.
Un candidat reuşit la concurs nu are dreptul la numirea în funcţia publică, dacă
autoritatea administrativa renunţa să-şi ocupe toate posturile vacante sau o parte din aceste
posturi. În astfel de situaţie cel interesat nu poate protesta. 43
Daca autoritatea administrativa procedează la numiri, ea trebuie să le facă în ordinea
rezultatului.
Cu excepţia reprezentanţilor aleşi şi/sau numiţi majoritatea funcţionarilor sunt investiţi
în funcţie printr-un act administrativ de numire, unilateral. Odată cu numirea, funcţionarul
public este investit cu atribuţiile corespunzătoare postului/funcţiei publice pentru care a
candidat. Atribuţiile, sarcinile, competentele şi responsabilităţile generale ale funcţionarilor
publici şi reprezentanţilor aleşi se desprind din cadrul legislativ. Prin lege, toate persoanele care
îndeplinesc condiţiile legii pot să aspire la ocuparea postului şi/sau funcţia publică declarata
vacanta.
Trebuie făcuta distincţia între funcţia publică şi funcţia manageriala în administraţia
publică. Prin funcţie publică administrativa se înţelege ansamblul atribuţiilor, sarcinilor,
competentelor şi responsabilităţilor cu care sunt investite persoanele titulare desemnate sau
nu de un grup electoral şi cele numite pentru a realiza obiectivele compartimentului şi/sau
instituţiei şi sistemului adminstrativ în ansamblu.
Funcţia manageriala şi cea de execuţie în managementul public se explica prin
ansamblul sarcinilor, competentelor şi responsabilităţilor care revin persoanelor din
sistemul administrativ (de obicei funcţionari publici de cariera) pentru a realiza
obiectivele precis definite ale compartimentului şi/sau instituţiei publice.
Titularii funcţiilor publice şi manageriale, de regula, sunt funcţionari publici de cariera
care, provin din rândul profesioniştilor, recrutaţi în special, din cadrul sistemului administrativ
existent şi/sau din afara acestuia.
Exista şi a treia categorie de funcţii publice cu caracter politic ocupate de reprezentanţi
aleşi şi/sau numiţi.

42
Valentin I. Prisacaru, op. cit., p. 91.
43
Giurgiu Liviu, Aurel Segărceanu, Cristian Giusepe Zaharie, Drept administrativ, ed. a II-a revăzută şi adăugită,
Ed. Sylvi, Bucureşti, 2002, p. 64.
28
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

Numirea intr-o funcţie publică constituie o procedura de drept public înfăptuita prin
acte administrative. Astfel, funcţionarul public este investit cu un statut legal în care sunt
prevăzute atribuţiile, drepturile şi obligaţiile acestuia 44.
Se poate afirma ca situaţia juridica a funcţionarului public este statutara.
Funcţionarii publici numiţi prin procedura de drept public exercita puterea publică
având dreptul de a-şi îndeplini funcţia în cadrul competentei stabilite de lege.
O persoana este considerata ca a dobândit calitatea de funcţionar public o data cu
actul de numire şi trebuie să se prezinte la post după comunicarea numirii. În caz contrar, se
revoca numirea în condiţiile legii.
Daca legea stabileşte obligaţia depunerii jurământului de credinţa, aceasta activitate
reprezintă şi o condiţie esenţiala pentru ca un funcţionar să fie investit în mod legal, cu
atribuţiile funcţiei.
Investirea sau dobândirea atribuţiilor funcţiei este astfel condiţionată prin lege de
aceasta manifestare solemna de voinţa, pe care o face funcţionarul depunând jurământul de
credinţa45.
Înainte de depunerea jurământului, funcţionarul nu este investit legal iar actele pe care
le-ar efectua un asemenea funcţionar sunt nule şi nu pot produce efecte juridice. Conform
principiului general în materia funcţiei publice, numirea funcţionarului se face cu respectarea
condiţiilor şi procedurii stabilite în actele normative.
Prin urmare, numirea funcţionarilor publici este o activitate intrinseca procesului de
management şi de execuţie din administraţie şi marchează de fapt începutul perioadei de
exercitare a sarcinilor, competentelor şi responsabilităţilor de către fiecare persoana integrata
în structura.
Cu privire la funcţionarii publici debutanţi se ridica două probleme, şi anume: a) se va
emite un act administrativ de autoritate pentru numirea înlr-o funcţie publică definitivă şi b) va
depune funcţionarul public definitiv încâ o data jurământul prevăzut de lege.
Atât din Legea nr. 188/1999, republicată, cât şi din art. 37 alin. (2) şi art. 34 alin. (I) din
H.G. nr. 1209/2003 privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici rezultă că se
emit două acte administrative de autoritate, şi anume unul prin care persoana fizică ce a
promovat examenul sau concursul este numită funcţionar public debutant şi al doilea prin care
este numită, în urma evaluării activităţii, la terminarea perioadei de stagiu, funcţionar public
definitiv. In acest sens, alin. (1) al art. 34 din H.G. nr. 1209/2003 dispune că funcţionarii publici
debutanţi care au obţinut ia evaluarea activităţii calificativul „corespunzător” vor fi numiţi, prin
44
Trăilescu Anton, op. cit., p. 127.
45
Giurgiu Liviu, Aurel Segărceanu, Cristian Giusepe Zaharie, op. cit., p. 65.
29
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

transformarea postului, funcţionari publici definitivi într-o funcţie publică de execuţie din clasa
corespunzătoare studiilor absolvite, în gradul profesional „asistent", în termen de 5 zile
lucrătoare de la data împlinirii termenului de 6 luni, 8 luni, respectiv 12 luni – se observă că în
alin. (2) al art. 52 din Legea nr. 188/1999, republicată, aceste perioade de timp sunt inversate
(12, 8 şi 6 luni), dar ce mai contează: legea este pentru alţii, nu pentru Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici.46
De altfel, în cazul acestei hotărâri a Guvernului nu este respectata nici Constituţia care, în
alin. (4) al art. 108 dispune că „Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de
primul-ministru, se contrasemnează de miniştrii - care au obligaţia punerii lor în executare şi se
publică în Monitorul Oficial al României"47.
Or, această hotărâre a fost contrasemnată pentru Preşedintele Agenţiei Naţionale a
Funcţionarilor Publici, care, după cum rezultă din alin. (1) al art. 1 din H.G. nr. 624/2003 pentru
aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor
Publici se organizează şi funcţionează în subordinea Ministerului Administraţiei Publice -
Administraţiei şi Internelor -, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu
personalitate juridică.
Cât priveşte jurământul, se consideră că el se depune o singură dată, şi anume atunci când
funcţionarul public debutant a fost numit funcţionar public definitiv. In legătură cu depunerea
jurământului, în literatura de specialitate interbelică s-a susţinut că „odată însă depus jurământul,
trebuie ca el să-i folosească în oricâte alte funcţii noi ar mai dobândi după aceea în care a depus
jurământul, căci el nu a îndeplinit această obligaţiune în calitatea specială de funcţionar al cutărei
administraţii, ci în calitate de funcţionar public considerat dintr-un punct de vedere cu totul
general.

2.3. Formarea, natura juridic-, modificarea, suspendarea, întreruperea și încetarea


raportului de serviciu

În doctrina juridică românească s-au conturat două opinii, şi anume: una civilistă şi alta
de drept public. Astfel, Prof. A. Teodorescu, încă din anul 1912 susţinea că .,noi credem că
chestiunea - a naturii juridice a funcţiei publice, se poate rezolva cu ajutorul principiilor de drept
civil transpuse evident, mutaţii mutandis, în domeniul dreptului public. În adevăr, nu trebuie să
uităm că funcţionarul de autoritate nu este chemat să voiască în numele statului, căci voinţa
acestuia este deja exprimată prin lege, ci să-i aducă la îndeplinire voinţa lui.
46
Trăilescu Anton, op. cit., p. 312.
47
Agata Mihaela Popescu, Drept administrativ - partea generală, Ed Pro Universitaria, București, 2012, p. 109.
30
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

Toate acele comandamente nu sunt decât acte de executare a legii. Or, această situaţie
este cu toiul asemănătoare cu cea creată, în dreptul civil, de contractul de mandat, care este
contractul prin care o parte dă alteia, care acceptă, puterea de a o reprezenta la îndeplinirea unuia
sau mai multor acte juridice”48.
Ulterior, distinsul profesor a părăsit această teorie, subliniind că „actul care stă la baza
însăşi a funcţiei publice este actul de numire, care nu este un contract, căci spre deosebire de
ceea ce se petrece în dreptul privat, unde părţile deţin drepturile şi obligaţiunile lor de la
contractul încheiat, adică de la acordul lor de voinţă, în funcţiune actul de numire se mărgineşte
numai să proclame pe funcţionar titular al unor drepturi şi obligaţiuni care derivă de la lege şi că
„actul de numire este în realitate un act unilateral de voinţă, un act administrativ de autoritate,
prin care Statul întinde efectele unei situaţii juridice legale la o anumită persoană. Raportul
juridic pe care funcţiunea îl constată este un raport de drept obiectiv, legal, iar nu contractual”.
În doctrina noastră juridică s-a mai susţinut, de asemenea, că „natura juridică a funcţiei
publice este prin urmare de ordin legal sau reglementar, iar actul de numire a funcţionarului este
un act unilateral de voinţă, un act administrativ de autoritate”.
În doctrina juridică franceză, în afară de adepţii naturii civiliste a funcţiei publice există şi
o altă categorie care consideră că funcţiunea publică este de natură legală49.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că funcţia publica este de natură legală şi nu
contractuală, deoarece când o persoană fizică solicită ocuparea unei funcţii publice ori se înscrie
la un concurs organizai pentru ocuparea unei funcţii publice, această manifestare a voinţei nu
poate fi echivalată cu manifestarea de voinţă pentru a executa un mandat, de natura dreptului
civil, sau de prestare de servicii în folosul unui serviciu public.
Actul administrativ de autoritate de numire constituie voinţa unilaterală a serviciului
public de a numi într-o funcţie publică o persoană fizică, care şi-a manifestat voinţa, prin cererea
de încadrare sau datorită rezultatului concursului, de a fi numită într-o funcţie publică.
Pentru unele funcţii publice, cum este aceea de judecător sau procuror, mai este necesară,
pe lângă cele menţionate, şi propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.
În toate aceste cazuri de numire - la cerere, urmarea rezultatului concursului sau
propunerea organului abilitat-nu este nimic de negociat pentru că obligaţiile viitorului funcţionar
public sunt determinate de atribuţiile şi competenţele funcţiei publici în care va fi numit, iar
salariul este stabilit prin statul de funcţii, corespunzător clasei şi categoriei funcţiei publice

48
A. Teodorescu, Noţiuni de Drept administrativ, Bucureşti, 1912, Partea întâia, p. 109-110 apud Ioan Alexandru,
Mihaela Cărăuşan, Sorin Bucur, Drept administrativ, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 78.
49
Valentin I. Prisacaru, op. cit., p. 36.
31
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

respective. Cât priveşte răspunderea persoanei fizice care, prin numire, a devenit funcţionar
public, aceasta - răspunderea - este determinata de funcţia publică.
Potrivit alin. (1) al art. 60 din Legea nr. 188/1999, republicată evaluarea performanţelor
profesionale individuale ale funcţionarilor publici se face anual, iar conform alin. (2), procedura
de evaluare are ca scop50:
a) avansarea în gradele de salarizare;
b) retrogradarea în gradele de salarizare;
c) promovarea într-o funcţie publică superioară;
d) eliberarea din funcţia publică şi
e) stabilirea cerinţelor de formare profesională a funcţionarului public.
În urma evaluării performanţelor profesionale individuale, funcţionarului public, dispune
alin. (3), i se poate acorda unul din următoarele calificative: „excepţional", „foarte bun", „bun”,
„satisfăcător", „ne satisfăcător”51.
Metodologia de evaluare a performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor
publici, prevede alin. (5) al aceluiaşi articol, se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea
Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, după consultarea organizaţiilor sindicale ale
funcţionarilor publici, reprezentative la nivel naţional. Este ceea ce s-a făcut prin H.G. nr.
1209/2003 privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici care, în art. 33,
dispune că, la terminarea perioadei de stagiu, activitatea funcţionarilor publici debutanţi este
evaluată în conformitate cu Procedura de evaluare a activităţii funcţionarilor publici debutanţi
prevăzută în Anexa nr. 2, iar în alin. (1) al art. 40 se prevede că evaluarea performanţelor
profesionale individuale ale funcţionarilor publici se face în condiţiile Legii nr. 188/1999,
republicată, pe baza Metodologiei de evaluare a performanţelor individuale ale funcţionarilor
publici prevăzute în Anexa nr. 3 la H.G. nr. 1209/2003.
Conform alin. (1) al art. 1 din Procedura de evaluare a activităţii funcţionarilor publici
debutanţi — în continuare „Procedura de evaluare” — evaluarea activităţii funcţionarului public
debutant se face în termen de 5 zile lucrătoare de la terminarea perioadei de stagiu, de regulă, de
către conducătorul compartimentului în care îşi desfăşoară activitatea, denumit în continuare
evaluator. In mod excepţional, în cazul autorităţilor sau instituţiilor publice a căror structură nu
este detaliată pe compartimente sau în cadrul cărora nu există un funcţionar public de conducere
care să coordoneze compartimentul, evaluatorul, dispune alin. (2), este funcţionarul public cu cea
mai înaltă funcţie publică de conducere, desemnai de conducătorul autorităţii sau instituţiei

50
Ioan Alexandru, Mihaela Cărăuşan, Sorin Bucur, op. cit., p. 234.
51
Ioan Santai, op. cit., p. 65.
32
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

publice, iar potrivit alin. (3), evaluatorul desemnat în condiţiile alin. (2) nu poale avea şi calitatea
de îndrumător52.
Potrivit alin. (1) al art. 2 din Procedura de evaluare, evaluarea activităţii funcţionarului
public debutant constă în aprecierea modului de dobândire a cunoştinţelor teoretice şi a
deprinderilor practice necesare îndeplinirii atribuţiilor aferente unei funcţii publice, a cunoaşterii
specificului activităţii autorităţii sau instituţiei publice şi a exigenţelor administraţiei publice.
Evaluarea activităţii funcţionarilor publici debutanţi, dispune alin. (2) al aceluiaşi articol,
se face pe baza:
a) referatului întocmii de îndrumător;
b) raportului de stagiu întocmit de funcţionarul public debutant;
c) raportului de evaluare întocmit de evaluator.
În continuare, în art. 3, 6 şi 7 din Procedura de evaluare sunt reglementate, în această
ordine, referatul întocmit de îndrumător, raportul de stagiu întocmit de funcţionarul public
debutant şi raportul de evaluare întocmit de evaluator, iar în art. 8 sunt menţionate criteriile de
evaluare a activităţii funcţionarului public debutant53.
Notarea criteriilor de evaluare şi stabilirea calificativului de evaluare sunt prevăzute în
alin. (1) al art. 9 din aceeaşi procedură, potrivit căruia criteriile de evaluare se notează de la 1 la
5, iar calificativul de evaluare se obţine transformând nota finală, după cum urmează: între 1.00 -
3,00 - ne corespunzător; între 3,01 - 5,00 - corespunzător, situaţie în care se aplică prevederile
alin. (1) al art. 53 din Legea nr. 188/1999, republicată.
Conform alin. 1) al art. 11 din Procedura de evaluare, raportul de evaluare a perioadei de
stagiu se aduce Ia cunoştinţa funcţionarului public debutant în termen de 3 zile lucrătoare de Ia
completare, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, funcţionarul public debutant nemulţumit de
rezultatul evaluării poate contesta, în termen de 3 zile lucrătoare de la data luării la cunoştinţă,
calificativul de evaluare la funcţionarul public ierarhic superior evaluatorului. In situaţia
prevăzută la art. 1 alin. (2) — de care ne-am ocupat mai sus — contestaţia se depune la
conducătorul autorităţii sau instituţiei publice.
Soluţionând contestaţia, funcţionarul public ierarhic superior sau conducătorul autorităţii
ori instituţiei publice poate modifica raportul de evaluare a perioadei de stagiu.
Funcţionarul public debutant, dispune art. 13, nemulţumit de rezultatul contestaţiei, se
poate adresa instanţei de contencios administrativ, în condiţiile legii54.

52
Alistar Victor, Madalina Cocosatu, Ion Popescu, Dragos Dinca, op. cit., p. 76.
53
Coman Kund Florin, Alexandru-Sorin Ciobanu, Drept administrativ. Sinteze teoretice şi exerciţii practice pentru
activitatea de seminar. Partea I, ed. a II-a, revăzută şi actualizată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 243.
54
Preda Mircea, op. cit., p. 241.
33
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

Potrivit alin. (1) al art. 40 din H.G. nr. 1209/2003, evaluarea performanţelor
profesionale ale funcţionarilor publici se face în condiţiile Legii nr. 188/1999, republicată, pe
baza Metodologiei de evaluare a performanţelor individuale ale funcţionarilor publici prevăzute
în Anexa nr. 3.
Procedura de evaluare a performanţelor profesionale individuale, dispune alin. (1) al art.
1 din Metodologia de evaluare a performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor
publici — în continuare Metodologia - se aplică fiecărui funcţionar public, în raport cu realizarea
obiectivelor individuale stabilite în baza atribuţiilor prevăzute în fişa postului.55
Evaluarea performanţelor profesionale ale funcţionarilor publici, prevede alin. (1) al art.
2 din Metodologic, se realizează prin raportarea criteriilor de performanţă la gradul de
îndeplinire a obiectivelor individuale prevăzute pentru perioada evaluată, iar potrivit alin. (2) al
aceluiaşi articol, obiectivele individuale trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:
a) să fie specifice activităţilor care presupun exercitarea prerogativelor de putere publică;
b) să fie cuantificabile - să aibă o formă concretă de realizare;
c) să fie prevăzute cu termene de realizare;
d) să fie realiste - să poată fi aduse la îndeplinire în termenele de realizare prevăzute şi
cu resursele alocate;
e) să fie flexibile - să poată fi revizuite în funcţie de modificările intervenite în
priorităţile autorităţii sau instituţiei publice.
Perioada de evaluare, dispune alin. (1) al art. 3 din Metodologie, este cuprinsă între data
de 1 decembrie a anului anterior şi 1 decembrie a anului în curs.
In alin. (3) al aceluiaşi articol sunt cuprinse cazurile în care, în mod excepţional,
evaluarea se poate face şi în alte perioade decât aceea prevăzută mai sus.
Conform alin. (1) al art. 4, evaluarea performanţelor profesionale individuale ale
funcţionarilor publici se realizează de către un evaluator, în sensul Metodologiei, dispune alin.
(2), are calitatea de evaluator:
a) funcţionarul public de conducere care coordonează compartimentul în cadrul căruia îşi
desfăşoară activitatea funcţionarul public de execuţie sau care coordonează activitatea acestuia;
b) funcţionarul public de conducere ierarhic superior potrivit structurii organizatorice a
autorităţii sau instituţiei publice, pentru funcţionarul public de conducere;
c) înaltul funcţionar public, pentru funcţionarii publici de conducere din subordine sau
pentru funcţionarii publici de execuţie, atunci când aceştia îşi desfăşoară activitatea în cadrul
unor compartimente care nu sunt coordonate de un funcţionar public de conducere, respectiv
demnitarul, pentru funcţionarii publici care sunt în subordinea directă a acestuia;
55
Valentin I. Prisacaru, op. cit., p. 120.
34
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

d) primarul, pe baza propunerii consiliului local, pentru secretarul comunei, oraşului şi al


subdiviziunii administrativ –teritoriale a municipiilor.
Procedura de evaluare, prevede art. 5, se realizează în următoarele trei etape56:
a) completarea raportului de evaluare de către evaluator;
b) interviul şi
c) contrasemnarea raportului de evaluare.
In art. 6-10 sunt cuprinse dispoziţii ce reglementează modul de întocmire a raportului de
evaluare, de notare şi de stabilire a calificativului (nesatisfăcător, satisfăcător, bun, foarte bun şi
excepţional), interviul, ca etapă a procesului de evaluare, si contrasemnarea raportului.
Potrivit alin. (2) al art. 10, în sensul prezentei metodologii are calitatea de
contrasemnatar57:
a) funcţionarul public ierarhic superior evaluatorului, potrivit structurii organizatorice
a autorităţii sau instituţiei publice. In mod excepţional, în cazul în care, potrivit structurii
organizatorice a autorităţii sau instituţiei publice, nu există un funcţionar public ierarhic superior
evaluatorului, va fi desemnat contrasemnatar funcţionarul public care deţine cea mai înaltă
funcţie publică din autoritatea sau instituţia publică respectivă, iar atunci când nu este posibil,
contrasemnatar va fi adjunctul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice;
b) prefectul, pentru secretarul comunei, oraşului şi al subdiviziunii administrativ-
teritoriale a municipiilor.
Raportul de evaluare, dispune alin. (3) al art. 10, poate fi modificat conform deciziei
contrasemnatarului. In cazurile prevăzute la lit. a) şi b), iar potrivit alin. (4), raportul de evaluare
modificat se aduce la cunoştinţa funcţionarului public evaluat care, conform art. 11, îl poate
contesta la conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, iar dacă este nemulţumit de rezultatul
contestaţiei se poate adresa, dispune alin. (4) al aceluiaşi articol, instanţei de contencios
administrativ, în condiţiile legii.
După cum prevede art. 60 alin. (2) lit. a) şi c) din Legea nr. 188/1999, republicată, scopul
evaluării performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici este: a) avansarea în
grade de salarizare şi b) promovarea într-o funcţie publică superioară.
Dacă avansarea în grade de salarizare, ca urmare a evaluării performanţelor profesionale
individuale ale funcţionarilor publici nu ridică aspecte deosebite, ele apar cu prilejul cercetării

56
Brezoianu Dumitru, Drept administrativ român, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 142.
57
Verginia Vedinas, Drept administrativ (Ediţia a V-a revăzută si reactualizată), Ed. Universul Juridic, Bucuresti,
2009, p. 132.
35
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

promovării într-o funcţie publică superioară, precum şi în cazul promovării în funcţii de


conducere şi în clase58.
Promovarea într-o funcţie publică superioară vacantă se face, după cum prevede alin. (2)
al art. 56, prin concurs sau examen, situaţie în care rezultatul evaluării performanţelor
profesionale individuale ale funcţionarilor publici constituie numai una din condiţiile participării
la concurs ori examen. Astfel, pentru a participa la concurs, dispune alin. (1) al an. 57, pentru
promovare într-o funcţie publică de execuţie din gradul profesional principal, funcţionarii
publici trebuie să îndeplinească următoarele condiţii minime59:
a) să aibă o vechime minimă de 2 ani în funcţiile publice de execuţie din gradul
profesional asistent, în clasa corespunzătoare studiilor absolvite;
b) să fi obţinut, la evaluarea performanţelor profesionale individuale din ultimii 2 ani,
cel puţin calificativul „foarte bun”;
c) să îndeplinească cerinţele specifice prevăzute de fişa postului.
Pentru a participa la concursul pentru promovarea într-o funcţie publică de execuţie din
gradul profesional superior, prevede alin. (2) al aceluiaşi articol, funcţionarul public trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii minime:
a) să aibă o vechime minimă de 2 ani în funcţiile publice de execuţie din gradul
profesional principal sau 4 ani în funcţii publice de execuţie din gradul profesional asistent, în
clasa corespunzătoare studiilor absolvite;
b) să fi obţinut, la evaluarea performanţelor profesionale din ultimii 2 ani, cel puţin
calificativul „foarte bun”;
c) să îndeplinească cerinţele specifice prevăzute în fişa postului.
Funcţionarii publici de execuţie pot participa la concurs şi pot fi promovaţi, pentru
ocuparea unei funcţii publice de conducere. În acest sens, alin. (1) al art. 58 dispune că au dreptul
de a participa la concursul organizat în vederea ocupării funcţiilor publice de conducere vacante
persoanele - fizice - care îndeplinesc următoarele condiţii:
a) sunt absolvente ale programelor de formare specializată şi perfecţionare în
administraţia publică organizate de către Institutul Naţional de Administraţie, centrele regionale
de formare continuă pentru administraţia publică locală, precum si de alte instituţii specializate,
din ţară sau străinătate;
b) au fost numite într-o funcţie publică din clasa I - pentru a cărei ocupare se cer studii
superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalente;
58
Verginia Vedinas, Statutul functionarilor publici - (Legea nr. 188/1999, cu modificările si completările
ulterioare, republicată), Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2009, p. 43.
59
Liviu Coman-Kund, Deontologia şi statutul funcţionarilor din administraţia publică, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2005, p. 25.
36
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

c) îndeplinesc cerinţele specifice prevăzute în fişa postului, precum şi condiţiile de


vechime prevăzute la alin. (2), potrivit căruia, pentru ocuparea funcţiilor de conducere vacante
trebuie îndeplinite următoarele condiţii de vechime în specialitatea studiilor necesare exercitării
funcţiei publice: a) minimum 2 ani, pentru ocuparea funcţiei publice de şef de birou, şef serviciu
şi secretar al comunei; b) minimum 5 ani pentru ocuparea funcţiilor publice - de conducere-
prevăzute la art. 12, cu excepţia celor prevăzute la lit. a).
Se observă că legiuitorul a greşit când a făcut trimitere la art. 12, mai puţin lit. a), care
cuprinde, la lit. a) secretar al municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al oraşelor şi
comunelor - care este prevăzut în art. 57 alin. (2) lit. a) şi funcţiile publice la lit. d) şef serviciu şi
e) şef birou, ambele prevăzute la art. 58 alin. (2) lit. b). Aşa fiind, trimiterea la art. 12 priveşte: b)
director general adjunct, director şi director adjunct din aparatul ministerelor şi al celorlalte
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale; c) director executiv şi director executiv
adjunct ai serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale altor organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale, precum şi în cadrul aparatului propriu al autorităţilor
administraţiei publice locale60.
Aplicarea dispoziţiilor legale de care ne-ani ocupat va crea greutăţi pentru că, pentru
secretarul de comună, şeful de birou şi şeful de serviciu, la art. 58 alin. (2) lit. a) si cei- 2 ani
vechime, pentru funcţia de conducere de şef birou ori de şef de serviciu, acelaşi articol şi alineat,
dar la lit. b), prin trimitere la art. 12, se cer 5 ani.
De altfel în art. 9 alin. (2) lit b si e) din H.G. nr. 1209/2003, aceste vechimi sunt corect
prevăzute. Astfel, în timp ce la lit. b) se prevede vechimea de minimum 5 ani pentru funcţii de
conducere, cu excepţia funcţiilor publice de şef birou, şef serviciu, secretar al comunei, precum
şi a funcţiilor specifice asimilate acestora, la lit. c) se dispune vechimea de minimum 2 ani
pentru funcţii publice de conducere de şef birou, şef serviciu, secretar al comunei, precum şi pen-
tru funcţiile publice specifice asimilate acestora.
Se constată, iarăşi, o neconcordantă, care de dara aceasta este o ilegalitate, între
prevederile art. 57 din Legea nr. 188/1999, republicată, şi cele ale art. 9 alin. (2) lit. d) şi e) din
H.G. nr. 1209/2003. Astfel, în timp ce, în art. 57 alin. (2) lit. a) se prevede că pentru a participa
Ia concursul pentru promovarea într-o funcţie de execuţie din gradul profesional superior,
funcţionarul public trebuie să aibă o vechime minimă de 2 ani în funcţiile publice de execuţie din
gradul profesional principal sau 4 ani în funcţiile publice de execuţie din gradul profesional
asistent, în art. 9 alin. (2) lit. d) din H.G. nr. 1209/2003, această vechime minima este de 5 ani, în
timp ce, potrivit art. 57 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/1999, republicată, se cere, pentru a
participa la concursul de promovare într-o funcţie de execuţie din gradul profesional principal,
60
Ioan Santai, op. cit., p. 78.
37
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

funcţionarului public o vechime minimă de 2 ani în funcţiile de execuţie, în gradul profesional


asistent, în art. 9 alin. (2) lit e) acest termen fiind de 3 ani. Evident că în practică se vor respecta
termenele prevăzute de lege, şi nu cele din hotărârea Guvernului la care ne-am referit.
Promovarea in clase a functionarilor publici este reglementata de ari. 59 din Legea nr.
188/1999, republicată, potrivit căruia, în urma dobândirii unei diplome de studii de nivel superior
în specialitatea în care îşi desfăşoară activitatea, funcţionarii publici de execuţie au dreptul de a
participa la concursul pentru ocuparea unei funcţii publice vacante într-o clasă superioară celei în
care sunt încadraţi. Şi în legătură cu această reglementare constatăm o neconcordanţă, care, în
fond, nu este altceva decât o încălcare a legii.
Astfel, în timp ce în art. 59 din Legea nr. 188/1999, republicată, se dispune că funcţio-
narii care au dobândit o diploma de studii de nivel superior au dreptul de a participa la concursul
pentru ocuparea unei funcţii publice vacante într-o clasă superioară, în art. 45 alin. (1) din H.G.
nr. 1209/2003 se prevede că funcţionarii publici de execuţie care dobândesc o diplomă de studii
de nivel superior în specialitatea în care îşi desfăşoară activitatea pot participa la concursul sau
examenul pentru promovarea într-o funcţie publică vacantă de nivel superior. Şi sintagma de
concurs sau examen se repetă şi în alin. (2) al aceluiaşi articol.
Fără a distinge după cum lipsa examenului din cuprinsul art. 59 din Legea nr. 188/1999,
republicată, este o greşeală a legiuitorului sau aşa o omisiune voită în reglementarea promovării
în clase a funcţionarilor publici, această lipsă/greşeală nu poate fi îndreptată/înlăturată printr-o
hotărâre a Guvernului pentru că, după cum statuează ari. 108 alin. (2) din Constituţie, hotărârile
Guvernului se emit/se adoptă pentru organizarea executării legii, şi nu pentru a adăuga la lege.61
In încheiere menţionăm că, potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 188/1999. republicată,
sunt funcţionari publici de execuţie din clasa I persoanele - fizice - numite în minatoarele funcţii
publice: expert, consilier, inspector, consilier juridic, auditor. Conform alin. (2) al aceluiaşi
articol, sunt funcţionari publici de execuţie din clasa a II-a persoanele fizice - numite în funcţia
publică de referent de specialitate, iar potrivit alin. (3) sunt funcţionari publici de execuţie din
clasa a III-a persoanele - fizice - numite în funcţia publică de referent62.
Potrivit alin. (2) al art. 4 din Legea nr. 188/1999, republicată exercitarea raporturilor de
serviciu se realizează pe durată nedeterminată, iar conform alin. (3), prin excepţie de la alin. (2),
funcţiile publice pot fi ocupate pe perioade determinate, în condiţiile expres prevăzute de lege.
De aici se desprinde concluzia că şi promovările sunt de două feluri, şi anume promovări pe
durată nedeterminată şi, în condiţiile expres prevăzute de lege, promovările pot fi făcute şi pentru
perioade determinate.
61
Liviu Coman-Kund, op.cit., p. 52.
62
Verginia Vedinas, op. cit., p. 144.
38
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

Adăugând la lege, art. 41 alin. (2) din H.G. nr. 1209/2003 prevede că promovarea poate
fi:
a) definitivă, atunci când funcţia publică superioară se ocupă prin concurs sau examen,
în condiţiile prevăzute de prezenta hotărâre;
b) temporară, atunci când funcţia publică de conducere sau, după caz, funcţia publică
corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici se ocupă pe perioadă determinată, în
condiţiile legii.
Am scris adăugând la lege, pentru că alin. (3) al art. 4 din Legea nr. 188/1999,
republicată, dispune că, prin excepţie - deci regula este perioada nedeterminată - de la alin. (2),
funcţiile publice - şi legiuitorul face nici o precizare că această excepţie priveşte funcţionarii
publici care sunt numiţi într-o funcţie publica de conducere sau o funcţie publică
corespunzătoare înalţilor funcţionari publici - pot fi ocupate de perioade determinate, în
condiţiile expres prevăzute de lege63.
Potrivit art. 75 din Legea nr. 188/1999, republicată, modificarea raportului de serviciu
are loc prin: a) delegare; b) detaşare; c) transfer; d) mutarea în alt compartiment al autorităţii sau
instituţiei publice; e) exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii de conducere.
Toate aceste forme de modificare a raportului de serviciu ar trebui să se realizeze cu
respectarea principiului stabilităţii funcţionarilor publici, principiu care nu este consacrat în
Legea nr. 188/1999 republicată. Dacă în art. 4 lit. d) din Legea nr. 188/1999, nemodificată, se
prevedea, printre principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice, şi stabilitatea
funcţionarilor publici, în art. 3 lit. f) din Legea nr. 188/1999, republicată, s-a redus acest
principiu numai la stabilitate în exercitarea funcţiilor publice. Nu se consideră ca o greşeală a
legiuitorului, ci ca pe o dispoziţie care iasă funcţionarii publici la discreţia conducătorilor
autorităţilor şi instituţiilor publice64.
Potrivit art. 7 din Legea pentru Statutul funcţionarilor publici din 19 iunie 1923,
funcţionarii publici definitivi, de orice categorie, afară de acei care prin Constituţie sau prin legi
speciale sunt declaraţi inamovibili, se vor bucura de stabilitate, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi
articol, ei nu pot fi transferaţi, pedepsiţi şi înlocuiţi decât în anumite condiţii prevăzute în legile
de organizare ale corpurilor ce le compun. Dispoziţii asemănătoare cuprindea şi alin. (1) si (2)
ale art, 15 din Codul funcţionarilor publici din 8 iunie 1940. Până şi Statutul funcţionarilor
publici, aprobat prin Legea nr. 746/1946, în art. 6 prevedea că funcţionarul public se bucură de
stabilitate în condiţiile art. 23 şi 58 din Statut.

63
Ioan Santai, op. cit., p. 76.
64
Liviu Coman-Kund, op.cit., p. 58.
39
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

Potrivit art. 23, salariaţii - funcţionarii publici- permanenţi se bucură de stabilitate şi nu


pot fi îndepărtaţi din serviciu decât în condiţiile prevăzute de prezenta lege, iar în art. 58, după ce
în alin. (1) se prevedea că salariaţii - funcţionarii publici pot fi mutaţi la cerere, însă fără plata
indemnizaţiei de mutare, în alin. (2) se dispune că, în interesul serviciului, şeful administraţiei
are dreptul, motivat, de a muia personalul administraţiei acolo unde reclamă serviciul, cu plata
indemnizaţiei de mutare.
Modificarea raporturilor de serviciu trebuie făcută cu luarea în considerare a stabilităţii
funcţionarilor publici, care nu se poale mauifesta. cum a stabilit în înţelepciunea sa, legiuitorul,
numai la exercitarea funcţiei publice.
Delegarea, dispune alin. (1) al art. 76, se face în interesul autorităţii sau instituţiei publice
în care este încadrat pentru că funcţionarii publici nu se încadrează, ci aşa cum prevede alin. (1)
al art. 54, se numesc - funcţionarul public, pe o perioadă de cel mult 60 de zile calendaristice
într-un an, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, funcţionarul public poate refuza delegarea
dacă se află în una din următoarele situaţii65: a) graviditate; b) îşi creşte singur copilul minor; c)
starea sănătăţii dovedita cu certificat medical, face contraindicată delegarea.
Conform alin. (3). delegarea pe o perioadă mai mare de 60 de zile calendaristice în cursul
unui an se poate dispune numai cu acordul scris al funcţionarului public. Măsura se poate
dispune pentru o perioadă de cel mult 90 de zile calendaristice într-un an66.
Pe timpul delegării, prevede alin. (4), funcţionarul public îşi păstrează funcţia publică şi
salariul, iar autoritatea sau instituţia publică care îl deleagă este obligată să suporte costul
integral al transportului, cazării şi al indemnizaţiei de delegare.
Din textul citat rezultă că delegarea se face numai în altă localitate, în ce ne priveşte,
considerăm că delegarea, ca formă a modificării raportului de serviciu, se poate face şi în aceeaşi
localitate, de exemplu un funcţionar public al Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a
municipiului Bucureşti poate fi delegat la administraţia financiară a unui sector din municipiul
Bucureşti.
Delegarea, ca modalitate de modificare a raporturilor de serviciu, nu trebuie confundată
cu delegarea de atribuţii. Aşa cum susţinea Prof. A. Teodorescu, de foarte multe ori şeful
superior al autorităţii deleagă, adică trece toate - atunci când lipseşte o anumită perioadă, pentru
că, în alte condiţii, el nu mai este funcţionar public, care ocupă o funcţie de conducere sau o
parte din atribuţiile sale unui inferior ierarhic, care le va îndeplini pe viitor. Pentru ca o asemenea

65
Preda Mircea, op. cit., p. 188.
66
Alistar Victor, Madalina Cocosatu, Ion Popescu, Dragos Dinca, op. cit., p. 61.
40
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

delegaţiune să fie producătoare de toate efectele ei juridice, susţine în continuare distinsul


profesor, trebuie îndeplinite următoarele condiţii67:
a) să fie vorba de delegaţiunea atribuţiilor unui superior către un inferior din aceeaşi
ierarhie, delegaţiune neputându-se da unor funcţionari din alte servicii decât în cazuri cu totul
excepţionale şi prevăzute de lege;
b) delegaţiunea să fie permisă de lege, neputându-se da delegaţiuni acolo unde legea
opreşte sau chiar tace.
Funcţionarul delegat va lucra, în afara competenţei sale proprii, cu puteri delegate. In
această calitate, el nu-şi poate excede delegaţiunea. pentru că altfel tot ceea ce ar face în plus va
trebui considerat ca fiind făcut fără competenţă şi cu exces de putere.
Delegaţiunea odată dată, poate fi oricând retrasă.
Detaşarea, ca modalitate de modificare a raporturilor de serviciu, se dispune, prevede
alin. (1) al art. 77, în interesul autorităţii sau instituţiei publice în care urmează să îşi desfăşoare
activitatea funcţionarul public, pentru o perioadă de cel mult 6 luni. In cursul unui an
calendaristic, un funcţionar public poale fi detaşat mai mult de 6 luni numai cu acordul său scris.
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, detaşarea se poate dispune doar dacă pregătirea
profesională a funcţionarului public corespunde atribuţiilor şi responsabilităţilor funcţiei publice
pe care urmează să fie detaşat.
Funcţionarul public poate refuza detaşarea, prevede alin. (3) dacă se află în una din
următoarele situaţii: a) graviditate; b) îşi creşte singur copilul minor; c) starea sănătăţii, dovedită
cu certificat medical, face contraindicată detaşarea; d) detaşarea se face într-o localitate în care
nu i se asigură condiţii corespunzătoare de cazare, liste o situaţie relativă pentru că cine apre-
ciază dacă i se asigură sau nu condiţii corespunzătoare de cazare? e) esle singurul întreţinător de
familie; f) motive familiale temeinice justifică refuzul de a da curs detaşării.
Conform prevederilor alin. (4) al aceluiaşi articol, pe perioada detaşării funcţionarul
public îşi păstrează funcţia publică şi salariul. Dacă salariul corespunzător funcţiei publice pe
care este detaşat este mai mare, el are dreptul la acest salariu 68. Pe timpul detaşării în altă
localitate, autoritatea sau instituţia publică beneficiară este obligată să-i suporte costul integral al
transportului dus şi întors, cel puţin o dată pe lună, al cazării şi al indemnizaţiei de detaşare.
Din textul citat rezultă că exisiă două feluri de detaşări, şi anume: a) detaşarea în aceeaşi
localitate şi b) detaşarea în altă localitate.

67
Verginia Vedinas, op. cit., p. 147.
68
Liviu Coman-Kund, op.cit., p. 61.
41
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

În cazul detaşării în aceeaşi localitate se pune problema dacă mai sunt aplicabile
dispoziţiile alin. (3) lit. a)-f), cu excepţia situaţiei reglementate la lit. d), care reglementează
cazurile în care funcţionarul public poate refuza detaşarea.
Transferul, ca modalitate de modificare a raporturilor de serviciu, dispune alin. (1) al art.
78 din Legea nr. 188/1999, republicată, poale avea loc între autorităţile sau instituţiile publice,
după cum urmează: a) în interesul serviciului; b) la cererea funcţionarului public.
Se observă că în art. 89 lit. b) din Legea nr. 188/1999, în varianta iniţială, transferul era
considerat ca o modalitate de încetare a raporturilor de serviciu pentru că, prin transferul
funcţionarului public de la o autoritate sau instituţie publică la alte autorităţi sau instituţii
publice, încetau raporturile de serviciu cu primele autorităţi sau instituţii publice şi se năşteau
alte raporturi de serviciu între funcţionarul public şi autoritatea sau instituţia publică la care a
fost ori s-a transferat funcţionarul public69.
În ceea ce ne priveşte, se consideră că transferul funcţionarului public poate constitui atât
o modalitate de modificare a raporturilor de serviciu, cât şi o modalitate de încetare a
raporturilor de serviciu. Astfel, se consideră că transferul este o modalitate de modificare a
raporturilor de serviciu în cazul în care transferul are loc în cadrul aceleiaşi autorităţi sau
instituţii publice, de exemplu, un funcţionar public din cadrul unei direcţii judeţene a finanţelor
publice este transferat, la cerere sau în interesul serviciului, la altă direcţie judeţeană a finanţelor
publice.
După cum se consideră că transferul este o modalitate de încetare a raporturilor de
serviciu în cazul în care transferul, la cerere sau în interesul serviciului, s-a făcut de la o
autoritate sau instituţie publică la altă autoritate ori instituţie publică, de exemplu, un funcţionar
public de la o direcţie judeţeană a finanţelor publice se transferă, la cerere sau în interesul
serviciului, la o direcţie judeţeană de învăţământ ori de sănătate publică. In acest caz, au încetat
raporturile de serviciu dintre funcţionarul public şi direcţia judeţeană a finanţelor publice şi s-au
născut raporturi de serviciu între funcţionarul public şi direcţia judeţeană de învăţământ ori de
sănătate publică. De altfel, alin. (I) al art. 51 prevede că ocuparea funcţiilor vacante se poate face
prin promovare, transfer, redistribuire sau concurs.
Transferul, dispune alin. (2) al art. 78, se poate face într-o funcţie publică pentru care sunt
îndeplinite condiţiile specifice prevăzute în fişa postului.
Această dispoziţie legală are în vedere numai transferul în interesul serviciului, nu şi pe
acela la cerere, pentru că, în acest caz - al transferului la cerere - funcţionarul public transferat
hotărăşte, în funcţie de motivele care l-au determinat să ceară transferul, asupra funcţiei publice
în care se va transfera.
69
Verginia Vedinas, Statutul functionarilor publici ...op.cit., p. 64.
42
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

Transferul în interesul serviciului, prevede alin. (3), se poate face numai cu acordul scris
al funcţionarului public transferat - acest acord constituie unul din elementele stabilităţii
funcţionarii or publici. In cazul transferului în interesul serviciului în alta localitate, dispune în
continuare acelaşi alineat, funcţionarul public transferat are dreptul la o indemnizaţie egală cu
salariul net calculat la nivelul salariului din luna anterioară celei în care se transferă, la
acoperirea tuturor cheltuielilor de transport şi la un concediu plătit de 5 zile. Plata acestor
drepturi se suportă de autoritatea sau instituţia publică la care se face transferul, în termen de cel
mult 15 zile de la data aprobării transferului70.
Mutarea în cadrul altui compartiment al autorităţii sau instituţiei publice constituie,
după cum prevede art. 75 lit. d), un alt mod de modificare a raporturilor de serviciu71.
În acest caz nu suntem în prezenţa unei modificări a raporturilor de serviciu, deoarece
acesta - raportul de serviciu - se stabileşte între funcţionarul public şi autoritatea sau instituţia
publică în care, în condiţiile legii, a fost numit într-o funcţie publica, şi nu între funcţionarul
public şi funcţia publică în care a fost numit. Că este aşa ne-o demonstrează prevederile alin. (1)
al art. 1 din Legea nr. 188/1999, republicată, potrivit cărora legea reglementează regimul general
al raporturilor juridice dintre funcţionarii publici și autorităţile şi instituţiile publice din
administraţia centrală şi locală, denumite în continuare raporturi de serviciu. Aşa fiind, în cazul
mutării în cadrul altui compartiment al autorităţii sau instituţiei publice, aceasta constituie numai
o măsură organizatorică luată de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice pentru buna
funcţionare a serviciului public în scopul satisfacerii intereselor cetăţenilor.
Exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii de conducere constituie, potrivit art. 75
lit. e), o altă modalitate de modificare a raporturilor de serviciu. Nu mai reluăm argumentele care
le-am adus la punctul precedent, deoarece se consideră că nici în acest caz nu suntem în prezenţa
unor modificări ale raporturilor de serviciu, ci mai curând a unor delegări de atribuţii pe care
conducătorul autorităţii sau instituţiei le dă unor funcţionari publici de execuţie pentru a exercita
temporar atribuţiile unui funcţionar public de conducere.
Exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de conducere vacante, dispune
alin. (I) al art. 80, se realizează prin promovarea temporară a unui funcţionar public care
îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea acestei funcţii publice.
Exercitarea cu caracter temporar, ca modalitate de modificare a raporturilor de serviciu, a
unei funcţii publice de conducere al cărui titular este suspendat în condiţiile prezentei legi,
dispune alin. (3), se realizează prin promovarea temporară, pe durata suspendării titularului, a

70
Verginia Vedinas, op. cit., p. 149.
71
Valentin I. Prisacaru, op. cit., p. 174.
43
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

unui funcţionar public care îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea acestei funcţii
publice.
Potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, măsura prevăzută la alin. (3) se dispune de către
conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, iar dacă salariul corespunzător funcţiei publice pe
care este delegat să o exercite este mai mare, funcţionarul public, prevede alin. (5), are dreptul la
acest salariu.
Conform alin. (1) al art. 81, raportul de serviciu se suspendă de drept arunci când
funcţionarul public se află în una din următoarele situaţii72;
a) este numit sau ales într-o funcţie de demnitate publică, pentru perioada respectivă;
b) este încadrat la cabinetul unui demnitar;
c) este desemnat de către autoritatea sau instituţia publică să desfăşoare activităţi în
cadrul unor organisme sau instituţii internaţionale, pentru perioada respectivă;
d) desfăşoară activităţi sindicale pentru care este prevăzută suspendarea, în condiţiile
legii.
e) efectuează stagiu militar, serviciul militar alternativ, este concentrat sau mobilizat;
f) este arestat preventiv;
g) efectuează tratament medical în străinătate, dacă funcţionarul public nu se află în
concediu medical pentru incapacitate temporară de muncă, precum şi pentru însoţirea soţului
sau, după caz, a soţiei ori a unei rude până la gradul I inclusiv ca şi cum înainte de gradul I de
rudenie ar mai exista încă un grad de rudenie.
h) se află în concediu pentru incapacitate temporară de muncă, în condiţiile legii;
i) carantină, în condiţiile legii;
j) concediu de maternitate, în condiţiile legii;
k) este dispărut, iar dispariţia sa a fost constatată prin holărâre judecătorească irevocabilă;
1) forţă majoră;
m) în alte cazuri prevăzute de lege.
In termen de 5 zile calendaristice de la data încetării motivului suspendării de drept,
dispune alin. (2), funcţionarul public este obligat să informeze în scris conducătorul autorităţii
sau instituţiei publice despre acest fapt, iar potrivit alin. (3), conducătorul autorităţii sau
instituţiei publice are obligaţia să asigure, în termen de 5 zile, condiţiile necesare reluării
activităţii de către funcţionarul public73.
Potrivit alin. (1) al art. 82, raportul de serviciu se suspendă la iniţiativa funcţionarului
public în următoarele situaţii:
72
Liviu Coman-Kund, op.cit., p. 68.
73
Ioan Santai, op. cit., p. 77.
44
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

a) concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu
handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani, în condiţiile legii;
b) concediu pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau. In cazul
copilului cu handicap, pentru afecţiunile intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani;
c) desfăşurarea unei activităţi în cadrul unor organisme sau instituţii internaţionale, în alic
situaţii decât cele prevăzute la art. 81 alin. (1) lit. c):
d) pentru participare la campania electorală;
e) pentru participarea la grevă, în condiţiile legii.
Raporturile de serviciu, prevede alin. (2), se pot suspenda la cererea motivată a
funcţionarului public. Cererea de suspendare a raportului de serviciu, dispune alin. (3), se face în
scris cu cel puţin 15 zile calendaristice înainte de data când se solicita suspendarea74.
Conform alin. (4), suspendarea raportului de serviciu se constată în cazurile prevăzute la
alin. (I) lit. b) şi la art. 81 alin. (1) lit. c), precum şi în alte cazuri reglementate prin legi speciale,
respectiv se aprobă în cazul prevăzut la alin. (2), prin act administrativ al conducătorului
autorităţii sau instituţiei publice.
Reluarea activităţii, prevede alin. (1) al art. 83, se dispune prin act administrativ al
conducătorului autorităţii sau instituţiei publice.
Actul administrativ prin care se constată, respectiv se aprobă suspendarea raportului de
serviciu, precum şi cel prin care se dispune reluarea activităţii de către funcţionarul public,
dispune alin. (2), se comunică Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici în termen de 10 zile
lucrătoare de la data emiterii75.
Cât priveşte încadrarea unui funcţionar public pe bază de contract individual de muncă,
este o inovaţie străină conceptului raporturilor de serviciu ce se stabilesc între funcţia publică şi
persoana fizică, care, în urma concursului ori a examenului, a fost numită într-o funcţie publică
dintr-un serviciu public - autoritate sau instituţie publică. Cine este această persoană fizică, are
ea o practică în realizarea atribuţiilor unei funcţii publice, a deţinut ea o funcţie publică şi dacă
da, de ce a părăsit-o pentru a se angaja cu contract de muncă în locul unui funcţionar public care,
în condiţiile legii, a fost suspendai dintr-o funcţie publică, pentru o anumită perioadă de timp,
determinată sau nu.
Acest contract individual de muncă, în temeiul căruia o persoană fizica devine funcţionar
public, este străin spiritului şi literei statutului funcţionarilor publici şi, drept urmare, nu numai
că nu-l putem susţine, dar îl considerăm ca o greşeală a legiuitorului.

74
Verginia Vedinas, Statutul functionarilor publici ...op.cit., p. 72.
75
Preda Mircea, op. cit., p. 287.
45
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

Încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici, prevede alin. (I) al art. 84,
poate avea loc:
a. de drept, iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol, raporturile de serviciu încetează de
drept: la data decesului funcţionarului public; la data rămânerii irevocabile a hotărârii
judecătoreşti de declarare a morţii funcţionarului public; dacă funcţionarul public nu mai
îndeplineşte una dintre condiţiile prevăzute la art. 50 lit. a), d) şi f).76; la data comunicării deciziei
de pensionare pentru limită de vârstă ori invaliditate a funcţionarului public. Potrivit alin. (2) al
art. 15 din Codul Funcţionarilor Publici din 8 iunie 1940, funcţionarii publici care au atins limita
de vârstă prevăzută de prezenta lege sau de legile organice, vor fi puşi în retragere în mod
obligatoriu si din oficiu, iar în alin. (2) al art. 16 se prevede că pensionarii statului, ţinuturilor
(judeţelor) şi comunelor sau ai oricăror instituţii publice, nu pot ocupa nici o funcţiune publică.
Or, la noi, în prezent sunt numeroşi funcţionari publici care, deşi au împlinit vârsta de
pensionare, continuă să ocupe funcţii publice, iar dacă s-au pensionat exercită, în continuare,
contra unui salariu, funcţii publice77.
Această practică, pe lângă randamentul discutabil al acestora, îngreunează întinerirea
corpului funcţionalilor publici, prin ocuparea unor funcţii în care ar putea fi numiţi, în vederea
formării, tineri care îndeplinesc cerinţele legii şi care au promovat concursul sau examenul
organizat, potrivit legii, pentru ocuparea acestor funcţii publice deţinute de funcţionarii publici
care au îndeplinii condiţiile de pensionare ori suni deja pensionari.
- ca urmare a constatării nulităţii absolute a actului administrativ de numire în funcţia
publica, de la data la care nulitatea a fost constatată prin hotărâre judecătorească definitivă;
- când funcţionarul public a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă
pentru o faptă prevăzută la art. 50 lit. h) sau prin care s-a dispus aplicarea unei sancţiuni privative
de libertate, la data rămânerii definitive a hotărârilor de condamnare;
- ca urmare a interzicerii exercitării profesiei sau a funcţiei, ca măsură de siguranţă ori ca
pedeapsă complementară, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a
dispus interdicţia;
- la data expirării termenului pe care a fost exercitată, cu caracter temporar, funcţia
publica. Se observă că textul contravine prevederilor alin. (2) al art. 4 din lege, potrivit cărora
„exercitarea raporturilor de serviciu se realizează pe perioadă nedeterminată", chiar dacă în alin.
(3) al aceluiaşi articol se dispune că, prin excepţie de la alin. (2), funcţiile publice pot fi
exercitate pe perioade determinate, în condiţiile expres prevăzute de lege. Pentru a fi corelat
76
Menţionăm că art. 50 lit. f) dispune că, pentru a ocupa o funcţie publică, persoana (fizică) trebuie să îndeplinească
condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică. Aşa fiind, nu se înţelege cum, pe parcursul exercitării
funcţiei publice, să nu mai îndeplinească condiţiile de studii pe care le-a îndeplinit la numirea în funcţie.
77
Verginia Vedinas, op. cit., p. 149.
46
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

textul lit. h) al alin. (2) din art. 84, cu cel din alin. (3) al art. 4, era cazul ca în textul lit. h) să se
precizeze că funcţiile publice pot fi exercitate, în condiţiile expres prevăzute de lege, cu caracter
temporar78.
Alte cazuri de încetare a raporturilor de serviciu sunt prevăzute la lit. b)-e) din acelaşi
articol 84. Astfel, încetarea intervine:
b. prin acordul părţilor, consemnat în scris. întrucât Ia stabilirea raporturilor de serviciu
nimic nu este consensual, pentru că persoana fizică ce voieşte să devină, în condiţiile legii,
funcţionar public participa la concursul sau examenul organizat în acest scop, de comisia de
concurs, numita de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, comisie care înaintează
conducătorului autorităţii sau instituţiei publice la care s-a organizat concursul ori examenul lista
candidaţilor reuşiţi, în cazul concursului, şi cei promovaţi, în cazul examenului, iar conducătorul
autorităţii sau instituţiei publice numeşte pe cel sau pe cei care au obţinut media (nota) cea mai
marc şi în ordinea descrescătoare a lor, iar în cazul examenului, pe cel care l-a promovat, care, de
altfel, a fost şi singur examinat.
Aşa fiind, între conducătorul autorităţii sau instituţiei publice care a emis actul
administrativ de numire, şi cel numit într-o funcţie publică, în urma concursului sau a exame-
nului nu există nici un acord de voinţă, astfel că ei nu pot ca, prin acordul lor de voinţă, să
anuleze efectele actului administrativ de numire emis unilateral de conducătorul automaţii sau
instituţiei publice.
c. prin eliberare din funcţia publică. Potrivit alin. (4) al art. 84, conducătorul autorităţii
sau instituţiei publice va dispune eliberarea din funcţia publică prin act administrativ care se
comunică funcţionarului public în termen de 5 zile lucrătoare de la emitere, pentru motive
neimputabile funcţionarului public, în următoarele cazuri:
- autoritatea sau instituţia publică şi-a încetat activitatea ori a fost mutată într-o altă
localitate; iar funcţionarul public nu este de acord să o urmeze;
- autoritatea sau instituţia publică îşi reduce personalul ea urmare a reorganizării
activităţii, prin reducerea postului ocupat de funcţionarul public. Conform alin. (7) al aceluiaşi
articol, reorganizarea activităţii, în sensul dispoziţiilor legii, constă în mutarea autorităţii sau a
instituţiei publice în altă localitate ori, în cazul prevăzut la alin. (4) lit. b), în modificarea
substanţială a atribuţiilor autorităţii sau instituţiei publice, precum si a structurii organizat ori ce
a compartimentelor. Reducerea unui post este justificată dacă atribuţiile aferente acestuia se
modifică în proporţie de peste 50% sau dacă sunt modificate condiţiile specifice de ocupare a
postului respectiv79.
78
Liviu Coman-Kund, op.cit., p. 71.
79
Verginia Vedinas, Statutul functionarilor publici ...op.cit., p. 77.
47
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

- ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcţia publică ocupată de către


funcţionarul public a unui funcţionar public eliberat sau destituit nelegal ori pentru motive
neîntemeiate, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de reintegrare.
Funcţionarul public ar putea fi eliberat din funcţia publică numai în cazul în care funcţia
publică a fost scoasă la concurs ca fiind vacantă, cu precizarea că vacanţa a intervenit ca urmare
a eliberării sau destituirii funcţionarului public, a cănii funcţie, devenită astfel vacantă, s-a înscris
la concurs, în aceste condiţii, asumându-şi astfel riscul ca, în cazul reintegrării funcţionarului
public eliberat sau destituit în mod abuziv, el să fie eliberat din funcţie. în celelalte cazuri,
conducătorul autorităţii sau instituţiei publice care a declarat vacantă o funcţie publică, înainte de
pronunţarea instanţelor judecătoreşti asupra legalităţii eliberării ori destituirii, ar trebui să suporte
consecinţele materiale ale eliberării din funcţie, pe acest motiv, a unui funcţionar public astfel
numit.
- pentru incompetenţă profesională, în cazul obţinerii calificativului „nesatisfăcător" la
evaluarea performanţelor profesionale individuale. Cu privire la acest motiv de eliberare din
funcţie, se observă că, potrivii alin. (2) lit. b) şi d) al art. 60, procedura de evaluare are ca scop
retrogradarea în gradele de salarizare şi eliberarea din funcţia publică.
Ţinând seama de faptul că legiuitorul a prevăzut aplicarea sancţiunilor funcţionarilor
publici care au obţinut calificativul „nesalisfacător" în mod gradual, şi anume mai întâi
retrogradarea în gradele de salarizare şi, după aceea, dacă cel în cauză nu obţine un alt calificativ,
ci tot „nesatisfăcător" să aplice eliberarea din funcţie. Se consideră că o astfel de procedură
trebuia prevăzută în text, pentru că, în actuala redactare, orice conducător al autorităţii sau
instituţiei publice poate interveni ca un funcţionar public să obţină calificativul „nesatisfăcător"
şi pe baza acestuia să-1 elibereze din funcţie.
- funcţionarul public nu mai îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 50 lit. g). Deoarece
art. 50 lit. g) dispune că poate ocupa o funcţie publică persoana (fizică) care îndeplineşte
condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice, se consideră că această modalitate de
eliberare din funcţie este aplicabilă numai funcţionarilor publici cărora, încă de la numirea în
funcţia publică, li se cere să îndeplinească anumite condiţii specifice80.
- starea sănătăţii fizice sau/şi psihice a funcţionarului public, constatată prin decizia
organelor competenţii de expertiză medicală, nu îi mai permite acestuia să îşi îndeplinească
atribuţiile corespunzătoare funcţiei publice deţinute.
La încetarea raporturilor de serviciu, prevede alin. (8) al art. 84, funcţionarul public are
îndatorirea să predea lucrările şi bunurile care i-au fost încredinţate în vederea exercitării
atribuţiilor de serviciu.
80
Alistar Victor, Madalina Cocosatu, Ion Popescu, Dragos Dinca, op. cit., p. 76.
48
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

Potrivit alin. (9) al aceluiaşi articol, la încetarea raporturilor de serviciu funcţionarul


public îşi păstrează drepturile dobândite în cadrul carierei, cu excepţia cazului în care raportul de
serviciu a încetat din motive imputabile acestuia.81

Capitolul 3
Statutul funcţionarilor publici

3.1. Noţiunea de funcţionar public

În general, în administraţia de stat persoanele care deţin funcţii publice poartă


denumirea generică de funcţionari publici.
Funcţionarul public este o persoană care, în conformitate cu dispoziţiile actelor
normative, este numită de autoritatea publică competentă sau aleasă potrivit normelor legii şi
investită în mod legal cu atribuţiile funcţiei sale, prestând în mod permanent o activitate, cu
scopul de a asigura funcţionarea continuă a unui serviciu public. 82
Potrivit alin. (1) al art. I din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici,
modificată şi republicată83, legea reglementează regimul general al raporturilor juridice dintre
funcţionarii publici şi autorităţile şi instituţiile publice din administraţia publică centrală şi
locală, denumite în continuare raporturi de serviciu, iar conform alin. (1) al art. 2 din aceeaşi

81
Ioan Santai, op. cit., p. 87.
82
Armstong, M., Managementul Resurselor Umane. Manual de practica, Ed. Codecs, Bucureşti, 2003.
83
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată in M. Of. nr. 600/1999 republicată în M. Of.
nr. 365/2007 modificată prin Legea nr. 284/2010, legea cadru privind salarizarea unitara a personalului platit din
fonduri publice publicată in M. Of. nr. 877/2010.
49
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

lege, funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul


legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală
şi locală.
Funcţionarul public, dispune alin. (2) al aceluiaşi articol, este persoana numită, în
condiţiile prezentei legi, într-o funcţie publică.
Pornind de la constanta că persoana fizică ce ocupă, în condiţiile legii, o funcţie publică
este funcţionar public, vom încerca să desprindem câteva elemente care să ne conducă la o
definiţie proprie a funcţionarului public din autorităţile şi instituţiile publice din administraţia
publică centrală şi locală. Astfel:
a) toate serviciile publice ale administraţiei publice - autorităţi şi instituţii publice din
administraţia publică centrală şi locală, regiile autonome de interes public naţional, judeţean ori
comunal - sunt dotate, încă de la înfiinţare, cu funcţii publice, adică cu acele grupări de atribuţii,
competenţe şi responsabilităţi, potrivit legii, pentru realizarea sarcinilor specifice ale fiecărui
serviciu public de către persoanele fizice care ocupă, în condiţiile legii, funcţia publică
respectivă;
b) pentru ca o persoană să poată ocupa o funcţie publică este necesar ca aceasta să fie
cetăţean român şi să aibă domiciliul în ţară. In acest sens, art. 16 alin. (3) teza I din Constituţia
republicată dispune că funcţiile şi demnităţile publice civile sau militare pot fi ocupate, în
condiţiile legii, de persoane care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Pe lângă aceste cerinţe
ale Constituţiei, prin diferite legi se cer şi alte condiţii, cum ar fi cele cu privire la vârstă, studii
s.a.
c) pentru a putea fi numit funcţionar public este necesar ca persoana - fizică - respectivă
să aibă vârsta de cel puţin 18 ani împliniţi, dacă legea specială nu cere o altă vârstă.
d) atât Legea nr. 188/1999, republicată, cât şi alte acte normative impun ca persoana
fizică ce urmează să devină funcţionar public să posede anumite studii - superioare, superioare
de scurtă durată, liceale sau postliceale -, iar unele acte normative cer o anumită pregătire de
specialitate, cum ar fi: jurist, economist, medic, inginer ş.a.
Astfel, de exemplu., art. 330 alin. (3) din Legea nr. 215/2001 privind administratia
publica locala84, cere ca prefectul să aibă studii superioare de lungă durată, iar alin. (4) al
aceluiaşi articol cere ca subprefectul să aibă studii superioare; art. 83 alin. (i) din aceeaşi lege
impune ca secretarul comunelor, oraşelor şi subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale
municipiilor să aibă studii superioare juridice sau administrative, dispunând totodată că, în mod

84
Legea nr. 215/2001 privind administratia publica locala publicată in M. Of. nr. 204/2001 republicată in M. Of. nr.
123/2007 modificata prin Legea nr. 13/2012 publicata in M. Of. nr. 48/2012.
50
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

excepţional, în funcţia de secretar al comunei poate fi numită şi o persoană cu alte studii


superioare sau cu studii liceale atestate prin bacalaureat.
c) învestirea într-o funcţie publică se face pe bază de concurs ori examen;
f) persoana fizică ce ocupă o funcţie publică trebuie să desfăşoare o activitate continuă şi
ritmică, evident cu respectarea programului de lucru al serviciului public respectiv;
g) pentru activitatea depusă, persoana fizică - funcţionarul public - are dreptul ia un
salariu, stabilit potrivit legii, pentru a se întreţine pe el şi familia lui;
h) pe durata ocupării funcţiei publice, persoana fizică are anumite drepturi şi obligaţii;
i) cu excepţia funcţionarilor publici care, potrivit legii, sunt inamovibili, toţi funcţionarii
publici se bucură de stabilitate.
Din elementele menţionate putem trage concluzia că: funcţionarul public este acea
persoană fizică ce, cu respectarea condiţiilor cerute de lege, a fost investită prin numire într-o
funcţie publică, pentru a desfăşura, contra unui salariu, o activitate continuă și ritmica într-un
serviciu public administrativ. Pe timpul cât deţine funcţia publică, persoana fizică se bucură de
stabilitate şi are anumite drepturi şi ii revin anumite obligaţii.
Definind noţiunea de funcţionar public în alin. (2) al art. 2 din Legea nr. 188/1999,
republicată, se prevede ca: funcţionând public este persoana numită, în condiţiile prezentei legi,
într-o funcţie publică.
După cum se poate observa, definiţia dată de legiuitor funcţionarului public se deosebeşte
de aceea dată de unii autori85. Una din deosebiri constă în aceea că, în timp ce autorii au avut în
vedere principalele aspecte ale noţiunii de funcţionar public, respectiv învestirea într-o funcţie
publică a unei persoane fizice care întruneşte condiţiile cerute de lege pentru a fi numită într-o
asemenea funcţie publică, ce desfăşoară o activitate continuă şi ritmică pentru care primeşte un
salariu, legiuitorul a redus definiţia funcţionarului public numai la persoana -fără a preciza că
este vorba despre o persoană fizică - numită într-o funcţie publică.
In doctrina juridică interbelică s-a susţinui, într-o opinie, că funcţionarii publici sunt acei
cetăţeni care, fiind numiţi de autoritatea competenţă şi învestiţi în mod legal cu atributele funcţiei
lor, prestează în mod permanent o anumită activitate, ce nu este exclusiv manuală, în scop de a
face să funcţioneze un serviciu public. In schimbul unui salariu plătit periodic86. Intr-o altă opinie
s-a menţionat că funcţionarul public este persoana care, în schimbul unei remuneraţii,
îndeplineşte sau colaborează în mod permanent la îndeplinirea unui serviciu public depinzând de
a autoritate administrativă a stalului, judeţelor sau comunelor.

85
Valentin I. Prisacaru, op. cit., p. 86.
86
Ioan Santai, op. cit., p. 121.
51
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

Din cele două definiţii rezultă că funcţionar public este persoana fizică - cetăţeanul -
învestită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică din cadrul unui serviciu public care prestează,
în mod permanent, o anumită activitate pentru care primeşte un salariu - o remuneraţie.
Potrivit alin. (3) al art. 2, activităţile desfăşurate de funcţionarii publici, care implică
exercitarea prerogativelor de putere publică sunt următoarele:
a) punerea în executare a legilor şi a celorlalte acte normative.
b) elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor reglementări specifice autorităţii sau
instituţiei publice, precum şi asigurarea avizării acestora. Ne îndoim că aceste activităţi —
elaborarea de proiecte şi obţinerea avizelor - se realizează în executarea prerogativelor de putere
publică. Aceste activităţi - elaborarea de proiecte şi obţinerea de avize — sunt operaţiuni
tehnico-materiale/operaţiuni administrative care nu produc efecte juridice prin ele însele.
c) elaborarea proiectelor politicilor şi strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor şi
statisticilor, precum şi a documentaţiei privind aplicarea şi executarea legilor, necesare pentru
realizarea competenţei autorităţii sau instituţiei publice. Riterăm aprecierea tăcută la lit. b).
d) consilierea, controlul şi auditul public intern;
e) gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare;
f) colectarea creanţelor bugetare;
g) reprezentarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în raporturile acesteia cu
persoane fizice sau juridice de drept public sau privat din ţară şi străinătate, în limita
competenţelor stabilite de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, precum şi reprezentarea
în justiţie a autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea;
h) realizarea de activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a administraţiei
publice.
În opinia unor autori87, activităţile desfăşurate de funcţionarii publici, care implică
exercitarea prerogativelor do putere publică, sunt acele atribuţii care se exercită în temeiul legii
şi al altor acte normative a căror nerespectare atrage sancţionarea celor care le încalcă. Aşa fiind,
nu putem include între atribuţiile care implică exercitarea prerogativelor de putere publică pe
cefe cuprinse la lit. b) -f) citate mai sus, pentru că unele din ele sunt operaţiuni tehnico-
materiale/acte administrative pregătitoare, care nu produc prin ele însele efecte juridice, iar altele
sunt atribuţii curente ale funcţionarilor publici de execuţie care nu au legătură cu exercitarea
prerogativelor de putere publică.
Astfel, de exemplu, un poliţist, indiferent de grad, care, potrivit legii, constată săvârşirea
unei contravenţii şi prin procesul-verbal de constatare aplică şi sancţiunea, exercită prerogative
de putere publică, în timp ce un consilier juridic dintr-un minister, care elaborează un proiect de
87
Preda Mircea, Drept administrativ, partea generală, ediţia a IV-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006, p. 231.
52
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

act normativ ori proiectul unui aviz la un proiect de act normativ întocmit de funcţionarii publici
de specialitate din alt minister nu exercită prerogative de putere publică.
Aceste prerogative sunt exercitate de ministrul care îşi însuşeşte proiectul de act normativ
şi, după ce îl semnează, îl înaintează organului competent să-1 adopte. Tot astfel, avizele ale
căror proiecte au fost întocmite de un consilier, sunt semnate de ministru si transmise
ministerului sau altui organ de specialitate al administraţiei publice centrale, care l-a solicitat.
Aşa fiind, se consideră că atribuţiile îndeplinite de funcţionarii publici, care implică
exercitarea prerogativelor de putere publică, prevăzute la alin. (3) al art. 2, ar trebui revizuite
pentru a cuprinde numai acele atribuţii care implică exercitarea prerogativelor de putere publică,
şi nu aceea de la lit. e) (gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare) sau cea prevăzută
la lit. g) (reprezentarea în faţa instanţelor judecătoreşti) care se poate realiza de consilierul juridic
al autorităţii sau instituţiei publice, parte în proces.
Conform dispoziţiilor alin. (5) al art. 2 din Legea nr. 188/1999, republicată, în sensul
legii, totalitatea funcţionarilor publici din autorităţile şi instituţiile publice din administraţia
publică centrală şi locală constituie corpul funcţionarilor publici.
In opinia unor autori88, corpul funcţionarilor publici este alcătuit din funcţionarii publici
din autorităţile şi instituţiile publice din administraţia publică centrală şi locală, din cadrele
didactice - menţionate în art. 6 lit. d) - care sunt chiar mai numeroase decât funcţionarii publici
din administraţia publică, din corpul magistraţilor - prevăzut la lit. c) al aceluiaşi articol, precum
şi funcţionarii publici, cu statute speciale, cum se exprimă legiuitorul în alin. (1) al art. 5 - din:
a) structurile de specialitate ale Parlamentului României;
b) structurile de specialitate ale Administraţiei Prezidenţiale;
c) structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ;
d) serviciile diplomatice şi consulare;
e) autoritatea vamală;
f) poliţia şi alte structuri ale Ministerului Administraţiei şi Internelor;
g) alte servicii publice stabilite prin lege - între care noi includem şi autorităţile
administrative autonome, cum ar fi: Consiliul Concurenţei, Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare, Consiliul Naţional al Audiovizualului, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor
Securităţii ş.a.
Aşa fiind, se consideră că alin. (5) al art. 2 din Legea nr. 188/1999, republicată, defineşte
conceptul de corp al funcţionarilor publici din administraţia publică centrală şi locală, pentru că,
după cum am arătat, corpul funcţionarilor publici din ţara noastră cuprinde totalitatea

88
Trăilescu Anton, op. cit., p. 177. Prisăcaru Valentin, op. cit., p. 197.
53
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

funcţionarilor publici, şi nu numai pe aceia din autorităţile şi instituţiile publice ale administraţi
ei publice centrale şi locale.

3.2. Categorii de funcţionari publici

Din punctul de vedere al competenţei decizionale, stabilită de lege, funcţionarii publici


pot fi grupaţi astfel (vezi figura nr. 1: Tipuri de funcţionari publici):
 Funcţionari de decizie;
 Funcţionari care participă la pregătirea deciziilor;
 Funcţionari care participă la executarea deciziilor.

Figura nr. 1: Tipuri de funcţionari publici89

Funcţionarii de decizie sunt aceia care deţin funcţii publice de conducere în sistemul
administraţiei publice centrale de specialitate, în administraţia publică locală sau în unele
compartimente organizatorice ale acestora, cum ar fi: direcţiile generale, direcţiile, serviciile
etc. La aceştia se adaugă reprezentanţii aleşi sau numiţi care deţin funcţii de conducere:
miniştrii, prefectul, primarul în localităţi, precum şi unii conducători ai compartimentelor
organizatorice ale administraţiei publice centrale şi locale care au anumite atribuţii,
competente decizionale şi responsabilităţi.

89
Armenia Androniceanu, Management public, Ed. Economica, Bucuresti, 1999, p. 181.
54
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

Funcţionarii care participa la pregătirea deciziilor sunt, de asemenea, stabiliţi de


lege şi îşi desfăşoară activitatea în diferite compartimente organizatorice precum acelea de
studii şi documentare administrativa. O categorie distincta o formează reprezentanţii aleşi.
Funcţionarii care participa la executarea deciziilor administrative sunt titulari de
posturi, funcţii publice de execuţie din instituţiile publice. Principala sarcina a acestora este de
a aplica şi/sau de a urmări executarea deciziilor administrative, astfel încât interesul general şi
nevoile persoanelor fizice şi juridice să fie satisfăcute.
Funcţiile publice - din autorităţile şi instituţiile publice din administraţia publică centrală
şi locală se clasifica potrivit alin. (1) al art. 7 din Legea nr. 188/1999, republicată, după cum
urmează:
a) funcţii publice generale şi funcţii publice specifice:
b) funcţii publice din clasa 1, funcţii publice din clasa a II-a, funcţii publice din clasa a
III-a.
Funcţiile publice generale, dispune alin. (2) al aceluiaşi articol, reprezintă ansamblul
atribuţiilor şi responsabilităţilor cu caracter general şi comun tuturor autorităţilor şi instituţiilor
publice - observăm că de data aceasta legiuitorul nu a mai adăugat sintagma „din administraţia
publica centrală şi locală" - în vederea realizării competenţelor lor generale, iar funcţiile publice
specifice, prevede alin. (3) al aceluiaşi articol, reprezintă ansamblul atribuţiilor ţi
responsabilităţilor cu caracter specific unor autorităţi şi instituţii publice - facem aceeaşi
constatare ca mai sus - în vederea realizării competenţelor lor specifice90.
Potrivit art. 8 din Legea nr. 188/1999, republicată, funcţiile publice se împart în trei clase,
definite în raport cu nivelul studiilor necesare ocupării funcţiei publice, după cum urmează:
a) clasa I cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de
lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă;
b) clasa a II-a cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de
scurtă durată, absolvite cu diplomă;
c) clasa a III-a cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii medii liceale
absolvite cu diplomă.
După nivelul atribuţiilor titularului funcţiei publice, dispune alin. (1) al art. 9, funcţiile
publice se împart în trei categorii după cum urmează;
a) funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici;
b) funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de conducere;

90
Din Anexa la Legea nr. 188/1999, republicată, intitulata Lista cuprinzând funcţiile publice, rezultă, cu claritate, că
această Listă cuprinde numai funcţiile publice generale şi funcţiile publice specifice din autorităţile şi instituţiile
publice din administraţia publică centrală şi locală.
55
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

c) funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de execuţie.


Din textele legale redate, care reglementează clasificarea funcţiilor publice, rezultă şi
clasificarea funcţionarilor publici corespunzător clasificării funcţiilor publice. Astfel, vom avea
funcţionari publici care ocupă funcţii publice generale — cele prevăzute la pct. 1-13 ale
Capitolului 1 din Lista cuprinzând funcţiile publice - şi funcţionari publici care ocupă funcţii
publice specifice, cele prevăzute la pct. 1-6 din Capitolul II ale Anexei la Legea nr. 188/1999,
republicată.91
O altă clasificare a funcţionarilor publici pe care o face legiuitorul este aceea pe clase,
deoarece persoana fizică care ocupă o funcţie din cele trei clase - prevăzute la lit. a), b) şi c) ale
art. 8 - face parte din clasa funcţiei publice pe care o ocupă. In sfârşit, cel de-al treilea criteriu de
clasificare a funcţionarilor publici îl constituie categoria funcţiei pe care o ocupă. Din acest punct
de vedere deosebim trei categorii de funcţionari publici - înalţi funcţionari publici, funcţionari
publici de conducere şi funcţionari publici de execuţie.92
Dar funcţionarii publici se mai clasifică, după cum dispune alin. (I) al art. 10, în
funcţionari publici debutanţi sau definitivi.
Funcţionarii publici de execuţie se clasifică, potrivit prevederilor art. 13 alin. (1), în:
- funcţionari publici de execuţie clasa I: persoanele (fizice) numite în următoarele funcţii
publice - expert, consilier, inspector, consilier juridic, auditor;
- (2) sunt funcţionari publici de execuţie clasa a II-a persoanele numite în funcţia publică
de referent de specialitate;
- (3) sunt funcţionari publici de execuţie din clasa a III-a persoanele numite în funcţia
publică de referent.
Funcţiile publice de execuţie sunt structurate, potrivit art. 14, pe grade profesionale, după
cum urmează: a) superior ca nivel maxim; b) principal; c) asistent şi d) debutant.
Aceasta este, după cum rezultă din textele legale citate, clasificarea funcţionarilor publici
din autorităţile şi instituţiile publice din administraţia publică centrală şi locală.

3.3. Condiţiile de acces la funcţiile publice din administraţia publică

Conform art. 50 din Legea nr. 188/1999, republicată, poate ocupa o funcţie publică -
poate deveni funcţionar public care îndeplineşte următoarele condiţii:
a) are cetăţenie română şi domiciliul în România;
b) cunoaşte limba română, scris si vorbit;
91
Valentin I. Prisacaru, op. cit., p. 90.
92
Boiana Augusta Berchi, op. cit., p. 45.
56
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

c) are vârsta de minimum 18 ani împliniţi;


d) are capacitate deplină de exerciţiu;
e) are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candidează, atestată
pe bază de examen medical de specialitate;
f) îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică;
g) îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice;
h) nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra
statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea
justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie, care ar
face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care a intervenit
reabilitarea;
i) nu a fost destituita dintr-o funcţie publică în ultimii 7 ani:
j) nu a desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel cum este definită prin lege.
Dintre toate condiţiile cerute de lege (art. 30) pe care le-am redat întocmai, ne-a reţinut
atenţia aceea de la lit. g), potrivit căreia persoana fizică îndeplineşte condiţiile specifice pentru
ocuparea funcţiei publice. In opinia unor autori93, această condiţie a legii priveşte pe cei care
doresc să ocupe una din funcţiile publice specifice prevăzute în Anexa legii. In cazul în care
legiuitorul a urmărit altceva prin această condiţie, ar trebui să prevadă clar ce a voit să
reglementeze.

3.4. Incompatibilităţi şi conflicte de interese

După cum susţinea Conf. J. Vermeulen, prin incompatibilitate se înţelege neputinţa


funcţionarului public de a se ocupa de o anumită îndeletnicire în afară de funcţiunea pe care o
deţine, iar prof. A. Teodorescu arăta că legiuitorul a oprit uneori ca funcţionarul să aibă pe lângă
funcţiunea lui şi alte ocupaţiuni, creând astfel o serie de incompatibilitate între funcţiunea
publică şi acele ocupaţiuni94.
Incompatibilităţi le sunt, în opinia unor autor95, de două categorii:
a) incompatibilităţi constituţionale şi
b) incompatibilităţi legale.
Deşi, în continuarea textului citat, prof. A. Teodorescu arăta că incompatibilităţile de
ordin constituţional au la bază principiul separaţiunii organelor, care nu voieşte ca un

93
Valentin I. Prisacaru, op. cit., p. 91.
94
Tofan Dana Apostol, Drept administrativ, Editia a II-a, Vol.I, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 134.
95
Santai Ioan, op. cit., p. 87.
57
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

administrator - un funcţionar public al administraţiei publice, sa fie şi judecător în acelaşi timp


sau să fie membru al Corpurilor legiuitoare şi, în continuare, distinsul profesor arată că, făcând
aplicarea acestui principiu, Legea de organizare judecătorească din decembrie 1925 opreşte pe
judecători de a ocupa orice funcţie publică de orice natură. In alte cuvinte, analizând
incompatibilităţile constituţionale, dă exemple de incompatibilităţi legale.
Incompatibilităţile constituţionale, chiar dacă ele privesc, în cea mai mare parte, funcţiile
de demnitate publică, se arătă că, potrivit alin. (2) al art. 71 din Constituţie, calitatea de deputat
sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia
celei de membru al Guvernului; conform alin. (1) al art. 84, în timpul mandatului, Preşedintele
României nu poate fi membru al unui partid şi nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau
privată; art. 105 alin. (1) dispune că funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu
exercitarea altei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau senator. De
asemenea, ea este incompatibilă cu exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională
salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop comercial. Alte incompatibilităţi, prevede alin. (2), se
stabilesc prin lege organică.
În alin. (3) al art. 125 se dispune că funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă
funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior; un text
asemănător, dar cu privire la procurori, cuprinde şi alin. (2) al art. 132.
Conform alin. (4) al art. 140, consilierii de conturi sunt supuşi incompatibili taţilor
prevăzute de lege pentru judecători. Se observă o inconsecvenţă a constituantului, pentru că
incompatibilităţile pentru judecători sunt consacrate, aşa cum am arătat, chiar în Constituţie alin.
(3) al art. 125.
Potrivit art. 144, funcţia de judecător la Curtea Constituţională este incompatibilă cu
oricare altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul juridic
superior.
În sfârşit, deşi în ordinea textelor constituţionale ar fi trebuit să începem cu alin. (2) al art.
58, dar pentru că textul nu consacră, în mod expres, incompatibilitatea Avocatului Poporului şi a
adjuncţilor săi, redăm textul (aşa cum este el prevăzut în Constituţie) şi anume: „Avocatul
Poporului şi adjuncţii săi nu pot îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată, cu excepţia
funcţiilor didactice din învăţământul superior”96. Se observă că teza a doua a textului a fost
introdusă cu prilejul revizuirii, în anul 2003 a Constituţiei din 199197.

96
Muraru Ion, Avocatul poporului, institutie de tip ambudsman, Editura All Beck, Bucuresti, 2004, p. 98.
97
Constituţia României, modificată şi completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în M.Of. al
României, Partea I, nr. 758/29.10.2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu
reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare(art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156).
58
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

Sunt incompatibilităţi legale acele incompatibilităţi care sunt prevăzute în legi. Astfel,
potrivit art. 14 din Legea pentru Statutul funcţionarilor publici din 1923, funcţionarii publici nu
pot ocupa în acelaşi timp două funcţiuni. Fac excepţie aceia care sunt anume îngăduiţi prin legea
cumulului. Funcţionarii publici, prevedea în continuare acelaşi articol, nu pot face comerţ; nu pot
lua întreprinderi de lucrări; nu pot face arendăşie ş.a..
Dispoziţii legale asemănătoare cuprindea şi art. 14 din Codul funcţionarilor publici din 8
iunie 1940, precum şi, tot art. 14, din Decretul –Lege pentru Codul funcţionarilor publici din 10
martie 1942. În art. 88 din Legea nr. 746 din 20 septembrie 1946 se dispunea că este oprit
funcţionarilor publici: a) a face comerţ; b) a lua întreprinderi de lucrări publice sau particulare
direct sau indirect; c) a fi în serviciul instituţiilor particulare; d) a gira afaceri particulare, dacă
acestea sunt în legătură cu funcţiunea ce o îndeplineşte; e) a participa la administraţia sau con-
trolul vreunei întreprinderi financiare, industriale sau comerciale sau a le reprezenta, în afară de
cazul când reprezintă administraţia în baza unor dispoziţii legale.
Spre surprinderea noastră, Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici,
astfel cum a fost republicată, nu cuprinde dispoziţii care să reglementeze incompatibilităţi le
funcţionarilor publici, aşa cum erau prevăzute în art. 56 şi 57 din aceeaşi lege, înainte de
republicare, în schimb, în Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri,
prevenirea şi sancţionarea corupţiei, sunt cuprinse. In art. 94-98, incompatibilităţi privind
funcţionarii publici - care, de altfel, este şi titlul Secţiunii a 5-a din Capitolul III
„Incompatibilităţi", din legea menţionată98.
Astfel, potrivit art. 94 alin. (1), calitatea de funcţionar public este incompatibila cu orice
altă funcţie publică decât aceea în care a fost numit, precum şi cu funcţiile de demnitate publică,
iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol, funcţionarii publici nu pot deţine alte funcţii şi nu pol
desfăşura alte activităţi, remunerate sau neremunerate, după cum urmează: a) în cadrul
autorităţilor sau instituţiilor publice; b) în cadrul cabinetului demnitarului, cu excepţia cazului în
care funcţionarul public este suspendat din funcţia publică, în condiţiile legii, pe durata numirii
sale; c) în cadrul regiilor autonome, societăţilor comerciale ori în alte unităţi cu scop lucrativ, din
sectorul public sau privai, în cadrul unei asociaţii familiale sau ca persoană fizică autorizată; d)
în calitate de membru al unui grup de interes economic.
Potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, funcţionarii publici nu pot fi mandatari ai unor
persoane în ceea ce priveşte efectuarea unor acte în legătura cu funcţia publica pe care o exercită.
Conform art. 45 alin. (I) lit. g) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului,
poliţistului îi este interzis - adică funcţia publică de poliţist este incompatibilă să efectueze, direct
98
Santai Ioan, op. cit., p. 121.
59
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

sau prin persoane interpuse, activităţi de comerţ ori să participe la administrarea sau conducerea
unor societăţi comerciale, cu excepţia calităţii de acţionar99.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 303/2004, funcţiile de judecător, procuror, magistrat-asistent
şi asistent judiciar sunt incompatibile cu orice alte funcţii publice sau private, cu excepţia
funcţiilor didactice din învăţământul superior, în condiţiile legii. In art. 7 din aceeaşi lege sunt
reglementate interdicţiile privitoare la magistraţi, de care ne vom ocupa cu alt prilej.
Conform art. 107 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii de Conturi, republicată100, funcţia de consilier de conturi este incompatibilă cu orice altă
funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior, iar potrivit
art. 110 alin. (2), funcţia de procuror financiar este incompatibilă cu oricare din activităţile
prevăzute la art. 107 alin. (2), (3) şi (4).
Potrivit prevederilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului101, calitatea
de membru al Consiliului este incompatibilă cu funcţiile publice sau private, cu excepţia celor
didactice, dacă nu dau naştere unor conflicte de interese.
In mai multe articole din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, funcţiilor publice şi în mediul de afaceri,
prevenirea şi sancţionarea corupţiei102 sunt cuprinse reglementări cu privire la incompatibilitatea
unor demnitari şi aleşi locali, precum şi a funcţionarilor publici. Astfel, în alin. (I) al art. 87 se
prevede că funcţia de primar şi viceprimar, primar general şi viceprimarii municipiului
Bucureşti, preşedinte şi vicepreşedinte al consiliului judeţean este incompatibilă cu: a) funcţia de
consilier local; b) funcţia de prefect sau subprefect: c) calitatea de funcţionar public sau angajat
cu contract de muncă, indiferent de durata acestuia; d) funcţia de ministru, secretar de stat,
subsecretar de stat sau o altă funcţie asimilată acestora, şi e) orice altă funcţie publică sau
activităţi remunerate, în ţară sau în străinătate, cu excepţia funcţiei de cadru didactic sau a
funcţiilor în cadrul unor asociaţii, fundaţii sau alte organizaţii neguvernamentale.
Tot astfel, în alin. (1) al art. 88 se dispune că funcţia de consilier local sau consilier
judeţean este incompatibilă, printre altele, cu: a) funcţia de primar sau viceprimar; b) funcţia de
prefect sau subprefect; c) calitatea de funcţionar public sau angajat cu contract individual de
muncă în aparatul propriu al consiliului local respectiv sau în aparatul propriu al consiliului
judeţean ori al prefecturii din judeţul respectiv.

99
Preda Mircea, op. cit., p. 245.
100
M. Of., Partea I, nr. 116/16.03.2000.
101
Publicată în M. Of. Partea I. nr. 534/22.07.2002.
102
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice,
funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei publicata în M. Of. nr. 279/2003
modificata prin Legea nr. 134/2011 publicata in M. Of. nr. 481/2011.
60
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

Potrivit alin. (1) al art. 94 din Legea nr. 161/2003, calitatea de funcţionar public este
incompatibilă cu orice altă funcţie publică decât cea în care a fost numit, precum şi cu funcţiile
de demnitate publică, iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol, funcţionarii publici nu pot deţine
alte funcţii şi nu pot desfăşura alte activităţi, remunerate sau neremunerate, după cum urmează:
a) în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice; b) în cadrul cabinetului demnitarului, cu
excepţia cazului în care funcţionarul public este suspendat din funcţia publică, în condiţiile legii,
pe durata numirii sale; c) în cadrul regiilor autonome, societăţi comerciale ori alte unităţi cu scop
lucrativ, din sectorul public sau privat, în cadrul unor asociaţii familiale sau ca persoană fizică
autorizată, şi d) în calitate de membru al unui grup de interes economic. Toate aceste interdicţii
sunt, în opinia noastră, incompatibilităţi legale - prevăzute în Legea nr. 161/2003.

3.5. Drepturile funcţionarilor publici

Funcționarii publici în exercitarea functiei lor trebuie sa indeplineasca o serie de drepturi


si indatoriri.
Aceste drepturi sunt reglementate de Statutul functionarilor publici în capitolul V intitulat
generic „Drepturi si indatoriri”.
Astfel, printre drepturile functionarilor publici distingem urmatoarele.
Dreptul la opinie al functionarilor publici este garantat. Este interzisa orice discriminare
intre functionarii publici pe criterii politice, de apartenenta sindicala, convingeri religioase,
etnice, de sex, orientare sexuala, stare materiala, origine sociala sau de orice alta asemenea
natura.103
Functionarul public are dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau in
aplicarea prezentului statut si care il vizeaza in mod direct.
Dreptul de asociere sindicala este garantat functionarilor publici.
Functionarii publici pot, in mod liber, sa infiinteze organizatii sindicale, sa adere la ele si
sa exercite orice mandat in cadrul acestora.
In situatia in care inaltii functionari publici sau functionarii publici de conducere sunt
alesi in organele de conducere ale organizatiilor sindicale, acestia au obligatia ca in termen de 15
zile de la alegerea in organele de conducere ale organizatiilor sindicale sa opteze pentru una
dintre cele doua functii. In cazul in care functionarul public opteaza pentru desfasurarea
activitatii in functia de conducere in organizatiile sindicale, raporturile de serviciu ale acestuia se

103
Potrivit art. 28 din Statutul functionarului public.
61
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

suspenda pe o perioada egala cu cea a mandatului in functia de conducere din organizatia


sindicala.
Functionarii publici se pot asocia in organizatii profesionale sau in alte organizatii avand
ca scop protejarea intereselor profesionale.
Functionarilor publici le este recunoscut dreptul la greva, in conditiile legii.
Functionarii publici care se afla in greva nu beneficiaza de salariu si alte drepturi salariale
pe durata grevei.
Pentru activitatea desfasurata, functionarii publici au dreptul la un salariu compus din: a)
salariul de baza; b) sporul pentru vechime in munca; c) suplimentul postului;d) suplimentul
corespunzator treptei de salarizare.
Functionarii publici beneficiaza de prime si alte drepturi salariale, in conditiile legii.
Salarizarea functionarilor publici se face in conformitate cu prevederile legii privind stabilirea
sistemului unitar de salarizare pentru functionarii publici.104
Functionarii publici care, potrivit legii, sunt obligati sa poarte uniforma in timpul
serviciului o primesc gratuit.
Durata normala a timpului de lucru pentru functionarii publici este, de regula, de 8 ore pe
zi si de 40 de ore pe saptamana. Pentru orele lucrate din dispozitia conducatorului autoritatii sau
institutiei publice peste durata normala a timpului de lucru sau in zilele de sarbatori legale ori
declarate zile nelucratoare functionarii publici de executie au dreptul la recuperare sau la plata
majorata cu un spor de 100% din salariul de baza. Numarul orelor platite cu sporul de 100% nu
poate depasi 360 intr-un an.
Functionarii publici pot fi alesi sau numiti intr-o functie de demnitate publica, in
conditiile legii. Inaltii functionari publici si functionarii publici de conducere pot fi numiti in
functii de demnitate publica numai dupa incetarea, in conditiile legii, a raporturilor de serviciu.
Inaltii functionari publici si functionarii publici de conducere pot candida pentru functii de
demnitate publica numai dupa incetarea, in conditiile legii, a raporturilor de serviciu.
Functionarii publici au dreptul, in conditiile legii, la concediu de odihna, la concedii
medicale si la alte concedii. Functionarul public are dreptul, pe langa indemnizatia de concediu,
la o prima egala cu salariul de baza din luna anterioara plecarii in concediu, care se impoziteaza
separat.
In perioada concediilor de boala, a concediilor de maternitate si a celor pentru cresterea si
ingrijirea copiilor, raporturile de serviciu nu pot inceta si nu pot fi modificate decat din initiativa
functionarului public in cauza.

104
Valentin I. Prisacaru, op. cit., p. 44.
62
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

Autoritatile si institutiile publice au obligatia sa asigure functionarilor publici conditii


normale de munca si igiena, de natura sa le ocroteasca sanatatea si integritatea fizica si psihica.
Funcționarii publici beneficiaza de asistenta medicala, proteze si medicamente, in
conditiile legii.
Functionarii publici beneficiaza de pensii, precum si de celelalte drepturi de asigurari
sociale de stat, potrivit legii.
În caz de deces al functionarului public, membrii familiei, care au, potrivit legii, dreptul
la pensie de urmas, primesc pe o perioada de 3 luni echivalentul salariului de baza din ultima
luna de activitate a functionarului public decedat. In cazul in care decizia pentru pensia de urmas
nu a fost emisa din vina autoritatii sau a institutiei publice in termen de 3 luni de la data
decesului, aceasta va achita in continuare drepturile prevazute la alin. (1) pana la emiterea
deciziei pentru pensia de urmas105.
Funcționarii publici beneficiaza in exercitarea atributiilor lor de protectia legii.
Autoritatea sau institutia publica este obligata sa asigure protectia functionarului public
impotriva amenintarilor, violentelor, faptelor de ultraj carora le-ar putea fi victima in exercitarea
functiei publice sau in legatura cu aceasta. Pentru garantarea acestui drept, autoritatea sau
institutia publica va solicita sprijinul organelor abilitate, potrivit legii. Masurile speciale de
protectie pentru functionarii publici cu atributii de control si inspectie, executare silita a
creantelor bugetare, precum si pentru alte categorii de functionari publici care desfasoara
activitati cu grad ridicat de risc profesional se stabilesc prin acte normative, la propunerea
Agentiei Nationale a Functionarilor Publici sau de catre autoritati si institutii publice, cu avizul
Agentiei Nationale a Functionarilor Publici.
Autoritatea sau institutia publica este obligata sa il despagubeasca pe functionarul public
in situatia in care acesta a suferit, din culpa autoritatii sau institutiei publice, un prejudiciu
material in timpul indeplinirii atributiilor de serviciu.

3.6. Îndatoririle funcţionarilor publici

Printre îndatoririle functionarilor publici distingem dintre cele prezentate mai jos106.
Funcționarii publici au obligatia sa isi indeplineasca cu profesionalism, impartialitate si
in conformitate cu legea indatoririle de serviciu si sa se abtina de la orice fapta care ar putea
aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului functionarilor publici.

105
Negruţ Vasilica, Dreptul administrativ, Editura Fundaţia Academiei “Danubius” Galaţi, 2006, p. 111.
106
Alistar Victor, Madalina Cocosatu, Ion Popescu, Dragos Dinca, Deontologia functionarului public-note de curs,
Scoala Nationala de Studii Politice, Bucuresti, 2009, p. 43.
63
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

Functionarii publici de conducere sunt obligati sa sprijine propunerile si initiativele motivate ale
personalului din subordine, in vederea imbunatatirii activitatii autoritatii sau institutiei publice in
care isi desfasoara activitatea, precum si a calitatii serviciilor publice oferite cetatenilor.
Functionarii publici au indatorirea de a respecta normele de conduita profesionala si civica
prevazute de lege107.
Functionarilor publici le este interzis sa ocupe functii de conducere in structurile sau
organele de conducere, alese sau numite, ale partidelor politice, definite conform statutului
acestora, ale organizatiilor carora le este aplicabil acelasi regim juridic ca si partidelor politice
sau ale fundatiilor ori asociatiilor care functioneaza pe langa partidele politice. Inaltilor
functionari publici le este interzis sa faca parte din partide politice, organizatii carora le este
aplicabil acelasi regim juridic ca si partidelor politice sau din fundatiile ori asociatiile care
functioneaza pe langa partidele politice. Functionarii publici au obligatia ca, in exercitarea
atributiilor ce le revin, sa se abtina de la exprimarea sau manifestarea publica a convingerilor si
preferintelor lor politice, sa nu favorizeze vreun partid politic sau vreo organizatie careia ii este
aplicabil acelasi regim juridic ca si partidelor politice.
Functionarii publici raspund, potrivit legii, de indeplinirea atributiilor ce le revin din
functia publica pe care o detin, precum si a atributiilor ce le sunt delegate. Functionarul public
este obligat sa se conformeze dispozitiilor primite de la superiorii ierarhici. Functionarul public
are dreptul sa refuze, in scris si motivat, indeplinirea dispozitiilor primite de la superiorul
ierarhic, daca le considera ilegale. Daca cel care a emis dispozitia o formuleaza in scris,
functionarul public este obligat sa o execute, cu exceptia cazului in care aceasta este vadit
ilegala. Functionarul public are indatorirea sa aduca la cunostinta superiorului ierarhic al
persoanei care a emis dispozitia astfel de situatii.
Functionarii publici au obligatia sa pastreze secretul de stat, secretul de serviciu, precum
si confidentialitatea in legatura cu faptele, informatiile sau documentele de care iau cunostinta in
exercitarea functiei publice, in conditiile legii, cu exceptia informatiilor de interes public.
Functionarilor publici le este interzis sa solicite sau sa accepte, direct sau indirect, pentru
ei sau pentru altii, in considerarea functiei lor publice, daruri sau alte avantaje. La numirea intr-o
functie publica, precum si la incetarea raportului de serviciu, functionarii publici sunt obligati sa
prezinte, in conditiile legii, conducatorului autoritatii sau institutiei publice declaratia de avere.
Declaratia de avere se actualizeaza anual, potrivit legii.
Functionarii publici au obligatia de a rezolva, in termenele stabilite de catre superiorii
ierarhici, lucrarile repartizate. Functionarilor publici le este interzis sa primeasca direct cereri a

107
Potrivit art. 43 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul Functionarului public.
64
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

caror rezolvare intra in competenta lor sau sa discute direct cu petentii, cu exceptia celor carora
le sunt stabilite asemenea atributii, precum si sa intervina pentru solutionarea acestor cereri.
Functionarii publici au obligatia sa respecte intocmai regimul juridic al conflictului de
interese si al incompatibilitatilor, stabilite potrivit legii108.

Concluzii

În consecință, funcția publică este un complex de puteri și competențe organizat de lege


pentru satisfacerea unui interes general, în vederea de a fi ocupată în chip temporar, de unul sau
mai mulți titulari, persoane fizice, care exercitând puterile în limitele competenței, urmărește
realizarea scopului, pentru care a fost creată funcția.
Altfel spus, funcția desemnează situația juridică a persoanei fizice, investită legal cu
atribuții în realizarea competenței unei autorități publice, ce constă în ansamblul drepturilor și
obligațiilor care formează conținutul raportului juridic complex dintre persoana fizică respectivă
și organul care a investit-o.
Din cele expuse mai sus, se poate concluziona faptul că funcționarul public este persoana
desemnată într-o funcție permanentă, și investită în mod legal cu atribuțiile acesteia, în scopul
realizării competenței autorității publice sau instituției publice, din care face parte acea funcție.
Pe timpul cât funcționarul exercită o funcție publică permanentă, el este supus unui regim
juridic special, care să asigure funcționarea regulată și în bune condiții a autorității publice.
Dar cu toate acestea, funcționarul public se bucură de această situație juridică specială
indiferent dacă îndeplinește funcția în mod permanent sau incidental ori dacă a intrat în cadrele
autorității publice în mod voluntar sau forțat.
De aici se constată că statutul funcționarului public exprimă totalitatea normelor juridice
care stabilesc situația legală a funcționarilor publici și determină drepturile și obligațiile lor
generale. Acest statut reglementează situația legală a majorității funcționarilor publici.

108
Preda Mircea, op. cit., p. 165.
65
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

Bibliografie

I. Tratate, cursuri, monografii

1. Armstong, M., Managementul Resurselor Umane. Manual de practica, Ed. Codecs,


Bucureşti, 2003.
2. Albu Emanuel, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, partea II, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2009.
3. Alistar Victor, Madalina Cocosatu, Ion Popescu, Dragos Dinca, Deontologia
funcționarului public-note de curs, Scoala Nationala de Studii Politice, Bucuresti, 2009.
4. Armenia Androniceanu, Management public, Ed. Economica, Bucuresti, 1999.
5. Androniceanu, A., Noutăţi în managementul public, Ed. ASE, Bucureşti, 2003.
6. Boiana Augusta Berchi, Cartea functionarului public, Editura Teora, Bucuresti, 2007.
7. Burloiu Petre, “Managementul resurselor umane” Editura Luminalex, Bucureşti, 2001.
8. Brezoianu Dumitru, Drept administrativ român, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004.
9. Coman Kund Florin, Alexandru-Sorin Ciobanu, Drept administrativ. Sinteze teoretice şi
exerciţii practice pentru activitatea de seminar. Partea I, ed. a II-a, revăzută şi actualizată,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008.
10. Coman-Kund Liviu, Deontologia şi statutul funcţionarilor din administraţia publică,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005.
11. Giurgiu Liviu, Aurel Segărceanu, Cristian Giusepe Zaharie, Drept administrativ, ed. a II-
a revăzută şi adăugită, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2002.
12. Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.
13. Ioan Alexandru, Tratat de administratie publică, Editura Universul Juridic, Bucuresti,
2008.

66
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

14. Ioan Alexandru, Mihaela Cărăuşan, Sorin Bucur, Drept administrativ, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2005.
15. Marin Preda, Drept Administrativ, Partea Generală, Editura Lumina Lex, București,
2010.
16. Manda Corneliu, Drept administrativ.Tratat elementar, ed. a IV-a, revăzută şi adăugită,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007.
17. Muraru Ion, Avocatul poporului, institutie de tip ambudsman, Editura All Beck,
Bucuresti, 2004.
18. Negruţ Vasilica, Dreptul administrativ, Editura Fundaţia Academiei “Danubius” Galaţi,
2006.
19. Popescu Agata Mihaela, Drept administrativ - partea generală, Ed Pro Universitaria,
București, 2012.
20. Preda Mircea, Drept administrativ, partea generală, ediţia a IV-a, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2006.
21. Prisăcaru Valentin, Tratat de drept administrativ român. Partea generală, ed. a III-a
revăzută şi adăugită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
22. Prisacaru Valentin I., Functionarii publici, Editura All Beck, Bucuresti, 2004.
23. Santai Ioan, Drept Administrativ şi Ştiinţa Administraţiei, vol.2, Ed. Risoprint, Cluj
Napoca, 2004.
24. Santai Ioan, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. I, ediţie revizuită pentru
uzul studenţilor, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2002.
25. Tofan Dana Apostol, Drept administrativ, Editia a II-a, Vol.I, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2008.
26. Trăilescu Anton, Drept administrativ, editia a III-a, Editura CH Beck, Bucureşti, 2008.
27. Vedinaş Verginia, Drept administrativ, ed. a VII-a revăzută şi actualizată, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2012.
28. Verginia Vedinas, Drept administrativ (Ediţia a V-a revăzută si reactualizată), Ed.
Universul Juridic, Bucuresti, 2009.
29. Verginia Vedinas, Statutul functionarilor publici - (Legea nr. 188/1999, cu modificările
si completările ulterioare, republicată), Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2009.
30. Valerică Dabu, Răspunderea juridică a funcţionarului public. Curs universitar, Editura
Global Lex, Bucureşti, 2000.
31. Vlad Barbu, Alexandru Ticlea, Drept public al muncii, Editura Wolters Kluwer,
Bucuresti, 2010.

67
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

II. Articole, reviste, studii

1. C. Călinoiu, Răspunderea administrativ-disciplinară a funcţionarilor publici, în Revista


Română de Dreptul muncii nr. 1/2002.

III. Legislație

1. Legea nr. 188/1999 privind Statu¬tul funcţionarilor publici, publicată in M. Of. nr.
600/1999 republicată în M. Of. nr. 365/2007 modificată prin Legea nr. 284/2010, legea
cadru privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice publicată in M.
Of. nr. 877/2010 modificată prin ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ nr.18 din 16 aprilie
2014 pentru reglementarea unor măsuri privind activitatea Regiei Autonome
"Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat", pentru schimbarea regimului juridic
al unor imobile şi pentru modificarea unor acte normative publicată în M.Of. nr. 402/30
mai. 2014.
2. Constituţia României, modificată şi completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003,
publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 758/29.10.2003, republicată de Consiliul
Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se
textelor o nouă numerotare(art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156).
3. Legea nr. 215/2001 privind administratia publica locala publicată in M. Of. nr. 204/2001
republicată in M. Of. nr. 123/2007 modificata prin Legea nr. 13/2012 publicata in M. Of.
nr. 48/2012.
4. Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei publicata în M. Of. nr. 279/2003 modificata prin Legea nr. 134/2011 publicata
in M. Of. nr. 481/2011.
5. Legea 119/1996 publicata în M. Of., Partea I, nr. 282/11.11.1996, actualizată prin OUG
80/2011, din 28 septembrie 2011, Monitorul Oficial 694/2011.
6. O.U.G. nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor publicată în M.Of. nr. 410/25
iul. 2001 modificată prin Legea nr. 202 din 25 octombrie 2010 privind unele măsuri
pentru accelerarea soluţionării proceselor publicată în M.Of. nr. 714/26 oct. 2010.

68
ACADEMIA DE STUDII ECONIMICE 2019

IV. Jurisprudenta

1. C.S..I., Secţia de contencios administrativ, dec. nr. 218/2001, publicată în rezumat în V.I.
Prisacaru, Contenciosul, Anexa II, pct. 103.

69