ROMÂNIA

ÎNTRE
ANII 1918-1938
 Considerații generale

Făurirea Marii Uniri din 1918 a deschis noi perspective pentru modernizarea
societății românești și reorganizarea administrației publice în mod unitar
la nivelul țării întregite. Primii ani după încheierea războiului au stat sub
semnul reformelor agrară și electorală, care au determinat schimbări
fundamentale în corpul social și politic românesc.

În această perioadă, guvernarea României a stat sub semnul personalității

lui Ion I.C. Brătianu. În timpul guvernării liberale din anii 1922-1926, a fost
adoptată o nouă Constituție (29 martie 1923) și prima lege care
reglementa statutul funcționarilor publici de la noi (23 noiembrie 1923),
Legea pentru învățământul primar al statului și învățământul normal-
primar (26 iulie 1924), Legea pentru unificarea administrativă (14 iunie 1925),
o nouă lege electorală (27 martie 1926). De asemenea, asistăm la intrarea
în viață politică a României a unor noi partide, provenind din vechile
provincii românești unite cu țara. Cel mai important partid născut în urma
noilor realități postbelice a fost în mod indiscutabil Partidul Național
Țărănesc, format, în 1926, prin fuziunea dintre Partidul Național din
Transilvania, condus de Iuliu Maniu și Partidul Țărănesc din Vechiul Regat,
condus de Ion Mihalache.

Moartea regelui Ferdinand (20 iulie 1927), urmată de cea a marelui om

politic liberal Ion I.C. Brătianu (2 noiembrie 1927), a marcat în mod negativ
viața politică din România, deschizând calea Regenței (1927-1930) și, apoi,
a domniei lui Carol al II-lea care, în 1938, a instaurat dictatura regală. Criza
economică mondială din anii 1929-1933 a afectat în mod semnificativ țara
noastră, care a înregistrat, însă, în 1938, cea mai ridicată creștere
economică din istoria sa.
 CONSTITUȚIA DIN 1923

După încheierea Primului Război Mondial, reformele adoptate în

domeniul agrar și electoral, precum și unificarea teritoriilor românești care
s-au alipit la Vechiul Regat, pe fundalul prăbușirii Imperiului rus și austro-
ungar și afirmarea principiului naționalităților în Europa, noile realități
social-politice și economice au fost consacrate de o nouă constituție,
caracterizată de istoricul Vlad Georgescu drept un act fundamental liberal
și democratic, care avea să rămână în vigoare până în 1938 (1).
Cu toate că relua unele din
articolele din Constituția din
1866, Constituția din 1923 era
departe de a copia actul
fundamental adoptat la
începutul domniei lui Carol I.
Noua Constituție a fost rezultatul
unei elaborări ample în
Parlament, textul adoptat
reflectând preocuparea
legiuitorilor de a consolida
mecanismele constituționale
care garantau statul de drept în
România. Ea a fost publicată în
Monitorul Oficial nr. 282 din 29
martie 1923. Articolul 1 al
Constituției din 1923 preciza că
„Regatul României este un Stat
național unitar și indivizibil (2)”,
iar articolul 4 că „teritoriul Româ-
niei din punct de vedere administrativ se împarte în județe, județele în
comune (3)”.

(1)Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, București, Editura Humanitas, 1995, p. 208.
(2)A. Lascarov-Moldovanu, Sergiu D. Ionescu, Constituțiunea României din 1923. Adnotată cu desbateri parlamentare și
jurisprudențe, București, Editura Tipografiei Curierul Judiciar, 1925, p. 7.
(3)Ibidem, p. 15.
Constituția din 1923 extindea definiția stabilită în 1866 privind drepturile
românilor, astfel:

„Românii, fără deosebire de origine

etnică, de limbă sau de religie, se bucură
de libertatea conștiinței, de libertatea
învățământului, de libertatea presei, de
libertatea întrunirilor, de libertatea de
asociație și de toate libertățile și
libertățile stabilite prin legi (4)”.

Articolul 8 din Constituție sublinia că „Nu se admite în Stat nici o

deosebire de naștere sau de clase sociale. Toți românii, fără deosebire de
origine etnică, de limbă sau de religie, sunt egali înaintea legii și datori a
contribui fără osebire la dările și sarcinile publice. Numai ei sunt admisibili
în funcțiunile și demnitățile publice, civile și militare. Legi speciale vor
determina Statutul funcționarilor publici. Străinii nu pot fi admiși în
funcțiunile publice decât în cazuri excepționale și anumite statornicite de
legi (5)”.

(4)Ibidem, p. 16.
(5)Ibidem, p. 72-73.
 Constituția
României din 1923 -
Capitolul II - Despre
Rege și Miniștri
Tot în 1923, pe fondul reformelor inițiate de guvernul liberal condus de Ion
I.C. Brătianu, artizanul unificării tuturor românilor, a fost promulgată, prin
decretul regal nr. 3112 din 15 iunie 1923 și publicată, în Monitorul Oficial, la
19 iunie 1923, Legea pentru statutul funcționarilor publici (a intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1924). Regulamentul de aplicare al legii a fost adoptat
la 23 noiembrie 1923. Legea din 1923 a rămas în vigoare până la data de 8
iunie 1940, când a fost promulgat Codul funcționarilor publici.

Legea definea – deși nu cu suficientă claritate (1) – funcționarii publici ca

fiind „cetățeni români, fără deosebire de sex, care îndeplinesc un serviciu
public permanent (civil și eclesiastic) la Stat, județ, comună sau la
instituțiunile al căror buget este supus aprobării Parlamentului,
guvernului sau consiliilor județene și comunale” (2).
 Legea preciza, de asemenea, că  nu
intrau sub incidența acestei legi:
funcțiile politice și cele elective;
mitropoliții și episcopii;
funcționarii corpurilor legiuitoare
(Parlamentul);
specialiștii străini cărora li se
încredințează, vremelnic sau prin
contract, o funcțiune publică;
lucrătorii, precum și personalul
angajat pentru un timp
determinat sau pentru anume
lucrare;

Legea stabilea, totodată, criteriile care

stăteau la baza accesului la concursul
de admitere în corpul funcționarilor
publici din România: cetățenia

română, vârsta împlinită de 21 de

ani, apt din punct de vedere
medical, să nu fi suferit vreo
condamnare “infamantă” (1). De
asemenea, legea prevedea
obligativitatea satisfacerii serviciului
militar și exercițiul deplin al
drepturilor civile și politice. Legea
insista și în privința stabilității funcției
publice, funcționarii publici neputând
fiind „transferați, pedepsiți și înlocuiți
decât în anumite condițiuni prevăzute
în legile de organizare ale corpurilor
din care fac parte” (2).

Programul de lucru al funcționarului

public care își desfășura activitatea la
birou, fixat prin lege, era de minimum
7 ore pe zi.
(1)Legea pentru statutul funcționarilor publici, promulgată cu decretul regal nr. 3112 din 15 Iunie 1923 și publicată prin
Monitorul Oficial nr. 60 din 19 Iunie 1923, Cluj, Editura “Revistei Administrative”, [1923], p. 3-4.
(2)Ibidem, p. 4.
Sărbători legale în perioada interbelică, declarate zile libere pentru
funcționarii publici: „Sfântul Vasile, Botezul Domnului, Sfântul Ioan,
Unirea Principatelor (24 ianuarie) și a tuturor românilor (1 Decembrie),
Întâmpinarea Domnului, Buna Vestire, 5 zile de Paște, Sfântul Gheorghe,
Înălțarea Domnului, 10 Mai (Ziua Regelui), Sf. Constantin și Elena, Sfânta
Treime, Sf. Petru și Pavel, Adormirea și Nașterea Maicei Domnului, Înălțarea
Sfintei Cruci, Sf. Dumitru, Sfinții Mihail și Gavril, Sfântul Nicolae, 4 zile de
Crăciun și zilele de Duminică” (3).

Legea prevedea și că funcționarii publici trebuie să locuiască în localitatea

unde își desfășurau activitatea. De asemenea. stabilea că funcționarii
publici:
nu pot să facă comerț;
nu pot lua întreprinderi de lucrări;
nu pot face arendășie;
nu pot fi în serviciul altor administrațiuni sau instituțiuni particulare
fără autorizarea șefului autorității, dată pe baza avizului conform al
comisiei pentru propuneri de numiri și înaintări;
nu pot gira afacerile persoanelor private dacă sunt în legătură cu
funcțiunea ce îndeplinesc;
nu pot să facă parte din conducerea, administrația sau controlul unei
societăți financiare, industriale sau comerciale decât cu autorizarea din
partea șefului autorității în care lucrează și numai în baza avizului din
partea comisiilor desemnate cu numirea în astfel de funcții și condiția
să nu aibă „nici o legătură cu serviciul ce conduce (1)”.

(1)Legea pentru statutul funcționarilor publici, promulgată cu decretul regal nr. 3112 din 15 Iunie 1923 și publicată prin
Monitorul Oficial nr. 60 din 19 Iunie 1923, Cluj, Editura “Revistei Administrative”, [1923], p. 5.
Legea garanta salarizarea funcționarilor publici corespunzător cu
vechimea în muncă  gradul și funcția deținută, precum și dreptul la
pensie.

De asemenea, funcționarii publici aveau dreptul la o indemnizație pentru

chirie, care varia în funcție de statutul civil și localitatea de reședință.
Funcționarii care aveau copii primeau un sprijin financiar suplimentar.

Legea mai prevedea, totodată, că în cazul în care ambii soți erau

funcționari publici, aceștia beneficiau fiecare de indemnizație de chirie.
Este interesant de menționat că legea stabilea însă, că, în situația în care
aveau copii, doar unul dintre soți beneficia de indemnizație de chirie și
ajutor de familie.

Legea din 1923 mai prevedea, cu titlu excepțional, „un adaos pentru
scumpetea traiului”, proporțional cu salariul la care aveau dreptul, „după
localități și în raport cu scumpetea lucrurilor de primă necesitate” (1).

(1)Legea pentru statutul funcționarilor publici, promulgată cu decretul regal nr. 3112 din 15 Iunie 1923 și publicată prin
Monitorul Oficial nr. 60 din 19 Iunie 1923, Cluj, Editura “Revistei Administrative”, [1923], p. 6.
 Știați
că?

În baza Legii din 1923, funcționarii publici

aveau dreptul la o lună de concediu pe an.

Limita de vârstă de pensionare a

funcționarilor publici era de 60 de ani,
putându-se prelungi cu un an în cazul în care
nu erau îndeplinite condițiile de vechime.

Legea clasifica administrația publică din România în administrație

centrală și administrație locală - județeană și comunală.

În administrația publică, funcțiile după grad erau, în ordine ierarhică

descendentă, următoarele:
Director general;
Subdirector general;
Director;
Subdirector;
Șef de serviciu;
Șef de birou;
Subșef de birou;
Impiegat;
Impiegat stagiar.

De asemenea, nomenclatura funcțiilor publice mai cuprindea și funcțiile

de inspector general, inspector și subinspector. Funcțiile publice erau
împărțite pe clase, conform legilor speciale de organizare.

Legea avea în vedere și așa numitele însărcinări cu caracter special,

precum bibliotecar, registrator, arhivar, care puteau fi delegate de către
șeful autorității publice unui funcționar public din subordine până la
gradul de șef serviciu inclusiv.
Condiții de accesibilitate în funcțiile publice
de conducere:

pentru o funcție superioară celei de subșef

de birou, pe lângă cerințele generale de
accesibilitate în funcția publică, era necesară
o diplomă universitară sau o diplomă de
absolvire a unei școli superioare echivalente,
iar pentru celelalte funcții cel puțin diploma
de bacalaureat.

Legea stipula, numai pentru serviciile exterioare ale

administrației publice centrale și pentru administrația
locală, că în lipsa candidaților cu diplomă universitară
pentru funcțiile superioare celei de subșef de birou sau
echivalente, se puteau admite și absolvenții de liceu, iar pentru funcțiile
inferioare, candidații trebuiau să facă dovada absolvirii cursului secundar
inferior. Lipsa „candidaților titrați” era consemnată într-un proces-verbal,
încheiat de autoritatea publică, după 15 zile de la publicarea anunțului
privind vacanța postului/posturilor.

Numirea în funcția publică

Se realiza în urma susținerii unui examen de capacitate. Candidații

declarați admiși în urma examenului intrau în categoria stagiarilor pentru
o perioadă de un an. La expirarea perioadei de stagiatură, o comisie pentru
propuneri de numiri și înaintări stabilea, în funcție de calitățile
profesionale demonstrate pe parcursul celor douăsprezece luni de
activitate, dacă aceștia erau numiți definitiv în funcția publică. Avizul
comisiei se acorda ținând cont de notele acordate stagiarului de către
șeful său ierahic.

În situația în care funcționarul public stagiar nu întrunea condițiile cerute

pentru definitivare pe post, i se acorda acestuia dreptul de a mai efectua
încă un an de stagiu, la finalizarea căruia fie era acceptat definitiv în corpul
funcționarilor publici, fie era destituit (1).
(1)Legea pentru statutul funcționarilor publici, promulgată cu decretul regal nr. 3112 din 15 Iunie 1923 și publicată prin
Monitorul Oficial nr. 60 din 19 Iunie 1923, Cluj, Editura “Revistei Administrative”, [1923], p. 9
 Legea mai prevedea și că, „în interes
de serviciu bine motivat” și cu avizul
comisiei pentru propuneri de numiri
și înaintări, funcțiile vacante puteau
fi ocupate, fără examen, de specialiști
recunoscuți, până la gradul de
subdirector, cu condiția îndeplinirii
condițiilor legale (2).

Comisia pentru propuneri de numiri

și înaintări a funcționarilor din
administrația locală era compusă
din:
Directorul prefecturii;
Secretarul consiliului județean;
Un delegat desemnat din rândul
delegației permanente, care
prezida de drept comisia.

La nivelul comunelor urbane reședințe, comisia de compunea din:

Secretarul primăriei;
Un șef de serviciu, cel mai vechi în funcție și mai înalt în grad;
Un delegat al consiliului comunal desemnat de consiliu, care prezida
de drept comisia.

Sancțiunile disciplinare

Sancțiunile disciplinare aplicabile funcționarilor publici constau în:

Mustrarea verbală sau scrisă;
Mustrarea cu pierderea salariului pentru o perioadă de cel mult 15 zile;
Ștergerea de pe tabloul de înaintare;
Mutarea pe cale disciplinară;
Excluderea din serviciu pe o perioadă de maximum 6 luni, cu pierderea
salariului;

(1)Legea pentru statutul funcționarilor publici, promulgată cu decretul regal nr. 3112 din 15 Iunie 1923 și publicată prin
Monitorul Oficial nr. 60 din 19 Iunie 1923, Cluj, Editura “Revistei Administrative”, [1923], p. 9-10
 Punerea în disponibilitate;
Destituirea.

Primele trei sancțiuni disciplinare se ștergeau de drept din foaia calificativă

a funcționarului public dacă timp de 5 ani nu mai interveneau alte abateri
disciplinare.

Trimiterea funcționarului public în fața consiliului de disciplină intra în

competența ministrului sau conducătorului autorității publice, în baza
cercetării faptelor considerate a reprezenta abatere disciplinară și audierea
funcționarului public în cauză, care se putea apăra singur, verbal sau în
scris, sau putea fi apărat de un coleg din cadrul aceluiași serviciu (1).

Funcționarii disponibilizați puteau reintra în administrația publică după

doi ani de la data deciziei de punere în disponibilitate, în clasa cea mai de
jos a funcției publice deținute anterior. Cei destituiți nu mai aveau dreptul
de a mai ocupa o funcție publică.

Funcționarul public era suspendat din funcție în situația în care s-a deschis
împotriva sa o anchetă de urmărire pentru fals, furt înșelăciune, atentat în
contra bunelor moravuri, mituire, delapidarea banilor publici, perceperea
de taxe ilegale, rupere de sigiliu, sustragere, ascundere sau distrugere de
documente și instigare la grevă. În cazul condamnării definitive,
suspendarea provizorie se transforma de drept în destituire (2).

Comisia de disciplină

Componența Comisiei de disciplină în administrația centrală era

următoarea:
Un consilier al Curții de apel, ales de secțiunile întrunite ale Curții;
Cel mai înalt și mai vechi funcționar din administrația centrală;
Un director din cadrul autorității publice, tras la sorți în cadrul comisiei
pentru propuneri de numiri și înaintări;
Supleanți.

(1)Legea pentru statutul funcționarilor publici, promulgată cu decretul regal nr. 3112 din 15 Iunie 1923 și publicată prin
Monitorul Oficial nr. 60 din 19 Iunie 1923, Cluj, Editura “Revistei Administrative”, [1923], p. 12.
(1)Ibidem, p.13.
Comisiile de disciplină pentru funcționarii publici locali erau compuse din:
Prim-președintele sau președintele tribunalului orașului de reședință;
Un șef de serviciu delegat de consiliul județean;
Un șef de serviciu delegat de consiliul comunal al orașului de reședință
sau al autorității locale;
Supleanți.
Membrii comisiilor de disciplină erau numiți, în baza legii, prin decret
regal, pe o perioadă de 3 ani (1).

Legea pentru statutul funcționarilor publici din 1923 avea în vedere

suprimarea funcțiilor publice considerate inutile, funcționarii publici ale
căror funcții erau desființate trebuind să fie numiți în posturi echivalente
sau inferioare, păstrându-și salariul primit până la desființarea funcției lor.

În cazul unei reorganizări a instituției publice, funcționarul public care era

retrogradat din funcție își păstra salariul avut la momentul desființării
funcției deținute anterior. La 1 iunie 1927 a fost publicată Legea generală
a armonizării retribuțiunilor bugetare, care își propunea să armonizeze
salariile tuturor funcționarilor publici, stabilind 37 de tipuri de retribuție.

(1)Legea pentru statutul funcționarilor publici, promulgată cu decretul regal nr. 3112 din 15 Iunie 1923 și publicată prin
Monitorul Oficial nr. 60 din 19 Iunie 1923, Cluj, Editura “Revistei Administrative”, [1923], p. 13-14.
Retribuția funcționarilor era
compusă din retribuția de
bază hârtie care era produsul
retribuției de bază aur „brutto”
cu coeficienții variabili pentru
diferitele categorii de localități.

Legea avea în vedere ca, în

funcție de posibilitățile
bugetare ale statului,
coeficienții să se apropie de
indicele oficial de scumpete a
vieții pentru familiile de
funcționari. Acest indice era
calculat de către Institutul de
Statistică (1).

Suplimentele de salariu
acordate funcționarilor publici
– de localitate și familie – aveau drept scop, potrivit legii, „să stabilească o
diferențiere după greutățile familiale suportate de fiecare funcționar și o
altă diferențiere după gradul de scumpete a vieții în fiecare oraș” (2).

Suplimentele de localitate erau următoarele:

- Pentru Capitală 25%;
- Pentru mediul urban I 15%;
- Pentru mediul urban II 10%;
- Pentru mediul rural 0%.

Suplimentul de familie se acorda tuturor funcționarilor publici și consta în

suplimentul de căsătorie și suplimentul pentru copii. Suplimentul de
căsătorie se acorda funcționarilor căsătoriți, dar și celor văduvi care
primeau suplimentul de copii. De suplimentul pentru copii beneficiau
funcționarii căsătoriți sau văduvi, care aveau copii minori sau majori care
nu își câștigau singuri existența. În cazul în care soții erau funcționari
publici, aceștia aveau fiecare dreptul la suplimentul de căsătorie și copii
(3).

(1)Legea generală a armonizării retribuțiunilor bugetare. Așa cum a fost votată de Cameră în ziua de 24 Mai și de Senat în
ziua de 25 Mai 1927, București, Tipografia Ziarul „Universul”, 1927, p. 5-6.
(2)Ibidem, p. 6.
(3)Ibidem, p. 6-7.
La nivelul anului 1927, suplimentul de căsătorie era în valoare de 200 lei
hârtie/lună. Suplimentul de copii era de 200 lei hârtie/lună, pentru 2 copii
de 400 lei hârtie/lună, iar pentru 3 sau mai mulți copii de 600 lei
hârtie/lună (1).

Legea din 1927 a pus bazele și așa numitului „cadru de disponibilitate al

funcționarilor de Stat” – actualul corp de rezervă al funcționarilor publici.
Art. 44 al Legii generale a armonizării retribuțiunilor bugetare preciza că:
„Acest cadru va cuprinde pe toți funcționarii Statului care au părăsit
serviciul prin demisiune sau prin licențiare din cauza suprimării posturilor
lor și care nu au împlinit 5 ani de la părăsirea serviciului” (2).

Tot acum, a fost înființat pe lângă guvern “Consiliul Central” de revizuire și

control a tuturor serviciilor și funcțiilor de stat, sub președinția
Subsecretariatului de Stat al Finanțelor. Din Consiliu făceau parte secretarii
generali ai tuturor ministerelor și câte un funcționar superior delegat de
fiecare minister, directorul general al P.T.T., un director superior al C.F.R.,
directorul general al Regiei Monopolurilor Statului, trei deputați, trei
senatori, aleși prin vot, doi ingineri specializați în probleme de organizare a
serviciilor, dintre care unul delegat de Asociația Generală a Inginerilor din
România, un magistrat, un profesor, un preot, un ofițer, un inginer ca
delegați ai comisiilor alcătuite conform statutului funcționarilor publici (3).

Consiliului îi revenea misiunea de a elabora norme generale, asigurarea

evidenței funcționarilor publici disponibili pentru aparatul administrativ al
statului, elaborarea de lucrări statistice și studii privind
organizarea/reorganizarea serviciilor ministerelor, examinarea proiectelor
de legi privind serviciile centrale și exterioare pentru a asigura un cadru
unitar de organizare, eficientizarea activității funcționarilor publici,
stabilirea normelor de alcătuire a indicelui oficial de scumpete (4).

Principiile care au stat la baza elaborarii Legii pentru statutul funcționarilor

publici in 1923 și a celorlalte acte normative ulterioare au avut în vedere
asigurarea bunei funcționări a serviciului public, prin recrutarea celor mai
bine pregătiți funcționari, animați de bună credință și probitate morală.
Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, legiutorii acelor vremuri au încercat să
pună bazele unui sistem care să elimine arbitrariul în procesul de selectare

(1)Legea generală a armonizării retribuțiunilor bugetare. Așa cum a fost votată de Cameră în ziua de 24 Mai și de Senat în
ziua de 25 Mai 1927, București, Tipografia Ziarul „Universul”, 1927, p. 16.
(2)Ibidem, p. 19
(3)Ibidem, p. 21.
(4)Ibidem
a funcționarilor publici. Astfel, se poate aprecia că după 1918, procesul de
ierarhizare, specializare și standardizare a administrației publice a
cunoscut o maturizare evidentă (1).

ORGANIZAREA
MINISTERELOR

În timpul guvernării național-țărăniste a fost adoptată Legea pentru

organizarea ministerelor, publicată în Monitorul Oficial nr. 169 din 2 august
1929 (2). Din punct de vedere al mecanismului constituțional, miniștrii
erau numiți și revocați de către rege. Președintele Consiliului de Miniștri
(prim-ministrul) era desemnat de către rege cu formarea guvernului.

Conform legii, ministerele din acea perioadă erau următoarele:

- Ministerul de Interne;
- Ministerul de Externe;
- Ministerul de Finanțe;
- Ministerul de Justiție;
- Ministerul Instrucțiunii Publice și al Cultelor;
- Ministerul Armatei;
- Ministerul Agriculturii și Domeniilor;
- Ministerul de Industrie și Comerț;
- Ministerul Lucrărilor Publice și al Comunicațiilor;
- Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale.
TOTAL ministere: 10.

Ministerele reprezentau interesele statului român,

fiind organisme publice fără personalitate juridică
proprie. Conform Legii din 1929, ministerele erau
împărțite în:
Direcții;
Servicii;
Secții;
Birouri

(1)O analiză minuțioasă a statutului funcționarilor publici în perioada interbelică a se vedea la Andrei Florin Sora, Le Statut
des fonctionnaires publics de 1923, in “Anuarul Institutului de Istorie” «George Barițiu» din Cluj-Napoca, tom XLIX, 2010, p.
67-80.
(2) Legea pentru organizarea ministerelor, însoțită de Expunerea de motive a D-lui Prim-Ministru IULIU MANIU, Avizul
Consiliului Legislativ și Rapoartele de la Cameră și Senat, București, Editura Curierul Judiciar, S.A., 1930.
Pe lângă fiecare minister funcționau și:
-Serviciul cabinetului ministrului;
-Serviciul cabinetului subsecretariatului de stat;
-Secretariatul general;
-Direcția contabilității.

Atribuțiile cabinetului ministrului constau în primirea corespondenței și a

cererilor adresate ministrului, cifrarea și descifrarea corespondenței,
stabilirea audiențelor la ministru, elaborarea lucrărilor primite de la
ministru.

Secretariatul general al unui minister era compus din:

-Secția personalului;
-Secția inspectorilor;
-Comisiile de numiri și înaintări;
-Secția de registratură generală și arhivă;
-Secția de studii, documentare și statistică;
-Biblioteca;
-Secția de arhitectură;
-Secția de contencios;
-Medicul ministerului;
-Intendentul însărcinat cu întreținerea clădirii instituției și a mobilierului.

Secretarul general asigura, prin competențele care îi erau atribuite de

Legea de organizare a ministerelor, conducerea secretariatului general,
supravegherea și controlul funcționării structurilor ministerului,
îndrumarea funcționarilor, păstrarea statelor de serviciu și a notelor
calificative ale angajaților ministerului. De asemenea, ministrul putea
delega unele din atribuțiile sale secretarului general.

Fiecare direcție din minister avea în

componența sa un birou însărcinat cu
primirea, repartizarea și urmărirea stadiului
lucrărilor. Acest birou primea de la
registratura generală corespondența
adresată direcției, pe care o supunea
atenției directorului în vederea repartizării
și soluționării de către structurile
competente.
 Direcția contabilității cuprindea:

Știați Serviciul veniturilor, compus din

secția constatare și secția urmărire;
că? Serviciul cheltuielilor, compus din
secția angajare și secția
ordonanțare;
Serviciul controlului financiar;
Serviciul inventarierii averii mobile și
imobile.
Contabilitatea generală a statului era
organizată pe lângă Ministerul de
Finanțe, care exercita controlul asupra
direcțiilor de contabilitate ale celorlalte
ministere, printr-un delegat pe lângă
fiecare minister.

Președinția Consiliului
de Miniștri (Guvernul)

Președintele Consiliului de Miniștri era șeful guvernului, acesta putând fi și

titularul unui minister. În conducerea serviciilor subordonate guvernului,
acesta era ajutat de un subsecretar de stat și un secretar general.

Președinția Consiliului de Miniștri era compusă din:

Cabinetul prim-ministrului;
Cabinetul subsecretarului de stat;
 Secretariatul general – redacta jurnalele și procesele-verbale ale
ședințelor guvernului, centralizarea documentelor care trebuiau
semnate de rege, înregistrarea petițiilor, pregătirea lucrărilor care
urmau să fie analizate de către guvern, întocmirea bugetului
președinției, contabilitatea, arhiva și personalul;
Direcția informațiilor, compusă din:
Serviciul presei;
Serviciul propagandei;
Serviciul de informații;
Comisia disciplinară permanentă a funcționarilor din administrația
centrală și exterioară;
Consiliul superior al apărării țării, care funcționa la Marele Stat Major
al armatei.

MINISTERUL DE FINANȚE

Ministerul de Finanțe avea drept atribuții administrarea finanțelor statului

și controlul financiar al organismelor publice.

Schema de organizare a Ministerului de Finanțe era formată din:

Serviciul cabinetului ministrului;
Serviciul cabinetului subsecretariatului de stat;
Secretariatul general;
Direcția contabilității;
Direcția contabilității generale a statului și a finanțelor publice;
Direcția datoriei publice;
Casieria Centrală a Tezaurului Public;
Direcția contribuțiilor;
Direcția vămilor;
Direcția mișcării fondurilor.

Legi specifice asigurau funcționarea următoarelor așa-numite servicii

speciale:
 Înalta Curte de Conturi;
Casa de Depuneri și Consemnațiuni;
Casa generală de pensii;
Administrația Monopolurilor Statului;
Monitorul Oficial;
Imprimeriile Statului;
Fabrica de timbre;
Creditul județean și comunal;
Casele de împrumut pe gaj.

Direcția contabilității generale a statului avea ca atribuții întocmirea

proiectului bugetului general al statului și al legii bugetare, întocmirea și
încheierea conturilor bugetare și al tezaurului public, controlul financiar-
contabil al tuturor instituțiilor al căror buget era votat de Adunarea
Deputaților. Direcția contabilității generale a statului avea următoarea
structură din punct de vedere organizatoric:
Serviciul bugetelor și al scriptelor;
Serviciul inventarelor și al restituirilor;
Serviciul controlului datoriilor publice.
 LEGEA PENTRU ORGANIZAREA
ADMINISTRAȚIEI LOCALE
~ 3 AUGUST 1929 ~

Din punct de vedere al organizării administrative, teritoriul României era

împărțit în județe și județele în comune.
Județele erau împărțite în plăși. Comunele puteau fi împărțite în sectoare.
Județele, comunele și sectoarele aveau personalitate juridică.

Comunele se împărțeau în comune urbane și rurale.

Comunele urbane se împărțeau în orașe (sub 50.000 de locuitori) și
municipii (mai mari de 50.000 de locuitori).
Comunele rurale erau acele unități administrative cu o populație de
minimum 10.000 de locuitori, formate din unul sau mai multe sate, care
erau considerate sectoare ale acelei comune.
Administrația comunală rurală era organizată astfel:
Consiliul comunal – organ deliberativ;
Primarul comunal – organ executiv;
Delegația consiliului comunal – organ executiv.

Consilierii comunali erau aleși prin sufragiu universal, direct și secret;

Un consilier – la 1.000 de locuitori.
Consiliul comunal era ales pentru o perioadă de 5 ani.

Atribuțiile Consiliului comunal constau, conform legii, în:

alegerea delegației consiliului comunal, numirea notarului, casierului și
a altor slujbași din serviciile comunale și retribuția cuvenită acestora;
îndrumarea organelor executive și elaborarea de instrucțiuni pentru
acestea;
votarea bugetului comunal și reglarea socotelilor;
aprobarea contribuțiilor și taxelor de administrare comunală și
stabilirea prestației în natură, în folosul ei;
votarea contribuțiilor și taxelor de administrație a satelor care compun
comuna;
stabilirea regulilor pentru administrarea capitalurilor și a averilor
comunale și pentru conducerea serviciilor comunale.

Primarul comunei rurale exercita atribuția de președinte al consiliului

comunal și al delegației consiliului. În calitate de șef al administrației
comunale, primarul era cel care convoca, prezida și închidea ședințele
consiliului comunal rural. El avea sarcina de a duce la îndeplinire hotărârile
adoptate de consiliu și delegația comunală. Tot primarul asigura
supravegherea încasării impozitelor, controlul încasatorilor sătești și
verificarea gestiunii lor, publicarea pe teritoriul comunei a legilor,
regulamentelor și ordinelor guvernului sau ale autorităților superioare.

La nivelul comunelor urbane, organele deliberative erau reprezentate de

consiliile comunale urbane și consiliile municipale, în timp ce organele
executive erau:
Primarul;
Ajutorul de primar;
Delegația consiliului comunal sau municipal.

În sfera de competență a consiliilor locale urbane intrau: învățământul

primar și elementar,
profesional și secundar –
întreținerea și reparația
clădirilor, achiziționarea
materialului didactic și
controlul administrativ
asupra școlilor respective;
cultele locale; sănătatea
publică și asistența socială –
clădiri, reparații, întreținerea
spitalelor, laboratoarelor,
dispensarelor; aplicarea
măsurilor de medicină
veterinară; construirea și
întreținerea străzilor,
drumurilor, podurilor și a
tuturor căilor de
comunicație.

Administrația județeană era

încredințată consiliului
județean – organ deliberativ
și delegației și președintelului consiliului județean – organe executive.

Nr. consilieri județeni:

42 în județele cu o populație mai mare de 400.000 de locuitori;
36 în județele cu o populație mai mare de 200.000 de locuitori;
30 în celelalte județe.

Prefectul județului, ca reprezentant în teritoriu al guvernului, era numit

prin decret regal, în urma propunerii Ministerului de Interne. Legea îi
conferea competența de a asigura controlul și supravegherea
administrației locale, putând cere pedepsirea funcționarilor publici.
Prefectul era și șeful poliției din județ.

Prin Legea din 3 august 1929 luau ființă și 7 centre de administrație și

inspecție locală, denumite directorate ministeriale locale. Acestea aveau
reședința în următoarele localități: București, Cernăuți, Chișinău, Cluj,
Craiova, Iași și Timișoara.

Directoratul ministerial local era constituit din:

Directorul ministerial local;
Secretarul general al directorului;
Șefii serviciilor ministeriale locale.

Serviciile ministeriale
locale erau organe
executive ale
guvernului. Directorul
ministerial local era
numit prin decret
regal, la propunerea
Consiliului de Miniștri
al cărui reprezentant
în teritoriu era. Acesta
trebuia să dețină un
titlu universitar și
funcția sa era
asimilată cu rangul de
subsecretar de stat.
Directorul ministerial putea da ordine prefecților județelor care făceau
parte din directorat și era, totodată, șeful poliției din aceste județe. Printre
atribuțiile sale era și aceea de sesizare a autorităților competente pentru
anularea actelor considerate ilegale, cât și pentru sancționarea celor
vinovați.

ia ți
Șt
că?
În anul 1938, existau în
România:
716 milionari – din care 7 cu un
venit de peste 10 milioane.

70.529 contribuabili cu un venit

anual de peste 100.000 de lei.

304.400 contribuabili cu un
venit anual între 20.000 și
40.000 de lei.
Statistica funcționarilor publici pe ministere pe
anul bugetar 1934-1935 (fără regii autonome,
administrații comerciale și direcții speciale) (1)
1) Statistica funcționarilor publici, București, 1937.

Nr. persoane TOTALUL SALARIILOR ANUALE

INSTITUȚIA
Cifre absolute % Cifre absolute %

MINISTERUL
FINANȚELOR 21.332 10,95 809.931.600 8,64

MINISTERUL
DE INTERNE 30.812 15,82 1.055.601.600 11.26

MINISTERUL
JUSTIȚIEI 11.585 5,95 667.592.400 7,12

MINISTERUL
AFACERILOR
STRĂINE
437 0,22 42.009.240 0,45

MINISTERUL
AGRICULTURII ȘI
5.737 2,95 315.644.400 3,37
DOMENIILOR

MINISTERUL
MUNCII, SĂNĂTĂȚII
7.678 3,94 376.454.400 4,02
ȘI OCROTIRILOR
SOCIALE

MINISTERUL
INDUSTRIEI ȘI
1.420 0,73 96.653.400 1,03
COMERȚULUI

MINISTERUL
APĂRĂRII 34.989 17,96 2.532.131.400 27,01
NAȚIONALE

MINISTERUL
LUCRĂRILOR
PUBLICE ȘI AL
560 0,29 33.874.884 0,36
COMUNICAȚIILOR
MINISTERUL
INSTRUCȚIEI, 80.181 41,17 3.442.135.896 36,71
CULTELOR ȘI
ARTELOR
PREȘEDINȚIA
CONSILIULUI DE 43 0,02 3.367.200 0,03
MINIȘTRI

TOTAL 194.774 100 9.375.396.420 100,00

REPERTORIUL ALFABETIC AL FUNCȚIILOR
EXISTENTE ÎN BUGETUL GENERAL AL STATULUI
PE ANII 1934-1935 (1)
1) Statistica funcționarilor publici, București, 1937.

DENUMIREA LIMITELE DE
FUNCȚIEI SALARIZARE (LEI)

AGENT DE POLIȚIE CL. III 2.950-3.000

AGENT SANITAR CL. III 2.582-3.015

AVOCAT CL. III 5.650-8.300

BIBLIOTECAR CL. II 8.600
BUCĂTAR 500-3.600
CHESTOR DE POLIȚIE 10.300-10.600
CIZMAR 1.000
CONFERENȚIAR 17.750-18.050
UNIVERSITAR CU 6 GRADAȚII

CONSILIER DE PRESĂ 11.900-14.500

CONTABIL CL. II 2.850-6.100

CONTABIL ȘEF CL. III 7.700-10.440
CONTROLOR VAMAL 5.200-5.650
COPIST CL. III 2.669-3.300
CROITOREASĂ 1.200
DOICĂ 1.450
ELECTRICIAN CL. II 3.300

FARMACIST 1.050-7.300
FOCHIST 1.050-3.300
GARDIAN PUBLIC 2.300
GENERAL DE DIVIZIE 25.450
INFIRMIER 500-3.000
INGINER 3.300-19.500
REPERTORIUL ALFABETIC AL FUNCȚIILOR
EXISTENTE ÎN BUGETUL GENERAL AL STATULUI
PE ANII 1934-1935 (I)

DENUMIREA LIMITELE DE
FUNCȚIEI SALARIZARE (LEI)

JUDECĂTOR 9.250-19.150

MAGAZIONIER CL. III 2.400-3.330

MEDIC 850-11.900
MEDIC STOMATOLOG 5000
MINISTRU 30.400
MITROPOLIT 23.500-28.350
MOAȘĂ CL. III 3.000-3.200
NOTAR 1.900-4.000
OM DE SERVICIU 300-3.000
PATRIARH 31.550
PERCEPTOR CL. II 3.100-3.900
PLUTONIER (ȘEF DE POST) 3.400
PORTAR 500-5.400
PREFECT DE JUDEȚ 16.750-17.250
PREFECT DE POLIȚIE 10.950-19.900
PREOT CU 2 GRADAȚII 3.250-5.500

PROFESOR UNIVERSITAR
25.350-29.550
CU 6 GRADAȚII
SECRETAR 1.100-17.000

SORĂ DE CARITATE 1.950

CU 2 GRADAȚII 500-2.200
SPĂLĂTOREASĂ
3.500-10.750
STENOGRAF
REPERTORIUL ALFABETIC AL FUNCȚIILOR
EXISTENTE ÎN BUGETUL GENERAL AL STATULUI
PE ANII 1934-1935 (I)

DENUMIREA LIMITELE DE
FUNCȚIEI SALARIZARE (LEI)

ȘEF DE TREN CL. II 2.844-3.555

ȘOFER 1.900-5.350
TÂMPLAR 2.300-4.500
TELEFONIST 2.000-4.900
TRANSLATOR CL. II 2.600-6.000
UCENIC 300-1.850

UȘIER 2.400-3.240

VÂNĂTOR CL. II 1.050-1.550

VIZITIU 600-2.350
PREȚUL MEDIU DE VÂNZARE AL UNOR
ARTICOLE ÎN ORAȘUL BUCUREȘTI ÎN 1934

CURSUL DE SCHIMB AL LEULUI LA

BUCUREȘTI ANII 1935-1939

*Primă de 38% acordată sau percepută prin Banca Națională a României la cumpărarea sau vânzarea devizelor forte